PERFORMAREA ACTELOR DE VORBIRE ÎN DISCURS 621.05.SEMIOTICĂ; SEMANTICĂ; PRAGMATICĂ (LIMBA ROMÂNĂ) Teză de doctor în filologie Conducător științific… [620762]

1
MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII
AL REPUBLICII MOLDOVA

INSTITUTUL DE FILOLOGIE

Cu titlu de manuscris
C.Z.U:

Pătrunjel Alina

PERFORMAREA ACTELOR DE VORBIRE ÎN DISCURS

621.05.SEMIOTICĂ; SEMANTICĂ; PRAGMATICĂ (LIMBA ROMÂNĂ)

Teză de doctor în filologie

Conducător științific Bărbuță Ion,
dr., conferențiar cercetător

Autor: Pătrunjel Alina

Chișinău, 2018

2

© Pătrunjel Alina, 2018

3
CUPRINS

ADNOTARE (în limbile română, rusă, engleză)
INTRODUCERE
1. PERSPECTIVA DISCURSIVĂ ÎN ANALIZA ACTELOR DE VORBIRE
1.1. Actul de vorbire: perspective de analiză și tipologie (încadrare teoretică, aparat
conceptual, problematizări)
1.2. Modele de descriere a a ctelor de vorbire
1.3. Tipologia actelor de vorbire din perspectiva comportamentului lor discursiv
1.4. Comunicarea dialogică și actele de vorbire (structura IC)
1.5. Perechea de adiacență – unitate de structurare a interacțiunii conversaționale (definiție,
trăsături caracteristice)
1.6. Funcționarea actelor de vorbire în structura perechilor de adiacenta
1.7. Concluzii la capitolul 1

2. ASERȚIUNEA. COMPORTAMENTUL DISCURSIV AL ACTELOR DE VORBIRE
ASERTIVE
2.1. Trăsătur ile pragmasemantice ale acte lor de vorbire asertive
2.1.1. Formele aserțiunii și tipologia actelor de vorbire asertive
2.2. Funcționarea discursivă a actelor de vorbire asertive
2.2.1. Structurile conversaționale specifice actelor de vorbire asertive din intervenția
cu funcție iniția tivă
2.2.2. Subspeciile acordului cu aserțiunea emițătorului și mijloacele lor de expresie
2.2.3. Secvențele conversaționale care presupun exprimarea dezacordului cu
aserțiunea emițătorului
2.2.4. Schemele conversaționale specifice actelor de vorbire asert ive evaluative și
asertive argumentative
2.2.5 Alte tipuri de reacții de răspuns la o aserțiune a receptorului
2.3. Concluzii la capitolul 2

3. ÎNTREBAREA. COMPORTAMENTUL DISCURSIV AL ACTELOR DE VORBIRE DE TIP
ÎNTREBARE
3.1. Trăsăturile pragmasemantice ale actelor de vorbire întrebare

4
3.1.1. Clasificarea enunțurilor care realizează întrebări în interacțiunea
conversațională.
3.1.2. Interogativele de confirmare și interogativele de informare
3.2. Funcționarea discursivă a actelor de vorbire întrebare
3.2.1. Schemele interacționale constituite de interogativele de confirmare totale
3.2.2. Schemele interacționale constituite de interogativele de confirmare parțiale și
alternative
3.2.3. Schemele interacționale constituite de interogativele de informare (tota le,
parțiale, alternative)
3.2.4. Refuzul de a răspunde sau evitarea răspunsului la o întrebare
3.3. Concluzii la capitolul 3

4. CEREREA. COMPORTAMENTUL DISCURSIV AL ACTELOR DE VORBIRE DE TIP
CERERE
4.1. Caracteristica pragmasemantică a actelor de vorbire de tip acțional
4.1.1. Subclasele actelor de vorbire de tip acțional
4.1.2. Trăsăturile pragmasemantice și tipologia actelor de vorbire din clasa cererii
4.2. Funcționarea discursivă a actelor de vorbire din clasa cererii
4.2.1. Secvențele conversaționale care presupun acceptarea cererii
4.2.2. Secvențele conversaționale care presupun respingerea cererii
4.3. Concluzii la capitolul 4
CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII
CV-ul AUTORULUI

5
ADNOTARE

PĂTRUNJEL Alina. Performarea actelor de vorbire în discurs . Teză de doctor în filologie.
Chișinău, 2018.
Structura tezei : introducere, 4 capitole, concluzii generale și recomandări, bibliografie din
135 de titluri , 140 pagini de text de bază.
Rezultatele obținute sunt publicate în 8 lucrări științifice.
Cuvintele -cheie : act de vorbire, forță ilocuționară, conținut propozițional, intenție
comunicativă, interacțiune conversațională, pereche de adiacență, comportament discursiv al
actelor de vorbire, valență discursivă a actelor de vorbire, intervenție inițiativă, intervenție reactivă .
Domeniul de studiu : pragmatică
Scopul lucrării: studierea actelor de vorbire în vederea stabilirii trăsăturilor lor
pragmasemantice și identificarea virtualităților combinatorii (dimensiunea interacțională ) ale actelor
de vorbire care ar putea servi drept bază pentru descrier ea mecanismelor generale de funcționare a
acestor unități în interacțiunea conversațională .
Obiectivele lucrării: identificarea trăsăturilor pragmasemantice ale actelor de vorbire care
reglementează succesiunea, înlănțuirea lor în interacțiunea conversațională; realizarea unei tipologii
a actelor de vorbire care să servească drept bază pentru exp licarea comportamentului lor discursiv;
relevarea trăsăturilor specifice interacțiunii conversaționale și a perechilor de adiacență, în calitatea
lor de secvențe minimale ale interacțiunii conversaționale; stabilirea și descrierea funcțiilor cu care
sunt f olosite actele de vorbire în componența perechilor de adiacență; examinarea actelor de vorbire
ca elemente ale comunicării dialogice, accentul fiind pus pe regulile care reglementează înlănțuirea
lor în structura perechilor de adiacență
Noutate a și origin alitatea științifică a cercetării rezidă în faptul că a fost stabilită o corelație
între trăsăturile ilocuționare și trăsăturile discursive ale actelor de vorbire. Cercetările întreprinse au
demonstrat că forța ilocuționară specifică actelor de vorbire are un rol important în organizarea și
desfășurarea interacțiunii conversaționale.
Semnificația teoretică a studiului derivă în primul rând din problemele teoretice abordate.
Lucrarea propune o variantă de soluționare a problemelor pe care le implică funcțion area actelor de
vorbire în interacțiunea conversațională în limba română. Formulând legitățile generale care
reglementează comportamentul discursiv al actelor de vorbire, cercetările întreprinse în lucrarea de
față deschid calea spre modelarea interacțiuni i conversaționale.
Valoarea aplicativă a lucrării. Rezultatele obținute sunt relevante astfel pentru înțelegerea
modului de organizare a dialogului și ar putea fi folosite la elaborarea cursurilor universitare de
pragmatică lingvistică, de cultură a comuni cării, dar și la predarea limbii române ca limbă străină.
Lucrarea dată ar putea servi drept imbold pentru cercetări ulterioare privind manifestarea actelor de
vorbire la nivel discursiv.
Implementarea rezultatelor științifice. Rezultatele investigației au fost utilizate la
elaborarea materialelor științifice care au fost publicate sau care au fost prezentate în cadrul unor
manifestări științifice, de a semenea, în activitatea didactică, la elaborarea materialelor folosite în
procesul de predare a limbii engleze .

6
ANNOTATION

PĂTRUNJEL Alina. Performing acts of speech in discourse . PhD in Philology thesis.
Chișinau, 2018.
Thesis structure: introduction, 4 chapters, general conclusions and recommendations,
bibliography from 135 titles, 140 pages of basic t ext.
The obtained results are published in 8 scientific papers.
Key words: acts of speech, illocutionary force, propositional content, communicative intent,
conversational interaction, adjacency pair, discursive behaviour of speech acts, discursive valence
of speech acts, initiative intervention, reactive intervention.
Domain of study: pragmatics.
Purpose of the thesis: studying acts of speech in order to establish their pragmasemantic
features and to identify their combinatorial virtualities (inter actional dimension) that could serve as
basis for describing the general functioning mechanisms of these units in the conversational
interaction.
Objectives of the thesis: identifying of the pragmasematic features of the acts of speech that
regulate their succession, chaining in the conversational interaction; achieving a typology of acts of
speech that could serve as a base for explaining their discursive behaviour ; revealing of the features
specific to conversational interaction and adjacency pairs, as mi nimal sequences of the conversational
interaction; establishing and describing of the functions with which acts of speech are used in the
structure of adjacency pairs; examining acts of speech as elements of the dialogic communication,
accent falling on th e rules that regulate their chaining in the structure of adjacency pairs.
The novelty and scientific originality of the paper resides in the fact that a correlation
between the illocutionary and discursive features of acts of speech has been established. The research
made has shown that the illocutionary force specific to acts of speech has an important role in
organising and progress of the conversational interaction.
The theoretic significance of the study derives firstly from the addressed theoretical
problems. The thesis proposes a problem solving alternative that the functioning of the acts of speech
involves in the conversational interaction in romanian. Formulating the general laws that regulate the
discursive behaviour of the acts of speech, the res earch made in this thesis open the road towards
shaping the conversational interaction.
Applicative value of the thesis. The obtained results are relevant to understand the way of
organising of the dialogue and could be used to elaborate academic speeches of linguistic pragmatics,
of communication culture, but also to teach romanian as a foreign language. The given thesis could
act as an incentive for ulterior research regarding the manifestation of acts of speech at discursive
level.
Implementing scientifi c results. The results of the investigation have been used to elaborate
the scientific materials that were published or presented during scientific events, also in the
educational activity, to elaborate materials used during the process of teaching the eng lish language.

7
Introducere
Reperele conceptuale ale cercetării
Actualitatea temei . Începând cu a doua jumătate a sec. al XX-lea lingviștii își îndreaptă
atenția tot mai mult asupra comunicării, proces care se manifestă pri n interacțiun ea dintre subiecții
vorbitori. Reorient area cercetă rilor lingvistice către actul concret de comunicare a avut drept rezultat
faptul că studiul sistemului limbii a fost completat cu studiul întrebuințării sale , altfel spus, cu studiul
funcționării unităților de limbă în actul concret de comunicare .
În stadiul actual de cunoaștere a limbii, conceptul de act de vorbire (speech act, acte de
langage ), înțeles ca orice act prin care îndeplinim ceea ce spunem, s -a instituit ca un concept -cheie
în analiza limbajului.
Se consideră că, prin identificarea și clasificarea actelor de vorbire, J. Austin și continuatorii
săi direcți (J. Searle, D. V anderveken etc.) au reușit ceva cu totul remarcabil: pentru prima dată ei au
pus la dispoziția cercetătorilor instrum entele necesare pentru analiza și descrierea comunicării orale
interpersonale, reducând diversitatea incredibilă a enunțurilor posibile în diferite situații de
comunicare la un număr mic de tipuri de acte de vorbire cu ajutorul cărora poate fi modelată
interacțiunea comunicativă.
Majoritatea lucrărilor de lingvistică au în vizorul lor valoarea actelor de vorbire văzute ca
entități de sine stătătoare . În acest caz, cercetătorii urmăresc forța ilocuționară a diferitor tipuri de
acte de vorbire și modul în care ele sunt realizate de către emițător în procesul comunic ării prin
folosirea unor mijloace verbale.
Totuși, s -a demonstrat că procesul de comunicare presupune nu doar producerea de către
emițător a un or enunț uri care urmează a fi înțeles e de destinatar, ci și o reacție de răspuns a celui din
urmă în legătură cu cele enunțate de locutor. Aceasta ar însemna că actele de vorbire în calitatea lor
de unități minimale ale interacțiunii verbale ar trebui studiate nu doar dintr -o perspectivă acțională,
ci și dintr -o perspectivă interacțională .
Constatarea de la care ple căm în realizarea studiului de față este că, în ciuda frecvenței mari
a studiilor de specialitate care au ca scop analiza diferitor tipuri de acte de vorbire, până în prezent
nu au fost elucidate și descrise în deplină măsură toate aspectele acestui fenomen. Ceea ce rămâne în
umbră este valoarea funcțională a actelor de vorbire , valoare care se manifestă la nivelul interacțiunii
conver saționale. Cu alte cuvinte am putea spune că lingviștii s -au interesat îndeaproape de valorile
caracteristice actelor de vorbire, de modul în care aceste valori sunt marcate în structura enunțului
etc. și într -o măsură mai mică, cum se înșiruie, cum se lea gă actele de vorbire în discurs.
Lucrarea pornește astfel de la premisa , care a fost deja enunțată de lingviști, că actele de

8
vorbire ar trebui cercetate nu doar sub aspectul valorii lor pragma semantic e, ci și sub aspectul
dimensiun ii lor interacțional e, dialogic e [Kerbrat -Orecchioni, 2012, p. 58 -59; Moeschler, 2001, p.
240; Ionescu -Ruxăndoiu, 2003, p. 41 -42]. În termenii lingvisticii clasice, ar trebui să spunem că este
necesar ca actele de vorbire să fie examinate nu doar dintr -o perspectivă paradigmatică, ci și dintr -o
perspectivă sintagmatică.
În felul acesta, a ctele de vorbire , care reprez intă niște unități comunicative complexe realizate
prin producerea unor enunțuri în situații de comunicare concrete, nu pot fi analizate în detaliu dacă
nu este examinată și funcționarea lor discursivă. Prin urmare, ele ar trebui analizate atât sub aspect
pragmasemantic , cât și sub aspect interacțional, interesând aspectele orale ale comunicării.
Cât privește comportamentul discursiv al actelor de vorbire, trebuie menționat că acesta
reprezintă un fenomen a cărui cercetare a fost luată în considerare relativ târziu, ceea ce a determinat
faptul că studierea actelor de vorbire în zona comunicării int erpersonale rămâne o sferă de cercetare
puțin abordată în studiile de specialitate.
Ipoteza de la care pornim e că un act de vorbire se definește nu numai printr -o forță
ilocuționară specifică, prin anumite condiții pragmatice de producere, prin mijloace lingvistice de
realizare specifice, ci și prin tr-o anumită valență discursivă care determină utilizarea lor în tipare
conversaționale tipice.
Studiul actelor de vorbire în calitatea lor de elemente componente ale interacțiunii
conversaționale presupune deplasarea centrului de interes de la analiza actului de vorbire ca acțiune
la analiza actului de vorbire văzut în interacțiune. Schimbarea de pe rspectivă în cazul de față ar
însemna, de fapt, trecerea de la întrebarea clasică Ce reprezintă actul de vorbire ? la întrebările: Cum
funcționează actele de vorbire în discurs ? Cum se leagă actele de vorbire în interacțiunea
conversațională? sau folosind o întrebare care să cuprindă ambele aspecte, Care sunt mecanismele
ce stau la baza utilizării actelor de vorbire în interacțiunea conversațională ?
Scopul și obiectivele lucrării . Având ca obiect de cercetare actele de vorbire văzute ca
entități care se manifestă într-o perspectivă interacționistă, l ucrarea își propune să elucideze
comportamentul actelor de vorbire la nivel de discurs prin relevarea funcțiilor lor discursive .
Scopul central al lucrării este, așadar, studierea actelor de vorbire în vederea stabilirii legităților
generale care să permită identificarea schemelor interacționale prototipice specifice celor mai
frecvente acte de vorbire .
Subliniem totodată că chiar dacă scopul principal al lucrării de față este să identifice
principiile de înșiruire a actelor de vorbire î n interacțiunea conversațională, ele vor fi totuși examinate
dintr -o dublă perspectivă: atât ilocuționară , cât și interacțională , aceasta deoarece nu putem descrie
comportamentul discursiv al actelor de vorbire fără a explica și a detalia acele trăsături care contează

9
pentru funcționarea lor la nivelul discursului .
Obiectivele stabilite pentru atingerea acestui scop sunt următoarele :
─ analiza pragmasemantică a actelor de vorbire în vederea relev ării aspectel or legate de
utilizarea lor în discurs;
─ identificarea trăsăturilor pragmasemantice ale actelor de vorbire care reglementează
succesiunea, înlănțuirea lor în interacțiunea conversațională ;
─ realizarea unei tipologii a actelor de vorbire care să servească drept bază pentru explicarea
comportamentul ui lor discursiv ;
─ relevarea trăsăturil or specifice interacțiuni i conversaționale și a perechilor de adiacență, în
calitatea lor de secvențe minimale al e interacțiunii conversaționale;
─ stabilirea și descrierea funcțiilor cu care sunt folosite actele de vorbire în componența
perechilor de adiacență;
─ examinarea actelo r de vorbire ca elemente ale comunicării dialogice, accentul fiind pus pe
regulile care reglementează înlănțuirea lor în st ructura perechilor de adiacență;
─ formularea principiilor generale care guvernează relațiile dintre actele de vorbire în
interacțiunea conversațională la nivelul forței ilocuționare ;
─ examinarea modalității de înlănțuire a actelor de vorbire în interacțiunea conversațională și
descrierea celor mai generale tipare conversaționale specifice celor mai frecvente acte de vorbire :
aserțiune, întrebare și cerere, acte realizate, de obicei, prin enunțuri de tip asertiv, interogativ și
imperativ .
Dată fiind diversitatea situațiilor de comunicare în care pot fi utilizate actele de vorbire, la
examinarea funcționării lor discursive, se vor avea în vedere doar de cele mai generale trăsături
relevante pentru constituirea și organizarea secvențelor comunicative constituite prin utilizarea
anumitor acte de vorbire cu rol de inițiere.
Metodologia cercetării științifice. Scopul și obiectivele urmărite au determinat alegerea
metodelor și procedeelor de cercetare. Pe lângă metodele general -științifice la realizarea cercetării au
fost aplicate meto de care au făcut posibilă analiza actelor de vorbire din diferite perspective. Este
vorba , în primul rând , de analiza pragmasemantică; permite identificarea trăsăturilor
pragmasemantice ale actelor de vorbire și, în special, elucidarea specificului valorii lor ilocuționare.
O altă metodă aplicată este analiza interacționistă, o analiză contextuală (combinatorie); asigură
interpretarea funcțională a actelor de vorbire, permițând examinarea lor din perspectivă discursivă.
Baza teoretică a tezei o constituie studiile din domenii precum teoria actelor de vorbire ,
pragmatica interacționistă și analiz a discursului . Cadrul teoretic al lucrării de față este reprezentat de
ideile expuse în lucrările semnate de J. Austin ( 1962 / 2003), J. Searle ( 1971, 1976 , 1982 , 1985 ,

10
2009 ), D. Vanderveken ( 1981, 1988 , 1992 ), J. Moeschler (1985, 1990, 1992 ), C. Kerbrat -Orecchioni
(1984, 1998, 2012 ) etc. De asemenea, au fost consultate numeroase studii de specialitate care
completează, fixează sau preciz ează aspecte cu privire la valoarea și utilizarea actelor de vorbire în
discurs .
Cât privește materialul analizat în lucrare, menționăm că teza are la baz ă un corpus
reprezentativ de perechi de adiacență (grupuri de două enunțuri consecutive ), care țin de diverse
registre ale limbii (familiar, colocvial, elevat) . Astfel, o parte din perechile de adiacență au fost
înregistrate prin observarea directă a interacțiunilor conversaționale din cadrul comunicării cotidiene
sau au fost obținute prin intermediul unor anchete. Cealaltă parte dintre perechile de adiacență au fost
extrase din texte ținând de diferite stiluri ale limbii. În acest scop au fost utilizate dicționarele
specializate, ghidurile de conversație și diferite manuale de studier e a limbii române, precum și
operele unor scriitori români, în special, a celor din sec. XX. De un real folos în alcătuirea corpusului
ne-au fost următoarele două lucrări : Gancz, Andrei et al., Ghid român -francez al actelor de vorbire ,
București, Corint, 1999 . 496 p. ; Gancz, Andrei et al., Dicționar român -francez al comunicării ,
București, Corint, 1999. 419 p.
Ținem să menționăm că actele de vorbire reprezintă un domeniu mult prea vast și prea puțin
omogen , de aceea nu avem pretenția de a fi realiza t o analiză exhaustivă. Prin urmare , teza se
concentrează pe analiza acelor exemple care ilustrează, în opinia noastră, cel mai clar fenomenul
cercetat .
Noutatea și originalitatea științifică a cercetării rezidă în faptul că a fost stabilită o corelație
între trăsăturile ilocuționare și trăsăturile discursive ale actelor de vorbire. Având ca punct de plecare
analiza funcțional -semantică a actelor de vorbire, lucrarea de față pune accentul pe virtualitățile
combinatorii ale actelor de vorbire întâlnite în interacțiunea conversațională. Lucrarea nu se limitează
astfel la o descriere a actelor de vorbire dintr -o perspectivă ce presupune relevarea forței ilocuționare,
a mijloacelor și a condițiilor de realizare, ci și dintr -o perspectivă care face posibilă mod elarea
interacțiunii conversaționale. În felul acesta cercetările întreprinse în acest studiu au demonstrat că
forța ilocuționară specifică actelor de vorbire are un rol foarte important în organizarea și desfășurarea
interacțiunii conversaționale .
Problem a științifică importantă soluționată în domeniul respectiv constă în identificarea
și descrierea principiilor generale care reglementează comportamentul discursiv al actelor de vor bire
în procesul de comunicare , ceea ce a făcut posibilă stabilirea schemelor interacționale (tiparelor
conversaționale) specifice actelor de vorbire de bază: aserțiunea, întrebarea și cererea. Rezultatele
cercetării pot servi drept bază pentru studierea teoretică a actelor de vorbire în ansamblul lor, fiind
utilizabile ș i în procesul de predare și de studiere practică a limbii române.

11
Semnificația teoretică a studiului derivă în primul rând din problemele teoretice abordate .
Lucrarea se axează și propune o variantă de soluționare a problemelor pe care le implică funcționarea
actelor de vorbire în interacțiunea conversațională în limba română . Formulând legitățile generale
care reglementează comportamentul discursiv al actelor de vorbire, cercetările întreprinse în lucrarea
de față deschid calea spre modelarea inte racțiunii conversaționale. În ce privește contribuția lucrării
la amplificarea teoriilor științific e, importanța ei se bazează pe faptul că realizează o combinare a
teoriei actelor de vorbire cu analiz a discursului, ca rezultat se produce ceea ce în lingvistică este
definit drept dialogizare a teoriei actelor de vorbire .
Valoarea aplicativă a lucrării . Cunoașterea schemelor interacționale prototipice care sunt
specifice fiecărui tip de act de vorbire prezintă un interes deosebit pentru înțelegerea modului de
funcționare a acestor unități discursive minimale în interacțiunea conversațională. Rezultatele
obținute sunt relevante astfel pentru înțelegerea modului de organizare a dialogului și ar putea fi
folosite la elaborarea cursurilor universitare de pragmatică lingvistică, de cultură a comunicării, dar
și la predarea limbii române ca limbă străină. Lucrar ea dată ar putea servi drept imbold pentru
cercetări ulterioare privind manifestarea actelor de vorbire la nivel discursiv.
Rezultatele științifice principale înaintate spre susținere : Cercetarea realizată a urmărit și
a confirmat că:
─ actele de vorbire se caracterizează nu doar printr -o valoare / forță ilocuționară, ci și printr –
o funcție conversațională;
─ înlănțuirea actelor de vorbire în secvențe conversaționale este determinată, într -o foarte
mare măsură, de t răsăturile lor pragmasemantice;
─ valoare a ilocuționară specifică actelor de vorbire se caracterizează prin anumite posibilități
combinatorii; ea reprezintă factorul determinant în în șiruirea discursivă a actelor de vorbire în cadrul
interacțiun ii conversațional e;
─ fiecărui tip de act de vorbire îi sunt caracteristice anumite tipare conversaționale specifice,
ceea ce demonstrează că între trăsăturile ilocuționare și trăsăturile discursive ale actelor de vorbire
din limba română există o anumită corelație . Fiind determinată de cea dintâi, valoarea combinatorie
a actelor de vorbire se actualizează prin intermediul unor structuri conversaționale binare .
─ tipul și valoarea actelor de vorbire folosite ca reacție de răspuns a receptorului depinde de
trăsăturile actului de vorbire folosit în intervenția inițiativă, în special, de specificul forței lor
ilocuționare și al conținutului propozițional.
─ interacțiunea conversațională ca tip de comunicare dialogică poate fi descrisă în termenii
succesiunii actelor de vorbire, actele de vorbire care pot apărea ca reacție la actul din replica inițiativă
se diferențiază ca grad de probabilitate și de acceptabilitate.

12
Implementarea rezultatelor științifice . Rezultatele investigației au fost utilizate la
elaborarea material elor științifice care au fost publicate sau care au fost prezentate în cadrul unor
manifestări științifice, de asemenea, în activitatea didactică, la elaborarea materialelor folosite în
procesul de predare a limbii engleze.
Aprobarea rezultatelor științifi ce. Tezele și concluziile lucrării au fost prezentate sub formă
de comunicări în cadrul unor conferințe științifice. De asemenea au fost publicate în reviste și culegeri
de articole.
Publicațiile la tema tezei . La tema tezei au fost publicate până în prezent 8 articole în reviste
și culegeri de articole.
Volumul și structura tezei . Teza conține o introducere , patru capitole, concluzii generale și
recomandări, … tabele, … figuri, bibliografia compusă din …. titluri.
În Introducere sunt descrise actualitatea temei de cercetare, importanța problemelor
investigate, scopul și obiectivele tezei, suportul teo retico -metodologic, caracterul inovator al
studiului, problema științifică importantă abordată , inovația științifică, importanța teoretică și
valoarea aplicativă a cercetării , obiectul și materialul factologic al investigației , o listă a cuvintelor –
cheie .
Primul capitol, Perspectiva discursivă în analiza actelor de vorbire , propune o trecere în
revistă a diverselor modalități de analiză și de clasificare a actelor de vorbire, realizându -se o
tipologi e a actelor de vorbire care este relevantă pentru comporta mentul lor discursiv . Sunt descrise
apoi trăsăturile specifice interacțiuni i conversaționale și a perechil or de adiacență, în calitatea lor de
secvențe minimale ale interacțiunii conversaționale, fiind examinate și prezentate cele mai generale
legități referitoare la f uncționarea actelor de vorbire în discurs .
Capitolul al II-lea, Aserțiunea. Comportamentul discursiv al actelor de vorbire asertive ,
analize ază comportamentul discursiv al actelor de vorbire de tip informațional. În partea de început
capitolul dat prezintă trăsăturile pragmasemantice ale actelor de vorbire în cauză. În continuare sunt
examin ate tiparele conversaționale specifice actelor de vorbir e din clasa aserțiunii atunci când sunt
folosite în poziția intervenției inițiativă .
Capitolul al III -lea, Întrebarea. Comportamentul discursiv al actelor de vorbire de tip
întrebare , vizează relevarea trăsăturilor pragmasemantice ale actelor de vorbire întrebare , pe baza lor
fiind realizată o clasificare a acte lor de vorbire în cauză . În continuare se urmărește funcționarea actelor
de vorbire interogative în structura perechilor de adiacență cu structura generală întrebare – răspuns.
Este relevată legătura strânsă existentă între trăsăturile caracteristice actelor de vorbire întrebare și
comportamentul lor discursiv. Sunt identificați factorii relevanți pentru integrarea lor în secvențe
conversaționale, adică a factorilor care determină tipul de răs puns oferit de receptor la întrebarea

13
emițătorului . Sunt prezentate schemele interacționale constituite de actele de vorbire întrebare .
Capitolul al IV -lea, Cererea. Comportamentul discursiv al actelor de vorbire de tip cerere ,
se concentrează pe descrierea trăsăturilor pragmasemantice ale cererilor , trăsături determina nte
pentru comportamentul lor discursiv . Actele de vorbire din clasa cererii își manifestă potențialul lor
funcțional în cadrul perechilor de adiacență cu structu ra generală cerere + acceptare a cererii și
cerere + respingere a cererii .
Cuvintele -cheie : act de vorbire, forță ilocuționară, conținut propoz ițional, intenție
comunicativă, interacțiune conversațională, pereche de adiacență , comportament discursiv al
actelor de vorbire, valență discursivă a actelor de vorbire, act de vorbire inițiativă, act de vorbire
reactiv, intervenție inițiativă, intervenție reactivă.

14
Capitolul 1. Perspectiva discursivă în analiza actelor de vorbire

1.1. Actul de vorbire: perspective de analiză (încadrare teoretică, aparat conceptual)

Pe parcursul timpului, numeroși cercetători au abordat problema funcțiilor limbajului . Mult
timp însă, limbajul nu a fost investigat în toată varietatea funcțiilor sale , fiind văzut ca un mijloc de
comunicare folosit, în principal, pentru descrierea lumii. În aceste condiții, se considera că enunțurile
se caracterizează printr -o funcție descriptivă, fiind utilizate pentru a desemna un fapt, o anumită stare
de lucruri din realitate . Prin urmare, enunțul, în calitatea sa de unitate comunicativă, era analizat
exclusiv din punct de vedere logic, în baza valorii lui de adevăr. În această optică, enunțul era evaluat
ca fiind adevărat sau fals, în funcție de faptul dacă conținut ul lui corespunde sau nu realității descrise.
Un alt punct de vedere asupra funcțiilor limbajului a fost pus în evidență prin teoria actelor
de vorbire elaborată de filozoful englez J. Austin. Teoria propusă de Austin se bazează pe ideea că
limbajul nu are doar o funcție descriptivă, ci este folosit pentru realizarea unor acțiuni având diferite
scopuri. În conformitate cu teoria dată, esența semnificației unui enunț nu se reduce doar la condiția
lui de adevăr, ci implică și luarea în considerare a scopului cu care acesta este folosit în actul concret
de comunicare. Astfel, prin intermediul limbajului, emițătorul, cel care produce un enunț, are
posibilitatea să exprime o cerere, o rugăminte, un îndemn, un ordin, o mulțumire, să facă o invitație,
o promisiune, un compliment cuiva, să avertizeze, să laude, să critice pe cineva etc. [Austin, 2003, p.
62]. În general, se afirmă că prin această teorie, autorul ei a combătut reprezentaționalismul filosofiei
analitice clasice, calificat de el drept „iluzie descriptiv ă”.
Punctul de plecare al teoriei actelor de vorbire îl constituie observațiile asupra unor enunțuri
cu verbul predicat la persoana I singular indicativ prezent, diateza activă, de tipul: Îți ordon să taci!
Promit să nu mai întârzii. Îți mulțumesc pentru ajutor. Vă declar soț și soție. etc. [Austin, 2003, p.
26]. După cum observă cercetătorii, enunțurile nu sunt folosite pentru a descrie evenimente din
realitate, ci pentru a îndeplini un anumit act, și anume cu scopul de face ceea ce se spune cu ajutorul
lor. Dat fiind că nu pot fi raportate la o stare de lucruri din realitate, enunțurile menționate nu pot fi
considerate nici adevărate, nici false.
Dacă ar fi să prezentăm o descriere rezumativă a teoriei clasice a actelor de vorbire , așa cum
a fost concepută de fondatorul ei ar trebui să menționăm că, pentru Austin, a spune este sinonim cu
a face . În felul acesta , teoria în cauză se bazează pe conceptul de acțiune înfăptuită prin utilizarea
limbajului în s ituații concrete de comunicare .
Caracteristica esențială a actelor de vorbire rezidă în faptul că realizarea lor prin intermediul
unui enunț echivalează cu înfăptuirea unei acțiuni. Spunând, în circumstanțe adecvate, Declar ședința

15
închisă ., nu înseamnă doar că descriem o acțiune, ci că realizăm, de fapt, însuși actul de închidere a
unei ședințe. Constatăm deci că, după Austin, a vorbi înseamnă a face schimb de informații, dar de
asemenea a efectua un act utilizând anumite mijloace verbale.
Pentru teoria dată sunt caracteristice următoarele distincții: enunțuri constative / enunțuri
performative, performative explicite / performative implicite și reușita / nereușita unui enunț
performativ [Austin, 2003]. Teoria actelor de vorbire elaborată de J. Austin a f ost fondată inițial pe
distincția enunțuri constatative (descriu lumea reală) – enunțuri performative (realizează o acțiune).
Astfel, constatativele care sunt descrieri ale stărilor de fapt din realitate, ele pot avea valoare de
adevăr. Un enunț de acest t ip este fie adevărat, dacă cele exprimate de el sunt reale, fie fals, dacă
sensul său nu corespunde realității.
Spre deosebire de enunțurile constatative care descriu, relatează, consemnează un eveniment
din realitate, enunțurile performative reprezintă „ performarea unei acțiuni” [Austin, 2003, p. 27]. Ele
implica nu doar desemnarea unei acțiuni, ci chiar realizarea ei. Cu alte cuvinte, prin folosirea unui
astfel de enunț vorbitorul nu doar urmărește scopul de a descrie o stare de fapt, ci schimbarea acest eia.
Enunțul performativ este echivalentul unei acțiuni, unei fapte realizate prin simplul fapt al rostirii
enunțului dat. Enunțurile performative nu presupun o raportare la ceva din realitate ceea ce face ca
ele să nu fie nici adevărate, nici false . Ele p ot fi evaluate doar ca fiind reușite sau nereușite, ori, în
termenii lui Austin fericite sau nefericite [Austin, 2003, p. 33 -34].
Așadar, esențială pentru teoria în cauză este distincția enunț constatativ / enunț performativ,
aceasta reprezentând, de fapt, distincția care a contribuit la constituirea teoriei date.
Mai târziu însă, Austin constată că distincția în cauză nu poate fi absolutizată, ajungând ca în
dezvoltările ulterioare ale teoriei sale să renunțe definitiv la ea. În aceste condiții, el admite că și
enunțurile numite constatative pot fi asimilate performativelor. După ce abandonează distincția dată,
Austin propune o teorie potrivit căreia în structura fiecărui enunț se delimitează a) un conținut
propozițional (înțelesul enunțului) și b) o forță ilocuționară (actul pe care îl realizează vorbitorul
rostind enunțul dat). Astfel, orice enunț, pe lângă simplul fapt de a descrie lumea, îi servește
vorbitorului pentru a face diferite lucruri. De exemplu, cu ajutorul unui enunț asertiv vorbitorul îi
comunică ceva interlocutorului său, cu ajutorul unui enunț interogativ întreabă ceva, iar cu ajutorul
unui enunț imperativ îi cere interlocutorului să realizeze o acțiune etc.
În sfârșit, o altă distincție importantă în teoria actelor de vorbire este aceea di ntre
performativele explicite și performativele implicite. Performativele explicite sunt enunțurile a căror
valoare ilocuționară este exprimată cu ajutorul unor verbe la persoana I singular, indicativ prezent,
diateza activă. Aceste verbe marchează realiza rea unui enunț asociat cu ideea de acțiune ( afirm,
ordon, poruncesc etc.). Spre deosebire de cele dintâi, performativele implicite sunt construcții care

16
nu conțin în structura lor un verb performativ, ele însă pot fi aduse la aceasta forma, fiind echivalat e
cu niște construcții care conțin un verb performativ.
Forța ilocuționară, conținutul locuționar, efectul perlocuționar. După cum bine se știe,
sub aspect pragmasemantic, un act de vorbire presupune:
a) existența unui anumit scop, a unei intenții comunica tive (forța ilocuționară)
corespunzătoare acțiunii pe care o realizează locutorul producând enunțul dat;
b) existența unui anumit mijloc de realizare (enunțul, adică secvența produsă de vorbitor cu o
anumită intenție);
c) prezența unui anumit context în ca drul căruia are loc realizarea actului de vorbire respectiv;
d) ca urmare a utilizării sale determină modificări în starea de lucruri existentă în momentul
prealabil actualizării.
Așadar, i deea de bază a teoriei actelor de vorbire este că o rice enunțare se caracterizează și
printr -o dimensiune ilocuționară , enunțul definindu -se printr -o anumită funcție, valoare de act
comunicativ [Kerbrat -Orecchioni, 2012, p. 15]. Această valoare, definită drept forță ilocuționară,
reprezintă dimensiunea centrală a oricărui act de vorbire. Ea reflectă obiectivele vorbitorului, fiind
văzută ca expresie a intenției comunicative a locutorului. La nivel pragmasemantic, ea reprezentă o
manifestare a acțiunii pe care o presupune enunțul dat.
Cele două componente ale sensului unui enunț examinat din perspectiva teoriei actelor de
vorbire sunt: conținutul propozițional și forța ilocuționară. Conținutul unui enunț folosit ca mijloc de
realizare a unui act de vorbire este descris în studiile de pragmatică cu ajutorul formulei F(P)
[Vanderveken, 1981, p. 108; Searle, 1982, p. 8]. În conformitate cu această formulă, producerea și
interpretarea unui enunț este descrisă în felul următor: rostind un enunț, emițătorul asociază
conținutului lui propozițional (descrie o stare de lucruri din re alitate) o anumită forță ilocuționară
(exprimă intenția comunicativă a locutorului), indicându -i astfel receptorului modul în care urmează
să considere enunțul dat.
Distincția dată poate fi ilustrată pe baza următoarele enunțuri:
1) El se apucă de lucru.
2) Te apuci de lucru ?
3) Te apuci imediat de lucru !
4) Promit să mă apuc de lucru.
5) El promite să se apuce de lucru.
Analiza acestor enunțuri prin prisma formulei prezentate mai sus denotă că ele se definesc
printr -un conținut propozițional asemănător: toate vizează o situație în care o anumită persoană ar
urma să realizeze ceva. În același timp, enunțurile date diferă între ele în ce privește forța lor

17
ilocuționară, adică sub aspectul acelei componente care le conferă valoare de acțiune. Astfel, primul
enunț asociază evenimentului descris o forță ilocuționară care poate fi calificată drept aserțiune. El
este folosit de vorbitor pentru a -l informa pe interlocutorul său cu privire la evenimentul dat. Cel de
al doilea enunț este de tip interogativ. El se d efinește printr -o forță ilocuționară care poate fi descrisă
drept „solicitare de informație”. Cel de al treilea enunț descrie evenimentul dat ca fiind o cerere. Al
patrulea enunț descrie evenimentul dat ca fiind o promisiune. În felul acesta, primele patru enunțuri
sunt folosite pentru realizarea unor acte de vorbire având același conținut propozițional, însă forțe
ilocuționare diferite.
Cât privește ultimul enunț, trebuie spus că, chiar dacă include în structura sa verbul a promite,
în ansamblul său, el es te produs de emițător și interpretat de receptor ca fiind un enunț asertiv, adică
se caracterizează prin funcția ilocuționară „afirmație”. Un astfel de enunț este emis nu pentru a face
o promisiune, ci pentru a descrie promisiunea făcută nu de însuși emiță torul, ci de altcineva.
După cum vedem, valoarea prin care se caracterizează actul ilocuționar în enunțurile analizate
mai sus ar putea fi descrisă cu ajutorul formulei: eu spun acest lucru cu puterea unei afirmații,
constatări (1, 5) , a unei întrebări (2), a unei cereri (3), a unei promisiuni (4).
Așadar, a descrie din perspectivă pragmatică un act de vorbire înseamnă a identifica forța
ilocuționară aplicată unui conținut propozițional.

18
1.2. Modele de descriere a actelor de vorbire
După prezentarea succintă a conceptului de act de vorbire și a teoriei actelor de vorbire, vom
încerca în continuare să prezentăm modelele folosite în lingvistică pentru descrierea actelor de
vorbire. Reprezentând niște unități comunicative complexe realiz ate prin producerea unor enunțuri
în situații de comunicare concrete, actele de vorbire admit abordări și interpretări diferite, fiind puse
în lumină diverse aspecte ale fenomenului în cauză. După cum se precizează în studiile de lingvistică
pragmatică, ac tele de vorbire pot fi privite dintr -o dublă perspectivă: a) din punctul de vedere al
felului cum sunt organizate în sistemul limbii și b) din punctul de vedere al modului în care ele se
manifestă la nivelul discursului.
Vorbind despre modalitățile de ana liză a actelor de vorbire, J. Moeshler distinge următoarele
tipuri: o analiză a actelor de vorbire realizată la nivelul enunțului și o analiză a actelor de vorbire
realizată la nivelul discursului [Moeshler, 1992, p. 111]. Prin aplicarea acestor modele de analiză,
autorul își propune să distingă actul de vorbire ca unitate a comunicării de actul de vorbire ca unitate
a discursului [Moeschler, 1992, p. 108].
Primul model de analiză, și anume analiza de la nivelul enunțului, presupune o examinare a
actelor de vorbire sub aspectul existenței lor în limbă, ceea ce echivalează cu analiza unităților în
cauză din punctul de vedere al manifestării lor izolate, fără a se avea în vedere comportamentul lor
în structura schimburilor verbale. Aceasta modalitate de analiz ă, care este una de tip „atomist”,
prevede descrierea actului de vorbire ca entitate caracterizată printr -o anumită forță ilocuționară
aplicată unui conținut propozițional .
Cel de al doilea model de analiză presupune examinarea actelor de vorbire într-un plan
funcțional mai larg, și anume din perspectiva discursului. Actele de vorbire sunt văzute ca acțiuni
performate prin utilizarea limbii în situații concrete de comunicare, implicând o interacțiune a
interlocutorilor . Foarte succint am putea spune că de osebirea esențială dintre aceste două tipuri de
analiză a actelor de vorbire rezidă în faptul că, în timp ce prima este o analiză acțională (actul de
vorbire văzut ca entitate realizată prin producerea unui enunț), cea de a doua este , de fapt, o analiză
interacționistă (actul de vorbire ca unitate utilizată în cadrul anumitor structuri conversaționale
specifice).
Sintetizând informațiile referitoare la cele două modalități de analiză a actelor de vorbire,
constatăm că fiecare model implică o anumită „grilă” de analiză.
A. Grila de analiză „atomistă” prevede examinarea aspectelor esențiale ale actelor de vorbire,
în special, a celor care permit definirea și identificarea lor ca unități ale limbii . Scopul urmărit prin
aplicarea unui astfel de model de analiză este să asigure degajarea particularităților semantico –
pragmatice și structurale caracteristice diferitor subtipuri de acte de vorbire, oferind o imagine globală

19
a clasei actelor de vorbire.
În cazul unui asemenea model de analiză, cercetătorii își focalizează atenția asupra structurii
actelor de vorbire, identificând o componentă locuționară (rostirea unei secvențe verbale), o
componentă ilocuționară (realizarea unei intenții de comunicare) ș i o componenta perlocuționară
(provocarea unei reacții a interlocutorului ca rezultat al receptării și al interpretării enunțului) [Austin,
2005, p. 95].
În procesul de descriere a actelor de vorbire pe baza modelului menționat, acestea sunt
surprinse din perspectiva trăsăturilor lor definitorii ca unități comunicative minimale . Este vorba de
acele trăsături pentru care sunt operante următoarele distincții: a) forță ilocuționară – conținut
propozițional, b) funcție ilocuționară – mijloace de realizare lingv istică și realizări directe – realizări
indirecte ale actelor de vorbire; c) acte de vorbire reușite – acte de vorbire nereușite.
Dacă se are în vedere distincția forță ilocuționară – conținut propozițional , se urmărește
relevarea specificului intenției co municative a locutorului care stă la baza actului de vorbire respectiv.
De menționat însă că tehnica de descriere a forței ilocuționare ce caracterizează un anumit act de
vorbire în cazul analizei atomiste, care a fost elaborată de -a lungul anilor, se redu ce, în cea mai mare
parte, la descrierea acestei componente din punctul de vedere al caracteristicilor semantico –
pragmatice prin care se definesc actele de vorbire.
Atunci când se pune accentul pe corelația funcție ilocuționară – realizare lingvistică ,
cercetătorii identifică și descriu mijloacele lingvistice de codificare a actelor de vorbire (tipurile de
structuri sintactice prin care se exprimă actele de vorbire și verbele performative) . Sunt vizate
particularitățile structurale (structura sintactică și morfologică) ale enunțurilor prin intermediul cărora
se realizează actele de vorbire, fiind puse în prim -plan principalele clase lexico -semantice cu rol de
marcatori ai forței ilocuționare . O atenție specială se acordă, de asemenea, descrierii mijloacelor de
limbă folosite în realizările directe și indirecte ale actelor de vorbire în discurs.
Analiza actelor de vorbire prin prisma distincției acte de vorbire reușite – acte de vorbire
nereușite pune în evidență condițiile care sunt necesare pentru ca actul de vorbire să fie realizat cu
succes. În cazul în care unele dintre aceste condiții nu sunt respectate se vorbește despre eșuarea
actului respectiv.
În general, ceea ce ar trebui precizat în legătură cu analiza „atomistă” este faptul că în cazul
acestui mo del actele de vorbire sunt analizate izolat, făcându -se abstracție de contextul interacțional,
discursiv în care acestea se realizează.
B. Grila de analiză interacționistă are în vedere relevarea aspectului legat de utilizarea actelor
de vorbire în discurs . Cu alte cuvinte, acest tip de analiză presupune examinarea actelor de vorbire
ca elemente ale interacțiunii conversaționale, accentul fiind pus pe regulile care reglementează

20
înlănțuirea lor în structura perechilor de adiacență.
Fiind definit drept o „unitate minimală a structurii interacționale” [ Bidu -Vrănceanu , 2001, p.
17], actul de vorbire este examinat de astă dată prin prisma corelației act de vorbire – context de
realizare . În felul acesta, actele de vorbire sunt caracterizate nu doar în raport cu mijloacele de
realizare așa cum se întâmplă în cazul unei analize atomiste, ci și în raport cu circumstanțele concrete
ale comunicării în care locutorul își formulează enunțul.
Este de menționat că anume această abordare oferă o imagine completă a actul ui de vorbire
în calitatea sa de unitate minimală a comunicării prin care se asigură interconectarea dintre o anumită
valoare și un context lingvistic și extralingvistic. Ar trebui să spunem că s tudierea actelor de vorbire
din perspectivă interacțională, c onversațională presupune, în linii mari, delimitarea următoarelor
aspecte:
a) identificarea valorii ilocuționare specifice actului de vorbire;
b) analiza modalității de înlănțuire a actele de vorbire în anumite structuri interacționale;
c) stabilirea func țiilor cu care sunt folosite actele de vorbire în componența perechilor de
adiacență;
d) examinarea relațiilor stabilite între enunțuri ca mijloace de realizare a actelor de vorbire.
Din cele discutate mai sus rezultă că teoria clasică a actelor de vorbire, ai cărei reprezentanți
sunt J. Austin (1970), fondatorul acestei teorii, J. Searle (1972), care a sistematizat elementele
esențiale ale teoriei date, punând bazele unei analize ample a actelor de vorbire, și D. Vande rveken
(1988), care completează descrierile lui Austin și Searle, constituie o teorie în cadrul căreia actele de
vorbire sunt examinate din perspectivă ilocuționară, și anume din perspectiva valorilor care le
caracterizează și din punctul de vedere al mijl oacelor folosite pentru exprimarea lor. Este însă bine
știut faptul că actele de vorbire reprezintă niște unități care se manifestă la nivelul interacțiunii
conversaționale, caracterizându -se astfel și printr -un anumit comportament discursiv. Prin urmare, în
cazul în care actele de vorbire erau examinate doar dintr -o perspectivă ilocuționară, acest aspect
rămânea în afara sferei de investigație a cercetătorilor. Anume din această cauză uneori se afirmă că
teoria actelor de vorbire în varianta lui Austin și Searle nu este aplicabilă la domeniul conversației.
Trebuie precizat că acest aspect este readus în centrul atenției cercetătorilor prin investigațiile
unor lingviști, între care trebuie amintită, în primul rând, lingvista franceză C. Kerbrat -Orecchioni
(2012). Anume în lucrările acestei cercetătoare concepția clasică a actelor de vorbire este completată
cu o concepție interactivă. Prin urmare, teoria actelor de vorbire începe să se intereseze nu doar de
actele de vorbire ca entități de sine stătătoare, ci și de secvențele interacționale în care ele sunt
utilizate. Totodată, actele de vorbire sunt examinate în strânsă legătură cu contextul și cu situația
comunicativă în care ele funcționează. Unitatea de bază a interacțiunii conversaționale nu mai este

21
actul de vorbire văzut ca entitate izolată, ci o secvență constituită din cel puțin două acte, dintre care
unul inițiază perechea de adiacență și altul o încheie.
În această ordine de idei, este important să amintim faptul că și interacțiunea conversațională
se poate caracteriza prin două laturi: o latură semantică (definește condițiile interpretării funcționale
a unităților din cadrul secvențelor interacționale) și o latură sintactică (definește condițiile privind
buna lor formare). Toate acestea demonstrează că și actele de vorbire au două dimensiuni: o
dimensiune semantică (este pusă în evidență prin analiza de tip „atomist”) și o dimensiune sintactică
(este scoasă în relief prin analiza interacționistă). Prima dimensiune stabilește condițiile interpretării
și tipologiei funcțional -semantice a actelor de vorbire. Cealaltă dimensiune este relevantă pentru
stabilirea condițiilor de utilizare a actelor de vorbire în discurs. Aceste două dimensiuni sunt
interdependente. Prin urmare, examinarea dimensiunii semantic e poate servi drept bază pentru
înțelegerea dimensiunii sintactice.
În felul acesta, actele de vorbire se pretează la o interpretare dintr -o dublă perspectivă, fiind
luate în considerare atât valorile lor caracteristice (semantica actelor de vorbire), cât și relațiile
stabilite între ele în procesul utilizării lor în interacțiunea conversațională (sintaxa actelor de vorbire).
În felul acesta, examinarea comportamentului discursiv al actelor de vorbire reprezintă un suport
important pentru înțelegerea comuni cării dialogice.

1.3. Tipologia actelor de vorbire din perspectiva comportamentului lor discursiv

Una dintre problemele cu care se confruntă cercetătorii preocupați de investigarea actelor de
vorbire, chiar din momentul elaborării teoriei date, vizează clasificarea lor. Trebuie să constatăm că,
până în prezent, studiile de specialitate nu ne spun cu ex actitate câte acte de vorbire ar exista într -o
limbă, numărul lor variind de la câteva zeci până la câteva sute [Kerbrat -Orecchioni, 2012, p. 25].
Aceasta ar însemna că încă nu a fost stabilit un inventar cât de cât complet al actelor de vorbire. Prin
urma re, este și mai puțin probabil să ne așteptăm că ar putea fi realizată o clasificare exhaustivă a
actelor de vorbire. Într -adevăr, clasificarea actelor de vorbire rămâne a fi unul dintre aspectele în
privință căruia cercetătorii din domeniul pragmaticii su nt departe de a ajunge la un numitor comun.
În literatura de specialitate există un număr impunător de clasificări ale actelor de vorbire,
cele mai cunoscute fiind cele realizate de fondatorii teoriei actelor de vorbire: J. Austin și J. Searle.
Clasifică ri ale actelor de vorbire (J. Austin, J. Searle etc.). După cum bine se știe, cele
dintâi studii consacrate actelor de vorbire au avut în vedere și examinarea modului de organizare a
actelor de vorbire în clase mari. Filozoful J. Austin este primul care a oferit o clasificare, distingând

22
cinci clase de acte de vorbire delimitate în funcție de valoarea lor ilocuționară [Austin, 2003, p. 149 –
150].
J. Austin este cel care a demonstrat că orice enunțare a unei propoziții în procesul de
comunicare presupune rea lizarea unui act ilocuționar, reprezentând o manifestare a scopului
comunicativ urmărit de emițător. Renunțând la distincția inițială performativ / constativ și luând în
considerare valoarea ilocuționară a enunțurilor („forța”), care se aplică la diverse c onținuturi și care
poate fi exprimată cu ajutorul verbelor performative, Austin pune baza clasificării actelor de vorbire,
împărțindu -le în următoarele clase:
1) acte verdictive; constau în „exprimarea unei judecăți, oficiale ori neoficiale, bazate pe
probe ori motive referitoare la valori ori fapte” [Austin, 2003, p. 141]. Rolul lor este de a evalua,
clasifica, diagnostica, aprecia etc. Scopul ilocuționar poate fi marcat cu ajutorul verbelor
performative precum: a achita, a condamna, a decreta, a consider a, a crede, a înțelege, a estima, a
evalua, a caracteriza, a aprecia, a descrie, a analiza etc.
2) acte exercitive (decizionale); presupun „ exprimarea unei decizii în favoarea sau împotriva
unei anumite acțiuni” [Austin, 2003, p. 143]. Acest scop ilocuțion ar poate fi marcat prin verbe
performative ca: a ordona , a cere , a comanda, a implora, a sfătui, a numi în funcție , a destitui, a
concedia, a abroga, a se opune etc.
3) acte promisive (comisive); au menirea „să angajeze vorbitorul la anumite acțiuni” [Aust in,
2003, p. 144]. Au ca mărci ale scopului ilocuționar verbe performative precum: a promite, a se
angaja, a garanta, a plănui , a paria, a consimți, a accepta etc.
4) acte behabitative (comportative / comportamentale); „presupun reacții la comportamentul
și soarta altor persoane, precum și atitudini și exprimări de atitudini față de purtarea anterioară ori
iminentă a unei alte persoane” [Austin, 2003, p. 146]. Verbele performative prin care este marcat
scopul lor ilocuționar sunt: a mulțumi, a felicita, a compătimi, a critica, a -și cere scuze , a se plânge,
a deplânge, a blestema, a binecuvânta etc.
5) acte expozitive; sunt folosite pentru „a expune un punct de vedere, de a conduce un
argument și de a clarifica întrebuințări și referințe” [Austin, 2003, p. 146]. Verbele performative
folosite în cazul acestor acte su76nt: a afirma, a nega, a postula , a remarca, a obiecta, a informa, a
explica, a se referi la etc.
Considerată de însuși Austi n ca fiind „o clasificare generală preliminară”, deci una provizorie,
clasificarea dată nu este scutită de neajunsuri, precum ar fi lipsa unui criteriu clar în delimitarea
claselor de acte de vorbire, numeroase suprapuneri între clasele de acte de vorbire delimitate ș.a.
[Searle, 1982, p. 8]. Referindu -se la clasificarea propusă de Austin, J. Searle observa că este vorba
mai puțin de o clasificare de enunțuri performative și mai degrabă de o clasificare a verbelor

23
performative din limba engleză, adică a ver belor caracterizate printr -o anumită valoare ilocuționară
[Searle, 1982, p. 8].
Raportându -se la clasificarea actelor de vorbire a lui Austin și u rmărind scopul de a depăși
deficiențele clasificării date, John R. Searle propune o nouă clasificare. Spre deosebire de Austin,
care identifică tipurile de acte de vorbire pornind de la semantica verbelor performative, J. Searle
pune la bază noțiunea de sc op comunicativ urmărit de locutor în situația dată de comunicare. Astfel,
clasificarea actelor de vorbire în funcție de forța ilocuționară care se asociază unui conținut
propozițional i -a permis lui J. Searle să amelioreze clasificarea actelor de vorbire e laborată de
profesorul său.
Lucrul cel mai important pe care îl face J. Searle în stabilirea taxonomiei actelor de vorbire
este să clarifice criteriile în funcție de care acestea urmează să fie clasificate. În acest scop, J. Searle
a amplificat numărul de trăsături pe baza cărora se poate contura o tipologie a actelor ilocuționare,
stabilind un fascicul de douăsprezece parametri, care pot fi grupați în funcție de condițiile producerii
actelor de vorbire, în patru tipuri. Cele mai importante criterii luate î n considerare de J. Searle în
clasificarea actelor de vorbire sunt: scopul actului ilocuționar, direcția de ajustare a actului de vorbire
(de la cuvinte spre realitate sau de la realitate spre cuvinte), starea psihologică exprimată
(convingerea, dorința, r egretul etc.) și conținutul propozițional [Searle, 1982, p. 2 -5].
Ca urmare a aplicării acestor criterii, J. Searle identifică cinci clase (sau categorii de bază) de
acte de vorbire: 1) asertivele (diverse afirmații), 2) directivele (cererile, inclusiv înt rebările, sfaturile
etc.), 3) promisivele (asumarea unor angajamente), 4) expresivele (acte care servesc la exprimarea
emoțiilor și acte comportamentale) și 5) declarativele (diverse acțiuni instituționale).
1. Actele reprezentative (ilustrative, asertive) au drept scop descrierea unei situații și
comunicarea informației despre o astfel de situație interlocutorului: El a venit ieri. În privința direcției
de ajustare, actele date se caracterizează prin orientarea dinspre cuvinte spre realitate. În planul
realizării prin mijloace de limbă, pot presupune existența unui verb performativ care să poată
funcționa ca marcă a scopului ilocuționar: a afirma, a sugera, a insista, a presupune, a deduce, a se
plânge .
2. Actele directive au ca obi ectiv încercarea emițătorului de a -l determina pe receptor să
realizeze o acțiune: Dă-mi ziarul ! Se caracterizează prin orientarea dinspre realitate spre cuvinte,
altfel spus, lumea trebuie să se adapteze la cuvinte. Verbele performative care pot exprima v aloarea
ilocuționară dată sunt: a cere, a solicita, a ordona, a ruga, a invita, a sfătui etc.
3. Actele comisive exprimă o situație în care vorbitorul se angajează să efectueze o acțiune:
Îți promit că vin. Se caracterizează prin orientarea dinspre realitate spre cuvinte. Verbele performative
definite prin valoarea ilocuționară proprie acestor acte de vorbire sunt: a promite, a se angaja, a

24
făgădui, a jura etc.
4. Actele expresive exprimă starea psihologică s au atitudinea vorbitorului față de starea de
lucruri descrisă de conținutul propozițional: Te felicit! . Drept exemple de acte de vorbire expresive
pot servi: felicitările, mulțumirile, scuzele etc. Verbele performative care exprimă valori ilocuționare
expresive sunt: a mulțumi, a se scuza, a felicita, a saluta, a deplânge etc.
5. Actele declarative au drept scop instaurarea unei stări de lucruri prin stabilirea unei
corespondențe directe între cuvinte și realitate: Declar ședința deschisă. Exemple de acte d eclarative
sunt următoarele: numirea într -o funcție, destituirea, arestarea, binecuvântarea, căsătoria, botezul etc.
Caracteristic pentru actele de vorbire în cauză este faptul că, de obicei, pentru realizarea lor cu succes,
este necesară existența unui ca dru instituțional.
Clasificarea lui J. Austin și, mai ales, cea a lui J. Searle au avut și continuă să aibă o influență
majoră asupra tuturor celor care abordează această problemă [Ionescu -Ruxăndoiu, 2003, p. 40 -41].
Fie că sunt acceptate, fie că sunt crit icate, ele însă nu pot fi trecute cu vederea. Astfel, cercetătorii
care au acceptat fără rezerve clasificările realizate de fondatorii teoriei actelor de vorbire au căutat să
precizeze anumite aspecte și să aducă argumente în sprijinul lor [Vendler, Gochet , 1970, p. 85 -87].
De foarte multe ori, clasificările în cauză au fost preluate cu anumite modificări. Bunăoară, autorii
GALR, 2005 au preluat clasificarea lui J. Searle, adăugând la cele cinci tipuri de acte de vorbire de
bază un al șaselea tip, și anume: actele de vorbire întrebare [GALR, II, p. 799]. În același timp, nu
rare sunt și cazurile când clasificările date, fiind puse în discuție, sunt modificate radical. Astfel, D.
Sperber și D. Wilson, reprezentanți ai pragmaticii cognitive, consideră inutile clasificările complexe
ale actelor de vorbire, propunând reducerea claselor de acte de vorbire la trei tipuri, și anume asertive
(a spune că… ), directive ( a spune să… ) și actele de vorbire întrebare ( a întreba dacă… ) [Sperber,
Wilson, 1995, p. 253 -254].
În continuare ne propunem să prezentăm o clasificare a actelor de vorbire din limba română
care ar avea în vedere nu doar aspecte legate de conținuturile implicite ale enunțurilor care exprimă
actele de vorbire (forță ilocuționară, conținut propozițional), ci și anumite particularități vizând
comportamentul lor discursiv.
După cum putem observa, criteriul de bază în funcție de care sunt clasificate actele de vorbire,
atât în tipologia lui J. Austin, cât și în cea a lui J. Searle, este scopul urmărit de locu tor. Cu alte
cuvinte, tipul de act de vorbire se stabilește în funcție de specificul forței ilocuționare care se asociază
conținutului propozițional al enunțului respectiv. Totuși, pentru clasificarea actele de vorbire este
important nu doar specificul for ței ilocuționare, ci și anumite particularități ale conținutului
propozițional exprimat prin enunțurile respective, precum și contextul în care acestea sunt produse.
Astfel, dacă luăm în considerare factorii expuși mai sus, intenție comunicativă, conținut

25
propozițional, context de producere, putem distinge următoarele patru tipuri de acte de vorbire, care,
la rândul lor, înglobează mai multe subtipuri:
1. Actele de vorbire de tip informațional. Sunt actele care urmăresc vehicularea informației
în actul de comunicare. Cu ajutorul lor se comunică sau se obțin informații. Prin urmare, conținutul
lor propozițional reprezintă descrierea unei situații, eveniment, stări de lucruri din realitate.
Având drept funcții de bază transmiterea sau obținerea informației, actele din clasa dată sunt
de două subtipuri: aserțiunea (actele asertive) și întrebarea. Actele de vorbire asertive sunt folosite
pentru a descrie lumea. Cu ajutorul lor locutorul poate să spună interlocutorului său cum stau
lucrurile, adică să facă în aș a fel ca interlocutorul să știe ceva despre un anumit eveniment, o anumită
stare de lucruri din realitate ( A venit mama. ). Actele de vorbire din cea de a doua subclasă îi servesc
emițătorului pentru a -l întreba pe interlocutor despre ceva ( Cine a venit? ).
În planul expresiei, furnizarea informației se realizează printr -un enunț declarativ, iar
solicitarea informației, printr -un enunț interogativ. Actele de vorbire asertive au ca mărci ale forței
ilocuționare verbe performative care fac parte din clasa verb elor de declarație (verba dicendi): a
afirma, a admite, a anunța, a asigura, a avertiza, a declara, a insista, a înștiința, a jura, a mărturisi,
a presupune, a pretinde, a prezice, a recunoaște, a remarca, a spune , a sugera, a susține, a zice etc.
Pentru actele de vorbire întrebare verbul performativ de bază este a întreba. Alte verbe care pot fi
utilizate ca mărci ale acestor acte de vorbire sunt: a chestiona, a examina, a interoga.
În legătură cu utilizarea verbelor performative în cazul enu nțurilor asertive și a celor
interogative, trebuie menționat că, de obicei, aceste verbe sunt omise din structura enunțurilor în
cauză. Astfel, în locul enunțurilor explicite, cu verbul performativ exprimat, se preferă echivalentele
lor implicite [Austin, 2003, p. 71]. Deci în loc de: Afirm, îți spun, te informez că afară plouă. se
folosește doar partea enunțului care exprimă conținutul propozițional: Afară plouă. Tot așa și în cazul
enunțurilor interogative. În loc de: Întreb dacă l -a văzut cineva pe el. de cele mai multe ori se spune
doar: L-a văzut cineva pe el?
2. Actele de vorbire de tip acțional. Sunt actele care vizează să impună realizarea unei acțiuni
de către participanții la interacțiune. Scopul lor este, astfel, de a -i orienta pe participanții la actul de
comunicare să realizeze anumite acțiuni. Conținutul lor propozițional exprimă viitoarea acțiune care
urmează să fie realizată de interlocutori.
Actele de vorbire din clasa dată îi permit emițătorului: să -l oblige pe interlocutor să realizeze
o acțiune ( Cântă! ; Îți ordon să pleci! ), să-i promită interlocutorului că el însuși va realiza o acțiune
(Îți promit că voi fi și eu acolo. ), să-i propună interlocutorului să realizeze împreună o acțiune ( Îți
propun să facem o plimbare prin parc. ), să-l deter mine pe interlocutor să se prezinte undeva sau să
participe la ceva, și anume să -i facă o vizită, să mănânce, să bea sau să se distreze împreună ( Te

26
invităm mâine la noi. ), să-i ceară interlocutorului permisiunea de a realiza o acțiune ( Permite -mi să
trec.), să-i permită sau să -i interzică interlocutorului să realizeze o acțiune ( Poți să faci ce vrei. Nu -ți
permit să țipi la mine! ).
Așadar, clasa dată cuprinde următoarele subtipuri de acte de vorbire: cererea (actele de vorbire
directive), promisiunea (act ele de vorbire promisive), propunerea, invitația, cererea de permisiune,
permisiunea și interdicția.
Drept indicatori ai forței ilocuționare în cazul actelor de vorbire de acest tip pot apărea
următoarele verbe performative: a cere, a implora, a îndruma, a îndemna, a obliga, a ordona, a
provoca, a ruga, a solicita, a sfătui , a propune, a invita, a pofti, a îngădui, a permite, a da voie, a
interzice etc.
3. Actele de vorbire de tip expresiv. Acestea reprezintă o manifestare în plan verbal a
sentimentelor, e moțiilor și a atitudinilor vorbitorului vizavi de o stare de lucruri verbalizată prin
conținutul propozițional al enunțului respectiv. Conținutul lor propozițional comportă o descriere a
relațiilor emoționale și intelectuale stabilite între interlocutori î n cadrul comportamentului lor social:
Îți mulțumesc pentru ajutor. Te felicit cu ocazia zilei tale de naștere. Te rog sa mă scuzi . etc. Actele
în cauză se bazează, în multe cazuri, pe anumite convenții sociale fiind utilizate, în cazul dat, pentru
a realiza diverse ritualuri.
Din categoria dată fac parte următoarele subtipuri de acte de vorbire: salutul, mulțumirea,
scuza, complimentul, l auda, felicitarea, consolarea, condoleanțele, regretul, mustrarea, reproșul,
disprețul, acuzația, insulta, blestemul etc.
Actele de vorbire din clasa dată au ca mărci ilocuționare următoarele verbe: a mulțumi, a
lăuda, a felicita, a regreta, a reproșa, a c ritica, a acuza, a blestema etc.
4. Actele de vorbire de tip declarativ. Sunt actele care provoacă, instituie o nouă stare de
lucruri prin faptul de a declara ceva într -un anumit cadru instituțional. Conținutul lor propozițional
descrie o acțiune realizată prin simpla rostire a unui enunț: Vă declar soț și soție. Îți las moștenire
toată averea mea. În numele legii, ești arestat!
Actele date comportă anumite trăsături care le individualizează în raport cu toate celelalte
tipuri de acte de vorbire. Astfel, s pre deosebire de actele de vorbire de tip informațional, ele nu descriu
lumea, ci o schimbă. În același timp, în comparație cu actele de tip acțional ele nu presupun decât o
acțiune realizată prin mijloace verbale, și nu o acțiune care să se producă în rea litate prin implicarea
fie a unuia dintre interlocutori, fie a ambilor participanți la actul de comunicare. De exemplu, odată
ce rostește enunțul Declar ședința închisă., locutorul chiar face acest lucru, adică acționează în sensul
verbului folosit. Prin f aptul că presupun realizarea unei acțiuni doar prin rostirea unui enunț, actele
date se apropie de cele de tip expresiv, diferă însă de acestea de la urmă prin aceea că sunt dependente

27
de contextul situațional al comunicării în cea mai mare măsură: îndepli nirea lor reclamă un anumit
cadru instituționalizat.
Clasa dată include actele realizate prin declarațiile făcute în cadrul unor ceremonii (botezul,
căsătoria), declarații ale autorităților statului (declararea războiului) , formule care însoțesc angajarea,
disponibilizarea sau diferite sentințe (numirea, destituirea din post, arestarea, condamnarea), formule
testamentare etc. Există un număr mare de verbe performative specifice acestei clase de acte de
vorbire: a abandona, a abdica, a acorda, a anula, a apr oba, a aresta a autoriza, a binecuvânta, a
blagoslovi, a boteza, a concedia, a condamna, a conferi, a contramanda, a convoca, a declara, a
decreta, a demisiona, a destitui, a dezmoșteni, a dezvinovăți, a disculpa, a dizolva, a excomunica, a
grația, a ierta , a împuternici, a inaugura, a îndreptăți, a instala, a institui, a legifera, a numi, a
promulga, a ratifica, a renunța, a respinge, a revoca, a rezilia, a sancționa, a stabili, a stipula, a
suspenda, a vota etc.
Dacă încercăm să comparăm clasificarea propusă în lucrarea de față cu cele descrise anterior,
observăm că în clasificarea descrisă mai sus sunt preluate integral două dintre tipurile întâlnite în
clasificarea lui J. Searle: e vorba de actele de vorbire exp resive și de cele declarative. În același timp,
asertivele nu mai sunt prezentate ca un tip aparte. Ele sunt grupate, alături de actele de vorbire
întrebare (considerate de J. Searle o subspecie a directivelor), în clasa actelor de tip informațional. În
sfârșit, directivele și promisivele, la care se adaugă alte câteva tipuri de acte (propunerea, invitația,
oferta etc.), constituie clasa actelor de tip acțional.
În concluzie, vom menționa că, după cum au demonstrat cercetările întreprinse asupra
comportamentului discursiv al actelor de vorbire, clasificarea propusă în cele de mai sus este
relevantă atât pentru caracterizarea actelor de vorbire ca entități minimale ale comunicării, cât și, mai
ales, pentru înțelegerea și explicarea modului în care actele de vorbire se integrează în structura
interacțiunii conversaționale. Aceste aspecte pot fi puse în evidență printr -o abordare funcțională,
dialogică a actelor de vorbire.

28
1.4. Comunicarea dialogică și actele de vorbire

După cum a fost menționat în partea introductivă a lucrării, scopul cercetării de față este să
examineze funcționarea actelor de vorbire în activitatea discursivă . A analiza comportamentul
discursiv al actelor de vorbire înseamnă, de fapt, a stabili regulile care reglementează succ esiunea lor
în discurs.
Înainte de a descrie regulile înlănțuirii actelor de vorbire în interacțiunea conversațională în
limba română, trebuie făcută următoarea precizare: în lucrarea de față, funcționarea actelor de vorbire
este examinată în interacțiunea dialogică, în special, în cadrul dialogului oral, care reprezintă forma
primară și cea mai complexă a dialogului [Borchin, Bărdășan, p. 84].
Astfel, ceea ce ne interesează este analiza, din perspectivă pragmatică, a relației stabilite între
actele de vorbire și dialog în calitatea lui de modalitate fundamentală de realizare a funcției de
comunicare a limbajului uman . Întrebarea pe care ne -o punem este următoarea: cum este organizată
interacțiunea conversațională pornind de la înlănțuirea actel or de vorbire în discurs ?
Pentru a putea răspunde la această întrebare este necesar să aruncăm o privire mai detaliată
asupra organizării interne a activității discursive, în special, asupra unităților și a modului de
structurare a comunicării dialogice.
În lucrările de specialitate se întâlnesc numeroase definiții ale d ialogului. Cea mai frecventă
dintre ele definește dialogul ca fiind o activitate comunicativă structurată ca schimb de replici între
două sau mai multe persoane care îndeplinesc, alternativ , rolurile de emițător și receptor. Constituind
un tip de comunicare reglementat de anumite legi sau strategii discursive, dialogul joacă un rol
esențial în comunicarea cotidiană.
După opinia specialiștilor, dialogul se manifestă sub mai multe forme, dintre care esențiale
sunt următoarele două: conversația și discuția. Conversația, forma prototipică de utilizare a limbajului
în situații de comunicare orală curentă, se asemănă cu dis cuția prin faptul că ambele reprezintă o
activitate comunicativă ce se desfășoară sub forma unei succesiuni de intervenții alternative ale unor
participanți [Ionescu Ruxăndoiu, 1999, p. 41].
Distincția dintre conversație și discuție se realizează însă în funcție de mai mulți factori. În
primul rând, ele se deosebesc în planul condițiilor în care se produc. Astfel, dacă în cazul conversației
schimbul de mesaje între doi sau mai mulți participanți se desfășoară în absența determinărilor de
natură instituțion ală, atunci discuția implică obligatoriu existența unui cadru instituționalizat ( Bidu-
Vrănceanu , 2001, p. 142). Anume datorită acestor caracteristici conversația este definită ca un tip
informal de comunicare dialogică orală (dialog informal), iar discuția ca un tip de dialog formal
[Borchin, Bărdășan, p. 87, 88 ].

29
Dacă încercăm să sintetizăm cele expuse în literatura de specialitate referitor la distincția
dintre cele două forme de dialog, conversația și discuția, ar trebui să spunem că, pe lângă cadrul
comunicațional diferit în care se desfășoară, ele se mai deosebesc prin:
a) structura lor (conversația se desfășoară liber și se caracterizează printr -un grad mic de
structurare tematică; discuția se desfășoară conform unui protocol de interacțiune și implică o
progresie tematică),
b) tematica abordată (în cazul conversației, temele sunt, de obicei, minore; nu implică limitări,
iar în cazul discuției temele sunt serioase, fiind determinate de cadrul instituțional în care se produce),
c) scopul urmărit de part icipanții la interacțiune (scopul conversației este difuz; discuția are
drept scop rezolvarea unor probleme de tip instituțional),
d) relația dintre interlocutori (conversația implică un anumit grad de familiaritate dintre
participanți, care dialoghează de pe poziții interpersonale, în cadrul discuției participanții discută în
funcție de rolul lor socioprofesional) și
e) stilul enunțării (în cadrul conversației exprimarea este preponderent familiară, se utilizează
un stil liber de constrângeri, este posibi lă abaterea de la normă; în cadrul unei discuții se impune
respectarea normei literare).
Așadar, „conversația se definește, de obicei, în opoziție cu discuția, care se caracterizează
prin restricții precise privind cadrul, tematica și alocarea rolului de e mițător, participanții
manifestându -se prin prisma rolului lor social” [ Bidu -Vrănceanu, 2001 , p. 142].
În încheierea acestei descrieri, trebuie menționat că, dintre cele două variante de realizare a
dialogului, ne vom preocupa, în continuare, de cea dintâi, și anume de conversație, aceasta fiind
varianta dialogului în cadrul căreia se manifestă în modul cel mai direct actele de vorbire. În felul
acesta, comportamentul discursiv al actelor de vorbire va fi examinat, în paginile lucrării de față, doar
în contextul interacțiunii conversaționale, care reprezintă „forma cea mai frecventă de discurs”
[Ionescu -Ruxă ndoiu, 199 9, p. 37].
Organizarea interacțiunii conversaționale. Un aspect important pentru analiza
comportamentului discursiv al actelor de vorbire este cel care privește unitățile și modalitatea de
organizare a interacțiunii conversaționale.
Vorbind despr e modalitatea de organizare a interacțiunii conversaționale, L. Ionescu –
Ruxăndoiu menționează că soluțiile de descriere a tiparelor structurale ale conversației sunt destul de
diferite, ele reflectând perspective analitice și metode diverse (Ionescu -Ruxănd oiu, 1999, p. 42).
Totuși, în pofida multitudinii de puncte de vedere privind unitățile constitutive ale
conversației, cei mai mulți cercetători sunt de acord cu faptul că pot fi delimitate două planuri de
organizare a i nteracțiunii conversaționale:

30
a) organizarea ierarhică și
b) organizarea secvențială (sau liniară).
Planul organizării ierarhice vizează identificarea unităților și stabilirea modului de structurare
a interacțiunii conversaționale pe verticală. Principiul ierarhic care este la baza acestui nivel de
organizare stipulează că interacțiunea conversațională reprezintă un „ansamblu” de unități structurate
pe mai multe nivele. Aceasta înseamnă că o unitate comunicativă de rang superior din structura
interacțiunii conversaționale este format ă dintr -o combinare de unități de rang imediat inferior, care
sunt, la rândul lor, mai simple și mai mici.
Planul organizării secvențiale este relevant pentru clarificarea modului de funcționare a
unităților comunicative de diferite niveluri în structura i nteracțiunii conversaționale. El vizează
desfășurarea, succesiunea unităților de același rang în structura unor secvențe constitutive în procesul
de comunicare. În actul de comunicare aceste unități funcționează integrându -se în anumite secvențe,
anumite l anțuri interacționale de natură semantico -pragmatică.
În felul acesta, i nteracțiunea conversațională este structurată pe mai multe nivele în virtutea
unor principii care sunt de natură ierarhică și funcțională, și anume:
a) principiul organizării ierarhic e care implică o anumită dispunere a unităților comunicative
din structura interacțiunii conversaționale. Potrivit acestui principiu unitățile complexe ale
interacțiunii conversaționale sunt alcătuite din unități mai simple și mai mici, altfel spus, conver sația
se constituie prin articularea unităților simple în unități din ce în ce mai complexe ;
b) principiul organizării secvențiale. În structura conversației are loc succesiunea actelor de
vorbire în calitatea lor de entități minimale ale unui dialog.
Acestea două principii sunt puse la baza celor două modele de descriere a interacțiunii
conversaționale: modelul integrativ al interacțiunii conversaționale și modelul linear al interacțiunii
conversaționale .
Modelul ierarhic sau integrativ al interacțiuni i conversaționale. Primul nivel la care poate
fi urmărită organizarea interacțiunii conversaționale este nivelul ierarhic. După cum se menționează
în Gramatica Academiei (2005), interacțiunea conversațională, în calitatea sa de formă fundamentală
a comunic ării dialogice orale, „ are o organizare internă care poate fi descrisă ca o structură ierarhică
de unități comunicative” [GALR, II, p. 781].
Conform acestui principiu, o unitate de un anumit rang este formată dintr -o combinare de
unități de rang imediat in ferior sau chiar dintr -o singură unitate. Rezultă din definiție că structura
limbii se prezintă sub formă de „etaje”, de nivele, organizate in mod ierarhic. Această ierarhie constă
in faptul că fiecare unitate superioară este diferită din punct de vedere f uncțional de o unitate
inferioară.

31
Definind conversația ca o înlănțuire a unor replici produse consecutiv de două sau mai multe
persoane participante la dialog, cercetătorii delimitează în structura ei anumite unități comunicative.
Numărul și tipul acestor unități comunicative diferă de la o lucrare la alta. Analiza studiilor consacrate
descrierii interacțiunii conversaționale demonstrează o diversitate mare în ce privește unitățile
structurii interacționale identificate în cadrul acestui tip de comunicare.
Astfel, noua Gramatică a Academiei distinge următoarele elemente ale structurii
interacționale prin care se caracterizează o conversație: actul, mișcarea, intervenția, schimbul,
tranzacția, conversația [GALR, II, 797]. Prezentând organizarea internă a dia logului ca pe o structură
ierarhică de niveluri, autorii Gramaticii Academiei menționează că structura dialogului rezultă din
articularea unor unități simple în unități din ce în ce mai complexe. Unitatea minimală este
considerată a fi actul de vorbire. Unitatea de rang imediat superior, care are ca părți constitutive actele
de vorbire, este mișcarea comunicativă. Mai multe mișcări se includ în intervențiile fiecărui locutor.
Două sau mai multe intervenții compun schimbul. Schimburile formează o tranzacți e. Tranzacțiile,
legate prin relații semantice și sintactice, intră în structura unei conversații sau discuții [GALR, II, p.
797].
În același timp, L. Ionescu -Ruxăndoiu identifică următoarele elemente ale structurii ierarhice
a interacțiunii conversațional e: actul, mișcarea, schimbul, faza, confruntarea (Ionescu Ruxăndoiu,
1999, p. 64).
Numărul și chiar tipul unităților delimitate în structura interacțiunii conversaționale diferă de
la cercetător la cercetător. De menționat însă că scopul urmărit aici nu es te clarificarea acestor
distincții. Ele depășesc cadrul lucrării de față. Importante pentru analiza întreprinsă în această lucrare
sunt următoarele două aspecte.
În primul rând, elementele structurii interacționale care constituie o conversație (oricare a r fi
ele) sunt organizate ierarhic: unitățile de rang inferior se combină în unități de rang imediat superior
[Ionescu Ruxăndoiu, 1999, p. 66 ].
În al doilea rând, în planul organizării ierarhice, interacțiunea conversațională este formată
din schimburi ver bale, constituite la rândul lor din intervenții, care conțin în structura lor acte de
vorbire.
Astfel, pentru cazul nostru prezintă interes faptul că, indiferent de numărul și tipul de elemente
interacționale delimitate în structura discuției, unitatea mi nimală este, de cele mai multe ori, actul de
vorbire. De fapt, L. Ionescu Ruxăndoiu vorbește, în acest caz, despre un act interacțional [ Ionescu
Ruxăndoiu, 1999, p. 66 ], ceea ce ar însemna că structurile interacționale se manifestă prin secvențe
constituit e prin succesiunea unor acte de vorbire.
Modelul linear sau secvențial al interacțiunii conversaționale. Când conversăm în mod

32
obișnuit, în dialogul de fiecare zi, nu facem altceva decât să producem și să receptăm enunțuri, care
apar sub forma unor replic i alternante. Dialogurile au o structură care cuprinde un anumit număr de
replici, fiecărui participant venindu -i rândul să spună ceva. Aceste replici sunt realizate prin
anumite acte de vorbire a căror succesiune nu este întâmplătoare.
Unitatea minimala d in care se constituie dialogul este replica. O replică este echivalentă cu o
contribuție verbală și/sau nonverbală a unui participant la dialog, este considerată a fi cea mai mică
unitate a construcției dialogice. Modul în care se înlănțuie enunțurile repr ezintă structura
interacțională, locală a dialogului .
Dat fiind că la baza oricărei interacțiuni conversaționale se află actul de vorbire realizat prin
enunțurile rostite de participanții la interacțiune, o conversație poate fi văzută ca o succesiune de
schimburi compuse din acte de vorbire.
Luând în considerare cele expuse mai sus, ar trebui să conchidem că structura schimburilor
verbale, subsumate discuției ca tip de comunicare dialogică, poate fi descrisă în termenii succesiunii
actelor de vorbire.
În felul acesta, problema centrală care se pune în legătură cu analiza organizării secvențiale a
interacțiunii conversaționale este clarificarea principiilor și a regulilor de înlănțuire a intervențiilor în
cadrul cărora se realizează anumite acte de vorbire. De acest aspect ne vom ocupa în continuare.

33
1.5. Perechea de adiacență – unitate de structurare a interacțiunii conversaționale
(definiție, trăsături caracteristice)

După cum s -a spus deja, punctul de plecare al acestei cercetări îl constituie problema
funcționării actelor de vorbire în interacțiunea conversațională. Analiza comportamentului discursiv
al actelor de vorbire presupune decuparea unităților minimale formate ca rezultat al înlănțuirii actelor
de vorbire în secvențe conversaționale. Punând în discuție aspectul enunțat este necesar să clarificăm
mai întâi esența acestor unități conversaționale și să examinăm elementele lor componente și a
relațiilor stabilite între acestea.
Faptul că interacțiunea conversațională ca formă particulară a dialogul ui nu reprezintă un șir
arbitrar de enunțuri , adică o înșiruire de acte de vorbire fără vreo legătură între ele, nu cere o
demonstrație specială. Pentru cercetătorii din domeniul analizei conversației, interacțiunea
conversațională, care se desfășoară sub forma unei succesiuni de intervenții alternative ale unor
participanți la actul de comunicare, reprezintă o structură analizabilă, având un caracter structurat.
Referindu -se la acest aspect, L. Ionescu -Ruxăndoiu observă că orice dialog, care implică un sch imb
de replici, presupune o anumită organizare [Ionescu -Ruxăndoiu, 1999, p. 41 ].
Organizarea interacțiunii conversaționale este determinată de o serie de factori, cum ar fi:
contextul situațional al comunicării, statutul participanților la interacțiune, o rientarea lor spre
atingerea anumitor obiective etc. O caracteristică specifică acestei forme de dialog este respectarea
anumitor norme, care sunt impuse de tradițiile naționale și culturale, de principiile etice și
profesionale.
După cum bine se știe, pen tru interacțiunea conversațională este obligatorie prezența a cel
puțin doi participanți care prin intervențiile lor alternative contribuie la desfășurarea procesului de
comunicare. Prin urmare, pentru acest tip de comunicare verbală este important nu doar faptul că un
emițător produce un enunț care este receptat și interpretat de către receptorului, ci și reacția de răspuns
a interlocutorului la replica precedentă a locutorului.
Așadar, principiul în conformitate cu care este construit dialogul vizează atâ t procesul de
transmitere a unui mesaj de la emițător la receptor, cât și modul în care interlocutorul reacționează
la intervenția locutorului. Acest al doilea aspect este tratat în cadrul analizei conversației, care a lărgit
cu mult câmpul investigațiilor oferind studii asupra tuturor nivelurilor de organizare a interacțiunii
conversaționale.
Studiile de analiza conversației, după cum s -a mai spus, aduc în atenția noastră două niveluri
de organizare a conversației: organizarea locală și organizarea globală a conversației [Ionescu –
Ruxăndoiu, 1999, p. 43]. Aceste modalități de organizare în cauză reprezintă o expresie a relațiilor

34
existente între unitățile constitutive ale conversației.
Organizarea conversației la nivel local presupune delimitarea unor entită ți constituite din
două, uneori mai multe intervenții alăturate. Astfel, ținând cont de relația stabilită între două
intervenții succesive, și anume între intervenția în curs și cea imediat următoare [Ionescu -Ruxăndoiu,
1999, p. 43], interacțiunea conversa țională este structurată în secvențe care au statut de unități
dialogice minimale. Pentru desemnarea unităților în cauză sunt folosiți mai mulți termeni, dintre care
cel mai frecvent este termenul pereche de adiacență (engl. adjacency pair , fr. paire adjacente , germ.
Paarsequenz ) [Kerbrat -Orecchioni, 1998, p. 236]. Conceptul de pereche de adiacență a fost elaborat
de Sacks, Schegloff și Jefferson [Sacks, Schegloff, Jefferson, 1974, p. 716 ].
Într-un sens foarte general, perechea de adiacență este defini tă ca fiind o secvență alcătuită
din două enunțuri produse de doi locutori diferiți, ele aflându -se în poziție de succesiune imediată
astfel încât să existe un element recunoscut ca cel dintâi și un altul drept cel de al doilea [Cohen –
Vida, 2003, p. 5].
Perechile de adiacență reprezintă astfel niște secvențe verbale formate din intervenții strâns
legate între ele. În structura fiecărei intervenții a perechii de adiacență funcționează unul sau mai
multe acte de vorbire. Exemple considerate clasice de perechi de adiacență sunt secvențele cu
următoarea structură: salut – salut, întrebare – răspuns. Alte exemple de perechi de adiacență întâlnite
frecvent în conversația de zi cu zi și descrise în studiile de lingvistică sunt: o rugăminte urmată de o
acceptare, de o amânare sau de un refuz, o ofertă urmată de o acceptare sau de un refuz, un reproș
urmat de o scuză, de o justificare, de o cerere de a uita sau de o provocare etc.
Cercetătorii fenomenului în cauză au relevat o serie de caracteristici care permit ident ificarea
perechilor de adiacență în calitatea lor de unități minimale ale organizării conversaționale [Ionescu –
Ruxăndoiu, 1999, p. 50; Moeschler, Reboul, 1996, p. 453]. Acestea sunt următoarele cinci trăsături
principale:
a) actele de vorbire realizate în cadrul unei perechi de adiacență sunt exprimate prin două
enunțuri;
b) enunțurile sunt produse de vorbitori diferiți . Trăsătura dată pune în evidență faptul că
perechea de adiacență reprezintă o unitate interacțională;
c) enunțurile sunt adiacente, adică s unt dispuse unul lângă altul. De menționat însă că această
trăsătură nu poate fi absolutizată. În interacțiunea conversațională, pe lângă perechile de adiacență în
cadrul cărora cea de -a doua parte urmează imediat după prima, se întâlnesc și perechi de adi acență în
care enunțurile nu sunt alăturate. Distanțarea celor două părți ale perechii de adiacență se explică prin
intercalarea unei alte perechi de adiacență;
d) enunțurile se caracterizează printr -o ordine secvențială, fiind ordonate în primul și al doi lea

35
membru;
e) enunțurile sunt legate într -un mod pertinent, ceea ce înseamnă că între cele două replici
succesive se stabilesc anumite corelații.
Ultima trăsătură este importantă pentru organizarea și, mai ales, pentru funcționarea
perechilor de adiacenț ă. Ea vizează relația stabilită între cele două părți ale perechii de adiacență,
care, după cum observă L. Hoarță Cărăușu, se înscrie sub semnul obligativității [Hoarță Cărăușu,
2003, p. 54].
Aspectul dat este reflectat și în definiția, exactă și, în acel ași timp, concisă, a perechii de
adiacență, pe care o găsim la L. Ionescu -Ruxăndoiu. Perechile de adiacență „sunt secvențe de două
enunțuri consecutive, produse de emițători diferiți, ordonate ca o succesiune de părți și structurate
astfel încât prima part e reclamă cu necesitate o a doua” [Ionescu -Ruxăndoiu, 1995, p. 50].
Este evident că relația dintre cele două părți ale perechii de adiacență nu se limitează doar la
simplul fapt că odată ce primul vorbitor își încheie replica sa, constituind primul membru al perechii,
cel de al doilea participant la interacțiunea conversațională produce o altă replică, adică un alt
membru al perechii de adiacență. O importanță mare pentru înțelegerea perechii de adiacență are și
explicarea modului în care cele două părți a le unei secvențe conversaționale interacționează între ele
în plan semantico -pragmatic.
Faptul că replicile care constituie o pereche de adiacență sunt strâns legate între ele poate fi
demonstrat prin aceea că, de obicei, cele două replici nu pot fi înțel ese una fără cealaltă. De exemplu,
răspunsul din următoarea pereche de adiacență: ─ Când pleci la București? / ─ Peste două zile . poate
fi înțeles numai dacă se cunoaște întrebarea. Auzind doar replica răspuns, nu am putea să intuim
despre ce este vorba și atunci am fi nevoiți să întrebăm: C e se va întâmplă peste două zile?
Generalizând, putem menționa că, în opinia cercetătorilor, conceptul de pereche de adiacență
este văzut drept una dintre cele mai semnificative contribuții ale analizei conversației. Reprezentând
niște unități de construcție a interacțiunii conversaționale , perechile de adiacență oferă o perspectivă
amplă de analiză a funcționării actelor de vorbire în comunicarea verbală. Totodată, caracteristica
perechii de adiacență, în calitatea ei de unitate funcțională minimală din componența dialogului,
permite o des criere corectă a trăsăturilor și a mecanismelor interacțiunii conversaționale.
Totodată, având în vedere că elementele componente ale perechii de adiacență sunt realizate
prin acte de vorbire, care se succed, ar trebui să conchidem că descrierea modului de organizare a
perechii de adiacență nu înseamnă altceva decât identificarea regulilor de succesiune a actelor de
vorbire în interacțiunea conversațională.
Structura și elementele componente ale perechilor de adiacență . Fiind înțeleasă ca o
combinație de a cte de vorbire și constituind o unitate discursivă minimală, perechea de adiacență se

36
caracterizează prin anumite trăsături formale, de conținut și funcționale specifice. Aceste aspecte pot
fi scoase în evidență analizând elementele componente, structura ș i funcționarea perechilor de
adiacență în interacțiunea conversațională.
Sub aspectul structurii sale, perechea de adiacență reprezintă o secvență comunicațională,
constând din două sau mai multe replici interconectate structural și semantic (A 1 și A 2). Du pă cum s –
a mai spus, fiecare dintre părțile perechii de adiacență este produsă prin interacțiunea unor participanți
la dialog, care, într -un moment dat, au rolul de emițător și receptor (E și R). Din perspectiva rolului
pe care îl joacă în constituirea per echii de adiacență, participanții în cauză ar putea fi caracterizați în
felul următor: participantul care emite un enunț prin care se inițiază conversația și participantul de la
care se așteaptă un răspuns, o continuare a conversației. Astfel, în virtutea faptului că participanții la
actul de comunicare își schimbă rolurile fiecare dintre ei poate apărea și în postura de emițător, dar
și în cea de receptor. Prin urmare, pot fi notați și astfel: E 1 și E 2.
În procesul interacțiunii conversaționale, aceștia se manifestă interactiv, având, totuși, un
comportament diferit. Astfel, dacă emițătorul este ghidat, în producerea intervenției sale, de intenția
sa comunicativă, atunci receptorul se vede obligat să reacționeze verbal la intervenția primului
vorbitor, cu a lte cuvinte, în formularea replicii sale el trebuie să țină cont de intervenția primului
vorbitor.
În aceste condiții, c onstituenții de tip intervenție din structura perechii de adiacență, realizați
prin implicarea celor doi participanți la actul de comuni care, au și ei un statut diferit: aceștia se
deosebesc atât în ce privește poziția, cât și în funcție de rolul lor în interacțiunea conversațională .
După poziția lor în structura perechii de adiacență, se delimitează o intervenție care inițiază
schimbul ve rbal și alta care îl încheie. Reprezentând intervenția în curs și cea imediat următoare, cele
două părți ale perechii de adiacență se diferențiază și sub aspectul rolului îndeplinit. În felul acesta,
caracteristica elementelor componente ale perechii de adiacență după funcția lor în interacțiunea
conversațională presupune delimitarea următoarelor două tipuri de intervenții: intervenția inițiativă
și intervenția reactivă [Ionescu -Ruxăndoiu, 1999, p. 41; Moeschler, Reboul, 1996, p. 443, 444;
Barbu, p. 12; Bonta, 2004, p. 50 ].
Intervenția inițiativă , altfel spus, intervenția dialogală cu rol de stimul, reprezintă primul
termen al perechii de adiacență fiind produs de emițător ca participant al interacțiunii conversaționale.
Termenul în cauză cuprinde actul de vorbire care are funcția de inițiere a interacțiunii
conversaționale, de declanșare a unei anumite reacții din partea interlocutorului .
Intervenția reactivă, adică reacția de răspuns a receptorului la intervenția dialogală precedentă
a emițătorului, este cel de al doilea termen al perechii de adiacență . Ea înglobează actul de vorbire
prin intermediul căruia receptorul se manifestă în cadrul interacțiunii conversaționale și constituie

37
răspunsul, pozitiv sau negativ, cerut de intervenția emițătorului.
Un aspect important care trebuie avut în vedere vizează faptul că actul de vorbire nu coincide
întotdeauna cu intervenția. În multe cazuri, o intervenție poate cuprinde două sau chiar mai multe
acte de vorbire. Astfel, cu scopul de a evita confuzia interve nție – act de vorbire, V. Barbu amintește
despre necesitatea distincției între funcție (care aparține intervenției) și forța ilocuționară (care
aparține actului de vorbire) [Barbu, 2015, p. 12].
Pentru a fi respectată această distincție, se menționează că perechea de adiacență reprezintă o
secvență conversațională cuprinzând o intervenție inițiativă, realizată printr -un act principal, prin care
emițătorul inițiază schimbul verbal, și o intervenție reactivă, în care apare un act subordonat,
reprezentând reac ția interlocutorului la actul principal, director [Roulet, 1982, p. 68] .
Accentuăm astfel că actul de vorbire independent se definește ca un act al cărui scop
ilocuționar este determinat de intenția comunicativă a locutorului. În același timp, actul de vor bire
dependent este un act de vorbire al cărui scop ilocuționar este determinată de scopul ilocuționar al
actului de vorbire din intervenția anterioară. Spre deosebire de prima replica a perechii de adiacență,
cea de a doua este dependentă de contextul ant erior, fiind, de multe ori, de neînțeles în afara acestui
context.
În ce privește funcționarea discursivă a actelor de vorbire, este important să menționăm că
există o anumită specializare a utilizării acestora în anumite poziții. Astfel, în poziția interv enției
inițiative apar, de obicei, întrebările, cererile, propunerile, promisiunile etc., iar în poziția
intervențiilor reactive se folosesc: răspunsurile, infirmările, acceptările, refuzurile, mulțumirile,
justificările, scuzele etc.
Cele expuse mai sus d enotă faptul că perechea de adiacență admite posibilitatea abordării în
termenii relației stimul – reacție. Din acest punct de vedere, perechea de adiacență este văzută ca fiind
o unitate dialogică complexă, reprezentând o combinație de două sau mai multe enunțuri prin care se
realizează anumite acte de vorbire, acestea având la bază o motivare diferită. O pereche de adiacență
este dată de prima intervenție, intervenția inițiativă, a cărei apariție depinde exclusiv de intenția
emițătorului. Această primă pa rte a perechii stabilește ceea ce trebuie făcut prin următoarea
intervenție. În felul acesta, cea de a doua replică a perechii de adiacență este răspunsul necesar la
replica stimul.
Totuși, doar faptul că actele de vorbire din componența schimburilor verba le au un statut
diferit, între ele existând un anumit tip de relație, încă nu ne permite să înțelegem cum se constituie
și cum funcționează perechile de adiacență. În această privință, se impune clarificarea relațiilor
stabilite între cele două elemente di n structura perechilor de adiacență.
Relațiile ilocuționare dintre actele de vorbire din structura perechilor de adiacență: acte

38
inițiative și acte reactive . S-a spus deja că perechea de adiacență nu reprezintă un ansamblu de
enunțuri combinate după bunul plac al celor care comunică. De regulă, această unitate structurală a
dialogului se constituie într -o secvență de enunțuri interconectate semantic și pragmatic. În aceste
condiții, relația care unește cele două părți componente ar trebui să aibă un rol fun damental în
constituirea perechilor de adiacență. Prin urmare, identificarea tipului de relație stabilit între
elementele componente ale perechilor de adiacență (A 1 și A 2) este relevantă pentru înțelegerea
structurii și a rolului acestor secvențe conversaționale în procesul de comunicare.
Descrierea relației dintre cele două părți componente ale perechii de adiacență necesită
operarea unor distincții preliminare.
Constituită din două intervenții , care reprezintă contribuția unor locutori diferiți, perechea de
adiacență implică, pe de o parte, o înlănțuire a activităților verbale care au drept rezultat producerea
celor două părți ale perechii de adiacență și, pe de altă parte, o înlănțuire a replicilor produse de
participanții la un schimb verbal .
Distincția care opune cele două părți ale perechii de adiacență „lanțului de acțiuni” prin care
o pereche de adiacență este realizată a fost introdusă de A. Pomerantz (1978). În legătură cu distincția
menționată, cercetătorii se întreabă care este natura r elației din cadrul lanțului de acțiuni și a relației
stabilite între cele două părți, A l și A 2, din structura perechii de adiacență.
Lanțul de acțiuni implicat de realizarea unei perechi de adiacență se caracterizează printr -un
mecanism de desfășurare care este descris de E. Shegloff în felul următor : „odată ce prima parte a
fost realizată, cea de a doua este așteptată” (given the first, the second is expectable) [Shegloff, 1968,
p. 1083] . O descriere mai amănunțită a acestui lanț acțional se găsește la A. Pomerantz, care
menționează: „Odată realizată într -o manieră ușor de recunoscut prima parte, vorbitorul trebuie să se
oprească și un locutor următor ar trebui să înceapă să producă o a doua parte a perechii de același tip
ca și prima parte” [Pomerantz, 197 8, p. 109].
Cea de a doua distincție privește relația existentă între părțile unei perechi de adiacență notate
prin A l și A 2. În raport cu relația stabilită între activitățile verbale ale participanților la procesul de
comunicare, trebuie să menționăm că a ceasta are un caracter complex, vorbindu -se despre o
organizare a relației dintre elementele unei perechi de adiacență pe două niveluri: o relație de
succesiune dintre cele două părți ale perechii de adiacență și o relație de dependență dintre acestea.
Vom încerca să examinăm natura relației dintre A l și A 2 într-o pereche de adiacență identificând
principiile care sunt puse la baza organizării acestei unități dialogice.
Problema relației stabilite între cele două părți ale perechii de adiacență este aborda tă în
numeroase studii consacrate acestei unități de structurare a interacțiunii conversaționale [Moeschler
1985; Kerbrat -Orecchioni, 2012; Roulet, 1999; Ionescu -Ruxăndoiu, 1999; Săftoiu, 2007;

39
Constantinovici, 2013].
Pentru cele mai multe lucrări care tratează problema dată este comun faptul că relațiile dintre
părțile perechii de adiacență sunt văzute ca fiind organizate pe diferite niveluri. Astfel, C. Kerbrat –
Orecchioni în articolul La place de l’interprétation en A nalyse du Discours en Interaction constată
că între părțile unei perechi de adiacență ar exista două tipuri foarte diferite de relații: o simplă relație
de succesiune, care are caracter obiectiv, și o relație de natură logico -semantică, numită și relație a
„dependenței condiționate”. Acest tip de relație este ilustrat de autoare prin faptul că, de exemplu, în
interacțiunea conversațională, o întrebare cere un răspuns, iar răspunsul vine să completeze întrebarea
împreună cu care formează o pereche de adiacen ță.
Referindu -se la cele două tipuri de relații stabilite între părțile unei perechi de adiacență, C.
Kerbrat -Orecchioni constată că ele nu se suprapun. Explicația ar consta în faptul că, de exemplu, un
enunț care vine imediat după o întrebare nu reprezint ă o condiție, nici necesară, nici suficientă, pentru
ca el să constituie un răspuns. Cu același succes, o întrebare a emițătorului ar putea fi urmată de o
altă întrebare a receptorului.
Ideea privind organizarea relației dintre părțile perechii de adiacenț ă pe două niveluri este
întâlnită și în alte lucrări de lingvistică. De exemplu, E. Roulet definește perechea de adiacență ca
fiind o unitate discursivă ai cărei constituenți sunt reprezentați prin intervenții, în cadrul cărora își
găsesc manifestare anumi te acte de vorbire. Între elementele constituente ale perechii de adiacență se
stabilesc două tipuri de relații: relații ilocuționare (inițiative și reactive) și relații interacționale (pot
reprezenta argumente, comentarii etc.) [Roulet, 2004, p. 9 -10].
Așadar, recunoscând existența celor două tipuri de relații – un raport de succesiune (ceea ce
înseamnă că intervențiile diferitor participanți la dialog presupun o anumită ordine în desfășurarea
lor) și un raport de interdependență (în acest caz se are în ve dere faptul că intervențiile care constituie
o pereche de adiacență se condiționează reciproc), ar trebui să admitem că succesiunea actelor de
vorbire în interacțiunea conversațională este determinată de relația de interdependență dintre părțile
perechilor de adiacență. În felul acesta, este evident că prima parte a perechii de adiacență, datorită
trăsăturilor semantico -pragmatice, impune cu necesitate o anumită parte a doua.
Cât privește natură relației stabilite între părțile perechii de adiacență, trebui e menționat,
totuși, că lucrurile sunt departe de a fi clare.
Organizarea perechii de adiacență și natura relației dintre părțile ei componente. După
cum am văzut, caracteristica principală a perechilor de adiacență este dependența celei de -a doua
interven ții de prima intervenție, aceasta în condițiile în care f iecare intervenție aparține unuia dintre
cei doi interlocutori. Prin urmare, ar trebui să conchidem că perechea de adiacență se caracterizează
printr -o structură care are la bază relația de dependenț ă dintre cele două părți ale sale.

40
Regulile în conformitate cu care sunt organizate perechile de adiacență în structura
intervenției conversaționale reprezintă niște reguli de succesiune, reguli de înlănțuire a părților
componente ale unităților în cauză.
Cele două părți ale perechii de adiacență sunt orientate una spre cealaltă, în sensul că
realizarea primei părți o face necesară pe cea de a doua. Mai mult, aceste părți sunt legate între ele
astfel încât forma și conținutul celei de a doua părți sunt dep endente de prima parte. Totodată, cea de
a doua intervenție, reactivă, poate fi, în anumite condiții, relevantă pentru interpretarea intervenției
inițiative .
Analizând segmentarea secvențială a interacțiunii conversaționale cu doi parteneri, E.
Schegloff c onstată că aceasta are o structură care poate fi descrisă cu ajutorul formulei ababab , unde
„a” și „b” sunt participanții la conversație. Caracteristic pentru secvența ababab este faptul că fiecare
intervenție succesivă este secvențial dependentă de cea ca re o precedă [Schegloff, 1968, p. 1076].
În opinia celor mai mulți cercetători, principiul responsabil de organizarea secvențială a
perechii de adiacență din structura interacțiunii conversaționale se bazează pe conceptul „ dependență
condiționată” , sau, cu un alt termen sinonim acesta, „relevanță condiționată” [Kerbrat -Orecchioni ,
on-line; Bange, p. 52; Moeschler, Reboul, 1996, p. 453]. Referitor la acest concept, P. Bange constată:
„Conceptul de „relevanță condiționată” sau „dependență condiționată” (conditional relevance) este
instrumentul prin care analiza conversației etnometodologică explică înlănțuirea activităților verbale
ale celo r doi parteneri și structura interactivă a conversației” [Bange, 1990, p. 52].
Pornind de la felul în care este definit conceptul dat în literatura de specialitate, putem afirma
că termenul „dependență condiționată” este folosit pentru a desemna condițiil e stabilite de emițător
pentru continuarea conversației de către participantul la dialog care produce intervenția reactivă. Ele
au o importanță deosebită pentru desfășurarea interacțiunii conversaționale, în sensul că receptorul,
care trebuie să reacționez e la replica emițătorului, trebuie să țină cont de intervenția precedentă.
Pe de altă parte, examinarea faptelor conversaționale arată, totuși, că rolul intervenției
inițiative a emițătorului în determinarea părții secunde a unei perechi de adiacență nu p oate fi
absolutizat. După cum observă P. Bange, relația dintre cele două părți ale perechii de adiacență nu ar
trebui înțeleasă ca o relație de cauzalitate [Bange, 1990, p. 53]. Este bine știut faptul că în orice
situație de comunicare, o intervenție iniți ativă a locutorului poate fi urmată nu doar de o singură
intervenție reactivă, ci de o serie de replici. Astfel fiecare intervenție inițiativă admite posibilități de
realizare mai mult sau mai puțin numeroase. De exemplu, o întrebare este urmată, în mod no rmal, de
un răspuns, însă se poate întâmpla ca la întrebarea locutorului interlocutorul să reacționeze printr -o
altă întrebare. În același timp, o propunere poate fi urmată nu doar de o acceptare, ci și de un refuz,
de o scuză etc.

41
Pentru a arăta cât de am plă este posibilitatea structurală de a construi o pereche de adiacență,
este suficient să examinăm ce replici ar putea reprezenta răspunsul la una și aceeași întrebare, de
exemplu, Mihai pleacă mâine ?
1. Va pleca! Cum să nu plece?
2. Nu pleacă mâine, va p leca peste două zile.
3. Nu pleacă mâine, dar va pleca în curând .
4. De plecat va pleca, numai că nu se știe când .
5. Nu Mihai pleacă mâine . Mâine pleacă Ion.
6. Nu se poate. Nici nu are de gând.
7. Cum pleacă? Cine ți -a spus? etc.
Aceasta listă de răspunsuri posibile la întrebarea dată nu este, firește, nici pe departe completă.
După cum vedem și din exemplele prezentate, într -o situație concretă de comunicare prin
reacția sa de răspuns, receptorul poate acorda preferință uneia din tre variantele posibile de continuare
a conversației, ceea ce înseamnă că anumite replici vor fi preferate altora. Având în vedere această
stare de lucruri, s -a considerat că un alt principiu în conformitate cu care este organizată perechea de
adiacență es te cel al organizării preferențiale a perechilor de adiacență [Ionescu -Ruxăndoiu, 1999, p.
51; Moeschler, Reboul, 1996, p. 447, 450].
Prin urmare, în orice situație de comunicare receptorul ține cont de intervenția inițiativă a
emițătorului, având, totodată, libertatea de a alege, din mai multe posibilități, varianta care
corespunde cel mai bine intenției sale comunicative.
Pe baza celor expuse mai sus, ar trebui să conchidem că p erechile de adiacență din
componența schimburilor conversaționale sunt organizate în conformitate cu două principii
fundamentale:
1. principiul dependenței condiționate (care îi permite emițătorului prin replica inițiativă să
stabilească condițiile de cont inuare a interacțiunii conversaționale) și
2. principiul organizării preferențiale (datorită căruia receptorul are posibilitatea să aleagă din
mai multe variante pe cea pertinentă).
Anume respectarea acestor principii oferă posibilitatea ca două replici c onsecutive să
constituie o pereche de adiacență. Ele sunt importante prin faptul că determină succesiunea replicilor
în structura perechii de adiacență și asigură coerența și coeziunea interacțiunii conversaționale.
Analiza modului de manifestare a acestor principii în procesul interacțiunii conversaționale
demonstrează că ele nu se exclud, fiind, de fapt, complementare.
Așadar, studiul literaturii de specialitate a relevat că organizarea perechilor de adiacență,
constituite prin înlănțuirea unor acte de v orbire strâns legate între ele, este explicată, de cele mai

42
multe ori, în termeni de dependență (implicare ) sau în termeni de preferință (selecție, expectație,
prezicere ).
Mai trebuie precizat că în cercetările de analiză a discursului, regula de înlănțuir e care
reglementează relația dintre cele două părți ale perechii de adiacență este formulată apelându -se și la
alte concepte, între care cel de pertinență, relevanță condiționată [Moeschler, Reboul, 1996, p. 447]
și cel de constrângere, restricție ilocuțio nară de înlănțuire [Moeschler, Reboul, 1996, p. 443].
Este evident că explicarea modului de înlănțuire a actelor de vorbire în cadrul conversației în
baza unor condiții de pertinență / relevanță în raport cu alte acte de vorbire sau în baza unor
constrânge ri / restricții secvențiale de înlănțuire are unele tangențe cu explicarea acestui tip de
înlănțuire în conformitate cu principiul deja enunțat, cel al determinării condiționate.
Suntem de părere că aplicarea acestor principii care sunt puse la baza unei p erechi de
adiacență ar putea reprezenta un răspuns la întrebarea pusă de E. Shegloff: Cum am putea vorbi într –
un sens riguros că două elemente formează mai degrabă o pereche structurată decât că ar fi vorba
despre două unități separate, dintre care una s -ar putea întâmpla să o urmeze pe cealaltă? [Shegloff,
1968, p. 1083 ].
Factorii determinanți ai înlănțuirii discursive a actelor de vorbire. După descrierea
principiilor pe care se bazează regulile determinante ale organizării conversaționale, urmează să fie
elucidați factorii care reglementează succesiunea, înlănțuirea actelor de vorbire în structura perechilor
de adiacență.
Analiza conversați ei prin decuparea perechilor de adiacență presupune nu doar clarificarea
planurilor de organizare a interacțiunii conversaționale, ci și stabilirea factorilor contextuali și a
elementelor de natură lingvistică de care depinde combinarea actelor de vorbire în structura perechii
de adiacență.
Prin urmare, întrebarea care se pune în legătură cu acest aspect este următoarea: care sunt
factorii de care depinde înlănțuirea actelor de vorbire în structura perechilor de adiacență?
Încercând să găsească un răspuns la întrebarea dacă există reguli de înlănțuire în discurs, J.
Moeschler, unul dintre autorii Dicționarului enciclopedic de pragmatică , făcând referire la studiile
realizate în cadrul modelului genevez de analiză a discursului, menționează: „În cursul desfă șurării
interacțiunii verbale, enunțurile sunt supuse unor restricții secvențiale sau restricții de înlănțuire”
[Moeschler, Reboul, 1996, p. 443]. Importanța acestor restricții constă în faptul că satisfacerea lor
determină gradul de coeziune și de coerenț ă a secvenței de replici.
Examinând diferite tipuri de perechi de adiacență, autorul citat constată că restricțiile de
înlănțuire a actelor de vorbire în structura perechilor de adiacență sunt exprimate prin următoarele
patru condiții:

43
(i) Condiția temati că impune constituentului reactiv o temă identică cu cea a constituentului
inițiativ.
(ii) Condiția de conținut propozițional impune constituentului reactiv stabilirea unei relații
semantice (opozitivă, implicativă sau parafrastică) cu constituentul iniția tiv.
(iii) Condiția ilocuționară impune constituentului reactiv un anume tip de funcție
ilocuționară.
(iv) Condiția de orientare argumentativă îi impune constituentului reactiv să fie orientat din
punct de vedere argumentativ în același sens ca și constitu entul inițiativ.
După cum se arată în lucrarea la care ne referim, măsura în care sunt îndeplinite restricțiile de
mai sus determină gradul de coeziune și coerență a secvenței discursive [Moeschler, Reboul, 1996,
p. 444].
În legătură cu aceste condiții, e ste necesar să subliniem că restricțiile de înlănțuire pe care
trebuie să le satisfacă intervenția reactivă pentru a se conforma condițiilor impuse de intervenția
stimul a interlocutorului sunt dependente, în cea mai mare măsură, de factorii de natură sema ntică și
pragmatică.
Astfel, pentru ca o pereche de adiacență să fie bine formată, se impune respectarea, în special,
a următoarelor două condiții de bază: condiția de conținut propozițional și condiția ilocuționară.
Aceste condiții vizează relația dintre constituentul inițiativă și constituentul reactiv din structura
perechii de adiacență. Cea care trebuie să satisfacă restricțiile de înlănțuire, altfel spus, să corespundă
intervenției inițiative este intervenția reactivă reprezentată printr -un anumit act de vorbire.
Așadar, o pereche de adiacență din structura interacțiunii conversaționale este bine formată,
deci coerentă, atunci când aceasta se caracterizează:
a) prin unitate semantică (asigurată de potrivirea celor două enunțuri din componența perechii
de adiacență la nivelul conținutului propozițional) și
b) prin unitate ilocuționară (ceea ce înseamnă că forța cu care este realizat actul de vorbire
reactiv este în concordanță cu forța ilocuționară a actului de vorbire inițiativă ).
Pentru a ilustra impor tanța respectării acestor condiții în organizarea perechilor de adiacență
vom examina următoarele două secvențe conversaționale:
I. A. Cât e ora acum?
B. Zece fără un sfert. II. A. Cât e ora acum?
B. Bunica mea are nouăzeci de ani.

Observăm că în prima pereche de adiacență sunt respectate ambele condiții. În acest caz,
replica reactivă este în deplină concordanță cu replica inițiativă atât în plan ilocuționar (cele două
replici sunt organizate în conformitate cu schema conversațional ă întrebare – răspuns), cât și în plan

44
tematic (cel de al doilea enunț comunică exact informația solicitată prin enunțul interogativ).
În cea de a doua pereche este respectată doar condiția conținutului ilocuționar: un răspuns
urmează unei întrebări. În a celași timp, este încălcată condiția de conținut propozițional. Din cauză
că nu este respectată compatibilitatea celor două enunțuri la nivelul conținutului propozițional
înlănțuirea actelor de vorbire în secvența conversațională dată este greșită.
Din ace st punct de vedere, perechea de adiacență ar putea fi interpretată drept o secvență
cuprinzând o serie de acte de vorbire a căror coerență este asigurată de relația stabilită la nivelul forței
ilocuționare și a conținutului propozițional al enunțurilor pri n care sunt realizate actele date.
Organizarea relației dintre părțile perechii de adiacență. Exemplele de mai sus ne -au
permis să ilustrăm cazurile de alcătuire corectă sau incorectă a perechilor de adiacență. Este însă
important să vedem în ce constă mec anismul de înlănțuire a actelor de vorbire în interacțiunea
conversațională.
În legătură cu aceasta, problema importantă, care urmează a fi soluționată, ar putea fi
formulată cu ajutorul următoarelor întrebări: cum influențează cele două componente – conți nutul
propozițional și forța ilocuționară – alegerea enunțului din replica reactivă ? Care dintre aceste
componente este determinantă în fiecare caz concret ?
Valența discursivă. În opinia Lianei Pop mecanismul înlănțuirii discursive a actelor de
vorbire în structura perechilor de adiacență are la bază valența discursivă . Conceptul dat este definit
de cercetătoare ca fiind „proprietatea unor enunțuri de a reclama un alt enunț, ca n ecesar sau posibil,
într-o relație biunivoca, proactivă sau retroactiva, de schimb interacțional” [Pop, 2010, p. 231]. Cu
alte cuvinte, prin acest tip de valență se are în vedere capacitatea enunțurilor de a stabili relații la
nivelul conținutului propoziț ional și al forței lor ilocuționare cu alte enunțuri în structura perechilor
de adiacență.
Într-o asemenea optică, am putea admite că principiile de descriere și de caracterizare a
valenței unităților lexicale din structura enunțului ar putea fi extinse și asupra descrierii valenței
specifice enunțurilor ca mijloace de realizare a actelor de vorbire în procesul interacțiunii
conversaționale.
Astfel, respectând această apropiere dintre valența lexemului și cea a enunțului, ar trebui să
considerăm că orice enunț în calitatea sa de mijloc de realizare a unui act de vorbite funcționând ca
parte componentă a unei unități discursive minime ar trebui să se definească prin două tipuri de
valență discursivă:
a) o valență caracteristică enunțului la nivelul forței i locuționare și
b) o valență proprie enunțului din perspectiva conținutului lui propozițional.
Cu alte cuvinte, un enunț se poate caracteriza prin două tipuri de disponibilități virtuale

45
actualizate la nivelul discursului: unele dependente de natura forței ilocuționare a enunțului și altele
determinate de specificul conținutului propozițional.
După cum demonstrează analiza întreprinsă, enunțul din replica reactivă trebuie să fie orientat
spre ambii factori care leagă replicile între ele, adică atât spre for ța ilocuționară, cât și spre conținutul
propozițional al enunțului care realizează intervenția inițiativă .
Prin urmare, în procesul de formulare a replicii reactive, interlocutorul este obligat să țină
cont de ambele componente. După cum demonstrează însă faptele de limbă, el se poate raporta
preponderent fie la conținutul propozițional, fie la forța ilocuționară a enunțului care exprimă replica
reactivă.
Să examinăm următoarele două perechi de adiacență:
1. ─ Mihai pleacă astăzi.
─ Unde? 2. ─ Mihai pleacă astăzi.
─ De ce îmi spui mie asta?
După cum vedem, tipul de intervenție reactivă a alocutorului depinde de focalizarea acestuia
fie pe conținutul propozițional, fie pe forța ilocuționară a enunțului care realizează actul de vorbire
din intervenția inițiat ivă. Astfel, prima pereche de adiacență ilustrează cazul când pentru organizarea
perechii de adiacență este important conținutul propozițional al enunțului, iar în cea de a doua
accentul se pune pe forța ilocuționară a enunțului din intervenția inițiativă.
Constatăm deci că succesiunea actelor de vorbire în structura perechilor de adiacență este
determinată de legi care se manifestă la nivelul organizării semantice, dar și la nivelul relațiilor
ilocuționare. Din punctul de vedere al mijloacelor de formare corectă a perechii de adiacență,
receptorul este influențat, în alegerea intervenției reactive, de caracteristicile pragmasemantice și
ilocuționare ale replicii inițiativă. În acest sens, cea de a doua parte a perechii de adiacență poate fi
examinată pentr u a determina dacă replica așteptată a fost bine realizată sau dacă este nepotrivită
pentru contextul dat.
Așadar, r elația de dependență stabilită între părțile componente ale perechilor de adiacență
este de natură dublă: pragmasemantică și ilocuționară. Î n aceste condiții , perechea de adiacență
reprezintă o secvență conversațională care se caracterizează prin coerență semantică și pragmatică.

1.6. Funcționarea actelor de vorbire în structura perechilor de adiacenta

Având în vedere sarcina formulată la în ceputul acestei lucrări, este necesar să precizăm că
descrierea comportamentului discursiv al actelor de vorbire presupune stabilirea succesiunii lor în
interacțiunea conversațională.
După cum s -a văzut, fiecărui tip de act de vorbire îi sunt caracteristice anumite tipare

46
conversaționale specifice . De exemplu, actul de vorbire aserțiune constituie perechi de adiacență cu
structura: aserțiune + acceptare, aserțiune + respingere etc. Actu l de vorbire întrebare se utilizează
în componența unor perechi de adiacență cu structura: întrebare + răspuns (aserțiune), întrebare +
întrebar e etc. Actul de vorbire cerere intră în componența unor perechi de adiacență având structura:
cerere + acceptare , cerere + refuz etc.
Clasificarea perechilor de adiacență. Cunoașterea schemelor interacționale prototipice
care sunt specifice fiecărui tip de act de vorbire prezintă un interes deosebit pentru înțelegerea
modului de funcționare a acestor unități discurs ive minimale în interacțiunea conversațională.
Dat fiind numărul mare de acte de vorbire care admit mai multe posibilități de combinare, ar
trebui să constatăm că în interacțiunea conversațională este posibilă existența unui număr relativ mare
de perechi de adiacență. Fiind însă analizate din anumite puncte de vedere, perechile de adiacență ar
putea fi reduse la câteva tipuri elementare de articulare a actelor de vorbire, caracterizate printr -o
schemă secvențială dată.
În general, perechile de adiacență, î n calitatea lor de secvențe minimale ale interacțiunii
conversaționale, pot fi examinate și clasificate din următoarele puncte de vedere:
a) în funcție de tipul de act de vorbire folosit în intervenția inițiativă (A 1);
b) în funcție de tipul de act de vorb ire care apare în intervenția reactivă (A 2);
c) în funcție de tipul de relație stabilit între actele de vorbire din structura acestor unități
discursive minimale.
În conformitate cu primul criteriu, ar putea fi distinse următoarele clase mari de p erechi de
adiacență :
a) Perechile de adiacență (cuplurile) cu prima intervenție realizată prin acte de vorbire de tip
informativ. E vorba de perechile de adiacență care au în calitate de act de vorbire inițiativă o aserțiune
sau o întrebare;
b) Perechile de adiacență (cuplurile) cu prima intervenție realizată prin acte de vorbire de tip
acțional. Acestea sunt schemele interacționale constituite de următoarele acte de vorbire: cererea,
promisiunea, propunerea, invitația, cererea de permisiune, permisiunea, int erdicția;
c) Perechile de adiacență (cuplurile) cu prima intervenție realizată prin acte de vorbire de tip
expresiv, între care se numără: salutul, mulțumirea, scuza, complimentul, lauda, felicitarea, regretul,
mustrarea, reproșul, acuzația etc .;
Cât prive ște actele de vorbire de tip declarativ, este greu să se vorbească despre anumite
perechi de adiacență (cuplurile) care ar avea prima intervenție realizată printr -un astfel de act de
vorbire. Acest lucru se explică prin faptul că actele în cauză, de obicei , nu presupun o reacție verbală
din partea receptorului.

47
Este evident că aceste clase de perechi de adiacență au un caracter foarte general și, fără a ține
cont de actul de vorbire din intervenția reactivă, nu putem să vorbim despre modul în care sunt
utilizate actele de vorbire în structura perechilor de adiacență.
După cum s -a mai spus, scopul ilocuționar formulat și acțiunea desemnată în primul enunț
proiectează o reacție corespunzătoare din partea receptorului. Prin urmare, pentru a putea caracteriza
un act de vorbire sub aspectul comportamentului său discursiv este important să stabilim tipul de act
de vorbire din intervenția reactivă. Numai în aceste condiții pot fi identificate schemele interacționale
constituite de actele de vorbire de tip informaț ional, acțional sau expresiv.
Așadar, analiza și descrierea schimburilor binare în care intervenția inițiativă realizată printr –
un act de vorbire dat este urmată de un act de vorbire de un anumit tipuri reprezintă, de fapt, o
posibilitate de explicare a co mportamentului discursiv al actelor de vorbire de tip informativ,
Cea de a doua clasificare a perechilor de adiacență are în vedere statutul actelor de vorbire
folosite în intervenția reactivă, care constituie partea secundă a unei perechi de adiacență .
Cât privește actele de vorbire reactive, acestea apar ca niște reacții de răspuns ale receptorului
la intervenția dialogală precedentă a emițătorului. În raport cu prima parte a perechii de adiacență
actele de vorbire răspuns se definesc printr -un anumit statut. De exemplu, adresându -se cu o întrebare
către interlocutorul său, locutorul așteaptă să primească un răspuns pozitiv, însă poate urma și unul
negativ. În același timp, formulând o cerere, o rugăminte, o invitație, un compliment, locutorul se
așteap tă ca ele să fie acceptate, dar se poate ciocni și cu o respingere venită din partea interlocutorului.
În conformitate cu principiul organizării preferențiale a perechilor de adiacență, intervențiile
inițiativă în structura acestor unități conversaționale pot fi urmate de două tipuri de intervenții
reactive: preferate (sau așteptate) și nonpreferate (sau ne așteptate) [ Moeschler, Reboul, 1996, p. 454;
Ionescu -Ruxăndoiu, 1999, p. 51 ]. Ar putea fi aduse următoarele exemple care să ilustreze distincția
preferat – nonpreferat: acceptarea unei cereri va reprezenta un act de vorbire preferat, iar respingerea
cereri i, un act de vorbire nonpreferat.
Așadar, au statut de intervenții reactive preferate actele de vorbire folosite în perechile de
adiacență caracterizate prin următoarele scheme interacționale: întrebare – răspuns așteptat, cerere –
acceptare, ofertă – acceptare, invitație – acceptare, compliment – acceptare etc. În toate aceste situații
avem de a face cu intervenții reactive preferate, adică așteptate. În același timp, drept acte răspuns
nonpreferate sunt considerate actele de vorbire din structura următoa relor perechi de adiacență:
întrebare – răspuns neașteptat sau nonrăspuns, oferta – refuz, cerere – refuz, compliment – respingere
etc.
În studiile de specialitate se menționează că intervențiile reactive preferate se definesc prin
următoarele trăsături ca racteristice:

48
a) reprezintă alternative structurale care se conformează așteptărilor [Ionescu -Ruxăndoiu,
1999, p. 51];
b) sunt oferite în mod spontan, fără întârziere / ezitare [Bonta, p. 47], fiind mai frecvente
[Moeschler, Reboul, 1996, p. 450];
c) sunt corespondente firești, nemarcate, ale primelor părți [Ionescu -Ruxăndoiu, 1999, p. 51];
conțin mai puțin material lingvistic [Bonta, p. 47];
d) antrenează mai puține consecințe asupra desfășurării ulterioare a conversației [Moeschler,
Reboul, 1996, p. 450].
Intervențiile reactive nonpreferate prezintă trăsături opuse celor dintâi:
a) sunt neașteptate [Ionescu -Ruxăndoiu, 1999, p. 51], fiind oferite cu oarecare întârziere /
ezitare (Bonta, p. 47);
b) materialul lingvistic e superior din punct de vedere cantita tiv [Bonta, p. 48], el fiind marcate
prin diverse tipuri de complexitate structurală. De ex., refuzul unei solicitări e o alternativă marcată
(se poate compara modul complicat de formulare a enunțurilor care îl exprimă cu simplitatea absolută
a formulării acceptării) [Ionescu -Ruxăndoiu, 1999, p. 51].
Actele de vorbire în structura schimburilor verbale. Descrierea și clasificările prezentate
mai sus au avut în vedere doar unitățile dialogale constituite pe baza relației stabilite între două
elemente – actul de vorbire inițiativă și cel reactiv – care alcătuiesc un schimb verbal minimal. Se
consideră că aceasta este schema interacțională tipică intera cțiunii conversaționale. Cu toate acestea,
nu este exclusă nici existența unor schimburi verbale care să constituite unități discursive cuprinzând
mai multe replici interconectate între ele.
Prin urmare, o altă problemă care apare în legătură cu analiza pe rechilor de adiacență în
interacțiunea conversațională este cea referitoare la caracteristica acestor unități dialogale din
perspectiva caracterului lor complet. Întrebările la care se caută răspuns în acest caz sunt: de ce
depinde completitudinea unui sch imb verbal și câte intervenții sunt necesare pentru constituirea unei
unități dialogale complete ?
Se cere menționat că, în general, actul de vorbire inițiativă declanșează schimbul de replici,
iar actul de vorbire reactiv este destinat să încheie acest sch imb. Totuși, nu orice intervenție reactivă
îndeplinește rolul de element de încheiere a schimbului verbal [Șerbănescu, 2002, p. 168].
Examinând actele de vorbire sub aspectul utilizării lor în componența unităților interacționale,
L. Pop constată că actel e de vorbire care apar în poziția unei intervenții preferate, așteptate sunt cele
care „satisfac o valență dialogală , constituind cu primul enunț o suita bine formata de replici, putând
conduce spre ceea ce, ulterior, s -a numit completitudine a unui schimb ” [Pop, 2010, p. 232]. Astfel,
actele de vorbire din poziția răspunsului preferat au rolul de a consuma valența dialogală a actului de

49
vorbire inițiativă, încheind, de obicei, o unitate dialogală. Pe de altă parte, actele de vorbire realizate
în cadrul une i replici nonpreferate, neașteptate „nu satisfac valenta primului enunț, constituind cu
acesta o suita de replici incompletă” [Pop, 2010, p. 232].
În aceste condiții, actele de vorbire neașteptate, nonpreferate reprezintă, de fapt, declanșatori
de noi rea cții din partea interlocutorului, presupunând deci continuarea conversației. După cum
concluzionează L. Pop, „o relație nepreferată reclamă relansări ulterioare ale interacțiunii până la
obținerea „dublului acord” al participanților, adică până la satisfac erea valentelor fiecărei replici”
[Pop, 2010, p. 232].
Pentru a ilustra cele expuse mai sus, vom examina două perechi de adiacență, alcătuite din
câte două replici, care însă se caracterizează prin diferite structuri interacționale.
A1: Ai fost ieri la șc oală? (întrebare)
A2: Da, am fost. (răspuns așteptat) A1: Unde sunt banii? (întrebare)
A2: Ce bani? Habar n -am despre ce vorbești? (răspuns
neașteptat)
Analizând aceste schimburi verbale, observăm că ambele cuprind în structura lor două
intervenții interconectate semantic și pragmatic: intervenția inițiativă a locutorului și intervenția prin
care se manifestă reacția interlocutorului. Între aceste perechi există însă o diferență esențială. Astfel,
în timp ce prima se încheie cu un răspuns preferat, așteptat, cea de a doua conține un răspuns
neașteptat, nonpreferat. Prin urmare, cea dintâi trebuie considerată a fi o pereche completă, ea nu
presupune o nouă intervenție. Cealaltă pereche are însă un caracter incomplet, ea implicând replici
suplimentare până la clarificarea situației.
Cercetătorii vorbesc în acest caz despre structuri închise și structuri deschise (Șerbănescu,
2002, p. 168). Sunt considerate d eschise schimburile verbale prin intermediul cărora locutorul
reușește să obțină ceea ce a intenționat: răspunsul solicitat, realizarea acțiunii cerute sau promise etc.
Sunt deschise schimburile verbale în urma cărora acțiunea pe care și -a propus s -o reali zeze emițătorul
nu s-a încheiat cu succes.
Așadar, completitudinea sau incompletitudinea schimburilor verbale depinde de realizarea /
nerealizarea scopului urmărit de către locutor.
Cele prezentate mai sus ne îndreptățesc să admitem existența unor schimbu ri verbale care
constituie unități dialogale, deci secvențe de replici interconectate semantic și pragmatic, alcătuite
din mai mult de două replici. Și într -adevăr, cercetătorii care au analizat structura interacțiunii
conversaționale menționează că schimb urile verbale pot fi reprezentate prin următoarele scheme
interacționale de bază:
a) schimburi verbale cu doi termeni. Sunt schemele interacționale binare, cuprinzând o
intervenție inițiativă și o intervenție reactivă. Acestea au o mare frecvență în comunicare . Dintre

50
acestea, predominante sunt schimburile cu structura: „întrebare – răspuns” „cerere – acceptare a
cererii” etc.
b) schimburi verbale cu trei și mai mulți termeni. Sunt schemele i nteracționale care, pe lângă
intervenția inițiativă și o intervenție reactivă, mai pot cuprinde și alte intervenții, terminându -se în
cele din urmă cu o intervenție de încheiere.
Precizăm că, în analiza faptelor de limbă întreprinsă în lucrarea de față, s -a avut în vedere nu
orice alăturare de replici, ci doar unitățile funcționale din componența dialogului, formate din replici
interconectate semantic și pragmatic.

Concluzii la capitolul 1

1. Analiza studiilor de pragmatică demonstrează că actele de vorb ire pot fi privite dintr -o
dublă perspectivă: acțională (ilocuționară) și interacțională.
Primul tip de analiza, realizată la nivelul enunțului, urmărește stabilirea și caracterizarea
valorii ilocuționare proprii actului de vorbire respectiv (tipul de acț iune înfăptuită prin utilizarea
enunțului în situații concrete de comunicare), identificarea mijloacelor de limbă folosite pentru
realizarea acestei valori și relevarea condițiilor de realizare (reușită sau nereușită) a actelor de vorbire.
Teoria clasică a actelor de vorbire în varianta lui J. Austin și a continuatorilor lui (J. Searle, D.
Vanderveken etc.) este cea care se preocupă de aspectele acționale ale actelor de vorbire.
În cel de al doilea caz, actele de vorbire sunt examinate din punctul de vedere al modului în
care ele se manifestă la nivelul discursului, fiind văzute ca elemente componente ale unor secvențe
interacționale constituite din cel puțin două acte de vorbire, dintre care unul este cel care inițiază
perechea de adiacență și altul care o încheie.
2. Pentru a descrie funcțiile discursive ale actelor de vorbire din limba română a fost necesară
realizarea unei clasificări a acestor unități care ar avea în vedere nu doar aspecte legate de
conținuturile lor implicite (forță ilocuționară, conțin ut propozițional), ci și anumite particularități
vizând comportamentul lor discursiv.
Analiza realizată în lucrarea de față pornește de la următoarea clasificare a actelor de vorbire:
acte de vorbire de tip informațional (urmăresc vehicularea informației î n actul de comunicare, fiind
folosite de către locutor pentru a comunica interlocutorului sau pentru a -l întreba pe acesta cum stau
lucrurile), acte de vorbire de tip acțional (vizează să impună realizarea unei acțiuni de către
participanții la interacțiun e), acte de vorbire de tip expresiv (reprezintă o manifestare în plan verbal
a sentimentelor, emoțiilor și a atitudinilor vorbitorului vizavi de o stare de lucruri) și acte de vorbire
de tip declarativ (provoacă, instituie o nouă stare de lucruri prin fapt ul de a declara ceva într -un

51
anumit cadru instituțional). Aceste patru tipuri de acte de vorbire înglobează, la rândul lor, mai multe
subtipuri.
3. În opinia majorității cercetărilor, abordarea funcțională, interacțională a actelor de vorbire
echivalează cu examinarea lor în structura conversației (interacțiunii conversaționale). Fiind „forma
cea mai frecventă de discurs”, conversația reprezintă varianta dialogului în cadrul căreia se manifestă
în modul cel mai direct actele de vorbire. Analiza actelor de vorbire pornind de la înlănțuirea lor în
interacțiunea conversațională i -a determinat pe unii cercetători să vorbească despre „dialogizarea”
teoriei actelor de vorbire.
4. Cercetările au demonstrat că a analiza comportamentul discursiv al actelor de vorbir e
înseamnă, de fapt, a stabili regulile care reglementează succesiunea lor în discurs. Regulile de
succesiune a actelor de vorbire sunt urmărite, în lucrare, la nivelul perechii de adiacență, care
reprezintă o unitate interacțională cuprinzând secvențe de două enunțuri consecutive, produse de
emițători diferiți, ordonate ca o succesiune de părți și structurate astfel încât prima parte reclamă cu
necesitate o a doua.
În componența perechii de adiacență actele de vorbire au un statut diferit. Din punctul de
vedere al rolului jucat în cadrul schimburilor verbale, ele sunt de două feluri: acte inițiative și acte
reactive. Regulile de înlănțuire / de succesiune a actelor de vorbire presupun stabilirea unor relații
între enunțurile care exprimă cei doi constituen ți ai perechii de adiacență atât la nivelul conținutului
propozițional, cât și la nivelul forței ilocuționare.
5. Modul de organizare a perechilor de adiacență, constituite prin înlănțuirea unor acte de
vorbire legate între ele, este explicată, de cele ma i multe ori, în termenii de dependență (implicare)
sau în termenii de preferință. Așadar, perechile de adiacență din componența schimburilor
conversaționale sunt bazate pe următoarele două principii fundamentale: principiul dependenței
condiționate și prin cipiul organizării preferențiale. În conformitate cu primul principiu emițătorul
stabilește prin replica inițiativă condițiile de continuare a interacțiunii conversaționale, iar datorită
celui de al doilea principiu receptorul are posibilitatea să aleagă d in mai multe variante pe cea
potrivită pentru contextul dat de comunicare.
Deși admite o anumită variabilitate, procesul de constituire a perechilor de adiacență nu
presupune o libertate absolută. Această unitate discursivă minimală se manifestă prin struc turi
caracteristice care se repetă în interacțiunea conversațională, prin urmare, este posibilă inventarierea
și descrierea lor.

52
Capitolul 2. Aserțiunea. Comportamentul discursiv al actelor de vorbire asertive

2.1. Trăsăturile pragmasemantice ale actelo r de vorbire asertive

Scopul capitolului de față este să analizeze comportamentul discursiv al actelor de vorbire de
tip informațional. El conține deci o descriere a unităților discursive minimale constituite de una dintre
cele două specii de bază ale act elor de vorbire de tip informațional, și anume aserțiunea.
Din cele expuse până acum a rezultat foarte clar că înlănțuirea actelor de vorbire în secvențe
conversaționale este determinată, într -o foarte mare măsură, de trăsăturile lor semantico -pragmatice.
După cum se va vedea și în continuare, tipul și valoarea actelor de vorbire folosite ca reacție de
răspuns a receptorului depinde de trăsăturile actului de vorbire informațional folosit în intervenția
inițiativă, în special, de specificul conținutului prop ozițional și al forței lor ilocuționare. Astfel, pentru
a descrie modul de înlănțuire a actelor de vorbire asertive în componența unităților minime ale
interacțiunii conversaționale, este necesar să realizăm o analiză structural -semantică și pragmatică a
actelor de vorbire în cauză.
S-a spus deja că trăsătura generală specifică actelor de vorbire informaționale rezidă în faptul
că ele sunt legate de vehicularea informațiilor în actul de comunicare. Cele două specii de acte de
vorbire de tip informațional so licită sau transmit informații în legătură cu o stare de lucruri din
realitate. Este evident că specificul lor ar trebui să se manifeste și în ce privește comportamentul lor
discursiv.
Pentru început ne propunem să examinăm tiparele conversaționale specifi ce actelor de vorbire
din clasa aserțiunii. Este vorba de secvențele conversaționale care au în poziția intervenției inițiative
un act de vorbire asertiv, adică o aserțiune, și intervenția reactivă a receptorului care urmează acestei
aserțiuni.
Cât priveșt e termenii folosiți pentru desemnarea actelor al căror scop ilocuționar este
comunicarea unei informații către interlocutor, menționăm că termenul de act asertiv nu este unicul
întâlnit în literatura de specialitate. Astfel, termenul lui J. Austin (1962) p entru aceste acte este cel de
acte expozitive . La J. R. Searle (1969), ele sunt definite drept acte reprezentative (incluzând nu numai
expozitivele, ci și unele verdictive din clasificarea lui Austin de tipul „consider că”, „socotesc că”).
În literatura de specialitate se mai găsesc și alți termeni, precum acte de vorbire declarative,
descriptive sau ilustrative . În lucrarea de față vom folosi termenul act asertiv , care, în opinia noastră,
corespunde în cea mai mare măsură specificului lor funcțional.
Refe rindu -ne la modul de descriere a acestor acte de vorbire, reamintim faptul că orice act de
vorbire poate fi caracterizat în funcție de un număr mare de parametri. Potrivit lui J. Searle, numărul

53
acestora se ridică la doisprezece [Searle, 1982, p. 40 – 46]. Printre parametrii esențiali în analiza
actelor de vorbire ar trebui menționați următorii: forța ilocuționară (scopul comunicativ), conținutul
propozițional și direcția de ajustare a conținutului exprimat prin enunț cu realitatea desemnată (de la
cuvinte spre realitate sau de la realitate spre cuvinte).
Pornind de la cele de mai sus, vom încerca să realizăm o descriere a actelor asertive,
examinând în mod special conținutul propozițional și forța lor ilocuționară și prezentând, de
asemenea, mijloacele ver bale de realizare a acestui tip de acte de vorbire (mărcile forței ilocuționare).
Din punctul de vedere al conținutului lor propozițional, actele de vorbire din clasa aserțiunii
presupun descrierea unui eveniment, a unei stări de lucruri din realitate. Dec i caracteristica lor
esențială rezidă în faptul că ele spun ceva despre ceva [Moeschler, Reboul, 1996, p. 42]. Totuși, rolul
lor nu se limitează la o simplă descriere a unui fapt din realitate. Ele sunt folosite de vorbitor pentru
a afirma ceva, adică pent ru informarea cuiva despre ceva. Așadar, asertivele ar putea fi definite ca
fiind niște acte de vorbire care au drept obiectiv principal comunicarea de informații către
interlocutor.
Ținând cont de ceea ce se spune, dar și de ceea ce se poate face cu ajuto rul unui act de vorbire
asertiv, am putea prezenta următoarea caracteristică succintă a actelor de vorbire din clasa dată.
În primul rând, un act de vorbire asertiv implică o informație care corespunde evenimentului ,
stării de lucruri din realitate descris e în enunțul respectiv. Datorită acestui fapt asertivele sunt
caracterizate din punctul de vedere al direcției de raportare la realitate. Orientarea comunicării se face
pornind de la cuvinte spre realitate, cuvintele fiind ajustate, adecvate la realitate [ Vanderveken, 1992,
p. 16]. Despre actele de vorbire date se spune că sunt niște „acte prin care realitatea este transfigurată
în limbaj” [Munteanu, 2014, p. 278].
În al doilea rând, actele de vorbire asertive, care afirmă existența unei stări de lucruri, „ au
drept scop general să informeze interlocutorul în legătură cu un anumit eveniment” [GALR, II, p.
26]. După cum vedem, un act de vorbire asertiv îi oferă emițătorului posibilitatea de a face în așa fel
ca interlocutorul său să fie informat cu privire la starea de lucruri descrisă prin conținutul
propozițional al enunțului. Aceasta înseamnă că, prin forța lor ilocuționară, actele de vorbire asertive
sunt orientate spre stabilirea unei relații între emițător și receptor.
Privite din acest punct de vedere, enunțurile folosite pentru realizarea actelor de vorbire date
includ în structura lor de profunzime verbul a afirma [Opran, 2014, p. 197]. Prin urmare, structura
actelor de vorbire în cauză ar putea fi reprezentată schema tic prin formula: E afirmă că X , unde prin
E se are în vedere emițătorul (vorbitorul), iar X simbolizează conținutul enunțului.
Atunci când se urmărește scopul de a pune în evidență performativitatea actelor de vorbire
asertive, tăgăduită, după cum se știe, inițial de J. Austin, forța ilocuționară a asertivelor ar putea fi

54
actualizată cu ajutorul formulei: Eu îți comunic că X sau Eu vreau ca tu să știi că X . În această ordine
de idei, G. Leech constată că un act asertiv este reprezentat printr -un enunț al cărei scop ilocuționar
este de a face ca ascultătorul să fie conștient că Y (unde Y reprezintă o propoziție)” [Leech 1983, p.
115].
În sfârșit, trebuie precizat că scopul urmărit de emițător prin realizarea unui act de vorbire
asertiv nu se limitează doar la a descrie o stare de lucruri și de a transmite informația dată
interlocutorului, ci și de a -l face pe acesta să creadă în ade vărul celor afirmate. Spunând, de exemplu,
Plouă , vorbitorul nu doar oferă informații (realizează un act ilocuționar), ci și susține că ceea ce spune
este adevărat. În concepția majorității pragmaticienilor, actele de vorbire în cauză sunt acte care au
ca obiectiv angajarea emițătorului, chiar și în grade diverse, față de adevărul enunțului exprimat
[Ionescu -Ruxăndoiu, 2003, p. 38]. În aceste condiții, asertivele, cel puțin o mare parte dintre ele, pot
fi evaluate pe dimensiunea adevărat -fals. Din motive le sne de înțeles, vom lăsa la o parte enunțurile
prin care locutorul are intenția de a -și înșela interlocutorul. Aceste tipuri de enunțuri necesită o
cercetare aparte.
Sintetizând, ar trebui să menționăm că operațiile de bază implicate de procesul de produce re
a actelor de vorbire asertive, și anume a descrie ceva și a informa pe cineva despre ceva , sunt
responsabile de constituirea celor două componente care definesc actele de vorbire date: conținutul
propozițional exprimat prin enunțul respectiv (se constit uie ca rezultat al operației de descriere a stării
de lucruri din realitate, descriere care poate fi adevărată sau falsă) și forța ilocuționară (constituită
datorită operației de afirmare și de asumare a adevărului celor spuse).
Conchidem astfel că actele de vorbire asertive se caracterizează prin următoarele trăsături –
pragmasemantice:
a) descriu, reprezintă un eveniment, o stare de lucruri din realitate. De exemplu, Afară e soare.
b) informează interlocutorul în legătură cu evenimentul, starea de lucruri din realitate descrise.
Această trăsătură poate fi actualizată cu ajutorul formulei: Eu vreau ca tu să știi că afară e soare .
c) emițătorul își asumă adevărul propoziției exprimate. Trăsătura dată poate fi actualizată cu
ajutorul formulei: Eu vreau ca tu să știi că eu spun adevărul când îți comunic că afară e soare .
Anume aceste trăsături pragmasemantice au o relevanță hotărâtoare pentru comportamentul
discursiv al actelor asertive fiind determinante pentru structura perechilor de adiacență constituite de
acestea.

2.1.1. Formele aserțiunii și tipologia actelor de vorbire asertive (Subtipuri de acte de
vorbire asertive )

55
Asertivele constituie cea mai numeroasă clasă de acte de vorbire din limbă. Fiind foarte
numeroasă, clasa dată este eterogenă. De asemenea, actele de vorbire în cauză se caracterizează
printr -o mare frecvență în comunicare.
Caracterul eterogen al clasei date se explică prin aceea că aserțiunea c a modalitate de
transmitere a informației de la emițător către receptor presupune vehicularea unor conținuturi de
natură foarte diferită. În plus, actul dat cuprinde mai multe modalități de comunicare a unei informații
către interlocutori.
În cele de mai s us au fost puse în evidență trăsăturile esențiale specifice actului de a -l informa
pe interlocutor pornind de la descriere a sau constatarea unui fapt. Actul dat cunoaște însă numeroase
forme de manifestare în raport cu care sunt delimitate mai multe subspe cii de asertive.
Unele indicații privind subtipurile de acte de vorbire asertive diferențiate în funcție de rolul
cu care sunt folosite ele în comunicare, dar și în funcție de conținutul transmis se găsesc chiar în
definițiile actelor de vorbire de acest tip. De exemplu, în Dicționarul de științe ale limbii , prin act
asertiv se înțelege un act de tip informațional prin care se exprimă idei, observații și opinii, ce
furnizează argumente în favoarea acestora sau se clarifică uzuri și semnificații [ Bidu -Vrănc eanu,
2001 , p. 74]. O prezentare a tipurilor de acte de vorbire asertive se întâlnește și în GALR, volumul II
în legătură cu definirea e nunțurilor asertive. Descriind acest tip de enunțuri, în GALR se menționează
că ele pot exprima o opțiune , o mărturisire , o constatare sau o descriere a unui fapt, un avertisment ,
o predicție , dirijate dinspre locutor spre alocutor [GALR, II, p. 28].
Subtipuri de acte de vorbire tip asertiv diferențiate în funcție de modul lor de realizare.
De menționat că subtipurile de as ertive sunt diferențiate în funcție de specificul celor două
componente esențiale ale actelor de vorbire date: forța ilocuționară și conținutul lor propozițional.
Este evident că toate speciile de asertive se caracterizează prin același scop ilocuționar:
comunicarea unei informații referitoare la o stare de lucruri din realitate. Totuși, după cum
demonstrează analiza realizată, clasa asertivelor cuprinde o subspecie centrală și câteva subspecii
periferice. Subclasele de asertive periferice posedă pe lângă t răsătura generală caracteristică clasei
date și anumite trăsături adiționale care le fac să se distingă atât de tipul de bază, cât și unele de altele.
Dată fiind eterogenitatea clasei la care ne referim, sunt posibile mai multe modalități de
clasificare a actelor de vorbire asertive.
Atunci când se ia în considerare specificul conținutului propozițional și scopul cu care actele
de vorbire asertive sunt folosite în interacțiunea conversațională în raport cu interlocutorul, pot fi
delimitate mai multe specii de asertive, dintre care o importanță mai mare prezintă îndeosebi
următoarele trei specii: a) asertivele descriptive, b) asertivele evaluative și c) asertivele
argumentative.

56
Asertivele descriptive sunt folosite de locutor cu scopul de a -l informa pe inter locutor asupra
unei stări de lucruri reale sau inventate. Conținutul lor propozițional reprezintă descrierea unei
situații, a unei stări de lucruri din realitate.
Actele de vorbire din această subclasă pot fi calificate drept asertive standard: posedă
trăsăturile esențiale ale clasei date. Prin conținutul lor propozițional, actele date reprezintă o descriere
a obiectelor, a faptelor sau a evenimentelor din realitate: Afară strălucește soarele. Câmpia este
verde. Deci s copul lor ilocuționar este să facă în a șa fel ca ascultătorul să știe despre o stare de lucruri
din realitate și să creadă că ceea ce spune vorbitorul este adevărat. Pentru acest tip de asertive este
caracteristică posibilitatea evaluării lor pe dimensiunea adevărat – fals (valoarea de adevăr). Astfel,
în cazul în care nu minte, vorbitorul își asumă adevărul propoziției exprimate.
Asertivele evaluative îi servesc vorbitorului pentru exprimarea unei opinii, păreri, convingeri,
decizii cu privire la obiectele, faptele sau evenimentele descrise. Altfel spus, prin conținutul lor
propozițional ele nu descriu obiecte, fapte sau evenimente din realitate, ci le evaluează, le dau o
apreciere: Cartea este interesantă. Tabloul acesta este foarte frumos.
În sfârșit, asertivele de tip argumentativ au rolul de a exprima argumentări, motivări, altfel
spus, ele sunt folosite pentru motivarea unor si tuații, unor acțiuni: E deja târziu. O definiție a
enunțurilor argumentative de acest tip găsim la O. Ducrot, care scria următoarele: „A spune despre
un enunț că are valoare argumentativă înseamnă a admite că el folosit cu scopul de a -l orienta pe
receptor spre o anumită concluzie” [Ducrot, 1980, p. 12].
Dacă ar fi să facem o caracteristică generală a celor trei subclase de asertive ar trebui să
observăm că asertivele descriptive comunică ceva, asertivele evaluative sunt folosite pentru a
comunica ceva afec tând atitudinile participanților la comunicare, iar cele argumentative comunică o
informație pentru a influența comportamentul receptorului.
După cum vedem, procesul de identificare a celor trei subtipuri de asertive se bazează pe două
caracteristici esențiale ale actelor de vorbire, și anume: pe scopul actului de vorbire și pe relația dintre
conținutul propozițional și lumea reală. Pornind de la scopul cu care este formulat actul de vorbire,
se poate face distincție î ntre asertive în funcție de verbele care le corespund: a descrie (descriptivele) ,
a considera (evaluativele) , a crede (argumentativele) .
Pe de altă parte, relația dintre conținutul propozițional și lumea reală poate fi privită sub două
aspecte. În cazul asertivelor descriptive vorbitorul formulează enunțul astfel încât acesta să arate
realitatea așa cum este . Și dimpotrivă, în cazul asertivelor evaluative vorbitorii sunt tentați să evalueze
obiectele, evenimentele stările de lucruri, oferind opinii mult sau mai puțin obiective. În sfârșit,
asertivele argumentative prezintă ceea ce crede locutorul în legătură cu cele descrise prin conținutul
propozițional al enunțului dat.

57
Este important de menționat, de asemenea, că delimitarea acestor subspecii de asertive nu
totdeauna este un lucru ușor de realizat, mai ales, în situații concrete de comunicare. Astfel, pentru a
face distincție între o aserțiune descriptivă și una cu carac ter evaluativ sau argumentativ este imperios
necesar să luăm în considerare nu doar mijloacele de realizare a actului respectiv, ci și anumiți factori
de natură contextuală.
S-a spus deja că nucleul asertivelor îl constituie actele de vorbire care reprezin tă realitatea în
plan discursiv. Pe lângă această subspecie de acte vorbire, calificate drept asertive prototipice, în
categoria dată intră următoarele subtipuri de acte de vorbire: presupunerea, predicția (previziunea),
avertismentul, mărturisirea (confes iunea), denunțul (demascarea) . Aceste subtipuri de asertive diferă
în ce privește modul de realizare a aserțiuni. Vom nota că, din lipsă de spațiu, aceste subspecii de
asertive vor rămâne în afara lucrării de față.
Un alt aspect care ar trebui clarificat vizează mijloacele formale de exprimare a actele asertive.
Acestea se realizează, de obicei, prin propoziții enunțiative. Într -un sens restrâns, mai ales în
gramaticile tradiționale, se considera că o afirmație corespunzătoare actului asertiv poate fi expr imată
printr -un enunț asertiv în forma pozitivă . Totuși, din perspectivă pragmatică sunt incluse în categoria
asertivelor și cele exprimate prin enunțuri asertive negative. Un enunț afirmativ „descrie o stare de
lucruri, o acțiune sau un obiect ca existent e (Cartea a apărut. ); enunțul negativ corespunzător îl
contrazice, exprimând neadevărul său, nonexistența sau nerealizarea respectivei stări ( Cartea nu a
apărut. )” [GALR II, 2005, p. 698].
În felul acesta, o altă distincție care trebuie luată în considerare în operația de stabilire a
trăsăturilor semantico -pragmatice relevante pentru comportamentul discursiv al actelor de vorbire
asertive este cea care presupune delimitarea celor două forme ale aserțiunii, și anume: a) o formă
pozitivă (afirmația) și b) o formă negativă (negația).
Există, de asemenea, posibilitatea realizării asertivelor ca acte indirecte, mai ales, prin
propoziții interogative (întrebările retorice). Uneori, actele asertive pot fi exprimate și cu ajutorul
propozițiilor exclamative.
Generalizând, ar trebui să spunem că distincțiile prezentate mai sus sunt relevante pentru
comportamentul discursiv al actelor de vorbire asertive, ceea ce înseamnă că subtipurile de acte
asertive se deosebesc prin comportamentul lor în cadrul perechilor de adiacență. După cum vom
vedea, pentru fiecare dintre subtipurile date sunt caracteristice anumite scheme conversaționale.

2.2. Funcționarea discursivă a actelor de vorbire asertive

După analiza trăsăturilor semantico -pragmatice ale actelor de vorbire asertive, poate fi

58
examinată și problema funcționării lor în interacțiunea conversațională.
Pornind de la premisa că schemele conversaționale specifice actelor de vorbire sunt
determinate de trăsăt urile pragmasemantice ale actelor utilizate în intervenția cu funcția inițiativă, la
care se adaugă anumiți factori contextuali, vom încerca să punem în lumină modalitatea de înlănțuire
discursivă a actelor de vorbire din clasa dată. Vor fi descrise secven țele conversaționale constituite
de actele asertive și de actele de vorbire admise ca răspuns la o aserțiune făcută de emițător.
După cum observă cercetătorii, a analiza aserțiunile folosite ca acte cu rol de inițiativă
înseamnă să identificăm sistemul de așteptări și de constrângeri pe care le impune actul de vorbire
asertiv din intervenția inițiativă în procesul constituirii perechilor de adiacență [Kerbrat -Orecchioni,
2012, p. 58].
Datorită specificului lor funcțional actele asertive (sunt folosite cu scopul de a comunica o
informație) ar putea să apară în interacțiunea verbală și independent, fără să solicite o reacție de
răspuns din partea ascultătorului [Kerbrat -Orecchioni, 2012, p. 58]. Totuși, în cele mai multe cazuri,
asertivele funcționează ca părți componente ale unor perechi de adiacență. Acest lucru se întâmplă
deoarece actele de vorbire sunt menite nu doar să acționeze asupra destinatarului, ci și să -l determine
pe acesta s ă reacționeze [Kerbrat -Orecchioni, 2012, p. 58]. Asertivele pot apărea fie în poziția
intervenției inițiativă, antrenând anumite tipuri de reacții de răspuns din partea receptorului, fie în
poziția intervenției reactive, adică în calitate de acte de vorbir e care încheie perechea de adiacență.
În cele ce urmează sunt analizate actele de vorbire asertive folosite în poziția unei intervenții cu rol
de stimul, fiind identificate actele de vorbire ce apar ca reacție de răspuns la o aserțiune.
De menționat că, d ată fiind diversitatea situațiilor de comunicare în care pot fi utilizate actele
de vorbire aserțiune, la examinarea funcționării lor discursive, se vor avea în vedere doar de cele mai
generale trăsături relevante pentru organizarea secvențelor comunicativ e constituite prin utilizarea
aserțiunilor ca acte de vorbire cu rol de inițiere.
Realizarea acestor sarcini implică pentru început identificarea factorilor care determină tipul
de reacție verbală a receptorului la un act de vorbire asertiv din intervenția inițiativă. Totodată, pentru
a înțelege modul în care are loc înlănțuirea actelor de vorbire asertive în interacțiunea
conversațională, este necesar să fie luată în considerare nu doar intenția emițătorului, ci și felul în
care receptorul reacționează la aserțiunea emițătorului.
S-a spus deja că actele de vorbire asertive sunt folosite de emițător pentru a comunica
receptorului o anumită informație despre o stare de fapt din realitate. În realizarea unui act de vorbire
asertiv este important atât scopul em ițătorului de a transmite o informație către receptor (Eu vreau ca
tu să știi că X ), cât și faptul ca acesta de la urmă să creadă în adevărul celor afirmate ( Eu spun adevărul
când îți comunic că X ). În felul acesta, atunci când realizează o aserțiune, emiț ătorul urmărește scopul

59
să-i transmită receptorului o informație nouă, necunoscută, care să -l intereseze și care să contribuie
la amplificarea ansamblului de cunoștințe deținute de receptor în legătură cu o stare de lucruri din
realitate.
Așadar, în mod no rmal, printr -un act de tip asertiv, emițătorul intenționează să comunice o
informație care ar prezenta o anumită noutate pentru destinatar și care ar corespunde realității
descrise.
Cât privește reacția de răspuns a receptorului în raport cu aserțiunea em ițătorului, trebuie spus
că aceasta poate fi reprezentată de una dintre următoarele atitudini conversaționale posibile:
a) receptorul manifestă interes față de informația comunicată de emițător; este vorba de
situațiile în care receptorul poate avea o atit udine cooperantă;
b) receptorul manifestă lipsă de interes față de cele comunicate de emițător, având deci o
atitudine necooperantă.
Privită din perspectiva receptorului în cazul în care el are o atitudine cooperantă, aserțiunea,
ca act de vorbire folosit pentru vehicularea unei informații, poate fi evaluată din următoarele puncte
de vedere:
a) din punctul de vedere al gradului de cunoaștere a informației comunicate de către receptor
și
b) sub aspectul corespunderii informației comunicate cu realitatea.
Fiind examinate din primul punct de vedere, aserțiunile sunt niște acte de vorbire susceptibile
de a comunica atât o informație nouă, necunoscută receptorului, cât și o informație cunoscută
acestuia, chiar dacă nu în totalitate, cel puțin parțial. Cel de a l doilea punct de vedere este derivat din
cel dintâi și implică faptul că aserțiunile sunt verificabile prin raportare la starea de fapt, altfel spus,
receptorul îi poate atribui unui enunț folosit pentru realizarea unei aserțiuni una din cele două valori
ale adevărului, considerându -l fie adevărat, fie fals.

2.2.1. Structurile conversaționale specifice actelor de vorbire asertive din intervenția cu
funcție inițiativă

Vom începe să analizăm funcționarea discursivă a actelor de vorbire asertive prin a desc rie
structurile conversaționale constituite de aceste acte în contextul în care receptorului i se comunică o
informație cunoscută sau pe care el o consideră ca fiind cunoscută.
În acest caz, intervenția reactivă a receptorului determinată de utilizarea unu i act de vorbire
asertiv cu funcție inițiativă este centrată pe ceea ce comunică enunțul dat, altfel spus, pe conținutul
lui propozițional.

60
Primul tip de reacție a receptorului la o aserțiune a emițătorului reprezintă o apreciere a
informației comunicate din punctul de vedere al valorii de adevăr . Astfel, evaluând aserțiunea
emițătorului din perspectiva corespunderii cu realitatea, receptorul poate avea următoarele tipuri de
reacții:
a) să accepte, să confirme conținutu l propozițional al aserțiunii formulate de emițător sau
b) să respingă, să infirme conținutul propozițional al antecedentului.
Astfel, o primă opoziție care poate fi distinsă în legătură cu utilizarea unei aserțiuni în
intervenția inițiativă este opoziția acceptare / respingere a celor afirmate de emițător. Deci, s ub
aspectul corespunderii informației comunicate cu realitatea, receptorul poate considera informația
recepționată ca fiind adevărată sau falsă. Prin urmare, pot fi pot fi delimitate următoarele perechi de
adiacență:
a) perechi de adiacență cu structura: „aserțiune + acceptarea aserțiunii”:
─ Pantazi a jucat cu cărți măsluite. / ─ Da, ai dreptate, răspunse liniștit Candian. (B.
Ștefănescu Delavrancea, Paraziții );
─ Ai fost imprudent, continuă Burs uc. Ai făcut declarații politice contra guvernului. / ─ E
adevărat. Am greșit. (M. Eliade, Noaptea de Sânziene );
─ O simplă imagine, continuă Ileana. O nălucire. Și pentru ea, ți -ai distrus viața, ai făcut să
sufere pe cei care -ți erau scumpi, le -ai distrus și lor viața. / ─ Da, așa a fost. Toți oamenii își ratează
viața. În afară de sfinți. (M. Eliade, Noaptea de Sânziene ).
b) perechi de adiacență cu structura: „aserțiune + respingerea aserțiunii”:
─ Mama spune că a văzut -o cu mulți. / ─ Nu e adevăra t, nu e adevărat! negă Felix aprins.
(G. Călinescu, Enigma Otiliei );
─ Și eu, doamnă, mă bucur că în sfârșit vă pot cunoaște… Petrișor mi -a vorbit de atâtea ori
de d-voastră… / ─ Asta nu e adevărat, o întrerupse d -na Lecca. Ce -i păsa lui de mine?… (M. Eliade,
Huliganii ).
În ce privește analiza perechilor de adiacență prezentate mai sus, sunt de făcut câteva
observații preliminare legate de condițiile de stabilire a adevărului celor comunicate și a modului de
realizare concretă a opoziției date.
În pr imul rând, cercetarea perechilor de adiacență se poate desfășura în două direcții,
analizând, pe de o parte, trăsăturile de conținut ale actelor de vorbire din componența lor și, pe de
altă parte, descriind inventarul de mijloace de expresie folosite pentr u realizarea actelor de vorbire
respective.
În al doilea rând, este important să avem în vedere faptul că stabilirea valorii de adevăr a unei
aserțiuni poate fi influențată de mai mulți factori, ceea ce poate determina utilizarea unor mijloace

61
diferite pen tru realizarea intervenției reactive a receptorului.
De obicei, caracterul adevărat sau fals al celor comunicate prin enunțul asertiv este stabilit în
urma raportării la starea de fapt corespunzătoare, adică în funcție de corespunderea sau
necorespunderea conținutului exprimat prin enunț cu realitatea descrisă. Totuși, criteriul dat nu este
aplicabil în orice situație. Este evident că principiul dat poate fi respectat de receptor atunci când
cunoaște informația care îi este comunicată:
─ Toți cei care mă în vinuiesc de „lașitate” vorbesc în necunoștință de cauză, crede -mă. / ─
În privința asta te cred. Știu că nu exagerezi. (O. Paler, Apărarea lui Galilei ).
După cum vedem, receptorul își exprimă acordul cu cele afirmate de emițător, menționând
faptul că el cu noaște situația, că e la curent cu cele comunicate de emițător. Când însă receptorului i
se comunică o informație necunoscută, nouă pentru el, acesta poate accepta sau respinge aserțiunea
emițătorului din considerente de natură mai mult sau puțin subiectiv ă:
─ Am luat premiul întâi la concurs. / ─ Nu te cred! (I. Teodoreanu, La Medeleni );
Mira Miralena: Sunt fata lui Roșu -împărat! / Voievodul Nenoroc: Cum? Mira Miralena? Nu!
Nu e-adevărat! (V. Eftimiu, Cocoșul negru ).
Vedem că, în contextul acestor perechi de adiacență, receptorului i se comunică o informație
care, posibil, corespunde realității, însă, din anumite motive, acesta de la urmă refuză să accepte
adevărul enunțului formulat de emițător.
În unele situații de comunicare, receptorul își exprimă deza cordul cu cele afirmate de emițător,
deși admite totuși posibilitatea că acesta ar putea avea dreptate, folosind mijloace suplimentare, și
anume enunțuri cu structură asertivă sau interogativă:
─ Te pomenești că tot ce spunea băiatul ăsta al tău e adevărat , zise Voicu. / ─ N-ar fi exclus,
răspundea Moromete, dar nu -mi vine să cred. (M. Preda, Moromeții );
─ Am impresia că e indispus. Încep să mă căiesc că am venit. / ─ Ți s -a părut că e indispus?
Nu-mi vine să cred . (G. Călinescu, Enigma Otiliei ).
Totodată, ar trebui menționate și cazurile când receptorul poate face afirmații prin care să
denatureze în mod intenționat adevărul, simplu vorbind, când poate să mintă. Acest lucru este evident,
mai ales, în contextul unor enunțuri asertive care au însă o nuanță in terogativă:
─ Și, firește, c -a vorbit de mine! / ─ Nu! minți Felix. (G. Călinescu, Enigma Otiliei ).
În sfârșit, o ultimă precizare care trebuie făcută în legătură cu latura de conținut a enunțurilor
privitoare la adevărul, respectiv, falsitatea unui enunț din intervenția inițiativă vizează spectrul de
valori exprimate de acestea.
După cum putem constata analizând faptele de limbă din categoria dată, formele de reacție la
un act de tip asertiv din poziția intervenției inițiativă pot fi prezentate gradual, acordul și dezacordul

62
constituind cele două extremități ale acestui spectru de valori ilocuționare. Este evident că între
valorile date se situează o serie de nuanțe intermediare reprezentând forme de tranziție.
În plan semantic, acordul și dezacordul pot fi prezentate sub forma unui câmp semantic, ale
cărui valori reflectă grade diferite de compatibilitate / incompatibilitate a punctului de vedere al
destinatarului cu cele afirmate de emițător. Valorile în cauză se diferențiază în ce privește certitudinea
receptorului privind acceptarea sau respingerea aserțiunii făcute de emițător.
Prin urmare, câmpul constituit de aceste valori nu presupune doar nuanțele e adevărat – nu e
adevărat , ci un spectru larg de valori care ar putea fi ilustrate cu ajutorul următoarelor enunțuri: Știu
că e așa. / Cred că e așa. / Mă îndoiesc că e așa. / Nu cred că e așa. / Știu că nu e așa.
Așadar, fiecare dintre cele două valori, acceptarea și respingerea, se manifestă gradual
oscilând între nuanța de valoare atenuată și cea sigură, categorică. În felul acesta, se delimitează o
acceptare sau o respingere atenuată, neutră și una categorică.

2.2.2. Subspeciile acordului cu aserțiunea emițătorului și mijloacele lor de expresie

Să vedem c are sunt caracteristicile esențiale ale secvențelor conversaționale cu structura
aserțiune + acceptarea, aprobarea aserțiunii, exprimarea acordului .
În ce privește specificul lor funcțional -semantic, secvențele conversaționale cu o astfel de
structura se constituie în situațiile în care emițătorul îi comunică receptorului o informație, iar acesta
de la urmă aprobă, împărtășește opinia alocutorului, considerând că ceea ce afirmă alocutorul este
adevărat [Hoarță -Cărăușu, Distorsionări , 2009, p. 180].
Pentru perechile de adiacență despre care tratăm e caracteristic faptul că enunțul din
intervenția inițiativă, prin conținutul său semantic, descrie un eveniment, o stare de fapt din realitate.
În același timp, prin enunțul din intervenția reactivă receptorul își exprimă acordul cu intervenția
dialogală precedentă [GALR, II, p. 704].
Cele două enunțuri prin care sunt realizate actele de vorbire din structura perechii de adiacență
de acest tip se deosebesc în ce privește specificul forței ilocuționare. Astfel, dacă forța ilocuționară a
enunțului formulat de emițător în intervenția inițiativă poate fi actualizată cu ajutorul formulei: Eu
vreau ca tu să știi că X… , atunci reacția de răspuns a receptorului poate fi descrisă astfel: Eu consider
că ceea ce spui tu es te adevărat.
Acceptarea aserțiunii din intervenția precedentă cuprinde anumite valori diferențiate în ce
privește gradul de siguranță al receptorului în legătură cu adevărul celor comunicate de emițător. Cele
două variante care pot fi identificate în inter iorul acestei categorii sunt:
a) acceptarea sigură, care presupune un grad înalt de certitudine în evaluarea celor comunicate

63
de emițător, și
b) acceptarea cu rezerve, care este marcată de o incertitudine asupra adevărului aserțiunii din
intervenția iniți ativă.
Acceptarea sigură de către receptor a aserțiunii făcute de emițător este realizată în limba
română printr -o gamă bogată de mijloace. Caracteristica generală a mijloacelor folosite pentru
realizarea acestui tip de reacție este faptul că ele sunt reprezentate prin enunțuri a sertive afirmative.
Formulele de acceptare a aserțiunii pot conține în structura lor elemente care se caracterizează prin
grade diferite de intensitate, cum ar fi: da, desigur, într -adevăr etc. În anumite situații de comunicare,
ele pot fi rostite cu o int onație exclamativă.
Reunite într -o categorie complexă, mijloacele specializate pentru marcarea acordului cu
intervenția dialogală precedentă pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii.
Din punctul de vedere al formei, actele de vorbire folosite pe ntru exprimarea acordului cu
intervenția inițiativă pot fi realizate prin mijloace care au statutul de unități lexicale sau de construcții
sintactice.
Din categoria mijloacelor lexicale fac parte adverbele modale: bineînțeles, desigur, firește :
─ El nu în țelege ce face. / ─ Firește. ;
─ Trebuie să fii om bun! Nu trage el la fitecine… / ─ Firește, coconiță; simte câinele; are
instinct. (I. Luca Caragiale, Bubico ).
De menționat că adverbele în cauză sunt relativ rar folosite singure, cu funcție de enunț, care
să aibă scopul de a exprima acordul cu intervenția precedentă a emițătorului. De cele mai multe ori,
ele apar în diverse construcții. Un element frecvent utiliz at în structura construcțiilor cu valoare de
acceptare a unui act de vorbire asertiv dintr -o intervenție precedentă este adverbul da, despre care în
GALR, II, 2005, se menționează că „substituie o propoziție pozitivă, reluând integral sau parțial
conținutu l propozițional al antecedentului său” [GALR, II, p. 699]. Acest tip de construcții
accentuează mult mai pronunțat valoarea de acceptare a intervenției precedente: Sigur că da. Clar că
da:
─ Niciodată hoțul nu recunoaște că a furat, iar uneori și când este prins… / ─ Sigur ca da!
Așa este!
De multe ori, ca mijloc de exprimare a acordului cu aserțiunea emițătorului este folosit
adverbul de mod bine, care poate fi, uneori, dublat:
─ Aș! Norocul meu sunt eu însumi! răspunse tânărul cu emfază . / ─ Bine, bine, nu zic ba,
urmă învățătorul. (L. Rebreanu, Ion).
Cele mai multe mijloace de exprimare a acordului cu intervenția precedentă a emițătorului
sunt, totuși, reprezentate prin construcții sintactice. Cu ajutorul lor, acceptarea celor comunicate de

64
emițător est e marcată mult mai pronunțat, ceea ce se explică prin faptul că ele nu doar exprimă
acordul, ci și precizează anumite aspecte suplimentare legate de acceptarea de către receptor a
aserțiunii făcute de emițător.
Din punctul de vedere al tipului de subiectiv itate, construcțiile sintactice cu valoare de
acceptare a aserțiunii precedente sunt de două tipuri:
a) construcții impersonale, care exprimă o apreciere a gradului de cunoaștere a informației
comunicate prin intervenția emițătorului care nu este neatribui tă niciunuia dintre participanții la
interacțiunea conversațională : E sigur. E cert. E clar. E foarte sigur. E sută la sută. A șa este. Clar că
e așa. Într-adevăr e așa. În unele din aceste construcții receptorul concretizează că adevărat e tocmai
ceea ce s pune emițătorul: E așa cum spui. Da, e așa cum spui tu.
─ A fost un drum greu și obositor. / ─ Da, e așa cum spui tu.
b) construcții care presupun o apreciere subiectivă din partea receptorului a celor comunicare
de emițător; în aceste construcții verbul predicat este folosit la persoana I singular:
─ El a fost singurul meu prieten adevărat, singurul om care m -a iubit sincer. / ─ Sunt de
acord cu tine. (R. Ojog -Brașoveanu, Anonima de miercuri ).
După contextul în care sunt utilizate, construcțiile în cauză sunt de natură diferită. Unele dintre
ele se folosesc atunci când receptorului i se transmite o informație cunoscută, iar altele când
informația îi este necunoscută. Acceptarea unei informații c unoscute receptorului se face prin
menționarea faptului că el este la curent cu cele relatate de emițător, că este vorba de o informație
bine-cunoscută sau că și el ar fi putut spune același lucru: Știu asta. Știe toată lumea că e așa. Asta
voiam să spun ș i eu.
─ De mâine se schimbă ora. / ─ Știu asta.
Tot din această categorie fac parte și construcțiile ce exprimă acordul receptorului prin care
acesta își afirmă gradul său de convingere în legătură cu cele spuse de emițător, că nu se îndoiește de
cele spu se de interlocutorul său: Sunt sigur de asta. Sunt convins de asta. Sunt absolut / ferm convins
de asta. Nici nu mă îndoiesc de asta. N-am nicio îndoială. N -am niciun dubiu. Nu pun la îndoială ce
spui / spuneți.
─ Ea nu va mai fi niciodată cum a fost. / ─ Sunt sigur de asta.
Expresiile care se utilizează, mai ales, în cazul în care receptorul nu cunoaște informația dată
îi permit receptorului să -și exprime acordul menționând faptul că el dă crezare celor afirmate de
acesta : Cred asta. Cred ce spui. Cred ca e adevărat ce spui. Te cred. Te cred pe cuvânt.
c) Există și construcții folosite de receptor pentru a exprima acceptarea intervenției precedente
dându -i dreptate interlocutorului său; în cazul dat, verbul predicat este la persoana a 2 -a: Ai dreptate.
Vezi bine. (Că) bine zici .:

65
─ Azi nu -i ca întotdeauna. / ─ Ai dreptate. Azi e o zi mare. (I. Teodoreanu, La Medeleni );
─ Grigore, se învioră deodată doamna Deleanu, trebuie să -l întrebăm și pe Dănuț dacă vrea.
El trebuie să hotărască. / ─ Ai dreptate, Alice. Altfel decât crezi și decât dorești, dar ai dreptate . (I.
Teodoreanu, La Medeleni );
─ Se vede că a plouat la munte. E și cam tulbure apa. / ─ A plouat, vezi bine. (I. Agârbiceanu,
Niță de la Coasta Morii );
─ Așa-i soarta noastră! zise Toader Strâmbu amărât. Când ne bat boierii, în loc să întoarcem
bățul ori măcar să țipăm, ne apucăm să ne batem între noi pe bătaia lor! / ─ Bine zici, Toadere!
bombăni și Ignat Cercel cu glasu -i jalnic. Uite -așa-i cum ai zis! (L. Rebreanu, Răscoala ).
Printre mijloacele de exprimare a acceptării unei aserțiuni pot fi și enunțuri interogative:
─ Domnișoară Aurica, ceea ce spui trebuie sa fie adevărat, deși eu nu am experiență. Dar eu
cred că personal nu pot să -ți aduc niciun neaju ns, fiindcă nimeni nu se va gândi că un tânăr ca mine,
care abia acum intră la universitate, urmărește să se căsătorească. / ─ De ce nu? zise Aurica,
galbenă și cu oarecare ațâțare de reproș în glas. (G. Călinescu, Enigma Otiliei ).
Acceptarea cu rezerve a celor afirmate în intervenția precedentă este o variantă atenuată de
acord cu aserțiunea emițătorului. Ea diferă prin gradul de certitudine pe care îl are receptorul în
legătură cu informația care îi este comunicată de emițător. Este deci vorba de acordul cu o informație
conformă cu realitatea descrisă în cazul căreia receptorul este mai puțin sigur de adevărul celor
comunicate:
─ Zice că -i afurisită. / ─ Așa o fi… (E. Barbu, Groapa );
─ N-au să -l lase să vină. / ─ E posibil. (G. Călinescu, Enigma Otiliei );
─ Ce poate să -ți treacă prin minte! Și te mai plângeai că nu ai suficientă imaginație! / Doru,
nu prea convins, declară : ─ Bine, dacă spui tu… (R. Ojog -Brașoveanu, Rodica din safe ).
Cât privește mijloacele de limbă folosite pentru acceptarea cu rezerv e a unei aserțiuni din
intervenția dialogală precedentă, este de menționat că acestea sunt, în mare măsură, identice cu cele
care exprimă acceptarea sigură. Deosebirea constă în faptul că în structura lor se conțin anumite
elemente ale incertitudinii, despr e care în Gramatica Academiei se spune că „nu presupun nici
adevărul, nici falsul” [GALR, II, p. 676].
Există următoarele mijloacele specializate pentru marcarea acordului incert cu intervenția
precedentă a emițătorului:
a) enunțuri cu verbul predicat la modul prezumtiv sau la conjunctiv: O fi. Așa o fi. Fie cum
zici. Fie cum spui. ;
b) enunțuri cu verbe modale sau cu verbe cu sens modal: Poate că -i așa. Poate că e așa cum
spui tu. Poate că -i adevărat. Poate că ai dreptate. Probabil că ai dreptate. Așa se spune. Așa se pare.

66
E posibil. E posibil să fie cum zici tu. Sper să fie așa. Sper să spui adevărul. ;
c) enunțuri cu valoare de condițional sau enunțuri cu verbul predicat la conjunctiv; pentru
acestea este caracteristic faptul că ele pre supun un grad mare de nesiguranță în stabilirea adevărului
celor comunicate: Dacă spui tu. Să zicem că e așa cum spui tu. ;
d) enunțuri cu verbe la forma negativă: Nu zic nu. Nu zic că nu -i așa. Nu te contrazic.
Pe lângă aceste mijloace specializate anume p entru acceptarea, pentru acordul cu intervenția
anterioară, în procesul de comunicare se întâlnesc și mijloace, care exprimă îndoiala, mirarea
receptorului în legătură cu cele comunicate de emițător. De cele mai multe ori acestea sunt
reprezentate prin enu nțuri cu formă pozitivă:
─ Toți cei care s -au strâns în jurul lui n -au niciun interes să -l scape, nu -i dau niciun ajutor.
/ ─ Și eu am impresia asta, îți mărturisesc. (G. Călinescu, Enigma Otiliei );
─ Îți plăcea, se purta bine, râsei eu. Uite că nu s -a purtat bine! Asta era, dovada, se purtase
bine un timp. Tăcurăm iarăși. Se gândea, părea să înțeleagă. Îmi îmbrăcai paltonul. Îmi puse mâna
pe braț. / ─ Am bănuit eu, zise, că e așa cum spui tu, dar cre deam că… (Marin Preda, Viața ca o
pradă ).
Unele dintre mijloacele folosite pentru exprimarea îndoielii în legătură cu afirmația
receptorului reprezintă enunțuri cu formă negativă:
─ A mai fugit una de la părinți… / ─ Nu mai spune ! (E. Barbu, Groapa ).
Cât privește funcționarea acestor mijloace în diferite situații de comunicare, trebuie menționat
că valoarea lor de incertitudine poate fi accentuată prin utilizarea unor construcții care exprimă
dezacordul cu cele afirmate de emițător:
─ O fi uitat. / ─ Aș a o fi, numai că nu prea -mi vine a crede. (R. Ojog -Brașoveanu, Spionaj la
mănăstire ).
Uneori, acceptarea aserțiunii poate fi însoțită de anumite sintagme care diminuează acordul
exprimat de receptor:
─ Ți-ai văzut visul cu ochii, cum se spune, făcu bătrânu l. / ─ Da, dar ce folos! Nu e ce -am
visat eu! Asta e așa ceva trecător. Meseria mea e mai degrabă alta. (M. Eliade, Noaptea de Sânziene );
─ Ți-am scris numele în scrisoarea mea. / ─ Da, dar scrisoarea dumitale am rătăcit -o acasă
printre alte hârtii, și lucrul este urgent: ca să nu pierd vremea căutând -o, am venit la d -ta… Cum îl
cheamă? (I. L. Caragiale, Lanțul slăbiciunilor ).
În sfârșit, se cere menționat faptul că în cazuri rare este posibilă și o a treia variantă de
intervenție la o aserțiune a emițătorului: receptorul poate să nu aibă o reacție clară cu privire la cele
comunicate de emițător. Aceasta se poate întâmpla în cazul în care receptorul nu posedă informațiile
suficiente pentru a o accepta sau respinge. Este vorba de intervențiile reactive realizate prin enunțurile

67
de tipul: Cine știe. Nici nu știu ce să zic. Dumnezeu știe. etc.
─ Unii spun că înainte era mai bine. / ─ Nici nu știu ce să zic.
Un caz aparte îl prezintă mij loacele folosite pentru acceptarea unei aserțiuni negative. Acestea
cuprind în structura lor negația nu:
─ Da, dar asemenea schimbări nu se pot face de azi pe mâine! / ─ Nu, firește! rosti Dragoș
mai întunecat. Ar trebui să se zguduie lumea din temelii, ia r asta n -o doresc nici eu și nici nimeni…
Numai vreo minune dacă s -ar întâmpla… (L. Rebreanu, Răscoala ).

2.2.3. Secvențele conversaționale care presupun exprimarea dezacordului cu aserțiunea
emițătorului

Un alt tip de structuri conversaționale constituite prin utilizarea actelor de vorbire asertive în
intervenția cu funcție inițiativă sunt cele în care receptorul constată neadevărul celor afirmate de
emițător. Acestea sunt secvențele în cazul cărora emițăt orul îi comunică receptorului o informație,
infirmată prin intervenția reactivă a celui din urmă. Ele au structura aserțiune + respingerea,
contestarea, infirmarea aserțiunii, exprimarea dezacordului cu aserțiunea emițătorului.
Cele două acte de vorbire d in structura perechilor de adiacență de acest tip se deosebesc în ce
privește componenta lor ilocuționară. Astfel, forța ilocuționară a enunțului din intervenția inițiativă
se actualizează cu ajutorul formulei: Eu vreau ca tu să știi că X… , iar cea a enunț ului din intervenția
reactivă se explicitează astfel: Eu consider că ceea ce spui tu nu este adevărat. În felul acesta, pentru
actul de respingere a aserțiunii formulate de emițător este caracteristic faptul că receptorul consideră
neadevărat ceea ce spune interlocutorul său.
Locutorul își exprimă dezacordul, refuzul față de intervenția interlocutorului, utilizând
formule explicite de tipul: „Nu sunt de acord”, „Este fals” și fraze performative de tipul „Contest
afirmațiile tale” (Hoară -Cărăușu, 2009, p. 1 85)
După cum arată descrierile prezentate în lucrările de specialitate, dar și analiza materialului
de limbă, se disting mai multe tipuri de respingere a aserțiunii unui emițător: a) respingerea sigură,
categorică și b) respingerea atenuată, cu rezerve a a serțiunii făcute de emițător.
În ce privește respingerea categorică a unei aserțiuni se întâlnesc în următoarele două
cazuri. În primul rând, este vorba de situațiile în care receptorul este sigur că informația comunicată
de emițător nu este adevărată:
─ Dacă am înțeles bine, Adina e logodnica lui. / ─ Oh, nu! făcu Botgros zâmbind amar. Știu
că se spune asta, dar nu e adevărat. (M. Eliade, Pe strada Mântuleasa ).
În al doilea rând, putem avea de a face cu o respingere categorică a aserțiunii chiar și atunci

68
când receptorul, fără a cunoaște starea reală de lucruri, refuză, din anumite motive, să -l creadă pe
interlocutorul său:
─ Mamă, Olguța nu mă crede! Uite: geamandanul care miroase frumos. Dacă ți -am spus! /
─ Sigur că nu te cred! Mai întâi vreau să văd. (I. Teodoreanu, La medeleni ).
Reacția de respingere categorică a unei aserțiuni este realizată prin mijloace reprezentând în
marea lor majoritate enunțuri asertive. Examinarea enunțurilor asertive care funcționează ca mijloc
de respingere a unei aserțiuni d enotă că există un spectru larg de modalități de realizare a acestei
valori.
a) Primul tip de construcții sunt cele care îi permit receptorului să -și exprime dezacordul cu
aserțiunea formulată de emițător, menționând faptul că informația comunicată:
─ nu corespunde realității: Nu-i adevărat. Nu e așa. Nu zău, nu poate fi adevărat. ;
─ nu poate fi crezută: E de necrezut. Asta e greu de crezut. E greu de crezut că… ;
b) Receptorul poate respinge o aserțiune menționând că faptele comunicate de emițător:
─ nu sunt posibile: Imposibil. Cu neputință. Asta e imposibil. Aceasta e cu neputință. E
absolut imposibil. ;
─ sunt greșite, chiar ridicole și deci nu pot fi crezute. Cele mai multe dintre aceste formule
sunt folosite cu un sens ironic: Da, sigur, tu glumești! Tu spui bancuri! Asta -i o glumă! Acesta -i banc!
Ce glumă bună! Asta-i o poveste de adormit copiii! Astea sunt povești de adormit copii! Astea sunt
basme! Prostii. Vorbe goale! Cai verzi pe pereți! Mă faci să râd!
c) Există un număr mare de construcții cu a jutorul cărora receptorul îi răspunde emițătorului
că el nu poate fi crezut atunci când face aserțiunea dată: Nu te cred. Nu cred în poveștile tale. Degeaba
vorbești, nu te cred. Până nu văd, nu cred. Nu -mi vine deloc să cred. Doar n -o să te cred! Doar nu
sunt un tont să te cred! Asta n -o mai cred! N -o să cred niciodată povestea asta! Nu cred nicio vorbă
din toate astea! Nici tu nu crezi ce spui! S -o creadă cine vrea! Cred numai ce văd cu ochii mei! Așa
spui tu.
d) Unele construcții cu valoare de respingere a unei aserțiuni, frecvent utilizate, mai ales, în
stilul elevat, sunt cele alcătuite cu ajutorul verbului a contrazice : Dă-mi voie să te contrazic. Trebuie
să te contrazi. Nu pot să nu te contrazic. Iată câteva dintre contextele de utilizare a construcți ilor
date:
─ Nu cred că e vorba de o tehnică, îl întrerupse zâmbind. / ─ Cu tot respectul, trebuie să vă
contrazic. (M. Eliade, Tinerețe fără tinerețe );
─ Adică ia oameni cu ziua! ținu Mitrică să explice. / Lui Ilie nu -i conveni să -i explice Mitrică
ce în seamnă mâna salariată . ─ Lasă, Mitrică, știu eu mai bine ca tine ce înseamnă mâna salariată.
Dă-mi voie să te contrazic, dacă nu te superi. Sau nu -mi dai voie? îl întrebă . (M. Preda, Întâlnirea

69
dintre pământuri ).
Pentru exprimarea dezacordului cu aserțiune a emițătorului receptorul poate utiliza și enunțuri
imperative sau interogative. Modalitatea de respingere a aserțiunii realizată prin enunțurile
imperative constă în faptul că emițătorul este îndemnat să nu spună lucruri neadevărate: Nu spune
povești! Nu mai spune brașoave! Termină cu poveștile! Nu mă face să râd!
Enunțurile interogative folosite pentru respingerea categorică a unei aserțiuni a emițătorului
reprezintă, de fapt, niște întrebări retorice. Astfel, prin aceste întrebări receptorul vrea să spun ă că el
nu-l crede sau că îi cere să nu mai spună așa ceva: Cine să creadă așa ceva? Mă crezi așa de naiv?
Cum poți să spui una ca asta? Cum poți să spui așa ceva? :
─ Sunt sigur că toată lumea m -a uitat. / ─ Cum poți să spui așa ceva?
O altă problemă care apare în legătură cu studierea funcționării actelor de vorbire asertive în
interacțiunea conversațională vizează cazurile de denaturare intenționată a adevărului de către
emițător. În aceste condiții, actele de vorbire din categoria asertivelor sunt folosi te de emițător pentru
a-i prezenta receptorului o descriere denaturată a stării de fapt, intenția lui fiind nu de a -l informa, ci
de a-l dezinforma pe acesta de la urmă. Prin reacția sa de răspuns receptorul respinge aserțiunea
emițătorului din intervenția inițiativă acuzându -l de minciună:
─ A luat -o razna rău. Așa se întâmplă de la o anumită vârstă… Habar n -am despre ce
vorbește. / ─ Minți! urlă Grigore Popa. Mi -a povestit totul. (R. Ojog -Brașoveanu, Cianură pentru
un surâs );
─ Oh. Lasă -mă, că n -am nicio iubită! strigai eu, înf uriat și de prostia mea, și de prostia ei. /
─ Minte, spuse ea mai încet, aproape confidențial, către inginer. E un mare crai… (M. Eliade,
Maitreyi ).
Intervenția reactivă care are rolul de a respinge aserțiunea formulată de emițător poate fi
realizată pr in enunțuri asertive: Tu minți! Tu trișezi! Minți de îngheață apele! Asta e o minciună!
Astea sunt minciuni! Astea -s brașoave! etc.
Reacția de respingere de către receptor a unei aserțiuni care nu corespunde realității poate fi
realizată, de asemenea, cu a jutorul unor enunțuri imperative: Nu spune minciuni. Nu mai minți.
Uneori, receptorul poate reacționa la încercarea emițătorului de a -l minți folosind un enunț imperativ:
De ce minți? Pentru ce minți așa? Ca urmare, emițătorul se vede nevoit să reacționeze , încercând să
nege faptul că el ar minți:
─ Ba, am fost. / ─ Atunci, de ce minți? / ─ Ba, nu mint, boiarule; am fost. (I. L. Caragiale,
Două loturi ).
În anumite situații de comunicare, receptorul poate nu doar să constate faptul că el își dă seama
de voin ța emițătorului de a -l induce în eroare, ci și să accentueze că el nu se va lăsa înșelat [Gancz et

70
al., 1999, p. 67, 388]. Este vorba de situațiile în care receptorul înțelege că are de a face cu o
denaturare intenționată a realității de către emițător:
Alexandru încerca să mă rețină, își ascundea ceasul, născocea tot felul de trucuri naive. ─
Pentru astă -seară s -a anunțat eclipsă de lună. E un spectacol unic! / ─ Minți prost, dragul meu! (R.
Ojog -Brașoveanu, Al cincilea as ).
Există un număr mare de enunțur i care îi permit receptorului să -i comunice emițătorului
refuzul său de a se lăsa înșelat. Structurile sintactice specializate pentru exprimarea actului de
respingere a unei aserțiuni în cazul dat sunt reprezentate prin enunțuri asertive (numite și structu ri
enunțiative). Acestea pot fi folosite având:
a) o formă pozitivă: Asta e înșelătorie . Ăsta-i un șiretlic . Asta-i o șmecherie . Ăsta-i praf în
ochi. Te cunosc eu! Te știu eu! Înțeleg eu jocul tău! Știu eu ce știu! Văd eu unde bați!
b) o formă negativă: Nu mă las eu păcălit! Nu mă las eu indus în eroare! Nu mă las eu dus de
nas! Nu mă las eu prostit! Nu sunt eu așa de naiv! Nu sunt de ieri -alaltăieri! Nu mă înșeli tu pe mine!
Nu mă păcălești tu pe mine! Nu mă duci tu de nas pe mine! Nu înghit eu momeala a șa de ușor! Nu
mușc eu așa ușor din momeală!
Alături de structurile enunțiative, ca mărci ale actelor de respingere a unei aserțiuni prin care
emițătorul încearcă să -l mintă pe receptor, mai pot fi folosite:
─ enunțuri exclamative: Pe cine vrei tu să înșe li! Pe cine vrei tu să păcălești! ;
─ enunțuri imperative: Nu încerca să mă înșeli! Nu încerca s -o faci pe șmecherul cu mine!
Nu încerca să mă duci de nas! Nu încerca să mă tragi pe sfoară! Nu trișa! ;
─ enunțuri interogative: Mă crezi așa de naiv? Pe cine v rei să duci de nas?! Pe mine vrei tu
să duci de nas?! Pe mine vrei tu să mă înșeli?! Tu vrei să mă înșeli pe mine?! Tu vrei să mă păcălești
pe mine?! Tu vrei să mă prostești?! Vinzi castraveți grădinarului?!
Un alt aspect privind utilizarea formulelor de r espingere categorică a unei aserțiuni, mai ales,
în cazul în care cele spuse nu aparțin emițătorului, are în vedere folosirea în intervenția reactivă a
unor sintagme sau enunțuri cu valoare de caracterizare a persoanei care răspândește informația dată:
─ Mi-a mai spus că ești un mare cuceritor, că ai o iubită frumoasă, Otilia, pe care însă ai
gonit -o fiindcă nu vrei să -ți strice cariera. De ce -ai făcut asta? / Felix se făcu roșu. ─ Ce ticălos!
Dar nu e adevărat. N -am nicio iubită! E verișoara mea și a pleca t la moșie la… la un unchi. (G.
Călinescu, Enigma Otiliei ).
Respingerea atenuată a aserțiunii formulate de emițător se întâlnește în situațiile în care
receptorul are anumite îndoieli în ce privește adevărul stării de lucruri descrise în aserțiunea
emiță torului. Acest tip de respingere poate fi marcat prin intermediul unor mijloace de natură diferită:
─ mijloace de realizare a respingerii atenuate a unei aserțiuni reprezentate prin enunțuri

71
asertive: Nu-i chiar așa. Nu -i tocmai așa. Asta nu e prea conving ător. Asta nu dovedește nimic. Nu
prea cred. Asta n -o prea cred. N -aș crede. Nu cred ca este adevărat ce spui. As vrea sa te cred, dar
nu pot ! Mă îndoiesc de ce spuneți. Nu sunt chiar sigur de asta. Nu m -ai convins. Mă surprinde puțin
ce spui. Asta ar trebui dovedit. Ar mai trebui să dovedești că e așa. Ar trebui să ai și dovezi. Vreau
să văd cu ochii mei. Tu le cam înflorești.
─ mijloace de realizare a respingerii atenuate a unei aserțiuni reprezentate prin enunțuri
interogative: Zău? Oare? Da ?! Într -adevăr? Chiar așa? E adevărat? Asta -i adevărat? Asta e sigur?
Adevărat să fie oare? Chiar așa să fie oare? Crezi? Chiar crezi asta? Ești sigur de asta? Vorbești
serios? Și dacă nu -i adevărat? Și dacă nu -i așa? Cum ai putea să dovedești că e așa? Tu glumești?
Tu spui bancuri?
─ mijloace de realizare a respingerii atenuate a unei aserțiuni reprezentate prin enunțuri
imperative: Dovedește că e așa! Nu mai spune!
─ mijloace de realizare a respingerii atenuate a unei aserțiuni reprezentate prin enunțuri
exclamative: Pe bune?! Serios?! Zău?! Ăsta -i banc?! Ce tot vorbești?! Ce tot spui?! Ce tot spui
acolo?!
Acestea sunt, în linii mari, situațiile și mijloacele folosite pentru exprimarea dezacordului cu
aserțiunea emițătorului în interacțiunea conversațion ală. Vom încerca să descriem și unele dintre
cazurile speciale de funcționare a actelor de vorbire în componența perechilor de adiacență cu
structura „ aserțiune + respingere a aserțiunii ”.
Faptul care trebuie menționat în legătură cu respingerea unei aserț iuni este că acest tip de
intervenție reactivă se caracterizată printr -un mod complicat de formulare în comparație cu mijloacele
folosite pentru exprimarea acceptării [Ionescu -Ruxăndoiu, 1999, p. 52]. Drept exemplu ar putea fi
aduse următoarele perechi de adiacență în care expresiile cu rol de respingere a unei aserțiuni sunt
însoțite de explicații, comentarii, care au menirea să motiveze răspunsul negativ:
─ Inchiziția nu se sinchisește de un asemenea adevăr. / ─ Greșești. Inchiziția ne amenință
tocmai fii ndcă simte în dragostea noastră de viață o primejdie pentru atotputernicia ei. (O. Paler,
Apărarea lui Galilei );
─ Luați seama, pumnalul acesta a fost găsit înfipt în spatele profesorului Dan Bogdan. Asta
e grav. Ar însemna că fiul dumneavoastră a particip at la asasinarea lui. / ─ Vai de mine, cum se
poate așa ceva? Băiatul meu criminal? Nu e adevărat, băiatul meu n -a făcut nicio crimă, domnule,
jur pe orice! (G. Călinescu, Bietul Ioanide ).
O altă problemă care se pune în legătură cu respingerea unei aserți uni ține de examinarea a
ceea ce ar putea urma după un astfel de act de vorbire. Aceasta ar echivala, de fapt, cu încercarea de
a afla care sunt consecințele interacționale determinate de respingerea unei aserțiuni.

72
După cum demonstrează faptele analizate, există mai multe variante de continuare a unei
secvențe conversaționale care conține o aserțiune și respingerea acesteia.
Primul caz îl reprezintă situațiile în care emițătorul se poate mulțumi cu un răspuns negativ,
deci poate să accepte respingerea aser țiunii de către receptor. După formularea unui astfel de răspuns,
perechea de adiacență ar putea fi considerată practic încheiată:
─ Tabloul acesta e remarcabil. / ─ Nu e chiar așa. După aprecierea experților în materie,
este un tablou nereușit. / ─ Ei, bi ne, dacă spun experții.
─ Am auzit că s -a prăbușit podul. / ─ Nu e adevărat. Tu nu știi ce s -a întâmplat. / ─ Dacă
spui tu că nu știu, nu te contrazic, te las și pe tine să crezi ce vrei.
─ Doamne! răspunse ea, m -am speriat. Cum să nu mă sperii, când mă pomenesc deodată că
un om cu care n -am mai vorbit în viața mea vine la mine și -mi vorbește ca și când am fi copilărit
împreună? / Lui Codreanu lucrul acesta îi părea peste putință. ─ Eu nu cre d că n -ați mai vorbit, zise
el. / ─ Eu ce să -ți fac dacă nu mă crezi?! răspunse ea dând din umăr. (I. Slavici, Mara ).
De cele mai multe ori însă, după cum menționează și J. Moechler, emițătorul nu se mulțumește
cu un răspuns negativ. În aceste condiții, el poate relansa conversația, aducând argumente în favoarea
aserțiunii sale inițiale [Moechler, Dire, 1982, p. 156]. Ca urmare se constituite o secvența cu trei
termeni având structura „ aserțiune + respingerea aserțiunii + întărirea aserțiunii ”:
─ Tabloul ac esta e remarcabil. / ─ Nu e chiar așa. După aprecierea experților în materie,
este un tablou nereușit. / ─ Ei, bine, dar și experții nu totdeauna au dreptate.
Analizând secvența prezentată mai sus, ar trebui să menționăm următoarele. Scopul urmărit
de oric e emițător atunci când formulează o aserțiune este să facă în așa fel încât interlocutorul său să
creadă în adevărul celor spuse de el. Totuși, în anumite situații de comunicare, receptorul poate să
considere neadevărat ceea ce spune emițătorul ( Nu e chiar așa.).
În cele din urmă, primul interlocutor se vede nevoit să intervină din nou pentru a încerca să -l
convingă pe destinatar că ceea ce spune e adevărat [Gancz et al., 1999, p. 43]. În felul acesta, prin
cea de a treia intervenție emițătorul urmărește sc opul de a justifica o aserțiune anterioară, încercând
să demonstreze că el are dreptate ( … dar și experții nu totdeauna au dreptate. ).
Cât privește funcțiile îndeplinite de cele trei elemente componente ale acestei secvențe
conversaționale, este de menți onat că aserțiunea este un act de vorbire folosit cu funcție inițiativă;
cea de a doua intervenție care conține un act de vorbire ce presupune respingerea aserțiunii, reprezintă
un element cu statut dublu: reactiv și inițiativ în același timp, iar ultima i ntervenție este reprezentată
printr -un act de vorbire cu funcție reactivă, menit să încheie secvența conversațională:
─ Ce autor susține aceste lucruri? I -am spus numele pe care -l cunoștea destul de bine. / ─
Nu e adevărat! / ─ Dle doctor, e așa cum spun eu. În cea din urma ediție are o notă de două pagini,

73
care nu se găsește în primele ediții. (B. Șt. Delavrancea, Liniște ).
După cum demonstrează faptele de limbă analizate, există un număr mare de mijloace
specializate anume pentru rolul de a întări o aser țiune anterioară. Printre aceste mijloace cele mai
multe sunt enunțuri cu structură asertivă. Cu ajutorul lor receptorul își poate întări aserțiunea
precedentă, menționând faptul că:
a) spune lucruri pe care le cunoaște foarte bine: Am auzit -o cu urechile mele! Am văzut (-o) cu
ochii mei! Cum te văd și cum mă vezi! ;
b) spune lucruri care corespund realității, care sunt adevărate: Așa este! Așa stă treaba! Așa
s-a întâmplat! Ăsta -i adevărul! E adevărul adevărat! E adevărul gol -goluț! Și totuși așa este. Și to tuși
e adevărat! E adevărat, o să te convingi de asta! O să vezi că e adevărat. Poate nu mă crezi, dar îți
spun că e adevărat. ;
c) dispune de dovezi care pot demonstra adevărul celor comunicate și că interlocutorul său se
poate convinge de adevărul celor spuse: Asta e dovada că e adevărat. Dovada e că … Îți demonstrez
că e așa. Îți garantez că … Tocmai asta dovedește că e adevă rat. Vezi bine că e așa. ;
d) îl asigură pe interlocutor că vorbește sincer, serios: Dacă -ți spun. Așa cum îți spun.
Îndrăznesc să îți spun că e așa. Îți spun adevărul. Îți spun foarte sincer că e adevărat. Îți spun încă
o dată că … Îți spun odată pentru totdeauna că … Îți spun sincer că nu știam. Vorbesc foarte serios.
Serios. Serios îți spun. Serios îți spun că … Ți -am mai spus de o mie de ori că … Ți -o spun cu mâna
pe inimă că …. Ți -o spun încă odată că … Poți să fii sigur că … Vă asigur că e adevăr at.;
e) nu are intenția de a -l minți sau de a spune lucruri neserioase: Nu e glumă! Nu exagerez
deloc! Nu glumesc deloc! Nu te mint! Nu spun minciuni! Nu -ți spun povești! Nu spun prostii! Nu
vorbesc aiurea! Fără glumă, … Fără să exagerez, … ;
f) îl roag ă pe receptor să -l creadă: Te rog să mă crezi că e așa. Trebuie să mă crezi. N -o să
mă crezi dar așa este. ;
g) se jură că spune adevărul: Zău! Zău așa! Pe bune! Pe onoarea mea că …! Pe cuvântul meu
de onoare! Pe legea mea! Jur (pe tot ce am mai sfânt). Dum nezeu mi -e martor că spun adevărul. ;
h) comunică lucruri adevărate, indiferent de ce ar fi să creadă interlocutorul său: Poți să spui
ce vrei, dar e așa. Orice ai spune, e adevărat. Că -ți place ție sau nu, asta -i realitatea .
Intervenția folosită pentru înt ărirea unei aserțiuni poate fi realizat și prin:
─ enunțuri imperative: Ba crede -mă că așa este! Crede -mă că -i adevărat! Fii sigur că așa o
să fie. ;
─ enunțuri interogative: De câte ori să -ți mai spun că e adevărat?! Mai e nevoie să -ți spun
că …? Mă crezi că …? Mă crezi dacă îți spun că …? Nu mă crezi dacă îți spun că nu am fost acolo?
De menționat că, spre deosebire de secvențele cu trei termeni în care emițătorul se împacă cu

74
respingerea aserțiunii, cele în care emițătorul după dezacordul receptorului cu aserțiunea sa încearcă
s-o susțină printr -o altă intervenție, se constituie în secvențe cu patru termeni:
─ Tabloul acesta e remarcabil. / ─ Nu e chiar așa. După aprecierea experților în materie,
este un tablou nereușit. / ─ Ei, bine, dar și experții pot g reși / ─ Da, ai dreptate.
În felul acesta, interacțiunea conversațională poate continua până în momentul în care unul
dintre cei doi participanți la actul de comunicare acceptă punctul de vedere al celuilalt sau, după cum
constată J. Moechler, până când în tre cei doi protagoniști intervine un acord cu privire la obiectul
discuției [Moechler, 1982, p. 162].

2.2.4. Schemele conversaționale specifice actelor de vorbire asertive evaluative și
asertive argumentative

Cele menționate mai sus privesc funcționarea asertivelor descriptive, folosite de emițător cu
scopul de a -l informa pe receptor asupra unei stări de lucruri reale sau inventate. În continuare, este
prezentată o descriere succintă a schemelor conversațional e specifice celorlalte două subspecii de
asertive: asertivele evaluative și asertivele argumentative. Urmează deci să vedem care este reacția
de răspuns a receptorului la aceste subtipuri de asertive.
Spre deosebire de asertivele descriptive, care descriu un eveniment sau o stare de lucruri din
realitate, asertivele de tip evaluativ prezintă o caracteristică anumită a unei persoane sau a unui lucru.
Ele exprimă o judecată de valoare a subiectului vorbitor despre cineva sau despre ceva [Gancz et al.,
1999, p. 152]. Specific pentru un act de vorbire asertiv evaluativ este faptul că el „nu reprezintă
neapărat o cunoaștere veritabilă, putând fi vorba despre o atitudine, un act de valorizare” [Filimon,
2011, p. 9 -10]. Așadar, ele exprimă o caracteristică a unui lucru sau a unei persoane care poate fi
generală sau proprie numai vorbitorului, având o orientare pozitivă sau negativă. Prezentăm în
continuare câteva exemple care să ilustreze aceste valori ale asertivelor evaluative:
─ Evaluarea pozitivă a unei persoan e: X e un pictor bun. X e un om dintr -o bucată. X e un om
și jumătate. X e mai bun decât Y. X e un scriitor talentat. Îl apreciez foarte mult pe X. Am o părere
foarte bună despre X. Am multă considerare pentru profesorul acesta. Pictorul acesta mi se pare
destul de talentat. ;
─ Evaluarea negativă a unei persoane: X e un om de nimic. X e un netrebnic. X m -a dezamăgit.
Sunt foarte dezamăgit de X. Acesta e antrenorul cel mai slab. Antrenorul acesta deosebit de slab. E
foarte slab inginerul acesta. Inginerul ac esta e mediocru.
─ Evaluarea pozitivă a unui lucru: E cel mai bun hotel. Hotelul acesta e cum îmi place mie.
Hotelul acesta e cum trebuie. Marfa asta de foarte bună calitate. E un tablou frumos! Arată foarte

75
bine. Nu e de lepădat mașina asta. O marfă ca a sta nu se găsește pe toate drumurile. Tabloul acesta
valorează mult. Am o părere foarte bună despre filmul acesta. Apreciez mult tabloul acesta.
─ Evaluarea negativă a unui lucru: Ăsta e groaznic. E groaznic de urât! Astea sunt fleacuri!
Ăsta-i un lucru d e nimic. Geamantanul ăsta e bun de aruncat la gunoi. Marfa asta e de foarte proastă
calitate. Tabloul acesta e fără valoare. Filmul ăsta e mediocru. Tabloul ăsta e nereușit. E un costum
de două parale. Rezultatul ăsta n -are nicio valoare. Nu e filmul cel m ai bun. Hotelul ăsta nu e cel
mai bun. Nu există tablou mai urât decât ăsta! Am o părere foarte proastă despre filmul acesta. Sunt
dezamăgit de rezultatul acesta.
La o primă privire, s -ar părea că în cazul unei aserțiuni evaluative avem de a face cu acelaș i
tip de reacție ca și la o aserțiune descriptivă: acceptarea, aprobarea sau respingerea, dezaprobarea
evaluării realizate de emițător. Deci este vorbe de următoarele două scheme conversaționale:
evaluare + acceptarea , aprobarea evaluării și evaluare + res pingerea, dezaprobarea evaluării
Totuși, chiar dacă reacția receptorului la exprimarea de către emițător a unei evaluări cu
privire la o persoană sau la un lucru este asemănătoare celei pe care o are un receptor vizavi de o
aserțiune descriptivă, între ele nu se poate pune semnul egalității. Astfel, dacă reacția receptorului la
o aserțiune descriptivă constă în aprecierea informației comunicate din punctul de vedere al valorii
sale de adevăr (informația comunicată de emițător este calificată ca fiind adevăr ată sau falsă), atunci
reacția receptorului la o evaluare a receptorului rezidă în faptul că receptorul poate judeca favorabil
/ nefavorabil cele spuse de emițător:
─ Asta e o pungășie! se irită Costache. / ─ Așa e, ai dreptate, așa se -ntâmplă cu cine n -are
cap. (G. Călinescu, Enigma Otiliei );
─ Nu e loază, Costică; e un băiat dintr -o familie dintre cele mai bune: mi -e rudă. / ─ Cine
știe ce leneș, ce dobitoc! / ─ Nu-i adevărat, dragă Costică; este un băiat prea cumsecade… (I. L.
Caragiale, Lanțul slăbiciunilor ).
În ce privește mijloacele de expresie a reacțiilor la actele de vorbire asertive evaluative,
trebuie menționat că acestea coincid, în general, cu cele ca re sunt folosite pentru realizarea acceptării
sau respingerii în cazul asertivelor descriptive:
─ E un băiat simpatic, spuse Cristescu sorbind din ceașcă . / ─ Fără îndoială. Și -i atât de
tânăr! Nu toți oamenii știu să fie tineri. (R. Ojog Brașoveanu, Cianu ră pentru un surâs );
─ Mie -mi place negustorul acesta. / ─ Ai dreptate, cinstite comise, încuviință moș Leonte.
(M. Sadoveanu, Hanu Ancuței ).
De menționat că, după cum demonstrează exemplele analizate, mijloacele care par să fie
specializate în cea mai mar e măsură pentru exprimarea aprobării evaluării realizate de emițător sunt
următoarele construcții: Ai dreptate. Sunt de acord cu tine. Și eu sunt de aceeași părere. etc.

76
O altă modalitate de exprimare a acordului cu aserțiunea de tip evaluativ constă în re luarea
unei părți din enunțul precedent, amplificată cu anumiți intensificatori:
─ Am auzit că e un băiat inteligent . / ─ E foarte inteligent .;
─ Nu e bine, zise Țugurlan răgușit . / ─ Nu e bine deloc, zise Moromete apăsând pe ultimul
cuvânt, vrând să arat e că absența binelui nu e totdeauna totală, dar că în cazul de față era. (M.
Preda, Moromeții ).
O variantă de exprimare a acordului cu aserțiunea de tip evaluativ formulată de emițător
constă în afirmarea faptului că și receptorul (eventual o altă persoană ) crede la fel, are aceeași opinie:
─ Poate că sunt niște greșeli naive . / ─ Și eu cred la fel .
Arhitectul emise cu ton de sentință: ─ Orice în afară de crimă. / ─ Curios. Asta e și opinia
farmacistului Popescu. (R. Ojog -Brașoveanu, Spionaj la mănăstire ).
Dezacordul cu opinia emițătorului este marcat cu ajutorul unor mijloace specializate pentru
această valoare ( Nu ai dreptate. Nu sunt de acord cu tine. ) sau prin menționarea faptului că receptorul
este de altă părere:
─ Cam neghiob… Îl caracteriza omul cu cicatrice. Deși cred că ne -am putea înțelege cu
dânsul . / ─ Mie mi se pare isteț . (C. Chiriță, Cireșarii ).
Cât privește asertivele argumentative, cel de al treilea subtip de asertive, trebuie menționat că
acestea constituie perechi de adiacență în cadrul cărora intervenția reactivă este reprezentată prin
enunțuri care apreciază argumentul formulat de emițător ca fiind unul potrivit / nepotrivit. Astfel, în
poziția intervenției reactive sunt folosite enunțuri a căror valoare generală poate fi actualizată cu
ajutorul următoarei formule: Eu consider că ceea ce spui tu este / nu este potrivit cu situația dată .
Mijloacele folosite pentru exprimarea unei reacții de răspuns la o aserțiune de tip argumentativ
sunt următoarele:
a) mijloacele care exprimă aprobarea aserțiunii de tip argumentativ: Grozavă idee. Aceasta e
o idee remarcabilă. Asta e o idee binevenită. Asta e o idee genială. Așa e foarte bine. Îmi place ideea
asta. Așa e cum nu se poate mai bine.
b) mijloacele care marchează dezaprobarea unei idei (rece ptorul consideră nepotrivită o idee
a destinatarului): Asta e o idee nechibzuită . Asta e o idee proastă . Asta e o idee ridicolă. Asta e o idee
imposibilă . Asta nu e o idee potrivită . Nu-mi place deloc ideea asta . Asta-i o copilărie . Mare
greșeală . Din acea stă categorie fac parte și câteva enunțuri interogative: Cine ți -a băgat în cap ideea
asta? Cum de ți -a trecut prin cap așa ceva?

2.2.5 Alte tipuri de reacții de răspuns la o aserțiune a receptorului

77
Este evident că ceea ce a fost prezentat până aici re prezintă doar una dintre reacțiile de răspuns
posibile la o aserțiune a emițătorului în contextul unei atitudini conversaționale cooperante din partea
acestuia de la urmă. După cum s -a văzut, aceasta are la bază aprecierea informației comunicate de
emițăto r din punctul de vedere al valorii sale de adevăr.
Dintre celelalte tipuri de reacții de răspuns la o aserțiune a receptorului am putea menționa
aici pe cele care presupun:
a) completarea informației comunicate de emițător:
─ Poate am norocul să -i întâlnes c sus . / ─ Exclus. Au plecat toți trei . (R. Ojog -Brașoveanu,
Spionaj la mănăstire );
─ Nilă parcă e adormit, zise cea mare observând cea dintâi poziția ciudată a ochilor acestuia
în mijlocul fotografiei . / ─ Păi dacă e beat! izbucni deodată Moromete. Nu ved eți? Sunt beți toți ! (M.
Preda, Moromeții );
b) solicitarea unei informații suplimentare în legătură cu cele comunicate de emițător:
─ Ei, zise el triumfător lui Felix, nu ți -am spus eu că are să se întâmple ceva extraordinar în
curând? He, hei, Stănică e totdeauna bine informat. Știți c -am făcut pe detectivul. L -am găsit pe Titi.
/ ─ Unde e? / ─ E acasă, îl tratează soacră -mea cu zeamă d e lămâie. (G. Călinescu, Enigma Otiliei );
c) aprecierea subiectivă a celor comunicate de emițător:
Voievodul Nenoroc: Nu plânge -acuma… Lasă… Cei trei au fost scăpați, Dar sunt în largul
lumii de oaste căutați, S -ascund prin codri… Umblă ca fiarele!.. . / Mira Miralena: Sărmanii! (V.
Eftimiu, Cocoșul negru ).
În felul acesta, am putea spune că receptorul își manifestă interesul față de informația
comunicată de emițător oferindu -i emițătorului informații suplimentare sau, dimpotrivă, solicitându –
i informa ții suplimentare referitoare la subiectul actului conversațional. Menționăm însă că aceste și
alte tipuri de reacții de răspuns la o aserțiune nu vor fi descrise în lucrarea de față.
Ultimul aspect pe care îl vom examina succint în acest paragraf privește situațiile în care
receptorul are o atitudine necooperantă. Atunci când receptorul manifestă o lipsă de interes față de
cele comunicate de emițător, sunt posibile următoarele două tipuri de perechi de adiacență.
Prima pereche de adiacență posibilă are stru ctura aserțiune + indiferența / manifestarea lipsei
de interes . În cazul dat, receptorul, ca reacție la o aserțiune, spune că ceea ce afirmă emițătorul nu
prezintă interes [Gancz et al., 1999, p. 212]. În felul acesta, scopul urmărit de receptor este să fa că în
așa fel ca interlocutorul său să știe că pe el nu îl interesează ceva: Asta nu e interesant deloc. Asta nu
prezintă niciun interes pentru mine. Asta e absolut neinteresant. Asta mi se pare absolut neinteresant.
Nu e interesant deloc ce spui.
Cea de a doua pereche de adiacență are structura: aserțiune + lipsa importanței. Prin

78
intervenția sa, receptorul spune că ceva nu prezintă importanță în general [Gancz et al., 1999, p. 176):
Asta n -are importanță. Asta nu e prea important. Asta nu merită nicio at enție! Ăsta -i un fleac! Nici
nu merită să vorbim despre asta. Nu consider important ceea ce spui. Tu faci din țânțar armăsar.

2.3. Concluzii la capitolul 2

1. Asertivele reprezintă o subclasă de acte de vorbire care au drept obiectiv principal
comunicarea de informații către interlocutor. Pentru funcționarea discursivă a actelor de vorbire în
cauză contează atât caracteristicile lor pragmasemantice, cât și ti pul concret de aserțiune. Anume
aceste aspecte sunt relevante pentru constituirea secvențelor conversaționale în care sunt utilizate
actele de vorbire date.
Analizate dintr -o perspectivă acțională, actele de vorbire asertive, se definesc printr -o serie de
trăsături pragmasemantice specifice. Conținutul lor propozițional reprezintă descrierea unei stări de
lucruri din realitate. Raportat la evenimentul descris, acest conținut poate fi adevărat sau fals. Forța
ilocuționară are la bază scopul urmărit de locuto r, și anume intenția acestuia de a -l informa pe
interlocutorul său în legătură cu situația descrisă.
În același timp, clasa actelor de vorbire asertive cuprinde următoarele subclase: asertivele
descriptive (arată realitatea așa cum este, fiind folosite de locutor cu scopul de a -l informa pe
interlocutor asupra unei stări de lucruri reale sau inventate), asertivele evaluative (îi servesc
vorbitorului pentru exprimarea unei opinii, păreri, convingeri, decizii cu privire la obiectele, faptele
sau evenimentele descrise) și asertivele argumentative (au rolul de a exprima argumentări, motivări,
fiind deci folosite pentru motivarea unor situații, unor acțiuni).
2. Din perspectivă interacționistă, asertivele reprezintă niște acte de vorbire care funcționează
foarte frecvent în poziția intervenției inițiativă. Ele constituie perechi de adiacență cu structura
generală „aserțiune (comunicare de informație) + act de vorbire folosit ca reacție de răspuns la o
aserțiune”.
3. Analiza perechilor de adiacență a relevat că re acțiile de răspuns ale receptorului în raport
cu aserțiunea emițătorului sunt cuprinse în limitele următoarelor atitudini conversaționale posibile:
a) receptorul manifestă interes față de informația comunicată de emițător și b) receptorul manifestă
lipsă d e interes față de cele comunicate de emițător. În primul caz, receptorul are o atitudine
cooperantă, iar în cel de al doilea el are o atitudine necooperantă.
Atunci când receptorul manifestă interes față de informația comunicată de emițător aserțiunea
poate fi evaluată din mai multe puncte de vedere, ceea ce face posibilă existența unui spectru foarte
larg de reacții la actele de vorbire asertive și, respectiv, un număr mare de perechi de adiacență

79
constituite de actele de vorbire asertive. În aceste condiț ii este evident că o descriere a tuturor tipurilor
de unități conversaționale specifice asertivelor, în momentul de față, reprezintă o sarcină dificil de
realizat. În lucrare sunt examinate doar perechile de adiacență în care intervenția reactivă reprezint ă
o apreciere a informației comunicate din punctul de vedere al valorii sale de adevăr.
Astfel, evaluând aserțiunea emițătorului din perspectiva corespunderii cu realitatea, receptorul
poate avea următoarele tipuri de reacții: a) să confirme conținutul pro pozițional al aserțiunii formulate
de emițător sau b) să respingă conținutul propozițional al antecedentului. În primul caz, perechea de
adiacență are structura: „aserțiune + acceptarea aserțiunii” (─ Prețurile au crescut mult în ultima
vreme . / ─ Da, ai d reptate .). În celălalt caz, perechea de adiacență constituită se caracterizează prin
structura: „aserțiune + respingerea aserțiunii” (─ Ion a plecat astăzi în Franța . / ─ Nu, nu e adevărat .).
Analiză materialului a demonstrat că există mai multe subtipuri de acceptare / respingere a
unei aserțiuni, fiecare dispunând de mijloace de exprimare proprii.
Subtipurile de acte asertive (descriptive, evaluative, argmentative) se deosebesc prin
comportamentul lor în cadrul perechilor de adiacență. Pentru fiecare di ntre subtipurile date sunt
caracteristice anumite scheme conversaționale.

80
Capitolul III. Întrebarea. Comportamentul discursiv al actelor de vorbire de tip
întrebare

3.1. Trăsăturile pragmasemantice ale actelor de vorbire întrebare
Întrebarea este definită în sens general ca act de vorbire performat de locutor cu scopul de a
obține un răspuns de la alocutor [GALR, II, p. 32].
Pentru mulți lingviști, întrebarea și cererea reprezintă acte de vorbire care fac parte din aceeași
clasă, și anume din clasa actelor directive. Cei care susțin această opinie își întemeiază punctul de
vedere pe faptul că atât cererea, cât și întrebarea ca acte de vorbire se definesc prin aceeași intenție
comunicativă, scopul lor fiind să -l determine pe interlocutor să realizeze o acțiune [Searle, 1982, p.
53, Kerbrat -Orecchioni, 2012, p. 83 -84]. Deosebirea dintre ele constă însă în faptul că întrebarea
implică realizarea unei acțiuni de natură verbală, fiind vorba de o solicitare de informații, iar cererea
propriu -zisă presupune , de obicei, realizarea unei acțiuni nonverbale.
Anume acest aspect i -a determinat pe unii cercetători să definească întrebarea ca fiind un
concept corelativ celui de aserțiune [Șerbănescu, 2002, p. 11]. Întrebarea, la fel ca și aserțiunea,
vizează vehicul area unei informații în procesul de comunicare. Ea diferă de aserțiune doar în ce
privește orientarea actului de transmitere a informației: dacă aserțiunea este folosită pentru a informa
pe cineva despre ceva pornind de la descrierea unei stări de lucruri , atunci întrebarea îi servește
vorbitorului pentru a întreba pe cineva despre ceva . Astfel, opoziția dintre actele asertive și cele de
tip întrebare se reduce la a transmite vs. a solicita o informație . Prin urmare, chiar dacă întrebarea
are unele tangențe cu cererea, totuși ea este mult mai apropiată de aserțiune. Anume acest fapt i -a
determinat pe unii cercetători să considere întrebarea un act de vorbire de tip informațional. Precizăm
că acest punct de vedere este acceptat și în Gramatica Academiei [GALR , II, p. 799].
Se știe că, în plan formal, actul de vorbire întrebare poate fi realizat prin mai multe tipuri de
structuri. Este evident că structurile prototipice ale întrebării sunt cele cu sintaxă interogativă: Ai fost
azi la școală? Cine a adus scrisoa rea? Unde ai pus banii? Un enunț cu structură interogativă se
distinge prin prezența unor mărci specifice, care pot fi de natură lexicală (pronume, adjective
pronominale sau adverbe interogative), sintactice (o anumită organizare sintactică) și prozodică
(intonație specifică). Enunțurile care conțin mărci specifice interogației și au o structură sintactică
proprie interogativelor reprezintă mijloace directe de exprimare a întrebării.
Este de menționat că, din punctul de vedere al mijloacelor folosite pentru marcarea valorii de
întrebare, enunțurile interogative se împart în două clase care se deosebesc după prezența / absența
unui cuvânt specializat pentru formularea întrebărilor, și anume: enunțuri cu cuvânt interogativ și
fără cuvânt interogativ [Șerbănesc u, 2002, p. 172].

81
Marca distinctivă a enunțurilor din prima categorie este prezența unui cuvânt interogativ, care
poate fi un pronume, un adjectiv pronominal interogativ: cine, ce, care, cât, al câtelea, ce fel de sau
un adverb interogativ: unde, când, cum : Cine cântă? Ce -ai găsit? Unde ești? Enunțurile interogative
din cea de a doua categorie marchează valoarea interogativă cu ajutorul intonației, uneori, și prin
modificarea organizării sintactice (subiectul este postpus predicatului) [GALR, II, p. 33]: A venit
profesorul? Ai învățat poezia? Ai găsit cheia?
Totodată, pe lângă interogativele directe, întrebarea ca act de vorbire prin care se solicită o
informație poate fi realizată și indirect. În cazul dat, valoarea ilocuționară de întrebare poate fi
atribuită unor enunțuri cu structură asertivă sau imperativă. Acestea însă necesită prezența unor
mijloace specifice. Astfel, caracterul interogativ al structurilor asertive este marcat cu ajutorul unor
sintagme ce conțin verbe modale ( a vrea, a dori etc.) sau verbe cu valoare de cerere ( a ruga ) plus
verbele de bază care exprimă intenția vorbitorului de a se informa ( a ști, a afla, a spune ), folosite la
conjunctiv: Vreau / Doresc / Aș vrea / Aș dori să știu / să aflu dacă ai fost azi la școală. Aș fi curios
să știu dacă ai fost azi la școală. Te rog / Te-aș ruga sa -mi spui dacă ai fost azi la școală. sau cu
ajutorul unor verbe de solicitare de informații, folosite la imperativ: Spune -mi dacă ai fost azi la
școală. După cum observăm, chiar dacă au o structură caracteristică unor acte de vorbire asertive sau
directive, în realitate toate enunțurile de mai sus au scopul de a -i solicita receptorului un răspuns la
întrebarea: Ai fost azi la școală ? În felul acesta, pentru exprimarea actelor de vorbire întrebare, î n
interacțiunea conversațională, se utilizează diverse tipuri de enunțuri prin care receptorului i se
solicită o informație, ceea ce denotă faptul că nu totdeauna se poate stabili o corespondență univocă
între forma și conținutul enunțurilor folosite pentr u exprimarea întrebărilor.
În plan semantic, conținutul întrebării, examinat din perspectiva gradului de cunoaștere a
informației cuprinse în structura ei, poate fi descompus în două părți componente: a) partea care
vizează un element cunoscut și b) parte a care trimite la un element necunoscut [Șerbănescu, 2002, p.
18]. Privită din acest punct de vedere, întrebarea are un caracter incomplet, fiind insuficientă atât în
plan semantic, cât și în planul funcționării sale comunicative. De aici reiese că orice î ntrebare solicită
o informație, impunând un răspuns al cărui scop este să completeze golul informațional cu care se
confruntă emițătorul [Șerbănescu, 2002, p. 28].
Anume datorită acestor particularități pragmasemantice, în interacțiunea conversațională,
întrebările apar, de cele mai multe ori, în poziția intervenției inițiativă, ele reprezentând acte de
vorbire care au rolul de a declanșa un schimb verbal. Prin urmare, actele de vorbire în cauză își
manifestă potențialul lor funcțional în cadrul perechii de adiacență întrebare – răspuns .
Actele de vorbire întrebare sunt frecvent utilizate în comunicare, în special, în interacțiunea
conversațională [Kerbrat -Orecchioni, 2012, p. 85]. Frecventa lor utilizare în acest tip de discurs i -a

82
determinat pe lingviști să afirme că, în plan comunicativ, întrebarea este pivotul oricărui schimb
dialogal [Szekely, 2010, p. 128].
Trebuie precizat că pentru funcționarea discursivă a actelor de vorbire întrebare contează atât
modalitatea de realizare a actelor în cauză, cât ș i caracteristicile lor pragmasemantice, care, alături de
anumiți factori de natură contextuală, sunt responsabile de structura secvențelor conversaționale în
care sunt utilizate.
În cele ce urmează este prezentată o analiză a întrebărilor din perspectivă s emantică și
pragmatică și, în strânsă legătură cu aceasta, sunt descrise subclasele de interogative din interiorul
clasei date.

3.1.1. Clasificarea enunțurilor care realizează întrebări în interacțiunea conversațională

Este firesc să începem analiza acte lor de vorbire întrebare cu examinarea corelației dintre
conținutul propozițional și forța lor ilocuționară. După cum se menționează în studiile de specialitate,
„actul de a întreba constă în faptul că locutorul 1, care nu dispune de o anumită informație, antrenează
un locutor 2 într -un act de vorbire, astfel încât acesta din urmă să îi ofere în mod exact informația de
care are nevoie pentru a -și umple o lacună cognitivă” [Șerbănescu, 2002, p. 26]. În felul acesta, forța
ilocuționară a actelor de vorbire în trebare este descrisă cu ajutorul formulei „te invit să îmi spui ceva
în legătură cu o anumită stare de lucruri” [Șerbănescu, 2002, p. 24].
Au fost identificate mai multe criterii în funcție de care pot fi descrise și clasificate enunțurile
folosite pentru realizarea unui act de vorbire de tip întrebare. Ele vizează atât particularitățile de
conținut, cât și cele funcționale ale enunțurilor interogative [o prezentare amplă a acestor aspecte se
găsește în Șerbănescu, 2002].
Una dintre clasificările frecvent întâlnite în analiza enunțurilor interogative este cea care face
distincție între interogativele totale, interogativele parțiale și interogativele alternative [GALR, II, p.
32, 33].
Criteriul în funcție de care sunt clasificare enunțurile interogative vizează tipul de informație
solicitat prin enunțul interogativ și relația stabilită între acesta și enunțul folosit ca răspunsul la
întrebarea dată.
Interogativele totale se referă la p redicatul verbal sau la verbul copulativ din componența
predicatului nominal al enunțului așteptat ca răspuns și solicită un răspuns de tipul da sau nu: Ai fost
în excursie? Mi-ai adus cartea? El este bolnav? Despre enunțurile interogative de acest tip se spune
că, de fapt, ele chestionează conținutul propozițional al enunțului în ansamblul său, prin nucleul lui
verbal [Kerbrat -Orecchioni, 2012, p. 86; Bidu -Vrănceanu, 2001 , p. 271].

83
Interogativele parțiale vizează orice parte de propoziție, iar răspunsul, c are conține o parte din
întrebare, servește la specificarea variabilei (elementul care întreabă cu privire la informația
necunoscută) din întrebare. Astfel, în răspunsurile la aceste întrebări cuvântul interogativ urmează să
fie înlocuit printr -un element care completează informația conținută în întrebare. Interogativele
parțiale cuprind în structura lor un cuvânt interogativ care se raportează la o anumită parte de
propoziție. Există propoziții interogative parțiale corespunzătoare tuturor părților de prop oziție: Cine
m-a căutat? (întrebarea vizează subiectul); Ce mi -ai adus? (complementul direct); Când va avea loc
examenul? (circumstanțialul de timp); Unde sunt copiii? (circumstanțialul de loc); Cum ați călătorit?
(circumstanțialul de mod) etc. Interogativ ele parțiale care vizează predicatul se construiesc cu
ajutorul verbului a face , însoțit de cuvântul interogativ ce: ─ Ce faci acolo? / ─ Citesc o carte.
Specificul interogativelor alternative constă în faptul că ele cer interlocutorului să facă o
selecție între două (eventual între mai multe) variante, care îi sunt prezentate ca opțiuni posibile: Vii
sau te duci? Mergi cu noi sau rămâi? Ai cumpărat legume sau fructe? Se spune că ele pot viza uneori
și predicatul, însă, de obicei, sunt folosite pentru a înt reba despre oricare dintre celelalte părți ale
propoziției.
De menționat că multe dintre trăsăturile proprii acestui tip de interogative sunt comune cu
cele ale interogativelor totale. Chiar dacă în cazul lor nu se poate răspunde numai prin da sau nu, se
consideră că ele reprezintă o combinare a două interogative totale legate printr -o relație de coordonare
disjunctivă ( sau, ori ). De altfel, a fost emisă și opinia că nu interogativele alternative sunt derivate
din cele totale, ci invers. De exemplu, enunțul Musafirii au plecat? ar putea fi considerat un echivalent
eliptic al enunțului care realizează o interogativă alternativă: Musafirii au plecat sau nu ? [Kerbrat –
Orecchioni, 2012, p. 86]. Pe de altă parte, uneori se afirmă că interogativele alternative s -ar apropia
într-o mare măsură de cele parțiale. Acest fapt este demonstrat prin existența unor întrebări care
combină caracteristicile întrebărilor parțiale cu cele ale interogativelor alternative: În ce țară va pleca
el? În Franța sau în Anglia? [Călburean, 2005, p. 231, 232]. Din cele prezentate mai sus reiese că
interogativele alternative nu au un statut clar în raport cu celelalte tipuri de interogative, dar și că nu
poate fi vorba de o limită tranșantă între diferitele tipuri de enunțuri interogative. Ac elași lucru se
poate spune și în legătură cu funcționarea discursivă a diverselor tipuri de acte de vorbire întrebare.

3.1.2. Interogativele de confirmare și interogativele de informare

Deși foarte răspândită și pe larg recunoscută, clasificarea dată nu este cea mai potrivită atunci
când încercăm să analizăm funcționarea actelor de vorbire interogative în structura perechilor de
adiacență cu structura întrebare – răspuns . În această privi nță mult mai relevantă este clasificarea

84
care prevede delimitarea următoarelor două clase de interogative: interogative de confirmare / de
precizare și interogative de informare [Șerbănescu, 2002, p. 43; Turculeț, 2005, p. 418 -419; Bajan –
Stancu, 2011, p. 7 ].
Aceste două tipuri de enunțuri interogative diferă, întâi de toate, prin scopul urmărit de
emițător. Interogativele de confirmare au ca scop confirmarea (sau infirmarea) unei informații.
Emițătorul folosește aceste întrebări pentru a se convinge că o a numită informație corespunde sau nu
realității, deci că este sau nu adevărată. Interogativele de informare îi permit emițătorului să solicite
de la receptor informații suplimentare, altfel spus, ele sunt folosite în cazul în care emițătorul nu
cunoaște anu mite lucruri și îi cere receptorului informația dată.
Este vorba deci de distincția între întrebarea folosită ca mijloc de verificare a anumitor
informații („mă interesează dacă acest fapt este adevărat”) și întrebarea funcționând ca mijloc de
obținere a anumitor informații („vreau să -mi comunici o informație în legătură cu un fapt”).
Așadar, interogativele de confirmare sunt folosite pentru „confirmarea sau infirmarea unor
informații pe care interlocutorul le deține cel puțin parțial”, iar interogativele de informare se
utilizează pentru „completarea unor goluri informaționale ale emițătorului”.
Comparând definițiile care surprind cele mai generale trăsături ale interogativelor de
confirmare și de informare cu definițiile interogativelor totale, parțiale ș i alternative, constatăm că
tipurile stabilite în cadrul lor nu se suprapun și nici nu se exclud. În felul acesta, cele două tipuri de
clasificări ale actelor de vorbire întrebare sunt complementare .
Relația dată rezidă în faptul că, în raport cu clasele d e interogative totale, parțiale și
alternative, cele de confirmare și de informare au un caracter mai general, astfel că în cadrul fiecăreia
dintre acestea pot fi delimitate cele trei subspecii de interogative: totale, parțiale și alternative.
Vom descrie toate tipurile de întrebări posibile folosind ca exemple întrebările care pot fi
formulate în raport cu enunțul Ion a fost ieri la Iași. După cum putem constata, atât enunțul în
ansamblul său, cât și fiecare dintre părțile lui componente, inclusiv predicat ul, pot apărea în calitate
de element interogat în funcție de ceea ce emițătorul intenționează să întrebe. Prin urmare, se pot
delimita, pe de o parte, trei tipuri de interogative de confirmare (totale, parțiale și alternative) și, pe
de altă parte, exact aceleași tipuri de interogative de informare. Este evident că fiecare dintre aceste
două serii de interogative se va caracteriza printr -un anumit specific.
Să vedem pentru început care sunt trăsăturile subspeciilor de interogative de confirmare.
a) Interog ativele de confirmare totale solicită confirmarea conținutului întregului enunț. Ele
reprezintă o întrebare cu privire la faptul dacă evenimentul descris a avut sau nu a avut loc [Turculeț,
2005, p. 417 ]. Pentru a răspunde la acest tip de întrebări nu este necesar ca receptorul să ofere o
informație nouă, suplimentară, este necesară doar o confirmare din partea receptorului. Răspunsul la

85
aceste întrebări constă de obicei din adverbe de afirmație ( Da), de negație ( Nu), din echivalentele lor
și, facultativ, d in reluarea unei părți a întrebării, care, de obicei, este verbul predicat sau verbul
copulativ din structura predicatului nominal:
─ Ion a fost ieri la Iași? / ─ Da.; ─ Da, a fost. sau ─ Bineînțeles că a fost.
Ceea ce ar dori să obțină emițătorul formulând o astfel de întrebare este să precizeze dacă
informația referitoare la plecarea lui Ion la Iași este adevărată sau nu. Pentru enunțurile interogative
în cauză este caracteristic faptul că sunt formulate de emi țător fără intenția de a reliefa vreunul din
constituenții lui [Turculeț, 2005, p. 417 ].
Trebuie adăugat că interogativele de confirmare totale cunosc mai multe variante care se
definesc prin nuanțe semantice suplimentare. Prima variantă este reprezentată prin enunțurile
interogative de confirmare totale cu accentuarea valorii interogative de confirmare. Acestea au ca
scop confirmarea (sau infirmarea) unui enunț afirmativ sau negativ. Accentuarea în structura lor se
realizează prin formulelor interogative: așa-i?, nu-i așa ? sau a adverbelor da?, nu? : E frig afară, așa –
i?; Toți sunt de acord cu aceasta, nu -i așa ?; (Nu) vă place aici, nu -i așa? ; A făcut multe greșeli, da ?;
L-ai văzut, nu?
O altă variantă a interogativelor de confirmare totale este cea cu nuanță dubitativă, care poate
fi marcată prin formațiuni adverbiale interogative: oare, (nu) cumva sau prin folosirea prezumtivului
ori a altor construcții cu valoare de prezumtiv: Oare aic i e gara ? Oare aceasta e strada Eminescu ?
Nu cumva a întârziat? A întârziat cumva ? O fi ajuns ei acasă? Să fi uitat?
b) Interogativele de confirmare parțiale solicită confirmarea în legătură cu anumite elemente
ale enunțului. După cum se poate constata, fiecăreia dintre părțile de propoziție i se poate adresa o
întrebare. Cele patru variante de interogative de confirmare parțiale posibile în cazul enunțului
menționat și răspunsurile care le corespund sunt următoarele:
─ Ion a fost ieri la Iași? / ─ Da, Ion. (nu Mihai )
─ Ion a fost ieri la Iași? / ─ Da, a fost. (nu a stat acasă )
─ Ion a fost ieri la Iași? / ─ Da, ieri. (nu alaltăieri )
─ Ion a fost ieri la Iași ? / ─ Da, la Iași. (nu la București )
Examinarea enunțurilor interogative prezentate mai sus, demonstrează că toate se definesc
prin aceeași structură sintactică. Deosebirea constă doar în elementul în legătură cu care se întreabă,
acesta fiind accentuat [GALR, II, p. 33]. Mai este de menționat faptul că dacă admitem că
interogativele de confirmare parțiale pot viza și predicatul, atunci este mare probabilitatea ca acestea
să poate fi confundate cu interogativele de confirmare totale.
c) Interogativele de confirmare alternative (numite uneori și disjunctive; conțin, de regulă, în
structura lor conju ncția sau) solicită interlocutorului un răspuns bazat pe selectarea unei opțiuni din

86
cel puțin două variante [Munteanu, 2014, p. 277]:
─ Ion a fost ieri la Iași sau nu? / ─ Da, a fost. sau ─ Nu, n -a fost.
Despre aceste întrebări se spune că ele impun int erlocutorului un răspuns decizie.
Caracteristica lor interacțională fundamentală rezidă în faptul că ele exprimă nerăbdarea sau
insistența vorbitorului în obținerea răspunsului.
De menționat că și interogativele de confirmare alternative cunosc mai multe variante. Astfel,
una dintre acestea este o variantă intermediară între interogativa de confirmare totală și cea de
confirmare alternativă: Ei au plecat? Da sau nu? Prima parte a acestei întrebări poate fi încadrată în
categoria interogativelor totale, însă datorită celei de a doua părți ea se apropie de interogativele de
confirmare alternative.
Într-o formă succintă, subtipurile de interogative de confirmare ar putea fi prezentate cu
ajutorul schemei de mai jos.

Interogativele de confirmare

a. totale b. parțiale c. alternative
↓ ↓ ↓
─ Ion a fost ieri la Iași? / ─ Da, a
fost. ─ Ion a fost ieri la Iași ? / ─ Da, la
Iași. ─ Ion a fost ieri la Iași sau nu? / ─
Da, a fost.

Să descriem în continuare trăsăturile semantice specifice celor trei subspecii de interogative
de informare.
a) Interogativele de informare totale solicită o informație cu privire la producerea unui
eveniment. Deși vizează enunțul în ansamblul lui, elemen tul central, atât în întrebare, cât și în
răspuns, este totuși verbul predicat. O interogativă de informare totală înglobează în structura sa
sintagma ce face (a făcut, va face ) și alte părți de propoziție, între care obligatoriu este exprimat
subiectul. R ăspunsul la interogativele de acest tip este reprezentat printr -un enunț asertiv. Preluând
enunțul folosit ca exemplu mai sus, am putea avea următoarea pereche de adiacență care să aibă în
poziția replicii inițiativă o interogativă de informare totală: ─ Ce-a făcut ieri Ion? / ─ Ieri Ion a fost
la Iași. În comunicarea cotidiană răspunsurile la aceste întrebări apar, de obicei, într -o variantă
redusă, fiind exprimate doar elementele care comunică informația nouă: ─ A fost la Iași.
b) Interogativele de inform are parțiale „solicită un răspuns la variabila din întrebare,
exprimată prin adverbe interogative ( când, unde ) sau pronume interogative ( ce)” [Munteanu, 2014,
p. 277]. Cu alte cuvinte, ele se referă la un element al enunțului în legătură cu care se formule ază
întrebarea. Dacă e să revenim la exemplul nostru, ar trebui să constatăm că în legătură cu enunțul dat

87
sunt posibile următoarele variante de interogative de informare parțiale: ─ Cine a fost ieri la Iași? ;
─ Unde a fost ieri Ion? ; ─ Când a fost Ion la Iași? După cum vedem, acestea sunt marcate gramatical
de prezența cuvintelor interogative: cine, unde, când. Valoarea acestor variabile este precizată prin
răspunsurile interlocutorului. Ele sunt formulate cu scopul de a completa un an umit gol informațional,
oferind informația solicitată în legătură cu elementul interogat.
c) Interogativele de informare alternative solicită interlocutorului o informație sugerându -i să
selecteze un element dintre cele prezentate ca opțiuni posibile. Rapo rtat la enunțul luat ca exemplu
aici, ar putea fi formulate următoarele întrebări alternative: ─ Ion sau Mihai a fost ieri la Iași? ; ─
Ion a fost ieri la Iași sau la București? ; ─ Ion a fost la Iași ieri sau alaltăieri?
Schema de mai jos prezintă succint cele trei subspecii de interogative de informare.

Interogativele de informare

a. totale b. parțiale c. alternative
↓ ↓ ↓
─ Ce -a făcut ieri Ion? / ─ (Ieri Ion )
a fost la Iași. ─ Unde a fost ieri Ion? / ─ (A fost )
la Iași. ─ Ion a fost ieri la Iași sau la
București? / ─ La Iași.

După cum s -a văzut, actele de vorbire întrebare, acte folosite pentru solicitarea unei informații,
sunt de mai multe subtipuri care diferă în ce privește scopul concret urmărit de receptor în situația
dată de comunicare și în funcție de informația cunoscut ă emițătorului în legătură cu realitatea
descrisă.
Constatarea pe care o putem face pe baza celor prezentate mai sus e că aceste tipuri de
interogative se deosebesc între ele și prin comportamentul lor în cadrul perechii de adiacență întrebare
– răspuns [ GALR, II, p. 32], ceea ce vorbește despre legătura strânsă existentă între trăsăturile
caracteristice actelor de vorbire întrebare și comportamentul lor discursiv.

3.2. Funcționarea discursivă a actelor de vorbire întrebare

În paragraful de față este abordată problema funcționării conversaționale a actelor de vorbire
întrebare. Ceea ce ne interesează aici este să precizăm care sunt reacțiile de răspuns posibile la
diferitele tipuri de întrebări ale emițătorului? Pentru a răsp unde la întrebarea dată, este necesar să
identificăm schemele interacționale constituite de actele de vorbire întrebare. Un aspect important
legat de funcționarea conversațională a actelor de vorbire întrebare vizează condițiile care trebuie
respectate în legătură cu utilizarea actelor de vorbire întrebare în plan dialogic. Se impune, de

88
asemenea, examinarea și descrierea mijloacelor verbale (elementele lexicale, structurile sintactice
etc.) folosite pentru realizarea actelor de vorbire în secvența interacț ională cu structura întrebare +
răspuns.
Primul pas care trebuie făcut pentru a descrie funcționarea discursivă a actelor de vorbire
întrebare în structura perechilor de adiacență ar trebui să prevadă identificarea factorilor relevanți
pentru integrarea lo r în secvențe conversaționale, adică a factorilor care determină tipul de răspuns
oferit de receptor la întrebarea emițătorului și stabilirea condițiilor de realizare cu succes a actelor de
vorbire date.
După cum se știe, rolul esențial al întrebării în co municare este să solicite o informație. La
rândul său, răspunsul are menirea de a oferi informația solicitată prin întrebarea formulată de receptor.
În felul acesta, condiția esențială pentru reușita unui act de vorbire întrebare este ca receptorul să
ofere un răspuns. În comunicarea cotidiană însă nu totdeauna se întâmplă așa.
Factorii esențiali care marchează cadrul de constituire a perechilor de adiacență întrebare –
răspunsul la această întrebare sunt de natură contextuală și vizează : cunoașterea / nec unoașterea de
către receptor a informației solicitate și dorința / lipsa dorinței de a oferi un răspuns. Astfel, pentru ca
la întrebarea emițătorului să urmeze răspunsul receptorului este important ca acesta de la urmă să
cunoască informația pe care o soli cită receptorul și să dorească să răspundă.
După cum menționează A. Șerbănescu, în interacțiunea conversațională sunt posibile
următoarele două situații determinate de reacția de răspuns a receptorului la întrebarea emițătorului:
I. Receptorul oferă un răs puns la întrebarea formulată de emițător, deci are o atitudine
cooperantă;
II. Receptorul nu dă un răspuns propriu -zis, având o atitudine necooperantă [Șerbănescu,
2002, p. 114].
Primul tip de reacție se întâlnește în cazul în care receptorul cunoaște răsp unsul și dorește să
răspundă la întrebarea emițătorului. Cel de al doilea tip de reacție reprezintă o consecință a faptului
că receptorul fie nu cunoaște răspunsul, fie nu dorește să răspundă la întrebarea emițătorului. De fapt,
receptorul poate refuza să răspundă sau poate doar să amâne răspunsul, ceea ce în anumite condiții,
ar echivala cu evitarea răspunsului. Așadar, ar putea fi vorba de următorul lanț de activități
comunicative: solicitare de informații → oferirea răspunsului / evitarea sau amânarea ră spunsului.
Pentru fiecare dintre situațiile prezentate mai sus sunt caracteristice anumite structuri
conversaționale. Să analizăm în continuare schemele conversaționale specifice actelor de vorbire
întrebare în cazul în care receptorul oferă un răspuns la întrebarea emițătorului.
Analiza modului de funcționare a întrebării în contextul interacțiunii conversaționale
demonstrează că schemele conversaționale constituite prin utilizarea actelor de vorbire întrebare cu

89
funcție inițiativă în cazul în care recept orul cunoaște răspunsul și dorește să răspundă se
caracterizează prin structura întrebare + răspuns (aserțiune) . Pe lângă această structură de bază, în
cazul unui anumit tip de întrebări se mai pot întâlni și perechi de adiacență cu structura întrebare +
sfat.
Schema conversațională prototipică în care se utilizează actul de vorbire întrebare este
reprezentată prin perechile de adiacență (cuplurile) în care întrebarea este urmată de un răspuns,
exprimat print -un enunț de tip aserțiune. Enunțul dat are rolul de a comunica informația solicitată
prin întrebarea emițătorului.
Trebuie accentuat că perechea de adiacență cu structura generală în trebare + răspuns din limba
română cuprinde mai multe subtipuri, care se diferențiază, pe de o parte, în funcție de specificul
actului de vorbire întrebare din intervenția inițiativă și, pe de altă parte, în funcție de tipul de act de
vorbire utilizat în p oziția intervenției reactive ca răspuns la întrebarea dată.
Important pentru cele discutate în continuare este faptul că nu există un paralelism absolut
între clasificarea întrebărilor, pe de o parte, și specificul funcționării discursive a subtipurilor
delimitate de întrebări, pe de alta. După cum demonstrează exemplele analizate, constatăm că sub
aspectul comportamentului lor discursiv întrebările de confirmare și cele de informare nu sunt
despărțite printr -un hotar de netrecut. Astfel, în anumite condiți i contextuale unele întrebări de
confirmare pot primi un răspuns caracteristic pentru întrebările de informare.
Să vedem în continuare care sunt schemele interacționale specifice celor trei subspecii de
interogative de confirmare: totale, parțiale, alternative.
Primul tip de scheme conversaționale descrise aici sunt cele constituite de interogativele de
confirmare totale în cazul în care receptorul alege să ofere un răspuns . Urmează deci să stabilim care
sunt variantele posibile de răspuns la o între bare de confirmare totală atunci, când receptorul deține
informația solicitată și dorește să ofere un răspuns la întrebarea interlocutorului său.
Cât privește condițiile de utilizare a interogativelor de confirmare totale, întrebări care vizează
situația în ansamblul ei, trebuie menționat că acestea sunt folosite atunci când vorbitorul știe ceva în
legătură cu un anumit eveniment, cu o anumită stare de lucruri, dar nu este sigur că acestea s -au
întâmplat în realitate.
Este de menționat că răspunsul prezent at de receptor la o întrebare totală vizează, în special,
conținutul propozițional al enunțului care descrie starea de lucruri din realitate. Dat fiind faptul că, în
urma raportării acestui conținut la starea de fapt corespunzătoare, informația cu privire la producerea
unui eveniment poate fi calificată ca fiind adevărată sau falsă [GALR, II, 26], acest tip de întrebare
admite unul dintre cele două răspunsuri: a) un răspuns afirmativ sau b) un răspuns negativ.
Prin urmare, perechea de adiacență caracterizată prin această schemă interacțională poate fi

90
descrisă astfel: emițătorul îi cere receptorului să confirme adevărul sau neadevărul celor exprimate
prin întrebare, iar receptorul, la rândul său, confirmă / infi rmă conținutul propozițional al
antecedentului. Cu alte cuvinte, emițătorul cere, iar receptorul trebuie să se pronunțe cu privire la
corespunderea / necorespunderea conținutului implicat de întrebare realității descrise. Din acest punct
de vedere, informa ția solicitată cu ajutorul unei întrebări de confirmare totale ( Ești student? ) ar putea
fi descrisă cu ajutorul unor enunțuri de genul celor care urmează: Spune -mi dacă e adevărat ca ești
student? Spune -mi dacă pot fi sigur ca ești student?
Pentru a descri e valorile caracteristice enunțurilor din structura unei perechi de adiacență cu
structura întrebare + răspuns afirmativ sau negativ, vom analiza următorul exemplu:
─ Oaspeții au venit? / ─ Da. ; ─ Nu.
Conținutul propozițional implicat de cele trei enunțu ri (întrebare și răspuns afirmativ, răspuns
negativ) poate fi descris cu ajutorul aceluiași enunț asertiv „Oaspeții au venit”. Enunțurile folosite
pentru formularea unei întrebări și a răspunsurilor posibile la această întrebare se deosebesc însă în
privin ța valorii lor ilocuționare. Astfel, valoarea ilocuționară a primului enunț poate fi actualizată cu
ajutorul formulei: „ Vreau să știu dacă X ”, unde X înseamnă „ oaspeții au venit ”. Valoarea ilocuționară
a răspunsului oferit de receptor poate fi explicitată cu ajutorul formulelor: „ La întrebarea ta îți pot
răspunde că este adevărat că X ” sau „La întrebarea ta îți pot răspunde că nu este adevărat că X ”.
Ar trebui deci să conchidem că înlănțuirea discursivă a celor două acte de vorbire prin care se
realizează i ntervenția inițiativă și intervenția reactivă a celui de a doilea interlocutor se motivează
prin relația stabilită între conținutul propozițional al celor două enunțuri.
Așadar, o primă opoziție care poate fi distinsă în legătură cu răspunsul la o întreba re de
confirmare totală formulată în intervenția inițiativă este opoziția răspuns afirmativ / răspuns negativ .
Totuși, în afară de aceste două posibilități de a reacționa la întrebarea emițătorului, când receptorul
fie confirmă, fie infirmă conținutul propozițional al antecedentului (Kerbrat -Orecchioni, 2012, p. 93),
în limbă există și mijloace pentru formularea unei a treia variante de răspuns: un răspuns nici
afirmativ, nici negativ.
Trebuie, de asemenea, avut în vedere și faptul că în cele mai multe situații receptorul va oferi
un răspuns afirmativ sau negativ în funcție de corespunderea conținutului întrebării cu starea de
lucruri din realitate: deci răspunsul va fi afirmativ dacă situația descrisă prin întrebare are loc în
realitate și va fi negativ în caz că nu corespunde realității. Nu este însă exclusă nici posibilitatea ca
receptorul să ofere un răspuns care să denatureze realitatea, ceea ce se poate întâmpla atunci când
receptorul urmărește scopul de a -l minți pe emițător:
─ S-a lăudat el cu așa ceva? / ─ Da, minți Dona apăsat. (R. Ojog -Brașoveanu, Necunoscuta
din congelator );

91
─ Ți -a cerut bani? întrebă, supărată, Otilia pe Felix. / ─ Nu! minți acesta. (G. Călinescu,
Enigma Otiliei ).

3.2.1. Schemele interacționale constituite de interogativele d e confirmare totale

1. Răspunsul afirmativ la o întrebare de confirmare totală constă în formularea unui enunț
căruia prin întrebare i s -a presupus doar posibilitatea [GALR, II, p. 702]: ─ Mâncarea e gata? / ─
Da, e gata.
După cum vedem, în cazul dat, vo rbitorul confirmă conținutul întrebării formulate de emițător
[Gancz et al, 1999, p. 378]. Un astfel de răspuns îi permite receptorului să descrie o stare de lucruri,
o acțiune sau un obiect ca existente [GALR, II, p. 698].
Răspunsul afirmativ la o întrebare de confirmare totală poate fi marcat din punctul de vedere
al siguranței sau nesiguranței receptorului în legătură cu situația descrisă. Cu alte cuvinte,
răspunsurile de acest tip se pot caracteriza prin diferite grade de certitudine . De ob icei, se vorbește
despre următoarele modalități de exprimare a gradului de cunoaștere a situației de către cel care
răspunde:
a) o exprimare sigură, cu certitudine a răspunsului afirmativ; aceasta modalitate de exprimare
cunoaște două variante: o exprimare neutră ( Da.) și o exprimare întărită, categorică ( Sigur că da. ).
Valoarea care caracterizează aceste răspunsuri poate fi explicitată cu ajutorul formulelor „este
adevărat” și „cu siguranță este adevărat”;
b) o exprimare atenuată, cu incertitudine a răspun sului afirmativ ( Poate că da. ) [GALR, II, p.
702]. Un răspuns care se definește printr -o astfel de valoare poate fi caracterizat prin formula „pare
că este adevărat”.
Prezentăm în continuare mijloacele de limbă folosite pentru realizarea răspunsurilor
afirmative la o întrebare de confirmare totală. Exprimarea sigură neutră a răspunsului afirmativ la o
întrebare de confirmare totală cu formă afirmativă include următoarele mijloace:
a) adverbul afirmativ da, care funcționează ca enunț neanalizabil, și interj ecțiile echivalente
funcțional cu acest adverb aha, îhî : ─ Ai primit scrisoarea mea? / ─ Da. ; ─ Ai bani? / ─ Îhî.
b) enunțuri care reprezintă repetarea parțială sau, uneori, totală a întrebării. În aceste cazuri,
de regulă, răspunsul cuprinde predicatul propoziției : ─ Ai bani? / ─ Am. ; ─ Școala este aproape? /
─ Este aproape. ; ─ Dar nu știi, umblă amândouă roțile? / ─ Umblă. (I. Agârbiceanu, Niță de la
Coasta Morii ).
În unele situații de comunicare, răspunsul care repetă întrebarea poate fi însoțit de ad verbul
da: ─ Ai bani? / ─ Da, am. ; ─ Ai vorbit cu el? / ─ Da, am vorbit. ; ─ Știi ce s -a întâmplat aici? / ─

92
Da, știu.
Exprimarea sigură categorică a răspunsului afirmativ la o întrebare de confirmare totală cu
formă afirmativă este reprezentată prin mijloace care au nu doar rolul de a confirma, ci și de a întări
răspunsul receptorului: ─ Ai învățat? / ─ Firește. ; ─ Vei veni și mâine la serviciu? / ─ Fără îndoială.
Acest tip de exprimare însumează următoarele mărci verbale:
a) adverbele și locuțiunile adverbiale modale: Sigur. Desigur. Bineînțeles. Firește. Evident.
Indiscutabil . Normal. Natural. Exact. Corect. Absolut . Categoric . Într-adevăr. De bun ă seamă. Fără
îndoială. Fără nicio îndoială. Fără doar și poate. Cu siguranță. Mai mult ca sigur . Mai mult decât
atât. etc. Acestea pot fi însoțite, uneori, de adverbul modal da: Da, bineînțeles. Da, sigur . Sigur că
da. Bineînțeles că da .
b) enunțuri cu structură asertivă în care valoarea de certitudine este exprimată cu ajutorul unor
verbe, adverbe sau interjecții: O, da . E adevărat. E sigur. E clar. E evident. Asta da. Asta e. Se
înțelege. E de la sine înțeles . Mai mult decât crezi . Nici nu se discută . Nu încape îndoială . Nu încape
nicio îndoială . După cum vezi. Da, cum să nu . Nu spun că nu.
c) enunțuri reprezentând reluarea unei secvențe din întrebare, aceasta fiind amplificată cu
ajutorul unor mijloace suplimentare:
─ E frumoasă? / ─ Foarte frumoasă. ; ─ Ai primit scrisoarea mea? / ─ Am primit -o demult. ;
─ L-ai auzit și dumneata? / ─ Auzit, cum să nu! (I. Agârbiceanu, Străjerul ).
d) enunțuri interogative retorice: Mai întrebi? Nu-ți spuneam eu? Cum să nu? ; Cine spune că
nu?:
─ Da acte a u? / ─ Cum să nu? Da ce crezi dumneata? (E. Barbu, Groapa );
─ E mult de făcut, în adevăr. Însă crezi c -o să ai curajul, dumneata, deprins în lume, să te
îngropi la țară? / ─ De ce nu? (D. Zamfirescu, Viața la țară ).
e) enunțuri imperative, care au scopul de a -l determina pe receptor să se convingă de adevărul
celor afirmate: Uită-te și tu . Vezi bine. Vezi și tu .
Exprimarea atenuată , cu incertitudine a răspunsului afirmativ la o întrebare de confirmare
totală se realiz ează cu ajutorul următoarelor mijloace:
a) adverbele de modalitate: Poate. Parcă. Posibil. Probabil. și adverbul de aproximare cam.
Unele dintre acestea pot apărea fiind însoțite de adverbul afirmativ da: Poate da. Parcă da. Pesemne
că da. sau fiind folosite în componența unor structuri cu statut de enunțuri: E posibil. E foarte posibil.
E probabil. E foarte probabil. Tot ce se poate. Se prea poate. Nu e exclus. Cam așa ceva. Cam așa
este.
b) enunțuri cu valoare modală: Bănuiesc. Presupun. Cred. S -ar putea. Așa cred. Așa mi se
pare. Așa se pare. Așa se vede. Cred că da. Presupun că da. Mi se pare că da. Se pare că da. Se vede

93
că da. După cât știu eu, da. Să sperăm. Îndrăznesc să sper.
Pe lângă valorile descrise mai sus, răspunsurile afirmative la o înt rebare de confirmare totală
se mai pot defini și prin alte valori suplimentare. Astfel, în limbă există mijloace folosite pentru
formularea unui răspuns afirmativ limitativ, de ex.:
─ Ai terminat lucrarea? / ─ Aproape. ; ─ Ai renunțat la fumat? / ─ Da, dar nu de tot.
Mijloacele folosite pentru exprimarea acestei valori sunt: Eventual. Oarecum. Întrucâtva.
Puțin. Aproximativ. Da, dar nu de tot. Da, dar nu totdeauna. etc.
În unele situații de comunicare, răspunsul afirmativ la o întrebare totală poate conțin e
elemente care să exprime atitudinea favorabilă sau nefavorabilă în raport cu situația descrisă:
─ Ai ajuns cu bine acasă? / ─ Din fericire, da. ; ─ Și oamenii mai cred în ei? / ─ Din păcate,
da.
1.1. Întrebările de confirmare totale formulate negativ și răspunsurile lor. În cele de mai
sus au fost descrise răspunsurile la o întrebare de confirmare totală formulată pozitiv. Să vedem acum
care sunt mijloacele folosite pentru realizarea unui răspuns afirmativ sau negativ prezentat în cazul
unei întrebări de confirmare totale formulate negativ.
După cum bine se știe, solicitarea de informații prin folosirea întrebărilor interogative de
confirmare totale poate fi realizată nu doar cu ajutorul unor enunțuri cu formă pozitivă ( Ai bani /
casă? Aveți timp / copii / părinți ? Mergi acasă ? etc.), ci și prin intermediul unor enunțuri cu formă
negativă ( Nu te duci la serviciu ? Nu mergi acasă ? Nu vrei să vorbești cu el? Nu cunoști numărul lui
de telefon? Nu ai aflat nimic nou? ) [GALR, II; p. ….]. Enunțurile interogative negative, la fel ca și
cele cu formă pozitivă, admit atât un răspuns afirmativ, cât și un răspuns negativ.
1.1.2. Răspunsul afirmativ la o întrebare negativă se realizează prin mijloace de exprimare
diferite de cele folosite în cazul unui răspuns similar la o întrebare formulată pozitiv. Să se compare:
─ Te duci la magazin? / ─ Da. și ─ Nu te duci la magazin? / ─ Ba da.
După cum vedem, chiar dacă dispun de mijloace de exprimare diferite (adverbul da și
secvența ba da ), cele două tipuri de răspunsuri afirmative la o întrebare de confirmare pozitivă și la
una negativă, au același rol: să confirme producerea acțiunii despre care se vorbește în întrebare.
De menționat că în calitate de mijloace tipice pentru exprimarea ră spunsului afirmativ la o
întrebare formulată negativ se folosesc secvența ba da și, mai rar, adverbul ba. Secvența ba da poate
fi utilizată atât independent, cât și împreună cu verbul predicat sau cu un element al predicatului
verbal compus:
─ Nu vă înțele geți bine unul cu altul? / ─ Ba da. ; ─ N-ai vorbit cu el? / ─ Ba da, am vorbit. ;
─ Nu poți să faci asta? / ─ Ba da, pot.
Adverbul ba, folosit ca răspuns la o interogativă negativă, apare, de obicei, cu reluarea

94
verbului:
─ Și nu te -a scuturat așa nițel? / ─ Ba m -a scuturat. (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii );
─ Sau tu ai fost chior, nu l -ai văzut cum trecea peste porumbiști călare pe -o mârțoagă și nici
nu se uita nici la dreapta nici la stânga? / ─ Ba l-am văzut, dar nu știam ce e cu el. (M. Preda,
Morom eții).
Cu toate asemănările care pot fi stabilite între cele două tipuri de răspunsuri, oferite la o
întrebare totală pozitivă și la una negativă, cele de la urmă comportă totuși anumite trăsături specifice.
Astfel, după cum se menționează în Gramatica Academiei, spre deosebire de adverbul da,
secvența ba da funcționează doar în context dialogal [GALR, II, p. 701]. Cu alte cuvinte, secvența
dată funcționează doar în calitate de enunț, prin care se realizează r eplica unui participant la
interacțiunea conversațională.
Cât privește gradele de certitudine prin care se poate caracteriza un răspuns afirmativ la o
întrebare cu formă negativă, acestea sunt, de fapt, aceleași ca și în cazul unui răspuns afirmativ la o
întrebare pozitivă. Deci și în legătură cu răspunsul la o întrebare negativă am putea identifica aceleași
tipuri de exprimare: o exprimare sigură, cu certitudine (cu varianta neutră și cea întărită) și o
exprimare atenuată, cu incertitudine a răspunsului af irmativ.
Dintre modalitățile de exprimare sigură, întărită a afirmării în cazul unui răspuns afirmativ la
o întrebare negativă ar putea fi menționate:
a) repetarea secvenței ba da :
─ N-ai încredere în dragostea mea? / ─ Ba da, ba da, dar vezi tu… Toate îmi sunt împotrivă!
(R. Ojog -Brașoveanu, Necunoscuta din congelator );
b) utilizarea unor adverbe de mod intercalate în secvența ba da :
─ Nu ești mulțumit de ajutorul nostru? / ─ Ba sig ur că da. ;
c) reluarea unor elemente ale întrebării, acestea fiind însoțite de anumite elemente de
intensificare:
─ N-ați observat scrisori prin casă? / ─ Ba da, maică, avea multe. (G. Călinescu, Bietul
Ioanide ).
Exprimarea cu incertitudine a afirmării în cazul unui răspuns la o întrebare negativă presupune
utilizarea unor elemente cu valoare modală care sunt intercalate în secvența ba da :
─ Nu-ți dai seama pentru ce -ai fost chemat? / ─ Ba cred că da. ; ─ Ba mi se pare că da. ; ─
Ba parcă da. ; ─ Ba poate că da.
Ca și în cazul unui răspuns afirmativ la o întrebare pozitivă, este posibilă, de asemenea,
exprimarea restrictivă a afirmării ca răspuns la o întrebare negativă:
─ Ei nu te ajută? / ─ Ba da, dar nu totdeauna.

95
Cercetătorii au remarcat faptul că întrebările negative prezintă un anumit specific în raport cu
cele pozitive. Astfel, formulând o întrebare negativă, emițătorul își exprimă incertitudinea în legătură
atât cu conținutul enunțului, cât și cu varianta răspunsului aștep tat, care poate fi atât pozitiv, afirmativ,
cât și negativ [Șerbănescu, 2002, p. 111]. În unele situații, întrebările negative se deosebesc de cele
pozitive prin faptul că „exprimă dorința emițătorului de a obține un răspuns afirmativ” [Șerbănescu,
2002, p . 111]. Astfel, enunțul Nu mergi la plimbare? nu se reduce la simplă solicitare de informație.
El reprezintă mai degrabă un mijloc de a -l determina pe receptor să realizeze acțiunea dată, fiind deci
echivalent cu un enunț de tipul: De ce nu mergi la plimba re?
1.2. Răspunsul negativ la o întrebare de confirmare totală. Urmează să analizăm în
continuare cel de al doilea tip de secvențe conversaționale în care o întrebare de confirmare totală
este urmată de un răspuns negativ. Un răspuns de acest tip este ofer it în situația în care conținutul
implicat de întrebare nu corespunde realității. Altfel spus, un răspuns negativ este formulat în cazul
în care receptorul urmărește scopul de a infirma conținutul întrebării emițătorului [Gancz et al., 1999,
p. 78].
Conți nutul expresiilor folosite de receptor pentru a infirma întrebarea din intervenția
emițătorului ar putea fi explicitat cu ajutorul unor formule precum: La întrebarea ta îți pot răspunde
că nu este adevărat că X . Nu este adevărat ceea ce crezi tu când între bi. Infirm conținutul întrebării
tale.
Răspunsurile negative la o întrebare de confirmare totală au în comun cu cele afirmative faptul
că admit aceleași grade de certitudine. Astfel, răspunzând negativ la o întrebare totală, receptorul are
posibilitatea d e a recurge fie la o exprimare sigură, cu certitudine, fie la o exprimare atenuată, cu
incertitudine a răspunsului.
Mijlocul de bază folosit pentru realizarea unei exprimări sigure neutre a negației la nivelul
interacțiunii conversaționale este adverbul de negație nu. Acesta poate fi utilizat de sine stătător,
constituind un enunț neanalizabil, sau ca element component al formei negative a verbului predicat:
─ Ai fost acolo ? / ─ Nu . sau ─ Ai fost acolo ? / ─ N-am fost .
Uneori aceste două modalități pot fi combinate: ─ Ai bani ? / ─ Nu, n -am.
Exprimarea sigură, categorică a răspunsului negativ la o întrebare de confirmare totală poate
fi realizată cu ajutorul negației nu, la care însă se adaugă și alte mijloace. Astfel, a r putea fi menționate
următoarelor mijloace de exprimare a unui răspuns negativ la o întrebare de confirmare totală:
a) adverbul de negație nu, însoțit de anumite elemente care au rolul de a intensifica negația:
O, nu! Nu, bineînțeles. Bineînțeles că nu. Sigur că nu. Tocmai că nu. Categoric nu. Nu, câtuși de
puțin. Asta nu. Nu … deloc .:
─ Nu se supără? / ─ Precis că nu.

96
b) adverbe și locuțiuni adverbiale cu valoare negativă: Exclus . Deloc. Nicidecum. Niciodată.
Nici pomeneală. Nici vorbă. În niciun caz. Sub nicio formă. Nicio speranță. Nici pe departe. :
─ Îți place sportul? / ─ Deloc. −Ai fost în Franța? / ─ Niciodată.
c) enunțuri care accentuează negația sau care constată faptul că acțiunea nu e posibilă: Ți-am
spus că nu. Am mai spus odată că nu. E exclus. Asta e exclus. :
─ Ai citit romanul? / ─ Ți-am spus că nu.
d) unele expresii care pot exprima imposibilitatea realizării acțiunii: Da’ de unde. Nici în
ruptul capului. Ferit -a Sfântul! :
─ Ciudat! E adevărat că bea? / ─ Ferit -a Sfântul! Nici pic de vin nu punea în gură. Așa îl
știu la Butoiești, o fi băut înainte. (G. Călinescu, Bietul Ioanide ).
Exprimarea atenuată, cu incertitudine a răspunsului negativ dispune de următoarele mijloace :
Parcă nu. Poate că nu. Se pare că nu. Cred că nu. Sper că nu. E puțin probabil. Asta e puțin probabil.
Mi se pare puțin probabil. După cât știu eu, nu. N -aș crede. N -aș spune asta. Nu sunt sigur. Nu sunt
chiar sigur. M -aș mira. :
─ Au plecat oaspeții? / ─ Cred că nu.
În anumite situații de comunicare, răspunsul negativ poate fi completat cu mijloace care
posedă valori modale, cum ar fi, de exemplu, regretul: Din păcate, nu.
Răspunsul negativ poate conține și o valoare restrictivă. Aceasta este marcată prin următoarele
mijloace: Aproape deloc. Deocamdată nu. Încă nu. Nu acuma. Nu chiar. Nu tocmai. Nu chiar într –
atâta. Nu în mod neapărat. Nu prea. Nu totdeauna. :
─ A plecat ieri? / ─ Nu. / ─ Încă nu. / ─ Nu încă. / ─ Deocamdată nu.
─ Mai bine spune -mi dacă a reapărut, în visele tale, Ana. / ─ Nu tocmai. (O. Paler, Apărarea
lui Galilei ).
1.2.1. Răspunsul negativ la o întrebare de confirmare totală negativă . În sfârșit, ar trebui
menționate și cazurile când la o întrebare formulată negativ, receptorul poate oferi tot un răspuns
negativ:
─ Nu ai remarcat nimic ciudat atunci când te -ai întors acasă? / ─ Nu, câtuși de puțin. ;
─ Nu te supără fumul de tutun? / ─ Nu, deloc… (I. Minulescu, Corigent la limba română ).
1.3. Răspuns nici afirmativ, nici negativ. În an umite situații, la o întrebare de confirmare
totală receptorul poate da un răspuns prin care nici nu confirmă, nici nu infirmă conținutul ei. În
literatura de specialitate, acesta este considerat ca fiind un răspuns nici afirmativ, nici negativ sau un
răspuns dubitativ [Gancz et al., p. 382]:
─ Știi ce trebuie să faci? / ─ Da si nu prea!
Există următoarele mijloace de realizare a unui astfel de răspuns: Da și nu. Da și nu prea.

97
Poate da, poate nu. Poate că da, poate că nu. Mai mult sau mai puțin. etc.
În planul perceperii sale de către participanții la interacțiunea conversațională, răspunsul în
cauză creează impresia unei alternative cu două variante, ambele fiind posibile. Din această cauză, el
nu apare ca fiind suficient nici din punctul de vedere al celui care solicită informația, nici chiar din al
celui care oferă acest răspuns. În aceste condiții, receptorul se simte obligat să dea anumite explicații,
prin care specifică în ce condiții răspunsul ar putea fi considerat pozitiv și când acesta poate a vea o
valoare negativă:
─ Vă place arta urbană? / ─ Da și nu prea. Da, dacă e făcută bine. Nu prea, din cauză că
gem zidurile din oraș de mizerii mâzgălite cu spray -uri. (Din ziare).
─ Dar ce ai? Ai primit vești proaste de -acasă? / ─ Da și nu. Soția mea nu mai poate veni. Nu
se găsesc locuri în avion câteva luni de aici înainte. Dar nu mă gândeam la asta; poate că e chiar
mai bine să rămână în țară; cel puțin, deocamdată. Mă gândeam însă la ce se întâmplă cu noi. (M.
Eliade, Noaptea de Sânziene ).
Când nu of eră niciun fel de comentarii, receptorul menționează, cel puțin, faptul că în spatele
unui astfel de răspuns s -ar afla anumite motive:
─ Ce s-a întâmplat? îl întrebă din nou. Îl cunoști? Știi ceva despre el? / ─ Da și nu, spuse
târziu Ștefan reașezându -se lângă ea pe bancă. Dar e o poveste lungă… (M. Eliade, Noaptea de
Sânziene ).
În cazul în care receptorul oferă un răspuns nici afirmativ, nici negativ fără a da anumite
explicații, interlocutorul său este pus în situația să solicite o clarificare suplimen tară:
─ Da tu ce crezi? / ─ Dă!… Da și nu. / ─ Mai mult da sau mai mult nu? / ─ Parcă mai mult
da. (I. Teodoreanu, La Medeleni ).

3.2.2. Schemele interacționale constituite de întrebările de confirmare parțiale și
alternative

Celelalte două subtipuri de interogative de confirmare, și anume cele parțiale și alternative,
sunt mai rar întâlnite în comparație cu interogativele de confirmare totale.
În același timp, după cum demonstrează faptele analizate, interogativele de confirmare
parțiale și alternativ e, în multe privințe, au un comportament discursiv asemănător cu cel al
interogativelor de confirmare totale. Ele se aseamănă cu acestea de la urmă atât sub aspectul structurii
perechilor de adiacență, cât și, într -o anumită măsură, în ce privește mijloace le de realizare.
De menționat că atât interogativele de confirmare parțiale, cât și cele alternative solicită
confirmarea în legătură cu un anumit element al enunțului, însă felul cum se întreabă cu fiecare dintre

98
aceste tipuri de interogative este diferi t. Astfel, forța ilocuționară a interogativelor de confirmare
parțiale poate fi actualizată cu ajutorul formulei: E adevărat că X?, iar interogativele alternative se
definesc prin formula: E adevărat sau nu că X?:
Răspunsul interogativelor de confirmare parțiale reprezintă, în fond, o reluare a unei părți din
enunțul cu ajutorul căruia emițătorul solicită informația necunoscută lui:
─ Oaspeții au plecat ieri? / ─ Da, ieri.
Referitor la mijloacele de realizare a răspunsului la interogativele de confirmare alternative,
este de menționat că, de obicei, acestea nu reprezintă altceva decât o reluare a uneia dintre variantele
conținute în întrebare:
─ Erai sau nu în hol când am dat dispoziție să nu plece nimeni? / ─ Eram. (R. Ojog –
Brașoveanu, Minerva se dezlănțuie );
─ Ei, de ce nu vorbești, grăiește, știi sau nu știi ? / ─ Nu știu . (E. Barbu, Groapa ).
Uneori, variantele de răspuns preluate din întrebare pot fi însoțite de adverbele de afirmație
sau de negație:
─ Ai citit sau nu ai citit romanul? / ─ Da, l -am citit. ;
─ Ai scris sau nu compunerea? / ─ Nu, n -am scris -o.
După cum se știe, întrebările de confirmare alternative îi cer receptorului să selecteze o
variantă dintre cele două prezentate ca opțiuni posibile. Există însă și situații când receptorul poate
accepta sau respinge ambele variante:
─ Nu poți sau nu vrei? / ─ Și una și alta. (R. Ojog -Brașoveanu, Al cincilea as );
sau poate respinge toate variantele propuse de emițător în întrebare:
─ Olguța, ce -ai vrea tu: să -ți taie mâinile sau picioarele ? / ─ Da nu vreau nici una, nici alta !
(I. Teodoreanu, La Medeleni ).
Solicitare de informații cu ajutorul unei întrebări totale + răspuns afirmativ / negativ
completat cu o informație suplimentară. În cele de mai sus, a fost analizată și descrisă schema
conversațională în care interogativele de confirmare sunt urmate de un răspuns ce confirmă sau
infirmă conținutul propozițional al întrebării.
Analiza perechilor de adiacență constituite de actele de vorbire întrebare demonstrează însă
că în multe situații receptorul nu se limitează la o simplă confirmare sau infirmare a conținutului
exprimat prin întrebarea emițătorului, ci oferă o informație care amplifică răspunsul său. Prin urmare,
o altă structură dialogală identif icată este cea care presupune că la solicitarea de informații cu ajutorul
unei întrebări de confirmare, receptorul dă un răspuns afirmativ / negativ completat cu o informație
suplimentară. Perechea de adiacență are deci următoarea structură: solicitare de informații cu ajutorul
unei întrebări de confirmare + răspuns afirmativ / negativ completat cu o informație suplimentară.

99
După cum vom vedea, completarea dată nu reprezintă altceva decât un enunț care amintește de un
răspuns caracteristic unei întrebări de informare.
Motivarea acestui răspuns suplimentar la o întrebare de confirmare rezidă în faptul că, după
cum se știe, întrebările de confirmare totale reprezintă întrebări închise . Specificul lor constă în
faptul că ele îi cer receptorului să confirme sau să infirme o anumită informație , oferindu -i acestuia
posibilitatea să răspundă doar cu Da sau Nu, precum și cu ajutorul unor mijloace echivalente cu aceste
adverbe.
În interacțiunea conversațională întrebările închise sunt importante pentru că solicită
răspunsuri precise, ajutând la clarificarea unor informații și focalizând discuția. Totuși, daca sunt
frecvent utilizate, conversația tinde sa semene cu un interogatori u, iar comunicarea poate să eșueze.
Anume din această cauză, în multe situații de comunicare, receptorul nu se limitează doar să ofere o
simplă confirmare / infirmare a celor formulate în întrebare.
Un răspuns la o întrebare de confirmare totală, constitu it doar din mijloacele folosite pentru
exprimarea confirmării sau negării întrebării, este simțit de cel care îl oferă ca fiind foarte sărac. Prin
urmare, la o întrebare de confirmare el va oferi un răspuns afirmativ sau negativ, completându -l cu
anumite e lemente care au menirea de a preciza, explica, argumenta ori motiva confirmarea sau
infirmarea întrebării:
─ A fost pe la noi? / ─ Da. În treacăt: o săptămână… (I. Teodoreanu, La Medeleni );
─ Cum, dar el nu -și ia leafa? / ─ Da, dar chiar azi se duce cu ea și o pierde la curse. A avut
moșii pe care le -a tocat în felul acesta, case, proprietăți… (M. Preda, Viața ca o pradă );
─ Aci doarme de obicei? / ─ Nu, are dormitor. (G. Călinescu, Enigma Otiliei ).
Analiza acestor, dar și a altor exemple demonstrează că receptorul răspunde la o întrebare de
confirmare oferind o informație suplimentară fără ca aceasta să fie solicitată prin întrebarea
emițătorului. El anticipează astfel o întrebare de informare a receptorului. De exemplu: ─ A sărit? /
─ Da, dar prea departe. Analizând intervenția reactivă din această pereche de adiacență, constatăm
că ea cuprinde răspunsul la următoarele două întrebări: A sărit ? și Cum a sărit?, prima fiind o
întrebare de confirmare, iar cea de a doua o în trebare de informare.
Răspunsurile amplificate sunt posibile nu doar în cazul întrebărilor de confirmare afirmative,
ci și în cel al unor întrebări formulate negativ. Prezentăm în continuare câteva perechi de adiacență
care înglobează o întrebare de confir mare totală negativă și răspunsul afirmativ sau negativ la această
întrebare, constituit din negația nu sau secvența ba da și un enunț care precizează răspunsul dat. De
menționat că de cele mai multe ori secvența care completează negația reprezintă o compl ementară
cauzală:
─ Ei, și tu n -ai văzut? / ─ Ba da, dar nu așa bine! (M. Preda, Viața ca o pradă );

100
─ Și dacă -ți dau o palmă nu te superi? / ─ Nu, fiindcă nu poți! (I. Teodoreanu, La Medeleni );
─ Nu trebuia să vă căsătoriți? / ─ Nu, fiindcă între timp, aco lo la țară, a cunoscut pe altcineva
și mi -a scris că între noi nu mai e nimic . (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni );
─ Nu puteai, i -am spus, să declari că ți -a dat -o un prieten la gară? / ─ Nu, fiindcă m -ar fi
întrebat cum îl cheamă . (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni );
─ Prea bine! Ceva vin nu porunciți? / ─ Nu, fiindcă am migrenă . (N. Gane, Două zile la
Slănic ).
În structura unor astfel de răspunsuri amplificate mărcile confirmării sau ale negării formează
împreună cu elementele relaționale ale enunțurilor însoțitoare anumite lanțuri, dintre care cele mai
frecvente sunt următoarele: Da, dar … , Da, însă …, Da, fiindcă …, Nu, dar …, Nu, însă …, Nu, fiindcă
… etc.
Domnul: Domnu -i acasă ? / Feciorul: Da; dar mi -a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c –
a plecat la țară . (I. L. Caragiale, Căldură mare );
─ E vorba de o femeie? / ─ Da, însă nu vreau să discutăm despre mine. Eu nu contez. (O.
Paler, Apărarea lui Galilei );
─ Mai vrei? / ─ Nu, fiindcă mie vinul negru îmi dă somn și vreau să termin povestea
începută… (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni ).
După cum se poate observa, datorită completărilor însoțitoare, răspunsurile în cauză se
aseamănă mult cu răspunsurile la o întrebare de informare parțială. De altfel, după cum menționează
C. Kerbrat -Orecchioni, în limbă există întrebări de confirmare totale care prin statutul lor se apropie
de întrebările parțiale, ceea ce se datorează mai mult răspunsului pe care îl solicită. Astfel, la anumite
întrebări, cum ar fi, de exemplu: Tu nu mănânci? Plecați deja? Atât de târziu te întorci acasă? etc.,
în multe cazuri, receptorul nici nu va mai răspunde folosind o marcă a confirmării sau negării ( Da,
Nu), ci va căuta să precizeze din ce cauză face sau nu face aceste acțiuni, de exemplu:
─ Nu te culci? / ─ Nu mi -e somn… / ─ Nu -mbuci ceva? / ─ Nu mi -e foame… / ─ Un pahar de
vin? / ─ Nu mi -e sete… (B. Șt. Delavrancea, Norocul dracului ).
Prin urmare, jud ecând după răspunsurile oferite, întrebările în cauză ar putea fi considerate
echivalente semantic cu niște întrebări de informare parțiale care solicită un răspuns vizând cauza
îndeplinirii sau neîndeplinirii acțiunilor date: De ce nu mănânci? De ce pleca ți așa devreme? De ce
te întorci așa de târziu acasă? [Kerbrat -Orecchioni, 2012, p. 94].

3.2.3. Schemele interacționale constituite de i nterogativele de informare (totale, parțiale,
alternative)

101
Paragraful de față își propune să analizeze interogativele d e informare din perspectiva
comportamentului lor discursiv, altfel spus, să stabilească modul în care acestea sunt utilizate în
intervenția cu funcție inițiativă din componența perechilor de adiacență și actele de vorbire care apar
în intervenția cu funcți e reactivă.
După cum am văzut, interogativele de informare sunt folosite de emițător cu scopul de a
solicită informații suplimentare asupra unui eveniment sau asupra unui anumit element al unei situații
din realitate. Ele sunt realizate cu ajutorul unor e nunțuri care conțin în structura lor obligatoriu un
cuvânt interogativ: pronume, adjective pronominale sau adverbe interogative: cine, ce, care, când,
unde, cum, de ce etc. Întrebarea de informare vizează orice parte de propoziție, inclusiv predicatul
verbal sau numele predicativ din componența predicatului nominal: Cine a venit? Ce este pe masă?
Care carte te interesează? Când pleacă el? Unde se duce? Cum ai făcut rost de bani? etc.
Cât privește modalitatea de realizare prin mijloace de limbă, trebuie spus că întrebările de
informare, la fel ca și cele de confirmare, pot fi formulate nu doar direct, cu ajutorul unor enunțuri cu
structură interogativă, ci și indirect, și anume cu ajutorul unor enunțuri complexe formate prin
subordonarea întrebării unui cuvânt care exprimă lipsa de cunoștințe, incertitudinea, îndoiala (GALR;
II, p. 34): Spune -mi / Spuneți -mi (vă rog ,) cine este el . Îmi spui / Îmi spuneți (vă rog ) când soseș te
trenul. Te rog să -mi spui / spune -mi pentru cine ai adus cartea asta . Vă rog sa -mi spuneți / spuneți –
mi când vine el. Știți la ce oră vine el? (N-)aveți idee unde este el? Nu știu de ce a plecat. Nu înțeleg
de ce a venit. etc.
Interogativele de informar e se folosesc cu același scop ca și cele de confirmare: să facă în așa
fel ca interlocutorul să ofere informația solicitată. Se deosebesc de cele de confirmare prin faptul că
în structura lor semantică se delimitează clar două componente: o informație cuno scută și o informație
necunoscută. În felul acesta, răspunsul receptorului „îmbogățește” situația descrisă în întrebare cu
informații noi, necunoscute emițătorului. Toate acestea relevă faptul că utilizarea lor implică un
răspuns menit să comunice informaț ia pe care nu o cunoaște emițătorul.
Tipurile de întrebări de informare. Dacă ar fi să examinăm tipul de informație solicitat cu
ajutorul unor întrebări de informare, ar trebui să constatăm că ele se caracterizează printr -o mare
diversitate semantică. S -a spus deja că, în funcție de specificul informației solicitate cu ajutorul unor
astfel de întrebări, ele se pot grupa în trei clase mari: întrebările de informare totale, parțiale și
alternative.
După cum demonstrează faptele analizate, perechea de adiacenț ă de bază în care sunt utilizate
interogativele de informare în cazul în care receptorul acceptă să ofere un răspuns are structura
întrebare de informare + răspuns . Este evident că fiecare dintre subtipurile de interogative delimitate

102
se caracterizează pri ntr-un anumit specific în ce privește utilizarea lor în componența perechilor de
adiacență cu structura dată.
1. Întrebările de informare totale sunt folosite de emițător cu scopul de a solicita o
informație cu privire la producerea unui eveniment luat în ansamblul său. În plan formal, ele se
caracterizează prin faptul că au în structura lor pronumele interogativ ce. Există un număr relativ mic
de astfel de întrebări. Dintre ele, în cea mai mare măsură, sunt specializate pentru realizarea acestui
scop ilocuționar, următoarele: Ce este? ; Ce-i?; Ce se întâmplă / s -a întâmplat? Câteva întrebări sunt
folosite pentru a solicita o informație despre un ev eniment pus în legătură cu receptorul: Ce ai? ; Ce-
i cu tine? ; Ce-ai pățit? Tot în această categorie ar putea fi incluse și întrebările care pun accentul pe
noutatea evenimentului dat: Ce mai e nou? ; Ce se mai aude? ; Despre ce este vorba?
De menționat că in terogativele de informare totale ocupă un loc aparte printre interogativele
de informare. Se poate observa că întrebările de acest gen au un caracter foarte general. Ele se bazează
pe faptul că emițătorul știe sau doar intuiește, bănuiește că s -a întâmplat ceva, însă în legătură cu ce
anume s -a întâmplat el nu are nici cea mai vagă informație.
În aceste condiții, toată informația comunicată prin replica de răspuns este nouă, necunoscută
emițătorului:
─ Ce s -a întâmplat? îl întrebă. / ─ Am fugit fără să anu nț pe nimeni. (M. Eliade, Noaptea de
Sânziene );
─ Dar ce s -a întâmplat?! / ─ L-au arestat azi -noapte pe profesorul Antim!… (M. Eliade,
Noaptea de Sânziene ).
Pe baza acestor exemple vedem că ele solicită o informație vizând un eveniment total
necunoscut e mițătorului. Unica informație pe care o sugerează întrebarea e că s -a întâmplat ceva, că
a avut loc un eveniment, însă ce anume a avut loc aflăm doar din răspunsul receptorului. Prin urmare,
în cazul întrebărilor de informare totale nu se observă o reluare a unei părți din întrebare prin
răspunsul oferit de receptor:
─ Ce -i? / ─ M-am împiedicat! gâfâi Olguța, cu mâna pe clanța din afară. (I. Teodoreanu, La
Medeleni );
─ Ei, ce -i? / ─ Păi, ce să fie… uite am adus puica asta. (D. Zamfirescu, Viața la țară ).
S-a spus deja că evenimentul despre care întreabă emițătorul folosind o întrebare de informare
totală este doar presupus. Totuși, uneori întrebarea de acest tip poate fi motivată prin informația
deținută de emițător:
─ Mi -au spus băieții că ai primit vești proaste, începu. Ce s -a întâmplat? / ─ Am fost destituit,
vorbi Ștefan cu un efort. (M. Eliade, Noaptea de Sânziene ).

103
O caracteristică specifică acestui tip de interogative constă în faptul că ele nu cunosc o variantă
negativă. În mod normal nu putem într eba, de exemplu, Ce nu s -a întâmplat? și să obținem un răspuns
legat de realizarea sau nerealizarea unui eveniment. În schimb, ele pot primi un răspuns negativ:
─ Ce s -a întâmplat? / ─ Nu s -a întâmplat nimica. (M. Sadoveanu, Baltagul );
─ Ce s-a întâmplat? întrebă mirat Partenie. / ─ Nimic… Nu mai e nimic de făcut acum!… (M.
Eliade, Noaptea de Sânziene ).
2. Întrebările de informare parțiale vizează un element aparte din componența
evenimentului descris printr -un enunț asertiv. După elem entul vizat, ele pot fi de mai multe feluri:
a) întrebări care cer o informație asupra unei acțiuni sau asupra unei caracteristici calitative
sau cantitative a unui obiect. Ele vizează predicatul verbal sau nominal al enunțului ori atributul.
Prezentăm în continuare câteva exemple care să ilustreze subtipurile în cauză:
─ Ce faci? / ─ Desenez o floare. ─ Cum este el? / ─ Foarte harnic. ; ─ Ce ar vrea el să devină?
/ ─ Inginer. ; ─ Câți sunt ei? / ─ Foarte mulți. ; ─ Care coleg nu a venit? / ─ Cel bolnav. etc.
Întrebarea folosită cu scopul de a solicita o informație ce vizează predicatul are în structura ei
pronumele interogativ ce și verbul a face :
─ Ce faci acolo, Olguța? o întrebase doamna Deleanu, văzând -o că pornește într -acolo cu
toate cele trebuitoare sc risului. / ─ Scriu un roman! (I. Teodoreanu, La Medeleni ).
După cum se vede din materialul analizat, întrebarea dată poate fi folosită nu doar pentru a
întreba cu privire la o situație reală, ci și cu privire la una ipotetică:
─ Dacă -ți trage cineva o palmă, ce faci? / ─ Îi trag și eu. (I. Teodoreanu, La Medeleni ).
În anumite condiții, receptorul poate răspunde la o astfel de întrebare anticipându -și răspunsul
propriu -zis cu o altă întrebare. Aceasta se întâmplă atunci când cel care întreabă este la curent cu ceea
ce face receptorul:
─ Ce faci? întrebă el deodată, așezându -se lângă Otilia. / ─ Tu nu vezi? cos, răspunse Otilia,
fără să -și ridice capul, ca unui copil mic. (G. Călinescu, Enigma Otiliei ).
Este de observat că și în ca zul unei astfel de întrebări este posibil un răspuns negativ, realizat
printr -un un pronume negativ:
─ Ce faci? / ─ Nimica. Stau. (G. Călinescu, Enigma Otiliei ).
─ Papa, ce faci aici? Bătrânul lăsă ochii în jos, gudurându -se. / ─ Nimic. I -arătam odaia.
(G. Călinescu, Enigma Otiliei ).
b) întrebări care cer interlocutorului o informație legată de un obiect văzut ca participant al
unei situații. Acestea sunt întrebările care vizează participanții la evenimentul desemnat cu ajutorul
unui enunț asertiv. În st ructura enunțului ei sunt exprimați cu ajutorul subiectului ( ─ Cine e acolo? /
─ Radu. Mihai. ; ─ Ce este pe masă? / ─ O vază . ─ Un pahar .), al complementului direct sau indirect

104
(─ Ce ai cumpărat ? / ─ O carte. ─ Un album. ; ─ Cui i -ai transmis scrisoarea? / ─ Secretarei. Lui
Mihai. ; ─ Despre cine ați vorbit? / ─ Despre șeful nostru. ), al complementului sociativ, instrumental
(─ Cu cine ai fost la film? / ─ Cu o prietenă. ; ─ Cu ce ai prins peștele? / ─ Cu undița. ) etc.
Referitor la funcționarea întrebărilor în cauză, se cere menționat faptul că ele pot admite și un
răspuns negativ:
─ Pe cine bănuiești? / ─ Nu bănuiesc pe nimeni: nu pot să -mi vâr sufletul în păcate. (D.
Zamfirescu, Viața la țară ).
c) întrebări care cer o informație vizând o circumstanță în car e se înfăptuiește o acțiune sau se
produce un eveniment:
─ Unde e gara ? / ─ La două sute de metri de aici. ; ─ Când începe conferința ? / ─ Peste o
oră.; ─ Cum vă simțiți ? / ─ Nu prea bine .; ─ S-a descurcat? / ─ Oarecum. ; ─ De ce vrei să pleci? /
─ E târziu deja. etc.
Este interesant de urmărit comportamentul interogativelor de informare parțiale în raport cu
opoziția afirmativ – negativ.
Întrebările de informare parțiale, la fel ca și cele de confirmare, cunosc două variante: o
variantă pozitivă ( El a întâ rziat? ) și una negativă: ( Nu el a întârziat? ). Cât privește comportamentul
lor discursiv, este de observat că atunci când sunt la forma pozitivă, ele primesc de preferință un
răspuns pozitiv [GALR, II, p. 699]: ─ Unde este el acum? / ─ În America. Totuși, în cazul lor nu este
exclusă nici posibilitatea unui răspuns negativ: ─ Unde este el acum? / ─ Nu este în țară. Chiar dacă
este incomplet, un astfel de răspuns ar putea fi satisfăcător în contextul unei situații în care este
important să se știe dacă perso ana dată este sau nu în țară.
În felul acesta, un răspuns negativ la o întrebare de informare parțială este posibil, el însă
impune anumite condiții contextuale:
─ Când pleacă el? / ─ Mâine. dar: ─ Când pleacă el? / ─ Nu pleacă mâine.
Este evident că în exemplul de la urmă enunțul cu formă negativă reprezintă nu doar un simplu
răspuns la întrebarea receptorului, ci și o modalitate de a contrazice o anumită informație presupusă
în contextul dat de comunicare.
După cum se vede și din exemplele examinate ma i sus, în legătură cu utilizarea întrebărilor
de informare parțiale se pune problema informației oferite de receptor sub aspectul completitudinii
ei. Să se compare următoarele două exemple:
─ Unde pleci? / ─ La Iași. și ─ Unde pleci? / ─ Departe.
Răspunsul din cea de a doua pereche de adiacență încalcă principiile unei comunicări
eficiente.

105
3. Întrebările de informare alternative se aseamănă, în multe privințe, cu interogativele de
informare parțiale. După cum putem ușor să ne convingem, interogat ivele de informare alternative ar
putea fi prezentate ca rezultând din combinarea unor enunțuri interogare de informare parțiale:
Ce ai cumpărat, o carte sau un album? = Ai cumpărat o carte sau ai cumpărat un album? ;
Cine e acolo, Radu sau Mihai? ; Ce este pe masă, o vază sau un pahar ?;
Din punctul de vedere al structurii lor, interogativele alternative sunt de două feluri:
a) complete: Mergi la spectacol sau stai acasă? Scrii sau nu scrii? Îmi dați sau nu -mi dați
banii înapoi? Bei vin sau bere? Când ne vedem, mâine sau poimâine? Vrei notă mare sau mică?
Spune -mi dacă -i rău sau bine. ;
b) eliptice: ( O cafea, va rog! ) Cu sau fără zahăr? ; Cu sau fără lapte? ; (Am bea ceva! ) Cafea
sau ceai?
Cât privește funcționarea lor discursivă, întrebările de alternativă a dmit, de obicei, un răspuns
care reia una dintre cele două variante. Acest lucru este valabil în cele mai multe cazuri. Astfel, în
răspunsul său receptorul trebuie să facă o selecție între două sau mai multe elemente existente în
întrebare. Totuși, după cu m demonstrează exemplele analizate, și în cazul unei solicitări de informații
realizate prin intermediul unei interogative alternative sunt posibile mai multe variante de răspuns.
Reprezentând, astfel, un ansamblu de două enunțuri, aceste întrebări îi ofer ă receptorului
variantele posibile dintre care el urmează s -o aleagă pe cea adevărată. După cât se pare, cel mai
răspândit este răspunsul cu o opțiune, deci răspunsul reprezentat prin reluarea uneia dintre cele două
variante enunțate de emițător: Merg la s pectacol. Scriu. Nu -ți dau. Bere. Mâine. Cu (zahar). etc.
În cazuri foarte rare, este posibilă și varianta când receptorul poate alege ambele variante
posibile:
─ Ce să -ți dau eu ție? mă întrebă ea după ce intrai în odaie. O cafea, o dulceață? / ─ Și una
și alta, îi răspunsei. (M. Preda, Viața ca o pradă ).
Un alt tip de răspuns la o interogativă alternativă, întâlnit rar și doar în anumite condiții
discursive, este cel fără opțiune. În această situație, receptorul nu face nicio alegere, lăsându -l pe
emițăto r să decidă în privința variantei de răspuns posibile. Mijloacele prin care se exprimă răspunsul
sunt: ( Mi-e) tot una . (Mi-e) indiferent . N-are importanță. Nu contează. Oricând. Oricum. Oriunde .
În sfârșit, se întâlnesc și situații în care receptorul alege să respingă ambele alternative .
Mijloacele care se folosesc în aceste condiții sunt : Nici unul, nici altul. Nici una, nici alta . Nici
(subst./adv./pron.), nici (subst./adv./pron.). Niciodată . Nimic . Nimeni . Nici unul . Este evident că în
aceste împrejurări , receptorul poate propune o variantă de răspuns diferită de cele două expuse în
întrebare:

106
─ Când? vara ori iarna? / ─ Ba toamna, chiar așa, ca pe vremea asta. (M. Sadoveanu, Țara
de dincolo de negură ).

3.2.4. Refuzul de a răspunde sau evitarea răspunsului la o întrebare

În continuare, este examinată funcționarea actelor de vorbire întrebare în contextul situațiilor
determinate de manifestarea unei atitudini necooperante din partea receptorului. Sunt avute în vedere
situațiile în care receptorul nu acceptă să dea un răspuns propriu -zis.
După cum se știe, întrebarea este actul de vorbire prin care „emițătorul caută să obțină de la
receptor o anumită informație” [Șerbănescu, 2002, p. 21]. Faptul că cel întrebat stăpânește răspunsul
la întrebare îl pune într -o poziție dominantă față de cel care întreabă. În acest context se vorbește
despre inferioritatea informațională a emițătorului în raport cu receptorul [Șerbănescu, 2002, p. 10].
Poziția de inferioritate a celui care întreabă în raport cu cel car e urmează să ofere răspunsul se
manifestă și prin faptul că emițătorul nu totdeauna îl poate obliga pe receptor să ofere răspunsul. În
anumite situații, receptorul poate refuza să răspundă.
Ceea ce trebuie avut în vedere atunci când se examinează funcțion area discursivă a actelor de
vorbire întrebare este că pentru reușita unui astfel de act de vorbire este necesară îndeplinirea
anumitor condiții. Esențiale pentru obținerea unui răspuns la o întrebare formulată de receptor sunt
următoarele două condiții, a mbele fiind legate de diferența dintre cantitatea de informație stăpânită
de cei doi participanți la interacțiunea conversațională. În primul rând, este important ca cel întrebat
să dețină informația solicitată. Astfel, pentru reușita unui act de vorbire î ntrebare se mai impune ca
cel întrebat să fie în măsură să ofere informația, adică să fie dispus s -o furnizeze atunci când este
întrebat.
În al doilea rând, se mai cere ca cel care întreabă să nu cunoască răspunsul la întrebarea
formulată [Kerbrat -Orecchio ni, 2012, p. 86, 87]. Utilizarea actelor de vorbire întrebare în
interacțiunea conversațională implică deci faptul că cel care întreabă nu posedă informația solicitată.
O întrebare al cărei răspuns este cunoscut celui care întreabă reprezintă o nereușită [ Kerbrat –
Orecchioni, 2012, p. 86]. Un răspuns oferit la o întrebare în asemenea condiții ar fi nonpertinent. Prin
urmare, interlocutorul este scutit de obligația de a răspunde.
De menționat că în cazul în care aceste condiții nu sunt respectate este firesc ca întrebarea
locutorului să rămână fără răspunsul solicitat, ceea ce poate împiedica realizarea perechii de adiacență
normale constituite dintr -o întrebare și răspunsul implicat de aceasta. Totuși, o întrebare la care
receptorul nu poate sau nu dorește s ă răspundă, de obicei, nu rămâne fără o reacție verbală din partea
celui care ar trebui să răspundă. Fiind întrebat, acesta se vede nevoit să formuleze anumite enunțuri

107
prin care explică din ce cauză nu poate sau nu dorește să ofere un răspuns la întrebare .
Situațiile care pot surveni în cazul neîndeplinirii condițiilor de reușită ale actului de vorbire
întrebare ar putea fi descrise într -o formă concisă cu ajutorul formulelor care urmează:
─ Nu știu. (interlocutorul nu deține informația solicitată);
─ Nu știu. Dacă aș ști, ți -aș spune. (interlocutorul nu deține informația solicitată, însă este
dispus s -o ofere);
─ Încă nu pot să -ți dau un răspuns. (pentru moment interlocutorul nu poate oferi răspunsul
solicitat, deși cunoaște răspunsul);
─ Știu, dar nu -ți spun! (interlocutorul deține informația solicitată, însă nu vrea s -o ofere);
─ Tu știi. De ce mă mai întrebi? Expresia dată se folosește atunci când cel care formulează
întrebarea cunoaște informația solicitată, fapt care face inutilă oferirea unui răsp uns din partea celui
întrebat. După cum vedem, reacția verbală a acestuia de la urmă se manifestă prin folosirea unui enunț
asertiv urmat de unul interogativ.
Mai trebuie menționat că aceste formule sunt utilizate de receptor indiferent de tipul întrebării
care îi este adresată. Să analizăm mai pe larg toate aceste situații.
1. Solicitarea unei informații + nedeținerea unei informații. Primul caz în care receptorul
nu oferă un răspuns la întrebarea emițătorului este din cauză că cel întrebat nu cunoaște răspunsul. În
aceste condiții, receptorul spune că nu -i poate oferi emițătorului informația cerută, fiindcă pur și
simplu nu știe nimic în legătură cu ceea ce este întrebat [Gancz et al., 1999, p. 194]:
─ El a plecat? / ─ Nu știu. N -am vorbit cu el de mult ; ─ Și când vine? / ─ Nu știu, nu mi -a
spus nimic! ; ─ Când l -ai văzut ultima dată? / ─ Nu mai țin minte.
Este important să menționăm că, în multe situații, receptorul nu se limitează la bine -cunoscuta
formulă Nu știu . Atunci când îi spune interlocutorului său că nu știe răspunsul, el poate menționa și
anumite circumstanțe suplimentare, care precizează din ce cauză nu poate răspunde la întrebare:
─ N-ați observat la întoarcere nicio turburare pe fața lui, nimic neobișnuit? / ─ N -am băgat
de seamă. Era întun eric. (G. Călinescu, Bietul Ioanide ).
Spectrul de formule utilizat pentru menționarea faptului că cel întrebat nu stăpânește o
anumită informație este foarte larg. Cele mai multe enunțuri folosite de receptor pentru a -l pune la
curent pe interlocutor său c ă el nu deține informația solicitată au predicatul exprimat prin verbul a
ști, fiind folosit la forma negativă: Nu prea știu. Nu știu exact. Nu știu sigur. Nu știu prea bine. Chiar
nu știu . Asta nu știu. Asta n -o mai știu. Asta nu prea știu. Asta nu știu e xact. Asta nu știu prea bine.
Nu știu aproape nimic despre asta. Nu știu nimic despre asta. Nu știu nimic mai mult. Încă nu știu
nimic. Nu știu despre ce e vorba. Nu știu ce să -ți spun. Zău că nu știu ce să -ți spun. Chiar nu știu ce
să-ți spun.

108
Unele enun țuri din această categorie arată că răspunsul la întrebarea care îi este adresată nu
este cunoscut în general: Nu se știe. Asta nu se știe. Asta nu se poate ști. Nimeni nu știe. Numai
Dumnezeu știe! Acesta e un secret. Ăsta e un mister.
Despre faptul că nu deține o informație receptorul îi poate comunica interlocutorului său cu
ajutorul unor enunțuri al căror predicat este exprimat prin verbe sau locuțiuni verbale ca a auzi, a
afla, a cunoaște, a avea idee, a avea veste etc. la forma negativă: N-am auzit de spre asta. N -am auzit
niciodată despre asta. E prima oară când aud despre asta. N -am aflat nimic. Nu cunosc. Asta nu
cunosc. N -am nicio veste. N -am idee. Habar n -am.
Uneori, în loc de răspunsul solicitat prin întrebare, receptorul îi poate spune interlocu torului
său că se confruntă cu greutăți în formularea unui răspuns: Greu de spus. E greu de spus. Asta e greu
de spus. Asta n -aș putea să -ți spun. Încă nu pot să -ți spun nimic.
Atunci când a ajuns să nu mai știe un anumit lucru, receptorul poate folosi enu nțuri de tipul:
Asta am uitat -o. Pe asta n -o mai țin minte. Asta a fost foarte demult.
Receptorul îl poate informa pe emițător că nu cunoaște o anumită informație spunându -i că și
el ar vrea să afle același lucru: Mă întreb și eu. Asta mă întreb și eu. Ast a aș vrea s -o știu și eu.
Printre mijloacele folosite pentru a -i comunica interlocutorului despre faptul că nu cunoaște
răspunsul la întrebarea emițătorului, se întâlnesc și enunțuri imperative sau interogative.
Enunțurile cu structură interogativă folosi te de receptor pentru a -l informa pe interlocutorul
său cu privire la faptul că nu deține o anumită informație sunt niște întrebări retorice: Ce știu eu?! De
unde vrei să știu? Cine poate ști? Cine știe? Știu eu ce să -ți spun? Ce pot să -ți spun? Ce aș pute a să-
ți spun? Ce să -ți spun eu ție? :
Doamna Tana: ─ O fi bine ?… / Niculina: ─ Știu eu ?… (B. Șt. Delavrancea, Viforul );
─ Mamă, tu știi de ce mă tem de lilieci? / ─ De unde vrei să știu? ridică ea din umeri privind
pieziș pe domnul Deleanu. (I. Teodoreanu, La Medeleni ).
Fiind niște formule cu structură interogativă care nu așteaptă răspuns, ci, dimpotrivă, afirmă
ceva, enunțurile în cauză sunt folosite de receptor nu pentru a -l întreba, ci pentru a -l informa pe
interlocutorul său cu privire l a faptul că el nu cunoaște răspunsul la întrebare.
Enunțurile imperative folosite în locul unui răspuns la întrebarea receptorului au scopul de a –
i transmite interlocutorului său că întrebarea dată nu ar trebui să -i fie adresată lui: Asta nu mă întreba.
Nu mă întreba pe mine. Foarte frecvent este utilizat și enunțul Întreabă -mă să te întreb. El este adresat
cuiva care cere o informație despre un lucru asupra căruia nici cel întrebat nu știe mai mult.
După cum se vede din materialul analizat, spunându -i inte rlocutorului său că nu cunoaște
răspunsul la întrebare, uneori, receptorul îl asigură că dacă ar cunoaște informația solicitată i -ar oferi
un răspuns:

109
─ Dar ce s -a întâmplat? / ─ Cumnate, zise Zdroncan batjocoritor, nu știu, că dacă aș ști, ți –
aș spune. (M. Preda, Moromeții ).
În sfârșit, trebuie menționat și faptul că există situații în care o întrebare poate să rămână fără
o reacție verbală din partea receptorului. În cazul dat, lipsa de dorința a receptorului de a răspunde
poate fi semnalizată printr -un gest:
─ Atunci e grav, domnule doctor ? Doctorul ridică din umeri și, înălțându -și gulerul hainei,
fiindcă sufla un vânt subțire, porni fără să răspundă . (G. Călinescu, Enigma Otiliei ).
2. Solicitare de informații + evitarea sau amânarea unui răspuns. Există , de asemenea, un
număr mare de expresii folosite în situațiile în care receptorul dă de înțeles că nu poate pentru moment
să dea un răspuns. Este vorba de o pereche de adiacență cu structura: întrebare + evitarea sau
amânarea unui răspuns :
─ În fond, ce urmărești dumneata? Ce vrei de la noi? / ─ Răbdare, vă spui imediat, mormăi
bătrânul Nițu. (R. Ojog -Brașoveanu, Un blestem cu domiciliu stabil ).
De cele mai multe ori, răspunsul poate fi amânat motivând insuficienta cunoaștere a stării de
lucruri în cauză, lipsa informației, memoria slaba etc. Din categoria acestor mijloace fac parte
enunțuri cu structură asertivă: Mă mai gândesc. Trebuie să mă mai gândesc. Dă -mi timp să mă mai
gândesc. Dă -mi un răgaz. Stai să mă gândesc. Lasă -mă să mă mai gândesc. E devrem e să vorbim
despre asta. M -ai luat pe nepregătite. Mai văd eu. Rămâne de văzut. Să vedem. Nu pot să -ți dau încă
un răspuns. Încă nu pot să spun nimic despre asta. Îmi permiteți sa răspund la întrebarea
dumneavoastră mai târziu? etc.
3. Solicitare de informații + refuzul de a da un răspuns / de a informa. Întrebarea
emițătorului poate rămâne fără răspuns și atunci când receptorul, din anumite motive, nu poate sau
nu vrea să răspundă (Gancz et al., 1999, p. 165):
─ De ce v -ați certat? / ─ Nu pot să -ți spun.
─ Moș Gheorghe le are? / ─ Nu-ți spun! (I. Teodoreanu, La Medeleni ).
Dintre formulele folosite pentru exprimarea refuzului de a da un răspuns ar putea fi menționate
următoarele:
a) formule folosite atunci când receptorul nu poate să răspundă: Nu pot să -ți spun. Asta nu pot
să-ți spun. Nu pot să -ți spun nimic. N -aș putea să vă spun.
b) formule folosite atunci când receptorul nu vrea să răspundă: Nu vreau să -ți spun nimic. Nu
răspund. Nu -ți spun. Nu mai spun nimic. N -am nimic să -ți spun. Nu vorbesc cu tine. Nu trebuie să
știi tu asta. Asta e tot ce pot să -ți spun. Ăsta e un secret.
Refuzul de a da un răspuns poate fi exprimat și indirect. Astfel, receptorul poate refuza să
răspundă la întrebarea emițătorului, spunându -i că nu -l poate determina să vorbească ( Degeaba

110
încerci să mă tragi de limbă. N -o să mă faci să vorbesc. Nu poți să mă faci să vorbesc. ) sau că acesta
manifestă prea multă curiozitate (Ești prea curios. Ești prea indiscret. Nu fi așa curios. ).
Alteori, receptorul refuză să ofere un răspuns la întrebare, reproșându -i interlocutorului că pe
el nu ar trebui să -l intereseze lucrul despre care întreabă:
─ Cu ce te parfumezi? / ─ Nu te priv ește! (I. Teodoreanu, La Medeleni );
─ Fetițo, dar tu cu ce ai să trăiești? o mustrai cu afectat dulce interes. E vreun prinț care te
întreține?… / ─ Asta nu te privește pe tine… (Gib I. Mihăescu, Donna Alba );
─ La ce, duduie? căută să se dumirească fem eia. / ─ Nu te privește! Așa vreau eu! (I.
Teodoreanu, La Medeleni ).
Din categoria dată mai fac parte și următoarele formule: E treaba mea. Prefer sa nu vorbesc
despre asta.
În unele situații, receptorul, care nu cunoaște sau nu vrea să ofere un răspuns, îi poate sugera
interlocutorului să adreseze întrebarea dată unei alte persoane:
─ Atunci de ce m -a trimis papa la tine? / ─ Întreabă -l! (I. Teodoreanu, La Medeleni );
─ Ai dreptate!… Ce bine că s -a dus!… Papa, de ce mă tem eu de lilieci? / ─ Întreab -o pe
mama . (I. Teodoreanu, La Medeleni );
─ Ei, cum o fost, Elencule? / ─ Întreabă -l pe dumnealui . Bunicul se uită mirat la nepot. (I.
Teodoreanu, La Medeleni ).
Uneori, aceste două modalități de a refuza să răspundă la o întrebare se pot folosi împreună:
─ Și e adevărat că venea seara la ea la gard? o mai întrebă Niculae pe soră -sa cu un glas de
parcă abia și -ar fi stăpânit încântarea. / ─ Ei, făcu Ilinca, la gard, la negard, ce te -o fi interesând și
pe tine! Parcă tu nu te -ai întâlnit cu ea? De ce n -ai întrebat -o? (M. Preda).
În sfârșit, o ultimă modalitate de a nu răspunde direct la o întrebare rezidă în faptul că
vorbitorul se poate prefa ce că nu înțelege ceea ce este întrebat sau poate să schimbe subiectul:
─ Acela nu e caietul meu? / ─ Habar n -am ce tot spui acolo.
Faptul că receptorul alege să treacă la un alt subiect, în loc să dea răspunsul la întrebarea care
îi este adresată, nu poat e rămâne neremarcat de către emițător:
─ Apropo, domnișoară Otilia, strigă Pascalopol, ce faci cu Conservatorul? / ─ Frumoase
cămăși ai, răspunse Otilia, între două măsuri. / ─ Domnișoara Otilia, mărturisi Pascalopol lui Felix,
e o mare ștrengăriță. (G. Că linescu, Enigma Otiliei ).
Cât privește structura mijloacelor folosite pentru exprimarea refuzului de a răspunde, trebuie
precizat că intervenția prin care receptorul evită să răspundă poate acoperi, în multe situații, mai mult
de un enunț. Este vorba despr e intervențiile care pe lângă menționarea faptului că receptorul nu
cunoaște sau nu dorește să răspundă, cuprind, de exemplu, motivările, scuzele, acestea fiind

111
exprimate printr -un enunț sau prin intermediul unui șir de enunțuri.
4. Receptorul cunoaște răspunsul la întrebare. Un alt motiv care îl poate determina pe
receptor să lase o întrebare a emițătorului fără răspuns este cunoașterea răspunsului la această
întrebare chiar de către cel care o formulează. Astfel, interlocutorul poate refuza să răspundă atunci
când știe sau bănuiește că celălalt participant la interacțiunea conversațională pune o întrebare al cărei
răspuns îi este cunoscut. Iată câteva exemple
─ Ce -ai avut astăzi? o întrebă. Păreai plictisită, enervată… / ─ Tu știi de ce, răspunse ea
încet. De ce mă mai întrebi ? (M. Eliade, Noaptea de Sânziene );
─ Unde vrei să te duci? / ─ Tu știi. De ce mă mai întrebi? De ce mă silești să ți -o spun?!
răspunse ea înecată. (I. Slavici, Pădureanca );
─ S-a întâmplat ceva rău? între bă fata, cam emoționată . / ─ Ei, parcă nu știi ?… (G. Călinescu,
Bietul Ioanide ).
Uneori însă, receptorul poate răspunde la o întrebare, chiar dacă la început își exprimă
nemulțumirea în legătură cu faptul că i -a fost adresată întrebarea dată:
─ Pe care drum apucăm? întrebă Lucia. / ─ Parc -am hotărât o dată! se burzului Dan. Pe
drumul cel pașnic, pe drumul din dreapta. (C. Chiriță, Cireșarii ).
Referitor la funcționarea mijloacelor folosite pentru marcarea refuzului de a răspunde la o
întrebare, trebuie menționat că, în general, ele nu sunt specializate pentru un anumit tip de întrebare.
Ele pot fi utilizate după oricare dintre întrebările existente în limbă, adică atât pentru cele de
confirmare, cât și pentru cele de informare.

3.3. Concluzii la capitol ul 3
1. Întrebarea este un act de vorbire performat de locutor cu scopul de a solicită o informație
de la interlocutorul său. Orice întrebare impune un răspuns al cărui scop este să completeze golul
informațional cu care se confruntă cel care întreabă.
2. Prin conținutul său propozițional orice întrebare vizează un eveniment, o stare de lucruri
din realitate. Din punctul de vedere al gradului de cunoaștere a informației cuprinse în structura unei
întrebări, se descompune în două părți componente: o parte c are vizează informația necunoscută
(cine) și o parte care trimite la un element cunoscut ( a furat banii ).
3. După natura acestor două elemente componente din structura semantică a unei întrebări,
adică în funcție de ceea ce este cunoscut / necunoscut emiță torului, se delimitează două clase mari:
întrebări de confirmare și de informare. Întrebările cuprinse în fiecare dintre aceste clase sunt de trei
tipuri: totale, parțiale sau alternative. Astfel, interogativele de confirmare totale solicită confirmarea
conținutului întregului enunț ( Ion a fost ieri la Iași ?), interogativele de confirmare parțiale solicită

112
confirmarea în legătură cu anumite elemente ale enunțului ( Ion a fost ieri la Iași ?), iar interogativele
de confirmare alternative solicită interlocutoru lui un răspuns bazat pe selectarea unei opțiuni din cel
puțin două variante posibile ( Ion a fost ieri la Iași sau nu?).
La rândul lor, interogativele de informare totale solicită o informație cu privire la producerea
unui eveniment ( Ce-a făcut ieri Ion ?), interogativele de informare parțiale solicită un răspuns la
variabila din întrebare, exprimată prin cuvinte interogative ( Unde a fost ieri Ion ?), iar interogativele
de informare alternative solicită interlocutorului o informație sugerându -i să selecteze u n element
dintre cele prezentate ca opțiuni posibile ( Ion a fost ieri la Iași sau la București ?).
4. Prin analiza actelor de vorbire întrebare din prima parte a compartimentului au fost
identificate trăsăturile semantice relevante la nivelul funcționării l or discursive, adică trăsăturile
„responsabile” pentru constituirea perechilor de adiacență.
5. Examinarea întrebărilor din perspectivă discursivă a demonstrat că între specificul semantic
și pragmatic al întrebărilor și funcționarea lor în interacțiunea c onversațională există o anumită
interdependență. Fiind niște acte de vorbire care solicită o informație și deci așteaptă un răspuns,
întrebările apar, de obicei, în poziția intervenției inițiativă, ele având rolul de a declanșa un schimb
verbal. După cum b ine se știe, actele de vorbire întrebare își manifestă potențialul funcțional în cadrul
perechii de adiacență cu structura generală întrebare – răspuns . Cercetarea realizată a permis să fie
identificate diferitele tipuri de răspunsuri solicitate de întrebă rile folosite în poziția intervenției
inițiative.
S-a constata că tipul de răspuns folosit în poziția intervenției reactive depinde de atitudinea
receptorului în raport cu întrebarea emițătorului. Astfel, acesta poate avea: a) o atitudine cooperantă
(atunc i când cunoaște răspunsul, poate și dorește să răspundă) și b) o atitudine necooperantă (în cazul
în care nu cunoaște răspunsul, nu poate sau nu dorește să răspundă).
În contextul unei atitudini cooperante din partea receptorului, întrebarea formulată de e mițător
primește un răspuns, care este însă diferit pentru fiecare dintre cele două tipuri de întrebări. Astfel, în
cazul unei întrebări de confirmare (totale, parțiale sau alternative) vorbitorul poate să confirme sau
să infirme conținutul întrebării form ulate de emițător: Deci în cazul unor astfel de întrebări receptorul
poate oferi fie un răspuns afirmativ (─ Ai luat examenul pentru permis ? / ─ Sigur că da .), fie unul
negativ (─ Mașina ta are aer condiționat ? / ─ Nu, nu are .). Fiecare dintre aceste răspu nsuri posedă
diferite grade de certitudine caracterizându -se printr -o exprimare neutră și o exprimare sigură,
categorică.
Un alt tip de răspuns primesc întrebările de informare (totale, parțiale sau alternative).
Schemele interacționale constituite de inte rogativele de informare, prin care emițătorului i se cere să

113
comunice o informație necunoscută interlocutorului său, au structura: întrebare ─ răspuns (oferire
de informații ).
În sfârșit, funcționarea actelor de vorbire întrebare în contextul situațiilor determinate de
manifestarea unei atitudini necooperante din partea receptorului (receptorul refuză să răspundă) are
drept efect constituirea unor perechi de adiacență care au structura: întrebare (solicitare de informații)
─ refuzul de a răspunde . Mijloace le folosite pentru formularea refuzului de a răspunde sunt
specializate pentru fiecare motiv de refuz în parte.
5. Ar trebui totuși constatat faptul că nu totdeauna există un paralelism absolut între
clasificarea întrebărilor, pe de o parte, și specificul funcționării discursive a subtipurilor delimitate
de întrebări, pe de alta. Acest lucru poate fi demonstrat prin faptul că, sub aspectul comportamentului
lor discursiv întrebările de confirmare și cele de informare, în anumite contexte comunicative, sub
influența unor factori, nu sunt despărțite printr -un hotar de netrecut.

114
Capitolul IV. Cererea. Comportamentul discursiv al actelor de vorbire cerere

4.1. Caracteristica pragmasemantică a actelor de vorbire de tip acțional
Capitolul de față are drept scop de bază analiza tiparelor conversaționale specifice actelor de
vorbire din clasa cererii, cu alte cuvinte, va fi urmărită funcționarea cererilor în structura interacțiunii
conversaționale.
Pentru descrierea acestor acte de vorbire este important să avem î n vedere faptul că cererea
reprezintă o subspecie a actelor de vorbire de tip acțional. Trăsătura generală a actelor de vorbire de
tip acțional rezidă în faptul că ele sunt utilizate cu scopul de a determina realizarea unei acțiuni de
către participanții l a actul comunicativ. De aici și asemănarea dintre diferite subclase de acte de
vorbire din clasa dată în ce privește conținutul lor propozițional: ele reprezintă descrierea unei acțiuni,
și anume a acțiunii care urmează să fie sau să nu fie realizate de pa rticipanții la actul de comunicare.
Comparând actele de vorbire de tip acțional cu actele de vorbire de celelalte feluri (de tip
informațional, expresiv, declarativ), observăm că în ce privește forța lor ilocuționară ele se asemănă
în mare măsură cu actel e de tip declarativ. Ambele tipuri de acte de vorbire urmăresc același scop:
schimbarea unei stări de fapt din lumea reală. Deosebirea rezidă în modul în care se produce
schimbarea. Astfel, în cazul actelor de vorbire de tip acțional, schimbarea realității are loc prin
acțiunile care urmează să fie înfăptuite de către participanții la interacțiunea verbală, iar în cazul
actelor de tip declarativ acest lucru se produce prin simpla rostire a enunțului în vorbire. Să se
compare: Închide ușa! (act de vorbire de tip acțional) și Declar ședința închisă. (act de vorbire de tip
declarativ). După cum observăm, în primul caz pentru ca starea de lucruri din realitate să se schimbe
(ușa să fie închisă) este necesar ca interlocutorul să realizeze acțiunea exprimată prin conținutul
propozițional al enunțului respectiv. În celălalt caz, situația se schimbă (deschiderea ședinței) fără
vreo intervenție a interlocutorului, prin simpla rostire a enunțului de către emițător.
În același timp, prin conținutul lor propozițional act ele de tip acțional se apropie întrucâtva de
actele de tip informațional (în special de cele asertive). Ca și acestea de la urmă, ele presupun
descrierea unei acțiuni, a unei stări de lucruri, care urmează să fie realizate de participanții la actul de
comu nicare . Spre deosebire de actele de vorbire asertive, care au drept scop să descrie o stare de
lucruri așa cum este ea în realitate, actele de tip acțional prezintă lumea așa cum ar vrea să o vadă
emițătorul. Prin conținutul lor propozițional ele semnifică o acțiune viitoare, deci o acțiune care nu
s-a produs încă în realitate. Ea ar putea să se producă după încheierea actului de vorbire ca urmare a
faptului că unul dintre cei doi participanți sau ambii sunt determinați ori își asumă obligația să
realizeze acțiunea descrisă prin conținutul propozițional al enunțului respectiv. Astfel, dacă intenția
inițială a unui act de vorbire asertiv este de a -i comunica interlocutorului o informație despre o stare

115
de lucruri, atunci intenția vorbitorului cu ocazia formul ării unei cereri este de a avea impact asupra
receptorului, determinându -l să realizeze o acțiune. Să se compare:
Ea șterge praful. vs. Șterge praful! ; Ea udă florile. vs. Udă florile! ; El oprește televizorul. vs.
Oprește televizorul! ; Ea îmi dă puțină apă. vs. Dă-mi puțina apă!

4.1.2. Subclasele actelor de vorbire de tip acțional

Toate subtipurile de acte din această categorie se definesc prin faptul că sunt folosite de
vorbitor cu scopul de a determina (fiind la forma pozitivă) sau de a interzice (când au o formă
negativă) realizarea unei acțiuni de către participanții la interacțiunea conversațională: Intrați în
clasă. Nu stați pe coridor. Nu te agita! Este interzis să călcați pe iarbă.
Clasa actelor de vorbire de tip acțional nu este însă o clasă omogenă, ea cuprinde mai multe
specii de acte de vorbire. Aceasta înseamnă că fiecare dintre subtipurile de acte de vorbire de tip
acțional, pe lângă trăsătura comună clasei în ansamblul ei, se definește printr -o forță ilocuționară
specifică, prin anumite condiții pragmatice de producere, prin mijloace lingvistice de realizare
specifice și, respectiv, prin tipare conversaționale tipice.
Cea dintâi trăsătură de care se ține cont în diferențierea speciilor de acte de vorbire de tip
acțional este forța lor ilocuționară, adică scopul comunicativ urmărit de locutor în situația dată de
comunicare. Astfel, cu ajutorul actelor de vorbire de tip acțional emițătorul poate realiza următoarele
tipuri de acți uni:
a) să-i ceară interlocutorului să realizeze o acțiune ( Dă-mi puțin ziarul, te rog. Închide ușa. ),
b) să -i promită interlocutorului său că el însuși va realiza o acțiune ( Vă promit că mă voi
apuca de lucru. Fii sigur că o să vin. ),
c) să -i propună inte rlocutorului să realizeze împreună o acțiune ( Îți propun să facem o
plimbare. ).
Astfel, cele trei specii de bază ale actelor de vorbire de tip acțional, care se deosebesc între
ele prin forța lor ilocuționară, sunt: a) cererea, b) promisiunea și c) propune rea.
Totodată, în clasa actelor de vorbire de tip acțional mai sunt cuprinse și alte câteva subspecii
de acte de vorbire având o anumită legătură cu realizarea unei acțiuni de către participanții la actul
de comunicare. Ele presupun realizarea următoarelo r tipuri de acțiuni:
a) să-l determine pe interlocutor să se prezinte undeva sau să participe la ceva, și anume să -i
facă o vizită, să mănânce, să bea sau să se distreze împreună ( Poftiți la masă! Te invit la ziua mea. ),
b) să -i ceară interlocutorului per misiunea de a realiza o acțiune ( Dați-mi voie să plec. E voie
să stau aici? ),

116
c) să -i permită interlocutorului să realizeze o acțiune ( Poți să pleci. Fă ce -ți place. Eu nu te
împiedic. ) sau să -i interzică să realizeze o acțiune ( Nu ai voie să vii. Asta nu se poate. Cu părere de
rău, nu poți pleca. ).
După cum vedem, clasa actelor de vorbire de tip acțional este alcătuită din următoarele
subclase de acte de vorbire: cererea, promisiunea, propunerea, invitația, oferta, cererea de permisiune,
permisiunea și interdicți a.
Pentru o caracteristică mai detaliată a actelor de vorbire din aceste subclase este necesar să fie
stabilite criteriile pe baza cărora ele pot fi descrise și clasificate.
Primul criteriu are în vedere faptul că subspeciile actelor de vorbire de tip acțional se
deosebesc în ce privește autorul viitoarei acțiuni desemnate prin conținutul propozițional al enunțului
respectiv, altfel spus, pentru clasificarea lor contează care dintre cei doi participanți este obligat sau
își asumă obligația să rea lizeze acțiunea viitoare.
Situația în care este folosit un act de vorbire de tip acțional cuprinde două componente: o
acțiune verbală, care are ca rezultat actul de vorbire propriu -zis, și o acțiune viitoare, o acțiune care
urmează a fi înfăptuită de parti cipanții la interacțiune. Fiecare dintre aceste componente implică un
anumit subiect. Prin urmare, există un subiect al actului verbal și un subiect al viitoarei acțiuni.
Trebuie precizat că toate actele de tip acțional se aseamănă între ele prin faptul că au în calitate de
subiect al actului verbal, după cum e și firesc, emițătorul. Nu la fel stau lucrurile în privința
participantului care urmează să realizeze acțiunea viitoare. Aceasta poate fi realizată de către receptor
(în cazul în care emițătorul îi c ere receptorului să realizeze viitoarea acțiune), de emițător (în cazul
dat emițătorul promite să realizeze el însuși o acțiune) sau de ambii participanți la actul de comunicare
(receptorul îi propune receptorului să realizeze împreună o acțiune).
Conținut ul propozițional și forța ilocuționară specifice actelor de vorbire de tip acțional ar
putea fi descrise concis cu ajutorul tabelului de mai jos.

Actul de vorbire Forța ilocuționară
(scopul urmărit de locutor) Conținutul
propozițional

1. cererea ─ E îi cere R să realizeze:
2. promisiunea ─ E promite R să realizeze el însuși:
3. propunerea ─ E îi propune R să realizeze împreună:
4. invitația ─ E încearcă să -l determine pe R să realizeze
sau să participe la: ─ o acțiune viitoare
5. cererea de permisiune ─ E îi cere R permisiunea de a realiza:
6. permisiunea / interdicția ─ E îi permite sau nu R să realizeze:

În funcție de criteriul enunțat mai sus actele de vorbire de tip acțional pot fi grupate în
următoarele subclase:

117
a) acte de vorbire care presupun că cel care urmează să realizeze acțiunea este receptorul
(cererile, permisiunea),
b) acte de vorbire în cazul cărora acțiunea trebuie să fie realizată de însuși emițătorul
(promisiunea, cererea de permisiune) și
c) acte de vorbire care prevăd că acțiunea viitoare trebuie să fie realizată de către cei doi
participanți la actul de comunicare (propunerea, invitația).
Cel de al doilea criteriu are în vedere cine este beneficiarul acțiunii realizate, adică cine
benefi ciază de rezultatul acțiunii determinate prin actul de vorbire [Velea, p. 331].
În conformitate cu acest criteriu actele de tip acțional pot fi clasificate în:
a) acte de vorbire în cazul cărora acțiunea se înfăptuiește în interesul emițătorului (cererea ) și
b) acte de vorbire care presupun o realizare a acțiunii în interesul receptorului (promisiunea,
invitația).
Este adevărat că există și o subclasă de acte de vorbire de tip acțional care nu pot fi
caracterizate în raport cu acest criteriu. În cazul u nor astfel de acte de vorbire viitoarea acțiune se
poate realiza cu același succes atât în folosul emițătorului, cât și în cel al receptorului.
Un al treilea criteriu în funcție de care pot fi identificate și caracterizate actele de vorbire de
tip acțional este cel care prevede luarea în considerare a poziției de autoritate și putere a vorbitorului.
În acest caz se ia în calcul „statutul participanților, relația lor ierarhică și dreptul interlocutorului de
a refuza acțiunea care i s -a inițiat” [Velea, 2012, p. 332]. De menționat că acest criteriu este aplicabil,
în fond, la descrierea subspeciilor de acte de vorbire din clasa cererii, de aceea o analiză mai pe larg
a trăsăturilor care derivă din gradul de impunere se va face în compartimentul consacrat exami nării
diferitelor subtipuri de cereri.
Am putea deci conchide că cele șase specii de acte de vorbire de tip acțional au drept scop
ilocuționar determinarea participanților la interacțiunea conversațională să realizeze sau nu o acțiune
viitoare. Este de obs ervat că, în clasificările lui J. Austin și a lui J. Searle se conțin doar două dintre
speciile de acte de vorbire de acest tip. E vorba de actele de vorbire care implică obligații: acestea
sunt directivele (cererile) și promisivele sau comisivele (promisi unile), fiecare dintre ele
constituindu -se într -o clasă aparte [Searle, 1976, p. 12].
Totodată, dat fiind că subclasa actelor de vorbire de tip acțional este alcătuită din mai multe
tipuri, definite prin trăsături pragmasemantice distincte, este necesar ca , în analiza comportamentului
lor conversațional, fiecare dintre ele să fie examinată separat. Vom menționa însă, că în lucrarea de
față, sunt examinate trăsăturile pragmasemantice și comportamentul discursiv al actelor de vorbire
din categoria cererii.

118
4.1.2. Trăsăturile pragmasemantice și tipologia actelor de vorbire din clasa cererii

Identificarea trăsăturilor pragmasemantice caracteristice actelor de vorbire din clasa cererii
este importantă pentru tipologia lor. În același timp, o asemenea analiză ar însemna să fie elucidate
aspectele care fac posibilă înțelegerea modului de funcționare a actelor de vorbire din clasa dată în
interacțiunea conversațională.
Deși cererea ca act care se manifestă în relația dintre oameni a suscitat interesul a numeroși
cercetători, se pare că elaborarea unei definiții exacte a cererii în general, dar și a cererii ca act de
vorbire nu este o sarcină ușor de realizat. Dificultatea constă tocmai în faptul că cererea reprezintă
un act complex implicând factori de natură diferi tă, permițând abordări din mai multe perspective.
Pornind de la constatarea că în structura oricărui enunț se actualizează o forță ilocuționară și
un conținut propozițional , suntem în drept să afirmăm că a defini cererea ca act de vorbire în termeni
pragmatici înseamnă a descrie forța ilocuționară și conținutul propozițional caracteristice enunțurilor
folosite pentru realizarea unei cereri.
După cum s -a menționat mai sus, c aracteristica principală a cererii ca act de vorbire este
exprimarea de către emițător a dorinței ca interlocutorul său să realizeze, într -un viitor mai mult sau
mai puțin apropiat, o acțiune: Închide ușa. Aprinde lumina. Aduceți -mi, vă rog, o cafea. Drept test
pentru identificarea actului de vorbire al cererii este admisă posibilitatea substituirii enunțurilor
respective printr -un enunț cu verbul predicat la imperativ: Fă / faceți asta! sau Nu face / nu faceți
asta!
După cum vedem, forța ilocuționară spec ifică unei cereri reprezintă o codificare a intenției
emițătorului de a -l determina pe interlocutor să facă ceva. În descrierea acestei componente specifice
actelor de vorbire cerere se pornește de la faptul că cererea reprezintă o formă de manifestare a v oinței
emițătorului și, în același timp, o modalitate de determinare a interlocutorului să acționeze într -un
anumit mod. În această ordine de idei, cererea este văzută ca o combinare dintre eu vreau și tu trebuie.
De exemplu, valoarea ilocuționară și conți nutul propozițional al enunțului: Pleacă! Poate fi
actualizată cu ajutorul formulei: Eu vreau ca tu să pleci.
În contextul unei situații comunicative în cadrul căreia este performată o cerere, celor doi
interlocutori le revin roluri diferite. Intenția comunicativă a emițătorului este „de a -l determina pe
alocutor să acționeze într -un anume fel” [GALR, II, p. 28], iar receptorul este obligat să răspundă la
cererea emițătorului realizând o acțiune. Deci elementele care contează pentru cerere sunt: dorința
emițătorului de a schimba o stare de fapt din lumea reală și o acțiune a cărei realizare este pusă în
sarcina rec eptorului. Prin urmare, conținutul propozițional căruia i se atașează o anumită forța
ilocuționară în cazul actelor de vorbire cerere reprezintă descrierea unei acțiuni viitoare ce urmează

119
a fi înfăptuită de interlocutor.
În încercările lor de a defini și a caracteriza conținutul propozițional caracteristic actelor de
vorbire cerere, specialiștii recurg la diferite criterii: se ia în considerare natura cererii, beneficiarul
acțiunii înfăptuite prin realizarea actului dat etc.
De menționat că uneori în categ oria cererii sunt incluse nu doar enunțurile folosite cu scopul
de a-l determina pe interlocutor să realizeze o acțiune, ci și enunțurile prin care receptorului i se cere
să răspundă la o întrebare. Astfel, în clasificarea propusă de J. Searle, c ererile, a lături de actele de
vorbire întrebare, reprezintă o subcategorie a directivelor [Searle, Classification , 1976, p. 12]. Totuși,
în opinia altor cercetători, cererea de a spune ceva și cererea de a face ceva reprezintă valori
ilocuționare specifice unor acte de vorbire făcând parte din clase diferite: întrebarea, un act de vorbire
de tip informațional, prin care se urmărește obținerea unei informații și cererea, un act de vorbire de
tip acțional, folosit de emițător cu scopul de a -l determina pe interlocutor să realizeze o acțiune
[GALR, II, p. 799].
Așadar, în cazul în care vorbitorul face o cerere, scopul său este de a produce o modificare a
stării de lucruri prin acțiunea viitoare a interlocutorului, astfel încât aceasta să corespundă
conținutului propoziți onal al enunțului său. Potrivit lui J. Searle, enunțurile în cauză au direcția de
potrivire a stării de lucruri de la realitate la lumea cuvintelor [Searle, Sens, 1982, p. 53]. Prin urmare,
scopul urmărit de emițător la folosirea unei cereri este de a schi mba realitatea prin acțiunea viitoare
a receptorului.
Subspeciile cererii . Dintre actele de vorbire de tip acțional, cererile reprezintă cea mai
numeroasă subclasă. Formele de manifestare a cererii pot fi variate, constituind, astfel, o paradigmă
largă care subsumează mai multe specii, opuse după mai multe criterii .
Diversitatea cererilor se explică prin faptul că, spre deosebire de celelalte scopuri ilocuționare
caracteristice actelor de vorbire de tip acțional, cum ar fi propunerea sau promisiunea, ce rerea
reprezintă o valoare ilocuționară amplă, care cunoaște numeroase forme de manifestare. Astfel,
existența unui număr mare de varietăți funcțional -semantice ale actelor de vorbire de tip cerere este
determinată de faptul că cererea reprezintă o formă d e relație socială, și anume o relație dintre două
persoane, cărora le revin roluri diferite. În aceste condiții, cererea păstrează urme ale structurii sociale
pe care o exprimă.
Pornind de la descrierile întâlnite în studiile de specialitate, ar putea fi enumerate următoarele
forme ale cererii: ordinul, comanda, porunca, îndemnul, povața, rugămintea, solicitarea, imprecația,
sfatul, sugestia, instrucția, recomandarea, deconsiliere a, interdicția (când se manifestă prin forme
negative) etc. [Moeschler, Reboul, 1996, p. 43; GALR, II, p. 29]. Este evident că fiecare dintre aceste
specii ale cererii, realizate prin intermediul unor mijloace verbale proprii, se caracterizează printr -un

120
anumit specific pragmasemantic. S -a spus deja că diversele forme de manifestare ale cererii pot fi
identificate și clasificate în funcție de mai multe criterii.
Primul criteriu de care se ține cont în clasificarea și descrierea formelor de manifestare ale
cererii vizează gradul de impunere a acțiunii exprimate.
În funcție de acest criteriu, valoarea ilocuționară „a cere cuiva să facă ceva” poate varia sub
aspectu l intensității cu care este formulată, altfel spus, diversele specii de cereri se pot caracteriza
prin grade diferite de constrângere. Prin urmare, chiar dacă au în comun aceeași forță ilocuționară,
„a-l determina pe ascultător să acționeze”, actele din clasa cererii nu sunt toate de aceeași natură. De
exemplu, „a ruga pe cineva să facă ceva” și „a or dona cuiva să facă ceva” sunt acte de vorbire din
aceeași clasă, ele presupun însă grade diferite de obligativitate. Constatăm deci că în cazul cererii
indivizii pot vorbi cu diferite grade de autoritate.
După cum menționează cercetătorii, enunțurile folos ite pentru exprimarea cererilor se
definesc printr -un spectru larg, variind „de la o timidă sugestie până la o imperioasă exigență”
[Armengaud, 2007, p. 88]. Dacă am încerca să caracterizăm gradul de impunere a acțiunii exprimate
în cazul acestei forțe ilo cuționare, ar trebui să spunem că variabilitatea lui se extinde de la ordin la
îndemn și de la sfat la o simplă instrucție.
Clasificarea cererilor după gradul lor de impunere are în vedere, în special, statutul și
caracteristicile de rol ale participanțilo r la interacțiune. Reflectând diferite poziții în ierarhia socială,
aceste caracteristici își lasă amprentă și asupra procesului de comunicare, care se poate realiza pe
verticală, de sus în jos sau pe orizontală, de la egal la egal [Borchin, 2010, p. 113, 114].
Analizate prin prisma distincției date, cererile pot fi grupate în următoarele două categorii:
1) cereri cu caracte r prescriptiv . Sunt cererile care reflectă poziția de autoritate și putere a
emițătorului în raport cu interlocutorul său. Caracteristi ca generală a cererilor de acest fel constă în
faptul că, în cazul lor, emițătorul, datorită statutului său mai înalt, își impune voința în fața
receptorului fără ca acesta de la urmă să aibă posibilitatea de a refuza să realizeze acțiunea solicitată.
Actu l de vorbire prototipic pentru această clasă este ordinul, în cazul căruia se observa pregnant
poziționarea ierarhică, pe verticală a interlocutorilor. Ordinul este, de cele mai multe ori, actul prin
care un șef își manifestă autoritatea sa [Kerbrat -Orecch ioni, 2012, p. 98].
2) cereri cu caracter nonprescriptiv . Sunt cererile pentru care relația ierarhică de putere dintre
emițător și receptor nu este relevantă. În cazul utilizării unui astfel de act, emițătorul nu are autoritatea
necesară pentru a -și impune voința sa, de aceea el lasă la latitudinea alocutorului decizia de a realiza
sau nu acțiunea solicitată. În felul acesta, actele date reprezintă o încercare de a -l face pe interlocutor
să acționeze, admițând și dreptul acestuia de a refuza realizarea acțiunii [Velea, 2012, p. 331]. Din
clasa dată fac parte urm ătoarele subspecii de cereri: solicitarea, adică cererea propriu -zisă, îndemnul,

121
rugămintea, sfatul, povața, sugestia etc.
De fapt, limita dintre ordin ca cerere prescriptivă și cererile nonprescriptive nu este totdeauna
tranșantă. Acest lucru este ușor d e înțeles dacă avem în vedere faptul că atât ordinul, cât și cererile
nonprescriptive se definesc prin același scop ilocuționar: emițătorul vrea ca interlocutorul său să
realizeze o acțiune . Singura diferență rezidă în gradul de „duritate” manifestat de em ițător în raport
cu interlocutorul său. Astfel, dacă ordinul este văzut ca o cerere care nu lasă nicio șansă receptorului
de a se eschiva de la realizarea acțiunii cerute, atunci celelalte tipuri de cereri admit posibilitatea de
a refuza actul de vorbire s olicitat . Evident că cele două specii de cereri se deosebesc și în privința
mijloacelor folosite pentru exprimarea lor. Din acest punct de vedere, imperativul, chiar dacă nu este
unicul mijloc specializat pentru marcarea ordinului, este rezervat, de obicei , în mod expres pentru
realizarea acestui tip de cerere.
Cel de al doilea criteriu în funcție de care pot fi clasificate actele de vorbire de tip cerere are
în vedere în folosul cui se realizează viitoarea acțiune, cu alte cuvinte, ele se deosebesc în func ție de
cine e interesat de realizarea viitoarei acțiuni bucurându -se de rezultatul ei: emițătorul sau receptorul .
Chiar de la început trebuie precizat că criteriul beneficiarului nu este relevant în cazul tuturor
tipurilor de cereri: uneori este dificil s ă fie identificat beneficiarul acțiunii realizate ca rezultat al unei
cereri. Este suficient să ne întrebăm în folosul cui ar putea fi realizată o acțiune cerută printr -un enunț
precum ar fi, de exemplu, Ai putea să închizi ușa? În aceste condiții, poate f i vorba doar de o trăsătură
care se manifestă preponderent la unele subspecii de cerere.
Examinate din punctul de vedere al modului în care actul se leagă de interesele locutorului
sau ale interlocutorului , varietățile funcțional -semantice ale cererii pot fi împărțite în următoarele
tipuri:
a) cereri care presupun că acțiunea se realizează, de obicei, în folosul emițătorului. Din
categoria dată face parte rugămintea.
b) cereri care presupun că acțiunea se realizează, de regulă, în folosul receptorului, a dică în
folosul celui căruia i se cere să realizeze acțiunea. Subclasa dată cuprinde următoarele acte de vorbire:
sfatul, povața, sugestia.
c) cereri pentru care distincția dată nu este relevantă. Din această categorie face parte
solicitarea. Pentru acest tip de cerere este relevant un singur criteriu: cine este autorul acțiunii, adică
doar faptul că viitoarea acțiune urmează să fie înfăptuită de interlocutor. Pentru acestea nu contează
în beneficiul cui se realizează acțiunea, deoarece în cazul lor drept b eneficiar poate apărea, în funcție
de situația concretă de comunicare, fie emițătorul, fie receptorul .
Generalizând, ar trebui să menționăm că cererile pot fi clasificate în funcție de două criterii
de bază, deci în două etape. Acest sistem de clasificare ar putea fi prezentat concis cu ajutorul

122
schemelor de mai jos.

Cererile
clasificate în funcție de gradul de
impunere a acțiunii exprimate

1) cereri cu caracter
prescriptiv 2) cereri cu caracter
nonprescriptiv
↓ ↓
ordinul solicitarea, sfatul, rugămintea

Cererile
clasificate în funcție de beneficiarul viitoarei
acțiuni

a) cereri al căror beneficiar este
emițătorul
b) cereri al căror beneficiar
este receptorul
c) cereri pentru care acest
criteriu nu este relevant
↓ ↓ ↓
rugămintea sfatul solicitarea

Din cele prezentate reiese că există un număr relativ mare de subspecii de cereri, dintre care
mai importante sunt următoarele: solicitarea, ordinul, rugămintea și sfatul. Ele întrunesc și ilustrează
foarte clar atât caracteristica esențială a clasei date de acte de vorbire (emițătorul dorește să -l facă pe
alocutor să acționeze în sensul conținutului propozițional al actului de vorbire), cât și celelalte
trăsături pragmasemantice specifice cererilor.
În concluzie, vom mai menționa că examinarea acestor specii de acte de vorbire din clasa
cererii sub aspect pragmasemantic este o etapă pregătitoare pentru analiza lor în plan interacțional,
adică sub aspectul funcționării lor discursive.
Mijloacele verbale de realizare a actelor de vorbire de tip cerere. Unul dintre aspectele cu
o importanță deosebită pentru funcționarea actelor de vorbire din clasa cererilor în interacțiunea
conversațională vizează mijloacele prin care acestea pot fi realizate. După cum menționează C.
Kerbrat -Orecchioni, în limbă există un spectru foarte amplu de formulări posibile pentru un act de
vorbire dat: atât directe, cât și indirecte [Kerbrat -Orecchioni, 2012, p. 98].
Dintre mărcile forței ilocuționare proprii cererii sunt de menționat structuril e sintactice
specializate , intonația și anumite elemente lexicale.
Mijlocul prototipic de exprimare a valorii ilocuționare cerere este reprezentat de enunțurile
imperative, adică enunțurile cu verbul predicat la modul imperativ, care se caracterizează prin tr-o
intonație specifică. În structura enunțurilor, verbul la imperativ poate fi folosit cu sau fără cuvinte
suplimentare: Intră!, Scrie! (enunțuri nestructurate), Vino aici ! Stai jos. Adu -mi o cană de apă.

123
(enunțuri structurate).
Pe lângă forma verbală da tă, în limbă există un număr mare de verbe performative care se
definesc prin această valoare ilocuționară. Fiind folosite la persoana întâi indicativ prezent diateza
activă, acestea prezintă diferitele specii de cerere în cel mai direct și mai clar mod po sibil: a cere, a
implora, a îndemna, a îndruma, a îndemna, a ordona, a pofti, a provoca, a ruga, a sfătui , a solicita
etc.
Un mijloc aparte de exprimare a cererii îl reprezintă formulele eliptice, derivate din enunțurile
imperative: Ușa! = Închide ușa! Repede, cât el nu este atent! = Treci repede, cât el nu este atent!
Exprimarea eliptică este considerată, de cele mai multe ori, ca fiind o formulare nepoliticoasă a
actului în cauză. Totuși, atunci când sunt însoțite de expresia vă rog , aceste formule sunt considerate
politicoase: O franzelă, vă rog ! = Dați -mi o franzelă, vă rog !
În felul acesta, verbele la modul imperativ și verbele performative reprezintă mijloacele
specializate în cea mai mare măsură pentru exprimarea cererii.
Totod ată, limba dispune de un număr impresionant de formule indirecte de marcare a forței
ilocuționare cerere. De exemplu, în loc să folosească un enunț cu verbul la imperativ Dă-mi ziarul!
vorbitorii preferă să spună Ai putea să -mi dai ziarul? (o cerere exprim ată prin întrebare).
În general, se disting următoarele tipuri de mijloace indirecte de exprimare a cererii: enunțuri
interogative ( Ai putea să deschizi geamul? ); enunțuri cu structură asertivă care prezintă cererea sub
forma unei dorințe a emițătorului ( Aș vrea să deschizi geamul. ), ca o obligație ( Ar trebui să deschizi
geamul. ) sau ca o cerere care rezultă dintr -o anumită stare de lucruri ( S-a făcut prea cald aici. ).

4.2. Funcționarea discursivă a actelor de vorbire din clasa cererii

După analiza trăsăturilor pragmasemantice ale actelor de vorbire din clasa cererii urmează să
examinăm perechile de adiacență constituite prin utilizarea acestor acte în poziția intervenției
inițiativă. Pentru descrierea structurilor interacționale sunt im portante condițiile pragmatice de
producere a actelor de vorbire date, inclusiv factorii relevanți pentru selectarea actelor de vorbire cu
funcție de răspuns la o cerere.
S-a spus deja că prin intermediul unei cereri emițătorul încearcă să controleze comp ortamentul
receptorului, determinându -l să îndeplinească acțiunea solicitată. Totuși, exprimarea dorinței
emițătorului ca interlocutorul său să realizeze o acțiune încă nu înseamnă și realizarea ei. Fiind
folosită în poziția intervenției inițiativă, cerere a declanșează o anumită reacție din partea
interlocutorului. Tipul de reacție la cererea emițătorului depinde de faptul dacă receptorul poate / nu
poate sau dorește / nu dorește să realizeze acțiunea solicitată. Astfel, în interacțiunea conversațională,

124
sunt posibile următoarele două tipuri de reacții de răspuns la o cerere a emițătorului : receptorul a)
acceptă sau b) respinge cererea emițătorului. În primul caz receptorul are o atitudine cooperantă
manifestându -și disponibilitatea de a realiza acțiunea solicitată, iar în cel de al doilea el are o atitudine
necooperantă refuzând să realizeze acțiunea solicitată de emițător.
În planul funcționării discursive, actele de vorbire din clasa cererii își manifestă potențialul
lor funcțional în cadrul perechilor de adiacență cu structura generală: cerere – act de vorbire folosit
ca reacție de răspuns la o cerere. Prin urmare, u tilizarea actelor de vorbire cerere în poziția
intervenției cu funcție inițiativă presupune constituirea perechilor de adiacență prototipic e cu
structura: cerere + acceptarea cererii și cerere + respingerea cererii . Dintre acestea, acceptarea
reprezintă un act de vorbire reactiv preferat (sau așteptat), iar respingerea, refuzul constituie un act
de vorbire nonpreferat (sau neașteptat).
Este i mportant de știut că răspunsul oferit de receptor la cererea emițătorului încă nu înseamnă
și realizarea propriu -zisă a acțiunii solicitate. Acesta are însă rolul de a -l informa pe emițător că
receptorul este sau nu de acord să îndeplinească acțiunea dată.
De menționat că distincția dată este relevantă, în cea mai mare măsură, pentru cererile cu
caracter nonprescriptiv, adică pentru cererile prin care emițătorul încearcă să -l determine pe receptor
să facă ceva, lăsându -i acestuia de la urmă dreptul să decid ă dacă va realiza sau nu acțiunea cerută.
Este vorba deci de următoarele tipuri de cereri: cererea propriu -zisă (pentru care am propune termenul
de solicitare), rugămintea și sfatul.
Cât privește ordinul, în calitatea sa de cerere cu caracter prescriptiv, acesta, de obicei, nu
admite posibilitatea refuzului. După cum se știe, în cazul unui ordin receptorul nu prea are de ales, el
trebuie să se conformeze și să realizeze obligatoriu ceea ce vrea emițătorul.

4.2.1. Secvențele conversaționale care presupun ac ceptarea cererii

Schema conversațională cerere – acceptarea cererii reprezintă perechea de adiacență
constituită în cazul în care receptorul își exprimă acordul cu cererea emițătorului. Ea înglobează două
intervenții, o formulă care exprimă cererea emițătorului și o formulă prin care receptorul își manifestă
disponibilitatea să realizeze acțiunea solicitată :
─ Închide ușa! / ─ Îndată. ; ─ Pune cărțile pe raft. / ─ Am înțeles. ; ─ Nu pot sa -mi găsesc
geanta. Mă poți ajuta? / ─ Nicio problemă. Te ajut cu plăcere.
În limba română se disting numeroase expresii specializate, mai mult sau mai puțin, pentru
exprimarea acceptării unei cereri a emițătorului, adică a acordului de a realiza viitoarea acț iune.
Trebuie avut însă în vedere faptul că acceptarea, la fel ca și respingerea unei cereri, poate fi

125
caracterizată din punctul de vedere al gradului de intensitate.
Analiza mijloacelor de limbă folosite pentru exprimarea acceptării unei cereri demonstre ază
că pot fi delimitate următoarele trei valori: 1) acceptarea neutră, 2) acceptarea rezervată, atenuată și
3) acceptarea hotărâtă, categorică.
1. În interacțiunea conversațională mai frecvente sunt mijloacele folosite pentru acceptarea
neutră a unei cere ri. În plan formal, acestea reprezintă enunțuri care cuprind în structura lor anumite
elemente cu valoare modală. Astfel, categoria mijloacelor folosite pentru acceptarea neutră a unei
cereri este constituită din următoarele tipuri de enunțuri:
a) enunțuri neanalizabile realizate de adverbele modale ( Da. Bine .) sau de locuțiunile
adverbiale ( De acord. Cu plăcere. ). Acestea pot fi utilizate fie de sine stătător, fie însoțite de anumite
elemente preluate din enunțul care exprimă cererea emițătorului, în speci al, de verbul predicat:
─ Vino aici! / ─ Bine, vin imediat .
În unele situații, mai ales, atunci când receptorul încearcă să -l determine pe emițător să nu
insiste, adverbul bine poate fi dublat:
─ Scoală, dragul mamii, să te duci să dobori iarba ceea, să nu ne pomenim c -o ploaie, să ne –
o prăpădească! / ─ Bine, bine, las’ că mă scol! mormăi flăcăul somnoros. (L. Rebreanu, Ion).
b) enunțuri al căror predicat este exprimat prin verbe sau prin locuțiuni verbale ca a face, a
accepta, a se înțelege, a fi de acord, urmate sau nu de un alt verb la modul conjunctiv: S-a făcut. Am
s-o fac. Ne -am înțeles. Accept să… Sunt de acord să… etc.:
─ La întoarcere, te rog, să treci pe aici. / ─ Ne -am înțeles.
c) enunțuri construite cu verbe ca a refuza, a zice etc. la forma negativă: Nu refuz. Nu pot să
te refuz. Nu zic nu. Cum să nu. Nu văd de ce nu. Enunțurile date sunt folosite ca reacții de răspuns la
cererile emițătorului realizate prin intermediul unui en unț interogativ:
─ Puteți să -mi dați adresa lui? Bătrânul rămase ca la fotograf. Florence Miga se amuza
strașnic. / ─ Cum să nu! spuse. (R. Ojog -Brașoveanu, O bombă de revelion );
─ Puteți să -l chemați o clipă pe Andrei Gogan? / ─ Cum să nu, să -i caut numărul. (R. Ojog –
Brașoveanu, O bombă de revelion ).
Intervenția reactivă care presupune acceptarea unei cereri a emițătorului poate fi realizată și
cu ajutorul unor enunțuri interogative precum: Cum să nu? De ce nu? etc.:
─ Poți să mă ajuți să urc aceste bagaje sus? / ─ Cum să nu ?
2. O altă modalitate de exprimare a acordului cu cererea unui emițător este acceptarea
rezervată a cererii. Astfel, în anumite situații, receptorul acceptă să realizeze acțiunea solicitată de
emițător, însă , dintr -un motiv sau altul, își poate exprima lipsa de încredere în posibilitatea realizării
acestei acțiuni. Formulele folosite cu această valoare conțin în structura lor adverbe modale, cum ar

126
fi: probabil , poate : Da, poate. Poate că da. Cred că da. Am s ă văd. Am să încerc, dar nu contați. etc.
Prezentăm câteva perechi de adiacență în care sunt utilizate aceste construcții:
─ Ar fi bine să termini lucrul cât mai repede. / ─ Poate. Am să încerc.
─ Vii, nu -i așa? Prezența dumitale e capitală, ești pivotul serii, fără dumneata
contramandăm! / ─ Bine -bine, am să văd! (G. Călinescu, Bietul Ioanide ).
În unele situații, receptorul acceptă totuși să realizeze acțiunea solicitată de emițător, chiar
dacă n u este întrutotul de acord cu ceea ce i se cere. Este vorba de o acceptare concesivă a unei cereri.
De obicei, mijloacele de expresie reprezintă niște propoziții subordonate condiționale: Dacă e
nevoie…, Dacă insiști …, Dacă trebuie …, Dacă ții neapărat …, Dacă dorești …, Dacă vrei neapărat
…, Dacă mă rogi frumos …, Dacă mă rogi atât de frumos …, Dacă insiști atâta, Dacă insiști, fie.,
Dacă -i așa, o fac., Pentru tine fac o excepție., Treacă de la mine de data asta. :
─ Dumneavoastră mai aveți vreo cameră l iberă? / ─ Dacă insistați, găsesc!
3. Ultimul tip de reacție cu valoare pozitivă la o cerere a emițătorului este acceptarea hotărâtă,
categorică a unei cereri. În cea mai mare parte, mijloacele folosite pentru acest tip de acceptare sunt,
la fel ca și la a cceptarea atenuată, niște enunțuri cu structură asertivă. Acestea sunt de următoarele
tipuri:
a) enunțuri neanalizabile realizate prin adverbe modale sau prin anumite adjective ori
substantive: Bineînțeles. Sigur. Desigur. Evident. Firește. Indiscutabil. I mediat. Bucuros. Nicio
problemă. etc. Uneori aceste adverbe pot fi însoțite de subordonate care reiau o parte din enunțul prin
care este exprimată cererea emițătorului:
─ Te rog să ștergi praful și să -ți aranjezi lucrurile în dulap . / ─ Bineînțeles că așa voi face :
─ Va trebui să -l ajuți și pe el să -și ducă lucrul la capăt. / ─ Sigur că am să -l ajut.
b) enunțuri realizate prin grupuri de cuvinte cu o structură stabilă: Fără îndoială. Cu multă
plăcere! Cu cea mai mare plăcere! Cu dragă inimă! Ce întrebare! etc.
c) enunțuri care au în calitate de predicat verbe ca a face, a înțelege : Se face imediat. Se
înțelege de la sine. Dorințele dumneavoastră sunt ordine pentru mine.
Acceptarea categorică a unei cereri formulate de emițător poate fi marcată și cu ajutorul unor
enunțuri cu structură interogativă: Mă întrebi? Mai încape vorbă?
Trebuie adăugat, de asemenea, că printre mijloace folosite pentru exprimarea acceptării
categorice a unei cereri sunt și cele folosite pentru acceptarea neutră a cererii emițătorului: deosebirea
rezidă în faptul că cele de la urmă pot exprima valoarea de acceptare categorică atunci când sunt
însoțite de elemente cu valoare de intensificare: O, da. Da, sigur. Sigur că da. Da, cum să nu.
În contextul unei solicitări care presupune că em ițătorul îi cere receptorului un anumit lucru,
se folosesc următoarele mijloace: Poftim. Îți dau. Îți împrumut. Ți -l dau. Ți -l împrumut. etc.:

127
─ Să -mi dai cinci poli. / ─ Îți dau! (I. Luca Caragiale, Triumful talentului ).
Schema conversațională cerere + amânarea unei cereri . Un alt tip de reacție la o cerere a
emițătorului este amânarea realizării acțiunii solicitate. Perechea de adiacență constituită în cazul dat
reprezintă o secvență interacțională constituită dintr -o cerer e urmată de o amânar e. Mijloacele
folosite pentru realizarea acestei valori sunt : Da, dar nu imediat. Ba da, dar nu imediat. Mai târziu.
Nu acuma. Deocamdată nu. Încă nu. Unele dintre acestea, prin valoarea exprimată, sunt la limita
dintre acceptare și respingere a unei cerer i: Altă dată. N -am timp. Așteaptă mult și bine!

4.2.2. Secvențele conversaționale care presupun respingerea cererii

Schema conversațională cerere – refuz, respingere este constituită dintr -o intervenție cu
valoare de cerere și o intervenție reactivă a receptorului realizată printr -un e nunț exprimând
informații din care se vede că destinatarul nu este de acord cu cererea emițătorului. Printr -un astfel
de răspuns, recep torul urmărește scopul de a -l face pe interlocutor să știe că el nu va realiza acțiunea
solicitată. Este vorba deci de situațiile în care receptorul nu poate sau refuză să realizeze acțiunea
solicitată de emițător:
─ Aide! zice mam’mare! ieși odată! ne -ai speriat ! / ─ Nu pot! zbiară Goe dinăuntru . (I. L.
Caragiale, Dl Goe );
─ Semnează și gata ! / ─ Nu pot să semnez contractul, zise arhitectul, până nu văd sălile ! (G.
Călinescu, Bietul Ioanide ).
După cum vedem, în ambele enunțuri receptorul îi comunică emițătorului că nu va realiza
acțiunea solicitată: în primul caz, deoarece nu are posibilitatea de a o înfăptui, iar în cel de al doilea,
deoarece nu dorește să facă ceea ce i se cere. În ultimul en unț, verbul nu pot echivalează, de fapt, cu
refuz să…
Este de menționat că pentru reacția de respingere a cererii în limba română există un spectru
de mijloace de realizare mult mai amplu decât pentru acceptarea cererii unui emițător. În plus, în
context ul unui răspuns negativ la o cerere, intervenția dată cuprinde, de obicei, pe lângă refuzul
propriu -zis și un număr mai mare de elemente, acestea având menirea de a motiva un astfel de
răspuns.
Caracteristica esențială a răspunsurilor de respingere a cerer ii rezidă în faptul că ele conțin o
negație sau, cel puțin, sugerează această nuanță semantică. Din punct de vedere structural, actele de
respingerea a cererii emițătorului sunt realizate prin următoarele tipuri de enunțuri:
a) enunțuri neanalizabile reali zate cu ajutorul adverbului de negație nu, care poate apărea atât
ca element de sine stătător, cât și ca element însoțit de anumite mijloace de intensificare a refuzului:

128
Nu., Ba nu., Asta nu., Categoric, nu., Nu și gata. ;
b) enunțuri neanalizabile repreze ntate prin adverbe de mod sau de timp cu sens negativ:
Nicidecum. Niciodată. sau prin locuțiuni adverbiale: Cu neputință. În niciun caz. ;
d) enunțuri cu predicatul exprimat prin verbe la forma negativă: Nu fac. Nu vreau. Nu pot .
etc.;
e) enunțuri cu predicatul exprimat prin verbul performativ a refuza urmat sau nu de un verb
la modul conjunctiv: Refuz să fac asta!
Dintre aceste mărci ale actului de respingere a cererii unui emițător, sunt frecvente enunțurile
cu verbul predicat la forma negativă:
─ Poți să cobori cinci minute? Te aștept în scuar, după colț . / ─ Nu fi stupid, știi că nu ies .
(R. Ojog -Brașoveanu, O bombă pentru revelion ).
În plan semantic, există diferite modalități de respingere a unei cereri formulate de un emițător
în interacțiunea conversațională.
1. Primul tip de reacție negativă la cererea emițătorului este respingerea categorică, altfel spus,
refuzul direct, refuzul care apare într -o formă pură. Prezentăm în continuare o listă de mijloace care
funcționează în limba r omână ca mărci ale refuzului categoric: Exclus., Imposibil., Nicidecum.,
Niciodată., Nici vorbă., Cu niciun preț., Pentru nimic în lume., Nici în ruptul capului., Sub nicio
formă., Sub niciun motiv., E exclus., N -o fac. N -am s-o fac. Nu fac așa ceva., N -am s-o fac niciodată.,
Orice, numai asta nu., Fac tot ce vrei, numai nu asta., Doar n -o să fac așa ceva. După cum vedem,
în toate aceste cazuri avem de a face cu un nu spus cu intenție și fără echivoc.
Din punctul de vedere al conținutului exprimat, refuzul categoric al receptorului poate fi
marcat cu ajutorul unor formule care exprimă incapacitatea fizică și/sau psihică a acestuia de a realiza
acțiunea solicitată prin cererea interlocutorului său. Astfel, formulele folosite de destinatar pentru a
refuza să realizeze cererea solicitată de emițător arată că acesta:
a) nu vrea să realizeze acțiunea care i se cere: Nu vreau., Nu vreau să fac asta., Dacă vreau. ;
b) nu poate realiza acțiunea solicitată: Nu pot. Nu pot s -o fac. N -am cum. Nu cred că se poate
face. N u știu ce aș putea face. Nu văd ce aș putea face. Nu văd cum s -ar putea face asta., Nu pot
satisface cererea dumneavoastră. ;
c) nici nu intenționează să realizeze acțiunea solicitată și nici nu mai dorește să audă de ceea
ce i se cere: Nici gând! Nici nu m ă gândesc! Nici prin gând nu -mi trece! Nici nu poate fi vorbă de
așa ceva! Nici nu vreau să aud de așa ceva! Să nici nu mai aud de așa ceva! Nu vreau să mai aud de
așa ceva! Poți să aștepți mult și bine!
În alte cazuri, receptorul își exprimă refuzul, com unicându -i interlocutorului său:
a) că acțiunea solicitată este dificil sau chiar imposibil de realizat: Asta nu se poate., Asta e

129
peste poate., Nu știu dacă e posibil., Nu cred că e posibil să se facă., Asta nu e posibil., Mi -e cu
neputință., E imposibil. , Mi-e imposibil., Îmi ceri imposibilul. În această categorie sunt cuprinse și
câteva enunțuri imperative: Nu-mi cere imposibilul., Nu -mi cere luna de pe cer. Unele observații se
impun în legătură cu enunțul Îmi ceri imposibilul. Acesta nu este folosit pen tru descrierea unei acțiuni
a receptorului, așa cum ar reieși din structura lui asertivă, ci reprezintă, de fapt, o marcă a refuzului.
După cum vedem, este vorba de un mijloc de exprimare indirectă a refuzului de a realiza o acțiune.
b) că cererea este nel alocul ei: Aceasta e o cerere inacceptabilă. Cererea dumneavoastră e
inacceptabilă . sau că i se cere prea mult: Ai vrea tu! Vrei prea multe!
c) că nu ar trebui să -i adreseze lui cererea dată: Nu-mi cere asta ., Nu-mi cere una ca asta .; că
nu el e cel care ar trebui să realizeze acțiunea dată: Nu sunt obligat. Nu eu trebuie să fac asta ., Asta
nu depinde de mine ., Nu conta pe mine ., Poți să faci și tu asta ., N-ai decât s -o faci tu ., Descurcă -te
singur .
Receptorul poate să exprime un re fuz categoric menționând faptul că în contextul dat orice
insistențe ale emițătorului sunt inutile sau că acesta nu ar trebui să își facă iluzii în privința realizării
acțiunii solicitate: Degeaba insiști., Nu insista., N -are rost să insiști., Doar nu îți închipui așa ceva.,
Dacă îți imaginezi așa ceva., atunci te înșeli amarnic., Să nu -ți închipui că o să fac asta., Degeaba
vorbești., Nici nu te gândi la asta., Am spus că nu., Am mai spus odată că nu., Dacă am spus nu,
atunci nu.
Refuzul categoric al recep torului în situația în care emițătorul îi cere un anumit obiect constă
în a-i comunica acestuia de la urmă că refuză să i -l dea (Nu-ți dau nimic., Nu -ți mai dau nimic., Nu
ți-l dau., N -o să obții nimic mai mult., Nu primești nimic., Îți dau orice, în afară de asta. ), că nu are
ceea ce îi cere ( N-am., Niciun ban., Nu este., Nu mai am. ) sau că deja i s -a dat ( Ai mai primit odată.,
Ți-e de ajuns. ).
2. Un alt tip de refuz al unei cereri, bine reprezentat în limbă și frecvent în interacțiunea
conversațională, es te respingerea atenuată a unei cereri. Acestea sunt situațiile când refuzul
destinatarului de a realiza o acțiune este însoțit de anumite reacții suplimentare, reprezentând, de
exemplu, explicații, motivări, argumentări etc.
Schema conversațională prin ca re se caracterizează aceste tipuri de refuz ar putea fi descrisă
prin următoarea formulă: cerere + neacceptare, refuz, însoțit de anumite reacții suplimentare . Astfel,
pentru exprimarea respingerii unei cereri pot fi folosite enunțuri care conțin explicații pline de tact
cu privire la motivele privind incapacitatea sau refuzul de a realiza o anumită acțiune și, de asemenea,
formule care exprimă o scuză politicoas ă. Ar putea fi menționate următoarele formule: Iartă -mă, dar
nu pot. Regret, dar nu pot. Îmi pare rău, dar trebuie să te refuz. Îmi pare rău, acum nu pot face asta.
Scuză -mă, dar nu pot. Sper să nu te superi, dacă n -o fac.

130
Referitor la mijloacele utilizate pentru exprimarea refuzului, mai trebuie adăugat că acest tip
de act reactiv este marcat nu doar prin mijloace specializate pentru valoarea dată. În multe cazuri,
receptorul, în loc să menționeze faptul că nu va îndeplini acțiunea solicitată, precizează c auza care îl
împiedică să facă ceea ce i se cere:
Responsabilul scoase un teanc de sute: ─ Dacă mă treci la sârbi, sunt ai tăi! / ─ Nu știu
cărările, mă nene… Să mor eu! Cum te apropii, răsar grănicerii. (R. Ojog -Brașoveanu, O bombă
pentru revelion ).
Uneori, receptorul poate să refuze realizarea acțiunii menționând că ea nu corespunde
principiilor sale morale. Cea mai frecventă construcție folosită în acest caz este următoarea: Nu mă
lasă conștiința să… Alte formule folosite în cazul dat sunt: Nu e f rumos să … Nu e bine să …
Alteori, în contextul refuzului, receptorul își poate exprima nedumerirea în legătură cu cererea
emițătorului. Reacția dată conține enunțuri care exprimă neînțelegerea oportunității unei cereri. Altfel
spus, în cazul unor ase menea răspunsuri nu este vorba doar de o respingere a cererii, ci și de o
încercare a receptorului de a înțelege necesitatea realizării acțiunii, el fiind pus în fața unei dileme:
să fie / să nu fie de acord cu cererea dată: Ce-ți închipui tu? Cum poți să -ți imaginezi așa ceva? Îți
închipui că o să fac asta?! Poate îți închipui că o să fac asta?!
Există și construcții care sunt folosite atunci când receptorul își exprimă nemulțumirea în
legătură cu ceea ce i se cere: Eu trebuie să fac asta?! Nu -ți ajunge ce -am făcut până acum?! Nu -ți
ajunge atâta?! Asta -i tot ce vrei?! De ce n -o faci tu?! Și dacă nu vreau?!
În interacțiunea conversațională sunt frecvente intervențiile de respingere a unei cereri care
conțin enunțuri interogative, ce exprimă o reacție de ned umerire a receptorului în legătură cu cererea
formulată:
─ Mai adu pâine! zise el către servitoare. / ─ Simioane, se răsti Aglae, ce comedii sunt astea?
Este destulă pâine. (G. Călinescu, Enigma Otiliei ).
Alte enunțuri interogative care marchează un refuz pot exprima o întrebare a receptorului
despre modul în care el ar putea să realizeze acțiunea solicitată. Scopul destinatarului este de a
clarifica unele aspecte legate de necesitatea punerii în aplicare a cererii adresate, dar și de modul în
care cererea ar putea fi realizată: Chiar trebuie să …? Cum pot să …? Ce pot să fac…?
În anumite situații comunicative, receptorul, care intenționează să respingă cererea
emițătorului, poate mai întâi să adresez e o întrebare pentru a afla ce i s -ar putea întâmpla dacă refuză
să realizeze cererea emițătorului. În acest caz, secvență interacțională are o structură ternară, deci
după întrebarea receptorului urmează răspunsul receptorului:
─ Linia e întreruptă. În ac est moment la Londra e alarmă aeriană… Și nici n -o să fie timp.
Într-un sfert de ceas, plecați. / ─ Și dacă refuz să plec? Ofițerul ridică din umeri. Se ghicea totuși că

131
e încurcat. / ─ In acest caz, va trebui să despăgubiți Compania Aeriană pentru cele două ceasuri de
întârziere din cauza dumneavoastră. Adică, o mie de lire, adăugă. (M. Eliade, Noaptea de Sânziene ).
Ar trebui menționate, de asemenea, și cazurile când emițătorul îi cere receptorului să nu facă
o anumită acțiune. Este evident că mijloacele folosite pentru realizarea intervenției reactive a
receptorului sunt, în mare parte, aceleași ca și la o cerere pozitivă, fiind însă marcate negativ:
─ Tată, imploră Pica cu fața în palme, te rog să nu spui la nimeni! Dă -mi cuvântul tău ! / ─
N-avea nicio grijă . (G. Călinescu, Bietul Ioanide ).
Să încercăm în continuare să vedem care sunt consecințele interacționale legate de respingerea
unei cereri a emițătorului de către receptor. După cum se știe, reacția de respingere a unei cereri
constituie un răspuns nonpreferat, neașteptat, deosebindu -se, astfel, de reacția de acceptare, care
reprezintă un răspuns preferat, așteptat. De regulă, emițătorul nu se poate împăca cu faptul că cererea
sa a fost respinsă de receptor.
În aceste condiții, se constituie o secven ță conversațională ternară cu structura cerere +
respingerea cererii + insistare . Astfel, după un enunț ce conține informații din care se vede că
destinatarul nu este de acord cu cererea emițătorului, urmează o nouă intervenție a emițătorului prin
care el încearcă să -l determine pe receptor să realizeze acțiunea solicitată, după ce ac esta a refuzat
[Gancz et al., 1999, p. 202]. Au fost identificate următoarele mijloace de exprimare a insistării
emițătorului după refuzul receptorului: Niciun dar! Nicio discuție! Hai, fără mofturi! Hai, lasă
mofturile! Hai, nu mai face atâtea mofturi! Ha i, lasă -te convins! Doar n -o să refuzi! Nu poți să mă
refuzi! Nu te mai lăsa rugat! Să nu zici nu! Insist! etc.
În unele situații de comunicare, emițătorul poate insista în mai multe rânduri ceea ce poate
avea drept efect constituirea unor lanțuri de inter venții conversaționale cuprinzând mai mult de trei
elemente componente:
─ Sper că n -ai uitat! Mâine seară, ca de obicei… Bătrâna își frecă obrazul de blana
mătăsoasă. / ─ Știu eu? Nu mă simt așa bine… / ─ A, te rog fără mofturi! De fiecare dată aceeaș i
poveste. În locul tău m -aș fi plictisit. / ─ Am să încerc, dar nu contați. / ─ Nicio discuție! La 8 ești la
noi! (R. Ojog -Brașoveanu, Bună seara, Melania ).
O altă reacție a emițătorului la actul de respingere a unei cereri este încurajarea. Astfel, se
poate constitui o secvența conversațională cu structura: cerere + respingerea cererii + încurajare .
Mijloacele pentru exprimarea încurajării receptorului pot fi reprezentate prin:
a) enunțuri cu structură asertivă: Dacă vrei, poți! Depinde numai de tine să reușești.
Încercarea moarte n -are! Nimic nu e imposibil! Nimic nu e pierdut! Nu -i pierdut încă totul! Numai
începutul e greu!
b) enunțuri imperative: Fă un efo rt! Fii mai curajos! Încearcă totuși s -o faci! Mai încearcă!

132
Merită să încerci! N -ai nimic de pierdut, dacă încerci. Nu ceda! Nu da înapoi! Nu renunța! Nu te da
bătut! Nu te descuraja! Nu te lăsa! Nu -ți pierde curajul!
c) enunțuri interogative: Ce pierzi dacă încerci? De ce ți -e frică?
Alteori, ca reacție la refuzul receptorului de a realiza acțiunea solicitată, emițătorul îi poate
adresa o întrebare prin care să -l întrebe din ce cauză nu dorește să facă ceea ce i se cere. Tipul dat de
secvență conversați onală are structura: cerere + respingerea cererii + întrebare :
─ Poți să -mi împrumuți niște bani? / ─ Cred că mi -e imposibil să te ajut. / ─ De ce?
O ultimă secvență conversațională în care cererea apare în poziția unui act de vorbire inițiativă
este cea cu structura: cerere + respingerea unei cereri + renunțare . În acest caz, emițătorul, după
refuzul receptorului de a realiza acțiunea, spune că nu ma i vrea să insiste. Mijloacele folosite pentru
exprimarea acestui tip de reacție sunt următoarele: Fie. Renunț. Am renunțat. Nu mai insist. Înțeleg
că nu mai are rost să insist. O las baltă. Dacă nu se poate, nu se poate. Bine, nu insist. Nu insist,
insiste nța mea te face să te încăpățânezi mai rău! etc.

4.3. Concluzii la capitolul 4

1. Cererea este unul dintre actele de vorbire de tip acțional, folosit de emițător cu scopul de a
determina realizarea unei acțiuni de către receptor. Cu ajutorul unui enunț dotat cu scopul ilocuționar
al cererii locutorul încearcă să obțină, într -un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, realizarea de
către receptor a unei acțiuni.
2. Reprezentând codificare a intenției emițătorului de a -l determi na pe interlocutor să facă
ceva, forța ilocuționară specifică unei cereri se atașează unui conținut propozițional care descrie
acțiunea viitoare ce urmează a fi înfăptuită de interlocutor.
3. Manifestarea scopului ilocuționar al cererii acoperă o serie de valori concrete, precum
cerer ea propriu -zisă, rugămintea, ordinul, sfatul, interdicția (atunci când se realizează prin forme
negative) etc. Fiecare dintre acestea se caracterizează prin anumite trăsături pragmasemantice, prin
condiții de realizare specifice și prin mijloace de exprima re proprii.
4. Fiind folosită în comunicare, cererea, care se definește printr -o serie de trăsături semantico –
pragmatice specifice, are rolul de a declanșa o anumită reacție de răspuns din partea interlocutorului.
Există două tipuri de reacții a receptorul ui la o cerere a locutorului: fie că acceptă, fie că nu acceptă
să realizeze acțiunea solicitată de emițător. În felul acesta, utilizarea actelor de vorbire cerere în
poziția intervenției cu funcție inițiativă presupune constituirea perechilor de adiacență prototipice cu
structura: cerere + acceptarea cererii și cerere + respingerea cererii. Dintre acestea, acceptarea
reprezintă un act de vorbire reactiv preferat (sau așteptat), iar respingerea, refuzul constituie un act

133
de vorbire nonpreferat (sau neaștept at).
5. Analiza mijloacelor de limbă folosite pentru exprimarea acceptării unei cereri
demonstrează că pot fi delimitate următoarele trei valori în cazul acceptării: acceptarea neutră,
acceptarea rezervată, atenuată și acceptarea hotărâtă, categorică. Refu zul, respingerea acțiunii cerute
de locutor pot apărea într -o formă categorică sau într -o formă atenuată. Limba română dispune de
multiple mijloace folosite pentru realizarea acestor două aspecte.

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI

1. Cercetarea realizată a confirmat pe deplin teza conform căreia orice act de vorbire se
definește nu numai printr -o forță ilocuționară specifică, prin anumite condiții pragmatice de
producere și prin mijloace lingvistice de realizare specifice, ci și printr -o anumită valență discursivă
care determină comportamentul lui discursiv, altfel spus, utilizarea lor în tipare conversaționale
tipice. În felul acesta, analiza aprofundată a actelor de vorbire implică atât o abordare din perspectivă
acțională, cât și una din perspe ctivă interacțională, aceasta deoarece a comunica înseamnă nu doar a
acționa, ci și a interacționa.
2. Actele de vorbire își manifestă potențialul lor funcțional în interacțiunea conversațională.
Prin urmare, a naliza comportamentului discursiv al actelor de vorbire presupune examinarea regulilor
care reglementează succesiunea unităților în cauză în componența perechilor de adiacență, în calitatea
lor de unități minimale ale interacțiunii conversaționale. În structura perechilor de adiacență, definite
ca un ități de structurare a interacțiunii conversaționale cuprinzând două enunțuri alăturate, actele de
vorbire sunt folosite cu roluri diferite. Se disting, pe de o parte, acte de vorbire inițiative (actele
folosite în poziția unei intervenții cu rol de stimul ) și, pe de altă parte, acte de vorbire reactive (apar
ca reacție de răspuns la o intervenție a locutorului).
3. În lucrare au fost aduse argumente în sprijinul ideii că rolul și modul de înlănțuire a actelor
de vorbire în interacțiunea conversațională sun t determinate de trăsăturile lor pragmasemantice. Cele
mai generale trăsături ale actelor de vorbire sunt puse în lumină prin tipologia lor. Regulile de
înlănțuire a actelor de vorbire sunt descrise în paginile lucrării prin identificarea schemelor
interac ționale prototipice.
4. După cum au demonstrat cercetările, fiecare dintre cele trei tipuri de acte de vorbire
analizate în lucrare, aserțiunea, întrebarea și cererea, funcționează în cadrul unor scheme
interacționale specifice. Având anumite trăsături co mune, perechile de adiacență caracteristice
aserțiunilor, întrebărilor și cererilor diferă sub mai multe aspecte, în primul rând, în ce privește tipul
de reacție de răspuns al locutorului.

134
5. Trăsătură relevantă pentru funcționarea aserțiunii în interacțiu nea conversațională rezidă în
faptul că receptorul evaluează cele afirmate de emițător sub aspectul corespunderii informației
comunicate cu realitatea. Receptorul ca răspuns la un act asertiv poate fie să accepte, să confirme
conținutul propozițional al as erțiunii formulate de emițător, fie să infirme conținutul propozițional al
antecedentului. În planul funcționării discursive, actele de vorbire din clasa aserțiunii își manifestă
potențialul lor funcțional în cadrul perechilor de adiacență cu structura gen erală: aserțiune +
acceptarea aserțiunii și aserțiune + respingerea aserțiunii .
6. Pentru integrarea întrebărilor în structura perechilor de adiacență contează atitudinea
receptorului în raport cu întrebarea formulată de emițător. Acesta poate avea fie o a titudine
cooperantă (atunci când cunoaște răspunsul, poate și dorește să răspundă), fie o atitudine
necooperantă (în cazul în care nu cunoaște răspunsul, nu poate sau nu dorește să răspundă). Specificul
organizării subtipurilor de perechi de adiacență în c azul utilizării unei întrebări în poziția unei
intervenții cu rol de stimul este determinată de tipul de întrebare, care poate fi de informare sau de
confirmare. În plan funcțional, actele de vorbire din clasa întrebării prin perechile de adiacență
întreba re + răspuns (în cazul unei atitudini cooperante) și întrebare + refuzul de a da un răspuns (în
cazul unei atitudini necooperante).
7. Pentru comportamentul discursiv al cererilor sunt relevante următoarele două tipuri de
reacții de răspuns la o cerere a emițătorului: receptorul acceptă cererea emițătorului (are o atitudine
cooperantă manifestându -și disponibilitatea de a realiza acțiunea solicitată) sau o respinge (are o
atitudine necooperantă refuzând să realizeze acțiunea solicitată). Actele de vorbire din clasa cererii
prin perechile de adiacență cerere + acceptarea cererii (receptorul acceptă să realizeze cererea
emițătorului) și cerere + respingerea cererii (receptorul refuză să realizeze cererea emițătorului).
8. Analiza actelor de vorbire prin luare a în considerare a funcțiilor și a relațiilor stabilite între
ele în structura perechilor de adiacență reprezintă o problemă care urmează a fi dezbătută într -o
„gramatică a interacțiunilor conversaționale”. O primă etapă ar urma să prevadă inventarierea și
descrierea perechilor de adiacență caracteristice tuturor tipurilor de acte de vorbire. Aceasta ar
constitui o bază solidă atât pentru cercetarea teoretică de mai departe a acestui fenomen, cât și pentru
elaborarea manualelor de studiere a limbii române c a limba maternă, dar și ca limbă străină.
9. Examinarea modului de combinare a actelor de vorbire la nivelul valorii lor ilocuționare
(scopului comunicativ urmărit de locutor) este de o importanță majoră pentru înțelegerea diferenț ei
dintre textul monologic și textul dialogic. Continuarea cercetărilor în această direcție ar permite o
mai bună clari ficare a modului de organizare a interacțiunii conversaționale.

135
Bibliografie
În limba română
1. Aioanei M. (coord.) Limbajul colocvial în spațiul romanic. Studiu pragmalingvistic
diacronic și sincronic. Iași: Editura Tehnică, Științifică și Didactică Cermi,
2008. 321 p.
2. Anghelescu N. Actele de vorbire și sensul enunțurilor. În: Probleme de lingvistică generală.
București: Editura Academiei RSR, 1977, p. 11 -14.
3. Austin J. L. Cum să faci lucruri cu vorbe. Traducere de S. Corneanu. Pitești: Paralela 45,
2003. 159 p.
4. Bajan -Stancu A. Bariere lingvistice în comunicarea didactică. Rezumatul tezei de doctorat.
Constanța, 2011. 20 p.
5. Barbu V. Actele de limbaj în incipit -ul interacțiunii didactice. Rezumatul tezei de doctorat.
București, 2015. 25 p.
6. Bărbuță I. Structura pragmasemantică a enunțului din limba română. Chișinău: Profesional
Service, 2012. 192 p.
7. Bidu -Vrănceanu A. ș. a. Dicționar de științe ale limbii. București: Nemira, 2001. 606 p.
8. Bochmann K., Dumbrava V. (ed.) Limba română vorbită în Moldova istorică, Volumul 1,
Leipzig: Leipziger Universitätsverlag, 2002. 202 p.
9. Bonta E. Mărci ilocuționare în conversați a de zi cu zi
http://www.roslir.goldenideashome.com/archiv/2006_2/13%20%20Roslir%20
2%202006.pdf (vizitat 12.04.17)
10. Bonta E. Conversația – ipostază a interac țiunii verbale . Bacău: Alma Mater, 2004. 482 p.
11. Borchin M. I. Conjunctivul în enunțurile performative. În: Analele Universității de Vest din
Timișoara. Seria științe filologice AUT, XLVIII, 2010, p. 96 -117.
12. Borchin M. I., Bărdășan G. Dialogurile televizate. Schiță de tipologie. http://acad –
tim.tm.edu.ro/socio_uman/pdf/2007/borchin.pdf (vizitat 10.02.17)
13. Constantinovici E. Perechile de adiacență în structura rea actelor de vorbire. În: Philologia,
2013, LV, nr. 3 -4, p. 53 -59.
14. Corniță G., Dialogul in paradigma comunicării. Baia Mare: Umbria, 2001. 170 p.
15. Cosmescu A. Macrostructuri ale textului dialogic. În: Philologia, 2011, LIII (3 -4), p. 94 -105.
16. Coșeriu E. Lingvistica textului. O introducere în hermeneutica sensului. Iași: Editura
Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2013. 262 p.
17. Ducrot O., Schaeffer J. M. Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului. București:
Babel, 1996. 532 p.
18. Galouza I. Modele semantico -structurale ale replicii de acceptare. În: Limba Română, 2014,
nr. 2, anul XXIV. p. 93 -102.
19. Gancz A., Frachon M. C., Gancz M. Ghid român -francez al actelor de vorbire. București:
Corint, 1999. 496 p.
20. Gancz A., Frachon M. C., Gancz M. Dicționar român -francez al comunicării, București:
Corint, 1999. 419 p.
21. Gramatica limbii române. Vol. II: Enunțul. București: Editura Academiei Române, 2005.
1036 p.
22. Hoarță Cărăușu L. Corecturi, perechi de adiacență și presecvențe în teatrul lui Caragiale . În:
Analele Universității „Al. I. Cuza”, Iași, Secțiunea Literatură, Tomul XLV –
XLVII, 1999 – 2001. Iași: Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2004, p. 39 -44.
23. Hoarță Cărăușu L. Teoria și taxinomia actelor de limbaj . În: Analele Universității „Al. I.
Cuza”, Iași, secțiunea III e, Lingvistică, 2000 -2001, Tomul XLVI – XLVII,
Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2000. p. 5 -12
24. Hoarță Cărăușu L. Elemente de analiză a structurii conversației . Iași: Editura Cermi, 2003.

136
166 p.
25. Hoarță Cărăușu L. Mărci verbale și nonverbale ale dezacordului în româna vorbită actuală .
În: Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași, Secțiunea III
Lingvistică, Tomul LII/2006. Iași: Editura Universității „Al. I. Cuza” 2007. p.
19-24.
26. Hoarță Cărăușu L. Distorsionări verbale și nonverbale în exprimarea acordului și
dezacordului în româna vorbită actuală . În: Distorsionări în comunicarea
lingvistică, literară și etnofolclorică românească și contextul european, textele
comunicărilor pre zentate la simpozionul internațional cu același nume (25 -27
septembrie 2008, organizat de Academia Română filiala Iași, Institutul de
Filologie Română „A. Philippide” și Asociația culturală „A. Philippide”). Iași:
Editura Alfa, 2009. p. 179 -190.
27. Ionescu -Ruxăndoiu L. Narațiune și dialog în proza românească. București: Ed. Academiei
Române, 1991. 184 p.
28. Ionescu -Ruxăndoiu L. Conversația: structuri și strategii. Sugestii pentru o pragmatică a
românei vorbite, ed. II (revăzută). București: Editura All Educational, 1999.
129 p.
29. Ionescu -Ruxăndoiu L. Limbaj și comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică, București:
Editura All Educational, 2003. 112 p.
30. Ionescu -Ruxăndoiu L. Cooperare și conflict în dezbaterea televizată. În: Pană Dindelegan G.
(coord.) Aspecte ale dinamicii limbii române actuale.
http://www.unibuc.ro/eBooks/filologie/ (vizitat 10.04.1 6)
31. Ionescu -Ruxăndoiu L. (coord.) Interacțiunea verbală: aspecte teoretice și aplicative.
București: Editura Universității din București, 2007. 438 p.
32. Manoliu Manea M. Gramatică, pragmasemantică și discurs. București: Litera, 1994. 253 p.
33. Mihuț L., Miuța B. Propoziția – unitatea de bază a sintaxei – între cele două ediții ale
Gramaticii limbii române. În: Philologica banatica, Vol. II, Timișoara, 2010.
p. 26 -38.
34. Moeschler J., Reboul A. Dicționar enciclopedic de pragmatică. Cluj -Napoca: E chinox,
1996. 558 p.
35. Munteanu L. -G. Despre o tipologie a enunțurilor în funcție de scopul comunicării. Cu
exemplificări din versiunea „Nicolae Milescu” a Vechiului Testament (ms.
45). În: Limba română: diacronie și sincronie în studiul limbii române, I, p.
273. București: Editura Universității din București, 2014. p. 273 -278.
36. Pătrunjel A. Aspecte privind clasificarea acte lor de vorbire din limba română. În: Buletin de
lingvi stică, nr. 15 – 16, 2014 – 2015. p. 24 – 29.
37. Pătrunjel A. Caracteristicile semantice și pragmatice ale actelor de vorbire întrebare. În:
Philologhia, nr. 1 –2 (283 –284), 2016, p. 113 – 120.
38. Pătrunjel A. Trăsăturile semantico -pragmatice și tipologia actelor de vorbire din clasa
cererii. În: Bule tin de lingvistică, nr. 17, 2016, p. 27 – 31.
39. Pătrunjel A. Aserțiunea. Comportamentul discursiv al actelor de vorbire asertive. În:
Simpozionul Internațional „Universul Științelor” , Ediția a VII – a, 2016.
40. Pătrunjel A. Comportamentul discursiv al actelor de vorbire de tip întrebare. În:
Simpozionul Internațional „Strategii pentru educație”. Iași, 2016, Secțiunea I.
41. Pătrunjel. A. Trăsăturile semantico -pragmatice ale actelor de vorbire asertive. În: Colocviul
științific internațional „Filologia modernă: realizări și perspective în context
european. In memoriam acad. Nicolae Corlăteanu (100 de ani de la naștere)”.
Chișinău: Pro Libra, 2017.
42. Pătrunjel, Alina, Funcționarea actelor de vorbire in structura perechilor de adi acență. În:
Simpozionul Internațional „ Strategii pen tru Educație” , Ediția a II -a, 2018.

137
43. Pop L. Mărci lingvistice și orientare discursivă . În: Limba română: controverse, delimitări,
noi ipoteze. Actele celui de -al 9-lea Colocviu al Catedrei de Limba Română,
II, Secțiunea Pragmatică și stilistică, București, Editura Universității din
București, 2010. p. 225 -241.
44. Reboul A., Moeschler J. Pra gmatica, azi. O nouă știință a comunicării, Cluj: Echinox, 2001,
214 p.
45. Săftoiu R. Cum răspundeți unui compliment. Aspecte ale dinamicii limbii române actuale.
În: Actele colocviului Catedrei de Limba Română, 27 -28 noiembrie 2002, II,
Secțiunea Pragmastilistică. București: Editura Universității din București,
2003. p. 597 -608.
46. Săftoiu R. Limbaj în acțiune : Un model integrativ de studiere a pragmaticii. Ploiești: Editura
Universității din Ploiești, 2007. 229 p.
47. Săftoiu R. Discursul fatic: un ritual interacțional. București: Editura Universității București,
2009. 268 p.
48. Slama -Cazacu T. Limbaj și context. Problema limbajului în concepția exprimării și a
interpretării prin organizări contextuale. București: Editura Științifică, 1959.
466 p.
49. Székely E. M. Omniprezența și raționalitatea interogativității în câmpul interpretativ. În:
Studia Universitatis Petru Maior. Philologia, 9, Târgu Mureș, 2010, p. 126 –
128.
50. Șerbănescu A. Întrebarea. Teorie și practică, Iași, Polirom, 2002. 280 p.
51. Turculeț A. Emfaza interogativelor totale afirmative, Analele Universității „Alexandru Ioan
Cuza” din Iași. Secțiunea III. Lingvistică, LI, Iași, 2005, p. 417 -435.
52. Țurlea M., Lăzăroiu G. Sens și adevăr. București: Cartea Universitară, 2003.
http://issuu.com/raducom/docs/marin_turlea__george_lazaroiu –
sens__e920c657761ed9/1 (vizitat 20.07.17)
53. Velea A. I. Acte de vorbire directive în mediul academi c românesc. În: Limba română:
direcții actuale în cercetarea lingvistică. Actele celui de -al 11 -lea Colocviu
Internațional al Departamentului de Lingvistică, II, București: Editura
Universității din București, 2012, p. 331 -338.
54. Velea A. I. Imperativul în limba română. Rezumatul tezei de doctor în filologie, Brașov,
2013. 49 p.

În limba franceză
55. Armengaud F. La pragmatique. Paris: Presses Universitaires de France, 2007. 127 p.
56. Bange P. A propos de la structure de l'interaction: la réciprocité des motivations. In:
Réseaux, 1990, Hors Série 8, n°1, p. 51 -68.
57. Barbu V. La mise en discours de l’évaluation dans l’ incipit de l’interaction scolaire. Signes,
Discours et Sociétés , 6. Discours et institutions, 23 décembre 2010.
Disponible sur Internet : http://www.revue -signes.info/document.php?id=2240
(vizitat 20.05.17)
58. Benveniste E. Problèmes de linguistique générale, I. Paris: Gallimard, 1966. 336 p.
59. Brassac C. Analyse de conversations et théorie des actes de langage . In: Cahiers de
Linguistique Française, 1972, n°13, p. 62 -76.
60. Callebaut B. La négation et les théories de l'illocutoire, Linx. http://linx.revues.org/1208
(vizitat 05.06.16)
61. Călburean L. A propos des questions alternatives. In: Language and Literature – European
Landmark s of Identity, 1, Pitești, 2005, p. 228 -232.
62. Charaudeau P., Maingueneau D. (eds.) Dictionnaire d’analyse du discours, Paris: Seuil,

138
2002. 661 p.
63. Cohen -Vida M. Les microstructures conversationnelles. În: Buletinul Științific Al
Universității „Politehnica” din Timișoara. Tom 2 (2) Seria Limbi moderne,
2003, p. 5-12.
64. Constantinescu -Ștefănel R. Prémisses interactionnistes de l’analyse des conversations. In:
Dialogos, 2003, n° 8, p. 126 -137.
65. De Cornulier B. Sur le sens des questions totales et alternatives. In: Langages, 1982, 16ᵉ
année, n°67. La signalisation du discours. p. 55 -109.
66. Cosnier J., Kerbrat -Orecchioni C. (edd.) Décrire la conversation. Lyon: Presses
Universitaires Lyon, 1991. 392 p.
67. Cristea T. L’analyse conversationnelle. In: Dialogos, 2003, n° 8, p. 138 -151.
68. Croll A. La requête, sémantique des mots et des discours. In: Langage et société, 1991,
n°56. Langues spéciales, langues secrètes. p. 51 -80.
69. Ducrot O. Les lois de discours. In: Langue française, 1979, Vol. 42, n° 1, p. 21 -33.
70. Ducrot O. Analyses pragmatiques. In: Communications, 1980, n° 32. Les actes de di scours,
p. 11 -60.
71. Eluerd R. La pragmatique linguistique. Paris: Fernand Nathan, 1985. 222 p.
72. Fauconnier G. Questions et actes indirectes. In: Langue française, 1981, n° 52, p. 44 –56.
73. Florea L. S. Pour une grammaire du discours dialogué. Le couple question/réponse. In:
Revue roumaine de linguistique, 1982, n° 5, p. 447 -455.
74. Gardiner A. Langage et acte de langage. Aux sources de la pragmatique. Lille: Presses
Unive rsitaire Septentrion, 1989. 308 p.
75. Garfinkel H. A propos de la structure de l'interaction : la réciprocité des motivations. In:
Réseaux, 1990, Hors Série 8, n°1, p. 51 -68.
76. Kerbrat -Orecchioni C. De la sémantique lexicale a la sémantique de l' énonciation. Lille:
Universit é de Lille, 1979, vol. I. 934 p.
77. Kerbrat -Orecchioni C. Pour une approche pragmatique du dialogue théâtra l. In: Pratiques nș
41, 1984. p. 46 -61.
78. Kerbrat -Orecchioni, Catherine. Où en sont les actes de langage? In: L'Informat ion
Grammaticale, 1995, n° 66, p. 5 -12.
79. Kerbrat -Orecchioni C. La conversation . Paris: Editions du Seuil, 1996. 96 p.
80. Kerbrat -Orecchioni C. L’analyse des conversations. In: Le Fra nçais dans le monde, 1996, n°
7, p. 24 -27.
81. Kerbrat -Orecchioni C. Les interactions verbales. Approche interactionnelle et structure des
conversations, Tome 1, Paris: Armand Colin, 1998. 318 p.
82. Kerbrat -Orecchioni C. La notion d'interaction en linguistique : origine, apports, bilan. In:
Langue française. 1998, vol. 117, n°1. La linguist ique comme discipline en
France, p. 51 -67.
83. Kerbrat -Orecchioni C. Les actes de langage dans le discours. Théorie et fonctionnement.
Paris, Armand Colin, 2012. 200 p.
84. Kerbrat -Orecchioni C. Discours en interaction. Paris: Armand Colin, 2005. 365 p.
85. Kerbrat -Orecchioni C. La place de l’interprétation en Analyse du Discours en Interaction.
Signes, Discours et Sociétés , 3. Perspectives croisées sur le dialogue.
http://www.revue -signes.info/document.php?id=821 (vizitat 12.10.2016)
86. Larreya P. Enoncés performatifs. Présupposition: élément de sémantique et de pragmatique.
Paris: Nathan, 1979. 108 p.
87. Maingueneau D. Le terme clés de l’analyse de discours. Paris: Seuil, 1996. 160 p.
88. Marandin, J. -M. Des mots et des actions: compliment, complimenter et Paction de
complimenter. In: Lexiques, 1986, n° 5, p. 65 -99.
89. Moeschler J. Discours polémique, réfutation et résolution des séquences conversationnelles .

139
In: Études de Linguistique Appliquée, 1981, n° 44. p. 40 -69.
90. Moeschler J. Dire et contredire. Pragmatique de la négation et acte de réfutation dans la
conversation. Sciences pour la communication, Vol 2. Berne: Editions Peter
Lang SA, 1982. 220 p.
91. Moeschler J. Argumentation et conversation. Élément pour une analyse pragmatique du
discours. Paris: Hatier, 1985. 203 p
92. Moeschler J. Théorie des actes de langage et analyse de conversation. In: Charolles M.
Fisher S. & Jayez J. (éds.) Le discours. Représentations et interprétations,
Nancy: Presses Universitaires de Nancy, 1990, p. 53 -69.
93. Moeschler J. Théorie pragmatique, acte de langage et conversation . In: Cahiers de
Linguistique Française, 1992, n° 13, p. 108 -124.
94. Paveau M. -A., Sarfati G. -E. Les grandes théories de la linguistique. De la grammaire
comparée à la pragmatique. Paris: Armand Colin, 2003. 256 p.
95. Payà E. B. Un modèle d'unités discursives pour l'étude de la conversation familière. In:
Travaux de linguistique2004, n° 49/2, p. 115 -131
96. Pop L. La grammaire graduelle, à une virgule près, Peter Lang, Bern, Berlin, Bruxelles,
Frankfurt sur Main, New York, 2005. 270 p.
97. Pop L. Valences discursives. In: Revue roumaine de linguistique, 1987, XXXII (4), p. 377 –
394.
98. Reboul A., Moeschler J. Pragmatique de discours. De l’interprétation de l’énonce a
l’interprétation du discours, Paris: Armand Colin, 1998. 220 p.
99. Récanati F. Les énoncés performatifs. Contribution à la pragmatique. Paris: Éditions de
Minuit, 1981. 287 p.
100. Récanati F., Kant E., Foucault M. Insinuation et sous -entendu. In: Communications, 1979,
n° 30, p. 95 -106.
101. Roulet E. Les relations de discours rhétoriques et praxéologiques dans la description des
propriétés des constituants parenthétiques. In: Travaux de linguistique, 2004,
n° 49/2, p. 9 -17.
102. Roulet E. De la structure dialogique du discours monologal. In: Langues et linguistique,
1982, no 8, tome 1, p. 65 -84.
103. Roullet E. La description de l'organisation du discours. Paris: Didier, 1999. 223 p.
104. Rubattel C. Une analyse sémantique des verbes performatifs français. In: Cahiers de
linguistique française, 1980, n° 1, p. 104 -127
105. Searle J. R. Sens et expression: Etudes de théorie des actes de langage, Paris, Minuit, 1982.
244 p.
106. Searle J. R. Les Actes du langage. Essai de philosophie du langage, Paris: Hermann, 2009.
262 p.
107. Strawson P. F. Phrase et acte de parole. In: Langages, 1970, n° 17, p. 19 -33
108. Traverso V. L'analyse des conversations . Paris: Nathan, 1999. 128 p.
109. Trognon A., Brassac C. L’enchaînement conversationnel. In: Cahiers de Linguistique
Française , 1992, n° 13, p. 76 -107.
110. Trognon A. Théories et modèles de la construction interactive. Sur la théorie de la
construction interactive du quotidien. In: La constr uction interactive du
quotidien , Nancy: Presses Universitaires de Nancy, 1994. p. 7 -52.
111. Trognon A., Brassac C. L’enchaînement conversationnel . In: Cahiers de linguistique
Française 1992, n° 13, p. 76 -107.
112. Vanderveken D. Pragmatique, sémantique et force illocutoire. In: Philosophica, 1981, n° 27
(1), p. 107 -126.
113. Vanderveken D. Les Actes de discours. Essai de philosophie du langage et de l’esprit sur la
signification des énonciations . Bruxelles: Mardaga, 1988, 226 p.

140
114. Vanderveken D. La théorie des actes de discours et l’analyse de la conversation. In: Cahiers
de Linguistique Française . Genève, 1992, n° 13, p. 9 -61.
115. Vendler Z., Gochet P. Les performatifs en perspective. In: Langages, 1970, 5e année, n° 17.
L'énonciation, p. 73 -90.

În limba engleză
116. Bublitz W, Norrick N. R. (eds.) Foundations of Pragmatics. Berlin – Boston: Mouton de
Gruyter, 2011. 710 p.
117. Chirila Serban A. C. The Challenge of Exclamatory Structures in Translating Dramatic
Dialogue. In: Globalization, Intercultural Dialogue and National Identity.
Volumul: Iulian Boldea (Ed.), Globalization and Intercultural Dialogue.
Multidisciplinary Perspectives, Tîrgu -Mureș: Arhipelag XXI Press. 2014. p.
619-630.
118. Cornilescu A., Chițoran D. The Theory of Speech Acts, Iași: Editura Fundației „Chemarea”,
1994. 244 p.
119. Leech G. N. Principles of Pragmatics . London, New York: Longman, 1983. 250 p.
120. Moeschler J. Speech act theory and the analysis of conversations. In: Essays in Speech Act
Theory, Ed: Daniel Vanderveken and Susumu Kubo, Philadelphia: John
Benjamins, 2001. p. 239 -261.
121. Opran E. R. Speech acts in newspaper headlines. In: Journal of Romanian Literary Studies,
Tîrgu -Mureș, 2014, nr. 5, p. 196 -204.
122. Pomerantz A. Compliment responses. Notes on the co -operation of multiple constraints. In:
Schenkein, J. (ed.), Studies in the Organization of Conversational Interaction,
New York: Academic Press, 1978, p. 79 -112.
123. Sacks H., Schegloff E., Jefferson G. A Simplest Systematics for the Organization of Turn –
Taking for Conversation. In: Language 1974, 50, p. 696 -735.
124. Sacks H., Schegloff E. Two Preferences in the Organization of Reference to Persons in
Conversation and Their Interaction. In: G. Psathas (éds.) Everyday Language:
Studies in Ethnomethodology. New York: Irvington Publishers, Inc., 1979. p.
15-21.
125. Schegloff E. Sequencing in Conversational Openings ", laver, j. HUTcheson s. (eds)
Communication in face to face Interaction, Harmonds worth. 1972, p. 374 –
405.
Schegloff E. Sequencing in Conversational Openings . In: American Anthropologist, New
Series, Vol. 70, No. 6, 1968, p. 1075 -1095.
126. Schegloff E., Sacks H. Opening up closings. In: Semiotica, 1973, 8, (4). p. 28 9-327.
127. Schegloff E. Preliminaries to Preliminaries: 'Can I ask you a question'. In: Sociological
Inquiry, 1980, 50 (3 -4), p. 104 -152.
128. Schegloff E. On Some Questions and Ambiguities in Conversation. In: Structures of Social
Action: Studies in Conversati on Analysis (J. Maxwell Atkinson, John
Heritage, eds.), Cambridge: Cambridge University Press, 1984, p. 28 -52.
129. Schegloff E. On some gestures’ relation to talk. In: J.M. Atkinson & J. Heritage (éds.),
Structures of Social Action, Cambridge: Cambridge Univ ersity Press, 1984, p.
266-296.
130. Schegloff E. Presequences and indirection. Applying speech act theory to Ordinary
conversation. In: Journal of Pragmatics, 1988, 12 (1), p. 55 -62.
131. Schegloff E. On the Organization of Sequences as a Source of 'Coherence' in Talk -in-
Interaction. In: B. Dorval (éds.), Conversational Organization and its
Development. Norwood, New Jersey: Ablex, 1990, p. 51 -77.

141
132. Schegloff E. Sequence organization in interaction. Cambridge: Cambridge University Press.
2007. 300 p.
133. Searle J. R. Austin on Locutionary and Illocutionary Acts. In: The Philosophical Review,
1968, Vol. 77, No. 4, p. 405 -424.
134. Searle J. R. What is a speech act? In: The philosophy of language. / edited by J. Searle,
London, Oxford University Press, 1971, p. 39-54.
135. Searle J. R. Speech Acts: An Essay in the Philosophy of Language, London, 1976. 203 p.
136. Searle J. R. A Classification of Illocutionary Acts . In: Language in Society, 1976, Vol. 5,
No. 1, p. 1 -23
137. Searle J. R., Vanderveken D. Foundations of Illocutionary Logic . Cambridge: Cambridge
University Press, 1985. 227 p.
138. Sperber D., Wilson D. Relevance: Communication and Cognition , 2nd Edition. Wiley –
Blackwell, 1995. 338 p.
139. Vanderveken D. Meaning and Speech Acts. Vol. I, Principles of Language Use. Cambridge:
Cambridge University Press, 1990. 244 p.

142
Declarația privind asumarea răspunderii

Subsemnata, Pătrunjel Alina, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza
de doctorat sunt rezultatul propriilor cercetări și realizări științifice. Conștientizez că, în caz contrar,
urmează să suport consecințele în conformitate cu legislația în vigoare.

Semnătura

Data

143

Curriculum vitae

Nume / Prenume PĂTRUNJEL ALINA
Adresă(e) Str. Ale. Echitatii, nr. 334A, Ap.9, FOCSANI, jud. VRANCEA
Telefon(oane) Mobil 0742.271.721
E-mail(uri) patrujel.alina@yahoo.com
Cetățenia Română
Data nașterii 06 MAI 1975

Studii

Perioada
Calificarea /
diploma obținută
Competențe
profesionale
dobândite
Numele și tipul
instituției de
învățământ /
furnizorului de
formare  UNIVERSITATEA SPIRU HARET DIN BUCURESTI, 2006 – 2008
FACULTATEA DE LIMBA SI LITERATURA ROMANA
STUDII MASTER – MANAGEMENT ORGANIZATIONAL SI
AL RESURSELOR UMANE

 UNIVERSITATEA SPIRU HARET DIN BUCU RESTI, 2003 – 2007
FACULTATEA DE LIMBI SI LITERATURI STRAINE
BUCURESTI
STUDII UNIVERSITARE – LIMBA SI LITERATURA
ENGLEZA –LIMBA SI LITERATURA GERMANA
CERTIFICAT – DEPARTAMENTUL PENTRU PREGATIREA
PERSONALULUI DIDACTIC

 UNIVERSITATEA SPIRU HARET DIN BUCURESTI, 2002 – 2006
FACULTATEA DE LIMBA SI LITERATURA ROMANA DIN
BUCURESTI
STUDII UNIVERSITARE – LIMBA SI LITERATURA
ROMANA –LIMBA SI LITERATURA ENGLEZA
CERTIFICAT – DEPARTAMENTUL PENTRU PREGATIREA
PERSON ALULUI DIDACTIC

 UNIVERSITATEA PETRE ANDREI DIN IASI – COLEGIUL DE
INSTITUTORI 2001 – 2004
STUDII UNIVERSITARE – INSTITUTORI –LIMBA ENGLEZA

Calificare
 PROFESOR DE LIMBA ENGLEZA SI LIMBA GERMANA

Stagii de formare  August 2017 – Participated as a grup leader in the PLUS U.S. 2017
Junior Couse program in Northridge – California State University,
Northridge
 August 2013 – Certficat Group Leader the English Language summer
programme in University of East London – Docklan ds Campus, UK

144
 Iuly 2012 – Summer Course as a Group Leader at University of
Reading
Certificat of attendance – Mirunette International Education
 August 2012 – Summer Course as a Group Leader at St. Mary’s
School
Certificat of attendance – Mirunette Inte rnational Education

Domenii de interes
științific  PERFORMAREA ACTELOR DE VORBIRE ÎN DISCURS

Participări în
proiecte naționale
și internaționale
 August 2016 – Certificate of Recognition – English Language
Development Program at TLA – The Language Academy in Fort
Lauderdale, FL, USA
 Iunie 2016 – Participarea la “Seminarul de schimb și transfer de
bune practici în combaterea manifestărilor discriminatorii și
excluziunii sociale” organizat de CJRAE Vrancea în cadrul
proiectului ASPIR
 2016 – CERTIFY that Alina Patrunjel is a Bronze member of the
BRITISH COUNCIL Addvantage Partnership Programme for
registering Cambridge English
 2015 – CERTIFY that Alina Patrunjel is a Bronze member of the
BRITISH COUNCIL Addvantage Partnership Programme for
registering Cambridge English
 2014 – 2015 Certify – Exam Preparation Centre – Cambridge
English
Cambridge English Language Assessment
 2014 – CERTIFY that Alina Patrunjel is a Bronze member of the
BRITISH COUNCIL Addvantage Partnership Programme for
registeri ng Cambridge English
 Octombrie 2014 – Certificat of attendance the new teaching
methodology workshop Mirunette International Education
 Ianuary 2014 – Certificat – teaching methodology workshop by the
Lewis School of English, at Southampton, UK
 Martie 2013 – Certificat of attendance the new teaching methodology
workshop Mirunette International Education

Participări la foruri
științifice Rapoarte prezentare la 5 conferințe naționale și internaționale dar si 7
seminarii naționale și internaționale perioada 2009 -2017

Publicații  2 articole științifice perioada 2017 -2018
 5 articole științifice perioada 2016
 2 articole științifice perioada 2011 -2012
 5 articole științifice perioada 2009 -2010
 4 articole științifice perioada 2008

145
Competențe și
aptitudini
lingvistice
Limba Română – limba maternă
Limba Engleză – nivel avansat
Limba Germană – nivel avansat
Limba Franceza – nivel intermediar

Date de contact de
serviciu Focsani -Vrancea, Romania, str. Moldova, Nr.8, Tel. 0237/212362