. Performantele Bancilor Comerciale din Romania. Realizari Si Perspective

INTRODUCERE

În epoca contemporană locul și rolul băncilor in economie sunt strans legate de calitatea lor de intermediar principal in relatia economii-investiții , relație hotărâtoare in creșterea economică .

Conceptele moderne privind dezvoltarea economică consideră ca un rezultat necesar al evolutiei societații , obținerea de economii ale agenților economici sau persoanelor , reprezentand venituri neconsumate in perioada curenta și destinate unei utilizari viitoare . In cadrul acelorasi concepte investițiile , reprezentand achiziția de instalații și echipament , structuri , mașini si inventar , destinate dezvoltării productiei reprezintă o altă realitate a economiei si expansiunii ce afectează pe agenții economici .

Agenții economici iși gasesc resursele necesare realizarii investiților fie prin propriile economii , fie recurgand la credite ce le sunt acordate prin bănci , în procesul de reciclare si valorificare a capitalurilor monetare in economie .

Locul si rolul băncilor în economie sunt determinate si de creația monetară factor specific al functionalitatii băncilor în economie .

Băncile s-au afirmat esential ca instituții monetare , ca intermediari monetari , a căror caracteristică esențiala este posibilitatea de a pune in circulatie creante asupra lor insesi care sporesc masa mijloacelor de plata , volumul circulatiei monetare .

Emisiunea de bancnote , funcție inițial deschisă tuturor bancilor comerciale si restransa ulterior numai la banca de emisiune , reprezinta forma principala a creatiei monetare si cadrul primordial prin care are loc expansiunea masei monetare .

Băncile comerciale tipice au si ele un aport de pondere in creatia monetara transformand activele nemonetare ( cambia , obligatii ) , fara putere liberatorie , in instrumente de plata . Inscrierea in conturile de la banca a creditelor acordate constituie momentul creatiei unei monede aditionale specifice , moneda scripturală.

In cadrul sistemului bancar s-au inclus in timp si intermediarii nemonetari care au functii principale : colectarea de economii sau acrdarea de cerdite pe termen mijlociu sau lung , direct catre beneficiari sau prin angajarea de capitaluri pentru recreditare .

Desi statutul acestor intermediari este adesea foarte apreciat de cel al bancilor , acestea nu creeaza moneda si utilizeaza capitalurile pe care le colecteaza , sau care le sunt puse la dispozitie .

In momente istorice diferite , in functie de conditiile proprii , toate tarile dezvoltate au trebuit sa delimiteze net functiile bancii de emisiune , acestea concentrandu-se de regula la o singura banca , banca centrala .

Specializarea bancilor a fost o tendinta care s-a manifestat in sanul bancilor o intreaga epoca , si , desi in descrestere continua sa caracterizeze lumea bancilor . Separarea si independenta bancilor specializate este si momentul delimitarii sferei de competenta si activitate a bancilor de deposit .

Criza economica din anii 1929-1933 , care a bantuit in toate tarile dezvoltate , dar a facut ravagii in SUA pri crahul bancar de proportii ( 36% din banci fiind declarate in stare de faliment ) a impus o reglementare severa a regimului bancilor , care sa actioneze in scopul protejarii deponentilor . Astfel ca , in mod necesar , statutul bancii de depozit a trebuit sa fie bine conturat , instituindu-se un regim limitativ de control asupra institutiilor de credit ce primesc depunei si asupra modului de folosire a acestor resurse in procesul creditarii .

In acest cadru s-a delimitat , mai exact , acceptiunea de banca commercial , sau de depozit , spre deosebire de celelalte banci .

Desi structurile nationale ale sistemelor bancare sunt foarte diferite , purtand amprenta unor evolutii anterioare , sau a unor traditii ce se perpetueaza , totusi pretutindeni in lume s-au delimitat cu claritate la un moment dat :

banci de depozit

banci specializate

Bancile comerciale sau bancile de depozit sunt caracterizate prin accea ca efectueaza toate tipurile de operatiuni bancare . Deci au o activitate diversificata care se poate modifica liber in functie de cerinte , posibilitati si propria orientare . Operatiile de baza sunt constituirea de depozite si utilizarea lor in scopul acordarii de credite agentilor economici . Ele sunt organizate ca societati comerciale si urmaresc obtinerea unui profit .

Bancile specializate include o sfera larga de institutii de credit , cu o gama larga de diferentieri si implicit cu statute deosebite de la tara la tara .

Bancile specializate efectueaza , in ansamblul lor , totalitatea operatiilor bancare . Fiecare din ele este supusa , fie unor limitari privind functionalitatea lor , fie ca isi asuma in exclusivitate anumite operatiuni .

Intre bancile specializate un loc important il ocupa institutiile de credit specializate carora le-a fost incredintata o misiune de interes public ; creditarea pe termen mijlociu si lung a unor ramuri ( mai ales agricultura ) , sprijinirea actiunilor de credit ipotecar imobiliar , creditarea colectivitatilor locale etc.

Societatile financiare , in fapt societatile de credit , sunt prezente importante in activitatea economica in toate tarile dezvoltate . Sunt institutii de credit care , pe de o parte , nu sunt autorizate sa primeasca depozite , iar pe de alta parte , nu pot efectua decat operatiunile pentru care au fost abilitate prin lege sau prin conventie.

Principalele lor orientari sunt : leasing-ul , factoring-ul , acordarea si garantarea de credite pe termen mijlociu si lung pentru intreprinderi , creditarea marfurilor cu plata in rate , creditarea locuintelor cu garantii ipotecare , etc .

Unele din bancile specializate actioneaza ca intermediari in anumite ramuri sau dome-nii de activitate , desfasurand activitati de mobilizare a resurselor , cat si de distribuire a creditelor in sfera lor specifica , in cadrul unui echilibru relativ intre operatiunile passive si activele proprii .

O mare parte din bancile specializate sunt insa unitati profilate unilateral , fie primordial pentru mobilizarea de resurse , fie prepnderent pentru acordarea creditelor din resurse ce-i sunt puse la dispozitie .

In acest caz unele institutii , de regula bancile comerciale , in special , joaca rolul de intermediar . Astfel bancile comerciale isi exercita rolul de intermediar nu numai intre agentii din afara sistemului bancar , ci au un rol major in reciclarea si valorificarea capitalului , in mobilizarea de resurse si distribuirea de credite in insusi sistemul bancar , deci intermediaza intre verigile bancare .

In acest proces se afirma si se detaseaza ca principale functii ale bancilor comerciale cele doua laturi ale intermedierii :

mobilizarea resurselor

distribuirea creditelor

Legatura directa cu mii si milioane de agenti economici , titulari de cont , in legatura cu constituirea si utilizarea depozitelor , confera bancilor in general , bancilor comerciale in special , o alta principala functie in economia moderna , aceea de centru de efectuare a platilor intre titularii de cont , si prin acesta bancile determina si controleaza fluxurile circulatiei monetare scripturale .

In indeplinirea functiilor lor bancile comerciale indeplinesc anumite operatiuni specifice considerate si reunite , dupa sensul lor , in pasive si active .

CAPITOLUL 1

GESTIUNEA PASIVELOR ȘI ACTIVELOR

BANCARE

1.1 PREZENTAREA

GENERALĂ A ACTIVITĂȚII B.C.R.

Anul 1990 consemnează începutul unui amplu proces de transformări în România , dorința generală fiind aceea a unei schimbări atotcuprinzătoare .

Sistemul bancar românesc se reorganizează radical în sensul structurării sale pe două trpte organizatorice , respectiv Banca Națională și băncile comerciale .

BNR a fost reorganizată , în sensul că a cedat operațiunile de natură comercială și a căpătat din nou numai sarcinile de Bancă Centrală . Fostele bănci de stat au fost transformate în bănci comerciale . Au fost înființate bănci cu capital privat autohton , precum și sucursale ale unor bănci străine .

Azi activitatea băncilor comerciale este reglementată de Legea bancară nr. 58/1998 , în care un capitol important îl reprezintă cel privitor la activitățile permise băncilor .

BCR a reușit , în ciuda numeroaselor dificultăți apărute pe parcurs , performanțe dintre cele mai bune și și-a consolidat poziția de cea mai puternică bancă comercială românească .

Hotărârea guvernului de îmființare a BCR la 4 septembrie 1990 avea să fie urmată de o alta la peste 2 luni distanță , atunci când guvernul emite hotărârea nr. 1195 privind organizarea BCR .

Activul și pasivul care s-au preluat de BCR de la BNR s-au stabilit prin protocol , pe baza bilanțului contabil de la 30 noiembrie 1990 .

Ministerul Finanțelor a aprobat funcționarea BCR prin certificatul nr. 130996/17.10.1990 , prin care se confirma obiectul său de activitate : operațiuni specifice unei bănci comerciale . Certificatul este înscris în registrul de stat sub nr.10 din 17.10.1990 .

BCR este singura bancă de stat efectiv nou creată care avea să preia activitățile comerciale de la BNR fără rețea proprie , toate cele 100 de unități funcționând în sediile unităților BNR .

O privire de ansamblu asupra evoluției din ultimii ani a sistemului bancar din România scoate în prim plan poziția de lider ocupată de Banca Comercială Română . Comentariile răutăcioase pun acest fapt pe seama sintagmei “ bancă de stat “ rostită de ceilalți operatori din sistem și de unii analiști economici . Se pierd însă din vedere profesionalismul angajaților , calitatea serviciilor , modernizarea continuă a activității , deschiderea spre nou toate acestea facând din BCR una din cele mai puternice bănci din Europa Centrală și de Est .

Acest lucru este demonstrat și de locul obținut de BCR în clasementele întocmite de cea mai mare revistă revistă din domeniul bancar din lume , The Banker .

Astfel Banca Comercială Română ocupă locul 547 în clasamentul mondial ( The Banker iulie 2001) , locul 201 în Europa ( The Banker septembrie 2001 ) și locul 8 în Europa Centrală și de Est ( The Banker septembrie-octombrie 2000 ) .

Mai trebuie spus că BCR a fost “ Banca Anului 2001 “ în România , desemnată de către una din cele mai autorizate voci în domeniu , prestigioasa revistă britanică “ The Economist “ , membră a grupului Financial Times . Este al doilea an consecutiv când BCR este apreciată de specialiștii revistei ca Banca Anului în România .

BCR a mai primit și Premiul de Recunoaștere a Calității Serviciilor decernat de puternicul grup financiar american Chase pe anul 2000 , fiind și în acest caz al doilea an consecutiv când BCR obține această confirmare internațională a “ calității înalte a operațiunilor de transfer de fonduri efectuate de bancă “

BCR a primit și premiul pentru “ Cea mai dinamică bancă de retail “ oferit de săptămânalul de limbă engleză Bucharest Business Week .

Toate aceste distincții confirmă poziția de lider pe care BCR o ocupă în sistemul bancar românesc . Banca are o evoluție foarte bună , adaptându-se permanent la cerințele pieței și ale cliențolor , precum și la noile tendințe din lumea financiar-bancară internațională .

Principalele preocupări ale băncii se axează pe câteva direcții :

– protejarea celor 3 milioane de clienți ,

– satisfacerea acționarilor ,

– consolidarea structurii de Grup financiar al BCR ,

– adaptarea continuă la evoluția pieței ,

– aplicarea cât mai riguroasă a normelor de prudență bancrebuie spus că BCR a fost “ Banca Anului 2001 “ în România , desemnată de către una din cele mai autorizate voci în domeniu , prestigioasa revistă britanică “ The Economist “ , membră a grupului Financial Times . Este al doilea an consecutiv când BCR este apreciată de specialiștii revistei ca Banca Anului în România .

BCR a mai primit și Premiul de Recunoaștere a Calității Serviciilor decernat de puternicul grup financiar american Chase pe anul 2000 , fiind și în acest caz al doilea an consecutiv când BCR obține această confirmare internațională a “ calității înalte a operațiunilor de transfer de fonduri efectuate de bancă “

BCR a primit și premiul pentru “ Cea mai dinamică bancă de retail “ oferit de săptămânalul de limbă engleză Bucharest Business Week .

Toate aceste distincții confirmă poziția de lider pe care BCR o ocupă în sistemul bancar românesc . Banca are o evoluție foarte bună , adaptându-se permanent la cerințele pieței și ale cliențolor , precum și la noile tendințe din lumea financiar-bancară internațională .

Principalele preocupări ale băncii se axează pe câteva direcții :

– protejarea celor 3 milioane de clienți ,

– satisfacerea acționarilor ,

– consolidarea structurii de Grup financiar al BCR ,

– adaptarea continuă la evoluția pieței ,

– aplicarea cât mai riguroasă a normelor de prudență bancară și a principiilor bancare moderne de management .

Creștera profitului realizat de bancă are la bază creșterea volumului de afaceri , BCR fiind banca care a adus în ultimele 12 luni cele mai multe produse și servicii bancare noi , 25 , din care 15 pentru persoane fizice și 10 pentru persoane juridice .

BCR a înregistrat de asemenea , o creștere considerabilă , de circa 25 % a numărului de clienți ajuns astăzi la aproximativ 3 milioane . Acest lucru a fost posibil datorită extinderii rețelei teritoriale , a structurii de Grup și prin oferta de produse moderne adaptate specificului clienților mai potrivită pentru a satisface cerințele acestora , atât celor cu afaceri pe plan local cât și ale acelora care desfășoară activități internaționale .

Având în vedere mijloacele și instrumentele specifice cu care operează o bancă comercială , implicarea BCR în dezvoltarea și consolidarea sectorului privat s-a concretizat în diferite acțiuni :

• sprijinirea persoanelor fizice pentru constituirea lor ca asociații familiale , întreprinderi mici și mijlocii și ca societăși comerciale ;

• efectuarea tranzacțiilor financiare și a operațiunilor de casierie în lei și valută în conturile acestora ;

• finanțarea prin credite pe termen scurt a activităților curente desfășurate de agenții economici cu capital privat ;

• finanțarea prin credite pe termen mediu și lung a activității de investiții îndeosebi pentru : achiziționarea de active fixe și dezvoltarea capacității de producție ;

• lărgirea paletei de produse și servicii bancare precum și facilități acordate agenților economici cu capital privat cum sunt :

– eliberarea de scrisori de bonitate în vederea participării la licitație ;

-eliberarea de scrisori de garanție în favoarea vămilor sau a Ministerului

Comerțului pentru importul temporar de materii prime și materiale sau

pentru buna execuție a licențelor de export ;

• acordarea de credite sub forma liniilor de credite prin cont curent ;

• acordarea de credite cu dobândă subvenționată pentru producția și exportul de produse , pentru efectuarea lucrărilor agricole , pentru achiziționarea de mașini și utilaje agricole ;

• acordarea de credite Asociaților salariaților în vederea privatizării societăților cu capital de stat ;

• participarea directă a BCR , ca membru fondator , la constituirea Fondului Român de Garantare a Creditelor de Investiții și a Fondului Român de Garantare a Creditului Rural , în vederea sprijinirii întreprinderilor particulare care nu dețin suficiente garanții pentru contractarea împrumuturilor .

Pentru a ilustra cât mai elocvent rolul și modul în care BCR s-a implicat în procesul dezvoltării și consolidării sectorului privat , vor fi prezentați în continuare doi indicatori specifici activității bancare :

1.Numărul de clienți

Într-o economie de piață , clienții reprezintă o condiție necesară a existenței și dezvoltării băncilor ca afaceri viabile .

În acest sens , un obiectiv important urmărit de BCR este menținerea și atragerea de clienți care promovează afaceri profitabile , au o situație financiară bună și au asigurată o piață de desfacere . BCR acordă o atenție deosebită metodelor și tehnicilor de lucru care pot contribui la optimizarea relației sale cu clienții și la instaurarea unui climat de colaborare admis de proprii clienți .

BCR își extinde baza de clienți în toate sectoarele de activitate , cu accent pe clienții din sectorul privat , întreprinderi mici și mijlocii , prin această diversificare diminuându-se riscul ce derivă din concentrarea doar pe câteva sectoare de clienți .

La 31 decembrie 1990 BCR avea aprope 50 de mii de clienți , din care în sectorul privat 21 de mii de întreprinderi mici și mijlocii , respectiv 41,8 % din numărul total de clienți . Ritmul mare de creștere a societăților comerciale cu capital privat precum și a persoanelor fizice a făcut ca în 2001 numărul de clienți să ajungă la 2.779.336 .

Tabel 1. Structura clienților B.C.R. în perioada 1999-2001

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 1999 , 2000 , 2001

Grafic 1 . Structura clienților B.C.R. în perioada 1999-2001

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 1999 , 2000 , 2001

2. Numărul de conturi deschise la B.C.R.

Conturile deschise la B.C.R. constituie instrumentul principal prin care clienții băncii își realizează activitățile financiare proprii . Numărul de conturi este un indicator concludent pentru dezvoltarea bazei de clienți .

În 1990 existau 57 de mii de conturi deschise de cître clienți aparținând sectorului privat , disponibilitățile în conturi la vedere și la termen însumând circa 8,9 miliarde lei , pentru ca în 2001 să depășească 4 milioane de conturi .

Tabel 2 . Numărul de conturi existente la B.C.R.

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 1999 , 2000 , 2001

Grafic 2 . Număr de conturi existente la B.C.R.

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 1999, 2000 , 2001

Perioada parcursă de B.C.R. în anii 1999-2001 , care sunt considerați anii de afirmare și consolidare a locului ocupat în sistemul bancar românesc , se caracterizează printr-o dezvoltare a băncii într-o dinamică foarte accelerată și materializată printr-o dublă performanță : a creșterii activităților tradiționale care anterior se efectuau în cadrul Băncii Naționale și apoi a introducerii din mers a unor noi operațiuni bancare .

Tabel 3 . Evoluția în dinamică a B.C.R.în anii 1999-2001

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 1999 , 2000 , 2001

Analiza bilanțurilor încheiate în ultimii ani dovedește eforturile depuse de bancă pentru ca , în condițiile în care în economie s-au ridicat multe probleme de ordin economic și financiar , aceasta să funcționeze la întreaga sa capacitate și să obțină în final rezultatele stabilite prin planurile sale financiare și nefinanciare .

CAPITOLUL 1.2

GESTIUNEA PASIVELOR BANCARE

Operatiunile pasive reprezinta pentru banci operatiunile de constituire a resurselor . In activitatea bancilor comerciale au fost preponderente , vreme indelungata , ca operatiuni pasive : depozitele , rescontul si operatiunile similare si capitalul propriu.

Constituirea si utilizarea depozitelor bancare reprezinta una din principalele functii ale bancilor , in general si a celor de depozit , in special .

Depozitele bancare au un dublu caracter . Pe de o parte depozitele bancare constituie obligatii ale unor banci fata de depunatori , rezultate din mobilizarea capitalurilor temporar disponibile , cai importante de constituire a resurselor de creditare ale bancilor . Pe de alta parte , depozitele bancare reprezinta , pentru depunatori , creante creditoare fata de banca , mijloace de plata pe care acestia le pot utiliza in orice moment , cu precadere pen-tru efectuarea platilor catre terti , prin operarea in cont .

Depozitele bancare reprezinta astfel o forma de existenta a banilor , respective a banilor de cont , sau scripturali . Pe de alta parte depozitele bancare reprezinta o forma principala de mobilizare a capitalurilor si economiilor temporar diponibile .

Depozitele la vedere sunt caracterizate prin elasticitate , avand in vedere ca depunatorii pot dispune in orice moment utilizarea lor pentru platile in cont sau retrageri din cont , potrivit intereselor lor , ceea ce poate actiona spre eventuala lor diminuare abrupta .

Evolutia disponibilitatilor din depozitele la vedere se caracterizeaza in mod necesar printr-o anumita variatie a sumei soldurilor , in care se delimiteaza un anumit sold mediu permanent care exprima posibilitatile de fructificare a depozitelor de catre banca prin folosirea lor ca resurse de creditare .

Utilizarea sumelor provenite din depozitele la vedere necesita insa prudenta , intrucat angrenarea resurselor din depozite in proportii exagerate ar putea crea dificultati bancilor , in cazul in care deponentii ar solicita , in ritmuri si volume neprevazute , disponibilitatile din conturi .

Depozitele la vedere reprezinta cea mai stabile resursa a bancilor comerciale . De fapt depozitele la vedere au mai multe forme de existenta .

Conturile curente reprezinta o forma speciala de servire bancara a titularilor de cont . Sunt conturi prin care agentii economici casi persoanele particulare isi desfasoara operatiunile de casierie . Astfel in aceste conturi se inregistreaza intrari de sume prin : cecuri , viramente , ordine de plata , etc. dispuse de alte persoane in favoarea titularului de cont .

Astfel functia principala a contului current este efectuarea operatiunilor de casierie ale titularului de cont , deci prestarea unor servicii numeroase care solicita un efort deosebit din partea banciisi reprezinta pentru beneficiar o degrevare substantiala a propriilor atributii antreprenoriale .

Coturile de depozit sunt , prin natura lor , menite sa asigure fructificarea unei economii , ale persoanelor fizice sau juridice , pe un termen mai indelungat .

Normele de operare in aceste conturi orienteaza deci spre o dinamica stabile intrucat aceste tipuri de conturi asigura pentru bancile comerciale marea majoritate a resurselor si cu un mare grad de stabilitate in timp .

Depozitele la termen . Potrivit conventiei intre deponent si banca privind termenele si celelalte conditii de depunere creeaza o baza sigura de fructificare in procesul de creditare , pe termene correlate cu natura si durata acestor resurse .

Pentru bancile comerciale forma principala de atragere o reprezinta conturile de depozit de investitii .

De asemenea bancile comerciale deschid clientilor conturi de economii simple sau in anumite sisteme ( scheme , programe ) care sa sigure regularitate in procesul de economisire .

Rescontul reprezinta o modalitate de procurare de resurse noi , prin cedarea portofoliului de efecte comerciale , provenit din scontare , unei alte banci , de regula , bancii de emisiune .

Banca de depozit recurge la rescontare in functie de intersele sale de a obtine disponibilitati ( adesea in scopul unei valorificari mai bune ) . Esential este ca banca de depozit are un profit rezultat din diferenta dintre dobanda la care se sconteaza (mai mare ) si taxa scontului , dobanda practicata de banca de emisiune .

Similar rescontului sunt operatiunile de lombardare , operatiuni de imprumut de garantii de efecte publice : obligatiuni si bonuri de tezaur , operatiuni prin care banca de depozit obtine de la banca de emisiune resurse pe termen scurt , valorificandu-si astfel detinerile de hartii de valoare .

Rescontul si lombardarea sunt operatiuni concrete prin care are loc recreditarea , un proces de ampla extindere si in continua evolutie in economia moderna . Aeste operatiuni sunt utilizate cu necessitate pentru echilibrarea bancara , pentru asigurarea operative a acoperirii necesitatilor de credite prin atragerea surselor dispersate in economie .

Trebuie subliniat ca procesul de recreditare este coditionat de garantiile pe care le ofera creantele , in speta , si de caracteristicile lor . Astfel unele creante sunt negociabile deci se pot vinde , respective pot fi acceptate , de catre banci sau alti creditori , in timp ce alte creante nu pot deveni obiect de vanzare-cumparare .

Dar numai o mica parte din creante pot fi recreditabile respective acceptate de catre banci si in special de banca de emisiune , si considerate astfel agreate la scontare .

Creantele care nu sunt negociabile sau recreditabile nu inseamna ca nu sunt justificate sau lipsite de garantii si bune perspective , inseamna doar faptul ca raportul de credit are un pronuntat accent “ personal “ prin motivatie , direct , sau modul de garantare si deci creditul initial ramane cel final , iar creantele nu pot trece in mana altui creditor .

In efectuarea operatiunilor de recreditare , bancile imbina sistemul angajarii resurselor la preturi fixe ( prin recreditare ) cu sistemul angajarii lor la preturi libere ( pe piata monetara–open market ) .

Conjugarea cu maiestrie a acestor operatiuni prin care banca isi optimizeaza costurile , este implicit si o cale de crestere a profitului bancar .

Capitalul propriu si fondurile de rezerva costituite din profitul brut au un aport relativ redus in formarea resurselor de creditare a bancilor . In marea lor majoritate , societati pe actiuni , bancile isi formeaza capitalul propriu prin emisiune si subsciere de actiuni .

Dar in formarea resurselor proprii fondurile de rezerva constituite treptat , prin repartizarea profiturilor anuale au o pondere adesea relativ egala cu capitalul . Legislatiile din multe tari ingaduie asemenea proprortii . Aceste dimensiuni ale rezervelor sunt indreptatite prin varietatea si periculozitatea riscurilor ce apar in operatiunile bancare .

Reglementarea depozitelor ( in intelesul unor norme bancare speciale ) avand drept obiect principal un regim de dobanzi scazut , a avut rol essential in reorientarea deponentilor catre alte modalitati de fructificare , in principal transformarea disponibilitatilor destinate depunerilor in capitaluri angajate in relatii de credit obligatar , in economii fi-nanciare .Si in acest domeniu s-a generalizat experienta SUA , inovatiile aduse fiind preluate si pe alte piete nationale . Asfel , pentru atragerea deponentilor individuali , incepand din 1981 s-au generalizat in SUA conturile NOW ( negociabileorders of withdrawl )si apoi , din 1983 , coturile SUPER NOW , a caror trasatura comuna este tocmai nivelul inalt al dobanzii acordat pentru soldul disponibilitatilor , in timp ce contul , respective , soldul sau , poate fi utilizat si pentru platile curente .

Asemenea conturi sterg astfel diferenta dintre depunerile la vedere si depunerile la termen sau pentru economii , din punct de vedere operator , dar din punct de vedere al dobanzii bonificate creeaza avantaje asigurand un nivel ridicat , similar depunerilor la termen .

Conturile ATS ( automatic transfer of savings ) sunt o varianta a conturilor NOW , care presupune mentinerea in cont a unui depozit minim neremunerat destinat platilor curente , in timp ce sumele incasate ce depasesc acest plafon sunt virate automat la regimul de dobanzi din economii , avantajos pentru titularul de cont .

In scopul mobilizarii detinerilor de fonduri ale firmelor bancile comerciale au dezvoltat de asemenea modaliatati specifice .

Certificate de depozit emise de banci (in valori nominale de 100000$ Small CD , sau peste aceasta suma , Large CD sau Jumbo OD ) avand o gama larga a scadentelor si o remunerare orientate dupa nivelul de piata al dobanzii , asigura o larga angajare a dis-ponibilitatilor temporare ale firmelor . Forma lor de hartii de valoare negociabile implica o larga accesibilitate determinate de lichiditatea lor specifica decurgand din facilitatea negocierii lor pe piata .

Asa se explica dezvoltarea accelerate a emisiunilor bancare de certificate de depozit negociabile .

Fondurile commune de creante constituie in present o modalitate in continua si ampla crestere a atragerii resurselor de catre banci prin titularizare , prin autonomizarea administrarii unor creante , in cadrul unui sistem specific .

Bancile pot instraina anumite creante , in conditii de piata , recuperand resursele investtite , in scopul desfasurarii altor operatiuni de credit . Se creeaza astfel conditii de amplificare a raporturilor de credit pe baza atragerii simple a resurselor , in coditii stimulative de remunerare , convenabila , la nivelul pietii , pentru detinatorii de capital .

O modalitate menita sa puna sa puna in valoare detinerile de bonuri de tezaur aflate in posesia bancilor este reprezentata de conventiile de rascumparare . Aceasta modalitate consta in vanzarea bonurilor de tezaur aflate in portofoliu , cuplata cu conventia de rascumparare , la un pret care include si dobanzile cumulate aferente termenului operatiei .

Trecerea in revista a pasivelor bancare scoate pregnant in evidenta evolutiile si tendintele din ultimul sfert de veac care au creat , in mod necesar , cai noi ale managementului bancar ; au impus diversificari si inovatii a caror implementare pe pietele nationale a trebuit sa tina seama de conditiile specifice si de preferintele detinatorilor de capital pentru valorificare , ; astfel ca proportiile in care aceste modalitati au patruns pe pietele nationale , au fost determinate de conditiile specifice si de gradul de penetrabilitate si compe-tivitatea bancilor .

In managementul pasivelor s-a manifestat cu o necesitate tipica , determinate de ingustarea gradului de lichiditate a activelor bancare , cerinta ca bancile sa se sprijine mai mult de pasive , pe elasticitatea si oportunitatea utilizarii lor in asigurarea lichiditatii .

Pasivele bilanțiere ale B.C.R.

Principalele pasive ale Băncii Comerciale Române sunt :

disponibilitățile și depozitele titularilor de cont în lei ;

disponibilitățile și depozitele titularilor de cont în valută ;

capitalurile proprii ;

împrumuturile .

Bilanțul B.C.R. la sfârșitul anilor 1998 – iunie 2001 , pe partea de pasiv ,

este prezentat în tabelul următor :

Tabel 4 . Pasivele B.C.R. în perioada 1998- 2001

– miliarde lei –

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 1998 ,1999 , 2000 , 2001

* Până la 31 decembrie 1998 datoriile atașate și alte sume datorate erau incluse la alte pasive .

Disponibilitățile și depozitele titularilor de cont au constituit pentru Banca Comercială Română principala resursă financiarăutilizată pentru asigurarea plasamentelor sale în economie .

Managementul băncii a urmărit prin politicile adoptate obținerea unei relații cât mai bune între cele trei componenete de bază : capitalurile proprii , depozitele de la clienți și împrumuturile .

Tabel 5 . Evoluția structurală a pasivelor B.C.R.în perioada 1998- 2001

%

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 1998 , 1999 , 2000 , 2001

Aspecte interesante în privința depozitelor pot fi evidențiate și în legătură cu ponderea celor în lei , comparative cu cele în valută și apoi cu participarea la constituirea depozitelor a persoanelor juridice , fizice , bănci și instituții

financiare.

Tabel 6 . Strucura disponibilităților și depozitelor în lei și valută

%

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 1998 , 1999 , 2000 , 2001

În condițiile în care suma disponibilităților și depăozitelor crește atât în lei cât și în valută în ritmuri ridicate , cele în valută au o dinamică mai accelerată decât cele în lei , adică de 24 de ori față de 10 ori .

În structura lor , disponibilitățile și depozitele sunt alimentate în proporții diferite de la partenerii băncii .

Tabel 7 . Strucura depozitelor B.C.R. în anii 1999-2001

%

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 1999 , 2000 , 2001

O analiză atentă permite concluzia că populația a început să joace un rol din ce în ce mai important în alimentarea resurselor B.C.R. .

În schimb persoanele juridice au manifestat o tendință îngrijorătoare de diminuare accentuată de la 60,9% în 1999 la 45,8% în 2001 .

Atragerea de resurse de la populație , într-un ritm mereu ascendent , a demostrat încrederea acesteia în stabilitatea băncii mai mult decât în nivelul dobânzilor practicate , cunoscut fiind că unitățile B.C.R. nu au practicat cele mai ridicate dobânzi de pe piață .

CAPITOLUL 1.3.

GESTIUNEA ACTIVELOR BANCARE

Operatiunile active ale bancilor comerciale sunt operatiunile in care bancile isi angajeaza resursele in vederea indeplinirii functionalitatilor statutare si a obtinerii de profit .

Operatiunile active se grupeaza in principal in :

operatiuni de creditare a firmelor ;

operatiuni de creditare a persoanelor particulare ;

operatiuni de plasament .

OPERATIUNI DE CREDITARE A FIRMELOR

Bancile comerciale si-au diversificat tehnicile de creditare pentru a raspunde solicitarilor intreprinderilor si pentru a face fata cerintelor dezvlotarii acestora , functie de profilul si de posibilitatile lor de creditare .

1.Creditarea necesitatilor de capital fix

Prin natura lor nevoile principale de capital fix ale intreprinderilor se satisfac de catre acestea prin recurgerea la piata de capital ; emisiuni de obligatiuni si actiuni .

Intreprinderile se adreseaza uneori bancilor pentru creditarea echipamentelor , operatiune practicata mai putin de catre bancile comerciale si in mai mare masura de catre bancile de creditare pe termen mijlociu si lung , bancile de ramura .

In general distribuirea creditelor in economie se face , intarile dezvoltate , in pozitii relativ egale intre firme si familii .

2.Creditarea cheltuielilor de exploatare a intreprinderilor

Nevoile intreprinderilor privind acoperirea cheltuielilor de exploatare se satisfac de catre banci pe doua cai :

a . prin creditarea creantelor comerciale

b . prin acordarea de credite de trezorerie

a . Creditarea creantelor comerciale . Creditarea creantelor comerciale inseamna pentru banci a prelua , contra moneda , creantele comerciale pe care intreprinderile furnizoare le au asupra clientilor lor .

Cea mai veche tehnica folosita si cunoscuta este scontarea .

Scontarea reprezinta cesiunea cambiei catre un alt beneficiar la schimbul valorii actuale a cambiei . Necesitatea scontarii cambiei se creeaza in conditiile in care beneficiarul cambiei ( in perspective , la scadenta , urmeaza sa incaseze valoarea integrala a creantei ) , avand nevoie urgenta de bani , cedeaza acest drept , de regula bancii .

Scontarea este actul prin care creditul comercial , cosacrat de cambia , se transforma in credit bancar . Prin scontare , beneficiarul iese din raportul de creditare anterior , obligatia trasului de a plati fiind inlocuita prin bani efectivi , pe care bancherul ii avanseaza . Pe de alta parte , trasul , angajat initial intr-o operatie comerciala , de vanzare a marfurilor pe credit , devine , ca urmare a scontarii , debitor al bancii comerciale .

Scontarea angajeaza banca in raporturi cambiale specifice . Devenind beneficiara a cambiei , fie in mod definitiv , fie ca intermediar , in cazul in care recurge la rescontare , banca isi asuma , in calitate de consemnatara a cambiei , obligatia de a plati in caz de necessitate , respective riscul de a participa la acoperirea sumei de plata . De aici necesitatea ca banca sa selectioneze cu atentie cambiile pe care le sconteaza , analizand potentialul economic si solvabilitatea fiecaruia dintre semnatarii cambiei .

Pentru a evita riscul de a deveni participanti la procesul cambiei , bancile efectueaza alte operatiuni cambiale : pensiunea si imprumutul pe gaj de efecte comerciale .

Pensiunea este operatiunea prin care banca preia cambiile pe care le vinde beneficiarului , cu conditia rascumpararii lor de catre acesta la termenele convenite.

Aceste operatiuni se desfasoara , in mod frecvent , in relatiile bancilor cu firmele mari si indeosebi intre banci . Efectele ce fac obiectul pensiunii raman , de regula , la beneficiar , iar banca cumparatoare primeste angajamentul de rascumparare , emis de beneficiar , si borderoul efectelor respective .

Imprumutul pe efecte comerciale in gaj se acorda in cazurile in care banca apreciaza pozitiv solvabilitatea beneficiarului de cambii , dar are retineri cu privire la capacitatea de plata a celorlalti semnatari . Imprumutul acordat acopera , de regula , partial valoarea nominala a cambiilor depuse in gaj .

b.Creditele de trezorerie . Sunt credite pe termen scurt , in general pana la un an , avand drept scop acoperirea necesitatilor monetare legate de ciclul de fabricatie si comercializare . Ele au doua forme principale :

– avansurile in cont current

– creditele specializate

1) Avansurile in cont curent reprezinta o forma predominanta a creditelor in Anglia si SUA , avand ponderi importante si in alte tari .

Avansurile in cont curent se acorda de catre banca prin plata cecurilor emise de titularii de cont si in cazul in care acestia nu au disponibilitati in cadrul unei limite convenite , confirmate ( overdraft ) .

Desi in principiu , creditul acordat este pe termen scurt , in fapt soldurile debitoare ale conturilor se mentin de-a lungul vremii , ceea ce implica creditarea curenta , de catre banca , a activitatii intrepriderilor respective , reprezentand o modalitate de angajare in sustinerea lor , cu exceptare de la formele si precautiile traditionale : temei material , utilizare , garantie , etc.

De fapt cuantumul creditului este “ flotant “ deoarece suma de acoperit variaza functie de evolutia soldului contului curent . Cand incasarile firmei sunt predominante creditul se restrange , iar cand platile intreprinderilor prepondereaza creditul se majoreaza .

Deci in cadrul unei limite determinate , utilizarea efectiva a creditului variaza , ceea ce inseamna pentru intreprindere o certitudine asiguratorie pentru efectuarea platilor necessitate dar implicit costurile reale privind dobanzile , functie de soldul efectiv al creditului .

In conditii speciale cand banca urmareste recreditare pentru aceste credite de trezorerie, banca solicita bilete la ordin care urmeaza calea cunoscuta a scontarii.

Pentru asigurarea permanentizarii , biletele la ordin sunt reinnoibile , in functie de necesitati .

2) Creditele specializate . Creditele specializate sunt destinate a acoperi o serie de necesitati legate de desfasurarea productiei cum ar fi :

– creditele de campanie care au drept scop sa acopere cheltuielile de fabricatie si de activitate pentru unitati cu activitate sezoniera din agricultura si activitati anexe din industria de confectii si incaltaminte , etc.

– credite pentru stocuri ( garantate prin warant ) pentru acoperirea marfurilor susceptibile de a fi gajate si in general depozitate in docuri sau aflate in curs de transport

Warantul este documentul care atesta existenta marfurilor intr-un depozit general ( in porturi , vami etc.) . Acest document permite transmiterea proprietatii prin mentiuni facute pe o parte a documentului respectiv , pe recipisa warant . Warantul in sine este documentul utilizat pentru obtinerea si garantarea creditului si poate fi utilizat ca un effect de comert .

Warantul asigura creditorului garantia asupra marfurilor si posibiltatea recuperarii creditului acordat . Avand in vedere posibilitatea scaderii preturilor , nivelul creditului este diminuat in raport cu valoarea garantiei , asigurandu-se o marja in favoarea bancii .

Creditele specializate sunt mobilizate , largind astfel prin recreditare posibilitatile de acoperire a nevoilor de finantare a mijloacelor de rulment si prin acestea necesitatilor de creditare a productiei si circulatiei marfurilor .

OPERATIUNI DE CREDITARE A PERSOANELOR PARTICULARE

Ca si in cazul firmelor si in creditarea persoanelor particulare bancile orienteaza tehnica de creditare in functie de cerintele efective ale clientilor .

Categoriile de cheltuieli ale populatiei pe care se axeaza creditele acordate de bancile comerciale sunt :

locuinte

bunuri de folosinta indelungata

cheltuieli curente

1.Creditele pentru locuinte

Creditele pentru locuinte imbraca o gama larga de forme implicand interventia unor verigi sub forma unor institutii de credit ipotecar , care efectueaza recreditarea si care-si procura resursele de pe o piata speciala de capital .

2.Creditele pentru bunuri de folosinta indelungata

Creditele pentru bunuri de folosinta indelungata se acorda cu ample facilitate de catre

bancile comerciale , bucurandu-se de o dubla garantie , prin gajarea bunurilor de referinta si implicit prin regularitatea veniturilor debitorului , care asigura in general sursa de rambursare la scadenta a ratelor datorate .

In unele tari marile intreprinderi producatoare de bunuri durabile ( automobile , aparatura electronica si electrotehnica ) organizeaza banci sau societati financiare ad-hoc care efectueaza creditarea cumparatorilor de asemenea bunuri , procurandu-si resursele resursele prin recreditare de pe piata creditului .

Existenta unor asemenea organisme asigura realizarea integrala a pretului de ctre furnizor si-l degreveaza de preocupari privind incasarea pretului . Pe de alta parte organismul functioneaza ca atare si este remunerat prin dobanzi si comisioane de ctre comparator , beneficiar de credite .

3. Creditarea cheltuielilor curente

Bancile au dezvoltat forme specifice adecvate necesitatilor persoanelor particulare sau familiilor .

Veniturile persoanelor trebuie sa fie domiciliate la banca , iar ratele de rambursare trebuie sa fie lunare sau trimestriale .

Imprumuturile pe baza cartilor de credit se pot acorda in conditii diferite :

– fie prin admiterea efectuarii ulterioare a platilor scadente in functie de cumparaturi , pentru termene de 15 zile pana la o luna . Acest procedeu care inseamna amanarea sau intarzierea platilor permite titularului o echilibrare mai elastica a veniturilor familiare cu cheltuielile

– fie ca are loc acordarea unui credit pe mai multe luni , pentru achizitia de marfuri si servicii cu ajutorul cartilor dr credit

OPERATIUNILE DE PLASAMENT

Achizitia de efecte publice si actiuni constituie o cale de plasare a resurselor bancilor in vederea obtinerii de profituri .

Legile de organizare bancare prevad in majoritatea tarilor , ca modalitate obligatorie de asigurare a lichiditatii detinerea de active usor lichidabile , de regula bonuri de tezaur , titluri de imprumuturi de stat , etc.

Imobilizarea activelor bancare in titluri , reduce posibilitatile de creditare a economiei ; dimpotriva reducerea activelor in titluri sporeste capacitatea de creditare a intreprinderilor de catre banca .

Stimularea vanzarii si achizitiei bonurilor de tezaur de catre banci , prin oferte avantajoase facute de catre banca de emisiune pe piata libera ( Open market ) , costituie una din politicile monetare si de credit , de frecventa utilizare astazi .

Activele bilanțiere ale B.C.R.

Activele băncii au următoarea structură și evoluție în anii luați în analiză , inclusiv situația până la 31 decembrie 2001 :

Tabel 8. Activele B.C.R. în anii 1998-2001

– miliarde lei –

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 1998 , 1999 , 2000 , 2001

Managementul băncii a urmărit atent evoluțiile principalelor plasamente , politicile proprii fiind orientate spre difuzarea riscului bancar de la credit , care presupune riscul cel mai mare , la alte active cu risc mai mic .

Tabel 9 .Principalele plasamente efectuate de B.C.R.în anii 1998-2001

%

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 1998 , 1999 , 2000 , 2001

Față de anii anteriori , în anul 2001 se demonstrează realizarea politicilor adoptate de dispersie a plasamentelor pe cele trei categorii .

Principalele imobilizări financiare ale B.C.R.la 30 iunie 2001

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 1998 ,1999 , 2000 , 2001

Banca Comercială Română nu a avut o politică agresivă de participații ci , dimpotrivă , una moderată , potrivită pentru acești ani , în care lupta s-a dus pentru obținerea de capital absolute necesar operațiunilor bancare și mai puțin pentru plasarea acestui capital în alte unități economice sau financiare .

CAPITOLUL 1.4.

GESTIUNEA CORELATĂ A ACTIVELOR ȘI

PASIVELOR BANCARE

Bancile , ca intermediare in valorificarea capitalului , se caracterizeaza prin aceea ca , axandu-se pe un capital propriu , relative mic , mobilizeza pe calea creditului resurse ( in principal depozite , in diferite conditii , si credite de la alte banci ) ce reprezinta obiectul operatiilor lor passive . Pe de alta parte , prin operatiile active , bancile utilizeaza aceste resurse pentru acordarea de credite agentilor economici sau prin achizitia de valori mobiliare , de regula bonuri de tezaur , operatie frecventa si cu pondere in activitatea bancara in majoritatea tarilor cu economie de piata .

Optimizarea activitatii bancare implica o valorificare superioara a resurselor mobilizate de banca prin angajarea unor operatiuni active aducatoare de maxim de profit .

Succesul activitatii bancare este strans legat de corelarea eficienta si in detaliu intre activele si pasivele existente . Corelarea lor se desfasoara pe doua planuri :

– pe planul duratei de mobilizare si angajare a resurselor

– pe planul pretului creditului

Durata de mobilizare si angajare a disponibilitatilor este strans legata de lichiditatea bancii si devine mijloc de operare pentru evitarea riscului lichiditatii .

In acest cadru categorisirea pasivelor si activelor ca si compararea si confruntarea lor se face tinand seama de durata de angajare , altfel spus de durata de maturizare , de ajungere la scadenta a creantei . Pentru a avea conditii de lichiditate banca trebuie sa-si asigure echilibrarea nu numai pe ansamblu ci si pe fiecare segment de durata .

O posibila structura a activelor si pasivelor unei banci , in functie de durata diferita de angajare , este prezentata in tabelul urmator

Tabel 10 . O posibilă structură a activelor și pasivelor bancare

Sursa : Monedă , Credit , Bănci de Ceyar Basno , Nicolae Dardac și Constantin Floricel , E.D.P. București 1999

Aparent se poate constata ca exista un echilibru dar , pentru a aprecia , veridic , situatia de fapt este necesar sa se recurga la instrumente de analiza specifice .

O prima posibilitate este indicele de lichiditate , care se stabileste prin ponderare ( aplicand categoriilor examinate cifre de ponderare , in crestere si in succesiune ) si raportarea pasivelor ponderate la activele ponderate .

Indicele de lichiditate =Suma de passive ponderate

Suma de active ponderate

Daca indicele ponderat rezultat este 1 sau apropiat acestei marimi , inseamna ca se asigura o corelatie multumitoare intre passive si active . In tabelul de mai sus indicele este :

(2400*1)+(3200*2)+…..+(700*7) =46200=0.787

(2100*1)+(2500*2)+…..+(2700*7)=58700

Faptul ca indicele este departat de 1 arata acoperirea activelor pe termen lung din resurse pe termen scurt , fapt evident si prin compararea directa a elementelor respective , si care exprima , in ultima instanta , o administrare defectuoasa .

Indicele folosit este un instrument de analiza globala . Necesitatile efective determina bancile in a insista asupra analizei si rezolvarii problemei pe secvente distincte decurgand din duratele diferite de angajare a activelor si pasivelor .

Astfel un indice simplu dar semnificativ este pozitia lichiditatii , ca diferenta intre diponibilitati si active lichide si pasivele immediate ( adica obligatiile cu termenele de rambursare ajunse la scadenta ) . Pozitia lichiditatii este data de coloana pasive nete efective .

Un indice de o cuprindere mai larga este rata lichiditatii care arata angajarea bancii pe piata creditului , respective masura in care trebuie acoperite imprumuturile cu termene de rambursare in etapa respective cu noi resurse .

Rata solicitari noi ( fata de piata creditului )

lichiditatii = imprumuturi scadente (fata de piata creditului )

pe o luna

Pretul creditului reprezinta nivelul dobanzii practicate si constituie in mod necesar un criteriu important de corelare a operatiunilor active cu cele pasive .

Este evident ca banca , in calitatea sa de intermediar , are drept temei al functionalitatii si si profitului sau diferenta dintre cuantumul dobanzilor incasate si cele platite .

Folosirea dobanzilor fixe , situatie caracteristica in mare masura activitatilor bancare in trecut , facea posibila o fundamentata previzionare a veniturilor si cheltuielilor bancii . La inceputul anilor ’80 au intervenit schimbari substantiale prin practicarea pe scara relativ larga a dobanzilor flotante care afecteaza , atat pretul resurselor bancare , cat si nivelul de dobanzi practicate pentru diferite categorii de credite acordate .

In aceste conditii au aparut in practica bancara , din tarile avansate , categoria de active , pasive si dobanzi variabile sau sensibile , cele care sunt influentate de modificarea dobanzii pe piata . In raport de acestea , celelalte , neinfluentabile , au devenit active , pasive si dobanzi nesensibile sau fixe .

Astfel au aparut probleme noi in ceea ce priveste corelarea dintre active si pasive .

O prima modalitate de analiza este rata gradului de sensibilitate determinata ca un raport intre activele sensibile si pasivele sensibile . Aplicat global , sau pe secvente de durata , acest indice exprima gradul de acoperire a activelor cu pasivele de aceeasi natura.

Cand rata este supraunitara , exprima predominanta activelor de aceasta factura asupra pasivelor , fapt ce poate asigura venituri mai mari bancii .

Rata subunitara exprima dependenta bancii fata de pasivele sensibile , care poate actiona in sensul cresterii cheltuielilor cu dobanzile .

Intr-un alt mod , impactul dobanzilor sensibile determina o diferenta intre active si pasive ( un gol ) pentru acoperirea caruia trebuiesc atrase resurse , pentru care trebuie sa se practice un nivel de dobanda convenabil , exprimat prin rata de acoperire a bresei .

Astfel se stabilește maximul de remunerare ce se poate utiliza pentru resursele atrase pentru acoperirea golului .

O alta metoda ia in considerare ansamblul activității bancare in stabilirea influenței exercitate asupra băncii prin modificarea dobânzilor la activele si pasivele sensibile pornind de la ecuatia veniturilor si cheltuielilor bancii , care este data de formula :

( Ans * Dns ) + As * Ds ) = ( Pns * Dns ) +Ps * Ds ) + CPB

As , Ps , Ds = active , pasive , dobânzi sensibile

Ans , Pns , Dns = active , pasive , dobânzi nesensibile

Modificarea nivelului dobânzii duce insa la modificarea cheltuielilor ceea ce determină o creștere corespunzătoare a veniturilor pe seama dobânzilor sensibile .

Evident in activitatea băncilor un factor important este reprezentat de dimensiunile pasivelor si respectiv activelor , care sunt semnificative pentru inseși proportiile rezultatelor , ale profitului .

Dar factorul calificativ in aceste rezultate revine modului de corelare a activelor cu pasivele care , in ultima instanță , este hotărâtor in obtinerea unor rezultate pozitive și , care , se manifesta astfel ca o latura esențială a exercitării managementului bancar .

CAPITOLUL 2

PROFITUL BANCAR , COMPONENTĂ A

PERFORMANȚELOR BANCARE

2.1. ANALIZA ÎN DINAMICĂ A VENITURILOR ȘI

CHELTUIELILOR BANCARE

Situațiile financiare prezentate de rapoartele anuale constituie un punct de plecare atât în realizarea unor comparații internaționale cât și interne și în acest sens se va analiza structura veniturilor operaționale nete reflectate de contul de profit și pierdere auditat .

Aceste venituri operaționale sunt constituite din :

– venituri nete din dobânzi

– venituri nete din comisioane și speze

– alte venituri ( schimb valutar , participații , etc. )

Pe ansamblul BCR , în perioada analizată ( 1999 – 2001 ) , în structura veniturilor intervin unele mutații :

– deși continuă să reprezinte principala sursă de venituri , veniturile din dobânzi au înregistrat o tendință de scădere de la un an la altul ( de la 65,1 % în 1999 la 56,9 % în 2000 și 47,2 % în 2001 ) generată în principal de reducerea relativă a veniturilor din operațiunile cu clientela

– ponderea veniturilor din titluri prezintă variații mici de la un an la altul : – 0,2 puncte procentuale în 2000 și – 1,9 puncte procentuale în 2001

– creșteri mai importante prezintă postul “ alte venituri “ ( venituri din provizioane pentru creanțe din operațiunile cu clientela , venituri din creanțe amortizate , etc. ) de la 1,4 % în 1999 la 9,1 % în 2000 și 16 % în 2001.

Grafic 3 .Structura veniturilor BCR în perioada 1999-2001

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 1999 , 2000 , 2001

De asemenea în structura cheltuielilor se înregistrează o diminuare a ponderii dobânzilor plătite , dar nu de aceeași amploare ca în cazul dobânzilor încasate : de la 65,6 % în 1999 la 53,7 % în 2000 și 41,2 % în 2001.

Grafic 4 . Structura cheltuielilor BCR în perioada 1999-2001

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 1999 , 2000 , 2001

Costurile care înregistrează o dinamică mai accentuată sunt cheltuielile cu provizioanele și cele legate de operațiunile de schimb și de arbitraj .

Sub aspect valoric , atât veniturile cât și cheltuielile au cunoscut creșteri de la un an la altul în perioada analizată , datorită amplficării volumului de activitate al băncii , dar de proporții diferite .

Tabel 11 . Structura veniturilor și cheltuielilor curente la B.C.R

în anii 1999-2001.

– milioane lei –

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 1999 , 2000 , 2001

Tabel 12.Evoluția principalelor cheltuieli ale B.C.R. în perioada 1999-2001

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 1999 , 2000 , 2001

Tabel 13 . Evoluția principalelor venituri ale BCR în perioada 1999-2001

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 1999 , 2000 , 2001

CAPITOLUL 2.2.

DETERMINAREA ȘI REPARTIZAREA

PROFITULUI BANCAR

Rezultatele financiare ale băncii sunt reflectate în contul de profit și pierderi în principalele sale capitole : venituri , cheltuieli , profit obținut .

Tabel 14. Sinteza contului de profit și pierderi în anii 1999 – 2001

– milioane lei –

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 1999 , 2000 , 2001

În intervalul prezentat în tabel rezultă o dinamică pozitivă a rezultatelor financiare obțiunute de bancă și o bună corelație între principalele componente ale contului de profit și pierderi .

Veniturile realizate de bancă sunt alimentate de două resurse de bază : veniturile din dobânzi , care au variat între 65-75 % din total , și cele din comisioane , taxe și speze bancare . La acestea se adaugă cele din influențele de curs valutar și alte venituri .

Tabel 15. Principalele surse de venituri ale BCR în anii 1999-2001

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 1999 , 2000 , 2001

Veniturile din dobânzi , deși rămân principala sursă de venituri a B.C.R. înregistrează totuși o scădere permanentă de pondere , de la 70,1% în 1999 la 60,5% în 2000 .

Banca Comercială Română este banca cu cele mai mari plasamente în titlurile de stat .

Tabel 16 . Principalele cheltuieli ale BCR în anii 1999-2001

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 1999 , 2000 , 2001

Din tabelul de mai sus se constată că ponderea cheltuielilor cu dobânzile scade de la 64,9% în 1999 la 51,7% în 2001 , același lucru întâmplându-se și cu cele legate de personal de la 16% la 14,7% .

În continuare este prezentat un sistem de indicatori care s-a dovedit suficient pentru a asigura monitorizarea performanțelor băncii , a evoluției profitabilității , el fiind un util instrument pentru managementul B.C.R.

Tabel 17. Indicatori de performanță ai B.C.R. în anii 1999-2001

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 1999 , 2000 , 2001

Situația indicatorilor B.C.R. pe 2001 este la nivel satisfăcător dar , întrucât sunt în unele situații mai mici decât cei realizați în 2000 aceasta impune anumite explicații :

– rata profitului brut și net este mai scăzută ca urmare a faptului că profitul a

înregistrat o creștere inferioară veniturilor obținute ;

– costul activității este afectat în anul 2001 de unele măsuri luate pentru

constituirea de provizioane în sume mai mari ;

– utilizarea activelor este ușor mai scăzută în 2001 față de 2000 lucru determinat

de nivelul mediu al dobânzii active

Profitul băncii pe 2001 a fost influențat de mai mulți factori : constituirea de provizioane care au ridicat nivelul costurilor și reducerea marjei dobânzii , respectiv reducerea dobânzii medii active cu 18,72 puncte față de diminuarea dobânzii medii pasive cu 11,33 puncte .

În setul de indicatori , banca mai calculează și 6 indicatori de lichiditate , solvabilitate și risc , care în ultimii 3 ani au evoluat conform tabelului următor :

Tabel 18 Indicatori de profitabilitate ai B.C.R. în anii 1999-2001

%

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 1999 , 2000 , 2001

Politicile băncii în domeniul gestionării activelor și pasivelor s-au reflectat într-un nivel corespunzător înregistrat la toți cei 4 indicatori de lichiditate . În activitatea de trezorerie s-a urmărit permanent asigurarea unei corelații optime între scadențele plasamentelor și resursele băncii și creșterea ponderii surselor de finanțare pe termen mediu și lung în total resurse , banca menținând constant capacitatea activelor sale lichide de a face față eventualelor cereri de restituire a depozitelor .

Indicatorii prezentați vin ca un argument în plus să demonstreze că B.C.R. este una dintre cele mai eficiente și profitabile bănci .

CAPITOLUL 2.3.

INDICATORI DE DIMENSIONARE ȘI

ANALIZĂ A PROFITULUI BANCAR

Scopul esențial al intreprinzătorului bancar , pe care acesta il urmărește de-a lungul intregii sale activități de management , este profitul .

Profitul trebuie raportat la principalele lui determinante pentru a evidenția interdependențele in evoluția performanțelor bancare și a pune in lumină pârghiile de acționare pentru imbunătățirea acestora .

Instrumentele de analiză și apreciere sunt aliniate celor ce se utilizează in alte sfere , dar specificul le imprimă , o individualitate proprie .

Analiza rentabilității băncii este un proces complex care ține atât de multitudinea factorilor care detremină mărimea eforturilor și efectelor , cât și de aspectele care pot fi prinse prin utilizarea unui sistem de indicatori de profitabilitate .

Analiza profitabilității presupune evaluarea performanțelor actuale ale băncii constituind primul pas necesar in planificarea pe termen scurt , mediu si lung , stiind ca viitorul mai mult sau mai puțin indepărtat depinde de performanța actuală a băncii .

In plus , calculul indicatorilor de profitabilitate este necesar din urmștoarele motive :

– permite compararea indicatorilor aferenți perioadei precedente cu valorile obiectiv – planificate de către managementul băncii , precum și stabilirea abaterilor

– ajută managementul băncii să stabilească obiectivele privind dimensiunea compromisurilor intre risc si profit la care banca poate fi rentabilă

– comparând rezultatele obținute cu rezultatele unor bănci asemănătoare , ajută la stabilirea punctelor tari și celor slabe ale băncii

Prin bănci asemănătoare se ințeleg acele bănci care au aceeași marime ( active ) și care activează pe piețe comparabile .

Cei mai importanți indicatori de determinare a profitului bancar sunt :

1. Rentabilitatea capitalului propriu ROE ( return on equity )

Acest indicator arată proprietarilor ( acționarilor ) eficiența cu care managementul le utilizează capitalul investit in bancă .

Indicatorul se determină astfel :

Profit brut

ROE=────────── * 100

Capital propriu

Sau

Profit net

ROE=───────── * 100

Capital propriu

ROE măsoară rata de recuperare a investiției acționarilor băncii . Nivelul ratei de recuperare trebuie comparată cu rata medie a dobânzilor și a inflației aferente perioadei supuse analizei . Satisfacerea acționarilor impune ca rata de recuperare a investiției să fie mai mare decât rata medie a dobânzii ajustată cu rata inflației .

Intr-o economie hiperinflaționistă , ca a României , satisfacerea acționarilor băncii de către echipa managerială este greu de atins .

Creșterea inflației duce inevitabil la scăderea câștigurilor aferente acțiunilor pe care acționarii le posedă , ceea ce face ca și valoarea capitalului propriu al băncii să scadă , afectând dezvoltarea pe viitor a băncii .

In forma actuală , indicatorul nu spune nimic managementului băncii , de aceea se impune o analiză profundă a rentabilității capitalului propriu prin descompunerea indicatorului in următoarele componente ( indicatori ) :

Profit net Venit din exploatare Active

ROE= ( ──────────── ) * ( ──────────── ) * ─────────

Venit din exploatare Active Capital propriu

ROE = RPN * UA * GI sau ROE = ROA * GI

In care : RPN – rata profitului net

UA – utilizarea activelor băncii

GI – gradul de indatorare

ROA – rentabilitatea activelor

Fiecare indicator surprinde diferite aspecte ale eficienței astfel :

RPN – reflectă eficiența cheltuielilor făcute de managementul băncii , cheltuieli aferente gestionării resurselor și plasamentelor , a riscurilor și asigurării funcționării băncii .

UA – reflectă capacitatea managementului de a investi in active care aduc câștig .

GI – reflectă capacitatea managementului de a concura cu celelalte bănci privind atragerea sumelor disponibile din economie .

Dacă acești indicatori scad managementul băncii trebuie să analizeze motivele care stau la baza acestor diminuări .

Descompunerea lui ROE ajută managementul să determine elementele care concură la obținerea lui , precum și luarea unor decizii care să stopeze sau să amplifice valorile fiecărui indicator .

In mod schematic acest lucru se prezintă in schema următoare :

– atragerea clienților

– promovarea produselor și

Active serviciilor

→GI=───────── → Decizii : – majorarea capitalului

Capital propriu – valoarea dividendelor platite

acționarilor

Profit net

ROE=───── = * – costul resurselor

Capital Profit net – calitatea

→RPN=────── →Decizii : creditelor

Venit din – comisioane

Profit net exploatare – cheltuieli de

→ROA=────── = operare

Active *

Venit din – plasamente

exploatare – extinderea in

→UA=────── → Decizii : teritoriu

Active – compoziția

activului

Dintre indicatorii de mai sus gradul de indatorare ( GI ) inregistrează valorile cele mai mari ca urmare a faptului ca băncile operează , in principal , pe seama resurselor atrase . Cu cât gradul de indatorare a băncii este mai mare , cu atât rentabilitatea capitalului propriu este mai mare .

Rata profitului net ( RPN ) trebuie să fie un indicator controlat atent de către managementul băncii , deoarece băncile iși pot crește profiturile și deci dividendele acordate acționarilor și printr-un control riguros al cheltuielilor .

Utilizarea activului ( UA ) prin plasamente in active care aduc câștiguri mari și sigure băncii asigură in mod direct creșterea profitului pe active obținut de bancă și deci creșterea ROE .

In mod clar , descompunerea lui ROE in cei trei indicatori permite o analiză temeinică a cauzelor care determină diminuarea profiturilor băncii , sugerând totodată si locul unde managementul trebuie să caute soluții și să ia decizii in vederea remedierii profitului băncii .

Din analiza celor trei indicatori se poate concluziona că realizarea unor profituri mari depinde de o serie de factori , cum ar fi :

– controlul sistematic asupra cheltuielilor de exploatare , astfel incât venitul din exploatare să se diminueze cât mai puțin

– controlul atent al expunerii băncilor la risc , astfel incât gestiunea acestora să nu coste mult banca

– ridicarea calității portofoliului de credite , astfel incât provizioanele și pierderile să afecteze cât mai puțin venitul din exploatare al băncii .

2. Rentabilitatea activelor ROA ( return of assets )

Indicatorul reflectă capacitatea managementului băncii de a folosi eficient resursele de care dispune banca in scopul maximizării profitului . Este indicatorul care reflectă cel mai bine cât de eficient lucrează echipa managerială .

Indicatorul se determină astfel :

Profit net

ROA = ────── * 100

Active

Intre ROA și ROE există următoarea relație :

Active

ROE = ROA * ───────── * 100 = ( ROA * GI ) * 100

Capital propriu

Din această relație se poate concluziona că o bancă chiar dacă are un ROA scăzut ea poate obține un ROE mare prin folosirea maximă a resurselor atrase și folosirea minimă a capitalului propriu , cu alte cuvinte cu cât gradul de indatorare este mai mare , cu atât ROE este mai mare .

Deci , in timp ce eficiența reprezentată de ROA scade , banca trebuie să-și asume riscul de indatorare in așa fel incât să mulțumească acționarii .

3. Marja dobânzii

Indicatorul exprimă eficiența utilizării de către managementul băncii a resurselor imprumutate sau câștigul obținut de bancă din investițiile făcute pe seama resurselor atrase .

Indicatorul se determină astfel :

Dobânzi incasate Dobânzi bonificate

Md = ( ───────────────── – ───────────────── ) * 100

Active purtătoare de dobândă Pasive purtătoare de dobândă

Valoarea indicatorului depinde de următorii factori :

– calitatea investițiilor făcute de bancă materializate in plasamente sigure ( incasarea dobânzilor la timp ) și profitabile

– capacitatea managementului de a atrage resurse ieftine

– utilizarea maximă a resurselor atrase in investițiile care aduc profit

4. Ponderea pierderilor din credite in total credite ( Ppc )

Indicatorul exprimă eficiența activității de creditare a băncii .

Indicatorul se determină astfel :

Pierderi din credite

Ppc = ──────────── * 100

Total active

Din puct de vedere al eficienței acest indicator trebuie să fie cât mai mic deoarece pierderile sunt suportate in mod direct de către acționari . Deci , valoarea lui ROE este afectată direct de calitatea creditelor făcute de o bancă .

5. Rata solvabilității patrimoniale ( Rsp )

Indicatorul este opusul gradului de indatorare al băncii . Băncile care optează pentru un risc al capitalului mic atunci și efectul de levier al indatorării va fi mai mic și profitul obținut va fi mic , deci cu cât valoarea indicatorului Rsp este mai mică cu atât valoarea lui ROE va fi mai mare .

Indicatorul se determină astfel :

Capital propriu

Rsp = ────────── * 100

Active

CAPITOLUL 3.1.

TIPURI DE RISCURI BANCARE .

EVALUARE ȘI GESTIONARE

Oamenii , institutiile , societatile au fost intotdeauna confruntate cu probleme de risc si incertitudine .

Progresul societatii contemporane a fost posibil datorita asumarii unor riscuri . In special nu ar fi fost posibila cresterea economiei daca certitudinea prima in fata riscului si incertitudinii. De aceea, economiile libere contemporaneutilizeaza intr-o masura mai mare modele cu conditii de risc si incertitudini decat economiile centralizate .

Cu siguranta , riscurile fac obiectul unei marii atentii in banci . Toate riscurile sunt definite ca pierderi asociate unor evolutii adverse a rezultatelor . Universul bancar se caracterizeaza prin multiple dimensiuni ale riscurilor ce afecteaza performantele . Cum cuplul risc-performanta este indisociabil in universal bancar , aceasta reflectare a ris curilor se prelungeste in masurarea performantelor . Definirea riscurilor este un demers classic , dar important , deoarece constituie punctual de plecare al gestionarii riscurilor .

Gestionarea riscurilor ( “risc management “) nu este altceva decat ansamblul instrumentelor , tehnicilor si dispozitivelor organizatorice necesare bancii pentru a reusi . Acestea nu sunt stabile , fixe , ci intr-o evolutie progresiva : de diversifica , capata noi dimen-siuni , devin mai precise si continua sa evolueze odata cu evolutia mediului . In universul bancar , este vorba de o mutatie fundamentala , condusa intr0o maniera ordonata si prudenta , dar care atinge toate aspectele activitatilor . In cadrul acestei mutatii , care se produce astazi intr-un ritm accelerat , nu este surprinzator de constatat ca gestionarea riscurilor joaca un rol esential in strategia bancii si in ansamblul tehnicilor si modalitatilor de gestionare a riscurilor – gestiunea activelor si pasivelor ocupa un plan central .

Riscurile bancare sunt multiple si multidimensionale si trebuie definite cat mai bine posibil in perspective masurarii , urmarii si controlariilor . Acest demers este clasic , dar problemele sunt importante , iar distinctiile dintre riscuri trebuie sa fie clar precizate .

Gestionare riscurilor si gestionarea pasivelor si activelor se adreseaza mai intai riscurilor cuantificabile . Este cazul mai ales al riscurilor financiare ( cele legate de rata dobanzii , de asigurarea lichiditatii , de pierderile din operatiuni de piata ) ce se nasc pe pietele financiare si se concretizeaza in evolutii nefavorabile ale situatiei financiare sau rezultatelor institutiei ca urmare a modificarilor inregistrate pe pietele financiare . Alt risc major este riscul de credit ce exprima pierderile cauzate de imposibilitatea clientilor de a-si achita obligatiile fata de banca . El este in general considerat ca un risc commercial , care rezulta din alegerea pietelor si a clientilor , dar are un impact financiar important .

Dar nu toate riscurile se preteaza la masuratori . De exemplu , riscurile operationale si/sau tehnice , ce desmneaza toate riscurile generate de disfunctionalitati interne legate de sistemele informationale sau de procedurile interne si de respectarea lor , pot avea cosecinte extreme de importante .

Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii bancii sau institutiei financiare in chestiune, atat un impact in sine (de regula sub forma pirderilor directe suportate), cat si un impact indus cauzat de efectele asupra clinetelei, personalului, partenerilor si chiar asupra autoritatii bancare.

In functie de punctul de vedere din care facem analiza riscului, acesta poate fi definit in mod diferit. Vor adopta ca definitie standard pe cea lingvistica si vom considera drept risc probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinte adverse pentrui subiect. In acest context, prin expunerea la risc vom intelege valoarea actuala a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suporta sau pe care le-ar putea suporta institutia financiara in cauza. Din aceasta definitie rezulta ca expunerea la risc poate fi efectiva sau potentiala.

Daca acesta este cadrul – foarte general – in care vom aborda problema riscurilor bancare, atunci putem prezenta si diferite acceptiuni care se dau riscului bancar ca pe diferite tipuri de riscuri bancare. Si, desi perspectiva celor mai multe analize bancare asupra riscului este ingusta trebuie sa subliniem inca de acum ca acesta este generat de o multime de operatii si proceduri. De aceea, in domeniul financiar cel putin, riscul trebuie privit ca un conglomerat sau complex de riscuri, de cele mai multe ori interdependente prin aceea ca pot avea cauze comune sau ca producerea unuia poate genera in lant alte riscuri. Drept urmare, aceste operatiuni si proceduri genereaza in permanenta expunere la risc.

Riscurile bancare sunt acele riscuri cu care se confrunta bancile in operatiunile lor curente si nu doar riscurile specifice activitatii bancare clasice. Ca agenti care opereaza pe diverse piete financiare, bancile se confrunta si cu riscuri ce nu le sunt specifice (de exemplu riscul valutar), dar pe care trebuie sa le gestioneze.

Este, desigur evident ca o strategie bancara performanta trebuie sa cuprinda atat programe cat si proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizeaza, de fapt, minimalizarea probabilitatii producerii acestor riscuri si a expunerii potentiale a bancii. Sustinem ca este evident deoarece obiectivul principal al acestor politici este acela de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de banca, iar obiectivul central al activitatii bancare il reprezinta obtinerea unui profit cat mai mare pentru actionari.

Numai ca nu intotdeauna aceste doua obiective – cel general si cel sectorial – se afla in concordanta. S-ar putea ca, in anumite situatii, costul implementarii si exploatarii procedurilor care vizeaza gestiunea riscurilor sa fie mai mare decat expunerea potentiala la risc. Ceea ce nu inseamna decat ca si aceste programe trebuie selectate in functie de criterii de eficienta. In alte cazuri s-ar putea ca strategia bancii sa implice asumarea unor riscuri sporite sau a unor riscuri noi. In acest caz decizia trebuie luata intotdeauna avand in vedere si cheltuielile suplimentare necesare pentru asigurarea unei protectii corespunzatoare si pierderile potentiale mai mari. Dar daca decizia este de asa natura, atunci minimalizarea riscurilor bancare nu trebuie in nici un caz sa se transforme intr-un obiectiv in sine. De altfel, obiectivele managementului bancar sunt trei: maximizarea rentabilitatii, minimizarea expunerii la risc si respectarea reglementarilor bancare in vigoare. Dintre acestea nici unul nu are un primat absolut, una din sarcinile conducerii bancii fiind si aceea de a stabili obiectivul managerial central al fiecarei perioade.

Importanta gestiunii riscurilor bancare nu se rezuma totusi doar la minimizarea cheltuielilor. Preocuparea permanenta a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive si asupra comportamentului salariatilor care devin mai rigurosi si mai constiinciosi in indeplinirea sarcinilor de servici, nu este de neglijat nici efectul psihologic de descurajare a unor activitati frauduloase. Existenta unor programe adecvate pentru prevenirea si controlul riscurilor bancare contribuie si la impunerea institutiei in cadrul comunitatii bancare, nu de putine ori experienta unor astfel de programe conditionand admiterea sau participarea bancii respective la asociatii interbancare (indeosebi de plati) sau obtinerea unor calificative superioare din partea autoritatii bancare.

Si, nu in cele din urma, o gestiune eficace a riscurilor bancare isi va pune amprenta si asupra imaginii publice a bancii. Clientii doresc o banca sigura si actionarii la fel. Soliditatea unei banci ii atrage insa pe deponenti in conditiile in care depozitele nu sunt asigurate in mod obligatoriu. Daca bancile nu sunt obligate sa se asigure de raspunderea civila fata de deponenti, atunci interesul acestora pentru alegerea celor mai sigure institutii este diminuat; principalul criteriu devine rentabilitatea plasamentului. Poate sa apara atunci o selectie adversa pentru care este foarte probabil ca bancile cu cele mai mari probleme, in lipsa de lichiditate, sa acorde cele mai ridicate dobanzi. Pentru evitarea acestei selectii adverse, este preferabil ca asiguratorul sa perceapa prime de asigurare diferentiate, mai ridicate pentru bancile cu o gestiune deficitara a riscurilor (cazul SUA) astfel incat sa existe o penalizare explicita pentru acestea.

In Romania bancile au facut fata tuturor factorilor de instabilitate financiara intr-un context de instabilitate generala generata de procesul de tranzitie. Tranzitia a insemnat pentru bancile romanesti modificarea statutelor (ele operand ca societati pe actiuni), a cadrului legal de operare (legea permitand angajarea intr-o gama larga de operatiuni financiare), libertatea in alegerea partenerilor interni si externi, concurenta din partea altor institutii financiare (fondurile de plasament) si altor banci (romanesti, create dupa 1990 si straine), reducerea refinantarii directe de catre banca centrala, schimbarea permanenta a normelor prudentiale de catre BNR si deteriorarea situatiei financiare a majoritatii clientilor mari. In aceste conditii, pentru conducerea bancilor, implementarea unor politici adecvate de gestiune a riscurilor devine o necesitate, ca si asimilarea de catre salariati a unor noi tehnici si instrumente de gestiune a riscurilor.

In sectorul bancar cresterea a devenit un atribut esential al performantei bancare. Ea nu este un scop in sine ci este impusa de rentabilizarea investitiilor in tehnologii noi, posibila doar in conditiile "productiei de masa". Procesul de crestere in sectorul bancar are doua componente: cresterera in domeniul serviciilor bancare traditionale (creditarea clientilor, efectuarea viramentelor, gestiunea patrimoniului) si cresterea in zona noilor servicii bancare (gestiunea de trezorerie, operatiuni pe piata de capital, servicii informatice si de informare, asigurari). El este caracterizat de faptul ca are lor intr-un context concurential si are drept rezultat prestarea de catre institutia financiara a unei game largi de servicii. Unele din aceste servicii sunt noi si personalul este lipsit de experienta, iatr altele presupun operarea pe piete cu care bancile nu sunt familiare si atunci personalul pare lipsit de profesionalism.

Drept urmare imaginea bancilor pe pietele financiare tinde sa fie una deficitara, pentru ca ele risca sa fie tratate de catre partenerii mai specializati drept conglomerate formate la voia intamplarii, conduse de persoane ignorante in noile domenii si inconstiente de capacitatea neta de castig sau riscurile specifice (exemplul bancii Baring's).

In conditiile unui management corect, cresterea operatiunilor in cele doua arii mari – servicii traditionale si servicii noi – ar trebui sa aiba un efect sinergetic. Insa pierderile suportate de unii actionari si volatilitatea veniturilor duc la diminuarea valorii de piata a bancilor, ceea ce face extrem de scumpa procurarea de capital suplimentar (necesar pentru protectia generala a institutiei in conditii de crestere). Deoarece comunicarea bancilor cu publicul si chiar cu actionarii, in ceea ce priveste gestiunea riscurilor bancare, este deficienta (in Romania in special) piata tinde sa trateze toate bancile la fel. Proasta gestiune a catorva banci poate influenta negativ si imaginea publica a celorlalte.

In concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursa de cheltuieli neprevazute, gestiunea lor adecvata pentru stabilizarea veniturilor in timp are rolul unui amortizor de soc. In acelasi timp, consolidarea valorii actiunilor bancare se poate realiza doar printr-o comunicare reala cu pietele financiare si implementarea unor programe adecvate de gestiune a riscurilor bancare. Toate bancile si institutiile financiare trebuie sa-si imbunatateasca intelegerea si practica gestiunii riscurilor bancare pentru a-si putea gestiona cu succes diferite game de produse in anii '90. Daca procesul de gestiune a riscurilor bancare si sistemul global de management sunt efective, atunci banca va avea succes. Bancile pot gestiona cu succes riscurile bancare daca recunosc rolul strategic al riscurilor, daca folosesc paradigma de analiza si gestiune in vederea cresterii eficientei.

CAPITOLUL 3.2.

ANALIZA RISCULUI DE CREDITARE

1 Rolul calitatii portofoliului de creditare bancara

Pentru multi observatori principala operatiune bancara este creditarea. Intr-adevar, intre plasamentele bancilor, pe primul loc se situeaza creditele. Felul in care banca aloca fondurile pe care le gestioneaza poate influenta intr-un mod hotarator dezvoltarea economica la nivel local sau national. Pe de alta parte, orice banca isi asuma, intr-o oarecare masura, riscuri atunci cand acorda credite si, in mod cert, toate bancile inregistreaza in mod curent pierderi la potofoliul de credite, atunci cand unii dintre debitori nu-si onoreaza obligatiile. Oricare ar fi insa nivelul riscurilor asumate, pierderile la portofoliul de credite pot fi minimizate daca operatiunile de creditare sunt organizate si gestionate cu profesionalism.

Din acest punct de vedere, cea mai importanta functie a conducerii bancii este de a controla calitatea portofoliului de credite. Aceasta, deoarece slaba calitate a creditelor este principala cauza a falimentelor bancare. Dupa cum se arata intr-un raport al Oficiului Controlului Monedei din SUA referitor la cauzele principale ale falimentelor bancare din aceasta tara in anii '80, intre acestea se inscriu:

– neatentia in formularea normelor de creditare;

– prezenta unor conditii de creditare prea generoase cuplata cu lipsa unor normative clare;

– nerespectarea normelor interne de creditare de catre personalul bancii;

– concentrarea riscanta a creditelor pe anumite piete;

– slabul control exercitat asupra personalului (inspectori);

– cresterea excesiva a valorii portofoliului de credite, peste posibilitatile rezonabile ale bancii de a acoperi riscurile;

– sisteme defectuoase sau inexistente de detectare a creditelor cu probleme;

– necunoasterea fluxului de trezorerie al clientilor;

– creditarea preferentiala (sub conditiile de piata).

Pentru a depasi deficientele sistemice si procedurile de acest gen, care duc la cresterea pierderilor de portofoliu de credite, bancile trebuie sa conceapa si sa implementeze politici de creditare performante si sa angajeze/pregateasca un personal cu un profesionalism ireprosabil, care sa inteleaga si sa respecte disciplina acestor norme. Pentru aceasta este necesar sa existe un feed-back permanent prin care conducerea bancii sa fie informata despre eficacitatea procesului de control al calitatii creditelor, astfel incat cele cu probleme sa fie detectate si corectate (in limita posibilitatilor) din timp.

2 Politica de creditare

Pentru ca o politica bancara de creditare sa se dovedeasca si utila, ea trebuie sa indeplineasca conditii de formulare corecta si continut complet.

O politica de creditare poate fi apreciata ca fiind corecta daca in elaborarea ei s-a acordat prioritate atingerii urmatoarelor obiective:

– selectia unor credite sigure si cu o probabilitate maxima de rambursare;

– asigurarea unor plasamente fructuoase pentru fondurile de care dispune banca;

– incurajarea extinderii creditelor care corespund nevoilor pietei pe care opereaza banca.

Politicile de creditare variaza in timp si in functie de ciclul economic. Ele trebuie sa fie actualizate si sa devina adaptabile la modificarile mediului concurential si economic.

Continutul unei politici de creditare comporta trei parti principale: formulari politice cu caracter general referitoare la sarcinile compartimentului de creditare si la calitatile optime ale portofoliului de credite, principii si proceduri recomandate in constituirea si administrarea portofoliului de credite si, in fine proceduri si parametri detaliati de creditare, specifici fiecarui tip de credite – normele de creditare.

Partea intai are menirea de a stabili cadrul general si obiectivele politicii de creditare. Structura sa generala ar putea fi urmatoarea:

A. Obiective

B. Strategii

B. 1. Tipuri de credite si structura portofoliului de credite

B.2. Structura creditelor in functie de lichiditatea si scadenta

lor

B.3. Marimea portofoliului de credite.

C. Piete (zone comerciale)

D. Caracteristici ale creditelor

D.1. Tipuri de credite

D.2. Garantii

D.3. Termeni de creditare.

E. Responsabilitati referitoare la aprobarea creditelor si controlul calitatii acestora.

Obiectivele politicii de creditare pot fi interne sau externe, in functie de prioritatile bancii.

Obiectivele concrete trebuie sa defineasca rolul bancii respective, asa cum si-l asuma ea, apoi rentabilitatea globala stabilita pentru perioada respectiva, imaginea pe care doreste sa o impuna pe piata, increderea publicului, gradul de agresivitate in concurenta cu ceilalti competitori. Dincolo de aceste obiective de ordin general, menite sa asigure racordarea efortului compartimentului de credite la cel global al bancii, pentru asigurarea unui efect de sinergie, obiectivele politicii de creditare pot si trebuie sa fie particularizate pentru acest domeniu de activitate prin stabilirea sarcinii de crestere medie (anuala sau trimestriala) a portofoliului de credite (in preturi constante) si a marimii acestui portofoliu relativ la activele sau depozitele bancare totale.

Strategiile de creditare vizeaza trei domenii distincte.

Strategia in domeniul structurii creditelor bancare stabileste ponderea diferitelor categorii de credite in total, directiile si limitele minime de diversificare a portofoliului, precum si gradul de participare eventuala la credite sindicalizate. Fiind cel mai important activ bancar, creditele (esalonarea rambursarii lor) au o importanta deosebita pentru asigurarea lichiditatii bancare, o data cu asigurarea rentabilitatii bancare. Si, desi obiectivul principal al politicii de creditare il reprezinta minimizarea riscului de creditare, nici gestiunea altor riscuri bancare nu trebuie neglijata.

Lichiditatea stabilita in functie de structura activelor si pasivelor bancare este una din restrictiile majore ale structurii (in functie de scadenta) a creditelor bancare; aceasta deoarece – in lipsa unei piete secundare suficient de dezvoltate (titularizare) lichiditatea creditelor este determinata aproape exclusiv de scadenta lor.

In cele din urma obiectivele de ordin strategic referitoare la marimea portofoliului de credite sunt cele care determina cuantificarea agresivitatii bancii, asa cum a fost ea formulata global la primul punct. O politica agresiva se caracterizeaza prin crestere absoluta (valoare in preturi constante) si relativa (pondere in totalul activelor bancare) a portofoliului de credite. O astfel de strategie are, de regula, un caracter temporar, deoarece prezinta dezavantaje evidente. Pe termen scurt o astfel de politica poate duce la o crestere a veniturilor, dar este mai putin sigur ca aceasta crestere va atrage si o crestere de rentabilitate. Cresterea rapida a valorii portofoliului de credite sporeste in mod evident riscurile legate de gestiunea acestui portoliu. Cel mai riscant element il reprezinta scaderea potentiala a calitatii portofoliului, datorita presiunii pe care o exercita asupra peronalului gestiunea mai multor clienti si imperativul strategic al cuceririi pietei; daca acest imperativ devine o prioritate, atunci el poate sa se transforme in crestere cu orice pret si, cel mai adesea, acest pret il reprezinta cresterea expunerii globale la risc a bancii.

Definirea pietelor sau a zonelor comerciale pentru banca este un element de politica pe termen lung si realizarea acestui obiectiv cere timp, mai ales atunci cand se impune o schimbare radicala de orientare. Politica de creditare trebuie sa defineasca fara echivoc piata primara si secundara pe care se vor desfasura activitatile de creditare, precum si prioritatile geografice. Este evident ca aceasta componenta a politicii de creditare este valabila, in continut, in functie de talia bancii: pentru o banca internationala acestea se prezinta sub forma unor regiuni sau grupe de tari deservite de unitati bancare proprii si definite prin volum de activitate si operatii. Pentru bancile mai mici (majoritatea bancilor ramanesti) zona comerciala are un caracter preponderent national sau chiar local (regional). In acest context prioritatile geografice pot presupune o extindere, o consolidare sau o retragere de pe anumite piete, piete definite din punctul de vedere al ariei geografice deservite de banca. Continutul efectiv al acestui element de politica de creditare trebuie sa contina definirea explicita a zonei deservite in mod regulat de filiale sau agentii proprii, stabilirea in afara zonei sale comerciale, proprii precum si conditiile de acceptare exceptionale a altor credite.

In ceea ce priveste standardele de creditare la acest nivel prezentarea lor nu este decat globala si legata de contextul stabilit de strategia de creditare a bancii pentru parioada curenta. Ele trebuie sa cuprinda precizari referitoare la tipurile de credite, garantii si termene. Definirea tipurilor de credite presupune stabilirea unor liste pentru: creditele preferate de banca, creditele de evitat datorita riscului ridicat si pentru creditele interzise, de regula in virtutea unor restrictii legale. Apoi trebuie specificate tipurile de garantii (mobiliare si imobiliare) pe care banca este dispusa sa le accepte, in virtutea expertizei proprii, a expertizei partenerilor traditionali sau a evolutiei conditiilor de pe piata si a celor legale. Termenele avute in vedere sunt cele referitoare la periodicitatea reevaluarii factorilor de risc, inclusiv a costurilor si a pretului creditului.

Tot prin politica de creditare trebuie stabilite limitele responsabilitatii tuturor celor implicati in procesul de creditare. Este vorba, in principal, de limitele raspunderii ofiterilor de credite si ale comitetelor de credit. Aceste limite depind de experienta si de pozitia ofiterului, de garantii, de sezonalitate, precum si de capitalul/talia bancii.

Partea a doua a politicii de creditare contine principiile si procedurile pe care banca isi bazeaza procesul de creditare. Cuprinde urmatoarele elemente:

– protectia prin asigurare;

– documentatia si garantiile mobiliare;

– incasarea creditelor restante si recuperarea garantiilor;

– norme si reglementari legale;

– stabilitatea ratei dobanzilor percepute;

– informatii financiare solicitate de la debitori;

– etica profesionala si conflictele de interese;

– examinarea si controlul periodic al calitatii creditelor.

Protectia prin asigurare se poate realiza pentru bunuri (cele care se constituie in garantii, dar nu numai), pentru persoane (cadrele de conducere pentru raspundere civila sau pentru rapiri, dar si asigurari de viata pentru debitorii individuali in cazul creditelor pe termen lung), pentru banca insasi ca beneficiar de asigurari si reasigurari (pentru riscul de creditare). De regula, este recomandabil sa se incheie contractul de asigurare pentru toate riscurile asigurabile in conditii de eficienta.

Documentatia si garantiile mobiliare solicitate trebuie sa se constuie in dosare de creditare uniforme la nivelul intregii banci, indiferent de locatia unitatii bancare operative si de personalul angajat. Implementarea cerintelor vazand aceast caracter unitar poate ridica probleme semnificative la nivelul bancilor mai mici, datorita raporturilor personale ale functionarilor acestora cu clientii bancii.

Tratamentul creditelor restante si recuperarea garantiilor se poate realiza printr-un compartiment specializat care poate avea si sarcini de control. Procedura – scrisa – cuprinde informatiile de semnalizare a dificultatilor, detectia acestora, raportarea masurilor immediate, controlul garantiilor si, eventual detectia fraudelor. Creditele restante pot avea cauze obiective, legate de evolutia ciclului economic, sau cauze subiective, care sunt, de fapt, un eufemism pentru a desemna managementul defectuos.

Detectia problemelor se poate face din timp daca evolutia calitatii debitorului si a mediului sau economic sunt urmarite indeaproape de banca. Pentru un ofiter de credite experimentat pot constitui semnale reducerea disponibilului in cont, cresterea frecventei apelului la liniile de credit, nerambursarea la termen, depunerea cu intarziere a rapoartelor financiare, etc. Odata ce se inregistreaza o intarziere la plata, se pot lua o serie de masuri imediate, care presupun negocierea unui plan de masuri cu debitorul si revederea termenilor contractului de creditare. In politica de creditare trebuie sa se prevada ce poate sa afecteze renegocierea contractului; cel mai adesea sunt vizate scadentele (reesalonari), raportarile (frecvente si detailate), incheierea unor conventii suplimentare referitoare la limitarea activitatii debitorului si la gradul de implicare a bancii in luarea deciziilor manageriale, garantii suplimentare (reale si personale).

Reglementarile legale reprezinta un element dinamic al mediului in care opereaza banca si, de aceea, politica de creditare trebuie sa reflecte nu numai starea actuala a sistemului de reglementari ci si, in masura in care acest lucru este posibil, cele mai probabile directii de concentrare a autoritatilor bancare. Reglementarile bancare echivaleaza cu impunerea unor limite si a unor interdictii referitoare la activitatea de creditare: operatii si volum. Autoritatea bancara efectueaza inspectii periodice pentru a stabili gradul de respectare a a restrictiilor in vigoare la nivelul institutiei respective. Aceste inspecti au, de regula, un caracter periodic si urmaresc o serie de obiective, intre care: lichiditatea si solvabilitatea bancii, incadrarea in normele legale in vigoare, calitatea si lichiditatea activelor bancare, precum si calitatea sistemelor proprii de protectie si control intern. In masura in care aceste lucruri sunt cunoscute de conducerea bancii si in baza experientei trecute a institutiei bancare, ele trebuie mentionate in politica de creditare pentru uzul tuturor functionarilor, astfel incat inspectia autoritatii bancare sa nu constituie pentru acestia un stress inutil si pentru ca ei sa acorde prioritate domeniilor vizate de inspectori.

Politica de creditare are un rol deosebit de important si pentru stabilirea unitara a criteriilor de stabilirea pretului. Cel mai important element il reprezinta determinarea nivelului dobanzii percepute, a ratei acesteia. Trebuie prezentate toate procedurile de determinare a acesteia, modul lor de folosire si elementele in functie de care se poate stabili acest nivel: costul fondurilor bancare, primele de risc, comisioanele bancare, rata dobanzii pe piata, rata de baza sau preferentiala a dobanzii. In afara de aceste elemente, trebuie specificate si celelalte componente ale costului creditului pentru debitor, cum ar fi soldul minim creditor al contului acestuia sau alte servicii financiare oferite de banca clientului.

Informatiile financiare solicitate de la client trebuie sa fie si ele specificate in politica de creditare pentru a nu apare diferente semnificativede tratament intre cererile tratate de diferiti ofiteri de credite si intre diferiti clienti tratati de acelas ofiter. Accesul la aceste informatii necesita solicitarea rapoartelor financiare periodice si intocmirea situatiei financiare periodice si intocmirea situatiei financiare personale pentru actionari, directori, clienti individuali. Rapoartele financiare periodice cele mai solicitate sunt bilantul si declaratia de impunere. Veridicitatea informatiilor continute de aceste rapoarte este asigurata prin expertizare, doar pentru firmele mari; problema principala o reprezinta debitorii mici, pentru care banca trebuie sa faca si verificari faptice (de garantie, de exemplu). La verificarea scriptica trebuie sa se urmareasca valoarea de inregistrare a activelor si daca activele sunt grevate de alte obligatii (eventual ipoteci).

Politica de creditare este locul cel mai potrivit pentru a face toate precizarile necesare in legatura cu etica profesionala si conflictele de interese. Respectarea normelor (scrise sau nu) ale eticii profesiunii de bancher este esentiala pentru castigarea sau pastrarea increderii clientilor si a altor parteneri in probitatea personalului bancii. Este un parametru esential al imaginii bancii si, cel mai adesea, se fac simtite efectele negative, ale nerespectarii acestor norme de etica. In vederea asigurarii unui nivel minim formal al respectarii acestor norme, politica de creditare trebuie sa precizeze lista activitatilor interzise personalului, limitele operatiilor cu personalul, normele de transferare a informatiilor intre compartimentele bancii, precum si in afara acesteia si codurile de etica profesionala sau reglementari legale.

Examinarea si controlul periodic al calitatii creditelor reprezinta un alt element esential al politicii de creditare, relativ recent in practica bancara, determinant pentru asigurarea unui nivel de risc minim. Inspectarea periodica a portofoliului de credite trebuie definita prin obiectivele urmarite, formulata fara ambiguitati si organizata corespunzator. Obiectivele urmarite sunt:reducerea pierderilor la portofoliul de credite, detectarea prematura a erorilor si a problemelor, stimularea initiativei ofiterilor de credite pentru autocontrol si informare, respectarea standardelor formale de creditare prin verificarea dosarelor de creditare, respectarea normelor interne si a celor legale, informarea prin exceptie si periodica a conducerii cu privire la starea si evolutia calitatii portofoliului de credite, fundamentarea prelevarilor pentru pierderi. La fiecareinspectie se culeg, transmit si analizeaza informatii privind: starea financiara si capacitatea de rambursare a debitorului, documentatia (daca dosarul de credit este complet si actualizat), respectarea politicii de creditare a bancii, existenta si valoarea garantiilor, incadrarea in limitele stabilite de reglementarile legale si rentabilitatea aparenta. In acest fel inspectia isi poate realiza functia esentiala de feed-back pentru conducerea bancii. Evident, inspectarea tuturor dosarelor de credit nu este posibila, mai ales in grupa creditelor pentru particulari (numeroase si de valoare mica) pentru care rentabilitatea plasamentului si marimea expunerii nu justifica cheltuielile de examinare. Exista, de aceea, mai multe metode de alegere a dosarelor de credit ce urmeaza a fi examinate. Una dintre acestea consta in stabilirea unui plafon minim al angajamentului fata de banca, urmand ca toate creditele cu valori peste plafon sa fie supuse examinarii. Plafonul trebuie actualizat periodic in functie de inflatie, evolutia costurilor procesului de examinare si strategia bancii. O alta metoda este cea a selectiei aleatoare a unui anumit numar de dosare de creditare in functie de restrictii date, de capacitate, sub forma timpului total disponibil al echipei de inspectori sau sub forma numarului maxim de dosare de creditare de examinat intr-un timp dat. Se poate folosi si o combinatie a celor doua metode cu un plafon relativ ridicat si o examinare aleatoare a dosarelor situate sub plafonul valoric.

Partea a treia a politicii de creditare cuprinde normele de creditare pe tipuri de credite: credite imobiliare ipotecare, credite pentru constructii/investitii, credite pentru stocuri, credite pe termen lung, credite pentru cumpararea unor bunuri mobile, credite agricole, credite personale si, eventual, credite cumparate. Normele trebuie sa cuprinda descrierea tipului de credit, destinatia creditului, scadentele preferate, tarifarea (dobanda, rate, comisioane, solduri minime creditoare, etc.), plafoane (minime si/sau maxime), asigurarile, garantiile solicitate, procedura de aprobare a creditului.

4. Evaluarea riscului in activitatea de creditare

Bancile trebuie sa identifice riscurile fiecarei cereri si propuneri de creditare, sa le recunoasca si sa contribuie la reducerea si chiar la eliminarea lor. Pentru aceasta, este necasarsi un studiu de senzitivitate sau risc, pentru ca numai in acest fel acesta se poate reduce sau elimina. In functie de acest studiu se aproba sau se refuza cererile de creditare.

Reducerea riscului se poate realiza numai pe baza cunoasterii aprofundate a clientilor bancii a tuturor factorilor de decizie controlabili sau necontrolabili, a tuturor rezultatelor realizate ca urmare a aprobarii liniei de credit respective. Bancile trebuie sa cunoasca bine si factorii care conduc la nereusita si esecul afacerii. Riscul creditarii poate fi privit ca fiind inerent si se poate regasi in documentele, rapoartele, sintezele realizate la nivelul agentului economic care imprumuta de la banca.

Acordarea creditelor este mai putin riscanta daca perioada de rambursare este mai scurta. De exemplu, pentru creditele pe termen scurt, riscul este mai mic. De aceea, specialistii bancii trebuie sa faca estimari cantitative cu privire la perioada de rotatie a capitalului circulant. Se au in vedere in acest sens:

– durata stocurilor de materii prime;

– durata stocurilor productiei neterminate;

– durata stocarii produselor finite;

– durata incasarilor de la debitori;

– durata platilor catre furnizori.

In evaluarea riscului creditarii, specialistii bancii au in vedere si problemele pe care le poate avea agentul economic la incheierea ciclului de fabricatie, comercializare si transferarea activelor in numerar.

Riscul de creditare se include in tipul de risc financiar, care priveste structura finantarii afacerii. Acest risc financiar are un mare grad de dependenta de capacitatea clientului de a realiza performante si indeosebi profit, intrucat acesta este cel din care se ramburseaza datoria. Tot cu ajutorul profitului si al altor performate se perfectioneaza structura capitalului.

Bancile realizeaza evaluarea riscului in cadrul unui program complex de analiza a documentatiei de credit si de stabilire a garantiilor. Aceasta evaluare a riscului este o componenta a strategiilor bancilor comerciale. Aceasta intrucat, in analiza complexa se determina resursele, limitele, politica economica a clientului, se fac aprecieri cu privire la legislatia economico-financiara, piata produsului si strategiile impartirii pietei.

Indicatorii cei mai utilizati in analiza riscului de creditare sunt:

Raportul lichiditate / datorie totala pentru agentul economic

Raportul profit brut / datorie totala pentru agentul economic.

Raportul datorii totale / (active totale pentru agentul economic care se imprumuta).

Determinarea acestor indicatori se face pe perioade comparative si prin evaluarea tendintelor. Pentru o apreciere financiara generala asupra afacerii (creditarii) se mai foloseste analiza multivariabila, bazata pe modelul "Z" dezvoltat de J. Altman. Acest model se prezinta astfel:

1.2X1 +1.4X2 +3.3X3 +0.6X4 +1.0X5, unde

X1 : capitalul circulant/active totale;

X2 : profit net capitalizat/total active;

X3 : datorii totale/total active;

X4 : valoarea totala a capitalului actionarilor/total datorii;

X5 : cifra de afaceri/total active.

Altman considera ca la un punctaj mai mic de 1.8 agentul economic in cauza are mari sanse sa dea faliment. Un punctaj mai mare de 2.7 da garantia ca agentul economic ce imprumuta nu va da faliment. Metodele bancare de evaluare a riscului au in vedere urmatorii factori:

– depasiri ale limitelor de creditare;

– cresterea inexplicabila a limitelor facilitatilor de finantare;

– furnizarea de informatii financiare cu intarziere;

– un raport defavorabil intre datorii si fonduri proprii;

– modificari in conducere;

– dezacordul intre datele contabile si de buget pe de o parte si datele de control;

Alte institutii sau organisme internationale au fixat si o "lista" cu unii factori majori de risc:

– ponderea capitalului in active fixe este prea mare;

– fonduri de rezerva reduse;

– amplasare gresita;

– erori in gestionarea stocurilor;

– expansiune necontrolata;

– capitalizare insuficienta;

– experienta putina;

– probleme de personal;

– birocratie.

Banca ce acorda imprumutul intocmeste o lista mai cuprinzatoare decat cea expusa anterior. Ea trebuie sa cuprinda toti factorii de risc micro si macroeconomic.

Exista urmatoarele forme de risc de creditare:

– neindeplinirea obligatiilor agentului economic stipulate in contractul de credit;

– modificarea ratei dobanzii pe perioada de creditare;

– modificarea puterii de cumparare a monedei nationale.

In principal, neindeplinirea obligatiilor contractuale decurge din lipsa de lichiditate si solvabilitate a agentului economic imprumutat.

Pentru a reduce sau chiar elimina riscul de creditare, bancile folosesc mai multe metode, printre care:

– clauze suplimentare de garantare si protectie a capitalului imprumutat;

– diversificarea produselor si serviciilor bancare;

– introducerea primei de risc in rata dobanzii practicate.

Factorii de risc:

Supradimensionarea volumului afacerii fata de posibilitatile existente.

Structura necorespunzatoare a capitalului (existenta unui capital prea mare

in active fixe si prea mic in active circulante).

Capitalizarea necorespunzatoare (profit reinvestit, dividende foarte mari sau prea mari sau prea multe).

Simptome de risc:

Semnale financiare (cresterea stocurilor, intarzierea platilor);

Contabilitatea "creativa", "aranjarea unor indicatori";

Semnale nefinanciare (refuzuri pentru calitatea produselor, depasirea termenelor de contracte);

Alte semnale (plecari de personal, actiuni in tribunal, zvonuri etc.).

Reducerea riscului se realizeaza si prin urmarirea indicatorilor utilizati de analiza financiara .

CAPITOLUL 3.3

ANALZA RISCULUI DE LICHIDITATE

Riscul de lichiditate este considerat un risc major , care face obiectul unor accepțiuni precum : lichiditate extremă , salteaua de securitate ce procură activele lichide sau capacitatea de mobilizare a capitalului la un cost normal .

Situația lichidității extreme antrenează eșecul unei instituții bancare ; in acest sens , riscul de lichiditate poate fi fatal . O asemenea situație extremă iși are originea in alte cauze ( de exemplu , evoluții adverse ale piețelor ) și pot provoca neliniștea instituției respective .

După o altă accepțiune curentă privind riscul de lichiditate , acesta este mai curând cel al dispunerii de lichidități bancare insuficiente , adică activele lichide disponibile nu par suficiente pentru a face față nevoilor neașteptate .

Riscul de lichiditate poate exprima eventualitatea dificultăților , temporare , de a accede la surse de fonduri pentru a face față nevoilor . Lichiditatea arată in acest caz capacitatea instituției de a mări capitalurile la un “ cost rezonabil “ in permanență . Această capacitate depinde in realitate de doi factori distincți : lichiditatea pieței și lichiditatea instituției .

Situția lichidității unei instituții bancare este caracterizată prin profilul evoluției , in cursul timpului , a nevoilor sale de finanțare previzionale . Amploarea , regularitatea si marimea lor dau o imagine globală a situației lichidității .

Gestiunea lichidității constă in asigurarea că nevoile de finanțare sunt acoperite in permanență . In practică , proiecția nevoilor de finanțare depinde de rata dobânzii .

Impasurile in lichiditate

Impasurile in lichiditate măsoară decalajele previzionale , cu diferite date viitoare , intre ansamblul angajamentelor și resurselor . Proiecțiile lor reprezintă necesități de lichiditate previzionale și constituie un instrument de gestiune important . Impasurile sunt diferențr dintre activele și pasivele la o anumită dată ( impasuri in stocuri ) sau diferențele intre variațiile lor in timpul unei perioade date ( impasuri in fluxuri ) .

Impasurile in lichiditate sunt stabilite in proiecție . Calculul lor , cel mai frecvent , este efectuat pe baza activelor și pasivelor existente la data calculului . Profilul diferă de cel obținut prin incorporarea riscurilor viitoare noi , care intră mai târziu in bilanț .

Impasul in stocuri este calculat la o anumită dată , prin diferența intre expunerile pasivului și activului . Prin convenție , această valoare algebrică este intotdeauna calculată in același sens pentru toate . Un impas pozitiv reprezintă un excedent de resurse, iar un impas negativ reprezintă un deficit de resurse .

Impasul in fluxuri este definit , pe timpul unei perioade date , prin diferența intre intrările și ieșirile de fonduri ale perioadei . Un impas in fluxuri pozitiv este o intrare netă de fonduri , iar un impas in fluxuri negativ este o ieșire netă de fonduri.

Impasurile in stocuri sunt in mod necesar identice in valoare absolută cu impasurile in fluxuri cumulate după origine .

Acest lucru se poate observa și in exemplul următor :

Tabel 19 . Impasuri în stocuri și în fluxuri

Sursa : Monedă , Credit , Bănci de Cezar Basno , Nicolae Dardac , Constantin

Floricel , E.D.P. București 1999

Așa cum reiese din acest tabel , activele se amortizează mai lent decât pasivele , angajând un deficit pe ansamblul perioadelor .

Imunizarea este un concept de bază in materie de acoperire a lichidității și dobânzii . Ea este realizată atunci când profilele amortismentelor angajamentelor și resurselor sunt similare și atunci când ratele de referință sunt aceleași .

O imunizare exactă poate intotdeauna fi definită pentru o operație individuală . Ea constă in refinanțarea activului bilanțului printr-o resursă cu aceleași caracteristici ca sumă originală , de aceeași natură a ratei , de aceeași scadență a fluxurilor de amortizare .

In absența imunizării , profilul impasurilor reprezintă decalajul intre scadențele angajamentelor și resurselor . Amploarea decalajelor dă , pentru perioada respectivă , o imagine sintetică a situației globale a lichidității pe această perioadă , adică gradul său de consolidare .Sunt posibile diverse cazuri in absența imunizării :

a) Bilanțul este supra-cosolidat dacă activele existente se amortizează mai rapid decât resursele existente . Excedentul de resurse degajat cu scurgerea timpului e disponibil pentru finanțarea operațiunilor noi . Acest surplus de lichiditate trebuie reutilizat . Dacă aceste resurse au fost la o rată fixă , bilanțul este expus favorabil la o creștere a ratei .

b) Bilanțul este sub-consolidat dacă activele se amortizează mai lent decât resursele . Noi finanțări sunt necesare pentru acoperirea ecrtului față de active . In acest caz , bilanțul este expus nefavorabil la o creștere a ratei , deoarece finanțările sunt mai costisitoare .

c) La un bilanț perfect consolidat nevoile de finanțare viitoere sunt exact egale cu noile producții .

Acoperirea lichidității constă in efectuarea finanțărilor necesare . Fiecare finanțare efectuată astăzi echilibrează in mod necesar trezoreria curentă . Dar ea poate angaja o supra–consolidare sau o sub-consolidare , la date viitoare . Totul depinde de scadențele noilor resurse și cel al operațiunilor existente .

O regulă importantă constă in plafonarea refinanțărilor necesare pe unul sau mai multe orizonturi fixate . De la unele volume , refinanțările și costul lor devin nesigure , riscul unui supracost legat de o cerere pe piață excesivă sau cel de a fi excesiv tributar tensiunilor lichidității pe piețe , sunt posibile .

Plafoanele impuse la refinanțările periodice vizează limitarea acestor riscuri . Pentru definirea acestor restricții trebuie ținut cont de impasurile operațiunilor existente și de cele ale noilor producții .

Reglementări privind lichiditatea băncii

In cele mai multe state , acestea se suprapun peste cerințele vizând rezervele minime obligatorii , folosite , in principal , ca un instrument de politică monetară , in funcție de evoluțiile conjuncturale .

In rest , problema lichidității și a modului de asigurare este o problemă de management bancar . Banca Centrală monitorizează , insă , indicatorii de lichiditate bancară de care se ține cont in acordarea calificativului general al băncii. Acești indicatori de lichiditate sunt calculați pe baza rapoartelor financiare prezentate periodic Băncii Centrale sau , in cazul inspecțiilor și în funcție de valoarea lor , se pot face recomandări de către personalul de specialitate al Băncii Centrale .

Problema lichidității bancare este mai importantă pentru derularea politicii monetare și mai puțin semnificativă din punct de vedere prudențial , fără a exista o armonizare la nivel internațional a indicatorilor folosiți pentru aprecierea lichidității .

În continuare sunt prezentate două modalități de reglementare a lichidității :

A) Indicele de lichiditate , calculate ca raport intre activele pe termen scurt și pasivele pe termen scurt , poate fi aplicat pe diferite scadențe .

Logica este de a valorifica dacă activele lichide acoperă datorii exigibile . Rațiunea minimală poate ajunge , în funcție de scadențe , la 100 % .

B) Coeficientul fondurilor proprii și resursele permanente stabilesc un raport minim de 60 % între resursele bancare pe termen lung și utilizarea lor . Sunt considerate fonduri proprii și asimilate fondurile proprii și resursele pe termen lung cu scadență de peste 5 ani.

Pe de altă parte , sunt considerate active : credite acordate pe termen mai mare de 5 ani, portofoliul de titluri și capitalul fix . Scopul principal al acestei reglementări este limitarea pe termen lung a utilizărilor la resurse cu același caracter .

Legislația românească referitoare la lichiditatea bancară se referă , în principal , la sistemul rezervelor minime obligatorii și la reglementarea lichidității valutare .

Rezervele obligatorii ale societăților bancare

In România , societățile bancare sunt obligate să constituie rezerve obligatorii în conturi la B.N.R. , în funcție de nivelul depozitelor atrase .

Nivelul prevăzut al rezervelor obligatorii se determină ca produs între baza de calcul și rata rezervelor obligatorii .

Baza de calcul o constituie nivelul mediu , pe perioada de observare , a mijloacelor bănești , în lei sau valută , atrase de societățile bancare de la persoanele fizice sau juridice ( care nu sunt obligate să constituie rezerve obligatorii ) , sub formă de depozite sau instrumente negociabile sau nenegociabile , plătite la vedere sau la termen . Sunt exceptate depozitele guvernamentale și cele asimilate acestora.

Baza de calcul poate prezenta două ipostaze , în funcție de obiectivele politicii monetare :

– nivel primar al bazei de calcul ; îl constituie nivelul elementelor de pasiv asupra cărora se aplică o rată a rezervelor obligatorii

– nivelurile marginale ale bazei de calcul ; le constituie nivelurile medii , în perioada de observare , care depășesc nivelul primar și asupra cărora se aplică ratele marginale ale rezervelor obligatorii

Perioada de observare ( intervalul pe care se determină baza de calcul ) o constituie a doua chenzină din luna anterioară și prima chenzină din luna de aplicare .

Perioada de aplicare ( intervalul de timp în care trebuie menținut în cont la B.N.R. nivelul prevăzut al rezervelor obligatorii ) este luna calendaristică .

În cazul în care nivelul prevăzut al rezervelor obligatorii este mai mic decât cel prevăzut , poate fi luată în cosiderare , în completarea rezervelor obligatorii , și o parte anumeralului aflat în casieriile societăților bancare .

Nivelul efectiv al rezervelor minime obligatorii este purtător de dobândă , până la nivelul prevăzut al rezervelor obligatorii exceptând numeralul inclus în nivelul efectiv al rezervelor obligatorii . Excedentul de rezerve ( ceea ce depășește nivelulș prevăzut ) nu este purtător de dobândă .

Pentru deficitul de rezerve se calculează și se percepe o dobândă penalizatoare specială pe durata unei luni calendaristice .

Ratele rezervelor obligatorii , ratele dobânzilor bonificate pentru aceasta , ratele dobânzilor penalizatoare sunt stabilite de B.N.R. în conformitate cu obiectivele sale de politică monetară . Astfel , ratele dobânzilor penalizatoare urmează , in general , rata dobânzii la creditele lombard ( foarte ridicată ) , ceea ce determină o gestionare atentă a rezervelor din partea băncilor .

De asemenea , baza de calcul poate suferi modificări în decursul timpului . Aceasta cuprinde în prezent și sumele în tranzit între sediile băncii , măsură luată la Banca Centrală pentru întărirea disciplinei financiare .

Asigurarea depozitelor bancare

Salvarea băncilor în situații excepționale este o preocupare primordial socială , deoarece falimentul unei bănci înseamnă prăbușirea relațiilor de credit și pierderea unei părți importante a clienților , a deponenților în special , care nu-și mai pot recupera integral sumele depuse .

Pentru evitarea acestor efecte ale falimentului bancar există mai multe soluții :

1. supravegherea temporară a retragerilor din depozite . Această soluție conferă băncii condiții de echilibru , dar afectează negativ numărul depunătorilor .

2. angajarea în răspunderea asupra gestiunii fondurilor a altor instituții care cooperează cu banca în preluarea unor active ale acesteia. Frecvent , în sistemul Casei de Economii și Consemnațiuni , statul garantează depozitele și corectitudinea utilizăii resurselor prin operațiile active efectuate , consimțind să preia la nevoie și să asigure lichiditatea necesară . Acest regim nu se poate asigura însă tuturor băncilor .

3. asigurarea depozitelor prin angajarea responsabilității restituirii depozitelor de către alte bănci sau instituții specializate . Soluția asigură credibilitate pentru deponenți care au certitudinea că depozitele lor vor fi recuperate în cazul falimentului bancar . Dacă băncile sunt încadrate pe scară largă în sistemul de asigurare , în rândul publicului dispare teama privind urmările falimentului bancar .

Pe de altă parte asigurarea determină un climat detensionat pentru bănci privind precauția lor față de risc . Având certitudinea satisfacerii depozitelor , bșncile se pot avânta în operațiuni riscante , abordând o atitudine agresivă în creditare în vederea creșterii profiturilor .

În același timp băncile se simt mai puțin angajate la creșterea gradului de capitalizare pentru că fără a avea un capital mare , banca are lichiditate în orice perspectivă .

In legătură cu acest fenomen de relaxare apare problema creșterii intensității supravegherii bancare , a acțiunii de control , pentru a preântâmpina intensificarea relaxării determinată de asigurare .

În tabelul de mai jos sunt analizate activele și pasivele B.C.R. în funcție de scadențe , pe baza perioadei rămase la data bilanțului contabil până la data scadenței , 31 decembrie 2000 .

Tabel 20 . Note la situațiile financiare consolidate pentru anul încheiat la

31 decembrie 2000

– milioane lei –

Sursa : Anuar B.C.R. pe anul 2000

În tabelul de mai jos sunt analizate activele și pasivele B.C.R. în funcție de scadențe , pe baza perioadei rămase la data bilanțului până la data scadenței , la 31 decembrie 2001 .

Tabel 21 . Note la situațiile financiare consolidate pentru anul încheiat la

31 decembrie 2001

– milioane lei –

Sursa : Anuar B.C.R. pe anul 2001

CAPITOLUL 3.4.

CALITATEA PORTOFOLIULUI DE CREDITE.

CONSTITUIREA DE PROVIZIOANE

Creditul bancar este principalul produs al B.C.R. , motiv pentru care de o importanță deosebită devin segmentele de clienți sau de piață care beneficiază de asemenea credite .

Prezentarea segmentelor de piață ale B.C.R. în domeniul creditării este anticipată în analizele ce se fac periodic privind situația creditelor acordate în monedă națională și în valută , care la 31 decembrie 2001 se structurează conform tabelului următor :

Tabel 22. Segmente de piață ale B.C.R. în domeniul creditării

-miliarde lei –

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 2000 , 2001

Creșterea soldului creditelor în 2001 comparativ cu 2000 este superioară la creditul în valută 24,3 % , comparativ cu creditul în lei 10,1% . Creditul în valută , echivalent în lei , suferă însă și influența modificărilor de curs .

Creditul în valută în echivalent USD a crescut de la 280 milioane USD în 2000 la 346 milioane în 2001 , adică cu 23,6% . Diferența până la 69 % în echivalent lei o reprezintă influența cursului de schimb .

O primă schemă sectorială pe care o monitorizează B.C.R. o reprezintă segmentul sectorului de stat comparativ cu cel privat .

Tabel 23. Repartizarea creditelor după forma de proprietate

– miliarde lei –

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 2000 , 2001

Tabel 24. Repartizarea creditelor pe principalele sectiuni ale economiei naționale

– miliarde lei –

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 2000 , 2001

Se constată că B.C.R. finanțează în mare măsură , peste 60% din totalul creditelor , industria românească , locul doi ocupându-l comerțul cu 17,6 % .

Principala concluzie care se desprinde din politica de creditare a B.C.R. este aceea că au avut prioritate : creditul pentru sectorul privat , creditul destinat industriei , și , din punct de vedere al termenului , creditul pe termen scurt .

CONSTITUIREA DE PROVIZIOANE

Activitatea bancară este , prin natura ei , purtătoare de riscuri specifice , vizavi de care se promovează , pe scara largă , o politică de prevenire și evitare print-o gamă largă de politici , căi și instrumente .

Totuși riscurile apar și se manifestă și ele reprezintă , pentru bănci , implicit , pierderi . Pierderile din riscuri sunt înregistrate în contabilitatea bancară pe o filieră specifică :

Pierderi → Provizioane → Costuri → Rezultate

Sau pe scurt explicat :

– băncile constituie provizioane pe măsura pierderilor constatate ( sau probabile )

– provizioanele se constituie pe seama costurilor înregistrate ca atare

– costurile suplimentare determinate de provizioane influențează rezultatele ( în sensul diminuării lor )

Astfel , în contextul dat , provizioanele se constituie în scopul acoperirii unei pierderi latente .

După zona de activitate în care se produc pierderile , provizioanele se pot constitui :

– prin dotație , adică prin constituirea ca atare a unei rezerve

– prin reevaluarea instrumentelor respective ( titluri , valută , etc .)

Prin natura lor , provizioanele prin dotație sunt mai extinse , fiind practicate în special în domeniul creditelor acordate , fiind cunoscute și printr-o adresare mai directă prin denumirea provizioane pentru pierderile din credite sau alocații pentru pierderile din credite .

În teoria și practica provizioanelor se utilizează două accepțiuni ale provizioanelor :

– provizioane specifice , determinate pentru fiecare caz în parte prin analiza situației debitorului ( abordare microeconomică ) ;

– provizioane generale , stabilite pe categorii de credite , funcție de gradul de risc imprimat de starea generală a economiei , ramurii , tipului de debitor ( abordare macroeconomică) .

Provizioane specifice

Provizioanele specifice , stabilite pe baza analizei situației concrete a debitorului , au ca elemente determinante :

– suma împrumutului și spezele bancare aferente ;

– antecedentele capacității de plată a debitorului ;

– perspectivele afacerii debitorului ;

– securitatea împrumutului , respectiv potențialul debitorului de a fi solvabil și gradul de recuperare a creanței prin garanții și averea mobilă și imobilă a debitorului ;

– costurile necesare pentru recuperarea creanței ;

– garanțiile speciale ce pot fi utilizate în caz de faliment al debitorului ( ipoteci , garanții guvernamentale , etc. ) ;

– prețul creanței pe piața secundară .

Funcție de aceste elemente poate fi determinată valoarea actuală a creanței , așa cum rezultă din tabelul următor :

Tabel 25. Estimarea creanței bazată pe pierderile estimate și

costurile de oportunitate

Sursa : Monedă , Credit , Bănci de Cezar Basno , Nicolae Dardac , Constantin

Floricel , E.D.P. București 1999

Provizioane generale

Provizioanele generale îșî afirmă denumirea , în primul rând , prin aplicabilitatea lor generală asupra oricărui debitor aflat în categoria de beneficiar de creanță , în care se încadrează , fie în funcție de calitatea împrumutului , fie în funcție de ramura în care acționează .

Pe de altă parte , abordarea generală presupune reflectarea stării generale a climatului economic . Astfel , elementele determinante ale provizionului general trebuie să se bazeze pe :

– experiența din trecut a băncii respective , de fapt a întregului sistem bancar național , privind managementul , respectiv pierderile din împrumutiri;

– previziunile privind dezvoltarea economică , climatul disciplinei economice și de plăți , profitabilitatea ;

– evoluția factorilor economici și politici care ar putea afecta capacitatea de platăa debitorilor băncii ;

– analiza evoluției provizioanelor , funcție de pierderile efective în ansamblu și pe categorii , de manieră să asigure , în continuare , o concordanță cât mai exactă între evoluțiile celor două trenduri .

În raport de toate acestea se vor stabili categoriile de creanțe diferențiate pe calitatea împrumuturilor , pe ramuri , sfere ale creditului ( personal , comercial și industrial , de consum sau ipotecar ) funcție de care să se stabileascăprocentele efectivede constituire a provizioanelor .

Legislația română în domeniu s-a orientat după practica americană , cu unele diferențe care înseamnă , la același nivel de credite , o provizionare de ansamblu mai mică , 3.80% față de 4.61% în varianta americană .

Mărimea absolută și relativă a provizioanelor depinde de mersul activității economice în ansmblul ei și de evoluțiile relaților cu clienții beneficiari de credite în climatul economico-social dat și are ca efect o importantă diminuare a rezultatelor .

Devine evident că ăn gestiunea bancară nivelul provizioanelor se afirmă ca un barometru specific ce exprimă calitatea gestiunii în condițiile de mediu date .

Practici și principii privind calculul provizioanelor

Baza de calcul a provizioanelor este reprezentată de creanțele neperformante .

Creanțele neperformante sunt creanțele , de origini diferite , care prezintă riscul de nerecuperare total sau parțial , în funcție de potențialul economico-financiar și capacitatea de plată a debitorului .

Situația de creanță neperformantă decurge din faptul că :

– este o creanță în contencios ;

– este o creanță care a depășit termenul de îngăduință pentru amânarea plății .

Considerarea creanțelor neperformante se face ca atare de către factori abilitați de decizie pe diversele trepte ierarhice ale băncii .

Trebuie precizat că nu toate creditele nerambursate la scadență devin credite neperformante . Multe din aceste credite devin recuperabile prin atitudinea expresă a debitorului , iar altele pot fi restructurate sau reeșalonate , ceea ce le schimbă condițiile de existență , dar le păstrează caracterul inițial , credite în regim normal .

Ca regulă generală , atunci când se modifică caracterul creanțelor și din neperformante reiau filiera normală , se poate efectua operațiunea de preluare la venituri a dotațiilor de provizioane respective .

Aplicarea normelor de constituire a dotațiilor de provizioane are unele particularități de ambiguitate care determină , ca predominante , deciziile subiective .

Rămâne de fapt la latitudinea băncilor :

– să aleagă momentul clasificării și declarării creanței de tip creanță neperformantă,

– să evalueze cuantumul părții de creanță considerată neperformantă ; se referă la situația în care o parte a creanței poate fi garantată cu diferite valori , atribuția evaluarii fiind tot a băncii ,

– să stabilească volumul pierderilor ce pot fi acoperite prin provizioane în exercițiul respectiv și , prin aceasta , cuantumul ‘ alunecării “ recuperării pierderilor spre exercițiile viitoare sau prin majorarea tarifelor .

Pentru asigurarea corectitudinii constituirii și utilizării provizioanelor și pentru evitarea situațiilor negative prin practicarea unor “ politici “ subiective , incorecte și primejdioase pentru ansamblul activității bancare , se recomandă cu insistență aplicarea principiilor :

– imaginii fidele , vizând cerințele ca informația contabilă să reflecte cu veridicitate realitatea economică ;

– prudenței , în măsură să asigure constituirea de rezerve acoperitoare funcție de nivelul real al pierderilor ;

– independenței exercițiilor contabile , funcție de care să se localizeze și să se recupereze pierderile strict în cadrul exercițiului de referință .

Analiza procesului de provizionare

Activitatea de provizionare , respectiv de constituire a fondurilor destinate acoperirii pierderilor efective și concomitent a înregistrării drept cheltuieli , trebuie să se desfășoare cu oportunitate în momentele în care se constată existența fenomenelor ce îndreptățesc și obligă aplicarea acestei proceduri .

Mai puțin frecvente , dar tot atât de importante , sunt și operațiunile de desfințare a provizioanelor și transformare în venituri a resurselor respective , ca urmare a modificărilor calitative ale creanțelor , situație în care trebuie să se manifeste , de asemenea , operativitate .

Astfel , derularea cu regularitate , cu oportunitate și fluență a operațiunilor legate de înregistrarea provizioanelor rămâne o sarcină curentă importantă .

Periodic unitățile bancare trebuie să analizeze :

– evoluția și regularitatea reconsiderării categoriilor de credit , funcție de care depinde aplicarea cu operativitate a unor niveluri de dobânzi corespunzătoare ; scopul principal urmărit fiind sesizarea din timp a scăderii în calitate a creanțelor cu creșterea corespunzătoare a nivelului de dobânzi aplicat ,

– pertinența provizionării efectuate în sensul corespondenței gradului de acoperire prin tactica aplicată prin plan ( prin calcul estimativ ) și derularea efectivă a procesului de constituire a rezervelor privind riscul de credit .

Asemenea analize sunt în măsură să determine modificări ale tacticii schimbării în calculul estimativ și în nivelurile de preț stabilite pe fiecare categorie de creanțe.

De asemenea , pe parcurs , sau la sfârșitul exercițiului , se recomandă a se utiliza indicatori specifici de expresie și apreciere a procesului de provizionare , cum sunt:

– rata creanțelor neperformante ,

– rata de provizionare a creanțelor neperformante ,

– rata efortului net .

Rata creanțelor neperformante , ca raport între creanțele neperformante și totalul creanțelor este în măsură să evalueze , în timp , evoluția creditelor neperformante și să determine decizii cu privire la gradul de risc al creditului .

Creanțe neperformante

Rata creanțelor neperformante = ────────────── * 100

Total creanțe

Rata de provizionare a creanțelor neperformante este raportul între provizioanele constituite și creditele neperformante și exprimă rata efectivă de acoperire a riscului creditului aferent creditelor neperformante .

Provizioane constituite

Rata de provizionare = ────────────── * 100

Credite neperformante

Rata efortului net de acoperire a exercițiului care este raportul dintre efortul net și totalul creditelor acordate .

Efortul net de provizionare

Rata efortului de acoperire = ───────────────── * 100

a exercițiului Total credite acordate

În acest cadru efortul net este , în general , diferența între provizioanele înregistrate și valoarea pierderilor sau câștigurilor efective care determină funcționarea provizioanelor .

Această diferență este reprezentată de :

– dotațiile pentru provizioane aferente creanțelor definitiv irecuperabile și , pe de altă parte de :

– desfințările de provizioane care reprezintă recuperări excepționale ale unor creanțe considerate , în exercițiile anterioare , irecuperabile .

Acest indicator exprimă acuratețea și corectitudinea care caracterizează activitatea de provizionare la banca respectivă și pune în lumină eventualele erori .

Derulate pe parcurs sau la finele exercițiului , analizele asupra activității de provizionare sunt menite să asigure jaloane semnificative ale procesului de monitorizare a provizionării și să instituie disciplină și responsabilitate , într-un segment determinant pentru stabilitatea judicioasă a performanțelor bancare .

Conform prevederilor H.G. nr. 335/1995 , banca , pe lângă rezerva generală pentru riscul de credite , poate constitui provizioane specifice de risc pentru următoarele categorii de credite , inclusiv dobânzile aferente acestora :

a) credite pierdere , în limita a 100% din soldul acestora ;

b) credite îndoielnice , în limita a 50% din soldul acestora ;

c) credite substandard , în limita a 20% din soldul acestora ;

d) credite în observație , în limita a 5% din soldul acestora ;

e) credite standard, nu se constituiesc provizioane .

În politicile adoptate în domeniul creditului bancar , un loc important l-au ocupat măsurile de protecție prin constituirea de provizioane pentru credite și dobânzi , materializate în provizioanele specifice .

Tabel 26. Evoluția provizioanelor în perioada 1999-2001

– miliarde lei –

Sursa : Anuare B.C.R. pe anii 1999 , 2000 , 2001

În cursul anului 1999 banca a procedat la scoaterea în afara bilanțului a unor credite neperformante pentru care s-au utilizat sume importante din provizioanele constituite pentru acoperirea în parte a acestor credite , diferența fiind suportată pe costurile băncii .

CAPITOLUL 3.5.

CREDITELE NEPERFORMANTE ȘI IMPACTUL

ACESTORA ASUPRA REZULTATELOR

FINANCIARE ALE BĂNCILOR

Unitățile bancare realizează o evaluare a clienților , în funcție de care se derulează relațiile viitoare dintre aceștia .

Calitatea portofoliului de credite a bșncii va depinde de :

– nivelul de performanțăa activității debitorului ( a împrumutatului );

– diferențierea creditelor funcție de utilizările lor

A . Stabilirea performanțelor financiare ale împrumutatului

Determinarea calității debitorului se apreciază de bănci prin încadrarea intr-una din categoriile A-E prevăzute și are la bază un sistem de clasificare a agenților economici în 5 categorii :

1. Categoria A : Împrumutați cu o activitate economico-financiară rentabilă , având asiguarate toate condițiile de aprovizionare-desfacere , tehnologice , organizatorice și de personal ce determină rambursarea la termen a ratelor scadente aferente creditelor contractate , cât și a dobânzilor contractate .

2. Categoria B : bună situație economico-financiară în prezent , își realizează indicatorii de bonitate la un nivel superior , dar pentru perioada următoare nu sunt perspective privind menținerea performanțelor financiare la același nivel , existând fie probleme de natură organizatorică , tehnologică , de personal , fie legate de obiectul și natura activității .

3. Categoria C : în prezent , situația financiară și economică satisfăcătoare , existând tendința de înrăutățire a indicatorilor de producție , eficiență a activității organizatorice și de personal .

4. Categoria D : situașie economico-financiarăcaracterizată prin indicatori inferiori , oscilând în perioade relativ scurte de timp între o activitate nesatisfăcătoare și una satisfăcătoare .

5. Categoria E : activitate nerentabilă , înregistrând pierderi ce implică incertitudinea privind capacitatea de a rambursa creditul și dobânzile .

Cuprinderea agenților economici într-o categorie sau alta din cele cinci trebuie făcută pe baza analizei performanțelor economico-financiare potrivit unui set de criterii și anume :

– forma de organizare a agenților economici ;

– sectorul în care-și desfășoară activitatea și poziția unității în cadrul ramurii sau subramurii ;

– lichiditatea patrimonială;

– rata autonomiei financiare ;

– structura economico-financiară ;

– rotația activelor circulante ;

– garanții asiguratorii ;

– sezonalitatea activității desfășurate ;

– dependența de piețele de aprovionare și desfacere ;

– nivelul sprijinului guvernamental ;

– perspectiva economico-financiară a unității .

B. Clasificări privind utilizarea creditului

Delimitarea creditelor acordate în funcție de respectarea termenelor de rambursare stabilite prin contracte se face astfel :

a) împrumuturi curente , la care termenele stabilite prin contracte și dobânzile aferente nu au ajuns încă la scdență sau ratele au fost achitate la termenele convenite în contracte

b) împrumuturi cu scadență întârziată , la care ratele scadente ale creditului sau dobânzile aferente nu au fost achitate la termenul contractual , fiind întârziate cu până la 30 de zile

c) împrumuturi restante , la care dobânzile și ratele scadente ale creditului au depășit cu mai mult de 30 de zile termenul stabilit

Dina analiza împrumuturilor , conform metodologiei prezentate se poate determina calitatea portofoliului de credite astfel :

1. Credite performante ( cu risc redus ) sunt acele plasamente ce nu implică deficiențe și riscuri care ar putea periclita administrarea datoriei în maniera convenită prin contractul de credit și care se acordă clienților solvabili pentru afaceri bune .

2. Credite în observație au fost acordate clienților cu rezultate economico-financiare foarte bune , dar care în perioade scurte de timp întâmpină greutăți în rambursarea ratelor scadente și a dobânzilor aferente .

În acestea se cuprind și acele credite neajunse la scadență , inclusiv cele pentru care ratele și dobânzile aferente au fost rambursate la termen , dar care au fost acordate unor clienți pentru a cșror activitate banca prelimină o reducere în viitor a cifrei de afaceri ca urmare a unor posibile probleme din punct de vedere al aprovizionșrii tehnico-materiale , a perspectivei de reducere a cererii produselor pe piață , a condițiilor tehnice și tehnologice sau a unor probleme organizatorice și de personal .

3. Credite sub standard sunt acele plasamente ce prezintă deficiențe și riscuri clare , care periclitează lichiditatea datoriei , fiind insuficient protejate de valoarea netă a capitalului și / sau capacitatea de plată a beneficiarului de împrumut .

Aceste credite se caracterizează prin posibilitatea reală a băncii de a prelua parțial unele pierderi , dacă deficiențele creditului nu sunt corectate pe parcurs , ca urmare a imposibilității recuperării integrale a împrumutului .

4. Credite incerte ( cu risc major ) sunt acelea pentru care rambursarea sau lichidarea lor pe baza condițiilor , valoriilor și garanțiilor existente este foarte discutabilă , fiind practic neprotejate sau protejate într-o mică măsură de valoarea realizabilă a garanției lor.

5. Credite clasificate drept pierderi sunt acelea care nu mai pot fi restituite băncii .

Toate aceste clasificări prezentate până acum pot fi urmărite în următorul tabel :

Tabel 27. Clasificări ale creditelor

Sursa : Monedă , Credit , Bănci de Cezar Basno , Nicolae Dardac , Constantin

Floricel , E.D.P. București , 1999

C. Efectele clasificării creditelor în raporturile cu clienții

Clasificarea creditelor funcție de calitățile și potențialul economico-financiar al debitorului are urmări semnificative în ceea ce privește regimul dobânzilor și respectiv al provizioanelor care reprezintă costuri suplimentare pentru bănci , cu un sistem specific de evidențiere și acoperire .

În funcție de categoria de credite se poate aplica și un sistem de ierarhizare a dobânzii , astfel :

– pentru credite performante : dobândă normală

– pentru credite în observație : o dobândă cu n puncte peste cea normală

– pentru credite sub standard : o dobândă cu x puncte peste cea normală

– pentru credite incerte : o dobândă cu y puncte peste cea normală

Mărimile n , x , y se pot stabili în fiecare etapă și de fiecare bancă în funcție de nivelul dobânzii normale și de amploarea riscului .

Tot în funcție de categoria de credit se stabilește și cuantumul provizionului constituit :

– pentru credite performante : 0 % ;

– pentru credite în observație : 5 % ;

– pentru credite sub standard : 20 % ;

– pentru credite incerte : 50 % ;

– pentru credite cu pierderi : 100 % .

Sumele constituite drept provizioane se consideră drept costuri suplimentare pentru bancă , se înregistrează ca atare la costituire , reprezentând contabil resursele necesare care să acopere , ăn momentul conturării definitive a pierderilor , condiția de acoperire .

După cum se vede , pe de o parte , banca își creează condiții pentru eliminarea efectului riscului de credit obținerea de venituri suplimentare rezultate din majorarea dobânzilor , funcție de categoria de risc .

Pe de altă parte , în momentul în care riscul devine certitudine , prin sistemul provizioanelor , pierderile aferente sunt înregistrate și acoperite în cadrul unui sistem de referință rațional , din punct de vedere contabil și economic .

CONCLUZII

Pe ansamblul BCR , în perioada 1999-2001 , atât veniturile cât și cheltuielile au avut un trend crescător , ca urmare a dezvoltării continue a activității băncii , dar în proporții diferite , ritmul de creștere a cheltuielilor fiind în mod constant superior celui a veniturilor . Aceasta se datorează , în mare măsură , influențelor mediului economic general și a celui financiar-bancar în special .

Anul 2001 pentru B.C.R. a fost un an al consolidării poziției de lider în mai multe zone de afaceri , o perioadă în care s-a reușit îmbinarea creșterii cantitative cu semnificative îmbunătățiri calitative .

B.C.R. este în prezent bine cunoscută și este percepută ca una dintre cele mai stabile instituții financiare de pe piața românească . Ea este cea mai mare bancă din România având o cotă de oiață de aproximativ 30 % pe toate segmentele de piață pe care acționează , clienții sai depășind cifra de 2,7 milioane .

În cursul anului 2001 creditele acordate de bancă clienților săi s-au cifrat la 3,5 miliarde USD ( pe rulaj ) , rămânând pe sold la finele anului peste 1 miliard USD .

Calitatea creditelor s-a îmbunătățit în ultimii ani , în special ca urmare a perfecționării procedurilor de creditare și a menagementului riscului . Acum trei ani B.C.R. a introdus propriul său sistem de rating pentru clasificarea creditelor , sistem care este foarte apropiat de cel prevăzut de standardele internaționale , iar beneficiile pentru bancă nu au întârziat să apară .

Pentru perioada următoare banca și-a stabilit , prin planul de afaceri , ca obiectiv major creșterea în termeni reali a profitului obținut , prin schimbarea tendinței înregistrate în anii precedenți în ceea ce privește corelarea veniturilor\cheltuielilor ( pe total și în structură ) și obținerea unei marje corespunzătoare între dinamica acestora .

Aceasta înseamnă realizarea unei dinamici susținute a veniturilor prin :

– o structură și o calitate a activelor productive care să determine obținerea celui mai bun randament , în condițiile cunoașterii și stăpânirii riscurilor asociate .

– creșterea încasărilor din comisioane și a veniturilor din alte surse . Aceasta reprezintă principala sursă de sporire a veniturilor , pe fondul prognozării unei anumite plafonării a dobânzilor și a îngustării marjei dobânzii .

– o politică de preț ( dobânzi și comisioane ) și de facilități asociate care să aibă în vedere situația concurenței , nivelul costurilor pentru produsele și serviciile oferite clienților și gradul de informatizare al băncii .

În paralel trebuie realizată o gestiune atentă a cheltuielilor pe ansamblu și în structura acestora , pentru încadrarea lor în parametrii planificați astfel :

– diminuarea cheltuielior cu dobânzile , pe fondul preconizatei stabilizări economice , dar cu asigurarea echilibrului între maturitățile plasamentelor efectuate și ale resurselor atrase și a unei lichidități corespunzătoare .

– diminuarea cheltuielilor cu provizioanele , în strânsă legătură cu acțiunile de îmbunătățire a calității portofoliuluide credite .

– menținerea cheltuielilor cu funcționarea la un nivel comparabil cu cel al comisioanelor încasate .

BIBLIOGRAFIE

1. MONEDĂ , CREDIT , BĂNCI – Cezar Basno , Nicolae Dardac , Constantin

Floricel , Ed. Didactică și Pedagogică , București 1999

2. PRODUSE , COSTURI ȘI PERFORMANȚE BANCARE – Nicolae Dardac ,

Cezar Basno , Ed. Economică , București 2000

3.OPERAȚIUNI BANCARE – Cesar Basno , Nicolae Dardac , Ed. Didactică și

Pedagogică , București 1996

4. GESTIUNE ȘI AUDIT BANCAR – Vasile Dedu , Ed. Pentru Științe

Naționale 2001

5. GESTIUNE BANCARĂ – Vasile Dedu , Ed. Didactică și Pedagogică ,

București 1999

6. SCURT ISTORIC AL PRIMILOR ANI DE FUNCȚIONARE A BĂNCII

COMERCIALE ROMÂNE – Ionel Mihai Cetățeanu

7. CREDITE BANCARE – N. Davidescu , Tribuna Economică nr.22-23/98

8 . BĂNCI ȘI OPERAȚIUNILE BANCARE – L. Ionescu , București 1996

9 . GESTIUNEA RISCURILOR BANCARE – L. Roxin , E.D.P. București

1997

10. MANUAL DE CREDITARE B.C.R.

11. Anuar B.C.R. pe anul 1998

12. Anuar B.C.R. pe anul 1999

13. Anuar B.C.R. pe anul 2000

14. Normele nr.8/1999 ale B.N.R. privind limitarea riscului de credit al băncilor ( M.O. 245/1 iunie 1999 )