Perioada Interbelica Politica Prin Noi Insine

Economie

Perioada Interbelica Politica Prin Noi Insine

Byadmin ianuarie 1, 2024

Prin noi înșine după Marea Unire – ideologie liberală și modernizare în România interbelică

(1918-1939)

Introducere

Întreaga modernitate europeană, care își are rădăcinile la sfârșitul secolului al XVIII-lea în Franța revoluționară și care se continuă până în zilele noastre în Europa unită sub aspect economic, cultural și politic sub tutela Uniunii Europene, este dependentă în primul rând de un fenomen economic, cultural, social și politic care se conturează din punct de vedere ideologic în Vestul Europei și poartă denumirea de liberalism. Fără liberalism și transformările pe care acesta le aduce o dată la nivelul mentalităților ca și ideologie politică și sistem socio-cultural și apoi la nivel economic și politic, prin instituirea comerțului liber și a inițiativei private, a regimului constituțional și a separației puterilor în stat, societatea Occidentală nu ar fi putut să aibă același curs de evoluție pe care îl are astăzi. Indiferent de poziționarea sa pe eșichierul politic (inițial apare ca o ideologie revoluționară și ca replică la adresa conservatorismului, absolutismului și mercanitilismului, apoi o dată cu apariția ideologiilor de stânga și a celor moniste –comunismul-, liberalismul preia poziția conservatorismului de secol al XIX-lea și devine varianta moderată contra căreia luptă noile ideologii revoluționare), liberalismul reprezintă un reper social, economic, cultural și politic fără de care modernizarea și modernitatea europene, așa cum le cunoaștem astăzi, nu ar fi existat. Liberalii și liberalismul au însemnat pentru viața politică și economică din Occidentul dezvoltat al secolului al XVIII-lea o gură de aer curat și o rezolvare logică, rațională și armonioasă a problemelor cu care statul și societatea se confruntau în acea perioadă. Majoritatea abordărilor, mai ales în științele sociale de dată recentă, susțin imposibilitatea asocierii liberalismului postmodern de pildă cu ideologia liberală cu idealismul, ignorând practic contextual în care această ideologie apare și doza de pragmatism și realism de care marii oameni de stat și gânditori liberali au avut nevoie pentru a concepe practic de la zero soluții viabile pentru problemele stringente ale unei societăți în plină transformare – societatea Occidentală.

Trebuie să înțelegem, încercând să ne raportăm la contextual în care liberalismul apare, faptul că pentru primii liberali, impunerea pe scena politica a unei ideologii revoluționare pentru acele vremuri nu a fost ușoară. Primii liberali erau în căutarea unei noi ordini care să includă, justifice și armonizeze între ele marile transformări ce zguduiseră Europa în secolul al XVIII-lea. Contextul în care liberalismul apare și se dezvoltă este unul extrem de complex. Lumea civilizată fusese deja zguduită de două revoluții majore și unice prin desfășurarea și deznodământul lor – Revoluția Americană și Revoluția Franceză. Apoi, capitalismul se afla pe atunci în faza incipientă, iar evoluția rapidă a acestuia aducea pe masa de discuții a oamenilor de stat noi probleme de natură economică și socială cauzate de transformarea mijloacelor de producție. Modernizarea europeană reprezintă practic transformarea viziunii liberale în realitate în plan politic – crearea regimurilor constituționale, economic – liberalizarea piețelor și mijloacelor de producție, și social – acordarea drepturilor politice unor categorii marginalizate din interiorul societăților. Liberalismul și ideologiile liberale nu și-au axat strict activitatea practică și chiar ideologia pe ideea de libertate. Aceasta este o confuzie adesea realizată de specialiștii în științe politice, sociologie sau istorie din dorința de a pune la punct o clasificare cât mai simplificată a tipurilor de ideologii situate la dreapta sau la stânga. În realitate, ideea de libertate este comună unei foarte vaste grupe de ideologii și formațiuni politice din perioada secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. De la filozofi și gânditori simpatizanți ai dreptei, stângii sau extremelor celor două, până la elite politice de dreapta sau de stânga, toți s-au folosit de libertate în discursurile lor. Ceea ce diferențiază liberalismul de celelalte ideologii și mișcări politice reprezintă viziunea sau modelul liberal în totalitatea sa, incluzând aici partea pragmatică, anume implementarea acestui model în statele europene, care a avut drept consecință inițierea și consolidarea procesului de modernizare a acestora.

Urmând exemplul Vestului, care în secolul al XIX-lea reprezintă apanajul și simbolul libertății, noului și prosperității, statele din Europa Centrală și de Est adoptă, cu întârziere și în ciuda înclinațiilor și tradițiilor Orientale existente în zonă, liberalismul ca mijloc, scop și mai ales program de guvernare în vedrea realizării idealurilor naționale și politice. b#%l!^+a?Principatele Române urmează și ele la început de secol al XIX-lea tradiția vecinilor Occidentali și încep un amplu proces de modernizare – un proces sinuos, dificil de realizat, supus criticii și suspiciunilor categoriilor sociale ce urmau să-și piardă privilegiile și statutul o dată cu modernizarea. Începând cu Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu – considerată momentul de început al modernității în spațiul românesc -, trecând prin Revoluția Pașoptistă, Unirea Principatelor din 1859, Războiul de Independență din 1877 și terminând cu Marea Unire din 1918, liberalismul începe să se contureze, să se consolideze și apoi să primeze pe scena politică și economică a viitoarei Românii.

Din perspectiva reformării și modernizării statului român dar și a societății românești, liberalismul are un rol incontestabil atât în perioada premergătoare Primului Război Mondial cât și după acesta, în perioada interbelică. Această perioadă este cea care pregătește sub aspect economic, politic dar și social statul și societatea pentru realizarea primilor pași pe calea liberalizării, modernizării și occidentalizării moravurilor și practicilor în spațiul românesc. Din nefericire perioada de progres și modernizare este stopată în cazul României o dată cu impunerea Tratatului de la Yalta de după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial. O dată cu căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est, în 1989, interesul pentru dezvoltarea și modernizarea statului și societății românești în interbelic crește în rândul istoricilor dar și al cercetătorilor din alte științe sociale. Explicația pentru acest interes stârnit de perioada interbelică și de procesele modernizatoare ce au loc în România de atunci are legătură cu faptul că această perioadă este perioada cu cea mai mare deschidere și apropiere a țării noastre de valorile, stilul de guvernare și mentalitățile Occidentale. Relația simbiotică dintre interbelicul și post-comunismul românesc devine, așadar, inevitabil de observant. În perioada post-comunistă singurul model anterior pe care îl pot urma noile elite politice în vederea transformării democratice și modernizării, este modelul interbelic. De altfel, imediat după căderea comunismului, câteva dintre partidele așa-numite istorice, care existaseră în interbelic își reiau activitatea iar unul dintre acestea este Partidul Național Liberal (PNL). După o serie de reformări interne și schimbări de nume, PNL demonstrează și în România de după 1989 că valorile și ideologia liberală au șanse să găsească sol fertil în societate, astfel încât procesele de reformă democratică și modernizare să avanseze.

În lucrarea de față îmi propun să analizez dinamica liberalismului ca ideologie modernizatoare și influența acestuia în societatea din România interbelică. Ipoteza de la care plec în analiza pe care o întreprind este următoarea: Modernizarea în spațiul românesc și adoptarea modelului Occidental la nivel economic, politic și social s-a bazat pe ideologia și viziunea liberal atât în secolul al XIX-lea cât și în primele trei decenii ale secolului al XX-lea. La rândul său, liberalismul românesc trebuie să se plieze pe nevoile și particularitățile societății românești și să descopere o formulă modernizatoare compatibilă cu realitățile vremii. Această formulă este prin noi înșine, lansată în secolul al XX-lea ca și credo opus politicilor conservatoare și devenită ulterior emblema politicii liberale pentru o perioadă ce acoperă evenimente istorice cruciale pentru poporul și societatea românească.

Elaborată de către I. C. Brătianu după războiul de independență, ideologia liberală pe care se va consolida Partidul Național Liberal reprezintă, în opinia lui I. Ghe.Duca, „nemărginita încredere a partidului național liberal în puterile de viață ale poporului român”. Prin noi înșine, politică desăvârșită de către Vintilă Brătianu – unul dintre fii lui I. C. Brătianu – în interbelic este practic conceptul care înglobează viziunea liberală românească referitoare la căile și metodele de modernizare a țării. Perioada interbelică reprezintă pentru liberalismul românesc și pentru modernizarea României un moment de cumpănă, datorită unei serii ample de factori externi și interni. Pe plan extern, toți combatanții din timpul Primului Război Mondial sunt secătuiți de resurse, traversează o criză economică făra precedent până atunci și o criză politică ale cărei consecințe monstruoase sunt apariția totalitarismelor moderne de extremă stânga și dreapta (comunism, fascism și nazism). Pe plan intern, România recent devenită “Mare”, după unirea cu Transilvania, Basarabia și Bucovina trece și printr-o criză națională care se adaugă celei economice și politice. Dublarea teritoriului și implicit a populației, problema transporturilor și comunicației pe un teritoriu dublat, problema minorităților naționale, problema revizuirii legislației și a Constituției în conformitate cu noile realități naționale și sociale; toate acestea sunt elemente care caracterizează interbelicul românesc. Pe lângă aceste elemente există și devine din ce în ce mai pregnantă criza identitară, criza națională, care pornește de la senzația de cădere în gol pe care o au elitele intelectuale interbelice o dată ce conștientizează realizarea și aducerea la nivelul de fapt b#%l!^+a?împlinit a țelului identitar și național de veacuri, anume unirea cu Transilvania în special dar și cu celelalte teritorii locuite în majoritate de români. Literatura, filozofia, eseistica și toate celelalte domenii artistice ale vremii abundă în acest sentiment de anxietate și neliniște generat de pierderea idealului și de lipsa unei viziuni clare asupra viitorului la nivel de mental colectiv al țării. Pe acest fond de criză identitară, politică și economică, liberalii români acționează în interbelic și încearcă să realizeze în pofida greutăților de orice fel care le apar în cale, procesul de modernizare și occidentalizare ale societății și statului.

Dată fiind complexitatea de factori care caracterizează situația economică și politică în interbelicul românesc, dată fiind particularitatea societății și a elitelor intelectuale generată de criza națională ce a precedat Marea Unire și mai ales dată fiind tradiția liberală modernizatoare predominantă în spațiul românesc pentru mai bine de un secol, consider că tema de cercetare a lucrării mele este justificată. Întrebările la care îmi propun să răspund în această lucrare sunt următoarele:

Care a fost dinamica liberalismului românesc în perioada interbelică și cum a influențat aceasta societatea și opinia publică?

Care este relația dintre liberalism și modernizare în contextul românesc și care sunt particularitățile celor două fenomene în acest context?

Cum înțeleg și aplică elitele liberale în interbelic politica prin noi înșine?

Cum se raportează liberalismul românesc vizavi de realitățile sociale, politice și economice dinainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial?

Structura lucrării urmărește îndeaproape atât ipoteza de lucru cât și întrebările de cercetare la care răspund, conținând trei capitole ce tratează aspecte variate și perspective distincte ale problemei modernizării românești interbelice și ale influenței ideologiei liberale în cadrul acestui proces.

Primul capitol al lucrării, intitulat Liberali, liberalisme și modernizare, clarifică terminologia utilizată și asigură baza teoretică pentru cercetarea și analiza din capitolele următoare. O serie de probleme ce se referă la definiții ale liberalismului, originile acestei ideologii, originile și dinamica partidelor politice liberale din Europa cât și relația acestora și a ideologiei liberale cu modernizarea sunt tratate pe larg în scopul fixării unor repere de timp și spațiu și a unor noțiuni folositoare în analiza situației românești.

În cel de-al doilea capitol – Liberalismul ca motor al modernizării României interbelice – tratez aspecte referitoare la apariția și dezvoltarea mișcării liberale românești, la relația acesteia cu modernitatea și la contribuția sa în vederea modernizării în spațiul românesc. De asemenea acest capitol prezintă o analiză detaliată a celor mai importante reforme economice și politice care sunt promovate și adoptate de liberali în interbelic. Capitolul al treilea al lucrării intitulat Elitele liberale în societatea interbelică, se concentrează asupra elitelor politice și culturale de factură liberală din interbelicul românesc și asupra felului în care acestea influențează procesul modernizator în acea perioadă. O atenție deosebită au elitele liberale care reușesc să supraviețuiască persecuțiilor comuniste și realizează astfel continuitatea elitelor politice post-comuniste cu interbelicul și cu elitele și mentalitățile occidentale de pe atunci. Relația liberalismului cu noile partide politice apărute pe scena politică românească în interbelic este de asemenea analizată în această parte a lucrării dintr-o perspectivă critică și în scopul descoperirii sau clarificării unor aspecte referitoare la scăderea în popularitate a partidului liberal și a liberalismului ca ideologie în perioada dinaintea începerii celui de-Al Doilea Război Mondial.

Bibliografia utilizată în redactarea lucrării conține o serie de titluri de cărți și articole de specialitate ce tratează tematica liberalismului ca ideologie, a istoriei partidelor politice în Europa, a modernității și modernizării, a istoriei liberalismului în spațiul românesc și nu în ultimul rând, a importanței liberalismului pentru procesul modernizator ce începe o dată cu aducerea unui principe german pe tronul Principatelor și se desăvârșește în perioada interbelică o dată cu noua Constituție de la 1923 și cu celelalte reforme economice, politice și sociale ale căror inițiatori se găsesc în rândul liberalilor. Abordarea teoretică a lucrării mele utilizează ca sursă bibliografica principală lucrări și articole ale filozofilor și gânditorilor liberali iluminiști, lucrări și eseuri din perioada modernă despre liberalism și ideologia liberală, cât și lucrări ale autorilor români sau străini care s-au ocupat de problematica liberalismului și modernizării în spațiul românesc. O abordare care pornește strict de la lucrările de gîndire politică și filozofică anterioare mișcării liberale nu poate justifica decât o cercetare în domeniul istoriei ideilor, în timp ce abordare care utilizează surse din diferite epoci și perioade ne face să înțelegem mai bine importanța contextului și perspectiva istorică din care liberalii pot fi priviți. Pascal Delwit (2003) și Pierre Manent (2003) sunt doi trei autori ale căror lucrări constituie punctul central al surselor bibliografice pentru capitolul întâi al lucrării, unde tratez aspecte generale despre liberalism și istoria partidelor politice liberale în Europa. Pentru partea referitoare la liberalismul românesc, pe lângă Apostol Stan și Mircea Iosa (1996) care realizează cea mai completă istorie a liberalismului românesc până în prezent, utilizez ca surse bibliografice o serie de lucrări biografice referitoare la viața și cariera elitelor liberale românești, cât și surse primare de documentare cum ar fi discursurile b#%l!^+a?Brătienilor și discursurile și cuvântările parlamentare ale altor personalități politice din perioada interbelică. Singurele lucrări pe tema liberalismului în România scrise de un contemporan al perioadei de care mă ocup, anume perioada interbelică, aparțin lui Ștefan Zeletin care scrie Burghezia română și Neoliberalismul, două cărți, care în ciuda conținutului pasibil criticilor din partea teoreticienilor contemporani ai ideologiilor moderne, îmi sunt de folos deoarece reflectă mentalități și opinii din epoca analizată.

Dintre istoriile și istoriografiile utilizate în vederea prezentării evenimențiale și cauzale a anumitor fenomene și etape în apariția și dezvoltarea liberalismului, am recurs la lucrări ale lui Andre Maurois, pentru istoria Angliei, Jacques Madaule pentru istoria Franței, Neagu Djuvara și Florin Constantiniu pentru elemente din istoria României.

Metodologia de cercetare utilizată se bazează pe un studiu mixt de tip calitativ și cantitativ al documentelor și mărturiilor și statisticilor din perioada interbelică referitoare la subiectul lucrării, anume impactul ideologiei liberale asupra modernizării României. Având în vedere subiectul ales și sursele bibliografice pe care le am la dispoziție în redactarea lucrării consider că un mix de metode calitative și cantitative de cercetare se pretează cel mai bine pe ipotezele de lucru cât și pe rezultatele pe care doresc să le obțin în urma realizării acestei cercetări.

1. Liberali, liberalisme și modernizare

1.1 Originile filozofice ale liberalismului

Liberalismul apare și se dezvoltă ca ideologie politică în spațiul Occidental ca urmare a unor evenimente de natură socială economică și culturală ce vor crea condițiile propice de apariție și dezvoltare. Apariția și dezvoltarea acestuia s-au realizat în urma unui proces istoric de lungă durată, printr-o evoluție pe mai multe secole a ideilor filozofice, situației economice și politice a statelor din Europa de Vest. Putem identifica rădăcini ale gândirii raționale concentrate pe individ încă din timpul Umanismului și Renașterii europene, perioadă care a generat o transformare și la nivelul mentalităților și ideilor dar și la nivelul temelor filozofice abordate de către urmașii umaniștilor. Iluminismul european este secondat de condiții economice și politice prielnice, anume:

consolidarea modelului economic mercantilist;

dezvoltarea clasei de mijloc a negustorilor, in special in marile orase și porturi Occidentale;

înlocuirea absolutismului cu modelul „monarhiei luminate” care accepta oarecare cedare de putere de la monarh la celelelte instituții ale statului;

Revoluția Franceză care reprezintă practic punctul de cotitură unechivoc pe care Europa Occidentală îl face de la absolutism către monarhia constituțională iar apoi către sistemul republican.

Toți acești factori politici, economici și sociali constituie condiții ale apariției și consolidării liberalismului ca ideologie în secolul al XIX-lea sub forma sa clasică, iar apoi în secolul al XX-lea sub forma sa modernă.

Inițial, transformările politice, sociale dar și culturale generate de răspândirea unor idei și concepte noi la nivel european nu poartă numele de liberalism. Liberalismul ca denumire a ideologiei apare și se consolideaza în secolul al XIX-lea – secol cu preponderență dominat de această ideologie. Inițial ideile inovatoare și revoluționare care vor fi regrupate sub umbrela ideologiei liberale pot fi găsite în scrierile gânditorilor și filozofilor precum Locke, Montesquieu, Rousseau, Burke sau Herder. Fiecare dintre aceștia a tratat teme și probleme sociale, politice și economice care constituiau realități ale vremurilor în care au trăit. Pornind de la ideile și argumentele filozofilor considerați precursori ai liberalismului clasic s-au conturat pe teritoriul Europei și Americii de Nord mișcări politice și sociale ce au generat transformări la nivelul instituțional și legislativ în ceea ce privește organizarea statului.

Iluminismul european este curentul în care își găsește originile filozofice liberalismul b#%l!^+a?clasic de secol al XIX-lea și început de secol al XX-lea, iar dintre filozofii și gânitorii iluminiști, John Locke (1632-1704) este considerat părintele liberalismului, punând bazele intelectuale pentru dezvoltarea ulterioară a acestui curent în forma sa clasică. Adept la empirismului în tradiția lui Francis Bacon, John Locke este cel care dezvoltă ideea radicală pe atunci conform căreia guvernarea trebuie să obțină consimțământul celor guvernați care dă practic legitimitate guvernării. Aceasta este o ideea revoluționară pentru prima dată tipărită în Tratatele despre guvernare în care autorul conceptualizează și alte idei inovatoare în epocă. Una dintre ele este aceea că indivizii, o dată ce depășesc starea de natură și formează societăți (încheie un contract social), devin de asemenea parte a corpului politic, căci acesta din urmă nu poate fi creat decât prin consimțământul unui număr de oameni liberi și capabili de a crea o majoritate care să-i unească și să-i încorporeze într-o astfel de societate. Acest principiu de organizare este singura bază reală a oricărui tip de guvernare bazat pe legi din întreaga lume, susține Locke și adaugă apoi referitor la puterea politică, faptul că aceasta este un „drept de a face legi însoțite de pedeapsa cu moartea – și prin urmare de toate pedepsele cele mai mici -, în vederea reglementării și conservării proprietății, și de a folosi forța colectivității atât în executarea unor asemenea legi , cât și în apărarea comunității de vătămări aduse din afara țării, toate acestea numai în vederea binelui public”. Un singur lucru este ilanienabil și nu poate fi atins de către puterea politică sau înstrăinat în viziunea lockeană a statului, aceasta este proprietatea privată care rămâne simbolul libertății individului.

Deși nu foarte popular în epoca în care a trăit, John Locke este cel care va influența profund gândirea unor filozofi precum Voltaire sau Thomas Jefferson, iar viziunea de organizare politică pe care acesta a avut-o va fi pentru prima dată pusă în practică în organizarea Statelor Unite ale Americii în urma Războiului de independență american (1763-1791).

În perioada ante-mergătoare Revoluției Franceze (1789-1799) trei gânditori și filozofi francezi, Montesquieu (1689- 1755), Diderot (1713-1784) și Rousseau (1712-1778) generează în epocă trei puncte de vedere ce vor domina sistemul european de gândire din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea pregătind premisele teoretice ale Revoluției Franceze și în același timp aducându-și contribuția la îmbogățirea teoriei contractualiste (Rousseau) și a viziunii liberale ulterioare asupra statului și organizării instituționale a acestuia (Montesquieu și teoria separării puterilor în stat).

Baronul Charles-Louis Secondat de Montesquieu a scris în prima jumătate a secolului al XVIII-leao serie de lucrări cu o influență directă asupra liberalismului, printre acestea merită amintite Scrisorile Persane (1717) și Spiritul Legilor (1748). Cea din urmă s-a bucurat de un impact considerabil nu numai în Franța ci în întreaga Europă. Montesquieu pledează în Spiritul legilor în favoarea sistemului de guvernare constituțional, a prezervării drepturilor civile și a primatului legii în vedrea prevenirii excesului de putere. Tot lui Montesquieu îi aparține ideea că instituțiile politice ar trebui să reflecte aspectele particulare sociale și geografice ale fiecărei comunități și că libertatea politică are nevoie de o separație a puterilor de guvernare – legislativa, executivă și juridică. Plecând de la baza pusă de Locke în Al doilea tratat despre cârmuire, Montesquieu argumentează necesitatea separării și atribuirii unor corpuri diferite a puterii legislativă, juridică și executivă, prin faptul că uneori tendința unei anumite puteri de a avansa pe drumul libertații politice poate fi reprimată de către celelalte ramuri, atâta timp cât nu există o separație precisă. Ceea ce este extrem de important și interesant în lucrarea lui Montesquieu este faptul că acesta nu militează pentru o anumită formă de guvernare (monarhică sau republicană) argumentând faptul că lipsa separației puterilor în stat este la fel de dăunătoare libertății politice și sociale indiferent de natura monarhică sau republicană a sistemului de guvernare. Originile ideatice ale unor reforme moderne în domeniul dreptului civil și penal – pe care inclusiv în spațiul românesc le întâlnim și sunt apanajul guvernărilor liberale – se regăsesc pentru prima dată tot la Montesquieu. Este vorba despre dreptul la un proces corect, prezumția de nevinovăție și proporționalitatea severității pedepsei. Pe drumul deschis de Montesquieu, Locke și ceilalți contractualiști au călcat ulterior ți alți filozofi precumVoltaire (1694 – 1778) care este un fervent apărător al drepturilor și libertăților cetățenești. Ca urmare a creșterii în număr și intensitate a valului de gânditori ce au criticat Vechiul Regim absolutist și au militat pentru o modernizare a statului și a formei de guvernare mentalitățile se schimbă în perioada Luminilor și ca o consecință imediată a schimbării de mentalitate apare transformarea socială și politică, b#%l!^+a?ce ia forma sa cea mai radicala în cazul Revoluției Franceze.

Considerată răsăritul epocii moderne, Revoluția Franceză da ocazia deja existentelor idei modernizatoare să se materializeze în forma practică. De asemenea, evoluția ideilor despre libertate și drepturi civile continuă cu o nouă pleiadă de scriitori și filozofi preocupați de acest subiect, cum ar fi Benjamin Constant, Alexis de Tocqueville sau John Stuart Mill.

Toți cei prezentați mai sus contribuie prin opera lor filozofică și politică la crearea ideilor, conceptelor și argumentelor teoretice care vor sta la baza apariției și dezvoltării ideologiei liberale și apariției primelor partide politice moderne la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea.

Plecând de la contextul politic existent și de la scrierile filozofice iluministe, primii gânditori liberali încep să își facă apariția pe scena europeană la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolulului al XIX-lea în special în țările în care primul val al Revoluției industriale a creat o clasă de mijloc numeroasă și consolidată iar introducerea elementelor moderne în sistemul de guvernare a generat o extindere a drepturilor politice și sociale la un număr cât mai mare de cetățeni. Primii liberali erau în căutarea unei noi ordini după furtuna provocată de capitalismul industrial timpuri și revoluțiile politice care zguduiseră Anglia, Statele Unite ale americii și Franța de-a lungul secolului al XVIII-lea. Principala preocupare a acestora și de asemenea principalul argument a fost acela că noua ordine va fi una dinamică, nu statică așa cum se întâmplase în trecut. Ordinea economică și socială dinaintea marilor transformări nu mai aveau cum să reintre în uz, nimic din vechea ordine nu se mai potrivea practic contextului și situațiilor generate de începerea lungului și sinuosului drum al Europei către modernitate. Liberalii par să fie singurii care deși, în același timp încântați și înspăimântați de ideea creării pe noi principii teoretice a unei noi ordini, aleg să își asume acest risc. Visul liberal așa cum apare inițial este în fapt o utopie modernă sau un mit al ordinii intr-o lume fără stăpâni, în concordanță cu contractul social vehiculat de către Locke și ordinea juridică vehiculată de Montesquieu. Lumea primilor liberali era o utopie foarte atrăgătoare și optimistă. Vicii sociale precum sărăcia sau ignoranța erau considerate corigibile, iar prevalența monopolurilor în comerț și economie sub o formă ce preia o serie de trăsături din dinamica monarhiilor absolutiste era departe de a se ivi la orizontul modernității.

La baza gândirii și politicii liberale se aflau la început de secol al XIX-lea o serie de idei și principii precum:

crearea unei noi ordini etice, făra a face apel la autoritate, fie ea laică sau religioasă;

crearea unei ordini sociale lipsită de clase privilegiate sau ierarhii stabilite prin lege;

crearea unei ordini economice lipsită de intervenția coroanei sau a statului, lipsită de privilegii monopoliste și de obstacole locale impuse piețelor naționale;

crearea unei ordini internaționale în care comerțul să primeze în fața războiului, iar tratatele în fața forței.

Bineînțeles că o dată transpuse în practică toate idealurile liberale se transformă și se adaptează realității care nu poate nicioadată să se plieze perfect pe tiparul atrăgător al utopiei. Pe măsură ce curentul de gândire liberal evoluează luând forma fizică a partidelor și mișcărilor liberale, punând bazele unei organizări politice și administrative, utopia liberală devine ideea liberală și apoi proiectul liberal de la care se pleacăîn realizarea practică a reformelor menite să aducă în Europa zorii modernității.

Începutul secolului al XIX-lea și revoluția industrială aflată în plină dezvoltare și răspândire, aduce ideologiei liberale ultimul element care îi lipsea din triada politic-social-economic, anume o viziune economică bazată în special pe scrierile unui alt filozof de sfârșit de secol al XVIII-lea, Adam Smith care în lucrarea sa, Avuția națiunilor publicată prima dată în 1776 pune bazele teoriei economice liberale care ulterior va fi îmbogățită de apariția Principiilor de economie politică ale lui John Stuart Mill (1848). Smith susține că atâta timp cât cererea, oferta, prețurile și competiția sunt lăsate libere și nu sunt reglate de politici guvernamentale, urmărirea propriului interes material, mai degrabă decât altruismul ar duce la maximizarea avuției societăților prin producția de bunuri și servicii orientată către profit. Conform teoriei lui Smith, o mână invizibilă este cea care ghidează indivizii și organizațiile economice către binele și avuția națiunilor care este o consecință neintenționată a eforturilor de a maximiza profitul individual. Teoria lui Smith justifică în plină perioadă de progres industrial acumularea de capital care înainte era văzută ca un păcat (iubirea de arginți). Mai târziu, utilitarismul lui John Stuart Mill vine să adauge plus valoare teoriei economice liberale. În Principiile politicii economice, Mill aduce pentru prima dată în discuție ideea de binele cel mai mare pentru cel mai mare număr de indivizi în cadrul unei b#%l!^+a?societăți și pe aceea de distribuție echitabilă a mijloacelor de producție. Considerat ultimul dintre intelectualii clasic ai liberalismului, Alexis de Tocqueville este cel care deja în plin secol al XIX-lea scoate în evidență și aniticipează oarecum principalele posibile dileme liberale cum ar fi raportul dintre libertate și egalitate, fragilul echilibru și fragila armonie dintre statul secular ca și concept artificial și societatea modernă deposedată de influența anterioară a bisericii.

Pentru a înțelege originile filozofice ale liberalismului și importanța acestuia în special în plan ideologic pentru modernizarea europeană, trebuie neaparat să privim în ansamblu contextul existent în perioada premergătoare apariției practice a partidelor liberare și guvernărilor liberale. În primul rând, Iluminismul și filozofii iluminiști reprezintă izvorul teoretic al doctrinei liberale, iar acest fapt a fost posibil în special deoarece filozofii și gânditorii iluminiști folosesc o limbă comună de exprimare, limba latină. Astfel, circulația ideilor și a lucrărilor filozofice se realizează rapid în Europa Occidentală. Trecerea, în secolul al XIX-lea, la „filozofiile naționale” o dată cu apariția și dezvoltarea naționalismului, blochează într-un fel sau limitează circulația ideilor între Europa continentală și cea insulară. Acesta este de altfel și momentul în care liberalismul pragmatic se conturează ca doctrină asimilată în politica de organizare a statului și a societății în Anglia și America, în timp ce Europa continentală în frunte cu Franța și Germania, vor continua să oscileze între ideea imperiului, a monarhiei constituționale sau a republicii, între universalism și naționalism.

1.2 De la ideologie la practică – apogeul liberalismului și modernizarea Europei

Modernizarea și modernitatea reprezintă un punct de cotitură în istoria politică, socială, ecnomică și culturală a Europei, fără de înțelegerea căruia înțelegerea post-modernității și a fenomenelor contemporane este imposibil de analizat. Liberalismul generator al modernizării politice și economice vine în secolul al XIX-lea să soluționeze paradoxul dual existent în Europa de secole: universalism religios vs. particularism laic.

Principalul punct de interes al lucrării noastre îl reprezintă, așa cum reiese și din titlul lucrării, liberalismul interbelic în raport cu modernitatea și modernizarea. Modernitatea, înțeleasă ca set de norme socio-culturale, atitudini și practici care apar în Europa post-medievală și se dezvoltă în moduri și epoci diferite în întreaga lume, include o serie de procese istorice ce au legătură unul cu celălalt și de asemenea o serie de fenomene culturale, cât și experiențe existențiale și condițiile pe care acestea le produc plus impactul asupra culturii, instituțiilor și politicii. Modernizarea pe de altă parte presupune însușirea normelor sociale, atitudinilor și practicilor și instituționalizarea progresivă a acestora. Deși există o serie de teorii din diferite domenii ale științelor socio-umane referitoare la modernitate ca fenomen și modernizare ca proces, abordarea aleasă de mine în această lucrare este cea istorică, ce definiște modernitatea ca avându-și rădăcinile în Umanismul european și Renaștere și fiind un fenomen ce se impune gradual la nivelul comunității și statului european pe parcursul secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea.

Originalitatea istoriei politice și sociale a Europei rezidă, în primul rând în prezența și interferența creștinismului – valoarea emblematică și simbolică pentru spațiul european, indiferent dacă vorbim despre catolicism, protestantism sau religiile isvorâte din tradiția orientală, bizantină. Modernitatea și procesul de modernizare al Europei sunt de asemenea strâns legate de creștinism și în special de religia instituționalizată prin intermediul bisericii. În spațiul european, modernizarea se confundă cu fenomenul de secularizare a statului, desprinderea acestuia de sub influența politică a religiei. Din punct de vedere istoric și factual, momentul care a generat această ruptură între stat și tradiția creștină la nivel politic este reprezentat de către Revoluția franceză. Din sloganul revoluției de altfel, preiau liberalii cele două idei care stau la baza ideologiei lor clasice: libertatea și egalitatea. Acestea două sunt, așa cum susține Manent, valori promovate de către Biserică și care o dată cu secularizarea statului, sunt eliberate de către doctrina liberală de conținutul religios și aplicate în modernizarea și reformarea statului și societății europene.

Modernizarea începe așadar, în spațiul european o dată cu secularizarea statelor și are o serie de urmări atât în sfera politică cât și în cea socială. În primul rând, secularizarea determină o regândire a principiului monarhic, care în perioada pre-modernă fusese considerat b#%l!^+a?un mijloc de conciliere a organizării lumii europene de după căderea Imperiului Roman de Apus. Așa cum susține Pierre Manent, problema politică europeană prin excelență se referă exact la organizarea lumii non-religioase, lumii profane, „într-o formă care să nu fie nici cetatea nici imperiul, o formă mai puțin „particulară” decât cetatea și mai puțin „universală” decât imperiul sau a cărei universalitate ar fi alta decât universalitatea imperiului”. Monarhia a oferit soluția problemei politice europene, inițial prin modelul monarhiei absolute, apoi prin cel al monarhiei naționale, ca în cele din urmă să ajungă în perioada modernă timpurie la modelul monarhiei constituționale, creat și implementat cu succes în Anglia dinastiei Stuarților.

Dacă la nivel teoretic și filozofic, modernizarea europeană începe cu secularizarea statului și modificarea perspectivei asupra suveranității – ambele probleme găsindu-și iarăși izvorul în dezbaterile și scrierile filozofice Iluministe și în Revoluția franceză – la nivel practic, primii liberali care au posibilitatea de a guverna și legifera în Europa de după Revoluția franceză înțeleg diferența dintre contextul real și scrierea teoretică adoptând o atitudine mult mai rezervată. Din perspectiva secularizării statului, se încearcă o reconciliere cu Biserica, o deposedare graduală a acesteia de puterea politică, acceptând și recunoscând puterea civică a Bisericii și tradiția creștină ca parte a moștenirii culturale și filozofice europene. Emblemele secularizării statului care vor fi adoptate în urma unor compromisuri – în cazul Europei continentale și de comun acord în urma armoniei de opinii – în cazul modelului anglo-american rămân până astăzi:

constituția și adunări reprezentative (parlamente) – inițial funcționale sub forma monarhiei constituționale, apoi sub forma republicană;

votul reprezentativ și universal;

garantarea drepturilor și libertăților individuale (printre care și dreptul alegerii cultului religios), și mai ales libertatea de exprimare (libertatea presei);

introducerea ideei de suveranitate națională și distribuirea acesteia între instituțiile statului contrar modelului vechiului regim în cadrul căruia suveranitatea era concentrată în mâinile suveranului absolut;

adoptarea unei politici economice bazată pe principiile laissez-faire-ului care să garanteze intervenția minimă a statului în activitățile ecnomice și comerciale.

Dacă în cazul modelului anglo-saxon de guvernare liberală, toate cele de mai sus devin în mod gradual și în urma dezbaterii și negocierii, elemente ale sistemului politic, economic și social, în cazul modelului continental – al cărui stat-model este Franța – toate aceste transformări se realizează pe calea revoluționară. Valurile de revoluții ce bântuie secolul al XIX-lea european sunt profund influențate de necesitatea transformării idealului liberal în practică și în realitate politică și socială. Franța este cea care dă mereu tonul atât în cazul Revoluțiilor de la 1830 cât și celor de la 1848. Dacă în cazul francez aceste revoluții au cerințe și o tentă preponderent socială și economică, în cazul Italiei, al Germaniei, al Poloniei și al statelor din Balcani și Europa de Est printre care și Principatele Române elementul naționalist se împletește cu cerințele derivate din tradiția și doctrina liberală.

Diferența de abordare a liberalismului și modernizării a Angliei față de Franța este evidentă. Iar schimbările violente de regim și momentele revoluționare datorate rivalității dintre diferitele grupări politice franceze au determinat adoptarea unui model de guvernare primejdios și amenințător pentru Anglia însăși: „Revoluția franceză, la începuturile ei, a fost greu de înțeles pentru englezi. Ei nu s-au așteptat la asemenea violență, deoarece nici natura, nici cauzele revoluției nu le erau cunoscute. În Anglia, între aristocrația funciară și arendași, pe de o parte, între curte și negustorii din City, pe de alta, nu se născuse acea ură puternică pe care o provoacă existența castelor închise. Inegalitatea era mare, dar talentele aveau calea deschisă în fața lor și legile erau aplicabile tuturor. Din 1789 până în 1792, englezii își închipuiră, de bună credință, că francezii vor adopta, fără grave tulburări, instituțiile analoge celor din Marea Britanie. Când află de căderea Bastiliei, Fox declară: „Iată evenimentul cel mai important din istoria lumii și cel mai fericit”. Și ca dânsul gândeau mulți filozofi, savanți și scriitori.”

Datorită caracterului revoluționar pronunțat pe care îl iau mișcările liberale pe continent, instituționalizarea liberalismului într-o mișcare partizană are o dinamică complexă și sinuoasă. În cazul Angliei de pildă primul partid care se intitulează Liberal apare în 1859 prin unificarea Whig-ilor cu radicalii și o ramură liberală a conservatorilor. Anterior anului 1859 au existat mai multe facțiuni politice care susțineau elemente ale ideologiei liberale dar nu își asumaseră totalmente doctrina liberală și un model de guvernare liberal.

În Franța bunăoară, situația creării partidelor politice și a liberalismului este chiar mai b#%l!^+a?complexă decât în cazul Angliei care în urma modernizării politice alege varianta monarhiei constituționale și a sistemului bipartizan (două partide politice principale, unul în opoziție, altul la guvernare). În Franța situața este diferită. În primul rând, eticheta “liberal” care se punea în acea vreme în mediul francez putea însemna mai multe lucruri în funcție de facțiunea politică de care aparțineai. Elementele-cheie ale liberalismului economic și principiile liberale referitoare la libertatea de expresie și la drepturile civile ale cetățenilor sunt adoptate în Franța ca și pretutindeni în Europa de majoritatea formațiunilor politice, indiferent de titulatura pe care acestea o au. În cazul francez însă, liberalii sunt de mai multe feluri. Unii dintre ei, orleaniștii sunt monarhiști, mai precis adepți ai monarhiei constituționale, dar păstrează o atitudine rezervată asupra anti-clericalismului în ciuda susținerii secularizării statului. Alții, precum radicalii, sunt republicani, își revendică legitimitatea direct din Revoluția franceză și doresc instaurarea republicii, secularizarea radicală, eliminarea privilegiilor de orice fel, vot universal inclusiv pentru populația feminină. Mișcările și transformările sociale și politice care se succed în Franța în timpul revoluțiilor și în perioada imperiului condus de Napoleon Bonaparte nu pot permite, ca în cazul Angliei, organizarea pe baze solide a unui sistem politic bipartizan, motiv pentru care majoritatea noilor popoare care se configurează în urma valului de revoluții naționale vor încerca să adopte modelul englez de organizare politică, model care până astăzi reprezintă chintesența liberalismului în organizarea politică și economică a secolului al XIX-lea.

Secolul al XVIII-lea a fost destinat din perspectiva istoriei liberalismului, consolidării bazei filozofice și teoretice a acestuia și apariției primului model politic influențat de gândirea și teoria liberală, monarhia constituțională britanică. Următorul secol ne oferă modelul de liberalism francez ce este implementat o dată cu Revoluția franceză, Imperiul napoleonian și apoi valurile de revoluții din 1830 și 1848. Pe măsură ce, din punct de vedere politic, noile forme de guvernare se consolidează iar Constituțiile ca legi fundamentale ale statelor încep să aibă efecte palpabile în societate, o nouă problemă de această dată de natură economică vine să împiedice dezvoltarea și modernizarea rapidă a sistemului economic sub influența liberalismului. Este vorba despre categoriile devaforizate economic și social, despre muncitorii din industriile recent dezvoltate ca urmare a valurilor Revoluției Industriale. În Anglia de la începutul epocii Victoriane situația muncitorilor și în general condițiile de viață în orașele proaspăt industrializate erau la limita subzistenței, iar acest fapt este subliniat chiar în epoca victoriană de scriitori precum Charles Dickens, care în romanele sale vorbește despre inechitățile sociale și catastrofele generate în rândurile clasei de jos de fenomentul rapid și uneori abuziv al industrializării. Spre sfârșitul domniei Reginei Victoria, guvernările liberale care alternează cu cele conservatoare vor reuși să pondereze și îmbunătățească situația:

„Frumoasei rase engleze din secolul al XVII-lea, care trăise la țară, bine hrănită, viguroasă și veselă, i-a urmat tipul proletariatului palid din orașe. În cartierele populare ale marilor orașe, mortalitatea se menține la un nivel înspăimântător [NR. la începutul domniei Reginei Victoria]. La Londra, în East End (cartier sărac) mortalitatea este de două ori mai mare decât în West End (cartier bogat). La Bath, durata normală a vieții unui gentleman este cinzeci și cinci de ani, a unui muncitor douăzeci și cinci de ani.[…] apă potabilă plină de materii fecale, curți infecte în care nu putea crește nici iarba, pivnițe în care dormeau zece-douăsprezece persoane și care erau inundate de apă clocită…” Aceasta este așadar situația în care se găsește la începutul perioadei victoriene societatea nou-apăruta a muncitorilor care migrează de la sat la oraș ca urmare a creării orașelor industriale. „ Desigur Anglia rurală nu murise de-a binelea. În 1861 raportul dintre populația urbană și cea rurală este de 5 la 4 și abia în anul 1881 populația orașelor va fi de două ori mai mare decât cea de la țară. […] În ceea ce privește muncitorii de la orașe, condițiile lor se îmbunătățesc încet de-a lungul domniei reginei Victoria. D-l Chapman a arătat că momentul cel mai greu a fost începutul secolului. Până la Peel hrana fusese scumpă. Liberul schimb făcu să scadă costul vieții și la începutul decadei 1850 salariile începură să se urce. Salariile din 1865 depășesc cu 20 până la 25% pe cele din 1845; prețurile se urcaseră și ele concomitent, dar pâinea, de pildă, nu costa decât cu 12% mai mult. Puterea de cumpărare a muncitorilor crescuse deci. În același timp, casele de economii, societățile cooperatiste îi ajutau să suporte mai ușor în perioadele de criză.”

Astfel apare și se consolidează mișcarea social-liberală în Anglia începutului de secol al XIX-lea. Noile elite liberale care încep să includă nu numai oameni politici, dar și intelectuali, filozofi sau scriitori și oameni de știință încep să perceapă libertățile individuale ca pe idealuri realizabile numai în circumstanțe sociale și economice favorabile. Rolul statului în vederea corectării injustițiilor sociale și implicarea acestuia în relația dintre angajator și angajat nu mai sunt privite din perspectiva laissez-faire-ului promovat de b#%l!^+a?liberalismul clasic, ci dintr-o perspectivă bine-voitoare și aprobatoare față de intervenția minimală a statului în vederea legiferării și îmbunătățirii condiției muncitorilor. Anglia începutului de secol al XX-lea este cea care dă tonul schimbării, transformării pașnice și a noii direcții de evoluție pe care liberalismul trebuie să o indice și ghideze în cadrul societății. De această dată principiile liberalismului clasic nu mai pot satisface cu răspunsuri la stările conflictuale care apar la nivel etic dar și social, motiv pentru care apare statul bunăstării care urmează să contrabalanseze libertății individuale și economice din liberalismul clasic, protecționismul și radicalizarea reformelor politice și sociale în vederea eliminării inegalităților. La sfârșitul perioadei victoriane, “toți victorienii, bogați și săraci, ajungeau să creadă în progres. Știința le inspira un respect religios. Evul mediu nu văzuse în univers decît efectul voinței libere a lui Dumnezeu, secolul al XVIII-lea încercase să împace sistemul legilor naturii cu o credință rațională; în secolul al XlX-lea mulți savanți crezură că au descoperit o lume pe de-a întregul mecanică. Principiile de geologie a lui Lyell și Originea speciilor a lui Darwin zdruncinară teoriile biblice și dădură oamenilor din acea epocă iluzia că au descoperit legi privitoare la evoluția ființelor vii tot atît de precise ca acelea referitoare la lumea materială.”

Așa cum voi arăta în capitolul următor, inclusiv liberalismul românesc se pliază pe modelul liberal anglo-saxon, în ceea ce privește atât organizarea inițială bipartizană cât și opțiunea pentru monarhie constituțională. Constituțiile noilor popoare, a se vedea prima Constituție grecească din 1844 sau prima Constituție românească din 1866, se inspiră de asemenea după modelul Constituției belgiene din 1831 care este practic o sinteză între modelul anglo-saxon și cel francez și legiferează în special sistemul politic și situația drepturilor și libertăților cetățenești. Partidul Național Liberal se crează ca partid politic în România în 1876 într-un context politic și instituțional deja stabil (Constituția din 1866 era deja în funcțiune iar Principatele Unite erau conduse de un monarh străin). Chiar dacă cadrul instituțional este stabilit pe principiile liberalismului clasic, vom vedea că modernizarea se va produce într-un ritm lent și sinuos datorită particularităților economice și sociale din spațiul românesc și datorită situației politice internaționale care după Primul Război Mondial se va schimba radical, forțând ideologia liberală clasică să se reorienteze și să își redefinească etica și principiile fondatoare.

3.1 Reinventarea liberalismului – liberalismul interbelic

În mod indubitabil secolul al XIX-lea este perioada de inflorire și apogeu a liberalismului clasic pe bătrânul continent și în America de Nord. Statele Europei Occidentale în frunte cu Anglia reușesc să își ia datorită Revoluției industriale un avânt economic și tehnologic fără precedent până atunci. Regimul parlamentar se consolidează și spre sfârșitul secolului așa cum am văzut, primele mișcări sindicaliste în Anglia și de asemenea în Franța, aduc în discuție mai pregnant decât problema libertății pe cea a egalitații și pe cea a necesității intervenției statului în vederea eliminării disparităților sau nedereptaților sociale flagrante.

Sistemul politic, economic și social generat de primul val de modernizare liberală nu este perfect ci perfectibil și trebuie în mod continuu adaptat situațiilor și locațiilor în care implementarea sa are loc. În ajunul izbuncnirii Primului Război Mondial în statele cu tradiție liberală precum Anglia sau Franța, liberalismul ca ideologie politică râmâne cheia sau soluția optimă pentru rezolvarea principalelor probleme inerente societăților și economiilor aflate în continuă schimbare. Totuși, nu același lucru se poate spune despre liberali și partidele liberale. În preajma izbucnirii războiului mondial liberalii încep să piardă teren în ceea ce privește majoritățile în guverne datorită ascensiunii rapide a partidelor socialiste și valului de naționalism care în unele cazuri este mai compatibil cu politica moderată conservatoare. Izbuncirea războiului și desfășurarea acestuia va schimba cu totul iarăși societățile și configurația statelor europene. Perioada de criză economică ce precedă războiul reprezintă un moment de testare a fezabilității și a anduranței democrațiilor constituite pe principii liberale în Europa. După încheierea armistițiului, state care inițial fuseseră liderii mondiali în ceea ce privește progresul tehnic, industrializarea și comerțul, încep să se confrunte cu probleme de ordin economic și social ce pun la grea încercare regimurile democratice. Primii germeni ai totalitarismelor mijlocului de secol al XX-lea încep deja să apară în Rusia mai întâi, unde bolșevicii câștigă Războiul civil și preiau conducerea statului, apoi în Italia și în Germania. Criza economică din anii ‘20 lovește și în cazul celorlalte state democratice în special în clasele de jos, având ca și consecințe o creștere galopantă a inflației și ratei șomajului. Primul stat european care pare să își revină menținând intacte principiile liberale și caracterul democratic al guvernării și societății este bineînțeles, Anglia. „Redresarea rapidă a economiei britanice în perioada 1931—1935 îi surprinse și pe cei mai optimiști. Pe de o parte — și într-o largă măsură — ea se datora sîngelui rece al națiunii, pe de alta energicului b#%l!^+a?ministru al finanțelor: Neville Chamberlain [NR om politic britanic, conservator, a fost prim-ministru al Angliei în perioada 28 mai 1937- 10 mai 1940]. Metodele folosite au fost destul de simple : a) Anglia a renunțat să mențină valoarea-aur a lirei. Cursul ei a scăzut în Franța de la 125 la 75 de franci. Insularitatea muncitorilor și a funcționarilor britanici a făcut ca această scădere să nu fie urmată de o creștere importantă a salariilor. Prețurile engleze au scăzut mai mult decît acelea ale blocului-aur, favorizînd exportul. Țările scandinave, America de Sud și, într-o anumită măsură, America de Nord urmînd fluctuațiile lirei, se constitui o zonă a lirei, în interiorul căreia piața Londrei putea să-și continue rolul său de centru bancar; b) Liberul schimb a fost abandonat. La conferința de la Ottawa (1932), oamenii de stat britanici invitaseră dominioanele să încheie cu metropola acorduri economice. Dar dominioanele se arătară puțin entuziasmate și eșecul acesta îi încuraja pe miniștrii englezi să caute rezolvarea problemelor lor mai curînd într-o reorganizare internă. Tarife protecționiste îngăduiră industriașilor — în dauna Franței și a Germaniei — să recucerească piața engleză. Walter Elliot [NR politician conservator britanic al vremii] facu un mare efort pentru a reanima agricultura și creșterea vitelor; c) In sfîrșit, bugetul a fost echilibrat grație economiilor, acceptate cu curaj, și a unor noi impozite. O politică de credite ieftine permise industriei de construcții să cunoască o mare prosperitate. Două milioane de case noi fură clădite între 1919 și 1933. Toate aceste măsuri au produs rezultate fericite. Deși șomajul era încă departe de a fi învins, a început să descrească.”

Modelul britanic de revenire din criza economică de după război nu mai are, ca în secolul trecut modelul parlamentar liberal, caracteristica de a fi transplantat în alt context socio-politic, în alt stat și de a funcționa ca un model referențial sau ca un punct de plecare în demararea procesului modernizator. Interbelicul nu mai este perioada de fervoare ideatică și avânt revoluționar al clasei de mijloc așa cum a fost cazul Europei de după Napoleon. Acum avântul revoluționar aduce în prim-plan în scena politică monștrii totalitarismului modern ce se vor hrăni din frustrările și privările la care cetățenii europeni sunt supuși în anii grei de criză. Cea mai atroce conflagrație mondială de până atunci nici nu se terminase bine și deja sămânța unui nou conflict și mai fioros, cu un deznodământ de temut, este plantată în statele europene.

Ce ar putea face liberalismul clasic, așa cum Europa îl cunoscuse prin intermediul părinților săi filozofici și în varianta practică în secolul al XIX-lea, într-un astfel de context în care etica și modul de acțiune la nivel economic și politic păreau total neadaptate epocii? În Anglia, întrebarea esențială vizavi de liberalism era: “E cazul oare să se consemneze sfârșitul liberului schimb în Anglia, moartea Angliei individualiste și imperiale ?”

În perioada interbelică se diversifică paleta intelectuală și folozofică de gândire a liberalismului și apare pentru prima dată necesitatea definirii acestuia dincolo de contextul economic, politic și social al secolului al XIX-lea. Apare necesitatea sintetizării trăsăturilor neperisabile, universale ale liberalismului. Poziția în care se află în interbelic din perspectiva ideologică, nu-i mai permite liberalismului să își mențină primatul de ideologie revoluționară și reacționară vizavi de vechea ordine politică, economică și socială. Din contră, locul conservatorilor secolului trecut este luat în interbelic în multe state de către liberali cărora nu le este foarte ușor să se plieze pe noile realități ale vremii și care vor avea nevoie de timp pentru a se reorienta și a-și regândi strategia politică, strategia economică și crezul ideologic. În cazul Angliei și în majoritatea cazurilor europene, liberalismul clasic de secol al XIX-lea este nevoit să facă o serie de compromisuri în vederea menținerii viziunii liberale pe scena politică și economică, în calitate de viziune dominantă. Compromisul făcut de liberalism diferă așa cum vom vedea de la o țară la alta, în funcție de context.

Modernizarea înțeleasă ca fenomen complex ce marchează trecerea de la statul-clerical (soluționarea conflictului teologico-politic) la statul constituțional bazat pe principii liberale și la sistemul economic capitalist, bazat pe încurajarea inițiativei private, neintervenția statului și acumularea de capital privat își schimbă la rândul său sensul și înțelesul în secolul al XX-lea. În acest context, în care paleta de ideologii, abordări și interpretări ale modernității și modernizării se modifică, inclusiv viziunea liberală și viziunea despre liberalism se vor modifica. Politica laissez-faire-ului va fi înlocuită cu o politică intervenționistă în perioada crizei economice din anii ’30 iar apoi întoarcerea la liberalismul clasic de secol al XIX-lea nu va mai fi nici posibilă, nici dezirabilă.

Mutând centrul de interes al analizei liberalismului interbelic din Europa de Vest sau America în Balcani și în general în Europa Centrală și de Est, putem remarca un alt ritm de transformare și modernizare. Consecințele Primului Război Mondial au fost și în acest caz grave din perspectiva economică și socială. Din punct de vedere politic, tratatele de pace din sistemul Versailles vor aprinde flacăra naționalismelor de factură șovinistă de secol al XX-lea în Balcani. Unele state, precum România, sunt favorizate de participarea în război de partea Antantei și vor beneficia de realipirea unor teritorii la statul deja existent și de plata b#%l!^+a?reparațiilor din partea învinșilor. Alte state, precum Ungaria care participase în război de partea Triplei Alianțe ca parte a Imperiului Austro-Ungar, își vor micșora la jumătate teritoriul inițial. Dacă în cazul Occidentului, sfârșitul războiului îi pune pe liberali într-o dilemă economică datorită necesitații intervenționismului statelor în vederea atenuării consecințelor crizei și într-o dilemă ideologică generată de avântul socialismului într-o primă fază și al național-socialismului ulterior, în cazul Orientului tendințele irredentiste și naționalismul șovinist sunt și ele prezente, dar liberalismul ca și ideologie dominantă în organizarea politică și economică a statului nu pierde teren decât târziu, în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial.

Început mai târziu și printr-un proces de emulare a Occidentului, procesul modernizator în Europa Centrală și de Est continuă în interbelic sub forma dezvoltării și consolidării societății moderne burgheze, sub auspiciile și diriguirea partidelor liberale. Conservatorii sunt primii care își pierd popularitatea în perioada imediat următoarea terminării războiului și sunt înlocuiți pe scena politică de către agrarieni, socialiști sau variante balcanice ale social-naționalismelor Occidentale. Liberalismul fusese ideologia dominantă și învingătoare în secolul al XIX-lea, contribuind la apariția și consolidarea instituțiilor politice moderne și la trecerea în economie de la sistemul mercantilist la dezvoltarea industrială, progresul științific și inițiativă individuală în economie. O dată cu încheierea Primului Război Mondial, transformările la nivelul societății și statului generate de război vor face din naționalism ideologia învingătoare a secolului al XX-lea. Principala diferență ideologică sau de viziune politică, ce se întîmplă în interbelic mai ales în Europa Occidentală se referă la ascensiunea regimurilor de extremă dreapta care vor institui o retorică diametral opusă celei liberale, inversând principiul general acceptat de științele politice și susținând că făra Stat nu există Națiune. Mussolini este primul creatorși implementator de un astfel de sistem ideologic. Acesta scrie în 1932 că: “ Împotriva individului, concepția fascostă privilegiază Statul; ea îl privilegiază și pe individual uman în măsura în care acesta coincide cu statul…Fascismul reafirmă Statul ca fiind adevărata realitate a individului. Fascismul este pentru libertate. Și pentru singura libertate care poate fi un lucru real, libertatea Statului…Prin urmare, pentru un fascist totul se află în Stat, iar în afara lui nu există nimic omenesc sau spiritual și cu atât mai puțin ceva de valoare ”.

Urmările naționalismului sunt mult mai nefaste, generând în cele din urmă o a doua conflagrație mondială și mai violentă și acerbă decât prima și de asemenea atrofiind în unele cazuri organizarea și funcționarea instituțiilor democratice – apanajul ordinii liberale. Totuși, în ciuda transformărilor politice, economice și sociale care apar în lumea civilizată ca urmare a unui război devastator – primul război de uzură din istoria modernă și contemporană a umanității – liberalismul nu dispare definitiv de pe scena politică, socială și economică. Din contră, se remodelează și redefinește încercând să țină pasul cu noile transformări ale epocii. Instituțiile politice liberale – Constituția, Parlamentele, Separația puterilor – se mențin și se dezvoltă și consolidează în majoritatea statelor care nu au nenorocul de a fi zguduite puternic de apariția regiumurilor totalitare moderne. Liberalismul râmâne o forță, chiar dacă în această perioadă se manifestă în special în opoziție și se retrage pentru a se replia și a critica inițiativele opozanților politici. Așa cum vom vedea în cazul românesc, germenul dezvoltării, a modernizării și a noului nu se usucă și nu dispare din sânul liberalismului interbelic, iar urmările acestei stăruințe de a supraviețui sunt vizibile la nivelul societăților care au avut clarviziunea și tăria de a le îmbrațișa în ciuda mirajului discursului populist al naționalismului. Problema cea mai mare care va sta în calea liberalismului românesc în drumul său moderrnizator este naționalismul virulent al secolului al XX-lea, un naționalism integral ce respingea înțelegerea față de celelalte națiuni și cooperarea cu acestea, ce promova șovinismul, militarismul și imperialismul și se opunea tuturor libertăților personale dacă acestea afectau scopurile statului. Loialitatea față de statul național avea prioritate în fața tuturor celorlalte loialități și chiar considerentele religioase erau subordonate scopurilor naționalismului. Acesta va fi nefericitul bagaj naționalist cu care Europa de Est intră în secolul al XX-lea și care va constitui practic cea mai periculoasă forță opozantă a ideologiei liberale în procesul său de modernizare a statului și societății românești din interbelic.

O altă problemă esențială cu care se confruntă liberalismul secolului al XX-lea se referă la aspectul intelectual și mai precis la cel al dinamicii elitei intelrectuale din această perioadă. Discursul liberal interbelic și cel postbelic este un discurs care pune accent pe critica totalitarismelor recent apărute pe scena politică europeană. În materie de teme filozofice, gânditori liberali de secol al XX-lea precum Hayek sau Popper încep să realizeze din ce în ce mai pregnant corelația dintre liberalism și democrație, necesitatea echilibrului dintre libertate și egalitate cât și esența pur individualistă, centrată așadar pe individ, a liberalismului modern. b#%l!^+a?

2. Liberalismul ca motor al modernizării României interbelice

2.1 Liberalismul românesc – contextul istoric

Liberalismul românesc urmează, ca și în cazul liberalismului Occidental, aceleași etape de apariție și consolidare. Mai întâi apar la nivel teoretic o serie de idei și principii politice, apoi o dată ce acestea sunt satisfăcute într-o formă concretă – Constituția -, procesul de modernizare și consolidare a liberalismului și clasei create de acesta, burghezia sau clasa de mijloc demarează și se extinde atât în sfera economică cât și în sfera socială. Dacă plecăm de la teoria lui Daniel-Louis Seiler, care susține existența mai multor tipuri de „liberalisme”care se consolidează de la rădăcini diferite și care se situează pe poziții diferite de-a lungul axei politice stânga-dreapta în funcție de contextul social, politic și economic din țara în care acestea se dezvoltă, liberalismul românesc își are mai degrabă rădăcinile instituționale în liberalismul britanic și se dezvoltă la începutul secolului al XIX-lea, atunci când Iluminismul Occidental atinge culmea de influență și răspândire și în cazul Principatelor Române. Ca și grupare politică, liberalismul se consolidează îmbrățișând valorile revoluționare de la 1821 și 1848 și împotrivindu-se univoc vechii ordini sociale în cadrul căreia clasa privilegiată erau marii proprietari de pământ și curteni ai curților domnitorilor fanarioți și apoi ai domnilor regulamentari, boierimea munteană și moldoveană, profund influențată de valorile și principiile bizantine și otomane, considerate demodate și potrivnice principiilor revoluționare iluministe.

Dacă în cazul Moldovei, Revoluția pașoptistă este înăbușită cu ajutorul suportului militar rusesc iar revoluționarii sunt nevoiți să se refugieze în Bucovina, care se afla pe atunci sub dominație habsburgică, în Muntenia, tinerii revoluționari, grupați în societatea secretă de origine masonică și creată după modelul francez – Frăția, reușesc să atragă de partea lor unele elite intelectuale și militare și să proclame în data de 9 iunie 1848 la Islaz, solicitările lor revoluționare într-o manieră mult mai organizată și fermă, astfel încât, pentru o perioadă scurtă de timp, Proclamația de la Islaz va deveni prima Constituție a Munteniei, menită să înlocuiască Regulamentul Organic. Ambele programe revoluționare, cel moldovenesc și cel muntenesc conțin principii și solicitări liberale cum ar fi egalitate politică și cetățenească, învățământul gratuit (Moldova), independența legislativă și administrativă, separația puterilor în stat, egalitatea drepturilor politice, alegerea unui domnitor pe 5 ani de către o adunare de reprezentanți ai poporului, drepturi sociale, politice și religioase pentru minorități (Muntenia). Dată fiind influența jucată de Revoluția franceză din februarie 1848 asupra Revoluției pașoptiste din Muntenia și Moldova, trebuie menționat un element interesant, anume cum revoluționarii români fac reconversia revendicărilor majoritar sociale ale revoluționarilor francezi în registrul național care servește în mod ideal revendicările referitoare la unificarea celor două principate și alte tipuri de revendicări care au legătură cu emanciparea țărănimii a cărei situație era tragică atât în Moldova cât și în Muntenia.

În cazul mișcărilor revoluționare de la 1821 și mai ales de la 1848 avem de-a face cu elemente modernizatoare ce aparțin gândirii liberale, dar despre existența unei ideologii b#%l!^+a?liberale și a unui partid liberal în spațiul geografic al Principatelor Române putem vorbi mult mai târziu, anume în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în momentul în care elitele liberale și radical liberale disipate și împrăștiate de diferențele principiale pe care le împărtășeau se reunesc sub conducerea lui Ion C. Brătianu și Constantin A. Rosetti. Principalul eveniment organizat de către elita liberală radicală reunită în special în loje masonice după Revoluția pașoptistă și Unirea principatelor (1859) sub Alexandru Ioan Cuza a fost chiar complotul organizat în vederea detronării lui vodă Cuza sub pretextul eliminării unei monarhii cu tendințe absolutiste și al instaurării pe tronul Romîniei al unei monarhii constituționale. Ion C. Brătianu ca și Rosetti fac parte dintre liberalii radicali care se alătură conservatorilor precum Lascăr Catargiu în ducerea la un sfârșit a obiectivului Monstruoasei Coaliții. În data de 11 februarie 1866 Cuza abdică de la tron în favoarea unei Locotenențe domnești urmând ca la 10 mai 1866 Carol de Hohenzollern – Sigmaringen să devină Carol I, primul rege al României.

Urcarea pe tron a lui Carol I marchează debutul celei mai lungi domnii a unui monarh pe teritoriul Romîniei (48 de ani) și reprezintă de asemenea din perspectiva modernizării în special economice, punctul de început al unui proces modernizator care va dura până la izbucnirea Primului Război Mondial. Dacă anterior domniei lui Carol I, tratatul de la Adrianopol din 1829 și domnitorii regulamentari începuseră să deschidă granițele românești pentru reprezentanții burgheziei și negustorimii în special britanice, modernizând majoritatea porturilor la Dunăre și suscintând interesul marii boierimi deținătoare de terenuri pentru comerțul cu cereale în stil Occidental, în perioada domniei acestuia și o dată cu crearea celor două partide istorice – Liberalii și Conservatorii – sistemul bancar, industria și transporturile iau avânt iar România intră într-o fază de modernizare rapidă și complexă care va cuprinde toate sectoarele statului și ale societății.

În ceea ce privește apariția și consolidarea liberalismului în spațiul românesc există două mari curente de opinie. Primul este cel prezentat mai sus – împărtășit, între alții de către istoricii Neagu Djuvara și Apostol Stan -, care susține existența unei continuități și cauzalități între mișcarea intelectuală inspirată de Iluminismul occidental, ce a generat într-o primă fază transformarea politică și națională – Unirea principatelor și redactarea primelor Constituții moderne, apoi transformarea socială și economică – apariția burgheziei, dezvoltarea comerțului și industriilor locale, modernizarea agriculturii și în paralel eliminarea treptată a inegalităților sociale, etnice sau politice. Neagu Djuvara este de altfel unul dintre primii istorici români care în explicarea modernizării țărilor române care ajunge la apogeu începînd cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pleacă de la ipoteza existenței unui proces continuu care se desfășoară după tipicul societății existente în principate și care conține o serie de paradoxuri. Bunăoară, Djuvara susține în primul rând faptul că domniile fanariote nu au constituit în totalitate un dezastru pentru Principatele române, argumentând cu dovezi istorice faptul că apariția primelor locașuri moderne de învățământ, a primelor spitale și a bibliotecilor în spațiul românesc coincide cu domnia unor fanarioți „luminați” precum a fost de exemplu Constantin Mavrocordat. Răspîndirea limbii franceze și a obiceiurilor Occidentului în rândurile boierimii românești este un alt element modernizator care în mod paradoxal este adus în principate de către copiii boierilor tradiționaliști care pleacă în număr din ce în ce mai mare să studieze în maile capitale ale Occidentului, la Berlin, Viena și mai ales la Paris. Moda apuseană în îmbrăcaminte și maniere este și ea asimilată mai întâi de către boieroaicele din Moldova și apoi și de către cele din Muntenia. Perioada în care în principate s-a menținut o locotenență rusească sub conducerea generalului Kiseleff după războiul ruso-turc din 1828-1829 este de asemenea o perioadă de relativă liberalizare și modernizare a principatelor în care marea boierime își însușește franceza ca limbă diplomatică și în care moravurile se occidentalizează. Modernizarea ca și în cazul modelului britanic începe la nivelul mentalităților și stilului de viață al aristocrației, în cazul românesc, boierimea pământeană. Nu este de mirare astfel că majoritatea revoluționarilor pașoptiști, viitorii fondatori ai partidului liberal sunt fii boierilor pamînteni moldoveni sau munteni, inițiați la Paris în tradiția liberală și masonică.

Cel de-al doilea punct de vedere referitor la procesul de modernizare a țărilor române a fost inițiat de către Ștefan Zeletin în perioada interbelică. Zeletin este în special interesat de explicația sociologică a fenomentului liberal și neoliberal și implicit a apariției burgheziei ca nouă clasă dominantă o dată cu consolidarea capitalismului în spațiul românesc. Dacă prima ipoteză referitoare la apariția și consolidarea liberalismului românesc stabilește faptul că procesul prin care liberalismul apare și se dezvoltă în spațiul românesc este unul gradual și care se adaptează contextului social și politic existent la noi, Ștefan Zeletin plasează b#%l!^+a?începuturile modernizării și ale capitalismului românesc în anul 1829, anul Tratatului de la Adrianopole, când liberalizarea comerțului pe Dunăre aduce în principate din Occidentul deja modernizat, primii exponenți ai burgheziei și primii capitaliști britanici. Supremația engleză care ține din 1814 până în 1914 este cea care furnizează principalul model de dezvoltare pentru capitalismul românesc și de evoluție pentru burghezia română în opinia lui Zeletin care este un susținător al teoriei copierii modelului instituțional și economic occidental de către România. Ca în cazul oricărui stat aflat în prima etapă a capitalismului, burghezia străină este cea care deschide calea către modernizare. Autorul tinde să desconsidere importanța și cauzalitatea dintre modernizarea graduală și progresivă care are loc la nivelul mentalităților și al stilului de viață în rândul boierimii române și susține chiar faptul că această categorie socială dispare complet sub loviturile primului val capitalist. Punând accent în mod aproape exclusiv pe dezvoltarea economică și susținând primatul acesteia în modernizarea statului și societății Zeletin susține că atunci „când vorbim de „evoluția normală" a României moderne, trebuie să se înțeleagă că și societatea noastră modernă este un efect al dezvoltării capitalismului, întocmai ca și societățile europene. Plămădirea României moderne se contopește în unul și același proces cu plămădirea capitalismului român.”

Cauzalitatea care se regăsește în ipoteza lui Zeletin, referitoare la felul în care capitalismul și evoluția acestuia influențează modificările și transformările care au loc la nivel social în societate este una justă și așa cum vom vedea în subcapitolul următor, perioada interbelică se confruntă tocmai cu rezolvarea acestor probleme generate de evoluția capitalismului și de împăcarea noului cu vechiul în interiorul unei societăți aflată în continuă transformare. Nu trebuie totuși eliminat din ipoteză procesul intern care a generat anterior perioadei 1814-1829 condițiile esențiale pentru modernizare și care a fost expus mai sus, plecând de la argumentul lui Neagu Djuvara.

Perioada domniei lui Carol I este o perioadă în care „în ciuda imperfecțiunilor sistemului de vot cenzitar (…) s-a ajuns la un regim destul de echilibrat, liberalii guvernând mai mult decât conservatorii, dar regele Carol a fost destul de iscusit pentru a ști când era momentul să-i înlocuiască pe liberali și să dea din nou puterea conservatorilor, sau invers”. Marile reforme în vederea dezvoltării industriile și dezvoltării sitemului bancar se realizează în timpul guvernărilor liberale dintre care cea mai lungă din 1876 până în 1888 este dominată de flerul politic și viziunea modernizatoare a lui Ion C. Brătianu (1821-1891). În perioada domniei lui Carol I și până în preajma izbucnirii Primului Război Mondial principala dispută la nivel ideologic și parlamentar între cele două partide moderne, liberalii și conservatorii poate fi rezumată ca fiind disputa „între partizanii unui efort axat pe dezvoltarea industriei ca imperativ absolut în vederea intrării României în rândul națiunilor moderne, și cei care puneau accentul pe ocrotirea agricultorilor mici și mijlocii (care a dus la formula ușor ironică: „România e o țară eminamente agricolă!") s-a dus nu numai la nivel doctrinar, dar și, într-o oarecare măsură, la nivel parlamentar, între cele două mari partide, conservatorii favorizând mai mult latura agricolă — întâlnindu-se, paradoxal, pe acest teren cu populiștii și viitorii țărăniști, pe când liberalii erau categoric sprijinitori ai dezvoltării industriale”.

Așa cum se poate observa, din punctul de vedere al instituțiilor politice modelul britanic de modernizare liberală primează și în cazul românesc. Constituția de la 1866, inspirată ca și cea grecească de către modelul Constituției belgiene prevede în mod clar principiile lui Montesquieu referitoare la separația puterilor, drepturile și libertățile esențiale conforme cerințele pașoptiștilor, liberalizarea comerțului. Singura problemă ce nu-și găsește rezolvare deși se află atât pe agenda liberalilor cât și pe cea a conservatorilor și a regelui este problema agrară.

Datorită particularităților existente în spațiul românesc și în special datorită organizării sociale specifice Orientului, în preajma anului 1918 România continua în ciuda demarării procesului de industrializare, să aibă o populație îndeosebi rurală. Cu excepția Bucureștiului și Iașului care sunt ambele atinse de aripa modernizatoare prin construirea de clădiri moderne, bănci și alte instituții folositoare statului și societății – în Iași existând de asemenea o clasă de mijloc bine consolidată reprezentată în special de minoritățile evreiești – restul orașelor de provincie nu beneficiază în secolul al XIX-lea de o dezvoltare aparte. Majoritatea industriilor care se dezvoltă nu reușesc să realizeze o transformare atât de mare a peisajului social în favoarea urbanului, iar pe măsură ce inclusiv tradiționaliștii boieri moldoveni încep să își lase moșiile pe mâna arendașilor, soarta țăranilor se agravează. Țăranii reprezentau încă, la începutul secolului XX, peste 80 % din populația țării — dar un milion de țărani proprietari nu-și împărțeau decât circa 3 300 000 de hectare (și mai erau peste o zecime din b#%l!^+a?ei care nu posedau nimic), pe când alte 3 000 000 de hectare erau proprietatea a 6 500 de mari proprietari.

Situația din România era una comună și întâlnită în întreaga Europă de Răsărit și în special în Rusia. Dezechilibrul dintre marea și mica proprietate este agravat, așa cum spuneam mai sus, de lipsa de interes a guvernelor de a legifera și dezbate problema țărănească și de un alt fenomen despre care ne relatează Djuvara: de când tratatul de la Adrianopol din 1829 deschisese în țările noastre marele comerț cu țările apusene, și noi deveniserăm — aș zice: peste noapte — mari exportatori de cereale, am spus deja că relațiile între țărani și proprietarii de latifundii se deterioraseră; aceștia din urmă nu mai lăsau mari porțiuni din proprietățile lor la libera dispoziție a plugarului, ci căutau să impună, în condiții mai avantajoase, culturi cerute la export: grâu, răpită etc. în al doilea rând, posibilitatea călătoriilor în Occident, ca și subita proliferare a unor profesiuni liberale pe care proprietarul de pământ era ispitit să le exercite, a provocat în același timp o creștere a sistemului arendășiei(…).Or, arendașul, adesea străin de sat, și uneori chiar de națiune, deținător al unui contract de scurtă durată și fără garanții de stabilitate, se arăta un „patron" mult mai dur și mai neînduplecat cu țăranul decât fusese boierul. Arendașul a devenit cu vremea dușmanul natural al țăranului. Nu e deci de mirare că primele violențe exercitate de țăranii răsculați vor fi împotriva unor mari arendași.

Problema agrară este una dintre problemele de fond în cazul procesului de modernizare al României și așa cum vom vedea în continuare, este una dintre reformele cu care liberalii își încep după 1918 activitatea guvernamentală.

2.2. Începuturile interbelicului și guvernările liberale

Primul Război Mondial prin izbucnirea, desfășurarea și deznodământul acestuia aduce o serie de transformări și dezechilibre în sistemul politic economic și social al statului român. Dacă tratatul de aderare la Antanta și de intrare oficială în război alături de francezi și englezi în 1916 este rezultatul abilităților politice remarcabile ale lui Ionel I. C. Brătianu (1864-1927), fiul și continuatorul la cârma Partidului Național Liberal al lui Ion C. Brătianu, perioada în care România a fost combatantă pe frontul de Est cât și negocierile de pace de la Versailles au reprezentat pentru liberali un moment delicat. Astfel că Ionel I. C. Brătianu preferă să abandoneze în plin proces de desfășurare Congresul de pace de la Versailles și să replieze forțele partidului său, cedând pentru o scurtă perioadă de timp puterea conservatorilor și nou-apărutului pe scena politică partid condus de generalul erou de război Alexandru Aversecu (1859-1938). Marea Unire și dublarea practic a teritoriului statului român pun o serie de probleme de natură socială, politică și mai ales etnică. De altfel, problema cea mai importantă ridicată de către Marile Puteri vizavi de unirea Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei cu România a fost problema minoritaților care ajung să însumeze, în 1919, 28% din totalul populației de pe teritoriul României. Procesul de modernizare și dezvoltare economică, politică și socială întâmpină în această perioadă în întreaga Europă de Răsărit un obstacol ce va încetini ritmul modernizator, anume problema națională. Naționalismul de secol al XX-lea este principala cauză a incapacității statelor din Europa Centrală și de Est de a continua într-un ritm satisfăcător dezvoltarea economică și modernizarea statului și a societății. Modificarea granițelor după război a făcut ca mai toate statele nou create să conțină un număr considerabil de minorități care, în ciuda reformelor constituționale și a prescrierii drepturilor politice și sociale ale acestora egale cu cele ale majorității, se vor simți întotdeauna înstrăinate și vor dori reorganizarea pe criterii etnice. Pe de altă parte, noul stat cu un teritoriu dublu față de teritoriul dinaintea războiului trebuie să regândească problemele unificării legislative, fiscale și monetare, fără de care demararea reformelor economice nu era posibilă.

În ciuda situației generată de aceste transformări și a condițiilor grele pe care România a trebuit să le îndeplinească în vederea plății reparațiilor de război către Marile Puteri, cea de-a treia decada a secolului al XX-lea reprezintă punctul de maximă dezvoltare pe care îl atinge atât capitalismul românesc cât și modernizarea politică și socială. Toate reformele și transformările care au loc în această perioadă se realizează sub impactul și cu diriguirea Partidului Național Liberal și în special a lui Ion I. C. Brătianu, care începând încă dinaintea războiului, din 1909 – cînd în cadrul Congresului PNL este ales președinte și până în 1927 când moare în circumstanțe curioase, constituie locomotiva modernizatoare din spatele reformelor și organizării statului român. Inițiativelor sale se datorează demararea proiectului de reformă agrară, începuturile sistemului bancar și a industrializării în țara noastră. Urmând tradiția statelor balcanice, modernizarea, atât cea politică și economică, cât și cea socială, continuă să se realizeze în cazul românesc din perioada interbelică de sus în jos prin intervenția și reglementarea statului în diferitele domenii, inclusiv în cel agrar, care constituia dinainte de 1914 o importantă problemă rămasă nerezolvată pe agenda liberalilor. Deși pentru principiile liberalismului clasic de secol al XIX-lea această politică pare a fi în conflict cu b#%l!^+a?ceea ce poromova laissez-faire-ul, soluția adoptată de către liberali în România interbelică reprezintă, așa cum o va demonstra trecerea timpului, varianta cea mai viabilă în vederea încercării ieșirii din criza post-război și a redresării economice. Progresul economic și industrial înregistrat din 1866 până în 1914 prin dezvoltarea de către guvernele liberale a industriei petroliere, transporturilor și în special a căilor ferate, a industriei alimentare a stagnat o dată cu izbucnirea războiului, iar după terminarea acestuia, abia în 1924-1926 industriile mai sus amintite reușesc să ajungă la cote de producție și profituri echivalente cu cele de la începutul secolului al XX-lea.

După perioada de rederesare imediat următoare terminării Primului Război Mondial, liberalii revin în forță pe scena politică interbelică și își propun o serie de reforme modernizatoare în special în domeniul economic (refacearea și modernizarea producției industriale și agricole, extinderea sistemului de transporturi, modernizarea sistemului bancar și reducerea inflației galopante datorită economiei de război) dar și în cel politic și social (adoptarea noii Constituții din 1923 ce vehiculează printre altele libertatea religioasă, drepturile minorităților, universalitatea dreptului de vot pentru populația de sex masculin și o serie de alte măsuri cu caracter civic modernizator). Constituția de la 1923 ese esențială în dezvoltarea ulterioară pe principii moderne și democratice ale statului și societății românești până în anul 1927. Dezbătută și criticată temeinic de contemporanii acelei vremi dar și de analiștii de astăzi, Constituția de la 1923 introduce în primul rând o serie de principii democratice în realitățile politice și sociale ale vremii. Dintre acestea cel mai important este votul universal, care în ciuda faptului că este instituit prematur ( iulie 1917 în plin război), reprezintă un pas înainte pe drumul modernizării politice în sensul consolidării unui sistem politic nu numai de natură liberală dar și democratică. Așa cum am văzut însă și în capitolul anterior, în secțiunea dedicată contextului internațional interbelic, majoritatea statelor pioniere în ceea ce a privit adoptarea și consolidarea liberalismului clasic precum Marea Britanie sau Statele Unite ale Americii preferă să adopte în interbelic varianta protecționistă a liberalismului, abandonând laissez-faire-ul și concentrându-se în special pe resursele și piața interne. Chiar dacă există o serie de teorii moderne și post-moderne referitoare la modernizarea controlată de către stat și la reformarea de sus a sistemului economic ca particularități ale modernității românești, în fapt decizia adoptată de liberalii români – cărora le revine în perioada 1922-1927 sarcina creării și conducerii guvernului – este una în concordanță cu trendul internațional urmat de ideologia liberală în secolul al XX-lea și în special în interbelic. Ceea ce liberalii încearcă să implementeze prin idealul prin noi înșine este exact principiul protecționist utilizat de către guvernarea britanică în perioada interbelică în vederea diminuării efectelor crizei. Majoritatea economiilor se întorc în această perioadă către ele însele, preferând să își canalizeze energiile în vederea promovării dezvoltării investițiilor interne și capitalului național cât și adoptarea unei serii de măsuri economice protecționiste care au ca scop dinamizarea creșterii economice și resimțirea mai puțin acută acrizei economice pe piața internă.

Pe de altă parte, interbelicul românesc aduce în primii ani o provocare specială pentru clasa politică și guvernările din România, anume necesitatea unificării administrative, legislative și economice a regiunilor recent adăugate Vechiului Regat care acum deveniseră România Mare, un stat care avea nevoie să își redefinească identitatea, să soluționeze problema minorităților și să administreze un teritoriu aproape dublu față de cel dinainte de 1914, în care singurul element comun era elementul lingvistic. Tradițiile și obiceiurile cât și proto-cultura politică a Vechiului Regat proveneau din rădăcini bizantine și ulterior otomane dată fiind perioada de îndelungă dominație a Imperiului Otoman în zona Balcanilor. În cazul Transilvaniei și al Bucovinei o civilizație predominant Apuseană, de origine germană, stăpânește mentalitățile, în timp ce în cazul Basarabiei, dominația rusească și cea otomană se împletesc într-un amalgam politic și cultural.

Putem observa așadar, faptul că Primul Război Mondial are asupra interbelicului românesc consecințe politice, sociale, economice și culturale care vor genera o anumită dinamică a elitei politice din această perioadă și o anumită dinamică a procesului de modernizare. Decalajul de timp între Occident și Orient în ceea ce privește procesul de modernizare și evoluția către modernitate se menține la începutul perioadei interbelice și eliminarea acestuia va constitui una dintre preocupările esențaile ale elitei liberale.

Lipsa unui proiect liberal, așa cum îl numește Cristian Preda, coerent și anterior modernizării propriu-zise a statului, generează în interbelic o situație paradoxală și oarecum ambiguă: liberalismul nu este prin doctrina politică pe care o promovează numai apanajul liberalilor români, elemente ale acestei ideologii putând fi regăsite în antebelic și interbelic și la conservatori și ulterior, începând cu anul 1927, în doctrina țărăniștilor. Promovarea naționalismului, a constituționalismului și a pluralismului sunt cele trei elemente ce țin de liberalismul clasic de secol al XIX-lea care se mențin în intrerbelicul românesc pe poziția de principii politice esențiale promovate de conservatori, liberali și mai târziu țărăniști. b#%l!^+a?

Lipsit de un proiect liberal de la care să plece într-o formulă coerentă și continuă procesul și fenomenul modernizării românești, Partitul Național Liberal reușește totuși în interbelic să își impună punctul de vedere asupra unor elemente reformatoare ale sistemului politic care vor avea consecințe așa cum vom vedea pentru o perioadă îndelungată de timp în spațiul societății civile și ale tradiției politice românești. Este în special meritul elitei politice liberale care reușește să substituie baza ideologică a proiectului liberal cu un program liberal ce gravitează în jurul interesului național, progresului și propășirii țării și disciplinei de partid.

2.3. Modernizarea economică și legislativă în interbelic

Din punctul de vedere al modernizării României în perioada interbelică, trebuie specificat faptul că prima parte a interbelicului, până în anii ’30, este dominată în mod vizibil de doctrina și politicile liberale. Modernizarea liberală din această perioadă vizează doua mari domenii: legislativ și economic. Cele două ramuri principale de modernizare sunt intercorelate și se realizează în mod gradual cu scopul bine stabilit dinainte de a dezvolta ca o consecință a consolidării capitalismului național clasa de mijloc și în general societatea interbelică. În vederea simplificării și a unei mai bune înțelegeri a dinamicii reformelor și a procesului de modernizare în România interbelică, putem clasifica refiormele liberale cu caracter modernizator în trei mari categorii:

Reforma agrară din 1921,

Constituția din 1923,

Politica economică (ce reunește legislația industrială, tarifele vamale protecționiste și politica de finanțare și creditare pentru ramurile economiei naționale).

a) Reforma agrară din 1921 își are originile în dezbaterile și proiectele liberale antebelice care încep să se contureze ca urmare a întăutățirii situației țărănimii o dată cu expansiunea și dezvoltarea regimului arendășesc și cu transformarea agriculturii în domeniu de activitate capitalistă. Situația dezolantă a trupelor române de pe front a determinat, încă dinaintea semnării păcii, guvernul de coaliție din perioada ocupației germane să promită solemn reforma agrară și votul universal ca măsuri compensatorii în special pentru soldații de pe front ce proveneau din rândurile țărănimii.

După o scurtă perioadă de redresare și reînnoire a propriilor forțe în care Ion I. C. Brătianu cedează guvernarea partidului nou-înființat după război și condus de generalul Averescu, liberalii încep în interbelic probabil perioada cea mai prosperă și fructuoasă din istoria partidului. În perioada 1922-1926 în timpul marii guvernări liberale transformările economice și politice prin care trece România Mare nu au precedent în istoria anterioară a românilor. Aceasta este perioada în care se lansează și consolidează principiul prin noi înșine care presupune făurirea economiei capitaliste prin puterile burgheziei naționale. Artizanul acestei formule politice și cel care s-a aflat în spatele reformei economice liberale a fost Vintilă Brătianu, fratele lui Ionel, care spre deosebire de acesta preferă să rămînă în umbră și să servească în mod discret interesele țării.

În anul 1921 este demarată după îndelungate dezbateri reforma agrară, care până în anul 1938 expropriază de la circa 20 000 de mari proprietari o suprafață de 5 800 000 ha de terenuri arabile, pășuni, fânețe, vii, terenuri necultivabile etc. Din această suprafață expropriată, 3 860 353 ha sunt distribuite unui număr de 1 393 353 țărani iar restul terenurilor este destinat pășunilor, vetrelor de sat și în general folosului comun din partea sătenilor. Considerată de Neagu Djuvara ca fiind cea mai lungă reformă agrară realizată vreodată în lume de către un guvern burghez, reforma agrară a schimbat complet realitățile sociale și economice ale țării. „O revoluție de împărțire a pământului în mod pașnic, cum am făcut-o noi, într-un parlament în care aproape toți cei care au votat această lege erau proprietari de pământ, este un lucru unic în istorie. (…)S-a ajuns deci ca țara noastră, între cele două războaie, să aibă o distribuție a proprietăților asemănătoare cu cea care exista în Franța sau în Suedia, adică circa 20% din pământuri să aparțină celor care au peste 50 de hectare, iar restul să aparțină unor proprietari mici sau foarte mici.”

Lipsiți de mijloacele financiare și de tehnologia necesare pentru a cultiva la standarde moderne și în virtutea principiilor productivității terenurile agricole, țăranii nu reușesc să b#%l!^+a?mențină standardele României de dinainte de război, de principal furnizor de cereale al Europei. Neagu Djuvara explică această lipsă de rezultate în primii ani ai reformei prin prisma contextului social și economic existent la acel moment: “Se poate reproșa că rezultatele, din punct de vedere economic, n-au fost bune. E drept, n-a fost destul timp pentru a apărea efectele benefice ale reformei; dimpotrivă, primele rezultate au fost proaste: dacă pe marile proprietăți se putuse cultiva grâu pe suprafețe întinse, cu munca relativ forțată a țăranului, România rămânând un mare exportator de cereale, după război am devenit o țară care abia mai putea exporta. Din punct de vedere cantitativ, producția a scăzut, în parte și din cauza lipsei de mijloace a micilor proprietari și a ignorării tehnologiei agricole moderne. Pe de altă parte, cum eram o națiune prolifică, loturile de pământ împărțindu-se între copii de la prima generație, putem spune că, în preajma celui de-al doilea război mondial, situația micilor agricultori nu era prosperă.”

Caracterul modern al reformei agrare este exprimat de majoritatea istoricilor acestei perioade, o expropiere realizată de un guvern liberal la astfel de nivel a categoriei sociale a marilor moșieri fiind nemaiîntâlnită în istoria modernă a Europei. Rezultatul pe termen scurt al acesteia nu fost unul pozitiv datorită contextului internațional marcat de criza economică dar și mijloacelor primitive de lucru al pământului utilizate de către țărani. Instaurarea regimului comunist în România va întoarce situația radical, toate proprietățile agricole intrând în sistemul comunist colectivist, după modelul Sovhoz-urilor rusești.

b) Constituția din 1923 reprezintă baza de la care se pleacă din perspectiva legiferării atât ăn domeniul economic cât și în juridic sau politic. Vizavi de această Constituție majoritatea specialiștilor și cercetătorilor în domeniul dreptului constituțional cad de acord vizavi de faptul că își are baza principială și juridică în Constituția de la 1866 din care regăsim în proporție de 60% în noua constituție a României Mari. Adoptată la data de 18 martie 1923, noua Constituție intră în vigoare în data de 19 martie 1923 și va reprezenta legea organică de funcționare a statului și societății românești până la instaurarea regimului comunist. După 1989 este interesant de precizat faptul că prima Constituție democratică a României postcomuniste se inspiră din Constituția de la 1923 în multe aspecte mai puțin tipul regimului politic.

Ceea ce s-a păstrat din vechea Constituție de la 1866 au fost principiile și normele tipice monarhiilor constituționale de tip parlamentar, anume principiul suveranității statului, guvernarea reprezentativă, separarea puterilor în stat, monarhia ereditară și inviolabilitatea monarhului. În ceea ce privește parlamentarii și guvernarea Constituția stipulează principiul responsabilității ministeriale, principiul primatului Constituției asupra celorlalte legi cât și împărțirea puterii legislative între monarh și parlament și a celei executive între monarh și guvern. Putem remarca că în ceea ce privește organizarea politică, toate principiile introduse în noua constituție își au rădăcinile în liberalismul clasic de secol al XIX-lea. Dintre principiile neoliberale, așa cum le numește Ștefan Zeletin în cartea sa intitulată Neoliberalismul, care se regăsesc în noua Constituție și care constituie elemente de noutate se numără principiul statului național unitar, principiul supremației legii și al statului de drept și mai ales principiul naționalizării subsolului țării, acesta din urmă constituind baza viitoarelor reforme economice în vederea consolidării capitalului național. Ca element democratic de noutate, Constituția din 1923 va încorpora și adăugi Legea electorală din 1917 care practic proclamă votul universal generând până în 1923 o contradicție de termeni și principii între Constituția de la 1866 în vigoare și legea votului universal care în anul 1917 fusese opera liberalilor. Constituția din 1923 și ulterior Legea electorală din 1926 sunt rodul unor dispute aprinse între politicienii vremii, mai ales între liberali pe de o parte și conservatori, țărăniști, social-democrași, takiști și iorghiști pe de altă parte. Datorită diferențelor mari între sistemul de vot, sistemul de organizare al alegerilor și sistemul de distribuire a locurilor în legislativ dintre Vechiul Regat și regiunile nou unite cu România, va fi foarte dificil să se ajungă la un compromis în ceea ce privește textul final al legii electorale. În cele din urmă va prima punctul de vedere al liberalilor aflați la guvernare în momentul adoptării acesteia. Astfel, în baza noii Constituții din 1923 și a noii legi electorale din 1926, votul în România pentru alegerea deputaților este universal, egal, direct, obligatoriu și secret pe baza reprezentării minorității. Votul universal se aplică în continuare ca și în cazul legii din 1917 numai populației de sex masculin ajunsă la vârsta majoratului. Adoptarea votului universal și renunțarea la sistemul cenzitar vor determina așa cum voi explicat în sub-capitolul următor dispariția de pe scena politică a conservatorilor marghilomaniști și apoi puțin mai târziu și a takiștilor conduși de abilul om politic Take Ionescu.

De asemenea, drepturile și libertățile cetățenești prevăzute în textul constituțional de la b#%l!^+a?1923 vor căpăta o semnificație nouă, diferită de semnificația etnică, lingvistică și confesională conferite de textul constituțional de la 1866. În afară de această diferență esențială, în ceea ce privește drepturile și libertățile cetățenești, în continuare se mențin principiile liberale referitoare la libertatea individuală, libertatea conștiinței, inviolabilitatea domiciliului, dreptul de a face petiții și dreptul de a-i acționa în judecată pe funcționarii publici.

Constituția de la 1923 este urmată în timpul guvernărilor liberale de o serie de legi care vor reglementa în domeniul economic, al dreptului civil și penal și în administrația publică care au o dată scopul de a armoniza legislația în toate regiunile care făceau parte din România după Marea Unire și apoi de a realiza consolidarea capitalului național și de a facilita creșterea economică și progresul pe fondul dezvoltării unei clase de antreprenori naționali în vederea diminuării efectelor situației economice precare la nivel global.

c) Politica economică liberală din perioada interbelică va asigura bazele dezvoltării industriale naționale și va genera perioada cea mai prosperă economic din istoria României moderne. Legislația economică elaborată de guvernele liberale din interbelicul românesc își găsește fundamentarea juridică în textul Constituției de la 1923 așa cum am putut observa în rândurile de mai sus. Linia principală a politicii economice liberale în interbelic s-a axat pe armonizarea legislației privind marile domenii economice (industria, sistemul bancar, comerțul și vămile) astfel încît să se creeze condițiile propice unei creșteri și dezvoltări economice. În anul 1924 prin Legea controlului întreprinderilor statului se întroduceau aceleași principii comerciale ca în cazul întreprinderilor particulare în cazul administrării și conducerii unei întreprinderi de stat, fiind astfel încurajate investițiile private în întreprinderile de stat. Legea energiei adoptată în același an acordă avantaje substanțiale antreprenorilor din domeniul energetic cu condiția ca aceștia să cedeze un sfert din producția de energie electrică statului.

În vederea protejării capitalului național în fața concurenței străine liberalii reușesc să promoveze o politică a tarifelor vamale în scopul scăderii importutilor și creșterii exporturilor la produsele de bază și specifice industriei naționale. Pe de altă parte lipsa capitalului național pe piața de la noi a determinat guvernarea liberală din anii ’20 să proiecteze și să pună în funcțiune o linie de finanțare și creditare de stat. În 1923 este înființată Societatea Națională de Credit Industrial care cu capital de stat și cu finanțare din partea BNR (Băncii Naționale Române) va genera o creștere a industriei naționale pe baze protecționiste. În scurt timp întreprinderile create cu capital de stat ajung să reprezinte în anul 1928 aproape 30% din totalul industriei românești. În preajma anului 1938 primele rezultate remarcabile ale politicilor modernizatoare întreprinse de liberali în economie nu întârzie să apară. Industria românească se află la cea mai ridicată cotă de dezvoltare din istorie. Suntem primii în Europa la extracția de petrol și ne situm pe locul doi la extracția de aur și gaze naturale. Deși populația ocupată în industrie rămâne în minoritate față de cea ocupată în agricultură, iar raportul rural-urban înclină încontinuare către mediul sătesc, înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial situația economică a României era net superioară ca nivel de industrializare, nivel de trai și productivitate economică majorității statelor vecine provenite din aceeași zonă geografică și din același context istoric, politic și social.

Anul 1927 este anul în care pentru prima dată exportul Românesc, bazat în mod tradițional pe materii prime industriale și cereale, depășește importul atingând valoarea de 38 de miliarde lei la un import de 34 miliarde lei.

Un exemplu edificator pentru a înșelege mai bine dinamica și rezultatele procesului de modernizare și implementare a politicilor liberale în interbelic îl constituie cazul lui Nicolae Malaxa (1884-1965) fiu de aromâni greci stabiliți pe în România în Moldova la începutul secolului al XIX-lea. Malaxa studiază ingineria la Universitatea Politehnică din Karlshuche, Germania, iar la vârsta de 37 de ani când era deja un inginer cu experiență în domeniu și bun cunoscător al tehnologiilor inovatoare descoperite și utilizate în Occident își deschide un atelier de fabricare material rulant pe un teren viran din apropierea Bucureștiului. Începând cu anul 1921 când debutează ca antreprenor, Malaxa își extinde activitatea și profitând de suportul pe care statul român îl acorda industriașilor autohtoni prin Legea 57/13.03.1927 ajunge să dețină prima fabrică de locomotive cu motor Diesel din România, producând începând cu anul 1931 locomotive pentru Regia Căilor Ferate Române în baza principiului protecționismului aplicat de guvernările liberale din interbelic.

Cazul lui Nicolae Malaxa este numai unul singur, dar ca el există mai multe exemple interbelice de industriași, comercianți, antreprenori care decid să beneficieze de suportul din partea statului și a băncilor, în special a BNR-ului în vederea construirii unei mici sau mari afaceri.

La nivel de ideologie, această trecere la o economie bazată în măsură mai mare pe b#%l!^+a?capitalul național a fost identificată de către Ștefan Zeletin cu trecerea la perioada de b#%l!^+a?maturitate a burgheziei române. În opinia acestuia, copilăria burgheziei este perioada de început a apariției comerțului și depășirea mercantilismului iar adolescența este atunci „când activitatea predominantă a burgheziei este industria, viața socială plutește în haos și anarhie. Căci industriașii trăiesc între ei într-un veșnic război – „libera concurență", care nu se încheie decât cu distrugerea dușmanului. Față de această „luptă pentru viață" a tuturor, statul se mărginește a fi păzi torul ordinii, așa ca nimic să nu stingherească ucigătorul război. Așa era liberalismul.”

Perioada ce coincide în opinia lui Zeletin cu liberalismul clasic ca ideologie politică este perioada liberei concurențe sau a laissez-faire-ului, o perioadă în care statul are o influență minimală asupra producției și desfacerii bunurilor și serviciilor. În cazul românesc această perioadă se confundă cu perioada în care dominant este capitalul străin, considerat de autor deschizătorul de drumuri pe calea capitalismului și industrializării. În cazul românesc etapa a treia a dezvoltării burgheziei române, anume maturitatea este reprezentată de neoliberalism și presupune intervenționismul din partea statușui și dominația Marii Finanțe – a băncilor:

„Dar, când la vârful piramidei sociale peste toate întreprinderile industriei se înalță Marea Finanță – băncile, ce împart tuturor industriilor izvorul vieții, banul -, atunci priveliștea vieții sociale se schimbă ca prin farmec. Căci de sus, de la vârful piramidei, bancherul ține industriașilor c am acest cuvânt creștinesc: „Pace vouă! Dacă vă luptați și vă nimiciți unii pe alții, nu pierdeți voi, ci pierd eu, care vă dau bani la Toți. De aceea, aveți bunătatea a vă înțelege între voi și a trăi în solidaritate de interese dacă voiți să mai primiți bani de la mine." Și industriașii sunt nevoiți să se înțeleagă. Asociații, cartele, trusturi, care brăzdează azi orizontal și vertical toate țările, sunt expresii ale acestei armonii creștine, ce pogoară în lume sub oblăduirea atotputernicei Mari Finanțe. Peste tot unde se întinde domnia ei – așa-zisul „imperialism financiar" rivalitatea, discordia, războiul încetează, spre a aduce în loc pacea și armonia. Acesta e neoliberalismul de azi: el e politica imperialismului financiar.”

În virtutea celor prezentate mai sus putem înțelege mai bine sloganul sau țelul liberal din interbelic creat de către Vinitlă Brătianu, fratele mai mic al lui Ionel I. C. Brătianu. Prin noi înșine presupunea trecerea de la sistemul capitalului străin și de la o economie agraraiană predominant la modernizarea țării cu ajutorul propriilor resurse naționale, trecerea la capitalul național, care în concepția lui Zeletin marchează momentul apariției burgheziei române.

Deși atât din punct de vedere economic cât și politic și social liberalii aduc o schimbare modernizatoare în interbelic, trebuie menționat în primul rând faptul că doctrina economică adoptată de liberali, prin noi înșine este departe de a fi, din perspectiva lui Cristian Preda, un slogan liberal, fiind de fapt considerată de către acesta o mostră de gândire antiliberală cum cu greu s-ar putea imagina (în condițiile în care sensibilitatea liberală contează pe deschidere, anulând din start tocmai diferențele, în primul rând cele naționale).De asemenea, argumentele utilizate de către Ștefan Zeletin, considerat în epoca sa cel mai important suporter al liberalismului, apelează la retorica și terminologia marxiste pentru a încerca să explice fenomenul liberal și mai ales modificările generate de către acesta la nivelul societății (apariția burgheziei). În ciuda cercetărilor realizate ulterior perioadei interbelice, mai precis în perioada post-comunismului românesc, care afirmă necesitatea demitizării viziunii asupra interbelicului ca perioada de aur a economiei și modernizării societății românești, o serie de elemente ce aparțin doctrinei liberale clasice cât și reinterpretării acesteia la nivel de politică de stat și guvernare se regăsesc în măsurile luate de liberalii români în interbelic:

Adoptarea Constituției de la 1923 cu prevederile acestea ce au ca rol democratizarea regimului monarhic.

Reforma agrară care împreuna cu universalizarea votului va genera transformări sociale importante la nivelul dinamicii societății.

Crearea sistemului național bancar care este apanajul progresului și dezvoltării pe principii capitaliste ale oricărei societăți.

Legea electorală și cea administrativă ca apanaj al modernității în organizarea statului și introducerea unui sistem de guvernare central și local bazat pe principii din ce în ce mai egalizatoare.

Acestea sunt elementele care țin de modernizarea statului și a sistemului legislativ și economic al acestuia pe care Partidul Național Liberal le introduce în perioada interbelică în circulație. Dacă la nivel de politici și aplicarea acestora cât și la nivel de guvernare, liberalii îi b#%l!^+a?vor avea ca principali adversari politici și opozanți pe conservatori și apoi pe țărăniști, vom vedea în cele ce urmează că principalul inamic în vederea modernizării și dezvoltării unei culturi politice bazată pe proiectul național în cazul românesc este naționalismul de secol al XX-lea care în varianta româneasca este distribuit sub denumirea de românism.

3. Elitele liberale în societatea interbelică

3.1. Brătienii și proiectul liberal românesc

În mod incontestabil istoria liberalismului românesc se leagă atât în perioada sa de început cât și ulterior, în interbelic, până la instaurarea regimului comunist, de numele Brătienilor care timp de trei generații au condus destinele liberalismului românesc fiind de altfel și creatorii a ceea ce putem numi proiectul liberal românesc, o viziune și un program ce a avut continuitate de-a lungul aproape a o sută de ani și care rămâne până astăzi piatra de temelie a creării și consolidării statului modern român. Deși blamat și criticat în special din perspectiva intelectuală de conservatori și simpatizanți ai conservatorismului și apoi de socialiști și simpatizanți ai socialismului, liberalismul reușește să se impună în mod incontestabil ca ideologia ce a construit statul român modern (statul liberal) bazat din punct de vedere politic și social pe principiile esențiale ale liberalismului clasic.

Atacat în epoca contemporană sieși și ulterior fie din perspectiva teoriei oligarhiei de poartid (abordarea îi aparține lui Dobrogeanu-Gherea) sau a partidului burghezo-moșierimii (critica comunistă), liberalismul reușește să realizeze cu ajutorul așa numitei „dinastii de la Florica” – familia Brătianu, ceea ce niciunul dintre criticii intelectuali ai liberalismului nu au reușit în epocă: anume conturarea unui program liberal teoretic pe care l-au implementat cu sârguință și disciplină de-a lungul perioadelor de guvernare și l-au diseminat continuu în rândurile partidului.

În primul rând, programul liberal românesc ale cărui baze sunt puse de Ion C. Brătianu are un caracter național așa cum au majoritatea liberalismelor continentale de la Revoluția Franceză încoace. Din acest motiv, partidul liberal românesc, înființat în anul 1876 prin ceea ce majoritatea istoricilor numesc Coaliția de la Mazar-Pașa are în primul rând un pronunțat caracter național, adoptând problema națională româneasca ca principal ideal. În programul liberalilor români apărea limpede exprimat faptul că instituțiile liberale sunt cele menite să realizeze scopul principal al acțiunii anume naționalitatea. Această idee a finalității naționale a fost exprimată de către I. C. Brătianu încă din anii tinereții sale. Acesta susține că „naționalitatea fiind cea dintâi condițiune a libertății, ea nu se poate dobândi, nici dezvolta sub steagul despotismului, și de aceea steagul naționalității, al libertății și al democrației trebuie să fie unul”.

Asemănătoare cu principiile și ideile enunțate de Benjamin Constant, viziunea elitei liberale pașoptiste de la noi, al cărei reprezentant radical este, alături de Bălcescu și C. A. Rosetti, însuși Brătianu, susține empanciparea individuală și sensul libertății pozitive – libertatea individuală văzută ca și capacitate a individului de a acționa conform leii naturale fără a suferi constrângeri exterioare. Acest raționament al libertății individuale văzută ca libertate pozitivă, pe care Brătianu îl va utiliza în multe dintre discursurile sale politice dar și în scrierile sale de natură istorică și ideologică, cum ar fi Memoire sur la situation du Moldo-Valachie depuis le Traté de Paris (1857) , La question religieuse en Roumanie (Paris, 1866) sau Le panslavisme (Paris, 1866), se transformă și devine sinonim cu independența națională.

Provenind din generația revoluționarilor de la 1848, Brătianu înțelege dincolo de viziunea sa radicală din tinerețe, necesitatea consolidării viziunii revoluționare într-un proiect de modernizare liberal care să poată fi aplicat și care să poată funcționa în interiorul unui cadru instituțional modern bazat pe domnia legii, constituție și separarea puterilor în stat. Proiectul liberal românesc este, încă de la început, concentrat pe reforma interioară și introducerea elementelor de drept și de guvernare moderne în organizarea și funcționarea statului român, lucru care se întâmplă sub înrâurirea liberalilor în 1866 o dată cu adoptarea primei Constituții moderne în adevăratul sens al cuvântului, și pe realizarea empancipării b#%l!^+a?naționale. Sub două generații distincte de Brătieni, statul român își capătă independența și devine ceea ce astăzi numin generic România Mare prin unirea cu Vechiul Regat a Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei. Atât Independența cât și Marea Unire sunt opera liberalilor și fac parte alături de aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern, Constituția din 1866 și Constituția din 1923, reformele economice, monetare și sociale realizate de guvernările liberale din ceea ce Ionel I. C. Brătianu, fiul mai mare al lui Ion C. Brătianu, numește “rolului istoric al partidului liberal”, care “s-a făcut rând pe rând organul de execuție al necesităților vitale ale României și prima nevoie la care a trebuit să răspundă, care pe toate le precedă și pe toate le rezumă, de la care și-a luat chiar numele lui de național-liberal, a fost nevoia de a asigura existența națională a românilor”.

Ionel I. C. Brătianu, alături de frații săi Vintilă și Dinu reușește să consolideze partidul liberal, care în perioada în care acesta se va afla la conducere (1909-1927) își va defini nu numai ideologia politică, dar și regulile de funcționare internă, disciplina de partid, rigurozitatea și modul de abordare a problemelor. Conștient că „ținta noastră rămâne neschimbată ; ținta partidului național-liberal încă de la întemeiere a fost desvoltarea forțelor naționale de orice fel și pe orice tărâm…”, Ionel I. C. Brătianu reafirmă în chiar discursul său cu ocazii numirii în fruntea partidului faptul că „…în toată activitatea noastră, ca și în trecut, să nu uităm că, fie în afară, fie, înăuntru, opera noastră este o operă de progres, de ordine și de pace și că progresul, pentru-ca să fie sigur, trebue să fie făcut cu acea perseverență proprie organismelor sănătoase, iar nu cu svâcniri și cu frământări”.

Alături de tatăl sau și de fratele mai mare, Ionel, Vintilă I. C. Brătianu a fost în interbelic una dintre personalitățile politice care au lucrat din umbră la idealul de modernizare a statului român, fiind artizanul reorganizării și redresării economice din perioada de după Primul Război Mondial. Cu experiență în implementarea politicilor publice și orientat oarecum spre stînga (interesat de caracterul protector al statului față de categoriile defavorizate și implicat în primele proiecte de locuințe sociale pentru populația Capitalei, în perioada în care a fost primar al Bucureștiului) Vintilă este principalul susținător și inițiator al sloganului prin noi înșine pe care are de asemenea ocazia să îl pună în aplicare fiind Ministru de Finanțe în perioada 1922-1926 și apoi în 1927. Perioada de ministeriat la finanțe a lui Vintilă Brătianu a fost caracterizată ca fiind una de „bună gospodărie a averii statului, de economisire a banului public, de cruțare a veniturilor contribuabililor, de îndrumare a economiei naționale, de sporire a producției, de organizare a aparatului fiscal, de consolidare a datoriei flotante, de fixare și înscriere definitivă în buget a datoriei publice a Statului și de plata lor regulată la scadență; de plata la zi a salariilor funcționarilor, de repunerea în funcțiune a mecanismului economic al statului, o politică de refacere, de construcție, și de întărire prin excedentele însemnate date de bugetele de la 1922—1926. Această politică a dus la restabilirea creditului țării înăuntru și în afară. Nu cunosc o altă țară care să fi făcut un efort asemuitor, după un război crâncen ce a purtat, după o ocupație dușmană de aproape 2 ani și după o secătuire, ca aceea la care a fost supusă Țara Românească.”

Fidel constituționalismului și parlamentarismului ca valori primordiale în politica modernă de stat, Vintilă este alături de ceilalți Brătieni o personalitate marcantă a elitei politice liberale interbelice. Opoziția acestuia vizavi de reîntoarcerea pe tron a lui Carol al II-lea, care va genera scindarea în interiorul Partidului Național Liberal între unchi și nepot (Gheorghe Brătianu, fiul lui Ionel) dovedește spiritul vizionar al liberalului care înțelege pulsul vremii și necesitatea respectării în perioade tulburi precum erau anii ‘30 a literei constituției, dincole de orice.

Dintre cei trei fii ai lui Ion C. Brătianu, cel care reușește să ducă lupta pentru conservarea valorilor liberale și democratice până în momentul instaurării regimului comunist în România este Dinu Brătianu (1866-1950). Ca și frații săi, acesta este profund implicat în viața politică interbelică. Între 1910 și 1938 este permanent prezent pe listele parlamentare ale liberalilor, în 1933 devine Ministru de Finanțe iar în 1934 este ales președinte al Partidului Național Liberal. Implicat în guvernările de alianță din anii ’40 (Ministru Secretar de Stat și apoi Ministru al Producției de Război) până la preluarea puterii de către comuniști, Dinu Brătianu este arestat fără a i se face proces și închis în închisoarea de la Sighet în anul 1950.

Gheorghe I. Brătianu (1898-1955), fiul lui Ionel I. C. Brătianu și nepotul lui I. C. Brătianu este ultimul vlăstar liberal al Brătienilor care are ocazia de a se afirma ca elită politică dar și intelectuală în ultimii ani ai interbelicului. Istoric de profesie, Gheorghe I. Brătianu (George Brătianu) se înscrie în filiala Iași a Partidului Național Liberal în 1926. În b#%l!^+a?urma scandalului și dezbaterii politice generate de reîntoarcerea pe tron a lui Carol Caraiman care va deveni Carol al II-lea, George Brătianu decide să realizeze o facțiune separată ce va fi numită PNL (Gh. Brătianu) care era pro întoarcerea lui Carol al II-lea pe tronul țării. Urmând principiile liberale promovate de înaintașii săi Brătieni, Gheorghe Brătianu este ultimul care are ocazia de a încerca transformarea proiectului liberal în politică de stat și reformă. La sfîrșitul anilor ’30 situația politică socială și economică în România se transformă, discursul politic se transformă și el sub influența noilor ideologii extremiste, a comunismului și a legionarismului. Așa cum vom vedea în continuare opoziția care se conturează de-a lungul interbelicului la adresa liberalilor este formată din elitele intelectuale adepte ale naționalismului și românismului din al căror discurs vor împrumuta elemente cu potențial propagandistic atât partidele de extremă dreapta cât și cele de extremă stânga. Destinul lui George Brătianu este la fel de tragic ca al tuturor celorlalți lider politici interbelici deveniți prizonieri ai sistemului concentraționar comunist. La trei ani după arestarea și încarcerarea la Sighet, fiul Sfinxului de la Florica moare în circumstanțe neelucidate.

Dacă Ion I. C. Brătianu și Ionel I. C. Brătianu sunt membrii clanului brătienilor care realizează legătura noului cu vechiul, al liberalismului clasic cu liberalismul intervenționist al secolului al XX-lea și care pun la punct proiectul liberala al modernizării Romîniei, Vintilă, Dinu și George Brătianu reprezintă la rândul lor elite politice liberale al căror discurs politic și activitate în interiorul partidului, al parlamentului sau al guvernelor este interesant de analizat din perspectiva observării dinamicii pe care optica și viziunea liberală o are de-a lingul interbelicului.

În linii mari, proiectul liberal românesc așa cum se poate observa din discursul politic și cariera brătienilor – inițiatorii principali ai acestuia – gravitează în jurul chestiunii naționale și al organizării statului modern. Liberalii sunt conștienți de compatibilitatea ideologiei pe care o reprezintă cu împlinirea unor idealuri naționale precum independența sau unirea, idealuri care la rândul lor, o dată împlinite ajută la propășirea națiunii și la progresul acesteia conform cu principiile liberalismului, în interiorul unui stat național, guvernat cu ajutorul unei constituții, deci cu ajutorul legii, nu în mod arbitrar.

Acest ideal măreț, idealul național este secondat în cadrul proiectului liberal de o serie de principii și elemente menite să susțină și accelereze modernizarea economică și politică a statului român. Dacă în cazul lui Ion C. Brătianu putem remarca elemente ale spiritului revoluționar specific pașoptiștilor, în cazul generațiilor de Brătieni interbelici, proiectul liberal preluat de la întemeietorul „Dinastiei de la Florica” se pliază pe cerințele și realitățile acelor vremuri, ne slăbind însă pentru o clipă din ochi idealul național – element-cheie al proiectului liberal românesc.

3.2. Opoziție și opozanți ai politicilor liberale în interbelic

După Primul Război Mondial și chiar dinainte de izbucnirea acestuia, partidele liberale ca purtătoare unice ai germenilor modernizării încep să aibe adversari redutabili în special în rândul partidelor socialiste și social-democrate, partide de clasă ce militează pentru emanciparea muncitorimii și încet vor prelua locul liberalilor la stânga eșichierului politic. O altă particularitate a interbelicului la nivel european se referă la ascensiunea partidelor și mișcărilor extremiste de stânga și de dreapta care constituie pe de o parte una dintre cauzele principale ale izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial iar pe de cealaltă parte acționează ca un factor anti-modernizare și anti-democratizare în cadrul regimurilor politice și societăților din diferite țări europene.

Două ideologii, ambele utopice și ambele generatoare de totalitarisme politice, se opun în secolul al XX-lea în perioada interbelică, liberalismului. Una dintre ele este cea naționalistă care generează mișcări de extremă-dreapta și un discurs axat pe inversarea principiului general acceptat conform căruia făra Națiune nu există Stat. Cealaltă este ideologia marxist-leninistă care înlocuiește primordialitatea statului cu primordialitatea ordinei internașionale fără clase și dominată de proletariat. Ambele ideologii comit același păcat față de liberalism, anume subordonează individul – element central al ideologiei liberale – unui bine suprem cu care trebuie să se identifice.

În cazul României interbelice, scena politică este caracterizată printr-un dinamism și o capacitate de schimbare ieșite din comun. Dacă în perioada de dinaintea Primului Război Mondial scena politică fusese dominată de liberali și conservatori – structura clasică de opozișie specifică modernității – în interbelic fragmentarea politică și în special fragmentarea partizană caracterizează scena politică românească. Conservatorii pierd teren și credibilitate în cursa pentru modernizare o dată cu punerea în litera legii a votului universal și mai ales o dată cu demararea reformei agrare. Soarta moșierilor români nu este atât de tragică precum o prezintă Ștefan Zeletin în lucrările sale, dar este adevărat ceea ce acesta observă, anume că aristocrația română dispare ca și clasă politică nemaifiind capabilă să țină pasul cu realitățile politice ale vremii. Scindându-se în ajunul ieșirii României din neutralitate, în 1916, când Take Ionescu și Nicolae Filipescu pun bazele Partidului Conservator-Naționalist, b#%l!^+a?conservatorii takiști sunt mai vizibili pe scena politică interbelică până la începutul anilor 20, după care treptat sunt înlocuiți în galeria opoziției liberale de național-țărăniștii creați prin fuziunea Partidului Țărănesc condus în Muntenia de Ion Mihalache cu Partidul Național Român din Transilvania, condus de Iuliu Maniu, în anul 1926. Cert este că, cel puțin primele două decenii interbelice sunt dominate în continuare de opoziția liberali-conservatori, căreia i se adaugă sporadic o a treia formațiunre politică, cum a fost cazul Partidului Poporului înființat în 1920 de către generalul Aversecu.

Prin virtutea organizării politice a statului român, partidul aflat la guvernare, mai precis partidul chemat să formeze guvernul de către instituția monarhică, anume de către rege, este partidul care își impune majoritatea parlamentară în urma alegerilor (care în interbelic și chiar înainte oglindeau de obiocei viziunea sau opțiunea regelui, electoratul neavând o cultură politică îndeajuns de evoluată pentru a înțelege importanța și valoarea armei de care dispunea la fiecare schimbare de guvern din partea regelui).

În opoziție cu doctrina politică liberală din interbelic ce a fost sintetizată de către Vintilă Brătianu în formula arhi-cunoscută prin noi înșine, conservatorii vin cu doctrina porților deschise încurajând capitalul străin și poziționându-se la polul opus liberalilor vizavi de viziunea pentru dezvoltarea și modernizarea țării. În ceea ce privește celelelte elemente care au șinut de modernizarea statului a societății și a economiei în interbelic, o dată cu punerea în aplicare a legii împroprietpririi țăranilor, conservatorii, lipsiți de o clasă politică pe care să o reprezinte se vor refugia, așa cum este de părere Ștefan Zeletin, în realizarea unei opoziții de pe pozițiile intelectuale și culturale. În opinia lui Zeletin, aceasta afost dintotdeauna diferența esențială dintre conservatorii și liberalii români, anume că „liberalii au avut o pricepere superioară a pulsului vremii și de aceea au apucat calea cea dreaptă; conservatorilor însă le-a lipsit această pricepere, de aceea au vâslit mereu împotriva vremii, până ce au dispărut.”

Chiar dacă elita conservatoare avut întotdeauna dar în special în secolul al XIX-lea de partea sa cultura și elitele intelectuale (Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale au fost toți simpatizanți și susținători ai conservatorilor), acesteia i-a lipsit așa cum ne explică Zeletin în termeni ce se vor a fi liberali, forța sau puterea biologică de adaptare. În încercarea sa dea defini liberalismul ca unica ideologie compatibilă organic cu realitățile sociale, politice și culturale de la noi, Zeletin susține faptul că liberalismul râmăne astfel singura forță socială de pe scena politică românească din interbelic.

Așadar, din perspectiva forței politice și potențialului de dezvoltare și implementare a unor politici și viziuni cu carcater modernizator, conservatorii nu reprezintă pentru liberali în interbelic o reală provocare ideologică, în schimb este adevărat că în cazul românesc, viața politică a acestora din urmă este prelungită de politica casei regale care preferând principiul alternanței la guvernare și nedorind să contribuie la creerea unei „oligarhii liberale”, numește gradual guverne conduse de conservatori sau impune politica guvernelor cu ministere mixte prezidate de membrii ai diferitelor formațiuni politice.

După perioada marilor reforme liberale ce debutează cu reforma agrară așa cum am văzut în sub-capitolul anterior și continuă cu adoptarea Constituției de la 1923 și cu seria de legi referitoare la reforma sistemului administrativ și la modernizarea economică pe bazele capitalismului național, situația socială, politică și economică internațională va facilita apariția și dezvoltarea pretutindeni în europa, a mișcărilor de tip extremist (de dreapta sau de stânga) care utilizând propaganda și manipularea vor reuși să câștige teren în fața liberalimului care cu greu reușește să facă față noilor amenințări de tip extremist și autoritarist.

Mișcările de extremă-stânga din România interbelică sunt slab reprezentate pe toată perioada instorică analizată în această lucrare. Comuniștii sunt un partid ce activează în ilegalitate și joacă rolul unui partid-marionetă pentru partidul și guvernarea sovietică de la Moscova. Social-democrații au parte de o organizare partizană și de o credibilitate mai ridicate în rândul societății și al opiniei publice din România Mare. Partidul Social-Democrat Român dintre membrii căruia se disting în interbelic Constantin Dobrogeanu-Gherea și Constantin Titel Petrescu. În cazul socialiștilor ca și în cazul țărăniștilor care se constituie ca partid național în 1926, trebuie menționat faptul că există o serie de clivaje și fragmentări în ceea ce privește viziunea și ideologia politică în funcție de regiunea de proveniență a acestora. În general, cea mai importantă dezbatere politică a vremii a gravitat în jurul celor trei acte legislative care erau menite să realizeze unificarea legislativă a Vechiului Regat cu noile regiuni alipite prin Marea Unire de la 1918. Este vorba despre Constituția din 1923, despre Legea pentru centralizarea administrativă și Legea Electorală din martie 1926. Viziunea partidelor din regiunile nou alipite Vechiului Regat, în special a celor din Transilvania și Bucovina a fost mai orientată către respectarea drepturilor minorităților și către politici administrative care să simplifice procesul birocratic dar și să realizeze o reprezentare optimă a tuturor etnicilor din diferitele regiuni. În cazul Legii electorale de exemplu, decizia guvernului b#%l!^+a?liberal condus în 1926 de către Ionel I. C. Brătianu a fost aceea de a implementa un sistem similar cu cel adoptat în Italia de către Mussolini cu trei ani mai devreme, un sistem care premia partidul care obținea un procent de cel puțin 40% din voturile electoratului. În acest fel, se crea un fel de “oligarhie de partid” și se asigura o majoritate largă pentru guvernul desemnat de către rege. Este interesant de remarcat cum către începutul anilor ‘30 liberalii încep să aibă în ceea ce privește politica de stat o viziune care îi va poziționa la dreapta eșichierului politic, în timp ce partidele nou formate și în special țărăniștii și socialiștii sunt cei cu o viziune modernizatoare și concentrată pe valori democratice.

Pe de altă parte, la dreapta extremă începe să se contureze la sfârșitul anilor 20, mișcarea legionară care are un pronunțat caracter anti-capitalist și antisemit și care se opune în mod direct și fățiș liberalismului și viziunii modernizatoare promovată de către acesta. Neagu Djuvara este de părere că la origini mișcarea legionară un a avut caracter sau rădăcini fasciste: “La noi, cel mai simptomatic dintre partidele de extremă dreaptă a fost mișcarea legionară. Dat fiind că și astăzi ideologia acestei mișcări mai atrage simpatii, trebuie să încerc să spun ce a fost mișcarea legionară. Și e foarte greu de explicat. Mai întâi, să nu credeți, cum spun adversarii mișcării legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mișcarea legionară a fost o mișcare autohtonă, născută din grupări studențești anticomuniste, între care una era condusă de Corneliu Zelea Codreanu.”

Elementul care face mișcarea legionară să se asemene cu grupările paramilitare fasciste din Italia sau cele franchiste din Spania, este reprezentat de asasinatele politice pe care legionarii le săvârșesc (I. Ghe. Duca, Armand Călinescu, Constantin Argetoianu și Nicolae Iorga). Apărută în anul 1927, Mișcarea legionară de la noi are un profund caracter naționalist și tradiționalist și în plan cultural cel puțin vine să contra-balanseze golul făcut în cultură de dispariția ideologiei conservatoare. Din acest motiv, extrema dreaptă românească se recomandă ca apărătoarea valorilor și tradițiilor naționale, consideră capitalismul ca pe un obiect străin împlânat de liberali în corpul țării și militează pentru construirea unei țări în conformitate cu ceea ce ei considerau a fi spiritul românesc. Interesant de specificat este și faptul că, la fel ca și extremiștii de dreapta din Italia și Spania, legionarii nu au avut nimic de-a face cu nazismul lui Hitler ca ideologie și nu au existat în rândul mișcării legionare curente sau valuri de anti-semitism de proporții. Anti-semitismul era oricum în interbelicul românesc o caracteristică a societății care se prezervase în timp încă din secolele trecute. Pe fondul acestuia și pe fondul crizei identitatre generate de faptul că o dată idealul de veacuri al românilor realizat, direcția și viitorul națiunii se află în haos, naționalismul devine ideologia dominantă a integrării și mobilizării.

Naționalismul este așadar principala forță care vine să dea o nouă direcție și un nou model de dezvoltare statului și societății din interbelic. Dacă liberalismul românesc din ante-belic și interbelic este considerat o ideologie a modernizării, oponentul direct al acestuia în special în perioada analizată de către mine în acerastă lucrarea râmâne naționalismul, în forma sa moderată, promovat de partidele sistemice precum țărăniștii, iorghiștii sau social-democrații, sau în forma să anti-sistem promovat de extrema-dreaptă legionară.

Deși majoritatea partidelor politice românești care activează pe scena politică românească în interbelic sunt naționale, conținând în titulatura lor această etichetă atât de necesară întro-o perioadă de consolidare a României Mari, cu adevărat adepte ale naționalismului modern de secol al XX-lea, pornit din șovinismul generat de transformarea brutală a status-quo-ului dupăa Primul Război Mondial și din xenofobia care are ca și cauză principală viziunea conform căreia tot răul vine din afara statului, sunt numai câteva partide care au la conducerea lor sau printre simpatizanți oameni de cultură și intelectuali marcanți ai vremii. Acesta este cazul mișcării politice inițiate de Nicolae Iorga înainte de izbucnirea războiului, pe fondul răscoalelor țărănești și a excesivei exportări ale limbii franceze și modelului occidental în stilul de viață românescă.

O dată cu consolidarea noilor poli ideologici majoritari, liberalii și țărăniștii au încercat așa cum am arătat mai sus să contracareze accesele de șovinism, tendințele irredentiste și în general tendințele centrifuge periculoase pe care un sistem nou creat și aplicabil unui număr considerabil de minorități naționale în mod normal îl generase. În ciuda dezbaterii principale în jurul reformei sistemului electoral și a disputei centralizare versus descentralizare, liberalii și țărăniștii au un punct în comun care este esențial, anume devotamentul pentru cauza democrației liberale care va fi suficient pentru moderarea reacțiilor naționaliste ale celorlate grupări politice din acea perioadă. Se observă astfel ca la mijlocul anilor 30 cum mulți foști iorghiști devin deputați pe listele liberalilor sau ai țărăniștilor.

Pe de altă parte, noul naționalism promovat cu un deceniu înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial conține component ecleziastice, intelectuale și populiste care în b#%l!^+a?mod clar se opun doctrinei modernizatoare liberale și democrației liberale ca regim politic dezirabil. Printre exponenții acestei noi tendințe naționaliste s-au numărat intelectuali precum Nechifor Crainic, Lucian Blaga și Nae Ionescu sau teologul ortodox Dumitru Stăniloae care aveau toți în comun o viziune despre naționalism ca fiind rodul unei predestinări divine.

Unei ideologii originare din Epoca Luminilor care pune preț pe raționalism și pe idealismul pragmatic ca elemente esențiale în modelarea statului și al societății și cu un model intelectual sau proiect intelectual de obicei realizat înainte de implementarea modrrnizării, ,așa cum era liberalismul îi va fi extrem de greu să se replieze și să dea o replică pertinentă mișcării naționaliste ce se va întruchipa sub forma Legiunii Arhanghelului Mihail. Spre deosebire de A. C. Cuza, Nicolae Iorga sau Constantin Rădulescu-Motru, „Codreanu și Moța aveau un autentic sentiment religios și erau figuri carismatice. Codreanu absolvise o academie militară și încerca să inculce un spirit ascetic și combativ deopotrivă. Moța era urmașul unor preoți ortodocși din Transilvania. Adoptând obiceiul sătenilor din mereu agitata Țară a Moților, el a format o Frăție a Crucii ai cărei membri făceau legământ de sânge. Mistica legionară evoca atât teme creștine, cât și metode ale haiducilor care veneau prin sate ca să-i ajute pe săraci împotriva stăpânitorilor și a asupritorilor și ca să declanșeze din când în când atacuri la adresa oficialităților și a evreilor.”

Contextul național vine să fie susținut de fluctuațiile și dezechilibrele politice, iar concentrația de tendințe autoritariste și anti-democratice în cazul românesc nu vine numai din direcția mișcării legionare ci și din partea monarhiei condusă de Regele Carol al II-lea întors din exil în 1930 și exprimând încă de la începutul domniei o simpatie evidentă față de mișcările neonaționaliste cu tendințe autoritariste.

Aceste fluctuații politice și transformări ideologice au generat un sentiment de euforie în rândul multor elite culturale ale vremii dar de asemenea au slăbit capacitatea de funcționare eficientă a statului au agravat haosul politic prin slăbirea celor două partide democratice, liberalii și țărăniștii și au dus în cele din urmă la repurtarea unui succes sonor din partea dreptei neonaționaliste în cadrul alegerilor din 1937 când obține peste ¼ din voturi. Fulgurantul guvern Goga-Cuza, ce se auto-intitula guvern național-creștin a pus în practică o serie de măsuri antisemite care au supraviețuit mandatului de scurtă durată al guvernului. Incompetența acestora i-a dat ocazia lui Carol al II-lea să instituie o dictatură regală în care patriarhul a fost numit prim-ministru. Ulterior, o dată cu izbucnirea războiului, pierderile teritoriale în favoarea Uniunii Sovietice și Ungariei au generat scăderea popularității lui Carol al II-lea și au contribuit la preluarea puterii de către Legiune și mareșalul Antonescu. Acesta a fost începutul sfârșitului pentru modernizarea interbelică pe baze democratice. O dată cu terminarea războiului, România are neșansa de a se afla în interiorul Cortinei de fier deci de a cunoaște o altă față a totalitarismului, cea comunistă.

Deși au dominat interbelicul prin forța de schimbare a ideologiei pe care o apărau și prin deciziile salutare ale guvernelor pe care le-au format sub conducerea marelui Ionel I. C. Brătianu, liberalii nu au reușit să se impună în fața tendințelor vremii. Sunt totuși cei care dau României și statului român cea mai prospera perioadă economică din istoria de până atunci a României, un cadru legislativ modern și primele condiții pentru evoluția și consolidarea unui capitalism și a unui progres industriale ambele construite pe baze naționale.

3.3 Reînvierea elitelor liberale interbelice după 1989

După căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est în anul 1989, dinamica guvernărilor și a clasei politice post-comuniste variază în fiecare stat nou-intrat pe făgașul democrației moderne, în funcție de o serie de factori. Este vorba în primul rând de gradul de consolidare al societăților civile și de măsura în care acestea făcuseră cunoștință anterior cu regimuri de tip democratic, apoi de măsura în care vechile elite comuniste continuă să se mențină la conducerea statului având o mai mare sau mai mică capacitate de adaptare la noile realități politice și sociale. Nu în toate statele din fostul lagăr comunist vechile elite politice interbelice reușesc să se afirme pe scena politică a tranziției deoarece fiecare stat a avut în interbelic și în comunism specificul său, care a generat și în comunism o situație particulară.

Daniel Barbu este unul dintre primii analiști ai căderii comunismului românesc și a specificului postcomunist în România. În opinia acestuia, “prin Revoluția din decembrie [sic 1989], comunismul și-a realizat, două obiective finale: pe de o parte, a inventat societatea civilă, iar în al doilea rând, și-a asigurat supraviețuirea. Din resturile totalitarismului nu s-a b#%l!^+a?născut însă democrația.” Explicația lui Barbu este aceea că, în cazul Europei Centrale și de Est, după 1989, democrația nu este produsul unei alegeri colective, de tip consensualist, ci rezultatul unei înfrângeri. Elitele comuniste sunt cele cărora le revine “rolul ” de a organiza și dirija implementarea procesului democratic în statele foste comuniste. Spre deosebire de Europa Occidentală unde democrația și liberalismul sunt un proces continuu de evoluție, neîntrerupt de intermezzo-ul brutal al totalitarismelor, cel puțin după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial (cu excepția cazurilor Spaniei, Portugaliei și Greciei), în cazul Central și Est european democrația este izvorâtă din totalitarism care rupe procesul de modernizare în plină desfășurare, în interbelic și care va instaura pentru aproape jumătate de secol un regim diametral opus liberalismului și democrației. În anul 1989, “cele mai multe partide comuniste central și est-europene s-au aflat, așadar, într-o situație oarecum similară cu cea a împăraților romani care își alegeau și își desemnau succesorii la tron prin procedeul adopției legale. Actorii politici legatari ai comunismului au împlinit un mandat, acela de a democratiza viața politică a statelor din fostul spațiu de dominație sovietică. Acest mandat nu a fost însă unul popular, ci s-a născut ca rod al unui compromis politic inițiat, organizat și dirijat de către elitele comuniste.”

Cazul românesc este unul cu atât mai interesant cu cât intrând în detaliile factuale și istorice ale momentului decembrie 1989, înțelegem fenomenele care se petrec și anume faptul că la un momentdat în mijlocul vârtejului creat de fuga soților Ceaușescu și de mobilizarea armatei pe străzile Capitalei, fostele elite comuniste din nomenclatura partidului confiscă revoluția, redobândesc puterea și sub masca democrației câștigă primele alegeri democratice în România post-comunistă. “În România, rostul revoluției a fost acela de a șterge trecutul dintr-o singură mișcare istorică. Cu alte cuvinte, structurile statului comunist și vechile elite nu mai trebuiau preschimbate și înlocuite pentru că s-a presupus că ele au suferit o dispariție subită și definitivă. Comunismul nu s-a transformat în opusul său, democrația, ci a ieșit pur și simplu din scenă (sic teoria vidului de putere)”.

Singura experiență democratică anterioară regimului comunist avută de români este cea a interbelicului, ale cărui elite politice, liberali sau țărăniști fuseseră aproape în totalitate victime ale regimului comunist încă din primii ani de instaurare a acestuia. Experiența interbelică se dovedește a nu fi fost îndeajuns de puternică pentru a lăsa amprente la nivelul societății civile și al opiniei publice poots-comuniste. În ciuda reînvierii partidelor istorice – atât țărăniștii conduși de Corneliu Coposu cât și liberalii conduși de Ion Câmpeanu, vechea clasă politică ce aparținea structurilor de vârf și de mijloc ale Partidului Comunist Român reușește să păstreze controlul asupra in stituțiilor statului și mecanismelor economice și sociale: „membrii elitelor comuniste au trecut în tranziție cu titlu individual, dar cu întreg patrimoniul lor de resurse, relații și rețele. Prin această strategie, societatea civilă a fost nevoită să adopte poziția unui actor implicat în jocul politic și nu pe cea a mediatorului care stabilește regulile acesui joc.”

Eșecul vechilor elite politice liberale imediat după evenimentele din decembrie 1989 este evident și într-o oarecare măsură justificat prin faptul că acestea nu mai reușesc să se plieze pe realitățile existente. Societatea civilă este profund influențată de practicile și tradiția anihilantă a comunismului, iar încă din interbelic proiectul liberal o atinge foarte puțin, acesta fiind predominant concentrat pe modernizarea economică, reforma politică și interesul național. Proiectul modernizator al elitelor liberale din interbelic eșuează la capitolul creării și consolidării unei societăți civile democratice din lipsa unei științe și culturi politice cu adevărat moderne, din lipsa unor elite intelectuale care să susțină pe baze reale (cu ajutorul scrierilor filozofice și științifice ale marilor clasici fondatori ai gândirii liberale) proiectul liberal.

În postcomunism, naționalismul virulent cu intermezzo-uri șoviniste pare mai degrabă să aibă potențial de a reînvia în mentalul colectiv și în conștiința socială, dovedind că în materie de intelectualitate – considerată principalul formator al opiniei publice – românismul a reprezentat o forță superioară liberalismului spre sfârșitul interbelicului. Considerat de Cristian Preda elementul definitoriu al inadecvării societății românești la modernitate, românismul din interbelic este preluat de o serie de elite post-comuniste în demersul lor manipulativ de a obține simpatiile și voturile alegătorilor. Societatea civilă este cel puțin în primul deceniu de post-comunism, lipsită de un proiect liberal care să o determine să iasă din “vechiul făgaș al anomiei și al lipsei de responsabilitate pentru deciziile publice și pentru binele comun din care fusese scoasă cu forța de către totalitarism.”

Vechile elite liberale care au supraviețuit anilor de comunism nu mai dețin înțelegerea de care societatea și statul au nevoie în vederea inițierii și consolidării drumului democratic post-comunist. Modernizarea realizată în iterbelicul românesc sub aripa liberalismului se dovedește a fi privită din postcomunismul românesc, ca un proces în totalitate condus și dirijat b#%l!^+a?de către elitele politice, lipsit practic de legătură cu elitele intelectuale și cu societatea și opinia publică în ansamblul lor și care nu a reușit să construiască și să mențină la nivelul societății o serie de valori și tradiții culturale și politice care să transceadă regimul totalitar. Acesta este motivul pentru care Daniel Barbu conideră că democrația în România postcomunistă este„naționalizează" atât de greu. Căci democrația este, înainte de toate, un set de reguli și proceduri menite să realizeze o participare cât mai largă a tuturor cetățenilor la luarea deciziilor care-i privesc pe toți cetățenii. Oricât de paradoxal și pervers ar putea să pară, comunismul atinsese deja acest obiectiv și a căzut tocmai pentru că izbutise să o facă. Democrația nu funcționează încă în România pentru că românii au interpretat căderea sistemului totalitar ca o prăbușire a funcției politice ca atare.”

Până la apariția noilor elite politice de factură liberală, societatea civilă românească și statul român de după 1989 se vor afla sub guvernarea elitelor politice reciclate din timpul comunismului. Acestea sunt cele care tergiversează atât procesele de modernizare și democratizare cât și pe cele de de-comunizare a statului și societății civile. Lipsită de un proiect liberal, societatea civilă nu poate reacționa deoarece nu știe la ce să se raporteze ca etalon în posibila critică la adresa realităților. Iar elitele politice post-comuniste, cel puțin în anii tranziției la democrație urmează involuntar opusul modelului oferit de Zeletin în interbelic anume dacă acesta explica și îmbrăca liberalismul în veșmântul marxist, elita politică post-comunistă îmbracă remanențele comunismului în straiele prăfuite ale liberalismului clasic sau cel mult ale liberalismului interbelic, dovedind a fi iarăși pasibilă de a rata saltul către modernizare și democratizare.

Concluzii

Liberalismul românesc își are izvoarele ideologice în Mișcarea Iluministă de secol al XVIII-lea și în specificul acesteia în spațiul românesc, anume lupta pentru definirea identității naționale. Așa cum în Occident Iluminismul transmite liberalismului o influență incontestabilă, generând un tip de liberalism ce pune accent pe guvernarea monarhică și constituțională, drepturile și libertățile individuale și separația puterilor (modelul britanic de liberalism clasic de secolul al XIX-lea), în cazul Principatelor Române, liberalismul se conturează și configurează în primul rând mult mai târziu în epocă și în al doilea rând, apare pe fondul luptei pentru emancipare națională și își va defini de-a lungul întregii sale existențe până la instaurarea regimului comunit ideologia și viziunea de modernizare în funcție de interesul național și de stat. Progresul statului și propășirea națiunii sunt elemente de ideologie liberală românească cu caracter invariabil indiferent de contextul socio-politic și perioada istorică analizate.

Originile mișcării liberale românești se regăsesc, așa cum însuși Ion C. Brătianu recunoaște, în mișcările revoluționare franceze, mai precis în valul revoluționar de la 1848 ce a cuprins întreaga Europă. Pașoptiștii sunt creatorii primei elite politice românești în sensul modern al cuvântului și din rândurile lor se vor ridica viitorii fondatori ai liberalismului românesc.

Paradoxul liberal în cazul românesc este acela că ideologia liberală, o ideologie de stânga, progresistă și revoluționară în momentul apariției în Vest, este îmbrățișată și consolidată pe pilonul național de fiii de boieri și mari proprietari de pamânt (așa cum erau Ioan Ghica, Kogălniceanu sau Brătienii) care o dată trimiși la studii în marile capitale ale Europei își însușesc moda dar și ideile și practicile moderne urmând a le implementa în propria lor țară.

În interbelic liberalismul românesc este ideologia dominantă până la începutul anilor ‘30, fiind inițiatoarea și realizatoarea modernizării României Mari din punct de vederea economic, politic și social. Liberalii sunt cei care dau României cele două Constituții, care stau la temelia statului modern, Constituția din 1866 și apoi Constituția din 1923, din b#%l!^+a?interbelic, pe care se bazează și de la care pleacă întreg șirul reformator și modernizator în domeniul economic dar și juridic-administrativ. Pentru modernizarea României, Constituția din 1923 marchează pactul dintre liberalism și democrație în opinia lui Cristian Preda: “Constituția e un text, Textul cetățeanului. O suită de cuvinte, ordonate într-un întreg, nu numai suficient sieși, ci și – din principiu – capabil să facă posibile alte enunțuri. Închis (în raport cu regulile existenței politice anterioare) și deschis (pentru că lui trebuie să i se subsumeze legile propriu-zise), textul Constituției asigură atât stabilitatea, cât și evoluția unei comunități politice. El însoțește – reglementându-le, și- statuându-le la același nivel, adică anulând diferența dintre ele – atât timpul ordinar (cotidianul banal al exercitării drepturilor sau al activității Camerelor legislative), cât și timpul extraordinar (alegerile, suspendarea din funcție a demnitarilor, răspunsul la o agresiune externă etc.). La drept vorbind, această atotputernică domnie a Constituției nu e imaginabilă decât în ceea ce convențional s-ar putea numi „vârsta democratică a lumii".”

Liberalii sunt de asemenea, prin elitele politice pe care le crează, principalii realizatori ai proiectului liberal românesc, un proiect fără de care implementarea modernizării un ar fi fost posibilă. Dat fiind contextul diferit în care mișcarea liberală apare și se dezvoltă în cazul românesc spre deosebire de dinamica liberalismului în Europa Occidentală, există așa cum sesizează inclusiv Ștefan Zeletin în cărțile sale, un decalaj între Europa de Apus și noi în ceea ce privește etapele procesului de modernizare ce este sinonim cu guvernarea liberală. Dat fiind faptul că liberalismul românesc se concentrează în jurul problemei naționale, este așadar un liberalism “național”, modernizarea sub guvernările liberale se realizează sub înrâurirea statului și având statul național ca element central. Este vorba despre fenomenul pe care Zeletin îl identifică sub forma capitalismului matur, bazat pe capital național și Marea Finanță.

Interbelicul românesc este marcat în ceea ce privește viziunea liberală de modernizare a statului și economiei românești , de politica prin noi înșine elaborată și susținută de Brătieni și care se referă la realizarea unui progres economic și social cu ajutorul forțelor interne, prin stimularea industriei, finanțelor și economiei naționale. Deși există critici contemporani ai sloganului liberal interbelic, care percep prin acest slogan o tentă de izolaționism și de etatism necompatibile cu etica și modul de gândire liberal (vezi Cristian Preda, 1998), înțeles în contextul existent în interbelic, prin noi înșine sintetizează saltul făcut de liberalismul românesc spre modernizare pe aceeași direcție cu statele Occidentale ce aveau o tradiție liberală mult mai îndelungată. Așa cum am văzut din analiza situației Angliei în interbelic, intervenționismul promovat de statul liberal în plină criză economică generată de Primul Război Mondial, reprezintă soluția liberalismului și adaptarea acestuia la realitățile interbelicului. Arzând în anii de război și în cei imediat anteriori războiului o serie de etape în evoluția și consolidarea sa ca ideologie și în modernizarea statului român, liberalismul românesc ajune în interbelic să poată aplica în variate domenii de interes principiile intervenționismului și ale neo-liberalismului în vederea redresării economice a României Mari și realizării unificării legislative și politice a provinciilor nou unite cu Vechiul Regat.

Elitele politice liberale al căror nucleu este reprezentat în interbelic de frații Brătianu, reușesc să concretizeze un proiect liberal pe care își propun ulterior să îl implementeze sub umbrela guvernărilor liberale și respectând politica prin noi înșine. Perioada de maximă dezvoltare și modernizare în special economică și politică este pentru Româania perioada 1922-1927 și coincide cu guvernarea liberală de cea mai întinsă durată în interbelic. Avându-l pe Ionel I. C. Brătianu ca șef, guvernarea liberală reușește să își impună viziunea asupra modelului administrativ de aplicat în România mare, asupra politicii intervenționiste a statului în vederea promovării industriei naționale și chiar în ceea ce privește metoda electorală cea mai adecvată o dată cu adoptarea noii legi electorale. Din punct de vedere social, cea mai semnificativă transformare către modernizare realizată în interbelic de către Partidul Național Liberal este reforma agrară – cea mai mare astfel de reformă realizată vreodată cu acordul și suportul exponenților clasei marilor proprietari ce urmau a fi desproprietăriți de terenuri.

Începând cu anii ‘30 liberalismul românesc începe să piardă teren în fața naționalismului de secol al XX-lea care își va găsi o formă dusă la extrem în românismul promovat de către elita intelectuală și culturală în frunte cu Nichifor Crainic și Nae Ionescu. Acesta este momentul în care, lipsită de un adversar cu care să poată purta un dialog bazat pe un grad de cunoștiințe similare ( intelectualitatea română adepta românismului nu este interesată și nu deține un vocabular și un discurs politic bazat pe scrierile anterioare ale filozofilor și gânditorilor clasici ), elita liberală, o elită politică prin excelență, este incapabilă să facă față noilor realități și începe să-și piardă din forța și puterea politică ce făcuseră posbile transformările cu caracter modernizator din deceniul trecut.

Privită din contemporaneitate, modernizarea românească din interbelic este un proces continuu, inițiat și ghidat de guvernările liberale și a cărui finalitate este din păcate una tragică. Mai întâi la nivel intelectual elitele naționaliste sunt cele care resping modelul b#%l!^+a?modernității propus de către liberali, îndepărtând mentalul colectiv și opinia publică de la direcția către democrație și liberalism, apoi la nivel politic, guvernările autoritare de extremă dreapta și apoi de extremă stânga au stopat pentru o perioadă de aproape un secol procesul de dezvoltare și modernizare liberală. După căderea regimurilor totalitare comuniste din Europa Centrală și de Est în anul 1989, recuperarea elitei politice liberale din interbelic în cazul românesc este foarte dificilă. Liderii politici liberali supraviețuitori ai represiunii comuniste din lagăre de muncă și închisori se găsesc față în față cu realități politice, economice și sociale cărora nu le pot face față cu ajutorul modelului interbelic decât într-o mică măsură deoarece societatea civilă din România care începuse în interbelic procesul de modernizare ratează finalitatea acestuia o dată cu instaurarea regimului comunist. Totuși, modelul oferit de guvernele liberale din interbelic este pentru elitele politice de după 1989 cel mai apropiat de un sistem democratic modern, motiv pentru care acesta va fi utilizat în discursul intelectualității post-comuniste dar și în aplicarea politicilor necesare în implementarea unui regim democratic. Constituția românească din 1991 este profund inspirată din Constituția de la 1923 și din Constituția franceză deoarece legislatorii români au simțit nevoia să se inspire dintr-o lege fundamentală a unui stat republican și democratic, așa cum aspira și România să devină după căderea regimului comunist.

Dezbaterea referitoare la rolul liberalilor în istoria modernă și contemporană a României poate continua până în zilele noastre. Analizând discursul partizan al PNL-ului din anul 2015 – care se consideră continuatorul tradiției liberale interbelice și al Brătienilor -putem remarca originile liberalismului interbelic. Prin noi înșine continuă să fie un slogan politic utilizat de către politicienii liberali iar semnificația sa a rămas aceeași ca în interbelic când Vintilă Brătianu a creat-o. Anume, o politică orientată și concentrată pe interesul național, promovarea economiei naționale și un efort de solidaritate și disciplină în vederea atingerii obiectivelor naționale.

Lucrarea de față a reușit să răspundă cu succes unei serii de întrebări referitoare la dinamica ideologiei liberale și a partidului liberal din România interbelică, la particularitățile de conținut ale primeia în contextul specific României Mari și la felul în care modernizarea s-a produs sub înrâurirea elitelor liberale din interbelic, în special al Brătienilor de al căror nume se leagă fondarea și activitatea Partidului Național Liberal din România. După ce toate cele de mai sus au fost clarificate nu rămâne decât întrebarea retorică: Dacă situația ar fi fost diferită după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, iar România ar fi rămas în afara lagărului comunist, unde am fi putut ajunge, prin noi înșine?

Bibliografie:

Așezământul Cultural Ion C. Brătianu, Vieața și opera lui Vintilă I.C. Brătianu, Imprimeriile „Independența”, București, 1936.

Barbu, Daniel, Republica absentă. Politică și societate în România postcomunistă. Editura Nemira, București, 1999.

Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Heitchins, Keith, Papacostea, Șerban, Teodor, Pompiliu, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998.

Bobbio, Norberto, Dreapta și stânga, Traducere de Mihaela Șchiopu, Editura Humanitas, București, 1999.

Brătianu, I. C., Acte și cuvântări, București, 1939.

Brătianu, Ion I. C., Discursuri, Publicat de George Fotino, București 1940.

Butoi, Ionuț, „Convertirea la modernitate. Teme de politică pașoptistă”, în Volumele Civitas99Alumni,Vol.1, martie, 2005, pp. 1-8.

Buzatu, Gheorghe, coord, Discursuri și dezbateri parlamentare 1864-2004, Editura Mica Valahie,București, 2004.

Cantacuzino, Sabina, Din viața familiei Ion C. Brătianu 1821-1891, Editura Humanitas, București, 2013.

Carp, Radu, Vad, Laurențiu, Stanomir, Ioan, De la pravilă la constituție, Editura Nemira, București, 2002.

Cliveti, Gheorghe, Nistor, Ionuț, Ceobanu, Adrian-Bogdan, Cultură, politică și societate în timpul domniei lui Carol I, Editura Demiurg, 2011.

Constantinescu, I., Din însemnările unui fost reporter parlamentar. Camera Deputaților. 1919-1939, Editura Politică, București, 1973.

Constantinescu, Nicolae N., (Coord), Istoria economică a României de la începuturi până la cel de-Al Doilea Război Mondial, Editura Economică, București, 1998.

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997.

Constituția din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1990.

Crăiuțu, Aurelian, “Montesquieu, un mare prieten al libertății”, în Revista 22/21.02.2013, (http://www.revista22.ro/montesquieu-un-mare-prieten-al-libertatii-2135.html).

Delwit, Pascal, Liberalisme și partide liberale în Europa, Editura Humanitas, București, 2003.

Djuvara, Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas, București, 2002.

Djuvara, Neagu, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne b#%l!^+a? (1800-1848). Editura Humanitas, București, 2013.

Ghiorghe, Sabina, "Secretele lui Nicolae Malaxa. Cum a pus bazele primei afaceri și ce a făcut înainte de a deveni cel mai important industriaș al României interbelice" în Adevărul/4 martie 2015, (http://adevarul.ro/locale/vaslui/secretele-nicolae-malaxa-pus-bazele-primei-afaceri-facut-deveni-mai-important-industrias-romaniei-interbelice-1_54f60fb0448e03c0fd316e68/index.html# ).

Gray, John, Cele două fețe ale liberalismului, Editura Polirom, Iași, 2002.

Habermas, Jurgen, Discursul filozofic al modernității, Traducere de Gilbert V. Lepădatu, Ionel Zamfir, Marius Stan, Studiu introductiv de Andrei Marga, Editura ALL, București, 2000.

Hitchinks, Keith, România 1866-1947, traducere din Engleză de George Potra și Delia Răzdolescu, Humanitas, 1996.

Von Humboldt, Wilhelm, Ideen zu einem Versuch, die Grenzen der Wirksamkeit des Staates zu bestimmen, Breslau, Veriag von Eduard Trewendt, 1851 (https://archive.org/details/ideenzueinemver00humbgoog).

Iordache , Anastasie, Ion I. C. Brătianu, Editura Albatros, București, 1994.

Iacob, Gh., Modernizare – Europenism, Ritmul și Strategia Modernizării, vol. I, Ed. Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1995.

Liveanu, V., Rusenescu, M., Lungu, Tr., Iosa M., Kovacs, I. și Bozga V., Relații agrare și mișcări țărănești în România, 1908 – 1921, București, 1967.

Locke, John, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranță, Editura Nemira, București, 1999.

Madaule, Jacques, Istoria Franței, Vol.III., Editura Politică, București, 1973.

Manent, Pierre, Originile politicii moderne, Editura Nemira, București, 2000.

Manent, Pierre, Istoria intelectuală a liberalismului, Traducere de Sorin Antohi și Mona Antohi, Editura Humanitas, București, 2003.

Maurois, Andre, Istoria Angliei, Vol. II, Editura Politică, București, 1970.

Miroiu, Mihaela, Coord., Ideologii politice actuale. Seminificații, evoluții și impact, Editura Polirom, 2012.

Montesquieu, Despre spiritul legilor, Traducere de Andreea Tănăsescu, Editura Antet, 2011.

Murgescu, Bogdan, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Editura Polirom, Iași, 2010.

Novăcescu, Ion, „Politica și puterea în concepția lui Ion I. C. Brătianu”, în Anuarul Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca”, tom LII, Supliment, 2013, pp. 49- 60.

Preda, Cristian, Modernitatea politică și românismul, Editura Nemira, București, 1998.

Preda, Cristian, Tranziție, liberalism și națiune, Editura Nemira, 2001.

Roth, Andrei, Modernizare și modernitate socială, Editura Polirom, Iași, 2002.

Smith, Adam, Avuția națiunilor, Traducere de Monica Mitarcă, Editura Publica, 2014.

Stan, Apostol și Iosa, Mircea, Liberalismul politic în România. De la origini până la 1918. Editura Enciclopedică, București, 1996.

Stan, Apostol, Grupări și curente politice în România între Unire și Independență, București, 1979.

Steinhardt, Nicolae, Articole burgheze, Editura Polirom, Iași, 2008.

Sugar, Peter F., Naționalismul Est-European în secolul al XX-lea, Traducere de Radu Paraschivescu, Editura Curtea Veche, București, 2002.

Tilly, Charles, Revoluțiile Europene (1492-1992), Traducere din Limba franceză de Victor Cherata, Editura Polirom, Iași, 2002.

Zeletin, Ștefan, Neoliberalismul, Editura Ziua, 2005.

Zeletin, Ștefan, Burghezia română, Humanitas, București, 2006. b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?