Perchezitia – Procedeu Probatoriu In Procesul Penal
Percheziția – procedeu probatoriu în procesul penal
CUPRINS
Introducere
CAPITOLUL I
Considerații generale privind percheziția
Secțiunea I
Noțiunea și importanța probelor în procesul penal
§1. Noțiunea de probă în procesul penal.
§2. Clasificarea probelor în procesul penal
§3. Importanța administrării probelor în procesul penal
Secțiunea a II-a
Locul percheziției în cadrul procedeelor probatorii. Noțiune și clasificare
Secțiunea a III-a
Reglementarea juridică a percheziției și limitele acesteia
§1. Reglementarea juridică a percheziției
§2. Limitele percheziției
Secțiunea a IV-a
Scopul și importanța percheziției în procesul penal
§1. Importanța efectuării percheziției
§2. Scopul efectuării percheziției
CAPITOLUL II
Procedura de efectuare a percheziției
Secțiunea I
Condiții necesare în vederea efectuării percheziției și organele competente
§1. Condiții necesare dispunerii percheziției
§2. Organele competente să solicite autorizarea unei percheziții
§3. Organele judiciare competente să autorizeze percheziția
Secțiunea a II-a
Procedura de efectuare a percheziției domiciliare
§1. Pregătirea în vederea efectuării percheziției domiciliare
§2. Implicațiile psihologice ale percheziției
§3. Procedura de autorizare a mandatului de percheziție domiciliară
§4. Efectuarea percheziției domiciliare
§5. Procedura de efectuare a unor categorii de percheziție domiciliară
5.1. Percheziția încăperilor sau a locurilor închise
5.2. Percheziția locurilor deschise
5.3. Aspecte specifice privind efectuarea percheziției la o instituție sau
autoritate publică
Secțiunea a III-a
Procedura de efectuare a percheziției corporale
§1. Reglementarea juridică, noțiunea și scopul percheziției corporale
§2. Pregătirea percheziției corporale
§3. Efectuarea percheziției corporale
Secțiunea a IV-a
Percheziția vehiculelor
Secțiunea a V-a
Percheziția informatică
§1. Aspecte generale
§2. Particularitățile desfășurării percheziției informatice
Secțiunea a VI-a
Procesul-verbal și măsurile luate de organele judiciare privind obiectele și înscrisurile ridicate
§1. Fixarea rezultatelor percheziției și valorificarea acestora în activitatea de urmărire
penală
§2. Măsurile luate de organele judiciare privind obiectele și înscrisurile ridicate cu
ocazia efectuării percheziției
CAPITOLUL III
Particularitățile efectuării percheziției în cazul unor categorii de infracțiuni
Secțiunea I
Aspecte specifice privind percheziția în cazul infracțiunilor contra vieții.
Secțiunea a II-a
Efectuarea percheziției în cazul infracțiunilor contra patrimoniului
§1. Aspecte specifice privind efectuarea percheziția în cazul infracțiunilor de furt și
tâlhărie
§2. Practică judiciară nepublicată
Secțiunea a III-a
Efectuarea percheziției în cazul infracțiunilor de trafic și consum ilicit de droguri
§1. Aspecte specifice
§2. Practică judiciară nepublicată
Concluzii
Bibliografie selectivă
INTRODUCERE
Omenirea, în decursul dezvoltării sale istorice, a parcurs diverse etape, privite prin prisma evoluției fenomenelor criminalității, în decursul secolelor producându-se numeroase pagube umane, materiale și morale.
Secolul XXI, cu toate progresele tehnico-științifice și, implicit, cu nivelul de dezvoltare a civilizației umane, reprezintă, din păcate, o creștere record în evoluția fenomenului infracționalității.
Un rol inestimabil în descoperirea infracțiunilor îl reprezintă aflarea adevărului de către organele competente, care prin datele și informațiile obținute, ajută la soluționarea cauzei penale.
Este necesar ca organele judiciare să stabilească acele împrejurări, care au avut loc în trecut și care nu pot fi redate repetat, cunoașterea lor având loc prin procedeul reconstituirii „tabloului” săvârșirii faptei, pe baza datelor deținute de aceste organe.
Activitatea procesual penală are drept scop constatarea acestor împrejurări. De aceea, este necesar de studiat și aprofundat acele probe care „readuc” realitatea trecută în prezent.
În lege sunt prevăzute, de asemenea, formele de administrare a mijloacelor de probă. Astfel, declarațiile martorilor, ale victimelor ori persoanelor suspecte se obțin prin audierea acestora prin interogatoriu, iar corpurile delicte și înscrisurile pot fi administrate în urma cercetării la fața locului, percheziției sau ridicării de obiecte și înscrisuri.
Fiecare formă de administrare a probelor se realizează în conformitate cu dispozițiile procesual penale ale Codului de procedură penală, care trebuie respectate întocmai de organele judiciare. De asemenea, prin stricta respectare a acestor prevederi, dar și a drepturilor persoanelor implicate, se asigură obținerea de date obiective și veritabile care duc la soluționarea cauzei penale.
Despre termenul de „percheziție” am auzit cu toții și, în mare parte, știm despre ce este vorba. Fiind o procedură care trebuie să se desfășoare potrivit prevederilor legale, este bine să fim informați despre ceea ce reprezintă percheziția, dar să cunoaștem și condițiile în care aceasta se poate realiza.
Percheziția este o activitate desfășurată de către organele judiciare în scopul descoperirii și ridicării obiectelor, valorilor ori înscrisurilor care prezintă importanță pentru cauza penală cercetată, precum și în vederea descoperirii persoanelor care se sustrag urmăririi penale, judecății sau executării pedepsei. De asemenea, percheziția mai are menirea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea infracțiunii.
Percheziția este o activitate cu caracter judiciar, care trebuie să fie delimitată de alte activități, cum ar fi percheziția vamală sau percheziția ca măsură antiteroristă. Prin percheziție înțelegem activitatea de strângere și căutare a mijloacelor de probă necesare aflării adevărului într-o cauză penală.
Ca activitate tactică, percheziția, pe de o parte, constituie un mijloc eficace în procesul descoperirii de obiecte, valori, înscrisuri de mare importanță pentru evidențierea vinovăției infractorului, dar, pe de altă parte, ea reprezintă și o imixtiune în drepturile cetățenilor, o constrângere a persoanelor percheziționate în exercitarea drepturilor lor de folosință a unor clădiri sau porțiuni de teren.
Dacă sunt respectate prevederile legale, această metodă de strângere a probelor nu trebuie interpretată ca fiind în discordanță cu drepturile și libertățile individuale, cum ar fi libertatea și inviolabilitatea persoanei sau inviolabilitatea domiciliului. Într-adevăr, acestea suferă o limitare din acest punct de vedere, însă limitarea este necesară în scopul asigurării probelor și pentru descoperirea adevărului.
De aceea, înainte de a se hotărî asupra efectuării percheziției, organul judiciar trebuie să dispună de suficiente date referitoare la caracteristicile obiectelor, valorilor sau ale înscrisurilor căutate, despre însușirile persoanelor urmărite și locul în acestea s-ar putea afla.
Apoi, urmează să stabilească metodele tactice de efectuare propriu-zisă, mijloacele materiale de care are nevoie, timpul în limitele căruia să fie îndeplinită, persoanele participante, fără să piardă din vedere încadrarea întregii activități – de la început până la sfârșit – în limitele prevăzute de lege.
Actul procedural al percheziției este efectuat frecvent în practică, importanța sa în cadrul anchetei penale putând fi în unele cazuri covârșitoare.
Personal, am participat la efectuarea de astfel de activități, având în vedere domeniul în care îmi desfasor activitatea și faptul că sunt ofițer de poliție judiciară, acesta fiind și motivul principal pentru care am ales această temă de licență.
În primul rând, tema mi s-a părut interesantă prin legătura vădită pe care o are cu criminalistica, iar în al doilea rând, m-am lăsat condus de actualitatea temei, precum și de interesul personal de a mă implica în studierea și cunoașterea aprofundată a acestui subiect.
Lucrarea de față, intitulată „Percheziția – procedeu probatoriu în procesul penal” este structurată în trei capitole.
Primul capitol al lucrării – „Considerații generale privind percheziția” constă în patru secțiuni. În acest capitol s-a analizat noțiunea și importanța probelor în procesul penal, noțiunea, clasificarea și locul percheziției în cadrul procedeelor probatorii, dar și reglementarea juridică, limitele, scopul și importanța efectuării acesteia.
Al doilea capitol intitulat „Procedura de efectuare a percheziției” este structurat în șase secțiuni. În acest capitol se tratează cele patru tipuri de percheziție – domiciliară, corporală, a vehiculelor și în ultimul rând, cea informatică. În cadrul secțiunii referitoare la percheziția domiciliară s-au analizat atât condițiile necesare în vedere efectuării percheziției, cât și organele competente să solicite, dar să și dispună autorizarea acesteia. De asemenea, s-a acordat o importanță deosebită procedurii de efectuare a percheziției domiciliare, inclusiv aspectelor de ordin psihologic privind persoana percheziționată și organul judiciar competent să efectueze percheziția, dar și procedurii de efectuare a unor categorii de percheziție domiciliară (percheziția încăperilor sau spațiilor închise, a locurilor deschise și, nu în ultimul rând, a percheziției efectuate la o instituție sau autoritate publică). Referitor la celelalte tipuri de percheziție – corporală, a vehiculelor și informatică – și acestora li s-a acordat importanța cuvenită și au fost tratate distinct în secțiunile următoare. Capitolul se încheie prin prezentarea mijlocului de fixare a datelor obținute – procesul-verbal de percheziție și măsurile luate de organele judiciare privind obiectele și înscrisurile ridicate.
Al treilea capitol – „Particularitățile efectuării percheziției în cazul unor categorii de infracțiuni” este structurat în trei secțiuni. În acest capitol se relevă particularitățile efectuării percheziției în cazul a trei categorii de infracțiuni – contra vieții, contra patrimoniului și în cazul infracțiunilor de trafic și consum ilicit de droguri.
În categoria infracțiunilor contra vieții au fost analizate aspectele specifice ale percheziției în cazul infracțiunii de omor. De asemenea, în categoria infracțiunilor contra patrimoniului o importanță deosebită s-a acordat percheziției efectuate în cazul infracțiunilor de furt și tâlhărie, fiind prezentat și un caz din activitatea practică a organelor judiciare. Iar în ultimul secțiune a acestui capitol au fost prezentate aspectele specifice ale percheziției în cazul infracțiunilor de trafic și consum ilicit de droguri, unde și aici, a fost prezentat un caz din practica judiciară.
De asemenea, lucrarea de față are la bază dispozițiile Noului Cod de procedură penală, intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014.
CAPITOLUL I
Considerații generale privind percheziția
Secțiunea I
Noțiunea și importanța probelor în procesul penal
§1. Noțiunea de probă în procesul penal
Aproape toate activitățile desfășurate de organele judiciare în cadrul procesului penal au drept scop adunarea și administrarea probelor necesare aflării adevărului, cu alte cuvinte adunarea dovezilor necesare pentru descoperirea faptelor și tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea acestora.
De-a lungul timpului, probele au fost definite în mai multe moduri. Amintim definiția dată de profesorul Ion Tanoviceanu care afirma că "probele au menirea de a pune în evidență adevărul real cu privire la o învinuire concretă, evidențiind fie vinovăția, fie nevinovăția".
De asemenea, o altă definiție îi aparține profesorulubatorii, dar și reglementarea juridică, limitele, scopul și importanța efectuării acesteia.
Al doilea capitol intitulat „Procedura de efectuare a percheziției” este structurat în șase secțiuni. În acest capitol se tratează cele patru tipuri de percheziție – domiciliară, corporală, a vehiculelor și în ultimul rând, cea informatică. În cadrul secțiunii referitoare la percheziția domiciliară s-au analizat atât condițiile necesare în vedere efectuării percheziției, cât și organele competente să solicite, dar să și dispună autorizarea acesteia. De asemenea, s-a acordat o importanță deosebită procedurii de efectuare a percheziției domiciliare, inclusiv aspectelor de ordin psihologic privind persoana percheziționată și organul judiciar competent să efectueze percheziția, dar și procedurii de efectuare a unor categorii de percheziție domiciliară (percheziția încăperilor sau spațiilor închise, a locurilor deschise și, nu în ultimul rând, a percheziției efectuate la o instituție sau autoritate publică). Referitor la celelalte tipuri de percheziție – corporală, a vehiculelor și informatică – și acestora li s-a acordat importanța cuvenită și au fost tratate distinct în secțiunile următoare. Capitolul se încheie prin prezentarea mijlocului de fixare a datelor obținute – procesul-verbal de percheziție și măsurile luate de organele judiciare privind obiectele și înscrisurile ridicate.
Al treilea capitol – „Particularitățile efectuării percheziției în cazul unor categorii de infracțiuni” este structurat în trei secțiuni. În acest capitol se relevă particularitățile efectuării percheziției în cazul a trei categorii de infracțiuni – contra vieții, contra patrimoniului și în cazul infracțiunilor de trafic și consum ilicit de droguri.
În categoria infracțiunilor contra vieții au fost analizate aspectele specifice ale percheziției în cazul infracțiunii de omor. De asemenea, în categoria infracțiunilor contra patrimoniului o importanță deosebită s-a acordat percheziției efectuate în cazul infracțiunilor de furt și tâlhărie, fiind prezentat și un caz din activitatea practică a organelor judiciare. Iar în ultimul secțiune a acestui capitol au fost prezentate aspectele specifice ale percheziției în cazul infracțiunilor de trafic și consum ilicit de droguri, unde și aici, a fost prezentat un caz din practica judiciară.
De asemenea, lucrarea de față are la bază dispozițiile Noului Cod de procedură penală, intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014.
CAPITOLUL I
Considerații generale privind percheziția
Secțiunea I
Noțiunea și importanța probelor în procesul penal
§1. Noțiunea de probă în procesul penal
Aproape toate activitățile desfășurate de organele judiciare în cadrul procesului penal au drept scop adunarea și administrarea probelor necesare aflării adevărului, cu alte cuvinte adunarea dovezilor necesare pentru descoperirea faptelor și tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea acestora.
De-a lungul timpului, probele au fost definite în mai multe moduri. Amintim definiția dată de profesorul Ion Tanoviceanu care afirma că "probele au menirea de a pune în evidență adevărul real cu privire la o învinuire concretă, evidențiind fie vinovăția, fie nevinovăția".
De asemenea, o altă definiție îi aparține profesorului Vintilă Dongoroz care definea probele ca fiind "elementele de informațiune create sau prilejuite de firea lucrurilor, mai precis, toate acele elemente de informațiune care pot arunca o lumină asupra existenței infracțiunii sau asupra vinovăției infractorilor".
O definiție mult mai recentă este cea dată de profesorul Nicolae Volonciu, conform căreia, probele sunt "acele elemente de fapt cu relevanță informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale".
În cele din urmă, ne oprim asupra înțelesului dat noțiunii de "probă" de către legiuitor, care în art. 97 alin. (1) NCPP arată că prin probă se înțelege orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
În definiția probei, păstrată în cea mai mare parte din reglementarea anterioară, NCPP impune condiția ca elementul de fapt să contribuie la aflarea adevărului în procesul penal, condiție ce derivă de altfel din obligația impusă organului judiciar de art. 5 alin. (1) NCPP, potrivit căruia, organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.
Singura diferență semnificativă între cele vechea și noua reglementare o constituie prevederea de la litera f) a alin. (2) al art. 97 NCPP potrivit căreia, proba se obține prin orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege ceea ce ar fi putut justifica opinia că legiuitorul a înțeles să renunțe la enumerarea exhaustivă a mijloacelor de probă astfel cum o făcea în anterioara reglementare (devenind astfel posibilă, spre pildă, valorificarea sub aspect probator a raportului de constatare a comportamentului simulat). Concluzia nu se verifică pe deplin, câtă vreme la literele a)-e) ale alin. (2), art. 97 din NCPP enumeră mijloacele de probă nu cu exprimare de tipul “proba se poate obține”, care ar fi lăsat deschisă posibilitatea folosirii și altor mijloace de probă decât cele enumerate, ci folosind sintagma “proba se obține”, ceea ce, în principiu, ar trebui să semnifice că acestea și numai ele sunt mijloacele de probă agreate de legiuitor. Prin existența prevederii de la lit. f) este vădit că nu aceasta a fost intenția legiuitorului, însă terminologia folosită vădește fie inconsecvență, fie lipsă de rigoare.
Noul Cod de procedură penală renunță la indicarea ca mijloc de probă a înregistrărilor audio sau video, deși fotografia continuă să fie distinct menționată, ceea ce însă nu împiedică folosirea lor ca mijloc de probă în condițiile alin. (2) lit. f).
În noua reglementare, dispoziția cuprinsă în alin. (2) al art. 63 din Codul de procedură penală anterior, privitoare la lipsa de ierarhie a valorii probante a probelor, se regăsește în art. 103 alin. (1).
În Noul Cod de procedură penală se definește procedeul probatoriu, definiție inexistentă în vechea reglementare, dar constant uzitată de doctrină, de unde a și fost preluată.
În concluzie, proba se obține prin mijloace de probă, iar mijloacele de probă se obțin prin
procedee probatorii.
§2. Clasificarea probelor în procesul penal
Clasificarea probelor pe diferite categorii nu urmărește o ierarhizare a lor, întrucât în sistemul nostru de drept toate probele sunt lăsate la libera apreciere a organului judiciar. Importanța, atât teoretică, cât și practică, a unei asemenea clasificări constă în aceea că, prin gruparea probelor pe diferite categorii, se scot în evidență caracterele comune și particularitățile lor, asemănările și deosebirile dintre ele, însușirile diferitelor probe, ceea ce ajută la pătrunderea esenței lor și la folosirea corectă a acestora.
Probele au fost clasificate, ținându-se seama de diverse criterii, ceea ce permite studierea lor mai aprofundată, precum și relevarea importanței lor pentru soluționarea unei cauze concrete.
Categorii de probe:
După caracterul sau natura lor, probele se împart în: probe în acuzare și probe în apărare.
Probele în acuzare (în sprijinul învinuirii) sunt acele probe care servesc la dovedirea
vinovăției suspectului sau inculpatului sau a existenței unei circumstanțe agravante.
Probele în apărare (în sprijinul apărării) sunt acele probe care dovedesc fie nevinovăția
inculpatului, fie existența unor circumstanțe menite să atenueze răspunderea penală a acestuia.
După obiectul sau eficacitatea lor, probele sunt:
Probe directe – acele probe care dovedesc în mod direct vinovăția sau nevinovăția
suspectului sau inculpatului. De exp. prinderea făptuitorului în flagrant delict; un martor ocular.
Probe indirecte – acele probe care pot conduce la anumite concluzii în cauza penală doar
dacă sunt coroborate cu alte probe. De exp. relația în care o persoană s-a aflat cu inculpatul; comportamentul inculpatului.
În practică se întâlnesc ambele categorii de probe. De asemenea, într-o cauză pot exista atât probe directe, cât și indirecte, însă întâlnim situații când avem doar probe indirecte și astfel se pune problema dacă aceste probe sunt suficiente pentru aflarea adevărului în cauza respectivă.
În principiu, pentru a sta la baza unei hotărâri judecătorești, probele indirecte trebuie coroborate cu cel puțin o probă directă. Probațiunea cu probe indirecte este mai complexă și mai dificilă. dar și cea mai frecventă pentru că modul ocult de săvârșire a infracțiunilor exclude de nenumărate ori utilizarea unor probe directe.
Jurisprudența a decis că nu este suficientă o singură probă indirectă, dar dacă există două sau chiar mai multe astfel de probe, acestea ar putea fundamenta o hotărâre de condamnare, dacă din înlănțuirea lor logică rezultă o concluzie univocă referitoare la vinovăția inculpatului.
După izvorul lor, probele se clasifică în probe imediate și mediate.
Probele imediate (primare) sunt cele care provin dintr-o sursă originală. Constituie o
astfel de probă declarația martorului care a fost de față la altercația dintre părți.
Probele mediate (secundare sau derivate) sunt cele care provin dintr-o sursă secundară,
alta decât cea originală. Constituie o astfel de probă declarația martorului care, fără să fi fost de față la altercația dintre părți, descrie incidentul așa cum l-a aflat de la una dintre părți.
§3. Importanța administrării probelor în procesul penal
Pe tot parcursul procesului penal, din momentul declanșării acestuia și până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, toate problemele pe care le ridică fondul cauzei sunt soluționate de către organele judiciare cu ajutorul probelor.
Datorită rolului însemnat pe care îl au probele în administrarea justiției penale, unii autori au afirmat că întregul proces penal este dominat de problema probelor.
Pe tot parcursul procesului penal, organele judiciare identifică, strâng și interpretează probele care au legătură cu fapta comisă.
În procesul penal, fiecărei probe i se acordă o anumită importanță, justificată prin informațiile pe care le oferă în aflarea adevărului.
Noul Cod de procedură penală aduce o îmbunătățire esențială a dispozițiilor referitoare la dreptul de a solicita administrarea de probe, reglementând în mod expres cazurile în care organele judiciare pot respinge o cerere referitoare la administrarea unor probe.
Potrivit art. 100 alin. (4) NCPP, cererea privind administrarea unei probe va fi respinsă când:
a) proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauză;
b) se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă;
c) proba nu este necesară întrucât faptul este notoriu;
d) proba este imposibil de obținut;
e) cererea a fost formulată în scopul vădit al tergiversării procesului;
f) cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită;
g) cererea este contrară legii.
De asemenea, Noul Cod reglementează pentru prima oară în mod expres principiul loialității procedurilor în administrarea probelor, pentru a evita utilizarea oricăror mijloace ce ar putea avea ca scop administrarea cu rea-credință a unui mijloc de probă sau care ar putea avea ca efect provocarea comiterii unei infracțiuni, în scopul protejării demnității persoanei, precum și a dreptului acesteia la un proces echitabil și la viață privată. Acestea nu reprezintă decât o reformulare și ridicarea la rang de principiu a dispozițiilor art. 68 din Codul de procedură penală din 1968 cu privire la interzicerea mijloacelor de constrângere în scopul de a obține probe.
În art. 101 NCPP se prevede în mod expres că este oprită întrebuințarea violenței, promisiunea unui avantaj nepermis de lege, amenințarea cu un rău injust sau orice alt mijloc de constrângere interzis de lege în scopul obținerii de probe. De asemenea, alin. (2) al aceluiași articol prevede că nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei, interdicția aplicându-se chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare. Organele judiciare penale sau o altă persoană care acționează pentru acestea nu pot provoca o persoană să săvârșească o infracțiune în vederea obținerii de probe (alin. 3).
Instituția excluderii probelor obținute în mod nelegal sau neloial administrate cunoaște o reglementare detaliată, fiind însușită teoria legitimității, care plasează dezbaterea într-un context mai larg, având în vedere funcțiile procesului penal și ale hotărârii judecătorești cu care acesta se finalizează. Având în vedere natura acestei instituții (preluată în sistemul de drept continental din tradiția common-law), precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, mijloacele de probă administrate cu încălcarea dispozițiilor legale pot fi în mod excepțional folosite dacă prin aceasta nu se aduce atingere caracterului echitabil al procesului penal în ansamblu. Probele obținute prin tortură, tratamente inumane sau degradante nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.
O altă instituție nou introdusă este excluderea probei derivate ce are ca obiect înlăturarea mijloacelor de probă administrate în mod legal, dar care sunt derivate din probe obținute în mod ilegal. Excluderea probei derivate își găsește aplicabilitate numai în cazul în care între proba administrată ilegal și proba derivată ulterior administrată există o legătură de cauzalitate necesară, iar organele judiciare au folosit în mod principal și direct datele și informațiile obținute din proba ilegală, fără vreo altă sursă alternativă și fără să existe posibilitatea certă ca acestea să fie descoperite în viitor, pentru a administra în mod legal mijlocul de probă derivat.
Secțiunea a II-a
Locul percheziției în cadrul procedeelor probatorii. Noțiune și clasificare
Probele ca elemente de fapt care servesc la aflarea adevărului și la justa soluționare a cauzei penale nu trebuie confundate cu mijloacele de probă.
Probele și mijloacele de probă au ca finalitate justa soluționare a cauzelor penale și realizarea scopului procesului penal.
În Noul Cod de procedură penală, legiuitorul a renunțat la enumerarea completă a mijloacelor de probă și a adoptat modelul enumerării exemplificative, prevăzând în art. 97 alin. (2) NCPP că pot fi folosite în cadrul procesului penal orice mijloace de probă care nu sunt interzise de lege, regăsind doar cu titlu exemplificativ mijloacele de probă, indicate anterior în art. 64 alin. (1) CPP 1968 cu titlu limitativ.
În literatura de specialitate, mijloacele materiale de probă au fost denumite și probe materiale, ele constând în obiecte materiale conexe faptei penale.
Atât probele, cât și mijloacele de probă au ca scop finalizarea corectă a cauzelor penale. Declanșarea procesului penal face ca probele să fie administrate prin mijloace de probă prevăzute de lege.
La rândul lor, aceste mijloace de probă nu trebuie confundate cu procedeele probatorii. Aceste procedee probatorii reprezintă moduri de a proceda în folosirea mijloacelor de probă. Fiecare mijloc de probă își are procedeele sale de administrare. Există posibilitatea ca prin același procedeu probatoriu să se administreze mijloace de probă diferite (ascultarea unei persoane reprezintă un procedeu probatoriu atât în cazul suspectului sau inculpatului, cât și în cazul declarației unui martor) sau același mijloc de probă, datorită administrării într-un mod diferit, poate să conducă la procedee probatorii diferite (înscrisurile necesare pentru soluționarea cauzei pot fi ridicate sau descoperite prin cercetarea la fața locului sau prin percheziție).
Pentru a putea fi folosite în cadrul probațiunii, mijloacele materiale de probă se ridică și se păstrează, uneori chiar conservă ori valorifică după anumite reguli procesuale. Alteori aceste obiecte trebuie întâi găsite și identificate. În consecință, printre procedeele probatorii reglementate în Cod, un loc important îl ocupă ridicarea de obiecte și înscrisuri, precum și efectuarea perchezițiilor.
Noul Cod de procedură penală renunță la enumerarea limitativă a mijloacelor de probă, prevăzând că în cadrul procesului penal pot fi folosite orice mijloace de probă care nu sunt interzise de lege. Astfel, potrivit art. 97 alin. (2) NCPP, proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace:
a) declarațiile suspectului și ale inculpatului;
b) declarațiile persoanei vătămate;
c) declarațiile părții civile și ale părții responsabile civilmente;
d) declarațiile martorilor;
e) înscrisuri, rapoarte de expertiză, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă;
f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
Noul Cod de procedură penală, venind să facă delimitarea clară între mijloc de probă și procedeu probatoriu, definește în mod expres în art. 97 alin. (3) procedeul probator, acesta reprezentând modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă (de exemplu, ascultarea părților, efectuarea unei expertize, confruntarea, interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice).
Între probe, mijloace de probă și procedee probatorii există o stransă legătură. Astfel, ascultarea inculpatului va reprezenta procedeul probator prin care se obține mijlocul de probă reprezentat de declarația inculpatului, prin care sunt stabilite fapte sau împrejurări în legătură cu săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, care reprezintă probe în cauza penală.
Sub aspectul definiției, V. Manzini afirma că "perchezițiile sunt cercetări materiale, efectuabile coercitiv, îngăduite prin excepțiile de la garanțiile normale ale libertății individuale, în scopul de a asigura procesului lucruri care pot servi ca probă sau de a aresta pe inculpatul sau pe altă persoană suspectată de infracțiune sau evadată."
Perchezițîa reprezintă procedeul probator care constă în cercetarea efectuată asupra îmbrăcămintei unei persoane sau la locuința acesteia cu scopul de a găsi și ridica obiecte sau înscrisuri, cunoscute organului judiciar, dar nepredate de bunăvoie, precum și în vederea eventualei descoperiri a unor alte mijloace de probă necesare soluționării unei cauze penale.
Alți specialiști în domeniu au definit percheziția judiciară ca fiind un "act procedural destinat căutării și ridicării unor obiecte care conțin sau poartă urme ale unei infracțiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor, fie cunoscute, fie necunoscute organului judiciar și care pot servi la aflarea adevărului. Percheziția face parte din procedeele de investigație, din activitatea de strângere a mijloacelor de probă cunoscute și de descoperire a altor mijloace de probă.
Percheziția poate contribui la rezolvarea cauzelor penale prin obiectele și înscrisurile pe care le poate da la iveală și care pot avea relevanță în elucidarea unor aspecte ale cauzei penale.
Percheziția este activitatea procesuală ce constă în cercetarea unei persoane sau a domiciliului acesteia, pentru găsirea și ridicarea unor obiecte sau înscrisuri cunoscute și solicitate de organul judiciar, dar care nu sunt predate de bunăvoie, precum și pentru eventuala descoperire a unor alte mijloace de probă necesare aflării adevărului în cauză.
Deși clasificarea perchezițiilor, din punctul de vedere al legii procesual penale, se face în percheziții domiciliare și percheziții corporale, privite însă prin prisma unor particularități tactice de efectuare, aceste percheziții domiciliare și corporale pot fi împărțite în mai multe categorii. Astfel:
după natura locului de efectuare
percheziții ale locurilor închise
percheziții ale locurilor deschise
după izvor
percheziția domiciliară, reglementată de art. 155-162 NCPP.
percheziția corporală, reglementată de art. 163-164 NCPP.
percheziția vehiculelor, reglementată de art. 165 NCPP.
percheziția informatică, reglementată de art. 168 NCPP și completată cu dispozițiile art.
56 din Legea nr. 161/ 2003.
după timpul de efectuare
percheziții efectuate în timpul zilei
percheziții efectuate în timpul nopții
Potrivit legii fundamentale a României, precum și a legii penale în vigoare, organele de cercetare penală pot efectua percheziția între orele 600-2000. Totodată, sunt interzise perchezițiile în timpul nopții, cu excepția infracțiunilor flagrante sau când percheziția urmează să se efectueze într-un local deschis publicului la acea oră.
după persoanele participante
percheziții la care participă numai lucrători ai organului de urmărire penală
percheziții la care participă și specialiști din diferite domenii de activitate, în funcție de
particularitățile locului ce urmează a fi percheziționat, precum și de natura bunurilor căutate.
după numărul persoanelor la care urmează a se efectua percheziția
percheziții individuale, efectuate la o singură persoană
percheziții de grup, care se efectuează simultan.
În literatura de specialitate, unii autori includ în clasificarea perchezițiilor și următoarele categorii de percheziții: perchezițiile destinate căutării persoanelor și cadavrelor, percheziția destinată căutării unor anumite obiecte (stupefiante, arme, explozivi, obiecte de artă, etc.), percheziția efectuată asupra unui grup de persoane și percheziția repetată. Cu privire la această ultimă categorie de percheziție autorul menționat face precizări asupra cazurilor în care este indicată efectuarea acesteia: dacă prima percheziție sau percheziția anterioară a rămas fără rezultat, atunci când organul judiciar deține date sigure că obiectele sau înscrisurile căutate se află în locurile cercetate, dar și atunci când revăzându-se modul de acțiune se constată că s-a procedat cu o anumită superficialitate sau grabă. Nu întotdeauna repetarea unei percheziții este consecința unor nereușite. Din contră, ea poate reprezenta un valoros procedeu tactic.
Indiferent de felul percheziției, aceasta trebuie să se desfășoare în strictă conformitate cu dispozițiile legale, organele de urmărire penală având grijă să nu se constrângă drepturile și libertățile persoanei decât în măsura în care este necesar. De asemenea, pe lângă îndatorirea de a asigura prezența persoanelor prevăzute de lege, organele de urmărire penală sunt obligate să ia măsuri pentru ca faptele și împrejurările din viața personală a celui la care se efectuează percheziția și care nu are legătură cu cauza, să nu devină publice. În același timp, ele au obligația să respecte regulile tacticii criminalistice ținând cont de psihologia percheziționatului, cât și a celor ce desfășoară activitatea.
Noul Cod de procedură penală prevede două noi forme de percheziție, respectiv percheziția informatică și percheziția unui vehicul, alături de cea domiciliară sau corporală. (art. 156 alin. 1). De remarcat este faptul că, în Codul de procedură penală din 1968 nu existau prevederi exprese cu privire la percheziția informatică.
Fidel principiilor proporționalității și respectării demnității umane, Noul Cod stipulează expres că percheziția trebuie efectuată în condițiile respectării acestor valori, astfel încât să nu devină o "ingerință disproporționată în viața privată" a persoanei. (art. 156 alin. 2)
Secțiunea a III-a
Reglementarea juridică a percheziției și limitele acesteia
§1. Reglementarea juridică a percheziției
În dreptul procesual penal român, percheziția ca instituție procesuală a fost reglementată pentru prima dată în Codul de procedură penală din 1964, apoi în cel din 1936, în cel din 1968 cu modificările ulterioare, iar în cele din urmă în Noul Cod de procedură penală intrat în vigoare la 1 februarie 2014.
Constituția României modificată și completată statuează în art. 23 alin. (1) că "libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile", iar în art. 27 alin. (1) inviolabilitatea domiciliului și reședinței persoanei.
La 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a Națiunilor Unite adoptă Declarația Universală a Drepturilor Omului, care la art. 12 consacră inviolabilitatea persoanei și a domiciliului prin aceea că "nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondență, nici unor atingeri ale onoarei sau reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri".
De asemenea, se acordă o mare importanță dreptului la respectarea domiciliului și a corespondenței persoanei prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată de Consiliul Europei la 04.11.1950. În această Convenție se prevede la art.8 că "orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale".
Amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept nu este admis decât în cazul în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care este necesară pentru securitatea națională, siguranță publică, protejarea sănătății sau moralei ori protejarea drepturilor și libertăților persoanei.
Art. 27 din Constituția României prevede că domiciliul și reședința oricărei persoane sunt inviolabile. Astfel, nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în locuința cuiva fără învoirea persoanei respective. Constituția prevede situațiile legale în care se poate deroga de la această regulă.
Printre cazurile enumerate de legea fundamentală, unele au în vedere aspecte extrajudiciare la care nu ne referim (de exemplu, pompierii pot pătrunde într-un domiciliu pentru înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; pătrunderea într-o locuință devine permisă dacă prin aceasta se prevede răspândirea unei epidemii etc.).
Garantarea inviolabilității domiciliului are și implicații judiciare. Astfel, art. 27 alin. (2) lit. a din Constituția României permite pătrunderea într-un domiciliu sau reședință în vederea executării unui mandat de arestare sau unei hotărâri judecătorești. În cazul în care făptuitorul are calitatea de magistrat ori demnitar sau membru al Guvernului, acesta nu poate fi reținut, arestat preventiv ori percheziționat fără încuviințarea prealabilă a secției C.S.M., respectiv a Camerei din care face parte cel în cauză.. Însă, în caz de infracțiune flagrantă, magistrații (judecătorii, procurorii și magistrații-asistenți) și demnitarii sau membrii Guvernului pot fi reținuți și supuși percheziției potrivit legii, C.S.M., respectiv Camera Deputaților / Senatului fiind informate de îndată de către organul care a dispus reținerea sau percheziția.
Cele mai numeroase implicații ale acestei inviolabilități au în vedere activitatea de percheziție pe care Codul de procedură penală o reglementează în detaliu sub forma percheziției domiciliare și a percheziției corporale.
De asemenea, Noul Cod de procedură penală prevede și o serie de reguli și de condiții ce trebuie respectate de organele judiciare. În cazul în care aceste norme juridice procesual penale nu sunt respectate de către organul judiciar care efectuează percheziția, respectivul organ judiciar va răspunde penal pentru încălcarea dreptului la inviolabilitatea persoanei și a domiciliului acesteia. În Noul Cod de procedură penală, percheziția este reglementată juridic în Titlul IV "Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii", Capitolul VI " Percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri" – art. 156-168.
§2. Limitele percheziției
Percheziția presupune existența unor limite legale în care poate fi dispusă și efectuată.
În primul rând, percheziția, fie domiciliară, fie corporală, poate fi dispusă și efectuată numai în cadrul unui proces penal, cu alte cuvinte, numai într-o cauză penală aflată în lucru.
Prin urmare, percheziția poate fi dispusă și efectuată în orice cauză penală, dar numai în situația în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană ori la deținerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracțiune și se presupune că percheziția poate conduce la descoperirea și strângerea probelor cu privire la această infracțiune, la conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau la prinderea suspectului sau a inculpatului.
În al doilea rând, dispozițiile Noului Cod de procedură penală prevede și anumite limite legate de timpul în care percheziția poate fi efectuată de organele judiciare. Legiuitorul stabilește aceste limite în funcție de felul percheziției.
În timp ce percheziția corporală poate fi efectuată în orice moment al zilei sau al nopții, percheziția domiciliară poate fi efectuată de organele judiciare numai în intervalul orar 06.00-20.00, iar în celelalte ore numai în caz de infracțiune flagrantă sau când percheziția urmează să se desfășoare într-un local deschis publicului la acea oră.
În Noul Cod de procedură penală, legiuitorul nu mai indică în mod expres că percheziția începută în intervalul orar legal poate fi continuată și în timpul nopții.
În activitatea practică a organelor judiciare au fost întâlnite situații când perchezițiile începute înainte de ora 20.00 au continuat si după această oră pentru a preveni dispariția sau distrugerea obiectelor sau înscrisurilor care urmează a fi identificate sau ridicate de organele judiciare, ori când de rezultatul respectivei percheziții depinde luarea unei măsuri procesuale precum reținerea sau arestarea preventivă a suspecților sau inculpaților.
Percheziția corporală dispusă de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată este efectuată numai asupra corpului persoanei, în timp ce percheziția domiciliară se dispune de către judecătorul de drepturi și libertăți numai la locul și adresa stabilită expres în mandatul de percheziție.
Dacă în cazul percheziției corporale, persoana este confundată, acest lucru poate atrage răspunderea penală a organului judiciar respectiv. Răspunderea penală poate fi atrasă și în cazul în care organele judiciare percheziționează un alt loc decât cel stabilit în mandatul de percheziție.
Percheziția corporală presupune și anumite limite în ceea ce privește modalitatea de efectuare. Astfel, aceasta poate fi efectuată numai de persoane de același sex cu persoana percheziționată.
O altă limită prevăzută de Noul Cod de procedură penală se referă la scopul percheziției.
Prin efectuarea percheziției se urmărește descoperirea și ridicarea obiectelor și înscrisurilor care provin din săvârșirea unor infracțiuni sau care au servit la comiterea acestora. Nu se vor ridica de la persoana percheziționată bunuri care nu prezintă interes în cauza penală și a căror proveniență este justificată în mod legal. Însă pot fi ridicate obiecte și înscrisuri deținute în mod legal, dar care prezintă interes în cauza cercetată (de exp. un obiect de îmbrăcăminte ce aparține suspectului sau inculpatului și care a fost purtat de acesta în momentul săvârșirii infracțiunii).
Secțiunea a IV-a
Scopul și importanța efectuării percheziției în procesul penal
§1. Importanța efectuării percheziției
Percheziția se prezintă ca o activitate deosebit de complexă și de dificilă, ca una dintre cele mai pretențioase pe care le execută organele de urmărire penală, în general, și organele de cercetare penală, în special.
Efectuarea percheziției dobândește, de nenumărate ori, o importanță decisivă pe parcursul investigațiilor desfășurate de organele judiciare, deoarece prin intermediul său se asigură strângerea mijloacelor de probă a căror existență este cunoscută, precum și a unor mijloace de probă noi care sunt necesare pentru soluționarea cauzelor penale aflate în lucru.
Importanța percheziției este dovedită și de faptul că, în multe împrejurări, ea devine indispensabilă pentru soluționarea cauzei penale, deoarece această activitate asigură strângerea nu numai a mijloacelor de probă necesare stabilirii faptului sau a împrejurărilor în care a fost săvârșită o infracțiune, dar și pentru identificarea autorului.
Organele judiciare urmăresc astfel descoperirea obiectelor, valorilor, înscrisurilor sau a urmelor ce prezintă interes pentru stabilirea împrejurărilor în care infracțiunea a fost săvârșită, a identificării persoanelor care au comis-o, a descoperirii persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei, a persoanelor dispărute sau chiar a cadavrelor.
Obiectele căutate de organele judiciare pot fi de mici sau de mari dimensiuni, existând posibilitatea ca acestea să se afle în mai multe încăperi sau în posesia mai multor persoane, caz în care percheziția trebuie efectuată concomitent în toate aceste locuri după un plan minuțios elaborat.
În literatura de specialitate este învederată importanța percheziției, determinată de faptul că, în mai multe împrejurări, ea devine decisivă în soluționarea cauzei penale, prin obținerea de probe absolut necesare stabilirii faptelor sau împrejurărilor în care a fost săvârșită o infracțiune, precum și a identificării autorului.
Un element deosebit de important în desfășurarea percheziției îl reprezintă dimensiunea psihologică a acestei proceduri deoarece psihologia persoanei percheziționate oferă date relevante pentru orientarea cercetării, iar dacă aceste date sunt valorificate pot contribui la reușita percheziției.
În momentul efectuării percheziției de organele judiciare, persoanele în cauză sunt cuprinse de stări emoționale specifice, cu atât mai mult cu cât obiectele sau valorile căutate se află asupra sau la domiciliul persoanei percheziționate.
§2. Scopul efectuării percheziției
Scopul percheziției se definește tocmai prin ceea ce se caută de către organele judiciare, acesta putând prezenta elemente de specificitate în funcție de natura infracțiunii:
descoperirea de obiecte care conțin sau poartă urmele infracțiunii;
descoperirea de obiecte, valori sau înscrisuri care au fost folosite sau au fost destinate
să servească la săvârșirea infracțiunii;
găsirea de obiecte, valori sau înscrisuri produs al unor infracțiuni
descoperirea bunurilor, valorilor proprietate a suspectului ori inculpatului sau a părții
responsabile civilmente, care urmează a fi indisponibilizate pentru asigurarea recuperării pagubelor materiale cauzate prin infracțiune ori garantarea executării pedepsei complementare a confiscării averii, în condițiile prevăzute de lege;
găsirea obiectelor procurate cu sumele însușite;
descoperirea de bunuri sau valori deținute contrar legii;
găsirea bunurilor ori valorilor primite în vederea săvârșirii unor infracțiuni în legătură
cu serviciul;
descoperirea persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală, judecată sau
executarea pedepsei;
găsirea persoanelor dispărute de la domiciliu, a cadavrelor sau a părților din cadavre;
descoperirea și ridicarea de bunuri, înscrisuri sau valori provenite din infracțiuni
săvârșite anterior și ai căror autori nu au fost descoperiți.
Capitolul II
Procedura de efectuare a percheziției
Secțiunea I
Condițiile necesare în vederea efectuării percheziției și organele competente
§1. Condițiile necesare dispunerii percheziției
Percheziția la care ne referim este o activitate cu caracter judiciar ce trebuie delimitată de alte activități extrajudiciare supuse unor reglementări speciale, cum ar fi : percheziția corporală ca măsură obligatorie la primirea în arest a persoanelor reținute sau arestate preventiv, percheziția ca măsură antiteroristă, percheziția vamală etc.
Dacă, până în prezent, percheziția domiciliară se efectua atunci când persoana căreia i se cerea să predea vreun obiect sau vreun înscris dintre cele arătate în art. 98 CPP 1968 tăgăduia existența sau deținerea acestora și când existau indicii temeinice că efectuarea unei percheziții este necesară pentru descoperirea și strângerea probelor, Noul Cod de procedură penală stabilește că se poate dispune percheziția domiciliară ori a bunurilor aflate în domiciliu:
dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o
persoană ori la deținerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracțiune;
dacă se presupune că percheziția poate conduce la descoperirea și strângerea probelor cu
privire la această infracțiune, la conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau la prinderea suspectului ori inculpatului.
Percheziția domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale.
De asemenea, pentru dispunerea percheziției domiciliare nu este necesar ca organul de umărire penală să fi dispus, în prealabil, continuarea urmăririi penale față de suspect sau punerea în mișcare a acțiunii penale.
§2. Organele competente să solicite autorizarea unei percheziții
Percheziția domiciliară poate fi solicitată, în cursul urmării penale, numai de către procuror. la propunerea motivată a organelor de cercetare penală sau din oficiu.
Există, însă, situații când organul de cercetare penală sau chiar partea vătămată ar putea considera ca fiind utilă efectuarea unei percheziții domiciliare. În acest caz, niciuna dintre ele nu se poate adresa direct judecătorului de drepturi și libertăți, ci vor trebui să adreseze cererea procurorului, care dacă va aprecia că efectuarea unei percheziții ar fi utilă în cauză, va adresa la rândul său judecătorului o cerere în acest sens.
§3. Organele judiciare competente să autorizeze percheziția
În cursul urmăririi penale, competența materială de a dispune efectuarea percheziției domiciliare aparține judecătorului de drepturi și libertăți
Potrivit Noului Cod de procedură penală, în cursul urmăririi penale, percheziția domiciliară se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, sau instanța corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală., la solicitarea procurorului, prin încheierea motivată. În vechea reglementare percheziția se dispunea de judecător, acesta putând fi oricare din judecătorii de la instanța competentă. În baza încheierii prin care se pronunță asupra cererii procurorului, judecătorul de drepturi și libertăți emite un mandat de percheziție domiciliară, în timp ce în Codul de procedură penală din 1968 judecătorul emitea o autorizație de percheziție.
Noul Cod definește noțiunea de "domiciliu", incluzând în sfera de protecție și orice locuință, sau orice spațiu ce aparține sau este folosit de o persoană fizică sau juridică. Potrivit art. 157 alin. (2): " Prin domiciliu se înțelege o locuință sau orice spațiu delimitat în orice mod ce aparține ori este folosit de o persoană fizică sau juridică."
Astfel, în cazul persoanei fizice percheziția va putea viza apartamentul, sau după caz, construcția, curtea, anexele și orice loc împrejmuit care țin de acestea, iar la persoana juridică, sediul societății și spațiile care aparțin de acesta. Sunt definite astfel în concret locurile în care se poate efectua percheziția domiciliară.
Secțiunea a II-a
Procedura de efectuare a percheziției domiciliare
§1. Pregătirea în vederea efectuării percheziției domiciliare
Pregătirea acestei activități furnizează posibilitatea realizării unei activități elaborate, având o finalitate utilă procesului judiciar. Pentru ca organele judiciare să obțină rezultatele dorite, percheziția domiciliară trebuie pregătită cu multă minuțiozitate, acordându-se atenție tuturor împrejurărilor ce ar putea afecta desfășurarea acesteia și care pot conduce la realizarea necorespunzătoare a activității. Succesul percheziției depinde de modul în care aceasta este pregătită.
Pregătirea percheziției presupune parcurgerea următoarei proceduri:
stabilirea oportunității efectuării percheziției
stabilirea scopului percheziției
cunoașterea unor date despre persoana ce urmează a fi percheziționată
cunoașterea locului unde se va efectua percheziția
stabilirea echipei care va efectua percheziția și pregătirea mijloacelor tehnice
necesare desfășurării acestei activități
stabilirea momentului efectuării percheziției
Stabilirea oportunității efectuării percheziției
Organele de urmărire penală studiază actele existente la dosar, natura infracțiunii și
modul de producere a respectivei infracțiuni, stabilind dacă efectuarea unei percheziții ar fi oportună și în același timp posibilă.
Stabilirea scopului percheziției
Această activitate este deosebit de importantă, scopul stabilindu-se în funcție de
infracțiunea cercetată (exp. omor, furt, înșelăciune etc.), precum și de particularitățile fiecărei cauze.
Organele judiciare trebuie să-și formeze o imagine clară cu privire la ceea ce se caută (obiecte sau înscrisuri), punând-se accent pe caracteristicile generale precum forma obiectelor, dimensiunile acestora, greutate, culoare etc.
În funcție de datele și informațiile obținute de organele judiciare cu privire la obiectele, valorile sau înscrisurile ce fac obiectul percheziției, precum și cele referitoare la persoana ce urmează a fi percheziționată, se stabilesc posibilitățile de ascundere, locurile de examinat, metodele specifice de căutare și mijloacele tehnice adecvate, efectivele destinate activității.
Pentru realizarea scopului percheziției, acesta trebuie să fie cunoscut de fiecare membru al echipei ce urmează a desfășura percheziția.
Cunoașterea unor date despre persoana ce urmează a fi percheziționată
Un alt aspect important ce trebuie avut în vedere în cadrul pregătirii percheziției îl reprezintă cunoașterea persoanelor la care urmează a se efectua percheziția și despre care există indicii temeinice de participare la activitatea infracțională.
În acest sens, organele de urmărire penală trebuie să cunoască date referitoare la starea civilă, cetățenia, naționalitatea, studiile, gradul de cultură sau de pregătire, ocupația și funcția exercitată, funcții deținute anterior, activități extraprofesionale, persoanele cu care locuiește, rudele,vecinii, prietenii și relațiile cu aceștia, viciile și pasiunile, anturajul, antecedentele penale, precum și oricare alte date despre cel ce urmează a fi percheziționat.
Toate aceste date sunt de natură să contureze tabloul psiho-comportamental al celui cu care urmează să se confrunte – evident pe tarâm psihologic – organele de urmărire penală.
În activitatea practică a organelor judiciare, o atenție deosebită a fost acordată modului de viață, stării și calității persoanelor care locuiesc împreună cu persoana ce urmează a fi percheziționată. Astfel, membrii echipei ce urmează a efectua percheziția trebuie să fie pregătiți să ia contact cu persoane care acuză diferite stări de boală, cu animale domestice, cu copii ce au probleme și nevoi speciale și cu alte persoane care au potențial pentru dezvoltarea conflictelor.
Cunoașterea locului unde se va efectua percheziția
Organele judiciare trebuie să obțină informații cât mai fidele referitoare la
particularizarea locului în care urmează a se desfășura percheziția.
Cunoașterea locului unde se va desfășura percheziția vizează obținerea unor date menite a oferi o imagine clară asupra situației acesteia în spațiu, a destinației și persoanelor care au acces în acele locuri.
În primul rând este necesară cunoașterea exactă a adresei, a titularului locuinței și informații despre acesta, existând în practică numeroase cazuri în care persoana ce urmează a fi percheziționată nu este și titularul imobilului unde se va desfășura percheziția.
Organele de urmărire penală vor ține cont și de următoarele aspecte:
date generale despre caracteristicile de construcție ale clădirii (amplasament, număr de
nivele, materiale de construcție ș. a.);
existența unor dependințe, precum poduri, terase, beciuri, boxe etc.;
planul interior și exterior la locuinței ce urmează a fi percheziționate, fiind necesară
cunoașterea suprafeței imobilului, delimitările acestuia în raport cu împrejmuirile și vecinătățile (garduri vii sau de lemn, repere naturale etc.), particularități ale vegetației și reliefului;
numărul camerelor, modul de dispunere, destinația încăperilor și eventualele
modificări suferite de acestea;
căile de acces în locuință – posibilitățile de intrare-ieșire, drumuri, cărări etc.;
posibilitățile tehnice de comunicare cu exteriorul (posibilitatea utilizării telefoniei
fixe, mobile și chiar a internetului);
spațiile folosite în comun – cine are acces și în ce condiții. Atunci când urmează să fie
percheziționate și spații folosite în comun cu alte persoane, acest lucru trebuie să fie solicitat și prevăzut în mod expres în mandat.
dacă există persoane care locuiesc ocazional ori frecventează ocazional imobilul ce
urmează a fi percheziționat;
cunoașterea unor date despre imobilele și persoanele ce locuiesc în vecinătatea locului
unde urmează a se desfășura percheziția.
În cazul în care percheziția se va desfășura într-un loc deschis, se va avea în vedere suprafața, modalitatea de împrejmuire, proprietățile cu care se învecinează, identitatea proprietarilor, particularitățile topografice, compoziția solului, vegetația, precum și eventualele construcții și amenajări care sunt sau au fost construite în acel loc.
Informațiile necesare cunoașterii locului ce urmează a fi percheziționat pot fi obținute – ca și în cazul percheziționatului – din diverse surse: informații furnizate de organele locale ale administrației de stat, de conducerea unității al cărei salariat este cel în cauză, colegi de serviciu, cunoștințe, prieteni, vecini. Indiferent de sursă, informațiile trebuie verificate, atât sub aspectul sincerității și veridicității lor, cât și din punctul de vedere al raporturilor existente între cei ce le furnizează și persoanele la care se referă.
De asemenea, trebuie avut în vedere ca, pentru obținerea datelor necesare cunoașterii locurilor ce vor fi percheziționate, să se procedeze cu maximă discreție, evitându-se alertarea persoanelor vizate.
Stabilirea echipei care va efectua percheziția și pregătirea mijloacelor tehnice
necesare desfășurării acestei activități
Componența echipei care va efectua percheziția este stabilită de organul de urmărire penală care conduce activitatea, ținându-se cont de mai mulți factori precum scopul percheziției, persoana percheziționată, natura, întinderea si amplasarea locurilor sau a suprafețelor percheziționate, natura obiectelor căutate, gradul de pericol sau dificultate pe care-l implică descoperirea acestora ș.a.
La percheziție participă organul de urmărire penală, martorii asistenți, persoana percheziționată ori reprezentantul său, reprezentantul unității – atunci când percheziția se efectuează la locul de muncă – , specialiști din diverse domenii (zidari, electricieni sau instalatori) – în funcție de natura cauzei și atunci când prezența acestora se impune – , precum și apărătorul persoanei ce urmează a fi percheziționată.
În situația percheziționării în instituții publice, se vor coopta și reprezentanți ai organizațiilor publice.
Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, Noul Cod prevede că, la efectuarea percheziției domiciliare nu mai este, în principiu, necesară prezența martorilor asistenți. Persoanei percheziționate i se poate permite să fie asistată ori reprezentată de o persoană de încredere. Când persoana la care se face percheziția este reținută ori arestată, va fi adusă la percheziție. În cazul în care nu poate fi adusă, percheziția domiciliară se face în prezența unui reprezentant ori martor asistent. Deopotrivă, prezența unui martor asistent este necesară în cazul în care în spațiul unde urmează a fi efectuată percheziția nu se află nicio persoană.
În funcție de natura cauzei, în echipă se pot coopta specialiști, prezența acestora fiind impusă, fie de necesitatea apelării la unele persoane cu o pregătire tehnică de specialitate – zidari, tâmplari, instalatori etc. –, fie de utilizarea unei aparaturi speciale de detectare a stupefiantelor, substanțelor toxice ori radioactive, armelor sau munițiilor.
Cu privire la mijloacele necesare, echipa de percheziție poate avea nevoie de tot felul de dispozitive sau aparate, începând cu cele mai simple și ajungând la utilizarea unei aparaturi speciale de detectare, în funcție de cauza cercetată.
Echipa trebuie să fie dotată cu mijloacele tehnice necesare, precum instrumentele sau uneltele care se află în trusele criminalistice universale sau în laboratoarele criminalistice mobile.
Stabilirea momentului efectuării percheziției
Momentul efectuării percheziției și modalitățile de pătrundere în domiciliul persoanei ce urmează a fi percheziționată se stabilește ținându-se seama de dispozițiile legale și de particularitățile fiecărei cauze în parte.
Organele de urmărire penală vor alege momentul începerii percheziției în funcție de următorii factori: necesitatea asigurării așa-numitului element surpriză, timpul optim de pătrundere în locuința persoanei percheziționate, pericolul dispariției obiectelor, valorilor sau înscrisurilor necesare soluționării cauzei etc.
Organele de cercetare penală pot efectua percheziția între orele 06.00-20.00, iar în celelalte ore numai în caz de infracțiune flagrantă sau când percheziția urmează să se efectueze într-un local deschis publicului la acea oră.
Percheziția începută în intervalul de timp 06.00-20.00 poate continua și pe timpul nopții. Necesitatea continuării percheziției după orele 20.00 este lăsată la aprecierea organului de urmărire penală care a început efectuarea, ținând seama de situația existentă și fără a compromite realizarea scopului urmărit prin efectuarea acestei activități. De remarcat este că, în Noul Cod de procedură penală, legiuitorul nu mai indică în mod expres că percheziția începută în intervalul orar legal poate fi continuată și în timpul nopții.
Planificarea reperelor orare între care trebuie să se desfășoare percheziția este deosebit de importantă atunci când se pregătește desfășurarea unor percheziții simultane. Astfel, perchezițiile trebuie declanșate la aceeași oră, în toate locurile și la toate persoanele pentru a se înlătura posibilitatea de a comunica unii cu ceilalți și de a împiedica distrugerea dovezilor necesare soluționării cauzei.
După parcurgerea acestor etape pregătitoare este necesară informarea tuturor participanților la percheziție astfel încât aceștia să acționeze în deplină cunoștință de cauză.
§2. Implicațiile psihologice ale percheziției
2.1. Psihologia persoanei percheziționate
Un rol important în realizarea scopului percheziției îl are capacitatea organelor de urmărire penală de a se orienta, selecta și atribui adevărata semnificație celor mai neînsemnate reacții ale persoanei percheziționate.
Deși, de cele mai multe ori, percheziționatul poate simula calm și stăpânire de sine, dar și stări de leșin sau boală, el nu poate să rămână pasiv la ceea ce se petrece, urmărind cu interes și emoție activitatea organelor judiciare ce efectuează percheziția.
Expresiile emoționale, care constituie parte a manifestărilor comportamentale, permit perceperea stărilor emotive ale percheziționatului.
Tensiunea psihică este cu atât mai pronunțată cu cât obiectele sau înscrisurile căutate se află la domiciliul sau asupra persoanelor percheziționate, ajungând la limita superioară pe măsură ce organul judiciar se apropie de locul în care acestea se găsesc.
Organele de urmărire penală trebuie să își concentreze atenția asupra surprinderii unor manifestări psiho-comportamentale, precum: dereglarea respirației, schimbarea expresiei normale a feței, tremuratul corpului și mâinilor, modificarea vocii, efectuarea de mișcări și gesturi nefirești etc.
De cele mai multe ori, persoana percheziționată fixează cu privirea mâinile persoanei care caută, organul de urmărire penală având posibilitatea să-și intensifice căutările în locurile care au generat astfel de reacții. De asemenea, anchetatorii trebuie să acorde importanță și modului în care vorbește percheziționatul – tonul, volumul, frecvența, timpul de latență dintre întrebările puse și răspunsurile date, dar și manifestărilor ce trădează pierderea controlului (grija pentru anumite obiecte, servilism etc.).
Organul de urmărire penală trebuie să interpreteze corect astfel de manifestări, fiind indicat ca momentul în care apar asemenea reacții să fie observat și reținut, întrucât toate acestea pot constitui indicii în descoperirea locurilor în care sunt ascunse obiectele, valorile sau înscrisurile căutate.
Cunoașterea psihologiei percheziționatului permite organelor de urmărire penală să diferențieze reacțiile ce apar în legătură cu activitatea de percheziție de reacțiile datorate altor cauze, însuși evenimentul percheziției, grija față de unele obiecte de valoare ori care au pentru el o valoare afectivă (tablouri, sculpturi, corespondență, jurnale, memorii, fotografii etc.) fără să facă parte din categoria celor care interesează cauza, găsirea unor obiecte sau înscrisuri ce nu fac obiectul percheziției, dar care, din motive mai mult sau mai puțin justificate, pot fi considerate de membrii familiei compromițătoare ș.a.
Comportamentul persoanei percheziționate vizează, în nenumărate cazuri, derutarea organului de urmărire penală și împiedicarea bunei desfășurări a activității. Practica organelor de urmărire penală cunoaște numeroase cazuri când percheziționatul poate avea încercări de disimulare a stărilor emoționale, concretizate în solicitudinea de a fi pe placul celor care efectuează percheziția, de a adresa invitații referitoare la controlarea unor încăperi sau de a pune la dispoziția acestora obiectele și valorile căutate, dar și cazuri în care persoana percheziționată refuză să deschidă încăperile, afișând o atitudine arogantă și de protest, acreditând ideea că reputația de care se bucură îl pune la adăpost de orice bănuială.
Din punct de vedere tactic, pentru „dejucarea” manevrelor întreprinse de cel percheziționat (proteste, invitația de a verifica anumite locuri, distragerea atenției), este indicat ca organul judiciar să adopte o atitudine sobră, reținută, să nu reacționeze imediat, demonstrând că este sigur pe sine și hotărât să ducă percheziția la bun sfârșit.
2.2. Psihologia organului judiciar care efectuează percheziția
Un rol important îl are observarea, fapt pentru care organul de urmărire penală care efectuează percheziția trebuie să fie înzestrat cu un ascuțit simț al observației, cu capacitatea de a-și mobiliza și fixa atenția asupra celor mai semnificative împrejurări, cu însușirea de a găsi spontan modul de soluționare a problemelor ce se ivesc, cu capacitatea de orientare în fața celor mai neașteptate situații.
Organul de urmărire penală care efectuează percheziția trebuie să dea dovadă de calm, de o putere mare de concentrare, de atenție, capacitate de analiză, intuiție rapidă și de o anumită rezistență fizică.
Efectuarea unei percheziții reclamă, printre altele, și o serie de calități psihofiziologice determinate de forța , mobilitatea și dinamismul sistemului nervos.
Pentru a afla adevărul, organul de urmărire penală trebuie să aibă o conduită tactică, potrivit unor reguli generale, precum:
examinarea riguroasă și observarea permanentă de către organele judiciare atât a
comportamentului persoanei percheziționate, cât și a particularităților întregului loc în care se desfășoară percheziția, întrucât urmărindu-se privirea celui percheziționat, anchetatorii pot intensifica căutările în locurile în care acesta manifestă indicii de stres emoțional.
menținerea stabilității atenției, aceasta putând fi afectată de factori, precum: instalarea
oboselii, scăderea interesului, condiții de luminozitate, prezența unor fenomene sonore perturbatoare, temperatura, comportamentul celui percheziționat ori al celorlalte persoane care se află la locul respectiv. Fiind o activitate laborioasă, atenția trebuie să fie egal distribuită pe parcursul desfășurării întregii activități, rolul celui care caută obiectele, valorile sau înscrisurile putând fi asumat, pe rând, de fiecare membru al echipei.
adaptarea rapidă la situații concrete. Deși percheziția se desfășoară potrivit unui plan
ce își propune orientarea căutărilor spre anumite locuri sau obiecte, organul de urmărire penală trebuie să fie pregătit, în orice moment, să renunțe la versiunile inițiale, pentru a-și îndrepta atenția către alte locuri corespunzătoare realității.
percheziția necesită multă perseverență, răbdare și calm. Organul de urmărire penală
trebuie să aibă permanent inițiativa în desfășurarea percheziției, să caute obiectele, valorile ori înscrisurile fără grabă, superficialitate sau repulsie față de anumite bunuri. În funcție de reacțiile persoanei percheziționate, organul judiciar care efectuează percheziția va putea determina în ce măsură un anumit obiect poate prezenta interes în cauză.
evitarea oricăror conflicte cu persoana percheziționată reprezintă un aspect extrem de
important, întrucât organul de urmărire penală aflându-se pe terenul adversarului poate să dezvolte conflicte cu acesta și cu persoanele aflate în zonă. Prin orice conflict apărut se pune la îndoială profesionalismul organului judiciar, privind pierderea controlului asupra comportamentului persoanelor prezente și imposibilitatea de a descoperii obiectele, valorile ori înscrisurile necesare soluționării cauzei.
abținerea de a face aprecieri asupra vieții personale și de familie a persoanei
percheziționate, întrucât aprecierile de acest fel pot provoca reacții nedorite care au rolul de a împiedica buna desfășurare a activității de percheziție.
§3. Procedura de autorizare a mandatului de percheziție domiciliară
În Noul Cod de procedură penală, procedura de emitere a mandatului de percheziție este reglementată în art. 158. Potrivit alin. (1) al aceluiași articol, percheziția domiciliară poate fi dispusă, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, prin încheiere motivată.
Potrivit Noului Cod de procedură penală, cererea procurorului prin care se solicită dispunerea unei percheziții domiciliare trebuie să cuprindă:
a) descrierea locului unde urmează a se efectua percheziția, iar dacă sunt suspiciuni rezonabile privind existența sau posibilitatea transferării probelor, datelor sau persoanelor căutate în locuri învecinate, descrierea acestor locuri;
b) indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni sau cu privire la deținerea obiectelor ori înscrisurilor ce au legătură cu o infracțiune;
c) indicarea infracțiunii, a probelor sau a datelor din care rezultă că în locul în care se solicită efectuarea percheziției se află suspectul ori inculpatul sau pot fi descoperite probe cu privire la săvârșirea infracțiunii ori urme ale săvârșirii infracțiunii;
d) numele, prenumele și, dacă este necesar, descrierea suspectului sau inculpatului despre care se bănuiește că se află în locul unde se efectuează percheziția, precum și indicarea urmelor săvârșirii infracțiunii ori a altor obiecte despre care se presupune că există în locul ce urmează a fi percheziționat.
În cazul în care, în timpul efectuării percheziției, se constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate, mandatul de percheziție este valabil, în condițiile legii, și pentru aceste locuri. Continuarea efectuării percheziției în această situație se încuviințează de către procuror.
Procurorul înaintează cererea împreună cu dosarul cauzei judecătorului de drepturi și libertăți. Acesta soluționează cererea prin care se solicită încuviințarea efectuării percheziției domiciliare, în camera de consiliu, fără citarea părților, în termen de 24 de ore, cu participarea obligatorie a procurorului.
Judecătorul de drepturi și libertăți dispune, prin încheiere, admiterea cererii formulate de procuror, atunci când aceasta este întemeiată, și încuviințează efectuarea percheziției, emițând de îndată mandatul de percheziție, a cărui valabilitate nu poate fi mai mare de 15 zile. Întocmirea minutei este obligatorie, ca și până în prezent.
În Noul Cod de procedură penală, legiuitorul stabilește elementele pe care trebuie să le cuprindă încheierea instanței și mandatul de percheziție, fixând pentru prima dată și perioada maximă pentru care poate fi emis acest mandat:
denumirea instanței;
data, ora și locul emiterii;
numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul de percheziție;
perioada pentru care s-a emis mandatul, care nu poate depăși 15 zile;
scopul pentru care a fost emis;
descrierea locului unde urmează a se efectua percheziția sau, dacă este cazul, și a
locurilor învecinate acestuia;
numele sau denumirea persoanei la domiciliul, reședința ori sediul căreia se
efectuează percheziția, dacă este cunoscută;
numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut;
descrierea făptuitorului, suspectului sau inculpatului despre care se bănuiește că se
află în locul unde se efectuează percheziția, indicarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau a altor obiecte despre care se presupune că există în locul ce urmează a fi percheziționat;
mențiunea că mandatul de percheziție poate fi folosit o singură dată;
semnătura judecătorului și ștampila instanței.
În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru dispunerea percheziției domiciliare, dispune, prin încheiere, respingerea cererii de efectuare a percheziției domiciliare.
După respingerea primei cereri, o nouă cerere de percheziție domiciliară formulată de procuror pentru aceleași motive este inadmisibilă, cu excepția situației în care, au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluționării cererii anterioare de către judecătorul de drepturi și libertăți.
Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra cererii de încuviințare a efectuării percheziției domiciliare nu este supusă căilor de atac, indiferent de soluția adoptată.
De asemenea, percheziția se poate dispune și în cursul judecății, din oficiu sau la cererea procurorului, de către instanța învestită cu judecarea cauzei.
În cursul judecății, competența materială de a autoriza efectuarea percheziției domiciliare aparține judecătorului care face parte din completul la care a fost repartizată aleatoriu cauza.
Astfel, instanța, poate dispune, din oficiu sau la cererea procurorului, efectuarea unei percheziții domiciliare în vederea punerii în executare a mandatului de arestare preventivă a inculpatului, precum și în cazul în care există suspiciuni rezonabile că în locul unde se solicită efectuarea percheziției există mijloace materiale de probă ce au legătură cu infracțiunea ce face obiectul cauzei.
Mandatul de percheziție domiciliară poate fi folosit o singură dată, organul de urmărire penală având obligația de a mobiliza resursele umane și materiale necesare pentru buna desfășurare a procedeului probatoriu. În situația în care, ulterior, este necesară efectuarea unei noi percheziții în același loc, trebuie solicitat un nou mandat de percheziție domiciliară.
Emiterea unor mandate de percheziție domiciliară extrem de generale, în care nu se precizează nimic despre fapta anchetată, locurile care fac obiectul percheziției ori despre bunurile care trebuie ridicate, constituie o încălcare a dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
§4. Efectuarea percheziției domiciliare
În funcție de faza procesuală în care percheziția este dispusă, aceasta se efectuează de diferite organe judiciare.
În cazul percheziției domiciliare dispuse în cursul urmăririi penale, aceasta se efectuează de către procuror sau de organul de cercetare penală, însoțit, după caz, de lucrători operativi. (art. 159 alin. 2 NCPP)
Dacă percheziția a fost dispusă în cursul judecății, judecătorul poate proceda la efectuarea percheziției cu ocazia unei cercetări locale. În toate celelalte cazuri, dispoziția acestuia de a se efectua o percheziție se comunică procurorului, care ia măsuri pentru executarea acesteia.
Efectuarea unei percheziții se raportează la natura și particularitățile locului cercetat, însă există anumite reguli comune stabilite de doctrină și de practica judiciară, precum:
percheziția trebuie să se desfășoare în strictă conformitate cu dispozițiile legale. Pe tot
parcursul desfășurării percheziției domiciliare, organul de urmărire penală trebuie să vegheze la respectarea legii. Această regulă devine cu adevărat importantă, atunci când pe parcursul desfășurării percheziției, apar incidente de natură a tulbura buna desfășurare a acesteia.
activitățile de căutare se vor desfășura în mod sistematic, ceea ce presupune cercetarea
detaliată și cu rigoare a fiecărei încăperi, după un plan dinainte stabilit pentru descoperirea locurilor în care persoana percheziționată ar fi putut ascunde obiectele, valorile ori înscrisurile căutate de organele judiciare.
activitățile de căutare trebuie să se desfășoare cu minuțiozitate, în funcție de natura
obiectelor care trebuie descoperite. Încăperile trebuie cercetate amănunțit, astfel încât nici un element util anchetei să nu poată scăpa, existând posibilitatea ca cel percheziționat să dezmembreze bunurile furate și să le ascundă separat, astfel că fiecare indiciu trebuie valorificat la maxim de organele judiciare.
pe parcursul percheziției organele judiciare trebuie să observe și să interpreteze
comportamentul persoanei percheziționate. Dacă organul de urmărire penală constată accentuarea tensiunii emoționale în momentul examinării unei încăperi ori a unor obiecte, se va insista asupra acestora pentru a observa modul în care reacționează cel percheziționat.
Potrivit Noului Cod de procedură penală, mandatul de percheziție se comunică de către instanță procurorului, care ia măsuri pentru executarea acestuia, și nu se va transmite direct organului de cercetare penală care efectuează percheziția.
Ca și în reglementarea anterioară, percheziția domiciliară se efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală, însoțit, după caz, de lucrători operativi, aceasta neputând fi începută înainte de ora 06.00 sau după ora 20.00, cu excepția infracțiunii flagrante sau când percheziția urmează să se efectueze într-un local deschis publicului la acea oră.
Nu se mai indică în mod expres că percheziția începută în intervalul orar legal poate fi continuată și în timpul nopții.
Noul Cod prevede în mod expres că organele judiciare pot restricționa libertatea de mișcare a persoanelor prezente sau accesul altor persoane în locul unde se efectuează percheziția, pe durata efectuării acesteia, doar în cazul în care este necesar.
Ca și în reglementarea anterioară, înainte de începerea percheziției, organul judiciar se legitimează și înmânează o copie a mandatului emis de judecător persoanei la care se va efectua percheziția, reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsă, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exercițiu care cunoaște persoana la care se va efectua percheziția și, dacă este cazul, custodelui. În cazul unei percheziții efectuate la sediul unei persoane juridice, mandatul de percheziție se înmânează reprezentantului acestuia sau, în lipsa reprezentantului, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exercițiu care se află în sediu ori este angajat al persoanei juridice respective. În cazul în care efectuarea percheziției este extinsă în locuințele învecinate, persoanele din acele spații vor fi înștiințate cu privire la extinderea efectuării percheziției.
Persoanelor percheziționate li se solicită, înainte de începerea percheziției, predarea de bunăvoie a persoanelor sau a obiectelor căutate. Dacă persoanele sau obiectele indicate în mandat sunt predate, percheziția nu se mai efectuează.
Acelorași persoane li se aduce la cunoștință că au dreptul ca la efectuarea percheziției să participe un avocat. Dacă se solicită prezența unui avocat, începerea percheziției este amânată până la sosirea acestuia, dar nu mai mult de două ore de la momentul la care acest drept este comunicat, luându-se măsuri de conservare a locului ce urmează a fi percheziționat. În cazurile excepționale ce impun efectuarea percheziției de urgență, sau în cazul în care avocatul nu poate fi contactat, percheziția poate începe și înainte de expirarea termenului de două ore.
De asemenea, persoanei percheziționate i se permite să fie asistată ori reprezentată de o persoană de încredere.
În cazul în care persoana la care se face percheziția este reținută ori arestată, aceasta va fi adusă la percheziție. Dacă nu poate fi adusă, percheziția domiciliară se efectuează în prezența unui reprezentant ori martor asistent. Noul Cod nu mai prevede obligativitatea prezenței a doi martori asistenți, unul fiind suficient.
În cazul în care persoana la care urmează să se efectueze percheziția domiciliară nu este prezentă sau nu dorește să deschidă de bunăvoie, organul judiciar care efectuează percheziția are dreptul să deschidă, folosind forța, încăperile, spațiile, mobilierul și alte obiecte în care s-ar putea găsi obiectele, înscrisurile, urmele infracțiunii sau persoanele căutate, evitând daunele nejustificate.
Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor și înscrisurilor care au legătură cu fapta pentru care se efectuează urmărirea penală. Obiectele sau înscrisurile a căror circulație ori deținere este interzisă sau în privința cărora există suspiciunea că pot avea o legătură cu săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, se ridică întotdeauna.
În mod excepțional, percheziția poate să înceapă fără înmânarea copiei mandatului de percheziție, fără solicitarea prealabilă de predare a persoanei sau a obiectelor, precum și fară informarea prealabilă privind posibilitatea solicitării prezenței unui avocat ori a unei persoane de încredere, în următoarele cazuri:
a) când este evident faptul ca se fac pregătiri pentru acoperirea urmelor sau distrugerea probelor ori a elementelor ce prezintă importanță pentru cauză;
b) daca există suspiciunea că în spațiul în care urmează a se efectua percheziția se află o persoana a cărei viață sau integritate fizică este pusă în pericol;
c) daca există suspiciunea că persoana căutată s-ar putea sustrage procedurii.
Dacă în spațiul unde urmează a fi efectuată percheziția nu se află nicio persoană, aceasta se efectuează în prezența unui martor asistent.
În aceste două cazuri, prevăzute de alin. (14) și alin. (15) ale art. 159, copia mandatului de percheziție se va înmâna de îndată ce este posibil.
Organele judiciare care efectuează percheziția pot folosi forța, în mod adecvat și
proporțional, pentru a pătrunde într-un domiciliu:
a) daca există motive temeinice pentru a anticipa rezistența armată sau alte tipuri de violență ori există un pericol cu privire la distrugerea probelor;
b) în cazul unui refuz sau dacă nu a fost primit niciun răspuns la solicitările organelor judiciare de a patrunde în domiciliu.
Noul Cod de procedură penală menține interdicția de efectuare în același timp cu percheziția a oricăror acte procedurale în aceeași cauză, care prin natura lor împiedică persoana la care se face percheziția să participe la efectuarea acesteia, cu excepția situației în care se desfășoară, în aceeași cauză, simultan mai multe percheziții.
Locul în care se desfășoară percheziția, precum și persoanele sau obiectele găsite pe parcursul percheziționării pot fi fotografiate ori înregistrate audio-video.
Înregistrarea audio-video sau fotografiile efectuate sunt anexate procesului-verbal de percheziție și fac parte integrantă din acesta.
Cu titlu de noutate, actuala reglementare prevede posibilitatea procurorului de a solicta autorizarea percheziției și în locurile învecinate, în cazurile în care există suspiciuni rezonabile privind existența sau posibilitatea transferării probelor, datelor sau persoanelor căutate în acele locuri, fiind necesară, descrierea acestora, pentru a putea fi identificate, delimitate și trecute astfel prin cenzura judecătorului.
Chiar și atunci când procurorul nu anticipează un asemenea risc, legiuitorul dă posibilitatea extinderii percheziției, în cazul în care, în timpul efectuării acesteia, se constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate. În aceste condiții, prin efectul legii, mandatul de percheziție este considerat valabil și pentru aceste locuri, fiind însă necesară, pentru continuarea efectuării percheziției, încuviințarea procurorului.
Ca și în reglementarea anterioară, după identificare, obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate și persoanelor prezente, pentru a fi recunoscute și a fi însemnate de către aceasta spre neschimbare, după care se etichetează și se sigilează.
Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete și sigilii se împachetează sau se închid, pe cât posibil împreună, după care se aplică sigilii.
Obiectele care nu pot fi ridicate se lasă în păstrarea celui la care se află sau a unui custode. Persoanei căreia i se lasă spre păstrare obiectele i se pune în vedere că are obligația de a le păstra și conserva, precum și de a le pune la dispoziția organelor de urmărire penală, la cererea acestora, sub sancțiunea prevăzută la art. 275 din Noul Cod penal – Sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri.
Probele pentru analiză se iau cel puțin în dublu și se sigilează. Una dintre probe se lasă celui de la care se ridică, iar în lipsa acestuia, reprezentantului sau martorului asistent.
§5. Procedura de efectuare a unor categorii de percheziție domiciliară
5.1. Percheziția încăperilor sau a locurilor închise
În cazul perchezițiilor efectuate în locuri închise, organele judiciare trebuie să verifice clădirea în ansamblul său și să cerceteze amănunțit elementele de construcție a clădirii, ale încăperilor și dependințelor. Se va acorda o atenție deosebită zidurilor, scărilor, pardoselilor, precum și obiectelor aflate în încăperi, deoarece acestea reprezintă locuri în care pot fi amenajate ascunzători.
Cercetând clădirea, în ansamblul său, organele judiciare pot descoperi ascunzătorile făcute de persoana percheziționată prin modificarea construcției. Examinarea va începe cu subsolul clădirii, cu eventualele pivnițe sau dependințe și se va termina cu podul sau terasa clădirii, stabilindu-se comparativ suprafețele interioare și cele exterioare, precum și lungimea, lățimea, înălțimea și grosimea zidurilor sau pereților, pentru a se constata dacă acestea sunt corespunzătoare cu planul clădirii. Există cazuri în activitatea practică a organelor judiciare când persoanele percheziționate pot construi ziduri noi sau pot dubla unele ziduri vechi pentru a ascunde obiecte, valori ori înscrisuri necesare organului de urmărire penală pentru soluționarea cauzei. Nișele de acest gen pot fi descoperite de organul judiciar prin ciocănirea pereților, sunetul fiind mai înfundat în dreptul nișei, existând deopotrivă și posibilitatea ca infractorii să introducă diverse materiale în ascunzătoare.
Odată cu verificarea zidurilor, se cercetează și alte elemente precum pervazurile de la uși și ferestre sau gurile de aerisire ce pot fi folosite în mod frecvent ca ascunzători, dar și tencuiala, zugrăveala și tapetul, diferența de nunață sau vechime dintre acestea fiind vizibilă atât cu ochiul liber, cât și cu ajutorul lămpii cu radiații ultraviolete.
În privința pardoselilor, cercetarea acestora se face în funcție de specificul lor. În cazul pardoselilor de pământ bătătorit, cum sunt cele din pivnițe, în care infractorii pot săpa gropi pentru a ascunde obiecte sau chiar cadavre, se pot face sondaje cu vergele metalice ori se va turna apă, care de regulă, este absorbită mai repede în dreptul gropii.
În cazul pardoselilor din scândură, se vor examina modul de așezare al acestora, depunerile de praf, precum și capătul cuielor. La parchet se va acorda atenție locului în care a fost încheiat acesta, fiind singura zonă la care se poate umbla fără să apară urme de forțare sau de modificare a jocului scândurilor. În mod asemănător vor fi cercetate și zonele acoperite cu gresie și faianță, prin stabilirea eventualului joc sau a lipsei cimentului.
Organul de urmărire penală care efectuează percheziția în încăperi, dependințe, pivnițe, poduri ș.a. nu trebuie să piardă din vedere că, în majoritatea cazurilor, ascunzătorile făcute în pardoseli sunt acoperite cu diverse obiecte de mobilă, lăzi, butoaie, vechituri de tot felul, ceea ce impune degajarea suprafeței cercetate.
Obiectele care se află în interiorul încăperilor au o metodică specială în percheziție.
În ceea ce privește mobilierul, organul judiciar începe cercetarea acestor obiecte prin măsurarea lor interioară și exterioară, pentru a descoperi eventualele neconcordanțe de volum, precum și existența pereților dubli.
Se acordă o atenție deosebită sculpturilor și părților de ornamentație a mobilierului, care pot fi anume construite pentru a servi ca ascunzători.
În cazul mobilierului de metal se pretează la dublarea laturilor și a fundului, iar la cel de lemn la găurirea picioarelor și la dublarea blaturilor.
Mobila tapisată dă multiple posibilități de ascundere, atât în partea ei lemnoasă cât, mai ales, în umplutura de câlți sau între arcuri. Cercetarea părților tapisate se face cu ajutorul unei sonde subțiri de oțel, sau prin desfacerea unei părți limitate și căutarea prin introducerea mâinii.
Aceleași metode se aplică la căutarea în interiorul saltelelor, a plăpumilor și al pernelor.
O atenție deosebită se acordă și altor obiecte precum: tablouri, candelabre, oglinzi, diverse decorațiuni de interior, dar și obiectelor de lenjerie care se vor căuta la cusături, căptușeli și la eventualele petice.
Se vor cerceta cu atenție trofeele de vânătoare, ca: păsări împăiate, coarne de cerb, capete de lup sau mistreț împăiate etc., aceste obiecte fiind înțepate cu o sondă subțire de oțel, sau descusute într-o parte pentru a se putea introduce mâna.
Aceleași metode pot fi folosite și pentru jucăriile împăiate ale copiilor, sau pentru bibelourile împăiate. Bibelourile din material plastic, sticlă sau porțelan se scutură și se cercetează suprafața pentru a se descoperi eventualele orificii practicate în vederea introducerii obiectelor ce fac scopul percheziției. Dacă totuși unele bibelouri din material plastic ar prezenta dubiu, ele pot fi crestate pe alocuri sau, dacă este necesar, chiar distruse.
O verificare minuțioasă trebuie făcută instrumentelor muzicale care trebuie cercetate în interior, precum și cărților, în cazul cărora se vor examina coperțile, cotoarele și fiecare filă în parte întrucât în interiorul lor pot fi ascunse documente sau valută. În activitatea practică a organelor judiciare s-au întâlnit cazuri de cărți scobite pe dinăuntru, care ascundeau diverse obiecte.
Pietrele prețioase pot fi introduse în vase de bucătărie, ghivece sau vaze de flori, fructe imitate din material plastic sau chiar dulceață.
Dacă obiectele căutate sunt ascunse în ghivecele de flori o zi sau două, florile vor prezenta aspecte de ofilire, dar curând își vor reveni, primind aspectul natural.
În ceea ce privește căutarea în rezervoarele de combustibil, aceasta, deși este foarte anevoioasă, dă, în mod frecvent, rezultate pozitive. Uneori obiectele căutate se ascund sub grămezi de lemne sau de cărbuni, existând și cazuri în care lemnele pot fi secționate și scobite pe dinăuntru.
Ca ascunzători pot fi folosite chiar cotețele și cuștile animalelor. În astfel de locuri pot fi ascunse cadavre sau părți din acestea, situație în care animalele adoptă o atitudine schimbată, fiind neliniștite.
5.2. Percheziția locurilor deschise
Regulile tactice și de procedură după care se desfășoară percheziția domiciliară în loc deschis, sunt aceleași ca și în cazul percheziției locurilor închise, însă diferă metodele de cercetare folosite de organele judiciare.
Prin percheziția locurilor deschise trebuie să se înțeleagă căutarea de către organele judiciare a probelor și a mijloacelor materiale de probă necesare pentru soluționarea cauzei pe suprafețe sau terenuri clar delimitate, îngrădite, care aparțin persoanei la care se efectuează percheziția, sau pe care aceasta le folosește în mod exclusiv sau împreună cu un număr limitat de persoane, din această categorie a locurilor deschise facând parte grădinile, curțile, terenuri cultivate, porțiuni de pădure.
Nu se poate vorbi de percheziție, ci de o cercetare la fața locului, în cazul pajiștilor sau terenurilor agricole, chiar dacă acestea aparțin unei anumite persoane. Și în cazul locurilor deschise, această activitate a percheziției se va desfășura ținându-se seama de particularitățile locului ce urmează a fi cercetat și de caracteristicile obiectelor căutate de organele judiciare.
Una dintre primele măsuri care trebuie luate de aceste organe la fața locului este aceea de a stabili modul de efectuare a percheziției, precum și metodele de căutare, ținându-se cont de mărimea suprafeței, delimitările naturale existente și de numărul membrilor echipei de cercetare. Astfel, terenul poate fi împărțit în mai multe sectoare, însă acestea nu trebuie să fie prea mari, ci mai degrabă, precis delimitate astfel încât să nu rămână porțiuni de teren necercetat.
O altă metodă ce poate fi folosită este așa-zisa metodă a greblării perimetrului (membrii echipei vor fi dispuși în lanț și vor parcurge terenul de la un capăt la altul), astfel încât să nu fie omisă nicio porțiune din locul ce trebuie cercetat. În căutarea obiectelor sau chiar a cadavrelor, organele judiciare pot folosi, de asemenea, și câinele de urmărire pentru prelucrarea urmelor olfactive sau pentru depistarea drogurilor și cadavrelor.
Pentru obiectele care sunt căutate la suprafața solului, ordinea căutării va începe cu trecerea mai întâi a câinelui de urmărire împreună cu însoțitorul acestuia, urmat de lucrătorul care va mânui detectorul de metale, dacă se impune și o astfel de căutare, apoi, în cele din urmă cercetarea va fi executată de echipa stabilită și dispusă în linie dreaptă sau spirală, care va căuta pas cu pas fiecare porțiune de teren.
În fixarea sarcinilor membrilor echipei se ține seama, dacă este cazul, și de necesitatea reținerii sau prinderii persoanei la care se efectuează percheziția. În acest caz se recomandă ca paza locului să se execute de o altă grupă decât cea care execută percheziția, grupă care va avea numai atribuții de pază și de reținere a persoanei în cauză.
În situația în care organul de urmărire penală deține informații referitoare la locul în care au fost ascunse obiectele căutate, vor fi verificate mai întâi acele locuri, după care, dacă este necesar, se va proceda la cercetarea întregului loc. Fiind vorba de un loc deschis, principala modalitate de ascundere a obiectelor sau cadavrelor este îngroparea, astfel încât în activitatea practică a organelor judiciare există situații când respectivele obiecte sau cadavre sunt îngropate și ulterior acoperite de infractori cu brazde de pământ sau grămezi de fân, paie, lemne, nisip, pietriș, ruinele unor construcții dărâmate etc.
Pentru descoperirea ascunzătorilor căutate pe suprafețele de teren, organele judiciare se pot folosi de elemente orientative, precum: urme de încălțăminte, denivelări de pământ, ofilirea vegetației, bolovani dislocați etc.
Dacă pe terenul respectiv sunt ridicate diverse construcții, percheziția acestora se va face potrivit regulilor tactice de cercetare a locurilor închise, reguli asupra cărora nu se mai insistă.
Se va acorda o atenție deosebită fântânilor deschise, lacurilor, iazurilor, precum și apelor curgătoare, cercetându-se și fundul acestora.
Mijloacele tehnice de care organul de urmărire penală se poate servi în percheziția locurilor deschise sunt sondele metalice, de diverse lungimi și grosimi, detectoarele de metal, detectoarele de cadavre de tipul “Bansgaard”, electromagneți sau magneți simpli foarte puternici. Din dotarea echipei nu vor lipsi nici cazmalele, târnăcoapele, lopețile. În practică au existat cazuri în care, pentru săparea la adâncime sau pentru înlăturarea grămezilor de moloz, nisip sau pietriș, s-a recurs chiar la utilaje tehnice de genul excavatoarelor.
5.3. Aspecte specifice privind efectuarea percheziției la o instituție
sau autoritate publică
Percheziția ce urmează a se desfășura la o instituție sau autoritate se va supune, de asemenea, regulilor generale de pregătire și efectuare a percheziției domiciliare, reguli ce sunt completate cu dipozițiile art. 164 NCPP.
În Noul Cod de procedură penală, legiuitorul nu aduce mari modificări referitoare la efectuarea percheziției de către organele judiciare la unitățile publice sau la alte persoane juridice. Spre deosebire de vechea reglementare, Noul Cod nu se mai limitează la "înfățișarea de către organul judiciar a autorizației date", ci prevede în mod expres în art. 164 lit. a) înmânarea de către organul judiciar a unei copii după mandatul de percheziție reprezentantului autorității, instituției sau persoanei juridice de drept public.
De asemenea, Noul Cod reglementează efectuarea percheziției nu doar în prezența reprezentantului unității publice, această activitate procedurală putându-se desfășura și în prezența unei alte persoane din cadrul unității respective cu capacitate deplină de exercițiu. Nu în ultimul rând, Noul Cod nu cuprinde dispoziții referitoare la desfășurarea operațiunilor de percheziționare în prezența martorilor asistenți.
Nu există deosebiri esențiale între cele două reglementări în legătură cu modalitatea și
condițiile efectuării percheziției în cazul autorităților publice, instituțiilor publice sau altor
persoane juridice de drept public.
Secțiunea a III-a
Procedura de efectuare a percheziției corporale
§1. Reglementarea juridică, noțiunea și scopul percheziției corporale
Percheziția unei persoane fizice constituie o imixtiune în viața personală. Potrivit art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală ONU în 1948 se face apel către toate statele membre, pentru luarea tuturor măsurilor de asigurare a dreptului persoanelor la protecție legală împotriva unor asemenea imixtiuni. Această prevedere a fost preluată ulterior și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, adoptată de Consiliul Europei în 1950, act ce a fost ratificat de România prin Legea nr. 30/ 1994, statul român acordând o importanță deosebită inviolabilității drepturilor și libertăților legale ale persoanei.
De asemenea, Constituția României adoptată în 1991 face referiri legate de libertatea individuală. Astfel, în art. 23 pct. 1 libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile. Totuși, la pct. 2 al aceluiași articol se prevăd excepțiile de la această regulă, iar la punctele următoare, condițiile ce trebuie respectate cu ocazia acestor imixtiuni.
Percheziționarea persoanei fizice este, potrivit art. 23 pct. 2 din Constituția României, un act de constrângere și se poate executa numai în cazurile și cu procedura prevăzută de lege.
Instituția percheziției corporale este reglementată în Noul Cod de procedură penală, la art. 165-166, ce cuprinde cazurile și condițiile în care organele judiciare pot recurge la această metodă de constrângere, precum și precizările referitoare la dispunerea și modul de executare a percheziției.
Astfel, o persoană nu poate fi percheziționată decât în cazurile și cu procedura stabilită de Codul de procedură penală. Organele judiciare au dreptul legal de a recurge la măsura percheziției corporale, numai atunci când persoana căreia i s-a cerut să predea de bunăvoie obiectele căutate, refuză să facă acest lucru.
În dreptul procesual penal, percheziția persoanei este reglementată ca percheziția corporală care curpinde atât percheziția corporală propriu-zisă, cât și percheziția îmbrăcămintei. Cu alte cuvinte, percheziția corporală cuprinde o cercetare complexă care privește, în primul rând corpul persoanei percheziționate, dar și obiectele de îmbrăcăminte purtate de aceasta în momentul percheziției efectuate de organele judiciare.
Percheziția corporală, ca și percheziția în general ce se execută de organele judiciare într-o cauză penală reprezintă un act de constrângere, adică aceasta se execută fără a fi necesar consimțământul persoanei percheziționate.
Percheziția corporală constă în inspectarea îmbrăcăminții și ridicarea acelor lucruri aflate asupra celui percheziționat care conțin indicii privitoare la fapta săvârșită sau dezvăluie existența vinovăției; uneori percheziția se extinde și asupra corpului persoanei pentru a se vedea dacă nu există urme de violență, de luptă, alte semne relevante, ori obiecte mici, pelicule, înscrisuri etc. care au fost ascunse în cavitățile naturale ale corpului sau alte ascunzișuri (păr, coroane dentare, unghii aplicate etc.). La asemenea activități pot fi asociați medici sau pot fi folosite metode tehnice (aparate de detectare, raze röentgen etc.).
Astfel, percheziția corporală poate fi definită ca acea activitate procesuală desfășurată de organele judiciare într-o cauză penală, ce constă în cercetarea amănunțită a îmbrăcămintei și corpului persoanei față de care se dispune, în scopul descoperirii obiectelor, valorilor ori înscrisurilor ce au legătură cu cauza cercetată. De asemenea, organele judiciare au obligația de a ridica toate obiectele ori înscrisurile, care deși nu au legătură cu cauza cercetată, sunt interzise de lege.
Percheziția corporală efectuată de organele judiciare are drept scop descoperirea:
leziunilor rămase pe corpul făptuitorului ca urmare a luptei cu victima;
obiectelor, înscrisurilor ori valorilor ce au legătură cu infracțiunea și pot servi ca mijloace
de probă;
urmelor faptei săvârșite, urmelor de sânge, altor urme biologice rămase pe îmbrăcămintea
făptuitorului;
obiectelor deținute contrar legii;
altor urme rămase cu ocazia săvârșirii faptei.
§2. Pregătirea percheziției corporale
Percheziția corporală poate fi efectuată în diverse cazuri, respectiv:
asupra persoanelor găsite la domiciliu cu ocazia efectuării unei percheziții domiciliare sau
cu ocazia introducerii unei persoane în arest;
asupra unei persoane găsite în locuri publice cu ocazia desfășurării unor activități
polițienești sau pentru evitarea unor eventuale agresiuni asupra organelor constatatoare;
asupra făptuitorului cu ocazia constatării unei infracțiuni flagrante.
În cazul constatării în flagrant a unei infracțiuni, se pune mai puțin problema posibilității
unei pregătiri specifice prealabile și concrete. În aceste cazuri, agenții constatatori vor folosi cunoștințele acumulate cu ocazia pregătirii generale privind efectuarea percheziției întrucât aceasta trebuie efectuată imediat pentru a descoperi eventualele obiecte ce ar putea fi folosite la comiterea unor acte de violență asupra organelor judiciare sau pentru a preveni distrugerea sau chiar abandonarea bunurilor, valorilor ori înscrisurilor provenite din săvârșirea infracțiunii.
În schimb, organele judiciare pot efectua activități pregătitoare când persoana ce urmează a fi percheziționată corporal este cunoscută.
În primul rând, se stabilesc persoanele care vor efectua percheziția corporală, ținându-se cont de locul unde se va efectua aceasta și de comportamentul persoanei respective.
Din echipa care va efectua percheziția vor face parte, în mod obligatoriu, persoane de același sex cu persoana percheziționată. La efectuarea percheziției corporale nu este necesară prezența unor martori asistenți, în practica judiciară existând situații când persoanele percheziționate contestă modul în care a fost efectuată percheziția sau modul în care au fost ridicate, ambalate și sigilate bunurile găsite la acestea. Legea nu impune însă prezența unor martori asistenți.
În al doilea rând, organele judiciare vor acorda o atenție deosebită pregătirii tehnicii de deplasare și a materialelor necesare ridicării, ambalării, sigilării și transportării bunurilor găsite asupra persoanelor percheziționate.
§3. Efectuarea percheziției corporale
Din echipa care va efectua percheziția corporală trebuie să facă parte cel puțin două persoane, astfel încât una dintre ele să efectueze percheziția propriu-zisă, iar cealaltă să supravegheze persoana percheziționată și să intervină în caz de nevoie.
Percheziția corporală presupune și anumite limite în ceea ce privește modalitatea de efectuare. Astfel, aceasta poate fi efectuată numai de persoane de același sex cu persoana percheziționată. (art. 166 alin. 2 NCPP).
Percheziția corporală efectuată în momentul reținerii sau arestării trebuie să fie deosebit de minuțioasă. Organele judiciare vor ridica de la persoana percheziționată toate obiectele care prezintă o importanță nemijlocită pentru cauza respectivă, dar și alte valori, bani, agende, acte, arme de foc ș.a.
În urma săvârșirii unei infracțiuni grave, persoanei reținute i se va propune să ridice mâinile și să se întoarcă cu spatele, pentru a nu i se da posibilitatea de a ataca prin surprindere persoana care efectuează percheziția.
Persoana care va efectua percheziția va proceda la verificarea sumară a îmbrăcămintei prin palpare pentru a descoperi eventualele locuri ascunse sau create special pentru a ascunde diverse obiecte sau arme care ar putea pune în pericol viața lucrătorilor de poliție care efectuează percheziția. În timpul palpării îmbrăcămintei este necesar să se aibă grijă ca persoana percheziționată să nu lase mâinile în jos. Îmbrăcămintea persoanei percheziționate se va verifica în ordine, de la cap până la încălțăminte. Vor fi examinate toate obiectele de îmbrăcăminte, insistându-se asupra cusăturilor, manșetelor și tocurilor detașabile, care pot folosi ca posibile spații de ascundere, precum și bagajelor deținute de persoana în cauză, pentru descoperirea fundurilor duble sau buzunarelor ascunse.
Se recomandă ca cercetarea să înceapă cu buzunarele, palpându-se întreaga îmbrăcăminte, pentru a se stabili dacă obiectele căutate nu au fost ascunse între stofă și căptușeală. Decât dacă este absolut necesar, se vor desface și cusăturile îmbrăcămintei în cazul în care aceasta este îmblănită sau vătuită.
Dacă există indicii temeinice că obiectele căutate pot fi ascunse în tocul încălțămintei sau între talpă și căptușeală, aceste locuri vor fi examinate cu ajutorul razelor röentgen sau gamma, la cel mai apropiat laborator sau instituție medicală.
În practica judiciară au fost întâlnite cazuri când persoana percheziționată a ascuns obiecte de mici dimensiuni în nas sau gură, uneori acestea putând fi chiar înghițite. În aceste cazuri, la efectuarea percheziției va participa și medicul judiciar, iar în cazuri de necesitate, persoana percheziționată va fi examinată cu ajutorul razelor röentgen.
Trebuie examinate și obiectele accesorii găsite de organele judiciare asupra persoanei percheziționate, precum portofele, pachete de țigări, pipe, tocul ochelarilor, ceasuri, stilouri, aparate foto ș.a.
Toate bunurile, obiectele și valorile găsite se prezintă persoanei de la care sunt ridicate și celor care asistă, pentru a fi recunoscute, după care se etichetează și se sigilează. Aceste bunuri se strâng într-un singur loc și vor fi supravegheate.
Dacă persoanele ce urmează a fi percheziționate devin recalcitrante, acestea vor fi imobilizate și conduse la sediul organului de poliție, unde se va efectua percheziția corporală.
În cazul când se caută și urme în afară de lucruri, pentru a nu risca de a distruge sau șterge integral sau parțial urmele, se va omite la început pipăitul de orientare. Deoarece urmele, care pot fi pete de sânge, de vopsea, cerneală, grăsime, uleiuri și alte substanțe îmbibate sau lipite pe dinafară sau pe dinăuntrul îmbrăcămintei și putând fi uscate și fragile sau rămase în dungile buzunarelor, îndoiturilor sau a cusăturilor în formă de rămășițe sau praf de la alte substanțe, în ambele cazuri putând fi mai mult sau mai puțin șterse sau diminuate, intenționat de către purtătorul îmbrăcămintei sau, fără știrea acestuia prin uzura simplă a purtatului, și astfel prin pipăitul de la început s-ar șterge și mai mult sau chiar ar dispărea de tot aceste urme de o valoare capitală, poate.
În consecință, în acest caz sau când există bănuieli că pot să existe și urme indicative, se va căuta mai întâi cu toată atenția și minuțiozitatea după aceste urme, examinând stofa îmbrăcămintei în mod sistematic și în cazul în care se vor găsi se va proceda la asigurarea acestora și numai după aceea se va continua cu căutarea după existența obiectelor. Dacă s-a constatat neîndoielnic că nu există nicio urmă pe îmbrăcăminte, atunci se poate recurge la palparea indicată.
Indiferent de condițiile în care se efectuează percheziția, prin modul de plasare, prin felul în care se face examinarea și prin modul de supraveghere, cei ce percheziționează trebuie să prevină orice fel de incident, respectiv atacul sau fuga percheziționatului, distrugerea sau aruncarea bunurilor și valorilor căutate.
În art. 165 din Noul Cod sunt prevăzute în mod expres cazurile și condițiile în care se efectuează percheziția corporală.
Astfel, potrivit art. 165 alin. (1), percheziția corporală presupune examinarea corporală externă a unei persoane, a cavității bucale, a nasului, a urechilor, a părului, a îmbrăcămintei, a obiectelor pe care o persoană le are asupra sa sau sub controlul său, la momentul efectuării percheziției. Alin. (2) al aceluiași articol prevede că organele judiciare sau orice autoritate cu atribuții în asigurarea ordinii și securității publice procedează la efectuarea percheziției corporale în cazul în care există o suspiciune rezonabilă că prin efectuarea acesteia vor fi descoperite urme ale infracțiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză.
Se face astfel distincție între examinarea corporală și instituția percheziției, examinarea corporală presupunând examinarea internă și externă a corpului persoanei, precum și prelevarea de mostre biologice, fiind un procedeu probatoriu mult mai invaziv și care necesită un control mai strict în privința modalității de executare.
În Noul Cod de procedură penală, efectuarea percheziției corporale cunoaște o reglementare mult mai amplă în art. 166.
Astfel, în noua reglementare legiuitorul prevede în mod expres că organul judiciar trebuie să ia măsuri ca percheziția corporală să fie efectuată cu respectarea demnității umane, precum și ca aceasta să fie efectuată de o persoană de același sex cu persoana percheziționată.
Înainte de începerea percheziției, organul judiciar solicită persoanei percheziționate predarea de bunăvoie a obiectelor căutate. Dacă respectiva persoană predă obiectele căutate, organul judiciar nu mai efectuează percheziția, cu excepția cazului când se consideră util să se procedeze la aceasta, pentru căutarea altor obiecte sau urme.
În conformitate cu prevederile art. 166 alin. (4) NCPP, procesul-verbal de percheziție trebuie să cuprindă:
a) numele și prenumele persoanei percheziționate;
b) numele, prenumele și calitatea persoanei care a efectuat percheziția;
c) enumerarea obiectelor găsite cu ocazia percheziției;
d) locul unde este încheiat;
e) data și ora la care a început și ora la care s-a terminat efectuarea percheziției, cu menționarea oricărei întreruperi intervenite;
f) descrierea amănunțită a locului și condițiilor în care înscrisurile, obiectele sau urmele infracțiunii au fost descoperite și ridicate, enumerarea și descrierea lor amănunțită, pentru a putea fi recunoscute; mențiuni cu privire la locul și condițiile în care suspectul sau inculpatul a fost găsit.
De asemenea, procesul-verbal trebuie să fie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl încheie și de persoana percheziționată. Dacă persoana percheziționată nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta, precum și despre motivele imposibilității sau refuzului de a semna, o copie a procesului-verbal fiind lăsată persoanei percheziționate.
Obiectele ori înscrisurile căutate de organele judiciare care constituie mijloace de probă sunt atașate la dosar sau păstrate în alt mod, iar urmele săvârșirii infracțiunii se ridică și sunt conservate. Obiectele, înscrisurile și urmele ridicate, care nu sunt atașate la dosar, pot fi fotografiate. Aceste fotografii se vizează de organul de urmărire penală și se atașează la dosar.
Mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată la care se găsește dosarul, până la soluționarea definitivă a cauzei. Obiectele care nu au legătură cu cauza, se restituie persoanei căreia îi aparțin, cu excepția celor care sunt supuse confiscării speciale.
Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, în condițiile legii, pot să fie restituie chiar înainte de soluționarea definitivă a procesului, persoanei căreia îi aparțin, în afară de cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au fost restituite obiectele că este obligată să le păstreze până la soluționarea definitivă a cauzei.(art. 162 NCpp).
În Codul de procedură penală din 1968 nu existau asemenea prevederi exprese, în practică aplicându-se prin asemănare dispozițiile care reglementează percheziția domiciliară.
Secțiunea a IV-a
Percheziția vehiculelor
Potrivit legii, prin vehicul se înțelege sistemul mecanic care se deplasează pe drum, cu sau fără mijloace de autopropulsare, utilizat în mod curent pentru transportul de persoane și/ sau bunuri ori pentru efectuarea de servicii sau lucrări.
Percheziția asupra vehiculelor reprezintă activitatea desfășurată de organele judiciare care are drept scop verificarea amănunțită a acestora, a documentelor conducătorului auto, a călătorilor, pasagerilor, a bagajelor pe care aceștia le au asupra lor, precum și a legalității transporturilor de bunuri sau persoane.
Practica judiciară a relevat faptul că efectuarea percheziției asupra vehiculelor are drept obiective:
descoperirea persoanelor ascunse în autovehicul în scopul de a se sustrage urmăririi sau
executării unei pedepse;
descoperirea persoanelor răpite sau sechestrate, a evadaților, dezertorilor etc.;
identificarea bunurilor care provin din infracțiuni sau care au servit la săvârșirea acestora.
Dacă autovehiculul rulează în trafic, organul judiciar trebuie să oprească vehiculul ce urmează a fi percheziționat și să aleagă un loc adecvat care să permită poziționarea acestuia în afara părții carosabile astfel încât să nu se îngreuneze desfășurarea circulației pe drumurile publice. După oprirea vehiculului, organul judiciar se va legitima și va solicita persoanelor ocupante, atât conducătorului auto, cât și celorlalți pasageri, să coboare din vehicul, fiind supravegheați corespunzător.
Înainte de începerea percheziției, persoanei al cărei vehicul este percheziționat i se solicită să predea de bunăvoie obiectele căutate. Dacă aceste obiecte sunt predate, percheziția nu se mai efectuează, cu excepția cazului când se consideră util să se procedeze la aceasta, pentru căutarea altor obiecte sau urme.
Este indicat ca această activitate să se desfășoare de cel puțin 2-3 persoane, astfel încât una dintre acestea să asigure supravegherea ocupanților vehiculului, iar ceilalți să efectueze controlul acestuia.
Această modalitate de percheziție este asimilată cu percheziția locurilor închise, din punctul de vedere al modului de executare, însă prezintă anumite particularități din perspectiva posibilităților de ascundere pe care le oferă diversele mijloace de transport.
În cazul unui autoturism, percheziția va fi efectuată de persoane ce dispun de cunoștințe în acest domeniu, în caz de nevoie solicitându-se și sprijinul specialiștilor de mecanică auto.
Printre locurile utilizate frecvent ca ascunzători pentru obiecte de genul bijuteriilor, armelor, drogurilor, obiectelor de artă sau cult, se numără tapițeria scaunelor, a banchetelor și portierelor, rezervorul de benzină, elementele de caroserie, camerele roților, radiatoarele farurile etc.
Dacă organele judiciare descoperă obiecte, înscrisuri ori alte bunuri care au servit la săvârșirea infracțiunilor sau care au provenit din acestea, are obligația să ridice bunurile ce pot servi ca mijloc de probă. În cazul în care organul judiciar deține indicii temeinice cu privire la folosirea vehiculului la săvârșirea infracțiunii, are obligația de a ridica vehiculul în vederea luării măsurii confiscării speciale.
Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, în Noul Cod de procedură penală, legiuitorul reglementează în mod distinct în art. 167 percheziția vehiculului.
Date fiind particularitățile acestui procedeu probatoriu, pentru efectuarea unei percheziții a vehiculului nu este necesară emiterea prealabilă a unei ordonanțe ori a unui mandat de percheziție, Noul Cod de procedură penală făcând referire numai la cazurile în care aceasta se efectuează.
Codul face distincție între protecția acordată domiciliului și cea acordată vehiculului, reglementând condițiile în care se poate efectua percheziția exteriorului ori interiorului unui vehicul ori a altui mijloc de transport sau a componentelor acestora.
Făcând referire la percheziția unui vehicul, în alin. (1) al art. 167, legiuitorul precizează că aceasta constă în examinarea exteriorului ori interiorului unui vehicul sau a altui mijloc de transport ori a componentelor acestora. În alin. (2) al aceluiași articol, sunt precizate condițiile în care această modalitate a percheziției poate fi efectuată. De reținut este că percheziția vehiculelor urmează regimul juridic al percheziției corporale. Astfel, organele judiciare sau orice autoritate cu atribuții în asigurarea ordinii și securității publice procedează la efectuarea percheziției unui vehicul în cazul în care există o suspiciune că prin efectuarea acesteia vor fi descoperite urme ale infracțiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză.
Dacă în cazul unei infracțiuni flagrante este necesară perchezționarea unui vehicul, avocatul suspectului sau inculpatului nu are dreptul să asiste la efectuarea acesteia.
Activitățile realizate cu ocazia efectuării percheziției vehiculului sunt consemnate într-un proces-verbal care constituie mijloc de probă. Acest proces-verbal trebuie să cuprindă:
numele și prenumele persoanei al cărei vehicul este perchiziționat;
numele, prenumele și calitatea persoanei care a efectuat percheziția;
enumerarea obiectelor găsite cu ocazia percheziției;
locul unde este încheiat;
data și ora la care a început și ora la care s-a terminat efectuarea percheziției, cu
menționarea oricărei întreruperi intervenite;
descrierea amănunțită a locului și condițiilor în care obiectele, înscrisurile și urmele
infracțiunii au fost descoperite și ridicate, enumerarea și descrierea lor amănunțită, pentru a putea fi recunoscute.
Dispozițiile referitoare la efectuarea percheziției corporale din art. 165 NCPP, precum și cele din art. 162 NCPP referitoare la măsurile luate de organele judiciare privind obiectele ori înscrisurile ridicate prin efectuarea percheziției se aplică în mod corespunzător și în cazul percheziției vehiculelor.
Secțiunea a V-a
Percheziția informatică
§1. Aspecte generale
Eforturile comunității internaționale de a stabili faptele care trebuie să fie incriminate în legislațiile naționale, normele procedurale aplicabile în domeniul criminalității informatice și mijloacele de cooperare internațională rapidă, care sunt impuse de specificul infracțiunilor săvârșite prin intermediul sistemelor informatice, au fost concretizate în Convenția Europeană privind criminalitatea informatică, semnată de România la 23 noiembrie 2001.
Percheziția informatică reprezintă activitatea procedurală efectuată de specialiști din cadrul autorităților judiciare abilitate în materie, care are ca scop identificarea, în cadrul sistemelor informatice ori pe suporturile de stocare, a datelor informatice ce prezintă interes în cauză.
Dacă sistemul informatic se află la domiciliul persoanei cercetate, este necesară și autorizarea percheziției domiciliare. Activitatea are la bază atât dispozițiile Noului Cod de procedură penală referitoare la efectuarea percheziției domiciliare, cât și dispozițiile art. 56 din Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției care prevede că „ori de câte ori pentru descoperirea și strângerea probelor este necesară cercetarea unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice, organul competent prevăzut de lege poate dispune emiterea unei autorizații.” De asemenea, alin. (3) al aceluiași articol prevede că „în cazul în care, cu ocazia cercetării unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice, se constată că datele informatice căutate sunt cuprinse într-un alt sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice și sunt accesibile din sistemul sau suportul inițial, se poate dispune, de îndată, autorizarea efectuării percheziției în vederea cercetării tuturor sistemelor informatice sau suporturilor de stocare a datelor informatice căutate”, iar alin. (4) precizează că dispozițiile Codului de procedură penală referitoare la efectuarea percheziției domiciliare se aplică în mod corespunzător.
Spre deosebire de percheziția domiciliară, percheziția informatică se efectuează numai la sediul instituției autorizate să desfășoare percheziția, în prezența persoanei de la care obiectele de percheziționat au fost ridicate, ori, în lipsa acesteia, în prezența unui reprezentant sau membru al familiei.
§2. Particularitățile desfășurării percheziției informatice
Deși principiile stabilite de actele normative în vigoare pentru efectuarea unei percheziții nu se schimbă în mediul electronic, trebuie totuși utilizate procese mentale și aptitudini noi. Astfel, dacă în cazul unei percheziții clasice, anchetatorul poate vizualiza obiectele ce ar putea constitui probe, în situația unei percheziții efectuate într-un mediu informatic, dispozitivele de stocare a probelor electronice s-ar putea să nu fie atât de evidente pentru anchetator, mijloace importante de probă putând fi omise sau deteriorate în procesul de percheziție.
Exista trei probleme care trebuie abordate în legătură cu inițierea și executarea unei astfel de percheziții:
prima ar fi ca, în momentul solicitării mandatului de percheziție, în cuprinsul acestuia să fie menționat și faptul ca urmează să fie verificate și mediile de stocare electronice.
cea de a doua privește locul unde se va efectua analiza probelor informatice, lucru care trebuie stabilit înainte de începerea verificării mediului informatic. Acestea s-ar putea desfășura într-un laborator sau chiar la locul unde au fost descoperite probele, situație în care se va cunoaște de la început daca este necesară sau nu ridicarea elementelor de hardware în vederea verificării.
a treia problema se referă la mediile ce vor fi cercetate, existând în esență trei categorii: calculatoarele de sine stătătoare, rețelele de calculatoare și mediile de stocare portabile.
Pregătirea unei percheziții într-un mediu informatic necesită respectarea următoarelor etape:
colectarea informațiilor privind sistemele informatice ce urmează a fi verificate, tipul de stocare a datelor, locația echipamentului și a dispozitivelor de stocare etc;
alegerea momentului efectuării percheziției – depinde de doi factori: statutul sistemului informatic și prezența sau absența anumitor persoane;
stabilirea participanților la percheziție – în afara investigatorilor vor participa și persoane cu calificare tehnica adecvată (criminaliști, ingineri de sistem, etc.);
stabilirea logisticii ce urmează a fi folosită (instrumente, programe software, medii neînregistrate etc.).
În desfășurarea propriu-zisă a percheziției există câteva lucruri de o importanță majoră ce trebuie realizate în primele minute, imediat după inițierea acțiunii, pe cat posibil în următoarea succesiune:
securizarea locului faptei prin îndepărtarea persoanelor aflate la calculatoare, întrucât o
parte din acestea ar putea avea aptitudinile și chiar motivația necesară distrugerii probelor electronice. Vor fi identificate probele ce se află în pericol imediat (de exemplu, procesul formatării unui disc – situație în care se va întrerupe această operație chiar dacă este necesară deconectarea sistemului).
Înainte de a deconecta orice cablu, este bine ca scena să fie fotografiată sau înregistrată pe bandă video (inclusiv ecranul monitorului și dacă este posibil toate legăturile prin cablu) și să se pregătească o schemă a conexiunilor.
stabilizarea mediului în care urmează să se desfășoare verificarea prin asigurarea
zonelor în care se află calculatoarele față de accesul tuturor persoanelor, respectiv prin stabilirea faptului dacă sistemul informatic verificat este conectat cu zona de afara – situație în care se va proceda la deconectare. Este important să fie deconectate toate căile de acces la distanță ale sistemului (de exemplu, să se deconecteze firul de legătură al telefonului, un cablu de alimentare din modem) și să se decupleze cablurile de legătură cu serverul, astfel încât nimeni să nu poată altera sau șterge din memorie informațiile stocate. Vor fi atașate etichete la orice punct de legătură, pe fiecare cablu, pentru refacerea ulterioară a conexiunilor.
identificarea persoanelor care au cunoștințe și aptitudini informatice – ce urmează a
fi audiate cu privire la atribuțiile de serviciu și informațiile stocate în sistemul informatic;
Procedura percheziției va continua prin inspectarea atentă a locului percheziției în vederea identificării următoarelor elemente: numărul și tipul unităților centrale de procesare, locația unității centrale de procesare, tipul și topologia rețelei, sistemul de operare al rețelei, dimensiunea și natura mediilor de stocare a rețelei, precum și existenta unor medii de efectuare a unor copii de rezervă.
Se vor lua precauții atât la ambalarea, cât și la transportul și depozitarea componentelor calculatorului, evitându-se pe cât posibil transportul acestora în portbagajul mașinii sau depozitarea în condiții de umiditate ori praf.
Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, Noul Cod reglementează separat percheziția informatică și accesul într-un sistem informatic, în cuprinsul art. 168.
În conformitate cu prevederile art. 168, alin. (1) din NCPP, prin percheziție în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice se înțelege procedeul de cercetare, descoperire, identificare și strângere a probelor stocate într-un sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice, realizat prin intermediul unor mijloace tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informațiilor conținute de acestea.
La cererea procurorului, în cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune efectuarea unei percheziții informatice, atunci când pentru descoperirea și strângerea probelor este necesară cercetarea unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice.
În cursul judecății, percheziția informatică se dispune de către instanță, din oficiu sau la cererea procurorului, a părților ori a persoanei vătămate. Mandatul de efectuare a percheziției informatice dispuse de instanță se comunică procurorului.
Pentru efectuarea percheziției informatice, procurorul înaintează cererea prin care se solicită încuviințarea efectuării percheziției informatice împreună cu dosarul cauzei judecătorului de drepturi și libertăți, cererea soluționându-se în camera de consiliu, fără citarea părților, participarea procurorului fiind obligatorie.
Atunci când cererea este întemeiată, judecătorul dispune, prin încheiere, admiterea cererii și încuviințarea efectuării percheziției informatice. Totodată emite și mandatul de percheziție. Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra cererii de încuviințare a efectuării percheziției informatice nu este supusă căilor de atac.
Încheierea prin care instanța admite cererea trebuie să cuprindă:
denumirea instanței;
data, ora și locul emiterii;
numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul;
perioada pentru care s-a emis mandatul și în cadrul căreia trebuie efectuată
activitatea dispusă;
scopul pentru care a fost emis;
sistemul informatic sau suportul de stocare a datelor informatice care urmează a fi
percheziționat, precum și numele suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut;
semnătura judecătorului și ștampila instanței.
Dacă cu ocazia efectuării percheziției unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice, se constată că datele informatice căutate sunt cuprinse într-un alt sistem informatic ori suport de stocare a datelor informatice și sunt accesibile din sistemul sau suportul inițial, procurorul dispune de îndată conservarea, copierea datelor informatice identificate și va solicita de urgență completarea mandatului, dispozițiile alin. (1)-(7) aplicându-se în mod corespunzător.
În vederea executării percheziției dispuse, pentru asigurarea integrității datelor informatice stocate pe obiectele ridicate, procurorul dispune efectuarea de copii.
Dacă ridicarea obiectelor care conțin datele informatice prevăzute la alin. (1) ar afecta grav desfășurarea activității persoanelor care dețin aceste obiecte, procurorul poate dispune efectuarea de copii, care servesc ca mijloc de probă. Copiile se realizează cu mijloace tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informațiilor conținute de acestea. Datele informatice identificate cu caracter secret se păstrează în condițiile legii.
Percheziția în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice se efectuează în prezența suspectului ori a inculpatului, de către organul de urmărire penală indicat de procuror în cererea înaintată instanței. Percheziția se efectuează de un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, în prezența procurorului sau a organului de cercetare penală.
Procesul-verbal de percheziție informatică trebuie să cuprindă:
numele persoanei de la care a fost ridicat sistemul informatic sau suporturile de
stocare a datelor informatice ori numele persoanei al cărei sistem informatic este cercetat;
numele persoanei care a efectuat percheziția;
numele persoanelor prezente la efectuarea percheziției;
descrierea și enumerarea sistemelor informatice ori suporturilor de stocare a
datelor informatice față de care s-a dispus percheziția;
descrierea și enumerarea activităților desfășurate;
descrierea și enumerarea datelor informatice descoperite cu ocazia percheziției;
semnătura sau ștampila persoanei care a efectuat percheziția;
semnătura persoanelor prezente la efectuarea percheziției.
Organele de urmărire penală trebuie să ia măsuri ca percheziția informatică să fie efectuată fără ca faptele și împrejurările din viața personală a celui la care se efectuează percheziția să devină, în mod nejustificat, publice.
Secțiunea a VI-a
Procesul-verbal de percheziție și măsurile luate de organele judiciare privind obiectele și înscrisurile ridicate
§1. Fixarea rezultatelor percheziției și valorificarea acestora în activitatea de urmărire penală
Activitatea desfășurată în legătură cu efectuarea percheziției trebuie consemnată într-un proces-verbal care constituie un mijloc de probă scrisă cu privire la faptele și împrejurările constatate cu ocazia efectuării acestor acte, precum și cu privire la modul cum s-a desfășurat efectuarea activității procedurale și la rezultatele acesteia.
Principalul rol al procesului-verbal întocmit cu ocazia percheziției este de a oferi procurorului sau judecătorului dovada faptului că, pe parcursul desfășurării percheziției, organul judiciar care a condus-o a respectat toate drepturile celui sau celor la care se aflau bunurile sau înscrisurile respective.
Cenzurarea de către magistrat a modului de efectuare a percheziției, ca urmare a citirii procesului-verbal aferent, se poate manifesta prin decizia acestuia că organul de cercetare a apreciat greșit că un anumit obiect (sau înscris) descoperit poate sau nu să constituie mijloc de probă, ori că un înscris poate fi ridicat în copie sau în original, el putând să dispună refacerea percheziției, sau înapoierea obiectului sau înscrisului respectiv.
Procesul-verbal de percheziție trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:
anul, luna, ziua și localitatea unde s-a efectuat activitatea;
numele, prenumele și calitatea celui care a efectuat percheziția și unitatea din care face
parte;
numele, prenumele și unitatea din care fac parte celelalte persoane participante – apărător
sau specialiști;
temeiul legal al percheziției;
datele de identificare ale martorilor asistenți și a persoanelor la care se referă procesul-
verbal;
adresa la care se găsește locul percheziționat;
datele de identificare a persoanei percheziționate sau a persoanei în prezența căreia s-a
desfășurat activitatea;
mențiune despre legitimarea organului de urmărire penală, arătarea scopului și
prezentarea mandatului;
mențiune despre solicitarea adresată persoanei percheziționate de a preda obiectele,
valorile sau înscrisurile ce interesează cauza și consemnarea răspunsului acesteia;
mențiune despre configurația locuinței, indicându-se numărul de încăperi, a destinației
acestora, a dependințelor, precum și a persoanelor care le folosesc în exclusivitate sau în comun;
locurile percheziționate și activitățile de căutare desfășurate;
obiectele, valorile sau înscrisurile descoperite, precum și locurile unde acestea au fost
găsite;
mențiune despre obiectele sau valorile ridicate, cu precizare expresă că, în afara acestora
nu s-a mai ridicat altceva din locuința persoanei percheziționate;
mențiune despre faptul că obiecte sau valorile ridicate au fost prezentate persoanei
percheziționate, care le semnează pentru neschimbare, precum și celorlalte persoane prezente;
mențiune despre obiectele lăsate în păstrare persoanei percheziționate sau custodelui – cu
toate datele de identificare – precum și a faptului că li s-a adus la cunoștință obligațiile ce le revin și consecințele legale care decurg din nerespectarea acestora;
celelalte mijloace de fixare folosite;
ora începerii și ora terminării percheziției, precum și condițiile în care s-a desfășurat
aceasta;
mențiune despre eventualele pagube produse cu ocazia percheziției, precizându-se, de
asemenea, motivele care le-au determinat;
obiecțiile percheziționatului sau a persoanei care l-a reprezentat și observațiile celorlalte
persoane (martori asistenți, apărător, specialiști) atât cu privire la modul cum s-a efectuat percheziția, cât și cu privire la cele consemnate în procesul-verbal;
numărul de exemplare în care s-a încheiat procesul-verbal, precum și destinația acestora;
semnăturile organului de urmărire penală, a martorilor asistenți, a persoanei
percheziționate, a apărătorului și a celorlalte persoane participante – pe fiecare pagină și la sfârșit.
Procesul-verbal de percheziție trebuie redactat de organele judiciare într-un mod clar, astfel încât acesta să redea cu fidelitate activitățile desfășurate la locul percheziționat și rezultatele obținute. De asemenea, în cuprinsul procesului-verbal vor trebui descrise în mod detaliat toate obiectele, valorile sau înscrisurile ridicate de organele judiciare, pentru a putea fi oricând individualizate, precum și locurile în care acestea au fost găsite pe parcursul desfășurării percheziției.
Toate persoanele participante la percheziție sunt obligate să semneze procesul-verbal de percheziție, iar în situația în care una dintre aceste persoane nu poate să semneze ori refuză semnarea procesului-verbal de percheziție, se va menționa în mod expres acest fapt, refuzul semnării trebuind să fie motivat.
Noul Cod de procedură penală prevede în art. 161 că modul de efectuare a percheziției, trebuie să fie consemnat într-un proces-verbal, care trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:
a) numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;
b) numărul și data mandatului de percheziție;
c) locul unde este încheiat;
d) data și ora la care a început și ora la care s-a terminat efectuarea percheziției, cu menționarea oricărei întreruperi intervenite;
e) numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor ce au fost prezente la efectuarea percheziției, cu menționarea calității acestora;
f) efectuarea informării persoanei la care se va efectua percheziția cu privire la dreptul de a contacta un avocat care să participe la percheziție;
g) descrierea amănunțită a locului și condițiilor în care înscrisurile, obiectele sau urmele infracțiunii au fost descoperite și ridicate, enumerarea și descrierea lor amănunțită, pentru a putea fi recunoscute; mențiuni cu privire la locul și condițiile în care suspectul sau inculpatul a fost prins;
h) obiecțiile și explicațiile persoanelor care au participat la efectuarea percheziției, precum și mențiunile referitoare la înregistrarea audio-video sau fotografiile efectuate;
i) mențiuni despre obiectele care nu au fost ridicate, dar au fost lăsate în păstrare;
j) mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Conform alin. (3) al aceluiași articol, procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl încheie, de persoana la care s-a făcut percheziția, de avocatul acesteia, dacă a fost prezent, precum și de persoanele ce au fost prezente la efectuarea percheziției. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta, precum și despre motivele imposibilității sau refuzului de a semna.
De asemenea, alin. (4) prevede că o copie de pe procesul-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziția sau de la care s-au ridicat obiectele și înscrisurile ori uneia dintre persoanele care au participat la percheziție, respectiv reprezentantului acestuia sau unui membru al familiei, iar în lipsă, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exercițiu care cunoaște persoana la care se va efectua percheziția și, dacă este cazul, custodelui ori în cazul percheziției efectuate la sediul unei persoane juridice, reprezentantului acesteia, sau în lipsa reprezentantului, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exercițiu care se află în sediu ori este angajat al persoanei juridice respective.
Remiterea copiei de pe procesul-verbal dă posibilitate celor interesați să ia cunoștință de îndată de conținutul acestui act și, la nevoie, să se plângă procurorului. Copia procesului-verbal remisă celui în drept constituie totodată o garanție împotriva unei eventuale modificări, ulterioare a acestuia prin ștersături ori adăugiri.
Noul Cod de procedură penală prevede în mod expres datele și elementele pe care trebuie să le conțină procesul-verbal de percheziție domiciliară, spre deosebire de vechiul cod care conține prevederi cu caracter mai general.
De asemenea, apar elemente de noutate privind datele care trebuie consemnate în procesul-verbal, respectiv menționarea informării persoanei la care are loc percheziția cu privire la dreptul de a contacta un avocat pentru a participa la percheziție, mențiunile privind
înregistrările audio-video sau fotografice, cele privind locul și condițiile în care suspectul sau
inculpatul a fost prins.
La acest proces-verbal de percheziție, care constituie mijloc de probă, se pot anexa planșa fotografică cu imaginile imortalizate pe parcursul efectuării percheziției, precum și înregistrările de sunet și/sau imagine ori schița locului percheziționat.
Aceste mijloace ajută la redarea mai exactă și completă atât a activităților întreprinde cu acea ocazie, cât și la perceperea tuturor detaliilor locurilor unde obiectele și înscrisurile au fost ascunse, precum și a caracteristicilor acestor obiecte, valori sau înscrisuri, care de multe ori nu pot fi suficient de bine descrise în procesul-verbal.
Planșele fotografice redau cu precizie caracteristicile obiectelor, precum și locurile în care acestea au fost găsite de organele judiciare. Pentru a fi cât mai sugestivă, fotografia de percheziție va fixa, în ordine, imaginea de ansamblu a locului percheziției, fotografiile schițe ale încăperii sau spațiului în care au fost descoperite obiectele sau înscrisurile, precum și fotografiile de detaliu ale acestora, a ascunzătorilor sau ale modului de camuflare, în scopul punerii în evidență a caracteristicilor de identificare.
Alte modalități tehnice de fixare a rezultatelor percheziției sunt înregistrările video și filmările, care sunt folosite de organele judiciare în cazuri dificile, complexe, pentru surprinderea unor momente-cheie. Astfel, vor fi redate cele mai importante aspecte ale percheziției, dar și imaginea obiectelor sau înscrisurilor cu toate caracteristicile chiar din momentul descoperirii lor de către organele judiciare.
De asemenea, se pot efectua schițe în cazul efectuării percheziției unei suprafețe mari de teren sau a unor locuri închise, cu o compartimentare complicată, greu de descris în procesul-verbal sau de fixat prin fotografiere, schițele fiind necesare în cazul percheziționării locurilor închise, construite de exemplu, prin modificarea zidurilor, în scopul ascunderii unor obiecte necesare soluționării cauzei cercetate.
Un caz mai aparte îl reprezintă cel al percheziției informatice, în care, dată fiind specificitatea acestei activități, există două modalități de fixare a rezultatelor:
raportul de caz generat de aplicația informatică de analiză și percheziție, care, așa cum
am arătat mai sus, se va inscripționa pe un CD sau DVD;
procesul-verbal de percheziție a sistemului informatic, semnat de toți participanții, pe
fiecare pagină și la sfârșit, un exemplar fiind dat persoanei de la care au fost ridicate obiectele.
§2. Măsuri luate de organele judiciare privind obiectele și înscrisurile ridicate cu ocazia efectuării percheziției
Regimul obiectelor și înscrisurilor ridicate de organele judiciare, cu ocazia efectuării percheziției, este reglementat în art. 162 NCPP.
Organul judiciar care a efectuat percheziția va analiza de îndată importanța fiecărui obiect sau înscris în legătură cu cauza cercetată, luând măsuri de conservare și păstrare a acestora în starea lor inițială, prevenind alterarea, modificarea structurii și a caracteristicilor de identificare, distrugerea sau disparița acestora.
Art. 162 NCPP reglementează principalele măsuri procedurale care se pot lua cu privire la obiectele ridicate cu ocazia efectuării percheziției. Astfel:
alin. (1) prevede că obiectele și înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă se
pot atașa la dosar sau păstrate în alt mod;
alin. (2) prevede că obiectele sau înscrisurile ridicate care nu se pot atașa la dosar, vor fi
fotografiate, iar fotografiile se vizează și se atașează la dosar;
alin. (3) prevede că obiectele și înscrisurile ridicate care nu vor fi atașate la dosar și au
calitatea de mijloace de probă, vor fi păstrate de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată la care se găsește dosarul, până la soluționarea definitivă a cauzei;
alin. (4) prevede că obiectele șă înscrisurile predate sau ridicate în urma efectuării
percheziției și care nu au legătură cu cauza, se restituie persoanei căreia îi aparțin pe bază de dovadă. De asemenea, obiectele supuse confiscării nu se restituie.
ultimul alin. al art. 162 prevede că obiectele și înscrisurile ridicate ce servesc ca mijloc
material de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, pot fi restituite persoanei căreia îi aparțin, chiar înainte de soluționarea definitivă a procesului, afară de cazul când prin această restituire s-ar stânjeni aflarea adevărului.
Ca o măsură de precauție, legiuitorul prevede în art. 162 NCPP că organul de urmărire penală sau instanța de judecată, odată cu restituirea obiectelor și înscrisurilor din această categorie, obligă persoana căreia i-au fost restituite, să le păstreze până la soluționarea definitivă a cauzei.
Din reglementarea dată de legiuitor prin art. 162 NCPP, cu privire la bunurile și înscrisurile ridicate cu ocazia efectuării percheziției de către organele judiciare și care constituie mijloc de probă rezultă un dublu scop al acestei activități.
În primul rând se face precizarea că aceste obiecte și înscrisuri ridicate servesc ca mijloace de probă, atât pentru dovedirea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, cât și pentru identificarea persoanei care a săvârșit-o și cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.
În al doilea rând, legiuitorul prevede în art. 162 alin. (5) NCPP că o parte din aceste bunuri și înscrisuri ce servesc ca mijloc de probă, pot fi restituite persoanei căreia îi aparțin. De regulă, în acest mod în practica judiciară se realizează și recuperarea în natură a prejudiciului produs prin infracțiune sau a unei părți din acesta.
În unele cazuri, obiectele și înscrisurile ce constituie mijloace de probă, ridicate cu ocazia efectuării percheziției, deși au valoare pentru recuperarea prejudiciului, vor putea fi puse și sub sechestru. Astfel, potrivit art. 167 NCPP, obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă sunt dintre acelea arătate în art. 252 alin. (2) NCPP și dacă nu este cazul a fi restituite, se conservă sau se valorifică potrivit dispozițiilor acestui articol. Cu alte cuvinte, legiuitorul obligă organele de urmărire penală sau instanța de judecată care a procedat la ridicarea obiectelor și înscrisurilor într-o cauză penală, să ia toate măsurile prin care să se asigure conservarea și valorificarea acestora. Prin prevederile art. 252 alin. (2) NCPP se instituie ridicarea în mod obligatoriu a obiectelor care fac parte din categoria bunurilor perisabile, obiectelor din metale sau pieselor prețioase, mijloacelor de plată străine, titlurilor de valoare interne, obiectelor de artă și de muzeu, colecțiilor de valoare, precum și sumelor de bani care fac obiectul sechestrului.
Capitolul III
Particularitățile efectuării percheziției în cazul unor categorii de infracțiuni
Secțiunea I
Aspecte specifice privind percheziția în cazul infracțiunilor contra vieții
Viața reprezintă un atribut esențial al omului, un drept fundamental al acestuia, ocupând un loc primordial în stabilirea măsurilor de protecție. Astfel, acest atribut se află în centrul preocupărilor internaționale, precum și în cel al reglementărilor legale naționale.
Aceste infracțiuni contra vieții au o frecvență mai ridicată în raport cu alte categorii de infracțiuni, fiind săvârșite prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente. De asemenea, acestea prezentă un ridicat grad generic de pericol social determinat de importanța valorilor sociale ce constituie obiectul protecției penale.
În cazul infracțiunilor de omor este pusă în pericol viața persoanei, care reprezintă cel mai important atribut al acesteia, dar acest atribut – viața – „interesează nu numai persoana victimei, ci persoana în general, deoarece fără respectarea vieții persoanei nu poate fi concepută, atât existența pașnică a colectivității, cât și conviețuirea membrilor acesteia”.
Aspecte specifice ale percheziției în cazul omorului
În cazul omorului, printre activitățile de urmărire penală efectuate de organele de cercetare penală, se numără și efectuarea percheziției.
Organele de urmărire penală trebuie să respecte toate regulile de tactică criminalistică referitoare la efectuarea percheziției, începând cu modul de pătrundere în locuința persoanei suspectate de săvârșirea infracțiunii de omor și terminând cu ridicarea obiectelor găsite în locuința respectivă.
Această activitate a percheziției este una de maximă urgență, întrucât efectuarea percheziției la persoanele bănuite poate conduce la descoperirea obiectelor și instrumentelor care au servit la comiterea infracțiunii de omor – arme de foc, cuțite, topoare –, cât și a bunurilor sau valorilor produs al infracțiunii, cadavrelor sau părților din acestea, dar și a persoanelor care se sustrag urmăririi penale ori judecății.
Nu de puține ori, practica judiciară a demonstrat că obiectele, înscrisurile, valorile, cadavrele ori resturile de cadavru pot fi descoperite în cele mai neașteptate locuri.
Organele de urmărire penală trebuie să caute obiectele, bunurile și valorile care au aparținut victimei și de care aceasta a fost deposedată, întrucât acestea pot să dovedească mobilul și scopul infracțiunii. Se pot descoperi înscrisuri, precum bilete sau scrisori de amenințare, care să evidențieze relația dintre infractor și victimă.
De o mare atenție trebuie să se bucure căutarea obiectelor de îmbrăcăminte și încălțăminte ale persoanei la care se efectuează percheziția și care au corespondent în urmele descoperite la fața locului. Ulterior, prin constatarea tehnico – științifică, traseologică se va putea stabili cu certitudine dacă firele textile găsite la fața locului au făcut sau nu corp comun cu obiectele de îmbrăcăminte ridicate de la percheziție, ori dacă urmele de încălțăminte – ridicate cu aceeași ocazie – au fost formate de încălțămintea găsită asupra persoanei bănuite.
Uneori, scopul percheziției vizează descoperirea unor substanțe toxice, a unor recipiente care poartă astfel de urme, a instrumentelor – ace, seringi, etc – care dovedesc proveniența acestora. Alteori scopul principal al percheziției îl constituie descoperirea de cadavre ori părți din acestea.
O atenție deosebită se va acorda și mijloacelor de transport aflate la domicliul persoanei bănuite de săvârșirea omorului, întrucât se poate stabili corepondența dintre acestea și urmele găsite la locul comiterii omorului, în cazul în care acestea există.
Descoperirea de către organele de urmărire penală a tuturor acestor obiecte contribuie la identificarea autorului faptei, dar și la dovedirea activității infracționale desfășurate de acesta.
În cazul săvârșirii infracțiunii de omor, percheziția se va efectua atât la domiciliul persoanei bănuite de comiterea infracțiunii, cât și la domiciliul victimei, mai ales în situația în care aceasta a dispărut și organele de urmărire penală dețin indicii că omorul este cauza dispariției.
Nu în ultimul rând, organele de urmărire penală trebuie să acorde o importanță deosebită fixării rezultatelor percheziției, astfel încât acestea să fie în conformitate cu dispozițiile legii procesuale penale.
Secțiunea a II-a
Efectuarea percheziției în cazul infracțiunilor contra patrimoniului
Infracțiunile contra patrimoniului reprezintă categoria cel mai des întâlnită în viața de zi cu zi, căpătând amploare tot mai mare odată cu modificările intervenite în plan socio-economic, aceste infracțiuni constituind, încă din cele mai vechi timpuri, o problemă pentru societate.
Infracțiunile contra patrimoniului privesc acțiunea ilicită a făptuitorului, și nu poziția juridică a victimei, adică dacă acesta este proprietar, posesor, deținător precar, etc.
Aceste infracțiuni sunt cuprinse atât în Codul penal din 1968, cât și în Noul Cod penal sub titlul generic "Infracțiuni contra patrimoniului".
§1. Aspecte specifice privind efectuarea percheziției în cazul infracțiunilor de furt și tâlhărie
Ocrotirea patrimoniului prin normele dreptului penal a constituit dintotdeauna un obiectiv prioritar al oricărui sistem de drept, patrimoniul reprezentând o componentă importantă a vieții de zi cu zi a oricărei persoane fizice sau juridice, de care depinde atât satisfacerea cerințelor curente, dar mai ales prosperitatea, la nivel individual, precum și micro sau macro-social.
În cazul acestor două infracțiuni, de furt și de talhărie, efectuarea percheziției de către organele de urmărire penală constituie o activitate de mare importanță, reprezentând un mijloc prin care se poate dovedi vinovăția făptuitorilor.
În ceea ce privește pregătirea percheziției, organele de urmărire penală trebuie să determine, în primul rând, scopul acesteia, acordând importanță obținerii de informații referitoare la amplasarea imobilului unde se va efectua percheziția, la stabilirea locurilor pe unde percheziționatul ar putea să fugă, la vecini etc.
Scopul percheziției îl reprezintă descoperirea obiectelor, valorilor și bunurilor sustrase, dar și a instrumentelor sau armelor care au fost utilizate în comiterea acestor infracțiuni.
O atenție deosebită se va acorda obiectelor de îmbrăcăminte sau de încălțăminte purtate de făptuitor în momentul săvârșirii infracțiunii, întrucât se poate stabili corespondența dintre acestea și eventualele urme lăsate la fața locului.
Odată cu efectuarea percheziției, organele de urmărire penală pot descoperi, de asemenea, bunuri deținute contrar dispozițiilor legale, precum arme sau substanțe toxice ori stupefiante, dar și bunuri care au făcut obiectul unor furturi comise anterior.
Modul de efectuare a percheziției este cunoscut, cu precizarea că, în lumina noilor reglementări, la această activitate participă și apărătorul celui în cauză. Lipsa apărătorului nu împiedică desfășurarea activității dacă acesta a fost încunoștințat despre data și locul percheziției.
Se impune ca regulile de tactică criminalistică să fie respectate: pătrunderea în locul de percheziționat, legitimarea șefului echipei și arătarea scopului – cu prezentarea mandatului de percheziție – identificarea percheziționatului și a celorlalte persoane, supravegherea atentă a acestora – după ce în prealabil au fost, obligatoriu, percheziționate corporal – căutarea sistematică în toate dependințele și anexele, arătarea obiectelor, înscrisurilor și valorilor descoperite martorilor asistenți și celor participanți – și însemnarea lor spre neschimbare – materializarea corectă a rezultatelor percheziției în cuprinsul procesului verbal ș.a.
Există, însă, cazuri când se impune repetarea activității de percheziție, întrucât nu mereu, prima percheziție se soldează cu un rezultat pozitiv, în practica judiciară fiind semnalate cazuri când, după efectuarea percheziției, infractorii au readus bunurile furate ori tâlhărite în locuință.
De asemenea, pentru obținerea unor rezultate favorabile, organele de urmărire penală pot pregăti și efectua percheziții simultane.
§2. Practică judiciară nepublicată
Percheziții domiciliare în cazul unei infracțiuni de furt
Procurorii Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism –Structura Centrală, împreună cu ofițeri de poliție judiciară din cadrul I.G.P.R – Direcția de Investigații Criminale și Serviciile de Investigații Criminale Mehedinți și Timiș, în cooperare cu autoritățile din Franța, au efectuat un număr de 10 percheziții domiciliare pe raza județelor Mehedinți și Timiș, în cadrul unei acțiuni vizând destructurarea unei grupări infracționale organizate, specializate în infracțiuni de furt din locuințe și sediile/depozitele unor societăți comerciale aflate pe teritoriul Franței.
3.1. Unul dintre hangarele în care se aflau bunurile furate
Acțiunea a fost efectuată în cadrul unei cereri de comisie rogatorie formulată de autoritățile judiciare din Franța.
În cauză există suspiciunea rezonabilă ca membrii grupării, cetățeni români, au comis în baza aceleiași rezoluții infracționale, în perioada octombrie 2013 – ianuarie 2014, peste 100 de furturi din locuințe și de la sediile/depozitele mai multor societăți comerciale. Astfel, membrii grupării acționau în cursul nopții, în localități aflate una în apropierea celeilalte și accesibile de pe același drum național, și vizau instrumente electrice portabile, utilaje de dimensiuni mici, carburant și alte bunuri aflate în hangare, dependințe ale caselor de locuit și depozite agricole.
3.2. Bunurile găsite în hangarele, dependințele caselor de locuit și depozitele agricole
Bunurile sustrase erau transportate cu autovehicule furate care erau ulterior
abandonate în zone forestiere. Prejudiciul cauzat prin activitatea infracțională a fost de 600.000 euro.
Suportul de specialitate a fost asigurat de către Direcția Operațiuni Speciale, iar acțiunea a fost efectuată cu sprijinul Serviciului pentru Acțiuni Speciale. La activități au participat și reprezentanți ai autorităților judiciare din Franța.
Secțiunea a III-a
Efectuarea percheziției în cazul infracțiunilor de trafic și consum ilicit de droguri
§1. Aspecte specifice
Producția și traficul ilicit de droguri reprezintă una din formele cele mai active de manifestare a crimei organizate transnaționale. Profiturile obținute din aceste activități ilicite au făcut să apară numeroase bande criminale care pun în centrul preocupărilor lor producția și traficul de droguri.
Traficul ilicit de droguri reprezintă un mecanism ce implică producția, comercializarea, transportul, distribuirea și vânzarea. Din această cauză, acțiunile organelor judiciare specializate în lupta antidrog trebuie să vizeze toate aceste stadii.
Există, însă, țări unde aceste activități se desfășoară sub privirile autorităților, întrucât aceste grupări criminale posedă mii de hectare de pământ arabil unde cultivă plante opiacee. Pe lângă aceste culturi, ele angajează oameni pentru întregul proces de fabricare a drogurilor, specialiști în chimie și în informatică, grupuri de protecție, dispunând inclusiv de mijloace de transport, precum elicoptere și minisubmarine, necesare desfășurării activităților infracționale.
Cercetările organelor judiciare nu trebuie să se limiteze la reținerea și arestarea unui singur infractor și la confiscarea drogurilor deținute de acesta, obiectivul lor trebuie să fie destrămarea întregii rețele de distribuție a drogurilor. Acest obiectiv nu poate fi realizat decât dacă organele judiciare probează activitatea infracțională a tuturor persoanelor care fac parte din respectiva rețea de distribuție.
La nivel național, competența exclusivă de cercetare și efectuare a urmăririi penale în cazul infracțiunilor de trafic și consum ilicit de droguri aparține procurorilor specializați din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT), care dispun efectuarea actelor de cercetare penală prin ofițerii și agenții de poliție judiciară special desemnați în acest scop de către Ministerul Afacerilor Interne, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, competența de judecată în primă instanță a acestor infracțiuni revenind tribunalului.
În activitatea de anchetare a infracțiunilor de trafic și consum ilicit de droguri, atunci când există indicii privind existența drogurilor ascunse în anumite locuri, a traficanților sau consumatorilor de droguri care se sustrag de la urmărire sau sunt căutați de organele judiciare, se procedează la efectuarea de percheziții domiciliare. Totodată percheziția se efectuează atunci când există indicii că într-o locuință s-a comis sau se pregătește comiterea unei infracțiuni legate de droguri.
Astfel, pentru efectuarea unei percheziții domiciliare, se impune obținerea unui mandat de percheziție emis de către judecătorul de drepturi și libertăți la adresa unde urmează a se efectua aceasta.
Infracțiunile de trafic și consum ilicit de droguri sunt de competența exclusivă a procurorului, însă în situația în care acesta nu poate participa la efectuarea percheziției, va delega în scris organele de poliție cu efectuarea acesteia.
Organele judiciare trebuie să țină cont de stadiul cercetărilor și să aleagă cu multă grijă momentul efectuării percheziției, astfel încât să existe convingerea că se pot obține probe necesare soluționării cauzei.
De asemenea, organele judiciare trebuie să acorde o importanță deosebită persoanei ce urmează a fi percheziționată, încercând să obțină informații referitoare la modul de viață al acesteia, la locurile pe care le frecventează, la oamenii în compania cărora își petrece timpul, precum și pasiunile ori viciile acesteia.
Potrivit practicii judiciare, persoanele implicate în traficul și consumul ilicit de droguri își desfășoară activitatea în zone ferite de privirile indiscrete, păzite adesea de oameni armați, care nu ezită să folosească violența împotriva celor care sunt pe cale să le descopere activitățile ilicite. Din acest motiv, apropierea de locul unde urmează a se efectua percheziția presupune, din partea organelor judiciare, o pregătire minuțioasă, dar și măsuri capabile care să anihileze acțiunile de împiedicare a pătrunderii în locul respectiv.
Înainte de efectuarea percheziției, organele judiciare trebuie să supravegheze zona, iar pătrunderea în locul respectiv trebuie să fie rapidă astfel încât să nu se dea posibilitatea persoanelor care se găsesc acolo să fugă sau să ascundă drogurile ori alte mijloace de probă importante în cauză, precum bani, înscrisuri sau alte obiecte.
Perchezițiile efectuate de organele judiciare în cazul infracțiunilor la regimul drogurilor vizează atingerea următoarelor obiective:
descoperirea de droguri sau produse ori substanțe toxice;
descoperirea de instalații sau aparatură folosite pentru producerea, condiționarea sau
experimentarea drogurilor;
descoperirea de materii prime sau produși intermediari, inclusiv substanțe folosite la
producerea și rafinarea drogurilor;
prinderea unor traficanți de droguri care se ascund într-un anumit loc;
identificarea și ridicarea unor înscrisuri privitoare la modul de procurare a drogurilor,
proveniența acestora, persoanele implicate;
descoperirea unor bunuri sau valori obținute în urma valorificării drogurilor provenite din
traficul ilicit;
descoperirea altor bunuri sau valori deținute contrar dispozițiilor legale în vigoare: arme,
muniții, materiale explozive, monede falsificate.
După pătrunderea în locuință, organele judiciare își vor declina calitatea și vor prezenta mandatul de percheziție, după care, în mod obligatoriu, vor percheziționa corporal, toate persoanele găsite în locuința respectivă, întrucât asupra acestora se poate găsi o parte din drogurile care fac obiectul traficului ilicit, dar și arme de foc sau albe, cu care pot fi atacați cei care efectuează percheziția.
În activitatea practică a organelor judiciare au existat cazuri când consumatorii de droguri, percheziționați de organele judiciare, își plasează dozele cu drog, așa-numitele "bile" cu heroină, în cavitatea bucală, sub limbă, iar în momentul percheziționării, aceștia înghit drogurile, lucru care le poate fi fatal.
În cazul în care există indicii temeinice că o persoană transportă droguri ascunse în corpul său, pe baza consimțământului scris, organul de urmărire penală dispune efectuarea unor examene medicale, în vederea depistării acestora. În caz de refuz, se va solicita autorizarea procurorului, care va menționa și unitatea medicală ce urmează să efectueze aceste investigații medicale.
Actele în care se consemnează rezultatele investigațiilor medicale, precum și cele în care acestea s-au efectuat se transmit de îndată procurorului sau, după caz, organului de urmărire penală care le-a solicitat.
Dacă la locul efectuării percheziției, organele judiciare găsesc toxicomani care se află în stare gravă, aceste persoane vor fi transportate de urgență la spital pentru a li se acorda îngrijirile medicale corespunzătoare. În procesul-verbal încheiat de organele judiciare în urma finalizării percheziției, se va face mențiune despre starea în care au fost găsite persoanele respective, precum și despre măsurile luate.
Organele judiciare vor percheziționa toate locurile unde drogurile pot fi ascunse, inclusiv anexele locuinței, vehiculele găsite în curtea acesteia și zonele învecinate, în anumite situații pentru detectarea drogurilor folosindu-se și câinii dresați.
Pe lângă droguri, pot fi găsite și alte corpuri delicte, precum seringi și fiole folosite și care conțin urme de drog, vase suspecte care au conținut droguri, resturi de țigări sau chiar înscrisuri care au legătură cu cauza cercetată de organele judiciare.
Dintre înscrisurile care, odată descoperite, pot ajuta organele judiciare la soluționarea cauzei amintim:
rețetele cu timbru sec în care sunt menționate diagnostice ireale;
caietele pentru evidența folosirii formularelor cu timbru sec;
registrele pentru evidența mișcării produselor și substanțelor stupefiante în farmacii;
actele de însoțire a transporturilor unor asemenea produse sau substanțe stupefiante și
ordinele de transport emise de conducerea unității;
procesele-verbale de distrugere a produselor și substanțelor toxice sau stupefiante
devenite necorespunzătoare din diverse motive;
procesele-verbale de restituire către farmacii a stupefiantelor neconsumate;
evidența toxicomanilor comunicată de unitățile sanitare;
alte evidențe specifice;
documentele întocmite cu prilejul intrării-ieșirii din țară a persoanelor cercetate pentru
trafic de droguri, inclusiv înscrisurile din care rezultă data intrării pe teritoriul național, punctul de frontieră, durata vizitei;
diferite însemnări în agende telefonice sau carnete ale persoanelor percheziționate.
Toate substanțele și produsele găsite de organele judiciare cu ocazia efectuării percheziției vor fi ridicate, ambalate și sigilate corespunzător, după care vor fi trimise pentru analiză laboratoarelor de specialitate.
Analiza acestora este impusă de faptul că unele substanțe pot fi confundate cu medicamente de uz general care au aceeași formă, mărime sau culoare, iar unele dintre produsele farmaceutice, deși conțin același stupefiant, apar în comerț sub denumiri diferite, în funcție de firma și țara în care au fost produse.
Rezultatele percheziției vor fi consemnate în procesul-verbal întocmit de organele
judiciare, care alături de fotografierea și înregistrarea pe bandă videomagnetică a locuinței, a persoanelor percheziționate și a drogurilor, ajută la soluționarea cauzei cercetate.
§2. Practică judiciară nepublicată
Percheziții la Penitenciarul Colibași într-un dosar de trafic de droguri
97e09edf-1a7c-464b-9f5e-1cc94c6f264a
Procurorii Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT) – Serviciul Teritorial Pitești, împreună cu ofițeri de poliție ai Serviciului Antidrog din cadrul Brigăzii de Combatere a Criminalității Organizate (BCCO) Pitești, Serviciului de Combatere a Criminalității Organizate Vâlcea, cu sprijinul Administrației Naționale a Penitenciarelor și Direcției Generale Anticorupție, au efectuat în total 46 de percheziții domiciliare, dintre care 38 în Penitenciarul Colibași și Spitalul Penitenciarului Colibași, patru în București, trei în municipiul Pitești la adresa unor cadre ale Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP) și una în comuna Costești din județul Vâlcea, pentru destructurarea unei grupări infracționale organizate, specializată în trafic de droguri de mare risc, care ar fi vândut în închisoare, cu ajutorul unor gardieni, peste un kilogram de heroină.
3.3. Penitenciarul Colibași, jud. Argeș
A fost vizată o grupare infracțională organizată, constituită din 15 membri, care ar fi avut ca îndeletnicire traficarea de droguri de risc și de mare risc într-un penitenciar. Peste 200 de agenți au descins în celule, în urma perchezițiilor fiind găsite 26 de doze de heroină, înscrisuri, telefoane mobile și accesorii pentru acestea, precum și săbii, confecționate artizanal în penitenciar și alte arme albe.
3.4. Imagine din interiorul penitenciarului
3.5. Telefoanele mobile găsite asupra deținuților cu ocazia efectuării perchezițiilor
Vânzarea heroinei ar fi fost imposibilă fără ajutorul paznicilor închisorii. Din primele informații obținute a rezultat că erau implicați 4 gardieni și 11 deținuți. Potrivit unor surse judiciare, printre traficanți se află un condamnat la 15 ani pentru omor (considerat liderul grupării), iar alții au ajuns la închisoare pentru înșelăciune, tentativă de omor, tâlhării și, bineînțeles, trafic de droguri.
Simultan, au fost efectuate percheziții și la domiciliile rudelor deținuților, unde au fost găsite și alte bunuri ce ar fi fost procurate în urma vânzării de droguri, precum și 1.200 de euro.
Din investigații a rezultat faptul că, în perioada august 2012 – februarie 2014, o parte dintre membrii grupării, aflați în libertate, ar fi achiziționat importante cantități de heroină de la persoane din municipiul București, pe care cu ajutorul unor gardieni din închisoare, le-ar fi introdus într-o unitate de deținere în schimbul unor sume de bani. Ulterior, drogurile erau porționate și comercializate, în incinta penitenciarului, contra unor servicii, țigări sau alte produse.
Anchetatorii au reușit capturarea a peste 500 de doze de heroină, iar cantitatea totală traficată în Penitenciarul Colibași, în perioada vizată de un an și jumătate, a fost estimată la peste un kilogram de heroină, în valoare de peste 100.000 de lei.
3.6. Heroina găsită asupra deținuților
La sediul Serviciului Teritorial Pitești al DIICOT urmează să fie audiate 27 de persoane pe numele cărora au fost emise mandate de aducere. Conform unor surse judiciare, printre cei care vor fi audiați de procurorii DIICOT se numără atât deținuți, cât și angajați de la Penitenciarul Colibași.
Percheziții au avut loc si in spitalul penitenciarului de unde deținuții consumatori făceau rost de seringi pentru droguri.
Procurorii efectuează cercetări în acest caz sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de inițiere, constituire, aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat, trafic de droguri de mare risc, introducerea de droguri într-un mediu de deținere, luare de mită, favorizarea infractorului și abuz în serviciu. Persoanele cercetate în cauză beneficiază de garanția legală și constituțională a prezumției de nevinovăție, suspecții riscând până la 20 de ani de închisoare.
Suportul de specialitate a fost asigurat de Direcția Operațiuni Speciale, Direcția de Informații și Protecție Internă și Serviciul Român de Informații, iar acțiunea a fost realizată cu sprijinul Jandarmeriei Române.
3.7. Imagine din afara penitenciarului. Acțiunea a fost realizată cu sprijinul Jandarmeriei Române
CONCLUZII
România a trecut, începând de la 1 februarie 2014, la un sistem legislativ nou din punct de vedere penal. Astfel, cele două Coduri, atât cel penal, cât și cel de procedură penală, care au intrat în vigoare, sunt de importanță capitală pentru orice român.
Este surprinzător faptul ca mass-media nu se preocupă prea tare de așa ceva: e drept, nu avem nici jurnaliști prea mulți cu studii de drept, însă ar trebui măcar să se vorbească și să se dezbată intens noile provocări și situațiile juridice generate de noua legislație aplicabilă în domeniul dreptului penal.
În privința temei de licență abordate, Noul Cod de procedură penală cuprinde modificări legislative utile care vin sa soluționeze unele dintre problemele cu care organele judiciare se confruntă in practică și reglementează mult mai detaliat această instituție a percheziției.
Percheziția este una dintre cele mai vechi metode de găsire a unor bunuri, valori sau înscrisuri, chiar în afara sistemului judiciar, în scopul recuperării acestora, dar și pentru a se face dovada că ele sunt deținute de persoana la care s-au găsit. Rolul particular al percheziției rezultă și din faptul că, în interesul major al justiției, organele judiciare au posibilitatea să efectueze acest act chiar și în condițiile în care, aparent, ar însemna o încălcare a inviolabilității domiciliului, a persoanei sau a secretului corespondenței, cum este cazul infracțiunilor flagrante, respectând, însă, prevederile legii. Este adevărat că principiile inviolabilității domiciliului și al persoanei trebuie să fie respectate, dar acest lucru poate fi realizat și prin posibilitatea asistării persoanei de către avocat, prevedere care acum este introdusă în mod expres în Noul Cod de procedură penală.
Spre deosebire de vechea reglementare în care legiuitorul clasifica percheziția în domiciliară și corporală, Noul Cod reglementează în mod expres și percheziția autovehiculelor și cea a sistemelor informatice. Ca element de noutate apare și instituția judecătorului de drepturi și libertăți, care în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia, soluționează în cursul urmăririi penale cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări privind măsurile preventive, măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter provizoriu, actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege, încuviințarea perchezițiilor, a folosirii tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii și administrarea anticipată a probelor. Acest lucru înseamnă că, în cursul urmăririi penale, orice măsură care ar putea să afecteze drepturile și libertățile părților este fie supusă, fie dispusă cenzurii judecătorului de drepturi și libertăți.
De asemenea, Noul Cod cuprinde dispoziții referitoare la posibilitatea persoanei de a fi asistată de un avocat pe parcursul efectuării percheziției, precum și la faptul că, în anumite situații expres prevăzute de lege, percheziția poate începe fără înmânarea copiei mandatului de percheziție, precum și fără informarea prealabilă privind posibilitatea solicitării prezenței unui avocat sau a unei persoane de încredere. Aceste modificări mi se par semnificative, prin intermediul lor scopul efectuării percheziției putând fi atins cu celeritate și eficiență.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Legislație
1. * * * Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/ 2003, publicată în M. Of. Nr. 767 din 31.10.2003
2. * * * Noul Cod de procedură penală (Legea nr. 135/2010, publicată
în M. Of., Partea I, nr. 486, din 15 iulie 2010, intrată în vigoare în 1 februarie 2014)
3. * * * Codul de procedură penală, publicat în B. Of. nr. 145-146 din 12 noiembrie 1968, republicat în M. Of. Nr. 78 din 30 aprilie 1997
4. * * * Noul Cod penal (Legea nr. 286/ 2009, publicată în M. Of.,
Partea I nr. 510 din 24 iulie 2009)
5. * * * Codul penal, adoptat prin Legea nr. 15/1968 (B. Of., nr. 79-
79bis din 21 iunie 1968) republicat în M. Of., nr. 65 din 16 aprilie 1997
6. * * * Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, modificată și completată prin Legea nr. 522/2004
7. * * * Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 279 din 21 aprilie 2003
8. * * * Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism
9. * * * Legea nr. 255/ 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în M. Of. nr. 515 din 14 august 2013
10. * * * Ordonanța de urgență nr. 195/ 2002 privind circulația pe drumurile publice, cu modificările și completările ulterioare
II. Tratate, studii, monografii
1. Aionițoaie Constantin, Bercheșan Vasile, Boțoc Ioan – Percheziția, în Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpați, Craiova, 1992
2. Bercheșan Vasile – Cercetarea penală (Criminalistică – Teorie și practică). Îndrumar complet de cercetare penală, Editura Icar, București, 2002
3. Bercheșan Vasile – Metodologia investigării infracțiunilor, Editura Paralela 45, Pitești, 1998
4. Ciopraga Aurel – Criminalistică. Tratat de tactică, Editura Gama, Iași, 1996
5. Coroiu Viorel, Panfil Georgică – Criminalistică. Elemente de tactică și metodică, Editura EstFalia, București, 2008
6. Dascălu Ioan, Ștefan Cristian-Eduard, Țupulan Marin Claudiu – Percheziția judiciară, Editura Sitech, Craiova, 2008
7. Dascălu Ioan (coord.) și colectiv – Organizația criminală a drogurilor, Editura Sitech, Craiova, 2008
8. Dobrinescu Ion – Infracțiuni contra vieții persoanei, Editura Academiei Române, București, 1987
9. Dongoroz Vintilă – Curs de procedură penală, nr.44
10. Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Antoniu George, Bulai Constantin, Iliescu Nicoleta, Stănoiu Rodica– Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, Vol. I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1975
11. Drăghici Constantin, Ștefan Cristian-Eduard – Tactica efectuării percheziției și a ridicării de obiecte și înscrisuri, Editura Sitech, Craiova, 2006
12. Grofu Nicolae, Tăut Ioan-Liviu și Coroiu Viorel – Manual de tactică criminalistică. Curs universitar, Editura EstFalia, București, 2011
13. Levasseur Georges, Chavanne Albert – Droit pénal et procédure pénale, Paris, Sirey, 1972
14. Lorincz Anca-Lelia – Drept procesual penal – Curs universitar – , ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2011.
15. Mircea Ion – Criminalistică, Editura Lumina Lex, 2002
16. Neagu Ion – Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997
17. Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru – Drept penal. Partea specială, Editura ALL
Beck, București, 2002
18. Pop Traian – Drept procesual penal, Vol. III, Editura Topografia Națională S.A. Cluj, 1947
19. Paraschiv Carmen Silvia, Damaschin Mircea – Drept procesual penal. Parte generală, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2004
20. Radu Gianina-Anemona – Drept procesual penal. Partea generală, Editura C. H. Beck, 2013.
21. Ruiu Marin – Criminalistică, Editura Universul juridic, București, 2013
22. Sava Alexandru – Aprecierea probelor în procesul penal, Editura Junimea, Iași, 2002
23. Stancu Emilian – Criminalistică, vol. II, Editura Actami, București, 1997
24. Stancu Emilian – Tratat de criminalistică, Editura Actami, București, 2001.
25. Stancu Emilian – Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2002
26. Stancu Emilian – Criminalistică, ed. a V-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2010
27. Tanoviceanu Ion – Tratat de drept și de procedură penală, vol. IV
28. Udroiu Mihail – Procedură penală. Partea generală. Noul cod de procedură penală, Editura C. H. Beck, București, 2014
29. Văduva Nicolae – Criminalistică. Curs universitar de tactică și metodică, Editura Universitaria, 2004, p. 93
30. Voicu Corina, Uzlău Andreea Simona, Tudor Georgiana, Văduva Victor – Noul Cod de procedură penală. Ghid de aplicare pentru practicieni, Editura Hamangiu, București, 2014
31. Volonciu Nicolae – Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
32. Volonciu Nicolae – Tratat de procedură penală. Parte generală, Vol. I, Editura Paideia, București, 1993
33. Volonciu Nicolae – Tratat de procedură penală, vol. II, Editura Michaela
Press, București, 2001.
III. Surse internet
1. http://www.criminalitatea-informatica.ro/tehnici-de-investigare/efectuarea-verificarilor-si-perchezitiilor-in-mediul-informatic/
2. http://www.diicot.ro/index.php/arhiva/1064-comunicat-de-presa2-26-03-2014
3. http://www.diicot.ro/index.php/arhiva/1035-comunicat-de-presa-26-02-2014
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Legislație
1. * * * Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/ 2003, publicată în M. Of. Nr. 767 din 31.10.2003
2. * * * Noul Cod de procedură penală (Legea nr. 135/2010, publicată
în M. Of., Partea I, nr. 486, din 15 iulie 2010, intrată în vigoare în 1 februarie 2014)
3. * * * Codul de procedură penală, publicat în B. Of. nr. 145-146 din 12 noiembrie 1968, republicat în M. Of. Nr. 78 din 30 aprilie 1997
4. * * * Noul Cod penal (Legea nr. 286/ 2009, publicată în M. Of.,
Partea I nr. 510 din 24 iulie 2009)
5. * * * Codul penal, adoptat prin Legea nr. 15/1968 (B. Of., nr. 79-
79bis din 21 iunie 1968) republicat în M. Of., nr. 65 din 16 aprilie 1997
6. * * * Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, modificată și completată prin Legea nr. 522/2004
7. * * * Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 279 din 21 aprilie 2003
8. * * * Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism
9. * * * Legea nr. 255/ 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în M. Of. nr. 515 din 14 august 2013
10. * * * Ordonanța de urgență nr. 195/ 2002 privind circulația pe drumurile publice, cu modificările și completările ulterioare
II. Tratate, studii, monografii
1. Aionițoaie Constantin, Bercheșan Vasile, Boțoc Ioan – Percheziția, în Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpați, Craiova, 1992
2. Bercheșan Vasile – Cercetarea penală (Criminalistică – Teorie și practică). Îndrumar complet de cercetare penală, Editura Icar, București, 2002
3. Bercheșan Vasile – Metodologia investigării infracțiunilor, Editura Paralela 45, Pitești, 1998
4. Ciopraga Aurel – Criminalistică. Tratat de tactică, Editura Gama, Iași, 1996
5. Coroiu Viorel, Panfil Georgică – Criminalistică. Elemente de tactică și metodică, Editura EstFalia, București, 2008
6. Dascălu Ioan, Ștefan Cristian-Eduard, Țupulan Marin Claudiu – Percheziția judiciară, Editura Sitech, Craiova, 2008
7. Dascălu Ioan (coord.) și colectiv – Organizația criminală a drogurilor, Editura Sitech, Craiova, 2008
8. Dobrinescu Ion – Infracțiuni contra vieții persoanei, Editura Academiei Române, București, 1987
9. Dongoroz Vintilă – Curs de procedură penală, nr.44
10. Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Antoniu George, Bulai Constantin, Iliescu Nicoleta, Stănoiu Rodica– Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, Vol. I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1975
11. Drăghici Constantin, Ștefan Cristian-Eduard – Tactica efectuării percheziției și a ridicării de obiecte și înscrisuri, Editura Sitech, Craiova, 2006
12. Grofu Nicolae, Tăut Ioan-Liviu și Coroiu Viorel – Manual de tactică criminalistică. Curs universitar, Editura EstFalia, București, 2011
13. Levasseur Georges, Chavanne Albert – Droit pénal et procédure pénale, Paris, Sirey, 1972
14. Lorincz Anca-Lelia – Drept procesual penal – Curs universitar – , ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2011.
15. Mircea Ion – Criminalistică, Editura Lumina Lex, 2002
16. Neagu Ion – Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997
17. Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru – Drept penal. Partea specială, Editura ALL
Beck, București, 2002
18. Pop Traian – Drept procesual penal, Vol. III, Editura Topografia Națională S.A. Cluj, 1947
19. Paraschiv Carmen Silvia, Damaschin Mircea – Drept procesual penal. Parte generală, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2004
20. Radu Gianina-Anemona – Drept procesual penal. Partea generală, Editura C. H. Beck, 2013.
21. Ruiu Marin – Criminalistică, Editura Universul juridic, București, 2013
22. Sava Alexandru – Aprecierea probelor în procesul penal, Editura Junimea, Iași, 2002
23. Stancu Emilian – Criminalistică, vol. II, Editura Actami, București, 1997
24. Stancu Emilian – Tratat de criminalistică, Editura Actami, București, 2001.
25. Stancu Emilian – Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2002
26. Stancu Emilian – Criminalistică, ed. a V-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2010
27. Tanoviceanu Ion – Tratat de drept și de procedură penală, vol. IV
28. Udroiu Mihail – Procedură penală. Partea generală. Noul cod de procedură penală, Editura C. H. Beck, București, 2014
29. Văduva Nicolae – Criminalistică. Curs universitar de tactică și metodică, Editura Universitaria, 2004, p. 93
30. Voicu Corina, Uzlău Andreea Simona, Tudor Georgiana, Văduva Victor – Noul Cod de procedură penală. Ghid de aplicare pentru practicieni, Editura Hamangiu, București, 2014
31. Volonciu Nicolae – Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
32. Volonciu Nicolae – Tratat de procedură penală. Parte generală, Vol. I, Editura Paideia, București, 1993
33. Volonciu Nicolae – Tratat de procedură penală, vol. II, Editura Michaela
Press, București, 2001.
III. Surse internet
1. http://www.criminalitatea-informatica.ro/tehnici-de-investigare/efectuarea-verificarilor-si-perchezitiilor-in-mediul-informatic/
2. http://www.diicot.ro/index.php/arhiva/1064-comunicat-de-presa2-26-03-2014
3. http://www.diicot.ro/index.php/arhiva/1035-comunicat-de-presa-26-02-2014
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Perchezitia – Procedeu Probatoriu In Procesul Penal (ID: 128926)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.