Performantele Intreprinderii Prin Soldurile Intermediare de Gestiune Si Capacitatea de Autofinantare

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1

ASPECTE TEORETICE PRIVIND PERFORMANȚA INDICATORILOR SOLDURILOR DE GESTIUNE………………………………………………….

1.1. Contul de profit și pierdere, imaginea fidelă a rezultatelor întreprinderii……

1.1.1. Generalități – contul de profit și pierdere……………………………

1.1.2. Situația modificărilor capitalului propriu și a fluxurilor de

trezorerie……………………………………………………………………

1.2. Situațiile financiare anuale, suportul diagnosticului financiar……………….

1.3. Sistemul de indicatori ai perfomanței…………………………………………

1.4. Performanțele financiare pe baza fluxurilor de rezultate…………………….

CAPITOLUL 2

ANALIZA REZULTATELOR ȘI PERFORMANȚELOR ÎNTREPRINDERII…

2.1. Contul de profit și pierdere, sursă de informație pentru determinarea rezultatelor întreprinderii………………………………………………………….

2.2. Analiza solurilor intermediare de gestiune…………………………………

2.3. Analiza diagnostic a capacității de autofinanțare……………………………

CAPITOLUL

STUDIU DE CAZ

3.1. Prezentarea firmei

3.2. Analiza contului de profit pentru determinarea rezultatelor firmei…

3.3. Analiza soldurilor intermediare de gestiune la firma

3.4. Analiza capacității de autofinanțare la sc

COCLUZII………………………………………………………………………..

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………….

ANEXE……………………………………………………………………………

OPIS…………………………………………………………………………….

INTRODUCERE

”Contul de profit și pierdere oferă o imagine de ansamblu, în expresie bănească, asupra activității întreprinderii în cursul unei perioade, dând posibilitatea cunoașterii rezultatului financiar global și pe elementele sale componente, precum și a factorilor care au determinat respectivul rezultat”. Spre deosebire de bilanțul contabil, care este un raport static, contul de profit și pierdere este un raport dinamic ce evidențiază evoluția fluxurilor de venituri și cheltuieli înregistrate de întreprindere într-o perioadă și concretizate în profit sau pierdere.

După definirea strategiei de afaceri și fixarea țelurilor sale, o companie trebuie să-și monitorizeze progresul înregistrat în îndeplinirea acestora. Pentru aceasta este nevoie de utilizarea unui sistem de indicatori care să reunească toate părțile cheie ale afacerii sale într-un singur model strategic

CAPITOLUL 1

ASPECTE TEORETICE PRIVIND PERFORMANȚA INDICATORILOR SOLDURILOR DE GESTIUNE

1.1. Contul de profit și pierdere, imaginea fidelă a rezultatelor întreprinderii

1.1.1. Generalități – contul de profit și pierdere

Contul de profit și pierdere presupune activitatea firmei în termeni de flux înregistrând în credit fluxul de intrări (veniturile) iar în debit fluxul de ieșiri (cheltuielile). Soldul contului (creditor sau debitor) indică rezultatul final (profit sau pierdere).

Contul de rezultate pune în centru atenției performanța firmei, respectiv aptitudinea acesteia de a genera venituri pe viitor prin folosirea resurselor existente (cheltuielile perioadei) permițând stabilirea gradului de eficiență în utilizarea de noi resurse.

Formatul obligatoriu al Contului de profit și pierdere cerut de Reglementările contabile românești conforme cu Standardele Internaționale de Contabilitate (IAS 1) și Directiva a IV-a CEE, prevăd structura verticală tip-listă a acestui document.

Prezentarea tip listă a Contului de profit și pierdere trebuie să fie asemănătoare cu formatul de bilanț al entității din același exercițiu financiar, deși în analiza financiară aceste documente se pot prezenta și sub forma tabelară în funcție de scop.

Diagnosticul financiar contabil realizat pe baza a 3-5 conturi de profit și pierdere succesive vizează aspecte care pot influența valoarea întreprinderii legate de performanța economică și financiară a întreprinderii prin intermediul rentabilității și riscurilor. În acest scop se utilizează Cascada soldurilor intermediare de gestiune (SIG) care cuprinde indicatorii de performanță economică și financiară.

Bilanțul este un calcul referitor la o anumită dată, în timp ce contul de profit și pierdere este un calcul referitor la o anumită perioadă.

Într-o exprimare mai plastică, comparația între cele două raportări ne poate duce la a considera bilanțul drept o fotografie a întreprinderii, o situație ce imortalizează poziția financiară și toate aspectele implicite acesteia la un moment dat, în timp ce contul de profit și pierdere reprezintă un film al performanței întreprinderii, un raport ce detaliază etapele formării rezultatului după tip, mărime și surse, permițând recapitularea exhaustivă a elementelor de venituri și cheltuieli care au contribuit la realizarea lui și identificarea factorilor favorabili și/sau nefavorabili care l-au influențat.

Deși, o perioadă îndelungată de timp, contul de profit și pierdere a fost privit ca o completare a informațiilor oferite prin intermediul bilanțului, în contextul dezvoltării economice și al expansiunii piețelor financiare, acesta a devenit principalul furnizor de informație despre performanța entității.

În calitate de sursă informațională el permite atât formularea unei aprecieri de ansamblu asupra performanței trecute a întreprinderii, cât și emiterea de estimări și previziuni despre performanța viitoare a acesteia și capacitatea de a genera fluxuri de numerar.

Modelul contului de profit și pierdere, utilizat în țara noastră, este reglementat atât din punct de vedere al conținutului, cât și ca formă și format prin OMFP 3055/2009.

Normalizatorii români au preluat și impus un model schemă-listă, ce respectă, în genere, structura prezentată în Directiva a IV-a, elementele componente fiind clasificate după natură, dar aduce și aspecte din IAS 1, prin cerința de prezentare a Notei explicative „Analiza rezultatului de exploatare" în format ilustrat. Contul de profit și pierdere prezintă distinct veniturile și cheltuielile întreprinderii, grupându-le după natură în: aferente activității de exploatare, financiară și extraordinară.

1.1.2. Situația modificărilor capitalului propriu și a fluxurilor de trezorerie

Situația modificărilor capitalului propriu prezintă, detaliat, toate modificările pe care capitalului propriu al unei întreprinderi le-a suferit între momentul de început și cel de sfârșit al exercițiului financiar, altele decât acelea provenind din tranzacțiile cu deținătorii de capitaluri proprii. Pe baza acestui document se poate analiza capacitatea de menținere a capitalului precum și performanța generală a societății.

În acest context „profitul este valoarea maximă pe care întreprinderea o poate distribui în timpul anului, în condițiile în care la sfârșitul anului, ea va fi la fel de « bogată » ca la începutul lui".

Referindu-ne la obiectivul raportării performanței întreprinderii, situația modificărilor capitalului propriu devine a doua componentă a setului de situații financiare, după contul de profit și pierdere, cu rol în atingerea acestui deziderat.

Așadar, performanța financiară a unei întreprinderi este proiectată atât prin contul de profit și pierdere, sub forma rezultatului contabil (profit/pierdere), cât și prin situația modificărilor capitalului propriu sub forma variației capitalului inclusiv tranzacțiile cu acționarii.

Necesitatea întocmirii unei a doua situații pentru reflectarea performanței derivă din realitatea contabilă conform căreia, prin combinarea costului istoric cu diverse alte baze de evaluare, rezultă anumite câștiguri și pierderi nerealizate care nu tranzitează contul de profit și pierdere și sunt recunoscute direct în elemente de capitaluri.

Plecând de la aceste considerente, situația modificărilor capitalurilor proprii are drept obiective:

– să calculeze câștigurile și pierderile totale rezultate din activitățile întreprinderii în cursul perioadei;

– să analizeze elementele acestor modificări pentru a putea evalua performanța întreprinderii și capacitatea sa de a genera fluxuri de numerar.

În România, după cum am precizat într-un paragraf anterior, situația modificărilor capitalului propriu este obligatorie doar pentru societățile care depășesc două din cele trei criterii de mărime prevăzute de OMFP 3055/2009.

În concluzie, situația modificărilor capitalului propriu vine să completeze datele despre poziția și performanța financiară a întreprinderii, oferite de bilanț și contul de profit și pierdere, prin prezentarea de informații despre modificările care au afectat situația netă a firmei. Astfel de modificări sunt efectele tranzacțiilor sau evenimentelor ce caracterizează activitatea întreprinderii, inclusiv a celor care generează modificări ale capitalului propriu, fără a mai tranzita contul de profit și pierdere, promulgând astfel conceptul de rezultatul global/economic ca o altă dimensiune a analizei performanței.

Tabloul/situația fluxurilor de trezorerie reprezintă documentul de raportare financiară ce reflectă evoluția modificărilor în poziția financiară a unei întreprinderi, prin punerea în evidență a mărimii fluxurilor de trezorerie din cursul perioadei, clasificate în activitatea de exploatare, investiție și finanțare.

Într-o viziune simplistă, am putea spune că situația fluxurilor de trezorerie analizează variația trezoreriei, ca diferență între începutul și sfârșitul unei perioade, dar și structura acesteia; în acest sens, elementele de trezorerie cuprinzând numerarul și echivalentele de numerar.

În optica contabilă, trezoreria constituie „acțiunea care conține toate tranzacțiile și evenimentele prin care se gestionează instrumentele financiare pe o perioadă scurtă de timp, valorile care trebuie încasate, precum și disponibilitățile bănești care se regăsesc în casieria societăților comerciale, dar și creditele bancare pe termen scurt, disponibilitățile bănești diferențiate pe baza formei acreditivelor și alte valori de trezorerie ".

Pentru analiza financiară, trezoreria constituie un indicator deosebit de important, întrucât, o întreprindere care generează în mod constant o trezorerie semnificativă este, în același timp, o întreprindere solvabilă, rentabilă și aptă de a se adapta la schimbările mediului.

În viziunea analizei, „trezoreria entității pune în evidență inferența tuturor fluxurilor bănești care rezultă din desfășurarea întregii activități economice a entității, fluxuri care se structurează pe încasările și plățile unei anumite perioade de gestiune, indiferent dacă acestea se referă la activitatea operațională, activitatea investițională sau la activitatea de finanțare a entității ".

Inspirat din modelul american, în 1988, Ordinul Experților Contabili din Franța publică o recomandare prin care se solicită entităților economice înlocuirea tabloului de finanțare ca un tablou care să explice variația trezoreriei și a cărui structură era asemănătoare cu cea a modelului american. O versiune modificată a acestei recomandări este publicată în 1997 după ce, în 1992, Comitetul Internațional de Standarde pentru Contabilitate (IASC) a publicat norma internațională IAS 7 „Tablourile fluxurilor de trezorerie", prin care se stabilește metodologia de întocmire a unei asemenea raportări financiare. Elementul prioritar care a determinat utilizarea acestui instrument în țările anglo-saxone îl reprezintă accentul care se pune în contabilitatea acestor țări pe fluxurile nete de trezorerie și nu pe noțiunea de rezultat, așa cum se întâmplă în țările Europei Continentale.

In România, situația fluxurilor de trezorerie a fost reglementată prin OMFP 94/2001 ca o componentă obligatorie a situațiilor financiare ce trebuie întocmite de întreprinderile care depășesc două din cele trei criterii impuse de respectivul ordin. Modelul adoptat de acest Ordin este preluat integral din IAS 7, metoda și forma sa de prezentare fiind lăsate la latitudinea agenților economici.

De asemenea și întreprinderile care nu îndeplinesc condițiile de mărime sunt încurajate să întocmească o situație a fluxurilor de trezorerie. Aceasta întrucât, în actual context al crizei financiare, multe din întreprinderile românești se confruntă cu probleme legate de capacitatea de plată și menținerea solvabilității, ceea ce face tot mai necesară, întocmirea și prezentarea de către întreprindere a unei situații financiare care să reflecte modul în care aceasta produce și utilizează fluxurile de numerar.

În ceea ce privește structura situației fluxurilor de trezorerie, aceasta clasifică fluxurile de numerar după o abordare bazată pe funcțiile întreprinderii: de exploatare, de investiții și de finanțare.

I. Fluxul din activitatea de exploatare corespunde ansamblului de operațiuni realizate de întreprindere în cadrul activității de bază (care nu fac parte din funcțiile de investiții și de finanțare).

Fluxul net degajat de activitatea de exploatare trebuie să reflecte efectele acestor operațiuni asupra trezoreriei, operațiuni ce concură și la obținerea rezultatului net. în practica și teoria de specialitate, determinarea fluxului net din exploatare se face prin două metode:

a. Metoda directă presupune determinarea fluxurilor nete din activitatea de exploatare pornind de la o detaliere a fluxurilor de intrare și ieșire pe categorii de elemente.

b. Metoda indirectă presupune determinarea fluxului de trezorerie din activitatea de exploatare pornind de la rezultatul exercițiului, așa cum este prezentat în contul de profit și pierderi.

Cheltuielile și veniturile pe baza cărora se determină rezultatul s-au înregistrat în momentul angajării lor și nu în momentul plății sau încasării, ceea ce face ca determinarea fluxului net de trezorerie pornind de la rezultatul exercițiului să impună o serie de corecții.

II. Fluxul de trezorerie din activitatea de investiții are în vedere fluxul net rezultat din operațiuni de investiții și dezinvestiții, care afectează trezoreria unității în cursul exercițiului. În cadrul acestora se includ:

– operațiunile ce vizează imobilizările necorporale, mai puțin cheltuielile de constituire, considerate nonvalori și care sunt incluse în cheltuieli;

– operațiunile (achiziții și vânzări) cu imobilizări corporale, din care se elimină subvențiunile pentru investiții primite;

– operațiuni de achiziție și vânzare a titlurilor financiare, acordare și colectare de împrumuturi.

III. Fluxul de trezorerie provenit din activitatea de finanțare, care sunt activități ce antrenează numeroase schimbări la nivelul mărimii și structurii capitalurilor permanente ale firmei. Fluxul net de încasări și plăți generat de activitatea de finanțare a întreprinderii include:

– fluxul generat de operațiunile de creștere a capitalului social, mai puțin majorările prin operațiuni interne și cele efectuate prin conversia obligațiunilor în acțiuni;

– fluxuri ce rezultă din emisiunile de obligațiuni și cele din rambursarea împrumuturilor;

– fluxul avansurilor, cu caracter financiar, primite de la terți;

– fluxul generat de elementul de capital, din cadrul redevenței la contractele de leasing.

Având în vedere cele prezentate, subliniem faptul că informațiile oferite de situația fluxurilor de trezorerie, servesc pentru:

– evaluarea capacității unei întreprinderi de a genera numerar și a eficienței cu care acesta a fost utilizat;

– determinarea necesarului de lichidități în perioada următoare, prin proiectarea scadențelor și a încasărilor/disponibilităților de a achita aceste obligații într-un interval de timp dat, ținând cont și de riscul iminent al încasărilor viitoare;

– evaluarea structurii de finanțare a întreprinderii, inclusiv a gradului de lichiditate și a solvabilității acesteia;

– stabilirea politicii de dividende, de investire și de finanțare a firmei.

În concluzie situația fluxurilor de trezorerie alături de cea a capitalului propriu constituie componente ale raportărilor financiare având ca scop final eliminarea limitelor informaționale ale situațiilor financiare ale firmei.

1.2. Situațiile financiare anuale, suportul diagnosticului financiar

Elaborarea diagnosticului financiar-contabil necesar evaluării întreprinderii impune respectarea cerințelor impuse informației contabile astfel încât să permită obținerea unei imagini fidele asupra patrimoniului, poziției financiare și performanței întreprinderii.

Situațiile de raportare financiară întocmite de firme întreprindere sunt conforme reglementărilor contabile internaționale (Directiva a IV-a CEE, IAS 1, IFRS) și cuprind documente egale ca importanță:

– Bilanțul contabil și Contul de profit și pierdere;

– Situația modificărilor capitalului propriu și a fluxurilor de numerar;

– Notele explicative la situațiile financiare anuale. Informația contabilă oferită de documentele menționate anterior este analizată în cadrul analizei financiare în funcție de obiective, trebuind să atingă eficiența utilă raportului dintre costul optim și beneficiul său. In activitatea de evaluare cele mai reprezentative documente de sinteză sunt bilanțul și contul de profit și pierdere, care oferă date și informații pentru aprecierea poziției și situației financiare precum și pentru evaluarea performanței și a riscurilor întreprinderii. În afara acestor documente de sinteză, în activitatea de evaluare prezintă interes și utilitate teoretică și practică Situația fluxurilor de trezorerie (numerar), pe baza căreia se procedează la evaluare prin metoda actualizării fluxurilor.

În evaluarea întreprinderii aceste documente permit abordări ce implică demersuri specifice:

– abordarea cantitativă privind patrimoniul pe baza bilanțului;

– abordarea calitativă privind performanța economico-financiară pe baza contului de profit și pierdere;

– abordarea mixtă care implică date din bilanț și din contul de profit și pierdere;

– abordarea prin elemente specifice pieței bursiere.

La ora actuală, potrivit standardelor internaționale și naționale de contabilitate, formatul recomandat al acestor situații este unul vertical tip listă, dar în analiză se dovedește deosebit de utilă și prezentarea orizontală tip tabel, datorită unor facilități pe care le oferă mai ales în cazul determinării unor ansambluri ce caracterizează echilibrul financiar necesare în cadrul analizei tradiționale (patrimoniale).

1.3. Sistemul de indicatori ai perfomanței

Măsurarea performanței firmei se poate realiza prin folosirea unei game mari de indicatori economici, care au o valoare proprie de cunoaștere și dețin o capacitatea informațională proprie.

Aceste măsuri sau indicatori economico-financiari se constituie în expresii cantitative cu ajutorul cărora se caracterizează finalitatea diverselor activități, fenomene și procese derulate în cadrul organizației.

O clarificare conceptuală a rolului și conținutului informațional al indicatorilor de performanță o regăsim în cartea doamnei M. Niculescu, în opinia căreia „indicatorii sunt date cifrice, izvorâte dintr-o activitate sau o acțiune, care pot contribui eficace la îmbogățirea deciziilor de progres sau la punerea lor în aplicare". În fapt, majoritatea definițiile stipulate în literatura economică pentru indicatorii de performanță converg către caracterul numeric, cifric cuantificabil al acestor instrumente – oglindă a progresului unei organizații și a rolului lor de monitorizare și gestionare a performanței în termeni adaptați obiectivelor fixate ale shareholderilor și stakehoderilor.

Din punctul meu de vedere indicatorii de performanță reprezintă instrumente de transpunere în expresii numerice a rezultatelor obținute din activități și acțiuni cheie ale firmei, în scopul aprecierii eficienței strategiilor implementate, a îndeplinirii obiectivelor fixate și a fundamentării deciziilor viitoare; indicatorii de performanță oferă o imagine cadru a progresului afacerii, constituindu-se în piatra de temelie a managementului organizației.

Pentru a servi procesului decizional la orice nivel, indicatorii de performanță trebuie să întrunească o serie de caracteristici sintetice.

Rolul indicatorilor de performanță într-o companie poate fi asociat cu cel al unor spoturi de iluminat. Așa cum, pentru a crește vizibilitatea într-o încăpere este necesară o plasare strategică a spoturilor, considerăm necesară aceeași abordare și în cazul selectării indicatorilor de performanță.

Analog surselor de iluminat, sistemul indicatorilor de performanță trebuie utilizat pentru a lumina/evidenția punctele slabe ale companiei, urmate de identificarea și clarificarea cauzelor acestor slăbiciuni împreună cu soluția necesară corectării problemei.

Tipul și numărul exact al indicatorilor de folosit este greu de apreciat, însă sistemul de indicatori trebuie să fie ajustat specificului activității firmei, independent și integrat, în măsură să ofere o perspectivă clară asupra oportunităților pe termen lung ale afacerii.

Având drept punct de pornire exigențele de calitate impuse fiecărui indicator, managerul trebuie să conceapă sistemul adecvat de măsurare și monitorizare a performanțelor firmei. Problema care se ridică în continuare, în construirea sistemului de indicatori, se referă la principiile ce trebuie îndeplinite de sistemul în sine, și anume:

– Pertinența măsurării, presupune selectarea acelor indicatori corelați cu obiectivele firmei și care permit aprecierea valorii și stabilității economice, a creării de valoare și a potențialului de câștiguri viitoare;

– Controlabilitatea, indicatorii utilizați trebuie să aparțină sferei de acțiune a managerului;

– Fiabilitatea, conform căreia aceeași situație produce aceleași valori pentru fiecare indicator al sistemului;

– Accesibilitatea și selectivitatea, asigură managerilor libertate de mișcare în ceea ce privește indicatorii utilizați pentru reflectarea și gestionarea performanței firmei.

Totodată, în crearea sistemului de indicatori, trebuie avut în vedere faptul că pentru supraviețuirea în jungla cotidiană a afacerilor, conducătorii de firme trebuie să privească și să măsoare performanța din mai multe unghiuri simultan, în termeni de rentabilitate, productivitate, eficacitate, crearea de valoare pentru acționari, satisfacerea clienților și a salariaților.

Indicatori ai potențialului de finanțare a firmei

Indicatorii de rezultate ce exprimă potențialul de finanțare a firmei, caracterizează capacitatea unei întreprinderi de a genera resurse proprii de finanțare necesare satisfacerii nevoilor sale. Principalii indicatori de această natură sunt prezentați în cele ce urmează.

1. Capacitatea de autofinanțare. Măsoară nivelul resurselor financiare proprii degajate din activitatea unei firme și destinate să asigure remunerarea capitalurilor investite și finanțarea nevoilor întreprinderii. Fără o acoperire în plan monetar însă, aceste resurse au doar un caracter potențial, de fonduri disponibile. Pentru a reprezenta autonomia financiară și capacitatea de dezvoltare a unei firme, CAF trebuie în mod obligatoriu să fie susținută de o trezorerie efectiv disponibilă.

2. Autofinanțarea măsoară volumul resurselor financiare potențial disponibile pentru satisfacerea nevoilor de finanțare a investițiilor și a operațiilor de zi cu zi, rămase efectiv la dispoziția firmei după retribuirea tuturor participanților la activitatea acesteia. Asemănător capacității de autofinanțare, resursele financiare proprii, trebuie să aibă acoperire în lichiditățile bănești existente efectiv în firmă. Se conturează însă, inclusiv din denumirea indicatorului (autofinanțare), o posibilitate mult mai mare de realizare a acestora comparativ cu capacitatea de autofinanțare, mărimea sa reflectând nivelul real al capacității de acumulare internă a întreprinderii.

Luând în considerarea natura foarte asemănătoare a celor doi indicatori, capacitatea de autofinanțare și autofinanțarea, vom prezenta în continuare, grupate, avantajele și dezavantajele aduse în procesul de măsurare a performanțelor financiare de către acești doi indicatori.

Un important avantaj adus analizei performanței financiare a firmei de către autofinanțare și capacitatea de autofinanțare este acela că ne indică cuantumul unei surse de finanțare sigure, stabile și relativ ieftine care se află la dispoziția întreprinderii pentru satisfacerea nevoilor sale curente de producție, a celor de investiții și a altor necesități fără a apela la sursele externe.

Prin volumul surselor de finanțare pe care le înglobează, capacitatea de autofinanțare și autofinanțarea, oferă celor interesați de activitatea firmei o garanție a eficienței funcționării acesteia, a dezvoltării și perenității afacerii. Pentru creditori, mărimea indicatorilor certifică siguranța rambursării sumelor pe care firma le datorează.

3. Cash-flow-ul (CF). In această perioadă a problemelor financiare, a falimentelor răsunătoare și a limitării accesului la finanțare, cash-flow-ul a devenit unul dintre cei mai importanți și monitorizați indicatori atât de către manageri cât și de acționari și creditori, nivelul său fiind apreciat drept concludent în caracterizarea lichidității, stabilității și a performanței financiare a unei firme. Într-un mod mult mai pronunțat decât până acum, cash-flow-ul reprezintă „o preocupare permanentă în vederea adoptării unei strategii financiare care să mențină firma în afaceri". În practica economică, cash-flow-ul, sau fluxul de trezorerie cum mai este folosit în terminologia din țara noastră, reprezintă diferența dintre numerarul încasat și cel plătit de o firmă într-o perioadă determinată de timp. Conform IFRS, fluxurile de trezorerie se constituie în „intrările sau ieșirile de numerar și echivalente de numerar pe parcursul unui exercițiu financiar". Ca o sinteză a acestor afirmații, apreciem cash-flow-ul drept un indicator ce reflectă imaginea reală, tangibilă a performanței unei întreprinderi, prin sintetizarea tuturor fluxurilor de încasări și plăți dintr-o perioadă. Orice afacere implică intrări și ieșiri de numerar, însă fără o gestionare prudentă a acestora nu se poate obține echilibrul, lichiditatea și solvabilitatea necesare dezvoltării durabile a firmei. Aceasta indiferent de cât de mult ar vinde, sau cât de profitabilă ar fi firma. Mărimea cash flow-ul reprezintă însă garanția unei activității rentabile.

În concluzie determinarea sau măsurarea cash-flow-ului și a capacității firmei de a genera fluxuri viitoare de numerar, a devenit, pentru mecanismul întreprinderii moderne, un imperativ vital al existenței și continuității activității sale.

1.4. Performanțele financiare pe baza fluxurilor de rezultate

Indicatori care exprimă rezultatele activității

Indicatorii financiari de apreciere a performanței activității unui întreprinderi reprezintă un instrument de management, care verifică dacă acțiunile firmei sunt cele mai potrivite. Informațiile necesare calculării acestor indicatori sunt generate de contul de profit și pierdere, performanțele reflectate de ei fiind rezultatul activității trecute, desfășurate în condiții, interne și externe, deja cunoscute.

În pofida clarei orientări spre trecut, conținutul informațional al indicatorilor de rezultate este necesar în aprecierea performanței financiare a unei firme, motiv pentru care considerăm necesară o trecere în revistă a indicatorilor semnificativi din această categorie.

1. Producția exercițiului. Exprimă cuantumul total al producției realizate de o firmă într-o perioadă de timp determinată, destinată a fi vândută, stocată sau pentru consumul propriu al firmei. Producția exercițiului este unul dintre cei mai vechi indicatori utilizați în măsurarea performanței activității unei întreprinderi, la baza dezvoltării sale plasându-se principiul conform căruia mărimea unei firme reprezenta o condiție obligatorie a succesului acesteia pe piață.

2. Cifra de afaceri. Reprezintă valoarea totală a vânzărilor unei firme, atât din activitățile de producție cât și din activitățile de comercializare pe care aceasta le desfășoară. Acest indicator permite aprecierea rezultatelor activității unei firmei într-un mod foarte exact, în componența sa intrând doar elemente ce se constituie în fluxuri monetare. Ca și producția exercițiului, cifra de afaceri a început să fie privită ca un indicator de referință, în perioada anilor 1960-1970, când dimensiunea unei firme era principalul criteriu folosit în aprecierea performanței acesteia, în pofida numeroșilor indicatori de performanță dezvoltați de-a lungul, cifra de afaceri a rămas probabil unul dintre cei mai populari și mai folosiți indicatori economico-financiari.

3. Valoarea adăugată. Mărimea acestui indicator reprezintă sporul de valoare pe care o firmă o creează în urma desfășurării activității sale de producție și/sau comercializare. Deși nu este specificat în nici un document contabil de sinteză, valoarea adăugată este un indicator al cărui nivel și evoluție sunt demne de urmărit de toți factorii cu rol în activitatea unei firmei: manageri, acționari, salariați, stat, creditori. Prin raportarea mărimii acestor fluxuri la valoarea adăugată se determină, sub formă de procente, modul de repartizarea a valorii adăugate între partenerii sociali..

4. Marja comercială este suplimentul de valoare adusă prin activitatea de comercializare și se determină ca diferență între vânzările de mărfuri cheltuielile privind mărfurile (costul de cumpărare, cheltuieli de achiziție, variația stocurilor de mărfuri).

5. Rezultatul brut din exploatare (EBITDA). Rezultatul activității de exploatare înainte de dobânzi, rate, depreciere și amortizare, este un indicator al performanțelor financiare ce reflectă mărimea câștigurilor operaționale ale unei companii, neinfluențată de politica financiară, fiscală, de investiții, și de dividend a firmei. Prin această independență față de diversele politici ale firmei, EBITDA permite comparații relevante între companii de aceeași mărime, în legătură cu performanțele lor tehnice și comerciale.

Originar din perioada freneziei vânzărilor din anii '80, indicatorul a devenit foarte popular, în special în rândul companiilor industriale, fiind citat frecvent în rapoartele de performanță ale acestora. Și astăzi EBITDA prezintă o utilitate crescută în cadrul companiilor mari, cu active corporale costisitoare și cheltuieli cu amortizarea însemnate și/sau în cazul companiilor finanțate majoritar din surse împrumutate și deci, cu un serviciu al datoriei crescut. însă, într-o concepție total greșită, mulți investitori asociază EBITDA cu un flux de numerar efectiv generat din exploatare și nu cu un câștig potențial. într-adevăr, indicatorul se bazează pe capacitatea firmei de a genera lichidități, însă, nivelul său nu indică un cash-flow efectiv, ci mai degrabă un profit operațional potențial, pe care l-ar obține firma dacă nu ar trebui să suporte o serie de cheltuieli conexe acestuia. Totodată, nu trebuie omis faptul că indicatorul reprezintă un rezultat intermediar, care nu este întotdeauna relevant pentru factorii de decizie. EBITDA nu ia în calcul elementele financiare și extraordinare ale activității unei companii, fapt ce întărește constatarea că indicatorul oferă o imagine oarecum incompletă a performanței unei firmei, în special în cazul firmelor cu o activitate mai complexă.

6. Rezultatul brut înainte de deducerea dobânzilor și a impozitului pe profit (EBIT). EBIT relevă profitabilitatea unei firme înainte de plata dobânzilor și a impozitului pe profit. Pentru investitori, acest indicator este un instrument comun și util în realizarea de comparații între diverse firme avute în vedere pentru investiții, în mare parte datorită caracterului său neutru față de structura financiară a acestora. Contul de profit și pierdere din țara noastră nu prevede un echivalent pentru acest indicator, însă el se poate determina scăzând din totalul veniturilor raportate cheltuielile efectuate, mai puțin cheltuielile cu dobânzile și cele cu impozitul pe profit. Nivelul EBIT prezintă importanță și pentru managerii și proprietarii afacerii, el indicând eficiența cu care a fost desfășurată activitatea economică. De multe ori, acest indicator constituie chiar și un criteriu de analiză a performanțelor manageriale; un nivel ridicat al EBIT reflectă o performanță financiară bună pentru firma în cauză și implicit pentru activitatea desfășurată de manager.Impozitarea poate avea și ea un astfel de efect asupra profitabilități unei firme, însă impactul ei este mult influențat de fiscalitate.

7. Rezultatul total al exercițiului. Acest indicator reflectă în mod absolut profitabilitatea unei firme h nivelul tuturor activităților de natură economică pe care aceasta la desfășoară. Într-o viziune nostalgică, rezultatul total al exercițiului este probabil cel mai vechi indicator financiar de performanță, el ilustrând esența primară a scopului desfășurării activității de către o firmă. Ușurința cu care sintetizează și transmite în cadrul unei singure sume, nivelul profitabilității totale a unei firme, a crescut popularitatea acestui instrument, punându-1 de multe ori pe primul loc între indicatorii atribuiți unei firme atunci când se caracterizează performanța acesteia. Simplitatea și ușurința cu care poate fi înțeles rezultatul total al exercițiului sunt de fapt și elementele care subliniază neajunsurile acestui indicator. Astfel, un investitor care nu efectuează o analiză mai profundă a situației unei companii, poate fi foarte ușor indus în eroare dacă ia în considerare doar rezultatele la nivel global ale firmei. Aceasta deoarece, rezultatul total al exercițiului este o sumă absolută și nu un randament raportat la diverse elemente cum ar fi capitalul investit, activele firmei, vânzări, costuri, aspect ce poate ascunde imobilizarea unor capitaluri în activități relativ neperformante

CAPITOLUL 2

ANALIZA REZULTATELOR ȘI PERFORMANȚELOR ÎNTREPRINDERII

2.1. Contul de profit și pierdere, sursă de informație pentru determinarea rezultatelor întreprinderii

Contul de profit și pierdere reprezintă un document contabil de sinteză, prevăzut de Legea contabilității care concentrează veniturile și cheltuielile pentru o periaodă dată și explică modul de formare a rezultatelor. Într-o manieră generală, el oferă informațiile necesare pentru înțelegerea și explicarea profitului și ăierderii înregistrare de un agent economic.

Contul de profit și pierdere cuprinde:

– toate veniturile generate de activitatea întreprinderii pe parcursul exercițiului;

– toate cheltuielile aferente, pe parcursul aceleiași perioade.

Rezultat global al firmei se calculează după formula:

(1)

Contul de profit și pierdere care grupează veniturile și cheltuielile pe tipuri de activități; permite calcularea a trei indicatori, rezultatul: exploatării, financiar și excepțional.

De asemenea, contul de profit și pierdere permite determinarea indicatorului labilitate: rezultatul exercițiului (înainte și după impozitare).

Tabloul soldurilor intermediare de gestiune presupune o variantă de prezentare a contului de rezultate, propunând alt mod de grupare a veniturilor și a cheltuielilor firmei. În acest sens sunt utilizați mai mulți indicatori care caracterizează diverse echilibre financiare în mărimi absolute:

1. Situația netă (activul net contabil) exprimă valoarea contabilă a drepturilor pe care le au proprietarii, acționarii și creditorii asupra firmei.

(2)

(3)

2. Fondul de rulment exprimă echilibrul financiar necesar finanțării activelor imobilizate din capitalurile permanente și reprezintă partea din aceste capitaluri care finanțează o parte din activele circulante, îndeosebi cele destinate exploatării curente. Se poate determina în două moduri:

a. prin diferență:

(4)

b. direct:

(5)

3. Necesarul de fond de rulment desemnează nevoile financiare generate de operațiuni repetitive ce reclamă plăți necesare exploatării curente și reprezintă diferența dintre active circulante (exclusiv disponibilitățile) și datoriile pe termen scurt (exclusiv creditele banca curente). Constituie stocurile și creanțele ce urmează a fi finanțate din fondul de rulment:

(6)

4. Trezoreria netă exprimă necesarul de finanțare, constituind diferența dintre: fondul de rulment (Poziția E) și necesarul de fond de rulment:

(7)

În evaluare interesează fluxul net de trezorerie disponibilă din cursul exercițiului care i exprimă prin variația trezoreriei nete (ΔTN), ca diferență între variația fondului de rulment (ΔFR) și variația necesarului de fond de rulment (ΔNFR):

ΔTN = ΔFR – ΔNFR (8)

Analiza acestor fluxuri face obiectul Situației fluxurilor de trezorerie, întocmite conform reglementărilor contabile românești armonizate, care descrie operațiunile ce au antren; transformarea patrimoniului întreprinderii și exprimă evoluția poziției financiare față de situați de la începutul anului; variația trezoreriei nete se determină prin diferența:

(9)

Indicatorii de echilibru financiar în mărime absolută nu sunt întotdeauna relevanți pentru evaluarea calității și volumului activității întreprinderii, ceea impune determinarea unor rate care reflectă condițiile de ajustare între utilizările și resursele puse în operă: ratele oferă informații mai semnificative decât le pot oferi indicatorii în mărimi absolute, deoarece caracterizează sintetic performanța financiară ce prezintă importanță în evaluare și permit comparații în timp și spațiu sau cu valori standard.

În final, diagnosticul financiar-contabil va permite evaluarea întreprinderii în funcție de rentabilitate și gradul de risc aferent.

2.2. Analiza solurilor intermediare de gestiune

”Structura contului de profit și pierdere pe cele trei tipuri de activități permite calcularea unor solduri de acumulări bănești potențiale, destinate să îndeplinească o anumită funcție de remunerare a factorilor de producție și de finanțare a activității viitoare, denumite solduri intermediare de gestiune (SIG)”.

Marja comercială ține cont de toate veniturile și cheltuielile legate de activitatea de comercializare a mărfurilor:

(10)

Valoarea adăugată, cuantificând exact plusul de valoare adăugat de firmă prin activitatea desfășurată.

(11)

Excedentul brut de exploatare (EBE) evidențiază fluxurile de numerar implicate în activitatea de exploatare a firmei, mărimea sa fiind dată de diferența dintre acestea.

(12)

Rezultatul din exploatare reprezintă diferența dintre veniturile și cheltuielile totale implicate de activitatea de exploatare a firmei.

(13)

Rezultatul curent, rezultatul brut și rezultatul net sunt calculate și în cadrul situațiilor financiare prezentate de întreprindere..

Soldurile intermediare de gestiune constituie niveluri succesive în formarea rezultatului final. Ele preiau toată informația din contul de profit și pierdere, iar prin analiza situației acesteia se obține o exemplificare a modului de utilizare a resurselor de natură materială, umană și financiară a firmei.

2.3. Analiza diagnostic a capacității de autofinanțare

Schema actuală a contului de profit și pierdere din țara noastră permite determinarea capacității de autofinanțare prin două metode:

Metoda deductivă:

(14)

Metoda aditivă:

(15)

Ambele metode de calcul sunt dezvoltate pe elemente monetare, capabile să genereze fluxuri bănești la nivel global și net, fiind eliminate veniturile cu existență pur contabilă. Prin aceasta, CAF exprimă în mod sintetic, fluxul de disponibilități net degajat în decursul unui exercițiu financiar, necesar finanțării activității viitoare. Nivelul indicatorului depinde însă de profitabilitatea generală a întreprinderii și de politica de amortizare și provizioane promovată.

Metoda substractivă (a scăderii) pornește de la ideea de bază a capacității de autofinanțare a firmei, și anume de nivel potențial al resurselor de finanțare (existent la nivel trezoreriei), reflectat prin relația de calcul următoare:

(16)

Trecând prin cascada soldurilor intermediare de gestiune, relația de calcul devine:

(17)

Metoda substractivă ia în calculul capacității de autofinanțare toate încasările și plățile potențiale implicate de veniturile și cheltuieli realizate de întreprindere, exceptând cele excepționale provenind din cedarea activelor firmei sau din subvenții primite pentru investiții, ce vor fi luate în calcul separat în cadrul tabloul finanțare a întreprinderii.

Păstrând ideea de bază a modului său de calcul, formula devine:

(18)

Pentru ca acest indicator să fie important pentru a previziona capacitatea de autofinanțare a firmei, este necesar să se excludă veniturile încasabile respectiv cheltuielile plătibile cu caracter excepțional.

Astfel se explică faptul că nu au fost luate în considerare veniturile și cheltuielile extraordinare sau veniturile din vânzarea activelor și alte operații de capital, veniturile din subvenții pentru investiții, cheltuielile privind activele cedate și alte operații de capital. După părerea noastră nici celelalte elemente de venituri și cheltuieli excepționale n-ar trebui luate în calculul capacității de autofinanțare decât dacă acestea au un anumit grad de regularitate.

La același rezultat se va ajunge și în cazul aplicării metodei adiționale.

(19)

Doar o parte dintre resursele reprezentănd capacitatea de autofinanțare a întreprinderii vor fi folosite efectiv pentru finanțarea activității acesteia. Mărimea acestora poate fi calculată prin intermediul următorului indicator, denumit „autofinanțare", ce va fi egal cu partea din resursele create rămasă efectiv la nivelul firmei respectiv cu profitul ce se poate reinvesti:

(20)

(21)

O primă limită în folosirea acestor indicatori o considerăm a fi caracterul lor potențial. Fără un corespondent în plan monetar, resursele financiare indicate atât de capacitatea de autofinanțare cât și de autofinanțare, nu sunt altceva decât pură ficțiune, simple cifre înscrise pe hârtie, fără capacitatea de acoperire a nevoilor firmei.

Raportul dintre cifra de afaceri și valoarea adăugată exprimă gradul de dependență externă, depinde de sector și se determină cu ajutorul relației:

(22)

Relativ stabil în timp, raportul constituie un indicator de risc și evoluează în sens invers cu gradul de integrare verticală:

(23)

Strict etimologic, noțiunea de Cash-flow (flux de numerar) este echivalentă cu termenul de Flux de trezorerie disponibilă, are la bază contabilitatea în partidă simplă și constituie diferența între încasările și plățile unei investiții la un moment dat. Este utilizată în calculul rentabilității investițiilor și poate fi actualizată.

Pe baza CAF și AF se determină mai multe rate financiare de performanță:

a. eficacitatea activității globale:

(24)

b. Rentabilitatea fondurilor conservate în întreprindere:

(25)

c. Capacitatea de rambursare a datoriilor la termen:

(26)

d. Rata de autofinanțare a nevoilor globale:

(27)

e. Rata de autofinanțare a imobilizărilor corporale:

(28)

Câteva rate de rentabilitate determinate pe baza contului de profit și pierderi sunt cele mai semnificative:

(29)

(30)

(31)

(32)

(33)

În evaluarea performanței financiare pe bază ratelor de rentabilitate rezultatele trebuie să se coreleze cu datele înscrise în Nota explicativă 4, Analiza rezultatului din exploatare.

Performanța are ca revers riscul, de aceea evaluarea performanței care vizează atât rentabilitatea în ansamblu prin studiul ratelor de rentabilitate a exploatării, cât și impactul resurselor de finanțare în raport cu mijloacele folosite, ceea ce impune evaluarea a două categorii de riscuri: riscul economic (de exploatare) și riscul financiar (de capital).

CONCLUZII

Apreciem drept imperios necesară, utilizarea unui mixt de indicatori care să-i ofere managerului și echipei sale informații în timp real cu privire la starea curentă a firmei și la impactul politicilor adoptate, informații pe baza cărora acesta să poată formula previziunii supra evoluției viitoare a firmei și să poată identifica soluțiile necesare creșterii performanței acesteia.

Considerăm că un astfel de mixt trebuie să fie unul ingenios, care să combine indicatori bazați pe parametrii financiari cu cei bazați pe parametrii non-financiari, indicatori ai rezultatelor trecute, cu indicatori orientați spre capacitatea viitoare de a genera lichidități și de a crea valoare.

În baza acestei convingeri am detaliat, în continuarea cercetării noastre, aspecte legate atât de măsurile financiare ale performanței cât și de cele non-financiare, prin prezentarea caracteristicilor principalilor indicatorilor consacrați în măsurarea performanței unei firme.

Ca și suport informațional al procesului decizional, producția exercițiului se află într-un plan secundar, limitele acestui indicator fiind induse atât de natura sa eterogenă cât și de dezvoltarea economică și tehnică a mediului economic. În ziua de azi este demonstrat și unanim acceptat faptul că dimensiunea activității unei firme nu constituie o garanție pentru succesul și stabilitatea acesteia pe piață, fluxul de numerar reprezentând „sângele care irigă sistemul economic".

Deși este un bun indicator de exprimare al volumului activității unei firme, cifra de afaceri nu spune absolut nimic despre eficiența cu care se realizează această activitate. Nu de puține ori, acest indicator, foarte popular și printre cei mai puțin calificați în domeniul economic, a indus un efect de falsă siguranță investitorilor și creditorilor diferitelor firme. Aceasta deoarece, pentru foarte multe persoane, o cifră de afaceri mare reprezentă un simbol clar de soliditate al firmei care o înregistrează. în ultimii ani însă, o serie de falimente răsunătoare, a unor firme cu cifre de afaceri comparabile cu produsul intern brut al unei țări de mărime medie, i-a făcut pe mulți să reconsidere modul în care privesc indicatorul cifra de afaceri.

Rezultatul brut al exploatării este un indicator folositor pentru a măsura profitabilitatea unei firme și nu a cash-flow-ului generat de aceasta. Rezultatul ocupă un loc central, deoarece prin caracterul repetitiv al activității de exploatare, aceasta câștigă un plus semnificativ în ceea ce privește gradul său de predictibilitate.

Practica a dovedit însă, că și în cazul EBIT se impune o oarecare doză de prudență. Chiar dacă o firmă este profitabilă din punct de vedere EBIT, trebuie avute în vedere gradul de îndatorare și efectul de levier la nivelul firmei, dobânda aferentă unui capital împrumutat semnificativ, putând constitui o cheltuială monetară cu impact major asupra profitului și fluxului de numerar efectiv.

Având în vedere aspectele prezentate, putem conchide că limitele rezultatului total ca de altfel ale întregului sistem de indicatori bazați pe profit, rezidă din deficiențele contabilității financiare și din imposibilitatea acestora de a reprezenta o certitudine în desfășurarea activității unei firme pe termen mediu și lung.

Pe baza soldurilor intermediare de gestiune privind exploatarea caracteristice performanței economice a entității, se determină în cascadă soldurile intermediare de gestiune și soldurile reziduale care caracterizează performanța financiară.

CAF are caracterul unei resurse degajate în cursul exercițiului, fiind un flux de trezorerie mai puțin efectivă și mai mult potențială, care măsoară capacitatea întreprinderii de a finanța prin resurse proprii investiții, rambursări de împrumuturi, acordarea de dividende, diferența dintre intrările și ieșirile potențiale de fonduri nefiind afectată de deducerea unor elemente contabile calculate (amortizări, provizioane, ajustări de active circulante).