Performanta Administratiei Publice In Conditiile Descentralizarii Acesteia

b#%l!^+a?

CAPITOLUL I: DESCENTRALIZAREA, CENTRALIZAREA ȘI b#%l!^+a?CONCENTRAREA CA MODALITĂȚI DE ÎNFĂPTUIRE A ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

1.1. Considerații generale

Problema centralizării și descentralizării în administrația publică, a cărei chintesență se exprimă, în final, în gradul de autonomie în soluționarea problemelor cu care se confruntă colectivitățile din unitățile administrativ-teritoriale, s-a pus și se pune în orice stat, indiferent de forma de guvernământ, de structura sa și de regimul politic. Există astfel, aspecte și trăsături specifice diferențiate după cum ne referim la un stat unitar sau la unul federal, la o formă de guvernământ monarhică sau la una republicană și la un regim politic democratic sau la unul dictatorial.

Sub aspectul organizării politice a puterii, doctrina de drept public operează cu trei mari noțiuni: statul unitar, statul federal și uniunea de stat. Fără a releva particularitățile fiecăruia dintre ele, nefiind acesta obiectul analizei noastre, vom constata după cum opinează prof. Antonie Iorgovan, că doctrina administrativă din ultimii ani atunci când se referă la modul de organizare a administrației teritoriale, se oprește la trei principii: principiul centralizării, principiul descentralizării și principiul desconcentrării. Astfel, se poate vorbi de mai multe regimuri politice determinate de relațiile existente între centrul (puterea centrală) și teritoriul (puterile locale), și anume: un regim de centralizare administrativă, un regim de desconcentrare administrativă și un regim de descentralizare administrativă. În ultimul timp, atât în literatura de specialitate franceză, dar și română se fac referiri și la alte principii care definesc alte regimuri intermediare (mixte) de administrație publică: descentrare, delocalizare, regionalizare etc., fără a se intra în conflict cu teza clasică.

Oricare dintre aceste regiuni este un regim administrativ-teritorial, privind numai administrația publică, nepunând în discuție unitatea politică a statului. Ca atare, regimurile administrative se remarcă în interiorul statului unitar, nicidecum împotriva sau în afara lui. Evident regimurile administrative există și în interiorul statelor membre ale unui stat federal, reprezentând o problemă internă a statelor federale, nu una a statului federal.

Administrația publică, ca activitate nu poate fi realizată dintr-un singur centru aflat pe teritoriul statului, ci trebuie organizată în așa fel încât să asigure atât nevoile societății în general, cât și cele ale colectivităților locale din toate unitățile administrativ teritoriale ale statului.

Astfel, într-o primă etapă, statul își organizează teritoriul, implicit și populația aflată pe acel teritoriu în zone (grupuri) de interese pe baza diferitelor criterii: geografice, relații tradiționale culturale, religioase, comerciale etc.. Aceste zone de interese sunt așa-numitele unități administrativ -teritoriale care în prezent, în România, conform Constituției din 1991 și Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale sunt: comunele, orașele și județele.

Ulterior, statul a creat în toate aceste unități administrativ-teritoriale autorități publice, atât pentru realizarea propriilor sale interese, cât și ale locuitorilor care formează colectivitatea locală respectivă. În același scop, statul a creat autorități și la nivel central care să-l reprezinte și să asigure realizarea intereselor care se pun la acest nivel și care apar ca ceea ce este comun tuturor zonelor de interese (unităților administrativ-teritoriale) și colectivităților locale din subdiviziunile sale administrativ -teritoriale.

Prin urmare, cu excepția statelor cu un teritoriu extrem de redus, un stat nu poate fi administrat exclusiv din centrul juridic al statului, unde își au sediul (în principiu) autoritățile centrale; serviciile centrale nefiind suficiente, ci apărând cu necesitate nevoia unor servicii administrative exterioare, implantate în unitățile administrativ-teritoriale.

“În orice țară, spunea profesorul Paul Negulescu, sunt două categorii de interese: unele care au caracter cu totul general privind totalitatea cetățenilor, întreaga colectivitate, cum bunăoară: facerea legilor, raporturile Țărei cu streinătatea, supravegherea și distribuțiunea justiției, organizarea armatei, ordinea publică și siguranța statului; altele însă sunt speciale unei anumite localități, spre exemplu: îndestularea comunei cu articole de primă necesitate, înfrumusețarea comunei, facerea unui pod peste un râu, facerea de parcuri și grădini, aducea apei, a luminei, ridicarea gunoaielor și curățitul străzilor, canalizarea, buna stare sanitară a comunei, îngrijirea de săracii din comună, dezvoltarea simțului artistic prin crearea de muzee locale, dezvoltarea culturală prin crearea de școli de adulți, de biblioteci, crearea de școli de meserii etc..

Este incontestabil că interesele comune întregii colectivități nu pot fi încredințate b#%l!^+a?b#%l!^+a?decât puterii centrale. Numai astfel putem avea unitatea Statului, numai astfel un stat poate fii puternic și în măsură de a impune inamicului din afară sau dinăuntru”. b#%l!^+a?

Se impune astfel, ca o necesitate, în scopul administrării eficiente, organizarea teritoriului în unități administrativ -teritoriale și implantarea, în scopul satisfacerii corespunzătoare a intereselor care apar la acest nivel, a unor autorități publice. Putem b#%l!^+a?remarca două tendințe care se afirmă și se manifestă în guvernarea unei țări: tendința de unitate și tendința de diversitate. Astfel, Ch. Debbasch consideră că tendința de unitate emană din firea umană, din faptul că omul este o ființă socială, care simte nevoia de a trăi în colectiv, această tendință având un caracter național, care, din punct de vedere administrativ, se exprimă prin voința unității de conducere și uniformizării măsurilor edictate la ansamblul teritoriului unui stat.

Cât privește tendința de diversitate, doctrinarul francez susține că aceasta corespunde diversității grupurilor sociale, diversitate bazată pe considerente de ordin geografic, istoric etc., iar respectarea acestei diversități din punct de vedere administrativ, impune luarea de măsuri specifice, în funcție de interesele pe care le urmăresc, pentru fiecare grup social. Prof. Anibal Teodorescu, referindu-se la această tendință de diversitate, sublinia că apariția vieții administrative locale a precedat cu mult pe cea generală, statală, sub aspect istoric “comuna, cu nevoile ei proprii a apărut cu multe înainte de nașterea statului cu marile lui interese și probleme”.

Sintetizând profesorul Antonie Iorgovan, susține că este vorba de tendința centralizatoare și tendința descentralizatoare, “organizarea administrativă nu exprimă niciodată numai centralizare sau numai descentralizare, există întotdeauna un dozaj între una și alta”.

În același sens se pronunță și un alt autor, care opinează că în orice stat, va predomina într-o etapă sau alta, una dina aceste laturi, statul neputându-se guverna într-un regim exclusiv centralizat sau exclusiv descentralizat.

Făcând această succintă trecere în revistă a cadrului general în care se realizează centralizare, descentralizarea, desconcentrarea, trebuie relevat și faptul că aceste probleme teoretice au constituit un permanent obiect de studiu al marilor noștri doctrinari în dreptul administrativ din perioada interbelică, tendință care se remarcă și după schimbarea din 1989. În continuare voi încerca să prezint ceea ce caracterizează, în esență, o administrație publică, atât sub latura sa centralizatoare, cât și descentralizatoare. Descifrarea științifică a aspectelor teoretice, dar mai ales practice, ale acestui fenomen și înțelegerea sa corectă de către politicieni, teoreticieni și practicieni, dar și de către cetățeni este cu atât mai necesară acum în România, aflată în plin proces de transformare a administrației publice, de la un sistem administrativ puternic centralizat la o administrație bazată pe principiile europene ale autonomiei locale și descentralizării serviciilor publice.

1.2. Centralizarea

Centralizarea, ca regim de organizare și funcționare a administrației publice, se caracterizează prin recunoașterea existenței unei singure persoane morale de drept public politico-teritorială, care concentrează toate sarcinile administrative din teritoriul unei țări printr-o administrație ierarhizată și unificată, și anume statul, deci o singură colectivitate teritorială, și o singură categorie de interese publice, cele ale statului (naționale).

Analizând centralizarea administrativă, profesorul Anibal Teodorescu arată că “centralizarea este sistemul de administrație în care raportul de dependență între cele două categorii de organe este atât de strâns, încât interesele județene sau locale sunt conduse după normele de reglementare venite de la centru, de către organele instituite, de către funcționari numiți direct de puterea centrală și cu mijloacele financiare procurate de centru”.

Într-un asemenea regim administrativ interesele locale nu-și pot găsi o rezolvare optimă, întrucât autoritățile centrale nu pot cunoaște aceste interese în specificitatea și complexitatea lor, pe de o parte, iar pe de altă parte, chiar în condițiile în care le-ar cunoaște, acestea se caracterizează prin diversitate, ele sunt diferite de la o localitate la alta, de la o zonă (regiune) la alta și ele nu pot fi decât parțial reflectate în măsurile pe care aceste autorități centrale le-ar putea lua. Chiar și atunci când se recunoaște interesul local, acest sistem, din punct de vedere funcțional-organizatoric nu asigură mecanismele necesare în vedere promovării acestuia.

Dacă un stat este astfel organizat încât satisfacerea intereselor locale sau sociale se face prin servicii publice, depinzând direct de autoritatea publică centrală și ai căror titulari sunt numiți de către aceasta, acest stat este centralizat. Plecând de la aceste considerații, prof. Paul Negulescu înțelege prin centralizare “regimul administrativ în care autoritățile locale și speciale sunt numite de puterea centrală și depind direct de dânsa”. b#%l!^+a?

Într-un regim centralizat există o categorie unică de organe ale administrației publice, b#%l!^+a?administrația de stat, cu structuri în teritoriu, structuri care sunt organizate, numite, responsabile, revocabile și subordonate față de centru. Deci în sistemul centralizat, autoritatea publică centrală ia deciziile și exercită conducerea, iar autoritățile locale b#%l!^+a?raportează și execută deciziile primite de la centru.

Profesorul A. Iorgovan, referindu-se la centralizare ca mod de organizare și funcționare a administrației publice, ajunge la concluzia ca acest model “presupune exclusiv dependența organelor locale de organele administrației centrale. Din punct de vedere juridic, organele centrale sunt singurele care adoptă decizii aplicabile în teritoriu, iar autoritățile din teritoriu, fiind vorba exclusiv de autorități statale, au doar competența executării deciziilor autorităților centrale”.

Acest sistem nu exclude organizarea teritoriului statal în circumscripții ( pentru a permite o implantare rațională a serviciilor de stat pe întreg teritoriul), dar nu recunoaște autonomia colectivităților locale, care sunt comunități umane preexistente, părți ale teritoriului național, cu personalitate juridică și reprezentând un sediu al administrației locale. Circumscripțiile administrative ( sau unitățile administrativ-teritoriale) sunt părți ale teritoriului național ce nu beneficiază într-un regim centralizat de personalitate juridică, nu sunt subiecte de drept. În practică, și în acest sistem trebuie să se țină seama de existența unor comune, orașe, centre de viață rezultate ale istoriei, statul centralizat recunoaște existența colectivităților umane locale, care au cerințe specifice, dar el numește și conduce funcționarii publici și instituțiile care administrează colectivitățile umane.

Acest sistem s-a bazat, de fapt, nu pe existența unor autorități, a unor organe administrative, ci pe existența unor “simplii agenți ai centrului”. Acești agenți erau supuși puterii ierarhice, nu autorităților administrative distincte, neavând atribuții proprii. Agenții administrativ-teritoriali într-un sistem centralizat au doar rolul de a raporta centrului situația din teritoriu și de a executa în teritoriu ordinele primite de la centru, fără nici o inițiativă personală în promovarea intereselor colectivităților locale. Există, în acest mod, o ruptură între cei care decid și cei care sunt chemați să realizeze decizia administrativă. Cei care decid nu au cunoștințele și informațiile necesare, iar cei care au asemenea cunoștințe și informații nu au putere de decizie, astfel că datorită distribuției competențelor, cei care decid sunt străini de probleme administrației și astfel își face loc arbitrariul.

Deci, putem spune, fără teama de a greși, că un dezavantaj al sistemului administrativ centralizat este faptul că acesta se bazează pe numirea funcționarilor publici “de sus până jos” de către centru, numirile făcându-se în cea mai mare parte fără concurs, în funcție de preferințele organelor superioare, neexistând dreptul la stabilitate al funcționarilor publici. Desprinde astfel concluzia că administrația statului, în cadrul sistemului centralizat, este riguros ierarhizată. Dreptul de decizie este concentrat la vârful ierarhiei administrative; prin centralizare, o voință unică, pornind de la centrul statului se transmite până la cele mai îndepărtate circumscripții administrativ-teritoriale ale țării.

Resursele materiale necesare aplicării deciziilor sunt în totalitate în mâna organului administrației centrale.

Regimul centralizat se caracterizează printr-un puternic control ierarhic superior. Autoritatea centrală exercită control fără text legislativ. Controlul este general, întinzându-se atât asupra actelor administrative, putând duce la anularea sau modificarea acestora, cât și asupra funcționarilor; într-un regim centralizat, subordonatul neavând nici un mijloc de a-și apăra în justiție actul împotriva exercițiului puterii ierarhice.

Centralizarea autorității aduce cu sine o serie de avantaje, cum ar fi: implementarea mai ușoară a strategiilor generale; prevenirea unei independențe excesive a subunităților care este însoțită, de regulă, de o lipsă de consecvență în aplicarea strategiilor și politicilor generale, facilitatea coordonării; favorizarea specializării muncii (se dau sarcini administrative agenților specializați și nu aleșilor locali, care, în cele mai multe cazuri nu sunt de specialitate) și utilizarea mai eficace a personalului, centralizarea este mai economică și permite implementarea orizontală și verticală a deciziilor.

În același timp, practica a relevat că aceste avantaje sunt estompate de încetineala de reacție, tergiversarea și suprasolicitarea administrației centrale. Conducerea de la nivel central a unor servicii publice locale nu poate duce decât la supraaglomerarea autorităților centrale și, inerent, rezolvarea cu superficialitate și întârziere a problemelor, care s-ar rezolva, mai operativ și eficient de către autoritățile locale.

Un alt dezavantaj al sistemului centralizat de organizare și funcționare a administrației publice este reprezentat de uniformizarea soluțiilor, specificul propriu al fiecărei autorități locale ignorându-se complet. În cadrul acestui sistem, birocrația, rutina și abuzurile găsindu-și un teren fertil, în lipsa controlului din partea comunităților locale.

Concretizând, putem spune că în cadrul unui regim administrativ centralizat “unitatea și uniformitatea sunt totale, dar specificul local este total sacrificat, agenții teritoriali sunt b#%l!^+a?b#%l!^+a?paralizați, iar centrul se blochează întrucât și cea mai mică problemă trebuie analizată și rezolvată la nivel central”, iar cetățenii, nemaiparticipând la administrarea treburilor lor, a b#%l!^+a?colectivităților din care fac parte “sunt lipsiți de inițiativă, condamnați la inerție și pasivitate”.

Ca atare, în ciuda unor avantaje, sistemul centralizat nu se poate impune ca o soluție b#%l!^+a?viabilă de organizare a administrației publice.

1.3. Desconcentrarea

Cerințe practice au determinat o atenuare a sistemului centralizat, incovenientele și dezavantajele acestuia, sub aspectul eficacității activității administrației, sunt rezolvate parțial de regimul administrativ desconcentrat.

Desconcentrarea administrativă presupune transferul unor atribuții care revin organelor centrale, unor organe din subordine, care funcționează în teritoriu. Desconcentrarea administrativă reprezintă deplasarea în teritoriu a unei părți importante a activității administrației publice centrale.

Prin desconcentrare administrativă, profesorul Anibal Teodorescu înțelegea “a lărgi cât mai mult atribuțiile agenților puterii centrale așezați în județe și comune”, iar profesorul Paul Negulescu analizând același principiu îl definea astfel: “Când se acordă unei autorități locale sau speciale, ai căror titulari sunt numiți de puterea centrală, dreptul de a lua anumite deciziuni, nu se poate zice că avem descentralizare, cu toate că s-ar putea acorda o oarecare autonomie acelei autorități. În cazul acesta avem o diminuare a sistemului de centralizare. Această formă micșorată de centralizare poartă numele de desconcentrare”.

Profesorul Antonie Iorgovan consideră că desconcentrarea este, în fapt o formă a centralizării, constând în recunoașterea “agenților statului, repartizați pe întregul teritoriu al țării, a unei anumite puteri de decizie”.

Ilie Iovănaș opinează că desconcentrarea administrativă este o formă intermediară între regimul centralizat și cel descentralizat, caracterizată “printr-o oarecare independență, bineînțeles formală a organelor locale, în fruntea cărora sunt funcționari numiți de organele centrale”.

Un alt autor afirmă că regimul desconcentrat de organizare și funcționare a administrației publice păstrează caracteristicile centralizării administrative cu excepția faptului că în teritoriu nu mai sunt simplii agenți ai centrului, ci autorități administrative propriu-zise, care dispun de competențe proprii. Ele rămân structuri numite și revocabile de centru, subordonate acestuia și răspunzătoare în fața lui, servind interesele publice unice ale statului, dar dobândesc putere de decizie proprie, cel puțin pentru unele dintre chestiunile de interes local, cele importante rămân rezervate centrului. Partajul între atribuțiile dobândite de autoritățile desconcentrate și cele rezervate centrului reflectă gradul de desconcentrare administrativă. Bineînțeles, straturile teritoriale își păstrează rolul de a raporta centrului situația din teritoriu și a executa ordinele centrului.

Se poate spune, că prin desconcentrare se realizează o schimbare de autoritate superioară ierarhică, care dacă nu este temeinic stabilită poate stânjenii viața locală mai mult decât sistemul centralizat, prin apropierea tutorului, reprezentant al centrului, de colectivitatea locală.

În fapt, desconcentrarea constă în a pune la conducerea fiecărei circumscripții administrative un reprezentant al puterii centrale și a-i recunoaște acestuia o competență de decizie proprie, cu scopul de a rezolva direct anumite activități pe plan local.

Toți acești reprezentanți (autorități desconcentrate în circumscripțiile teritoriale), având o putere de decizie limitată, rămân strâns legați de autoritățile centrale, care exercită asupra lor o putere ierarhică, ce le permite să se prevaleze de voința lor asupra subordonaților.

Putem spune, prin urmare, că regimul administrativ desconcentrat nu se întemeiază pe promovarea exclusivă a interesului național și nici a celui local. Ideea care prevalează în organizarea desconcentrată este asigurarea sarcinilor autorităților publice centrale, prin agenți proprii, organizați însă pe principii teritoriale. De exemplu, serviciile publice exterioare ale ministerelor și ale celorlalte autorități centrale, organizate de regulă, la nivel județean, îndeplinesc atribuții specifice ministerelor și organelor centrale în subordinea cărora s-au constituit. Cu toate acestea organizarea și modul de funcționare a acestor servicii nu exclude și promovarea interesului local, ca fundament al diminuării concentrării puterii executive, numai că acest obiectiv nu este dominant, dimpotrivă unul secundar. În cazul desconcentrării, autoritatea publică locală rămâne parte integrantă în sistemul ierarhiei centrale. b#%l!^+a?

Desigur, desconcentrarea este de fațadă dacă nu se aplică principiul încrederii în acțiunile subordonaților, decizia acestora netrebuind pusă întotdeauna la îndoială de către b#%l!^+a?superiorul ierarhic.

Autoritatea centrală poate da ordine, instrucțiuni, etc. cu privire la deciziile pe care să b#%l!^+a?le ia autoritățile locale, având și puterea de control și reformare asupra deciziilor luate de acestea. Este vorba de un control ierarhic (de exemplu, controlul exercitat de organele guvernamentale asupra prefectului, care este un organ al puterii executive în județ). Astfel, autoritatea ierarhic superioară poate anula, suspenda sau reforma actele emise de organul local, atât pe motive de legalitate cât și de oportunitate. Cu toate acestea, controlul ierarhic specific regimului desconcentrat prezintă o formă mai atenuată față de controlul ierarhic specific regimului administrativ centralizat.

Desconcentrarea poate îmbracă două forme:

pe verticală – sporindu-se competențele serviciilor exterioare ale ministerelor și/sau celorlalte organe ale administrației centrale, în acest caz putem vorbi de o desconcentrare tehnică (pe servicii);

pe orizontală – sporindu-se în acest caz competențele conducătorului serviciilor desconcentrate dintr-o circumscripție administrativă (prefectul), în acest caz vorbim de “desconcentrare teritorială“.

Sintetizând, se poate aprecia că desconcentrarea constituie un regim administrativ care se situează între centralizare și descentralizare, o centralizare atenuată sau o descentralizare redusă. Elementul care apropie descentralizarea de centralizare constă în faptul că titularii puterii locale nu sunt aleși de electoratul local, ci sunt numiți de către centru, iar ceea ce o apropie de descentralizare este faptul că titularii puterii locale, deși numiți de centru, au competența să rezolve unele probleme locale, fără să mai solicite aprobarea șefului lor ierarhic de la centru, dar ei sunt supuși controlului acestuia și obligați să se conformeze superiorului lor. Este vorba deci, de un transfer al dreptului de decizie, de la centru spre nivelul local.

În concluzie, relevăm că și acest sistem de organizare administrativă menține o administrare unitară, care însă nu mai păcătuiește prin uniformitate, autoritățile desconcentrate putând adapta la specificul local măsurile și ordinele transmise de la centru. Cu toate acestea, trebuie reținut faptul că desconcentrarea administrativă menține puterea ierarhică în detrimentul autonomiei locale.

1.4. Descentralizarea

Dacă regimul administrativ desconcentrat de organizare și funcționare a administrației publice se poate dovedi adecvat sub aspectul eficienței, prezentând avantaje și dezavantaje, el suferă însă din punct de vedere al criteriilor democratice. Acestora din urmă le dă un răspuns fără a afecta eficiența și raționalitatea administrației publice, regimul administrativ descentralizat, numit și regim de autonomie locale.

Descentralizarea constituie “corolarul indispensabil al democrației”, reprezentând pentru administrație ceea ce democrația reprezintă pentru organizarea instituțională.

Descentralizarea este, după Michel Cropier, un remediu al relelor de care suferă administrația publică.

În opinia profesorului Anibal Teodorescu, descentralizarea administrativă este sistemul în care autoritățile județene sau locale au puterea de a priveghea singure la satisfacerea intereselor lor prin organe alese de administrație și cu mijloace financiare proprii.

Referindu-se la același principiu de organizare a administrației, profesorul Paul Negulescu sublinia: “Când însă regimul administrativ admite că îngrijirea și rezolvarea intereselor locale sau speciale să fie încredințate la autorități ai căror titulari, aleși de corpul electoral local, pot să stabilească norme valabile pentru locuitorii din acea localitate, atunci avem descentralizare”.

Regimul administrativ descentralizat presupune după părerea profesorului Antonie Iorgovan, existența unor persoane publice locale desemnate de comunitatea teritoriului care au atribuții proprii, intervenind direct în gestionarea și administrarea “afacerilor colectivității”.

Dacă în sistemul centralizat statul își asigură singur sarcina administrării, în cazul descentralizării acesta o împarte în anumite cote cu alte categorii de alte persoane juridice de drept public. Reprezentanții doctrinei administrative franceze caută să scoată în evidența acea dimensiune a descentralizării ce constă în existența unei pluralități de persoane juridice care exercită atribuții de drept public, fiind caracterizate prin existența relației de b#%l!^+a?b#%l!^+a?subordonare față de alte structuri organizatorice. Prin urmare, descentralizarea este un regim administrativ opus centralizării, întrucât în cadrul acesteia statul încetează a mai fii singura colectivitate recunoscută, alături de acesta și colectivitățile locale – constituite în b#%l!^+a?circumscripții administrative care coincid sau diferă de unitățile administrativ-teritoriale ale statului – sunt persoane morale de drept public, având capacitate de drept public proprie, au b#%l!^+a?nevoi specifice care îi solidarizează pe membrii săi, diferite de cele naționale.

Astfel, administrația publică este formată din administrația statală (realizată în raport cu colectivitatea națională) și administrația locală (realizată în raport cu fiecare colectivitate locală – comunală, orășenească și județeană). Este bine pentru asigurarea concordanței celor două administrații, să existe coincidență geografică între circumscripțiile administrative (unități administrativ-teritoriale) și colectivitățile teritoriale locale.

Nevoile și interesele locale sunt legate de specificul colectivității respective și se disting de nevoile generale ale colectivității naționale. G. Vedel referindu-se la interesul local utilizează noțiunea de “afaceri locale”. În organizarea descentralizată colectivitățile locale au dreptul de a-și soluționa în mod corect și în cunoștință de cauză, problemele (“afacerile locale”) ce interesează cetățenii care le compun. Nevoile sau interesele sunt ale colectivităților locale și sunt recunoscute ca atare de aceste colectivități sau de reprezentanții săi aleși sau desemnați de acestea, însă trebuie să integrăm aceste interese într-un cadru mai larg, în sensul că ele trebuie văzute prin prisma intereselor generale (naționale) întrucât fiecare colectivitate locală se încadrează în națiunea organizată în stat. Tocmai de aceea, atribuțiile specifice locale, direcțiile de acțiune de care reprezentanții acestor colectivități locale se pot folosi în realizarea interesului local (de exemplu, aprovizionarea cu apă, căldură, salubritatea, iluminatul public etc.), sunt prevăzute prin lege. Legea este mijlocul prin care se stabilește aria nevoilor locale și competența organelor care acționează pentru realizarea acestor necesități.

Existența nevoilor și intereselor locale presupune și existența mijloacelor materiale de realizare a acestora. Descentralizarea, în consecință, nu poate fi reală și deplină fără autonomia pe planul mijloacelor umane, materiale și financiare, colectivitățile locale trebuind să dispună de proprii funcționari publici, de domeniul propriu (public și privat), de autonomie financiară, în special sub aspectul stabilirii și încasării de impozite și taxe proprii și al existenței unui buget propriu. Colectivităților locale teritoriale li se recunoaște personalitatea juridică, asigurându-li-se posibilitatea de a participa la circuitul civil în nume propriu.

În plan instituțional, exercitarea atribuțiilor acestor persoane juridice este încredințată autorităților proprii, exterioare și distincte de aparatul administrativ statal, alese sau desemnate de colectivitatea locală respectivă în care funcționează. Deci, un alt aspect al decentralizării administrative se referă la dreptul colectivităților locale de a-și alege organele administrației locale, nu care reprezentanți ai puterii executive centrale, ca simplii agenți ai centrului, ci ca adevărați reprezentanți ai intereselor specifice fiecărei colectivități locale. Aceste organe (autorități) fiind alese de colectivitatea locală, răspund în fața acesteia, nefiind numite, ele nu se subordonează și nu pot fi revocate de administrația statului.

Actele acestor autorități nu mai pot fi anulate de organele centrale, întrucât controlul la care se supun aceste autorități nu mai este unul ierarhic specific regimului centralizat și desconcentrat, ele fiind supuse unui control special menit a asigura legalitatea actelor administrative ale autorităților locale, prin intermediul unui sistem jurisdicțional special constituit în cadrul acestei puteri, cea judecătorească. Acest tip de control, numit tradițional în literatura de specialitate română și occidentală, control de tutelă, vizează protejarea intereselor publice ale statului, respectarea legilor fiind regula generală. Legea nu poate fi niciodată eludată invocându-se principiul descentralizării, al autonomiei, întrucât legea reprezintă o valoare superioară și exterioară administrației publice, ea exprimă interesele generale, care, ca importanță, se impun în fața celor locale.

Controlul de tutelă este fundamental diferit de controlul ierarhic. Acest tip de control privește numai legalitatea actelor, nu și oportunitatea acestora.

A. de Leubadère, consideră că acest control are un caracter excepțional, în sensul că trebuie prevăzute de lege, în mod expres, cazurile în care se exercită și nu derivă din principiul subordonării ierarhice, ca în cazul controlului ierarhic, ci din necesitatea respectării legii de către toate autoritățile publice, indiferent dacă acestea sunt organizate pe baza principiul autonomiei sau descentralizării administrative.

Tutela administrativă se poate exercita de un organ al administrației de stat centrale sau teritoriale. Inexistența acestui tip de control ar însemna ca unitățile administrativ-teritoriale să devină total independente, apărând un “stat în stat”. Controlul de tutelă administrativă este astfel un mijloc democratic și modern care nu prejudiciază cu nimic principiul descentralizării sau autonomiei locale.

Acest control nu este valabil între colectivitățile locale, între autoritățile locale autonome. O autoritate locală situată la un nivel superior nu poate exercita nici un fel de b#%l!^+a?tutelă asupra autorităților locale inferioare, aflate pe cuprinsul teritoriului pe care-l reprezintă. Chiar dacă, totuși, tutela între colectivitățile locale nu este admisă, în realitate, există uneori relații de dependență care pot ajunge până la o veritabilă tutelă, mai ales din b#%l!^+a?punct de vedere financiar și tehnic.

Din cele expuse anterior se poate observa faptul că am tratat descentralizarea administrativă în raport cu teritoriul, cu colectivitățile umane existente în unitățile b#%l!^+a?administrativ-teritoriale, ca mijloc de realizare a autonomiei locale.

În literatura de specialitate din țară și din străinătate se apreciază că descentralizarea îmbracă două forme: descentralizarea teritorială și descentralizarea tehnică (descentralizarea serviciilor publice).

Descentralizarea teritorială se caracterizează, cum am arătat mai sus, prin: existența unor colectivități locale; recunoașterea responsabilității colectivităților locale în gestionarea nevoilor specifice, precum și a personalității juridice a colectivităților locale; dreptul colectivităților locale de a dispune de autorități administrative proprii, autonome față de stat și prin supravegherea activității colectivității locale de către organele puterii executive.

În schimb descentralizarea tehnică (pe servicii), pe care o vom analiza pe larg și sub toate aspectele în lucrarea de față, presupune existența unor persoane morale de drept public care prestează servicii publice de interes local, detașate din sfera serviciilor statale. Aceste persoane morale au fost denumite în literatura juridică de specializate din perioada interbelică stabilimente publice locale.

Doctrina actuală reține ideea potrivit căreia descentralizarea teritorială constă în repartizarea de afaceri administrative impusă de diversitatea socială și politică a țărilor asupra întregului teritoriu, în timp ce descentralizarea tehnică corespunde exigențelor unei repartizări armonioase a funcțiilor între diferite ramuri ale administrației. Prima răspunde, astfel, unor aspirații politice, iar cea de-a doua, unor preocupări de eficiență, de gestionare a intereselor locale.

Indiferent de formă, autorii contemporani sunt unanimi în a aprecia că descentralizarea este o problemă exclusiv de natură administrativă și nu una politică.

În acest sens, relevantă este analiza profesorului Paul Negulescu care combate teza potrivit căreia descentralizarea ar viza și sfera politicului: “După noi expresiunile de centralizare și descentralizare trebuiesc îmbunătățite numai când este vorba de organizarea administrativă a unui stat și de stabilit raporturile între puterea centrală și serviciile administrative locale și speciale… Or, când vorbim în dreptul administrativ de descentralizare, nu înțelegem ca subdiviziunile teritoriale ale statului să aibă o autonomie completă, ele nu au decât dreptul de a-și rezolva unele chestiuni de interes local…”.

Așadar, descentralizarea se situează exclusiv în domeniul administrației, în timp ce federalismul este o problemă de natură politică. Savantul A. de Leubadère este de părere că arhitectura administrației locale, ca parte distinctă în sistemul administrației publice, este o modalitate de descentralizare administrativă cu valoare politică și administrativă.

Din punct de vedere politic, descentralizarea este expresia “democrației aplicată administrației”, asigurând un sistem în care cetățenii participă la conducerea treburilor publice locale, prin intermediul organelor alese de ei.

De altfel, fundamentul politic al descentralizării administrative este recunoscut și de “Carta europeană pentru autonomie locală“, adoptată la Strasbourg, la 15 octombrie 1985, care consideră că descentralizarea administrativă face parte din principiile democratice comune ale Europei. Principiile fundamentale pe care se axează Carta vin în sprijinul afirmației anterioare, remarcându-se rolul important al colectivităților locale în viitoarea construcție europeană.

Din punct de vedere administrativ, descentralizarea conține ideea că autoritățile alese de comunitățile locale sunt cele mai în măsură să cunoască necesitățile locale și să ia măsuri necesare pentru realizarea lor. Tocmai de aceea, G. Vedel afirmă că este vorba de un “principiu de administrație utilă“.

Descentralizarea prezintă certe avantaje pentru prosperitatea unei țări, asigură climatul prielnic ca interesele locale să se dezvolte în mod natural, în conformitate cu obiceiurile localnicilor și în concordanță cu cerințele acestora; generează spiritul de inițiativă individuală; generează spiritul de libertate locală și solidaritate. Locuitorii unei colectivități locale sunt, astfel, în măsură, în cel mai înalt grad de a realiza educația civică, de a se ocupa împreună de avutul public, de a simți, zi de zi, că binele fiecăruia depinde de binele întregii colectivități, de a înțelege că trăiesc într-o societate și că viața, în cadrul unei grup, unei colectivități cere reciprocitate, devotament și chiar sacrificiu.

Cu toate aceste, descentralizarea nu este lipsită de pericole. Principalul pericol al descentralizării este diminuarea forței puterii centrale, putându-se ajunge la situația în care b#%l!^+a?diferitele interese locale să fie dominante în raport cu cele centrale. b#%l!^+a?

Fără a fi un sistem de organizare perfect, descentralizarea administrativă și-a dovedit viabilitatea în toate statele cu democrație dezvoltată și economie de piață, motiv pentru care trebuie promovată și în sistemul de organizare al administrației și serviciilor publice b#%l!^+a?românești. b#%l!^+a?

În realitate, dacă regimul de desconcentrare administrativă poate exista singur, regimul de descentralizare administrativă apare decât împreună cu cel de desconcentrare administrativă. Prin urmare, dacă într-un stat administrația este organizată pe principiul descentralizării administrative, în mod obligatoriu funcționează și regimul de desconcentrare administrativă. Descentralizarea privește administrația colectivităților locale autonome, desconcentrarea privește administrația statului. Acest regim mixt poartă denumire de descentrare administrativă. Această soluție de combinare a celor două regimuri se impune și pentru a elimina “riscurile descentralizării”, și anume, diminuarea puterii centrale.

Uneori, se pot crea confuzii și datorită fenomenului de dedublare funcțională, constând în îndeplinirea de către un organ administrativ autonom a unor atribuții pe linie statală. Această delegare de atribuții trebuie să fie în mod expres prevăzută de lege.

Este de remarcat și faptul că, deși, în principiu, desconcentrarea privește administrația statului, ea poate funcționa și în cazul colectivităților locale autonome, mai ales a celor mari de la nivel intermediar (județ în România) care-și pot organiza teritoriul în circumscripții administrative unde pot funcționa servicii desconcentrate pentru o mai eficientă administrare. În oricare dintre cazuri, putem reține că desconcentrarea nu iese din cadrul unei administrații, fie ea a statului, fie a unei colectivități locale.

Un alt concept care este din ce în ce mai mult utilizat în ultimii ani este cel de delocalizare. El semnifică mutarea sediului unor autorități administrative centrale în afara capitalei țării, spre a evita supra aglomerarea acesteia și a asigura o mai bună administrare a unui domeniu. Delocalizarea nu are nici o legătură cu descentralizarea, ea menținându-se în interiorul aceleiași administrații (de regulă, de stat, dar este posibilă și delocalizarea unor servicii administrative ale colectivităților teritoriale locale, a celor intermediare – județul, prin mutarea sediului central din localitatea de reședință). De asemenea, delocalizarea nu are nici o legătură cu desconcentrarea, serviciul delocalizat rămânând un organ central, cu competență pe întregul teritoriu național (la fel și în cazul colectivităților teritoriale intermediare).

Din utilizarea delocalizării se poate trage concluzia că distanța între administrația centrală și administrația teritorială ale statului nu se bazează pe criteriul geografic, ci pe criteriul competenței, o autoritate putând aparține administrației centrale de stat, chiar dacă delocalizată fiind, nu își are sediul în capitală.

Administrația treburilor publice ale statului este adesea mai nuanțată și mai diversificată pe plan organizatoric și funcțional, cunoscându-se, în practică, și alte modalități și forme (de exemplu, instituirea unor zone libere, crearea unor “servicii publice zonale” specializate într-o diversitate de domenii de activitate; crearea unor regiuni de dezvoltare etc.), fiecare dintre ele apropiindu-se mai mult sau mai puțin de formele “clasice” ale centralizării sau descentralizării.

Pentru a avea o imagine mult mai clară a aspectelor concrete privind descentralizarea și desconcentrarea serviciilor publice, care fac obiectul acestei lucrări și pe care le vom analiza în detaliu în capitolele următoare, se impune să surprindem concepțiile și înfăptuirile pe linia descentralizării și să remarcăm în ce măsură în România, prin consemnarea în actele normative după 1989 a principiului descentralizării administrative în general, a serviciilor publice în special, continuă tradiția și experiența sa istorică.

CAPITOLUL II: ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ

2.1. Reglementările Consiliului Europei și Uniunii Europene privind autoritățile publice locale

Statele europene se caracterizează printr-o mare diversitate a sistemelor de b#%l!^+a?administrație. În afara unor motivații de natura economică și istorică, această diversitate b#%l!^+a?rezultă și din organizarea politico – administrativă a puterii politice în fiecare din statele europene. Din acest punct de vedere, statele europene pot fi grupate in trei categorii după cum urmează: state federale – Germania, Austria, Rusia; state regionale – Italia, Spania; b#%l!^+a?state unitare – Franța, Portugalia, Olanda, Romania.

A apărut astfel necesitatea stabilirii unor trăsături general comune în reglementările organismelor europene în ceea ce privește colectivitățile locale organizate în unitățile administrativ – teritoriale.

În anul 1994, Comitetul Miniștrilor a stabilit înființarea Congresului Puterilor Locale și Regionale din Europa, organ consultativ reprezentând puterile locale. Congresul se compune dintr-un număr de 286 de membrii aleși de puterile locale și regionale, Romania fiind prezentă cu 10 membrii. Obiectivul principal al Congresului îl constituie garantarea participării puterilor locale în procesul de unificare europeană, contribuind la promovarea democrației locale și dezvoltarea relațiilor externe între colectivitățile locale.

În general, aceste principii referitoare la colectivitățile locale sunt respectate și se regăsesc în Constituție și legislațiile țărilor vest- europene.

În ceea ce privește cadrul legislativ din țara noastră privitor la administrația publică locală, el trebuie dezvoltat în direcția reglementării domeniilor referitoare la finanțele publice locale, la patrimoniul public și privat al unităților administrativ – teritoriale, la statutul funcționarului public. De asemenea se impune accelerarea procesului de descentralizare a unor servicii publice ( învățământ, sănătate, cultură, poliție).

La fel ca și Consiliul Europei, Uniunea Europeană s-a arătat interesată de dezvoltarea autonomiei locale, creând-și la rândul său organisme proprii pentru această problemă.

Prin Tratatul de la Maastricht (decembrie 1991) se creează Comitetul Regiunilor, un organ consultativ pentru organele locale. El este compus din reprezentanții colectivităților locale și este consultat în mod obligatoriu în probleme de educație, cultură, sănătate publică, precum și anumite proiecte de infrastructură. Pentru elaborarea de proiecte de interes local și finanțarea lor, U.E. a creat “Fondul European de Dezvoltare Regională”, “Programul Interreg” și “Programul Regis”.

Prin deschiderea de birouri la Bruxelles și participarea prin asociere cu diverse structuri comunitare, colectivitățile locale au ajuns astfel să negocieze direct cu organele U.E. .

2.2. Performanțe ale comunităților locale din țările Uniunii Europene

Performantele comunităților locale din țările U.E. sunt indisolubil legate de gradul de autonomie locală și, implicit, financiară a colectivităților locale.

Autonomia financiară constă în posibilitatea autorităților locale de a avea un buget propriu, distinct de cel al statului, în care figurează veniturile și cheltuielile proprii.

Autoritățile publice locale și regionale din țările U.E. au un rol decisiv în viața economică a comunităților locale pe care le reprezintă. Acest rol derivă din responsabilitățile importante ce revin autorităților locale în planul economiei locale, prin furnizarea unei game largi de activități și servicii publice. Pe de altă parte, transpunerea în practică a legislației comunitare și naționale depinde în mare măsură de capacitatea administrativă și financiară a autorităților locale și financiare.

Comunitățile locale instituționalizate din țările U.E. prezintă o mare diversitate atât în privința numărului și dimensiunilor acestora, cât și în ce privește structurile organizatorice, competențele acestora, precum și raporturile lor cu autoritățile centrale.

Diferențele considerabile între rolurile autorităților locale în statele membre ale U.E. influențează impactul politicilor U.E. asupra comunităților locale.

Descentralizarea asigură comunităților locale și regionale posibilitatea de a dispune liber de resurse financiare și de a-și exercita libertatea de acțiune. Astfel nevoia determinării în plan local a resurselor economice și financiare va crește. În acest sens, un indicator al economiei locale și al rolului autorităților locale din fiecare stat membru U.E. îl constituie ponderea bugetelor locale în totalul cheltuielilor bugetare, precum și investițiile totale realizate în domeniul serviciilor publice locale. Statele dezvoltate din punct de vedere economic și care au acordat colectivităților locale o autonomie ridicată sunt pe primele locuri:

Danemarca, cu 33,3% pondere cheltuieli locale din totalul cheltuielilor publice;

Suedia, cu 28,1%

Finlanda, cu 20.1%

Pe ultimele locuri se situează statele mai puțin dezvoltate din U.E., respectiv b#%l!^+a?Portugalia și Grecia ( 3,8% si 6,4%).

Un alt indicator care exprimă starea economică a comunităților locale este ponderea veniturilor proprii in totalul veniturilor bugetelor locale. Pe primele locuri se situează acele state din lume care au un Produs Intern Brut/locuitor și un grad de autonomie locale ridicat: b#%l!^+a?

Suedia 80% b#%l!^+a?

Danemarca 74%

Finlanda 66%

Reducerea disparităților în dezvoltarea economică a comunităților locale din statele membre ale Uniunii Europene constituie o prioritate a politicii U.E. Tratatul de la Maastricht b#%l!^+a? (Art.130A) prevede că “un obiectiv fundamental al Comunității Europene îl constituie reducerea decalajelor între nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni, precum și a rămânerii în urmă a zonelor defavorizate”. În acest sens, U.E. a creat un sistem instituționalizat și instrumentele de realizare a acestui obiectiv, respectiv fondurile structurale și de coeziune economică și socială:

Fondul European de Dezvoltare – FEDER;

Fondul Social European – FSE;

Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă-FEOGA;

Institutul Financiar pentru Orientare în domeniul Pescuitului – FIFG.

2.3. Modele ale administrației publice europene

Constituțiile țărilor U.E., cadrul instituțional și juridic al fiecărui stat membru al Comunității Europene asigură aplicarea celor cinci principii de bază pe care se întemeiază administrația publică locală:

autonomia locală ;

descentralizarea serviciilor publice;

eligibilitatea autorităților publice locale ;

controlul administrativ al activității autorităților locale;

consultarea colectivităților locale cu reprezentanții lor aleși.

Gradul de implementare a acestor principii și mijloace de aplicare diferă de la stat la stat. Trăsăturile specifice se regăsesc în organizarea serviciilor publice locale, constituirea bugetului local, politicile urbane și chiar în dimensiunile relațiilor externe. Primăriile din țările cel mai puțin dezvoltate din U.E. (Grecia, Portugalia, Spania) primesc finanțări de la U.E. pe baza unor proiecte coerente mai ales în domeniile: ecologic, informatizare, turism etc. Din acest motiv, și compartimentele de relații internaționale ale acestor primării sunt mai dezvoltate.

Grecia este caracterizată printr-o gamă largă de servicii publice descentralizate la nivel local. Astfel, în afara seviciilor publice locale obișnuite (transport, apă, termoficare, salubritate), primăriile din Grecia coordonează rețelele de învățământ, cultură și sportive. Tot în sarcina primăriilor intră programele de protecția mediului, monumentelor, bisericilor și organizarea evenimentelor cultural – sportive.

Autoritățile locale sunt sprijinite financiar de diverse ministere pentru proiecte locale.

Astfel Ministerul Mediului, Sistematizării și Lucrărilor Publice finanțează primăriile pentru studiile de sistematizare urbană, infrastructura rutieră și protecția mediului.

Ministerul Culturii asigură fonduri primăriilor pentru Centrele Culturale și Sportive. Ministerul de Interne (echivalentul din România al Departamentului de Administrație Publică Locală) asigură fonduri pentru repararea clădirilor primăriilor și organizării serviciilor publice, echipamentul tehnic și mijloacele de transport public.

Primăriile din Grecia obțin finanțare de la Uniune pe baza unor cereri și programe în domeniul reabilitării infrastructurii, ecologie, informatică și turism.

Constituția Portugaliei consacră nu mai puțin de 31 de articole administrației publice locale. Cadrul legislativ portughez conferă autorității publice locale responsabilități în următoarele domenii:

servicii publice de transport, canalizare, salubritate;

educație, învățământ, sănătate, cultură;

distribuția energiei și iluminatul public;

comunicații;

protecție civilă;

protecția mediului.

Legea portugheză a finanțelor publice locale stabilește cinci surse fundamentale de finanțare:

venituri proprii de la contribuabili;

venituri patrimoniale (din administrarea patrimoniului municipal)

venituri rezultate prin transferul public de la administrația centrală

venituri ce rezultă în urma negocierilor pe piața de credit

venituri obținute prin cooperare externă. b#%l!^+a?

În Spania, administrația publică locală este organizată pe trei nivele: oraș, comună – provincie – regiune, Constituția țării conferind pentru fiecare nivelul de competențe și autonomie.

Particularitățile sistemului spaniol al administrației publice sunt legate de modul de constituire a organelor de conducere.

Competentele primăriilor sunt: b#%l!^+a?

servicii publice centrale de transport, apă, salubritate, iluminat public;

circulație;

urbanism si patrimoniu istoric și artistic;

cultură, educație, sănătate, activități sportive;

protecția contra incendiilor, b#%l!^+a?

poliția.

Constituția Italiei și Legea administrației publice locale (Legea 142/1990) conferă colectivităților locale autonomie și descentralizare la trei nivele: municipalitate, provincie și regiune. Particularitățile sistemului italian față de cel spaniol constă în faptul că fiecare municipalitate și provincie își stabilește statutul propriu. La nivel de regiuni sunt emise “Legi regionale”, care guvernează relațiile pe orizontală între municipalitate și provincii, dar și pe cele pe verticală între aceasta și regiunea. Regiunea va determina obiectivele generale ale planificării teritoriale, economice și sociale. Statutele municipalităților și provinciilor cuprind regulamentele de bază pentru organizarea autorităților locale și în special competențele administrative ,structura serviciilor publice locale.

Franța dispune de o organizare administrativă locală structurată pe trei nivele: comunal, departamental și regional.

Departamentul este structura administrativă intermediară între unitatea de bază ( comuna și regiune) având atribuții în domeniul planificării sociale și al protecției împotriva incendiilor.

Regiunea este o structură administrativă care cuprinde mai multe departamente și face legătura între stat și departament.

Legea administrației locale din 1982 a instituit pentru marele orașe subdiviziuni administrative – arondismentele.

Finlanda prezintă o serie de particularități în ceea ce privește structura și funcționarea administrației locale. Din punct de vedere administrativ, statul este compus din regiuni, provincii și municipalități.

O primă particularitate o constituie municipalitatea ca unitate administrativă de bază și unicul nivel de autoguvernare. Managementul municipalității se bazează pe autoguvernarea de către cetățeni în conformitate cu Constituția Finlandei (secțiunea 51 paragraful 8). La nivel de provincie este reprezentată numai administrația de stat în funcție de ministerul implicat. O altă particularitate a sistemului finlandez o reprezintă modul de constituire al autorităților publice locale. Organul deliberativ este Consiliul municipal. Organul executiv este responsabil pentru pregătirea și aducerea la îndeplinire a deciziilor luate de către Consiliul municipal.

Consiliul municipal nominalizează primarul care este șeful direct al administrației. Primarul este subordonat direct Consiliul executiv.

În Suedia ,actele normative care reglementează organizarea și funcționarea autorităților locale sunt “Legea guvernării locale “ și “Legea municipalității”.

Din punct de vedere al organizării administrativ-teritoriale, Suedia este împărțită în “districte”. Acestea au în componența lor “municipalitățile”. Atât districtul , cât și municipalitatea se bucură de autonomie locală. Autoguvernarea se realizează prin Consiliul districtual și cel municipal.

Consiliile municipale sunt organe deliberative ale municipalităților. Consiliul municipal adoptă rezoluții și decizii care apoi sunt aduse la îndeplinire de funcționarii din administrația municipală. Activitatea propriu-zisă de conducere și execuție este asigurată de două organisme subordonate Consiliului municipal și anume : Consiliul executiv și Consiliul primarilor.

Toate instituțiile de învățământ, culturale, asociații sportive, rețeaua sanitară, pompierii se află în subordinea departamentelor primăriei. Politia are subordonare guvernamentală.

Bugetele municipale sunt alimentate în principal de veniturile din taxe directe și indirecte, fonduri alocate de la bugetul de stat.

Contractele internaționale ale autorităților publice locale sunt foarte importante în b#%l!^+a?Suedia și se desfășoară atât în planul legăturilor administrative, cât și economice.

Danemarca este foarte asemănătoare Suediei în ceea ce privește sistemul administrației publice. În Danemarca, administrația publică se compune din administrația de stat și cea locală.

Administrația de stat coordonează servicii la nivel central și servicii în teritoriu. Din punct de vedere al împărțirii teritorial – administrative, Danemarca este împărțită în b#%l!^+a?“districte” și “municipalități”, la fel ca Suedia. Autoguvernarea locală se realizează prin b#%l!^+a?“consilii” la nivel de municipalități și la nivel de districte, între ele neexistând relații de subordonare. Constituția Danemarcei (secțiunea 82) și “Legea guvernării locale” din 1968 asigură cadrul juridic și regulile pentru funcționarea autorităților locale municipale și districtuale, cu excepția Municipalității Copenhaga care este reglementată printr-o lege separată. b#%l!^+a?

Caracteristica sistemului danez constă în faptul că serviciile și investițiile sunt incluse în buget indiferent de sursa de finanțare. Astfel, pensiile sunt plătite de consiliul local dar plățile sunt rambursate anterior din bugetul de stat autorităților locale. Resursele financiare adiționale constau din taxe, rambursări, subvenții, încasări directe de la beneficiarii serviciilor, împrumuturi și lichidități disponibile în cont.

În ceea ce privește serviciile publice locale, acestea revin în cea mai mare parte în responsabilitatea consiliilor locale. Altele, cum ar fi rețeaua sanitară, învățământul liceal, infrastructura districtului, mediul înconjurător, revin autorităților districtuale.

Cea mai mare parte a serviciilor publice sunt gratuite pentru beneficiari. În unele cazuri, beneficiarii plătesc o parte din cheltuieli. Alte servicii sunt plătite integral de beneficiar: colectarea gunoiului, alimentarea cu apă curentă, etc.

Olanda este un stat unitar format din provincii, iar fiecare provincie este compusă dintr-un număr de municipalități. Atât provinciile, cât și municipalitățile se bucură constituțional de legi uniforme, care le conferă un anumit grad de autonomie locală. Particularitățile constau în faptul că o serie de “sarcini” la nivelul municipal sau provincial sunt “sarcini autonome”, iar altele, “sarcini de coguvernare”, sunt impuse de guvernul central. Alte particularități derivă din modul cum sunt alese sau numite autoritățile locale și relațiile între autoritatea statală, provincie, municipalități.

Administrarea fiecărei provincii este îndeplinită de către Consiliul Provincial ales pe patru ani, Comitetul Executiv Provincial și de Comisarul Reginei. Provincia este responsabilă pe teritoriul său de infrastructura rutieră, planificare, servicii publice, mediu, ordine publică și canalizare. Provincia supervizează municipalitățile în special în probleme financiare și ale poliției municipale. Comitetul Executiv Provincial este format din membrii Consiliului Provincial și conduce Provincia între ședințele Consiliului.

“Comisarul Reginei” este numit de către Regină pe un termen de șase ani și este Președintele Consiliului Provincial și, totodată, Președintele Comitetului Executiv Provincial.

“Comisarul Reginei” are un rol important în numirea primarului. El se consultă cu Consiliul municipal și dintre candidații propuși de acesta nominalizează primarul.

De asemenea, un “administrator – șef” numit de consiliu coordonează serviciile publice ale provinciei și, in general, aparatul administrației propriu-zise a provinciei.

La fel ca și primăriile, municipalitățile au două categorii de competențe. În prima categorie sunt incluse acele competente conferite de autonomia locală. A doua categorie o constituie competentele legale de așa-numita “coguvernare”, relaționată de legile naționale, dar și de regulamentele provinciale.

Consiliul Municipal, ales pe patru ani, este organul deliberativ, iar primarul și “alderman”- ul (președintele) reprezintă împreună conducerea executivă. Președintele este ales pe patru ani de Consiliul municipal dintre membrii săi, iar primarul este numit pe șase ani de către guvernul central. Primarul este automat președintele Consiliului, dar nu poate fi demis de Consiliu. Primarul este șeful Politiei.

Șeful administrației este “secretarul municipiului” și este numit de Consiliu. El este co-semnatar al actelor emise de Consiliu și de executiv. Secretarul municipiului este responsabil de coordonarea serviciilor municipale și ale departamentelor administrației.

Belgia reprezintă cel mai complicat sistem al administrației publice.

Belgia este un stat federal si regional.

În Belgia competențele administrative se distribuie între autoritățile federale, autoritățile regionale, autoritățile centrale și comunitățile lingvistice. Fiecare dintre acestea au organe deliberative și executive. b#%l!^+a?

Statul federal are următoarele responsabilități:

finanțe și politici monetare;

justiție și siguranță;

afaceri externe (competente pe care le împarte cu Regiunile și Comunitățile);

apărare națională;

securitate socială și pensii;

economie, comerț exterior, transporturi, comunicații, sănătate publică, probleme de muncă.

Regiunile au responsabilități în domeniile:

amenajarea teritoriului și urbanism;

mediul și protecția naturii;

economia regională și energia;

finanțele;

transporturi regionale și lucrări publice;

relații internaționale. b#%l!^+a?

Comunitățile au, în principal, următoarele competențe:

cultură și limbi;

învățământ;

audio-vizual, turism, tineret; b#%l!^+a?

relații internaționale.

Comunele urbane sau rurale au competențe asupra serviciilor locale.

Un sistem complex de legi și normative caută să rezolve legăturile între deciziile statului, regiunilor, comunităților lingvistice și comunelor.

CAPITOLUL III: RELAȚIILE EXTERNE ALE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE DIN ROMÂNIA

3.1. Unitățile administrativ-teritoriale și reprezentarea lor publică

Organizarea, din punct de vedere administrativ, a teritoriului statului interesează, în egală măsură, atât puterea de stat cât și colectivitățile locale, având prin aceasta o încărcătură politică și socială deosebită.

Statul urmărește, în general, ca prin structurile administrativ-teritoriale pe care le creează să poată conduce și guverna mai ușor societatea, iar colectivitățile locale, indiferent la ce nivel s-ar situa acestea, tind spre o gestiune autonomă cât mai accentuată a problemelor care le privesc, atât în raport cu statul cât și cu structurile administrativ-teritoriale organizate la nivel exterior.

Orice stat, pentru a putea fi bine condus și administrat își împarte teritoriul în unități administrative, cărora le recunoaște personalitatea juridică și le conferă totodată atât atribuții de drept public cât și atribuții de drept privat.

Astfel, elementele componente ale personalității juridice a statului – populația, patrimoniul și scopul căruia este afectat acest patrimoniu – se întâlnesc la fiecare din aceste subdiviziuni administrative ale teritoriului statului. Fiecare dintre ele constituie o persoană juridică distinctă, cu un statut juridic propriu conferit de stat.

În acest sens, Constituția României prevede în art. 3 (3) că “Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, orașe și județe. În condițiile legii, unele orașe sunt declarate municipii”. Astfel, dispozițiile art. 4 din Legea 215/20001 privind administrația publică locală precizează: “ Comunele, orașele și județele sunt persoane juridice. Ele au deplină capacitate, posedă un patrimoniu și au inițiativă în tot ce privește administrarea intereselor publice locale, exercitând, în condițiile legii, autoritatea în limitele administrativ-teritoriale stabilite. Ca persoane juridice civile au în proprietate bunuri din domeniul privat, iar ca persoane juridice de drept public sunt proprietare ale bunurilor domeniului public de interes local, potrivit legii”.

Organizarea administrativă a teritoriului României este în prezent reglementată prin Legea 2/1968, lege care definește unitățile administrativ-teritoriale.

În România sunt organizate 41 de județe.

Revenind la problema reprezentării publice a unităților administrativ-teritoriale, ca persoane juridice mai trebuie relevata încă o trăsătura specifică acestora. Nuci una dintre acestea – județ, comună, oraș, municipiu – nu exercită atribuții de natura celor care sunt specifice funcției legislative. b#%l!^+a?Statul a păstrat exercitarea acestei funcții numai pentru autoritățile publice care-l reprezintă la nivel central – Parlamentul.

Dacă ne referim la autoritățile prin care se asigură organizarea realizării și b#%l!^+a?realizarea în concret a legii și a celorlalte acte bazate pe lege, în unitățile administrativ- b#%l!^+a?teritoriale, acestea sunt create și funcționează în comune, orașe, municipii și județe.

Potrivit prevederilor Constituției și Legii 215/20001, autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia publică locală în comune și orașe, sunt consiliile locale alese și primarii aleși potrivit legii. b#%l!^+a?

Totodată, Constituția și Legea 215/20001 prevăd că, în fiecare județ și în Municipiul București, Guvernul numește câte un prefect, ca reprezentant al său pe plan local, care conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor și celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale.

Ceea ce caracterizează autoritățile administrației publice din unitățile administrativ-teritoriale sunt următoarele trăsături:

sunt înființate prin lege sau în baza legii și dotate cu putere, fapt ce le conferă dreptul de a folosi forța publică a statului pentru realizarea sarcinilor proprii ce le revin;

sunt înființate, în comune, orașe și județe și dotate cu resurse umane de specialitate, materiale și financiare, pe care le administrează în numele persoanei juridice pe care o reprezintă și căreia îi dau socoteală de modul cum le-a administrat;

activitatea acestor autorități publice are în vedere, realizarea intereselor locuitorilor, din unitatea administrativ-teritorială în care sunt organizate și funcționează, în acord cu interesul general al statului pentru că activitatea lor să nu depășească limitele puterii lor cu care au fost investite, actele juridice pe care le emit sunt supuse controlului de legalitate de către stat.

În încheierea acestor succinte precizări s-ar mai putea reține și faptul că fiecare unitate administrativ-teritorială precum și localitățile componente poartă o denumire. Potrivit reglementărilor în vigoare (Decretul-Lege 100/1990 privind atribuirea sau schimbarea denumirilor) atribuirea sau schimbarea denumirilor se face de către Parlament la propunerea Guvernului.

3.2. Îmbunatățirea organizării administrativ teritoriale. Noțiuni. Concepte. Perspective

Este știut că orice demers științific, pentru a fi bine și corect înțeles,începe prin a preciza conținutul și sensul noțiunilor și conceptelor pe care le utilizează. Știința juridică și normele juridice trebuie să utilizeze noțiuni precise, lipsite de echivoc.

Dacă ne referim la noțiunea de “ organizare administrativ-teritoriala”, acțiunea primară are ca scop constituirea pe teritoriul statului a mai multor unități administrative , neavând importanta pe b#%l!^+a?câte se organizează acestea și care sunt raporturile dintre ele.

Se poate vorbi de o “îmbunătățire a organizării administrativ-teritoriale” atunci când organizării administrative a teritoriului I se aduc unele corecții fără a schimba însă structura esențială pe care sunt constituite unitățile administrativ-teritoriale. Astfel, trecerea unor state de la o comună la alta, sau a unor comune și orașe de la un județ la altul, înființarea unor comune sau orașe și chiar a unor județe , reprezintă o îmbunătățire administrativă a teritoriului statului.

“Reorganizarea administrativ-teritorială” este o acțiune care privește modificarea numărului nivelurilor de organizare a unităților administrativ-teritoriale, precum și raporturile juridice dintre acestea, inclusiv cu statul.

În cazul României, problema reorganizării administrativ-teritoriale s-ar pune numai în ipoteza în care în afara nivelului “local” și a celui “județean” s-ar crea un al treilea nivel (ex. regional) până atunci acțiunea neputând fi considerată decât o îmbunătățire a organizării administrativ-teritoriale.

Este important de subliniat că actuala organizare administrativ-teritoriala a României, consacrata pe plan juridic prin Legea 2/1968, modificată în numeroasă rânduri, a constituit pentru vechiul regim comunist, dictatorial, un instrument important pe care l-a folosit pentru a-și realiza interesele, pentru a-și domina supușii, într-un sistem piramidal centralizat.

Revoluția din decembrie 1989 a adus pe acest plan un suflu nou. În anul 1990 existau solicitări pentru reînființarea a 20 de județe și a peste 1200 de comune, precum și declararea unor comune ca orașe și a unor orașe ca municipii.

Autoritățile publice constituite imediat după Revoluție au cuprins în programul lor măsuri menite să înlăture abuzurile săvârșite de regimul comunist pe planul organizării administrative a teritoriului țării.

Mai întâi, prin Decretul-lege 38/1990 a fost repus în vigoare Legea 20/1968 privind organizarea administrativă, abrogata în 1989.

Dacă ne referim la perioada 1992 – 1996, deși problema îmbunatățirii administrative în ansamblul său, preocuparea factorilor politici și a celor de decizie s-au axat pe pregătirea condițiilor realizării acestui obiectiv și în special al celor de natura organizatorică și a celor b#%l!^+a?ce nu necesitau cheltuieli materiale și financiare cărora bugetul de austeritate nu le-ar fi putut face față.

Și după alegerile generale din 1996 problema îmbunatățirii organizării administrative b#%l!^+a?a teritoriului țării a rămas ca un obiectiv prioritar al Progamului de guvernare, acceptat de Parlament, și încă printre acele măsuri care trebuiau finalizate în primele șase luni de guvernare.

De altfel, chiar și în cazul în care au fost create în ultimii ani, noi unități administrativ-teritoriale nu s-au respectat prevederile legale, deoarece în nici unul dintre cazuri nu s-a consultat, în prealabil, populația din localitățile respective prin referendum așa cum cer dispozițiile art.3 din Legea 215/20001, republicată.

b#%l!^+a?

3.3. Activitatea de relații externe ale administrației publice locale în România în contextul prevederilor constituționale și ale autonomiei locale

Bună gestionare a serviciilor publice de interes local și consultarea cu cetățenii colectivității locale din unitatea administrativ-teritoriala sunt principalele rațiuni de existență a instituției primarului, fie că este vorba de o localitate din România, fie din străinătate.

În ceea ce privește activitatea de relații externe a executivului local, aceasta se desfășoară ca o funcție coparalelă a autonomiei locale. Ea poate fi dezvoltată numai în folosul colectivității locale și în limitele competentelor stabilite prin lege. În privința politicii externe, Constituția României (art. 91) stabilește atribuțiile instituției Președinției, Guvernului și Parlamentului, nefăcând referire la autoritățile locale. În general, în legislația romana sunt puține acte normative care să reglementeze activitatea de relații externe ale primăriilor și consiliilor locale. Rămân atunci că referință normele cuprinse în Legea 215/20001, art.20 lit. x : “Consiliile locale, județene și Consiliul General al Municipiului București pot stabili legături de colaborare, cooperare și înfrățire cu localități din străinătate”.

Având în vedere că ministerul Afacerilor Externe are atribuții exprese în realizarea politicii externe a României și asigurarea coerentei acesteia, rezultă că orice recomandări ale acestui minister către executivul local în privința relațiilor externe sunt deosebit de utile. Interesul deosebit pentru integrarea euro-atlantica, relațiile de bună colaborare cu statele vecine și amplificarea legăturilor ca alte state vecine (S.U.A., Canada,Japonia,Rusia și China) sunt direcții importante pentru activitatea externă a statului român dar și pentru autoritățile locale. Astfel, primăriile, consiliile locale pot stabili legături de colaborare, cooperare și înfrățire cu structuri similare din străinătate, dar fără să aducă atingere caracterului de stat național unitar al României (obligație prevăzută în Legea 215/20001, art.1 paragraf 4).

Necesitatea dezvoltării economice locale cât și realizarea unor servicii de interes local pot conduce autoritățile locale către o colaborare cu agenții economici străini. Astfel, Legea administrației publice locale, art.20, lit. v precizează: “Consiliul local hotărăște, în condițiile legii, colaborarea cu agenți economici din străinătate, în scopul realizării unor acțiuni sau lucrări de interes comun”.

Prin relațiile externe ale administrației publice locale din România se înțelege totalitatea legăturilor și contactelor cu “nerezidenții”, respectiv: administrațiile publice locale din străinătate, firmele străine, persoanele fizice și juridice străine, ambasadele și consulatele străine aflate pe teritoriul țării noastre, diferite organisme și organizații internaționale.

Activitatea de relații externe ale administrației publice locale presupune cunoașterea și b#%l!^+a?aplicarea jurisprudenței naționale, cât și a celei internaționale, precum și a normelor de protocol extern. În aceeași ordine de idei, se impune o bună cunoaștere a tartaxelor internaționale ale României care privesc relațiile externe și cooperarea internațională.

România, prin recunoașterea “Cartei europene a autonomiei locale”, conferă colectivităților teritoriale locale, prin autoritățile administrative proprii, posibilitatea de a coopera, în condițiile prevăzute de lege, cu colectivități teritoriale locale din alte state.

De altfel, “Declarația la nivel înalt de la Helsinki” din 1992, semnată și de România încurajează cooperarea intre comunitățile locale, și autoritățile locale și regionale, în scopul dezvoltării unor relații de bună vecinătate între țări.

“Conventia-cadru pentru protecția minorităților naționale” prevede, de asemenea, ca “edificarea unei Europe tolerante și unite depinde nu numai de cooperarea dintre state, ci și de bunele relații între autoritățile locale, respectând însă Constituția și intregritatea teritoriala a fiecărui stat”.

În fine, tratatele internaționale ale României cu vecinii săi au clauze generale privind relațiile externe între autoritățile locale, în sensul că guvernele vor sprijini aceste activități, în special în zonele de frontieră.

În context trebuie avut în vedere cadrul general al Legii 151/1998 privind dezvoltarea regională în România, care precizează că obiectivul prioritar al politicii de dezvoltare b#%l!^+a?regională în România este stimularea cooperării interregionale, intene și internaționale. Pe baza acestei legi s-a înființat Agenția Națională pentru Dezvoltare Regională, căreia îi b#%l!^+a?revine atribuția de a urmări realizarea obiectivelor dezvoltării regionale, inclusiv în cadrul activităților de cooperare externă a regiunilor de dezvoltare și la nivelul euroregiunilor.

b#%l!^+a?

3.4. Locul și rolul activității de relații externe în cadrul unei primarii

Autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe sunt consiliile locale, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive.

Activitatea de relații externe la nivelul autorităților locale se desfășoară în proporție covârșitoare în cadrul primăriei. La nivelul deliberativului, în cadrul consiliilor județene pot înființa subcomisii de relații internaționale.

Așa cum am prezentat în capitolele precedente, principala rațiune de existența a unei primarii, atât în țara noastră cât și în străinătate, o constituie asigurarea unui management cerespunzator al serviciilor publice de interes local. În consecință, activitățile de natura juridică, economică, de relații externe ale primăriei în general, sunt direcționate în primul rând către zona serviciilor publice locale. În acest sens, direcția de relații externe a primăriei este chemată să desfășoare o serie întreagă de activități precontractuale. O dominantă o constituie operațiunile necesare atragerii investitorilor străini în vederea realizării obiectivelor prioritare în domeniile de b#%l!^+a?interes local. Totodată, direcția de relații internaționale a primăriei coordonează și centralizează activitățile de relații externe ale regiilor locale din subordinea consiliului și cotribuie la bună desfășurare a acestor activități ori de câte ori este solicitată de conducerile regiilor autonome.

Această primă funcție, de natură economică, a direcției de relații internaționale a primăriei este specifică perioadei de tranziție și este în principal rezultantă a doi factori.

Primul factor este relaționat de gestionarea unui patrimoniu privat local, fomat în special din terenuri și spații comerciale. Vânzarea spațiilor comerciale, concesionarea terenurilor și, în general, privatizarea sunt procese în curs de desfășurare la care participa agenți economici străini și autohtoni.

Al doilea factor este legat de participarea firmelor străine și organismelor financiare internaționale la reabilitarea serviciilor publice de interes local, aceasta realizându-se prin diverse căi: concesionarea unor servicii publice, privatizarea unor servicii sau regii autonome locale, licitațiile internaționale cu sprijinul organismelor financiare europene și internaționale pentru realizarea unor obiective de interes local.

Ambii factori enunțați sunt caractiristici perioadei de tranziție de la economia central-planificata către economia de piață și, prin urmare, odată cu încheierea procesului de privatizare, funcția economică a direcției de relații internaționale a primăriei se va diminua major.

A doua funcție a direcției de relații internaționale este cea de protocol extern. Aici sunt incluse toate activitățile curente și speciale care conduc la desfășurarea optimă a acțiunilor Consiliului și instituitei Primarului pe plan extern. Direcția de Relații Internaționale organizează,de asemenea, protocol extern pentru viceprimari și pentru departamentele și direcțiile de specialitate.

O a treia funcție importantă a direcției de relații internaționale o constituie activitatea de cooperare și colaborare externă a instituției primarului și a consiliului. Prin această funcție se asigura suportul logistic și managerial al cooperării și colaborării autorităților locale autohtone cu autoritățile locale similare din alte țări sau cu organisme regionale, europene sau internaționale.

Chiar dacă Parlamentul României este instituția deliberativă care este investita să perfecționeze cadrul legislativ, totuși Consiliile locale și cel al Capitalei, primarii și Primarul Capitalei sunt autorități ce gestionează și cunosc cel mai bine problemele colectivităților locale.

În acest sens, se impune ca autoritățile locale să inițieze proiecte legislative care să conducă la armonizarea legii romane cu cea din țările U.E. Pentru realizarea acestui obiectiv, în cadrul Direcției de Relații Internaționale a Primăriei Capitalei a fost înființat un birou de integrare europeană. Un compartiment similar funcționează și în cadrul Prefecturii Municipiului București.

b#%l!^+a?

3.4.1. Funcția de cooperare internațională

Reforma instituțională și legislativă din administrația publică locală precum și relațiile interne și internaționale au contribuit la amplificarea relațiilor intre factorii de decizie locali cu omologii lor din străinătate și cu agenții economici străini.

După cum este cunoscut, autorităților publice locale le revine responsabilitatea dezvoltării resurselor materiale și financiare locale, precum, și valorificarea resurselor umane și economice ale colectivității pe care o reprezintă. În acest sens, funcția de cooperare externă a crescut ca importanța și intensitate în ultimii ani atât în plan administrativ cât și în plan economic.

Relațiile de cooperare externă ale autorităților publice locale din țara noastră se pot b#%l!^+a?realiza în planul relațiilor bilaterale sau multilarerale prin cooperarea în relațiile regionale, europene și internaționale cu problematica de interes local. b#%l!^+a?

Potrivit legislației românești, Consiliul General al Municipiului București, consiliile locale și județene au dreptul să hotărască asupra relațiilor de colaborare, cooperare, precum și de înfrățire cu omologii din străinătate în scopul promovării unor interese comune. În plan strict economic, legislația oferă autorităților locale cadrul corespunzător pentru stabilirea unor legături de colaborare sau asociere cu agenți economici din străinătate un scopul realizării unor proiecte de interes public.

Realizarea unor astfel de proiecte implica o documentație prealabilă și o consultare cu omologi străini.

Acordul de colaborare este un document semnat de primarul oricărei localități din țară cu omologul sau străin și statuează elementele-cadru de dezvoltare a relațiilor dintre cel două orașe. În general domeniile de interes comune precizate în asemenea acorduri sunt: administrația publică locală, dezvoltarea urbană, gestionarea serviciilor publice, dezvoltarea relațiilor în plan cultural,educație, protecția mediului,sport,pregătirea profesională.

Acordul de cooperare este mai exact decât cel de colaborare, acestea precizând domeniul în care se va coopera și,stabilindu-se măsuri concrete, în care se angajează cele două părți. De asemenea, prin acordurile de cooperare se pot stabili trategii comune în relațiile regionale, europene și internaționale din care fac parte.

Acordul de înfrățire este o înțelegere specifică comunităților locale prin care cale două părți consfințesc relațiile de prietenie între cele două localități și în care reprezentanții locali stabilesc modalități practice pentru apropierea dintre cetățenii orașelor lor. În general “acordurile de înfrățire” susțin și promovează dezvoltarea relațiilor pe multiple planuri, din care nu lipsesc cele economice, comerciale sau culturale, și consfințesc prin programe comune permanentizarea lor. O atenție deosebită se acorda lărgirii relațiilor de cooperare între oamenii de afaceri din cele două orașe și sprijinului direct al investițiilor particulare. Acordurile de înfrățire sunt de regulă continuate prin acorduri de cooperare care stabilesc în detaliu obiectivele și termenii cooperării într-un anumit b#%l!^+a?domeniu.

Conform legislației în vigoare, oricare dintre cele trei tipuri de acorduri trebuie supuse aprobării Consiliului local.

Bucureștiul este membru activ într-o serie de organizații internaționale ale marilor orașe ale lumii cum ar fi:

Asociația Internațională a Primarilor Francofoni – AIMF constituită în 1979 la inițiativa lui Jacques Chirac(Bucureștiul este membru activ din 1990 iar din 1994 a beneficiat de asistență tehnică și financiară). Aceasta asociație a derulat o serie de programe privind informatizarea contabilității, gestiune de personal, gestiunea taxelor municipale, urbanism, educație, tineret și sport.

Asociația Internațională a Metropolelor – Metropolis (Bucureștiul este membru activ din 1991 și a beneficiat de asistență tehnică și financiară pentru proiectul “Reorganizarea și modernizarea Gării de Nord”)

În prezent sunt în curs de aprobare alte două proiecte: “Centrul intoric al orașului București” și “Studiul privind transportul în Capitală”.

Federația Mondială a Orașelor Unite – FMCU (București este membru activ din 1996).

Polis este o organizație ce își propune cooperarea în special în domeniul transportului și mediului (Bucureștiul este membru al acesteia din 1990).

Confederația Primarilor din Capitalele Țărilor Sud – Est Europene (înființată la 5 octombrie 1995 la Atena) .

A treia conferință s-a desfășurat la București în 8-9 februarie 1998, Direcției de Relații Internaționale a Capitalei revenindu-I responsabilitatea organizării acestui eveniment.

În iulie 1998, Primăria Capitalei în colaborare cu alte instituții din țară și cu sprijinul Consiliului Europei a organizat reuniunea prilijuita de Congresul Puterilor Locale și Regionale din Europa.

În concluzie, colaborarea bilaterală cu autoritățile similare din străinătate și activitatea deafasurata în cadru organizațiilor internaționale asigura reprezentarea externă a autorităților locale și perfecționarea mecanismului propriu de gestiune, constituindu-se astfel într-o dimensiune importanta a cooperării internaționale a țării noastre.

Astfel, în domeniul imobiliar, cooperarea internațională a Primăriei Municipiului București s-a concretizat în realizarea unor obiective mari, cum ar fi: WORLD TRADE CENTER București, Hotel SOFITEL, VICTORIA BUSINESS PLAZA. În curs de realizare este “centrul financiar” și realizarea sistemului de alimentare cu apă.

În cadrul acțiunilor de cooperare internațională ale primăriilor sunt incluse și activitățile curente privind stagiile de formare, cursurile de specializare a personalului b#%l!^+a?propriu sau al regiilor autonome, cursuri care se desfășoară în cadrul programelor de asistenta al unor organisme internaționale. b#%l!^+a?

b#%l!^+a?

3.4.2. Negocierea contractelor externe încheiate de autoritățile locale; participarea la licitațiile externe b#%l!^+a?

Cerințele generale și legitime ale colectivităților locale organizate în unități administratv-teritoriale trebuie să fie beneficiare a unor servicii publice eficiente și de bună calitate și să-și desfășoare activitatea într-un climat economico-social pozitiv. Gradul de satisfacere a acestor cerințe de către autoritățile publice locale constituie un criteriu de apeciere a acestora de către colectivitățile locale. Decalajele mari existente între deferite localități, precum și cel existente pe teritoriul aceleiași localități fac necesară în primul rând analiza cu prioritate a zonelor cele mai deficitare din punct de vedere al serviciilor publice furnizate.

În acest sens, standardele generale care trebuie atinse de serviciile publice locale conduc la obiective pe termen mediu și lung pentru autoritățile publice locale. Cea mai mare parte a acestor obiective se realizează prin acțiuni de cooperare, negociate în prealabil după toate standardele acestor activități și finalizate cu încheierea unor contracte. Ținând seama de diversitatea și de cadrul complex al tranzacțiilor internaționale, tratativele se cer să fie purtate de persoane calificate în problemele negociate, în problemele juridice care le implica încheierea contractului extern.

În general, autoritățile locale încheie contracte de cooperare economică internațională care prezintă o serie de particularități. Contractul de cooperare se caracterizează prin natura specifică a părților contractante.

În cazul negocierilor complexe ale primăriei se poate utiliza formula unor contracte pregătitoare. Dată fiind natura specifică a obiectului sau, contractul de cooperare se angajează efectiv prin intermediul mai multor contracte cu obiecte diferite, dar aflate în strânsă interdependență.

Autoritățile locale pot participa sau pot organiza licitații internaționale. Cadrul juridic actual, dar mai ales avantajele mari (garanții, cheltuieli reduse, eficientă și transparentă) fac ca licitațiile internaționale să fie tehnica cea mai folosită în realizarea parteneriatului sector public local – sector privat. Licitațiile internaționale organizate de autoritățile publice locale se realizează în conformitate cu prevederile legislației naționale și cu respectarea stipulațiilor ne discriminatorii ale acordului GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț), în prezent Organizația Mondială a Comerțului (OMC).

b#%l!^+a?

CAPITOLUL IV: UNIUNEA EUROPEANĂ

4.1. Tendințe politice europene b#%l!^+a?

Pe termen scurt, adâncirea și extinderea Uniunii Europene sunt procese care se incomodează reciproc. Logica actuală a modului în care se organizează și funcționează UE face ca o extindere rapidă să dilueze gradul de integrare, afectând eforturile de adâncire a acesteia. (Noii membri vor avea nevoie de timp până se vor adapta complet organismului în care au fost înserați.) În același timp, adâncirea rapidă a integrării în cadrul actualei UE ar face și mai dificilă o extindere rapidă, întrucât candidaților le va fi mai greu să atingă noile b#%l!^+a?standarde impuse membrilor și să facă față concurenței și răspunderilor interne Uniunii. În plus, Uniunea Europeană este în situația de a privi perioadele adâncirii și extinderii. ca b#%l!^+a?factori esențiali. Pentru a face față exigentelor globalizării, cursa trecerii de la ceea ce considerăm a fi, mai ales, Europa-Piață, la ceea ce ar fi, mai ales, Europa-Putere, este una contra-cronometru.

Singura soluție pentru împăcarea celor două procese aparent contradictorii este abordarea lor din perspectiva politică Œ sau predominant politica Œ, și nu economică. Procesele în cauză sunt politice, iar instrumentul este economic, nu invers. În alți termeni: adâncirea trebuie proiectată și condusă în sensul unei uniuni politice europene.

Aceasta face că extinderea să poată fi concepută, în primul rând, ca admitere și integrare imediată și deplină a statelor candidate în structurile politice ale Uniunii, urmată, în al doilea rând, de o integrare mediată și graduala a noilor membri în structurile economice, pe măsură ce fiecare dintre ei Își finalizează pregătirile în acest sens.

Impunerea unei viziuni pro-federative constituie o condiție indispensabilă pentru că federalizarea să aibă loc. Ceea ce nu înseamnă însă că federația este doar rezultatul inventarii unui proiect. Alături de opțiunile conjuncturale ale unor guverne și parlamente naționale, alături de reacțiile opiniei publice europene, viitorul UE este determinat de către factori politici interni și externi cu o natură pe care am putea-o numi, cu toată precaritatea acestui concept, obiectivă. Sunt factori care acționează constant, pe termen lung, capabili să influențeze procesele, dominând deseori fluctuațiile inerente ale actorilor politici ori ale opiniei publice. Ei aparțin cel puțin următoarelor trei categorii:

(a) tendința de a defini viitorul Europei, ca o contrapondere la actorii politico-economici internaționali de care depinde viitoarea arhitectura mondială Œ cum ar fi Statele Unite, Asia, Rusia;

(b) tendința de a formaliza valorile care stau la baza Uniunii Europene Œ vezi și eforturile, cu antecedente mai vechi, de promovare a unei Carte a Drepturilor Fundamentale, noile Directive ale Comisiei Europene privind egalitatea de șanse ori ideea promovării unei Constituții europene;

(c) presiunea în direcția adâncirii și extinderii UE este mai curând un ansamblu eterogen de b#%l!^+a?factori, dintre care unii au fost enunțați mai sus, iar dintre ceilalți trebuie menționați neapărat cei de ordin economic, strategic, de politică externă, militară și care, în esență, vizează menținerea păcii pe continent, controlul migrației și al crizelor identitare.

Planurile propuse pentru dezvoltarea Uniunii Europene vor fi mai mult decât expresia problemelor interne ale Uniunii. Viitorul UE rezultă dintr-o perspectivă istorică, determinând o judecată asupra situării continentului pe harta lumii, în raport cu ceilalți actori mondiali. Harta lumii se impune cu o anumită obiectivitate de care decidenții europeni se vor lovi constant, repetitiv, în fiecare etapă a definirii proiectului lor.

Uniunea Europeană este obligată să se raporteze la evoluțiile din Federația Rusă, din Statele Unite și din Asia. Datorită dimensiunii, dar și datorită realităților politico-culturale, Rusia nu poate fi concepută ca parte integrată a unei Europe unite. Oricât de greu ar putea fi recunoscut public acest adevăr, ocultarea să vă împiedica necesară limpezire a raportului dintre Europa și Rusia, precum și definirea de către UE a unei politici rusești. Consecință va fi întârzierea ca nepermis de mult cea procesului de negociere cu Federația Rusă și a dezvoltării unui parteneriat. Se va rata stabilirea în timp util a unui sistem de co-participare decizionala între spațiul ruso-asiatic și cel european, iar prin aceasta s-ar lăsa la voia conjuncturilor raporturile primelor două cu spațiul transatlantic.

Oricum vor sta lucrurile, Europa va fi, inevitabil, la începutul globalizării, o entitate politico-economica așezată între America și Rusia. Ea va trebui să evite situația de zona-tampon sau de factor de contrapondere utilizat de fiecare dintre vecinii săi împotriva celuilalt. Ar fi chiar periculos ca Europa să joace rolul de zăgaz al Americii în fata valului de migrație ruso-asiatica și de anarhie socială revărsat ca urmare a unei eventuale prăbușiri CE poate chiar una accelerată CE a mozaicului rusesc.

Privită din perspectiva europeană, problema Statelor Unite provine, conform punctului de vedere al unor oameni politici europeni, nu atât din statutul ei de unicate supraputere, cât din CE notă Hubert Védrine CE condiția ei de hiper-putere: supremația americană de astăzi se manifestă atât în domeniile economic, financiar, tehnologic, militar, cât și în ceea ce privește modul de viață, limba și produsele culturale de masă care subjuga lumea, modelând gândirea și fascinându-i până și pe adversarii Statelor Unite.

Când ironizează opinia marilor responsabili și analiști americani despre Statele Unite, conform căreia ele ar fi fost desemnate de Providența drept națiunea indispensabilă umanității, ministrul francez al Afacerilor Externe reflecta poate o tradițională reticență b#%l!^+a?franceză. Dar consecințele negative ale existenței unei hiper-puteri sunt reale . Această hiper-putere nu trebuie confruntată și nici măcar contestată, cu atât mai mult cu cât pentru trufia b#%l!^+a?atitudinilor care supără uneori leadership-ul francez se găsesc ușor explicații . America ar trebui într-un fel înglobata și valorificata în termenii unor parteneriate naturale, b#%l!^+a?pentru că, pe ansamblu, să fie asigurate b#%l!^+a?multipolaritatea, diversitatea și multi-lateralitatea necesare unei lumi deschise.

Pentru arhitecții Uniunii Europene nu poate fi decât limpede că disparitățile în plan economic și, mai ales, tehnologic în favoarea Americii vor împiedica, în principiu, UE, în formă ei actuală, să stabilească o uniune economică transatlantica. Nu este mai puțin limpede că, dacă va fi o unitate, UE va atinge puterea necesară pentru a deveni contraponderea Americii: O Uniune Europeană de circa 400 de milioane de persoane și cu un produs intern brut de peste 8 trilioane de dolari, capabilă să-și unifice potențialul diplomatic și militar, ar putea ușor să pună în discuție actualul statut al SUA, de «unica supraputere»; să aibă o influență asupra procesului de pace din Orientul Mijlociu și asupra securității din Golful Persic; să obțină mijloace economice și financiare crescânde, prin politica de securitate internațională; să înceapă să capete un rol mai mare în diplomația și securitatea asiatică; și, probabil, cel mai important, să creeze un nou echilibru în cadrul NATO, alianța dominată astăzi de către Statele Unitele .

Diferențele cultural-civilizationale dintre Europa și Rusia vor împiedica, în schimb, realizarea unei uniuni politice euro-ruse. Aceasta, în condițiile în care libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor va fi din ce în ce mai greu de stopat, atât sub presiunea exercitată dinăuntrul, cât și din afară Europei. Pe măsura trecerii timpului, UE de astăzi va avea dificultăți tot mai mari în a fi o adevărată citadela economico-socială și statul-major al unei forțe de apărare exprimând o viziune unitară asupra securității comune. În consecință, Europa va fi obligată să caute acel tip de evoluție care să-i asigure rolul unui actor global de prim rang. Obligația nu este, desigur, o chestiune de gust, ci de necesitate.

Simplu descrisă, soluția pentru Europa constă în sporirea capacității sale de a produce bunăstare până la o asemenea cota încât, prin exportul acesteia, să poată stabiliza situația internă a vecinului din Răsărit, fixând astfel migranții la ei acasă. O altă miza este să facă față concurenței vecinului din Vest, cointeresandu-l în realizarea unei piețe comune, cel puțin de tipul unei zone transatlantice de liber schimb. Europa mai are obligația să-și asume cu succes răspunderi față de stabilitatea și securitatea globală a lumii amintite pot fi atinse doar prin asocierea procesului de extindere a pieței europene cu procesul de adâncire a integrării politice europene. Din perspectiva rolului său pe harta lumii, Uniunea Europeană are motive să-și maximizeze atât gradul de coeziune, cât și extinderea. față de ce țintă trebuie să fie o federalizare suficient de flexibilă pentru că unitatea internă să nu intre în contradicție cu așezarea frontierei până la marginea Federației Ruse, în caz contrar, devenirea europeană va fi dominată de tendința proliferării liniilor de demarcație în interior, asociată cu tendința provincializării.

Din contră, ca actor politic global, Europa ar fi unul dintre centrele politice, economice și culturale ale globalismului multipolar. Ca atare, ea își va putea promova interesele specifice și, totodată, va putea contrabalansa eventualele excese ale altor centre de putere economică și politică. Iată deci raționamente care nu sunt doar judecăți, ci adevărate evidente pe care proiectul viitoarei b#%l!^+a?Uniuni Europene urmează să le introducă în calcul.

4.2. Căutările în direcția unei Carte a Drepturilor Fundamentale

Uniunea Europeană (precum și ideea europeană) este legată în primul rând de un număr de valori fundamentale. Fără a putea vorbi despre o cauzalitate în acest sens, hotărârea Consiliului de Miniștri de la Köln (3-4 martie 1999) de a cere elaborarea unei Carte a Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene intra perfect în logica definirii unui spațiu valoric specific european. Hotărârea Consiliului a fost urmată de formarea unui grup de experți (Prezidiul) pentru elaborarea unui prim proiect al Cartei, până la sfârșitul lunii decembrie 2000. Prezidiul a oferit un text complet la data de 28 iulie 2000.

Motivația și efectele adoptării unei asemenea Carte nu sunt ușor de descris. Carta Drepturilor Fundamentale a fost adoptată, ca declarație politică, în luna decembrie, la Nisa. În cadrul Uniunii Europene s-a dezvoltat, de-a lungul timpului, un sistem de protecție a drepturilor omului, eterogen și complex, care însumează:

normele interne ale fiecărui stat în parte privind drepturile omului, gândite ca expresie a principiului subsidiarității;

participarea țărilor membre UE la sistemul internațional de protecție a drepturilor omului;

apartenenta, în particular, a tuturor țărilor membre ale UE, la Consiliul Europei;

instrumentele specifice elaborate în cadrul UE. În ceea ce privește instrumentele specifice Uniunii Europene relative la sistemul de protecție a drepturilor omului în cadrul UE, acestea ar fi: prevederile Tratatului de la Amsterdam, care enunța explicit faptul că Uniunea va respecta drepturile b#%l!^+a?fundamentale, așa cum sunt ele garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. b#%l!^+a?

Acest sistem stufos a fost capabil să asigure, în interiorul statelor Uniunii, un înalt nivel al drepturilor și libertăților fundamentale. Dintre eșecuri, au fost numite domeniile comportamentului rasist și xenofob, al egalității în fața legii, al grupurilor vulnerabile, al tratamentului refugiaților și al solicitanților de azil. Un alt caz aparte este cel al protecției persoanelor afectate de sporirea competentelor la nivel comunitar în domeniul administrativ și juridic . Dar, mai ales, sistemul s-a dovedit nefuncțional în a asigura un rol practic și simbolic la nivelul global al Uniunii Europene, în special În ceea ce privește: pregătirea condițiilor impuse de extinderea UE; adaptarea politicilor în domeniul drepturilor omului la cerințele prevederilor specifice din Tratatul de la Amsterdam; asigurarea unui rol mai activ al UE în lume, ca apărătoare a drepturilor omului.

Acestui ultim tip de problematica, angajând Uniunea Europeană ca un tot, a fost chemată să-i răspundă Carta Drepturilor Fundamentale. În plus, introducerea ansamblului de prevederi socio-economice poate fi considerată (după eșecul relativ al Cartei Sociale Europene ) definiția unui spațiu b#%l!^+a?european care depășește standardele democratice, (circumscris, în acest sens, inclusiv prin diferența față de principiile democrației americane). Dincolo de detalii, ceea ce pare important în dezbaterea din jurul Cartei este presiunea imanenta în direcția dezvoltării unui sistem european (al Uniunii Europene) al drepturilor omului, având valoare politică și identitară.

Un sistem al Uniunii Europene acoperind problematica drepturilor omului formalizează, în cadrul UE, un spațiu comun supranațional. Prin natura lor, prevederile Cartei codifică pilonul unei Constituții a Uniunii. Trecerea de la o Cartă a Drepturilor Fundamentale, la un sistem de instituții politice cu caracter federal, care să garanteze valorile fundamentale ale UE, este o evoluție logică. Într-o formă sau alta, discuțiile motivate de elaborarea și eventuala adoptare a Cartei par să fi împins dezbaterea asupra anumitor fundamente politice ale Uniunii într-o direcție ireversibilă. Multe dintre criticile aduse până acum Cartei au făcut speculații asupra eventualelor consecințe negative.

Completarea acestui sistem l-ar apropia de statutul unui pilon de Constituție, iar adoptarea unei legi fundamentale a UE ar duce la crearea Europei Federale, aceasta putând participa ca atare la diferite aranjamente internaționale, incluzând Consiliul Europei, o Federație ar întări aceste aranjamente, și nu le-ar slăbi.

4.3. Evoluțiile economice din Uniune și primii pași ai unei construcții federale structurate

Tratatul de la Maastricht a stabilit cei trei piloni de rezistență ai UE: Comunitatea Europeană, Politica Externă și de Securitate Comună și Politica în domeniile Justiției șI Afacerilor Interne. Dintre ele, numai Comunitatea Europeană s-a bucurat de instituții integrate, celelalte două rămânând procese interguvernamentale. Aceasta arată că tendința de federalizare europeană a avansat, până la începutul anilor 90, în domeniul economic și a întâmpinat rezistență în domeniile specifice unei federații: justiția, politica externă și apărarea. Această situație a rămas valabilă, în ciuda intenselor procese comunitare, și la sfârșitul deceniului, dar cu câteva evoluții relevante pentru tendința generală de adâncire a integrării.

4.3.1. Piața Economică Comună

Bazele integrării economice, ce urma să capete forma unei piețe comune, au fost puse de Tratatul de la Roma (1957). Prin Tratat au fost stabilite cele două politici ale pieței. Una, vizând spațiul intern al pieței comune, privea eliminarea tuturor barierelor vamale între statele membre, b#%l!^+a?cealaltă dimensiunea externă – viza sistemul de protecție față de bunurile din afară. În 1979, UE a stabilit un regim al ratelor de schimb, făcând astfel operațional Sistemul Monetar European. Adăugarea obiectivului unei monede unice prin Tratatul de la Maastricht a definit Comunitatea Europeană drept o unitate economică și monetară. În 1995, Consiliul European a decis ca monedă comună să se numească euro și a stabilit ca schimbarea monedelor naționale în moneda europeană să se finalizeze până în 2002. Banca Centrală Europeană, ca instituție necesară completării Uniunii Economice și Monetare, reprezintă cel de-al treilea stadiu al proiectului.

Realizarea unității economice și monetare constituie, indiscutabil, cel mai mare b#%l!^+a?succes al proiectului european. Unitatea economică și monetară realizată până la sfârșitul anului 2000 de către țările membre ale UE reprezintă o realitate care va determina CE iar în acest sens va trebui încorporată în CE viitoarea evoluție politico-institutionala a Europei. b#%l!^+a?Totuși, felul în care sistemul economic și monetar este integrat în ansamblul instituțiilor b#%l!^+a?Uniunii CE ca și dependenta funcției economico-financiare de celelalte funcții ale Uniunii CE pune acestui sistem o limită de netrecut. Relația dintre economic și social, dintre moneda și politică, dintre economie și democrație are mai multe consecințe.

Definirea modelului economic de urmat pentru a stabili natura UE și a integrării europene implica opțiunea între o zonă de liber schimb, o uniune vamală sau o concertare instituționalizată a dezvoltării economice. Doar formula din urmă este, evident, cea care poate oferi Europei capacitatea de a fi putere economică, aptă pentru a concura, într-o lume globalizată, alte puteri economice din Atlantic și Pacific. Asemenea acestor puteri economice, ea trebuie să-și extragă eficienta decizională din statutul de putere politică.

Avantajele comparative realizate până acum de către UE, grație cooperării specifice orchestrate de ea, nu vor putea fi menținute dacă nu se va îmbunătăți radical flexibilitatea pieței muncii, dacă nu se va pune la punct o politică bugetară integra aptă sã susțină politici armonizate de protecție și asistenta socială și dacă nu se vor mobiliza resursele financiare cerute de nevoia unor investiții masive în cercetare și dezvoltarea tehnologică. Este dificil de prevăzut cum se vor putea garanta liniștea, stabilitatea și prosperitatea unei Europe sociale fără concentrarea deciziei politice la nivel continental.

Pentru că virtuțile unificatoare ale monedei euro să fie fructificate este necesară o economie europeană puternică. O astfel de economie nu poate fi realizată mai cu seamă în contextul creșterii presiunilor și exigentelor sociale decât prin asigurarea unei conduceri politice coerente.

Accentul pus pe liberalizarea economică în cadrul pieței unice interne europene, în condițiile retragerii tot mai accentuate a statelor-natiune din economie și în contextul globalizării, a creat un tot mai supărător și periculos deficit democratic, constând în trecerea deciziilor socio-politice de sub controlul instituțiilor legitimate popular, sub cel al cercurilor de afaceri. Cum rezolvarea problemelor economico-sociale interne ale statelor naționale, devenite tot mai mari, mai complexe și b#%l!^+a?mai condiționate de interdependentele mondiale, nu poate avea loc decât la nivel regional și prin gândire/ abordare regională (statele-natiune fiind prea mici pentru a rezolva problemele mari și prea mari pentru a rezolva problemele mici), soluția la existența deficitului de democrație este reabilitarea rolului statului prin transferul (parțial) al puterii către structuri politice suprastatale (singurele capabile să țină în frâu structurile economice suprastatale).

Există un real pericol ca, pe termen mediu și lung, dinamica proceselor economice în interiorul UE să scadă, economia europeană stagnând din cauză: birocratizării instituțiilor UE; insuficientei flexibilități pe piața muncii; creșterii presiunilor și incoerentelor sociale; nivelului relativ redus al fondurilor investite în cercetare și dezvoltarea tehnologică; menținerii pieței europene la dimensiuni relativ mici; efectului destabilizator al migrației (plecarea creierelorlo, corelată cu intrările ilicite purtătoare de tensiuni culturale, corupție și criminalitate).

Dezbinarea membrilor UE în ceea ce privește euro și pierderea continua de putere a monedei comune în concursul cu dolarul american vor duce inevitabil la creșterea euroscepticismului. Euroscepticismul este greu de combătut fără proiectea unor instituții politice europene solide.

Adoptarea scenariului extinderii amânate fiecare candidat este admis la o dată diferită, când va îndeplini o serie de criterii, în primul rând legislative și economice CE va conduce la provincializarea economică și, în consecință, politică a Europei, ceea ce va putea genera, în timp, chiar o fracturare internă a Uniunii. Alternativa, un scenariu al extinderii rapide , care vizeazã o integrare economică structurată presupune însă o integrare politică aprofundată cu toți membrii.

4.3.2. Bugetul Uniunii

Bugetul Uniunii Europene se formează anual și se supune principiilor clasice ale bugetelor naționale: principiul echilibrării bugetului, principiul universalității bugetare, principiul neafectării bugetului, principiul specializării bugetare, principiul publicității bugetare. Adoptarea să urmează procedura:

(a) estimarea cheltuielilor făcute de fiecare instituție comunitară;

(b) întocmirea de către Comisia Europeană, pe baza acestor estimări, a proiectului preliminar de buget;

(c) deliberarea proiectului preliminar de către Consiliul de Miniștri și adoptarea, de către acesta, a unui proiect de buget;

(d) transmiterea bugetului către Parlamentul European, care Îl negociază cu Consiliul de Miniștri CE prin amendamente acceptate sau nu de către Consiliu.

Execuția bugetară se face de către Comisia Europeană, prin decizia Consiliului de Miniștri, cu consultarea prealabilă a Parlamentului European, a parlamentarilor și cu avizul b#%l!^+a?Curții de Conturi. Este de notat că nu acesta a fost sistemul de la început, ci el este b#%l!^+a?rezultatul unei evoluții interne. b#%l!^+a?Situația de astăzi reflecta logica unui sistem care s-a impus instituțiilor Uniunii, nevoia adaptării acestora la necesitățile inerente unui mecanism bugetar. Este un exemplu convingător în privința existenței unor factori ce acționează obiectiv asupra evoluției Uniunii Europene.

Decizia, realizarea și cheltuirea bugetului Uniunii Europene indica o tendință federativă. În primul rând, adoptarea bugetului da Parlamentului European o putere reală CE prin necesitatea votului sau CE, putere pe care nu o are în alte domenii ale vieții Uniunii. Apoi, tot în domeniul bugetului, a fost impus un mecanism de prelevare directă a taxelor. Acesta poartă în logica să sensul unei construcții federale legată de cedarea unor atribute ale suveranității naționale, așa cum este și cazul suveranității fiscale pe care statele membre ale UE înțeleg să o împartă cu instituțiile de mai sus. În acest domeniu, modelul comunitar se aseamănă cu cel federal, unde suveranitatea fiscală se împarte pe mai multe paliere, ajungând până la comunități mai restrânse din punct de vedere geografic și numeric.

4.3.3. Politica externă, de securitate și de apărare

Tendințele anterioare, de natură politică sau economică, au fost invocate pentru a arăta existența unor determinații oarecum obiective în evoluția Uniunii Europene spre o structură de tip federal. Totuși, competentele tipice delegate instituțiilor la nivel federal de către statele membre au în vedere domenii cum sunt politica externă, strategia de securitate, apărarea. Tratarea până în prezent a acestor funcții de către Uniunea Europeană este relevantă pentru tensiunea dintre curentul care proiectează o Uniune de state europene aflate într-o cooperare aprofundată și cel orientat spre o Uniune federalizată.

Istoria creării unei politici externe și de apărare comune este lungă și puțin glorioasă. Ea ar putea începe cu eșecul planului francez de a crea o armată europeană integrată, inițiat În 1950 și respins chiar de către Adunarea Națională a Franței, În 1954. Tot francezii au fost inițiatorii planului de creare a unui grup politico-militar distinct de Statele Unite, la începutul anilor 60 (planul Fouchet, după numele consilierului În materie al lui Charles de Gaulle). Inițiativa a căzut datorită opoziției daneze și olandeze. Prima reușită în privința unei Cooperări politice europene datează din 1970, ca urmare a deciziei luate în acest sens la Summit-ul de la Haga, În 1969. Construcția revenea unei rețele de miniștri de Externe, directori politici și diplomați, care se întâlneau regulat pentru a schimba informații și a-și coordona politica externă. În 1987, Comisiei Europene i s-au conferit, prin Actul Unic European, competente în domeniul aspectelor politice și economice ale securității Dar și după această dată, politica externă și de securitate a Uniunii Europene s-a redus mai mult la declarații, marele ei eșec fiind incapacitatea de a defini o poziție comună Uniunii în privința războiului din Golf și a crizei iugoslave.

Un nou cadru de discutare a acestor teme s-a produs prin adoptarea Tratatului de la Maastricht și prin stabilirea celor trei piloni de rezistență ai UE. Am amintit că, dintre aceștia, numai b#%l!^+a?Comunitatea Europeană s-a bucurat de instituții integrate, celelalte două rămânând procese interguvernamentale. Limitele acestei situații au fost rapid resimțite. Pactul Balladur, devenit ulterior Pactul de Stabilitate, a arătat limitele în această materie ale unor politici negociate de reprezentanți naționali, comparativ cu formula unei politici instituționale. Dar situația din fosta Iugoslavie a rămas mai departe modelul eșecului pentru limitele structurale ale unei Uniuni chiar aprofundate în urma momentului Maastricht Œ 1992.

Conferința interguvernamentală care a dus la adoptarea Tratatului de la Amsterdam (iunie 1997) a introdus o serie de noutăți instituționale pentru realizarea cooperării În domeniul politicii externe. Au fost create grupurile de analiză și planificare a politicii externe din cadrul Consiliului de Miniștri al UE și a fost numit un Comisar pentru politica externă. Rezoluția politică de la Köln a cerut că Uniunea Europeană să fie dotată cu mijloacele și capacitățile necesare pentru a asigura asumarea responsabilităților sale în ceea ce privește politica europeană în domeniul securității și al apărării. Un pas relevant a fost decizia Summit-ului de la Köln, din iunie 1999, de a crea instituția Înaltului Reprezentant pentru politica externă și de securitate și numirea în această poziție a lui Javier Solana. Ansamblul atribuțiilor Înaltului Reprezentant intra uneori în competiție cu atribuțiile Comisarului European pentru Politica Externă, cu prerogativele în materie de politică externă ale Consiliului Miniștrilor de Externe, ale Comisiei Europene și ale președinției UE.

În ceea ce privește dimensiunea pur militară a Uniunii, unii analiști considera că aici evoluția a fost cea mai slabă, iar perspectivele CE cele mai puțin promițătoare. În acest domeniu, divergentele dintre statele membre s-au manifestat cel mai acut. în mod firesc, apărarea Uniunii a fost înțeleasă în sensul dezvoltării relației cu Uniunea Europei b#%l!^+a?Occidentale organizație gândită ca un cadru de apărare comună europeană de către țările membre care au aderat la tratatul din 1954 ce a dat numele organizației. În ceea ce privește UEO însăși, ea nu și-a construit vreo comandă militară integrată și nici un cartier, ceea ce a făcut că alianța să rămână pe hârtie. b#%l!^+a?

O încercare de relansare a UEO a avut loc în anii 80, prin lărgirea competentelor la b#%l!^+a?Roma, în 1985, și Haga, și primele acțiuni comune (1988) ca experiență dezvoltată în timpul războiului din Golf. Tratatului Uniunii Europene (1993) i s-a anexat o declarație a statelor membre UEO, prin care acestea recunoșteau necesitatea de a dezvolta o identitate de securitate și apărare proprie drept componentă de apărare a UEl. În anii următori, UEO s-a structurat și extins, în contextul afirmării de către NATO (În 1994) a sprijinului sau pentru dezvoltarea unei identități de securitate și apărare europene. Evoluția în sensul unei structuri și politici de apărare a UE exprima, în aceeași măsură, o neîmplinire. În realitate, momentul Maastricht a fost ratat în sensul că, dincolo de o declarație formală (UEO este în același timp pilonul european al Alianței Nord-Atlantice și brațul de apărare al UEl), nu s-a realizat nici o legătură substanțială între UE și UEO. La Summit-ul de la Amsterdam, Marea Britanie și statele neutre au blocat propunerile Franței și Germaniei (propuneri susținute de b#%l!^+a?Italia, Spania, Belgia, Luxemburg și Grecia) de a se institui o agendă a unirii UE și UEO, relația rămânând la nivelul cooperării extinse.

Înaltul Reprezentant pentru politica externă și de securitate a stabilit ca obiectiv, În 1999, evaluarea capacităților militare ale Europei; crearea unui nou Comitet politic și de securitate și a unui Comitet militar al UE, sprijinit pe un stat-major cu atribuții de aviz și consiliere; o nouă Unitate de planificare și alertă rapidă. Aranjamentele în acest sens au fost stabilite cu ocazia Consiliului european de la Tampere (15-16 octombrie 1999). Aceste detalii arata că politica externă și de securitate comunală mai are câțiva pași buni de făcut până va deveni o adevărată realitate instituțională a UE, nu doar un aranjament politic al reprezentanților țărilor membre. Presiunea în direcția supra-nationalizarii este însă evidentă. Competiția dintre recunoașterea eșecurilor de până acum, sentimentul că materia politicii externe și de securitate rămâne un domeniu fundamental, pe care statele îl păstrează cu gelozie, și analiza perspectivelor UE într-o lume globalizată îndreaptă lucrurile spre o logică federală. Dar ea nu se poate realiza plecând de la voința tehnocraților afacerilor externe și militare, ci numai dintr-o reevaluare politică a proiectului Uniunii Europene.

Chiar acestea sunt și concluziile lui Philip Gordon, analist al temelor de securitate: adâncirea Uniunii, relațiile continue și lipsa unei identități europene în măsură să permită delegarea de suveranitate unor instituții centralizate (după patruzeci de ani de integrare) arată că, în materie de politică externă, cooperarea va rămâne în continuare limitată, fragmentata și la nivel guvernamental. Eliminarea războiului și a competiției pentru securitate între statele Europei Occidentale este o realizare substanțială; cum se vor elimina distincțiile în materie de politici externe și de securitate naționale rămâne însă greu de prevăzut.

b#%l!^+a?

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

CAPITOLUL V: INTEGRAREA EUROPEANĂ

5.1. Reforma instituțională în administrația publică locală din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană

Fenomenul definitoriul al economiei mondiale postbelice, integrarea interstatală a pornit din Europa Occidentală că alternativă la cele două războaie mondiale pustiitoare. Integrarea vest-europeană a început timid, prin așezarea de o parte și de altă, la masă tratativelor, a celor mai mari rivali ce s-au înfruntat în cele două con flagratii mondiale: Germania și Franța.

Geniala intuiție a părinților integrării, Jean Monnet și Robert Schuman, a reprezentat un exemplu molipsitor pentru intraga omenire, integrarea interstatala proliferând treptat și pe continentul african, latino-american, asiatic și nord-american. Integrarea interstatala ce s-a extins în timp, de la aspectele vamale, economice, fiscale, legislative, sociale,politice și b#%l!^+a?chiar militare, reprezintă o sfidare directă la adresă statului-națiune. În Uniunea Europeană se vorbește deja de poporul european, iar cetățenii U.E. pot opta liber pentru un pașaport b#%l!^+a?emis de organismele comunitare sau de stratul căruia îi aparțin.

Unitarea Europei în pace, libertate și prosperitate este dezideratul care a stat la bază integrării interstatale europene.

Integrarea europeană a evoluat în timp, parcurgând diverse etape și anume: integrarea vamală, fiscală, legislativă, socială, în prezent fiind în curs de realizare integrarea economico-monetară și politică. Odată cu evoluția U.E., au crescut exigențele Comunității privind primirea de noi membrii.

Tratatul de la Romă, actul de naștere al U.E., stipula între altele că un stat care solicita aderarea la U.E. trebuie să îndeplinească trei condiții fundamentale:

1. să aibă o identitate europeană;

2. să fie un stat de drept democratic;

3. să respecte drepturile omului;

Prin semnarea Tratatului de la Maastricht, în decembrie 1991, Piata Comună” (Comunitatea Economică Europeană) a devenit Uniunea Europeană”. Este cel mai important document de la înființarea C.E., întrucât a stabilit un program complet și termenul de realizare a uniunii economice și monetare și a uniunii politice. Totodată, și politică primirii de noi membrii în U.E. este analizată la nivelul etapei actuale și în prismă exigențelor impuse de acest tratat.

Obiectivele U.E. stipulate de Tratatul de la Maastricht sunt:

Promovarea progresului social și economic prin:

crearea unui spațiu fără frontiere interne;

întărirea coeziunii sociale și economice prin transferul de surse financiare importante de la statele bogate ale U.E. către cale mai puțin dezvoltate;

realizarea uniunii economice și monetare prin coordonarea politicilor economice și fiscale ale statelor membre;

promovarea unei identități proprii pe scenă internațională în special realizarea unei politici externe și de securitate comune;

cooperarea strânsă în domeniul justiției și afacerilor interne în probleme umanitare, luptă împotrivă consumului de droguri și combaterea criminalității.

În concluzie, față de extinderile anterioare ale U.E. (1981-Grecia, 1986- Spania și Portugalia, 1995- Austria,Finlanda și Suedia), contextul în care vor adera noile state candidate în perioadă următoare este fundamental modificat prin existența Uniunii Economice și Monetare și perspectivă introducerii monedei unice comunitare, precum și definerea unei politici externe și de securitate comună. Aceste elemente noi se adaugă condiitiilor și criteriilor de aderare a noi state, așa cum sunt prevăzute în art. 237 din Tratatul de la Romă și art. (0) din Tratatul de la Maastricht.

Principalele condiții pe care trebuie să le îndeplinească un Principalele condiții pe care trebuie să le indeplinească un stat care dorește să devină membru U.E. sunt:

aplicarea principiilor democrației și respectarea drepturilor omului, inclusiv protecția minorităților;

aplicarea multipartitismului și organizarea de alegeri libere;

instaurarea unei economii de piată competitive și funcționale, masurată pe baza ratei inflației, a deficitului bugetar și a datoriei publice;

acceptarea sistemului comunitar și capacitatea statului solitant de a implementa acest sistem;

recunoașterea conținutului, principiilor și obiectivelor politice ale tuturor tratatelor și recomandărilor organismelor U.E.;

acceptarea și realizarea unei politici externe și de securitate comune;

acceptarea jurisprudenței Curții de Justiție a Comunității;

subscrierea la declarațiile și deciziile adoptate în cadrul U.E.;

aplicarea acordurilor încheiate de U.E cu terțe țări.

Candidatura României la Uniunea Europeană

Primele legături oficiale ale României cu U.E. datează din 1974, când țara noastră a dobândit schema comunitară de preferințe comerciale generalizate, nereciproce și nediscriminatorii. În anul 1981 s-a semnat Acordul cu privire la produsele industriale (altele decât cele siderurgice și textile).

În 1982, România a propus organelor comunitare negocierea și încheierea unui b#%l!^+a?acord de comerț și cooperare economică și comercială. Negocierile pentru acest acord au demarat însă după anul 1990, finalizând-se în mai 1991. Tot în anul 1991 au demarat negocierile pentru Acordul European de Asociere a României la Comunitatea Europeană. Acordul de Asociere al României la U.E. a fost semnat la 1 februarie 1993. Paralel, s-a b#%l!^+a?negociat și semnat un Acord Interimar care a intrat în vigoare la 1 martie 1993, cu rolul de a pune imediat în practică unele prevederi ale Acordului European de Asociere până când b#%l!^+a?acesta urmă să fie ratificat de parlamentele naționale ale statelor U.E.

Acordul European, intrat în vigoare în 1995, constituie bază legală a relației României cu U.E., scopul sau fiind să ofere un cadru pentru dialogul politic, să promoveze impulsionarea comerțului și a relațiilor economice între cele două părți, să ofere instrumentele juridice și instituționale pentru asistentă tehnică și financiară comunitare, să creeze un cadru adecvat pentru pregătirea aderării României în U.E.

Principalele instituții create prin Acordului European de Asociere sunt:

Consiliul de Asociere este format din membri desemnați de guvernul român pe de o parte, și din membrii Consiliului European și ai Comisiei Europene, pe de altă parte. Consiliul se reunește anual și are că responsabilitate supravegherea aplicării Acordului European de Asociere. Prima sesiune a Consiliului de Asociere între România și U.E. s-a desfășurat la 10 aprilie 1995, la Luxemburg.

Comitetul de Asociere este format din reprezentanți ai guvernului român, pe de o parte, și din reprezentanți ai Comisiei Europene, pe de altă pare. Comitetul pregătește sesiunile Consiliului de Asociere. Consiliul de Asociere stabilește regulile de procedura pentru Comitet și, de asemenea, îi poate delega competențe.

Comitetul Parlamentar de Asociere România-U.E. este format din membrii ai Parlamentului României și ai Parlamentului European, care se întâlnesc și se consulta după reguli proprii de procedura. Comitetul de Asociere informează Comitetul Parlamentar asupra implementării Acordului European. De asemenea, Comitetul Parlamentar are dreptul de a face recomandări Consiliului de Asociere.

Comitetele speciale au fost create în scopul examinării și soluționării problemelor tehnice sectoriale.

În general, cadrul instituțional creat de acest Acord asigură instrumentele necesare pentru implementarea, gestionarea și monitorizarea tuturor domeniilor relațiilor reciproce.

Dialogurile purtate în cadrul Acordului de Asociere România-U.E. au avut că priorități:

apropierea legislativă;

strategia de pregătire a aderării;

relațiile economice și comerciale;

problemele de standardizare și certificare a calității;

programele comunitare.

Beneficiind de acest Acord, relațiile dintre România și U.E. s-au dezvoltat într-un ritm susținut. U.E. a devenit principalul partener comercial al României. Valoarea comerțului exterior a crescut de la 2,93 miliarde EURO în 1991 la 10,93 miliarde EURO în 1998. Pondera U.E. în comerțul exterior (1998) este de 66,5%.

Funcționarea Acordului de Asociere oferă României posibilitatea să-și îmbunătățească accesele produselor europene pe piață comunitară. Crearea unei zone de comerț liber pentru produsele industriale și continuarea liberalizărilor pentru comerțul cu produse agricole sunt instrumente care apropie România de piață unică europeană.

În general, U.E și-a manifestat aprecierea față de eforturile României în perioadă de tranziție, dar totodată s-a arătat îngrijorata de întârzierea reformelor structurale și de situația macroeconomică. Aceste aspecte au fost subliniate la ultimele întâlniri bilaterale, respectiv: Comitetul de Asociere (din 15 octombrie 1998), Comitetul Parlamentar (9-10 octombrie 1998), Consiliul de Asociere (26 aprilie 1999) și Comitetul Parlamentar Mixt (21-22 aprilie 1999).

Trebuie subliniat că Acordul de Asociere al României cu U.E. nu constituie singur garanția integrării țării noastre. Eforturile proprii și progresele interne vizibile sunt elemente care decid în final aderarea la U.E.

Romania a depus cererea de aderare la U.E. la 22 iunie 1995. Imediat, la 17 iulie 1995, Consiliul European a lansat procedura de analizare a solicitării.

Anterior, Consiliul European de la Copenhaga (iunie 1993) a stabilit cele trei criterii care se aplică tuturor țărilor care doresc să devină membre ale Uniunii, deci și României.

Aderarea României la U.E. va avea loc în momentul în care țara noastră va fi capabilă să îndeplinească cele trei condiții:

obținerea stabilității instituțiilor garanțe ale democrației, respectarea statului de drept, a dreptului omului și protecția minorităților;

existența unei economii de piață funcționale, precum și capacitatea de a face față presiunilor concurențiale și principiilor pieței;

abilitatea de a-și asumă obligațiile derivate din calitatea de membru, inclusiv derivate din uniunea economică, monetară și politică.

Procesul de pregătire a aderării României la U.E. se desfășoară pe bază Parteneriatului pentru Aderare și având în vedere rezoluțiile Consiliilor Europene de la b#%l!^+a?Amsterdam și Luxemburg. Strategia de preaderare lansată în Agenda 2000 și adoptată de Consiliul European de la Luxemburg a deschis o nouă etapă în lansarea procesului de lărgire b#%l!^+a?a U.E.

Evoluțiile în plan politic din România au fost apreciate în Raportul Comisiei Europene. Cu această ocazie Comisia a subliniat necesitatea unor rezultate pozitive din sferă economicului și adoptării și aplicării acquis-ului comunitar.

În acest context și în bază unei Hotărâri de Guvern 114/1999, autoritățile române au conceput Programul Național de Aderare a României la Uniunea Europeana” (PNAR). Acest program definește și eșalonează obiectivele, etapele și măsurile complete pe care România și le propune în vederea integrării europene.

PNAR este conceput că un instrument de planificare strategică și cuprinde prioritățile pe termen scurt pentru anii 1999-2000, precum și pe termen mediu, respectiv 2001-2002. PNAR este actualizată în permanente printr-un sistem de revizuire periodică în funcție de evoluția procesului de reforma și a integrării europene. Revizuirile și actualizările în PNAR se relaționează în general pe elemente de noutate semnalate de Rapoartele Comisiei Europene.

PNAR conține prevederi pentru pregătirea aderării României, pentru fiecare sector de activitate fiind incluse estimările alocării bugetare și necesităților de asistentă financiară din partea U.E .sau altor finanțatori externi.

Structură analitică a PNAR este similară cu cea a rapoartelor periodice emise de Comisia Europeană: un capitol introductiv privind cadrul relațiilor dintre România și U.E. care este urmat de cinci capitole principale. Primele trei capitole tratează cele trei criterii de aderare formulate la Copenhaga iar al patrulea capitol criteriului capacității administrative formulate la ședința Consiliului European de la Madrid. Cel de-al cincilea capitol conține resursele financiare, bugetare și externe (asistentă nerambursabila și credite) ce vor fi mobilizate în perioadă 1999-2002 pentru susținerea programului de aderare. Fiecare capitol cuprinde structurile sectoriale specifice și situația actuală, precum și prioritățile pe termen scurt și mediu, obiective instituționale și necesitățile financiare.

PNAR reprezintă principalul instrument de lucru al autorităților române și al tuturor factorilor de decizie și execuție interni angajați în activitatea de integrare europeană.

Ultimele analize ale Comisiei Europene ai ale Consiliului European din trimestrul IV 1999 au în vedere deschiderea negocierilor cu România începând cu anul 2000.

Fapt pozitiv, în principiu, prin fixarea unei date de inițiere a negocierilor, nu trebuie neglijate însă condiționările exprese stipulate de Raportul Comisiei Europene din 13 octombrie 1999.

România trebuie să facă un efort susținut pentru stabilizarea macroeconomică și să accelereze reformele structurale. În mod expres este atrasă atenția asupra situației a peste 100.000 de copii instituționalizați din România care s-a deteriorat serios, guvernul eșuând în acțiunea să pentru asigurarea unei finanțări adecvate. Este o problemă a drepturilor omului, iar guvernul român trebuie să acorde prioritate politică, așa cum este necesar”.

În ceea ce privește criteriul economic, organismele U.E. constată că a€œin mod regretabil, situația din România s-a stabilizat cel mult comparabil cu anul trecut”.

Referitor la adoptarea a€œacquis-ului comunitar”, U.E. apreciază programele României în privință legislației, dar totodată atrage atenția asupra fragilității capacităților administrative și juridice.

Reforma administrației publice în perspectivă aderării României la Uniunea Europeană

Reforma instituțională în administrația publică centrală și locală este o condiție importantă a integrării țării noastre în structurile comunitare.

Schimbările survenite în societatea românească după evenimentele din 1989, cât și opțiunea țării noastre pentru integrarea în structurile U.E. și NATO au condus la reconsiderarea unor raporturi dintre administrația publică și societate. Reforma administrativă necesită schimbări și reorientări de fond în cadrul juridic și instituțional.

Procesul reformei administrative fie la nivelul central fie la nivelul autonomiei locale are la bază următoarele principii:

principiul separării funcțiilor politice de cele administrative;

principizarea și funcționarea crearea unor servicii publice profesionale și neutre politic;

principiul subsidiarității;

principiul autonomiei decizionale; b#%l!^+a?

principiul transparenței actului de guvernare și administrativ;

principiul respectului față de cetățeni.

Reforma administrației publice se conturează în linii mari, într-o prima etapă (1999-2000), prin promulgarea legilor de bază:

organizarea și funcționarea guvernului și ministerelor; b#%l!^+a?

statutul funcționarului public;

organizarea administrației publice locale și regimul general al b#%l!^+a?autonomiei locale; b#%l!^+a?

regimul concesiunilor.

În perioadă imediat următoare (2001-2002) își vor face efectul o serie de alte prevederi privind:

dezvoltarea regională și zonele defavorizate;

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia;

finanțele publice locale.

descentralizarea administrativă.

Realizarea unor servicii publice profesionale și neutre din punct de vedere politic, comparabil cu cele din tarile membre U.E., necesitムcrearea și dezvoltarea unor structuri de elită, tehnocrate ale funcționarilor publici. În acest sens, a fost elaborat proiectul de lege privind statutul funcționarului public care are la bază conceptul stabilității funcționarilor publici protejați de lege fată de schimbările politice. Statutul reglementează condițiile de selectare pe bază de concurs, pe criterii de competență și profesionalism, îndatoririle și răspunderile funcționarilor publici, măsurile disciplinare și drepturile salariale. Statutul urmărește promovarea unei etici a funcționarului public care activează fie în administrația publică locală, fie în administrația de stat.

Tot în această perioadă, colectivitățile locale vor fi beneficiarele implementării procesului de dezvoltare regională prin crearea unor structuri instituționale și mecanisme financiare. Astfel, Legea 151/1998 privind dezvoltarea regională și Ordonanța de Guvern 24/1998 au statuat cadrul instituțional și instrumentele necesare dezvoltării economice locale în România. a fost constituită Agenția Națională pentru Dezvoltare Regională (ANDR), care coordonează programele de dezvoltare regională create în scopul revitalizării județelor și zonele din punct de vedere economic, social și cultural. Programele sunt concepute a fi derulate pe bază resurselor financiare interne, dar și prin fonduri externe de preaderare. Aceste programe au că obiective întărirea autonomiei locale, utilizarea mai eficientă a resurselor locale, stimularea investițiilor în sectorul privat, realizarea coeziunii sociale.

Întărirea autonomiei locale se realizează și prin procesele de descentralizare administrativă prevăzute în proiectul Legii de organizare și funcționare a Guvernului și ministerelor și în nou Lege privind organizarea administrației publice locale.

Proiectul Legii privind organizarea administrației publice locale și regimul administrației publice locale” consolidează principiile de bază ale funcționării administrației publice locale, respectiv autonomia locală, descentralizarea serviciilor publice, consultarea cetățenilor în probleme de interes local. Sunt mai bine definite drepturile și obligațiile consilierilor locali, ale primarilor, inclusiv relațiile externe ale administrației publice locale.

Perfecționarea procesului de reforma în administrația publică locală se fundamentează prin creșterea autonomiei colectivităților locale. Acest deziderat devine viabil prin:

realizarea autonomiei decizionale;

realizarea autonomiei financiare;

constituirea și gestionarea patrimoniului local.

În vederea armonizării politicilor guvernamentale cu cele locale în planul dezvoltării economico-sociale, nouă lege stipulează că la nivelul fiecărui județ se va organiza și va funcționa câte un comitet consultativ teritorial alcătuit din: prefect, subprefect, secretarul general al prefecturii, președinte, vicepreședinte și secretarul consiliului județean.

De asemenea, în nouă lege se definește mai clar instituția prefectului prin precizările aduse atribuțiilor și competențelor acesteia, controlul de legalitate al actelor emise de autoritățile administrației publice locale și conducerea serviciilor publice descentralizate ale autorităților administrației publice centrale, organizate la nivelul unităților administrativ-teritoriale.

O componentă în curs de înfăptuire a autonomiei locale este delimitarea și gestionarea patrimoniului public și privat al comunității locale față de patrimoniul public de interes național. În acest sens, a fost promulgată Legea 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Legea reglementează criteriile de delimitare a patrimoniului public și privat de interes național de cel aparținând comunităților locale. După inventarierea categoriilor de bunuri și servicii și stabilirea categoriilor de patrimoniu, comunitățile locale vor putea gestiona în numele și interesul lor acest patrimoniu. Dreptul de a gestiona acest patrimoniu oferă posibilitatea autorităților locale de a-și spori sursele de venit la bugetul local. Totodată, devine posibilă perfectarea unor parteneriate între sectorul public local și sectorul privat prin concesionarea unor servicii publice, atragerea de resurse financiare și investiții. b#%l!^+a?

O altă componentă indispensabilă afirmării autonomiei locale o constituie descentralizarea deciziei privind gestionarea resurselor financiare. Delimitarea și stabilirea resurselor financiare ale comunităților locale au fost reglementate prin Legea finanțelor b#%l!^+a?publice locale (Legea 189/1998). Această lege a stabilit modalitățile de constituire și utilizare a resurselor financiare ale comunităților locale. Legea conferă dreptul autorităților administrației publice locale de a stabili și a încasă surse bănești pentru bugetul local, precum și alocarea acestor venituri la dezvoltarea serviciilor publice de interes local. Legea conferă un grad sporit de autonomie locală în stabilirea și alocarea resurselor financiare pentru dezvoltarea economico-socială locală, precum și atragerea de resurse financiare externe în programul de cooperare regională și transfrontalieră.

Ca noutate, autoritățile locale au dreptul pentru prima oară să contracteze împrumuturi pe piață liberă de capital, fără garanții guvernamentale, bineînțeles cu garantarea propriilor resurse sau cu patrimoniul privat local.

Sunt reglementate transferurile financiare de la bugetul de stat către bugetele locale, în sensul că acestea pot fi numai pentru echilibrarea bugetelor locale.

Hotărârea de Guvern 313/1999 vine să completeze carul juridic al Legii 189/1998 prin faptul că se stabilesc procedurile prin care consiliile locale și județene își creează propriile servicii de preluare și încasare a tuturor categoriilor de taxe și impozite locale.

O dominantă a reformei administrative o constituie perfecționarea sistemului de servicii publice locale aflate sub autoritatea consiliilor județene și locale, precum și transformarea regiilor autonome de interes local în societăți comerciale privatizabile. Proiectul Legii serviciilor publice se gospodărire comunală consfințește un cadru unitar juridic și instituțional privind înființarea, organizarea, coordonarea și controlul serviciilor publice de gospodărire comunală în comune, orașe, municipii și județe.

Serviciilor publice se gospodărire comunală sunt definite de legiuitor că ansamblul activităților și acțiunilor de utilitate publică desfășurate la nivelul unităților administrativ-teritoriale prin care se asigură: alimentarea cu apa, salubritatea localităților, alimentarea cu energie termică și transportul public local. Totodată, proiectul de lege permite consiliilor locale și județene că, prin Hotărâri de Consiliu, să înființeze și alte servicii publice de gospodărire comunală.

Sunt reglementate atribuțiile și răspunderile autorităților publice locale privind modul de organizare și funcționare a serviciilor publice locale și modalitățile în care societățile cu capital mixt sau privat pot furniza servicii publice eficiente. Elementele sistemului concurențial care vor asigură îmbunătățirea calității ofertei de servicii publice se realizează prin transformarea regiilor autonome de interes local în societăți comerciale privatizabile, corelate cu aplicarea unui sistem de tarifare a serviciilor respective.

În această perioadă, un rol important revine Departamentului pentru Administrate Publică Locală în îndrumarea autorităților locale pentru asimilarea și aplicarea legislației aferente colectivităților locale. Îmbunătățirea managementului resurselor umane se va realiza prin perfecționarea celor șase centre teritoriale pentru pregătirea funcționarilor din administrația publică locală. Cu sprijinul PHARE, Fondul de modernizare a administrației publice locale finanțează activitățile de asistentă tehnică în domeniile:

planificarea financiară și bugetară locală;

managementul resurselor umane;

perfecționarea organizării și funcționării serviciilor publice locale.

În sfârșit, Legea 199/1998 privind ratificarea de către Parlamentul României a Cartei Europene a Autonomiei Locale consfințește voința politică a societății romanești de a se racorda valorilor europene contemporane în ceea ce privește colectivitățile locale.

Economia locală din România în perspectivă aderării la Uniunea Europeană

Colectivitățile locale din întreagă lume se străduiesc să construiască și să întrețină o economie locală prospera.

Colectivitățile locale din România, că de altfel și cele din marea majoritate a țărilor fost socialiste în Europa Centrală și de Est sunt confruntate suplimentar cu o serie de probleme generale:

Experiență redusă în probleme de management. Metodele de planificare până în decembrie 1989 erau centralizate și structurate ierarhic, permițând în foarte mică măsură spațiu de acțiune inițiativei locale.

Lipsă de experiență în dezvoltarea economică locală. Până în anii `90 conceptele de bază ale economiei de piață erau cunoscute în mică măsură în plan teoretic, fără să existe o practică. Dezvoltarea economică locală era dirijată de la centru. Liderilor comunităților locale le lipsea experiență în înțelegerea mecanismelor pieței și a strategiilor de dezvoltare b#%l!^+a?economică locală.

Lipsă de experiență în antrenarea comunității locale în problematică specifică locală. În condițiile structurilor politico-administrative ale fostului regim, guvernarea locală se realiză exclusiv prin exercitarea puterii. Administrația locală are puțină experiență în crearea parteneriatelor cu sectorul privat și cu organizațiile din cadrul comunității și chiar cu propriii b#%l!^+a?lor cetățeni.

Sectorul privat, puțin dezvoltat, determină un volum de impozitare insuficient pentru a permite administrației publice locale să asigure serviciile necesare către comunitatea locală. b#%l!^+a?

Lipsă unei infrastructuri adecvate (comunicații, transporturi, telecomunicații, servicii publice, sistemul bancar-financiar) contribuie la crearea unei percepții externe negative a climatului intern de afaceri.

În concluzie, economia locală nu poate oferi soluții miraculoase acolo unde mediul economic național nu oferă nimic.

Contextul național puțin favorabil în care se desfășoară activitățile economice în plan local determină pe unii autori să abordeze dezvoltarea economică locală în România la nivel macroeconomic. Politică locală nu poate fi una specială, ci doar un subsidiara managementului politic macroeconomic. La nivel macroeconomic se inițiază principalele stimulente pentru dezvoltarea economică locală: politică realocării forței de muncă și politică realocării capitalului. Implicarea activă a statului pentru o dezvoltare economică locală se face prin:

programe naționale de formare și recalificare a persoanelor disponibilizate din activitățile economice în declin;

stimularea migrării forței de muncă excedentare din zonele afectate de șomaj în zonele mai prospere;

stimularea fiscală și acordarea de subvenții pentru investiții, pentru producțiile de export ale întreprinderilor care se stabilesc în zone defavorizate economic;

ameliorarea eficienței piețelor de capital prin garantarea creditului de către agenții regionale de dezvoltare;

susținerea firmelor mici și mijlocii locale prin furnizarea de servicii de asistentă tehnică, juridică și financiară.

Managementul politic macroeconomic include comunitatea locală că participant activ și că beneficiar al acestei politici.

O prima etapă în instituiționalizarea relațiilor între factorii locali și factorii statali a fost realizată prin elaborarea Planului National de Dezvoltare Regională din România. Elaborat conform Legii 151/1998 și coordonat de Agentța Natională de Dezvoltare Regională, acest plan este în concordanță cu reglementarile U.E. Importanța Planului National de Dezvoltare Regională rezidă în urmatoarele trăsături:

face atât o radiografie a situației actuale, cât și o proiectare în viitor a dezvoltării României;

stabilește, în contextul dezvoltării generale și în conexiune cu acesta, care sunt direcțiile pentru dezvoltarea regională sau locală;

identifică zonele prioritare unde se concentreza asistentă financiară externă.

Planul Național de Dezvoltare Regională (PNDR) a fost avizat la 25 octombrie 1999, în ședința Consiliului Național pentru Dezvoltare Regională.

În primul capitol este descrisă strategia dezvoltării naționale pe termen lung. Sunt definite obiectivele strategice generale ale României și principalele priorități ale dezvoltării naționale, în contextul Pateneriatului de Aderare al României la U.E. De asemenea, este evaluat aportul instrumentelor financiare comunitare (PHARE, ISPA, SAPARD) la realizarea strategiei de dezvoltare națională.

În continuare, PNDR analizează contextul dezvoltării regionale printr-o descriere generală a țării. Analiză continuă cu evidența disparităților dintre regiuni din punct de vedere al populației și resurselor de muncă, sectorului productiv, infrastructurii și stării mediului. Concluzia analizei conduce la evidențierea elementelor pozitive și a posibilelor oportunități, pe de o parte, iar pe de altă parte, a punctelor slabe. Sunt detaliate principalele decalaje între România și U.E., precum și avantajele și dezavantajele comparative ale României în context internațional.

În bază diagnozei actuale a țării, PNDR stabilește prioritățile strategice ale dezvoltării regionale, respectiv:

Creșterea competitivității economice și întărirea bazei economice a regiunilor prin:

restructurarea industrială;

sprijinirea sectorului IMM și creșterea activităților în domeniul producției;

susținerea unei agriculturi performanțe;

sprijinirea axtivitatilor în turism;

sprijinirea exportului;

dezvoltarea resurselor umane și crearea de noi locuri de muncă prin:

îmbunătățirea sistemului educațional, științific și de cercetare;

îmbunătățirea sistemului de recalificare profesional;

creșterea capacității manageriala și a spiritului întreprinzător;

Rolul Biroului de Integrare Europeană din cadrul primariei b#%l!^+a?

Reforma administrației publice locale,parte integrantă a programului de integrare a României în U.E., inplica o activitate susținută atât informativă, cât și formativa din partea primilor beneficiari ai acestei reforme: autoritățile locale. Din aceaste rațiune, în cadrul b#%l!^+a?prefecturilor și în unele primarii au fost înființate compartimente pentru integrare europeană.

Departamentul pentru Integrare Europeană exercită următoarele atribuții principale:

participă, sprijină și coordonează după caz, acțiunile guvernamentale care decurg din aplicarea prevederilor Acordului de asociere a României la U.E. și a Strategiei naționale de pregătire a aderării României la U.E.;

avizează acțiunile și propunerile specifice, sectoriale și teritoriale în materie de integrare, elaborate de alte instituții;

fundamentează și coordonează procesul de ansamblu al pregătirii integrării României în U.E., inclusiv corelarea participării la diferite forme der conlucrare regională și subregionala din Europa cu cerințele acestui proces;

elaborează, împreună cu instituțiile de profil, propuneri privind strategia la nivel național precum și în plan sectorial, de pregătire pentru aderarea României la U.E. și coordonează transpunerea în practică a acestei strategii;

5.2. Structuri ale administrației de stat cu competențe în relațiile externe

Prevederile constituionale (art.91, Constituția României) conferă instituției prezidențiale cele mai înalte responsabilități în domeniul politicii externe a țării noastre. Președintele încheie tratatele internaționale în numele României. Guvernul României negociază în prealabil aceste tratate, după semnarea lor de către președinte, sunt supuse ratificării Parlamentului.

Dintre structurile administrației cu competențe în relațiile internaționale amintim pe cele mai importante.

Departamentul pentru Integrare Europeană (DIE) este o structură a administrației centrale cu rolul de a fundamenta politicile ce vizează procesul de integrare europeană. DIE coordonează activitățile guvernamentale ce converg spre integrarea României în U.E. Atribuțiile DIE în poziția să de coordonator al politicilor din sferă integrării europene și de coordonator național al asistenței nerambursabile au fost reglementate prin Hotărârea de Guvern 260/1994 și 141/1995.

Principalele activități ale DIE sunt:

elaborează și actualizează Programul Național de Aderare a României la Uniunea Europeană (PNAR);

urmărește procesul de armonizare legislativă și reforma instituțională;

urmărește îndeplinirea Acordului European;

promovează și monitorizeaza asistentă financiară nerambursabila (PHARE, SAPARD, ISPA);

pregătește procesul de negociere pentru aderarea României la U.E.

Compartimentele de integrare europeană din ministere instituții publice și prefecturi sunt înființate pe bază Hotărîrii de Guvern 140/1995 și sunt direct subordonate conducatoti;or instituțiilor respective. Prin constituirea acestor compartimente s-a urmărit descentralizarea activității de integrare europeană și asumarea responsabilităților organelor administrației publice centrale și ale guvernului.

Comitetul Interministerial pentru Integrare Europeană este un organism care asigură la nivelul cel mai înalt analiză și coordomarea activității de integrare europeană. Comitetul Interministerial pentru Integrare Europeană este condus de Primul Ministru în calitate de Președinte și de Ministrul Integrării europene în calitate de președinte executiv. Membrii comitetului sunt miniștrii și conducătorii celorlalte unități centrele și agenții guvernamentale. În calitate de invitați participă la ședințele comitetului reprezentanți ai Parlamentului,Președenției și ai organizațiilor sindicale și patronale.

Agenția Română de Dezvoltare (IER) a fost înființată prin Ordonanța Guvernului 15/1998. IER funcționează că instituție publică sub autoritatea Guvernului, având că scop sprijinirea Departamentul pentru Integrare Europeană, instituțiile administrației publice centrale și locale având că scop aderarea la U.E.

Principalele activități desfășurate de IER sunt:

co-participarea la fundamentarea și elaborarea strategiilor de aderare; b#%l!^+a?

realizarea studiilor de impact asupra procesului de integrare a României la U.E.;

traducerea materialelor privind legislația comunitară;

Agenția Română de Dezvoltare (ARD) este un organ de specialitate al administrației publice centrale în subordinea Guvernului și are funcția de a atrage investitori b#%l!^+a?străini și de a promova strategiile de dezvoltare. Ea funcționează în bază H.G. 56/1998 preluând în sarcină să atribuțiile și competențele fostului Minister al Privatizării. b#%l!^+a?

ARD are următoarele atribuții principale:

elaborează și propune Guvernului strategii de promovare a investițiilor străine directe în conformitate cu progremul de dezvoltare al țării;

elaborează și supune Guvernului proiecte și acte normative, propuneri de îmbunătățire a sistemelor de finanțare și de creditare a investițiilor;

colaborează cu ministerul de resort și ci autoritățile administrației publice locale la elaborarea politicilor sectoriale privind pregătirea privatizării societăților naționale;

coordonează și urmărește realizarea programelor de asistentă tehnică din străinătate în domeniul investițiilor străine.

Agenția Națională pentru Dezvoltare Regională (ANDR) este organul central responsabil pentru politică națională de dezvoltare regională. Conform normelor legale în vigoare, dezvoltarea regională este definită că ansamblul politicilor autorităților administrației publice centrale și locale, elaborate în scopul îmbunătățirii relațiilor economice ale unor arii geografice constituite în a€œregiuni de dezvoltare” și care beneficiază de sprijinul Guvernului, al Uniunii Europene și a altor instituții și și autorități naționale și interstatale.

Regiunile de dezvoltare, denumite simplu regiuni, sunt o asociere voluntară a câte 4-6 județe pe criteriul proximității geografice și constituie cadrul de cooperare și implementare a politicilor de dezvoltare regională. Pe teritoriul țării s-au constituit opt regiuni de dezvoltare.

Ansamblul organismelor și instrumentelor financiare, regionale și naționale constituie sistemul național de dezvoltare regională și este reglementat prin Legea 151/1998 (Legea privind dezvoltarea regională).

Acest sistem are ca obiective:

să stimuleze dezvoltarea economico-socială la nivel local și să diminueze dezechilibrele existențe între diferite zone sau județe ale țării;

să permită României absortia fondurilor structurale destinate în perioadă actuală pentru dezvoltarea economico-socială;

să promoveze un cadru juridic și instituțional care să permită României absortia fondurilor structurale de care va beneficia din monentul în care va deveni membră a U.E.

Departamentul pentru Administrație Publică Locală (DAPL) este organizat și funcționează conform Hotatarii de Guvern 106/1998. DAPL sprijină autoritățile publice locale în realizarea programelor de asistentă finanțate de organismele internaționale cu destinația dezvoltării locale. De asemenea, sprijină autoritățile locale românești în realizarea și aplicarea acordurilor de asociere, colaborare și înfrățire cu alte unități administrativ-teritoriale din străinătate.

5.3. Interesele României și procesul de integrare în Uniunea Europeană

Doctrinarii sunt ferm convinși că popoarele Europei și ale lumii nu pot decât să profite de o Europa adâncită și extinsă. Că urmare, România este interesată:

(a) să se integreze în UE;

(b) să se integreze într-o Uniune Europeană cu o structură cât mai fermă;

(c) să asigure un proces de evoluție european, care să permită absorbția În construcția europeană a unor state ce au nevoie de mai mult timp pentru a atinge standardele specifice integrării.

Interesele românești sunt corelate cu două tipuri de standarde. Unele ar fi standarde ferme, nenegociabile, fiind specifice valorilor etico-politice. Prin statutul lor, ele pot structură spațiul socio-politic românesc, atât de deficitar în domeniul statului de drept, al egalității de șanse, al solidarității sociale. Ele depind de voința politică; de aceea, stadiul actual în care se află România nu reprezintă, în șine, un obstacol insurmontabil.

Celelalte standarde trebuie să fie suficient de flexibile CE în primul rând, în ceea ce privește cerințele din domeniul economic. IntrucA¢t ele presupun timp, resurse etc., este nevoie de asigurarea unui timp suficient de lung pentru că statele deficitare să le poată atinge, fără să fie pus în primejdie însuși procesul de construcție europeană. Apoi, ar fi un avantaj decisiv posibilitatea de a cuceri acquis-ul comunitar din interiorul Uniunii, nu din afară lui. Iată de ce o federație flexibilale, definită politic, pare mai capabilă să se adapteze varietății situațiilor din țările candidate. b#%l!^+a?

Referindu-ne la interesele României, dăm acestei formulări un sens, desigur, diferit de cel primitiv. Dacă interesul național este definit prin prudența și judecată pozitivă, dacă el permite observatorului să așeze acțiunile specifice Într-un context mai larg și să judece b#%l!^+a?necontradictoriul, atunci interesele noastre trebuie văzute în corelarea lor cu interesele legitime ale altora și în așezarea lor în timp. Iată de ce promovarea intereselor României în procesul de integrare în Uniunea Europeană presupune dialogul permanent cu interesele actualelor state membre ale UE, interesele altor state ce doresc integrarea CE precum Republică Moldova CE și interesele globale, în conexiune cu efectele unei federalizări europene asupra Americii.

Am putea indică cel puțin două criterii exprimând interesul național:

corelarea problemelor proprii de îndeplinire a standardelor economice și sociale ale UE cu statutul de țara mică subdezvoltată;

responsabilitatea pentru viitorul Republicii Moldova.

După dispariția mecanismului de echilibru și control specific sistemului bipolar, prin nouă dezordine internațională subsecvență încheierii războiului rece, s-a revenit, într-o oarecare măsură, în mod spontan, la concertul puterilor. Această face că logică oricăror programe de cooperare și asistentă interguvernamentala să fie subsumata consensului marilor puteri și intereselor pe care le circumscrie. Un atare aspect afectează România, cu atât mai mult cu cât, față de numărul candidaților eliberați din fostul lagăr sovietic și care băț la porțile UE, această nu mai poate mobiliză, se pare, aceleași eforturi pentru noii membri la parametrii pe care le-a mobilizat în favoarea Greciei, spre exemplu, ulterior primirii sale în Uniune.

Din aceste motive, statele mici sunt astăzi mai interesate decât statele mari sA£ iasă dintr-o așa-zisă cooperare interguvernamentala, în cadrul căreia aspirațiile și demnitatea lor sfârșesc prin a fi mai totdeauna marginalizate. Ele au motive să se orienteze spre o structură instituțională suprastatala, care ar acționă în mod transparent și potrivit unor reguli clare. Dacă nevoile constituționale ale unei asemenea structuri instituționalizate ar fi corect stabilite, atunci s-ar cunoaște de la început atât normele conform cărora se va proceda, cât și modul în care redistribuția veniturilor va creă oportunități pentru echilibrarea dezvoltării economice și sociale a națiunilor participante. România este interesată în mod obiectiv de această soluție. Astfel, drepturile și obligațiile sale ar căpăta predictibilitate, iar aspirațiile sale ar putea fi realist dimensionate și efectiv înfăptuite. Pe o atare bază s-ar garanta stabilitatea și securitatea prin cooperare, prin transparența și prin dialog multicultural.

Trebuie adăugat și faptul că România este prea mare pentru a fi ușor asimilată într-un sistem de cooperare interguvernamentala și, totodată, prea mică pentru a nu putea fi ignorată sau pentru a impune respect. În aceste condiții, numai integrarea să negociată într-o construcție europeană comună, stabilă și instituționalizată Îi poate oferi o nișă convenabilă, șansa de a jucă un rol continental corespunzător atât așteptărilor sale, cât și potențialului sau. Dar, mai mult decât argumentele anterioare, ce privesc natură relațiilor care se stabilesc într-o comunitate structurată de state, problemă României este cea a dificultății, aproape insurmontabile se pare, de a atinge integrarea politică prin succesul integrării economice (și nu invers). Raportul Comisiei Europene din 8 noiembrie 2000 arată, din acest punct de vedere, dramatic. Comisia califica reforma administrativă drept foarte limitată. Ea deplânge slăbiciunea măsurilor pentru eradicarea corupției. România nu poate fi privită că având o economie de piață și nu este capabilă să suporte pe termen mediu presiunea competițională și forțele pieței din Uniune. Perspectivele sale economice nu au fost ameliorate substanțial.la Mediul macro-economic este fragil, mediul legislativ și cel instituțional sunt nesigure, economia la negru a crescut, investițiile au scăzut.

Disciplină financiară, crearea unui mediu de afaceri prietenos și accelerarea privatizării și restructurării ramA¢n Încă deziderate. Comisia mai critică crizele din sistemul bancar, absența protecției datelor personale, cere reforma structurală în agricultura, calificând ministerul de resort că lipsit complet de experiență manageriala. Nerezolvate sunt Codul muncii, acquis-ul în domeniul telecomunicațiilor, statutul străinilor, frontieră de stat, statutul ofițerilor de poliție. În sfârșit, Raportul își exprimă îndoială asupra capacității instituțiilor românești de a administră nivelul crescut al fondurilor Uniunii Europene.

Negocierile cu Uniunea Europeană vor continuă, la fel și sprijinul Uniunii pentru România. Dar este evident că progrese În acest domeniu nu pot fi făcute într-un mod radical, nici măcar în ceea ce privește schimbarea vitezei de ameliorare. Problemă are o dimensiune structurală, nu numai una de lipsă a voinței sau a competenței politice. Iată de ce o radiografiere precum cea făcută de Comisia Europeană în Raportul sau din 2000 arată b#%l!^+a?nevoia absolută a României de a promova curentul de integrare politică a Uniunii.

b#%l!^+a?STUDIU DE CAZ

Bugetul local instrument de reflectare a autonomiei locale

Unitățile administrativ teritoriale realizează prin organele lor de conducere, administrația publică locală sub ambele sale componente: adoptarea de acte de autoritate și organizarea de servicii publice locale.

Principiile de bază pe care se întemeiază administrația publica din unitățile administrativ teritoriale, și anume:

principiul autonomiei locale

principiul descentralizării serviciilor publice

principiul eligibilității autorităților administrației publice locale

principiul legalității

principiul consultării cetățenilor în problemele locale de interes deosebit.

Potrivit legii, autonomia locală reprezintă dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii.

Dezirabilitatea autonomiei locale se impune din următoarele rațiuni:

reprezintă un element important al unui context instituțional specific economiei de piața;

diferențierea regională a nevoilor și dorințelor reclamă non-standardizarea tratamentelor bugetare la nivel național, adică adecvarea bugetului la „condițiile” locale, șansele de satisfacere a nevoilor locale fiind mult mai mari dacă deciziile sunt luate la niveluri locale;

administrarea unui mare număr de proiecte poate fi real mai avantajos, mai eficient dacă se bazează pe un regim al autorității și administrației descentralizate (cunoașterea condițiilor locale, reducerea canalelor pe care elementele bugetare trebuie să le tranziteze etc.);

Autonomia locală privește două aspecte:

organizarea și funcționarea administrației publice locale când autonomia locală se manifestă prin:

– aprobarea statutului comunei sau orașului;

– aprobarea regulamentului de funcționare a consiliului local;

– înființarea de instituții și agenți economici;

– organizarea de servicii publice locale.

gestionarea resurselor comunei, orașului sau județului, caz în care autonomia locală se manifestă prin:

– elaborarea și aprobarea bugetului local;

– dreptul de a institui impozite și taxe locale;

– administrarea domeniului public și privat de interes local.

Autonomia locală este specifică administrației publice descentralizate.

Descentralizarea serviciilor publice constă în transferarea unor servicii publice din competența autorităților centrale ori a celor locale și organizarea lor autonomă, prin atribuirea unui patrimoniu și organe proprii întrucâtva independente față de autoritățile administrative din competența cărora au fost scoase.

Autonomia comunității locale este cu atât mai scăzută cu cât ponderea transferurilor și subvențiilor este mai importantă. În general, se apreciază că, dacă ponderea veniturilor fiscale proprii este sub 20%, administrațiile locale au o putere decizională foarte redusă. Nu se poate vorbi de o autonomie financiară reală a administrației locale, decât de la un nivel al b#%l!^+a?veniturilor fiscale proprii de peste 40%.

În Tabelul nr. 2 am prezentat veniturile bugetului județului Harghita la nivelul anilor 2000 – 2002 .

Tabelul nr. 2 Veniturile bugetului județului Harghita – mld. lei –

Din Tabelul nr. 2 reiese o creștere a veniturilor totale de la 437 miliarde lei în 2000 la 1.297 miliarde lei în 2002 de aproximativ trei ori, subvențiile și transferurile pentru echilibrarea bugetului județului Harghita au înregistrat în anul 2000 valoarea de 222 miliarde lei, pentru ca în numai doi ani să crească de aproximativ 4 ori ajungând la valoarea de 924 miliarde lei. Din faptul că veniturile totale au crescut de aproximativ 3 ori în timp ce subvențiile au crescut de aproximativ 4 ori, putem afirma că la nivelul județului Harghita, în perioada analizată, nu se poate vorbi de o autonomie financiară reală.

Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale prezintă proiectele de buget, echilibrate, Direcțiilor generale ale finanțelor publice și controlului financiar de stat, până la data de 15 mai a fiecărui an, urmând ca acestea să depună la Ministerul Finanțelor proiectele bugetelor locale pe ansamblul județului, respectiv al județului București, cel mai târziu până la data de 1 iunie a fiecărui an .

În cazul județului Harghita, activitatea de investiții s-a desfășurat în anul 2002 având în vedere continuarea lucrărilor începute în anii anteriori și recepționarea acestora, promovarea și începerea unor noi lucrări precum și pregătirea documentațiilor tehnico economice și achiziționarea de dotări independente.

Valoarea investițiilor Consiliului Județean Harghita în anul 2002, a fost de 208.062.580 mii lei din care 175.000.000 mii lei au constituit fonduri ale Ministerului Lucrărilor Publice.

Referitor la veniturile curente fiscale menționate mai sus, la nivelul județului Harghita, acestea s-au prezentat astfel în perioada 2000 – 2002.

Tabelul nr. 3 . Cele mai importante veniturile curente fiscale ale bugetului județului Harghita în perioada 2000 – 2002 – mii lei –

După cum se observă în Tabelul nr. 3 veniturile fiscale curente ale bugetului județului Harghita au cunoscut o creștere de la un an la altul, mai puțin impozitul pe terenuri la persoane fizice care în anul 2002 a înregistrat o scădere cu aproximativ 2 miliarde lei,respectiv taxa pentru terenuri proprietate de stat înregistrând și ea o scădere de aproximativ 800 milioane lei în 2002 comparativ cu 2001. b#%l!^+a?

Având în vedere problemele noi intervenite în structura și conținutul bugetelor locale, ca urmare a procesului de descentralizare și preluare a atribuțiilor de administrare și finanțare a unor activități de către autoritățile publice locale, prin Legea bugetului de stat pe anul 2002 s-a stabilit că din impozitul pe venit încasat la bugetul de stat, să se aloce lunar o cotă de 36,5 % la bugetele locale pe teritoriul cărora își desfășoară activitatea plătitorii de impozite, 10% la bugetul propriu al județului și 16% la dispoziția consiliului județean pentru echilibrarea bugetelor comunelor, orașelor, municipiilor și în mod excepțional, județului.

Această categorie de impozite fiscale, se achită, trimestrial, având patru termene de plată: 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie și 15 decembrie ale anului fiscal curent. Ca urmare, aceste termene de plată reprezintă, totodată, și puncte culminante ale încasărilor la bugetul local, deși cheltuielile administrației publice locale sunt regulate, iar cele de investiții sunt programate de regulă, pentru ultimele șase luni ale anului fiscal. Astfel, se poate observa o necorelare a veniturilor și cheltuielilor înregistrate la bugetul local, cu consecințe directe asupra execuției bugetare.

Veniturile curente fiscale din taxe și impozite locale au suferit, sub aspectul modului de fundamentare următoarele schimbări:

taxele și impozitele locale au fost actualizate în funcție de inflația ultimilor ani (în unele cazuri s-a depășit această actualizare, de exemplu impozitul pe clădiri plătit de persoane fizice a crescut în medie de peste 20 de ori față de 1998);

se permite autorităților locale să actualizeze permanent, în raport cu inflația anuală, impozitele și taxele în sumă fixă și anexa pe baza căreia se calculează impozitul pe clădiri la persoane fizice – termenul limită al acestei actualizări fiind 30 noiembrie a fiecărui an;

se permite realizarea unei politici fiscale pe plan local prin posibilitatea pe care o au autoritățile locale de a stabili unele impozite între anumite limite și de a reduce sau crește toate impozitele și taxele locale cu 50% față de prevederile legale – termenul limită pentru a face aceste modificări este data de 31 octombrie a fiecărui an.

Având în vedere problemele noi intervenite în structura și conținutul bugetelor locale, ca urmare a procesului de descentralizare și preluare a atribuțiilor de administrare și finanțare a unor activități de către autoritățile publice locale, prin Legea bugetului de stat pe anul 2002 s-a stabilit că din impozitul pe venit încasat la bugetul de stat, să se aloce lunar o cotă de 36,5 % la bugetele locale pe teritoriul cărora își desfășoară activitatea plătitorii de impozite, 10% la bugetul propriu al județului și 16% la dispoziția consiliului județean pentru echilibrarea bugetelor comunelor, orașelor, municipiilor și în mod excepțional, județului.

b#%l!^+a?

CONCLUZII

Statul, cea mai importantă instituție a societății, este privit că suma a trei elemente: teritoriul, populația ( națiunea ) și suveranitatea, dar și că formă organizată a puterii poporului, adică mecanismul sau aparatul statal. Statul are nu numai putere de comandă sau un principiu de coeziune și de durată, ci este un instrument de organizare constituit dintr-un ansamblu de servicii ce acționează prin organele ( autoritățile ) sale în vederea atingerii, în interes public, a binelui comun. Deci o colectivitate umană nu poate trăi decât dispunând de o administrație ce are că obiectiv general satisfacerea nevoilor importante ale vieții acestei comunități, viață implicând administrarea.

A administra reprezintă o activitate executivă pusă sub semnul comenzii sau a delegării de atribuții, iar când această activitate realizează obiectivele slujindu-se de puterea publică prin derogarea de la regulile dreptului comun, ea dobândește atributele administrației publice.

Administrația publică prin intermediul autorităților publice, respectă și ocrotește viață intimă, de familie și privată, potrivit competențelor ce îi revin (Constituția României, b#%l!^+a?art. 26, alin. 1).

Administrația publică, în orice societate, reprezintă aparatul de gestiune al b#%l!^+a?problemelor publice, este un instrument al statului indispensabil în atingerea unor deziderate, a unor obiective majore determinate de elemente de realizare a unor valori politice stabilite prin acte juridice în scopul satisfacerii interesului general, prin acțiunea puterii publice. Administrația reprezintă, de altfel, organizarea oricărui grup social evoluat, instrumentul de coeziune și de coordonare indispensabilă, fără de care societarea se dezintegrează.

Administrația publică, prin însăși natură să fără filosofie proprie, este subordonată unor scopuri exterioare, dar ea își trage legitimitatea din sistemul de valori dominante, din puterea publică, care fixează, în general, scopurile și mijloacele pe care trebuie să la utilizeze pentru a atinge aceste scopuri. Se spune, astfel, că administrația publică este permanent plasată sub nivelul politic, subliniindu-se că ,în sferă administrației publice, deasupra instituțiilor administrative există instituțiile politice care facilitează existența statului și satisfacerea nevoilor comune ale colectivității în comformitate cu deciziile instituțiilor publice.

Ideea esențială a administrației este aceea de organizare, ordinea este bună organizare, ceea ce relevă un sens al noțiunii, acelea de organizare ierarhică, în virtutea careie organul care ordonă sau organizează este superior organelor care execută.

BIBLIOGRAFIE b#%l!^+a?

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol. I, Ed. a-3-a, Ed.All Beck, București, 2001;

Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2011; b#%l!^+a?

Cezar Manda, Administrația publică în România, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999;

Corneliu- Liviu Popescu, Principiul autonomiei reflectat în documentele internaționale în cadrul Comisiei Europei, Comunicare Congres Jubiliar ISAR, Sibiu, 1995.;

Corneliu-Liviu Popescu, Autonomia locală și integrarea europeană, Ed. All Beck, București, 1999;

Dana Apostol Tofan, Instituții europene administrative, Editura C. H. Beck, București, 2006;

Diana Camelia Iancu, Uniunea Europeană și Administrația Publică, Editura Collegium, București, 2010;

Elena Emilia Ștefan, Manual de drept administrativ, Editura Universul Juridic, București, 2014;

G. Vedel, Droit administratif, Paris, 1973;

I. Deleanu, Drept constituțional și instituții politice, Tratat, Vol I, Editura “Europa Nouă“, București, 1996;

I. Santai, Drept administrativ și știința administrației, Vol I, Univ. Lucian Blaga, Sibiu, 1998;

Ilie Iovănaș, Drept administrativ și elemente ale științei administrative, Ed. Didactică și Pedagogică, 1977;

Ioan Alexandru, Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București, 2008;

Jean-Piere Debois, Droit administratif, Tome I, Eyralles, Paris, 1992;

M. Preda, Drept administrativ – partea generală, Ed. Lumina Lex, 2000, București;

Mihai T. Oroveanu, Tratat de drept administrativ, Univ. Creștină “Dimitrie Cantemir”, București, 1994;

Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, Vol. I, București, 1934;

R. Chapus, Droit administratif général, tome 1, 9e édition, Montchrestien, Paris, b#%l!^+a?1995;

www.infoeuropa.ro. b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

BIBLIOGRAFIE b#%l!^+a?

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol. I, Ed. a-3-a, Ed.All Beck, București, 2001;

Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2011; b#%l!^+a?

Cezar Manda, Administrația publică în România, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999;

Corneliu- Liviu Popescu, Principiul autonomiei reflectat în documentele internaționale în cadrul Comisiei Europei, Comunicare Congres Jubiliar ISAR, Sibiu, 1995.;

Corneliu-Liviu Popescu, Autonomia locală și integrarea europeană, Ed. All Beck, București, 1999;

Dana Apostol Tofan, Instituții europene administrative, Editura C. H. Beck, București, 2006;

Diana Camelia Iancu, Uniunea Europeană și Administrația Publică, Editura Collegium, București, 2010;

Elena Emilia Ștefan, Manual de drept administrativ, Editura Universul Juridic, București, 2014;

G. Vedel, Droit administratif, Paris, 1973;

I. Deleanu, Drept constituțional și instituții politice, Tratat, Vol I, Editura “Europa Nouă“, București, 1996;

I. Santai, Drept administrativ și știința administrației, Vol I, Univ. Lucian Blaga, Sibiu, 1998;

Ilie Iovănaș, Drept administrativ și elemente ale științei administrative, Ed. Didactică și Pedagogică, 1977;

Ioan Alexandru, Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București, 2008;

Jean-Piere Debois, Droit administratif, Tome I, Eyralles, Paris, 1992;

M. Preda, Drept administrativ – partea generală, Ed. Lumina Lex, 2000, București;

Mihai T. Oroveanu, Tratat de drept administrativ, Univ. Creștină “Dimitrie Cantemir”, București, 1994;

Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, Vol. I, București, 1934;

R. Chapus, Droit administratif général, tome 1, 9e édition, Montchrestien, Paris, b#%l!^+a?1995;

www.infoeuropa.ro. b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+