Perceptii, Sensuri Si Realitate In Comunicarea Interculturala

LUCRARE DE LICENȚĂ

PERCEPȚII, SENSURI ȘI REALITATE IN COMUNICAREA INTERCULTURALA

CUPRINS

INTRODUCERE: Importanța temei

Capitolul I: CONCEPTUL DE COMUNICARE INTERCULTURALĂ

Scurt istoric

Începuturile și dezvoltarea comunicării interculturale

Multiculturalitate

Metisajul cultural

Transculturalitate

Interculturalitate

Capitolul II: ETNOCENTRISMUL ȘI COMUNICAREA INTERCULTURALĂ

2.1 Etnocentrismul ca problemă a comunicării interculturale

Poporul – un construct cultural

Alteritatea ca distanță interculturală

Capitolul III: ELEMENTE PERCEPTUALE ÎN COMUNICAREA INTERCULTURALĂ

Capitolul IV: ELEMENTE SOCIO-CULTURALE

4.1 Elementele socio-culturale în percepția socială

4.2 Credință/valori/sisteme de atitudini

4.3 Viziunea asupra lumii

4.4 Elemente ale concepției despre lume

4.5 Organizarea socială

4.6 Familia

4.7 Școala/sisteme de educație instituționalizată

4.8 Procesele verbale

4.9 Comunitatea

4.10 Concepția religioasă

4.10.1 Creștinismul și impactul său intercultural

4.10.2 Religia ca element definitoriu al culturii

Capitolul V: LIMBAJELE COMUNICĂRII INTERCULTURALE ȘI REALITATEA

5.1 Comunicarea verbală

5.1.1 Avantaje ale comunicării verbale

5.1.2 Dezavantaje ale comunicării verbale

5.2 Comunicarea non-verbală

Capitolul VI: ȘOCUL CULTURAL ȘI ADAPTAREA INTERCULTURALĂ

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

Introducere

Comunicarea interculturală reprezintă contactul dintre oameni de diferite culturi. Pentru ca această comunicare sa fie posibilă este nevoie de mult mai mult decât înțelegerea normelor unui grup, ea presupune acceptarea și tolerarea diferențelor.

Deși se vorbește din ce în ce mai mult despre interculturalitate, am considerat că ar fi indicat să discutăm despre diferitele aspecte și definirea abstractă a termenului, în evoluția sa istorică, fiindcă domeniul în cauză nu dispune de o istorie proprie. Cărțile de specialitate nu acordă o importanță deosebită istoriei comunicării interculturale, cu toate că aceasta există din cele mai vechi timpuri.

În legatură cu sursele folosite pentru realizarea acestui proiect, acestea au fost în mare parte de origine engleză, greu de găsit pe piața românească care nu este prea bine dezvoltată din punct de vedere al resurselor materiale despre interculturalitate. Punctul de plecare a fost lucrarea lui William B. Hart II, A Brief Histoy of Intercultural Communication: A Paradigmatic Approach, apărută în 1996, de unde am preluat teoria dezvoltării științifice a lui Kuhn și modul în care aceasta se reflectă asupra domeniului interculturalității, deși Hart se oprește odată cu construirea teoriei în anii `80, considerând că la acea dată interculturalitatea nu se putea înscrie în rândul științelor normale mature.

A vorbi despre comunicarea interculturală în ziua de astăzi, când oamenii pot fi în contact cu ceilalți printr-un singur click de internet, cu ajutorul telefoniei mobile sau al mass-mediei, când știrile circulă mult mai repede decât prin mijloacele tradiționale, înseamnă a dori să ne cunoaștem mai bine semenii, să-i toleram, să-i înțelegem și să-i acceptăm, și comunicarea dintre noi să fie mai eficientă.

În ziua de azi, oamenii sunt supuși unor schimbări rapide și interacțiunea dintre ei capătă noi dimensiuni. Contactul și comunicarea cu alte culturi sunt caracteristicile dominante ale lumii moderne, oamenii parcă nu mai pot trăi fără avantajele tehnologiei, fără a putea lua legătura rapid cu persoana din celălalt capăt al țării, fără a putea ține o conferință de tip video, fără a putea ști care sunt ultimele știri de la Roma sau ultimele tendințe în modă. Toate aceste contacte cu ceilalți oameni, indiferent de scopurile avute (fie ele economice, politice sau culturale), ne călăuzește spre un mod de comunicare mai deschis, adică spre o comunicare interculturală.

Comunicarea cu ajutorul tehnologiei i-a unit și mai mult pe oameni, nefiind nevoie de apropiere, de contact fizic. Marshal McLuhan a introdus noțiunea de global village, luând în considerare faptul că tehnologia ne permite să intrăm în contact, să experimentăm și alte culturi decât pe cea proprie. În momentul când oamenii din diferite culturi intră în contact unii cu ceilalți, în diverse circumstanțe și din diferite motive, aceștia aduc cu sine, fără a realiza insă acest lucru, caracteristicile, tehnicile de prezentare și comunicare caracteristice culturii lor. Diferențele dintre aceste elemente specifice și necunoașterea sau neacceptarea lor sunt, cel mai adesea, cauzele unor dificultăți, nereușite, chiar conflicte ce duc la comunicări ineficiente. Însemnătatea studierii comunicării interculturale cuprinde toate aspectele ce țin de modul nostru de a ne trăi viața dar și de a interacționa unii cu alții.

Această lucrare dorește să se concentreze asupra comunicării interculturale, ca știință socială, de la începuturile sale până la primele teorii, un demers ce a întâmpinat multe greutăți (de la metodă de cercetare la lipsa materialelor, a informațiilor, a cărților de specialitate, unele dintre acestea abordând comunicarea interculturală doar dintr-un anumit punct de vedere), dar se vrea a fi un punct de pornire pentru cei interesați de comunicare, cultură și interacțiunea cu oamenii.

Pentru a înțelege cât mai bine ce înseamnă interculturalitatea, este imperios necesar să luăm în considerare rolul foarte important al contextului în relațiile intra- și extra-culturale, legătura multilaterală între cultură și comunicare, complexitatea și tensiunile implicate în relațiile interculturale. Toate aceste elemente ce vor fi abordate în acest proiect speră să vă îndemne la reflectare, flexibilitate și sensibilitate în comunicarea interculturală.

I. Conceptul de comunicare interculturală

Comunicarea interculturală atât ca sintagmă, cât și ca disciplină, a apărut relativ recent. Bineînțeles că și în trecut au avut loc întâlniri între oameni care aparțineau unor culturi diferite, însă aceste întâlniri au avut un caracter limitat. În zilele noastre, comunicarea interculturală este un fenomen generalizat, o experiență pe care, într-o anumită măsură, o trăiește oricare om. Întâlnirea cu un om dintr-o cultură străină se produce chiar și pentru cel mai puțin dispus să colinde lumea. E suficient să deschizi radioul, sa manevrezi telecomanda televizorului sau să navighezi pe internet pentru ca lumea, cu diversitatea ei culturală, să te copleșească. Ca materie de studiu, comunicarea culturală a apărut pe de o parte, din necesitatea clarificării teoretice a unei noi realități, și pe de altă parte, de a oferi un anumit suport practic în vederea unui comportament adecvat la întâlnirea cu străinul.

Până la realizarea unei discipline sau a unui grup de discipline care să studieze comunicarea interculturală au existat numeroase descrieri ale experienței de a trăi pentru un timp în cadrul unei culturi străine. În acest sens există și o literatură vastă și fascinantă, plină de reflecții profunde și de descrieri tulburătoare ale contactului cu o altă lume. În afara acestor scrieri, care țin mai degrabă de literatură decât de știință, anumite aspect ale comunicării interculturale au fost tratate, înca din secolul al IXX-lea în cadrul unor discipline precum antropologia, etnologia, filosofia istoriei și istoria culturii.

Tematizarea explicită a comunicării interculturale a fost făcută pentru prima dată de etnologul și semioticianul american T. H. Hall. Conceptul de „intercultural communication” a apărut pentru prima dată în lucrarea sa The Silent Language, publicată în 1959, și a cunoscut o largă răspândire.În analiza culturii pe care o întreprinde, cercetătorul american pleacă de la un

model semiotic. În concepția sa, partenerii de dialog folosesc nu doar limbajul, ci și mai multe expresii nonverbale, precum tonul, mimica, gesturile. În orice cultură, negația, afirmația, permisiunea, interdicția, uimirea, etc. sunt însoțite de gesturi, de expresii faciale și tonuri

O dată creat și pus în circulație, termenul „intercultural” devine un termen inflaționist, sau ține deja de o anumită modă. Prin „comunicare interculturală” el desemnează apartenența protagoniștilor unui proces de comunicare la culturi diferite. „Interculturale sunt toate acele raporturi în care participanții nu se raportează exclusiv la propriile lor coduri, convenții, puncte de vedere și forme de comportament, ci în care vor fi descoperite alte coduri, convenții, puncte de vedere și forme de comportament. În plus, acestea sunt trăite și/sau definite ca străine.”

Pe lângă „comunicare interculturală” în literatura de specialitate se mai folosește și conceptul de „comunicare internațională”. Însă nu trebuie să facem o confuzie între cele două. „Într-un caz se întâlnesc indivizi aparținând diferitelor culturi, în celălalt, oameni aparținând diverselor națiuni. Dacă națiunea și cultura s-ar suprapune, atunci n-ar exista nici o dificultate conceptuală. Dar acest acord nu apare în nici un caz totdeauna și pretutindeni.” Sunt cunoscute, precizează Gerhard Maletzke, situații în care oameni care aparțin aceleiași culturi sunt despărțiți de frontiere naționale, precum curzii. Pe de altă parte, conviețuiesc în același stat populații care aparțin unor culturi diferite. Există astăzi mai multe discipline care au ca obiect de studiu „străinul”, „celălalt”, „alteritatea”: etnologia, antropologia culturală cu diversele ei ramuri, etnopsihanaliza, barbarologia, xenologia, etc. Comunicarea interculturală nu înlocuiește nici una dintre aceste discipline, ci este doar o completare a lor. Ea a intrat mai întâi în atenția lingviștilor, sub forma unei întrebari provocatoare: cât de bine trebuie să-ți însușești o limbă străină ca sa nu-ți mai fie străină?

În urma cercetărilor întreprinse în Europa în această direcție, începând cu anii ’80 ai secolului trecut, au luat naștere o serie de discipline sau ramuri noi ale unor discipline precum: germanistica interculturală, romanistica interculturală, psihologia interculturală, istoria interculturală a științei, pedagogia interculturală, filosofia interculturală. Din cercetările care cad în sfera comunicării interculturale nu putea lipsi religia care reprezintă încă un element important al construcției identitare.

Ca expresie, „comunicarea interculturală” este utilizată astăzi cu mai multe semnificații. Există, de pildă, dispute între specialiști dacă învățarea organizată a unei limbi străine, simpla receptare prin intermediul mass-media sau turismul intră în categoria comunicării interculturale. Termenii: „intercultural”, „interculturalitate”, „transcultural” etc., desemnează astăzi realități numite cu totul altfel în urmă cu mai bine de un deceniu. Oricât de diferite ar fi definițiile date conceptului de „comunicarea interculturală”, două elemente sunt subliniate de majoritatea cercetătorilor: în primul rând, este vorba de un proces de comunicare care se desfașoară între persoane conștiente de diferențele lor culturale și, în al doilea rând, comunicarea este una directă, nemijlocită și interpersonală.

„Dacă există o situație de comunicare interpersonală între membri ai diferitelor grupări culturale, atunci această interacțiune poate fi desemnată drept comunicarea interculturală.” Această definiție se întâlnește cel mai des în literatura de specialitate. „Comunicarea dintre […] două persoane din două grupuri evident diferite este desemnată drept comunicarea interculturală” Unii autori „accentueză faptul că nu contactul dintre națiuni sau culturi constituie obiectul de studiu al comunicării interculturale, ci contactul dintre persoane.” Așadar, comunicarea pote fi caracterizată ca interculturală dacă este atât auditivă cât și vizuală, precizează un autor german. Un alt cercetător definește comunicarea interculturală drept „comunicare între reprezentanții a două sau mai multe culturi diferite” și o diferențiaza de comunicarea internațională: „Comunicarea interculturală poate avea loc, în principiu, și în cadrul unei națiuni, și anume între reprezentanții diferitelor etnii,ouă elemente sunt subliniate de majoritatea cercetătorilor: în primul rând, este vorba de un proces de comunicare care se desfașoară între persoane conștiente de diferențele lor culturale și, în al doilea rând, comunicarea este una directă, nemijlocită și interpersonală.

„Dacă există o situație de comunicare interpersonală între membri ai diferitelor grupări culturale, atunci această interacțiune poate fi desemnată drept comunicarea interculturală.” Această definiție se întâlnește cel mai des în literatura de specialitate. „Comunicarea dintre […] două persoane din două grupuri evident diferite este desemnată drept comunicarea interculturală” Unii autori „accentueză faptul că nu contactul dintre națiuni sau culturi constituie obiectul de studiu al comunicării interculturale, ci contactul dintre persoane.” Așadar, comunicarea pote fi caracterizată ca interculturală dacă este atât auditivă cât și vizuală, precizează un autor german. Un alt cercetător definește comunicarea interculturală drept „comunicare între reprezentanții a două sau mai multe culturi diferite” și o diferențiaza de comunicarea internațională: „Comunicarea interculturală poate avea loc, în principiu, și în cadrul unei națiuni, și anume între reprezentanții diferitelor etnii, așa cum comunicarea internațională poate avea loc și în cadrul aceluiași spațiu cultural.”

A defini comunicarea interculturală doar ca un raport Face-to-Face, cum se spune în literatura de specialitate, înseamnă a conferi acestui concept o semnificație prea restrânsă. În sfera sa, afirmă cei care optează pentru o semnificație mai largă, intră nu numai dimensiunea comunicativă a relațiilor interpersonale, ci și „comunicarea interculturală mediatizată în diferitele ei forme, căreia i se acordă o importanță sporită în toate domeniile: aceasta înseamnă forme de reprezentare mediatică a comunicării interculturale în film, televiziune, radio, internet și alte mijloace de comunicare în masă.”

1.1 Scurt istoric

Filosofia științei încerca să analizeze și să clarifice logic unele concepte fundamentale pentru înțelegerea structurii cunoașterii științifice. Cartea lui Thomas Kuhn, Structura revoluției științifice (1970), lanseaza o nouă perspectivă asupra științei, „un pas în direcția umanizării științei”, o perspectivă care ne va ajuta să conștientizăm faptul că un nou domeniu este reprezentat de Comunicarea interculturală. La data publicării cărții, în teoria cunoașterii științifice predomina o tendință formalistă și normativă, dar Kuhn, prin conceptul său de “paradigmă”, remodelează gândirea științifică. Paradigmele reprezintă „realizări științifice universal recunoscute, care, pentru o perioadă, oferă probleme și soluții model unei comunități de practicieni”. Orice știință se dezvoltă prin natura umană, din problemele vieții prin care se încearcă să se rezolve probleme pe baza cunoașterii, numite de Kuhn „probleme puzzle”. Știința evoluează atunci când paradigmele oferă problemelor ce se află în fața cercetătorului caracterul de probleme puzzle. Aceste tipuri de probleme apar în stadiul de maturitate a științei. Atunci când paradigmele nu mai sunt conforme cu realitatea, apare o perioadă de criză și de atacuri, preconizând o revoluție științifică, ceea ce va duce la progres.

Nu avem certitudinea că toate științele se dezvoltă în același fel și în același ritm, existând diferențieri foarte clare între științele exacte și cele umaniste, sociale (în rândul cărora se afiliază și interculturalitatea).

Evoluția oricărui domeniu științific are loc în mai multe etape, iar cele proiectate de Kuhn pot fi aplicate și interculturalității. Acestea sunt următoarele:

– înființarea bazei conceptuale. Studiul Comunicării interculturale a pornit de la Edward Hall și echipa sa, la Institutul de Servicii Externe al SUA, la începutul anilor `50 ai secolului XX.

– recunoașterea paradigmei. În anii `60 a apărut un mediu de cercetare care testa ideile anterioare. La începutul anilor `70 au apărut și primele cursuri și reviste dedicate comunicării interculturale.

– întemeierea bazei teoretice. În anii `80 s-au dezvoltat teoriile Comunicării interculturale, cel mai de seamă reprezentant fiind Gudykunst..

Din păcate, studiul Comunicării interculturale nu are o istorie a sa. Oamenii de știință din diverse discipline, cum ar fi relațiile internaționale, sociologia, psihologia, comunicarea și antropologia, își abandonează domeniul de cercetare pentru a se avânta într-un nou domeniu ce se află la „ intersecția culturii cu interacția umană”.

1.2 Începuturile și dezvoltarea comunicării interculturale

Semințele comunicării interculturale au răsărit încă de la începuturile civilizației, de pe vremea expedițiilor lui Alexandru cel Mare, Gingis Khan, Marco Polo, Vasco da Gama sau a altor deschizători de orizonturi, care au făcut ca lumea să devină un spațiu unitar, mai uniform, mai bine știut.

Printre primii împărați care au avut o viziune omogenă în ceea ce privește lumea inconjurătoare a fost Alexandru cel Mare, care a subjugat Egiptul, Asica Mică, Persia, dorind să unească toate aceste popoare sub un singur imperiu, prevestind parcă viitorul Europei peste două milenii. Alexandru cel Mare a început un nou colonialism de tip cultural, care urmărea unirea tuturor popoarelor, sugerând omenirii ideea de universalism prin unirea grupurilor rasiale și etnice.

Crescut în spiritul tradiției filosofice grecești, considerând Grecia ca nucleu al omenirii civilizate si avându-l ca profesor pe Aristotel, Alexandru cel Mare a luat cunoștințele și tradițiile de la greci și a încercat să le pună in aplicare în noile spații cucerite. Gândirea greacă a fost la baza formării societății și politicii Europei și a Occidentului, în mod deosebit prin termenul de Democrație. Interculturalitatea se gasește într-o stare inițiala încă de la primele încercări de cucerire de noi teritorii. Așadar se poate spune că este vorba de o dublă interculturalitate: între cuceriți și cuceritori, dar chiar și între popoarele cucerite.

Să nu uităm nici de moștenirea Imperiului Roman, care se poate observa în mod deosebit atât în domeniul militar, cât și in cel legislativ și administrativ, dar sinteza greco-romană este reprezentată de ereditatea culturală a Europei de azi, totodată și primul fenomen complex de interculturalitate. Fiecare țara a Europei de azi și-a însușit, într-o măsura mai mică sau mai mare, elementele esențiale din sinteza greco-romană.

Carol cel Mare, declarat împărat de către Papă în anul 800, înzestrat astfel cu putere din partea autorității divine, dorește să își extindă teritoriul, susținut fiind de Biserică, care căuta unirea oamenilor din Europa sub atenta Sa îndrumare. În ciuda schimburilor culturale, conflictele dintre țările musulmane si cele creștine au dat naștere unor conflicte violente (Cruciadele), cu repercursiuni până în ziua de astazi, aceste conflicte religioase ducând la terorism; a fost mai degrabă un război între Apus și Răsărit, deoarece și creștinii răsăriteni au perceput Cruciadele ca pe o tragedie, iar „eliberatorii” iși doreau eliberarea cetăților sfinte nu numai de către musulmani, ci și de către ortodocși. În Orient, cucerirea musulmană nu a avut efectele devastatoare ale Cruciadelor, între comunitățile creștine, musulmane și iudaice stabilindu-se încă de timpuriu un status-quo.

Cruciadele nu au făcut decât să rupă acest status-quo și să antreneze comunitățile respective în conflicte. Trebuie relativizată această viziune asupra Cruciadelor, pe care o propagă apusenii în mod greșit, și care, într-adevăr, a condus la permanentizarea conflictului între lumea creștină apuseană și musulmani, și din cauza faptului că experiența de conviețuire în general pașnică între creștinii răsăriteni și musulmani a fost constant neglijată, iar imaginea apuseană asupra Islamului a rămas în principiu cea din vremea Cruciadelor, cum tot pe experiența Cruciadelor se bazează și imaginea musulmanilor fundamentaliști de astăzi asupra Apusului, pe care-l socotesc imoral, necredincios și doritor de a supune lumea întreagă. Total neinspirată este prezentarea luptei antiteroriste internaționale de către G. Bush drept o „cruciadă”, dovadă că lumea occidentală încă ignoră experiența răsăritenilor.

De-a lungul istoriei, oamenii au intrat în contact unii cu alții, Imperiile nu se doreau a fi doar alianțe politice sau economice, ci vizau unirea oamenilor și a culturilor.

Numărul interacțiunilor între oamenii aparținând unor culturi diferite a crescut sub influența mai multor factori, cum ar fi creșterea populației, dezvoltarea științei și a tehnologiei. Dezvoltarea tehnicilor de transport (vapoare, căi ferate, automobile) și de telecomunicații (ziar, telegraf, telefon, radio, televizor, internet) a sporit numărul contactelor interculturale.

Comunicarea cu ajutorul tehnologiei i-a unit și mai mult pe oameni, nefiind nevoie de apropiere, de contact fizic. Marshal McLuhan a introdus noțiunea de global village, luând în considerare faptul că tehnologia ne permite să intrăm în contact, să experimentăm și alte culturi decât pe cea proprie.

1.3 Multiculturalitate

Conceptul de multiculturalitate este tot mai întâlnit nu numai în discusul științific, ci și în limbajul cotidian. Cu privire la definiția acestui fenomen nu există prea mari diferențe între specialiști. Prin multiculturalitate se înțelege în general conviețuirea diferitelor culturi (în sens antropologic) în interiorul unui sistem social (de cele mai multe ori în cadrul unei națiuni), chiar dacă această conviețuire este pașnică sau conflictuală.Există, conform experților în domeniu, trei modele de societate multiculturală :

1. Modelul asimilaționist care vizează adaptarea culturală a minorităților și imigranților la cultura majoritară. O altă versiune a acestuia o constituie modelul integrativ, în care asimilarea este privită ca un proces de lungă durată, timp în care reprezentanților unei culturi minoritare le sunt garantate anumite drepturi care țin de educație, religie și participare la viața politică.

2. Modelul Apartheid vizează o strictă delimitare a culturilor minoritare, mergându-se până la ghetoizarea acestora. În asemenea societăți „originea este absolutizată și încadrată într-o ierarhie.”Un autor care a studiat în mod direct timp de mai mulți ani modelul Apartheid din Africa de Sud afirmă că „sitemul Apartheid poate fi privit ca un sistem politic ce presupune o separare culturală extremă în sensul conceptului herderian de cultură.

3. Modelul policentric se caracterizează printr-o conviețuire a diferitelor culturi într-o societate în care acestea sunt considerate egale. Cel puțin în parte, „societăți precum cele din Elveția, Belgia, Canada și tendențial California corespund acestui model.” Este vorba de „societăți fără centru cultural și fară majoritate hegemonică.”

1.4 Metisajul cultural

Poate că cel mai vechi și totodată cel mai răspândit concept pentru desemnarea fenomenului interculturalității este conceptul de „metisaj”, care a luat naștere în secolul al XVI-lea, în spațiul cultural și lingvistic portughez,” desemnând mai întâi amestecul biologic dintre diverse etnii și care a devenit mai târziu un concept central al ideologiei coloniale. Conform dicționarelor, metisajul este „acțiunea de a încrucișa o rasă cu altă rasă pentru ameliorarea aceleia mai puțin valoroase”, termenul fiind transpus în mod metaforic și în domeniul culturii.

1.5 Transculturalitate

În opinia mai multor autori contemporani ideea unei culturi strict legate de etnicitate este depășită. Sistemele de comunicare în masă au condus deja la un accentuat metisaj cultural. Formația unui individ, fie el jurnalist, savant, scriitor, etc, nu mai este marcată fundamental numai de cultura națională, ci și de alte culturi. Limitele stricte dintre cultura proprie și cea străină sunt astăzi de neconceput.

Transculturalitatea, termen creat la începutul anilor ’40 ai secolului trecut de antropologul Fernando Ortiz caracterizează nu numai societățile, ci și indivizii. „Cei mai mulți dintre noi suntem în formația noastră intelectuală determinați de mai multe tradiții și conexiuni. Noi suntem bastarzi culturali. De pildă, scriitorii contemporani accentuează faptul că nu sunt marcați doar de o patrie ci de diverse alte țări cu care au fost în contact: prin literatura germană, franceză, italiană, rusă, sudamericană sau japoneză. Formația lor culturală este de faptctransculturală.”

1.6 Interculturalitate

„Interculturalitatea (într-un sens descriptiv) este o realitate, de aceea [… ] nu se

pune întrebarea dacă este posibilă, ci cum este ea posibilă.”

Cultura, așa cum a conceput-o Johann Gottfried Herder, presupune omogenizare socială, fundamentare etnică și delimitare interculturală. Din această perspectivă „o cultură ar trebui să marcheze viața respectivului popor atât în linii generale, cât și în amănunt,” însă o asemenea situație nu se întâlnește la nici un popor sau națiune. Fiind mult prea puternic asociat unei comunități etnice, unui popor, conceptul herderian de cultură, apreciază Wolfgang Welsch, este „separatist”, în sensul că poate fi lesne utilizat în scopuri politice și ideologice. De altfel se poate constata că toate naționalismele, în sensul negativ al termenului, inclusiv național-socialismul german din cel de-Al Treilea Reich, toate acțiunile de separare și epurare etnică au la bază un concept de cultură de inspirație herderiană.

II. Etnocentrismul și comunicarea interculturală

În general, etnia reprezintă un grup uman care se diferențiază de celelalte printr-un etnonim, printr-un teritoriu în care s-a derulat și se derulează o istorie comună, prin limbă și tradiție culturală comune, prin sentimentul apartenenței la aceeași comunitate. O astfel de definiție nu poate fi văzută decât ca o determinare foarte problematică a etniei, fiindcă aceasta poate exista fără un spațiu propriu, fara o limba proprie, în sensul că mai multe etnii pot vorbi aceeași limbă. În plus, ar fi greu de distins, mai departe, între etnie, popor, națiune.

Din perspectiva comunicării interculturale, un autor german face următoarele clarificări

conceptuale: Așa cum „națiunea poate fi definită ca etnia devenită stat”, cultura reprezintă ansamblul obiectivărilor etniei. „Spectrul obiectivărilor culturale este amplu și divers; el cuprinde ceea ce creează omul, de la filosofie, religie, artă, muzică,literatură, mituri și până la obiecte ale vieții cotidiene, precum haine, bijuterii, case,etc.”

2.1 Etnocentrismul ca problemă a comunicării interculturale

Culturile, etniile, națiunile și tot ceea ce s-ar putea numi subiect colectiv „sunt întotdeauna instrumente ale puterii și ale intereselor politice.” Un autor german a definit etnocentrismul ca fiind strategia culturală „de a dobândi identitate colectivă prin distingerea unui grup de celelalte, asfel încât spațiul social al propriei vieți să fie radical delimitat ca spațiu comun și familiar de spațiul vieții celorlalți.” Această împărțire categorică a lumii în „noi” și „ceilalți” este justificată axiologic. Valorile pozitive sunt întotdeauna de partea „noastră”, cele negative sunt proprii „celorlalți”.” Alți autori definesc etnocentrismul drept „tendința inconștientă de a privi alte popoare din perspective propriei comunități și de a face din propriile valori și norme standarde de apreciere.” În toate definițiile date etnocentrismului este prezentă ideea că propria cultură reprezintă măsura tuturor lucrurilor.

„Problema etnocentrismului este o radicală provocare a comunicării interculturale: ea reprezintă abisul de netrecut dintre diferența culturală și discursul transculturalist sau chiar universalist. Întrebarea gravă pe care o ridică provocarea etnocentrismului sună astfel: Cum se poate întemeia și afirma propria particularitate culturală care reprezintă o condiție spirituală pentru supraviețuirea fizică? Totodată, cum putem să depășim limitele acestei particularități spre a preveni conflictul dintre diferitele culturi?” Un posibil răspuns la această întrebare ar fi: dialogul cultural.

2.2 Poporul – un construct cultural

În literatura de specialitate nu există o definiție unanim acceptată a conceptului de „popor”. Se constată, în general, două tendințe: pe de o parte, apropierea acestui termen de etnie și, pe de altă parte, de națiune: „Atât din punct de vedere politic, cât și social, referirea la popor poate prezenta un caracter instrumental: ea nu trimite la o realitate primordială, ci ține de o logică de control și conducere a populațiilor. Ea poate fi manipulată în diferite moduri și cu o mai mică sau mai mare eficiență, astfel încât același substantiv denumește configurații foarte diversificate.”

Oricărui popor din Europa îi sunt atribuite niște trăsături specifice, fixate de cele mai multe ori în clișee: francezii sunt cam șovini, olandezii sunt filistini, italienii sunt teatrali și înclinați spre farsă, austriecii sunt bigoți, germanii sunt ordonați, harnici dar fără simțul umorului, grecii și polonezii sunt considerați haotici, scoțienii și rușii, cu whisky-ul și cu vodca lor sunt bețivii continentului, estonienii ar fi cam lenți în gândire, popoarele balcanice sunt asociate răzbunării și incapacității de a încheia un compromis rezonabil; irlandezii, spun englezii, sunt cel mai fariseu popor, însă nici englezii nu arată mai bine în ochii irlandezilor. Portughezii, în acest ansamblu al clișeelor, sunt cel mai bine situați, trecând drept liniștiți, răbdători ca nici un alt popor și încă alte asemenea trăsături pozitive, dar care nu conduc la nimic.

Pentru a desemna un popor, cel mai adesea se invoca limba vorbită, dar nu există criterii clare prin care o anumită comunitate să poată fi numită „popor”. Toleranța cu care se trece cu vederea distanța dintre limbă și dialect este foarte diferită. În Germania, de exemplu există dialecte care sunt mult mai îndepărtate de germana standard decât olandeza. Și totuși olandeza este percepută ca o limbă străină, în vreme ce șvaba este percepută ca un dialect al limbii germane.

Nici religia nu poate fi privită ca un semn distinctiv al poporului. Sârbii și croații, ca două

popoare diferite, care vorbesc aceeași limbă au, întradevăr confesiuni religioase diferite, însă muntenegrenii, care sunt majoritar ortodoxi, ca și sîrbii, se simt un popor aparte, încât și-au constituit propriul lor stat. Asemenea exemple sunt nenumărate, chiar dacă ne limităm la continentul european.

2.3 Alteritatea ca distanță interculturală

Atunci când este vorba de întâlnirea dintre culturi sau de comunicare interculturală intră în jocul reprezentărilor și al perspectivelor, imaginea unei interiorități și a unei exteriorități. „Interioritatea semnifică o anumită căldură sufletească, siguranță, obișnuință, ea este zona a ceea ce se înțelege de la sine. La polul opus se află exteriorul, fascinant dar în același timp amenințător, rece, periculos, străin.” De aceea termenul „străin”, afirmă Gerhard Maletzke, în Interkulturelle Kommunikation, se dovedește a fi un termen-cheie al înțelegerii fenomenelor

interculturale.

Dar ce înseamnă, de fapt, străinul? Toți credem că știm să răspundem la această întrebare, eventual să dăm și o mulțime de exemple, dar din punct de vedere științific este foarte greu să fie definit cu exactitate conceptul de „străin”. Și nu este vorba doar de faptul că termenul în sine este ambiguu în toate limbile moderne, ci și pentru că realitatea pe care tinde să o desemneze este ea însăși dinamică. Într-un limbaj mai filosofic se spune că există o dialectică între ceea ce este străin și ceea ce este familiar. Altfel spus, distanța dintre elementul propriu și cel străin, numită în literatura de specialitate distanță culturală sau distanță interculturală este variabilă în ambele sensuri: se poate micșora sau mări. Ceea ce a fost cândva străin îți poate deveni familiar și invers.

Criteriul după care se stabilește ceea ce se numește în literatura de specialitate distanță culturală sau distanță interculturală este sentimentul străinătății. Cu cât este mai intens acest sentiment, cu atât distanța culturală față de celălalt este mai mare, și invers. Deși este vorba de un factor subiectiv, specialiștii au elaborat tehnici si metode foarte precise de măsurare a acestuia. Un autor german exemplifică asfel conceptul de „distanță culturală”: „Olandezii, danezii, elvețienii le sunt mai familiari germanilor decât indienii, birmanezii sau japonezii. Unii ne sunt mai apropiați, alții ne sunt mai îndepărtați. Prin cuvintele „apropiat” și „îndepărtat” este vizată o dimensiune căreia i se atribuie în comunicarea interculturală o profundă semnificație: dimensiunea distanței trăite dintre popoare și culturi, „distanța interculturală” sau, pe scurt, „distanța culturală”. Cu cît mai apropiați se simt cei care aparțin totuși unor culturi străine, cu atât comunicarea și înțelegerea se realizează mai ușor, și invers, cu cât „distanța culturală” este mai mare, cu atât comunicarea interculturală este mai dificilă.

Dincolo de o anumită limită a acestei Kulturdistanz, cum o numesc autorii germani,

comunicarea este practic imposibilă. Distanța culturală dintre eu și celălalt, dintre noi și ceilalți este întotdeauna relativă. „O apropiere doar artificială este resimțită ca nesinceră. Străinul este aproape și totodată departe. Depinde de percepțiile și de descrierile noastre, cât de aproape sau cât de departe ne este acesta fiecăruia dintre noi.”

III. Elemente perceptuale în comunicarea interculturală

Percepția este definită ca fiind un proces intern prin care alegem, analizăm și organizăm stimulii din exterior. Altfel spus, ea reprezinta transformarea energiilor fizice din mediul în care trăim în experiența semnificativă pentru sine. Pentru a putea explica relația dintre percepție si cultură plecam de la ideea că oamenii se comportă într-un anumit fel datorită modului în care ei percep lumea, iar aceste comportamente sunt învățate ca părți ale experienței culturale. Chiar dacă descriem zăpada, judecăm frumusețea sau descriem satul copilăriei noi răspundem unor stimuli externi așa cum o facem încă de la început deoarece așa ne-a învațăt cultura. Reflectănd încercăm să observăm și să răspundem acelor elemente din mediu care sunt importante pentru noi.Noi cei din Statele Unite răspundem în principal la costuri și lucruri măsurabile, în timp ce în Japonia culoare este posibil să fie un criteriu principal.

Capacitatea de a avea senzații și percepții pare a nu avea nici o legătură cu atmosfera culturală în care se formează personalitatea. Bineînțeles că există diferențe individuale în ceea ce privește capacitatea de a percepe, dar acestea sunt naturale. În afara acestora, există însă și anumite aspecte ale percepției determinate cultural, sigurele de altfel care cad în sfera de interes a comunicării interculturale. Cercetătorii au pus în evidență faptul că procesul de constituire a senzațiilor și percepțiilor „nu reprezintă un domeniu izolat al psihicului, ci se află în strânsă corelație cu alte domenii ale psihicului, precum atenția, gândirea, limbajul, învățarea, amintirea, emoția, etc.” Departe de a fi un fenomen strict natural, percepția este modelată cultural. În acest proces este angajată într-un mod insesizabil întreaga ființă umană, marcată cultura în care trăiește. Prin urmare, „oameni din diferite culturi percep lumea în mod propriu.”

Un expert în sănătate a ținut o conferință într-un sat african, spre a-i informa pe localnici despre pericolul pe care-l reprezintă musca-țețe. Expertul vorbea în engleză, comunicând cu sătenii prin intermediul unui interpret. Pentru exemplificare el a folosit un model mai mare al insectei, pentru ca publicul să poată percepe mai ușor toate detaliile. La sfarșitul expunerii, localnicii au tras următoarea concluzie: „S-ar putea să fie corect ceea ce spuneți D-voastră despre muscă. Dar pe noi nu ne privește aceasta. Ale noastre sunt mult mai mici.”

Se știe că omul procedează selectiv în procesul de percepție. Criteriile acestei selecții sunt atât naturale, cât și culturale. Un factor important care guvernează acest proces îl constituie „semnificația obiectului pentru subiect și tocmai această semnificație variază de la cultură la cultură.” În cadrul morfologiei culturii a lui Frobenius această idee este formulată astfel: capacitatea omenească de percepere este influențată de „starea paideumatică.” Percepția culorilor, de pildă, este într-o mare măsură modelată cultural, sub două aspecte: pe de o parte numărul culorilor recunoscute și denumite diferă de la cultură la cultură și, pe de altă parte, simbolica acestora este foarte diferită.Dintr-un mare număr de culori și nuanțe pe care ochiul omenesc este capabil din punct de vedere biologic să le perceapă, fiecare cultură selectează pentru fiecare domeniu un anumit segment din spectrul cromatic, ce devine astfel încărcat de semnificații specifice. „Dacă, de pildă, la noi există aproape doar un singur cuvânt pentru „alb”, eschimoșii posedă pentru desemnarea culorii zăpezii o serie întreagă de termeni.”

În privința simbolicii culorilor, diferențele sunt și mai mari. Europenii știu că roșul simbolizează iubirea, verdele este asociat speranței, negrul semnifică tristețe și moarte, etc. Dar relația simbolică este una pur convențională. „Simbolurile sunt semne arbitrare, fără o legătură naturală între X și Y.” De aceea, nu este de mirare că în alte culturi roșul simbolizează pericolul sau moartea, în altele victoria și viața. De asemenea, cenușiul, care pentru europeni este o culoare tristă, indienii din regiunile aride ale Americii de Nord o percep ca pe un simbol al frumuseții și al bucuriei. Probabil că ambele semnificații sunt legate de culoarea norilor aducători de ploaie, care într-un caz înseamnă o neplăcere, în vreme ce în celălalt caz este vorba de o binefacere. „Ar fi, așadar, o interpretare eronată dacă s-ar considera covorul indian predominant cenușiu ca o expresie a tristeții.”

Chiar și simțul tactil este modelat cultural. Forme specifice ale percepției tactile se întâlnesc, de pildă, „la strângerea mâinilor, la contactele corporale, de obicei interzise, însă permise la dans… ,la bătaia pe umăr sau alte modalități de relaționare ce trec drept semn al bunelor raporturi dintre oameni.” În așa numitele „culturi ale contactului”, precum cele latine sau rusă, în care contactele interumane sunt numeroase, simțul tactil este puternic influențat cultural. Despre modelarea culturală a simțului tactil este vorba și atunci „când un meșteșugar japonez pune preț pe calitatea suprafeței unui produs, de pildă, o vază. Când acest obiect este perceput ca plăcut înseamnă că meșteșugarul l-a lucrat cu drag, iar utilizatorul simte și apreciază acest lucru.”

Ploaia are o anumită semnificație și este percepută într-un fel de turist și alt fel de agricultor. Anumite păsări și animale sunt percepute a avea o utilitate pentru un european și alta pentru un asiatic. „Spiritul determinat nu numai de trebuința practică, ci și de curiozitate, de dorința de a cunoaște, a căutat să dezlege misterele lumii, iar voința de a supune forțele naturii l-a făcut să se oprească asupra fenomenelor ei, pentru a născoci tot felul de mijloace prin care natura să fie aservită omului, lui homo sapiens. Dar, oricât de mult s-ar dezvolta tehnica, ea rămâne un instrument la dispoziția omului și nu va fi niciodată un scop în sine. Ea poate servi orice scop, bun sau rău, indiferent de punctul de vedere al valorii morale, căci ea e „oarbă din punct de vedere cultural.” 

Experiențe, drame colective, transformări, momente de efuziune sau melancolii, toate depind de felul în care le percep individul, grupul sau întreaga colectivitatze căreia aparținem. Percepția socială este procesul prin care ne construim relațiile sociale atribuind semnificație socială obiectelor și evenimentelor de care ținem cont în mediile noastre. Această primire este un aspect extrem de important pentru comunicare. Cultura condiționează și structurează procesele de percepție astfel încât dezvoltăm echipamente culturale inspirate perceptual. Oricât am dori să fim originali – și unii dintre noi chiar reușesc – suntem ecoul faptelor altora.

Criticul literar francez Roland Barthes este unul dintre primii adepți ai semiologiei. În una din cărțile sale cele mai cunoscute "Mitologii” (1957), supune analizei semiotice diferite aspecte aparent inocente ale culturii populare franceze – de exemplu, luptele și friptura cu cartofi prajiți – dezvăluindu-le coținutul ideologic. Hrana, de exemplu, poate fi privită ca un limbaj sau ca un cod. Fiecare element este un semn și exista reguli acceptate social care guvernează combinația de semne. În unele culturi, de exemplu, nu se amestecă alimentele dulci cu cele aromate. Barthes dezvoltă conceptul de semn pentru a analiza ceea ce el numește ca fiind mituri moderne. După el, o mitologie apare atunci câd un semn complet va deveni semnificant pentru altceva. O imagine a unui vultur, de exemplu, este la un anumit nivel o imagine a unui vultur – un simplu semn. La un alt nivel, el poate reprezenta hotărârea și tenacitatea națiunii americane. Similar, diferitele forme de hrană poartă un sens dincolo de simpla nutriție: caviarul și hamburgerii sunt mai mult decât niște variante alternative de mâncare. Dificultățile de comunicare cauzate de această diversitate pot fi foarte bine evitate prin cunoașterea și înțelegerea elementelor care sunt subiect al diversității, împreună cu o dorință sinceră de a comunica cu succes peste barierele culturale. Ele nu sunt insurmontabile. Se cer depistate și transformate în bunuri culturale. 

Mihai Ralea în studiul "Expresie individuală și expresie socială în artă”, distinge diferența dintre fenomen și expresie: " Lumea ne apare condusă de legi, de principii generale. E cunoașterea logică a universului. Alături de aceasta primim însă și un alt fel de informații dinafară. Se poate ca lucrurile să ne apară nu în asemănarea lor, ci în deosebiri, nu în ce au comun, dar în ceea ce au individual. Putem percepe diferențele, nuanțele, putem înțelege esența unui fenomen, a unui lucru în sine, independență de legătura cu altele, putem deosebi în lumea înconjurătoare unități ireductibile, specifice, reasimilabile, nesubstituibile una alteia. Inteligența, deprinsă să lucreze cu generalul, cu raporturile constante, comune, nu ne poate ajuta la percepția individualului, a specificului. Pentru aceasta trebuie să recurgem la intuiție. Ea poate prinde orice nuanță, orice deosebire, aceea ce e ireductibil, caracteristic în lucruri. Așa procedează omul practic, care trece peste teorii și abstracții ca să aibă o cunoștință imediată a realității, așa procedează omul politic, dușman al oricărei false generalizări, la fel criticul de artă care intră direct în esența operei de artă. "

Există trei elemente socio-culturale importante care au o influență directă asupra înțelesurilor pe care le dezvoltăm pentru percepțiile noastre. Aceste elemente sunt credința/valoarea/sistemele de atitudini. Când aceste trei elemente ne influențeză percepțiile și înțelesurile pe care le dezvoltăm din ele, acestea afectează aspectele care aparțin fiecărui individ (subiective). Probabil noi vom vedea aceeași entitate socială și să fim de accord cu termenii sai obiectivi, dar ceea ce obiectul sau evenimentul înseamnă pentru noi (ca indivizi) poate fi cu mult diferit. Atât un American cât și un chinez pot fi de accord, într-un sens obiectiv, că un anumit obiect este un cățeluș, dar acestia pot fi în total dezacord în ceea ce privește interpretarea termenului de cățel. Americanul poate spune că e un animal de casă draguț, pufos, drăgăstos, protector. Pe de altă parte chinezul poate vedea câinele ca o specialitate potrivită pentru grătarul de dumincă. Se poate vedea că baza culturală a celui din America îl face pe acestă să vadă în câine un animal de casă, iar temelia culturală a chinezului îl determină să considere carnea de câine o delicatețe. La fel ca în exemplul lui lui Samovar stau lucrurile între creștini și evrei atunci când se află în fața unei fripturi de porc: deosebit de gustoasă pentru primi, și hrană spurcată pentru adepții legii din Leviticul lui Moise.

Larry A. Samovar și Richard E.Porter, în Intercultural Communication,  precizează că, în sensul general, credințele pot fi văzute ca păstrări individuale pe care un obiect sau eveniment le are drept caracteristici. Credința implică o legătură între subiect si caracteristicile care-l disting. Intensitatea credinței noastre ca un eveniment sau obiect posedă anumite caracteristici, reflectă nivelul probabilității noastre subiective și, în consecință, intensitatea credinței noastre. Așadar cu cât suntem mai siguri pe ceea ce credem cu atât intensitatea acelei credințe este mai mare. Nu este vorba aici doar de credințele cu caracter religios, ci de orice convingere devenită, prin felul în care ne raportăm la ea, o certitudine a propriei noastre mentalități.

În ceea ce privește comunicarea interculturală nu există judecăți de valoare ca bun sau rău. Bun și rău, în faza inițială, semnifică spusele părinților – în anii copilăriei. Apoi ce ne-a transmis școala: care poate să fie în concordanță sau nu cu valorile însușite în familie. Căci, de pildă, acasă am fost speriați că vine Bau-baul, că ne va lua nenea polițistul, iar apoi aflăm că nu există sperietori ascunse după colț, iar polițistul are menirea să ne apere (sau așa ar trebui!). Dacă cineva crede că visul din noaptea trecută îl pot ghida pe drumul cel bun, nu putem declara că opinia lui e greșită (chiar dacă noi credem că așa e); trebuie să fim în stare să recunoaștem și să ne împăcăm cu acea idee, dacă dorim să obținem o comunicare plină de succes. La fel, dacă cineva dorește să investească toate economiile la Loto, doar fiindcă a visat ce numere vor ieși câștigătoare.

Deși fiecare dintre noi are un set individual de valori, există de asemenea valorile culturale, infiltrate în cultură. Ele sunt, fără îndoială, rolul educației. Educația „nu este ceea ce unii pretind că ea este: într-adevăr, ei susțin că pot așeza știința într-un suflet în care ea nu se află, ca și când ar da vedere ochilor orbi […] însă, după cum ochiul nu e-n stare să se întoarcă spre strălucire dinspre întuneric, decât laolaltă cu întreg corpul, la fel această capacitate prezentă în sufletul fiecăruia, ca și organul prin care fiecare cunoaște, trebuie să se răsucească împreună cu întreg sufletul dinspre tărâmul devenirii, până ce ar ajunge să privească la ceea ce este și la măreața lui strălucire."  

Strălucirea este dată de valorile culturale, care sunt un set de reguli organizate pentru a face alegeri, reducând nesiguranța și conflictele dintr-o societate. Aceste valori derivă de obicei din ideile psihologice bine cunoscute, ce sunt parte integrată a unei culturi. Prin aceste valori un membru al unei culturi este informat în legătură cu ce e bun sau nu, adevărat sau fals, pozițiv sau negativ și așa mai departe. Valorile culturale definesc pentru ce merită să mori, ce merita protejat, ce înfricoșează oamenii, ce este corespunzător sau ridicol pentru a studia și ce tipuri de evenimente conduc indivizii către solidaritatea grupului. Valorile culturale precizează în același timp ce comportamente sunt importante și care trebuie evitate.

       In sensul de bază, limba este un sistem simbolic organizat și învațăt, folosit să reprezinte experiențele umane din interiorul unei comunități. Fiecare cultură își lasă amprenta pe simbolurile cuvintelor. Obiecte, evenimente, experiențe și sentimente, toate au o etichetă, un nume, pentru că o comunitate de oameni a decis în mod arbitrar să le acorde acel nume. Astfel, pentru că limba este un sistem inexact de simboluri, reprezentând realitatea, înțelesurile cuvintelor au o largă varietate de interpretate. 

       Limba este primul aparat prin care o cultură își transmite credințele, valorile, normele și viziunea asupra lumii. Limbajul oferă oamenilor posibilitatea de a interacționa cu ceilalți membrii ai culturii și, de asemenea, de a-și exprima gândurile. Astfel, limbajul servește atât ca un mechanism de comunicare, dar ca si un ghid al realității sociale. Limbajul influențează percepțiile, transmite înțelesuri și ajută la modelarea tiparelor de gândire. 

Procesele mentale – forme de motivație și încercări de a găsi soluția potrivită pentru o problema într-o comunitate – creează și ele un alt component al culturii. Dacă nu a avut experiențe cu oameni aparținând altui tip de cultură, care urmează alt tipar de gândire, majoritatea oamenilor nu poate comunica eficient. Aceasta pentru că, în fenomenalilatea sa, limba se dezvoltă totuși doar într-un cadru social, iar omul se înțelege pe sine numai în măsura în care a verificat, prin încercări, cât de inteligibile sunt cuvintele sale pentru ceilalți. Obiectivitatea sporește când cuvântul plăsmuit de către un subiect este rostit din nou de gura altcuiva. Prin aceasta nu i se răpește nimic subiectivității, căci un om se simte mereu una cu alt om; dimpotrivă, subiectivitatea este întărită, dat fiind că, preschimbată în limbă, reprezentarea nu mai aparține exclusiv unui unic subiect. Transferându-se în alții, subiectivitatea se unește unește cu ceea este comun întregii specii umane și din care fiecare individ deține o specificare ce poartă în sine aspirația de a găsi o întregire în ceilalți. In împrejurări asemănătoare, o limbă câștigă cu atât mai mult cu cât coeziunea membrilor comunității, care o influențează în mod direct, este mai mare și mai intensă. Unul din cele mai fascinante aspecte ale limbajului uman este incredibila diversitate de înțelesuri și relații ce ne permite să exprimăm, atât în mod direct cât și indirect. Unele limbii sunt structurate în așa fel încât este subliniata relația dintre cei doi vorbitori pe baza poziției sociale. Unele nu exprimă timpul trecut, prezent sau viitor, datorită unei concepții culturale despre timp total diferită de a noastră. Altele au separat vocabularele pentru sacru și pentru profan, fiecare fiind folosit numai în situații speciale. Iar alții au vocabulare diferite pentru bărbați și pentru femei.

IV.Elementele socio-culturale

Sunt cele care influențează in mod direct percepțiile și comunicarea. Dintre acestea, valorile sunt convingeri sau credințe constante cu privire la faptul că un anumit comportament este preferabil altuia, din punct de vedere personal sau social.

4.1 Percepția socială

Percepția socială este procesul prin care ne construim relațiile sociale atribuind semnificație socială obiectelor și evenimentelor de care ținem cont în mediile noastre. Este un aspect extrem de important pentru comunicare. Cultura condiționează și structurează procesele de percepție astfel încât dezvoltăm echipamente culturale inspirate perceptual. Acestea nu numai că ne ajută să determinăm care stimuli externi ne îmbogățesc conștiința, dar, și mai impotant, influențează în mod semnificativ aspectul social al percepției-construcția socială a realității – prin atribuirea semnificației acestor stimuli. Dificultățile de comunicare cauzate de această diversitate pot fi foarte bine evitate prin cunoașterea și înțelegerea elementelor care sunt subiect al diversității, împreună cu o dorință sinceră de a comunica cu succes peste barierele culturale.

Există trei elemente socio-culturale importante care au o influență directă asupra înțelesurilor pe care le dezvoltăm pentru percepțiile noastre. Aceste elemente sunt credința/valoarea/sistemele de atitudini. Când aceste trei elemente ne influențeză percepțiile și înțelesurile pe care le dezvoltăm din ele, acestea afectează aspectele care aparțin fiecărui individ. Probabil noi vom vedea aceeași entitate socială și să fim de accord cu termenii sai obiectivi, dar ceea ce obiectul sau evenimentul înseamnă pentru noi (ca indivizi) poate fi cu mult diferit. Atât un american cât și un chinez pot fi de acord, într-un sens obiectiv, că un anumit obiect este un cățeluș, dar acestia pot fi în total dezacord în ceea ce privește interpretarea termenului de cățel. Americanul poate spune că e un animal de casă draguț, pufos, drăgăstos, protector. Pe de altă parte chinezul poate vedea câinele ca o specialitate potrivită pentru grătarul de dumincă. Se poate vedea că baza culturală a celui din America îl face pe acestă să vadă în câine un animal de casă, iar temelia culturală a chinezului îl determină să considere carnea de câine o delicatețe.

4.2 Credința/valoare/sisteme de atitudini

Credințele, în sensul general, pot fi văzute ca păstrări individuale pe care un obiect sau eveniment le are drept caracteristici. Credința implică o legătură între subiect si caracteristicile care-l disting. Intensitatea credinței noastre ca un eveniment sau obiect posedă anumite caracteristici reflectă nivelul ptobabilității noastre subiective si, în consecință, intensitatea credinței noastre. Așadar cu cât suntem mai siguri pe ceea ce credem cu atât intensitatea acelei credințe este mai mare.

Cultura joacă un rol important în formarea credinței. Indiferent dacă suntem de acord cu articolele din “New York Times”, Biblia, frunzele de ceai, viziunile induse de mescaline sau schimbările aparute in “I Ching” ca surse alecunoașteri și credinței, totul depinde de temelia noastră culturală și experianțele noastre. In ceea ce privește comunicarea interculturală nu există judecăți de valoare ca bun sau rău. Dacă cineva crede că sunetele vântului îl pot ghida pe drumul cel bun, nu putem declara că opinia lui e greșită (chiar dacă noi credem că așa e); trebuie să fim în stare să recunoaștem și să ne împăcăm cu acea idee, dacă dorim să obținem o comunicare plină de succes.

Valorile reprezintă aspectul valoric al sistemului de credința/valoare/sisteme de atitudini. Aceste dimensiuni valorice includ calități ca: utilitate, bunătate, estetica, satifacție și plăcere. Desi fiecare dintre noi are un set individual de valori, există de asemenea valorile culturale, infiltrate în cultură. Valorile culturale sunt un set de reguli organizate pentru a face alegeri, reducând nesiguranța și conflictele dintr-o societate. Aceste valori derivă de obicei din ideile psihologice bine cunoscute, ce sunt parte integrată a unei culturi. Prin aceste valori un membru al unei culturi este informat în legătură cu ce e bun sau nu, adevărat sau fals, pozițiv sau negativ și așa mai departe. Valorile culturale definesc pentru ce merită să mori, ce merita protejat, ce înfricoșează oamenii, ce este corespunzător sau ridicol pentru a studia și ce tipuri de evenimente conduc indivizii către solidaritatea grupului. Valorile culturale precizează în același timp ce comportamente sunt importante și care trebuie evitate.

Valorile sunt exprimate într-o cultură ca reguli ce prescriu comportamentele pe care membrii culturii ar trebuii să le aibă. Astfel catolicii ar trebui să asiste la liturghie, automobiliștii ar trebui să oprească la stop, iar muncitorii ar trebui să ajunga la serviciu la timpul stabilit. Majoritate urmează comportamentele normative. A nu le respecta înseamnă a fi sancționat. Catolicul care evita liturghia poate primi vizita unui preot, conducătorul auto care nu respectă regula de circulatie poate primi o amendă și angajatul care întârzie frecvent poate fi concediat.

Valorile normative se extind de asemenea în comportamentul zilnic specificâd cum ar trebui să se comporte oamenii în anumite contexte de communicare. Aceasta parte joacă rolul unui ghid pentru un grup sau individ, care minimalizează sau previne părțile rele ale unei culture.

Credințele și valorile contribuie la dezvoltarea și conținutul atitudinilor. O atitudine poate fi definită ca o tendință învățată pentru a răspunde într-o manieră consistentă la o siuatie dată. Asta înseamnă că încercăm să evităm lucrurile care nu ne plac și să ne folosim de cele care ne plac. Atitudinile sunt învățate într-un context cultural. Oricum mediul cultural ajută la formarea atitudinilor – pregatirea noastră pentru a răspunde – și în final – al comportamentului.

4.3 Viziunea asupra lumii.

Acest element cultural, oarecum abstract, este unul dintre cele mai importante elemente întâlnite în aspectele perceptive ale comunicării interculturale. Viziunea asupra lumii are legătură cu orientarea culturală – noțiuni ca Dumnezeu, umanitate, natura, univers, și altele ce țin de conceptul vieții. Pe scurt viziunea asupra lumii ne ajută în a ne găsi locul și rangul în univers. Pentru ca viziunea asupra lumii e atât de complexă, deseori e dificil de izolat în timpul unei interacțiuni interculturale. Prin această analiză noi îi căutăm substanța și modalitatea de schimbare.

Aspectele privind viziunea asupra lumii nu țin de timp și reprezintă bazele fundamentale ale unei culturi. Un catolic are o altă viziune decât un musulman, hindus, evreu, taoist sau ateu. Felul în care un American vede locul individului în natură diferă de viziunea unui euro-american. Americanii se văd ca parte din natură; ei văd o relație echilibrată între ființa umană si mediu, o relație bazată pe respect și egalitate. Pe de altă parte euro-americanii văd o lume centralizată în care supremația e deținută de oameni, ca parte întregata în natură. Ei tratează universal ca fiind al lor – un loc unde dorințele se pot implini spre a mări puterea științei și a tehnologiei.

Viziunea asupra lumii influențează în profunzime o cultură. Efectele sale sunt de obicei subtile și nu se pot identifica în felul de a se îmbrăca, gesturi sau vocabular. Ne putem gândi la aceasta viziune ca la o pietricică aruncată într-un elesteu. Asa cum creeaza valuri care se intend si cuprind întrega suprafata a apei, asa si viziunea asupra lumii cuprinde o cultura si patrunde in fiecare fațetă a ei. Aceasta viziune influențeaza credințele, valorile, atitudinile, modalitatile de a folosi timpul si alte multe aspecte ale culturii. În felul său subtil aduce o influență puternică în comunicare interculturală astfel încât fiecare vorbitor are o viziune asupra lumii profound fixate în psihicul sau și crede că oricare alt vorbitor are aceeași parere.

Dincolo de valorile individuale, există valori culturale care, de obicei, derivă din teme sau subiecte filosofice mai ample și care sunt o parte a mediului cultural. Valorile au un caracter evaluativ și normativ, ele informează un membru al unei culturi despre ceea ce se consideră a fi rău sau bun, drept sau nedrept, adevărat sau fals, pozitiv sau negativ, plăcut sau neplăcut etc. Valorile culturale ghidează percepțiile și comportamentele indivizilor. Acestea nu sunt universale, ci sunt însușite prin procesele de învățare culturală.

Există mii de valori în fiecare cultură. Samovar și Porter (2003) consideră că cele mai importante valori culturale care influențează comunicarea interculturală sunt cele care privesc : individualismul, familia, religia, materialismul, natura umană, știința și tehnica, progresul și schimbarea, competiția, munca și distracția, egalitatea, rolurile de gen, natura și mediul, timpul, vorbirea, tăcerea, supunerea, autonomia interpersonală. Principalele instituții prin care se transmit aceste valori sunt biserica, familia, statul.

Valorile culturale sunt definite de Daisy Kabagarama (1993) ca „seturi de reguli organizate pentru a putea face opțiuni, a reduce nesiguranța și conflictele dintr-o societate dată”. Având un conținut normativ, valorile sunt, în mod firesc, direct legate de comportamente, de normele comportamentale pe care membrii unei culturi trebuie să le urmeze. Autoarea evidențiază importanța relației dintre valori, norme și comportamente : valorile „desemnează ceea ce e de dorit”, fiind o componentă importantă a oricărei culturi. Adeseori valorile unui grup cultural pot veni în conflict cu valorile altui grup. Spre exemplu, individualismul, competiția și câștigul sunt valori centrale ale culturii americane, în timp ce în culturi asiatice, precum cele chineză, coreeană, japoneză, solidaritatea de grup, așa-numitul „colectivism” opus „individualismului” constituie o valoare esențială, centrată pe relațiile interpersonale sau cele intragrup.

Normele sunt „regulile care ghidează comportamentul” și sunt de două tipuri : proscriptive, care dictează ce nu trebuie făcut și prescriptive, ce indică ceea ce trebuie făcut (Kabagarama, 1993). William Haviland arată că normele, înțelese ca „standarde care definesc ceea ce e normal sunt determinate de cultura însăși” (1987). Autorul oferă exemplul culturii populației Aymara din Anzii bolivieni, care interzice sinuciderea, dar o acceptă atunci când individul e posedat de „spirite rele” care nu pot fi exorcizate, în care caz sinuciderea e o alternativă rezonabilă și dezirabilă. Conținutul normativ al valorilor este subliniat și de L.A. Sarbaugh (1979), care definește normele culturale ca „standarde pentru convingeri și comportamente care se dezvoltă în orice grup pe care îl considerăm o cultură sau o subcultură”. Din categoria normelor comportamentale fac parte tabuurile, care sunt norme proscriptive, de interzicere a unor comportamente și afectează, în general, existența și stabilitatea unei culturi. Cercetătorul afirmă că unul dintre riscurile grave în comunicare interculturală îl constituie nerespectarea mai ales a tabuurilor.

Atitudinile sunt definite ca „predispoziții individuale de a evalua un simbol, un obiect, aspect al lumii, eveniment, într-o manieră favorabilă sau nefavorabilă” , cu observația că, în general, oamenii au tendința de a respinge lucrurile care nu le plac și de a le accepta pe care care le plac. Există, de regulă, o atitudine favorabilă față de ceea ce e considerat, în cultura proprie, plăcut, util, satisfăcător și o atitudine nefavorabilă față de ceea ce e considerat neplăcut, inutil, nesatisfăcător. Atitudinile se exprimă atât verbal, ca opinii, cât și nonverbal, prin mimică, gestică, mișcări și posturi ale corpului ș.a. Ele includ atât o latură afectivă (care are legătură cu sentimentele), cât și una cognitivă (când devin credințe sau convingeri). Atunci când sunt organizate într-o structură ierarhică formează sisteme de valori.

Kabagarama (1993) consideră că atitudinile „sunt legate de scopurile pe care ne propunem să le atingem și de percepțiile pe care le avem despre lume”. Astfel, dacă o cultură accentuează prietenia și cooperarea, un străin va fi tratat cu ospitalitate și bunăvoință iar dacă o cultură se bazează pe competiție și individualism, un străin ar putea fi privit cu suspiciune, chiar ostilitate și agresivitate.

Referitor la atitudinile despre persoanele din alte culturi, care sunt vehiculate în situațiile de comunicare interculturală, L.A. Sarbaugh (1979) arată că acestea „servesc la filtrarea stimulilor la care răspundem în tranzacțiile noastre cu alții și dictează modul în care percepem și reacționăm la alții.” El citează studiul autorilor Althen și Jaime, în care s-au comparat atitudinile și convingerile nord-americanilor cu cele ale filipinezilor, ajungând la următoarele constatări :

În cultura nord-americană este încurajată autonomia, pe când în cea filipineză dependența.

Filipinezii au convingerea că există o cantitate de bunuri materiale constantă în societate, ce pot fi împărțite și reîmpărțite iar dacă cineva acumulează mai multă avere, o face în detrimentul celorlalți, ceea ce este „imoral”. Convingerea americanilor că „există destul pentru fiecare”, face ca inițiativa individuală, competiția să fie valoari esențiale ale culturii lor, de care depinde reușita economică și socială a indivizilor.

În SUA, confruntările dintre persoane au tendința de a fi directe, „față în față” iar în Filipine ele se fac prin intermediari.

Pentru americani este important viitorul și planificarea lui iar pentru filipinezi este important trecutul, ceea ce face ca respectul pentru strămoși să fie o valoare esențială a culturii acestora , precum și prezentul, ceea ce îi determină să-și trăiască viața de la o zi la alta, fără a face planuri importante pentru viitor.

Concepția despre lume (worldview) , cu diferențe notabile de la o cultură la alta, este un alt element critic al tranzacțiilor interculturale. Aceasta reprezintă orientarea culturală către lucruri precum Dumnezeu, natură, viață, moarte, univers și alte teme filosofice legate de „ființare”. Aceasta ne ajută să ne plasăm în univers, are rădăcini atemporale și reprezintă fundamentul oricărei culturi, pe care o influențează la un nivel profund, cu efecte subtile și dificil de relevat. Concepția despre lume influențează chestiuni foarte diferite, de la felul cum îi vedem pe ceilalți, la cum ne petrecem timpul ș.a. Credințele religioase reprezintă doar unul dintre factorii diferențiatori ai concepției despre lume.

Sarbaugh (1979) definește concepția despre lume ca o sumă a convingerilor și credințelor cu privire la natura vieții și relațiile omului cu natura și cosmosul, cu privire la relația dintre viață și moarte, posibilitatea sau imposibilitatea de a controla natura etc. Concepția despre lume este o convingere care se formează și se dezvoltă mai lent și are o stabilitate în timp mai mare decât cea a altor tipuri de convingeri sau credințe. Are legătură cu caracterul normativ al valorilor, respectiv ceea ce este considerat a fi important sau neimportant, adecvat sau neadecvat .

Ishii, Klopf, Cooke (2003) consideră concepția despre lume ca una dintre calitățile fundamentale ale culturii, care este cercetată din perspective diferite : antropologică, ca mod caracteristic în care oamenii se raportează la univers; sociologică, ca o „definiție”a realității; psihologică, drept un cadru de referință cuprinzător, în accepția conceptului german de „Weltanschauung”; din perspectiva științelor comunicării, concepția despre lume este una dintre „lentilele” prin care oamenii văd realitatea și restul lumii.

4.4 Elemente ale concepției despre lume

R. Redfield (apud Ishii, Klopf, Cooke, 2003) sintetizează astfel elementele constitutive ale concepției despre lume :

1. Sinele sau „actorul” principal într-un stadiu al umanității

2. Ceilalți în relație cu perspectiva asupra Sinelui

3. Alți oameni, ca masă neidentificabilă

4. Diferențele dintre bărbați și femei

5. Distincțiile dintre „noi”, propriul nostru popor și „ei”, ceilalți oameni

6. Distincțiile dintre ceea ce este uman și ceea ce nu este

7. Ființe invizible, forțe și principii

8. Animale

9. Concepții despre natura umană

10. Orientarea în spațiu

11. Orientarea în timp

12. Ideile despre naștere și moarte

U. L. Pennington (apud Ishii, Klopf, Cooke, 2003) evidențiază 10 elemente ale concepției despre lume, ca o componentă esențială a culturii :

1. Credințele și atitudinile dominante ale unei culturi despre locul omului în natură

și societate

2. Modelul general al relațiilor dintre om și natură

3. Relațiile dintre oameni și Dumnezeu sau ființa supremă

4. Puterea supremă a lui Dumnezeu/ a ființei supreme asupra vieții și

evenimentelor

5. Natura competitivă sau cooperantă a omenirii

6. Expresia credințelor umanității

7. Miturile despre originile omenirii

8. Credințele oamenilor în supranatural

9. Modelele de viață ca practici de grup

10. Felul în care grupurile utilizează ritualurile sau alte ceremonii

Psihologii A. Gilgen și J. Cho (apud Ishii, Klopf, Cooke, 2003) consideră că există o dihotomie între concepția despre lume a culturilor estice și vestice, ce se evidențiază prin următoarele diferențe :

– în culturile estice : oamenii sunt una cu natura și o percep ca un tot fizic și spiritual; mintea și trupul sunt un întreg ; oamenii trebuie să accepte natura în loc să încerce să o controleze ; știința și tehnologia creează doar iluzia progresului

-în culturile vestice : oamenii sunt separați de natură și „puși în umbră” de un Dumnezeu personal ; omul e constituit din minte, corp și suflet ; oamenii trebuie să controloze și să manipuleze natura pentru a supraviețui ; știința și tehnologia îmbunătățesc viața

Elemente ale concepției despre lume în culturile estice și vestice sunt prezentate comparativ și de C. H. Dodd (apud Ishii, Klopf, Cooke, 2003) :

– Rușine și Vină : pentru estici a aduce rușine grupului, a fi vinovat înseamnă a fi exclus din grup; pentru vestici individul este mai important decât grupul

– Sarcini și Oameni : pentru estici, relațiile dintre oameni sunt importante; vesticii pun accentul pe sarcinile individuale

– Secular (Laic) și Spiritual : culturile spirituale estice se bazează pe intuiție și introspecție; culturile laice vestice sunt analitice și logice

– Moarte și Viață : esticii cred că morții pot influența pe cei vii, aducând noroc sau necazuri; vesticii sunt puțin înclinați spre o asemenea credință

– Omenire și Natură : esticii consideră că fac parte din natură și trăiesc în armonie cu aceasta ; vesticii cred că trebuie să controleze natura

– A face și A fi : esticii preferă relațiile interumane armonioase, de aceea „a fi” este mai important decât „a face”; pentru vestici este mai important „a face”

– Linear și Ciclic : pentru estici ciclul existenței înseamnă naștere – viață – moarte – renaștere ; pentru vestici nu există renaștere după moarte

– Bun și Rău : în toate culturile oamenii sunt considerați buni, răi sau un amestec din cele două

– Fatalism și Control : esticii sunt dominați de fatalism, cred că tot ceea ce se întâmplă e dincolo de puterea de control a unei persoane; vesticii au convingerea că sunt stăpânii propriului destin

Concepția despre lume se formează începând cu prima copilărie și se dezvoltă odată cu maturizarea biologică, prin experiențele în contact cu mediul fizic și activitățile din mediul social, prin procesele de dezvoltare cognitivă, învățare socială, socializare. Concepțiile despre lume diferă în funcție de vârsta indivizilor, în concordanță cu dezvoltarea mentală proprie unei anumite vârste.

4.5 Organizarea socială ,

Un al element și factor de influență al comunicării interculturale este definită ca „maniera în care o cultură se organizează și e legată direct de instituțiile acelei culturi, care pot fi formale sau informale” (Samovar, Porter, 2003) . Cele mai importante instituții ale organizării sociale sunt:

4.6 Familia

Este cea mai veche formă de organizare socială pe care a cunoscut-o umanitatea, cu un rol esențial din punct de vedere social și cultural. Mai întâi în familie, copilul își însușește cele mai importante norme, valori, comportamente, atitudini specifice culturii din care face parte, influențele culturale ale familiei mergând de la învățarea limbajului la alegerea jucăriilor, a altor artefacte pe care oamenii le creează și le utilizează. Învățarea culturală începe în familie și se continuă în alte „instituții” și se referă la : responsabilitate, supunere, dominare, abilități sociale, agresivitate, loialitate, rolurile de gen ș.a. Samovar și Porter (2003) dau, în acest sens, exemplul copiilor indieni, crescuți în familiile tradiționale foarte numeroase, în care locuiesc laolaltă multe generații, ei învățând astfel să îi prețuiască pe cei mai în vârstă . Familia este cea care oferă, mai întâi, recompense și pedepse, care influențează valorile copilului, condiționate cultural. Daisy Kabagarama (1993) exemplifică diferențele în privința pedepselor aplicate de familie copiilor : pedeapsa pentru copiii americani este, de regulă, aceea de a fi obligați să stea în casă iar pentru cei din cultura africană, de a fi trimiși afară din casă. Abilitățile ce țin de construirea vocabularului și dezvoltarea dialectelor țin de rolul familiei. Familia, de asemenea, oferă și întreține îmbunătățirea, susținerea, răsplata și pedeapsa, având un efect marcant asupra dezvoltării valorilor copilului și a țelului pe care îl urmărește. Dacă, de exemplu, copilul învață prin observație și comunicare că tăcerea este cel mai prețios lucru, așa cum fac copiii japonezi, același aspect al culturii se va reflectă și în comportamentul lor.

4.7 Școala/Sistemul de educație instituționalizată

Este, de asemenea, responsabilă, în mare măsură, de menținerea unei culturi, de învățarea, însușirea și perpetuarea sistemului de norme, valori, comportamente, convingeri etc. specifice, fiind legătura cea mai importantă a unei comunități atât cu trecutul, cât și cu viitorul ei. este o altă organizație importantă a societății. Urmărind definiția, școlile sunt înzestrate cu o mare parte din responsabilitatea transmiterii și întreținerii unei culturi. Școlile întrețin o cultură prin relatarea noilor membri ce s-a întâmplat, ce este important și ceea ce un membru al culturii ar trebui să știe. Școlile pot învață geografie sau sculptură, matematică sau științe ale naturii, pot pune accentual pe evoluția bazată pe pace sau cauzată de violență, pot prezenta o anumită versiune culturală a istoriei, dar orice s-ar spune, școala este determinată de cultura în cadrul căreia există.

4.8 Procesele verbale nu includ doar modalitatea cum vorbim unii cu alții, ci și activitățile de gândire și înțelesurile cuvintelor pe care le folosim. Aceste procese, limba vorbită și tiparele de gândire sunt legate în mod vital de percepție, concepții și expresie a gândirii.

4.9 Comunitatea nu se referă la instituțiile formale ale acesteia, ci mai ales la istoria ei, deoarece istoria oricărei comunități stă la originea valorilor ei, a idealurilor, comportamentelor. Spre exemplu, în cultura mexicană este valorizată „vorbirea”, în parte ca urmare a modalității de socializare caracteristice acesteia, prin intermediul activităților comerciale, încă din vechea istorie, aztecă, a Mexicului. Cu privire la istoria evreiască actuală, istoricul C. Van Doren (apud Samovar, Porter, 2003) afirmă: „Istoria iudaismului și a evreilor este o poveste lungă și complicată, plină de sânge și lacrimi”. Din cauza acestei lungi istorii de discriminări și persecuții, evreii se bazează pe istoria lor atunci când fac alegeri fundamentale privind educația, libertatea, războiul, drepturile civile. Conform lui E. D. Reischauer, (apud Samovar, Porter, 2003) cultura japoneză reflectă legături strânse între istorie, cultură și comportamente. Deoarece Japonia e compusă dintr-o mulțime de insule, istoria ei e marcată de izolare: „Această izolare și separare au determinat la japonezi un puternic simț al autoidentității, precum și o dureroasă conștiință de sine în prezența altora. Izolarea i-a făcut pe japonezi să fie în mod acut atenți la tot ceea ce vine din afară”.

4.10 Concepția religioasă apare pe baza celei mitologice, generalizează diferite mituri și credințe primitive formulând o teorie integrală despre toată realitatea. Specific pentru această concepție este nu numai admiterea existenței unei forțe supranaturale, dar și atribuirea ei unui sens specific: că lumea supranaturală este adevărata lume, că ea este primordială și determină lumea naturală și socială. Lumea supranaturală, ori divină, dirigează cu dezvoltarea naturii, vieții umane. Toate fenomenele și procesele realității erau explicate de pe pozițiile acestei concepții.

Principala problemă a concepției despre lume este problema fundamentală a filozofiei, adică problema raportului dintre gândire și existență, dintre conștiință și materie. În funcție de faptul ce anume este considerat factor prim: materia sau conștiința, există două forme fundamentale de concepție despre lume, două tabere filozofice principale: tabăra materialistă și cea idealistă. Concepția consecvent științifică despre lume este materialismul dialectic și materialismul istoric – concepția despre lume a frăției marxist-leniniste. Concepția marxistă despre lume este radical opusă idealismului filozofic și concepțiilor religioase strâns legate de idealism. Idealismul filozofic și religia explică lumea, toate fenomenele naturii și societății prin activitatea spiritului, a conștiinței, a forțelor spirituale “fanteziste și supranaturale” – prin divinitate. Idealismul și religia sunt incompatibile cu știința, prin simplul fapt că bazele, conceptele ce conduc idealismul și religia, nu pot fi puse în știință, iar dacă sunt puse, dau cu eroare sau cu improbabilități. Materialismul s-a format ca o concepție bine determinată despre lume ca urmare a luptei necruțătoare împotriva religiei și a idealismului. Toate aceste virtuți au degenerat de la un adevăr pur, acum ele fiind simple structuri primordiale dar care nu furnizează individului, omului, o bază consistentă de cunoaștere și înțelegere despre ce anume este el sau ceva care să îi clarifice concepția despre lume. Din păcate, concepția actuală despre lume este o reflectare a existenței materiale și sociale a oamenilor, ea depinde de nivelul cunoștințelor atins de oameni în perioada istorică dată, precum și de orânduirea socială dominantă. Prin urmare concepția despre lume are un caracter istoric și ea merge direct proporțional cu dezvoltarea societății, evoluție ce schimbă și concepția despre lume a oamenilor. Un rol important îl joacă clasa dominantă; trăim în societăți în care împărțirea este descrierea cea mai elocventă pentru ceea ce înseamnă viața socială.

Nu există o concepție unică despre lume fapt ce duce la mult mai multe ciocniri ce trec de la planul filozofic la planul real, cu caracter dictatorial față de grupurile minoritare (ca și tip de concepție). Capitalismul propagă o concepție despre lume prin filozofie, școală, biserică, mass-media, artă etc. în același timp metafizicienii aduc argumente ce în fața științei capitalismului sună antagonic. Tot concepție dominantă este și contribuția părții sociale progresiste, atitudine ce nu face față fără apartenența maselor de oameni la ideologiile ce le propun cea mai mare liniște, pace, acomodare, compromisuri în înțelegerea profundă a propriei vieți, încetinire a proceselor de evoluție pe toate planurile, material și spiritual.

Se spune că un grup de studenți doreau să facă o cercetare despre relația dintre ignorant si indiferență. În cadrul chestionarului era o ântrebare care suna în felul urmator: ,,Care dintre cele doua credeti ca este mai grava? Ignoranta sau indiferenta?”. Majoritatea au răspuns într-un mod simplu: ,,Nu știu și nici nu mă interesează!”.

Pentru unii, subiecte precum univers si viață, ori discuții despre originea și destinul sunt incitante și se simt atrași precum fluturii de noapte de lumina lămpii. Alții in schimb sunt preocupati de ceea ce se vede ,, aici si acum” , fără prea multa vorbăraie. Dar ne-am înșela daca am spune că doar cei meditativi au o filosofie de viață. Asta pentru că și abordarea de genul ,,gata cu atâta filosofie” e până la urma un mod aparte de a vedea lumea, fiind ea insăși o filosofie de viață. Fiecare dintre noi, fie că suntem predispuși spre meditație, sau dimpotrivă, firi cu mult mai practice, avem o concepție despre viata (cosmoviziune). Ea poate să fie un sistem complex de idei si credințe, sau dimpotrivă unul redus la minim. Iar faptul că unii nu pot să articuleze în mod coerent ceea ce cred asta nu înseamnă că nu au un crez.

În mare parte concepțiile pe care le avem sunt o ,,moștenire de familie”. Omul ca ființă socială se naște în cadrul unui grup cu care interacționează fiind fără îndoială influențat de mediu. După cum societatea în care trăim ne oferă o limbă ca mijloc de comunicare tot astfel preluăm și modele de gandire, ba chiar de percepere a lumii înconjuratoare. Cu toate acestea, ca indivizi autonomi putem să ne alegem și să ne construim propia cosmoviziune.

Iată o paralelă între două sisteme coerente la nivel intern dar diametral opuse la nivel de premisă inițială;

4.10.1 Creștinismul și impactul său intercultural

Creștinismul, la fel ca toate marile religii, se definește ca mare religie prin ponderea influenței istorice, originalitatea și profunzimea mesajului său, precum și prin numărul mare al adepților săi. Marile religii au modelat și continuă să modeleze cultura universală a omenirii. Creștinismul a devenit în timp cea mai globală și universală dintre toate marile religii care au apărut în trecut în Orientul apropiat și îndepărtat, iar influența sa a crescut devenind tot mai mare. Creștinismul, ca expresie a interculturalității poate fi urmărit de la apariția, dezvoltarea, afirmarea și globalizarea sa până în prezent. O asemenea analiză fiind prea amplă pentru scopul nostru, am selectat câteva aspecte ale evoluției creștinismului ca expresie a interculturalității.

Mediul în care a apărut l-a constituit Imperiul Roman, unde exista un sentiment al unității omenirii sub o lege universală. Acest mediu a fost favorabil pentru primirea unei Evanghelii care proclama unitatea omenirii căreia i se oferea salvarea din păcatul originar și apartenența la Biserica creștină, cea a trupului lui Hristos. Această lume, relativ pașnică, care beneficia de un sistem de drumuri excelente, a ușurat deplasarea primilor creștini dintr-un loc în altul, astfel că aceștia au putut predica Evanghelia oamenilor de pretutindeni. Imperiul Roman poate fi asociat cu mediul politic al creștinismului, Atena a fost cea care a ajutat la asigurarea unui mediu intelectual propice pentru propagarea Evangheliei. Romanii au fost cuceritorii politici ai grecilor, care, așa cum spune poetul Horațiu, i-au cucerit pe romani din punct de vedere cultural. Evanghelia universală avea nevoie de o limbă universală ca să poată avea un impact cât mai mare asupra lumii. Așa cum engleza a devenit limba universală în lumea modernă și cum latina a devenit limba universală în lumea învățaților medievali, tot așa greaca a fost limba universală pentru lumea antică. În Imperiul Roman orice om cult cunoștea atât greaca cât și latina. Doar recent s-a descoperit că greaca Noului Testament a fost greaca omului de rând în timpul lui Iisus Hristos.

La rândul ei, filozofia greacă a pregătit apariția creștinismului prin faptul că a distrus religiile mai vechi. În timpul venirii lui Iisus Hristos filozofia greacă decăzuse, iar acest faliment a predispus mințile oamenilor spre o abordare mai spirituală a vieții. Creștinismul a fost singurul capabil să umple golul din viața spirituală a vremii. Contribuțiile religioase la împlinirea vremii le include atât pe cele ale grecilor și romanilor cât și pe cele ale iudeilor. Dar oricât de mari au fost contribuțiile Romei și Atenei la creștinism, cele ale iudeilor ies în evidență ca ereditatea creștinismului . „Creștinismul s-a dezvoltat în mediul politic al Romei și a trebuit să facă față mediului intelectual creat de gândirea greacă, dar legătura lui cu iudaismul a fost mult mai intimă. Iudaismul poate fi considerat ca tulpina pe care să înflorească trandafirul creștinismului.”

Poporul evreu a oferit creștinismului Vechiul Testament, datorită căruia mulți prozeliți evrei au putut trece de la iudaism la creștinism. Cărțile Vechiului Testament și cele ale Noului Testament, date sub inspirația Duhului Sfânt, aveau să fie literatura Bisericii, întruchipate în Biblie, cartea sfântă a creștinismului. Sinagoga a fost instituția care a fost de mare folos pentru apariția și dezvoltarea creștinismului primar, ea făcând parte integrantă a vieții evreiești. Ea a fost locul în care apostolul Pavel, evreu prin origine, cunoscător al limbii grecești și cetățean roman, a mers să predice în toate orașele în care a ajuns în cursul călătoriilor sale misionare. Însuși Iisus Hristos, ca orice evreu s-a rugat rostind psalmi. (pe cruce El a repetat psalmul 21, în care își exprima credința în Dumnezeu).

4.10.2 Religia, ca element definitoriu al culturilor

Fără îndoială,cea mai spectaculoasă răsturnare la care asistăm, în raport cu tendințele ce au dominat epoca modern, este resurecția religiei, un domeniu central pentru culturile premoderne, dar pe care știința modernă a sperat să-l elimine din explicațiile ei pozitiviste, având ambiția de a-i semna certificatul de deces. Așadar, asistăm la o revitalizare a sentimentului religios, la o revenire în forță a religiei în viața socială, dar și la o reabilitare a ei ca variabilă explicativă în ecuațiile pe care le avansează teoriile sociologice si geopolitice contemporane.

“Conștiința unei lumi reale și semnifictive este strâns legată de descoperirea sacrului. Prin experiența sacrului, spiritual uman a sesizat diferența dintre ceea ce se relevă ca fiind real, puternic, bogat și semnificativ, și ceea ce este lipsit de aceste calități, adică curgerea haotică și periculoasă a lucrurilor, aparițiile și disparițiile lor fortuite și vide de sens… Pe scurt, sacrul este un element în structura conștiinței și nu un stadiu în istoria acestei conștiințe. La nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca ființă umană este în sine un act religios, căci alimentația, viața sexual și munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi sau mai degrabă a devein om înseamnă a fi religios.”

Eliade se detașează consecvent de viziunile evoluționiste, istoriciste și funcționaliste, care au dominat autoritar câmpul filosofiei culturii aproape un secol. Fără a elimina perspectiva istorică, Eliade consider că este necesară si posibilă degajarea unor aspecte structural și universal ale religiilor, adică elaborarea unei morfologii a fenomenelor religioase, care să reprezinte un ghid pentru a scrie istoria acestora. Din aceasta perspectivă fenomenologică, Eliade este interest să stabilească structurile, funcțiile și semnificațiile pe care le au diversele forme și manifestări religioase, în context, conjucturi și culturi oricât de îndepărtate ar fi, din punct de vedere istoric și geografic. Având ca structura permanentă distincția dintre sacru și profane, dar și manifestarea sacrului în profane, prin diverse hierofanii, fenomenul religios se prezintă adeseori ca “o masa polimorfă și uneori chiar haotica de gesturi, credințe și teorii”, astfel că Eliade subliniază necesitatea de a cerceta religia dintr-o perspectivă interdisciplinară, din care nu pot lipsi abordările istorice și morfologice, sociologice, cultural și psihologice. “În realitate, nu există fapt religios în stare pură. Un fapt religios este întotdeauna și concomitant fapt istoric, sociologic, cultural și psihologic.”

Religia este astfel integrată în ansamblul unei culturi, ansamblu care, la rândul lui, se răsfrânge și se manifestă prin respectivele valori religioase. Contextul social și istoric al experiențelor religioase trebuie investigat cu atenție, fără a reduce religia la statutul de epifenomen derivat al unor structuri sociale, poziție pe care Eliade o combate mereu.

Spre deosebire de omul arhaic, omul modern trăiește într-un univers desacralizat și valorizează pozitiv istoria, cu evenimentele, noutățile și schimbările sale ireversibile. Dar și în cazul societăților moderne, semnificațiile arhetipale supraviețuiesc ascunse în realități profane, codificate în mituri degradate și în simboluri, care nu sunt prin acest fapt mai puțin eficiente, deși aceste societăți și omul lor rațional nu le conștientizează.Culturilea arhaice, prin mituri, simboluri și comportamente specific, sunt și un răspuns la teroarea istoriei, concept prin care Eliade înțelege catastrofele cosmice, dezastrele militare, injustițiile sociale, nefericirile personale, suferințele și nenorocirile pe care le suportă indivizii și popoarele în existența lor. Suferința are o “cauză”, iar omul arhaic “o suportă pentru că ea nu este absurdă”, ci are o funcție soteriologică, salvatoare, purificatoare.

V.Limbajele comunicării interculturale și realitatea

Ca în orice tip de comunicare umană, în comunicarea interculturală se utilizează două tipuri de limbaje : cel verbal și cel nonverbal, care în situațiile concrete de interacțiune sunt folosite simultan sau alternativ, existând întotdeauna o interdependență între cele două. O serie de studii realizate de lingviști, antropologi, cercetători ai comunicării evidențiază diferențe culturale atât în ceea ce privește modul de utilizare a unuia sau a celuilalt tip de limbaj, semnificațiile care se acordă respectivelor mesaje, precum și în ceea ce privește predominanța comunicarii verbale sau nonverbale, într-o cultură sau alta.

Comunicarea, în accepțiunea obișnuită, este modul fundamental de interacțiune psiho-socială a indivizilor umani prin care se realizează transmiterea de informații și se obțin modificări de comportament individual sau de grup. Concepută astfel, comunicarea reprezintă suma de acte sociale prin care indivizi sau grupuri de oameni interacționează, stabilindu-se, în final, un oarecare echilibru între informațiile transmise și primite de fiecare, fenomen care nu se

întâmplă în mod obișnuit, fiindcă, de obicei, în actele de interacțiune partenerii nu acționează în mod egal, unul fiind preponderent emanator și celălalt preponderent receptor și, în plus, nu se realizează nici o aducere la același nivel a celor doi parteneri, între ei rămânând și elemente specifice fiecăruia, dar și diferențe în deținerea aceluiași tip de cunoștințe.Bernard Dagenais vede comunicarea ca pe un proces sensibil, prin care un emițător dorește să-și facă acceptat mesajul de către un receptor.

Comunicarea se caracterizează printr-un sistem de semne și printr-o relație de schimb

între două ființe care impărtășesc un cod comun. Ivan Evseev spunea în acest sens: ,,Omul contemporan, ca și cel al culturilor tradiționale, indiferent de statutul său social sau gradul pregătirii profesionale, este posesorul mai multor tipuri de semne. Orice membru al unei colectivități culturale trebuie să posede mai multe limbaje, coduri sau sisteme de comunicare, cu ajutorul cărora să poată comunica cu semenii săi. În viața de toate zilele, limbajul articulat, cel mai important mijloc de comunicare, este mereu însoțit, iar, uneori înlocuit de așa-zisele mijloace neverbale: gesturi, mimică, poziții corporale, reacții involuntare etc.”

În general, formele de comunicare sunt diferite, atât din punctul de vedere al originii lor, cât și din punctul de vedere al funcției pe care o reprezintă pentru animale.Cercetătorii arată că, în lumea animală, comunicarea servește pentru protecția teritoriului, dar are și funcții sexuale, de atragere a partenerului, precum și funcții de reglare a vieții de grup. Orice proces de comunicare are cateva elemente structurale caracteristice:

existența a cel puțin doi parteneri (emițător și receptor) între care se stabilește o anumită relație;

capacitatea partenerilor de a emite și de a recepta semnale într-un anumit cod, cunoscut de ambii parteneri (de menționat faptul că, în general, în orice proces de comunicare partenerii joacă pe rând rolul de emițător și receptor);

existența unui canal de transmitere a mesajului.

5.1 Comunicarea verbală

Comunicarea verbală are un rol primordial atât din punctul de vedere al segmentului de negociere pe care îl ocupă cât și din punct de vedere al conținutului. Comunicarea verbală permite un joc logic al întrebărilor și al răspunsurilor într-o derulare flexibilă, spontană, lucru care nu este posibil atunci când negocierile au loc scris sau prin alte tehnici. Prin comunicarea verbală au fost realizate o serie de activități: obținerea și transmiterea de informații, elaborarea unor propuneri, exprimarea unor opinii.

Comunicarea verbală folosește, ca mijloc de acțiune, cuvântul vorbit (scris). Ea se realizează pe baza unei limbi comune și a unui limbaj comun. Aceste două elemente sunt absolut necesare pentru ca efectul final al unui transfer informațional să se producă. Se mai numește și comunicare codată, și cuprinde toate mesajele verbale cu sensurile limbii. În procesul de comunicare pot fi identificați o serie de stimuli care impun acestui act specific uman un caracter individual. Aceștia sunt de natură internă sau de natură externă.

Stimulii de natură internă sunt reprezentați de: experiențele personale, mentale, fizice, psihologice și semantice; atitudinile personale datoarate educației și instrucției fiecăruia, nivelul și poziției sociale, profesiei; percepția și concepția noastră despre lume, despre noi înșine, despre interlocutori; propiile deprinderi de comunicator și nivelul de comunicare al interlocutorului.

Stimulii de natură externă sunt reprezentați de tendința de abstractizare – operație a gândirii prin care se urmarește reținerea doar a unei însușiri și a unor relații propii unui fapt; tendința deductivă – tendința de a așeza faptele sau enunțurile într-un raționament; tendința evaluării – tendința de a face aprecieri prin raportarea la propiul sistem de valori, la alte sisteme, la alte persoane.

Situația „vorbirii”, a trecerii limbii in act, presupune o serie de abilități necesare interlocutorilor într-o comunicare eficientă. Condițiile care țin de personalitatea comunicatorului:

Claritatea – organizarea conținutului de comunicat astfel încât acesta să poată fi ușor de urmărit; folosirea unui vocabulary adecvat; o pronunțare corectă și completă a cuvintelor;

Acuratețea – presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea exprima sensurile dorite; cere exploatarea completă a subiectului de comunicat;

Empatia – vorbitorul trebuie să fie deschis tuturor interlocutorilor, încercând să înțeleagă situația acestora, să incerce să le ințeleagă atitudinile, manifestând în același timp amabilitate și prietenie;

Sinceritatea – situația de evitare a rigidității sau a stângăciei, recurgerea și menținerea într-o situație naturală;

Atitudinea – evitarea mișcărilor bruște în timpulvorbirii, a pozițiilor încordate sau a unora prea relaxate, a modificărilor bruște de poziție, a scăpărilor de sub control a vocii;

Înfațișarea – reflecta modul în care te privești pe tine însuți: ținuta, vestimentația, trebuie să fie adecvate la locul și la felul discuției, la statutul social al interlocutorilor;

Postura – poziția corpului, a mâinilor, a picioarelor, a capului, a spatelui, toate acestea trebuie controlate cu abilitate de către vorbitor;

Vocea – urmăriți dacă sunteți auziți și înțeleși de cei care va ascultă, reglați-vă volumul vocii în funcție de sală, de distanța până la interlocutori;

5.1.1 Avantaje ale comunicării verbale:

Comunicarea verbală se poate realiza în diferite moduri:

în limbaj oral (monolog, dialog);

în limbaj scris;

în limbajul intern.

Avantajele avute în timpul comunicării verbale sunt următoarele:

permite transmiterea unui conținut complex, sistemul de informații transmis și receptat poate fi logic structurat, sistematizat, exprimat într-un limbaj elevat;

pune în evidență capacitatea de gândire și creativitatea umană;

limbajul intern, vorbirea cu sine și pentru sine, prezintă un maximum de economicitate, substituind cuvintele cu imagini, viteza de lucru fiind de sute de ori mai mare decât a vorbirii;

pe măsura constituirii sale, limbajul intern îndeplinește funcții de anticipare, proiectare, coordonare a limbajului oral și scris;

se intercondiționează cu funcția cognitivă și cea  reglatorie  a limbajului.

V.1.2 Dezavantaje ale comunicării verbale:

este lipsită de expresivitate, dacă nu apelează la mijloace paraverbale și nonverbale;

transmite mai greu o anumită stare afectivă (supărare, bucurie etc), cuvintele nu sunt întotdeauna suficiente;

viteza de transmitere și mai ales viteza de receptare a mesajului este mai mică, uneori se poate mai ușor și mai rapid exprima printr-un simplu gest.

V.2 Comunicarea non-verbală

Comunicarea non-verbală reprezintă totalitatea semnelor, gesturilor și a mimicii cu ajutorul cărora suntem capabili să transmitem un mesaj, o emoție sau o reacție. La limita între verbal și non-verbal este comunicarea paralingvistică, formă a comunicării ce cuprinde următoarele elemente: ezitări, intonații, timbrul vocii, pauze, bâlbâieli, viteza de expunere etc. Elementele enumerate compun așa-numita comunicare analogică, care însoțește, în general, comunicarea codată. Comunicarea non-verbală mai este denumită și limbajul trupului; aceasta variază, în general, de la o societate la alta și se învață trăind în mediul respectiv sau empatizând. Aspectele non-verbale ale comunicării au început să fie studiate mai intens abia în anii ‘60, iar publicul a luat cunoștință de existența acestora în 1970, odată cu apariția cărții lui Julius Fast, Despre limbajul trupului.

În momentul în care comunicăm, cuvintele transportă idei, păreri, noțiuni, concepte, în timp ce tonul vocii și mesajele trupului transmit atitudini, emoții, sentimente. În timp ce cuvintele transmit conținutul informațional al mesajului, trupul semnalizează și definește relația ce ia naștere între doi indivizi și care poate fi: pozitivă (de acceptare, aprobare, simpatie, prietenie, supunere, admirație); neutră (de indiferență); negativă (de respingere, dezaprobare, disconfort, dominație, dispreț, ură). Dacă informația digitală cuprinde simboluri, cuvinte, cea analogică se bazează pe stimuli nonverbali, care se transmit în limbaj biochimic la nivel hormonal.

Comunicăm non-verbal chiar prin simpla prezență (cum arătăm) sau prin lucrurile din jurul nostru (cum le alegem sau cum le aranjăm). Comunicăm astfel fără să vrem și fără să ne dăm seama. Este practic imposibil să blocăm comunicarea non-verbală, așa cum putem cu cea verbală.

Canalele de comunicare verbală-nonverbală se împart, în funcție de receptorii specifici, în:

a) Canalul vizual analizează schimbul de priviri, expresia feței, ținuta corporală, distanța interpersonală, gesturile, mimica, ticurile, dinamica mișcării corpului, mișcarea buzelor, mobilitatea globilor oculari, zâmbetele, grimasele. Paul Ekman este cel care s-a ocupat de studiul mimicii umane și de rolul acesteia în transmiterea emoțiilor și diverselor mesaje cu rol informativ sau persuasiv. El constată că oriunde în lume expresiile faciale pentru diferite tipuri de sentimente sunt aceleași și pot fi interpretate uniform în orice colț al continentelor, pentru că orice figură umană are același număr de mușchi care contribuie la exprimarea unei anumite stări. Detaliind concepția lui Ekman, putem spune că există o expresie facială programată ereditar, care nu diferă deloc de la o cultură la alta și o anumită expresie facială care nu ține cont de factorul ereditar și care diferă într-adevăr de la o cultură la alta (această expresie facială se diferențiază în funcție de constituția facială a respectivei rase: un chinez afișează uimirea pe chip cu totul altfel față de un canadian, din pricina constituției diferite a feței). Așadar, expresiile faciale sunt universale și diferă foarte puțin în funcție de cultură sau etnie. Prin intermediul mimicii faciale se pot exprima diverse sentimente: bucuria, teama, scepticismul, descumpănirea, indiferența, compasiunea etc.

Comunicarea prin expresia feței include mimica, zâmbetul și privirea. Tindem ca, involuntar, să zâmbim, să ne încruntam, să micșorăm sau să dilatăm pupilele. Fața este cea mai expresivă parte a corpului. Ochii și partea de jos a feței sunt privite cel mai intens în timpul comunicării. Se consideră, de exemplu, că într-o conversație cu o femeie, ceea ce exprimă ochii este mult mai important decât ceea ce exprimă cuvintele. Mimica este acea parte a feței care comunică: fruntea încruntată semnifică preocupare, mânie, frustare; sprâncenele ridicate cu ochii deschiși – mirare, surpriză; nas încrețit – neplăcere; nările mărite – mânie sau, în alt context, excitare senzuală; buze strânse – nesiguranță, ezitare. Ceea ce este important de reținut este că mimica constitutie interfața de bază în comunicarea interumană fiind înzestrată cu rolul de a transmite rapid, nemediat informații despre percepția individuală față de societate și fenomene sociale și de a oferi un feed-back dinamic interlocutorului în timpul unei conversații. Zâmbetul este un gest complex, capabil să exprime o gamă largă de informații, de la plăcere, bucurie, satisfacție, la promisiune, cinism, jenă. Interpretarea sensului zâmbetului variază însă de la cultură la cultură, fiind strâns corelată cu presupunerile specifice care se fac în legătură cu relațiile interumane în cadrul acelei culturi.

Modul în care privim și suntem priviți are legătură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere și prietenie. Chiar și a privi sau a nu privi pe cineva are un înțeles. Privind pe cineva, confirmăm că îi recunoaștem prezența, că există pentru noi; interceptarea privirii cuiva înseamnă dorința de a comunica. O privire directă poate însemna onestitate și intimitate, dar în anumite situații comunică amenințare. În general, o privire insistentă și continuă deranjează. Realizarea contactului intermitent și scurt al privirilor indică lipsa de prietenie. Mișcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva; în jos – tristețe, modestie, timiditate sau ascunderea unor emoții. Privirea într-o parte sau neprivirea cuiva poate denota lipsa de interes, răceala. Evitarea privirii înseamnă ascunderea sentimentelor, lipsă de confort sau vinovăție. Oamenii care nu sunt siguri pe ei vor ocoli privirea interlocutorului în situații în care se simt amenințați, dar o vor căuta în situații favorabile. Comunicarea nonverbală între adulți este saturată în diferențe transculturale. Contactul vizual, spre exemplu, are semnificații distincte în culturi diferite. Doi europeni aflați în conversație privesc din când în când unii în ochii celuilalt, urmând un tipar învățat din copilărie. Pentru un japonez acest lucru este considerat o gravă impolitețe, el fixându-și privirea pe gâtul partenerului de discuție. Un european consideră aceasta o lipsă de respect și interes a partenerului său japonez și va căuta să întrerupă discuția. Încă din Antichitate a fost subliniat rolul pe care ochii și corpul îl au în comunicare. Importanța privirii, a feței, a mâinilor în actul comunicării a fost subliniată insistent începând cu perioada marilor oratori. Quintillian a avut chiar inițiativa, nefinalizată însă, de a alcătui un dicționar cu semnificațiile gesturilor.

b) Canalul auditiv se sprijină pe analizatorul auditiv și facilitează comunicarea verbală și, în plan secundar, comunicarea paralingvistică. Prin intermediul său sunt decodate toate informațiile transmise cu ajutorul cuvântului prin limba vorbită și limbajul folosit. Sursele de zgomot sunt un factor perturbator.

c) Canalul tactilo-chinestezic sprijină comunicarea non-verbală. Canalul tactilo-chinestezic decodifică toate mesajele provenite prin atingerea partenerului și este foarte important, în special în preluarea și transmiterea mesajelor cu valoare emoțională. Acest tip de limbaj non-verbal se manifestă prin frecvența atingerii, prin modul de a da mâna, modul de îmbrățișare, de luare de braț, bătutul pe umăr etc. Cunoaștem ce semnifică aceste atingeri pentru români, dar în diferite culturi ele pot comunica lucruri diferite. De exemplu, la japonezi, înclinarea capului înlocuiește datul mâinii ca salut, în timp ce la eschimoși acest salut se exprimă cu o ușoară lovitură pe umăr. Comunicarea tactilă are în vedere:

atingeri care transmit emoții pozitive (mângâierea unui copil care plânge de către un părinte);

atingeri în joacă (pălmuirea în joacă a unui copilaș implică de multe ori o relație de dominare) învestite cu un real potențial metacomunicativ, ușurând interacțiunea dintre indivizi;

atingeri de control cu scopul de a îndruma spre anumite manifestări sau atitudini (bătutul pe umeri al partenerului pentru a se da din fața noastră);

atingerea rituală (strângerea mâinii în semn de salut);

atingerea în alt scop decât comunicarea propriu-zisă (atingerea frunții unui copil de către medic pentru a-i lua temperatura corpului). Aceste din urmă manifestări ale comunicării tactile pot fi purtătoarele unor informații afective (respect, grija față de pacient) sau pot transmite un complex de informații despre mediul înconjurător (ne referim la alfabetul Braille care utilizează anumite ,,denivelări” inscripționate pe hârtie specială sau pe suprafețe plastice și metalice care pot fi citite de nevăzători cu ajutorul simțului tactil, al degetelor sau palmelor, prin atingere).

d) Canalul olfactiv sprijină comunicarea non-verbală și comunicarea verbală, decodificând diverse tipuri de mirosuri și ajută mecanismul de auto-apărare. Există indivizi cu un simț olfactiv dezvoltat, care pot recunoaște o anumită persoană cu care au făcut cunoștință în trecut, chiar fără să o vadă, doar după mirosul acesteia sau după parfumul pe care aceasta îl folosește. Ajută, de asemenea, la formarea unei imagini de ansamblu asupra unei persoane.

e) Canalul gustativ este activ preponderent în sistemul intrapsihic.El decodifică informații referitoare la gustul alimentelor pe care le consumăm și formarea unei păreri proprii, de acceptare sau de respingere a unui anumit tip de aliment.

f) Al șaselea simț. Este foarte greu de definit această capacitate pe care o posedă anumite persoane și care se referă la informațiile cu rol de avertisment, de premoniție, de apărare împotriva unor prezumtive primejdii.

O formă aparte de comunicare non-verbală, care se manifestă printr-un comportament non-verbal, o reprezintă utilizarea spațiului. Cu studiul relațiilor spațiale, ca mod de comunicare, se ocupă proxemica, știință care cercetează: jocul teritoriilor, maniera de a percepe spațiul în diferite culturi, efectele simbolice ale aspectelor spațiale, distanțele fizice ale comunicării. Cartea lui Edward T. Hall, The Hidden Dimension, apărută în 1966, este o adevărată gramatică a spațiului în cercetarea distanțelor spațiale în comunicare.

După el, există patru tipuri de distanțe (intimă, personală, socială, publică) ce reglează comunicarea în funcție de respectarea sau încălcarea lor. Fiecare individ are o anumită arie de manifestare specifică în momentul în care intră în inter-relație cu un alt individ. În funcție de această distanță menținută între doi indivizi, se poate constata gradul de apropiere sau de îndepărtare, simpatia sau antipatia pe care le manifestă aceștia unul față de altul (zona intimă (0 – 45 cm); zona personală (45 – 122 cm); zona socială (1,23 – 3,5 m); zona publică (peste 3,5 m ).

Comunicăm confortabil atunci când distanța față de interlocutor este de 1-2 m, distanță ce definește spațiul personal. Într-un spațiu mai mic este greu să te concentrezi asupra comunicării. Adeseori, suntem puși în situația ca, în timp ce vorbim cu cineva, să facem un pas înainte sau unul înapoi pentru a ne regla acest spațiu la mărimea adecvată pentru spațiul nostru personal. Apropierea exagerată poate comunica amenințare sau relații de natură strict personală; depărtarea excesivă poate comunica aroganță, importanță, statut social superior.

Pentru a evita interpretarea greșită a unui element de limbaj non-verbal este bine să-l interpretăm în contextul tuturor celorlalte elemente verbale și non-verbale. Caracteristicile de personalitate individuale, de educație, experiență de viață etc., sunt elemente care trebuie luate în considerare în interpretarea corectă a limbajelor neverbale. Modul de folosire și interpretare a limbajelor non-verbale diferă sub multe aspecte: de la individ la individ, de la profesie la profesie, de la colectivitate la colectivitate, de la cultură la cultură.

VI.Șocul cultural și adaptarea intercultural

Am ales drept motto al acestui capitol, următorul citat de Edward Hall „Cultura înseamnă comunicare, iar comunicarea înseamnă cultură”, deoarece, precum se observă, pe bună dreptate, în literatura de specialitate „Conceptele de comunicare și cultură sunt inseparabile. Comunicarea, ca interacțiune socială, este procesul prin care indivizii din aceeași cultură sau din culturi diferite își transmit reciproc mesaje. Întregul proces este influențat de cultura căreia îi aparțin deopotrivă emițătorii și receptorii. Cum, cînd, unde, în ce fel, prin ce mijloace se comunică sunt chestiuni dictate de cultura fiecăruia”

Încă din secolul XVIII, Europa se confruntă cu extinderea viziunilor culturale, prin intermediul descoperirii culturii aborigenilor din America și Asia. Astfel apare necesitatea de dezvoltare a culturii comunicării, întrebuințării normelor și capacităților comunicative, deoarece aceasta vizează „abilitatea de a realiza un larg spectru de acte comunicative”. Însă este necesar să menționăm că, comunicarea interculturală există din cele mai vechi timpuri ale istoriei și civilizației omenirii ca, de exemplu, cele mai frecvente fiind în antichitate contactele economice și războaiele de cucerire. Comunicarea reflectă cultura. Iar cultura după cum afirmă Braudel, „este o civilizație care nu a ajuns la maturitate încă, la expresia sa optimă; care nu și-a asigurat creșterea. În așteptare, și așteptarea poate să dureze, civilizațiile vecine exploatînd-o în mii de feluri”. Confuzia, incertitudinea, dezorientarea trăită de oameni atunci cînd sunt nevoiți să se manifeste într-un mediu social sau cultural care le este necunoscut, subînțelege starea de anxietate, definită ca șoc cultural.

Astfel, astăzi când comunicarea interculturală a devenit indispensabilă, prin schimbul de experiență, job, turism și multe alte mijloace de contact cu alte culturi, indivizii încearcă anumite stări de anxietate manifestate prin confuzii, incertitudine și dezorientare atunci cînd sunt nevoiți să se manifeste într-un mediu social sau cultural necunoscut, trăind astfel, ceea ce specialiștii numesc șoc cultural. Atunci cînd reprezentanți ai unor culturi diferite vin în contact, ei aduc cu sine și scot în evidență, inconștient, elementele specifice culturii lor, fie perceptuale sau socio-culturale. Confruntați cu șocul cultural – cu inevitabile sentimente negative de nemulțumire, frustrare, confuzie – indivizii pot ajunge, după părerea doamnei A. Șerbănescu, „la 2 tipuri de efecte: aculturarea șu alienarea culturală”.

Conform autorilor americani „aculturarea este procesul prin care indivizii/grupurile de indivizi care intră în contact direct sunt atrași treptat de sistemul de valori și practici ale unuia sau altuia dintre indivizi/grupuri”. Atragerea la noua cultură, ca punct al Convenției Culturale Europene, presupune conform acesteia, „aplanarea vechilor neînțelegeri, prevenirea noilor conflicte și consolidarea democrației. Comportamentul indivizilor este rezultatul interacțiunii dintre diferiți factori, inclusiv cel cultural. Așadar, cel de-al doilea tip numit mai sus, alienarea culturală, este, de fapt, „atitudinea inițială de suspiciune, teamă neîncredere, intoleranță”.

Chiar dacă acești 2 termeni, devin cunoscuți din ce în ce mai mult, totuși pe timpul marilor civilizații, separate de distanțele geografice, era prezent atît fenomenul aculturării, cât și cel al închiderii culturale (al alienării). În prezent, ideea unității Europei, ne duce la explicațiile lui Voltaire, precum că: „încă de multă vreme Europa, putea fi considerată un soi de republică, mare împărțită în mai multe state […] toate posedînd aceleași principii” . Această republică a devenit o arenă de confruntare a diferitor culturi. Am dorit ca aici să ne referim puțin la țările membre ale Uniunii Europene, deoarece este o temă foarte actuală, datorită faptului că Republica Moldova în ultimii ani a depus eforturi mari pentru a se îndrepta spre Europa, Uniune cu noi ambiții, aspecte și influențe. Drept confirmare aduc exemple de etnopsihologie ce evidențiază anumite credințe și valori importante pentru diferite culturi:

– Germanii accentuează valoarea organizării și a conformității;

– Belgienii subliniază valoarea intuiției și a sentimentelor în relațiile umane;

– Englezii respectă intelegența, înclinația spre economie;

– Italienii – închidere în sine, comunicare prin gesturi, manifestarea prin artă;

În fiecare din aceste țări, populația autohtonă a simțit deja sentimentul aculturării și alienării, dar oare recunoaște cineva acest lucru? Până când, nu ne rămîne decât să acceptăm ideea că „cunoașterea diferitor civilizații, va contribui fără doar și poate la propria noastră cunoaștere, căci întotdeauna caracteristica unei lumi găsește ecouri îndepărtate într-o altă arie georafică”. Revenind la șocul cultural, acesta se desfășoară, în general, în cinci faze: „contactul, dezintegrarea, reintegrarea, autonomia și independența. Acesta nefiind un plan strict, cu faze prin care trec toți, însă este un model valabil pentru majoritatea”. De fapt, trecerea de la o cultură la alta, e resimțită de mulți indivizi ca o experiență negativă, dăunătoare și mai mult distructivă. Faptul că poporul român fiind unul deosebit de loial și mai mult pașnic, de-a lungul istoriei a suportat tot felul de frustrări, pierderi și dezamăgiri.

În orice caz din punct de vedere lingvistic, aculturarea include și asimilarea de neologisme, fenomen ce prezintă interes și e practicat de tinerii contemporani. Ceea ce determină pe unii să menționeze că „această influență e în stare să reînvie unele cuvinte de altă proviniență care deja ieșiseră din uz”.

„Aculturarea este procesul prin care indivizii/grupurile de indivizi care intră în contact direct sunt atrași treptat de sistemul de valori și practici ale unuia sau altuia dintre indivizi/grupuri”. După cum am menționat mai sus, se disting câteva tipuri de aculturare: colonizarea și invazia, aculturarea unilaterală, bilaterală, multilaterală și contactul între grupuri naționale și extranaționale. Însă toate acestea au lăsat doar semințe rodnice pe arealul culturii românești, adică totalitatea proceselor care stau la baza culturii românești de azi, au influențat cultura națională prin fenomenul de adaptare și asimilare parțială.

Acest fapt este clar observat în modul în care comunicăm vis-à-vis cu reprezentanții altor culturi. Poporul român se deosebește de alte popoare prin cultura sa bogată, cu un vădit substrat de elemente antice, fapt care justifică tendința sa spre perfecțiune. De exemplu, în discuții aceștia tind să corecteze greșelile stilistice, lexicale sau gramaticale, acțiune deloc întîlnită însă la englezi, americani sau francezi.

Problema plecării peste hotare, astăzi fiind cea mai acută (indiferent de motiv, serviciu, turism, odihnă sau insuficiența de bani) conduce inevitabil la un impact cultural. Acesta, la rândul lui „poate cauza șocul cultural, ca o reacție la luxația culturală, manifestată ca incapacitate temporară de comunicare”.

În ziua de astăzi, fiecare țară are propriile sale principii de supraviețuire la impactul cultural. Aculturarea în țara noastră a avut loc cu succes la nivel național, adică de comunicare interculturală între minoritățile și majoritatea prezente aici prin anii ’90. Schimbul de tradiții, libertatea în exprimare, unirea pentru un viitor mai bun a beneficiat extiderea și adaptarea la cutura română a minorităților. Procese asemănătoare de transformări social-economice, politice și etnice avînd loc pe parcursul istoriei, spre exemplu, și în Grecia Balcanică, prin „îmbinarea și interacțiunea elementelor grecești și orientale, deschizînd astfel o nouă etapă”. Această influență s-a exercitat și asupra romanilor, răsfrângându-se în continuare asupra civilizației europene, iar mai târziu și asupra celei mondiale.

Cercetările științifice contemporane demonstrează că în procesul comunicării interculturale, „adaptarea poate avea loc la unele persoane mai repede decât la altele” aceasta datorându-se faptului că factorii psihologici, sociali și culturali pot fi cunoscuți de majoritate, astfel se face posibilă ușurarea comunicării și acordului.

Aculturarea joacă un rol progresiv în societatea mondială, ea „presupune recepționarea normelor altei culturi, cunoașterea tezaurului istoric, prin care putem găsi limbă comună” dar, deseori acest fenomen este impus în procesul de extindere politică.„Alienarea culturală se manifestă printr-un proces de devalorizare a culturii gazdă și dorința de întoarcere la cultura de origine, individul avînd sentimente de marginalizare socială, frustrare, furie”. Acest sentiment al dezrădăcinării produce teamă, neîncredere și incapacitatea de a se adapta la noua cultură.Spre exemplu, în perioada antică, nici un roman nu era admirat și socotit cult, dacă nu știa limba greacă, în timp ce grecii „nici nu se gîndeau să învețe latina și habar n-aveau de Cicero și Virgiliu”.

În concluzie, orice modificare a factorului cultural are efect asupra comunicării dintre indivizi, iar experințele de comunicare interculturală îl ajută pe individ să cunoască și să aprecieze alte culturi, dar să-și înțeleagă mai bine propria cultură. Fiecare din noi, mai mult sau mai puțin, dacă nu a trăit, atunci va trăi așa-numitul șoc cultural, deoarece societatea de azi tinde spre mondializare, spre dezvoltare culturală, a cărei înfăptuire nu este posibilă fără influența culturilor străine. Și așa după cum rezultatul procesului de aculturare, este adaptarea, care poate conduce și la alienare, obligația noastră este de a lua în considerare faptul că, cel mai important în comunicarea eficientă interculturală este „să realizăm că toți suntem altfel și cu diferite fațete”, necesitând să fim flexibili, cu atitudini pozitive și adoptînd comportamente compatibile cu oricare societate, deoarece mediul universitar este locul de însușire și dezvoltare a culturii, căci „poporul are cultură, dar nu și ambiția de a se cultiva”.

Transferul cultural.

Prin „transfer cultural” este desemnat procesul de transpunere dintr-o cultură în alta a „informațiilor, discursurilor, textelor, imaginilor, instituțiilor și modalităților de acțiune.” Acest proces se mai numește și „transfer intercultural” și cuprinde, pe lângă elementele invocate mai sus, și „dimensiunea culturală a transferului obiectelor, produselor și bunurilor de consum. Procesele de transfer cultural pot atinge toate dimensiunile pe care le cuprinde conceptul antropologic al culturii”, deci valorile, ritualurile, eroii și simbolurile.

Deși sintagma „transfer cultural” este de dată recentă, fenomenul pe care-l desemnează a fost o constantă a istoriei. Într-o anumită formă, toate culturile au făcut schimb de valori și de bunuri, de idei și de instituții, însă în lumea contemporană transferul cultural a căpătat proporții planetare. Transferul cultural cuprinde trei momente: procesul de selecție, de mediere și de receptare. Procesul de selecție cuprinde alegerea obiectelor care vor fi transferate într-o altă cultură. De exemplu, „din producția de carte a unui spațiu cultural – cum ar fi cel de limbă franceză – este ales de fiecare dată doar un mic segment pentru traduceri”. Nu doar în cazul traducerilor, ci în oricare altă formă de transfer cultural se pune problema alegerii unui număr restrâns de elemente „transferabile”.Transferul cultural se realizează fie prin inițiativă personală (jurnaliști independenți, traducători etc), fie prin institutele de mediere culturală (institute culturale de stat, departamente de politici culturale ale ministerelor de externe, diverse instituții culturale internaționale, posturi de televiziune precum Arte), sau, în al treilea rând, prin mass-media.

Standarde culturale.

Conceptul de „standard cultural” a fost introdus spre a da mai multă rigoare cercetării diverselor aspecte ale comunicării interculturale. „Acele valori, norme, reguli și atitudini într-o cultură care modelează percepția, gândirea judecățile și acțiunile membrilor ei cu provire la întregul domeniu al interacțiunii dintre oameni sunt desemnate drept standarde culturale centrale. Prin urmare, standardele culturale sunt regulile de joc specifice ale vieții sociale într-o cultură.” Cunoașterea standardelor culturale este esențială pentru îmbunătățirea comunicării interculturale, fiindcă ele sunt reguli sociale, convenții. Alexander Thomas definește acest concept astfel: „Prin standarde culturale se înțelege multitudinea formelor de percepție, gândire, valoare și acțiune care sunt privite de majoritatea membrilor unei anumite culturi pentru ei înșiși și pentru ceilalți ca normale, de la sine înțelese, tipice și obligatorii. Atât comportamentul propriu, cât și cel străin, este apreciat și reglat pe baza acestor standarde culturale centrale.”

În cadrul cercetării interculturalității se disting trei forme de standarde culturale: în primul rând, cele centrale, apoi, standarde culturale specifice, care acționează doar într-un anumit domeniu și, în al treilea rând, standarde culturale contextuale.Indivizii sunt socializați în anumite standarde culturale astfel încât ei nu sunt conștienți de ele până în momentul în care nu se confruntă cu cele ale unei culturistrăine. „În mai multe proiecte de cercetare standardele culturale au fost descoperite pe baza interacțiunilor care s-au desfășurat în mod problematic. Ele au fost, ca să spun astfel, descoperite inductiv, ca diagnoze ale problemelor de comunicare apărute.”

Un standard cultural este un etalon pentru apreciere, acțiune, comportament, Conformstandardelor culturale chineze poți fi apreciat ca fiind nepoliticos de direct într-o anumitădiscuție, în vreme ce germanii, conform etaloanelor lor culturale te consideră excesiv de prudent în exprimare.Se pune întrebarea, care este raportul dintre standarde culturale și stereotipuri? Uneori elecoincid. Un anumit stereotip se dovedește a fi un standard cultural, precum cele germanelegate de ordine și de respectarea strictă a regulilor. Atât un standard cultural, cât și unstereotip reprezintă o reducere a unei realități complexe la ceva tipic, spre a constitui unmijloc eficient de orientare în cadrul unei culturi. Diferența constă în faptul că elementultipic pe care-l reprezintă standardul cultural este rezultatul unei cercetări științifice, alanalizei și al reflecției, ceea ce nu se poate spune despre stereotip.

Acesta din urmă doar din întâmplare s-ar putea să corespundă într-o anumită măsură realității la care se referă. Stereotipurile au în ele întotdeauna ceva polemic. Ele sunt elemente de diferențiere între ceea ce este propriu și ceea ce este străin cu o puternică încărcătură emoțională. În tot ceea ce afirmăm „stereotipic” despre ceilalți, este vorba și despre noi înșine. În schimb, standardele culturale sunt neutre din punct de vedere axiologic și emoțional, asemeni oricărui concept științific. 

Încheiere

De-a lungul acestei lucrări am dorit să implementez ideea că existența societății umane este condiționată de respectarea valorilor pe care se întemeiază această societate. Cu toții am avut ocazia de a întâlni persoane provenind dintr-o cultură diferită de a noastră și, deși suntem construiți în esență la fel, vedem lumea în termeni atât de diferiți încât, dacă punctele noastre de vedere despre orice ar fi transparente, probabil am fi uimiți de multe diferențe. Dacă aceste diferențe de percepție nu ar avea consecințe nefaste în comunicarea dintre noi, cu siguranță ele nu ar prezenta nici o importanță. Și totuși, majoritatea conflictelor pleacă de la aceste percepții diferite.

Comunicarea e baza existenței în colectivitate, e piatra de temelie fără de care nu se poate vorbi de societate, de grupuri sociale bine organizate, ce respectă niște legi și sunt ‘dirijate’ de instituții. În realitate, “cultura și comunicarea formează un cuplu ciudat. Nici una nu se explică fără cealaltă. Cele două fenomene nu sunt perfect etanșe, nu se conțin și nici nu pot fi situate în planul reflexiilor paralele prin corespondență analogică”.

Învățarea interculturală îl plasează pe „celălalt” în centrul înțelegerii. Începe prin dialog, dar totuși, este un pas suplimentar. Este provocator să mă percep pe mine și pe celălat ca fiind diferit, și să înțeleg că această diferență contribuie la ce și cum sunt. Firile noastre diferite ne completează unul pe altul. În această înțelegere, celălalt devine indispensabil pentru o nouă descoperire a sinelui. Această experiență ne provoacă, crează ceva nou și necesită creativitate pentru noi soluții. Procesul prin care o astfel de sensibilitate interculturală implică – înțeles ca un proces spre altul – atingerea și schimbarea adevăratei firi. Învățarea interculturală deschide larg șansa de identificare cu perspectiva celuilalt experiența respectuoasă a încercării de a „merge în pantofii altora” fără a pretinde să trăiești ceea ce celălalt trăiește. Ne poate permite să experimentăm și să învățăm solidaritatea adevărată, crezând în puterea cooperării. Învățarea interculturală în acest context este de asemenea o modalitate de a ne descoperi propria noastră capacitate de acțiune.

În această lucrare am urmărit studierea comunicării interculturale, ca știință socială, și îmi doresc să fie un punct de plecare pentru toți cei interesați de comunicare, cultură și interacțiunea cu oamenii din alte culturi.