Periartrita Scapulohumerala

Diverse2

Periartrita Scapulohumerala

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

Introducere

1. Fundamentare teoretică

1.1. Anatomia și biomecanica umărului

1.1.1. Centura scapulară

1.2. Biomecanica articulațiilor centurii scapulare

1.2.1. Articulația sternoclaviculară

1.2.2. Articulația acromioclaviculară

1.2.3. Articulția scapulotoracică

1.2.4. Articulația gleno – humerală

1.2.5. Articulația scapulohumerală

2. Periartrita scapulohumerală generalități

2.1. Periartrita scapulohumerală

2.2. Aspecte clinice ale periartritei scapulohumerale

2.2.1. Tendinita supraspinosului

2.2.2. Tendinita bicipitală

2.2.3. Bursita subacromio-deltoidiană

2.2.4. Ruptura calotei rotatorilor și/sau a tendonului lungi porțiuni a bicepsului.

2.2.5. Capsulita retractilă

2.3. Formele periartritei scapulohumerale:

2.3.1. Umărul dureros simplu

2.3.2. Umăr dureros acut

2.3.3. Umăr blocat

2.3.4. Umăr pseudoparalitic

2.4. Etiopatogenia periartritei scapulohumerale

2.5. Reumatismul abarticular

3. Desfăsurarea studiului

3.1. Material și metodă:

3.1.1. Lotul de pacienți și locul de efectuare a studiului

3.2. Metode de evaluare

3.2.1. Evaluarea mobilității

3.2.2. Evaluarea forței musculare

3.2.3. Evaluarea durerii

3.3. Metode de tratament

3.3.1. Hidrokinetoterapia

3.3.2. Kinetoterapia

4. Discuții

4.1. Mobilitatea articulară

4.2. Durerea

4.3. Evaluarea forței

5. Concluzii

Bibliografie

Introducere

Motivarea alegerii temei

Alegerea temei a pornit în primul rând din faptul că în timpul stagiului de voluntariat pe care l-am făcut la Spitalul de recuperare medicală, Baile Felix, am observat numărul destul de mare de pacienți care aveau probleme la umăr, în special cu periartrită scapulohumerală care reprezintă 80% din problemele reumatismale ale articulației umărului.

În al doilea rând această lucrare este prima întâlnire cu lumea kinetoterapiei, în sensul că este prima mea ocazie de a gândi oarecum în mod liber metode de evaluare și recuperare pentru una dintre cele mai importante articulații ale corpului omenesc.

Fundamentare teoretică

Anatomia și biomecanica umărului

Centura scapulară

„Centura scapulară face legătura părții superioare a trunchiului cu membrele superioare, respectiv dintre toracele osos și oasele membrului superior.

În alcătuirea scheletului centurii scapulare intră clavicula, scapula și partea superioară a manubriului sternal.

Clavicula

Este un os pereche situat la limita dintre torace și gât, este dispusă orizontal și face legătura dintre manubriul sternal și acromion.

Forma de S culcat al claviculei rezultă din rolul ei mecanic ce-i revine in susținerea umărului și a întregului membru supeior.

Figura. nr. 1 Clavicula

Omoplatul (scapula)

Este os pereche, lat, turtit anterosuperior, de formă triunghiulară situat pe partea postesuperioară a toracelui acoperind suprafața de torace dintre primul spațiu intercostal și spațiul al optulea.

Pe fața dorsală prezintă o lamă lungă puternică, orientată transversal numită spina scapulei. Această spină prezintă o porțiune liberă care se termină cu o proeminență turtită de sus în jos, numită acromion, care se articulează cu clavicula în partea sa laterală printr-o mică suprafață articulară. Deasupra spinei se află fosa-spinoasă, iar dedesuptul ei se află fosa subspinoasă, ambele fiind loc de origine a mușchilor supraspinos și subspinos.

Fața anterioară, costală a scapulei are formă concavă și este loc de origine a mușchiului subscapular.

Cele trei margini și cele trei unghiuri ale scapulei sunt locuri de inserție al mai multor mușchi ce mobilizează scapula și umărul.

Unghiul laterosuperior al scapulei prezintă un interes deosebit datorită celor doua formațiuni osoase distincte:

Cavitatea glenoidă

Apofiza coracoidă

Figura. nr. 2 Omoplatul

Biomecanica articulațiilor centurii scapulare

Articulația sternoclaviculară

Sau mai corect spus articulația sterno-costo-claviculară. Deoarece în alcătuirea ei intră și o mică parte a cartilajului primei coaste, este o diartroză în formă de șa prin dubla îmbucare.

La această articulație sternul contribuie cu partea sa superioară și laterală a manubriului sternal, așa numita scobitură articulară din partea supero-laterală a sa, iar clavicula cu o suprafață articulară pe fața inernă și verticală a extremități sale interne.

Prima coasta oferă și ea o mică porțiune plană a cartilajului costal, suprafață care face partea intrisecă din această articulație.

Suprafețele articulare sternală, costală și claviculară sunt unite între ele printr-o capsulă articulară întarită de patru ligamente intrisece: anterior, posterior, superior și inferior și de încă un ligament extrinsec, foarte important, numit ligamentul costoclavicular. Acest ligament reprezintă centrul mecanic de susținere al mișcării în această articulație, punctul lui de inserție pe claviculă fiind punctul fix și de rezistență al claviculei și întregii centurii scapulare.

Aceasta permite două grade de libertate și patru sensuri de mișcare: ridicare, coborârea claviculei, proiecția înainte și înapoi iar ca rezultață a lor, circumducția.

Mișcările se fac în jurul unui ax care trece printr-un punct situat puțin în afara articulației sternocostoclaviculare, în apropiere de inserția costală a ligamentului costoclavicular.

În cursul diverselor mișcări, capetele claviculei se depasează întodeauna concomitent dar în sensuri contrare, respectiv când capătul lateral se înalță, cel medial coboară, când cel lateral face proiecția înainte, cel medial se deplasează înapoi. De asemenea, trebuie remarcată amplitudinea cu care se mișcă capetele claviculei, respectiv capetele laterale au întodeauna o amplitudine mai mare față de cele mediale în timpul mișcării. Prin acest mecanism de basculare, extremitatea externă a claviculei poate efectua o mișcare pe o distanță de 8-10 cm.

Mușchii ce realizează mișcările în această articulație sunt:

Trapezul și capătul clavicular al sternocleidomastoidianului, realizează mișcarea claviculei;

Marele pectoral, deltoidul și subclavicularul, realizează coborârea claviculei;

Trapezul și capătul clavicular al sternocleidomastoidianului, realizează proiecția înapoi;

Articulația acromioclaviculară

Unește capătul lateral al claviculei cu acromionul. Este o artrodie și face parte din grupul articulațiilor plane permițând numai mișcări de alunecare, care deși sunt limitate ca amplitudine, ajută omoplatul să efectueze mișcări specifice de basculare cu mare amplitudine. Această articulație se compune din partea acromionului dintr-o fatență articulară ușor concavă, situată pe extremitatea lui medială, iar din partea claviculei de o fatență articulară ușor convexă aflată pe extremitatea ei laterală

Pentru menținerea raporturilor anatomice corecte, această articulație prezintă o capsulă articulară întărită de un ligament acromioclavicular aflat pe partea superioară a claviculei.

Stratul extern a capsulei este fibros, iar cel intern este sinovial. Între cele doua suprafețe articulare se găsește un disc fibrocartilaginos care are rolul de a facilita alunecarea în aceasta articulație a suprafețelor articulare, precum și acela de atenua presiunile ce se exercită uneori de catre acromion în claviculă.

Prin alunecările ce le permite, ajută scapula să urmărească în mișcarea ei mișcările claviculei, nedistanțându-se de torace.

Axul biomecanic al deplasărilor suprafețelor articulare este reprezentat de ligamentele coraco-claviculare extrinsece care au un rol important în limitarea deplasărilor celor două oase ale centurii scapulare unul față de celălalt.

Această articulație permite o deplasare mai adaptată a omoplatului pe torace atât prin aluncarea suprafețelor articulare unele pe altele, cât și prin modificarea unhiului format de extremitatea externă a claviculei cu acromionul.

Mișcările ce le permite această articulație se realizează cu ajutorul acelorași mușchi care mobilizează clavicula și scapula.

Articulția scapulotoracică

Este o falsă articulație, adică o articulație fără elemente articulare tipice. Ea totuși trebuie considerată ca atare datorită importanței sale funcționale.

Această articulație se mai numște și ,, joncțiunea scapulotoracică ’’ și contribuie în mod esențial la mobilitatea umărului.

Suprafețele articulare sunt date de fața anterioară a omoplatului căptușită de mușchiul subscapular și de fața posteroexternă a coastelor și a mușchilor intercostali.

Între cele doua suprafețe se întinde mușchiul marele dințat delimitând două spații de alunecare: interseratosubscapular (între mușchiul subscapular și marele dințat) și interseratotoracic (între mușchiul marele dințat și torace).

Aceste spații sunt pline de țesut celular lax care favorizează alunecarea suprafețelor articulare și dau mobilitate omoplatului.

Permite urmatoarele mișcări: ridicare, coborâre, adducție (alunecare medială) și adducție (alunecare laterală).

Articulațiile sternoclaviculară și acromioclaviculară contribuie foarte mult la mobilitatea omoplatului.

Se poate vorbi chiar și de mișcări de rotație (basculare) ale omoplatului care se realizează în jurul unui ax care trece prin articulația acromioclaviculară.

În aceste mișcări de rotație (basculare) dacă se urmărește drumul parcurs de unghiurile scapulei, se constată că atunci când unghiul superior se ridicaă, unghiul lateral coboară, iar cel inferior se apropie ușor de coloana vertebrală datorită faptului că întreaga centură scapulară are un singur punct de sprijin puternic, ligamentul costoclavicular, mobilitatea centurii scapulare rezultând din însumarea și completarea mobilității celor trei articulații menționate, centura având mișcarea și mobilitatea ei proprie.

Unghul inferior al scapulei în mișcarea de basculă a ei poate realiza o amplitudine pe un arc de cerc de aproximativ 45˚, oferind mișcărilor brațului dublarea amplitudinilor, mai ales în flexie și abducție.

La mișcările omoplatului ar mai trebui menționat și faptul că alunecarea să se poată realiza nu numai strict în plan frontal ci și ușor oblic dinspre înapoi înainte, deci un al doilea plan de mișcare, plan care poate fi denumit ,,planul omoplatului’’.

Mușchii care realizează mișcările omoplatului sunt:

Trapezul superior și angularul, pentru ridicare

Trapezul inferior și micul pectoral, pentru cobarâre

Marele dințat pentru abducție

Trapzul mijlociu și romboizii pentru adducție.

Articulația gleno – humerală

,,Este o enartroză care permite mișcări ample în cele 3 planuri, depinzând de integritatea ligamentelor și a musculaturii periarticulare pentru o funcționare corespunzătoare.

Suprafețele articulare sunt sunt reprezentate de către capul humeral (1/3 de sferă), acoperit cu cartilaj hialin și cavitatea glenoidă de formă ovoidă, de asemenea acoperită cu cartilaj hialin. Din cauza incongruenței celor două suprafețe la periferia cavității glenoide se găsește un inel fibrocartilaginos numit labrum. Acesta are rolul de a adânci cavitatea cu aproximativ 50%.

Mijloacele de unire care mențin în contact cele două suprafețe articulare sunt reprezentate de capsula articulară și ligamente. Capsula este laxă de forma unui manșon care învelește articulația, inesrându-se pe gâtul anatomic al humerusului si la periferia cavității glenoide, depășind labrul. Din această cauză o parte a tendonului lung al bicepsului este intraarticular.

Ligamentele sunt:

ligamentul coraco-humeral care limitează rotția externă;

ligamentele gleno-humerale (supeiror, mijlociu, inferior), limitează abducția, rotație externă și internă;

mișcările posibile sunt

Mișcările posibile la acest nivel sunt:

Flexia. Mișcarea anterioară a brațului într-un plan sagital. Amplitudinea maximă (180˚) nu poate fi realizată decât prin participarea tuturor articulațiilor umărului.

Extensia. Mișcarea posterioară a brațului într-un plan sagital;

Abducția. Mișcarea de depărtare a brațului de corp până la 90˚, ea este efectuată 30˚ din articulația gleno – humerală;

Ca și la mișcarea de flexie, pentru realizarea celor 180˚ este nevoie de participarea cavitatea glenoidă de formă ovoidă, de asemenea acoperită cu cartilaj hialin. Din cauza incongruenței celor două suprafețe la periferia cavității glenoide se găsește un inel fibrocartilaginos numit labrum. Acesta are rolul de a adânci cavitatea cu aproximativ 50%.

Mijloacele de unire care mențin în contact cele două suprafețe articulare sunt reprezentate de capsula articulară și ligamente. Capsula este laxă de forma unui manșon care învelește articulația, inesrându-se pe gâtul anatomic al humerusului si la periferia cavității glenoide, depășind labrul. Din această cauză o parte a tendonului lung al bicepsului este intraarticular.

Ligamentele sunt:

ligamentul coraco-humeral care limitează rotția externă;

ligamentele gleno-humerale (supeiror, mijlociu, inferior), limitează abducția, rotație externă și internă;

mișcările posibile sunt

Mișcările posibile la acest nivel sunt:

Flexia. Mișcarea anterioară a brațului într-un plan sagital. Amplitudinea maximă (180˚) nu poate fi realizată decât prin participarea tuturor articulațiilor umărului.

Extensia. Mișcarea posterioară a brațului într-un plan sagital;

Abducția. Mișcarea de depărtare a brațului de corp până la 90˚, ea este efectuată 30˚ din articulația gleno – humerală;

Ca și la mișcarea de flexie, pentru realizarea celor 180˚ este nevoie de participarea întregului complex al umrărului.

Adducția. Mișcarea de apropiere a brațului de corp (revenirea din abducție);

Rotația internă: Mișcarea care se execută în jurul unui ax vertical, care trece prin centrul capului humeral

Rotația externă: Mișcarea care se execută în jurul unui ax vertical, care trece prin centrul capului humeral”

Articulația scapulohumerală

În această articulație humerusul oferă capul humeral, de formă sferoidală, care este acoperit cu cartilaj hialin gros de 1,5-2 mm, iar omoplatul oferă cavitatea glenoidală a unghiului supero-extern al acestuia, acoperită și ea cu cartilaj hialin. Cavitatea glenoidiană este înconjurată de bureletul articular care îi mărește capacitatea. Cele două suprafețe articulare sunt menținute în contact de o capsulă articalară întărită (superior de ligamentul coracohumeral și anterior a trei ligemente glenohumerale) astfel încât articulația să aibă mobilitate în condiții de stabilitate.

Capsula articulară este un manșon ce învelește articulația menținând intergritatea articulației chair și atunci când corpul se află in poziția de ,, atârnat’’, adică atunci când rolul ei este de susținere antigraviatațională, la aceasta însă contribuind și mușchii periarticulari fără de care poziția de atârnat ar fi imposibilă.

Pe secțiune capsula articulară prezintă două straturi, unul extern fibros ce dă forță capsulei, iar unul intern, sinovial, care secretă lichidul ce lubrefiază suprafețele articulare.

Articulația scapulohumerală este cea mai complexă și cea mai mobilă dintre articulațiile umărului. Din punct de vedere al clasificării articulațiior este o enartroză cu trei grade de libertate în trei planuri: sagital, frontal și transversal.

Între cele două suprafețe articulare este o disproporție evidentă, capul humeral fiin de 3-4 ori mai mare decât suprafața glenei. Această disproporție este suplinită de rolul bureletului articulat.

Capsula articulară este destul de laxă și estul de puțin rezistentă, ea cedând destul de ușor la forțări, astfel că luxațiile în aceasă articulație sunt destul de frecvente.

Mișcările ce le permite această articulație sunt:

Abducția. Este considerată mișcare de abducție ridicarea laterală a brațului pornind de la poziția 0 până când brațul atinge urechea de pe partea respectivă.

Mișcarea se execută în plan frontal în jurul unui ax anterosuperior, care trece prin partea inferoexternă a capului humeral. Amplitudinea totală a mișcării este de 180˚ din care primele 90˚ sunt realizate de articulația scapulohumerală, iar celelalte 90˚ sunt realizate de articulația scapulotoracică (60˚) ajutată de aportul articulațiilor acromioclaviculară și sternoclaviculară iar ultimele 30˚ de aceleași articulații (acromioclaviculară și interclaviculară) + înclinarea laterală a trunchiului.

Mușchii abductori sunt: supraspinosul, deltoidul și lunga porțiune a bicepsului brahial

Adducția. Este considerată mișcare de adducție acea mișcare în care brațul pornind din poziția 0 se deplasează în asociere cu flexia, spre planul sagital al corpului, intersectându-l, realizând o amplitudine de aproximativ 60˚. Mișcarea de adducție se poate asocia și cu extensia, amplitudinea fiind mult mai mică 20-30˚. Mișcarea de adduție pură, fără a se asocia cu flexia sau extensia nu există, este imposibilă.

Este considerată mișcare de adducție și aceea de revenire din abducție deoarece este realizată de mușchii adductori, adevărata mișcare de adducție este însă aceea care pornește din poziția 0.

Când trunchiul se află în poziție verticală mișcarea de adducție este realizată de gravitație, controlul muscular al mișcării fiind realizat de mușchii abductori care realizează o contrație musculară izotonică excentrică.

Mișcările de abducție și adducție au componente de abducșie și adductie orizontală (m.s. fiind abdus la 90˚).

Mușchii adductori sunt: pectoralul mare, dorsalul mare, rotundul mare, rotundul mic, subscapularul și coracobrahialul. Mai contribuie la mișcarea de abducție și bicepsul brahial cu lunga porțiune și tricepsul brahial.

Flexia. Este considerată mișcare de flexie proiecția înainte sau antepulsia brațului, pornind din poziția 0 anatomică până când brațul ajunge lângă ureche, totalizând 180˚.

Primele 90˚ sunt date de articulația scapulohumerală, următoarele 60˚ din articulația scapulotoracică ajutată fiind de articulația sternoclaviculară și acromioclaviculară iar ultimele 30˚ sunt date de extensia coloanei vertebrale porțiunea dorso-lombară.

Mișcările se execută în jurul unui ax transversal care trece prin centrul marii tuberozității a humerusului și prin centrul cavității glenoide. În mișcarea de capul humeral basculează inapoi.

Mușchii care realizează mișcarea de flexie sunt: deltoidul anterior și coracobrahialul.

Extensia. Este considerată mișcare de extensie proiecția înapoi sau retropulsia brațului, pornind din poziția 0 până când brațul realizează o amplitudine de 50-60˚ activ și 80-90˚ pasiv. Mișcarea se realizează în jurul aceluiași ax ca la flexie, ea fiind ajutată și de mișcarea de basculare a scapulei spre coloana vertebrală.

Muschii extensori sunt: marele dorsal, rotundul mare, deltoidul posterior.

Rotația internă. Capul humeral în glenă poate efectua o mișcare de rotație în ax vertical care trece prin capul humeral și prin mijlocul diafizei humerusului.

În mișcările de rotație internă capul humeral alunecă în glenă dinspre înapoi spre înainte, realizând o amplitudine de 90˚. Testarea amplitudine nu se face din poziția 0 a brațului, ci din poziția decubit dorsal, brațul abdus 90˚, cotul flectat la 90˚, antebrațul la verticală. Se execută coborârea antebrațului înainte până când atinge planul mesei, testatorul fixând bine umărul. Amplitudinea este de 90-95˚. Mușchii care realizează rotația internă sunt: supraspinosul, rotundul mare și subspinosul.

Rotația externă. Este mișcarea inversă rotației interne, se execută în același ax și se testează asemănător cu rotația internă, mișcarea antebrațului fiind spre înapoi până atinge planul mesei. Amplitudinea este de 80-85˚. Mușchii care realizează mișcarea de rotație externă sunt: supraspinosul, subspinosul și rotundul mic.

Circunducția. Este mișcarea ce rezultă din însumarea amplitudini tuturor mișcărilor din articulația scapulohumerală și celelalte articulații ale umărului, capul humeral descriind un mic cerc în glenă iar extremitatea inferioară a humerusului descriind un alt cerc mult mai larg, humerusul descriind în spațiu un con cu vârful în glenă.

Mușchii ce realizează circumducția sunt cei menționați la mișcările analitice ale umărului, fiecare preluând mișcarea pe sectorul său de mișcare.”

Periartrita scapulohumerală generalități

Periartrita scapulohumerală

„În literatura de specialitate o întâlnim și sub alte denumiri, cum ar fi: periartrita glenohumerală sau periatropatie scapulohumerală. Indiferent de denumirea pe care i-o atribuim, periartrita scapulohumerală este definită ca o afecșiune heterogenă încadrată în reumatismul abarticular.

Localizarea proceselor inflamatorii reumatismale sau degenerative la nivelul structurilor periarticulare determină suferinșe care au fost grupate sub denumirea de reumatisme abarticulare. Așadar, cu alte cuvinte, putem spune că periartrita scapulohumerală este un proces reumatismal degenerativ. Se știe că aparatul neuro-musculo-artro-kinetic începe să sufere modificări degenerative încă de la vârsta de 20 de ani, însă periartrita scapulohumerală este mai des întâlnită la indivizii de peste 40 de ani.

Acest sindrom clinic caracterizat prin dureri la nivelul umărului și prin redoare, determinate de leziuni degenerative și inflamatorii ale tendoanelor și burselor articulației glenohumerale, reprezintă aproximativ 80% din afecțiunile umărului. Procesul de uzură a tendoanelor celei de a doua articulații a umărului este obișnuit, astfel încât leziunile degenerative ale tendonului supraspinosului, spre exemplu, au fost găsite foarte fregvent la indivizii peste 40 de ani, care nu avuseseră niciodată durere sau redoare a umărului.

În accelerarea leziunilor degenerative și în producerea inflamației, care contribuie la generarea tabloului clinic caracteristic, au fost incriminate: traumatismele, microtraumatismele (în anumite profesii), expunere la frig și la factorii nervoși.

În ceea ce privește rolul factorilor nervoși, mai bine cunoscuți în ultima vreme, se subliniază fregvența cu care apare periartrita scapulohumerală în afecțiuni ale sistemului nervos periferic (nevralgia cervio-brahială, zona Zoster), în afecțiuni ale sistemului nervos central (hemiplegie, boala Parkinson, traumatisme cerebrale, sindroame talamice), ca și în unele afecțiuni ale organelor intratoracice, pe cale reflexă (angină pectorală, infarct miocardic, intervenții chirurgicale pe plamân: toracotomii, toracoplastii).

În producerea periartritei scapulohumerale, prin intervenția factorilor nervoși, care trebuie subliniat rolul important al perturbării simpatice.

Cu toate că ne aflăm în secolul automatizării și robotizării proceselor industriale, munca omului, mâna acestuia, nu a putut fi în totalitate înlocuită și astfel asistăm la o suprasolicitare profesională (șoferi, lucrători cu aparate vibratoare, sau cu ciocane pneumatice, etc), care poate duce la creștera riscului de apariție a periartritei scapulohumerale.

Cea mai mobilă articulație din organism, umărul este deseori expusă la frig și suprasolicitată și în unele ramuri sportive: aruncători cu sulița, judokani, luptători, piloți de curse etc.

Putem spune că repartiția pe sexe este aproximativ egală cu o ușoară înclinare a balanței de partea barbaților.

În oricare dintre suferințele notate ale umărului, încadrarea în periartrita scapulohumerală trebuie făcută după excluderea afecțiunilor articulare și osoase cu localizare respectivă. Pentru acest motiv sunt necesare, examenul clinic general, radiografia umărului (cel puțin din două incidențe) și probele biologice de inflamație (foarte puțin afectate în periartrita scapulohumerală).

Vor fi excluse astfel pe rând:artrita septică (diagnostic ferm prin examenul citobacteriologic al lichidului puriform extras prin puncție articulară), artrita tuberculoasă (contextul epidemiologic, mioartrofia periarticulară, semnele radiologice de interesare a liniei articulare cu osteoporoză geodică, intradermoreacția la tuberculina, biopsia sinovială), monoartrita reumatoidă sau din cursul spondiloartritei anchilozante (testele de inflamație sunt net afectate), discopatia cervicală cu plexalgie cervico-brahială (mobilitate pasivă prezentă, redoare cervicală, semnele neurologice, radiografia coloanei cervicale), neoplasmul osos humeral primitiv sau secundar (examenul radiologic).

Aspecte clinice ale periartritei scapulohumerale

Periartrita scapulohumerală, așa cum am arătat în capitolul anterior, are ca substrat leziuni ale articulației glenohumerale: leziuni degenerative ale tendoanelor, în special ale supraspinosului și bicepsului, caracterizate prin necroze, care duc la rupturi parțiale, rareori totale, precum și prin calcifieri. Aceste procese de uzură sunt extrem de fregvente, dar sunt latente clinic, în prezența anumitor factori (traumatisme, microtraumatisme, expuneri la frig) se adaugă un proces inflamator, ce realizează de obicei tabloul de umăr dureros simplu, uneori și îndeosebi în prezența unei bursite subacromiodeltoidiene ( consecință a migrării unei calcifieri tendinoase a bursei respective), se poate realiza aspectul de umăr acut hiperalgic.

Sunt cazuri în care poate fi afectată și capsula articulației glenohumerale, a cărei inflamație evoluează către fibroză, realizând aspectul clinic de umăr blocat.

În sfârșit, prin ruperea unor tendoane, în special a celor patru mușchi, care alcătuiesc ,,calota rotatorilor’’, se produce umărul pseudoparalitic.

Din punct de vedere clinic periartrita scapulohumerală include trei forme de suferință:

Formă predominant algică:

Umăr dureros simplu (tendinita supraspinosului și bicipitală)

Umăr dureros acut (bursita subacromiodeltoidiană)

Formă predominant limitată funcțional:

Umăr blocat

Umăr pseudoparalitic

Formp mixtă

Patogenic au loc două perturbări:

Alterarea cuplului funcțional al umărului prin abuz de mișcare

Modificări morfologice ale structuri aceste zone

Ambele perturbări duc la un conflict mecani coracoacromial.

Tulburările se dezvoltă în trei stadii:

de tendinită (supraspinos, lunga porțiune a bicepsului)

de tendinoze cu modificări ireversibile prin îngroșarea fibrelor tendinoasee datorită depunerilor de calciu

de ruptură completă a calotei rotatorilor, a lungii porțiuni a bicepsului, la care se adaugă un grad de artrită acromioclaviculară.

Fiecare stadiu are un tipar lezional și o manifestare clinică corespunzătoare:

Tendinita supraspinosului

Corespunde stadiului unu de tendinită și formei predominant algice de umăr dureros simplu. Afecțiunea debutează după un efort neobișnuit, cu durere anterioară sau superioară, localizată strict și accentuată mai ales noaptea. Este forma clincă cea mai fregventă. Bolnavul acuză dureri moderate în umăr, mai ales cu ocazia unor mișcări (când se înbracă, când se piaptănă) sau când solicită membrul respectiv prin purtarea unor greutăți, durerile pot stânjeni bolnavul în timpul somnului, deoarece ele se intensifică uneori în anumite poziții.

Mișcările umărului nu sunt limitate, rareori există o ușoară impotență funcșională.

La examenul obiectiv apreciem mobilitatea activă și pasivă a articulației umărului și localizăm zonele sau punctele dureroase.

Executând noi înșine sau punând bolnavul să efectueze mișcări de abducție, rotație internă și externă, constatăm că aceste mișcări sunt posibile, chiar dacă ele sunt executate cu o oarecare reținere din partea bolnavului datorită durerilor. Practic, punem bolnavul să efectueze o abducție a brațului și cu anterbrațul flectat în unghi drept, să ducă mâna la ceafă și la spate.

Uneori, mișcarea de abducție se face inițial cu ușurință, dar când se ajunge la un unghi de 45˚ bolnavul se oprește din cauza durerii, susținând membrul superior, mișcarea poate fi continuată, este un semn al ,, resortului’’ ce traduce existența unei leziuni a tendonului supraspinosului care întâmpină dificultăți în trecerea prin defileul interacromiotuberozitar.

La palpare, deosebim mai multe puncte dureroase, în funcție de formațiunea anatomică predominant lezată. Astfel, la bolnavii care au un semn al resortului în timpul abducției, găsim și un punct subacromial – zona anteroexternă – foarte sensibilă la inserția supraspinosului pe mare tuberozitate humerală.

Semnele caracteristice:

semnul Dawbarn: obstacol subacromial dureros la 45˚ în abducție;

semnul Neer: durere la ridicarea brațului în poziție neutră cu fixarea umărului de către examinator.

Tendinita bicipitală

Corespunde stadiului une de tendinită și formei predominant algice de umăr dureros și simplu. La acești pacienți distingem o zonă dureroasă pe fața anterioară a umărului, corespunzătoare tendonumui bicepsului, durerea se intensifică prin rotația externă forțată a mâinii, brațul atârnând pe lângă corp, în aceste leziuni ale tendonului bicepsului este limitată nu numai rotația externă, ci și abducția.

Semne caracteristice:

semnul Yergason: durere la supinația contrată, cu cotul la 90˚

semnul Speed: durere la flexia brațului cu cotul extins și antebrațul în supinație.

Evoluția umărului dureros simplu este favorabilă, vindecarea provocându-se în câteva săpămâni sau cel mult în câteva luni, fie spontan, fie în urma tratamentului. Uneori însă, durerea se poate agrava, umărul dureros simplu devenind umăr dureros acut, hiperalgic.

Bursita subacromio-deltoidiană

Corespunde stadiului doi de tendinoze și formei predominant algice de umăr dureros acut (periartrita scapulohumerală). Debutează uneori în mod brutal, cu o durere atroce și impotență funcțională totală a membrului superior, alteori, această formă clinică este continuarea evoluției unui umăr dureros simplu. Substratul anatomopatologic este constituit fie de o tendinită acută, în jurul unei calcifieri tendinoase, fie de o bursită subacromiodeltoidiană.

Durerile sunt violente, insuportabile, ele se exarcerbează în timul nopții, înpiedicând bolnavul să doarmă, sau cu ocazia oricărei tentative de mobilizare a umărului. Uneori, durerea iradiază către ceafă sau către fosa supraclaviculară și mai ales pe marginea radială a membrului superior, către mână.

La examenul obiectiv se constată o creștere a temperaturii locale la nivelul umărului, uneori cu o ușoară tumefație, sub forma unei bombări pe fața anteroexternă a umărului (consecință a revărsatului abundent al bursei subacromiodeltoidiene), orice mișcare activă este practic imposibilă, datorită durerii și contracturii musculare, se constată o oarecare mobilitate pasivă, dar de foarte mică amplitudine, astfel îcân articulația scapulohumerală pare blocată.

Mișcarea cea mai dureroasă și în același timp cea mai limitată este abducția, care nu depășește adesea 30-40˚ (în acest caz, realizatea acestui unghi se face mai degrabă prin bascularea omoplatului decât prin mobilizarea propriu-zisă a articulației scapulohumerale). Abducția combinată cu retropulsie și rotație externă sau internă este și mai greu de realizat (pacientul nu poate duce mâna la ceafă sau în regiunea lombară).

Evoluția este uneori trenantă, durerile violente durând mai multe luni și nevrozând pacientul, cel mai adesea, după câteva săptămâni durerile diminuă treptat în intensitate până ce dispar complet. Subliniem caracterul recidivant al umărului dureros acut.

Semne caracteristice:

prezintă arc dureros în abducție 30-40˚, mai ales în mișcarea contrată;

sensibilitatea la nivelul marii tuberozități humerale, care dispare de sub deget în abducție.

Ruptura calotei rotatorilor și/sau a tendonului lungi porțiuni a bicepsului.

Corespunde formei predominante limitate funcțional – umăr pseudoparalitic

Pseudoparalizia dată de ruptura supraspinosului, sau a calotei rotatorilor care debutează brusc sau insidios, cu durere ce coincide cu ruptura, pacientul aude momentul ruperii.

Umărul pseudoparalitic, rezultat din ruptura întinsă, spontană sau traumatică, a tendoanelor mușchilor rotatori, se traduce clinic printr-o impotență funcșională a brațului, ridicarea activă la verticală a brațului este imposibilă, în contrast cu păstrarea mișcărilor pasive. Această impotență funcțională persistă și după durerea, intensă inițial (mai ales în caz de traumatism), a diminuat spontan sau în urma tratamentului analgezic și antiinflamator, nu este deci vorba de o limitare dureroasă a mișcărilor, ci de gravă compromitere a mobilități active, datorită rupturii calotei rotatorilor.

Figura. nr. 3 Problemele coafei rotatorilor

Semnele caracteristice:

semnul Moeseley: pacientul nu poate face primele 15˚ ale abducției, ci numai ajutat, între 15-60˚ mișcarea poate fi executată, însă peste această valoare, brațul cade pe lângă corp;

marea tuberozitate a humerusului devine proeminentă și sensibilă;

nu este posibilă rotația externă

Pseudoparalizia bicipitală se manifestă clinic prin durere și scăderea forței musculare. Obiectiv se constată bombarea masei distale a bicepsului, uneori cu echimoză pe fața anterioară a umărului.

Capsulita retractilă

Corespunde umărului blocat. Prezintă o patologie mixtă, rezultând fie din precedentele, fie că este primară.

Aceasta constituie o suferință fregvent întâlnită, care începe sub formă de dureri moderate ale umărului cu exacerbări nocturne (se poate diagnostica în acest prim stadiu ca umăr dureros simplu) dar a cărui evoluție, de obicei lentă, se face către o limitare progresivă a mișcărilor, cu timpul, durerea dispare total, dar mobilitatea articulației scapulohumarale este complet sau aproape complet abolită, realizându-se aspectul de umăr blocat, pacientul are dificultăți mari în efectuarea unor gesturi cotidiene (îmbrăcatul, pieptănatul), ca și în extensia unor profesiuni manuale.

În acest tip particular de periartrită scapulohumerală, substratul anatomic îl reprezintă leziunile inflamatorii ale capsulei glenohumerale cu evoluție către fibroză (capsulită retractilă).

La examenul obiectiv se constată că toate mișcările articulației sunt mult reduse, atât cele active cât și cele pasive, nu este vorba deci, de o limitarea a mișcărilor prin durere, ci prin leziuni ale capsulei, care limitează în special abducția și rotația externă (este un blocaj mecanic, care nu este datorat unei contracturi musculare, ci unui obstacol material).

Evoluția este îndelungată, în lipsa unui tratament adecvat, blocajul umărului poate persista câteva luni, cu timpul însă, uneori după 6 luni, alteori după un an, umărul începe să se elibereze și majoritatea pacienților își recuperează în întregime libertatea de mișcare.

Poate apărea și o afectare a umărului opus sau un sindrom mână-umăr. În majoritatea cazurilor este vorba despre o algodistrofie simpatică, ca urmare a unei dereglări a inervației neurovegetative a umărului. Radiografic constatăm osteoporoza marii tuberozități sau a întregului cap humeral, iar artrografic se evidențiază reducerea importantă a suprafeței articulare.

Afectarea asociată a mâinii în sindromul mână-umăr, mărește dificultatea recuperării funcționale. Mâna apare edemențiată difuz, pielea fiind întinsă și roșie, temperatura locală ușor ridicată. Treptat durerile scad. Tegumentele devin reci, ușor cianotice, hipersudorația palmelor, unghii friabile și artrofii musculare. Apar apoi indurații nodulare și longitudinale la nivelul aponevrozei palmare, cu fixarea degetelor în semiflexie (boala Dupuytren).”

„Din punct de vedere clinic, deosebim patru tablouri, descrise magistral de către Seze, care are contribuții importante în aprofundarea și mai buna cunoaștere a periartritei scapulohumerale. Acestea sunt:

umărul dureros simplu

umărul dureros acut

umăr blocat

umăr pseudoparalitic

Formele periartritei scapulohumerale:

Umărul dureros simplu

Umărul dureros simplu, forma clinică particulară, cunoscută și sub numele de periartrită dureroasă simplă neanchilozantă, este consecința leziunilor degenerative, uneori calcificate, ale tendoanelor celei de-a doua articulații, mai ales ale supraspinosului și bicepsului.

Este forma clinica cea mai fregventă. Bolnavul acuză dureri moderate în umăr, mai ales cu ocazia unor mișcări (când se înbracă, când se piaptană) sau când solicită membrul superior respectiv prin purtarea unor greutăți, durerile pot stănjeni bolnavul în timpul somnului, deoarece ele se intensifică uneori în anumite poziții.

Mișcările umărului nu sunt limitate, rareori există o ușoară impotență funcțională.

La examenul obiectiv apreciem mobilitatea activă și pasivă a articulației umărului și localizăm zonele sau punctele dureroase.

Executând noi înșine sau punând bolnavul sa efectueze mișcări de abducție, rotație internă și externă, constatăm că aceste mișcări sunt posibile, chiar dacă ele sunt efectuate cu o oarecare reținere din partea bolnavului, datorită durerilor. Practic, punem bolnavul să efectueze o abducție a brațului și cu anterbrațul flectat în unghi drept, și să ducă mâna la ceafă și la spate.

Uneori, mișcarea de abducție se face inițial cu ușurință, dar când se ajunge la un unghi de 45˚, bolnavul se oprește din cauza dureri, susținând membrul superior, mișcarea poate fi continuată, este semn al ,, resortului’’, ce traduce existența unei leziuni a tendonului supraspinosului, care producând o proeminență, întâmpină dificultăți în trecerea prin defileul interacromiotuberozitar.

La palpare, deosebim mai multe puncte dureroase, în funcție de formațiunea anatomică predominant lezată. Astfel, la bolnavii care au un semn al resortului în timpul abucției găsim și un punct subacromial (zona antero-externă) foarte sensibil, la inserția supraspinosului pe marea tuberozitate humerală.

La alți bolnavi distingem o zonă dureroasă pe fața anterioară a umărului, corespunzătoare tendonului bicepsului, durerea se intensifică prin rotația externă a mâinii, brațul atârnând pe lângă corp, în aceste leziuni ale tendonului bicepsului sunt limitate nu numai rotația externă ci și abducția.

Evoluția umărului dureros simplu este favorabilă, vindecarea provocându-se în câteva săptămâni sau cel mult în câteva luni, fie spontan, fie în urma tratamentului. Uneori însă durerea se poate agrava, umărul dureros simplu devenind umăr dureros acut, hipelagic.

Umăr dureros acut

Umărul dureros acut (periartrita scapulohumerală acută) debutează uneori ca atare, în mod brutal, cu o durere atroce și impotență totală a membrului superior, alteori, această formă clincă este continuarea evoluției umărului dureros simplu. Substratul său anatomopatologic este constituit să fie o tendinită acută, în jurul unei calcifieri tendinoase, fie de o bursită acută subacromiodeltoidiană.

Durerile sunt violente, insuportabile, ele se exacerbează în timpul nopții, împiedicând bolnavul să doarmă, sau cu ocazia oricărei tentative de mobilizare a umărului. Uneori, durerea iradiază către ceafă sau către fosa supraclaviculară și mai ales pe marginea radială a membrului suoperior, către mână.

La examenul obiectiv se constată o creștere a temperaturii locale la nivelul umărului, uneori cu o ușoară tumefacție, sub forma unei bombări pe fața antero-externă a umărului (consecință a revărsatului abundent al bursei subacromiodeltoidiene).

Orice mișcare activă este practic imposibilă, datorită durerii și contracturii musculare, se constată o oarecare mobilitate pasivă, dar de foarte mică amplitudine, astfel încât articulația scapulohumerală pare blocată.

Mișcarea cea mai dureroasă și în același timp cea mai limitată este abducția, care nu depășește adesea 30-40˚ (în acest caz, realizarea acestui unghi se fae mai degrabă prin bascularea omoplatului decăt prin mobilizarea propriu-zisă a articulației scapulohumerale). Abducția combinată cu retropulsie și rotație externă sau internă este și mai greu de realizat (bolnavul nu poate duce mâna la ceafă sau în regiunea lombară).

Evoluția este uneori trenantă, durerile violente durând uneori mai multe luni și nevrozând bolnavul, cel mai adesea, după câteva săptămâni durerile diminuă treptat în intensitate, până ce dispar complet. Subliniem caracterul recidivant al umărului dureros acut.

Umăr blocat

Umărul blocat constituie o sufernță frecvent întâlnită, care începe sub formă de dureri moderate ale umărului cu exacerbări nocturne (se poate diagnostica în acest prim stadiu un umăr dureros simplu), dar a cărei evoluție, de obicei lentă, se face către o limitare progresivă a mișcărilor, cu timpul durerea dispare total, dar mobilitatea articulației scapulohumerale este complet sau aproape abolită, realizându-se aspectul de umăr blocat, bolnavul are dificultăți mari în efectuarea unor gesturi cotidiene (îmbracatul, pieptănatul) ca și la exercitarea unor profesiuni manuale.

În acest tip particular de periartrită scapulohumerală, substratul anatomic îl reprezintă leziunile inflamatoare ale capsulei glenohumerale, cu evoluție către fibroză (capsulită retractilă).

La examenul obiectiv se constată că toate mișcările articulației sunt mult reduse, atât cele active cât și cele pasive, nu este vorba deci de o limitare a mișcărilor prin durere, ci prin leziuni ale capsulei, care limitează în special abducția și rotația externă (este un blocaj mecanic, care nu este datorat unei contracturi musculare, ci unui obstacol material).

Evoluția este îndelungată, în lipsa unui tratament adecvat, blocajul umărului poate persista câteva luni, uneori după 6 luni, alteori după un an, umărul începe să se elibereze și majoritatea bolnavilor își recuperează în întrgime mobilitatea.

Umăr pseudoparalitic

Umărul pseudoparalitic, rezultat din ruptura întinsă, spontană sau traumatică, a tendoanelor mușchilor rotatori, traduce clinic printr-o impotență a brațului, ridicarea activă la verticală a brațului este imposibilă, în contrast cu păstrarea mișcărilor pasive. Această impotență funcțională persistă și după ce durerea, intensă inițial (mai ales în caz de traumatism), a diminuat spontan sau în urma tratamentului analgezic și antiinflamator, nu este deci vorba de o limitare dureroasă a mișcărilor, ci de o gravă compromitere a mobilității active, datorită rupturii calotei rotatorilor.”

Etiopatogenia periartritei scapulohumerale

„Periartrita scapulohumerală este o boală foarte fregventă, fiind întâlnită mai ales la indivizii peste 40 de ani, repartiția pe sexe fiind aproximativ egală.

În accelerarea leziunilor degenerative și în producerea infamației, care contribuie la generarea tabloului clinic caracteristic, au fost incriminate: traumatismele, microtraumatismele, expunerea la frig și factori nervoși.

În ceea ce privește rolul factorilor nervoși, mai bine cunoscuți în ultima vreme, se subliniază fregvența cu care apare periartrita scapulohumerală în afecțiuni ale sistemului nervos periferic (nevralgia cervico-brahială, zona Zoster), în afecșiuni ale sistemului nervos central (hemiplegie, boala Parkinson, traumatisme cerebrale, sindroame talamice), ca și în unele afecțiuni ale organelor intratoracice, pe cale reflexă (angină pectorală, infarct miocardic, tuberculoză pulmonară apicală, intervenții chirurgicale pe plamân: toracotomii, toracoplastii, decorticare). În producerea periartritei scapulohumerale prin intervenția factorilor nervoși, trebuie subliniat rolul important al perturbării simpatice.”

„Bolile reumatismale formează un grup de afecțiuni cu localizări în primul rând la aparatul locolotor și cardio-vascular, ca urmare a unor leziuni caracteristice mezechinale.

Factorii etiologici în acest grup de boli sunt diferiți determinând tablouri clinice cu evoluție acută, subacută și cronică.

Clasificarea bolilor reumatismale este astfel:

reumatismul inflamator în care intră:

reumatismul Socolski Bouillaund

poliartrita reumatoidă

spondilita anchilozantă

reumatismul secundar infecțios

reumatismul degenerativ în care intră:

artroza

poliartroza

spondiloza

reumatismul abarticular în care intră:

miozite

tendinite

bursei

periartrite

nevralgii și nevrite

În afara manifestărilor articulare ale reumatismului inflamator sau degenerativ, în practica zilnică întâlnim adesea bolnavi cu sufernțe determinate de procese patologice abarticulare în cursul cărora sunt afectate tendoane, teci sinoviale, burse, fascii, aponevroze.

Cele mai întalnite și cele mai supărătoare uneori invalidante sunt: tendinitele și bursitele umărului (cunoscute generic sub numele de periartrită scapulohumerală), mai rar sunt întâlnite sindromul mână-umăr, retracția aponevrozei palmare (boala Dupuytren), periartrita coxofemurală.

La nivelul structurilor umărului și în primul rând la nivelul tendoanelor, are loc un proces de uzură a cărei accelerare și agravare pot fi determinate de traumatisme, microtraumatisme (în special cele de ordin profesional), expuneri la frig etc.”

Reumatismul abarticular

„Reumatismul abarticular este cunoscut a fi suferința inflamatoare a părțiolor moi periarticulare (mușchi, tendoane, ligamente, burse). Expresia lui clinică este mai ales redoare și durere a zonelor afectate. Această simpltomatologie este locală, regională sau difuză. Ea pretează la foarte dese confuzii diagnostice și în acelși timp deseori este subestimată.

În funcție de structura anatomică afectată se identifică, fibrozite, bursite, tendinite, entesite (ligamentite), peniculite. Etiologia acestor suferințe este total necunoscută. Pentru bursite și tendinite se incriminează ca factori favorizanți suprasolicitarea, uzura sau degenerarea tisulară.

Semnele clinice sunt dominate de durere sub diverse forme (îțepături, junghi, durere surdă, continuă etc). și redoare. Zonele dureroase sunt în zona suferindă sau la distanță. Intensitatea dureri variază în funcție de factorii exerni climatici, sau interni psihogeni. Ea se calmează prin repaus și se exacerbează la frig, efort fizic. Nu se cunoaște o probă de laborator caracteristică bolii. Uneori examenul radiografic arată calcificări de părți sau osteoporoză a oaselor vecine. La diagnosticul pozitiv al acestor tipuri de reumatism se ajunge de obicei prin excludere, după eliminarea altor suferințe articulare cu care se poate confunda deseori.

Tratamentul comportă administrări de medicamente antiinflamatoare nesteoidiene, miorelaxante, sedative, anestezice și cortizonice injectate local, proceduri fizioterapice, gimnastică medicală.”

„Clasificarea reumatismului abarticular după Miehlke cuprinde:

Bursite;

Tendinite (tenosinovite), tendinoze și entesopatia

Fasciite

Miozite (mialgii)

Nevrite (nevralgii)

Peniculite

Periartrite”

Desfăsurarea studiului

Material și metodă:

Lotul de pacienți și locul de efectuare a studiului

„Studiul s-a efectat la Spitalul clinic de recuperare medicală, Băile Felix, în perioada decembrie-martie 2013-2014.

Lotul de pacienți a fost compus din oameni obișnuiți cu vârste cuprinse între 49 și 63de ani.

Metode de evaluare

Evaluarea mobilității

Pentru a evalua mobilitatea umărului am folosit goniometrul, pentru a determina care sunt gradele de, flexie, extensie, abducție, adducție, rotație internă și externă ale umărului afectat.

Flexia umărului

Definirea mișcării: mișcarea anterioară a brațului într-un plan sagital.

Valoarea normală: 180˚ (Chiriac), 160-180˚ (Magee), 180˚ (Sbenghe).

Poziția inițială: subiectul în șezănd/ortostatism, cu membrul de testat în poziție anatomică.

Poziție finală: subiectul în șezând/ortostatism ajunge cu brațul pe lângă ureche.

Determinarea planului în care se execută mișcarea: sagital

Poziția gomiometrului:

Centrul goniometrului – plasat la nivelul articulației scapulo-humerale, pe partea laterală.

Brațul fix – urmărește epicondilul lateral humeral, paralel cu linia medio-axilară a trunchiului.

Brațul mobil – paralel cu linia de mijloc a feței laterale a brațului, urmărind epicondilul lateral humeral.

Poziția examinatorului față de segmentul testat este de aceași parte a membrului.

Valorile obținute:

Extensia umărului

Definirea mișcării: mișcarea posterioară brațului într-un plan sagital

Valoarea normală: 45˚ (Chiriac), 50-60˚ (Magee), 50-60˚ – activ, 90˚ – pasiv (Sbenghe).

Poziția inițială: subiectul în șezând/ortostatism/decubit ventral, cu membrul de testat în poziție anatomică.

Poziția finală: subiectul în șezând/ortostatism/decubit ventral își deplasează brațul spre înapoi, până la limita de mișcare.

Determinarea planului în care se execută mișcarea: sagital.

Poziția goniometrului:

Centrul goniometrului – plasat la nivelul articulației scapulo-humerale, pe partea laterală

Brațul fix – urmărește epicondilul lateral humeral, parale cu linia medio-axilară a trunchiului.

Brațul mobil – paralel cu linia de mijloc a feței laterale a brațului, urmărind epicondilul lateral humeral.

Pozitia examinatorului față de segmentul testat este de aceași parte a membrului.

Valorile obținute:

Adducția umărului

Definirea mișcării: mișcarea de apropiere a brațului de corp (revenire din abducție).

Valoarea normală: adducția pură este imposibil de realizat din cauza trunchiului. Ea se poate asocia cu flexia umărului sau cu extensia acestuia (50-75˚, Magee). În continuare este prezentată măsurarea adducției din poziția de abducție de 90˚, în acest caz amplitudinea maximă fiind de 90˚.

Poziția inițială: subiectul în șezând/ortostatism, brațul în unghi de 90˚ față de trunchi.

Poziția finală: subiectul în șezând/ortostatism, brațul pe lângă corp.

Delimitarea planului în care se execută mișcarea: frontal.

Poziția goniometrului:

Centrul goniometrului – se plasează pe fața posterioară a articulației scapulo-humerale, în centrul acesteia.

Brațul fix – pe linia laterală a trunchiului.

Brațul mobil – paralele cu linia de mijloc a feței posterioare a brațului, urmărind mediusul. În cazul prezenței cotului valg se urmărește olecranul.

Poziția examinatorului este în spatele membrului testat:

Valorile obținute:

Abducția umărului

Definirea mișcării: mișcarea de depărtare a brațului de corp.

Valoare normală: 180˚ (Chiriac), 170-180˚ (Magee), 180˚ (Sbenghe).

Poziția inițială: subiectul în șezând/ortostatism, cu membrul superior de testat în poziție anatomică.

Poziția finală: subiectul în șezând/ortostatism, brațul ajunge în unhi de 90˚ față de trunchi.

Determinarea planului în care se execută mișcarea: frontal.

Poziția goniometrului:

Centrul goniometrului – se plasează pe fața posterioară a articulației scapulo-humerale, în centrul acesteia.

Brațul fix – pe linia laterală a trunchiului

Brațul mobil – paralel cu linia de mijloc a feței posterioare a brațului, urmărind mediusul. În cazul prezenței cotului valg se urmărește olecranul.

Poziția examinatorului este în spatele membrului testat.

Valorile obținute:

Rotația externă a umărului

Definirea mișcării: mișcarea care se execută în jurul unui ax vertical, care trece prin centrul capului humeral.

Valoarea normală: 80-90˚ (Chiriac), 80-90˚ (Magee), 80-90˚ (Sbenghe).

Poziție inițială: subiectul în decubit ventral cu brațul în abducție de 90˚, cotul flectat la 90˚, antebrațul în pronație, palma privește spre cap.

Variantă: subiectul în șezând/ortostatism, brațul pe lângă corp, cotul flectat la 90˚, antebrațul în supinație.

Poziția finală: în decubit ventral, antebrațul se deplasează cranial.

Determinarea planului în care se execută mișcarea: transversal.

Poziția goniometrului:

Centrul goniometrului – se plasează la nivelul articulației cotului, pe partea posterioară

Brațul fix – urmărește mediusul, rămâne în această poziție pe tot parcursul mișcării (perpendicular pe braț)

Brațul mobil – paralel cu linia de mijloc a feței posterioare a antebrațului, urmărește mediusul.

Poziția examinatorului este de aceași parte a membrului de testat.

Variantă: poziția examinatorului este în fața membrului de testat.

Valorile obținute:

Rotația internă a umărului

Definirea mișcării: mișcarea care se execută in jurul unui ax vertical, care trece prin centrul capului humeral.

Valoare normală: 80-90˚ (Chiriac), 60-100˚ (Magee), 90-95˚ (Sbenghe).

Poziția inițială: subiectul în decubit ventral cu brațul în abducție de 90˚, cotul flectat la 90˚, antebrațul în pronație atârnă în afara mesei, perpendicular pe sol.

Poziția finală: antebrațul se deplasează caudal.

Determinarea planului în care se execută mișcarea: transversal.

Poziția goniometrului:

Centrul goniometrului – se plasează la nivelul articulației cotului, pe partea posterioară.

Brațul fix – urmărește mediusul, rămâne în această poziție pe tot parcursul mișcării (perpendicular pe braț).

Brațul mobil – paralel cu linia de mijloc a feței posterioare a antebrațului, urmărește mediusul.

Poziția examinatorului este de aceași parte a membrului testat.

Valorile obținute:

Abducție orizontală a umărului

Definirea mișcării: depărtarea brațului de linia mediană a corpului, într-un plan transversal, păstrându-se flexia din umăr de 90˚.

Valoare normală: 130˚(Magee).

Poziția inițială: subiectul în șezând/ortostatism cu umărul în flexie de 90˚, cotul extins,antebrațul în supinație.

Poziția finală: subiectul în șezând/ortostatism, brațul ajunge în unghi de 90˚ față de trunchi, prin lateral.

Determinarea planului în care se execută mișcarea: transversal

Poziția goniometrului:

Centrul goniometrului – se plasează la nivelul articulației scapulo-humerale, pe partea superioară.

Brațul fix – urmărește mediusul.

Brațul mobil – paralel cu linia de mijloc a feței anterioare a brațului, urmărește mediusul, în cazul patologiilor cotului (de ex.cot în valg sau var) brațul mobil va urmării plica cotului.

Poziția examinatorului este în spatele segmentului testat.

Valorile obținute:

Adducția orizontală a umărului

Definirea mișcării: mișcarea de apropiere a brațului de umărul opus, păstrându-se flexia umărului de 90˚.

Valoarea normală: 135-140˚ (Chiriac), 130˚ (Magee).

Poziția inițială: subiectul în șezând/ortostatism cu brațul în abducție de 90˚, cotul extins, antebrațul în supinație.

Poziția finală: subiectul în șezând/ortostatism brațul ajunge în flexie de 90˚, printr-un plan transversal.

Determinarea planului în care se execută mișcarea: transversal.

Poziția goniometrului:

Centrul goniometrului – se plasează la nivelul articulației scapulo- humerale, partea superioară.

Brațul fix – urmărește mediusul.

Brațul mobil – paralel cu linia de mijloc a feței anterioare a brațului, urmărește mediusul, în cazul patologiilor cotului (de ex. cot în valg sau var) brațul mobil va urmării plica cotului.

Poziția examinatorului este în spatele membrului testat.”

Valorile obținute:

Evaluarea forței musculare

„Pentru prezentarea evaluării forței musculare a umărului în mișcările descrise anterior, am folosit metoda manuală.

Rezultatele sunt exprimate de la 0-5, conform sistemului de cotare internațional:

F0 (zero) – mușchiul nu reușește să realizeze nici o contracție evidentă;

F1 (schițată) – contracția mușchiului poate fi sesizată prin palparea lui sau a tendonului, se poate palpa doar mușchii superficiali, pentru cei profunzi nu se poate observa vreo diferență dintre F0 și F1;

F2 (mediocră) – mușchiul reușește să mobilizeze segmentul pe amplitudine maximă, doar după ce forța gravitațională a fost înlăturată, pentru aceasta se folosește planuri de alunecare (plăci de plastic sau de lemn talcat), sau segmentul este susținut de către kinetoterapeut;

F3 (acceptabilă) – este capacitatea mușchiului să mobilizeze segmentul pe toată amplitudinea de mișcare, împotriva forței gravitaționale, fără alte mijloace de rezistență;

F4 (bună) – este forța unui mușchi care mobilizează segmentul pe amplitudine întreagă, înpotriva gravitației, plus o rezistență de valoare medie;

F5 (normală) – este forța unui mușchi capabil să mobilizeze segmentul pe amplitudine întreagă, înpotriva unei rezistențe maxime, aplicate cît mai distal.

Pentru o mai bună clasificare se folosesc și cotațiile de’’-’’ și ’’+’’.”

Evaluarea durerii

Am folosit Scala analog-vizuală pentru evaluarea durerii.

Această metodă constă în al înreba pe pacient durerea simțită, în timpul zilei, în timpul exercițiilor fizice și în timpul nopții, exprimând starea lor în valori cuprinse între 0-10 (0-fără durere, 10-durere maximă, insuportabilă).

Figura. nr. 4 Scala analog-vizuală

Metode de tratament

Hidrokinetoterapia ;

Kinetoterapia.

Hidrokinetoterapia

„Hidrokinetoterapia este domeniul medicinei fizice în care se realizează schimburi de energie calorică între organism și diverse medii, acestea declanșând reacții de adaptare și efecte asupra aparatelor și sistemelor organismului uman.

Aceste schimburi calorice utilizează ca vector apa, la care se pot adăuga gaze, co2, sulf etc.., săruri minerale, substanțe vegetale ș.a.

Factorii activii care acționează în cadrul acestor proceduri sunt trei: factorul termic, mecanic și chimic.

În funcție de temperatura factorului teraputic folosit, procedurile pot fi de crioterapie – temperatura în jur de 0˚C, hidroterapia propriu-zisă între 5˚ și 40˚C și termoterapia peste 40˚C, a treia categorie utilizează vapori de apă, nisip, nămol, parafină.

Excitantul mecanic care acționează până la nivelul corpului este exprimat prin presiunea apei asupra corpului, înălțimea coloanei de lichid, masa totală de apă care intră în contact cu organismul.

Apa a fost utilizată ca vector principal a energiei termice datorită proprietăților fizice și fiziologice caracteristice:

Capacitatea termică mare – cantitate mică de apă transportată cantități mari de caldură

Termoconductibilitatea este de 25 de ori mai care ca a aerului

Temperatura de indiferență mare – 33 – 34˚C

Funcțiile tegumentului în cazul hidrokinetoterapiei

Tegumentul are o bogată rețea vasculară cu o dinamică vasculară foarte accentuată. Reacțiile vasculare de vasodilatație și vasoconstricție sunt foarte prompte. Tegumentul are o rețea de receptori mai ales senzitivi foarte bogată pentru toate tipurile de sensibilități

Excitația termică are următoarele efecte asupra organismului:

Determină eleberarea de acetil colină stimulând fibrele nervoase parasimpatice

Acțiunea excitției mecanice constă pe de o parte de acțiunea de înpingere în sus conform legii lui Arhimede, deci munca depusă de organism în sensul înpingerii coloanei de apă va fi mai mică, dar munca depusă contra coloanei de apă va fi mai mare

Presiunea hidrostatică care se dezvoltă pe zonele compresibile determinând scăderea circumferinței segmentelor și creșterea presiuni în interiorul acestora.

Efectele excitației mecanice în cursul imersiei asupra aparatelor și sistemelor

La nivel respirator:

Scăderea tensiunii la nivelul țesutului ealstic pulmonar – risc major pentru cardiaci, apar condiții de stază pulmonară și consecutiv scade circulația coronariană.

Alterarea schimburilor de gaze la nivel alveolo-capilar

Modificări în dinamica respiratorie.

La nivel circulator:

Crește circulația venoasă mai ales în venele mari – trunchiurile venoase

Crește frecvența cardiacă și ampliația ventriculară

Scade rezistența vasculară periferică prin vasodilatație cu consecințe asupra tensiunii arteriale, în special a celei minime (diastolice).

Obiectvele hidrokinetoterapiei:

Corectare deficiențelor secundare, de tip comesator;

Refacerea capacității generale de mișcare;

Revenirea la normal a funcției segmentului afectat de deficiență;

Formarea atitidinilor corecte ale corpului;

Scurtarea mușchilor alungiți și alungirea celor scurtați.

Reguli de aplicare a procedurilor de hidrokinetoterapie

Dacă apa este mai rece, așa cum se impune în cazul programelor kinetice în jurul temperaturii de indiferență sau ușor depășită, nu se aplică pe tegumente reci. Este necesară o încălzire prealabilă. La finalul oricărei proceduri calde este obligatorie o scurtă procedură de răcire. Procedurile de hidrotermoterapie nu sunt indicate în nici un cza de insuficiență de orice fel. Se pot aplica în afecțiuni cronice, compensate numai sub tratament efecient. Pacienți trebuie întrebați dacă si-au luat medicamentele.

Tegumentul dispune de două mecanisme esențiale implicate în mecanismele de termoreglare, pe de o parte are capacitatea de a varia factorul convectiv, respectiv circulația sangvină are un comportament particular. Poate fi angajată o cantitate mai mare sau mai mică de sânge prin vasodilatație, respectiv vasoconstricție, cariind astfel cantitatea de căldură cedată mediului.”

Program de exercții:

Exercțiul Nr:1

P.I. – pacientul în ortostatism în imersie până în dreptul umerilor, acestuia i se cere abducția/adducția orizontală a membrelor superioare în apă;

Exercțiul Nr:2

P.I. – pacientul în ortostatism în imersie până la bărbie i se cere flexia/extensia a brațelor cu paletă;

Exercțiul Nr:3

P.i. – subiectul în ortostatism în imersie până la nivelul ombilicului, brațele flecate la 90˚, antebrațele în pronație, palmele pe minge;

T1 – înpingerea mingii sub apă;

T2 – menținere

T3 – revenire în P.I.

Exercițiul Nr:4

P.I.-pacientul în ortostatism în imersie până la nivelul bărbiei i se cere rotări de brațe în apă, înainte/înapoi;

Exercțiul Nr:5

P.I – subiectul în ortostatism, cu brațele în abduție 90˚, palemele pe minge;

T1 – adducția brațelor;

T2 – menținere;

T3 – revenire în P.I.

Kinetoterapia

„Kinetoterapia este o terapie realizată cu ajutorul mișcării prin care se înceracă să se restabilească anumite funcții ale corpului, ea nu este sinonimă cu gimnastica medicală, deși o înglobează. Kinetoterapia utilizează mișcarea pentru a regla dezechilibrul prezent la nivelul organismului, tulburare care poate duce la apariția unor boli.

În cadrul ședințelor, un kinetoterapeut alege cele mai potrivite programe de exercții care să stimuleze mușchii pacientului, în cazul în care abilitățile sale motorii au fost afectate de o boală sau de un accident.

De asemenea, în funcție de nevoile pacientului, specialiștii pot recomanda un program care să ajute bolnavul să realizeze exercițiile cu ajutorul hidroterapiei sau cu ajutorul unor dispozitive speciale. Stresul cotidian și bolile crează probleme musculare, iar prin kinetoterapie aceștia se pot regenera. Înainte de a începe un program, specialistul evaluează pacientul din punct de vedere motric și muscular.

Obiectivele kinetoterapiei se referă în primul rând la redobândirea forței musculare și a capacități de efort la redobândirea controlului și echilibrului muscular, la înbunătățirea legături dintre creier și mușchi, precum și la corectare traumatismelor.

Scopul kinetoterapiei este de a restaura funcțiile normale ale nervilor, normalizarea digestiei, a mișcării, a funcțiilor endocrine, a imunității sau chiar a funcției unor organe. Cu toate acestea kinetoterapia nu poate vindeca boli precum diabetul, boli ale inimii, cancerul etc.

Tipuri de kinetoterapie

Kinetoterapia de recuperare este cea mai importantă secțiune deoarece prin intermediul mișcării se urmarește refacerea funcțiilor organismului diminuate în urma unor traumatisme sau în urma unor boli în cazul în care un mușchi este afectat ireversibil se urmărește antrenarea altor mușchi care să preia din funțiile celui afectat.

Kinetoterapia profilcatică urmărește menținerea nivelului de sănătate sau oprirea cronicizării unei boli atât prin intermediul exercițiilor fizice, dar și prin masaj medical sau prin intermediul tehnicilor de realxare.

Kinetoterapia încearcă să stimuleze întregul potențial al corpului pentru a elibera energie, tocmai de acea kinetoterapeuți încearcă să stimuleze din trei sau chiar patru perspective: cea fizică, chimică, emoțională și uneori spirituală. În cadrul ședințelor de kinetoterapie pe lângă stimularea fizică, specialiștii caută și anumite dezechilibre ale organismului care, stau de obicei în spatele problemelor de sănătate.

Kinetoterapia tratează o serie de afecțiuni precum:

Stresul

Tulburări musculare

Tulburări nervoase (paralizie, boala Parkinson)

Tulburări respiratorii

Tulburări ortopedico-traumatice

Tulburări reumatologice (poliartrita reumatoidă, coxartroză, gonartroză)

Maladiile congenitale

Tulburării cardio-vasculare

Alergiile

Deficiențe nutriționale

Probleme emoționale sau de învățare

Specialiștii kinetoterapeuți afirmă că fiecare mușchi are legătură direct cu un organ, iar atunci când un mușchi este slăbit sau imobilizat pot apărea disfuncții ale organelor. Tehnicile utilizate în kinetoterapie variază în funcție de boala pacientului, însă de cele mai multe ori kinetoterapia ajunge să combine partea cu exerciții fizice, cu presopunctura, cu masajul limfatic etc.

Deși nu există multe cercetări științifice care să confirme filosofia de bază a kinetoterapiei, specialiștii spun că mișcarea este o cale sigură prin care organismul se poate echilibra.”

Tratamentul kinetic de recuperare în afecțiunile reumatismale inflamatorii și degenerative ale umărului

Afecțiunea reumatică ce ridică probleme de recuperare funcțională din cele mai serioase este în primul rând periartrita scapulohumerală, aproximativ 80% din afecțiunile umărului. Această afecțiune la rândul ei poate cuprinde afecțiuni diferite având sediul fie la nivelul tendoanelor (tendinite, tenosinovite), fie la nivelul capsulei articuaalre (capsulită retractilă)

Dintre articulațiile cele mai afectate, enumerăm în ordine pe cele care dau cele mai mari sufeințe și anchiloze: scapulohumerală, subaromiodeltoidiană și scapulotoracică.

Dintre mușchii cei mai afectați enumerăm de asemenea în ordine supraspinosul cu a sa ’’tendinită de supraspinos’’ îmbrăcând tabloul clinic frecvent de umăr dureros simplu, deltoidul în afecțiunile sale de capsulită retractilă, bicepsul brahial care face tenosinovita pe tendonul lungii porțiunii, coracobrahialul și subscapularul.

Indiferent de locul inflamat, afectarea umărului este resimțită prin durere și blocaj de până la 75% în cazul capsulitei retractile, necesitând tratament antialgic, antiinflamator și kinetic.

Mai sunt de menționat afecțiunile umărului specifice tabloului clinic al formelor de reumatism inflamatoriu cronic ca ’’Spondilită anchilozantă’’ și ’’Poliartrita reumatoidă’’.

„De menționat că în aceste cazuri, afectarea umerilor este bilaterală, spre deosebire de celelalte forme care dau suferințe de obicei unilaterale. Cu toate că aceste forme sunt evolutive, prin mijloacele kinetoterapeutice, aplicate corect mai ales în fazele de acalmie, funcționalitatea umerilor poate fi bine obținută.

În toate cazurile, mijloacele specifice ale kinetoterapiei sunt eficiente începând chiar din fazele acute prin imoblilizări de scurtă durată și posturi, continuând cu mult mai mare eficiență în fazele subacute și cronice prin exercții pasive, autopasive, activo-pasive și pasivo-active, active cu rezistență, pentru recâștigarea mobilității articulare și păstrare ei, a forței și stabilității precum și a abilității.

Principii și obiective

Ca principiu general, valabil la întreg membrul superior, se va urmări în primul rând, câștigarea și păstrarea mobilității articulare secondată imediat de câștigarea forței, îndemânării și stabilității.

Nu se valucra niciodată pe fond dureros în fazele acute (cu exerciții dinamice), ședința de kinetoterapie va fi precedată după caz de crioterapie, termoterapie sau electroterapie, masaj sau alte proceduri fizicale, potrivite pentru combaterea durerii, activarea circulației sanguine și creșterea elasticității musculare.”

Program de exerciții:

Exercițiul Nr:1(tip Codman)

P.I. – subiectul în decubit ventral, cu brațul afectat în afara suprafeței de sprijin, ține în mână o greutate de 0,5-1kg, kinetoterapeutul homolateral pune priză circulară pe 1/3 distală a antebrațului

Comanda: ’’ relaxează brațul’’.

Kinetoterapeutul execută mișcări de rotație, flexie/extensie și abducței/adducție orizontală.

Exercțiul Nr:2

P.I. – subiectul în ortostatism, apucă bastonul de la nivelul umerilor;

T1 – flexia brațelor

T2 – revenire în P.I.

Exercițiul Nr:3

P.I. – subiectul în ortostatism, prinde bastonul de la capete, antebrațele în ușoară supinație, balansează brațele stânga-dreapta (adducție+abducție).

Exercițiul Nr:3

P.I. – subiectul în ortostatism, prinde bastonul de la nivelul umerilor, brațele flectate 90˚, antebrațele în supinație.

T1 – rotație internă + addcuție orizontală a membrului afectat;

T 2– rotaței externă + addcuție orizontală a membrului afectat;

Exercițiul Nr:4

P.I – subiectul așezat, brațul în abducție de 45˚, cotul flectat la 90˚, kinetoterapeutul homolateral față de subiect, contrapriza pe partea superioară a umărului, priză în 1/3 distală brațului pe partea superioară/anterioară/posterioară/inferioară, după care schimbă în 1/3 distală a antebrațului (circulară), și contraptriza pe 1/3 distală a brațului partea superioară/inferioară, în funcție de următoarele mișcării:

Comanda: ’’ Nu mă lăsa să-ți mișc mâna’’.

T1 – abducția brațului (priză în 1/3 distală a brațului pe partea superioară);

T2 – adducția brațului (priză în 1/3 distală a brațului pe partea inferioară);

T3 – flexia brațului (priză în 1/3 distală a brațului pe partea anterioară);

T4 – extensia brațului (priză în 1/3 distală a brațului pe partea posterioară);

T5 – rotație internă (priză circulară);

T6 – rotație externă (priză circulară).

T1 – T4 – contapriza pe partea superioară a umărului;

T5 – contapriza pe 1/3 distală a brațului partea superioară;

T6 – contrapriza pe 1/3 distală a brațului partea inferioară;

Exercițiul este pur izometric.

Exercițiul Nr:5

P.I. – subiectul în ortostatism, cu fața la perete, brațul afectat este flectat din umăr la 90˚, cu palma ține mingea Bobath lipită de perete, acesta execută mișcări de rotație cu palma pe minge.

Exercițiul Nr:6

P.I. – subiectul în ortostatism, membrele superioare în poziția lor anatomică, prinde o bandă elastică.

T1 – abducția brațelor până la 45˚;

T2 – menținere un inspir;

T3 – revenire în P.I.

T4 – abducția brațelor până la 90˚

T5 – menținere un inspir;

T6 – revenire în P.I.

În funcție de forța subiectului putem conrola rezitența benzii elastice.

Exercițiul Nr:7

P.I. – subiectul așezat, coatele și brațele flectate la 90˚, kinetoterapeutul în spatele lui pune priza pe 1/3 distală a brațului partea laterală;

Comanda: ’’ Împinge în mâinile mele’’.

Exercițiul se execută și în sens invers schimbând priza pe 1/3 distală a brațului partea anterioară.

Exercițiul Nr:8

P.I. – subiectul în ortostatism, cu spatele la scara fixă, brațele in flexie de 90˚, prinde banda elastică;

T1 – flexia brațelor până în punctul maxim;

T2 – menținere 3-5 secunde;

T3 – exensia brațelor;

T4 – revenire în P.I.

Exercițiul Nr:9

P.I. – decubit ventral, brațele pe lângă corp, antebrațele în supinație palmele pe suprafața de sprijin, subiectul încearcă sa ridice umerii și să lipească omoplații între ei.

Exercițiul Nr:10

P.I. – decubit ventral, un braț întins pe lângă ureche, celălalt întins lângă corp, i se cere să inverseaze poziția brațului fără să atingă suprafața de sprijin.

Exercițiul Nr.11

P.I. – stând lateral față de spalier, membrul superior întins lateral (abdus 90˚), mâna apucă mânerul roții de mobilizare a umărului care se află fixată pe spalier, al cărei ax se află în dreptul umărului. Pacientul execută circumducții ale brațului, învârtind roata înrt-un sens și-n celălalt, învârtirea roții fiind reglată de un sistem de frânare;

Exercițiul Nr.12

P.I. – ortostatism cu membrle superioare întinse în jos, mâinile apucă capetele bastonului ținut în dreptul bazinului.

T1 – ridicarea brațelor prin înainte sus până deasupra capului;

T2 – coborârea bastonului la ceafă (coatele se flectează);

T3 – revenire în T1;

T4 – revenire în P.I;

Exercițiul Nr.12

P.I. – ortostatism, bastonul este ținut la spate în dreptul șezutului.

T1 – ridicarea bastonului înapoi și depărtarea lui de corp, brațele întinse;

T2 – revenire în P.I.

Exerrcițiul Nr.13

P.I – ortostatism cu spatele la spalier brațele întinse în extensie, antebrațele în pronație, palmele prind spalierul din dreptul zonei lombare.

T1 – flexia genunchilor, și a coatelor, pâna la limita maximă de amplitudine;

T2 – revenire în P.I.

Exercițiul Nr. 14

P.I – în ortostatism, i se cere pacientului să meargă cu policele pe coloană în sus îcepând cu zona lombară, până în punctul maxim;

Exercițiul Nr. 15

P.I. – în pozitie de patrupedie:

T1 – flexia brațului drept până lângă ureche și extensia coapsei opuse;

T2 – revenire în P.I.

T3 – flexia brțului stâng până lângă ureche și extensia coapsei puse;

T4 – revenire în P.I.

Discuții

Mobilitatea articulară

Penru mobilitatea articulară, valorile obținute cu ajutorul goniometrului, ne indică:

Pentru flexie, câștigurile în mobilitatea articulară nu au depășit 10%, un singur pacient având un câștig de 8,3% (Ș.O.), restul încadrăndu-se intre valorile de 6,1 și 4,4%

Tabel nr. 1 Evaluarea mobilității: Flexia umărului

Pentru extensie, valorile au fost destul de apropiate cel mai mare câștig fiind de 14% (S.O), iar media lor fiind de 12%, cel mai mic a fost de 10% (A.D.);

Tabel nr. 2 Evaluarea mobilității: extensia umărului

Pentru adducție, nu sau înregistrat câștiguri semnificative deoarece pacienții nu au prezentat inițial pierderi mari ale mișcării, doi pacienți prezentând câștig de 2,2% (A.D și O.P);

Tabel nr. 3 Evaluarea mobilități: adducția umărului

Pentru abducție, valorile au fost destul de apropiate ele fiind cuprinse între 6,1 – 5%, media câștigului fiind de 5,2%;

Tabel nr. 4 Evaluarea mobilității: abducția umărului

Pentru rotația externă, un singur pacient a obținut un câștig peste 10% din mobilitatea articulară (T.E, 11,1%), unul având un câștig de 10% (Ș.O), iar restul sau încadrat între 5,5 – 8,8%;

Tabel nr. 5 Evaluarea mobilității: rotația externă a umărului

Pentru rotația internă, un pacient a avut mobilitate normală (T.E.), deci nu a prezentat nici un câștig, restul obținând înbunătățiri cuprinse între 4,4 și 7,7%;

Tabel nr. 6 Evaluarea mobilității: rotația internă a umărului

Pentru abducția orizontală, s-a înregistrat cea mai mare medie de câștig, aceasta fiind de 12,5%, unul dintre pacienții având chiar 18,4% câștig a mobilității articulare, iar unul singur nu a obținut un câștig de peste 10% (A.D. – 9,2%);

Tabel nr. 7 Evaluarea mobilității: abducția orizontală

Pentru adducția orizontală, câștigurile au fost moderate, un singur pacient reușind să recupereze peste 10% din mobilitatea articulară (T.E.), restul fiind toți cuprinșii nîntre valorile de 5,7 – 9,3%;

Tabel nr. 8 Evaluarea mobilității: adducția orizontală

Durerea

Pentru evaluarea durerii, am folosit scala analog – vizuală, aceasta ne indică faptul ca în timpul exercițiilor durerile sunt cele mai accentuate, inițial media durerii era de 4,2, unul dintre pacienții exprimând chiar o durere peste medie (A.D.- 6),iar 3 dintre ei au avut valorii ușor sub medie (4 – B.A, Ș.O, O.P.) iar unul având o valoare de 3 (T.E.). în final durerea în timpul exercițiilor a scăzut la o medie de doar 2,6, cea mai mare valoare fiind de 4 (A.D.), iar cea mai mică de 1 (T.E.);

Durerile în timpul exercițiilor având și cea mai mare medie dintre cele 3 categorii, care inițial este de 4,2.

În timpul zilei durerile au fost cele mai mici, cu o medie inițială de doar 2,4, cu o excepție a unuia dintre pacienți (A.D.) care a exprimat o durere medie și în timpul zilei de valoare 4, restul prezentând valori mai reduse, în final durerile sau redus, 2 dintre pacienți având dureri mici de valoare 1 (T.E, B.A.);

Durerea a fost mai resimțită în timpul nopții decât în timpul zilei cu o medie de 2,6 inițial, iar 3 dintre pacienți resimțind aceași intensitate a durerii ca și în timpul zilei (T.E, A.D, O.P.), pacientul B.A. prezentân o durere mai mare în timpul nopții, iar pacientul Ș.O, o durere mai mică în timpul nopții, în final durerile sau ameliorat, un pacient prezentând chiar valoare 0 de durere, unul singur nu a prezentat o valoare mai mică a durerii (Ș.O.).

Tabel nr. 9 Evaluarea durerii

Grafic nr. 1 Reprezentarea grafică a evaluării durerii

Evaluarea forței

Următoarele rezultate au fost obținute la evaluarea forței:

Pentru mușchii flexorii valorile au fost destul de mari, un pacient având chiar forță normală (T.E.), iar unul singur având o forță mai redusă de F3+ (A.D.), restul încadrându-se între valorile de F4- și F4+, câștiguri de forță mari sau semnificative nu au existat, cea mai mare înbunătățire prezentând-o pacientul O.P, care a avut inițial F4-, iar final F4+;

Pentru mușchii extensori și cei abductorii valorile au fost omogene inițial, pacienții prezentând aceleași valorii, excepție a fost pacientul O.P. care a prezentat o forță de F4 la extensie și o forță de F3 la abducție, în final doar doi pacienții nu au prezentat înbunătățiri pe extensie (A.D și Ș.O), pe abducție toți au prezentat înbunătățiri;

Pentru mușchii adductori, inițial valorile au destul de ridicate, 3 din 5 pacienții obținând valorii de F5 (B.A, T.E, Ș.O), iar 2 valorii de F4+ (A.D, O.P), iar la final toți au prezentat valorii normale de forță;

Pentru mușchii rotatori externi, inițial un singur pacient a obținut o valoare sub F4- (A.D – F3+), 3 obținând valori de F4- (B.A, Ș.O, O.P), iar unul F4 (T.E.), în final cea mai mică valoare fiind de F4, iar cea mai mare de F4+;

Pentru mușchii rotatori interni, inițial un singur pacient a obținut valoarea maximă de F5 (T.E.), restul având valori cuprinse între F3+ și F4+ iar în final valorile au fost cuprinse între F4- și F5;

Pentru abducția orizontală, inițial 2 pacienți au obținut valori mai scăzute de F3 și F3+ (A.D, O.P.), alți 2, valori de F4- (B.A și Ș.O.), și unul singur F4+ (T.E.), în final cea mai mică valoare fiind de F4-(A.D.), iar cea mai mare de F5 (T.E.);

Pentru adducția orizontală, inițial valorile au fost apropiate, cuprinse între F4- și F4+, cu o singură excepție a pacientului A.D, care a obținut valoarea de F3, în final o singură valoare a fost sub F4 (F4 – A.D.), restul fiind toate peste F4, una fiind chiar de F5 (T.E.);

Tabel nr. 10 Evaluarea forței musculare

Concluzii

Din studiul efectuat rezultă următoarele concluzii:

Incidența periartritei scapulohumerale este mai mare la indivizii peste 40 de ani, fapt ce se aseamănă cu datele din literatură;

Durerea în timpul exercițiilor fizice (4,2) este aproape dublă, față de cea din timpul zilei (2,4) sau nopții (2,6);

Adducția umărului este cea mai neafectată din punct de vedere al mobilității articulare și forței musculare;

Pentru abducția orizontală sau înregistrat cele mai mari valori de câștiguri a mobilității articulare;

Majoritatea execrcițiilor, sunt executate activ de către pacient, uneori și cu rezistență din partea kinetoterapeutului;

Stadiul de umăr dureros simplu, poate fi ușor de prevenit în degenerarea lui în fazele mai acute, și ușor de recuperat prin tratament la timp și adecvat;

Repartiția pe sexe în această afecțiune este aproximativ egală, cu ușoară înclinație spre partea masculină;

Forța și mobilitatea abductorilor a fost cea mai afectată dintre toate mișcarile umărului;

Extensia a fost mișcarea care a putut fi printre cele mai mult recuperate (12%), cea mai mult recuperată fiind abducția orizontală (12,5%);

Bibliografie

Balint, Tatiana, Moise, Andrea, Diaconu, I. (2007) – „Evaluarea aparatului locomotor”, Editura TehnoPress, Iași;

Duțu, Al., Boloșiu, H.D. (1978)- „Reumatologie clinică”, Editura Dacia, Cluj – Napoca;

Mariana Mihailov, Mariana Cevei, Recuperarea funcțională în boli reumatologice, 2006, Editura Universității din Oradea, Oradea;

Moraru, Gheorghe, Pâncotan, Vasile (1999) – „Recuperarea kinetică în reumatologie”, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea;

Moraru, Gheorghe, Pâncotan, Vasile (2008) – „Evaluare și recuperare kinetică în reumatologie”, Editura Universității din Oradea, Oradea;

Popescu, Eugen D., Ionescu, Ruxandra (1993) – „Compediu de reumatologie”, Editura Tehnică, București;

Șuțeanu, Șt., Ionescu-Blaja, Victoria, Moangă, Marian (1997) – „Clinica și tratamentul bolilor reumatice”, Editura Medicală,

T. Sbenghe, 1986, – ,, Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare”, Editura Medicală

Tarcău, Emilian (2012) – „Note de curs;

V. Bogdan, Boala reumatismală forma manifestă și latentă, Editura Dacia, Cluj – Napoca;

V. Papilian, ,Anatomia omului’’, Editura ALL, Cluj;

Bibliografie electronică

http://adhyraphysio.files.wordpress.com/2012/09/clavicula-ol.jpg

http://www.lefo.ro/aelbiologie.lefo.ro/biologie/CS/dinamica_scheletului_uman/sel_omoplat.htm

http://anatomie.romedic.ro/articulatia-scapulohumerala-umarul

http://www.scribd.com/doc/219588859/PSH

http://ro.scribd.com/doc/88541987/Scala-analog-vizual%C4%83

http://www.exploremedicinetv.ro/recuperare-medicala/kinetoterapie/ce-este-kinetoterapia.html