Perceptia Sociala a Sibienilor Asupra Minoritatilor Etnice

PERCEPȚIA SOCIALĂ A SIBIENILOR ASUPRA MINORITĂȚILOR ETNICE

Cuprins

1. Cuvânt introductiv

2. Percepția socială

2.1. Definiții și caracteristici

2.2. Mecanismele percepției sociale

2.3. Formarea imaginii globale

2.4. Sursele de distorsiune

3. Minoritatea etnică, problematică de actualitate

3.1. Cadrul teoretic al cercetării: teoria identității sociale

3.2. Etnia și minoritățile etnice

3.3. Schimbarea socială și minoritățile etnice

4. Percepția socială asupra minorităților etnice

4.1. Prejudecată și discriminare

4.2. Stereotipul

4.3. Conflictul interetnic

4.4. Modele de interacțiune etnică

5. Metodologia și rezultatele cercetării

5.1. Tipul de studiu

5.2. Obiective și ipoteze

5.3. Eșantionarea și universul populației

5.4. Operaționalizarea. Elaborarea instrumentelor

5.5. Prelucrarea datelor

5.6. Analiza și interpretarea datelor

6. Concluzii

7. Anexe

8. Bibliografie

Capitolul I

CUVÂNT INTRODUCTIV

Studiul minorităților etnice prezintă astăzi un imens interes în lume, majoritatea studiilor fiind realizate din diferite perspective cu scopul de a înțelege mai bine anumite fenomene, procese și fapte care au loc în diferite colțuri ale lumii. Pentru a preveni izbucnirea unor noi tragedii (precum cea din fosta Iugoslavie) în alte zone ale globului (Canada reprezintă în momentul actual “butoiul cu praf de pulbere” al lumii) este necesară studierea vastei problematici a relațiilor interetnice. O altă perspectivă din care pot fi privite cercetările asupra minorităților etnice în cadrul spațiilor naționale se referă la formarea noilor suprastructuri multiculturale (și ne referim aici la procesul de formare a “Uniunii Europene”) și a unei “identități europene” care să poată cuprinde în sfera sa toate identitățile naționale pe care le cuprinde.

Acesta fiind fiind contextul internațional care ne-a motivat alegerea temei de cercetare, ne vom opri în continuare la factorii care constituie semnele de întrebare care ne-au ghidat de-a lungul studiului. La nivel local, Sibiul este recunoscut ca o zonă multietnică tradițională, din vechi timpuri conviețuind aici diferite etnii. Această conviețuire pașnică se bazează pe cunoașterea celorlalți, acceptare valorilor, normelor, tradițiilor și normelor fiecărei etnii, și mai mult decât atât, pe o bună înțelegere recunoscută de toți locuitorii.

Pe lângă toate aceste aspecte, cele mai importante motive care m-au determinat să aleg această temă de cercetare se bazează pe următoarea serie de întrebări:

De ce a fost ales ca primar reprezentantul etnicilor germani (atât în 2000, cât și în 2004), deși sașii reprezintă doar 1.55% din populația totală a Sibiului?

De ce nu au fost niciodată în Sibiu plângeri din partea minorităților etnice referitoare la respectarea drepturilor lor sau la solicitarea de alte drepturi.

De ce reacția sibienilor la scandalul provocat cu ocazia nunții fiicei “regelui” țiganilor – Cioabă – a fost moderată, și dimpotrivă exagerat de calmă în comparație cu reacțiile celorlalți români (și diplomați europeni).

Dacă la prima întrebare răspunsurile pe care le-am găsit inițial m-au îndreptat spre explicarea din perspectivă politică a fenomenului electoral din 2000, la alegerile electorale din 2004 surpriza a fost imensă, candidatul german obținând aproape 90% din voturile exprimate. Nici o explicație din perspectiva politică nu a fost mulțumitoare, ceea ce ne-a determinat să credem că punctul de vedere din care am privit problema era greșit.

Cea de-a doua întrebare a urmat în mod firesc, amintindu-mi că, de-alungul timpului sibienii au fost feriți de conflicte interetnice care să paralizeze întreaga viață a orașului, așa cum s-a întâmplat la Târgu Mureș neexistând nici tensiuni precum cele din Cluj. Scandalul provocat de nunta “prințesei” Cioabă la nivel național nu a atras decât un zâmbet ironic pe fețele sibienilor care și-au demonstrat astfel toleranța față de oricare dintre etniile minoritare.

Aceste răspunsuri provizorii nu au făcut însă decât să nască o serie de alte întrebări a căror răspunsuri dădeau naștere la alte noi întrebări. Aceste serii repetate de întrebări și răspunsuri nesigure și incomplete ne-au determinat să conștientizăm importanța acestor preocupări și să demarăm o cercetare pentru a afla răspunsurile corecte la întrebările de mai sus.

Capitolul II

PERCEPȚIA SOCIALĂ

Definiții și caracteristici ale percepției sociale

În literatura de specialitate există două capitole strâns legate între ele: unul referitor la cogniția socială, care vizează în special structurile și mecanismele cunoașterii realității socio-umane, și altul dedicat cunoașterii celuilalt, numit “percepția socială”. În cadrul celui de-al doilea capitol, autorul acordă o atenție specială rolului nonverbalului în formarea impresiilor, procesului de atribuire, erorilor și distorsiunilor posibile în percepția socială, minciunii, precum și formării imaginii globale despre celălalt. In cele ce urmează vom încerca să trecem în revistă principalele abordări teoretice ale percepției sociale, insistând asupra elementelor care ne pot ajuta în încercarea noastră de a descrie cât mai exact imaginea minorităților etnice din Sibiu.

Percepția socială este definită mai general ca fiind procesul de formare a impresiilor despre diferitele segmente ale realității sociale. În cadrul acestui proces se fac operări simultane atât în plan cognitiv, cât și în același timp în plan afectiv. Dacă în plan afectiv aceste operări au un caracter subiectiv, depinzând de fiecare individ în parte, în plan cognitiv, aceste operări au ca rezultat conceptualizarea intențiilor, a motivațiilor, chiar a personalității celorlalți, combinarea de informații dar și formarea impresiilor.

Percepția socială este definită ca fiind un “proces cognitiv conștient, prin folosirea tiparelor culturale existente, a sistemului de simboluri verbale ale limbii, cu ipoteze generalizate în colectivitate” (Dicționar de psihologie socială, 1981).

In urma acestei definiții se relevă cele două ipostaze principale ale percepției sociale: în primul rând ca percepție reală, bazată pe comportamentul concret al indivizilor, și în al doilea rând ca percepție prezumtivă, de reflectare a ceea ce așteaptă subiectul de la persoana dată.

O serie de alte caracteristici vor fi desprinse pe parcursul acestei lucrări desprinzându-se din mecanismele percepției sociale dar și din procesele formării imaginii despre celălalt.

2.2 Mecanismele formării percepției sociale

Principalele modalități și mecanisme care intervin în abordarea cognitivă a celorlalți sunt: comunicarea verbală, comunicarea paralingvistică, limbajul nonverbal și atribuirea (P. Iluț, 2001). În următoarele rânduri vom încerca o trecere în revistă a acestor mecanisme, insistând pe cele mai importante.

Comunicarea verbală: comunicarea verbală directă are două ipostaze: ceea ce afirmăm în general despre oameni, instituții, evenimente, dar și ceea ce declarăm despre noi înșine, cum ne autocaracterizăm (implicit sau explicit). Dezavantajele cunoașterii celuilalt prin această modalitate se referă la faptul că, pe de o parte, nu avem întotdeauna ocazia de a obține informații, iar pe de altă parte, prin gândire, oamenii își pot controla relativ ușor gândurile și stările sufletești, putând pretinde că sunt altceva decât ceea ce sunt în realitate.

Comunicarea paralingvistică: caracterul paralingvistic al comunicării se referă la felul în care se transmit informațiile, ceea ce conferă informații indirecte, dar pertinente despre celălalt, informații care nu sunt sub controlul emițătorului. Trebuie menționat că paralingvisticul poate fi inclus în arealul nonverbalului, cel din urmă având însă un sens mai larg.

Comunicarea nonverbală: cele mai relevante semnale despre celălalt ne sunt aduse la cunoștință prin cele patru canale principale: expresiile faciale, contactul vizual, limbajul corpului și distanța fizică.

expresiile faciale, ca manifestări ale emoțiilor traduc stările sufletești. Există șase emoții de bază: fericirea, surpriza, supărarea, frica, dezgustul și furia, putând exista alte emoții distincte prin manifestarea mai multor emoții din cele de bază în același timp, sau în funcție de intensitatea diferită a acestora.

În funcție de specificitatea culturală, există anumite reguli în legătură cu unde și cum trebuie exprimate emoțiile, aceste reguli fiind numite “reguli de expunere” (de exemplu, în unele societăți este nepoliticos să te bucuri atunci când ai învins un oponent). S-a demonstrat în același timp și că femeile au abilități mai pronunțate în descifrarea stărilor sufletești plecând de la expresiile feței (deosebirea de gender).

contactul vizual este un canal de mare relevanță în cunoașterea celuilalt (“ochii sunt oglinda sufletului”). Privirea celuilalt ne poate spune multe, dar două ipostaze ale contactului vizual sunt proeminente. În primul rând, evitarea privirii celuilalt are două explicații: uitarea în altă parte – poate semnifica lipsă de interes, dezaprobare, în timp ce lăsarea privirii în jos poate semnifica vinovăție, rușine sau chiar timiditate. Cea de-a doua ipostază se referă la privirea prelungită în ochii altuia, care în conexiune cu alți factori poate da naștere la două seturi de stări total opuse: iubire, prețuire, stimă (privire stăruitoare, dar blândă) sau mânie, intenții agresive (privire prelungită, “fixarea celuilalt”).

limbajul corpului: literatura de specialitate subliniază trei perspective legate de limbajul corpului care influențează percepția celuilalt. În primul rând este vorba despre mișcările și configurațiile unor părți ale corpului, de exemplu “datul din umeri”, care este semn al unor stări de agitație sau indecizie. Apoi ne putem referi la postura corporală, care reprezintă poziția și mișcările corpului, și care dă indicii semnificative despre stările interioare de moment, moduri de gândire și reacții mai stabile (expresia “cu brațele deschise”). Nu în ultimul rând avem în vedere gesturile emblematice, care reprezintă un set de mișcări bine definite și intenționate. Acestea evocă o anumită stare de spirit, de apreciere sau o dorință (semne obscene, semnele pentru O.K. sau vino încoace). Având o natură intenționată și fiind elaborate social, gesturile emblematice diferă de la o cultură la alta.

distanța fizică ne poate spune multe despre gândurile, afectele și intențiile celuilalt. Conceptul central este cel de “spațiu personal”, elaborat de E. Hall în 1966, și este distanța spațială pe care în orice împrejurare oamenii caută să o mențină față de semenii lor. El distinge patru dimensiuni ale spațiului personal:

distanța intimă (până la o jumătate de metru), permisă doar acelora care sunt în strânse relații afective cu individul în cauză.

distanța personală (între 0,5 metri și 1,20 metri), care este zona prietenilor, colegilor și cunoscuților.

distanța socială (între 1,20 metri și 3,50 metri), practicabilă în relații formale.

distanța publică (peste 3,50 metri), când individul se află în fața unui public.

Atribuirea: procesul de atribuire “constă în a emite o judecată, o intuiție, o calitate, un sentiment asupra stării proprii sau stării altui individ plecând de la un obiect, de la o supoziție, un gest” (J. C. Deschamps, A. Clémence, 1996).

În cele ce urmează vom prezenta pe scurt cele mai importante concepte și idei în studiul atribuirii, insistând pe dezvoltările mai recente ale domeniului.

atribuirile au loc pentru comportamente, situații, evenimente care ies din tipar, nu pentru lucrurile evidente și familiare, ci pentru cele mai puțin așteptate și mai puțin obișnuite.

atribuirile sunt importante din mai multe motive:

pentru a-i cunoaște pe ceilalți: trecem de la comportamentele lor vizibile la inferențe în legătură cu trăsăturile lor de personalitate și dimensiunile ssocială (între 1,20 metri și 3,50 metri), practicabilă în relații formale.

distanța publică (peste 3,50 metri), când individul se află în fața unui public.

Atribuirea: procesul de atribuire “constă în a emite o judecată, o intuiție, o calitate, un sentiment asupra stării proprii sau stării altui individ plecând de la un obiect, de la o supoziție, un gest” (J. C. Deschamps, A. Clémence, 1996).

În cele ce urmează vom prezenta pe scurt cele mai importante concepte și idei în studiul atribuirii, insistând pe dezvoltările mai recente ale domeniului.

atribuirile au loc pentru comportamente, situații, evenimente care ies din tipar, nu pentru lucrurile evidente și familiare, ci pentru cele mai puțin așteptate și mai puțin obișnuite.

atribuirile sunt importante din mai multe motive:

pentru a-i cunoaște pe ceilalți: trecem de la comportamentele lor vizibile la inferențe în legătură cu trăsăturile lor de personalitate și dimensiunile sinelui care exprimă conduitele respective;

din tendința de a nu lăsa întrebări fără răspunsuri, fără măcar să încercăm să răspundem, mai ales la întrebarea “de ce?”

în spiritul curiozității epistemice înnăscute, prin atribuire oamenii sperând ca în viitor să poată controla anumite situații, sau să le evite;

explicațiile în legătură cu motivele și intențiile celorlalți față de noi determină stările noastre emoțional-afective;

atribuirile au un impact serios asupra performanțelor de viitor (atribuirea succesului unor cauze interne);

prima preocupare serioasă referitoare la atribuire este reprezentată prin abordarea clasică a lui Heider, din 1958. Din această perspectivă atribuirea permite să se perceapă mediul ca fiind ceva stabil și coerent, favorizând o descriere prescurtată a ceea ce se întâmplă. Atribuirea este percepută între două puncte: obiectul (partea din mediu spre care este îndreptată percepția) și percepția (imaginea obiectului, așa cum ne apare aceasta). Interpretarea în acest caz este făcută după un fel de “analiză factorială implicită”, în această analiză fiind implicați factori care se referă la persoane, alți factori avându-și sursa în mediul acestor persoane (factori de mediu sau de personalitate);

unul din cele mai bine descrise mecanisme atribuționale este cel al inferenței corespondenței, dezvoltat de F. Jones și K. David în 1965, care și-au pus problema folosirii informațiilor referitoare la comportamentul celorlalți, în vederea deducerii stărilor interne (motivații și trăsături de personalitate, care au determinat comportamentul). Ideea centrală este aceea că observatorul crede că un comportament al actorului este cauzat de una din trăsăturile sale de caracter sau de una din dispozițiile lui specifice. Ei consideră că indivizii adoptă strategii destul de valide, asemănătoare cu acelea ale savanților, în culegerea, prelucrarea și interpretarea datelor. Pentru a realiza corespondențe pertinente între caracteristicile comportamentale și dispozițiile interne, teoria lui Jones și David susține următoarele:

trebuie avute în vedere numai actele de comportament liber alese, deoarece altfel nu putem concluziona asupra atitudinilor și trăsăturilor interne de lungă durată.

când realizează atribuiri de corespondență, oamenii își îndreaptă atenția mai ales spre conduitele distincte, adică cele cauzate de un factor specific, nu de mai mulți posibili, idee cunoscută și sub numele de “raționamentul efectelor noncomune”. Astfel, dacă un comportament poate fi interpretat ca având multiple cauze comune, el este irelevant în a-i asocia o anumită disponibilitate internă.

efectul dezirabilității sociale: este procesul stabilirii de corespondență acțiuni-disponibilități interne, pretinzând o atenție sporită acelor acte care nu sunt înalt dezirabile în grupul sau cultura respective. Comportamentele care se abat de la normele convenite ale societății informează mai mult și mai bine despre trăsăturile individului în comparație cu cele dezirabile, profesate de majoritatea indivizilor.

condiția de relevanță hedonică: urmărește dacă cel care percepe că acțiunile celuilalt îl afectează sau nu. Când atribuitorul apreciază că acțiunile cuiva au avut impact asupra lui și că aceste consecințe au fost intenționat produse, procesul se numește personalism.

extensiunile mai recente ale teoriei lui Jones și David merg pe linia aplicării de resurse cognitive limitate. Din această perspectivă procesul implică trei sarcini distincte:

categorizarea, includerea comportamentului într-un tip sau altul, într-o categorie de conduite;

caracterizarea acelui proces;

corectarea inferențelor de categorizare în funcție de informațiile referitoare la caracteristicile situație în care a acționat individul;

H. Kelly a dezvoltat la rândul său în 1972 modelul covarianței prin care încearcă să vadă dacă există asocieri într-o anume cauză și un anume efect, în condiții variate. Astfel, Kelley susține ipoteza conform căreia cauza covariază efectul: întotdeauna când ea este prezentă, este prezent și efectul, și întotdeauna când lipsește, nu apare nici efectul. Există două tipuri de cauze care determină comportamentele, relevante pentru procesul atribuțional: cauze interne, sau dispoziționale (trăsături de personalitate, motive, intenții, atitudini…) și cauze externe, situaționale sau circumstanțiale (aspecte ale lumii fizice sau sociale). Referitor la cauzele comportamentelor, Kelley susține că pentru a le identifica, oamenii recurg la trei dimensiuni principale:

consistența: se referă la măsura în care aceeași persoană reacționează la fel la aceiași stimuli sau la stimuli foarte asemănători în momente diferite (caz în care se urmărește stabilitatea comportamentului);

distinctivitatea: se referă la măsura în care aceeași persoană reacționează la fel la un alt stimul și în alte împrejurări (se urmărește constanța comportamentelor transsituționale);

consensul: se referă la măsura în care și alți indivizi reacționează la fel cu persoana avută în vedere, la aceiași stimuli;

Kelley (1972) introduce principiul neluării în considerare (discounting) prin care afirmă că rolul unei cauze date în producerea unui efect dat, este de neluat în considerare dacă alte posibile cauze sunt de asemenea prezente.

una dintre prelungirile teoriilor atribuirii se referă la procesele de auto și heteroatribuire (J. C. Deschamps, A. Clémence, 1996) Astfel, procesul de atribuire este văzut ca având un rol important în percepția socială permițând individului să-și explice propriul comportament (proces cunoscut sub numele de autoatribuire) și pe cel al celuilalt (proces cunoscut sub numele de heteroatribuire).

Pentru teoreticienii autopercepției, nu există diferențe “de natură” când se trece de la hetero la autoatribuire (Bem, Kelley). Indivizii au acces la cunoașterea stărilor lor interne, iar când acestea sunt ambigue, ei pot măcar să le infere plecând de la comportamentele lor manifestate, sau de la circumstanțele în care s-au produs comportamentele.

O altă abordare susține faptul că există diferențe între atribuiri făcute de un actor pornind de la propriul comportament, și cele efectuate de către un observator asupra comportamentului actorului (Nissbett, Caputo, Leyant, Marecek, 1973).

În încercarea de a explica diferențele dintre cele două poziții, Jones și Nissbett au susținut că dacă un actor își percepe propriul comportament ca răspuns la o situație, în timp ce un observator atribuie același comportament unor dispoziții personale ale actorului se ilustrează faptul că:

actorul nu este o copie a observatorului;

actorul dispune de mai multă informație decât observatorul;

ceea ce este important pentru actor nu este, obligatoriu, la fel de important pentru observator;

actorul are informații despre motivațiile acțiunilor sale;

importanța acordată informațiilor disponibile și tratarea informațiilor este diferită;

pentru observator, important este comportamentul, nu contextul în care a apărut acest comportament;

actorul își va evalua propriul comportament în funcție de anumite comportamente ale lui în alte contexte, nu în comparație cu acțiunile celuilalt;

În concluzie, actorul și observatorul nu dispun de aceeași cunoaștere (cantitatea informațiilor, comportamentele anterioare, motivația comportamentelor) și, pe de altă parte, analizează situația din unghiuri diferite (importanța informațiilor diferă pentru fiecare).

Alte mecanisme ale percepției sociale: alături de categorizarea propriu-zisă și alte mijloace euristice sunt utilizate de indivizi cu scopul formării unei imagini cât mai apropiate de realitate despre celălalt.

schemele de persoană: reprezintă ansamblul trăsăturilor de personalitate și comportament considerate ca definind un anumit tip de persoană. Astfel, având prototipuri de persoane în minte, pe baza semnelor verbale și nonverbale pe care le emite un individ, îl vom eticheta destul de repede. Schemele de persoană au impact deosebit în judecarea celor pe care abia îi cunoaștem, în formarea de impresii despre celălalt și, bineînțeles, în gestionarea reacțiilor noastre față de persoana respectivă.

conceptul de categorie desemnează o clasă de obiecte ce prezintă trăsături comune și un grad mare de similaritate. Referindu-ne la categorii, următoarele aspecte sunt mai importante pentru înțelegerea percepției celuilalt:

categoriile nu se referă la o proprietate a indivizilor dintr-o clasă, ci la mai multe atribute, ”legate polimorf între ele” (cluster);

categoriile sunt structurate “pe verticală” în sensul că există niveluri diferite de abstractizare pe care le oferă ele (E. Rosch, 1978), cele mai semnificative fiind: nivelul supra-ordonat (înglobează mulți indivizi cu caracteristici multiple), nivelul de rang mediu, “de bază” (e cel mai optim pentru că maximizează diferențele și asemănările) și nivelul sub-ordonat (include “multă concretețe și multe detalii”);

categoriile sunt structurate “pe orizontală” în sensul constelațiilor de atribute dar și în sensul că sunt detectabile “categorii cu granițe bine conturate”, în timp ce altele sunt ansambluri sau mulțimi vagi;

Rothbort și Taylor (1992) disting între “categorii naturale” (se referă la o realitate ce ar exista și fără activitate umană), “categorii artificiale” sau artefactuale (produse ale activității umane) și “categorii sociale” (etnii, profesii, trăsături de personalitate);

“esențialismul psihologic” este fenomenul prin care se atribuie categoriei o trăsătură sau combinații de trăsături subiscentă. Esențialismul e criticat pentru că deși toate noțiunile sunt constructe ale minții noastre, pentru unele referențialul ontic este mai bine circumscris (“munte”, “zăpadă”), pe când pentru altele (aproape toate categoriile socio-umanului) nu se poate spune același lucru (“român”, “ardelean”).

categorizarea (includerea indivizilor într-o categorie în funcție de indicii exterioare sumare) e avantajoasă din punct de vedere a legii minimului efort, dar comportă anumite riscuri de cunoaștere legate mai ales de stereotipii.

aplicarea schemelor și categorizărilor nu se face la modul rigid, oamenii căutând semnificația pe care o au anumite atribute în contexte sociale diferite. Contextul este văzut nu doar ca o situație exterioară ci și ca o constelație de trăsături, dând sensuri diferite unor trăsături. Inițial, teza a fost dezvoltată de Asch (1946) care a observat că un nou atribut constatat la o persoană își schimbă semnificația în funcție de context și nu se integrează adițional lui: de exemplu, dacă cuvântul “mândru” este plasat într-un context pozitiv, el primește conotații pozitive (curajos, îndrăzneț) în timp ce plasat într-un context negativ, conotația e negativă (îngâmfat).

căutarea înțelesului unei trăsături sau acțiuni a celorlalți are o rază și mai mare, realizând la modul spontan întregul structural de manifestare. Procesarea și interpretarea informațiilor nu se face doar pe elemente separate, ci și ca întreg. Aici, alături de scheme de persoană, intervin schemele de rol, adică reprezentările despre roluri și la ce ne putem aștepta de la persoane care au asemenea roluri (așteptările de rol), dar și schemele de scenariu. Acestea sunt cele mai complexe tipuri de scheme pentru că presupun pe lângă informațiile personale, situațiile și rolurile, și cunoașterea succesiunii evenimentelor. Cu cât schemele de scenarii sunt mai bine definite, cu atât predicțiile comportamentale ale indivizilor au o mai mare acuratețe. Ne facem impresii despre cineva în funcție de cât de mult se înscrie sau se abate de la prescripțiile sociale interiorizate în mintea noastră.

principiul proeminenței se referă la faptul că un element din multe altele vizibile la o persoană ne captează atenția și le obturează pe celălalte. Se consideră că patru factori principali determină și susțin proeminența: strălucirea, zgomotul, mișcarea și noutatea. Taylor (1994) subliniază consecințele proeminenței în percepția celorlalți: cei atipici în diferite situații primesc o mai mare atenție, și deci sunt analizați mai minuțios; ei tind să fie percepuți ca având o influență mai pronunțată asupra contextului social; oamenii proeminenți au parte de evaluări mai extreme și mai ferme dacât cei mai puțin proeminenți.

mai ales în cunoașterea celor apropiați, contează cât de mult suntem capabili să-i și înțelegem. Empatia este capacitatea subiectului de a pătrunde și sesiza în mod practic intuitiv atitudinile și sentimentele altuia, semnificația conduitelor sale. Înseamnă pătrunderea în cadrul de referință al unei alte persoane și trăirea experiențelor cognitive și afective ale acesteia.

2.3 Integrarea impresiilor despre celălalt: formarea imaginii globale

În cadrul procesului de formare a imaginii globale despre celălalt, două probleme sunt mai importante în analiza acestuia: de ce se formează această imagine, și cum se formează ea.

Primul aspect important în formarea părerilor despre ceilalți este legat de motivație, care are și rol de a modifica conținutul impresiilor formate, cauzele formării imaginii despre celălalt fiind următoarele:

1) din curiozitate, dezinteresați la prima vedere, cu scopul de a ne adapta. Este un “program genetic” care ne impune să fim atenți la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, este vorba despre o caracteristică înnăscută, numită “curiozitate epistemică”;

2) acuratețea și gradul de completitudine a informațiilor depinde de interesul și scopul concret propus. Experimental s-a demonstrat că cea mai completă cunoaștere se realizează când este vorba de interacțiunea anticipată cu celălalt, deci când este în joc interesul pragmatic, acționând principiul “costuri și beneficii”. Astfel, strădania de a-l cunoaște cât mai bine pe celălalt depinde și de tipul și de durata interacțiunii;

3) obiectivul comunicării impresiilor despre o persoană altei persoane afectează nu doar ce informații vor fi transmise, ci și formarea impresiei finale (simplul fapt că obiectivul este de a comunica concluziile determină conținutul impresiilor și formularea lor);

4) stările afective și emoționale influențează atât mobilizarea pentru cunoașterea celuilalt cât și conținutul evaluărilor: nervozitatea și stresul duc la distorsiunea imaginii celuilalt, cu deosebire în sensul îngroșării artificiale a unor trăsături;

5) starea de spirit, buna dispoziție, ne determină să vedem persoanele cu care interacționăm într-o lumină mult mai favorabilă. Experimental s-a demonstrat că subiectivitatea ne influențează mai mult în situația unor stimuli nestructurați, și nu acolo unde obiectul percepției este ferm conturat;

6) motivația și afectivitatea influențează schimbarea impresiilor. Nu este vorba despre acele stări de spirit trecătoare, ci de motive și sentimente mai profunde. Un mecanism important în acest context este cel de cristalizare-decristalizare afectivă, valabil mai ales în cadrul iubirilor și prieteniilor. Prin cristalizare se realizează centrarea afectivă pe celălalt, care produce iluzionări cognitive pozitive, în timp ce prin decristalizare individul face față dezamăgirilor sau se justifică moral;

Pentru a concluziona trebuie să spunem că noi ne formăm aproape instantaneu o imagine despre celălalt dintr-o necesitate practico-cognitivă, trebuind adesea să luăm atitudine și să acționăm față de cineva, neavând timp pentru a-l analiza în detaliu.

Dacă până acum am trecut în revistă care sunt motivele pentru care indivizii își formează o imagine despre ceilalți, cum și când modifică motivația conținutul impresiilor, în următoarele rânduri vom încerca să realizăm un tablou cât mai relevant referitor la modalitățile concrete prin care oamenii combină informațiile pentru a ajunge la o imagine globală despre ceilalți.

Există numeroase teorii și luări de poziție referitoare la combinarea și sinteza informațiilor, astfel încât le vom aminti doar pe cele mai importante (P. Iluț, 2001): principiul mediei ponderate, concepția asociativistă, concepția dimensionalistă, concepția tipologistă și concepția bricoleuristă.

indivizii își formează impresiile conform principiului mediei ponderate, adică în funcție de părerea generală pe care o au despre cineva, fiecare informație având o importanță anume. La rândul ei, importanța informației este generată de mai mulți factori:

sursa emitentă: dacă persoana este percepută ca fiind de încredere sau admirată, importanța acordată informației este mai mare;

natura informațiilor: în acest domeniu, rezultatele cercetărilor sunt contradictorii, cele mai multe cercetări susținând că informațiile negative au o importanță mai mare în formarea impresiilor generale despre ceilalți;

măsura în care informația descrie o trăsătură sau un comportament neobișnuit, extrem. “Exotismul” unei caracteristici va avea o importanță foarte mare în formarea imaginii despre celălalt, efectul fiind și mai puternic atunci când se asociază două caracteristici care în mod obișnuit nu sunt complementare;

efectul de primordialitate (primacy effect), conform căruia prima informație avută are o mai mare pondere în evaluare decât cele primite ulterior;

efectul informației celei mai recente;

Toți acești factori se combină, unii contând mai mult alții mai puțin, importanța fiecărui efect în parte putând fi luat în considerare numai aplicând principiul “ceteris paribus” (celălalte condiții fiind egale), pe care oamenii obișnuiți îl aplică în mod cvasispontan, cu mai mică sau mai mare acuratețe.

concepția asociativistă: susține ideea că oamenii au tendința de a judeca personalitatea celorlalți după principiul legii asocierii (adică ce trăsături merg împreună). Taylor a numit acest proces un fenomen “al gândirii despre alții în termenii covarianței trăsăturilor” (Taylor, apud Iluț, 2001). Astfel, așteptările noastre cu privire la însușirile și comportamentele indiviziilor se fac pe baza prezumției că anumite trăsături sunt legate în mod necesar una de cealaltă, în timp ce altele sunt cvasiexclusive. Referitor la această modalitate de a combina informațiile pentru a ajunge la o imagine globală, sunt necesare câteva observații:

inferența de tip asociativ se întinde pe un continuum delimitat de deliberativ-conștient precum și de spontan-automatul (subconștientul), un rol foarte important în acest caz fiind folosirea clișeelor, interiorizate prin socializare;

aceste judecăți nu trebuie considerate ab initio ca false, la scară statistică existând posibilitatea (destul de mare, dealtfel) ca acestea să fie valabile. Euristica cotidiană a covarianței trăsăturilor este rațională și eficientă însă doar până la un punct;

concepția dimensionalistă: spre deosebire de concepția asociativistă, această abordare susține că în pecepția celorlalți noi operăm mai degrabă cu dimensiuni majore. Rosenberg, în 1957, a demonstrat faptul că oamenii își organizează impresiile despre alții în jurul a două dimensiuni: cum este persoana din punct de vedere social (sociabilă, activă, etc.) și cum este persoana din punct de vedere intelectual (deșteaptă, proastă). Împreună cu Osgood, Rosenberg a identificat în 1976 pe baza diferențiatorului semantic trei dimensiuni majore în percepția celuilalt: evaluarea (bun / rău), tăria, forța (puternic / slab) și activitatea (activ / pasiv).

concepția tipologistă: oamenii utilizează în judecarea altora tipuri umane foarte generale, alte însușiri subordonându-se automat categoriei generale, în acest caz celălalte însușiri neavând o semnificație mare.

concepția bricoleuristă: susține că datorită caracterului complex, uneori contradictoriu, dar aproape întotdeauna flexibil al relațiilor interpersonale, oamenii operează în formarea imaginii globale cu numeroase nuanțe: în funcție de împrejurări, de scopuri și de natura interacțiunilor oamenii sunt interesați și au în vedere doar anumite trăsături, fiind vorba de o judecată de ansamblu.

Din punct de vedere etimologic, “bricoleur” desemnează persoana care, combinând diverse procedee și instrumente sau creeând pe loc unele, face față cu succes situaților concrete de muncă pentru a atinge rezultatul dorit. Iluț susține că, în toată discuția despre percepția celuilalt trebuie avut permanent în vedere faptul că aspectul percepțional-cognitiv este solidar cu cel teleologic-praxional (cu scopurile propuse și mijloacele gândite pentru realizarea lor). Însă și din acest punct de vedere ar trebui să admitem ideea conform căreia conduitele noastre și ale semenilor noștri se structurează multidimensional, și că pentru una și aceeași dimensiune indivizii au poziții diferite.

2.4 Surse de distorsiune

În procesul cunoașterii celuilalt, începând de la primele impresii și până la înțelegerea lui mai îndeaproape, survin și o serie de efecte distorsionante. Există două tipuri majore de distorsiuni, putând fi distinse efectele generate de procesul atribuțional (eroarea fundamentală a atribuirii, efectul actor-observator, efectul egocentric), precum și o serie de distorsiuni cauzate de conținutul mecanismelor euristice, utilizate în mod deliberat sau spontan (euristica disponibilității, efectul falsului consens, efectul falsei unicități, efectul de contrast, efectul de halo, efectul simulării mintale, stereotipurile).

Eroarea fundamentală a atribuirii presupune că oamenii au tendința de a explica comportamentele semenilor lor mai mult prin cauze interne (dispoziții personale), omițând sau neglijând factorii externi (cauzele situaționale). Cercetătorii au încercat să răspundă la întrebarea de ce în mod obișnuit indivizii cad în greșeala de a vedea la alții cauze prioritar dispoziționale. Răspunsul a venit din perspectiva cognitivismului, care susține că persoanele și acțiunile lor ne sunt mai accesibile pe plan informațional și că a prelucra datele ce țin de situație presupune un efort suplimentar și folosirea mai multor informații (Gilbert, Malone, 1995). Tendința de a atribui acțiunii altora cauze interne scade o dată cu trecerea timpului din momentul în care s-a constatat acțiunea, nefiind exclus ca schimbarea atribuirilor legate de același comportament de la dispozițional la situațional să fie determinat tot de resursele cognitive și timpul avut la dispoziție.

Efectul actor-observator: are la bază eroarea fundamentală a atribuirii, la care se adaugă comparația între judecarea propriilor acțiuni și judecarea acțiunilor altora. Astfel, în calitate de actor, când noi săvârșim o acțiune tindem să-i atribuim în mai mare proporție cauze externe, dacât atunci când apreciem cauzele aceleiași acțiuni la alții, ca observatori. Ultimele studii demonstrează că diferența actor-observator depinde și de tipul de comportamente vizate. Ca actori, oamenii tind să explice comportamentele neintenționate și neobservabile public, în timp ce cele intenționate și publice apar cauzate de propria persoană. Spre deosebire, ca observatori, preocuparea cade pe comportamentele celorlalți care sunt intenționate și publice, cele private fiindu-le accesibile într-o măsură mai mică. Deosebirea dintre poziția de actor și cea de observator se explică prin faptul că atunci când este vorba de propriile noastre comportamente avem la dispoziție mai multe date despre context, față de situațiile acționale ale altora, astfel încât în autoatribuiri factorii situaționali primează în timp ce în heteroatribuiri ne centrăm pe persoane și caracteristici (ceea ce este ușor deductibil).

Efectul egocentric (self-serving bias) este tendința de a atribui succeselor noastre cauze interne (inteligența, hărnicia, perseverența), iar eșecurilor cauze exterioare, independente de noi. Mai mult decât atât, atunci când ceilalți au insuccese, acestea se datorează în primul rând caracteristicilor lor personale, iar dacă au realizări au contat mai mult împrejurările. Încercările de a explica efectul egocentric sunt de natură cognitivă (la succese ne așteptăm, deci prelucrăm informația ce privește intențiile și dispozițiile noastre, ceea ce nu se întâmplă pentru eșecuri), dar și emoțională (nevoia de conservare și creștere a respectului de sine și dorința de a fi văzuți într-o lumină favorabilă în ochii celorlalți).

Euristica disponibilității (sau a accesibilității): postulează ideea conform căreia cu cât ceva ne vine mai repede și mai ușor în minte, cu atât avem tendința de a-l considera ca frecvent și important. Fundamentul epistemic al acestei euristici se bazează pe faptul că obiectele, situațiile, evenimentele comune, care au un impact uzual asupra noastră sunt mai la suprafața memoriei, deci mai disponibile în a opera cu ele. Astfel, cunoștințele și schemele des și recent folosite influențează informațiile care ne parvin, acestea fiind mai ușor de folosit (“priming effect”). În numeroase cazuri indivizii nu sunt conștienți de schemele primare care le afectează gândurile, conexiunile făcându-se automat (“automatic priming”).

Efectul falsului consens: este un concept încadrabil în euristica disponibilității și accesibilității la informația memorată. Se referă la indivizii au tendința de a-i considera pe ceilalți (în ceea ce privește acțiunile, judecățile și modul de comportare) mult mai asemănători cu ei înșiși decât sunt în realitate. Oamenii supraestimează deci gradul lor de acord cu ceilalți și se apreciază ca fiind mult mai apropiați la nivel atitudinal față de o serie de aspecte, decât sunt de fapt. Explicațiile date efectului falsului consens se referă în primul rând la faptul că oamenilor le place să creadă că sunt foarte asemănători cu ceilalți pentru că își controlează credința că judecățile și actele lor de conduită sunt normale și corecte. În al doilea rând, procesându-se mai mult informații concordante cu propriile puncte de vedere, acestea vor apărea mai des în evocări, deci vor fi mai disponibile. O ultimă explicație oferită de cercetători se referă la faptul că indivizii își aleg prieteni și apropiați care le împărtășesc ideile și stilurile de viață, fiind expuși mai mult la atitudini și comportamente consensuale, nu disensuale, astfel încât există o similaritate de status economic, sociocultural și de mentalitate, care interacționează, ultima fiind supraestimată în gândirea cotidiană.

Prezumția pozitivității este practicată în asociere cu prezumția similarității: oamenilor le place să-i vadă pe ceilalți asemănători cu propria persoană mai mult pentru lucruri pozitive, acceptate social. Pozitivarea celorlalți este în același timp independentă de efectul similarității: chiar dacă nu-i vedem pe ceilalți asemănători cu noi, tindem să-i vedem într-o lumină pozitivă.

Efectul falsei unicități se referă la faptul că pentru anumite calități, oamenilor le place să creadă că sunt unici, nu comuni (ca la efectul falsului consens). Un corolar al efectului falsei unicități este că mulți oameni estimează că ideile pe care ei le resping (sau le acceptă mai puțin), ceilalți din comunitate le acceptă (efectul ignoranței pluralistice). Explicația pentru cele două procese este că apelul la mecanismele legate de construcția sinelui și a stimei de sine în conjuncție cu dezirabilul social – inclusiv unicitatea ca valoare importantă în cultura modernă euroamericană – ar aduce un plus semnificativ în înțelegerea problemei.

Efectul de contrast: există tendința ca oamenii să se ia pe ei înșiși ca etalon în judecarea celorlalți, în acest context efectul de contrast exprimând negarea sau minimalizarea trăsăturilor și comportamentelor celorlalți în funcție de ceea ce ne caracterizează pe noi. În acest proces, intervine pe lângă fenomenul de centrare pe sine în judecarea celorlalți și acela foarte important de apărare a eului, menținerea stimei de sine.

Efectul de halo: o puternică sursă de distorsiune în percepția celorlalți o constituie credința în coerența de ansamblu a persoanei, în unitatea ei, fenomen ce se manifestă prin efectul de halo. Acest efect se manifestă atunci când o anumită însușire considerată proeminentă își aruncă lumina asupra tuturor celorlalte. Apelând la schema coerenței persoanei în jurul unei trăsături principale, orice informații disonante sunt prelucrate astfel încât acestea să nu contrazică trăsătura principală: informațiile nu sunt crezute, nu li se acordă importanță, se contestă onestitatea sursei, se justifică conduitele celui vizat sau se evită ocaziile de a auzi lucruri ce vin în contradicție cu imaginea formată (expunerea selectivă). Schimbarea de imagine depinde fundamental de interese.

Efectul simulării mentale: mecanismele simulării mentale se desfășoară după ideea minimului efort. Prin efectul simulării mentale se înțelege faptul că reacțiile noastre la diferite evenimente depind nu numai de evenimentul în sine, ci și de scenariile alternative pe care le provoacă. Mai ales când este vorba despre evenimente nedorite, oamenii apelează la gândirea contrafactuală, adică simulează mental alternative opuse, bazate pe raționamente de tipul “ce altceva ar fi putut face”.

Stereotipurile: invocate în contextul percepției persoanei, se datorează faptului că în momentul identificării celuilalt ca aparținând altui grup, îi atașăm stereotipurile care vizează respectivul grup.

Note

Deschamps J. C., Clémence A. (1996), Noțiunea de atribuire în psihologia socială, în Neculau A. (coord), Psihologie socială. Aspecte contemporane, ed. Polirom, Iași

Doise W., Lorenzi-Cioldi, F. (1996), Relațiile între grupuri: identitate socială și identitate personală, în Neculau A., (coord), Psihologie socială. Aspecte contemporane, ed. Polirom, iași

Hogg, M., Terry D., White, K. (1995), A tale of two teories: a critical comparison of identity theory whit social identity theory, în Social Psichology Quatrtery, vol. 58

Hraba J. (1994), American ethnicity, ed. T. E. Peacock Publishers Inc., Illinois

Iluț P. (2001), Sinele și cunoașterea lui, ed. Polirom, Iași

Neculau A. (1998), Discursul stereotipic ca rezistență la schimbare, în Neculau A., Ferréol G., (coord), Psihosociologia schimbării, ed. Polirom, Iași

Capitolul III

MINORITATEA ETNICĂ, PROBLEMATICĂ DE ACTUALITATE

3.1 Cadrul teoretic al cercetării

În acord cu o serie de cercetători trebuie subliniată ideea conform căreia problematica minorităților etnice nu poate fi abordată din perspectiva unui singur domeniu, ignorându-le pe celălalte. În acest sens, am încercat o abordare multidisciplinară, luând în considerare atât abordări sociologice, cât și psihologice, antropologice sau politice, în scopul de a nu izola datele teoretice și empirice în limitele unei anumite discipline.

Încă de la început trebuie să delimităm între conceptul de “identitate” și cel de “identitate socială”. Conceptul de identitate include două sensuri: asemănarea absolută și sensul distinctivității. Privind ideea asemănării din două perspective diferite, noțiunea de identitate se bazează simultan pe două posibile relații de comparare între persoane sau lucruri: similaritatea și diferențierea (R. Jenkins, 1996). Dintr-un alt punct de vedere, începând cu studiile lui Tajfel și Turner, identitatea este, atât pe plan individual cât și colectiv, construirea unei diferențe, elaborarea unui contrast, punerea în relief a unei alterități, ceea ce duce la o ancorare foarte puternică a identității în relațiile dintre un grup de apartenență și un out-grup. Identitatea socială se referă la modurile în care indivizii și colectivitățile sunt remarcate (distinse) în relațiile lor sociale cu alți indivizi sau colectivități. Este baza și semnificația relațiilor de similaritate și diferențiere care, luate împreună sunt principiile dinamice ale identității și inima vieții sociale.

La o privire mai atentă asupra multitudinii de modele ale identității sociale, și cu prețul unei simplificări, putem spune că toate aceste modele sunt de fapt variațiuni în jurul unui nulcleu ce postulează excluderea reciprocă, non-concomitența componentelor personale și colective ale identităților individuale, majoritatea lucrărilor postulând separarea celor două aspecte ale identității (W. Doise, F. Lorenzi-Cioldi, 1996).

Teoria care a exercitat cea mai mare influență în studiul identității, este cea a lui Tajfel, care a pus bazele teoriilor identității sociale și a adus o contribuție importantă la teoria identității etnice și naționale, privită ca o formă particulară de identitate, aceasta fiind definită de Tajfel drept conștiința unei persoane despre apartenența la un grup. Teoria identității sociale se vrea a fi o teorie psiho-socială a relațiilor intergrupuri, abordând procese de grup dar și problematica sinelui social. Tajfel a cercetat factorii sociali ce influențează percepția și cogniția, dar și procesele sociale referitoare la rasism, prejudecată și discriminare. Ideea de bază este cea conform căreia categoriile sociale cu care se identifică indivizii furnizează definiția asupra a cine ești și asupra caracteristicilor grupului, oamenii având categorii de apartenență, pe care le utilizează în funcție de context (oamenii se autodefinesc prin comparație cu alte grupuri). Caracteristicile grupului sunt interiorizate de indivizi, iar categoriile descriu și prescriu atributele fiecărui membru al colectivității respective. Tajfel susținea că în urma unei categorizări arbitrare, bias-ul în favoarea in-grupului nu se manifestă doar la nivelul percepției, ci se manifestă și la nivel comportamental prin discriminare. El dezvoltă paradigma grupurilor minimale, constatând că reprezentarea unui mediu social compus doar din categoriile “ei” și “noi” era suficientă pentru a genera comportamente discriminatorii, manifestându-se astfel bias-ul în favoarea in-grupului. Mai târziu, în 1981, Tajfel aduce unele completări teoriei sale. Astfel, el susține ideea conform căreia categorizarea socială îi permite individului să se definească în calitate de membru al grupurilor specifice din cadrul structurii sociale. Identitatea socială este acea parte a conceptului de sine al unui individ asociată cunoașterii propriei apartenențe la anumite grupuri sociale, și semnificației emoționale și evaluative rezultată din această apartenență. Individul speră să ajungă la o identitate socială pozitivă în calitate de membru al propriului său in-grup, aceasta putând fi obținută și menținută prin intermediul comparațiilor sociale favorabile in-grupului.

Tot în aceeași direcție trebuie menționată poziția lui Turner referitoare la identitate și influență socială. Teoria sa poate fi rezumată prin următoarele idei:

individul se definește ca membru al unei categorii sociale date;

individul elaborează sau învață normele stereotipe ale acestei categorii. El verifică faptul că anumite forme de comportament sunt specifice unei anumite categorii. Aceste comportamente sunt însușite și apoi utilizate pentru a defini o categorie diferită de alte categorii;

individul își atribuie aceste norme în același fel în care își atribuie alte caracteristici stereotipe ale categoriei, când apartenența lui devine evidentă. Astfel, comportamentul lui devine tot mai conformist, când apartenența lui devine frapantă.

Plecând de la ideea lui Tajfel conform căreia indivizii manifestă un atașament in-grup și un comportament discriminator față de out-grup, Turner a mărit importanța acordată aspectelor cognitive ale identificării. Potrivit lui, categorizarea este fundamentală pentru înțelegerea identificării, fiind primul nostru instrument de “acordare de sens”.

Există două procese sociocognitive implicate în formarea identității: primul este categorizarea, proces cognitiv de bază care operează cu stimuli sociali și nonsociali, subliniind aspectele care sunt reprezentative. Al doilea proces este cel de supra-valorizare a sinelui, proces ce ghidează categorizarea socială astfel încât normele și stereotipurile grupului de apartenență îl favorizează în defavoarea out-grupului. (Hogg, Terry, White, 1995). Pentru a explica comportamentele membrilor in-grupului indivizii apelează la cele două procese de mai sus, la care se mai adaugă o serie de “credințe subiective”, care sunt constructe ideologice ce se preocupă de legitimitatea și stabilitatea relațiilor intergrupuri, de posibilitatea de mobilitate socială, sau de schimbare socială. Aceste credințe subiective influențează comportamentul specific pe care grupul îl adoptă, conducând la evaluarea pozitivă a identității sociale.

Teoria categorizării se ocupă cu studiul procesului categorizării, fiind o completare a teoriei identității sociale clasice. Teoria categorizării accentuează pe de o parte percepția similarității, dar și percepția diferențelor (teorie acceptată și de Jenkins, după cum am văzut mai sus). Teoria susține dealtfel și ideea conform căreia categorizarea sinelui într-un grup sau altul definește identitatea socială a indivizilor și accentuează percepția similarității reprezentărilor cognitive asupra grupului. Abordarea socio- cognitivă a identității sociale stabilește o ierarhie a celor trei niveluri de categorizare a eului, această idee fiind ancorată în noțiunea de depersonalizare, care descrie trecerea de la identitatea personală la identitatea socială: la nivelul cel mai înalt, individul se identifică cu specia, în calitate de ființă umană; la nivel intermediar individul e membrul unui grup, iar poziția acestui grup față de alte grupuri este primordială; la nivel inferior, individul se definește prin diferențele față de alte ființe particulare, dezvoltându-se astfel teoria autocategorizării. Indivizii depersonalizați sunt percepuți ca fiind, reacționând și comportându-se în funcție de “prototipul relevant al in-grupului”. Din perspectiva teoriei categorizării indivizii sunt definiți în termeni de prototip, care poate fi definit ca reprezentare colectivă asupra definirii atributelor unei categorii sociale, construită activ pe informațiile relevante. Pentru că prototipurile definesc grupul ca o entitate distinctă, membrii săi minimalizează diferențele intracategoriale și maximizează diferențele intercategoriale. Identitatea etnică este o formă accesibilă de identitate socială, atașamentul etnic fiind puternic, pentru că grupurile etnice au trăsături culturale distincte care le diferențiază de alte grupuri.

O abordare diferită a identității sociale pune accent pe poziția grupurilor de apartenență în structura socială: un status mai bun este legat de mai multă personalizare în grup, fără ca beneficiile obținute de indivizi datorită acestei apartenențe privilegiate să fie diminuate (W. Doise, F. Lorenzi-Cioldi, 1996). Statusul acționează asupra felului în care indivizii se concep și îi concep pe ceilalți, asupra raportului pe care grupul îl întreține cu alte grupuri. Mai mult decât atât, statusul întărește interdependența grupurilor și contribuie la modelarea felurilor de a fi a indivizilor în grupurile lor. Doise folosește conceptele de “grupuri colective” (sau dominante) și “agregat” (grupurile dominate) care inserate în modelul identității cuprinde impactul statusului social asupra relațiilor intergrupuri.

În acest sens, un model important este cel antropologic, model explicat de Jenkins prin procese de socializare, identificare și categorizare, elemente centrale ale teoriei identității sociale, model ce se bazează pe patru propoziții considerate esențiale (R. Jenkins, 2001):

etnicitatea se referă în primă instanță la identificarea colectivă, bazată pe perceperea diferențelor culturale (idee ce se sprijină pe necesitatea relațiilor de similaritate și diferențiere în toate procesele identificării sociale);

etnicitatea se preocupă de cultură (semnificațiile sociale comune), dar își are originea (și se preocupă de) interacțiunea socială, în special în afara granițelor grupului;

etnia nu este nici fixă, nici statică mai mult decât cultura (a cărei aspect este) sau decât situațiile în care granițele sunt fixe și statice;

etnicitatea este și colectivă șu individuală, fiind externalizată în instituții și modele de interacțiune socială, și interiorizată în procesul formării identității de sine al indivizilor.

Tot Jenkins identifică patru procese sociale care dau importanță etnicității, chiar dacă numai uneori:

socializarea primară poate fi importantă în “stabilirea” identităților etnice ca identificări primare, în funcție de care cea mai mare parte sau toată experiența individuală este mediată;

greutatea și forța categorizării celorlalți poate duce la limitarea sistematică a individului în relațiile cu ceilalți;

sensul și conținutul identificării etnice (istoria colectiv percepută) va determina identificarea etnică (o va face mai maleabilă sau nu);

materializarea și consecințele etnicității trebuie luate de asemenea în considerare (costurile și beneficiile atașate oricărei identificări particulare în contexte particulare);

Jenkins se depărtează însă de modelul antropologic, susținând că procesul intern de construcție a similarităților nu este mai puțin important decât construcția diferențelor față de ceilalți, aceste două procese fiind strâns corelate.

3.2 Etnia și minoritățile etnice

Abordările etniei și implicit a minorităților etnice în literatura sociologică sunt vaste, fiind puține semne de convergență teoretică în domeniu. Există însă, susține Smith, două moduri prin care se poate ajunge la o punte între diferitele paradigme. În primul rând, la nivelul teoriei, scenariile de convergență teoretică și combinarea ipotezelor unora dintre paradigme în mod util, se poate realiza doar prin acceptarea legăturilor strânse dintre etnicitate, națiune și naționalism. În al doilea rând, este necesar acordul dintre ipoteze la nivelul cercetării, prin compararea diferitelor forme ale dimensiunilor instituționale și culturale importante ale națiunilor, pentru a descoperi cum diferă procesele lor recente, “moderne”, de cele mai vechi. Există șase dimensiuni instituționale principale care pot fi comparate: statul, teritoriul, limba, religia, istoria și ritualurile și ceremoniile (A. Smith, 2002, p 232).

Pentru o mai bună înțelegere a problematicii minorităților etnice, vom aminti în continuare principalele contribuții legate de teoretizarea conceptelor fundamentale pentru tema noastră de cercetare.

Astfel, “vom numi minoritate acele colectivități care, ocupând o poziție de inferioritate într-o relație socială de putere, nu sunt considerate drept reprezentantele cele mai legitime ale normelor, fiind, din punct de vedere social, valorizate negativ, deseori devenind obiectul inferiorizării” (J. A. Pérez, F. Dasi, 1996, p. 62). Deci, grupul minoritar este acea categorie de oameni ale căror caracteristici fizice sau practici culturale sunt deosebite de cele ale grupului dominant, făcându-i susceptibili de un tratament inegal, adică de limitare a accesului la putere, bogăție, prestigiu (I. Bădescu, D. Abraham, 1994c). Conform literaturii de specialitate, grupul minoritar are următoarele caracteristici distinctive:

membrii unui grup sunt dezavantajați în raport cu grupul dominant. Ei sunt ținuți în posturi fără prestigiu, fiind victime ale abuzului și umilirii datorită faptului că sunt considerați inferiori;

un grup minoritar este identificat prin caracteristici care sunt vizibile social precum culoarea pielii, religia, limba;

un grup minoritar este un grup conștient de identitatea comună, de solidaritate și afinitate în interiorul său;

apartenența la un grup minoritar este o caracteristică de status atribuită prin naștere;

prin alegere sau din necesitate, membrii unui grup minoritar se căsătoresc, în general, în cadrul grupului;

Spre deosebire de grupul minoritar, grupul etnic este definit de cei doi cercetători ca fiind acea categorie de oameni care împărtășesc o moștenire culturală comună, fiind priviți ca o categorie socială distinctă.

Etnia este un alt concept important în încercarea de a defini cât mai bine conceptele necesare demersului pentru înțelegerea minorităților etnice. A. Smith definește etnia prin caracteristicile sale: “etnia reprezintă o populație cu un nume comun, cu un mit al originii comune, o memorie istorică împărtășită, o legătură cu o vatră și un sentiment de solidaritate, cel puțin printre anumite segmente” (A. D. Smith, 2000, p. 65).

Etnicitatea este definită prin prisma a două tipuri de elemente, care dau naștere la două dimensiuni diferite (Horvath Istvan, 1996):

dimensiunile obiective ale grupului etnic se referă la limba, religia, specificități în organizarea politică, ocuparea unui anumit teritoriu, un anumit sistem instituțional caracteristic, artefacte ale culturii respective, o anumită mentalitate comună obiectivată în norme comportamentale instituționalizate și specifice grupului, aspecte fizice ale modului de viață, diferențe antropofizice, rasiale și toate celălalte caracteristici reprezentative pentru cultura grupului;

dimensiunile subiective se referă la credința într-un strămoș comun cuprinsă în mituri, credințe referitoare la etnogeneză, , un discurs despre soarta comunității în istorie atât în ceea ce privește trecutul, cât și în ceea ce privește viitorul, dar și reprezentările subiective despre principalele trăsături caracteristice grupului etnic respectiv (autostereotipii) care reprezintă virtuțiile și defectele generalizate la întreaga comunitate.

După cum am observat mai sus, în definiția dată de Smith etniei prevalează elementele subiective, etnicitatea fiind definită de:

un nume comun, propriu, pentru a identifica și exprima “esența” unei comunități;

un mit al originii comune care cuprinde ideea unei origini comune în timp și spațiu, și care dă unei etnii un sentiment de înrudire fictivă;

o memorie istorică împărtășită , sau mai curând amintiri colective ale unui trecut sau trecuturi comune, incluzând eroi, evenimente și comemorări ale acestora;

unul sau mai multe elemente ale unei culturi comune, care nu trebuie specificate, dar care includ de obicei religia, obiceiurile sau limba;

o legătură cu o vatră (homeland), nu neapărat fizic ocupată de către etnie, dar prezentă ca atașament simbolic fată de teritoriul ancestral, ca în cazul popoarelor din diaspora;

un sentiment de solidaritate, cel puțin din partea unor segmente ale etniei;

Națiunea este, în concepția lui Gellner, “un principiu politic care susține că similaritatea culturii este liantul social de bază. Oricare ar fi principiile de autoritate care pot exista între oameni, pentru a fi legitime acestea depind de faptul că membrii grupului aparțin aceleiași culturi” (E. Gellner, 2001, p. 11). În concepția lui Gellner trebuie subliniate caracteristicile esențiale ale naționalismului, cultura și organizarea, dar și ideea conform căreia, apariția unei singure culturi mondiale, omogene nu se poate întâmpla. Ceea ce se poate întâmpla, acceptă totuși Gellner, este înlocuirea diversității enorme de culturi printr-un număr limitat de “culturi înalte cu pretenții politice”.

Oommen a analizat într-un studiu amplu diferențele dintre națiune, stat și etnie. Potrivit lui Oommen, numai teritoriul este diferit în cazul diferențierii națiunii și al etniei. El definește etnia ca fiind “un set de caracteristici culturale comune”, în timp ce națiunea este mai mult de atât, fiind un teritoriu față de care membrii națiunii au un atașament emoțional, este o “vatră” ancestrală sau adoptată. Procesul etnificării în concepția lui Oommen este rezultatul negocierii dintre teritoriu și cultură, în funcție de importanța fiecărui factor rezultând câteva tipuri de identificare (T. K. Oommen, 1997). Mutarea unui grup din teritoriul său, sau “purificarea” cum se spune astăzi, înseamnă să-l “etnifici”, conform terminologiei lui Oommen, care șterge însă diferența dintre grupurile naționale care au avut o oarecare experiență a unui stat propriu și altele care n-au avut această experiență. Astăzi, când atât de multe grupuri având puțină experiență anterioară, sau chiar nici o experiență în ceea ce privește statul național (Bosnia, Ucraina, Slovacia) beneficiază de un stat a lor, potențialul fiecărui grup etnic de a deveni o națiune pare foarte puternic. Deși important, accentul pus pe teritoriu este o exagerare la Oommen.

În timp ce în definirea etniei există o serie de caracteristici comune cu cele ale națiunii (nume comun, mituri și memoria comună), accentul cade pe deosebirile dintre cele două concepte (A. D. Smith, 2000). Astfel, etniile sunt definite mai larg de miturile originii și memoria comună, în timp ce națiunile sunt definite prin teritoriul istoric pe care-l ocupă și prin cultura de masă. Națiunea trebuie să aibă o vatră, etnia neavând în mod special nevoie de aceasta pentru a exista (cazul diasporei). În cazul națiunii, cultura de masă îi caracterizează pe toți membrii săi, în timp ce în cazul etniei, aceasta poate caracteriza numai anumite segmente ale populației, pentru care pot exista valori sau tipuri de educație diferite. Nu în ultimul rând, națiunea include atât elemente etnice cât și elemente civice: mituri comune și memoria dar și legi comune, o singură economie, un teritoriu istoric și o cultură de masă. În acest fel, există posibilitatea ca națiunea să se dezvolte independent de existența unei singure etnii și să încorporeze și asimileze alte etnii; sau invers, să încorporeze și să adapteze noi etnii într-o națiune plurietnică.

Una din cele mai importante provocări pentru teoreticienii naționalismului este să creeze o tipologie care să cuprindă toate particularitățile naționale și istorice. Abordarea lui Smith asupra acestei probleme are ca rezultat o tipologie a celor mai importante paradigme ale naționalismului (A. D. Smith, 2002):

primordialiștii: încearcă să înțeleagă pasiunea și sacrificiul de sine specifice națiunilor și naționalismului, derivându-le din atribute “primordiale” ale fenomenelor sociale și culturale fundamentale (limba, religia, teritoriul și mai ales rudenia). Abordări ale relațiilor dintre etnicitate și rudenie, sau dintre etnicitate și teritoriu, relevă modurile în care acestea pot genera sentimente puternice de apartenență (Van Der Berghe, Geertz);

perenialismul: privește națiunile în “longue durée” și încearcă să le înțeleagă rolul de componente pe termen lung al dezvoltării istorice, fie că sunt considerate continue din punct de vedere temporal, fie că sunt recurente în istorie. Perenialiștii au tendința de a deriva națiunile moderne din legăturile etnice fundamentale, și nu din procesul de modernizare. Connor și Horowitz au contribuit la înțelegerea funcțiilor limbajului și a legăturilor etnice, precum și a puterii miturilor, originii și metaforelor familiale în obținerea sprijinului popular pentru naționalism;

etnosimbolismul: vrea să descopere moștenirea simbolică a identității etnice pentru anumite națiuni și să arate cum naționalismele și națiunile moderne redescoperă și reinterpretează simbolurile, miturile, memoriile, valorile și tradițiile lor când se confruntă cu problemele modernității (Armstrong, Hutchinson, Smith). Este de fapt vorba despre o încercare de descoperi rolul miturilor, simbolurilor, valorilor și memoriilor în generarea de atașamente etnice și naționale, și crearea de rețele culturale și sociale, încercare ce a dus la o mai bună apreciere a dimensiunilor subiective și istorice a națiunilor;

moderniștii: caută să derive națiunile și naționalismul din noile procese ale modernizării și să arate în ce fel statele, națiunile au mobilizat și unit populațiile în moduri noi, pentru a se descurca în fața condițiilor moderne și imperativelor politice moderne. Abordarea modernistă aduce o clarificare a rolului rețelelor discursive de comunicații și al activităților și simbolismelor ritualizate în crearea de comunități naționale (Hobsbawn), la demonstrarea rolului formativ al statului, războiului și birocrației (Giddens, Tilly), precum și a rolului decisiv al elitelor politice și strategiile lor. Cel mai marcant reprezentant al acestui curent este E. Gellner; analizele postmoderne: au arătat fragmentarea identităților naționale contemporane și au sugerat apariția unei noi ordini “postnaționale” a politicii identitare și a culturii globale. Cele mai importante teme ale postmoderniștilor sunt fragmentarea, dar și feminismul și globalizarea. Analizele postmoderne pot fi văzute ca și continuități ale paradigmei moderniste. De altfel, după cum am amintit mai sus, Gellner acceptă posibilitatea înlocuirii diversității enorme de culturi printr-un număr limitat de “culturi înalte, cu pretenții politice” (E. Gellner, 2001).

O altă diferențiere importantă în încercarea de a diferenția între tipurile de naționalism, se referă la particularitățile naționale dar și istorice, din acest punct de vedere putând fi identificate un naționalism “răsăritean” și unul “occidental”. Cea mai cunoscută teorie din această perspectivă este cea a lui Gellner (E. Gellner, 1998), în care acesta combină caracteristicile dezvoltării politice și cele culturale. Conform lui Gellner, există “prima zonă culturală” în Anglia, Franța, Spania, “a doua zonă culturală” în cazul Germaniei și Italiei, Europa de Est (“a treia zonă culturală”) și Rusia cu toate națiunile mici incluse în fosta Uniune Sovietică – a patra zonă.

3.3 Schimbarea socială și minoritățile etnice

Multiculturalism și identitate europeană: multiculturalismul reprezintă o problemă importantă pe care cercetătorii trebuie să o analizeze în contextul schimbărilor sociale foarte rapide din această perioadă.

Privind multiculturalismul dintr-un punct de vedere foarte bine ancorat în realitatea socială, A. Etzioni realizează o analiză asupra modului în care este înțeles multiculturalismul în S.U.A. și propune un mod nou de înțelegere a acestuia (A. Etzioni, 2002). Mai întâi autorul trece în revistă cele două perspective care abordează multiculturalismul american:

perspectiva alarmistă, a cărei idei centrale se referă la faptul că diversitatea duce la conflict. Astfel, Etzioni îl critică pe M. Schlesinger Jr. și “cultul etnicității” plecând de la ideea că conflictele etnice nu fac decât să distrugă națiunile una după alta, împărțirea în comunități etnice, distincte și imuabile neavând ca rezultat decât exaltarea diferenței față de celălalt.

perspectiva care celebrează sfârșitul majorității albe și afirmarea unei majorități de minorități, poziție adoptată mai ales din perspectivă demografică, o serie de articole trăgând un semnal de alarmă încă de acum.

Etzioni nu este de acord cu nici una dintre aceste perspective de înțelegere a multiculturalismului pentru că ambele pleacă de la premisa că atributele rasiale sau etnice determină viziunile și valorile minorităților. El demonstrează că nu există diferențe de opinie semnificative în funcție de apartenența socială în ceea ce privește problemele cu care se confruntă societatea americană, ajungând astfel să susțină renunțarea la întreaga construcție socială referitoare la rasă sau etnie în favoarea includerii unei categorii multirasiale.

Soluția propusă de Etzioni este pluralismul cultural, limitat de un cadru comun, pentru a evita “tribalismul etnic” (care dus la extrem poate avea consecințe grave, așa cum s-a întâmplat în Iugoslavia și Rwanda). Cadrul care limitează acest pluralism cultural este alcătuit din elemente sociale, culturale și juridice și include:

– devotamentul tuturor partidelor față de un mod democratic de viață;

– devotamentul tuturor partidelor față de Constituție și față de Declarația Drepturilor Omului;

– devotamentul față de toleranța reciprocă;

– să se simtă uniți de răspunderea comună de a oferi copiilor lor o “societate bună” , fără dispute rasiale și etnice;

Etzioni abordează și problema toleranței multiculturale, susținând că atunci când aceasta nu devine o formă de toleranță represivă, ea este bazată pe segregare. Segregarea postmodernă este înțeleasă de cercetătorul american ca fiind atât exogenă / impusă, cât și endogenă / voluntară. Rezultatul la care se ajunge astfel este punerea sub semnul întrebării a recunoașterii nelimitate și necondiționate a diferenței: “cum să conviețuiești cu diferențele inferente și (potențial) conflictuale?” Soluția este în concepția lui Etzioni o “toleranță activă”, bazată pe recunoașterea și acceptarea diferenței, în condițiile comunicării culturale în societatea plurală modernă.

O altă perspectivă la fel de interesantă asupra multiculturalismului este abordarea acestuia în contextul formării unei identități europene care ar trebui să fie reprezentativă pentru locuitorii întregii Europe. În acest context, menținerea propriei identități etnice este un lucru mai dificil, în funcție de importanța acordată anumitor factori putând să identificăm două abordări diferite a multiculturalismului: una civică și una normativă.

Multiculturalismul civic (A. Severin, 2002): se face distincția între statul național și cel “civic”, susținând că multiculturalismul se referă la trecerea de la statul național la cel civic, fondat pe o combinație între laicitate, drepturile individuale și recunoașterea diversității culturale. În acest punct, autorul subliniază perspectiva liberală asupra multiculturalismului, de care se apropie, accentul fiind pus pe individ înțeles ca valoare supremă și măsură a tuturor lucrurilor. Comunitatea este văzută ca fiind un grup real și concret de persoane, care posedă un sens al apartenenței și o identitate comună definită de tradiții, stilul de viață, interese și eventual de o ereditate culturală, având o importanță mai redusă decât aceea a individului.

Din perspectiva multiculturalismului civic identitatea nu este, nu poate fi, și nu trebuie să fie imuabilă, ci trebuie să rămână “vie”.

Aspectele cele mai importante care caracterizează identitatea din această perspectivă sunt: pluralismul politic, participarea socială, respectul diversității, concurența liberă și loială, supremația legii și primordialitatea drepturilor omului.

Statul civic trebuie să accepte diversitatea culturilor și astfel să devină multicultural, multiculturalismul referindu-se la coexistența comunităților culturale, nu doar la o coabitare culturală.

Un loc aparte în susținerea multiculturalismului civic este ocupat de conceptul de “identitate fluidă”, care evoluează în timp pentru că și culturile se schimbă, și a “dori să le menți ca și cum ar fi imuabile ar fi ca și cum le-ai fosiliza”.

Multiculturalismul normativ (G. Andreescu, 2002): combate ideea multiculturalismului civic cu cel normativ, definind-ul pe cel din urmă prin două concepte:

– integrarea minorităților în cadrul unei societăți dominate de majoritate;

– “privatitatea”comunitară, văzută ca generalizare a dreptului clasic la viață privată;

Multiculturalismul normativ are ca postulat tripla convergență:

– axiologică (a echilibrului și corectitudinii relațiilor interetnice).

– a metodelor (strategii integrative și formule de autonomie a minorităților).

– teleologică (dezvoltarea simultană a integrării și privatității comunitare, considerată posibilă).

Integrarea, din perspectiva multiculturalismului normativ este non-asimilativă, având ca scop realizarea unei identități comune supraetnice care să garanteze egalitatea de șanse și tratament non-discriminatoriu membrilor tuturor categoriilor etnoculturale.

La prima vedere, conceptul de privatitate evocă procesele de separare, încapsulare și autosegregare. Andreescu nu considera însă acest lucru un obstacol.

“Unitate- prin asemănare sau prin diferențiere”? O altă problemă în abordarea multiculturalismului a fost adusă în prim plan de Z. Bauman în Modernitatea lichidă (2000) și se referă la problema unității.

O primă perspectivă se referă la faptul că patriotismul și naționalismului admit posibilitatea ca oamenii să trăiască împreună, păstrându-și în același timp diferențele, apreciindu-le și cultivându-le. “Noi”, în sensul patriotic și naționalist, înseamnă oameni ca noi; “ei” înseamnă oameni care sunt diferiți de noi. Accentul cade pe diferențele dintre grupuri, diferențele fiind maximizate, în timp ce asemănările sunt minimalizate, dezamorsate și neutralizate.

A doua perspectivă, modelul republican de unitate – după cum îl numește Bauman, este în viziunea acestuia cel mai promițător tip de unitate, fiind cel obținut zilnic prin confruntare, prin dezbatere, negociere și compromis între valori, și prin autoidentificarea membrilor cu grupul. Este ideea unui tip de unitate pe care nici patriotismul, nici naționalismul nu ar fi dispuse s-o accepte, și cel mai probabil ar respinge-o: un tip de unitate care presupune că societatea civilizată este inerent pluralistă, că traiul într-o asemenea societate înseamnă negocierea și împăcarea intereselor diferite. Astfel, pluralismul societății civilizate moderne este doar un “fapt brut” care poate fi displăcut sau detestat, dar nu poate fi înlăturat, fiind totuși un lucru bun (Bauman, 2000).

Naționalism și globalizare: teoreticienii postmodernismului prevăd renunțarea inevitabilă la statele națiune și naționalism datorită unor organizații și identități mai largi, supranaționale, “globale”. Dispariția naționalismului are trei componente principale care sunt deseori combinate: dispariția iminentă a statului național, înlăturarea naționalismului și transcederea etnicității, fiecare dintre acestea câștigând teren pe măsură ce statele națiune, naționalismul și etnicitatea sunt înlocuite de identități supranaționale (de exemplu identitatea europeană) și globale (A. D. Smith, 2002).

Conceptele folosite de postmoderniști cel mai des sunt cele de “supranaționalism” și “cultură globală”: ei evidențiază procesele de fragmentare a identităților naționale, pierderea suveranității economice și dependența politică tot mai mare a tuturor statelor naționale. În plus, tehnologia electronică și comunicațiile de masă crează o “cultură globală” de consum care face culturile naționale tot mai permeabile, similare, chiar depășite, fiind o formă de imperialism de consum. De altfel, o mare parte a tezei globalizării se bazează pe mediile culturale electronice și tehnologia informației. Paradoxal, mediile electronice servesc în același timp la întărirea vechilor identități etnice sau încurajează crearea altora noi. Din perspectiva interacționistă, este vorba de o epocă a rețelelor voluntare de interacțiune socială, bazată pe necesități și activități individuale, în care originea etnonațională oferă un canal important pentru identificare individuală și solidaritate care sunt rezultatul unor necesități colective. Aceste procese au ca rezultat, în opinia lui Smith, nu transcederea etnicității, ci revitalizarea legăturilor etnice, credibilitatea ideii renașterii etnice fiind întărită de evenimentele internaționale recente (mișcările de secesiune etnică).

În ceea ce privește identitatea națională și supranaționalismul, nu se poate vorbi de un salt de la identitatea națională la “cosmopolismul global”, dar se poate vorbi de o schimbare de loialități de la națiuni la state naționale, și mai departe la regionalisme “supranaționale”, continentale. Din această perspectivă, cele mai numeroase teme sunt abordările integrării politice și culturale europene, cele mai importante fiind:

dezvoltarea cetățeniei europene, care transcede sau completează cetățeniile europene existente. Astfel, solicitanții de azil, de exemplu, reușesc să obțină majoritatea drepturilor sociale, economice, chiar politice sub forma “drepturilor omului”, fără însă a primi cetățenia formală a țării gazdă (chiar dacă drepturile primite au caracter național și specific statului gazdă). Din acest motiv, unii susțin că suntem martorii unui tip “postnațional” de cetățenie în Europa, alături de modelul naționalist deja existent, deși acesta este dependent de puterea pe care o dețin încă statul național și loialitățile etnice, și de resuscitarea naționalismului etnic în Europa de Est, sau de conflictele naționaliste rasiale din Europa Occidentală.

posibilitatea creării unei identități culturale europene alături de puternicele identități culturale existente, prin folosirea centralizată a mediilor culturale, schimburilor de studenți și mobilității forței de muncă, inventarea miturilor paneuropene, a memoriilor și simbolurilor, și selecția, reinterpretarea și popularizarea istoriei paneuropene. Dificultățile creării identității europene sunt forța identităților naționale existente în Europa, granițele nesigure și multiplele diviziuni ale Europei, dimensiunile culturale europene confuze putând duce la diferite modele ale susținerii “Europei”. Crearea unei posibile identități europene este posibilă, susține Smith, doar prin dezvoltarea unei “conștiințe naționale europene”, ceea ce implică proiectarea unui mit al originii, rescrierea istoriei, inventarea tradițiilor, ritualuri și simboluri, dar, cel mai important, să descopere un țel comun. Deci, o anumită formă de naționalism va trebui invocată, ceea ce crează problemele excluderii etnice sau rasiale împotriva imigranților. Noua identitate va trebui să intre în competiție cu identitățile naționale puternic înrădăcinate și să ridice o barieră culturală și economică externă.

Note

Bauman Z. (2000a), Globalizarea și efectele ei sociale, ed. Antet, București

Bauman Z. (2000b), Modernitatea lichidă, ed. Antet, București

Bădescu I., Abraham D. (1994c), Fenomenul etnic între știință și ideologie, în Sociologie românească, nr. 2-3

Doise W., Lorenzi-Cioldi, F. (1996), Relațiile între grupuri: identitate socială și identitate personală, în Neculau A., (coord), Psihologie socială. Aspecte contemporane, ed. Polirom, iași

Etzioni A. (2002), Societatea monocromă, ed. Polirom, Iași

Gellner E. (1994), Națiune și naționalism, ed. Antet, București

Gellner E. (1998), Condițiile libertății. Societatea civilă și rivalii ei, ed. Polirom, Iași

Gellner E. (2001), Naționalismul, ed. Librom Antet, București

Hogg, M., Terry D., White, K. (1995), A tale of two teories: a critical comparison of identity theory whit social identity theory, în Social Psichology Quatrtery, vol. 58

Horvath I. (1996), Relații interetnice, în Rotariu T., și Iluț P., (coord), Sociologie, ed. Mesagerul, Cluj-Napoca

Hraba J. (1994), American ethnicity, ed. T. E. Peacock Publishers Inc., Illinois

Jenkins R. (1996), Social identity, Routledge. London

Jenkins R., (2001), The limits of identity: ethnicity, conflict and politics, Sheffield Online Papers in Social Research

Oommen T. K. (1997), Citizenship, nationality and ethnicity, Polity Press, Cambridge

Pérrez J. A., Dasi F. (1996), Reprezentările sociale ale grupurilor minoritare, în Neculau A., (coord), Psihologie socială. Aspecte contemporane, ed. Polirom, Iași

Severin A. (2002), Stabilitatea și sfidările multiculturalismului, în Poledna R., Ruegg F., Rus C., Interculturalitate. Cercetări și perspective românești, ed. Presa Univeritară Clujeană, Cluj Napoca

Smith A. D. (2000), The nation in history: historiographical debates about ethnicity and nationalism, ed. University Press of New England, Hanover

Smith A. D. (2002), Naționalism și modernism, ed. Epigraf, Chișinău

Capitolul IV

PERCEPȚIA SOCIALĂ ASUPRA MINORITĂȚILOR ETNICE

După ce am trecut în revistă cele mai importante aspecte legate atât de percepția socială cât și cele mai importante teorii referitoare la minorități din perspectiva caracteristicilor etnice ale acestora, ne propunem în continuare să aruncăm o privire asupra proceselor propriu-zise implicate în interacțiunea indivizilor aparținând unor etnii diferite.

4.1 Prejudecată și discriminare

Prejudecățile se referă la opinii sau atitudini manifestate de membrii uni grup față de altul. Opiniile preconcepute ale unei persoane sunt adesea bazate pe convenții verbale, mai degrabă decât pe evidență și sunt rezistente la schimbare chiar și în fața unor informații noi (A. Giddens, 2000). Prejudecata este o atitudine negativă sau o predispoziție de a adopta un comportament negativ față de un grup sau față de membrii acestui grup, bazată pe o generalizare eronată și rigidă.

Spre deosebire, discriminarea se referă la comportamentul real și negativ față de membrii unui out-grup, despre care avem prejudecăți. Deși prejudecățile stau cel mai adesea la baza discriminării, acestea pot exista separat, oamenii putând avea atitudini marcate de prejudecăți cărora să nu le de curs. Dacă prejudecățile se situează la nivelul judecăților cognitive și al relațiilor afective, la nivelul comportamentului vorbim deja despre discriminare.

Explicațiile prejudecății și ale discriminării: în literatura de specialitate există o diversitate de explicații ale prejudecății și discriminării, stereotipurile, țapii ispășitori, personalitatea autoritară, conflictele sociale fiind conceptele de bază ale acestor explicații. Prejudecățile operează în special prin intermediul gândirii stereotipe, adică a gândirii în termenii unor norme fixe și inflexibile. Stereotipia este îndeaproape legată de mecanismul psihologic al substituției, în care sentimentele de ostilitate și furie sunt îndreptate spre obiecte care nu se află în realitate la originea acestor sentimente. Oamenii își eliberează resentimentele asupra unor “țapi ispășitori”, persoane învinuite de lucruri de care nu se fac vinovate. Folosirea unui țap ispășitor este direcționată împotriva unor grupuri distincte și relativ lipsite de putere, deoarece reprezintă o țintă relativ ușoară (A. Giddens, 2000).

În cazul prejudecății, stereotipurile și atitudinile se suprapun reciproc; dacă noi avem o atitudine de respingere față de un anumit grup, o să invocăm stereotipiile noastre despre acel grup. Astfel, argumentăm, justificăm raportarea noastră față de indivizii din grupul respectiv, proces numit și raționalizare. Dinamica raționalizării prejudecăților face posibil ca în anumite situații de criză, grupurile etnice să fie responsabile pentru respectivele situații. Acest mecanism, de a considera indivizi sau grupuri de indivizi ca vinovați de a fi cauzat anumite probleme sociale, este de fapt mecanismul de creeare a țapilor ispășitori (Horvath Istvan, 1996). A avea un țap ispășitor, implică adesea proiecția, adică atribuirea inconștientă a propriilor dorințe și caracteristici altora.

Este posibil ca unele tipuri de oameni, în urma socializării timpurii, să fie deosebit de predispuse la gândirea stereotipă și la proiecție. Astfel, Adorno a diagnosticat în urma unei cercetări un tip caracteristic, numit personalitatea autoritară. El demonstra că individul autoritar valorizează puterea și fermitatea, tind să fie conformiști rigizi, supuși superiorilor lor, aroganți cu inferiorii, foarte intoleranți. Relațiile indivizilor autoritari cu membrii out-grupurilor se caracterizează prin etnocentism, etnocentrismul fiind tributar personalității autoritare. Cadrul familial foarte strict și competitiv putea genera personalitatea autoritară. Autoritatea reprimată în timpul copilăriei în astfel de familii era ulterior proiectată asupra minorităților etnice și asupra out-grupurilor considerate indezirabile întru-un context social dat.

Teoria conflictelor sociale, dezvoltată de Sherif în 1966, susține că una din cauzele fundamentale ale prejudecăților, discriminării și ostilității între grupuri o constituie concurența dintre grupuri cu resurse limitate. Astfel, competiția antrenează atitudini și comportamente defavorabile out-grupului. Cu cât există o mai mare competiție pentru resurse limitate, cu atât vor fi mai intense prejudecățile, discriminarea și ostilitatea dintre grupurile în cauză, susține Sherif. O competiție intergrupuri poate provoca o intensificare a coeziunii și solidarității intragrup în cazul membrilor grupului învingător, în timp ce coeziunea și solidaritatea celor învinși se diminuează.

În viața cotidiană și în funcție de situațiile concrete, există forme variate de manifestare a prejudecăților, dar în funcție de urmările lor sociale ele pot fi încadrate în următoarea tipologie care consemnează potențiala trecere succesivă la acțiuni din ce în ce mai “dure” față de grupul discriminat (Horvath Istvan, 1996):

Verbalizare, adică blamarea unui grup, vehicularea despre acest grup a unor stereotipii în cadrul discuțiilor private sau discursurilor publice.

Evitare, adică limitarea, chiar evitarea contactelor cu indivizii ce aparțin grupului etnic vizat, inclusiv în contextul în care această evitare este în defavoarea celui care are prejudecăți.

Discriminare propriu-zisă, adică comportamentul prin care se trece de la evitarea pasivă la acțiuni îndreptate împotriva indivizilor ce fac parte din grupul vizat. Prin diferite acțiuni, printr-un tratament discriminatoriu în defavoarea lor se încearcă excluderea, respingerea, izolarea lor.

Acțiuni violente, atunci când indivizii dintr-un anumit grup etnic sunt agresați, sau le sunt distruse bunurile, doar pe criteriul apartenenței la o anumită comunitate.

Exterminarea fizică este stadiul cel mai avansat de respingere și ură, manifestat prin acțiuni violente care urmăresc distrugerea fizică sau a bazei materiale care asigură existența comunității vizate.

Condițiile minimale pentru declanșarea discriminării: cele mai importante teorii referitoare la condițiile minimale pentru declanșarea discriminării sunt acelea ale lui Tajfel, precum și cele referitoare la stratificarea socială, văzută ca sursă pentru discriminare (Bourhis et al., 1997).

Tajfel susținea că în urma unei categorizări arbitrare, bias-ul în favoarea in-grupului nu se limitează doar la percepții, ci se manifestă prin comportamentul discriminatoriu al subiecților. El dezvoltă paradigma grupurilor minoritare, constatând într-un experiment că reprezentarea unui mediu social compus doar din categoriile “ei” / ”noi” era suficientă pentru a genera comportamentul discriminatoriu. Se manifestă deci bias-ul în favoarea in-grupului, măsurarea acestuia fiind făcută prin: percepțiile intergrupuri, evaluarea trăsăturilor și performanțelor prin sarcini variate, bias-ul memoriei, distribuția unor diverse resurse.

În 1981, Tajfel revine și explică declanșarea discriminării prin intermediul teoriei identității sociale. Astfel, categorizarea socială îi permite individului să se definească în calitate de membru al grupurilor specifice din cadrul structurii sociale, identificându-se cu anumite grupuri specifice. Identitatea socială este acea parte a conceptului de sine al unui individ asociată cunoașterii propriei apartenențe la anumite grupuri sociale. Individul spiră să ajungă la o identitate socială pozitivă în calitate de membru al propriului său in-grup, identitate ce poate fi obținută și menținută prin intermediul comparațiilor sociale favorabile in-grupului. Discriminarea nu este singura strategie care permite să se stabilească o comparație favorabilă față de un out-grup, dar contribuie pozitiv la identitatea socială, care la rândul ei poate afecta favorabil stima de sine a indivizilor. Concluzionând, din această perspectivă discriminarea intergrupuri este asociată motivației de a dobândi și a menține o identitate socială pozitivă.

Din perspectiva stratificării sociale, trebuie menționat faptul că majoritatea conflictelor intergrupuri au loc între grupuri minoritare și majoritare care beneficiază de un prestigiu social și a căror raporturi dominați / dominanți sunt deseori percepute ca mai mult sau mai puțin stabile și legitime. Poziția grupurilor în structura socială determină, în mare parte, percepțiile și comportamentele intergrupuri ale membrilor acestor colectivități. Discriminarea este mai intensă atunci când indivizii, membrii ai grupurilor cu status inferior și superior, percep situația intergrupuri ca fiind ilegitimă și instabilă. Inegalitățile de putere și de status dintre grupurile sociale antrenează inevitabil inegalități în distribuția resurselor materiale și simbolice.

Tipuri de discriminare: în funcție de formele, gradul și nivelul de subordonare, discriminarea și situațiile de discriminare diferă între ele, dar se poate contura o tipologie a minorității (Horvath Istvan, 1996).

discriminarea oficializată este situația în care actele juridice în vigoare prevăd, în mod explicit, norme dicriminatorii referitoare la indivizii ce aparțin unui anumit grup etnic. Aceste norme se extind pe o scală întinse, mergând de la interzicerea sau limitarea accesului la anumite posturi considerate cheie, interzicerea de a frecventa anumite locuri publice, privarea parțială de libertate sau de drepturi politice.

discriminarea instituționalizată este situația în care deși nu există prevederi juridice exprese referitoare la limitarea accesului la anumite funcții, statusuri, totuși indivizii dintr-un grup minoritar sunt sistematic excluși din aceste poziții. Aceasta se datorează faptului că statul (sau alte instituții ale sale) tolerează, chiar încurajează, în mod tacit, tratamentul discriminatoriu. Astfel, printr-o contraselecție sistematică numai indivizii aparținând majorității să aibă acces la resurse, poziții de putere, prestigiu social. Această selecție ce favorizează numai membrii uni grup etnic, doar pe baza apartenenței la grupul respectiv, se numește etnocrație, iar rezultatul acestei contraselecții este o nouă clasă, o suprapunere între diviziunea pe etnii și cea pe clase a structurii sociale, numită etnoclasă.

discriminarea situațională: dacă în primele două situații, grupul majoritar avea un status mai ridicat și monopolul asupra unor resurse, acum avem de a face doar cu apariția izolată a diferitelor forme de manifestare a prejudecăților, fără ca vreunul dintre grupuri să fie în majoritate (în sens sociologic). În lipsa unui suport de putere, aceste discriminări izolate nu produc discrepanțe economice, sociale sau politice semnificative între membrii diferitelor comunități etnice. Cazurile de minoritate situațională se referă și la situațiile de tratament discriminatoriu ocazional și izolat, aplicat unui individ pe baza unei anumite caracteristici sociale. Această formă de manifestare a prejudecăților este imposibil de eradicat în societățile în care coexistă mai multe grupuri etnice. Motivele pentru care apare discriminarea situațională pot fi: excluderea din concurența pentru statusuri mai ridicate a indivizilor ce fac parte dintr-un anumit grup etnic, astfel încât să aibă șanse mai mari indivizii ce aparțin grupului majoritar; considerarea membrilor celuilalt grup ca incapabili de a ocupa acele posturi; frica de faptul că indivizii aparținând celuilalt grup ar determina schimbări contrare intereselor grupului propriu.

4.2 Stereotipul

Conceptul de stereotip se numără printre cele mai cunoscute și mai folosite noțiuni din socio-psihologie, evocându-le în același timp pe cele de prejudecată și discriminare.

Originea conceptului: conceptul a fost folosit pentru prima dată de către Walter Lippmann, care dorea să insiste asupra rigidității concepțiilor noastre, în special a celor ce privesc grupurile sociale (V. Yzerbit, G. Schadron, 1997). Oricum, el considera “aceste imagini din minte” indispensabile pentru a face față informațiilor emise de mediul nostru înconjurător, permițându-ne să filtrăm realitatea obiectivă. În concepția lui Lippmann, noi nu vedem înainte de a defini, ci definim înainte de a vedea. În afara faptului că, în general, stereotipurile posedă o mare tonalitate afectivă, ele își găsesc originea în societate și oferă posibilitatea de a explica natura raporturilor dintre grupuri și noțiuni.

Abordări cognitive ale stereotipurilor: de-a lungul timpului au existat numeroase teorii referitoare la stereotipuri, sursele acestora, factorii care influențează și determină apariția și manifestarea stereotipurilor. O scurtă trecere in revistă a studiilor și cercetărilor referitoare la stereotipuri este prezentată de V. Yzerbyt și G. Schadron (1997):

Prima abordare se bazează pe ideea lui Lippmann, care susținea că noi suntem determinați să funcționăm pe baza unor imagini din mintea noastră, a unor generalizări abuzive, a unor pierderi de memorie. În măsura în care mediul este foarte complex, trebuie să-l percepem efectuând o selecție severă. Mijloacele acestei selecții sunt categoriile, iar stereotipurile trimit la categoriile personale. Într-o abordare cognitivă a stereotipurilor, vom considera că individul asociază în memorie conținuturile stereotipe și etichetele categoriale. În consecință, evocarea etichetelor categoriale ar trebui să faciliteze accesul la conținuturile stereotipe.

Allport (1954) și Tajfel (1963) împărtășesc punctul de vedere conform căruia stereotipurile se explică prin însăși caracteristica sistemului de tratament al informației observatorilor. Într-un experiment comun, Tajfel și Wilkes (1963) au demonstrat că prin categorizarea obiectelor în clase distincte se accentuează atât diferențele dintre clase, cât și asemănările din interiorul claselor. Într-un alt experiment, McGarty și Penny (1988) au confirmat într-un mod foarte clar dublul fenomen al asimilării și contrastului.

Taylor, Fische, Etcoff și Ruderman (1978) propun o paradigmă care permite să se examineze memorizarea informațiilor într-un context în care o categorizare socială este posibil să se impună observatorilor. Studiul sugerează că apartenențele grupale ale persoanelor influențează maniera în care un individ stochează informația în folosul lor.

David Hamilton a inițiat studiul iluziei corelării, susținând că noi suntem deosebit de sensibili la datele saliente din mediul nostru. Acestea din urmă se bucură de avantajul unei codări și vor face, în schimb, obiectul unei mai bune recuperări în memorie.

Linville, Fischer și Salovey (1989) au susținut că toate categoriile noastre se constituie pe baza întâlnirilor cu membrii grupurilor avute în vedere. Atunci când ni se cere o judecată, trecem în revistă toți indivizii de care ne amintim și care aparțin acestui grup.

Ford și Stanger au demonstrat în urma unui studiu din 1992 că stereotipurile se formează pe baza elementelor informaționale diagnostice, adică pe caracteristicile care permit o mai bună diferențiere a celor două grupuri. Observatorii favorizează atributele care maximizează diferențele dintre categorii și minimalizează diferențele din interiorul categoriei proprii.

Eagly a demonstrat prin cercetarea sa din 1987 că stereotipurile sunt constituite pe baza unui contact direct cu membrii grupurilor. Stereotipurile dobândesc astfel un conținut deoarece observăm membrii unui grup țintă într-un număr mai mult sau mai puțin restrâns de roluri sociale. Procesul descris este acela al achiziției progresive de informații despre membrii unui grup.

De-a lungul timpului au existat și o serie de lucrări care au pus în discuție suficiența explicațiilor cognitive pentru a explica formarea stereotipurilor. Cele mai importante argumente aduse împotriva abordărilor prezentate mai sus au fost:

– iluzia corelării nu se manifestă întotdeauna atunci când subiecții au legături privilegiate cu membrii unuia dintre cele două grupuri.

– lucrările despre omogenitatea grupului nu explică marea omogenitate a in-grupului pe dimensiunile care îl definesc, sau atunci când in-grupul este perceput ca minoritar.

– imposibilitatea explicării alegerii anumitor dimensiuni pentru a diferenția in-grupul și out-grupul (preferința subiectului pentru dimensiunile în care in-grupul se comportă mai bine).

Caracteristicile și funcțiile stereotipurilor: caracteristicile și funcțiile stereotipurilor rezultă din calitatea lor de scheme mentale, fiind dezvăluite de cogniția socială. Astfel, stereotipurile ne ajută să filtrăm și să organizăm mai bine informația, să clasăm rapid și fără prea mare efort indivizii concreți în categoria din care fac parte și să le deducem astfel caracteristicile pe care le dețin. Stereotipurile ne spun la ce ne putem aștepta din partea unei persoane care face parte dintr-un grup anume, și pe această bază știm cum ar fi mai eficient să ne comportăm cu ele.

Bogăția cunoștințelor stereotipe a fost arătată de Andersen și colegii săi care au arătat că prin raport cu trăsăturile de personalitate, stereotipurile evocă elemente foarte bine asociate, vizuale, distinctive și facilitează activitatea cognitivă. Pe de altă parte, noțiunea de explicație este esențială pentru a înțelege categorizarea. Categorizarea este mai puțin o chestiune de corespondență a atributelor care se limitează la nivelul manifest, “fenotipul”, și mai mult un proces de explicație, care conduce la nivelul subiacent, “genotipul”. Altfel spus, observatorii nu fac altceva decât să perceapă corelații, în același timp găsind motive excelente care permit explicarea acestor corelații. Astfel, o cercetare a lui Medin, Altom, Edelson și Freko (1982) au scos la iveală faptul că subiecții nu numai că percepeau corelații, dar și dezvoltau și utilizau teorii pentru a explica aceste corelații și pentru a structura noul concept.

Referitor la formarea stereotipurilor din perspectiva rolurilor lor de explicare și justificare, Hoffman și Hurst (1990) se opun concepției conform căreia acestea primesc conținut in funcție de existența unui nucleu de adevăr. Rezultatele cercetării lor susține ideea că funcția de explicație a stereotipurilor și implicațiilor practice este atât de importantă încât ni se pare necesar să integrăm dimensiunea “teoretică” a stereotipurilor în chiar definiția conceptului. Astfel, stereotipul reprezintă mai mult decât simpla evaluare a unui grup cuprinzând, pe lângă explicația faptului că aceste persoane constituie un grup și pe aceea a asemănării lor.

In anumite cazuri, teoriile psihologice ar putea avea un impact mai puternic. Există și cazuri în care grupurile sociale și stereotipurile care le sunt asociate vor trimite la explicații biologice. Jones (1990) observa că deși copiii minorităților sunt percepuți ca având punctaje inferioare la testele de aptitudine, faptul în sine nu este elementul central al unui stereotip nefavorabil. Aceasta se întâmplă când percepția este legată de o cauză dispozițională, presupusă stabilă, cum ar fi inteligența, și mai ales când această dispoziție este considerată ca având o cauză genetică.

Perpetuarea stereotipurilor: stereotipurile se pot perpetua deoarece furnizează premisele pe care ne bazăm comportamentul, și pe baza cărora putem reacționa.

Caracterul de “autoconfirmare” a fost evidențiat de Word, Zonna și Cooper într-un studiu din 1974, realizat în două faze. Rezultatele studiului au fost următoarele: așteptările stereotipe ale “observatorului” l-ar putea determina pe acesta să adopte o atitudine care ar suscita din partea persoanei-țintă un comportament care să-i confirme așteptările. Totuși, dacă persoana țintă este conștientă de așteptările observatorului, sau dacă are o poziție fermă despre propria personalitate, atunci efectul de confirmare nu se produce.

Perpetuarea concepțiilor stereotipe pare cu atât mai probabilă cu cât explicațiile care subîntind așteptările sunt deosebit de puternice. Pe acest plan ne putem întreba în ce măsură apar anumite stereotipuri la indivizii mai presus de orice bănuială.

De fapt, însuși modul de a ne exprima tinde să perpetueze stereotipurile intergrupuri. Conform studiului lui Semin și Fiedler (1988), limbajul pe care-l folosim pentru a descrie ceea ce observăm variază. Maass, Salvi, Arcuri și Semin (1989) arată că subiecții codează comportamentele pozitive ale in-grupului și comportamentele negative ale out-grupului la un nivel de abstractizare lingvistică mai elevat decât cel folosit pentru comportamentele negative ale in-grupului și comportamentele pozitive ale out-grupului.

Debarasarea de stereotipuri: se realizează prin următoarele fenomene:

1) Fenomenul de diluție și sentimentul puterii de judecată.

În studiul stereotipurilor unii cercetători au scos în evidență fenomenul de diluție. Este vorba despre tendința subiecților de a se îndepărta de așteptările lor stereotipe atunci când trebuie să judece un individ despre care ei dețin informații fără vreo valoare reală. Fenomenul a fost studiat de Kahneman și Tversky în 1973, cercetătorii ajungând la concluzia că subiecții exploatează informația individuală chiar dacă este total nesemnificativă, pentru a-și creea o imagine, rezultatele cercetării susținând ideea că adăugarea elementelor inutile reduce influența categoriei.

Fenomenul de diluție a fost investigat amplu in psiho-sociologie, evidențiindu-se că subiecții umani, confruntați cu informații transcategoriale, prin contactul cu membrii contra-stereotipici și prin alte mijloace, sunt receptivi în a renunța la stereotipizări și categorii rigide, pot judeca nuanțat persoanele în funcție de apartenența lor la anumite grupuri de persoane, sunt strategi abili în manipularea evaluărilor (P. Iluț, 2001).

Criticile aduse diluției: experimentele lui Zukier și Pepitone (1984) și ale lui Ginossar și Trope (1980) au susținut ideea că strategia și modul de prezentare a informațiilor influențează folosirea stereotipurilor.

Modelul de judecabilitate socială a fost argumentat de Darley și Gross în 1983, care arată că subiecții ezită să judece o fetiță dacă nu cunosc decât originea ei socială. Aceasta s-ar datora unei reguli care interzice judecarea celuilalt atâta timp cât nu este furnizată nici o informație individuală. Concluzia autorilor este că stereotipurile reprezintă ipoteze de lucru care intervin în interpretarea informațiilor ambigue.

2) Stereotipurile cu caracter individual. A vrea și a putea.

Lucrările din domeniul percepției sociale lasă să se înțeleagă că voința (“a vrea”) și efortul (“a putea”) ne permit să ne detașăm de influența stereotipurilor. Brewer (1988) susține că atunci când își formează o impresie despre cineva, indivizii pot rămâne fie la un nivel categorial, fie pot opta pentru un examen aprofundat al atributelor individuale ale persoanei întâlnite. Trecerea la nivel interpersonal este, în opinia autorului, condiționată de existența unor anumite motivații.

După modelul conținutului al lui Fiske (1988) analiza individului se poate face pe un continuum care merge de la tratamentul holist, categorial, la tratamentul elementar, atribut cu atribut.

Din aceeași perspectivă, o serie de cercetări susțin ideea conform căreia subiecții consumă mult lai mult timp pentru a recepta informațiile referitoare la partener atunci când interacțiunea este decisivă pentru obținerea unei recompense sau când informațiile racolate sunt inconstante cu acest stereotip.

Preocupați de grija economiei cognitive, oamenii știu când merită să consacre mai mult efort raționamentului. Astfel, stereotipurile sunt instrumente utile atunci când interesele aflate în joc sunt minore, iar resursele limitate.

În fața informațiilor noi, indivizii pot fie să trateze informațiile scrupulos, fie să se preocupe de coerența și simplitatea impresiei. In măsura în care ultima preocupare va domina, vom asista la menținerea concepțiilor stereotipe.

Dintr-o altă perspectivă, subiecții sunt cu atât mai critici cu cât o concluzie nu merge în sensul dorit. Aceste studii insistă asupra prelungirii timpului acordat căutării de informații și a explicării noilor ipoteze în funcție de importanța concluziilor.

O ultimă abordare a stereotipurilor din această perspectivă susține ideea că observatorii sociali încearcă să exprime judecăți care să respecte integritatea lor personală și socială.

Concluzionând la nivelul acestui subcapitol, armele favorite contra stereotipurilor sunt creșterea motivației și investirea în termeni de resurse cognitive. Putem percepe foarte bine și că un tratament categorial este preferat unei judecăți individualizante. Informațiile pot deveni de asemenea privilegiate, în ciuda lipsei lor relative de diagnosticitate. La nevoie, observatorul va conserva importante resurse cognitive pentru a etala punctul de vedere care servește integrității sale sau intereselor interacțiunii.

3) Contactul cu membrii contra-stereotipici

În 1954, Curtea Supremă a Statelor Unite declara anticonstituțională segregarea rasială, bazându-se pe ideea că, în fapt, contactul cu membrii unui grup stereotipizat este mijlocul ideal pentru modificarea stereotipurilor și ameliorarea relațiilor intergrupuri.

Există trei modele principale de schimbare a stereotipurilor prin contactul cu membrii contra-stereotipici (V. Yzerbyt și G. Schadron , 1997) :

Modelul contabil: indivizii își schimbă stereotipul puțin câte puțin, pe măsură ce întâlnesc informații inconsistente cu stereotipul lor.

Modelul de conversie: indivizii se schimbă în mod brusc, radical.

Modelul de sub-tipaj: indivizii folosesc informațiile inconsistente pentru a creea subtipuri.

Rezultatele cercetărilor sunt compatibile cu ideea că un stereotip se va schimba cu atât mai mult cu cât informația contra-stereotipică se referă la indivizi prototipici. O altă idee este că dacă reprezentanții contra-stereotipici diferă prea mult de membrii grupului, ei sunt considerați ca fiind excepția de la regulă. Lucrările recente referitoare la sub-tipaj subliniază rolul determinant al explicației în menținerea stereotipului: întâlnirea cu un individ deviant în raport cu stereotipul ar trebui să conducă la o generalizare a informațiilor la nivelul stereotipului, dat fiind că nu ne dăm seama de deviație și exploatăm alte infotrmații.

Concluzii: majoritatea cercetătorilor au căzut de acord că stereotipul reprezintă o sursă de distorsiune în judecarea celorlalți. În procesul de cunoaștere și evaluare a celuilalt atașăm stereotipurile persoanei pentru a o putea identifica, existând asfel posibilitatea unei duble greșeli:

judecăm greșit grupul prin stereotipizare

apreciem eronat individul ca fiind la fel cu ceilalți din grup

Stereotipul se poate defini deci ca un “ansamblu de convingeri împărtășite social, vizând caracteristicile (trăsături de personalitate, atitudini și valori, moduri de comportare) specifice unui grup de persoane” (P. Iluț, 2001). Termenul apropiat, “clișee”, are o sferă de cuprindere mai largă, putând vorbi și despre clișee cu privire la boli, tratamente, artă și alte asemenea subiecte. Atât clișeul cât și stereotipul reprezintă afirmații și evaluări care circulă în mediul socio-cultural al individului, și pe care acesta le preia fără să le analizeze. Unii cercetători au definit stereotipiile ca fiind “clișee generalizate despre un grup, atribuite fiecărui individ considerat membru al grupului respectiv” (Horvath Istvan, 1996). Tot el susține că stereotipurile fac parte din reprezentările colective ale grupului, sunt vehiculate atât în cadru formal cât și în mod instituționalizat (în literatură, mass-media) fiind însușite astfel de majoritatea membrilor grupului. Tot în acest context, A. Neculau susține că formarea gândirii stereotipe este un proces de lungă durată, care începe din copilărie, în familie, și se continuă la școală (A. Neculau, 1998).

4.3 Conflictul interetnic

Abordarea conflictelor nu reprezintă un domeniu nou de studiu pentru științele sociale, existând numeroase cercetări atât în domeniul sociologiei, cât și în domeniul psihologiei sociale referitoare la acest subiect.

În abordarea conflictelor interetnice vom aminti în continuare ambele abordări amintite mai sus, referindu-ne la conflictul intergrupuri din perspectiva teoriei identității sociale, dar și la conceptele sociologice relevante pentru studiul conflictelor etnice.

Din perspectiva teoriei identității sociale, “comportamentul conflictual este rezultatul acțiunii proceselor cognitive, dar și a celor motivaționale” (Assaad Azzi, 1997). Astfel, mecanismul cognitiv permite indivizilor organizarea experiențelor în categorii distincte, activarea acestui mecanism producând accentuarea diferențelor intergrupuri, ajungându-se astfel să se favorizeze fenomenul de bias în favoarea in-grupului. Pe de altă parte, efectele motivației identitare au fost studiate de Tajfel și colaboratorii săi, concluzionându-se că subiecții preferă o strategie care maximizează diferența dintre in-grup și out-grup, unei strategii care maximizează profitul absolut al in-grupului.

Conform teoriei identității sociale, bias-ul în favoarea in-grupului poate conduce la un conflict atunci când membrii grupului defavorizat consideră că identitatea lor negativă și structura socială din care ea decurge sunt nelegitime și consideră că este posibil să schimbe această structură printr-o acțiune colectivă. De asemenea, conflictul poate surveni când membrii grupului avantajat își văd siguranța poziției lor sociale amenințată de instabilitate și nelegitimitate.

În privința rezolvării conflictelor, teoreticienii identității sociale nu au o poziție clar definită, desprinzându-se două posibile soluții: necesitatea decategorizării (dacă categorizarea socială este o condiție necesară pentru apariția bias-ului în favoarea in-grupului, decategorizarea ar fi o condiție necesară pentru eliminarea lui) și recunoașterea reciprocă a deosebirilor identitare.

Dacă poziția psihologiei sociale prezentată mai sus se referă la conflictul între grupuri la modul general, “conceptele sociologice relevante pentru conflictele etnice la nivel general sunt cele de etnocentrism, grup etnic închis, alocarea de resurse” (A. Giddens, 2000).

Etnocentrismul este văzut prin suspiciunea față de cei din exterior combinată cu tendința de a evalua cultura altora în termenii propriei culturi. Etnocentrismul se combină cu gândirea stereotipă, cei din exterior fiind considerați străini sau inferiori din punct de vedere moral și mental. În acest fel i-au privit majoritatea civilizațiilor pe membrii culturilor mai puțin numeroase, de exemplu, iar atitudinea lor a alimentat nenumărate conflicte etnice de-a lungul istoriei.

Etnocentrismul este frecvent întâlnit împreună cu grupul închis, “închis” referindu-se la procesul prin care grupurile își mențin granițele care le separă de alte grupuri. Aceste granițe sunt formate prin mijloace de excludere, care duc la acutizarea diviziunilor între un grup etnic și altul. Unele grupuri care au putere egală își întăresc reciproc liniile de demarcație: membrii lor nu se amestecă cu cei ai altor grupuri, dar nici unul dintre grupuri nu îl domină pe celălalt. De obicei însă unul dintre grupurile etnice ocupă o poziție privilegiată (de putere) față de celălalt. În aceste împrejurări. Grupul închis coincide cu alocarea de resurse, instituind inegalități în distribuția avuției și a bunurilor materiale. Unele din cele mai crâncene conflicte dintre grupurile etnice sunt centrate pe liniile de demarcație dintre ele pentru că acestea semnalizează inegalitatea de avuție, putere și status social. Bunăstarea, puterea și statusul social sunt resurse restrânse, de care unele grupuri beneficiază mai mult decât altele. Pentru a se menține pe pozițiile lor distincte, grupurile privilegiate recurg uneori la acte de violență extremă împotriva altora; în mod similar, membrii grupurilor defavorizate pot recurge și ei la violență, ca mijloc de a încerca să–și îmbunătățească situația.

În ceea ce privește cauzele ostilității etnice, acestea sunt explicate prin prisma a trei tipuri de teorii care explică originea conflictelor etnice (I. Bădescu și D. Abraham, 1994a).

Teoria rasistă: se bazează pe credința că un grup etnic sau rasial este inferior altuia, deci tratamentul inegal este justificat. Principala caracteristică a acestor ideologii este că încearcă să demonstreze că inegalitățile sociale și economice dintre grupurile etnice sunt “drepte”. Ideologia rasistă promovează profeția care se autoconfirmă în sensul că, dacă grupul dominant consideră un alt grup etnic inferior, nu-i acordă acestuia dreptul la educație, poziții sau posturi de prestigiu, ceea ce îi determină pe membrii acelui grup să rămână slab educați și fără posturi de prestigiu. Lipsa de realizări a membrilor grupului respectiv este apoi citată ca dovadă a inferiorității sale. În ceea ce privește atitudinile, Mugny și Pérez (1996) susțin că indivizii tind să afișeze o atitudine antirasistă, evitând să atribuie diferitelor etnii caracteristici negative, dar exprimă o atitudine latentă mai degrabă rasistă (este vorba de o cercetare a celor doi care are în centru grupul etnic al țiganilor din Spania). Pe de altă parte s-a observat o schimbare a atitudinii latente atunci când subiecții sunt forțați să practice rasismul, făcându-i să descrie membrii altor etnii prin caracteristici negative.

Teoria funcțională: explică relațiile de ostilitate în termenii implicațiilor funcționale. Dar ceea ce poate fi funcțional pentru un grup, poate deveni disfuncțional pentru alt grup. Cercetătorii apreciază că pe termen lung inegalitățile etnice tind să devină disfuncționale pentru societate. Funcționaliștii susțin că o anumită loialitate și conștiință de grup poate fi funcțională dar numai între anumite limite, aceste limite nefiind clar definite. Există însă, în acest mod, riscul promovării etnocentrismului, respectiv tendința de a judeca alte culturi numai după standardele proprii, propriile norme, religie, atitudini, valori și practici culturale fiind considerate corecte, în timp ce altele, specifice celorlalte grupuri sunt imorale sau neadecvate.

Teoria conflictuală: explică ostilitatea relațiilor interetnice prin competiția dintre diferitele grupuri etnice pentru resurse, bogăție, putere și prestigiu (la fel ca în cazul procesului de stratificare). Grupul victorios în această competiție devine grupul dominant, în timp ce celălalte grupuri devin minoritare. Pentru ca antagonismele etnice să se dezvolte, sunt necesare trei condiții, susțin Bădescu și Abraham, parafrazându-l pe Robertson:

Identificarea sau particularizarea grupurilor etnice în funcție de practicile sale culturale specifice: lipsa identificării cu un grup nu poate duce la apariția unui conflict.

Competiția pentru resurse (cele mai importante resurse fiind terenul, posturile și puterea); din această perspectivă membrii unui grup sunt înclinați să-și satisfacă propriul interes în defavoarea membrilor altor grupuri.

Puterea inegală, care permite unui grup să-și impună exigențele în ceea ce privește utilizarea resurselor limitate.

Conform teoriei conflictuale, ostilitatea va scădea dacă grupul subordonat devine mai apropiat (egal) de grupul dominant, respectiv dacă membrii săi dobândesc prestigiu și putere socială comparabile cu cele ale membrilor grupului dominant.

O altă perspectivă interesantă are în vedere conflictul interetnic din perspectiva violențelor (F. Cunningham, 2001, p. 35). Astfel, n explicarea conflictelor etnonaționale violente sunt evidențiate două tipuri de paradigme:

paradigma “oalei cu capac” ( “lid on the pot” ) se referă la faptul că nemulțumirea generală se amplifică până când nu va mai putea fi păstrată în limite rezonabile, generând astfel conflicte violente;

paradigma “combustiei”: conflictul rezultă din simpla punere în comun a două grupuri diferite, care individual luate sunt pașnice. Violența este deci determinată de interacțiunea altor factori, atâta timp cât ea nu caracterizează nici un grup. Elementele care determină violența din perspectiva paradigmei combustiei sunt: atitudinile etnice ostile generalizate la nivelul întregului grup, elemente economice (economia etnică), elemente culturale (“individualismul posesiv” care susține competitivitatea cu alte grupuri, ceea ce poate duce la șovinism) dar și absența canalelor acceptabile pentru rezolvarea conflictelor în mod echitabil pentru ambele părți.

4.4 Modele de interacțiune etnică

Dincolo de raportul minoritate-majoritate, relațiile interetnice îmbracă forme variate de manifestare, rezultând procese și situații socio-politice diferite. Literatura de specialitate menționează mai multe forme de soluționare a aspectelor problematice manifestate în relațiile interetnice. Trebuie să menționăm încă de la început că relațiile interetnice sunt caracterizate atât prin relația majoritar-minoritar, dar și prin relația minoritar-majoritar, fapt care scapă atenției unor cercetători.

Astfel, din perspectiva relațiilor majoritar-minoritar, D. Abraham și I. Bădescu identifică următoarele șase modele ale ostilității sau cooperării intergrupale (1994b):

1. asimilarea: prin procesul de asimilare, un grup etnic este absorbit sau asimilat de grupul dominant; este vorba despre o asimilare culturală prin care grupul minoritar își pierde trăsăturile sale distinctive și le adoptă pe cele ale culturii dominante. Asimilarea poate avea loc voluntar sau forțat. Cel mai adesea schimbarea este voluntară și implică vorbirea limbii culturii dominante, schimbarea modului de a se îmbrăca, a numelui și a celorlalte aspecte prin care individul se autodefinește. Schimbarea forțată se manifestă prin încercarea de eliminare a identității etnice a cetățenilor de o anumită etnie. În S.U.A. există un model care poate fi definit ca fiind un model mixt de asimilare: astfel, pe de o parte culturile diverse sunt asimilate, pe de altă parte existând mari enclave de diversitate culturală neasimilată. Politica “creuzetului” (melting pot) susținută un timp în S.U.A. implică o atitudine favorabilă față de asimilarea grupurilor minoritare;

2. pluralismul: în această situație, grupurile etnice sau minoritățile își păstrează identitatea și au un puternic sentiment de apartenență la grup. Diversele grupuri coexistă, sunt tolerante fată de diferențele dintre ele și se acomodează acestora. Exemplul cel mai des invocat este cazul Elveției, unde patru grupuri etnice diferite vorbind germana, franceza, italiana și reto-romana, își păstrează identitatea de grup și conviețuiesc amiabil;

3. protecția legală a minorităților: acest model este instituit în momentul în care grupul majoritar adoptă atitudini ostile față de grupurile minoritare, în acest caz fiind instituite măsuri legale care protejează interesele și drepturile minorităților;

4. transferul de populație: atunci când situația de ostilitate între grupuri etnice diferite se acutizează, se apelează la mutări, transferuri sau separări ale populației din zonă;

5. exploatarea continuă: se manifestă în situația în care grupul dominant dorește să-și mențină și îmbunătățească privilegiile în mod nelimitat, ajungându-se astfel la o subjugare specifică sistemelor coloniale. Este un model de dominație, în care grupul dominant își folosește puterea pentru a menține controlul asupra grupurilor minoritare, acordându-le putere mică și libertate puțină. Grupul dominant preferă deci să mențină minoritățile, nu pentru a duce o politică democratică, ci pentru a le supraveghea și exploata, folosindu-le ca forță de muncă ieftină;

6. exterminarea: reprezintă modelul extrem de relaționare, în care grupul dominant încearcă să-l elimine pe cel minoritar. Atunci când se încearcă exterminarea unor întregi categorii de populație apare fenomenul de genocid.

În cadrul aceluiași studiu, I. Bădescu și D. Abraham identifică alte patru modele de interacțiune etnică, de data aceasta dintr-o altă perspectivă, prin analiza etnoscopică: modelul etnocentrist, modelul cantonal, modelul intercultural și modelul universalist.

Modelul etnocentrist: este caracterizat de o atitudine de respingere a valorilor unui grup etnic și a stilului său de viață, fiind o opțiune pentru locuirea separată. Este bazat deci pe refuzul stilului propus de “celălalt”. Relația interetnică este bazată pe respingerea contactelor, a împrumutului de modele și forme de viața propuse de “celălalt”;

Modelul cantonal: este modelul pluralismului valorilor, caracterizat de neutralitate, orientare puternică spre propriile valori plus toleranța (ignorarea) față de valorile “celuilalt” grup etnic, această ignorare neînsemnând respingerea etnică a “celuilalt”. Este doar indiferență față de el;

Modelul intercultural: se bazează pe o bună circulație a valorilor, modelelor, pe împrumuturi culturale și pe acceptarea celuilalt. Acceptarea acestuia nu înseamnă însă renunțarea la propriile valori, fiind deci un echilibru puternic între valorile autodefinirii etnice și cele ale comprehensiunii celuilalt. Acceptarea nu se confundă însă cu atracția, modelul intercultural fiind modelul tendinței spre cooperare și înțelegere reciprocă;

Modelul universalist: standardele sunt universale, ștergând diferentele etnoculturale, sau cel puțin diminuând conștiința diferențelor în timp ce-o accentuează pe cea a unității. Acest model mai este numit și “cosmopolit”;

Rămânând tot la sociologia românească, trebuie să mai amintim modelele de interacțiune propuse de Horvath Istvan (1996), care subliniază două căi posibile de soluționare a aspectelor problematice manifestate în relațiile interetnice.

În primul rând eliminarea diferențelor interetnice prin mijloace precum:

-asimilarea, caracterizată prin procesele de aculturație și enculturație;

-schimbarea componenței etnice a populației, realizată prin schimb forțat de populație, alungarea populației minoritare sau chiar genocid;

-schimbarea configurației socio-politice, proces denumit și secesiune, proces ce se referă la retrasarea granițelor politice în concordanță cu cele etnice;

A doua modalitate de rezolvare a problemelor interetnice este pluralismul cultural. Pentru realizarea pluralismului cultural, literatura de specialitate consemnează diferite formule, cum ar fi:

-reorganizarea administrativă, având ca scop crearea unor granițe administrative interne care să corespundă granițelor etnice (cantonizare și / sau federalizare).

-moduri de participare politică, cum ar fi consociaționismul (drept de veto a minorităților în ceea ce privește problemele ce au implicații nemijlocite asupra lor, precum și o reprezentare proportională a minorităților in toate sferele vieții publice).

O altă perspectivă referitoare la relațiile interetnice a fost dezvoltat de A. Giddens (2000). El a evidențiat trei modele posibile ale evoluției etnice în S.U.A.

-asimilarea: caracterizată prin conceptul de “americanizare”;

-modelul oalei etnice: tradițiile minorităților nu sunt dizolvate în favoarea celor dominante, totul devenind un amestec într-o formă nouă, creatoare de structuri culturale;

-modelul pluralismului cultural, pe care l-am amintit mai sus;

Așa cum subliniam la începutul acestui capitol însă, relațiile interetnice sunt caracterizate și din perspectiva inversă, aceea a contactelor dintre minoritățile și majoritățile etnice. Astfel, A. Mihu (2002) identifică alte tipuri de comportamente posibile care pot fi adoptate de minorități:

boicotarea ordinii legale: se manifestă prin nerespectarea procedurilor constituționale ale unui stat;

afirmarea publică a nemulțumirilor, prin demonstrații, greve sau mass-media;

organizarea politică, în partide;

protestul internațional, în cadrul organismelor internaționale;

separatismul, manifestat prin izolarea față de grupul dominant;

terorismul: acte de violență împotriva stărilor existente;

războiul: degenerarea conflictului din Kosovo, spre exemplu, a degenerat într-un conflict care s-a extins la nivelul întregii Iugoslavii;

economia etnică: conceptul se referă la auto mobilizarea unui grup etnic, din cadrul căruia sunt recrutați atât intreprinzătorii cât și salariații. Ea implică o rețea de-a lungul liniilor de asistență financiară, angajarea profesională a co-etnicilor și poate o vânzare preferențială, deși în multe cazuri economia etniei menține legături firești cu piața generală. Economia de piață constituie un fenomen complex care unește, în cazul de față, valorile competitivității de piață cu valorile solidarității etnice;

Note

Azzi, A. (1997), Dinamica conflictelor intergrupuri și modurile de rezolvare a conflictelor, în Bourhis, R. Y., și Leyens, J. F., (coord), Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, ed. Polirom, Iași

Bădescu I., Abraham D. (1994b), Conviețuire etnică și conflicte interetnice, în Sociologie românească, nr. 2-3

Bourhis et al. (1997), Discriminare și relații intergrupuri, în Bourhis, R. Y., Leyens, J-F. (coord), Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, ed. Polirom, Iași

Cobianu-Băcanu M. (1998), S.O.S.-românii din Covasna și Harghita, ed. Petru Maior, Tg. Mureș

Cunningham F. (2001), Could Canada turn into Bosnia?, în Gould C. , Pasquino P. , (coord), Cultural identity and the nation-state, ed. Rowman & Littlefield Publishers, Inc

Hraba J. (1994), American ethnicity, ed. T. E. Peacock Publishers Inc., Illinois

Iluț P. (2001), Sinele și cunoașterea lui, ed. Polirom, Iași

Mihu A. (2002), Antropologie culturală, ed. Dacia, Cluj-Napoca

Mugny G., Pérez J. A. (1996), Strategii de influență socială: teoria elaborării conflictului, în Neculau A., (coord), Psihologie socială. Asoecte contemporane, ed. Polirom, Iași

Neculau A. (1998), Discursul stereotipic ca rezistență la schimbare, în Neculau A., Ferréol G., (coord), Psihosociologia schimbării, ed. Polirom, Iași

Yzerbit V., Schadron G. (1997), Stereotipuri și judecată socială, în Bourhis R., Leyens J., (coord), Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, ed. Polirom, Iași

Capitolul V

METODOLOGIA CERCETĂRII

5.1 Tipul de studiu

Studiul de față este unul de tip exploratoriu triangulat, care urmărește conturarea unei imagini cât mai cuprinzătoare asupra domeniului relațiilor interetnice. Este un studiu exploratoriu pentru că scopul principal este acela de formulare a problemelor pentru o investigație viitoare mai precisă, de dimensiuni mai mari, cu scopul de a dezvolta ipotezele. Am urmărit în cadrul acestui demers familiarizarea cu condițiile în care membrii diferitelor etnii interacționează, modul în care sunt percepuți ei precum și modul în care membrii fiecărui grup îi percep pe ceilalți.

Este un studiu triangulat deoarece am utilizat mai multe tehnici de cercetare (analiza pe baza de chestionar și interviul sociologic) cu scopul de a obține un număr cât mai mare și mai diversificat de informații cu privire la problematica acestei cercetări. Studiile exploratorii au o serie de funcții importante menționate de literatura de specialitate, cum ar fi familiarizarea cercetătorului cu fenomenul pe care dorește să-l investigheze, clarificarea conceptelor, stabilirea priorităților, colectarea de informații despre posibilitățile realizării cercetării sau formularea ipotezelor.

Nu trebuie să uităm în același timp faptul că studiul de tip exploratoriu face trimiteri deopotrivă la nivelul teoretic și cel empiric al cunoașterii și combinarea diferitelor metode de culegere și de analiză a datelor și dar și de construcție teoretică. Nu trebuie să uităm nici că majoritatea cercetătorilor se pronunță pentru un tip de cercetare sociologică bazat atât pe construcții teoretice, cât și pe cercetare empirică, necesară actualizării continue a teoriei deja existente.

Această cercetare a fost realizată sub forma unui studiu de caz, în speranța că acesta va constitui un punct de plecare pentru o cercetare ulterioară de mai mari dimensiuni, conferindu-i astfel reprezentativitate.

5.2 Obiectivele și ipotezele cercetării

La nivelul obiectivelor se poate face distincția între obiectivele generale și cele particulare. În studiul nostru am urmărit ca obiectiv general evidențierea specificului percepției sociale a sibienilor asupra minorităților și descrierea sa. Obiectivele specifice ale acestui studiu sunt următoarele:

1.identificarea atitudinilor etnice și a comportamentelor manifestate de indivizi în relațiile lor cu membrii altor etnii;

2.identificarea calităților și defectelor fiecărei etnii;

3.determinarea pecepției asupra drepturilor minorităților;

4.determinarea percepției asupra identității etnice, naționale și europene;

Referindu-ne la ipoteze, trebuie să menționăm că și acestea au la rândul lor diferite nivele de generalitate. Există ipoteze generale (teoretice), dar și ipoteze de lucru, care pot fi testate empiric. Verificarea ipotezelor reclamă efectuarea unor tipuri specifice de cercetare pentru a se putea abține informații relevante. De exemplu, pentru verificarea anumitor ipoteze este adecvată și o simplă analiză corelațională a datelor obținute printr-o anchetă, în timp ce pentru alte ipoteze este necesară montarea unor experimente prin care să se urmărească relația dintre informații și schimbarea atitudinal comportamentală (I. Mărginean, 2000).

Ipotezele sunt definite ca fiind enunțuri referitoare la relația dintre două sau mai multe fenomene. Ele sunt deci explicații plauzibile ce pot deveni teorie dacă cercetarea le confirmă, și au rolul de a orienta întreaga activitate de cercetare, în sensul că aceasta este astfel concepută încât să permită testarea ipotezelor (în vederea ajungerii la explicații satisfăcătoare).

În scopul orientării cercetării empirice am elaborat următoarele ipoteze de lucru:

dacă un individ aparține unui anumit grup etnic atunci el va folosi în caracterizarea propriului grup etnic mai multe atribute pozitive;

conflictele dintre etnii sunt conflicte sociale, având ca și cauze specifice motive interpersonale;

o concordanță sporită între heteroatribuirile și autoatribuirile de caracteristici între diferitele etnii duce la creșterea gradului de satisfacție referitor la relațiile dintre membrii acelor etnii;

5.3 Eșantionarea și universul populației

Eșantionarea este definită ca fiind procesul care “constă în extragerea, în condiții specificate, a unui număr de unități statistice din universul cercetării”, eșantionul fiind astfel un model la scară mai mică al universului cercetării (I. Mărginean, 2000).

Determinarea populației supuse unui demers de cercetare sociologică presupune trei operații metodologice distincte, dar strâns legate între ele: stabilirea colectivității statistice generale (menționarea universului populației la nivelul căruia pot fi extrapolate rezultatele cercetării), stratificarea (sau gruparea) populației și alegerea propriu-zisă a eșantioanelor. Aceste operațiuni se realizează după ce, în prealabil, a fost stabilită delimitarea spațială a cercetării. În ceea ce ne privește, în acest studiu universul populației este alcătuit din întreaga colectivitate a locuitorilor municipiului Sibiu și am realizat o grupare a indivizilor în funcție de apartenența etnică a subiecților.

Fiind constrânși de aspectele menționate mai sus, am optat în cadrul cercetării noastre pentru un eșantion neprobabilist, de intenționalitate, fără a avea pretenții de reprezentativitate în afara grupului supus cercetării.

Imposibilitatea realizării unui eșantion de dimensiuni restrânse în care să existe și membrii ai etniilor minoritare într-un număr suficient pentru a putea desprinde o opinie comună mai multor indivizi, ne-a determinat să ne adaptăm situației. Astfel, pentru o mai bună reprezentare a opiniilor subiecților am realizat două eșantioane diferite, în funcție de apartenența etnică: un prim eșantion este alcătuit dintr-un număr de douăzeci de indivizi de etnie română, și un al doilea, tot de douăzeci de indivizi, alcătuit exclusiv din membrii etniilor minoritare principale din Sibiu. Datorită tipului de studiu folosit și a tipului de eșantion, selectarea persoanelor a putut fi făcută aleatoriu, rezultatele studiului nefiind însă reprezentative la o scară mai mare, ci numai pentru eșantioanele analizate.

Din punct de vedere etnic, se poate vorbi deci de o omogenitate a eșantioanelor, primul fiind alcătuit numai din români, iar al doilea numai din membrii ai etniilor minoritare sibiene. În interiorul acestor eșantioane am încercat însă să atingem un grad de eterogenitate mai mare din punct de vedere al vârstelor, ocupațiilor, sau sexelor, în scopul obținerii unor informații cât mai variate și mai bogate.

Numărul indivizilor din eșantion care aparțin etniilor minoritare a fost calculat astfel încât să fie direct proporțional cu numărul indivizilor ce aparțin unei anumite etnii raportat la numărul total al minorităților etnice din Sibiu. Astfel, în județul Sibiu, structura etnică a populației este următoarea: 90,59% români, 4.06% țigani, 3.63% maghiari, 1.55% sași și 0.17% alții. Corespunzător acestor cifre, numărul subiecților din eșantionul minorităților etnice este: 8 subiecți maghiari (7.86% din totalul populației de etnie minoritară), 9 subiecți țigani (8.77%) și 3 sași (3.35%), procentul total al minorităților etnice fiind de 9.41%. Aceste cifre reflectă structura etnică a populației la nivelul județului Sibiu conform datelor publicate pe site-ul oficial al Institutului Național de Statistică în urma recensământului populației din 2002 (www.recensământ.ro).

5.4 Operaționalizarea. Elaborarea instrumentelor

Operaționalizarea este “trecerea de la concepte la dimensiuni, indicatori și indici empirici”, fiind “o construcție a variabilelor sau a spațiului de atribute” a unui concept (I. Mărginean, 2000).

Operaționalizarea unui concept nu se poate realiza fără o analiză conceptuală, analiza care urmărește “precizarea prin definiții a înțelesului termenilor utilizați în cercetare și construcția de sisteme conceptuale”. Astfel, definiția nominală constă în explicitarea semnificației unui termen prin apelul la termeni cunoscuți, a căror semnificație este general acceptată, având ca scop fie introducerea, fie explicarea, fie prezicerea semnificațiilor termenilor.

Definiția operațională are rolul de a trece de la nivelul teoretic la cel empiric prin specificarea semnelor observabile care contribuie la întregirea semnificației, fiind un procedeu “de a decide dacă o calitate poate fi atribuită unei unități sociale” (S Chelcea, I. Mărginean, I. Cauc, 1998).

Conceptul este “o imagine mentală, un elaborat al gândirii prin care sunt reflectate diferitele proprietăți ale unui fenomen și ale obiectelor” (I. Mărginean, 2000).

Dimensiunile sunt elementele care prezintă un anumit grad de generalitate ale unui domeniu la un moment dat, elemente subordonate unui concept.

Variabilele sunt caracteristici sau trăsături care se schimbă sau au valori diferite în condiții diferite. Ele pot desemna fie cantitatea unui fenomen sau proces, fie proprietatea unui fenomen de a se schimba, de a lua valori diferite pe un interval continuu, fie un moment pe traseul operațional cocepte-indicatori.

Indicatorii sunt “elaborate conceptuale derivate” a căror semnificație se obține prin raportarea la concepte, dimensiuni, variabile.

În cele ce urmează vom defini nominal și operațional conceptele cheie ale cercetării, și vom prezenta operaționalizarea acestor concepte.

Definițiile nominale care ne-au ghidat acest demers sunt următoarele:

percepția socială este un “proces cognitiv conștient, prin folosirea tiparelor culturale existente, a sistemului de simboluri verbale ale limbii, cu ipoteze generalizate în colectivitate” (Dicționar de psihologie socială, 1981);

minoritățile etnice sunt “grupuri de oameni cu conștiință de grup aflate într-o poziție de inferioritate într-o relație socială de putere care, pe baza unei origini comune mențin o distincție între ei și ceilalți din afara grupului” (J. Hraba, 1994);

Definițiile operaționale care ne-au ajutat în construcția instrumentelor sunt următoarele:

percepția socială este procesul de formare a impresiilor despre diferitele segmente ale realității sociale, proces care acționează atât în plan cognitiv prin conceptualizarea intențiilor, a motivațiilor și personalității celorlalți și prin combinarea de informații și impresii, cât și în plan afectiv, fiind un proces empatic, bazat în mare parte pe dispoziție;

minoritatea etnică este un grup relativ mare de oameni care se particularizează în raport cu ale grupuri etnice prin trăsături proprii reale sau imaginare de natură culturală, și care pe temeiul conștiinței identității și a tradițiilor construiesc o comunitate specifică manifestată în relații părtinitoare și privilegiate în relațiile lor cu membrii altor etnii;

Operaționalizarea conceptelor:

I. dimensiunea atitudinală

1. atribuiri de caracteristici

a. atribuirea liberă a celor mai importante trei caracteristici pentru români

b. atribuirea liberă a celor mai importante trei caracteristici pentru maghiari

c. atribuirea liberă a celor mai importante trei caracteristici pentru sași

d. atribuirea liberă a celor mai importante trei caracteristici pentru țigani

e. atribuirea caracteristicilor etnice din lista de atribute

2. acceptarea socială

să se căsătorească cu…

să aibă prieteni apropiați…

să aibă vecini…

să aibă colegi de muncă…

să aibă cetățenia…

să fie numai vizitatori…

să fie expulzați…

3. toleranța

autoaprecierea toleranței

estimarea atitudinilor celorlalți fată de membrii minorităților etnice

dispoziția de a intra în relație directă cu membrii minorităților etnice

frecvența contactelor directe

4. pluralismul cultural

asimilarea

pluralismul

acceptarea valorilor minorităților etnice

limitarea legislativă a obiceiurilor care intră în contradicție cu legile statului

percepția importului de obiceiuri

credința că regulile societății sunt obligatorii pentru fiecare membru al societății

II. dimensiunea comportamentală

1. discriminarea

existența discriminării in viața socială românească

existența minorităților etnice care beneficiază de mai multe drepturi decât românii

2. relațiile interetnice

factorii care determină îmbunătățirea relațiilor interetnice

încredere

afișarea superioritații

dorința de interacțiune

compasiune

ignorare

acceptare

marginalizare

sprijin

indiferență

neamestec

3. expectanțe asupra evoluției relațiilor interetnice

gradul de satisfacție în relația cu membrii celorlalte etnii

caracterizarea relațiilor dintre români și minoritățile etnice astăzi

percepția asupra evoluției relațiilor interetnice

4. delincvența în rândul minoritățiilor etnice

dacă majoritatea delincvenților aparțin minorităților etnice

percepția asupra nivelului delincvenței în rândul minorităților etnice

cauzele delincvenței în rândul minorităților etnice

5. conflictul interetnic

caracterizarea relațiilor dintre români și minoritățile etnice

existența conflictelor între persoane de etnii diferite în ultimele 12 luni

care au fost motivele conflictelor

III. dimensiunea informațională

baza pe care s-a realizat imaginea despre membrii etniilor minoritare

relații permanente

discuții întâmplătoare

mass-media

literatura de specialitate

evenimente extraordinare care au fost reținute de subiect

drepturile minorităților etnice

percepția asupra respectării drepturilor omului în România

dacă minoritățile etnice au suficiente drepturi

estimarea nivelului de cunoaștere a legislației care reglementează drepturile minorităților etnice

necesitatea ca minoritățile etnice să aibă propriile biserici

dreptul de a avea școală proprie

necesitatea de a avea propriile organizații culturale

necesitatea unei prese proprii

necesitatea de a avea partide politice proprii

mass-media și minoritățile etnice

imaginea drepturilor cetățeanului în mass-media

imaginea drepturilor minorităților etnice în mass-media

spațiul alocat problemelor cetățeanului

spațiul acordat problemelor minorităților etnice

implicarea instituțiilor în integrarea socială a minorităților etnice

percepția asupra egalității șanselor membrilor societății, indiferent de etnia lor

ajutorul financiar acordat de stat minorităților etnice

mulțumirea în legătură cu activitatea instituțiilor statului în rezolvarea problemelor minorităților etnice

mulțumirea în legătură cu activitatea autorităților locale în rezolvarea problemelor minorităților etnice

sprijinul material din partea unor instituții

reprezentarea politică a minorităților etnice

necesitatea existenței formațiunilor politice ale minorităților etnice

reprezentarea etniilor minoritare în Parlament

percepția asupra activității partidelor în susținerea intereselor minorităților etnice

numirea unor membrii care aparțin minorităților etnice în funcții de administrație publică

IV. dimensiunea identitară

1. identitatea națională

a. expresii care descriu identitatea subiectului

b. să vorbească limba română în familie

c. să se simtă român

d. să simtă cultura românească ca fiind a lui

e. să respecte drapelul național

f. să locuiască în România

g. să se boteze într-o biserică din România

h. limba maternă să fie limba română

i. să aibă cetățenia română

j. să fie născut în România

identitatea europeană

dezvoltarea tehnologică

sistemul de protecție socială

originea lingvistică

sistemul legislativ

evoluția istorică

situația geografică

dezvoltarea economică

specificul cultural

religia

În elaborarea instrumentelor de cercetare am ținut cont atât de tipul de studiu cât și de obiectivele și ipotezele care ne-au orientat cercetarea. Astfel am folosit triangulația metodologică pentru a culege o cantitate cât mai mare de date care să ne poată ajuta în demersul nostru exploratoriu, acest studiu reprezentând un punct de pornire pentru o viitoare cercetare mai aprofundată. La nivelul metodelor de cercetare am utilizat ancheta pe bază de chestionar (anexa 1) și interviul sociologic. Alegerea acestora a fost determinată de cantitatea mare de informații pe care o poate aduce folosirea chestionarului, dar și aprofundarea acestor informații prin interviu, din punct de vedere calitativ. Chestionarul este alcătuit din 50 de întrebări, având în alcătuirea lui o mare varietate de întrebări, începând cu întrebări introductive(întrebarea 1), întrebări filtru (25), de verificare (20), întrebări deschise (9, 10, 11, 12) închise (majoritatea întrebărilor) și de identificare (de la 45 până la 50).

Interviul sociologic reprezintă o formă de interogare nemijlocită a subiecților. R. M. Hessler considera că interviul este orice schimb conversațional ‘face to face ‘ , unde o persoană solicită informații de la alta (Hessler, 1992).

În ceea ce privește interviul (anexa 2) acesta este semistructurat, alcătuit din 12 întrebări principale pe care le-am dublat pe parcursul aplicării interviurilor (în funcție de necesitate), cu o serie de întrebări ajutătoare. Interviul a fost realizat pe baza operaționalizării conceptelor, respectând schema variabilelor din această operaționalizare. Grupul de subiecți supus intervievării a fost constituit din două subgrupuri diferențiate prin apartenența etnică a subiecților; astfel, primul subgrup a fost alcătuit din patru subiecți români, cel de-al doilea fiind constituit din trei etnici minoritari, din fiecare etnie minoritară fiind selectat un individ.

5.5 Prelucrarea datelor

Prelucrarea datelor este o etapă distinctă din orice cercetare, etapă ce constă în prelucrarea răspunsurilor primite, aceasta făcându-se diferit pentru fiecare instrument utilizat.

Astfel, pentru a prelucra datele culese cu ajutorul chestionarului am folosit metode matematice și statistice cu scopul de a putea desprinde distribuția frecvențelor răspunsurilor, mediile statistice, și pentru a putea realiza tehnicile de reprezentare grafică cele mai potrivite, în timp ce pentru prelucrarea întrebărilor deschise am utilizat analiza calitativă.

În cazul analizei datelor culese cu ajutorul interviurilor, am utilizat analiza calitativă a răspunsurilor, cu scopul de a obține informații cât mai amănunțite asupra temelor pe care le-am considerat cele mai relevante pentru verificarea ipotezelor cercetării.

5.6. Analiza și interpretarea datelor

Analiza datelor din chestionar:

Vom prezenta în continuare cele mai importante date care reies din analiza chestionarelor, încercând să insistăm asupra celor relevante pentru obiectivele și ipotezelor care ne-au ghidat de-a lungul acestei cercetări.

Un prim aspect pe care l-am urmărit a fost să identificăm percepția subiecților asupra gradului de toleranță al românilor în relațiile lor cu membrii minorităților etnice. Românii se declară a fi mai mult toleranți într-un procent de 85% (17 răspunsuri) și mai mult intoleranți 15%, etnicii minoritari declarându-se în aceleași procente toleranți respectiv intoleranți. Trebuie să menționăm însă că aceasta este și prima întrebare din chestionar, având un caracter introductiv și foarte vag, și mai mult decât atât, nu am făcut nici o referire la etnie. In ceea ce privește însă percepția asupra toleranței românilor, ca grup etnic, răspunsurile cele mai frecvente au subliniat toleranța românilor, din totalul răspunsurilor un singur subiect (5%) susținând că românii sunt intoleranți.

Concluzia care reiese din aceste răspunsuri este că există un consens general în rândul minorităților referitor la toleranțe românilor. In ceea ce privește procentele răspunsurilor fiecărui individ referitor la această întrebare, acestea sunt prezentate în anexa 3.

Pentru a vedea dacă românii se află în cunoștință de cauză atunci când se referă la membrii minorităților etnice, am urmărit să aflăm care sunt factorii pe baza cărora românii și-au construit imaginea despre aceștia. Factorii la care ne-am referit explicit au fost relațiile directe, discuțiile întâmplătoare, mass-media, literatura de specialitate, evenimentele extraordinare care ar fi fost reținute de subiecți sau informațiile provenite de la părinți, rude, prieteni. Cea mai mare pondere a răspunsurilor a fost atribuită relațiilor directe, 70% dintre români susținând că și-au format o imagine despre etnicii minoritari pe această bază. In ordinea mediilor, informațiile de la părinți, rude și prieteni, precum și evenimentele extraordinare au constituit surse de asemenea importante.

Anexa 4 prezintă de asemenea distribuția răspunsurilor pentru fiecare variantă de răspuns, pentru a putea observa mai bine diferențele dintre diferitele surse de informare. După cum se poate observa, literatura de specialitate precum și discuțiile întâmplătoare reprezintă sursele de informații cele mei puțin utilizate, procentul scăzut pentru folosirea literaturii de specialitate fiind datorat numărului redus de subiecți cu studii superioare sau studenți selectați în eșantion.

Un aspect interesant al studiului a fost cel referitor la caracterizarea relațiilor interetnice, mulțumirea subiecților în ceea ce privește aceste relații precum și percepția asupra evoluției relațiilor dintre români și membrii minorităților etnice. Subiecții au trebuit să caracterizeze relațiile interetnice prin alegerea unor expresii care consideră că descriu cel mai bine astăzi, relațiile dintre români și etnicii minoritari: relații conflictuale, de colaborare sau ignorare reciprocă. Percepția dominantă asupra relațiilor românilor cu membrii minorităților etnice este de colaborare atât cu sașii (80% dintre români, 100% sași, 75% maghiari și 77.77% dintre țigani susținând acest lucru), cât și cu maghiarii (70% români, 66.66% sași, 75% maghiari și 66.66% țigani), chiar și cu țiganii (60% români, 33.33% sași, 62.5% maghiari și 66.66% țigani). La nivel general, aprecierea relațiilor dintre români și etnicii minoritari reiese din următorul grafic:

In anexa 5 este prezentat un tabel cuprinzător al tuturor răspunsurilor primite la această

întrebare.

In acest context este important să determinăm gradul de mulțumire al subiecților în legătură cu relația lor cu membrii diferitelor etnii, inclusiv românii. Din această perspectivă putem susține că nu numai românii, dar și etnicii minoritari sunt foarte mulțumiți, ponderile răspunsurilor la această întrebare fiind foarte ridicate pentru fiecare etnie în parte, și totodată di perspectiva fiecărei etnii, după cum urmează:

Având în vedere aceste rezultate, nu va mai fi o surpriză nici optimismul cu care privesc viitorul subiecții. Astfel, chestionați în legătură cu modul în care vor evolua în viitor relațiile dintre români și membrii etniilor minoritare, subiecții au susținut că acestea se vor îmbunătăți (75.83% din totalul răspunsurilor în cele două eșantioane). Un procent de 20% dintre subiecți au susținut că relațiile nu se vor schimba, ci vor rămâne la fel, în timp ce 4.16% dintre subiecți susțin că aceste relații se vor înrăutăți.

Am urmărit în continuare percepția sibienilor referitoare la măsurile care pot fi luate , și care pot contribui la îmbunătățirea relațiilor interetnice în România. În acest sens, întrebarea noastră prezintă un număr de șapte măsuri. Soluțiile aprobate într-o măsură mai mare de către subiecți s-au referit la posibilitatea copiilor români de a învăța la școală și limba minorităților (a), posibilitatea de a învăța împreună copii de etnii diferite (b), încurajarea căsătoriilor mixte (c) și adoptarea unei legi a minorităților etnice (d). Alte răspunsuri posibile, precum acordarea unei autonomii administrative mai mari comunităților locale (e), alcătuirea poliției din persoane ce aparțin minorităților etnice în zonele în care predomină alte naționalități (f), nici chiar interzicerea publicațiilor și emisiunilor T. V. care incită la ură între etnii (f) nu au fost considerate soluții optime într-o măsură mare. Rezultatele alegerilor subiecților reies din graficul de mai jos:

Pentru a obține o mai bună imagine asupra relațiilor interetnice din Sibiu am încercat să aflăm cum caracterizează subiecții comportamentul celor care îi înconjoară în relațiile cu membrii minorităților etnice. Astfel, interacțiunea dintre membrii diferitelor etnii se bazează pe dorința de a interacționa (32.5%), pe acceptare (25%), pe încredere (22.5%), pe sprijin (12.5%), compasiune (5%) și ignorare (2.5%). Alte posibile variante de răspuns existente în chestionar (afișarea superiorității, marginalizarea, indiferența sau neamestecul) nu au primit nici o alegere din partea subiecților.

In ceea ce privește relațiile și comportamentele indezirabile social (insulta, agresarea fizică și discriminarea) rezultatele cercetării au indicat faptul că majoritatea subiecților nu au avut contacte semnificative de acest fel:

Având în vedere toate aceste rezultate, am încercat să aflăm gradul de acord al subiecților referitor la afirmația: “în societatea românească minoritățile etnice sunt discriminate”. Rezultatele obținute susțin ideea conform căreia minoritățile etnice nu sunt discriminate: 10% dintre români și 15% dintre etnicii minoritari s-au declarat de acord cu afirmația de mai sus, 15% români și 20% din etnici sunt nedeciși, 45% români și 50% etnici nu sunt de acord cu această afirmație, iar 30% români și 10% etnici minoritari resping puternic afirmația. Un singur subiect s-a declarat puternic de acord cu afirmația noastră. Răspunsurile la această întrebare sunt reflectate în tabelul următor:

Pentru a putea înțelege mai bine opiniile declarate de subiecți vom prezenta în continuare imaginea propriu-zisă pe care și-au format-o membrii fiecărei etnii despre membrii fiecărei etnii, și bineînțeles modul în care fiecare își vede propriul grup etnic. In acest sens am folosit o serie de întrebări deschise pentru a afla cele mai importante trei caracteristici a diferitelor etnii, urmărind deci și spontaneitatea răspunsurilor. Apoi am folosit tehnica listei de atribute din care subiecții trebuiau să atribuie diferite caracteristici etniilor cărora considerau că li se potrivesc cel mai bine.

Paternurile perceptive atitudinale pozitive ale sașilor, reies din totalul răspunsurilor românilor, maghiarilor și țiganilor sunt următoarele: civilizați (26 alegeri), cinstiți (16 alegeri), harnici (24 alegeri), ospitalieri (9 alegeri), iar toleranți (8 alegeri), ceea ce reprezintă 83 de caracteristici pozitive, adică 74.77% din totalul răspunsurilor. In funcție de fiecare etnie în parte, românii au atribuit 79.98% caracteristici pozitive din totalul atribuirilor, maghiarii au atribuit 66.66% caracteristici pozitive, iar țiganii 70.34% din totalul caracteristicilor pe care le-au atribuit ei sașilor. Graficul următor prezintă caracteristicile pozitive atribuite de fiecare grup etnic sașilor:

Caracteristicile negative ale etnicilor sași sunt inconsecvența (8 atribuiri), naivitatea (10 atribuiri) egoismul (4 atribuiri) și influențabilitatea (6 atribuiri). Caracteristicile negative atribuite de membrii fiecărei etnii sașilor sunt reprezentate grafic în anexa 6.

Pentru fiecare grup etnic am încercat să vedem nu numai caracteristicile pe care celorlalți le atribuie grupului respectiv, ci și modul în care membrii minorităților își autocaracterizează grupul etnic. In ceea ce-i privește pe sași, aceștia s-au autodefinit din perspectiva caracteristicilor pozitive ca fiind civilizați (33.33%), harnici (11.11%), ospitalieri (22.22%) și toleranți (11.11%). Caracteristicile negative pe care sașii le-au menționat se referă la inconsecvență (11.11%) și naivitatea (11.11%).

Putem observa un grad mare de similaritate între caracteristicile auto și heteroatribuite sașilor și, conform uneia dintre ipoteze, trebuie să subliniem faptul că din totalul caracteristicilor autoatribuite 77.77% relevă atribute pozitive și 22.22% sunt atribute negative.

Portretul maghiarilor din Sibiu este alcătuit din următoarele caracteristici pozitive: maghiarii sunt văzuți ca fiind mândri, ordonați, ospitalieri și harnici, atributele negative referindu-se la faptul că aceștia sunt naționaliști, dominatori și agresivi. Portretul complet poate fi conturat mai ușor din următorul grafic:

In ceea ce privește autoatribuirile caracteristicilor, maghiarii se autocaracterizează prin mândrie (29.16%), unitate (29.16%), hărnicie (12.5%) și ambiție (8.33%), iar caracteristicile negative acceptate sunt impulsivitate (8.33%), delăsare (4.16%) și credulitate (8.33%). Portretul rezultat în urma autoatribuirilor de caracteristici pozitive concordă în mare măsură cu cel rezultat în urma heteroatribuirilor de caracteristici, maghiarii atribuindu-și în plus atribute precum unitate și ambiție. Caracteristicile negative autoatribuite care nu concordă cu cele atribuite lor de ceilalți se referă la delăsare și credulitate. Naționalismul atribuit etnicilor maghiari nu are aceleași conotații cu cel al sașilor sau românilor, având un caracter mai agresiv, așa cum vom vedea puțin mai târziu în analiza interviurilor. Fiind văzuți ca naționaliști, dominatori și agresivi dintr-o perspectivă negativă, acest portret nu concordă cu imaginea maghiarilor despre ei înșiși din punct de vedere al caracteristicilor negative (anexa 7).

Se mai poate observa că și pentru grupul etnic maghiar putem susține că numărul caracteristicilor pozitive autoatribuite este mai mare decât numărul caracteristicilor negative (19 atribute pozitive, față de doar 5 atribute negative autoatribuite).

Țiganii din Sibiu sunt caracterizați spontan la nivel general prin caracteristici pozitive precum unitate (27.95%), mândrie (8.60%), ospitalitate (3.22%) și sociabilitate (12.90%).

Țiganilor li se impută faptul că sunt necivilizați (16.12%), leneși (11.82%), nerespectuoși (6.45%) și inculți (12,90%). Graficul următor prezintă procentul alegerilor fiecărei caracteristici pozitive, atribuită de fiecare subiect:

Reprezentarea grafică a caracteristicilor negative ale etnicilor rromi este prezentată în anexa x. Referitor la autoatribuirea caracteristicilor, țiganii au susținut că se caracterizează prin unitate (25.92%), ospitalitate (22.22%), hărnicie (11.11%) și abilitate (18.51%), în timp ce din punct de vedere negativ caracteristicile autoatribuite au fost invidia (14.85%) și violența (7.40%). Și în cazul etnicilor rromi autocaracterizarea prin atribute pozitive este preponderent, fiind 21 răspunsuri pentru atribute pozitive (77.77%) și doar 6 atribute negative (22.22%).

Concluziile care se desprind după analizarea acestei serii de întrebări conturează foarte bine contextul în care imaginea fiecărui grup etnic se conturează, și oferă în același timp explicațiile necesare pentru înțelegerea celorlalte răspunsuri oferite de subiecți. In ceea ce privește portretele propriu-zise, am putut observa că imaginea sașilor concordă foarte mult cu imaginea pe care ceilalți etnici o au despre ei, fiind văzuți ca civilizați, harnici, cinstiți, ospitalieri, toleranți, dar și inconsecvenți și naivi. Similitudinile dintre portretul pe care maghiarii îl au despre ei înșiși și modul în care ceilalți îi văd se referă la mândrie și hărnicie, caracteristicile negative hetero și autoatribuite fiind, așa cum am văzut mai sus diferite. Și modul în care se autopercep țiganii este apropiat de modul în care ceilalți îi văd, unitatea și ospitalitatea fiind caracteristici atribuite țiganilor de fiecare grup etnic.

Bazându-ne pe portretele pe care tocmai le-am conturat, am încercat să identificăm modelele de interacțiune interetnică acceptate și preferate de subiecți analiza cantitativă a acestei întrebări relevă o medie a răspunsurilor de 3.6 pentru opțiunea asimilării minorităților etnice, și o medie de 4.7 pentru varianta pluralismului cultural. Românii sunt deci nedeciși în ceea ce privește adoptarea culturii lor de către minoritățile etnice și acceptă pluralismul cu o medie de 4.7 (acord parțial), nedorind deci nici omogenizarea etnică, dar nici modelul creuzetului, cu granițe etnice strict definite între etnii. Minoritățile etnice resping modelul asimilării culturale, media de 2.9 (dezacord parțial) lăsând să se înțeleagă că este nevoie și de elemente culturale comune pentru o conviețuire pașnică. In schimb, etnicii minoritari acceptă pluralismul, de asemenea cu o medie moderată (5.2) lăsând să se înțeleagă dorința lor de a-și proteja propria cultură.

In acest context, este interesant de văzut în ce măsură acceptă românii normele, valorile și tradițiile minorităților etnice. Astfel, 40% consideră că normele, obiceiurile și tradițiile trebuie acceptate, 30% le acceptă parțial, 25% susțin respingerea parțială a obiceiurilor și tradițiilor, și doar 5% susțin cu fermitate că acestea trebuie respinse. Nu trebuie omis faptul că variantele de răspuns care acceptă parțial sau resping parțial aceste norme și tradiții nu se exclud reciproc, amândouă acceptând o parte din norme și tradiții.

Mai departe ni s-a părut interesant de aflat poziția subiecților referitoare la discriminarea pozitivă. Subiecții din cele două eșantioane susțin că în societatea românească minoritățile etnice nu sunt discriminate, în schimb există minorități care au mai multe drepturi și facilități chiar decât românii. Românii acceptă această afirmație într-o măsură mai mare, după cum este normal, decât etnicii minoritari, după cum rezultă din graficul următor:

Referitor la drepturile minorităților am încercat să aflăm dacă subiecții consideră că etnicii minoritari au prea multe, prea puține sau suficiente drepturi. Răspunsurile românilor referitoare la acest aspect este că sașii, maghiarii și țiganii au suficiente drepturi (mediile sunt de 2.05 pentru sași, 1.85 pentru maghiari și 1.95% pentru țigani). Reprezentarea grafică referitoare la această problemă se regăsește în anexa 8.

In schimb, sași consideră că ei și maghiarii au suficiente drepturi, în timp ce țiganii au cele mai puține drepturi (cu o medie de 2.8). O poziție diferită de cele prezentate până acum este percepția țiganilor. Astfel, aceștia consideră că ar mai putea fi luate câteva drepturi atât pentru etnicii sași și țigani (medii de 2.4 și 2.5), în schimb înclină mai mult spre afirmația că maghiarii au prea multe drepturi (media este de 1.85).

La o aplecare mai atentă asupra chestiunii drepturilor am urmărit gradul de acord al subiecților în legătură cu o serie de afirmații referitoare la drepturile minorităților etnice, și anume necesitatea ca acestea să aibă propriile biserici, școli proprii, organizații culturale proprii, partide politice proprii, limba maternă să poată fi recunoscută ca limbă de stat în condițiile legii și necesitatea existenței presei în limbile minorităților. Rezultatele analizei pentru această întrebare din punctul de vedere al românilor sunt prezentate în graficul de mai jos:

Tot în cadrul legendei trebuie să definim variabilele la care s-au referit subiecții:

a: este necesar ca minoritățile etnice să aibă propriile biserici;

b: este necesar ca minoritățile etnice să aibă propriile școli;

c: este necesar ca minoritățile etnice să aibă propriile organizații culturale;

d: este necesar ca minoritățile etnice să aibă partide politice proprii;

e: este necesar ca limba maternă să poată fi recunoscută ca limbă de stat în condițiile legii;

f: este necesar ca minoritățile etnice să aibă o presă proprie;

După cum se poate observa, nici un subiect de etnie română nu a respins vreunul dintre enunțurile de mai sus, doar 4 subiecți (20%) declarându-se nedeciși în ceea ce privește dreptul minorităților de a le fi recunoscută limba maternă ca limbă oficială de stat, chiar luând în considerare limitele legislative. Graficul care cuprinde punctele de vedere ale etnicilor minoritari la enunțurile de mai sus este prezentat în anexa 9.

Un alt aspect interesant pe care l-am urmărit în studiul de față se referă la conflictele dintre indivizi aparținând unor etnii diferite. Astfel, 12 subiecți români (60%) au susținut că au cunoștințe despre existența conflictelor dintre persoane de etnii diferite care au avut loc în ultimele 12 luni. Aceștia au susținut că motivele izbucnirii conflictelor au fost: nerespectarea drepturilor omului (8.33%), motive politice (8.33%), munca (25%), motive interpersonale (41.66%) și motive de proprietate (16.66%). Se observă deci că referitor la cauzele izbucnirii conflictelor nici unul nu a fost bazat pe nerespectarea drepturilor minorităților etnice, ceea ce confirmă una dintre ipotezele studiului, din perspectiva populației majoritare. La nivelul opiniilor etnicilor minoritari o singură persoană a susținut că are cunoștință de un conflict care să aibă ca și cauză nerespectarea drepturilor minorităților etnice (5% dintre subiecții de etnie minoritară), ceea ce ne determină să afirmăm că și la nivelul etnicilor minoritari ipoteza studiului este validă. Motivele cele mai frecvente care au fost invocate au fost cele interpersonale (22.5%) și cele de proprietate (12.5%).

In acest punct al cercetării putem încerca în continuare să verificăm dacă la nivel atitudinal românii manifestă aceleași poziții referitoare la membrii minorităților etnice. Trebuie spus că toți subiecții au răspuns la scala distanței sociale, scala folosită în chestionar fiind varianta adaptată de S. Chelcea a scalei lui Bogardus. Analiza acestei scale presupune calculul a trei indici (al distanței contactului social, al contactului social și al calității contactului social). In studiul de față am optat pentru calculul unui singur indice, acela al calității contactelor sociale datorită faptului că exprimă cel mai adecvat atitudinea față de diferite grupuri etnice, și spre deosebire de ceilalți indici (care reflectă doar dimensiunea cantitativă a relațiilor interetnice) acesta reflectă dimensiunea calitativă a acestor relații. Indicele poate lua valori cuprinse între 1 (atitudine intens negativă) și 25 (atitudine intens pozitivă), valorile rezultând din însumarea ponderilor asociate fiecărui item (7, pentru itemul 1; 6 pentru itemul 2…).

Atitudinea românilor față de ei înșiși este așa cum era de așteptat intens pozitivă (ICCS = 24.73), diferențe relevante fiind observate la acest nivel între subiecții cu studii superioare (ICCS = 24.83) și cei cu școala profesională (ICCS = 24.65), aceste diferențe nefiind totuși foarte mari. Referitor la sași, atitudinea sibienilor este de asemenea intens pozitivă, valoarea ICCS fiind 19.47, în acest caz existând diferențe semnificative în funcție de vârstă (cei din intervalul 36-55 ani având ICCS = 19.79, în timp ce cei peste 56 ani având un ICCS = 19.19), în funcție de sexul subiecților (pentru subiecții de sex masculin ICCS = 19.83 în timp ce pentru cei de sex feminin ICCS = 19.11), și în funcție de gradul de pregătire (subiecții cu studii superioare având o valoare de 20.14 a ICCS, în timp ce subiecții absolvenți măcar a unei școli profesionale au avut un ICCS de 19.02). Atitudinea românilor referitoare la etnicii maghiari este și ea intens pozitivă, ICCS având o valoare de 19.39 fiind deci foarte apropiat de ICCS în relațiile cu sașii. In ceea ce privește valorile ICCS raportate la elementele de identificare ale subiecților nu există diferențe relevante referitor la relațiile cu etnicii maghiari. Cea mai scăzută valoare obținută prin acest tip de analiză a fost cea referitoare la relațiile românilor cu etnicii rromi (ICCS = 14.43). Această valoare este însă foarte ridicată comparativ cu alte studii referitoare la atitudinile etnice ale românilor în relațiile lor cu rromii, și reflectă de asemenea o atitudine intens pozitivă, existând diferențe doar la nivelul intensității acestor sentimente. Putem susține deci, că țiganii nu numai că nu sunt marginalizați, ci există o acceptare a lor în comunitatea sibiană, chiar dacă nu este vorba despre o acceptare totală. Au existat diferențe semnificative între valorile ICCS calculate pentru diferitele grupe de vârste, și pentru subiecții cu studii diferite, însă aceste diferențe nu au depășit cu mai mult de 0.5 valoarea medie a ICCS.

Un ultim aspect important la care ne-am referit în prezentul studiu se referă la identitatea subiecților. Astfel, referitor la întrebarea despre expresia care descrie cel mai bine identitatea subiecților am obținut următoarele rezultate: sașii s-au declarat cetățeni români de etnie germană într-un procent de 66.66% și sași 33.33% subiecții de această etnie declarându-și deci apartenența la calitatea de cetățean român. Etnicii maghiari s-au declarat cetățeni români de etnie maghiară (37.5%), maghiari (50%) dar și, surprinzător, europeni(12.5%). Țiganii manifestă cel mai mult atașament față de calitatea de cetățean român (7 subiecți optând pentru această variantă, adică 66.66%), restul de 33.33% declarându-se țigani. Mai departe am încercat să identificăm cele mai importante trei lucruri pentru ca cineva să fie considerat român. In urma analizei, am observat că românii pun accent în definirea identității de român pe adoptarea obiceiurilor românilor, necesitatea ca individul să se simtă rommân și să simtă cultura română ca fiind a lui. Cele mai puține alegeri ale românilor s-au referit la respectarea drapelului național și necesitatea ca indivizii să se boteze într-o biserică din România. In ceea ce-i privește pe etnicii maghiari accentul cade pe respectarea drapelului național, ca și pe cele trei aspecte menționate de români, vorbirea limbii române în familie fiind considerat factorul cel mai puțin important pentru a fi considerat român. Consecvenți tradiției, țiganii desemnează adoptarea obiceiurilor românilor ca fiind cel mai important element care demonstrează faptul că ești român, de asemenea fiind important ca indivizii să vorbească limba română în familie, să se simtă român sau să respecte drapelul național. In anexa x prezentăm toate opțiunile subiecților referitoare la factorii cei mai importanți care determină apartenența la statusul de român.

Din perspectiva identificării supraordonate, am încercat să identificăm dimensiunile utilizate de subiecți în definirea identității lor europene. In analiza acestei întrebări am considerat că notele de 1 și 2 relevă acordul subiecților în foarte mică măsură cu afirmația la care se referă, notele de 3 și 4, în mică măsură, notele de 5 și 6 fiind poziția de nedecis, în timp ce notele de 7 și 8 relevă acordul în mare măsură, iar cele de 9 și 10 în foarte mare măsură cu afirmația propusă. Astfel, românii se consideră europeni din punct de vedere al sistemului de protecție socială cu o medie a notelor de 6.2, a originii lingvistice (7.3), evoluției istorice (7.1), situării geografice (8.45), specificului cultural (6.7) și religiei (7.85). Sistemul legislativ din România nu este la nivelul european încă (media este de 5.6), în timp ce dezvoltarea tehnologică și cea economică sunt elementele prin care ne îndepărtăm cel mai mult de condiția de europeni. Asemenea românilor, sașii susțin că încă nu suntem suficienți de dezvoltați din punct de vedere tehnologic și economic pentru a ne putea considera europeni, dar aceste variabile au note mai mari față de cele acordate de români. Mai mult decât atât, sașii consideră că putem considera sistemul legislativ românesc suficient de “european” (media notelor fiind de 6.33). Pentru etnicii maghiari, aspectele propuse de noi pentru determinarea aspectelor "europene" sunt cel puțin acceptabile, media notelor pentru oricare dintre aspecte depășind 5.75, cele mai reprezentative aspecte fiind originea lingvistică, situarea geografică și specificul nostru cultural. Poziția țiganilor este mai reținută în ceea ce privește dezvoltarea tehnologică, sistemul de protecție socială, sistemul legislativ și dezvoltarea economică (note cuprinse între 5 și 6), în timp ce restul aspectelor europene sunt prezente și la noi într-o măsură mai mare și la noi. In anexa 10 prezentăm un tabel care cuprinde toate mediile notelor date de subiecți pentru fiecare aspect considerat de noi relevant pentru calitatea de “european”.

Interpretarea rezultatelor interviului

Ghidul de interviu a fost realizat pe baza variabilelor din operaționalizarea conceptelor. Prin interviu am încercat să adunăm un volum mai mare de informații care să ne ajute la clarificarea anumitor probleme legate de cercetare, probleme care nu au putut fi studiate în amănunt doar prin folosirea anchetei pe bază de chestionar.

Am aplicat un număr de patru interviuri românilor și tot patru interviuri membrilor minorităților etnice optând astfel pentru două eșantioane (model pe care l-am aplicat și în cazul anchetei pe bază de chestionar).

Un prim aspect important pe care l-am urmărit, aspect pe care se bazează întreaga percepție asupra minorităților etnice, se referă la auto și heteroatribuirile de caracteristici. Am încercat astfel să identificăm un posibil portret al fiecărei etnii, portret pe care l-am conturat atât din perspectiva membrilor grupului respectiv, prin autoatribuiri de caracteristici, cât și din perspectiva “celorlalți”, aparținând altor grupuri etnice, cu care intră în contact individul. In urma analizei datelor trebuie să remarcăm faptul că majoritatea subiecților au scos în evidență caracteristicile pozitive ale celorlalte grupuri etnice într-o măsură net mai mare decât pe cele negative. Chiar și atunci când au fost menționate caracteristici negative, am putut observa că acestea nu erau menționate ca niște defecte și mai mult decât atât, au fost spuse într-un sens pozitiv (naționaliști, dominatori, mândri, sunt exemple de atribute care au o conotație negativă, dar care au fost utilizate în sens pozitiv nu numai de către români, ci și de ceilalți etnici minoritari):

“Ungurii sunt prea repeziți. Dacă îi enervezi, nu mai ai ce discuta cu ei. Dar le trece repede…” (I. M., țigan). O altă abordare a caracteristicilor negative se bazează pe o menționare a acestor caracteristici în sensul unei posibile schimbări atitudinale și comportamentale, corecții care ar duce la o îmbunătățire vizibilă a relațiilor interetnice: dacă românii ar fi mai uniți și s-ar sprijini mai mult unul pe celălalt ar fi văzuți mai bine de ceilalți. Așa, ei se ceartă tot timpul, se înjură sau își plâng de milă, în loc să încerce să-și rezolve problemele” (W. E., sas).

In ceea ce privește caracteristicile propriu-zise atribuite de subiecți membrilor fiecărei etnii minoritare, am putut desprinde următoarele “portrete”: sașii sunt cei mai bine văzuți dintre toți etnicii minoritari, indiferent de vârsta, sexul, ocupația sau nivelul de pregătire al indivizilor. Ei sunt caracterizați de ceilalți ca fiind civilizați, onești, ospitalieri, toleranți sau uniți, sociabili și amabili, acestea fiind patternurile perceptive pozitive principale, atât ale românilor cât și ale maghiarilor sau țiganilor referitoare la etnicii sași: “noi, românii nu am avut decât de pierdut când au plecat sașii. Erau harnici și civilizați și îi învățau și pe români să fie la fel” (P. T., român). Ca și caracteristici negative, sașii sunt văzuți ca fiind inconsecvenți, naivi, și ușor influențabili. Sașii se văd ca fiind în primul rând uniți (datorită faptului că au mai rămas puțini în Sibiu dar și datorită faptului că cei plecați se reîntorc în fiecare an în România, se vizitează și nu s-au înstrăinat de cei rămași aici). De asemenea, ei se autocaracterizează ca fiind muncitori, harnici și cinstiți: “sașii sunt muncitori, harnici, cinstiți, se iubesc și se ajută între ei, sunt credincioși și țin la tradițiile și obiceiurile lor” (W. E., sas).

Spre deosebire de alte zone ale țării, maghiarii nu sunt văzuți ca fiind separatiști, violenți sau agresivi. Ei sunt caracterizați uneori prin comparație cu etnicii maghiari din țară, fiind individualizați: “în Sibiu ungurii nu sunt ca ceilalți. Ei sunt ungurii noștri, și să nu îi bage cineva în aceeași oală cu ceilalți unguri din țară, că nu știe ce vorbește” (P. T., român). Calitățile psihosociale atribuite maghiarilor sunt mândria, hărnicia, ospitalitatea și faptul că sunt foarte ordonați. Ca și patternuri perceptive negative, ei sunt văzuți ca fiind naționaliști, uneori agresivi, “dar niciodată fără motive serioase”. In aceste caracterizări se poate observa folosirea unor atribute cu conotație negativă (naționaliști, agresivi, uneori dominatori).

Țiganii nu sunt văzuți nici ei ca o categorie “problemă”, fiind percepuți ca oameni care își văd de treaba lor și nu deranjează pe nimeni: “chiar dacă sunt vecin cu ei nu m-au deranjat cu nimic. Sunt politicoși, și chiar m-au ajutat de câteva ori, fără să le cer eu nimic” (D. R., româncă). Țiganii sunt caracterizați prin cele mai puține caracteristici pozitive, toți subiecții intervievați scoțând în evidență unitatea lor, caracteristică ce se vrea a fi adoptată într-o mai mare măsură și de către români. In același timp, “unii” dintre ei sunt văzuți ca fiind necivilizați, leneși sau inculți: “Dacă s-ar mai civiliza puțin, ar fi băieți buni. Nu numai țiganii ne fac țara de râs în străinătate ci și mulți români, dar nimeni nu face mare caz când e vorba de ei” (W. E., sas). Ca și în cazul maghiarilor, și țiganii din Sibiu sunt caracterizați prin comparație cu ceilalți țigani din țară, după cum vom vedea mai departe. Inșiși țiganii recunosc o serie de atribute negative care îi caracterizează, dar se depărtează de acestea la nivel individual, atribuindu-le “altor” țigani. Ei recunosc că nu au școală și pun acest lucru pe seama tradiției, în schimb subliniază faptul că și ei au început să valorizeze școala (în anumite limite), tânăra generație fiind privilegiată din acest punct de vedere: “ne trimitem copiii la școală pentru că vrem să știe să se descurce în viață mai bine decât noi, cei bătrâni” (I. M., țigan). Alte caracteristici pe care și le atribuie țiganii sunt ospitalitatea, abilitatea (“știm să ne descurcăm mai bine dacât românii și de aceea suntem văzuți rău”), chiar hărnicia, această caracteristică nefiind însă menționată și de membrii celorlalte etnii. Mai mult decât atât, țiganii sunt văzuți ca fiind leneși, după cum am văzut în datele rezultate în urma prelucrării chestionarelor.

O primă concluzie care poate fi subliniată în acest moment, este că există un grad de similaritate mare între trăsăturile autoatribuite și cele heteroatribuite, cele mai mari similarități fiind observate în cazul etnicilor sași.

Pe baza acestor trăsături care caracterizează fiecare etnie, putem în continuare să ne oprim asupra percepției comportamentelor propriu-zise a membrilor diferitelor etnii în interacțiunea lor. Inainte de a ne opri asupra comportamentelor și a modului în care sunt ele percepute, ne vom opri asupra percepției toleranței. Atât românii cât și membrii minorităților etnice se autopercep și îi percep pe ceilalți ca fiind toleranți.

Gradul de acceptare al sașilor este unul foarte ridicat, fapt care se reflectă și în opțiunea electorală a sibienilor atât la alegerile electorale din anul 2000, cât mai ales la cele din 2004, când primarul Sibiului a fost ales cu o majoritate zdrobitoare, cu aproape 90% din voturile exprimate: “Se știe că sașii sunt buni gospodari. Și cred că se observă influența pozitivă a spiritului nemțesc, de când Sibiul are un primar sas” (V. N., româncă). Referitor la toleranța față de țigani se poate spune că românii tolerează existența țiganilor, și mai mult decât atât acceptă să conviețuiască împreună, dar ar prefera totuși să nu se implice în relații cu aceștia, fiind cunoscut că “țiganii trăiesc după legile lor”. La nivel general, se poate observa însă dorința de interacțiune și refuzul de a impune granițe etnice între indivizi: “dacă aș avea nevoie de ajutor și nu m-ar putea ajuta numai un maghiar, înseamnă că n-ar trebuie să-i cer ajutorul? S-au dacă un sas ar avea nevoie de ajutorul meu n-ar trebui să-l ajut pentru că nu e român? N-aș face niciodată așa ceva!” (D. R., româncă).

Nu sunt percepute atitudini intolerante referitoare la minoritățile etnice de nici un subiect, fie el român sau etnic minoritar, toleranța fiind una din cele mai dese caracteristici atribuite uneia sau alteia etnii. Sunt tolerate valorile, normele sau modelele comportamentale ale celorlalți, cel mai reprezentativ exemplu fiind acceptarea tradițiilor țiganilor referitoare la nuntă, dacă ne gândim la aceea a fiicei regelui țiganilor, Ana-Maria Cioabă, nuntă care a iscat un scandal internațional referitor la drepturile omului.

Etnicii minoritari nu se simt într-o țară străină, ci consideră România ca fiind propria lor patrie: “Nu simțim că suntem altceva. Suntem toți la fel, ca într-o familie. Limba română o știm toți, așa că nu se pune problema comunicării. Trebuie să ai țara ta și casa ta. Noi avem aici și țară, și casă” (W. E., sas). Mai mult decât atât, se dorește un model cultural care să aibă o serie de elemente comune tuturor etniilor, dar se subliniază și importanța caracteristicilor etnice particulare, definitorii pentru fiecare etnie: “Vrem să nu fim văzuți altfel decât ceilalți sibieni. Nu suntem nici mai mult, nici mai puțin decât orice locuitor al orașului. Dar vrem să ne fie recunoscute obiceiurile și tradițiile noastre, să fim lăsați să le păstrăm în continuare (…) căci nu e bine să fim toți la fel” (A. S., maghiar).

Relațiile interetnice din Sibiu sunt caracterizate de toți etnicii ca fiind armonioase, nefăcându-se nici un fel de deosebire la nivelul grupului etnic, ci doar la nivel individual, în cazul sașilor și maghiarilor fiind evidentă o atitudine și un comportament mai intens pozitiv decât în cazul țiganilor. Totuși, nu se poate vorbi despre discriminare. “Am colege unguroaice și săsoaice, dar niciodată nu le-am considerat altfel decât pe celălalte. Că doar oameni suntem toți, nu?” (V. N., româncă). Românii nu atribuie caracteristici pozitive numai când se referă la propriul grup etnic, ci scot în evidență și caracteristicile pozitive ale celorlalți, uneori prin comparație cu românii: “Eu am de a face cu tot felul de oameni în meseria mea. Sașii și ungurii, și chiar țiganii pe care-i cunosc sunt oameni cumsecade…chiar mai cumsecade decât românii. Tot timpul mă servesc cu cafea, suc, …apă, ce are fiecare” (S. C., român).

Un alt aspect important este cel referitor la percepția discriminării. Nu există însă referiri la discriminare din punctul de vedere al existenței sale, în schimb sunt negări repetate ale acestei, în contextele diferitelor interacțiuni: la locul de muncă, la școală, sau în relațiile indivizilor cu vecinii. Unul din argumentele non-discriminării a fost existența liceului săsesc, a universității româno-germane, a presei în limba minorităților etnice (mai puțin în cazul țiganilor), sau a existenței libertății religioase și a bisericilor pentru fiecare etnie: “Eu nu cred că în Sibiu se poate vorbi despre discriminare. Fiecare minoritate are drepturi, uneori chiar mai multe decât românii. Să nu uităm că în alte părți, minoritățile etnice au trebuit să lupte pentru drepturile lor. Probabil tocmai pentru că aici aceste drepturi sunt văzute ca normale, oamenii se înțeleg mai bine și nu există probleme între etnii” (W. E., sas). O poziție interesantă din această perspectivă a fost subliniată de un alt subiect, care a susținut că sibienii îi acceptă pe toți, fără deosebiri etnice, dar că unii îi “ignoră” pe țigani, această marginalizare fiind de fapt rezultatul unei autoizolări a țiganilor, autoizolare cauzată mai ales de modelele comportamentale și culturale pe care țiganii le respectă cu strictețe.

O altă temă pe care am abordat-o în discuțiile cu cei pe care i-am intervievat se referă la percepția lor asupra delincvenței în rândul minorităților și la măsura în care apartenența la o anumită etnie poate determina delincvența. Am întâlnit aceleași răspunsuri sigure, fără ezitare. Raportat la etnie, sașii și maghiarii consideră că nivelul delincvenței este mai crescut în rândul țiganilor, însă subliniază faptul că legile încălcate sunt de natură administrativă, referindu-se la impozite, amenzi sau facturi neplătite, dar și la lipsa unor contracte legale pentru furnizarea utilităților publice. Țiganii se apără, susținând că la nivel numeric, românii au ponderea cea mai ridicată de infractori. Trebuie menționat totuși, că încălcările legilor la care se referă subiecții țin mai mult de regulile unei conviețuiri civilizate, și mai puțin de caracterul juridic al acestora. Delincvența există, dar nu poate fi corelată cu etnia, susțin subiecții. Dacă la nivel național țiganii sunt văzuți ca delincvenți, în Sibiu cele două noțiuni nu se implică reciproc: “Din câte cazuri de furt, viol sau alte chestii de genul ăsta am auzit, niciodată nu m-am gândit că ar fi cazul neapărat de țigani…pe când în București…” (P. T., român).

Conflictul interetnic a fost o altă temă principală pe care s-au axat discuțiile. Percepția generală este că nu există conflicte majore între membrii unor etnii diferite, nici din punct de vedere cantitativ (al numărului de persoane implicate în conflict), nici din punct de vedere al intensității conflictelor. In ceea ce privește cauzele conflictelor, majoritatea subiecților au subliniat că nici unul dintre conflictele de care au auzit în Sibiu dintre membri unor etnii diferite nu au avut ca și cauză motive interetnice, cum ar fi discriminarea sau nerespectarea drepturilor minorităților etnice. Cauzele cele mai des întâlnite sunt cele de natură interpersonală (certuri între vecini), sau din motive de proprietate (certuri pentru moșteniri sau granițele proprietăților – în mediul rural). In schimb, este subliniată din nou unitatea țiganilor, aceasta fiind demonstrată în cazul conflictelor acestora cu “alții”. In același timp este amintit că în cazul conflictelor între țigani violența poate atinge cote foarte mari, ei neacceptând implicarea “străinilor” pentru rezolvarea conflictelor. Această autoizolare rezultată din tradițiile prea stricte este văzută ca o posibilă sursă de conflicte: “tocmai pentru că țiganii își păstrează cu sfințenie tradițiile, ei se izolează de noi ceilalți” (S. C., român). Mai trebuie amintit că majoritatea exemplelor date de către subiecți au avut în prim-plan situația țiganilor.

Referitor la drepturile minorităților, sibienii susțin că nu se poate vorbi despre lipsa drepturilor, nici de neaplicarea lor în viața cotidiană. Etnicii minoritari întâmpină aceleași probleme pe care le întâmpină și românii în căutarea unui loc de muncă sau în relațiile de la locul de muncă cu șefii: “Cred că și noi și românii ne lovim de aceleași probleme atunci când încercăm să ne găsim un loc de muncă…Niciodată nu am fost întrebat la un interviu ce etnie am, în schimb am fost întrebat câtă vechime am în domeniu…” (W. E., sas). Mai mult decât atât, membrii minorităților etnice au recunoscut că uneori au posibilități chir mai mari decât românii, putându-se adresa unor organizații care au ca activitate respectarea drepturilor minorităților. Și românii au amintit faptul că în Sibiu nu poate fi vorba despre discriminarea minorităților etnice, și au adus ca argument existența liceului german din Sibiu, faptul că aceștia beneficiază de sprijin chiar financiar din partea unor organizații (Forumul Democrat al Germanilor din România), de programe finanțate de guvern , Uniunea Europeană și chiar statul german (în cazul sașilor), sau de locuri în facultăți pentru rromi și chiar bursa locurilor de muncă pentru rromi. Toate acestea reprezintă de fapt măsuri de discriminare pozitivă, pe care însă românii nu le resping, considerându-le “uneori necesare” pentru o mai bună conviețuire fiind văzute ca măsuri ce încearcă să ajute la integrarea minorităților în societatea românească.

Percepția asupra reprezentării politice a minorităților etnice a devenit, o dată cu alegerile locale pentru postul de primar, o temă deosebit de interesantă, având în vedere alegerea candidatului Forumului German ca primar al Sibiului, deși etnia germană reprezintă doar (1.55%) din populația Sibiului. In acest context nu mai suntem surprinși de percepția pozitivă asupra implicării partidelor minorităților în viața politică și administrativă a Sibiului. Subiecții au fost chiar surprinși de întrebarea referitoare la necesitatea existenței reprezentării politice a minorităților, susținând cu tărie nu doar dreptul, ci chiar necesitatea acesteia. Au apărut însă diferențieri în ceea ce privește activitatea politică a acestor partide și organizații, activitatea politică a reprezentanților sașilor fiind, desigur valorizată mai mult decât aceea a reprezentanților țiganilor: “Toți sibienii au văzut ce schimbare a fost după ce l-am ales pe sas primar. Era de așteptat să se schimbe totul, pentru că sașii au fost întotdeauna foarte civilizați” (D. R., român).

O ultimă temă pe care am abordat-o se referă la percepția asupra reprezentării identității membrilor minorităților etnice. Astfel, românii consideră că în Sibiu nu se mai poate vorbi despre minorități etnice, ci despre sibieni. Ei cred că nici sașii, nici maghiarii care locuiesc în Sibiu nu s-au simțit vreodată altfel decât români. Această părere este susținută și de etnicii minoritari, România fiind considerată vatra strămoșească, iar limba română nu doar o modalitate de a comunica: “Nu simțim că suntem altceva. Și nici nu suntem. Suntem toți la fel, ca într-o familie mai mare. Oriunde te-ai afla trebuie să ai o țară a ta și o casă a ta. Noi avem aici în România și una și alta” (A. S., maghiar). In ceea ce privește identitatea europeană, majoritatea subiecților consideră că “nu trebuie neapărat să fim în Uniunea Europeană ca să fim europeni. Noi suntem europeni dinaintea formării Uniunii Europene și nimeni nu o se ne ia asta” (V. N., româncă). Percepția generală este că românii vor fi și acceptați în Europa, și astfel le va fi recunoscută calitatea de europeni în mod oficial. Cu toate acestea, atât românii cât și etnicii minoritari acceptă că există diferențe foarte mari între români și ceilalți cetățeni ai țărilor europene, sașii și maghiarii argumentându-și părerile prin numeroasele vizite în afara granițelor țării.

In încheierea acestei analize, trebuie să spunem că datele obținute prin prelucrarea interviurilor ne-au ajutat să ne formăm o imagine mai amănunțită asupra relațiilor interetnice din Sibiu și asupra modului în care sunt percepute nu numai aceste relații, ci și minoritățile etnice. Aceste date au adus un aport important de informație, fără de care concluziile finale ale cercetării ar fi fost mai sărace.

Note

Bădescu I., Abraham D. (1994a), Conlocuirea etnică în România. Rezultate ale cercetărilor de teren, în Sociologie românească, nr. 2-3

Chelcea S. (1994a), Atitudinile etnice ale românilor: “distanța socială”, în Sociologie romînească, nr. 2-3

Chelcea S. (1994b), Atitudinile etnice și măsurarea lor, în Sociologie românească, nr. 2-3

Chelcea S., Mărginean I., Cauc I. (1998), Cercetarea sociologică. Metode și tehnici, ed. Destin, Deva

Cobianu-Băcanu M. (1998), S.O.S.-românii din Covasna și Harghita, ed. Petru Maior, Tg. Mureș

Mărginean I. (2000), Proiectarea cercetării sociologice, ed. Polirom, Iași

Mungiu A. (1999), Transilvania subiectivă, ed. Humanitas, București

Rotariu T., Iluț P. (2001), Ancheta sociologică și sondajul de opinie. Teorie și practică, ed. Polirom, Iași

Capitolul VI

CONCLUZIILE CERCETĂRII

O evaluare la nivel general a întregii cercetări ne indică faptul că acest studiu și-a atins scopurile propuse. Concluziile care se desprind în urma acestui studiu pot fi structurate în câteva idei generale, pe care le vom prezena în continuare. În primul rând, referindu-ne la ipotezele care ne-au ghidat studiul, trebuie să spunem că toate ipotezele s-au confirmat, fiind necesare totuși câteva observații.

Referitor la prima ipoteză trebuie să menționez că inițial am fost tentat să o formulez altfel (în sensul că apartenența la o anumită etnie ne determină să ne autocaracterizăm dintr-o perspectivă mai critică, în comparație cu membrii minorităților etnice). Aceasta pentru că, la nivel declarativ, fiecare dintre noi ne declarăm critici în primul rând față de noi și mai apoi cu ceilalți. Prima ipoteză formulată în studiu s-a verificat pentru fiecare din cele patru grupuri etnice studiate. Mai mult decât atât subiecții s-au referit în termeni preponderent pozitivi și atunci când au caracterizat membrii celorlalte etnii, în timp ce numărul restrâns de caracteristici negative nu este rezultatul dezirabilității sociale datorită faptului că majoritatea subiecților mi-au fost cunoscuți.

Cea de-a doua ipoteză a studiului s-a referit la cauzele conflictelor interetnice, fiind verificată în totalitate. Trebuie să amintim faptul că din totalul indivizilor care au susținut că au cunoștință de existența unui conflict în ultimele 12 luni, o singură persoană a identificat ca și cauză nerespectarea drepturilor minorităților, cele mai multe fiind cauzele interpersonale și de proprietate.

Și cea de-a treia ipoteză se verifică: într-adevăr, există o concordanță sporită la nivelul auto și heteroatribuirilor de caracteristici referitor la fiecare etnie, și în același timp un grad sporit de satisfacție în relațiile dintre diferitele grupuri etnice. Rezultatele studiului din acest punct de vedere sunt nesigure însă. Spunem acest lucru deoarece există la nivelul similitudinii dintre auto și heteroetribuirile de caracteristici o mare concordanță dacă ne referim din perspectiva fiecărei etnii. Gradul de mulțumire referitor la relațiile cu membrii celorlalte etnii este de asemenea mare pentru fiecare etnie, astfel încât, deși ipoteza noastră s-a verificat, rămân câteva semne de întrebare referitoare la ce s-ar întâmpla dacă nu ar exista o dependență între auto și heteroatribuirile de caracteristici sau dacă gradul de mulțumire al subiecților în relațiile cu reprezentanții celorlalte etnii ar fi scăzut. Trebuie însă să nu uităm că rezultatele acestui studiu sunt reprezentative doar la nivelul indivizilor care au alcătuit eșantionul, în afara acestui eșantion rezultatele nefiind verificate. Acest aspect se constituie ca o problemă care rămâne interesantă pentru un studiu aprofundat viitor.

O serie de alte concluzii pot fi desprinse la sfârșitul acestui studiu. Necesitatea studierii relațiilor interetnice din perspectiva conlocuirii sistemul de referință fiind intercomunitatea (comunitatea interetnică). Aceasta este necesară deoarece într-o relație interetnică (văzută ca intercomunitară) intervin nu o comunitate, ci două, astfel încât analiza relațiilor trebuie făcută în context interacțional. Este interesant de asemenea că în autodefinirea lor, grupurile etnice s-au definit nu numai prin raportare la celălalte grupuri etnice din Sibiu, ci și din țară. Mai mult decât atât, nu doar autodefinirea grupurilor s-a făcut prin raportare la un spațiu care depășește comunitatea locală, ci și definirea celorlalte grupuri etnice s-a realizat la acest mod, ceea ce ne determină să ne întrebăm: se poate vorbi despre etnocentrism în rândul sibienilor? Această întrebare își va găsi probabil răspunsul într-un alt studiu, mai amplu.

Concluziile cercetării stabilește și un context mai exact pentru studiile viitoare: românii se declară și îi percep pe ceilalți sibieni toleranți, formându-și imaginea despre etnicii minoritari în mare măsură din relații directe și permanente (stabile). Imaginea fiecărui grup etnic despre ea însăși corespunde în mare măsură cu modul în care este văzut acel grup etnic de ceilalți, existând însă câteva diferențe pe care le-am menționat în cadrul analizei datelor. Scala distanței sociale relevă, așa cum am văzut atitudini pozitive, de acceptare ale românilor față de fiecare grup etnic, intensitatea acestor atitudinii fiind însă diferită. Sibienii nu resping drepturile elementare ale minorităților etnice, fapt demonstrat prin existența presei și învățământului în limbile minorităților, a organizațiilor culturale și bisericilor acestora. Percepția foarte bună referitoare la sași s-a materializat la nivelul conducerii administrative a orașului, primarul sas Klaus Johannis fiind ales pentru a doua oară în aceeași funcție de o majoritate importantă a sibienilor (aproape 90% din sibieni l-au votat, având în vedere faptul că minoritatea germană reprezintă 1.55% din totalul locuitorilor Sibiului).

Nu trebuie să trecem cu vederea poziția declarată a subiecților referitoare la asimilarea sau pluralismul culturilor, cel din urmă fiind susținut, fiind bazat însă pe o serie de valori comune care reprezintă o punte între particularitatea culturilor fiecărui grup etnic și necesitatea unor modele comune de conviețuire.

Capitolul VII

ANEXE

Anexa 1

Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu chestionar __

Facultatea de Sociologie și Etnologie ANONIM !

Chestionar

Vă considerați o persoană:

tolerantă

intolerantă

2. Considerați că, în relațiile cu membrii minorităților etnice, românii sunt:

excesiv de toleranți

foarte toleranți

aproximativ toleranți

foarte intoleranți

excesiv de intoleranți

Obișnuiți să intrați în relații directe cu membrii minorităților etnice?

Da

Uneori, dar evit să o fac

Nu

Cât de des intrați în relații directe cu membrii minorităților etnice?

foarte des

des

rar

foarte rar

deloc

Vă rugăm să menționați pe scala de mai jos în ce măsură următorii factori v-au ajutat să vă formați o imagine despre membrii etniilor minoritare:

În ce măsură credeți că următorii factori pot duce la îmbunătățirea relațiilor interetnice?

7. Comportamentul celor din jurul dumneavoastră în relațiile cu membrii minorităților etnice este caracterizat de:

încredere

afișarea superiorității

dorința de a interacționa

compasiune

ignorare

acceptare

marginalizare

sprijin

indiferență

neamestec

În relațiile dumneavoastră cu membrii minorităților etnice:

9. Vă rugăm să ne spuneți care considerați că sunt cele mai importante trei caracteristici ale românilor

………………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………….

10. Vă rugăm să ne spuneți care considerați că sunt cele mai importante trei caracteristici ale etnicilor germani

1) ……………………………………………………………………………………

2) ……………………………………………………………………………………

3) ……………………………………………………………………………………

11. Vă rugăm să ne spuneți care considerați că sunt cele mai importante trei caracteristici ale etnicilor maghiari

1) ……………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………

12. Vă rugăm să ne spuneți care considerați că sunt cele mai importante trei caracteristici ale etnicilor țigani

…………………………………………………………………………………..

…………………………………………………………………………………..

…………………………………………………………………………………..

13. Din lista de mai jos, vă rugăm să atribuiți fiecărei etnii caracteristicile care considerați că sunt reprezentative pentru acestea:

14. Orientându-vă după impulsul sentimentelor dumneavoastră și considerând fiecare etnie în ansamblul ei, fără a ține seama de indivizii pe care i-ați cunoscut, sunteți de acord ca în relațiile cu membrii etniilor minoritare:

15. Vă rugăm să precizați în ce măsură sunteți de acord cu următoarele afirmații:

16. Considerați că normele, valorile, obiceiurile și tradițiile minorităților etnice:

trebuie acceptate

trebuie acceptate parțial

trebuie respinse parțial

trebuie respinse

nu știu

17. Credeți că există unele obiceiuri sau tradiții ale minorităților etnice care ar trebui limitate legislativ?

da

nu

nu știu

18. Credeți că obiceiurile străine care încep să fie sărbătorite și în țara noastră reprezintă un lucru:

foarte bun

bun

rău

foarte rău

nu știu

19. În ce măsură considerați că valorile, normele și regulile societății sunt obligatorii pentru toți membrii societății?

în foarte mare măsură

în mare măsură

în mică măsură

în foarte mică măsură

deloc

20. După părerea dumneavoastră, în societatea românească:

21. Considerați că cei care încalcă legea în România aparțin minorităților etnice:

în foarte mare măsură

în mare măsură

în mică măsură

în foarte mică măsură

deloc

22. Considerați că nivelul delincvenței în rândul minorităților etnice este:

foarte ridicat

ridicat

nici ridicat, nici scăzut

scăzut

foarte scăzut

23. Care credeți că sunt cauzele delincvenței în rândul minorităților?

anumite etnii sunt predispuse genetic la încălcarea legilor

pentru că trăiesc în medii care încurajează activitățile ilegale și învață de la cei cu care intră în contact zilnic

pentru că trăiesc în medii care încurajează activitățile ilegale și încalcă legea pentru a nu fi diferiți de membrii grupului în care trăiesc

datorită relațiilor de prietenie cu anumiți oameni importanți pentru ei (prieteni) care îi conving să încalce legile

pentru că au probleme psihice

alte motive:………………………………………………………………………

24. Dintre următoarele expresii care descriu cel mai bine astăzi relațiile dintre români și:

25. Din câte cunoașteți dumneavoastră, au existat conflicte între persoane aparținând unor etnii diferite în ultimele 12 luni?

da

nu

26. Daca da, care au fost motivele?

nerespectarea drepturilor omului

motive politice

munca

nerespectarea drepturilor minorităților

motive interpersonale

motive de proprietate

altele, care?………………

27. Vă rugăm să vă exprimați gradul de acord în legătură cu următoarele afirmații:

28. Considerați că minoritățile etnice dispun de:

prea multe drepturi

prea puține drepturi

suficiente drepturi

29. În ce măsură considerați că cunoașteți legislația privind drepturile minoriăților?

în foarte mare măsură

în mare măsură

în mică măsură

în foarte mică măsură

deloc

30. Vă rugăm să vă exprimați gradul de acord în legătură cu următoarele afirmații:

31. În ce măsură considerați că în România toți membrii societății au șanse egale, indiferent de etnia lor?

în foarte mare măsură

în mare măsură

în mica măsură

în foarte mică măsură

deloc

32. Sunteți de acord cu ajutorul financiar acordat de către stat minorităților etnice?

acord puternic

acord

dezacord

dezacord puternic

nu știu

33. In ce măsură sunteți mulțumit de:

34. Care dintre următoarele instituții considerați că trebuie să acorde sprijin financiar minorităților etnice?

statul

partidele politice

biserica

organizațiile nonguvernamentale

fundațiile umanitare

instituțiile de învățământ

altele, care?………………………………………………………………………

35. Considerați că este necesară:

36. Cum apreciați activitatea partidelor politice și a organizațiilor care reprezintă interesele minorităților etnice?

37. Vă rugăm să apreciați pe scala de mai jos:

38. Vă rugăm să apreciați pe scala de mai jos:

39. Cum credeți că vor evolua în viitor relațiile dintre români și membrii minorităților etnice?

40.In ce măsură sunteți mulțumit de relațiile dumneavoastră cu membrii următoarelor etnii:

41. Care dintre următoarele variante considerați că vă descriu cel mai bine propria identitate:

român

cetățean român de etnie germană

sas

cetățean român de etnie maghiară

maghiar

cetățean român de etnie rromă

țigan

ardelean

balcanic

est-european

european

42. Care considerați că sunt cele mai importante trei lucruri pentru ca cineva să fie considerat român:

să vorbească limba română în familie

să repete obiceiurile românilor

să se simtă român

să simtă cultura română ca fiind a lui

să respecte drapelul național

să locuiască în România

să se boteze într-o biserică din România

limba maternă să fie limba română

să aibă cetățenie română

să fie născut în România

43. Vă rugăm să evaluați pe o scală de la 1 la 10 în ce măsură românii se pot considera europeni din punctul de vedere al următoarelor aspecte, 1 însemnând în foarte mică măsură, iar 10, în foarte mare măsură:

44. Vârsta: …………………………………………..

45. Sex: a) masculin

b) feminin

46. Etnia: a) român

b) maghiar

c) sas

d) țigan

e) alta:………………………………

47. Mediul de proveniență:

urban

rural

48. Ocupația:……………………………………………

49. Ultima școală absolvită:……………………………

50. Starea civilă:………………………………………..

VĂ MULȚUMIM!

Anexa 2

Universitatea Lucian Blaga Sibiu  data…..

Facultatea de Științe ora……

Specializarea Sociologie-Etnologie locul….

Ghid de interviu

dacă românii sunt toleranți în relațiile lot cu membrii minorităților etnice;

care sunt caracteristicile reprezentative ale membrilor fiecărei etnii;

dacă în Sibiu există discriminare;

cum caracterizează relațiile interetnice din Sibiu;

gradul de satisfacție în legătură cu relațiile subiectului cu membrii celorlalte etnii;

care sunt cauzele conflictelor dintre persoanele de etnii diferite

dacă delincvența este un atribut etnic;

dacă sunt respectate drepturile minorităților etnice

dacă minoritățile etnice au suficiente drepturi

care este imaginea subiecților asupra activității partidelor politice care reprezintă interesele minorităților etnice;

care este percepția subiecților asupra identității etnicilor minoritari;

dacă ne putem considera europeni;

Anexa 3

Anexa 4

Anexa 5

Tabel referitor la percepția subiecților asupra relațiilor interetnice în prezent:

a) percepția sașilor:

b) percepția maghiarilor:

c) percepția țiganilor:

Anexa 6

Anexa 7

Anexa 8:

Anexa 9: tabel cu mediile corespunzătoare fiecărei etnii pentru notarea similitudinii identității românești cu cea europeană

Capitolul VIII

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Azzi, A. (1997), Dinamica conflictelor intergrupuri și modurile de rezolvare a conflictelor, în Bourhis, R. Y., și Leyens, J. F., (coord), Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, ed. Polirom, Iași

Andreescu G. (2002), Multiculturalismul normativ, în Poledna R., Ruegg F., Rus C, Interculturalitate. Cercetări și perspective românești, ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca

Bauman Z. (2000a), Globalizarea și efectele ei sociale, ed. Antet, București

Bauman Z. (2000b), Modernitatea lichidă, ed. Antet, București

Bădescu I., Abraham D. (1994a), Conlocuirea etnică în România. Rezultate ale cercetărilor de teren, în Sociologie românească, nr. 2-3

Bădescu I., Abraham D. (1994b), Conviețuire etnică și conflicte interetnice, în Sociologie românească, nr. 2-3

Bădescu I., Abraham D. (1994c), Fenomenul etnic între știință și ideologie, în Sociologie românească, nr. 2-3

Bourhis et al. (1997), Discriminare și relații intergrupuri, în Bourhis, R. Y., Leyens, J-F. (coord), Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, ed. Polirom, Iași

Chelcea S. (1994a), Atitudinile etnice ale românilor: “distanța socială”, în Sociologie romînească, nr. 2-3

Chelcea S. (1994b), Atitudinile etnice și măsurarea lor, în Sociologie românească, nr. 2-3s

Chelcea S., Mărginean I., Cauc I. (1998), Cercetarea sociologică. Metode și tehnici, ed. Destin, Deva

Cobianu-Băcanu M. (1998), S.O.S.-românii din Covasna și Harghita, ed. Petru Maior, Tg. Mureș

Cunningham F. (2001), Could Canada turn into Bosnia?, în Gould C. , Pasquino P. , (coord), Cultural identity and the nation-state, ed. Rowman & Littlefield Publishers, Inc

Deschamps J. C., Clémence A. (1996), Noțiunea de atribuire în psihologia socială, în Neculau A. (coord), Psihologie socială. Aspecte contemporane, ed. Polirom, Iași

Doise W., Lorenzi-Cioldi, F. (1996), Relațiile între grupuri: identitate socială și identitate personală, în Neculau A., (coord), Psihologie socială. Aspecte contemporane, ed. Polirom, iași

Etzioni A. (2002), Societatea monocromă, ed. Polirom, Iași

Gellner E. (1994), Națiune și naționalism, ed. Antet, București

Gellner E. (1998), Condițiile libertății. Societatea civilă și rivalii ei, ed. Polirom, Iași

Gellner E. (2001), Naționalismul, ed. Librom Antet, București

Giddens A. (2000), Sociologie, ed. All, București

Hessler R. M. (1992), Social research methods, St. Paul, West Publishing Company

Hogg, M., Terry D., White, K. (1995), A tale of two teories: a critical comparison of identity theory whit social identity theory, în Social Psichology Quatrtery, vol. 58

Horvath I. (1996), Relații interetnice, în Rotariu T., și Iluț P., (coord), Sociologie, ed. Mesagerul, Cluj-Napoca

Hraba J. (1994), American ethnicity, ed. T. E. Peacock Publishers Inc., Illinois

Iluț P. (2001), Sinele și cunoașterea lui, ed. Polirom, Iași

Jenkins R. (1996), Social identity, Routledge. London

Jenkins R., (2001), The limits of identity: ethnicity, conflict and politics, Sheffield Online Papers in Social Research

Mărginean I. (2000), Proiectarea cercetării sociologice, ed. Polirom, Iași

Mihu A. (2002), Antropologie culturală, ed. Dacia, Cluj-Napoca

Mugny G., Pérez J. A. (1996), Strategii de influență socială: teoria elaborării conflictului, în Neculau A., (coord), Psihologie socială. Asoecte contemporane, ed. Polirom, Iași

Mungiu A. (1999), Transilvania subiectivă, ed. Humanitas, București

Neculau A. (1998), Discursul stereotipic ca rezistență la schimbare, în Neculau A., Ferréol G., (coord), Psihosociologia schimbării, ed. Polirom, Iași

Oommen T. K. (1997), Citizenship, nationality and ethnicity, Polity Press, Cambridge

Pérrez J. A., Dasi F. (1996), Reprezentările sociale ale grupurilor minoritare, în Neculau A., (coord), Psihologie socială. Aspecte contemporane, ed. Polirom, Iași

Rotariu T., Iluț P. (2001), Ancheta sociologică și sondajul de opinie. Teorie și practică, ed. Polirom, Iași

Seca J-M. (1998), Pentru o psihologie socială a vocației minoritare, în Neculau A. Ferréol G., (coord), Psihosociologia schimbării, ed. Polirom, Iași

Severin A. (2002), Stabilitatea și sfidările multiculturalismului, în Poledna R., Ruegg F., Rus C., Interculturalitate. Cercetări și perspective românești, ed. Presa Univeritară Clujeană, Cluj Napoca

Smith A. D. (2000), The nation in history: historiographical debates about ethnicity and nationalism, ed. University Press of New England, Hanover

Smith A. D. (2002), Naționalism și modernism, ed. Epigraf, Chișinău

Yzerbit V., Schadron G. (1997), Stereotipuri și judecată socială, în Bourhis R., Leyens J., (coord), Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, ed. Polirom, Iași

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Azzi, A. (1997), Dinamica conflictelor intergrupuri și modurile de rezolvare a conflictelor, în Bourhis, R. Y., și Leyens, J. F., (coord), Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, ed. Polirom, Iași

Andreescu G. (2002), Multiculturalismul normativ, în Poledna R., Ruegg F., Rus C, Interculturalitate. Cercetări și perspective românești, ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca

Bauman Z. (2000a), Globalizarea și efectele ei sociale, ed. Antet, București

Bauman Z. (2000b), Modernitatea lichidă, ed. Antet, București

Bădescu I., Abraham D. (1994a), Conlocuirea etnică în România. Rezultate ale cercetărilor de teren, în Sociologie românească, nr. 2-3

Bădescu I., Abraham D. (1994b), Conviețuire etnică și conflicte interetnice, în Sociologie românească, nr. 2-3

Bădescu I., Abraham D. (1994c), Fenomenul etnic între știință și ideologie, în Sociologie românească, nr. 2-3

Bourhis et al. (1997), Discriminare și relații intergrupuri, în Bourhis, R. Y., Leyens, J-F. (coord), Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, ed. Polirom, Iași

Chelcea S. (1994a), Atitudinile etnice ale românilor: “distanța socială”, în Sociologie romînească, nr. 2-3

Chelcea S. (1994b), Atitudinile etnice și măsurarea lor, în Sociologie românească, nr. 2-3s

Chelcea S., Mărginean I., Cauc I. (1998), Cercetarea sociologică. Metode și tehnici, ed. Destin, Deva

Cobianu-Băcanu M. (1998), S.O.S.-românii din Covasna și Harghita, ed. Petru Maior, Tg. Mureș

Cunningham F. (2001), Could Canada turn into Bosnia?, în Gould C. , Pasquino P. , (coord), Cultural identity and the nation-state, ed. Rowman & Littlefield Publishers, Inc

Deschamps J. C., Clémence A. (1996), Noțiunea de atribuire în psihologia socială, în Neculau A. (coord), Psihologie socială. Aspecte contemporane, ed. Polirom, Iași

Doise W., Lorenzi-Cioldi, F. (1996), Relațiile între grupuri: identitate socială și identitate personală, în Neculau A., (coord), Psihologie socială. Aspecte contemporane, ed. Polirom, iași

Etzioni A. (2002), Societatea monocromă, ed. Polirom, Iași

Gellner E. (1994), Națiune și naționalism, ed. Antet, București

Gellner E. (1998), Condițiile libertății. Societatea civilă și rivalii ei, ed. Polirom, Iași

Gellner E. (2001), Naționalismul, ed. Librom Antet, București

Giddens A. (2000), Sociologie, ed. All, București

Hessler R. M. (1992), Social research methods, St. Paul, West Publishing Company

Hogg, M., Terry D., White, K. (1995), A tale of two teories: a critical comparison of identity theory whit social identity theory, în Social Psichology Quatrtery, vol. 58

Horvath I. (1996), Relații interetnice, în Rotariu T., și Iluț P., (coord), Sociologie, ed. Mesagerul, Cluj-Napoca

Hraba J. (1994), American ethnicity, ed. T. E. Peacock Publishers Inc., Illinois

Iluț P. (2001), Sinele și cunoașterea lui, ed. Polirom, Iași

Jenkins R. (1996), Social identity, Routledge. London

Jenkins R., (2001), The limits of identity: ethnicity, conflict and politics, Sheffield Online Papers in Social Research

Mărginean I. (2000), Proiectarea cercetării sociologice, ed. Polirom, Iași

Mihu A. (2002), Antropologie culturală, ed. Dacia, Cluj-Napoca

Mugny G., Pérez J. A. (1996), Strategii de influență socială: teoria elaborării conflictului, în Neculau A., (coord), Psihologie socială. Asoecte contemporane, ed. Polirom, Iași

Mungiu A. (1999), Transilvania subiectivă, ed. Humanitas, București

Neculau A. (1998), Discursul stereotipic ca rezistență la schimbare, în Neculau A., Ferréol G., (coord), Psihosociologia schimbării, ed. Polirom, Iași

Oommen T. K. (1997), Citizenship, nationality and ethnicity, Polity Press, Cambridge

Pérrez J. A., Dasi F. (1996), Reprezentările sociale ale grupurilor minoritare, în Neculau A., (coord), Psihologie socială. Aspecte contemporane, ed. Polirom, Iași

Rotariu T., Iluț P. (2001), Ancheta sociologică și sondajul de opinie. Teorie și practică, ed. Polirom, Iași

Seca J-M. (1998), Pentru o psihologie socială a vocației minoritare, în Neculau A. Ferréol G., (coord), Psihosociologia schimbării, ed. Polirom, Iași

Severin A. (2002), Stabilitatea și sfidările multiculturalismului, în Poledna R., Ruegg F., Rus C., Interculturalitate. Cercetări și perspective românești, ed. Presa Univeritară Clujeană, Cluj Napoca

Smith A. D. (2000), The nation in history: historiographical debates about ethnicity and nationalism, ed. University Press of New England, Hanover

Smith A. D. (2002), Naționalism și modernism, ed. Epigraf, Chișinău

Yzerbit V., Schadron G. (1997), Stereotipuri și judecată socială, în Bourhis R., Leyens J., (coord), Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, ed. Polirom, Iași