Perfomantele Intreprinderii Prin Soldurile Intermediare de Gestiune Si Capacitatea de Autofinantaredoc
=== Perfomantele intreprinderii prin soldurile intermediare de gestiune si capacitatea de autofinantare ===
UNIVERSITATEA ,,CONSTANTIN BRÂNCUȘI” DIN TÂRGU JIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE
Domeniul:…………….
Program de studiu: ……………………………………..
LUCRARE DE LICENȚĂ
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Conf. Univ. Dr. Căruntu Genu Alexandru
ABSOLVENTA:
…………………
Târgu Jiu
2016
UNIVERSITATEA ,,CONSTANTIN BRÂNCUȘI” DIN TÂRGU JIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE
Domeniul:…………….
Program de studiu: ……………………………………..
PERFORMANȚELE ÎNTREPRINDERII PRIN SOLDURILE INTERMEDIARE DE GESTIUNE ȘI CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Conf. Univ. Dr. Căruntu Genu Alexandru
ABSOLVENTA:
……………………….
Târgu Jiu
2016
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
1.1. Contul de profit și pierdere, imaginea fidelă a rezultatelor întreprinderii
1.2. Situațiile financiare anuale, suportul diagnosticului financiar
1.3. Sistemul de indicatori ai perfomanței
1.4. Performanțele financiare pe baza…
CAPITOLUL ANALIZA REZULTATELOR ȘI PERFORMANȚELOR ÎNTREPRINDERII
2.1. Contul de profit și pierdere, sursă de informație pentru determinarea rezultatelor întreprinderii
2.2. Analiza solurilor intermediare de gestiune
2.3. Analiza diagnostic a capacității de autofinanțare
CAPITOLUL
STUDIU DE CAZ
3.1. Prezentarea firmei
3.2. Analiza contului de profit pentru determinarea rezultatelor firmei…
3.3. Analiza soldurilor intermediare de gestiune la firma
3.4. Analiza capacității de autofinanțare la sc
COCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
OPIS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
ASPECTE TEORETICE PRIVIND PERFORMANȚA INDICATORILOR SOLDURILOR DE GESTIUNE
1.1. Contul de profit și pierdere, imaginea fidelă a rezultatelor întreprinderii
Contul de profit și pierdere traduce activitatea întreprinderii în termeni de flux înregistrând în credit fluxul de intrări (veniturile) iar în debit fluxul de ieșiri (cheltuielile).
Soldul contului (creditor sau debitor) indică rezultatul final (profit sau pierdere).
Contul de rezultate reflectă performanța întreprinderii, respectiv aptitudinea acesteia de a genera fluxuri viitoare de numerar (venituri) prin utilizarea resurselor existente (cheltuielile perioadei) permițând stabilirea gradului de eficiență în utilizarea de noi resurse.
Formatul obligatoriu al Contului de profit și pierdere cerut de Reglementările contabile românești conforme cu Standardele Internaționale de Contabilitate (IAS 1) și Directiva a IV-a CEE, prevăd structura verticală tip-listă a acestui document.
Prezentarea tip listă a Contului de profit și pierdere trebuie să fie asemănătoare cu formatul de bilanț al entității din același exercițiu financiar, deși în analiza financiară aceste documente se pot prezenta și sub forma tabelară în funcție de scop.
Diagnosticul financiar contabil realizat pe baza a 3-5 conturi de profit și pierdere succesive vizează aspecte care pot influența valoarea întreprinderii legate de performanța economică și financiară a întreprinderii prin intermediul rentabilității și riscurilor.
În acest scop se utilizează Cascada soldurilor intermediare de gestiune (SIG) care cuprinde indicatorii de performanță economică și financiară.
Contul de profit și pierdere oferă o imagine de ansamblu, în expresie bănească, asupra activității întreprinderii în cursul unei perioade, dând posibilitatea cunoașterii rezultatului financiar global și pe elementele sale componente, precum și a factorilor care au determinat respectivul rezultat. Spre deosebire de bilanțul contabil, care este un raport static, contul de profit și pierdere este un raport dinamic ce evidențiază evoluția fluxurilor de venituri și cheltuieli înregistrate de întreprindere într-o perioadă și concretizate în profit sau pierdere. Bilanțul este un calcul referitor la o anumită dată (Zeitpunktrechnung), în timp ce contul de profit și pierdere este un calcul referitor la o anumită perioadă. într-o exprimare mai plastică, comparația între cele două raportări ne poate duce la a considera bilanțul drept o fotografie a întreprinderii, o situație ce imortalizează poziția financiară și toate aspectele implicite acesteia la un moment dat, în timp ce contul de profit și pierdere reprezintă un film al performanței întreprinderii, un raport ce detaliază etapele formării rezultatului după tip, mărime și surse, permițând recapitularea exhaustivă a elementelor de venituri și cheltuieli care au contribuit la realizarea lui și identificarea factorilor favorabili și/sau nefavorabili care l-au influențat.
Deși, o perioadă îndelungată de timp, contul de profit și pierdere a fost privit ca o completare a informațiilor oferite prin intermediul bilanțului, în contextul dezvoltării economice și al expansiunii piețelor financiare, acesta a devenit principalul furnizor de informație despre performanța entității. în calitate de sursă informațională el permite atât formularea unei aprecieri de ansamblu asupra performanței trecute a întreprinderii, cât și emiterea de estimări și previziuni despre performanța viitoare a acesteia și capacitatea de a genera fluxuri de numerar.
Modelul contului de profit și pierdere, utilizat în țara noastră, este reglementat atât din punct de vedere al conținutului, cât și ca formă și format prin OMFP 3055/2009. Normalizatorii români au preluat și impus un model schemă-listă, ce respectă, în genere, structura prezentată în Directiva a IV-a, elementele componente fiind clasificate după natură, dar aduce și aspecte din IAS 1, prin cerința de prezentare a Notei explicative „Analiza rezultatului de exploatare" în format ilustrat. Prin urmare, contul de profit și pierdere prezintă distinct veniturile și cheltuielile întreprinderii, grupându-le după natură în: aferente activității de exploatare, financiară și extraordinară.
Situația modificărilor capitalului propriu
Situația modificărilor capitalului propriu prezintă, detaliat, toate modificările pe care capitalului propriu al unei întreprinderi le-a suferit între momentul de început și cel de sfârșit al exercițiului financiar, altele decât acelea provenind din tranzacțiile cu deținătorii de capitaluri proprii (majorări/reduceri de capital, distribuiri de dividende, răscumpărări de acțiuni etc.). Pe baza acestui document se poate analiza capacitatea de menținere a capitalului precum și performanța generală a societății.
Conceptul de menținere a capitalului are la bază principiul conform căruia, după fiecare exercițiu, fondurile investite sub formă de capital trebuie reconstituite, astfel încât acestea să-și mențină valoarea inițială. Sumele necesare reconstituirii acestor fonduri vor fi preluate din mărimea profitului realizat de firmă. În acest context „profitul este valoarea maximă pe care întreprinderea o poate distribui în timpul anului, în condițiile în care la sfârșitul anului, ea va fi la fel de « bogată » ca la începutul lui ".
În cazul menținerii capitalului fizic, profitul reprezintă mărimea cu care valoarea capacității fizice de producție a întreprinderii de la sfârșitul exercițiului depășește capacitatea productivă de la începutul exercițiului, cu excluderea oricăror distribuiri către proprietarii afacerii și a oricăror contribuții din partea proprietarilor în timpul perioadei analizate.
Referindu-ne la obiectivul raportării performanței întreprinderii, situația modificărilor capitalului propriu devine a doua componentă a setului de situații financiare, după contul de profit și pierdere, cu rol în atingerea acestui deziderat. Așadar, performanța financiară a unei întreprinderi este proiectată atât prin contul de profit și pierdere, sub forma rezultatului contabil (profit/pierdere), cât și prin situația modificărilor capitalului propriu sub forma variației capitalului inclusiv tranzacțiile cu acționarii. Necesitatea întocmirii unei a doua situații pentru reflectarea performanței derivă din realitatea contabilă conform căreia, prin combinarea costului istoric cu diverse alte baze de evaluare, rezultă anumite câștiguri și pierderi nerealizate care nu tranzitează contul de profit și pierdere și sunt recunoscute direct în elemente de capitaluri. Plecând de la aceste considerente, situația modificărilor capitalurilor proprii are drept obiective:
– să calculeze câștigurile și pierderile totale rezultate din activitățile întreprinderii în cursul perioadei;
– să analizeze elementele acestor modificări pentru a putea evalua performanța întreprinderii și capacitatea sa de a genera fluxuri de numerar.
În România, după cum am precizat într-un paragraf anterior, situația modificărilor capitalului propriu este obligatorie doar pentru societățile care depășesc două din cele trei criterii de mărime prevăzute de OMFP 3055/2009. în plus, entitățile ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată, așa cum este aceasta definită de legislația în vigoare privind piața de capital, sunt obligate să întocmească situații anuale formate din cele cinci componente conforme cu Directivele europene, indiferent de mărimea lor.
Situația modificărilor capitalului propriu redă informații cu privire la componentele capitalului propriu, rezultatul reportat provenit din modificările politicilor contabile și/sau corectarea erorilor fundamentale, precum și fiecare element de venit sau cheltuială, câștig sau pierdere care este recunoscut direct în capitaluri proprii și totalul acestor elemente, întreprinderile vor trebui să prezinte în plus, fie în situația modificărilor capitalului propriu, fie în notele explicative, informațiile cu privire la tranzacțiile cu proprietarii de capital.
În concluzie, situația modificărilor capitalului propriu vine să completeze datele despre poziția și performanța financiară a întreprinderii, oferite de bilanț și contul de profit și pierdere, prin prezentarea de informații despre modificările care au afectat situația netă a firmei. Astfel de modificări sunt efectele tranzacțiilor sau evenimentelor ce caracterizează activitatea întreprinderii, inclusiv a celor care generează modificări ale capitalului propriu, fără a mai tranzita contul de profit și pierdere, promulgând astfel conceptul de rezultatul global/economic ca o altă dimensiune a analizei performanței.
Situația fluxurilor de trezorerie
Tabloul/situația fluxurilor de trezorerie reprezintă documentul de raportare financiară ce reflectă evoluția modificărilor în poziția financiară a unei întreprinderi, prin punerea în evidență a mărimii fluxurilor de trezorerie din cursul perioadei, clasificate în activitatea de exploatare, investiție și finanțare. într-o viziune simplistă, am putea spune că situația fluxurilor de trezorerie analizează variația trezoreriei, ca diferență între începutul și sfârșitul unei perioade, dar și structura acesteia; în acest sens, elementele de trezorerie cuprinzând numerarul și echivalentele de numerar. În optica contabilă, trezoreria reprezintă „activitatea în cadrul căreia se cuprind tranzacțiile și evenimentele prin care se gestionează instrumentele financiare pe termen scurt (titlurile de plasament respectiv investițiile financiare pe termen scurt), valorile de încasat, disponibilitățile bănești aflate în casieria societăților comerciale, creditele bancare pe termen scurt, disponibilitățile bănești separate sub forma acreditivelor și alte valori de trezorerie ".
Pentru analiza financiară, trezoreria constituie un indicator deosebit de important, întrucât, o întreprindere care generează în mod constant o trezorerie semnificativă este, în același timp, o întreprindere solvabilă, rentabilă și aptă de a se adapta la schimbările mediului. în viziunea analizei, „trezoreria entității pune în evidență inferența tuturor fluxurilor bănești care rezultă din desfășurarea întregii activități economice a entității, fluxuri care se structurează pe încasările și plățile unei anumite perioade de gestiune, indiferent dacă acestea se referă la activitatea operațională, activitatea investițională sau la activitatea de finanțare a entității ".
Practica situației fluxurilor de trezorerie își are originea în SUA, unde a fost reglementată, în noiembrie 1987, prin norma SFAS 95 (Statement of Financial Accountig Standard) și prin care se recomandă societăților comerciale publicarea unui tablou al fluxurilor de trezorerie (Statement of Cash Flows).
Inspirat din modelul american, în 1988, Ordinul Experților Contabili din Franța publică o recomandare prin care se solicită entităților economice înlocuirea tabloului de finanțare ca un tablou care să explice variația trezoreriei și a cărui structură era asemănătoare cu cea a modelului american. O versiune modificată a acestei recomandări este publicată în 1997 după ce, în 1992, Comitetul Internațional de Standarde pentru Contabilitate (IASC) a publicat norma internațională IAS 7 „Tablourile fluxurilor de trezorerie", prin care se stabilește metodologia de întocmire a unei asemenea raportări financiare. Elementul prioritar care a determinat utilizarea acestui instrument în țările anglo-saxone îl reprezintă accentul care se pune în contabilitatea acestor țări pe fluxurile nete de trezorerie și nu pe noțiunea de rezultat, așa cum se întâmplă în țările Europei Continentale.
In România, situația fluxurilor de trezorerie a fost reglementată prin OMFP 94/2001 ca o componentă obligatorie a situațiilor financiare ce trebuie întocmite de întreprinderile care depășesc două din cele trei criterii impuse de respectivul ordin. Modelul adoptat de acest Ordin este preluat integral din IAS 7, metoda și forma sa de prezentare fiind lăsate la latitudinea agenților economici.
În prezent, OMFP 3055/2009, reglementează obligativitatea întocmirii situației fluxurilor de trezorerie de către întreprinderile ce îndeplinesc două din cele trei condiții de mărime impuse. în plus, entitățile ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată, sunt obligate să întocmească situații anuale formate din cele cinci componente, indiferent de mărimea lor. De asemenea și întreprinderile care nu îndeplinesc condițiile de mărime sunt încurajate să întocmească o situație a fluxurilor de trezorerie. Aceasta întrucât, în actual context al crizei financiare, multe din întreprinderile românești se confruntă cu probleme legate de capacitatea de plată și menținerea solvabilității, ceea ce face tot mai necesară, întocmirea și prezentarea de către întreprindere a unei situații financiare care să reflecte modul în care aceasta produce și utilizează fluxurile de numerar.
În ceea ce privește structura situației fluxurilor de trezorerie, aceasta clasifică fluxurile de numerar după o abordare bazată pe funcțiile întreprinderii: de exploatare, de investiții și de finanțare.
I. Fluxul din activitatea de exploatare corespunde ansamblului de operațiuni realizate de întreprindere în cadrul activității de bază (care nu fac parte din funcțiile de investiții și de finanțare). Mărimea mișcărilor de trezorerie legate de exploatare este un indicator-cheie al măsurii în care întreprinderea a degajat, prin exploatarea sa, suficiente fluxuri de trezorerie pentru a rambursa împrumuturile sale, a menține capacitatea de exploatare, a achita dividende și a realiza noi investiții, fară a se recurge la alte surse externe de finanțare. Fluxurile de trezorerie ale activității de exploatare sunt consecința principalelor activități generatoare de venituri ale întreprinderii.
Ca urmare, ele sunt rezultatul operațiunilor și evenimentelor care concură la formarea rezultatului net. Fluxul net degajat de activitatea de exploatare trebuie să reflecte efectele acestor operațiuni asupra trezoreriei, operațiuni ce concură și la obținerea rezultatului net. în practica și teoria de specialitate, determinarea fluxului net din exploatare se face prin două metode:
a. Metoda directă presupune determinarea fluxurilor nete din activitatea de exploatare pornind de la o detaliere a fluxurilor de intrare și ieșire pe categorii de elemente. O astfel de detaliere a încasărilor și plăților este mai avantajoasă din punctul de vedere al informațiilor pe care le oferă și al posibilităților de efectuare a unor previziuni ale fluxurilor viitoare. în schimb, această metodă necesită un volum de muncă și costuri mai mari decât metoda indirectă, pe care o prezentăm mai jos;
b. Metoda indirectă presupune determinarea fluxului de trezorerie din activitatea de exploatare pornind de la rezultatul exercițiului, așa cum este prezentat în contul de profit și pierderi. într-o contabilitate de angajamente, cheltuielile și veniturile pe baza cărora se determină rezultatul s-au înregistrat în momentul angajării lor și nu în momentul plății sau încasării, ceea ce face ca determinarea fluxului net de trezorerie pornind de la rezultatul exercițiului să impună o serie de corecții, cum sunt:
– Se scad elementele cuprinse în rezultatul exercițiului, dar care nu influențează trezoreria (cheltuieli cu amortizările și provizioanele, venituri din provizioane etc);
– Se elimină efectele operațiunilor care nu fac parte din activitatea de exploatare (diferențele rezultate prin cedarea activelor);
– Se elimină orice reportare sau regularizare a încasărilor sau plăților trecute sau viitoare și care vizează activitatea de exploatare.
II. Fluxul de trezorerie din activitatea de investiții are în vedere fluxul net rezultat din operațiuni de investiții și dezinvestiții, care afectează trezoreria unității în cursul exercițiului. Fluxurile aferente activității de investiții indică în ce măsură plățile au fost efectuate pentru achiziționarea de active destinate să genereze venituri și fluxuri de trezorerie viitoare. în cadrul acestora se includ:
– operațiunile ce vizează imobilizările necorporale, mai puțin cheltuielile de constituire, considerate nonvalori și care sunt incluse în cheltuieli;
– operațiunile (achiziții și vânzări) cu imobilizări corporale, din care se elimină subvențiunile pentru investiții primite;
– operațiuni de achiziție și vânzare a titlurilor financiare, acordare și colectare de împrumuturi.
Referitor la diferențele de valoare care pot să apară prin reevaluare, chiar dacă sunt direct legate de activitatea de investiții, ele nu influențează fluxurile de trezorerie și, ca urmare, nu sunt avute în vedere la determinarea fluxului net.
Ca o particularitate a modelului recomandat de OECCA, în această categorie de fluxuri este inclusă și partea de capital din cadrul redevenței la contractele de leasing, în timp ce sistemul american o include în activitatea de finanțare. în România, prin „Reglementările contabile armonizate …", această componentă nu este menționată distinct, întreaga valoare a redevenței fiind încadrată la activitatea de finanțare.
III. Fluxul de trezorerie provenit din activitatea de finanțare
Activitățile de finanțare sunt acele activități care antrenează schimbări în mărimea și structura capitalurilor permanente ale întreprinderii. Fluxul net de încasări și plăți generat de activitatea de finanțare a întreprinderii include:
fluxul generat de operațiunile de creștere a capitalului social, mai puțin majorările prin operațiuni interne și cele efectuate prin conversia obligațiunilor în acțiuni;
– fluxuri ce rezultă din emisiunile de obligațiuni și cele din rambursarea împrumuturilor (modelul american include în această funcție și creditele de trezorerie);
– fluxul avansurilor, cu caracter financiar, primite de la terți;
– fluxul generat de elementul de capital, din cadrul redevenței la contractele de leasing (în sistemul american).
În ceea ce privește problema încadrării dobânzilor și dividendelor, IAS 7 face distincție între dobânzile și dividendele plătite și cele încasate, astfel:
– dobânzile și dividendele plătite pot fi considerate consecința politicii de finanțare și deci încadrate în activitatea de finanțare, dar pot fi interpretate și ca modalități de apreciere a capacității întreprinderii de a degaja activele necesare finanțării și, astfel, făcând posibilă includerea lor în activitatea de exploatare;
– dobânzile și dividendele încasate pot fi considerate ca modalități de remunerare a plasamentelor efectuate și încadrate în activitatea de investiții, dar există și puncte de vedere care le încadrează în activitatea de exploatare.
Constatăm că asupra acestor două forme de remunerare nu există un consens, ceea ce a determinat IASC să nu se pronunțe asupra uneia sau alteia dintre soluții.
Având în vedere cele prezentate, subliniem faptul că informațiile oferite de situația fluxurilor de trezorerie, servesc pentru:
– evaluarea capacității unei întreprinderi de a genera numerar și a eficienței cu care acesta a fost utilizat;
– determinarea necesarului de lichidități în perioada următoare, prin proiectarea scadențelor și a încasărilor/disponibilităților de a achita aceste obligații într-un interval de timp dat, ținând cont și de riscul iminent al încasărilor viitoare;
– evaluarea structurii de finanțare a întreprinderii, inclusiv a gradului de lichiditate și a solvabilității acesteia;
– stabilirea politicii de dividende, de investire și de finanțare a firmei. Ceea ce face ca tabloul fluxurilor de trezorerie să prezinte un interes deosebit atât pe plan intern, pentru conducerea întreprinderii, cât și pe plan extern pentru investitori, creditori și analistul financiar extern întreprinderii.
Spre deosebire de contul de profit și pierdere, situația fluxurilor de trezorerie prezintă o viziune real-dinamică asupra performanței financiare a întreprinderii, aceasta indicând puterea reală a unei firmei de a-și finanța activitatea, de a-și onora obligațiile contractuale cu resursele actual disponibile și nu cu cele susceptibile de a fi generate într- o perioadă viitoare. în acest context, situația fluxurilor de trezorerie constituie, alături de situația modificărilor capitalului propriu, componente ale raportărilor financiare destinate eliminării din limitele informaționale ale situațiilor financiare.
Notele explicative la situațiile financiare anuale
Notele explicative reprezintă o componentă obligatorie a situațiilor financiare anuale ale unei companii, indiferent dacă acestea sunt simplificate sau complexe, având drept scop dezvoltarea și completarea informațiilor prezentate în bilanț, contul de profit și pierdere și, după caz, în situația modificărilor capitalului propriu și/sau situația fluxurilor de trezorerie, în vederea creării unei imagini cât mai fidele asupra situației nete și a rezultatelor întreprinderii.
Pentru a asigura o imagine cât mai fidelă activului, datoriilor, poziției financiare și rezultatului, notele explicative trebuie prezentate într-o manieră și o structură sistematică pentru fiecare element semnificativ din celelalte situații financiare.
In România, notele explicative la situațiile financiare anuale sunt reglementate prin OMFP 3055/2009 și cuprind un număr de 10 astfel de anexe explicative referitoare la: activele imobilizate, provizioane, repartizarea profitului, analiza rezultatuhu din exploatare, situația creanțelor și datoriilor, principii, politici și metode contabile, participații și surse de finanțare, informații privind salariații și membrii organelor de administrație, conducere și de supraveghere, exemple de calcul și analiză a principalilor indicatori economico-financiar și, alte informații. Formatul notelor explicative prezentat în OMFP 3055/2009 are caracter exemplificativ, ca urmare, societățile comerciale putând-și stabili singure forma de prezentare a acestor anexe, cu condiția reflectării cel puțin a informațiilor solicitate, referitoare la elementele prezentate în situațiile financiare anuale. Pentru fiecare element semnificativ din situațiile financiare, în notele explicative, trebuie prezentată, detaliat, o referință încrucișată. Astfel, în conformitate cu reglementările în vigoare, referitor la elementele din bilanț, notele explicative trebuie să cuprindă informații privind:
– duratele de viață utilă sau ratele de amortizare utilizate, metodele de amortizare utilizate și ajustările care privesc exercițiile anterioare;
– creșterile de valoare a imobilizărilor, cu indicarea separată a acelora apărute din procesul de dezvoltare internă;
– valoarea imobilizărilor necorporale în curs;
– cheltuielile de constituire și cheltuielile de dezvoltare detaliate, prezentându-se motivele imobilizării și perioada de amortizare, cu justificarea acesteia. In cazul in care durata contractului sau durata de utilizare a elementelor de natura cheltuielilor de dezvoltare depășește cinci ani, aceasta trebuie prezentată în notele explicative, împreună cu motivele care au determinat-o;
= modificările valorii brute, prezentate plecând de la costul de achiziție sau costul de producție pentru fiecare element de imobilizare, în funcție de tratamentele contabile aplicate.
În cazul fondului comercial amortizat într-o perioadă de peste cinci ani, această perioadă nu trebuie să depășească durata de utilizare economică a activului și trebuie să fie prezentată și justificată în notele explicative.
Notele explicative trebuie să prezinte, pentru fiecare grupă de imobilizări corporale, informații privind bazele de evaluare folosite în determinarea valorii contabile brute (cost istoric sau valoare reevaluată), metodele de amortizare folosite, precum și valoarea imobilizărilor corporale în curs.
Se specifică toate situațiile în care entitatea a depus garanții sau gajat, respectiv a ipotecat active proprii pentru garantarea unor obligații în favoarea unui terț, menționându-se, de asemenea și valoarea acestora.
În notele explicative se prezintă sumele datorate de entitate care devin exigibile după o perioadă mai mare de cinci ani, precum și valoarea totală a datoriilor entității acoperite cu garanții reale depuse de aceasta, cu indicarea naturii și formei garanțiilor. Aceste informații trebuie prezentate distinct pentru fiecare element bilanțier de natura datoriilor, potrivit formatului de bilanț.
Trebuie specificat costul de achiziție sau costul de producție al stocurilor evidențiate în bilanț și metodele de evaluare a stocurilor. Dacă, în situații excepționale, administratorii decid să modifice metoda de evaluare pentru un anumit element de stocuri sau alte active fungibile, trebuie prezentate informații referitoare la motivul modificării metodei precum și efectul financiar al modificării asupra rezultatului exercițiului financiar. Trebuie prezentată, de asemenea, valoarea stocurilor gajate în contul datoriilor.
O entitate trebuie să prezinte în notele explicative subclasificări ale creanțelor prezentate în bilanț, clasificate într-o manieră corespunzătoare activității desfășurate, iar sumele de încasat de la entitățile afiliate și întreprinderile asociate trebuie prezentate separat. Creanțele care devin exigibile după o perioadă mai mare de cinci ani precum și valoarea totală a datoriilor entității acoperite cu garanții reale depuse de aceasta, cu indicarea naturii și formei garanțiilor trebuie prezentate separat.
Pentru orice garanție semnificativă care a fost constituită trebuie făcută o prezentare detaliată. Valoarea totală a angajamentelor financiare sub forma garanțiilor, girurilor și ipotecilor de orice fel, în cazul în care nu îndeplinesc condițiile pentru a fi recunoscute în bilanț, trebuie să fie prezentate în mod clar în notele explicative, în măsura în care aceste informații sunt utile pentru evaluarea poziției financiare. Orice angajamente privind pensiile și entitățile afiliate trebuie prezentate distinct.
Referitor la capitalul entității se prezintă informații precum: numărul și valoarea acțiunilor subscrise în cursul exercițiului financiar, iar dacă există mai multe clase de acțiuni sau părți sociale, numărul și valoarea nominală pentru fiecare clasă; numărul, descrierea și valoarea acțiunilor care fac obiectul exercitării drepturilor legate de distribuirea acțiunilor; perioada pe parcursul căreia drepturile pot fi exercitate și prețul care trebuie plătit pentru acțiunile distribuite. Pentru fiecare categorie de rezerve inclusă în capitalurile proprii, se descrie natura sa și scopul pentru care a fost constituită.
1.2. Situațiile financiare anuale, suportul diagnosticului financiar
Elaborarea diagnosticului financiar-contabil necesar evaluării întreprinderii impune respectarea cerințelor impuse informației contabile astfel încât să permită obținerea unei imagini fidele asupra patrimoniului, poziției financiare și performanței întreprinderii.
Așa cum se cunoaște, situațiile de raportare financiară întocmite de întreprindere sunt conforme reglementărilor contabile internaționale (Directiva a IV-a CEE, IAS 1, IFRS) și cuprind documente egale ca importanță: Bilanțul; Contul de profit și pierdere; Situația modificărilor capitalului propriu; Situația fluxurilor de numerar; Notele explicative la situațiile financiare anuale.
Informația contabilă oferită de aceste documente este adaptată și prelucrată în cadrul analizei financiare în funcție de obiective, trebuind să fie inteligibilă, relevantă, credibilă, comparabilă, completă și să asigure eficiența necesară printr-un raport cost-beneficiu optim.
In activitatea de evaluare cele mai reprezentative documente de sinteză sunt bilanțul și contul de profit și pierdere, care oferă date și informații pentru aprecierea poziției și situației financiare precum și pentru evaluarea performanței și a riscurilor întreprinderii. În afara acestor documente de sinteză, în activitatea de evaluare prezintă interes și utilitate teoretică și practică Situația fluxurilor de trezorerie (numerar), pe baza căreia se procedează la evaluare prin metoda actualizării fluxurilor.
În evaluarea întreprinderii aceste documente permit abordări ce implică demersuri specifice:
– abordarea cantitativă privind patrimoniul pe baza bilanțului;
– abordarea calitativă privind performanța economico-financiară pe baza contului de profit și pierdere;
– abordarea mixtă care implică date din bilanț și din contul de profit și pierdere;
– abordarea prin elemente specifice pieței bursiere.
La ora actuală, potrivit standardelor internaționale și naționale de contabilitate, formatul recomandat al acestor situații este unul vertical tip listă, dar în analiză se dovedește deosebit de utilă și prezentarea orizontală tip tabel, datorită unor facilități pe care le oferă mai ales în cazul determinării unor ansambluri ce caracterizează echilibrul financiar necesare în cadrul analizei tradiționale (patrimoniale).
1.3. Sistemul de indicatori ai perfomanței
Măsurarea performanței unei întreprinderi este posibilă „utilizând o paletă largă de indicatori economici, fiecare dintre aceștia având o valoare proprie de cunoaștere și o capacitate informațională individuală…. ". Aceste măsuri sau indicatori economico-financiari se constituie în expresii cantitative cu ajutorul cărora se caracterizează finalitatea diverselor activități, fenomene și procese derulate în cadrul organizației.
O clarificare conceptuală a rolului și conținutului informațional al indicatorilor de performanță o regăsim în cartea doamnei M. Niculescu, în opinia căreia „indicatorii sunt date cifrice, izvorâte dintr-o activitate sau o acțiune, care pot contribui eficace la îmbogățirea deciziilor de progres sau la punerea lor în aplicare". În fapt, majoritatea definițiile stipulate în literatura economică pentru indicatorii de performanță converg către caracterul numeric, cifric cuantificabil al acestor instrumente – oglindă a progresului unei organizații și a rolului lor de monitorizare și gestionare a performanței în termeni adaptați obiectivelor fixate ale shareholderilor și stakehoderilor.
Din punctul meu de vedere indicatorii de performanță reprezintă instrumente de transpunere în expresii numerice a rezultatelor obținute din activități și acțiuni cheie ale firmei, în scopul aprecierii eficienței strategiilor implementate, a îndeplinirii obiectivelor fixate și a fundamentării deciziilor viitoare; indicatorii de performanță oferă o imagine cadru a progresului afacerii, constituindu-se în piatra de temelie a managementului organizației.
Pentru a servi procesului decizional la orice nivel, indicatorii de performanță trebuie să întrunească o serie de caracteristici sintetice.
Rolul indicatorilor de performanță într-o companie poate fi asociat cu cel al unor spoturi de iluminat. Așa cum, pentru a crește vizibilitatea într-o încăpere este necesară o plasare strategică a spoturilor, considerăm necesară aceeași abordare și în cazul selectării indicatorilor de performanță. După definirea strategiei de afaceri și fixarea țelurilor sale, o companie trebuie să-și monitorizeze progresul înregistrat în îndeplinirea acestora. Pentru aceasta este nevoie de utilizarea unui sistem de indicatori care să reunească toate părțile cheie ale afacerii sale într-un singur model strategic. Analog surselor de iluminat, sistemul indicatorilor de performanță trebuie utilizat pentru a lumina/evidenția punctele slabe ale companiei, urmate de identificarea și clarificarea cauzelor acestor slăbiciuni împreună cu soluția necesară corectării problemei.
Tipul și numărul exact al indicatorilor de folosit este greu de apreciat, însă sistemul de indicatori trebuie să fie ajustat specificului activității firmei, independent și integrat, în măsură să ofere o perspectivă clară asupra oportunităților pe termen lung ale afacerii.
Având drept punct de pornire exigențele de calitate impuse fiecărui indicator, managerul trebuie să conceapă sistemul adecvat de măsurare și monitorizare a performanțelor firmei. Problema care se ridică în continuare, în construirea sistemului de indicatori, se referă la principiile ce trebuie îndeplinite de sistemul în sine, și anume:
– Pertinența măsurării, presupune selectarea acelor indicatori corelați cu obiectivele firmei și care permit aprecierea valorii și stabilității economice, a creării de valoare și a potențialului de câștiguri viitoare;
– Controlabilitatea, indicatorii utilizați trebuie să aparțină sferei de acțiune a managerului;
– Fiabilitatea, conform căreia aceeași situație produce aceleași valori pentru fiecare indicator al sistemului;
– Accesibilitatea și selectivitatea, asigură managerilor libertate de mișcare în ceea ce privește indicatorii utilizați pentru reflectarea și gestionarea performanței firmei.
Totodată, în crearea sistemului de indicatori, trebuie avut în vedere faptul că pentru supraviețuirea în jungla cotidiană a afacerilor, conducătorii de firme trebuie să privească și să măsoare performanța din mai multe unghiuri simultan, în termeni de rentabilitate, productivitate, eficacitate, crearea de valoare pentru acționari, satisfacerea clienților și a salariaților. Apreciem drept imperios necesară, utilizarea unui mixt de indicatori care să-i ofere managerului și echipei sale informații în timp real cu privire la starea curentă a firmei și la impactul politicilor adoptate, informații pe baza cărora acesta să poată formula previziunii supra evoluției viitoare a firmei și să poată identifica soluțiile necesare creșterii performanței acesteia.
Considerăm că un astfel de mixt trebuie să fie unul ingenios, care să combine indicatori bazați pe parametrii financiari cu cei bazați pe parametrii non-financiari, indicatori ai rezultatelor trecute, cu indicatori orientați spre capacitatea viitoare de a genera lichidități și de a crea valoare.
În baza acestei convingeri am detaliat, în continuarea cercetării noastre, aspecte legate atât de măsurile financiare ale performanței cât și de cele non-financiare, prin prezentarea caracteristicilor principalilor indicatorilor consacrați în măsurarea performanței unei firme.
Indicatori care exprimă rezultatele activității
Indicatorii financiari de apreciere a performanței activității unui întreprinderi reprezintă un instrument de management, cu ajutorul căruia se verifică dacă acțiunile întreprinse de firmă se înscriu pe direcția aleasă. Informațiile necesare calculării acestor indicatori sunt generate de contul de profit și pierdere, performanțele reflectate de ei fiind rezultatul activității trecute, desfășurate în condiții, interne și externe, deja cunoscute.
În pofida clarei orientări spre trecut, conținutul informațional al indicatorilor de rezultate este necesar în aprecierea performanței financiare a unei firme, motiv pentru care considerăm necesară o trecere în revistă a indicatorilor semnificativi din această categorie.
1. Producția exercițiului
Exprimă cuantumul total al producției realizate de o firmă într-o perioadă de timp determinată, destinată a fi vândută, stocată sau pentru consumul propriu al firmei. Producția exercițiului este unul dintre cei mai vechi indicatori utilizați în măsurarea performanței activității unei întreprinderi, la baza dezvoltării sale plasându-se principiul conform căruia mărimea unei firme reprezenta o condiție obligatorie a succesului acesteia pe piață.
Ca și suport informațional al procesului decizional, producția exercițiului se află într-un plan secundar, limitele acestui indicator fiind induse atât de natura sa eterogenă cât și de dezvoltarea economică și tehnică a mediului economic. În ziua de azi este demonstrat și unanim acceptat faptul că dimensiunea activității unei firme nu constituie o garanție pentru succesul și stabilitatea acesteia pe piață, fluxul de numerar reprezentând „sângele care irigă sistemul economic".
Cu toate acestea, producția exercițiului rămâne un reper al tabloului soldurilor intermediare de gestiune, nivelul său atribuind o valoare numerică întregului volum de activitate desfășurat de o firmă.
2. Cifra de afaceri
Cifra de afaceri reprezintă valoarea totală a vânzărilor unei firme, atât din activitățile de producție cât și din activitățile de comercializare pe care aceasta le desfășoară. Acest indicator permite aprecierea rezultatelor activității unei firmei într-un mod foarte exact, în componența sa intrând doar elemente ce se constituie în fluxuri monetare.
Ca și producția exercițiului, cifra de afaceri a început să fie privită ca un indicator de referință, în perioada anilor 1960-1970, când dimensiunea unei firme era principalul criteriu folosit în aprecierea performanței acesteia, în pofida numeroșilor indicatori de performanță dezvoltați de-a lungul, cifra de afaceri a rămas probabil unul dintre cei mai populari și mai folosiți indicatori economico-financiari.
Deși este un bun indicator de exprimare al volumului activității unei firme, cifra de afaceri nu spune absolut nimic despre eficiența cu care se realizează această activitate. Nu de puține ori, acest indicator, foarte popular și printre cei mai puțin calificați în domeniul economic, a indus un efect de falsă siguranță investitorilor și creditorilor diferitelor firme. Aceasta deoarece, pentru foarte multe persoane, o cifră de afaceri mare reprezentă un simbol clar de soliditate al firmei care o înregistrează. în ultimii ani însă, o serie de falimente răsunătoare, a unor firme cu cifre de afaceri comparabile cu produsul intern brut al unei țări de mărime medie, i-a făcut pe mulți să reconsidere modul în care privesc indicatorul cifra de afaceri.
3. Valoarea adăugată
Mărimea acestui indicator reprezintă sporul de valoare pe care o firmă o creează în urma desfășurării activității sale de producție și/sau comercializare.
Deși nu este specificat în nici un document contabil de sinteză, valoarea adăugată este un indicator al cărui nivel și evoluție sunt demne de urmărit de toți factorii cu rol în activitatea unei firmei: manageri, acționari, salariați, stat, creditori. Aceasta deoarece, din valoarea adăugată urmează să fie remunerați fiecare dintre respectivii factori.
Fluxurile deduse treptat din valoarea nou creată în scopul remunerării partenerilor întreprinderii sunt următoarele:
– cheltuielile de personal, ce asigură remunerarea salariaților;
– impozitele și taxele cuvenite statului, în conformitate cu reglementările politicii fiscal – bugetare;
– amortizarea, o cheltuială calculată de întreprindere în scopul asigurării resurselor financiare necesare reînnoirii capacităților actuale de producție;
– cheltuielile financiare, reprezentând dobânzi cuvenite instituțiilor de credit pentru creditele acordate întreprinderii;
– profitul net, prin care se asigură remunerarea proprietarilor întreprinderii (este vorba de profitul distribuit sub formă de dividende), sau remunerarea întreprinderii în sine (prin profitul reinvestit, folosit pentru autofinanțare).
Prin raportarea mărimii acestor fluxuri la valoarea adăugată se determină, sub formă de procente, modul de repartizarea a valorii adăugate între partenerii sociali. Evoluția în timp a acestor procente sau compararea lor cu cele specifice altor firme din același sector de activitate reflectă, pentru întreprinderea analizată, caracteristicile politicii sale privind remunerarea celor implicați în desfășurarea activității sale.
4. Rezultatul brut din exploatare (EBITDA)
Rezultatul activității de exploatare înainte de dobânzi, rate, depreciere și amortizare, este un indicator al performanțelor financiare ce reflectă mărimea câștigurilor operaționale ale unei companii, neinfluențată de politica financiară, fiscală, de investiții, și de dividend a firmei. Prin această independență față de diversele politici ale firmei, EBITDA permite comparații relevante între companii de aceeași mărime, în legătură cu performanțele lor tehnice și comerciale.
Originar din perioada freneziei vânzărilor din anii '80, indicatorul a devenit foarte popular, în special în rândul companiilor industriale, fiind citat frecvent în rapoartele de performanță ale acestora. Și astăzi EBITDA prezintă o utilitate crescută în cadrul companiilor mari, cu active corporale costisitoare și cheltuieli cu amortizarea însemnate și/sau în cazul companiilor finanțate majoritar din surse împrumutate și deci, cu un serviciu al datoriei crescut. însă, într-o concepție total greșită, mulți investitori asociază EBITDA cu un flux de numerar efectiv generat din exploatare și nu cu un câștig potențial. într-adevăr, indicatorul se bazează pe capacitatea firmei de a genera lichidități, însă, nivelul său nu indică un cash-flow efectiv, ci mai degrabă un profit operațional potențial, pe care l-ar obține firma dacă nu ar trebui să suporte o serie de cheltuieli conexe acestuia. EBITDA este un indicator folositor pentru a măsura profitabilitatea unei firme și nu a cash-flow-ului generat de aceasta.
Totodată, nu trebuie omis faptul că indicatorul reprezintă un rezultat intermediar, care nu este întotdeauna relevant pentru factorii de decizie. EBITDA nu ia în calcul elementele financiare și extraordinare ale activității unei companii, fapt ce întărește constatarea că indicatorul oferă o imagine oarecum incompletă a performanței unei firmei, în special în cazul firmelor cu o activitate mai complexă (care înregistrează în mod constant rezultat financiar și extraordinar).
Amintim însă și faptul că în analiza prospectivă, EBITDA ocupă un loc central, deoarece prin caracterul repetitiv al activității de exploatare, aceasta câștigă un plus semnificativ în ceea ce privește gradul său de predictibilitate.
5. Rezultatul brut înainte de deducerea dobânzilor și a impozitului pe profit
EBIT relevă profitabilitatea unei firme înainte de plata dobânzilor și a impozitului pe profit. Pentru investitori, acest indicator este un instrument comun și util în realizarea de comparații între diverse firme avute în vedere pentru investiții, în mare parte datorită caracterului său neutru față de structura financiară a acestora.
Contul de profit și pierdere din țara noastră nu prevede un echivalent pentru acest indicator, însă el se poate determina scăzând din totalul veniturilor raportate cheltuielile efectuate, mai puțin cheltuielile cu dobânzile și cele cu impozitul pe profit. Nivelul EBIT prezintă importanță și pentru managerii și proprietarii afacerii, el indicând eficiența cu care a fost desfășurată activitatea economică. De multe ori, acest indicator constituie chiar și un criteriu de analiză a performanțelor manageriale; un nivel ridicat al EBIT reflectă o performanță financiară bună pentru firma în cauză și implicit pentru activitatea desfășurată de manager.
Practica a dovedit însă, că și în cazul EBIT se impune o oarecare doză de prudență. Chiar dacă o firmă este profitabilă din punct de vedere EBIT, trebuie avute în vedere gradul de îndatorare și efectul de levier la nivelul firmei, dobânda aferentă unui capital împrumutat semnificativ, putând constitui o cheltuială monetară cu impact major asupra profitului și fluxului de numerar efectiv.
Impozitarea poate avea și ea un astfel de efect asupra profitabilități unei firme, însă impactul ei este mult influențat de fiscalitate.
În aceste considerente, EBIT rămâne un important instrument de determinare a profitabilității unei companii, analizată în dependență ct eficiența funcționării activității sale.
6. Rezultatul total al exercițiului
Acest indicator reflectă în mod absolut profitabilitatea unei firme h nivelul tuturor activităților de natură economică pe care aceasta la desfășoară.
Într-o viziune nostalgică, rezultatul total al exercițiului este probabil cel mai vechi indicator financiar de performanță, el ilustrând esența primară a scopului desfășurării activității de către o firmă. Ușurința cu care sintetizează și transmite în cadrul unei singure sume, nivelul profitabilității totale a unei firme, a crescut popularitatea acestui instrument, punându-1 de multe ori pe primul loc între indicatorii atribuiți unei firme atunci când se caracterizează performanța acesteia.
Simplitatea și ușurința cu care poate fi înțeles rezultatul total al exercițiului sunt de fapt și elementele care subliniază neajunsurile acestui indicator. Astfel, un investitor care nu efectuează o analiză mai profundă a situației unei companii, poate fi foarte ușor indus în eroare dacă ia în considerare doar rezultatele la nivel global ale firmei. Aceasta deoarece, rezultatul total al exercițiului este o sumă absolută și nu un randament raportat la diverse elemente cum ar fi capitalul investit, activele firmei, vânzări, costuri, aspect ce poate ascunde imobilizarea unor capitaluri în activități relativ neperformante.
Un alt mare neajuns al rezultatului total al exercițiului este acela că nu ia în calcul riscurile la care firma se supune pentru obținerea acestuia. Acest fapt a fost dovedit în anii premergători recesiunilor economice ce au afectat întreaga lume. Și înaintea actualei crize financiare, coloșii financiari, precum American International Group, raportau profituri foarte mari an de an, pentru ca mai apoi să se găsească în situația de a cere ajutorul statului (american în acest caz) pentru a evita falimentul. Acele profituri raportate s-au dovedit necorelate cu riscurile asumate pentru a fi obținute.
Tot în spiritul ideii anterioare, perioada pre-recesionară a dovedit că rezultatele financiare totale foarte bune pot proveni, în numeroase cazuri, din diverse ineficiențe ale piețelor de capital sau imobiliare, care duc la acumularea unor profituri foarte mari prin supraevaluarea unor active, profituri care în momentele de corecție ale piețelor se dovedesc a fi pur teoretice.
Având în vedere aspectele prezentate, putem conchide că limitele rezultatului total ca de altfel ale întregului sistem de indicatori bazați pe profit, rezidă din deficiențele contabilității financiare și din imposibilitatea acestora de a reprezenta o certitudine în desfășurarea activității unei firme pe termen mediu și lung.
Indicatori ai potențialului de finanțare a firmei
Indicatorii de rezultate ce exprimă potențialul de finanțare a firmei, caracterizează capacitatea unei întreprinderi de a genera resurse proprii de finanțare necesare satisfacerii nevoilor sale. Principalii indicatori de această natură sunt prezentați în cele ce urmează.
1. Capacitatea de autofinanțare
Capacitatea de autofinanțare măsoară nivelul resurselor financiare proprii degajate din activitatea unei firme și destinate să asigure remunerarea capitalurilor investite și finanțarea nevoilor întreprinderii. Fără o acoperire în plan monetar însă, aceste resurse au doar un caracter potențial, de fonduri disponibile. Pentru a reprezenta autonomia financiară și capacitatea de dezvoltare a unei firme, CAF trebuie în mod obligatoriu să fie susținută de o trezorerie efectiv disponibilă.
Schema actuală a contului de profit și pierdere din țara noastră permite determinarea capacității de autofinanțare prin două metode:
Metoda deductivă:
Capacitatea de autofinanțare = Venituri totale care presupun încasări monetare – Cheltuieli totale care presupun efectuarea de plăți – Impozit pe profit
Metoda aditivă:
Capacitatea de autofinanțare = Rezultat net al exercițiului + Cheltuieli nemonetare (cu provizioanele și amortizarea) — Venituri nemonetare (din provizioane)
Ambele metode de calcul sunt dezvoltate pe elemente monetare, capabile să genereze fluxuri bănești la nivel global și net, fiind eliminate veniturile cu existență pur contabilă. Prin aceasta, CAF exprimă în mod sintetic, fluxul de disponibilități net degajat în decursul unui exercițiu financiar, necesar finanțării activității viitoare. Nivelul indicatorului depinde însă de profitabilitatea generală a întreprinderii și de politica de amortizare și provizioane promovată.
2. Autofinanțarea
Autofinanțarea măsoară volumul resurselor financiare potențial disponibile pentru satisfacerea nevoilor de finanțare a investițiilor și a operațiilor de zi cu zi, rămase efectiv la dispoziția firmei după retribuirea tuturor participanților la activitatea acesteia. Asemănător capacității de autofinanțare, resursele financiare proprii, trebuie să aibă acoperire în lichiditățile bănești existente efectiv în firmă. Se conturează însă, inclusiv din denumirea indicatorului (autofinanțare), o posibilitate mult mai mare de realizare a acestora comparativ cu capacitatea de autofinanțare, mărimea sa reflectând nivelul real al capacității de acumulare internă a întreprinderii.
Autofinanțarea = Capacitatea de autofinanțare – Dividende plătite acționarilor/asociaților
Luând în considerarea natura foarte asemănătoare a celor doi indicatori, capacitatea de autofinanțare și autofinanțarea, vom prezenta în continuare, grupate, avantajele și dezavantajele aduse în procesul de măsurare a performanțelor financiare de către acești doi indicatori.
Un important avantaj adus analizei performanței financiare a firmei de către autofinanțare și capacitatea de autofinanțare este acela că ne indică cuantumul unei surse de finanțare sigure, stabile și relativ ieftine care se află la dispoziția întreprinderii pentru satisfacerea nevoilor sale curente de producție, a celor de investiții și a altor necesități fără a apela la sursele externe.
Prin volumul surselor de finanțare pe care le înglobează, capacitatea de autofinanțare și autofinanțarea, oferă celor interesați de activitatea firmei o garanție a eficienței funcționării acesteia, a dezvoltării și perenității afacerii. Pentru creditori, mărimea indicatorilor certifică siguranța rambursării sumelor pe care firma le datorează.
În măsura în care cei doi indicatori corespund unor fluxuri de disponibilități, permit aprecierea capacității firmei de a degaja noi resurse de finanțare a nevoilor viitoare și, prin acesta de evaluare a gradului de dependență/independență a firmei față de potențialii creditori. Chiar și în lipsa unui grad mare de acoperire cu disponibilități, un nivel ridicat al celor doi indicatori poate ajuta compania să obțină aceste surse de finanțare în condiții mult mai favorabile, la costuri mai scăzute.
De asemenea, prin raportarea celor doi indicatori la o serie de elemente financiare (capitaluri proprii, profit net, imobilizări corporale, etc.) se poate stabili o imagine de ansamblu a situației financiare a unei firme, putându-se măsura într-un mod obiectiv și clar, rentabilitatea cu care firma își desfășoară activitatea și își remunerează capitalurile.
O primă limită în folosirea acestor indicatori o considerăm a fi caracterul lor potențial. Fără un corespondent în plan monetar, resursele financiare indicate atât de capacitatea de autofinanțare cât și de autofinanțare, nu sunt altceva decât pură ficțiune, simple cifre înscrise pe hârtie, fără capacitatea de acoperire a nevoilor firmei.
Un alt dezavantaj al acestor doi indicatori este acela că pot genera o aversiune a managementului firmei față de capitalurile împrumutate. Nu trebuie ignorat faptul că atâta timp cât rata rentabilității economice înregistrată din activitatea firmei este superioară ratei dobânzii percepute pe piața de capital, orice creștere a raportului dintre capitalurile împrumutate și capitalurile proprii se va traduce printr-o creștere a ratei rentabilității financiare a firmei și implicit a unei mai bune remunerări a acționarilor. De aceea, se impune studierea foarte atentă a situației în care se află firma, a surselor de finanțare posibile, pentru a se putea lua o decizie optimă.
Nu trebuie omisă nici dependența capacității de autofinanțare și a autofinanțării față de fiscalitate, de politica de amortizări și provizioane sau cea de dividend.
3. Cash-flow-ul (CF)
In această perioadă a problemelor financiare, a falimentelor răsunătoare și a limitării accesului la finanțare, cash-flow-ul a devenit unul dintre cei mai importanți și monitorizați indicatori atât de către manageri cât și de acționari și creditori, nivelul său fiind apreciat drept concludent în caracterizarea lichidității, stabilității și a performanței financiare a unei firme. într-un mod mult mai pronunțat decât până acum, cash-flow-ul reprezintă „o preocupare permanentă în vederea adoptării unei strategii financiare care să mențină firma în afaceri".
În practica economică, cash-flow-ul, sau fluxul de trezorerie cum mai este folosit în terminologia din țara noastră, reprezintă diferența dintre numerarul încasat și cel plătit de o firmă într-o perioadă determinată de timp. Conform IFRS, fluxurile de trezorerie se constituie în „intrările sau ieșirile de numerar și echivalente de numerar pe parcursul unui exercițiu financiar". Ca o sinteză a acestor afirmații, apreciem cash-flow-ul drept un indicator ce reflectă imaginea reală, tangibilă a performanței unei întreprinderi, prin sintetizarea tuturor fluxurilor de încasări și plăți dintr-o perioadă. Orice afacere implică intrări și ieșiri de numerar, însă fără o gestionare prudentă a acestora nu se poate obține echilibrul, lichiditatea și solvabilitatea necesare dezvoltării durabile a firmei. Aceasta indiferent de cât de mult ar vinde, sau cât de profitabilă ar fi firma. Mărimea cash flow-ul reprezintă însă garanția unei activității rentabile.
Reconstituirea fluxurilor de trezorerie după conținutul lor pe cele trei categorii, permite obținerea unor aprecieri cantitative asupra eventualelor dificultăți de trezorerie, respectiv posibilitatea de a depista originea acestor dificultăți și remedierea lor. Pentru o firmă este important să cunoască decalajele de timp dintre încasările și plățile sale, momentele de excedente sau de dificultăți financiare, pentru a fi în măsură sa realizeze o mai bună gestionare a disponibilităților sale bănești. În fapt, considerăm că determinarea sau măsurarea cash-flow-ului și a capacității firmei de a genera fluxuri viitoare de numerar, a devenit, pentru mecanismul întreprinderii moderne, un imperativ vital al existenței și continuității activității sale.
1.4. Performanțele financiare pe baza fluxurilor de rezultate
Indicatorii valorici ai activității de producție și comercializare se determină în „cascacadă” pe baza contului de profit și pierdere în următoarea succesiune:
a. Cifra de afaceri (Turnover) situată în vârful „cascadei" exprimă volumul afacerilor realizate cu terții cu ocazia activității curente și cuprinde veniturile din: producția vândută vânzarea mărfurilor, dobânzi înregistrate de entitățile cu activitate de leasing, subvenții de exploatare aferente cifrei de afaceri nete.
b. Marja comercială este suplimentul de valoare adusă prin activitatea de comercializare și se determină ca diferență între vânzările de mărfuri cheltuielile privind mărfurile (costul de cumpărare, cheltuieli de achiziție, variația stocurilor de mărfuri).
c. Producția exercițiului este un indicator global care dimensionează întreaga activitate desfășurată de întreprindere în cursul unui exercițiu și cuprinde valoarea bunurilor și serviciilor produse, indiferent de destinație: vânzare, stocare sau capitalizare.
d. Valoarea adăugată (Added Value) exprimă contribuția întreprinderii prin propria activitate la circuitul economic, traducând rolul creator al acesteia prin aportul la realizarea propriei bogății și la creșterea produsului intern brut. Se determină prin deducerea valorii consumurilor intermediare provenite de la terți (materii prime, materiale, utilități, prestații externe) din producția exercițiului cumulată cu marja comercială.
Mai importantă decât cifra de afaceri, valoarea adăugată reflectă modul de remunerări factorilor de producție (munca și capitalul) prin intermediul ratelor de structură pe elemente repartiție.
Raportul dintre cifra de afaceri și valoarea adăugată exprimă gradul de dependență externă, depinde de sector și se determină cu ajutorul relației:
Gde = CA/Vad
Relativ stabil în timp, raportul constituie un indicator de risc și evoluează în sens invers cu gradul de integrare verticală: Giv = Vad/Ca
Pe baza soldurilor intermediare de gestiune privind exploatarea caracteristice performanței economice a entității, se determină în cascadă soldurile intermediare de gestiune și soldurile reziduale care caracterizează performanța financiară.
Continuarea „cascadei" soldurilor intermediare de gestiune, având ca punct de plecare valoarea adăugată, conduce la determinarea fluxului de rezultate care constituie indicatori de rentabiltat în mărimi absolute:
1. Excedentul brut de exploatare (Insuficiența brută) reprezintă rezultatul realizat din activitatea curentă, care măsoară capacitatea întreprinderii de a genera și conserva fonduri în condiții de funcționare. Este echivalentul termenului anglo-saxon Earning Before Interest, Taxes Depreciation and Amortization (EBITDA) și se determină prin însumarea valorii adăugate cu subvențiile de exploatare și prin deducerea cheltuielilor cu personalul și a cheltuielilor cu alte impozite și taxe. Acest indicator de performanță financiară poate fi calculat și prin diferența dintre venituri și cheltuieli (fără taxe, dobânzi, amortizări, deprecieri).
2. Rezultatul din exploatare măsoară performanța industrială și comercială a întreprinderii și se determină prin însumarea altor venituri din exploatare cu Excedentul brut din exploatare și prin deducerea ajustărilor de valoare privind imobilizările, activele circulante, provizioanele și a altor cheltuieli de exploatare.
Calculat și ca diferență între veniturile din exploatare și cheltuielile de exploatare, acesta constituie un rezultat operațional echivalent cu termenul anglo-saxon Operating Profit.
3. Rezultatul financiar provine din activitatea financiară, cuprinde elemente de fluxuri financiare și elemente legate de riscul atașat, fiind determinat prin diferența dintre veniturile și cheltuielile financiare.
4. Rezultatul curent constituie un intermediar ce cumulează rezultatul din exploatare cu rezultatul financiar și nu ține cont de politica de finanțare.
5. Rezultatul extraordinar provine din activitatea neobișnuită a întreprinderii, nu are legătură directă cu activitatea curentă și se determină prin diferența dintre veniturile și cheltuielile extraordinare.
6. Rezultatul brut al exercițiului (Gross Profit Margiri) provine din însumarea rezultatului curent cu rezultatul extraordinar sau prin deducerea cheltuielilor totale din veniturile totale.
7. Rezultatul net al exercițiului (Net Profit Margin) constituie soldul final după aplicarea cotei de impozit asupra rezultatului brut și caracterizează performanța generală a activității întreprinderii și este repartizat conform legii, parțial distribuit sau reinvestit.
Cascada fluxului de rezultate se încheie cu două solduri reziduale de flux care au ca punct de plecare rezultatul net al exercițiului și caracterizează performanța financiară privind asigurarea resurselor de finanțare a activității curente și viitoare a întreprinderii:
A) Capacitatea de autofinanțare (CAF) sau marja brută de autofinanțare (MBA) constituie diferența dintre fluxurile de intrare (venituri încasate și încasabile) și fluxurile de ieșire (cheltuieli plătite și plătibile) generate de operațiunile curente de gestiune care lasă la dispoziția întreprinderii resurse proprii disponibile pentru finanțarea diverselor necesități.
CAF are caracterul unei resurse degajate în cursul exercițiului, fiind un flux de trezorerie mai puțin efectivă și mai mult potențială, care măsoară capacitatea întreprinderii de a finanța prin resurse proprii investiții, rambursări de împrumuturi, acordarea de dividende, diferența dintre intrările și ieșirile potențiale de fonduri nefiind afectată de deducerea unor elemente contabile calculate (amortizări, provizioane, ajustări de active circulante).
În practică, adesea se procedează pe estimarea grosieră a CAF prin adăugarea la rezultatul net al exercițiului a amortismentelor, deprecierilor și provizioanelor cu caracter de rezervă, astfel încât expresia sa măsoară fluxul de resurse interne de care poate dispune întreprinderea pentru finanțarea dezvoltării, după ce veniturile încasabile sunt efectiv încasate și cheltuielile plătibile au fost plătite. Astfel calculată, capacitatea de autofinanțare în accepțiune franceză, este apropiată de Marja brută de autofinanțare (MBA), fiind diferită de ceea ce se înțelege uzual prin termenul anglo-saxon Cash-flow, căruia uneori impropriu i se substituie.
Strict etimologic, noțiunea de Cash-flow (flux de numerar) este echivalentă cu termenul de Flux de trezorerie disponibilă, are la bază contabilitatea în partidă simplă și constituie diferența între încasările și plățile unei investiții la un moment dat. Este utilizată în calculul rentabilității investițiilor și poate fi actualizată.
CAF se bazează pe contabilitatea de angajamente în partidă dublă și reprezintă diferența dintre venituri și cheltuieli (accruals), ceea ce implică decalaje în timp este utilizată în măsurarea aptitudinii totale sau parțiale de autofinanțare și teoretic nu se actualizează.
Reconstituirea CAF prin rezultatul net trebuie analizată ca un mod de utilizare a acestei, și nu ca unul de explicare a formării sale, pornind de la EBE și fluxurile ulterioare de venituri și cheltuieli.
B. Autofinanțarea (AF), sau Marja netă de autofinanțare, constituie ansamblul de resurse interne generate de activitatea curentă care rămâne la dispoziția întreprinderii după remunerarea aportorilor de capitaluri externe și impune deducerea dividendelor din CAF.
Autofinanțarea reprezintă îmbogățirea întreprinderii în cursul exercițiului financiar și constituie resursa proprie de care dispune întreprinderea prin prezența capitalurilor proprii, care mărește fondul de rulment, asigurând echilibrarea structurii financiare.
Existența capacității de autofinanțare nu implică automat și o autofinanțare suficientă, ceea ce impune apelarea la împrumuturi, cu consecințe asupra structurii financiare.
CAPITOLUL 2
ANALIZA REZULTATELOR ȘI PERFORMANȚELOR ÎNTREPRINDERII
2.1. Contul de profit și pierdere, sursă de informație pentru determinarea rezultatelor întreprinderii
Contul de profit și pierdere reprezintă un document contabil de sinteză, prevăzut de Legea contabilității care concentrează veniturile și cheltuielile pentru o periaodă dată și explică modul de formare a rezultatelor. Într-o manieră generală, el oferă informațiile necesare pentru înțelegerea și explicarea profitului și ăierderii înregistrare de un agent economic.
Contul de profit și pierdere cuprinde:
– toate veniturile generate de activitatea întreprinderii pe parcursul exercițiului;
– toate cheltuielile aferente, pe parcursul aceleiași perioade.
Veniturile corespund resurselor obținute prin realizarea operațiunilor industriale, comerciale, financiare, excepționale, iar cheltuielile corespund resurselor consumate cu ocazia realizării acestor operațiuni.
În consecință, compensarea veniturilor obținute cu cheltuielile efectuate permite obținerea unui rezultat global de tipul:
Rezultat = Venituri – Cheltuieli
Contul de profit și pierdere rezultă un interes dublu:
– permit determinarea unui rezultat global și formularea unei aprecieri de ansamblu asupra performanțelor economico-financiare ale perioadei;
– permite recapitularea exhuastivă a elementelor de venituri și cheltuieli care au contribuit la realizarea lui și identificarea factorilor favorabili sau nefavorabili care l-au influențat. Astfel, scăderea rezultatului exercițiului poate fi generată de creșterea necontrolată a costului de achiziție a unor materii prime, de îndatoarerea excesivă și creșterea cheltuielilor financiare, de scăderea ritmului vânzărilor.
Din punct de vedere al formei Contul de profit și pierdere, respectiv Contul de rezultate, se poate prezenta diferit în funcție de:
– criteriul reținut pentru clasificarea veniturilor și cheltuielilor;
– modul de raportare a veniturilor la cheltuieli.
Contul de profit și pierdere care grupează veniturile și cheltuielile pe tipuri de activități; de exploatare, financiară și excepțională permite calcularea a trei indicatori parțiali ai rentabilități:
– Rezultatul exploatării;
– Rezultatul financiar;
– Rezultatul excepțional.
De asemenea, contul de profit și pierdere permite determinarea indicatorului labilitate: rezultatul exercițiului (înainte și după impozitare).
În realitate, tabloul soldurilor intermediare de gestiune nu constituie decât o altă variantă de prezentare a contului de rezultate. El propune, într-adevăr, un alt mod de grupare a veniturilor și a cheltuielilor firmei.
Indiferent de forma de prezentare, bilanțul constituie „fotografia" întreprinderii și trebuie să reflecte modul în care se realizează egalitatea între activele și pasivele bilanțului, precum și modul de acoperire a necesităților de finanțare din resursele disponibile (proprii, datorii). În acest sens sunt utilizați mai mulți indicatori care caracterizează diverse echilibre financiare în mărimi absolute:
1. Situația netă (activul net contabil) exprimă valoarea contabilă a drepturilor pe care le au proprietarii, acționarii și creditorii asupra întreprinderii mai ales în cazul lichidării acesteia.
SN = Active – Datorii totale (1)
Prin excluderea veniturilor în avans și a provizioanelor situația netă devine egală cu capitalurile proprii și exprimă valoarea activului realizabil la un moment dat care interesează proprietarii, acționarii și creditorii întreprinderii,mai ales în cazul lichidării acesteia.
SN = (Total active – Datorii curente) – Datorii peste 1 an – Provizioane =
= F- G- H (2)
Creșterea situației nete are ca efect creșterea rentabilității și a independenței financiare, pe baza ei putându-se determina riscul global sau lichidativ, prin valoarea raportului:
(3)
2. Fondul de rulment exprimă echilibrul financiar necesar finanțării activelor imobilizate din capitalurile permanente și reprezintă partea din aceste capitaluri care finanțează o parte din activele circulante, îndeosebi cele destinate exploatării curente. Se poate determina în două moduri:
a. prin diferență:
FR = Capitaluri permanente – Active imobilizate nete;
b. direct:
FR = Active circulante nete/Datorii curente nete — Poziția E
3. Necesarul de fond de rulment desemnează nevoile financiare generate de operațiuni repetitive ce reclamă plăți necesare exploatării curente și reprezintă diferența dintre active circulante (exclusiv disponibilitățile) și datoriile pe termen scurt (exclusiv creditele banca curente). Constituie stocurile și creanțele ce urmează a fi finanțate din fondul de rulment:
NFR = (Stocuri + Creanțe + Cheltuieli în avans) – (Datorii sub 1 an – Credite bancare curente + Venituri in avans)
Variația necesarului de fond de rulment influențează mărimea fluxului de disponibilități și intră în calculul valorii întreprinderii, de aceea NFR trebuie separat pe activitățile legate < exploatare și cele din afara exploatării (așa cum o cere bilanțul funcțional).
4. Trezoreria netă exprimă necesarul (resursa) de finanțare și constituie diferența dintre:
a. Fondul de rulment (Poziția E) și necesarul de fond de rulment:
TN = FR- NFR
sau:
b. Trezoreria activă și trezoreria pasivă:
TN = Solduri debitoare ale conturilor de disponibilități și investiții financiare – Solduri creditoare ale conturilor de credite pe termen scurt, inclusiv al contului 512
Trebuie avut în vedere că relațiile de mai sus exprimă valoarea trezoreriei nete încheierea exercițiului financiar și ea poate fi diferită de trezoreria netă din momentul evaluării.
În evaluare interesează fluxul net de trezorerie disponibilă din cursul exercițiului care i exprimă prin variația trezoreriei nete (ΔTN), ca diferență între variația fondului de rulment (ΔFR) și variația necesarului de fond de rulment (ΔNFR):
ΔTN = ΔFR – ΔNFR
Această variație constituie ceea în terminologia anglo-saxonă" constituie noțiunea c cash-flow care cuprinde ansamblul de încasări și plăți generate de întreprindere înainte recurgerii la resurse externe de finanțare disponibile contra remunerare.
Analiza acestor fluxuri face obiectul Situației fluxurilor de trezorerie, întocmite conform reglementărilor contabile românești armonizate, care descrie operațiunile ce au antren; transformarea patrimoniului întreprinderii și exprimă evoluția poziției financiare față de situați de la începutul anului; variația trezoreriei nete (cash-flow-ul disponibil al exercițiului financiar se determină prin diferența:
ΔTN = Trezorerie și echivalente la început – Trezorerie și echivalente la sfârșit
Utilizată în analiza dinamică a echilibrului financiar, variația trezoreriei nete servește la estimarea fluxurilor viitoare de numerar care îi interesează pe potențialii investitori, ceea c permite evaluarea întreprinderii prin metoda cash-flow-ului actualizat.
Indicatorii de echilibru financiar în mărime absolută nu sunt întotdeauna relevanți pentru evaluarea calității și volumului activității întreprinderii, ceea impune determinarea unor rate care reflectă condițiile de ajustare între utilizările și resursele puse în operă: ratele oferă informații mai semnificative decât le pot oferi indicatorii în mărimi absolute, deoarece caracterizează sintetic performanța financiară ce prezintă importanță în evaluare și permit comparații în timp și spațiu sau cu valori standard.
1. Rata de finanțare stabilă a imobilizărilor măsoară stabilitatea resurselor de finanțare a activelor durabile, fiind consecința unui fond de rulment pozitiv:
Rfi = (Capitaluri permanente/Active imobilizate nete) >1.
Rata de mai sus poate fi detaliată în funcție de structura capitalurilor permanente în două componente:
a. Rata de finanțare din resurse proprii (autonomia financiară):
Rfp = ( Capitaluri proprii/ Active imobilizate nete) > 1.
b. Rata de finanțare din resurse străine (gradul de insecuritate financiară):
Rfs = (Datorii mai mari de 1 an/Active imobilizate nete) > 1.
2. Ratele de lichiditate-solvabilitate exprimă capacitatea de a face față angajamentelor la scadență:
a) Ratele de lichiditate exprimă calitatea echilibrului financiar pe termen scurt prin capacitatea de a transforma rapid activele circulante în dispobibilități bănești:
– Rata lichidității curente (lichiditatea generală):
Rlg = (Active curente/Datorii curente) = 1,2 – 2,0
– Rata lichidității rapide (testul acid):
Rlr = (Active circulante – Stocuri)/ Datorii curente = 0,65 – 1,0.
– Rata lichidității imediate:
Rli= Disponibilități/Datorii curente
b) Ratele de solvabilitate exprimă capacitatea de a face față obligațiilor și se definesc mai ales în perspectiva lichidării prin încetare de plată ca urmare a lipsei de lichiditate a bilanțului:
– Rata solvabilității patrimoniale:
Rsp = Capitaluri proprii/(Capitaluri proprii + Datorii totale) = 0,3 – 0,5
– Rata solvabilității generale:
Rsg = (Active totale/Datorii totale) > 1.
4. Aprecierea solvabilității poate fi realizată și indirect, prin intermediul structurii capitalurilor care reflectă autonomia financiară și îndatorarea globală, prin următoarele rate:
a. Rata autonomiei financiare, care exprimă capacitatea de acoperire a datoriilor din capitaluri proprii:
Raf = (Capitaluri proprii/Datorii totale) > 1
b. Rata îndatorării globale, care exprimă dependența de creditori și șansele de rambursare a datoriilor:
Rig = (Datorii totale/Total capitaluri) <0,5
Rata îndatorării globale poate fi detaliată în funcție de structura capitalurilor (proprii și datorii) în următoarele rate:
– Levierul financiar (Gradul de îndatorare):
LF = (Datorii totale/ Capitaluri proprii) <0,6.
din care:
Rata îndatorării la termen:
Rit = (Datorii mai mari de 1 an/ Capitaluri proprii) < 1.
c. Capacitatea de îndatorare exprimă posibilitățile de îndatorare:
Cî =Capitaluri proprii/(Capitaluri proprii + Datorii mai mari de 1 an)>05
d. Capacitatea de rambursare exprimă aptitudinea de achitare a datoriilor din propria activitate (capacitatea de autofinanțare):
Cr = (CAF/Datorii totale) >25.
în care:
CAF = Rezultatul net + Ajustările de valoare (imobilizări, active circulante, provizioane)
e. Rata de autofinanțare a activelor:
Raa = Capitaluri proprii/(Active fixe + Active circulante)
f. Rata de finanțare a stocurilor:
Rfs = Fond de rulment/Stocuri
Evaluarea poziției și a situației financiare pe baza bilanțului trebuie completată cu analiza ratelor de rentabilitate pentru evaluarea eficacității și eficienței întreprinderii în viziune dinamic pe baza unor criterii de performanță care vizează trei puncte de vedere:
– o viziune parțială a performanțelor pe baza unor criterii analitice diverse;
– aprecierea performanței pe baza unor criterii monetare de măsurare și evaluare;
– aprecierea financiară a performanței se realizează sintetic și global printr-o viziune de ansamblu a rezultatelor.
În final, diagnosticul financiar-contabil va permite evaluarea întreprinderii în funcție d rentabilitate și gradul de risc aferent.
Rentabilitatea constituie capacitatea unui capital investit sau plasat de a asigura venitul în termeni financiari superioare costului acestuia, respectiv aptitudinea de a genera profit.
Riscul capitalului constituie reversul rentabilității și privește structura financiară ci referire la sursele de finanțare prin raportul dintre capitalurile proprii și datorii.
Finanțarea exclusivă din resurse proprii nu comportă nici un fel de risc, în timp cu prezența datoriilor în structura de finanțare favorizează riscul de capital (riscul financiar) proporțional cu gradul de îndatorare (levierul financiar).
Pe baza datelor de bilanț pot fi determinate două grupe de rate de rentabilitate:
1. Rata rentabilității economice (Rs) echivalentă cu ROA exprimă capacitatea activelor de a degaja un surplus (Rezultatul din exploatare) pentru remunerarea a portorilor de capitaluri:
Re = (Rex/Total active) x100 (%)
Rata caracterizează randamentul de utilizare a activelor și exprimă eficiența capitalului investit, a cărei creștere este determinată de factori, care rezultă din ecuația Du Pont:
Prin introducerea activelor circulante (Ac) în ecuație se obține modelul multiplicativ:
în care: Rexp/Ca= Rata profitabilității cifrei de afaceri;
CA/Ac = Viteza de rotație a activelor circulante (număr rotarii);
Ac/Total active = Ponderea activelor circulante (lichiditatea activelor).
2. Rata rentabilității financiare echivalentă cu ROE exprimă capacitatea capitalurilor proprii de a crea un surplus după remunerarea capitalurilor împrumutate pentru remunerarea acționarilor și autofinanțare. Rata exprimă costul capitalului împrumutat și impune raportarea rezultatului exercițiului (Rex) la capitalurile proprii (C):
Rf = (Rex/C) x100 (%)
Creșterea ratei rentabilității financiare vizează mai mulți factori care rezultă din modelul multiplicativ Du Pont:
în care: Rex/Ca = Rata rentabilității comerciale (marjei brute);
CA/Ac = Rotația activelor circulante;
Ac/ Total active = Ponderea activelor circulante (gradul de lichiditate a activelor);
D/C = Gradul de îndatorare (levierul financiar)
Un nivel ridicat al ratei rentabilității financiare îi permite întreprinderii să găsească noi capitaluri pe piața financiară pentru finanțarea creșterii, dar el poate fi și consecința unor capitaluri proprii slabe și a unui grad de îndatorare ridicat care mărește gradul de risc.
Acest aspect este pus în evidență de rata rentabilității capitalurilor permanente (Cp):
Un nivel redus al ratei rentabilității financiare în raport cu ratele pieței financiare poate produce dificultăți întreprinderii în atragerea de capitaluri pentru finanțarea creșterii.
Rolul îndatorării în performanța financiară a întreprinderii decurge din diferența dintre rata rentabilității financiare (Rf) și rata rentabilității economice (Re) ca fiind efectul de levier financiar (ELF).
În acest sens, știind că:
respectiv
în care: Rexp = Re (C + D),
se deduce:
Se constată că rentabilitatea financiară care exprimă remunerarea capitalurilor proprii depinde de rentabilitatea economică ce remunerează toate capitalurile, de mărimea levierului financiar și de rata dobânzii la împrumuturi.
Efectul gradului de îndatorare, respectiv efectul de levier financiar (ELF) rezultă din egalitatea:
în care: D = Datorii totale;
C = Capitaluri proprii;
LF = Levierul financiar;
d = Rata dobânzii.
Un efect de levier financiar pozitiv potențează rata rentabilității financiare dacă Re > d. În caz contrar (Re < d), un efect de levier financiar negativ reduce rata rentabilității financiare, capitalurile proprii fiind remunerate mai slab decât celelalte capitaluri.
2.2. Analiza solurilor intermediare de gestiune
Structura contului de profit și pierdere pe cele trei tipuri de activități permite calcularea unor solduri de acumulări bănești potențiale, destinate să îndeplinească o anumită funcție de remunerare a factorilor de producție și de finanțare a activității viitoare, denumite solduri intermediare de gestiune (SIG).
Realizarea acestui obiectiv presupune o tratare prealabilă a contului de profit și pierdere pentru a pune în evidență: modul de funcționare și rentabilitatea întreprinderii ca marjă comercială, producție a exercițiului, valoarea adăugată, excedent brut de exploatare, rezultat al exploatării, rezultat curent și rezultat net al exercițiului.
Soldurile intermediare de gestiune reprezintă, de fapt, etape succesive în formarea rezultatului final. Construcția indicatorilor se realizează în cascadă pornind de la cel mai cuprinzător (producția exercițiului+marja comercială) și încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al exercițiului).
Fiecare sold intermediar de gestiune reflectă rezultatul gestiunii financiare la treaptă respectivă de acumulare.
Indicatori utilizați în analiza pe baza contului de rezultate, soldurile intermediare de gestiune oferă informații cu privire la profitabilitatea firmei pe diverse paliere. Acestea pot fi determinate de caracteristici de activitate (de exploatare, financiară, excepțională), dar și de monetaribilitate (definind prin acest indicator calitatea elementelor de venituri de a fi încasabile, respectiv a celor de cheltuieli de a fi plătibile; cu alte cuvinte, de a se manifesta ca niște fluxuri monetare, de cash) sau de participare a anumitor stakeholderi1 la distribuirea rezultatelor financiare. Utilitatea cunoașterii acestor indicatori rezidă în faptul că o parte dintre ei sunt utilizați efectiv la întocmirea anumitor documente financiare, atât de analiză, cât și de previziune, din categoria cărora se detașează situația fluxurilor monetare degajate de firmă, instrument extrem de util în managementul financiar al firmelor românești, mai ales în contextul problemelor legate de lichiditatea anumitor societăți comerciale din țara noastră.
Demersul nostru își găsește utilitatea de ordin practic în faptul că, în actualul moment, în literatura românească de specialitate se pot identifica mai multe curente de opinie cu privire la modul de calcul al acestor indicatori. Fiecare dintre aceste modalități de calcul poate fi argumentată din anumite puncte de vedere. Dificultățile de utilizare a acestora în practică pentru un neinițiat pot fi deranjante, întrucât în acest moment se pot regăsi relații diferite de calcul al anumitor indicatori chiar pe parcursul aceleiași lucrări. în plus, anumite interpretări ale indicatorilor nu pot fi susținute de teorie.
Primul sold intermediar de gestiune îl reprezintă marja comercială. Acestă cuantifică nivelul de performanță financiară înregistrat de firmă din activitatea comercială. Ca modalitate de calcul, indicatorul trebuie să țină cont de toate veniturile și cheltuielile legate de activitatea de comercializare a mărfurilor:
Marja comercială – Venituri din vânzarea mărfurilor – Costul mărfurilor vândute
Marja comercială raportată la veniturile din vânzarea mărfurilor reprezintă practic adaosul comercial practicat de firmă. În aceste condiții se poate identifica politica practice de firmă: prețuri mari – rulaj încet sau prețuri mici – viteză rapidă de rotație a mărfurilor.
Filozofia de calcul al soldurilor intermediare de gestiune este aceea a „cascadei"; fiecare sold intermediar de gestiune se bazează pe cel anterior calculat. Următorul sold este reprezentat de valoarea adăugată, cuantificând exact plusul de valoare adăugat de firmă prin activitatea desfășurată.
Valoarea adăugată = Marja comercială + Producția vândută + Venituri din producția stocată + Venituri din producția de imobilizări – Cheltuieli cu materiile prime – Cheltuieli cu materiale consumabile – Cheltuieli cu energia și apa – Cheltuieli cu lucrări și servicii executate de terți
Valoarea adăugată poate fi interpretată și ca un potențial de remunerare a stakeholderilor din cadrul firmei, înțelegând prin acest termen investitorii de capital (acționari și creditori) și angajații (salariați diverși și manager), la care se adaugă statul. Fluxurile prin care sunt remunerați acești „parteneri" ai întreprinderii și care se deduc treptat din valoarea adăugată creată sunt următoarele:
– cheltuielile de personal, ce asigură remunerarea salariaților implicați în desfășurarea procesului de producție;
– impozitele și taxele, ce revin statului ca plată pentru asigurarea cadrului de desfășurare a activității întreprinderii;
– amortizarea, o cheltuială calculată de întreprindere în scopul asigurării reînnoirii capacităților actuale de producție;
– cheltuielile financiare, reprezentând dobânzile ce revin creditorilor pentru creditele pe care aceștia le acordă în scopul finanțării afacerii;
– profitul net (nerepartizat sau distribuit ca dividende), prin care se remunerează proprietarii întreprinderii pentru capitalurile pe care aceștia le-au avansat în afacere.
Prin raportarea mărimii acestor fluxuri la valoarea adăugată din care au fost repartizate se obțin procentele în care acestea au fost distribuite. Evoluția în timp a acestor procente sau compararea lor cu cele specifice altor firme din același sector de activitate reflectă, pentru întreprinderea în cauză, caracteristicile politicii sale privind remunerarea celor implicați în desfășurarea activității sale.
Revenim la calculul soldurilor intermediare de gestiune. Următorul sold este reprezentat de excedentul brut de exploatare (EBE), ce scoate în evidență fluxurile de numerar implicate în activitatea de exploatare a întreprinderii, mărimea sa fiind dată de diferența dintre acestea. În condițiile în care întreprinderea realizează un câștig din activitatea sa de exploatare, acest sold intermediar poartă denumirea de excedent brut de exploatare, în caz contrar, când sunt obținute pierderi, avem de-a face cu o insuficiență brută de exploatare.
Excedentul brut de exploatare = Valoarea adăugată + Venituri din subvenții de exploatare – Cheltuieli cu impozite, taxe și vărsăminte asimilate – Cheltuieli cu remunerațiile personalului – Cheltuieli privind asigurările sociale și protecția socială
Excedentul brut de exploatare realizat de o întreprindere ne indică mărimea resurselor de finanțare rezultate din activitatea sa de exploatare. Veniturile și cheltuielile calculate de întreprindere din considerente pur fiscale și având ca scop orientarea unei părți din resursele realizate către menținerea capacităților de producție existente (amortizările și provizioanele constituite) nu se regăsesc în calculul acestui sold intermediar de gestiune, urmând a fi deduse atunci când se estimează mărimea rezultatului de exploatare realizat de întreprindere. Ca urmare, excedentul brut de exploatare, nefiind influențat de politica de investiții a întreprinderii (ce se răsfrânge asupra nivelului amortizării calculate), respectiv de politica sa financiară (concretizată în nivelul cheltuielilor și veniturilor financiare), reprezintă o bună bază de comparație a profitabilității firmelor concurente. Astfel este determinată mărimea capacității de autofinanțare rezultată din activitatea lor de exploatare. Cu cât aceasta este mai semnificativă, cu atât întreprinderea este mai profitabilă. Performanțele întreprinderii pot fi însă determinate și de modul în care excedentul brut de exploatare este investit, respectiv alocat proprietarilor sau creditorilor firmei. Dacă resursele create de întreprindere din activitatea sa de exploatare (excedentul brut de exploatare) sunt alocate sau nu în mod echilibrat pentru menținerea capacităților de producție existente, respectiv pentru remunerarea proprietarilor și creditorilor, se poate observa din analiza următoarelor soldurilor intermediare de gestiune.
Rezultatul din exploatare este calculat și raportat de către întreprindere în cadrul situațiilor sale financiare și reprezintă diferența existentă între veniturile și cheltuielile totale implicate de activitatea de exploatare a firmei. Acest sold intermediar de gestiune este influențat de politica de investiții a întreprinderii și ne arată în mod indirect suma din resursele create de întreprindere prin activitatea sa de exploatare direcționată către menținerea dotărilor materiale ale firmei.
Rezultatul din exploatare = EBE + Venituri din provizioane privind activitatea de exploatare + Alte venituri de exploatare – Cheltuieli cu amortizările și provizioanele de exploatare – Alte cheltuieli de exploatare
Nivelul rezultatului de exploatare ne oferă informația privind mărimea resurselor determinate de activitatea de exploatare pe care întreprinderea se poate baza pentru acoperirea cheltuielilor sale financiare. Resursele acumulate din activitatea de exploatare, la care se adaugă eventual veniturile financiare obținute de către întreprindere, ar trebui să depășească nivelul cheltuielilor financiare ale acesteia. în caz contrar va avea loc un transfer de valoare de la proprietari către creditorii întreprinderii.
Următoarele solduri intermediare de gestiune, rezultatul curent, rezultatul brut și rezultatul net sunt calculate și în cadrul situațiilor financiare prezentate de întreprindere. În condițiile în care la acest nivel se înregistrează pierderi, surplusul de cheltuieli ce a dus la această situație este suportat de către proprietari în contul profiturilor viitoare așteptate (pierderea este reportată pentru exercițiul financiar viitor). Dacă însă întreprinderea continuă să obțină pierderi și în exercițiile financiare următoare, averea acumulată de proprietari în perioadele anterioare de profitabilitate a firmei, reprezentată de valoarea capitalurilor proprii ale acesteia, riscă să se diminueze.
În concluzie, analiza performanțelor întreprinderii cu ajutorul soldurilor intermediare de gestiune oferă indicii cu privire la modul în care este creată și, respectiv, transferata valoarea în cadrul firmei. Se pot identifica astfel problemele de management sau chiar de strategie ale întreprinderii.
2.3. Analiza diagnostic a capacității de autofinanțare
Alături de soldurile intermediare de gestiune, în analiză este utilizat indicatorul „capacitate de autofinanțare", exprimând în termeni monetari (de încasări și de plăți) capacitatea firmei de a-și asigura dezvoltarea prin mijloacele financiare proprii.
Literatura de specialitate a consacrat două metode de calcul al acesteia, cunoscute sub denumirea de metodă substractivă, respectiv metodă adițională.
Indicator calculat pe baza contului de rezultate, capacitatea de autofinanțare exprimă practic o diferență între veniturile încasabile ale firmei și cheltuielile plătibile ale acesteia.
Capacitatea de autofinanțare nu poate evidenția situația încasărilor și a plăților efective cu aceeași claritate ca și o situație a trezoreriei, dar, în absența altor surse de informare, se poate constitui ca o posibilă aproximare a situației acestora. Având în vedere faptul că acest indicator măsoară numerarul potențial creat de întreprindere prin intermediul activității sale în determinarea sa nu se iau în calcul elementele de venituri și cheltuieli care nu presupun intrări sau ieșiri de numerar din trezoreria firmei. În această categorie intră toate veniturile cheltuielile calculate de întreprindere cu amortizarea și provizioanele pentru evidențierea uzurii sau a deprecierii valorii activelor din proprietatea sa.
Metoda substractivă (a scăderii) pornește de la ideea de bază a capacității de autofinanțare a firmei, și anume de nivel potențial al resurselor de finanțare (existent la nivel trezoreriei), reflectat prin relația de calcul următoare:
CAF = Venituri încasabile – Cheltuieli plătibile
Trecând prin cascada soldurilor intermediare de gestiune, relația de calcul devine:
CAF — EBE + Alte venituri din exploatare – Alte cheltuieli din exploatare + Venituri financiare – Cheltuieli financiare + Venituri excepționale – Cheltuieli excepționale – Impozit pe profit
După cum se poate observa, metoda substractivă ia în calculul capacității de autofinanțare toate încasările și plățile potențiale implicate de veniturile și cheltuieli realizate de întreprindere, exceptând cele excepționale provenind din cedarea activelor firmei sau din subvenții primite pentru investiții, ce vor fi luate în calcul separat în cadrul tabloul finanțare a întreprinderii.
Dacă determinarea capacității de autofinanțare se face pornind de la informațiile incluse în noul tip de raportare a contului de profit și pierdere, elementele de venituri și cheltuieli ce apar în formula sa de calcul se regăsesc grupate altfel. Ca urmare, păstrând ideea de bază a modului său de calcul, formula devine:
CAF = EBE + Alte venituri din exploatare- Alte cheltuieli de exploatare + Venituri financiare – Cheltuieli financiare- Impozitul pe profit
Pentru ca mărimea acestui indicator să fie un reper în previzionarea capacității de autofinanțare viitoare a întreprinderii, ar trebui excluse din calculul său veniturile încasabile respectiv cheltuielile plătibile cu caracter excepțional. Astfel se explică faptul că nu au fost luate în considerare veniturile și cheltuielile extraordinare sau veniturile din vânzarea activelor și alte operații de capital, veniturile din subvenții pentru investiții, cheltuielile privind activele cedate și alte operații de capital (ce erau integrate în vechea raportare la venituri și cheltuieli excepționale). După părerea noastră nici celelalte elemente de venituri și cheltuieli excepționale (ce se regăsesc în noua raportare în cadrul altor venituri și cheltuieli de exploatare) n-ar trebui luate în calculul capacității de autofinanțare decât dacă acestea au un anumit grad de regularitate.
La același rezultat se va ajunge și în cazul aplicării metodei adiționale. În acest caz perspectiva este alta: pornind de ia profitul net realizat (ce ia în calcul toate veniturile și cheltuielile raportate de întreprindere, indiferent dacă presupun sau nu o încasare sau o plata ulterioară), sunt eliminate din mărimea acestuia toate elementele de venituri calculate (provizioane reluate pe venituri), precum și acele venituri excepționale reflectate separat în tabloul de finanțare (venituri din cedarea activelor întreprinderii, venituri din subvenții pentru investiții) și sunt adăugate cheltuielile calculate pentru exercițiul financiar respectiv (în general amortizări și provizioane constituite).
CAF = Profit net — Venituri calculate + Cheltuieli calculate
Concret, această relație va fi:
CAF – Rezultatul exercițiului + Cheltuielile cu amortizările + Cheltuielile cu provizioanele (din exploatare, financiare și excepționale) – Venituri din provizioane (din exploatare, financiare și excepționale) + Valoarea netă contabilă a imobilizărilor cedate – – Venituri excepționale din vânzarea imobilizărilor – Cota-parte a subvențiilor pentru investiții virate la venituri
Pornind de la informațiile reflectate de noua raportare a contului de profit și pierdere, relația de calcul devine:
CAF – Rezultatul net al exercițiului financiar – Veniturile din vânzarea activelor și alte operații de capital (ct. 7583) – Veniturile din subvenții pentru investiții (ct. 7584) + Ajustarea valorii imobilizărilor corporale și necorporale + Ajustarea valorii activele circulante (doar ct. 6814+7814) + Ajustări privind provizioanele pentru riscuri și cheltuieli + Cheltuielile privind activele cedate și alte operații de capital (ct. 6583)
Astfel capacitatea de autofinanțare calculată printr-una dintre cele două metode reflectă resursele potențiale de finanțare create de întreprindere din gestiunea afacerii sale, o parte dintre acestea putând fi folosite în finanțarea activității viitoare. Pentru faptul că ia în calcul fluxurile de încasări și plăți potențiale, în cazul unei economii cu mari blocaje financiare în lanț acest indicator își pierde mult din puterea sa informativă.
Doar o parte dintre resursele reprezentănd capacitatea de autofinanțare a întreprinderii vor fi folosite efectiv pentru finanțarea activității acesteia. Mărimea acestora poate fi calculată prin intermediul următorului indicator, denumit „autofinanțare", ce va fi egal cu partea din resursele create rămasă efectiv la nivelul firmei respectiv cu profitul ce se poate reinvesti:
Autofinanțarea = CAF – Dividende – Cota managerului – Participarea salariaților la profit
Pe baza CAF și AF se determină mai multe rate financiare de performanță:
a. eficacitatea activității globale:
R = (CAF/CA)x100;
b. Rentabilitatea fondurilor conservate în întreprindere:
R1= (Capital propriu+Ajustări)/CAF;
c. Capacitatea de rambursare a datoriilor la termen:
R2= Datorii peste 1 an/CAF;
d. Rata de autofinanțare a nevoilor globale:
R3=(AF/NFR)x100;
e. Rata de autofinanțare a imobilizărilor corporale:
R4=Af/Investiții în imobilizări corporale
Pornind de la veniturile din producția exercițiului, analiza cheltuielilor prin fineții determină marje caracteristice activității industriale cât și marje specifice activității comerciale:
a. Marja industrială = Producția exercițiului – Costul aprovizionărilor,
b. Marja costurilor de producție = Marja industrială – Alte cheltuieli de producție;
c. Marja costului de cumpărare = Cifra de afaceri – Costul de cumpărare;
d. Marja costurilor variabile = Cifra de afaceri – Cheltuielile variabile;
e. Marja comercială – Vânzările de mărfuri – Costul de cumpărare a mărfurilor
Marjele caracteristice activității industriale pun în evidență faptul că producția stocată și producția imobilizată nu reprezintă decât venituri calculate, respectiv transferuri de cheltuieli, și că numai producția vândută și vânzările de mărfuri generează rezultate și ele trebuie analizate numai la nivelul rezultatului curent.
Marja comercială este caracteristică performanței activității de vânzare a mărfurilor și constituie expresia strategiei comerciale a întreprinderii.
Ratele de rentabilitate exprimă gradul de eficiență a unei activități prin comensurarea unui rezultat, ca efect economic, cu un indicator de efort (costuri, cifra de afaceri), fiind evaluate în mărimi relative și servind la efectuarea unor comparații în timp sau în spațiu.
Câteva rate de rentabilitate determinate pe baza contului de profit și pierderi sunt cele mai semnificative:
În evaluarea performanței financiare pe bază ratelor de rentabilitate rezultatele trebuie să se coreleze cu datele înscrise în Nota explicativă 4, Analiza rezultatului din exploatare.
Performanța are ca revers riscul, de aceea evaluarea performanței care vizează atât rentabilitatea în ansamblu prin studiul ratelor de rentabilitate a exploatării, cât și impactul resurselor de finanțare în raport cu mijloacele folosite, ceea ce impune evaluarea a două categorii de riscuri: riscul economic (de exploatare) și riscul financiar (de capital).
CAPITOLUL 3
STUDIU DE CAZ
3.1. Prezentarea firmei
3.2. Analiza contului de profit pentru determinarea rezultatelor firmei…
3.3. Analiza soldurilor intermediare de gestiune la firma
3.4. Analiza capacității de autofinanțare la sc
ANEXA
Tabelul: Tabloul Soldurilor Intermediare de Gestiune
sursa: Păvăloaia Wili, Paraschivescu Dumitru, Analiza economico – financiară. Concepte și studii de caz, Editura Economică, București, 2010, p. 29
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Perfomantele Intreprinderii Prin Soldurile Intermediare de Gestiune Si Capacitatea de Autofinantaredoc (ID: 119026)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.