Performanta Companiei

CAPITOLUL 2

PERFORMANȚA COMPANIEI

2.1. PERFORMANȚA COMPANIEI – DEFINITĂ ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE

În orice domeniu , inclusiv în domeniul economic , ne dorim să fim performanți. Modul în care obținem performanța este foarte complex.

”Există foarte puține studii în care performanța este conceptualizată” (Tangen, 2005, 34). În literatura de specialitate autohtonă și străină s-au dat o serie de definiții . Vom arăta în continuare câteva definișii date performanței în general și în special în domeniul economic.

”Performanța este definită ca fiind o realizare deosebită într-un domeniu de activitate ” (DEX, 1998). În această definiție se incadrează un număr mic de intreprinderi.

”Managerii sunt interesați de performanța globală a companiei , investitorii (actuali și potențiali) vor percepe performanța prin prisma rentabilității investiției, salariații și clienții vor manifesta interes față de stabilitatea intreprinderii iar creditorii au în vedere solvabilitatea și lichiditatea” (Ștefănescu, 2005).

”La nivel microeconomic, caracterizează performanța ca fiind o stare de competitivitate a entității economice, atinsă printr-un nivel de productivitate și eficacitate care-i asigură o prezență durabilă pe piață” (Niculescu și Lavalette, 1999, 256).

”Performanța poate fi considerată ca fiind un rezultat deosebit obținut în domeniul managementului, cel economic, comercial etc. ce implică eficiența, eficacitatea și competitivitatea companiilor și comportamentele lor procesuale și structurale ” (Verboncu și Zalman, 2005, 63).

”Performanța companiei arată capacitatea ei de a progresa grație eforturilor constante”(Albu și Albu, 2005, 30).

”Noțiunea de performanță este asociată unei ideologii de progres, de efort, de a face întotdeauna mai bine. Această este o abordare dinamică legând performanța de acțiune, de un anume comportament, și nu doar de un rezultat (o viziune statică). Noțiunea de performanță are un caracter abstract, iar definirea acesteia se face de multe ori prin raportarea la alte concepte: eficiență, eficacitate și valoare” (Albu și Albu, 2005, 31).

”Performanța în intreprindere reprezintă atingerea obiectivelor ce contribuie la ameliorarea cuplului cost-valoare, și nu doar ceea ce contribuie la diminuarea costului sau la creșterea valorii. Aprecierea performanțelor implică luarea în considerare a unor aspecte ale activității întreprinderii în strânsă legatură cu rezultatele globale și parțiale.” (A. NEGREA, 2014).

”Diagnosticul financiar permite aprecierea performanțelor ținad cont de următoarele avantaje: 1) Se impune o viziune parțială a performanțelor. Eficacitatea întreprinderii poate fi caracterizată prin metode de analiză. 2) Ea tratează performanțele pe baza unor criterii monetare de măsurare și evaluare. 3) Aprecierea financiară a performanțelor se realizează din punct de vedere sintetic și global, printr- o viziune de ansamblu a rezultatelor.  În final, diagnosticul financiar va permite evaluarea întreprinderii în funcție de rentabilitate și de gradul de risc aferent. (A. NEGREA, 2014).

2.2 ANALIZA RATELOR DE RENTABILITATE. RISCUL FINANCIAR

Rentabilitatea reprezintă capacitatea  capitalului investit sau plasat de a garanta venituri ( în termeni financiari), ele fiind evaluate în mărimi absolute (prin marje) și relative (prin rate).

La ratele de rentabilitate se confruntă un indicator de rezultat (EBE, Rexp, Rbrut, Rnet), cu un indicator al fluxul global de activitate (CA), sau la mijloacele folosite pentru obținerea rezultatului socotit (capital economic, capital propriu, costuri).

Ratelor de rentabilitate sunt : rate de randament și rentabilitate și rate de marjă; 

2.2.1 Ratele de Marjă 

A. Ratele de marjă  abalizeaza randamentul întreprinderii în activitatea comercială, adică profitabilitatea acesteia în comparație cu:

1) Exploatarea, cu ajutorul rapoartelor:

; ; .

2) Activitatea globală, prin intermediul rapoartelor:

; (rata marjei nete).

2.2.2 Ratele de Randament Și de Rentabilitate 

Ratele de randament și de rentabilitate se pot grupa în două categorii:

1) Rate de randament care împarte un indicator de rezultat  la o evaluare a capitalului economic realizat de întreprindere. Ia naștere astfel noțiunea de rentabilitate economică, care măsoară puterea activului economic (activ imobilizat brut + NFRE) de a da un excedent și de a asigura remunerarea aportorilor de fonduri – acționari și creditori – care asigură finanțarea.

a) Prima versiune : ,

Rată de rentabilitate economică brută  ajută la evaluarea performanței exploatării (industrială și comercială) și facilitează comparații intrasectoriale.

Evoluția în timp a acestei rate arată creșterea, stagnarea sau scăderea eficacității întreprinderii, fără a fi afectată de fiscalitate, amortizare și provizioane.

b) Se poate aplica formula de mai jos (în cazul în care nu avem date suficiente :

.

Raportul poate fi pus într-un lanț de rate echivalent cu noțiunea de ROA (return on assets). Ea reprezintă o rata a rentabilității investițiilor:

c)   = = Re2 ∙ S Rex, ,

în care:

= Ponderea rezultatului exploatării în excedentul brut.

Randamentul economic al activelor (Re3) se poate calcula cu formulele:

în care:

Rv = Rata rentabilității veniturilor (profitabilitatea cifrei de afaceri);

Na = Numărul de rotații ale activului bilanțului;

Nac = Numărul de rotații ale activelor circulante;

Sac = Ponderea activelor circulante în activul bilanțului.

Aceste evoluții individuale ale ratelor de marja și de randament se reflectă în continuare în evoluția indicilor agregați ce caracterizează eficiența generală a utilizării activelor prin ratele de rentabilitate și ratele de randament determinate pe baza lanțului de rate:

 Prin examinarea ratelor de rentabilitate economică prin ratele de marja și de randament se pot afla elementele care au efect pozitiv asupra lor, din care se pot deduce politici comerciale cu efect pozitive asupra randamentului economic ( de exemplu : politica calității produselor cu profitabilitate apreciabilă, datorată unor prețuri mari, dar cu o viteza de rotație mică, sau politica unor prețuri mici, cu profitabilitate redusă, dar cu o viteză de rotație accelerată.

Se mai poate pune în plus rezultatul bun al creșterii ponderii activelor circulante în activul bilanțului, care reflectă aportul favorabil al creșterii gradului de lichiditate al activelor asupra creșterii randamentului economic al activelor, respectiv asupra ratei rentabilității economice.

2)  Ratele de rentabilitate financiară arată capacitatea capitalurilor proprii de a realiza plus valoare , după remunerarea capitalurilor împrumutate, care va permite remunerarea capitalurilor acționarilor (dividende) și autofinanțarea  întreprinderii.

Indicatorul cel mai sintetic al ratei rentabilității financiare (Rf) rezultă din raportul dintre rezultatul exercițiului și capitalurile proprii:

 (%)

Raportul oferă o informație privind rata de remunerare a investițiilor realizate de actionarii care au constituit inițial capitalul întreprinderii sau au lăsat în rezervă o parte din beneficii.

 Rezultatul exercițiului brut sau net permite determinarea ratei rentabilității financiare nete (Rfn) în funcție de rata rentabilitații brute (Rfbr):

             = Rfbr (1 – i),

în care: i = cota de impozit.

Rata rentabilității financiare nete corespunde noțiunii de ROE.(return on equity) utilizată în terminologia anglo-saxona.

Un nivel ridicat al rentabilității capitalurilor proprii îi permite întreprinderii să găsească noi capitaluri pe piața financiară pentru a-și finanța creșterea. Dacă această rată este mică și inferioară ratelor pieței, întreprinderea va avea dificultăți în atragerea de capitaluri.

Un nivel ridicat al ratei rentabilității financiare poate avea și efecte negative , deoarece el poate fi urmarea unor capitaluri proprii prea slabe și a unui risc major , ceea ce poate fi observat prin determinarea Rcp – ratei rentabilității capitalurilor permanente :

 Rezultatul (care permite remunerarea capitalurilor permanente) conține în primul rând rezultatul net și dobânzile după impozit ( cheltuielile financiare sunt deductibile din rezultatul brut) . Formula ratei capitalurilor permanente (Rcp) este următoarea:

Determinarea elementelor de creștere a ratei rentabilității financiare (a capitalurilor proprii), impune următoarea formulă de calcul:

în care:

Rv = Profitabilitatea cifrei de afaceri numită și rata rentabilității veniturilor sau marja netă .

Nac = Numărul de rotații ale activelor circulante;

Sac = Ponderea activelor circulante în activul total.

în care:

= Levierul financiar (rata îndatorării).

            Astfel rata rentabilității financiare ajunge egală cu produsul:

Rf = Rv ∙ Nac ∙ Sac(1 + LF).

Așa se explică de ce o marjă netă (Rv) mică, cum este în cazul marilor unități, produce o rentabilitate financiară satisfăcătoare , dacă activele circulante se învârt repede (fără creanțe și cu stocuri reduse), dacă crește gradul de lichiditate al activului (Sac) și dacă capitalurile proprii sunt relativ slabe (folosesc investiții prin leasing și au credite-furnizori mari).

Aceasta are ca efect creșterea ratei îndatorării, a levierului financiar (LF), ajutând întreprinderea în luarea deciziile strategice de finanțare referitoare la raportul capitaluri proprii/datorii, în funcție de randamentul economic al activelor și de rata dobânzii. Efectul creșterii levierului financiar (ratei îndatorării) poate fi favorabil dar și riscant, deoarece de efectul levierului depinde  riscul financiar ce rezultă din costul capitalului (propriu sau împrumutat) care asigură finanțarea.

Diferența dintre costul capitalurilor proprii și costul capitalurilor împrumutate constă în faptul că primele sunt remunerate numai dacă întreprinderea realizează un beneficiu net contabil, în timp ce capitalurile împrumutate trebuie remunerate indiferent de situație (beneficiu sau pierdere). În acest caz, cheltuielile financiare ce includ dobânzile la împrumuturi pot diminua capacitatea de autofinanțare până la insolvabilitate reprezentând un risc financiar.

Riscul financiar este măsurat prin efectului de levier, care decurge din diferența dintre rata rentabilității economice (Re) și rata rentabilității financiare (Rf), ca efect al îndatorării întreprinderii.

Din relația: ,

se deduce: Rexp = Re·(C+D), care se introduce în relația de calcul a rentabilității financiare: ,

în care, veniturile financiare (Vfin) și rezultatul extraordinar (Rextr) nu sunt legate de exploatare, poate ieși din formulă, rentabilitatea financiară și este egală cu:

,

în care: d = Rata dobânzii;

  D / C=LF – levierul financiar

Rata rentabilității financiare devine :

Rf = Re + LF·(Re – d),

Relația de mai sus rezultă și din egalitatea:

Rf – Re = LF·(Re – d) = ELF

unde:

LF·(Re – d) = ELF = Efectul de levier financiar

Efectul de levier financiar calculat, poate avea și altă formulă:

ELF = Rf – Re = (Re – d) · LF

În concluzie efectul de levier financiar este cu atât mai mare, cu cât diferența dintre rentabilitatea economică (randamentul activelor) și rata de îndatorare (levierul financiar) este mai mare.

În privința efectului îndatorării prin mecanismul efectului levierului financiar pot fi menționate următoarele cazuri:

a) Îndatorarea nu are nici un efect (ELF = 0), în cazul în care rentabilitatea economică este egală cu rata dobânzii (Re = d) și, în consecință, Rf = Re repectiv rentabilitatea financiară egalează rentabilitatea economică.

b) Apelarea la împrumururi permite amelioararea rentabilității financiare printr-un efect de levier pozitiv (ELF > 0) în măsura în care rentabilitatea economică este superioara ratei dobânzii (Re > d) și, în consecință, Rf > Re mai respectiv rentabilitatea financiară este superioară rentabilității economice .

c) Efectul de levier ajunge  negativ (ELF < 0) sau de "măciucă" în cazul în care rentabilitatea economică este inferioară ratei dobânzii (Re < d), ceea ce reduce rentabilitatea financiară față de cea economică (Rf < Re).

            Cu ajutorul elementelor efectului levierului financiar, se poate determina indicele levierului financiar ILF =Rf/Ee. Dimensiunea indicelui ne arată dacă intreprinderea se poate îndatora sau nu în viitor:

a) Întreprinderea se poate îndatora daca ILF > 1, deoarece îndatorarea îi potentează gradul de rentabilitate a capitalurilor proprii. Utilizarea îndatorării trebuie totuși făcută cu prudență, deoarece aceasta limitează independența financiară a întreprinderii, îi reduce posibilitățile suplimentare de îndatorare în perioada de criza și îi crește volatilitatea rezultatelor și a rentabilității capitalurilor proprii la variațiile volumului de activitate în raport cu valorile critice (pragul de rentabilitate).

b) Dacă indicele ILF < 1, efectul negativ al împrumuturilor este rezultatul unui randament economic al activelor redus, ce nu poate acoperirii ratai dobânzii – intreprinderea prezintă  risc de insolvabilitate.

c) In cazul finanțării doar din capitaluri proprii, atunci ILF = 1, deci există egalitatea dintre rentabilitatea financiară și rentabilitatea economică iar riscul financiar nu există.

În analiza efectul de levier se arată următoarele :

a) Efectul de levier ar trebui să se exprime se obicei după impozitare, ratele nete de rentabilitate (economică, financiară) se determină după scăderea impozitului pe profit, în cota :

   b)  Efectul de levier net se strabilește cu ajutorul efectului de levier brut ținând cont și de cota de impozit (i):

       ELFnet = ELFbr(1 – i) = Rfn – Ren

Recurgerea la efectul de levier este o practică încurajată de tratamentul fiscal, mult mai sever față de beneficiile conservate și de dividende (puțin sau deloc deductibile din impozitul întreprinderii) decât față de dobânzile la datorii (totdeauna deductibile din impozit).

 În concluzie, riscul financiar decurge din utilizarea îndatorării, fiind legat de structura financiară (a pasivului) și crește odată cu gradul de îndatorare. De aceea, studiul riscului legat de îndatorare trebuie aprofundat prin analiza solvabilității și lichidității întreprinderii, direct afectate de prezența datoriilor în cadrul resurselor de finanțare a activității curente

CAPITOLUL 3

ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR ȘI A PERFORMANȚEI FINANCIARE. STUDIU DE CAZ

3.1. ANALIZA ECHILIBRELOR FINANCIARE. STUDIU DE CAZ S.C. ROMCAB S.A. TÂRGU MUREȘ

Bilantul este imaginea întreprinderii, care, indiferent de forma de prezentare, trebuie să ofere răspuns la o serie de întrebări specifice celui care efectuează analiza.

Aceste întrebări decurg din modul în care se realizează egalitatea între activul și pasivul bilanțului, egalitate care transpune o identitate fundamentală între două reprezentări diferite ale aceleiași dimensiuni economice, sursele fondurilor (originea lor), ar trebui să coincidă cu necesitățile intreprinderii .

Studiul bilanțului implică analiza acestuia în două directii: orizontală și verticală, fiecare punînd în evidență anumite corelații cu semnificații deosebite în aprecierea situației financiare a întreprinderii.

Analiza bilanțului făcută pe orizontală arată cum se realizează principalele echilibre financiare (pe termen scurt și lung) ale întreprinderii , cu ajutorul unor mărimi: situația netă, fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria.

3.1.1. Analiza Situației Nete

Cu ajutorul bilanțului contabil se poate determina Situația Netă (SN) a întreprinderii cu ajutorul relației:

SN = Active – Datorii totale

Situația Netă (SN) arată valoarea contabilă a drepturilor pe care le au proprietarii asupra întreprinderii, fiind bunurile proprietarilor și care ar trebui să poată asigura funcționarea și independența financiară a întreprinderii.

Situația Netă este un indicator mai important, ce arată valoarea activului determinat într-un moment și care este cerut de proprietarii, acționarii, și creditorii , în special la lichidarea societății. Situația Netă  se determină punând față în față bunurile și datoriile de aceeași scadență.

Situația Netă pe baza bilanțului financiar  se determină cu formula:          

a) SN = Total active – Datorii totale – Venituri în avans = Capitaluri proprii.

Situația Netă pe baza bilanțului contabil armonizat  :

b) SN = (Total active – Datorii curente) – Datorii peste 1 an = F – G.

 Situatia Netă este prezentată în Tabelul nr. 3.1.1 :