Perceptia Rusiei In Societatea Romaneasca Postcomunista

C U P R I N S

ABREVIERI

INTRODUCERE

Partea I

Capitolul 1

1.STADIUL ACTUAL AL CUNOAȘTERII ÎN PROBLEMATICA CERCETATĂ. PERSPECTIVE TEORETICE ȘI PARADIGME DE CERCETARE

1.1.Constructivismul social și avantejele acestuia în abordarea temei noastre

1.1.2. Repere și abordări constructiviste ale identității

Capitolul 2

2.ASPECTE TEORETICE PRIVIND PRINCIPALELE CONCEPTELE UTILIZATE: PERCEPȚIE, REPREZENTARE, SOCIETATE

2.1. Percepția, mecanism psific complex de formare a imaginii

2.1.1. Trecerea de la percepția socială la percepția individuală. Analiza influenței factorilor sociali asupra percepției Rusiei

2.2. Rusia între percepție și reprezentare

2.2.1. Conceptul de reprezentare. Trecerea de la reprezentarea colectivă a lui Durkheim la reprezentarea socială a lui Moscovici

2.2.1.1. Cunoașterea factorilor care pot influența reprezentările. Erorile de reprezentare

2.3. Societatea contemporană. Interdependența individ – societate

2.3.1. Societatea civilă, instituțiile fundamentale ale statului și sectorul de afaceri – elemente complementare ale societății contemporane

2.3.1.1. Societatea civilă

2.3.1.2. Componenta politică (instituțiile fundamentale ale statului)

2.3.1.3.Componenta economică (sectorul de afaceri) – a treia componentă a societății

Capitolul 3

3. PERCEPȚIA RUSIEI – O ABORDARE IMAGOLOGICĂ

3.1. (Auto)imaginea Rusiei și a poporului rus

3.2. Imaginile eronate: Stereotipuri și prejudecăți

3.2.1 De unde și cu ne-am format stereotipiile despre Rusia

Partea II

Capitolul 4

4. IMAGINEA REALITĂȚII RUSEȘTI. O REFLECTARE SUBIECTIVĂ A PROPRIEI REALITĂȚI

4.1. Imaginea Rusiei în câmpul vizibilității formale

4.1.1.Percepția Rusiei în diplomația românească

4.1.2. Percepția Rusiei în mediul de afaceri românesc

4.2. Imaginea Rusiei în câmpul vizibilității distale

4.2.1. Reprezentarea Rusiei în media românească la începutul „erei Putin”

4.2.2.Reprezentarea Rusiei în literatura română postcomunistă

Capitolul 5

5.MEMORIA ISTORICĂ – MATRICE A IDENTITĂȚII INDIVIDUALE ȘI SOCIALE

5.1. Identitatea românească între tradiție și modernitate. „Cine sunt eu?”

5.2.1. Etnicitatea poporului român: „Tata – rus, mama – rusca și Ivan – moldovan“

5.2. Tradiții în politica externă a Rusiei. “Cine sunt ei?”

5.2.1. Etnicitatea poporului rus –“ideea rusă”

5.2.2. Interesul național definit prin prisma pragmatismului de mare putere

5.3. Reminiscențe istorice: România -Rusia apropieri și despărțiri

Capitolul 6

6. STUDIUL VIZÂND PERCEPȚIA ȘI REPREZENTAREA RUSIEI LA NIVELUL SONDAJULUI DE OPINIE

6.1. Chestionarul aplicat

6.1.1. Eșantionul folosit

6.2.Rezultatele obținute și interpretarea răspunsurilor

Capitolul 7

7. CONCLUZII FINALE

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

Anexa 1: Textul integral al tratatului de colaborare, bună vecinătate și prietenie cu URSS (aprilie 1991);

Anexa 2: Tabloul întâlnirilor bilaterale dintre România și Rusia (1990-2013);

Anexa 3:

Anexa 4:

Anexa 5:

Partea I

Capitolul 1

STADIUL ACTUAL AL CUNOAȘTERII ÎN PROBLEMATICA CERCETATĂ. PERSPECTIVE TEORETICE ȘI PARADIGME DE CERCETARE

Cu mintea n-o poți măsura

Nici cuvânta cu-orișice nume,

Doar una-i Rusia pe lume

Dacă ești demn, tu crede-n Ea!

(Fiodor Tucev)

Rusia continuă să stărnească atât interesul specialiștilor din domeniu, cât și al cercetătorilor în teoria relațiilor internaționale. Evoluțiile politice, economice și militare din această țară sunt acoperite pe larg în mass media și literatura de specialitate. Ar fi firesc să ne întrebăm de ce Rusia se menține în centrul atenției internaționale la mai mult de două decenii de la prăbușirea Uniunii Sovietice și de ce un studiu asupra fostei superputeri este actual în prezent?

Unul dintre răspunsurile la această întrebare ar fi, în opinia noastră, acela că Rusia “ghicitoarea înfășurată într-o enigmă, înăuntrul unui mister” – formulă a sintagmei churchiliene devenită clasică în literatura de specialitate – a fost și va fi întotdeuna un subiect alimentat de necunoaștere și nu rareori de abordări incomplete în analiza evoluției acestei țări.

În ciuda interesului sporit, chiar dacă despre Rusia au fost scrise, indubitabil, nenumărate studii, apelul la literatura de specialitate în ceea ce privește tema “Percepția Rusiei în societatea romanească postcomunistă” trebuie făcut cu precauție, asta tocmai datorită aspectului de noutate care face ca lucrarea să se încadreze nu doar în domeniul stiițelor politice. Ea poate fi considerată o întrepătrundere multidisciplinară a mai multor științe, unde componenta politică în care individul, văzut ca subiect și obiect al puterii, își modelează percepția față de Rusia în funcție de conducere și de puterea politică la un moment dat, va fi îmbinată cu o componentă psihologică, imagologică, istorică, antropologică și uneori chiar filozofică.

Tocmai din acest motiv, tema lucrăriii necesită o încadrare sistemică și coerentă menită a dezvălui și sursele care conduc la formarea percepției asupra Rusiei, fie ea negativă sau pozitivă.

În contextul deschiderii societății ruse și expunerii tot mai mari a țării la mediul internațional, este de așteptat ca politica sa externă să devină nu doar obiectul analizei experților, ci și un subiect evaluat de mai multe surse și discutat în medii diferite. În aceste condiții lansăm spre cercetare următoarea interogație:

Care sunt principalele surse de informare în ceea ce pivrește Rusia?

Ca și moduri de abordare, invocând așa-zisul “excepționalism rus”, “Percepția Rusiei în societatea românească postcomunistă” ar putea fi încadrată de mai multe perspective sociologice, toate acestea având un nucleu identitar comun: cultura care se reflectă în tot ceea ce fac oamenii, inclusiv în percepția acestora despre ceva/altceva sau altcineva.

Astfel, subiectul nostru poate fi explorat din mai multe perspective:

Perspectiva lansată de Dimitrie Gusti, conform căreia societatea se compune din unități sociale, adică din grupări de oameni legați între ei printr-o organizație activă și o interdependență sufletească. „Societatea ca atare nu e nicăieri de găsit; ea apare sub forma unor societăți bine definite – unități sociale – familii, sate, orașe, regiuni, state, națiuni". Noțiuni precum ideile, valorile, percepțiile nu pot fi atribuite statului, decât prin metaforă sau prin analogia cu ființele umane, adică prin antropomorfizare, motiv pentru care nu vom postula existența unei percepții a societății românești ca și actor unitar, rațional, ci ne vom plasa pe palierul societății ca entitate formată din grupuri de indivizi.

Perspectiva mai apropiată de noile studii – aceea a dialogului intercultural – unde perceperea și înțelegerea străinului și a contextului străin, în societatea diversității multiple, este fundamentală, ea reprezentând modul în care individul se raportează la un mediu cultural diferit de cel propriu. Fiecare cultură are un set de norme, de reguli nescrise, în funcție de care membrii acesteia își pot modela comportamentul și pot percepe lumea din jurul lor. Având în vedere aceste aspecte și pornind de la obiectul și scopul lucrării putem elabora eventuale metode de cercetare pentru a identifica și înțelege diferențele și modul de percepere a dimensiunii interculturale România-Rusia.

Perspectiva clasică și deopotrivă recentă huntingtoniană a interacțiunii (conflictuale sau dialogale) dintre culturi si civilizații. În teza sa, Samuel Hungtington argumentează că principala cauză a conflictelor în viitor vor fi diferențele de ordin cuLtural și religios. Pentru acesta, elementele culturale reprezintă nucleul identitar al unor entități istorice vaste – civilizațiile – care astăzi au ajuns adesea, în poziții de adversitate și conflict. Așadar, perspectiva hungtingtoniană poate fi o altă alternativă în care teza noastră se poate înscrie. Conform acesteia, fiecare membru al societății, prin prisma propriilor valori și viziuni culturale, în formarea percepției asupra „Celuilalt”, pierde din vedere tocmai posibilitatea că acesta este și gândește diferit datorită elementelor culturale care îl reprezintă.

Urmatoarea perspectivă în care putem încadra tema noastră este perspectiva pattern-urilor (tiparelor, modelelor) a lui Ruth Benedict a cărei analiză  acordă culturii statutul de element explicativ major în funcționarea societăților.

„O cultură […] – scrie Ruth Benedict – este un pattern mai mult sau mai puțin consistent de gândire și acțiune”. Astfel, fiecare popor are tipare culturale specifice, caracterizate ca fiind un fel de soft mental, o programare mentală profundă. Ne definim scopurile acționăm în tot ceea ce facem, aproape fără să știm, prin cultura în care am crescut.

Perspectiva profesorului William I. Thomas, care îmbinând studiul stereotipurilor și cel al reprezentărilor cu studiul schemelor sociale, precizează că dacă oamenii definesc o situație ca fiind reală, ea este percepută astfel, drept consecință a definirii ei ca reală: „atunci când oamenii consideră anumite situații reale, acestea sunt reale datorită consecințele lor”. Din prima parte a acestei teoreme se înțelege că oamenii înainte de a privi faptele într-un mod obiectiv o fac de cele mai multe ori într-un mod subiectiv, bazându-se pe experiențele lor sau pe cele transmise de la generațiile anterioare. Pentru a-și susține teorema prof. Thomas dă exemplu situația cetățenilor negri din America și percepția pe care o au albii despre ei: negrii veniți dintr-un Sud încă neindustrializat fiind excluși din sindicate ajungeau să lucreze pe bani puțini „ignorând disciplina tradițională a sindicatelor și arta convențiilor colective”. De fiecare dată când sindicaliștii albi ieșeau la proteste cerând mărirea veniturilor, angajatorul refuza să le satisfacă această pretenție întotdeauna având opțiunea de a angaja negrii în locul albilor, ceea ce-i obliga pe protestatari să renunțe la pretenții. Din acest motiv s-a ajuns ca albii să îi conisdere pe negrii drept „spărgători de greve”, în percepția acestora negrii fiind „trădători al clasei muncitoare”, sindicaliștii nedându-și seama că de fapt ei însuși au creat acești „trădători” prin excluderea lor din sindicate.

Prin urmare, în formularea percepțiilor despre alții, indivizii nu se raportează la realitate, ci la semnificațiile pe care le acordă realității. Înțelegem de aici că acțiunile umane vizează nu atât plierea pe caracteristicile unor circumstanțe obiective, cât, mai degrabă, necesitatea adaptării la reprezentările, înțelesurile și semnificațiile deja construite în legătură cu un context particular. Putem spune deci că realitatea socială este o plasă de semnificații produsă de interacțiunea socială, în care s-au prins majoritatea elementelor unui mediu de viață.

Perspectiva geopoliticii si a geoculturii, care evidențiază dinamica marilor spații și a „pan-ideilor” (perspectivele lui Carl Schmitt si Klaus Hausehofer). Atitudinea față de spațiu îmbracă uneori forma unei „mari idei spațiale” pe care Hausehofer o numea „pan-idee”. Specificul României provine din aceea că se află sub presiunea a două sau mai multe panidei a unor imperii renăscânde care îi impri mă ideea unui spațiu de confruntări ideologice și culturale. Pan-ideile se înfruntă, așadar, și pe teritoriul României, antrenând mentalul clasei politice românești până la orbire uneori. Asemenea pan-idei sunt: pan-ideea americană, pan-ideea asiatică, rusească, islamică și cea europeană. De îndată ce o pan-idee cucerește spațiul de gândire al unui segment intelectual dintr-o țară aceasta devine pivotul acelei panidei și forța ei motrice. Așa s-a întamplat cu pansovietismul ieri și tot astfel se întamplă azi, cu ideea unei Europe centrale care are adepți intelectuali în toate țările spațiului central-european. Când pe cuprinsul unei țări acționează mai multe pan-idei se crează conjunctura unor diferențe ideologice, culturale.

Perspectiva geopoliticii moștenirii unor imperii defuncte, ori de-a dreptul a moștenirilor fostului sistem ptuații reale, acestea sunt reale datorită consecințele lor”. Din prima parte a acestei teoreme se înțelege că oamenii înainte de a privi faptele într-un mod obiectiv o fac de cele mai multe ori într-un mod subiectiv, bazându-se pe experiențele lor sau pe cele transmise de la generațiile anterioare. Pentru a-și susține teorema prof. Thomas dă exemplu situația cetățenilor negri din America și percepția pe care o au albii despre ei: negrii veniți dintr-un Sud încă neindustrializat fiind excluși din sindicate ajungeau să lucreze pe bani puțini „ignorând disciplina tradițională a sindicatelor și arta convențiilor colective”. De fiecare dată când sindicaliștii albi ieșeau la proteste cerând mărirea veniturilor, angajatorul refuza să le satisfacă această pretenție întotdeauna având opțiunea de a angaja negrii în locul albilor, ceea ce-i obliga pe protestatari să renunțe la pretenții. Din acest motiv s-a ajuns ca albii să îi conisdere pe negrii drept „spărgători de greve”, în percepția acestora negrii fiind „trădători al clasei muncitoare”, sindicaliștii nedându-și seama că de fapt ei însuși au creat acești „trădători” prin excluderea lor din sindicate.

Prin urmare, în formularea percepțiilor despre alții, indivizii nu se raportează la realitate, ci la semnificațiile pe care le acordă realității. Înțelegem de aici că acțiunile umane vizează nu atât plierea pe caracteristicile unor circumstanțe obiective, cât, mai degrabă, necesitatea adaptării la reprezentările, înțelesurile și semnificațiile deja construite în legătură cu un context particular. Putem spune deci că realitatea socială este o plasă de semnificații produsă de interacțiunea socială, în care s-au prins majoritatea elementelor unui mediu de viață.

Perspectiva geopoliticii si a geoculturii, care evidențiază dinamica marilor spații și a „pan-ideilor” (perspectivele lui Carl Schmitt si Klaus Hausehofer). Atitudinea față de spațiu îmbracă uneori forma unei „mari idei spațiale” pe care Hausehofer o numea „pan-idee”. Specificul României provine din aceea că se află sub presiunea a două sau mai multe panidei a unor imperii renăscânde care îi impri mă ideea unui spațiu de confruntări ideologice și culturale. Pan-ideile se înfruntă, așadar, și pe teritoriul României, antrenând mentalul clasei politice românești până la orbire uneori. Asemenea pan-idei sunt: pan-ideea americană, pan-ideea asiatică, rusească, islamică și cea europeană. De îndată ce o pan-idee cucerește spațiul de gândire al unui segment intelectual dintr-o țară aceasta devine pivotul acelei panidei și forța ei motrice. Așa s-a întamplat cu pansovietismul ieri și tot astfel se întamplă azi, cu ideea unei Europe centrale care are adepți intelectuali în toate țările spațiului central-european. Când pe cuprinsul unei țări acționează mai multe pan-idei se crează conjunctura unor diferențe ideologice, culturale.

Perspectiva geopoliticii moștenirii unor imperii defuncte, ori de-a dreptul a moștenirilor fostului sistem politic – Rusia născută pe ruinele Imperiului Sovietic și percepută ca succesoarea istorică a Uniunii Sovietice și a Imperiului Rus. Fiind împovărați de complexitatea transformărilor și a realității, uneori confuze din Rusia, observatorii străini și nu numai, creează deseori o imagine rigidă despre această țară, ca ulterior să selecteze fapte și personalități pentru a putea sprijini această construcție uni-dimensională virtuală.

1.1.Constructivismul social și avantajele acestei viziuni în abordarea temei noastre

„Pentru a cunoaște Rusia cu adevărat,

trebuie să înțelegem felul în care ea se percepe pe sine însăși”.

(Nikolas K. Gvosdev)

Pe parcursul dezvoltării disciplinei stiințifice a relațiilor internaționale, Rusia a fost cu precădere analizată din perspectivă realistă (neo-realistă) și/s-au liberală (neo-liberală), ceea ce a avut impact asupra capacității de percepție a politicii sale externe. Odată cu prăbușirea lumii bipolare, la nivelul structurii ideatice, autoritatea celor două perspective care au dominat dezbaterea inter-paradigmatică în teoria relațiilor internaționale – neo-realismul și neo-liberalismul – a fost contestată de o nouă abordare, etichetată în literatura de specialitate drept constructivism social.

Dacă pănă acum caracterul reducționist al celor două paradigme amintite – realistă și liberală – „a restrâns imaginația teoretică în legătură cu acțiunile Rusiei și orientările acesteia în lume” acum, constructivismul social poate fi extrem de util.

Paradigma constructivistă a început să se contureze la mijlocul anilor ’80 în Statele Unite ale Americii iar termenul de “constructivism” a fost introdus pentru prima oară în sfera teoriei relațiilor internaționale de către Nicholas Onuf în 1989.

Apărut ca reacție la cele două curente din acea perioadă, neo-liberalism și neo-realism, contructivismul respinge ipoteza de bază a acestor teorii (în special a celei neo-realiste) conform cărora structura este un lucru fix. Constrctivismul postulează ideea că structurile între state sunt determinate de relațiile dintre ele, relații determinate de comportamente, comportamentele determinate la rândul lor de identitate (identitatea proprie dar și identitatea celuilalt) iar identitatea determinată de idei.

În acest sens, cadrul constructivist pornește de la premisa că mai mulți indivizi pot avea o percepție relativ asemănătoare, unitară, asupra unor situații exterioare, simboluri sau chiar asupra unor națiuni.

„Principala preocupare a constuctivismului este percepția și constiința umană și locul său în politica mondială”.

Conform constructivismului, lumea naturală devine diferită de lumea socială, adică realitatea devine diferită de ceea ce este perceput. Intrucât oamenii sunt o parte a realității pe care o observă și o explică, această încercare de explicare (sau chiar simpla observare) poate afecta percepția proprie sau percepția altora. De exemplu, chiar dacă atât Marea Britanie cât și Rusia dețin arme nucleare, în sensul material, percepția SUA este că armele nucleare ale Marii Britanii nu constituie un pericol (cel puțin în viiitorul previzibil) în timp ce cele ale Rusiei sunt percepute ca un potențial pericol.

Inspirându-se din teoria critică a științelor sociale și din studiile actuale cu privire la „cultura strategică” din perioada Războiului Rece, constructiviștii au încercat să ofere o perspectivă socio-culturală asupra politicii mondiale, care pune accent pe cultură (sub-culturi) precum și pe rolul identității în definirea interesului național și a acțiunilor de politică externă, respectiv, relaționarea dintre actor și mediu.

Preocuparea constructiviștilor pentru formarea și modificarea identității statale a Rusiei, precum și impactul acestui proces asupra politicii externe, a deschis noi orizonturi în înțelegerea fluctuațiilor cursului internațional urmat de Moscova, și implicit, a facut posibilă schimbarea unor percepții uneori eronate visavi de Rusia.

Prima încercare de a utiliza constructivismul social în cazul Rusiei a fost întreprinsă de Ilya Prizel. Făcând referire de la bun început la caracterul dialectic al relației identitate națională – politică externă, autorul consacră trei capitole problematicii ruse din perioada țaristă și sovietică, precum și redefinirii identității naționale în Rusia post-sovietică și implicațiilor pentru strategia de politică externă.

Cea de-a doua aplicare a constructivismului social este lucrarea lui Ted Hopf dedicată importanței factorilor sociali în formularea politicii externe în care autorul dezvoltă o teorie socială a identității („theory of social identity”) și alegerea acesteia în politica externă („foreign policy choice”), aplicându-le ulterior atât în cazul Uniunii sovietice în contextul erei staliniste cât și al Rusiei postsovietice.

Urmează cea de-a treia și cea mai serioasă investigație de aplicare a constructivismului social asupra politicii externe a Rusiei. Este vorba despre volumul semnat de Andrei Tsygankov, în care autorul își concentrează atenția asupra societății ruse pornind de la conceptul identității naționale și a modului în care acesta a influențat politica externă a Uniunii Sovietice în perioada Gorbaciov, precum și pe cea a Rusiei postsovietice de la Elțîn la Putin.

Așadar, luând în considerare trăsăturile particulare ale Rusiei, fără a cădea în capcana „excepționalismului rus”, constructivismul poate oferi atât o interpretare socio-culturală complexă și o abordare flexibilă cât și deschiderea de noi orizonturi în înțelegerea fluctuațiilor cursului internațional urmat de Moscova. De aceea, pentru a elimina orice ambiguitate în privința avantejelor constructivismului social, în raport cu celelalte paradigme consacrate științelor politice și relațiilor internaționale, vom face o prezentare concisă a atuurior constructiviste:

Constructivismul social aduce în prim-plan identitatea care determină politica statelor în interiorul și exteriorul țării. Datorită acestui aspect – al identității – , constructivismul ne oferă cel puțin două avantaje:

Identitatea ne permite să identificăm statele, acestea nefiind unități asemănătoare. Fiecare țară, în virtutea experienței unice de socializare în sisemul internațional pe aprcursul istoriei, reprezintă un produs unic cu proprietăți și trăsături particulare;

Identitatea readuce în prim-plan cultura, permițându-ne să identificăm aspectele de ordin cultural, politic și economic care contează în formarea idnetității statului, și, respectiv, au impact asupra acțiunilor statulu pe arena internațională.

Constructivismul social propune o abordare multi-disciplinară, fiind produsul ligvisticii sructurale, al teoriei politice post-moderne, al teoriei critice, al studiilor culturale și de media, al criticii literare și al multor altor domenii și discipline. „Departe de a pretinde exclusivitatea, constructivismul social colaborează cu și deseori recurge la alte perspective din teoria relațiilor internaționale, pentru a acoperi complexitatea fenomenului politic și astfel pentru a-și îmbogăți explicațiile.”

1.1.2. Repere și abordări constructiviste ale identității

"Îi putem descoperi pe ceilalți în noi înșine, putem înțelege că nu formăm o substanță omogenă și radical străină de tot ceea ce nu este sinele: eu este un altul."

(Tzvetan Todorov)

Identitatea s-a dovedit dintotdeuna a fi un concept ambiguu, polivalent, imposibil de circumscris unei definiții care să poată conferi durabilitate: „Identitatea este un concept analitic, ambiguu, cu multe sensuri contradictorii. Ea este fluidă, constant renegociată”.

Identitatea, individuală sau colectivă, se regăsește în studiul imaginarului și colectează informații din zone diverse: psihologie, sociologie, antropologie, filosofie, istorie, mitologie, etnologie, estetică, lingvistică, literatură, dovedindu-se un subiect care se pretează interdisciplinarității și care se înscrie în tendințele recente ale studiului mentalităților (colective).

Studiul identității se regăsește într-o varietate de modele teoretice, termenul de „identitate” având o largă întrebuințare în mai multe domenii de cercetare. Astfel, îl regăsim în antropologie, filosofie, științe politice, sociologie, etc.

Câteva exemple de definire a termenului de “identitate” în științele politice și în relațiile internaționale au fost formulate astfel:

“concepția oamenilor despre cine sunt ei, ce fel de oameni sunt ei și cum relaționează cu alții” (Hogg si Abrams 1988, 2, apud J.D. Fearon,1999, pag.4)

Identitatea “se referă la felul în care indivizii și colectivitățile se disting în relațiile lor sociale de alți indivizi și alte colectivități” (Jenkins 1996, 4, apud J.D.Fearon,1999, pag.4)

“identitatea este definită obiectiv, ca localizare într-o anumită lume și poate fi înțeleasă subiectiv, doar împreună cu acea lume…O identitate coerentă însumează toate rolurile interne variate și atitudinile.” (Berger si Luckmann 1966, 132, apud J.D.Fearon, 1999, pag.5).

Inițial, am putea spune că identitatea s-ar defini prin trăsăturile proprii, unice ale unui individ, ale unui grup, ale unei națiuni. Vorbim așadar de identitate individuală, identitate de grup, identitate națională.

Repere ale identității ar fi limba, cultura, religia, dar și respectarea obiceiurilor, tradițiilor și cutumelor specifice fiecăruia.

Adesea, identitatea este definită în opoziție cu un alt grup, diferit în exprimare și cultură. Asta pentru că este mai ușor să definești ceea ce nu ești decât ceea ce ești. „Societatea noastră nu pare capabilă să gândească valorile individuale altfel decât în opoziție cu cele colective. Niciodată în conjuncție cu acestea”. Acest mod de a gândi cadrele identitare „noi” în opoziție cu „ei” are însă și un revers ce poate conduce la demonizarea grupului diferit iar ușor-ușor acesta va fi perceput ca fiind o amenințare.

Acest raționament poate constitui o posibilă explicație pentru identitățile de grup precum regatele, imperiile, națiunile care au intrat într-o competiție ce a acumulat tensiune, eliberată apoi în episoade. Exemplu: Războiul Rece.

În acest proces de asociere și diferențiere este foarte importantă percepția.

Astfel, în exemplul de mai sus, percepția Vestului asupra Blocului răsăritean comunist era una negativă, o construcție totalitară, expansionistă, extremistă în ideologie, bloc condus de o Uniune Sovietică caricaturizată printr-un urs sălbatic și agresiv.

Percepția Estului asupra Occidentului era o mașină imperialistă condusă de consumerism, decadență și inechitate socială – „unchiul Sam”.

Dintr-o perspectivă complet obiectivă, perspectivă ce în realitate nu se poate atinge, cele două percepții pot fi considerate adevărate în același timp. În practică, trăim în subiectivism iar realitatea ne-a arătat succesul identității occidentale în fața comunismului. „Lecția care trebuie dedusă din definirea și acceptarea percepției, ca putând lua valori diferite și în același timp adevărate, este că înțelegerea corectă a percepției unui grup concurențial poate reprezenta cheia succesului în confruntare. Resorturile care construiesc percepția la nivelul unei identități naționale sunt vaste dar se pot concentra în domeniul istoric, geopolitic, social, geografic, cultural.

Având în vedere emergența multipolarității ca o nouă paradigmă a relațiilor internaționale prin apariția de provocări geopolitice și focare de conflict din partea unor state cu pretenții de hegemonizare regională este foarte important de decelat percepția și resorturile primare ce determină comportamentul acestor actori”

O altă perspectivă a identității o regăsim și în abordările realiștilor și liberalilor. Aceștia marginalizând întreaga problemă, spun că există doar o singură versiune a identității, care rezultă „din natura egoistă a statelor”. Astfel, statele se conduc în absolut toate acțiunile lor doar după propriul interes (self interest), fie interes politico-militar fie interes economic.

Pentru constructiviști, însă, identitatea reprezintă conceptul fundamental pentru înțelegerea politicii externe inclusiv a celei interne. Ei se opun acestei interpretări statice, deoarece identitatea statelor (conținutul acesteia) se transformă în timp, în funcție de contextul istoric, de evoluțiile din mediul intern și extern, precum și de sistemul complex de interacțiune cu alte state.

La nivel teoretic, identitatea este acel element care se plasează în lanțul cauzal dintre mediul intern, cel extern, interesele statelor și implicit acțiunile de politică externă.

La nivel practic, identitatea prestează funcția cognitivă crucială, determinând în primul rînd ce ești „tu” (self) și cine sunt „alții” (other). Așadar „tu” și „alții” sunt elemente indispensabile în constituirea identității.

Lumea fără identități este o lume a haosului, o lume a incertitudinii permanente și iremediabile, o lume mai periculoasă decât cea anarhică”. Identitatea, datorită funcției sale cognitive, „simplifică complexitatea” și „categorizează subiectul”, influențându-ne percepția despre lumea care ne înconjoară și stabilind anumite preferințe în acțiunile noastre față de alții.

Contrar celor afirmate de Ted Hopf care spunea că identitățile nu pot fi atribuite actorilor ca fiind cunoscute a priori ci identitățile trebuie descoperite de fiecare dată în contextul social pe care îl populează”, întâlnirea dintre Vest și Est de după 1989 a fost și este încă marcată de neînțelegeri și distorsiuni, rezultat al imaginilor gata făcute, greu de deconstruit sau abil manipulate, al așteptărilor (reciproce) frustrate, al decalajelor de standard de viață, dar și culturale, al experiențelor istorice și politice prin filtrul cărora s-a conturat într-un anume fel o frontieră care desparte pe „noi“ de „ceilalți“.

Într-un registru sociologic, Charles Tilly tratează identitățile (întotdeauna la plural) prin intermediul răspunsurilor pe care indivizii/grupurile de indivizi le dau întrebării: cine suntem noi?. Rămâne doar să aplicăm această teorie în cazul Rusiei.

Așadar, doar cu ajutorul identității, raportându-ne la „noi”, putem aprecia cine sunt „alții”.

Așadar, cum ne definim noi azi, sub aspectul identității naționale?

Revelatoare pentru răspuns, invocăm o interogație retorică: S-a schimbat imaginea de sine a noastră ca popor sau moștenim încă ecourile identitare ale perioadei interbelice mistificate de comunism?

Capitolul 2

ASPECTE TEORETICE PRIVIND PRINCIPALELE CONCEPTE UTILIZATE:

PERCEPȚIE, REPREZENTARE, SOCIETATE

Schimbările politice și ideologice de după 1989 au generat transformări la nivelul mentalităților în întreaga Europă și, fără îndoială, și în România. De-a lungul multor secole, Rusia a fost prezentă în istoria și în viața românilor ca un stat vecin, uneori prieten, dar de cele mai multe ori agresiv și cu tendințe expansioniste, iar „tema rusă” a existat permanent în mentalul colectiv din spațiul românesc.

La o primă privire asupra titlului tezei – „Percepția Rusiei în societatea românească postcomunistă” – se poate observa o orientare către o arie de studiu care se restrânge în jurul a două concepte pricipale ce transcend limitările disciplinare clasice:

”percepția” – în cazul de față percepția Rusiei – concept ce vizează deopotrivă psihologia, imagologia, filosofia, etc.

”societatea” – în cazul de față societatea românească – care presupune preponderent o abordare sociologică, antropologică, istorică, etnografică/etnologică, și nu în ultimul rând, filosofia culturii și a valorilor.

Asocierea celor două concepte în limitele unui teritoriu dinamic – cel al științelor politice – aduce în discuție două trăsături definitorii ale acestui demers sființific: interdisciplinaritate și actualitate.

Deși titlul lucrării se referă la percepție nu putem aborda tema propusă fără a supune atenției și concepul de reprezentare, analizând, totodată și reprezentarea Rusiei în actuala societate românească.

Utilitatea unei astfel de abordări este foarte importantă din trei motive:

Pentru a evoca trecutul, omul se servește de reprezentare, prin intermediul căreia își exprimă experiența;

Analiza într-o dublă ipostază – percepție și reprezentare – a temei noastre va permite ca rezultatele finale să se sintetizeze nu doar la aprecieri de ansamblu în termeni de «percepție pozitivă» sau «percepție negativă» ci, pe baza cercetărilor obținute, ca urmare a unor reprezentări, vom putea contura atât un portret al rusului cât și o imagine a Rusiei;

Atât portretul rusului cât și imaginea societății ruse pot constitui un posibil punct de plecare pentru cercetări ulterioare.

Așadar, în acest context, obiectul cercetării noastre va fi indisolubil legat de conceptul reprezentărilor sociale.

Dacă între percepție și imagine putem considera existența unei relații de juxtapunere, cu totul altfel se pune problema între percepție și reprezentare.

Chiar dacă reprezentările se formează în urma percepțiilor, unii teoreticieni recunosc că termenul "percepție" în sensul sau actual, se întrepătrunde cu acela de „reprezentare”.

Astfel, sub aspectul conținutului reprezentarea se aseamănă cu percepția dar ea reflectă însușiri concret intuitive, figurative, schematice, relevante și semnificative. Reprezentarea este mai săracă în conținut, întrucât reține doar însușirile caracteristice și relevante, sunt reprezentate însușirile principale și sunt omise cele de detaliu. Conținutul informațional al reprezentării are o importanță majoră, deoarece valorifică experiența perceptivă.

Percepția este legată de concret (acum-aici), de aceea ne informează asupra prezentului, dar omul vrea să evoce și experiențele trecutului, pentru a le folosi în cunoaștere. Pentru aceasta, el se folosește de reprezentările mentale, prin intermediul cărora își reactualizează experiența din trecut, chiar dacă în prezent obiectul lipsește, el a fost în trecut perceput, a acționat asupra organelor de simț și a lăsat impresia, imaginea mentală care reactualizată, permite evocarea trecutului (memorie).

Așadar, în condițiile în care percepțiile sunt imagini primare, care apar si se mențin atata timp cât există o acțiune directă a unui stimul asupra unor analizatori, reprezentările ca imagini secundare, apar și se mențin în absența receptării directe a obiectului reprezentat de către analizatori. Pentru ca acest lucru să fie posibil, este necesar însă ca subiectul să fi avut o experiență perceptivă directă fie cu acel obiect, fie cu obiecte similare.

Reprezentările sunt imagini intuitive ale obiectelor și fenomenelor care apar în absența acestora. Ele se formează, în special, pe baza percepțiilor.

A sublinia relatiile de similaritate si de competitivitate dintre percepție și reprezentare este, fără îndoială, extrem de util, dar și foarte dificil întrucât am putea pierde din vedere tocmai specificul psihologic al acestor procese cognitive.

Cu toate acestea însă, într-o formă extrem de generală, mai întâi vom încerca clarificarea și delimitare acestor concepte: percepție și reprezentare, urmând apoi să ne axăm conceptual pe „societate” și importanța memorie colective în reprezentarea Rusiei în societatea românească postcomunistă.

2.1.Percepția, mecanism psihic complex de formare a imaginii

“Toată cunoașterea noastră iși are originea în percepțiile noastre.”

(Leonardo da Vinci)

Percepția ocupă locul central în cadrul mecanismelor psihice informațional-operaționale de prelucrare primară a informațiilor. Ea este proprietatea psihicului și este extrem de importantă pentru întreaga cunoaștere umană.

Cercetată mai întâi, nu ca o problemă de sine stătătoare, distinctă, ci în cadrul alteia mai largi si anume a problematicii învățării, abordată multă vreme la nivel intrauman, ipostaziată de unele curente și orientări psihologice, minimalizată sau chiar negată de altele, percepția si-a câstigat cu greu un statut propriu în psihologie.

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, percepția reprezintă un „proces psihic prin care obiectele și fenomenele din lumea obiectivă care acționează nemijlocit asupra organelor de simț sunt reflectate în totalitatea însușirilor lor, ca un întreg unitar” percepția fiind „o imagine rezultară în urma acestei reflectări.”

O definiție a percepției ne prezintă și Ursula Șchiopu în Dicționarul de psihologie. Explicând noțiunea, aceasta spune că percepția este: “procesul (mental) activ implicat în adaptarea curentă, prin care se reflectă obiecte, fenomene, ființe și persoane în pozițiile, mișcările și totalitata însușirilor lor. (…) Percepția posedă o capacitate analitică de cunoaștere și recunoaștere diferențiatoare și comparativ, o dimensiune impresivă (afectivă, latentă și subietică) și repere de identificare a potențialelor însușiri a ceea ce se percepe”.

Din perspectiva lui Mielu Zlate, percepția este definită ca „reflectare subiectivă nemijlocită, în formă de imagine a obiectelor și fenomenelor externe, ce acționează în momentul dat, asupra noastră, prin ansamblul însușirilor și componentelor lor”. Ceea ce trebuie subliniat aici este fapul că percepțiile apar și se mențin atâta timp cât există o acțiune directă a unui stimul asupra unor analizatori.

Recurgem la percepții, ca mecanism psihic de prelucrare aprofundată a obiectelor luate în întreguri distincte, ca structuri în spațiu și timp, ceea ce reprezintă o mare valoare adaptativă.

Percepția realității este foarte diferită de la om la om. Doi sau mai mulți oameni pot percepe același lucru și pot percepe aceleași lucruri -total diferit. In funcție de cunostințele lor și de experiența de viață, fiecare va da alt sens și altă semnificație unor evenimente, cuvinte, atitudini sau comportamente ale altor oameni.

Un exemplu, în acest sens, sunt percepțiile diferite ale oamenilor asupra comunismului. Alegem acest exemplu tocmai pentru legatura tangențială pe care comunismul o are cu tema noastră.

Așadar, conform unui sondaj realizat în urmă cu 2 ani (2011) de către TNS-CSOP- una dintre principalele agenții de cercetare de pe piață – trecutul comunism era văzut pozitiv, comparativ cu prezentul. Jumătate din cei chestionați afirmau că înainte de decembrie 1989 era mai bine în România, în vreme ce doar 23% considerau că era mai rău iar 14% considerau că era la fel. Motivele principale pentru care respondenții au afirmat că era mai bine sunt: existența locurilor de muncă (62%), nivelul de trai (26%) și deținerea unei locuințe de către cei mai mulți dintre oameni (19%).
„Posibilele explicații de pozitivare a regimului comunist sunt legate de experiența personală față de respectiva perioadă, numărul de ani trăiți în comunism, și de caracteristicile perioadei (dacă au trăit doar comunismul anilor ’80, caracterizat prin accentuarea penuriei, a îngrădirii libertăților etc.).”

Percepția realității diferă în funcție de cultură, obiceiuri și tradiții. Fiecare națiune se caracterizează prin valori culturale, obiceiuri, tradiții, simboluri specifice. Ele provin din istoria și evoluția fiecărui popor și sunt foarte importante în identitatea acelei națiuni. Atunci când diferențele de cultură sunt mari, apar și variații de percepție de la o societate la alta.

Prin urmare, oamenii se comportă într-un anumit fel, pentru că astfel percep ei lumea iar aceste elemente perceptive au fost învățate ca o parte a experienței lor culturale, care este diferită. Astfel, nu vedem lumea asa cum este ea, ci o percepem raportându-ne la noi, la cultura și obiceiurile proprii.

Atunci când oamenii din culturi diferite își formeză percepții – direct sau indirect – unii despre ceilalți, ei apelează în mod inconștient la elementele culturii lor. Diferențele dintre aceste elemente specifice și necunoașterea lor sau neacceptarea lor, duc cel mai adesesea la formarea unor percepții eronate. Așa se formează anumite prejudecați despre celelalte nationalități: „scoțian zgârcit”, „francez iubăreț”, „rus bețiv”, etc.

Privite din exterior anumite datini și tradiții pot părea stranii, însă analizate în contextul potrivit, au logică. În acord cu acest fapt, prezenta lucrare se dorește a fi și un instrument analitic și o bază teoretică a modului în care ar trebui să ințelegem complexul elementelor tradiționale precum și a celor novatoare în politica externă a Rusiei.

Așadar, vom prezenta cadrul politicii externe a Rusiei, de la ritualismul bizantin, prin imperialismul țarist și totalitarismul sovietic, la megapersonificarea prezidențială a lui Putin.

Percepția realității diferă de la o perioadă de timp la alta. O persoană poate percepe realitatea într-un fel într-o anumită perioadă și altfel în altă perioadă. Această diferență se produce datorită raportării percepției la eventuale evenimente ce au avut loc în perioada respectivă. Mai mult decat atât, aceeași persoană în momente diferite poate vedea același eveniment în moduri diferite. Evident că realitatea nu s-a schimbat, ci el o vede diferit.

Astfel, dacă în urmă cu un an, (2012) un studiu similar celui exemplificat mai sus arăta că 12% dintre cetățenii României considerau comunismul o idee bună bine aplicată, 41%, o idee bună prost aplicată și 34% îl considerau o idee proastă, în prezent 14% îl consideră o idee bună bine aplicată, 47%, o idee bună prost aplicată și 27% o idee proastă. Însumând, observăm că 61% din cetățeni consideră în prezent comunismul drept o idee bună, față de 53% în urmă cu 4 ani. (pentru indicatorii folosiți în exemplele de mai sus, a se vedea sondajele de opinie relizate de CSOP, în anii 2011, 2012, 2013).

Asadar, în acord cu tema noastră suntem convinși că percepția pozitivă sau negativă asupra Rusiei va crea o serie de modificări atât la nivelul perceptual al societății, în general, cât și la nivel individual. Asta deoarece o anumită persoană poate avea o percepție modificată despre Rusia în anul 2012, dacă va face asociere cu cazul diplomatului rus, care în septembrie 2012 a accidentat o tânără pe trecerea de pietoni.

Acestă modaliate de formare a percepției – prin asocierea cu orice alt aspect sau situație (negativă sau pozitivă) – într-o abordare psihologică este cunoscută ca fiind efectul de halo sau eroarea halo.  S-a demonstrat că atunci când suntem confruntați mai întâi cu o informație pozitivă despre cineva, există o tendință de interpretare a informațiilor subsecvente în sens pozitiv (halo pozitiv) și invers, confruntarea inițială cu o informație negativă ne va “colora percepția” informației subsecvente în sensul evaluării negative (halo negativ).

Percepția realității este în contrapondere cu percepția pe care o avem despre sine (autopercepția). Esistă un echilibru între cum se vede un popor pe el însăși (auto-percepția/autoimaginea) și cum îl văd/percep alte popoare (heteroimaginea/hetero-percepția).

În acest context, „pentru a cunoaște Rusia cu adevărat, trebuie să înțelegem felul în care ea se percepe pe sine însăși”.

Autoimaginea cea mai reprezentativă pentru poporul rus este cristalizată în jurnalul de scriitor al lui Dostoievski, autor care a intuit evoluția raporturilor dintre Rusia și popoarele din imediata vecinătate: „După eliberare, popoarele slave de la sudul Dunării își vor începe noua viață tocmai prin a solicita Europei (…) garanția și protectoratul libertății lor, chiar dacă în concertul statelor Europei va figura și Rusia, o vor face anume pentru a se elibera de Rusia”.

Dostoievski atrăgea de altfel atenția că "specificul rusesc nu poate fi receptat de către Europa", de unde și "îndelunga și trista izolare în familia popoarelor europene" și inevitabilele erori de înțelegere. 

Percepția realității este în contrapondere cu distanța geografică. Cu cât distanța este mai mare cu atât pecepția este mai bună, lipsită fiind de conflictele legate de vecinătate.

Cu cât o persoană care își formează o percepție, despre o țară sau un popor se află mai la distanță de acesta, cu atât viziunea acesteia va fi mai difuză și mai confuză. În schimb această percepție va fi mult mai pozitivă. Imaginea difuză și confuză se explică prin ignoranța celui care percepe deoarece el exprimă o anumită bunăvoință față de un popor îndepărtat care nu reprezintă o amenințare sau un pericol la adresa existenței sale. De asemenea imaginea despre ceva foarte îndepărtat este puternic influențată de fantezia celui care percepe „cunoștințele, de regulă aproximative despre originile, vârstele, înfățișările, obiceiurile și limbile neamurilor străine se înfățișează fără discernământ și rezerve, pur și simplu după bunul plac și cu o mare doză nedisimulată de orgoliu și mândrie”.

Cu totul altfel se pune problema în cazul percepțiilor reciproce a unor popoare învecinate sau din același spațiu fizico-geografic continental sau zonal. Raporturile dintre aceste țări sunt rareori raporturi de prietenie sau bună vecinătate. De obicei asemenea popoare au relații tensionate, determinate de interesele centrelor de putere ce se pot manifesta în diferite etape ale istoriei.,,Această încordare continuă de ordin politico-militar condiționează

o imagine reciprocă negativă care corespunde mentalului colectiv predominant la vecinii respectivi”. Așadar, percepția și imaginea acestor popoare va fi predominant negativă și intolerantă. Ea se explică prin deosebiri importante în privința originii, limbii, obiceiurilor și moravurilor ce se manifestă la popoarele respective. „De aici și până la demonizarea unor întregi populații nu este decât un singur pas”.

2.2.1.Trecerea de la percepția socială la percepția individuală. Principali factori de influență asupra percepției Rusiei

„Dintre toate iluziile, cea mai periculoasă constă în a gândi că nu există decât o

singură realitate”

(Paul Watzlawick)

De obicei, în cercetările psihosociologice se vorbește foarte adesea despre o percepție socială, făcându-se referire la percepția întregii societăți, care este diferită de percepția individuală a fiecărui membru al societății. Această deosebire ce se obișnuiește a se face între percepția individuală și percepția socială sau națională este o chestiune care trebuie lămurită în cercetarea noastră. De aceea, încă de la început vom analiza pe ce se întemeiază această deosebire, ce legătură poate fi între percepția indivizilor și cea a societății sau a națiunii.

În înțelesul propriu al cuvântului când vorbim de percepție ne gândim la o formă de reflectare nemijlocită în conștiința omului a realității obiective. Putem spune deci, fără echivoc, că la un individ, la un om, percepția este, fără îndoială, substratul unei consțiințe. Conștiința fiind legată de o coplexiune de organe fiziologice, nervoase, cerebrale.

Dar societatea? Are ea conștință? Este ea un complex fiziologic? Ar fi absurd să o afirmăm. Cel mult o putem concepe ca fiind o simplă metaforă, asta deoarece, în afară de conștiința și eul individului, nu există o conștiință socială. Și nici o percepție a societății. Ea se identifică cu percepția fiecărui individ în parte ce aparține unei anumite societăți așa cum „conștiința națională se identifică, se confundă cu conștiința aproape a fiecărui individ în parte ce aparține națiunei respective și mai ales cu a unor persoane devenite mari personalități istorice”.

Cu alte cuvinte nu există o percepție socială și numai percepții individuale, așa cum nu există conștiință socială ci numai conștiințe individuale.

Dacă nu există o percepție socială și numai percepții individuale, totuși acestea din urmă sunt produsul unor conexiuni de împrejurări, factori și condiții în cea mai mare parte sociale. “Mai mult decât un simplu fenomen senzorial, percepția este o conduită psihologică mai complexă, care se raportează la un cadru de referință particular, elaborat în limitele experienței noastre personale și sociale”.

La rândul său, factorul social trebuie desfăcut și considerat sub diferitele lui aspecte: el cuprinde desfășurarea istorică, condițiile istorice de vecinătate și luptele cu popore vecine, instituțiile sociale, densitatea socială, adică gradul în care membrii societății au raporturi repetate, multiple și variate între ei și socializează unii cu alții în multe și diferite sau puține și statornice împrejurări. Heterogenitatea sa omogenitatea membrilor societății între ei, încă sunt elemente de luat în seamă. Cu alte cuvinte, aceste aspecte pot influența formarea percepției indivizilor în cadrul unei societății.

Dar, pe lângă elementul social precompănitor, în formarea percepției individule, știința psihologiei sociale mai distinge și alte elemente determinante, de pildă, configurația geografică, condițiile economice. Chiar și clima poate influența, de multe ori, formarea percepției individuale în cadrul societății.

Nu în ultimul rând percepția, ca orice proces psihic individual, se naște, se dezvoltă și se manifestă pe fondul și în contextul unor influențe socio-culturale sistematice. Acestea pot fi memoria socială, sau mentalul colectiv dar și diferențele culturale și etnice pentru că percepem ceea ce suntem pregătiți să percepem raportându-ne la o situație, în spiritul culturii căreia îi aparținem. “Nu vedem lumea asa cum este ea, vedem lumea așa cum suntem noi”.

Toți specialiștii recunosc că, în fapt, percepția individului nu se poate explica, decât prin cunoașterea sistemului de factori ce acționează în strânsă legătură și intercondiționare reciprocă, dar modul în care acționează și mai ales locul și rolul pe care aceștia îl au în influențarea percepției sunt privite în mod diferit și de aceea întâlnim în literatura de specialitate diferite clasificări ale acestora. În contextul temei noastre, acești factori pot fi:

factori culturali:cultura și subcultura

Ca ansamblu de norme, valori materiale și morale, convingeri, atitudini și obiceiuri create în timp și pe care le posedă în comun membrii societății, cultura are un impact puternic și în formarea percepției asupra Rusiei.

UNESCO definește cultura ca reprezentând, în sensul cel mai larg, ansamblul trăsăturilor distinctive, spirituale și materiale, intelectuale și afective, ce caracterizează o societate sau un grup social. Și nu doar atât.

În condițiile în care cultura înglobează și „artele și literatura de orice fel”, fără îndoială că aceasta, prin scrierile unor autori români influențează formarea percepției Rusiei în societatea românească, Rusia fiind prezentă atât în manualele școlare și în textele scriitorilor care au călătorit în aceasta țără cât și în romane precum „Rusoaica” a lui Gib I. Mihăescu în care valoarea, din punctul de vedere al cercetării noastre, constă nu atât în expresie, în episoade, în tehnică, ci în ideea unică ce ni se transmite sub forma unei sugestii. Nu ne interesează, așadar,peripețiile locotenentului Ragaiac ci obsesia tipului de femeie ireală, de „rusoaică”, mândră, de o logică a sentimentului vecină cu sublimul, în stare să fugă în noaptea nunții numai din capriciu, „pentru a experimenta sufletul rus”. În contrast cu rusoaica, ne putem forma și o imagine a barbatului rus, molatec, milog, iertător, stimat de femeie pentru sufletul lui.

Astfel, dacă literatura română evocă aspecte negative, în ceea ce privește Rusia și poporul rus, există motive de a presupune, cel puțin la nivel de ipoteză că percepția societății noastre despre această țară, va fi în mare parte negativă. Asta și datorită simbiozei ce se creează cu autorul respectiv: „ajungeam să mă identific cu el (câte-un autor-n.n.) și să cred că numai vorbele pe care el le-a rostit doar odată exprimă adevărul fundamental al lumii pe când tot restul e vorbăraie goală.”

În general, individul își însușește treptat un set de valori, preferințe și comportamente specifice societății în care trăiește, dar care se pot modifica continuu. Elementele definitorii ale culturii sunt întărite de sistemele educaționale și juridice, dar și de instituțiile sociale.

În cadrul cercetării noastre o poziție diferită în ceea ce privește percepția asupra Rusiei o pot genera grupurile sociale formate din rușii lipoveni. Deși aceștia nu pot influența percepția societății românești referitoare la Rusia, cel puțin ipotetic putem presupune, momentan sub rezerva exemplului, că percepția a cel puțin 7% din locuitorii județului Tulcea va fi bună, raportându-ne la datele statistice furnizate de INS în urma recensamântului din 2010, și ținând cont de atașamentul acestora față de Rusia care primează înaintea tuturor altor aspecte.

factori sociali: grupuri de referință

Grupurile de referință sunt grupările actuale sau imaginare care pot influența percepția individului acesta, considerând grupul un punct de reper, un standard în procesul de formare a opiniilor și atitudinilor sale. Influența exercitată provine pe de o parte de la credibilitatea informației și pe de altă parte de la supunerea la normele grupului.

Un individ care aparține unui grup chiar dacă el, personal, poate avea o percepție diferită, comparativ cu ceilalți membrii ai grupului, referitoare la Rusia, nu si-o expune verbal, datorită temerii de a nu fi izolat sau chiar exclus din grup. Astfel, implicit apare acea „mentalitate de turmă” reprezentată prin tendinta de adoptare a opiniile, percepțiile și comportamentului majoritatii.

Această mentalitate apare la indivizii care nu au o bază solidă în ceea ce privește problematica rusă. Nefiind siguri pe ei, ușor influențabili aceștia își vor modela propria percepție și își vor stabili bazele fundamentale pe argumentele societății din jur (grupului de referință).

O poziție și un rol privilegiat în grup le are liderul, care prin calitățile sale, calități recunoscute de către ceilalți, transmite informații și își manifestă propria percepție referitoare la Rusia, aceasta ulterior fiind preluată și de ceilalți membrii ca aparținându-le..

Un alt aspect ce ține de apartenența la grup, și de care vom ține cont în administrarea viitoarelor chestionare, în ceea ce privește percepția Rusiei, este apariția fenomenului de dezindividualizare, un „proces ipotetic complex în care o serie de condiții sociale duc la schimbări în percepția eului și al altora și la comportamente alminteri reprimate.”

Cu cât grupul va fi mai mare, cu atât respondenții vor fi mai dezinhibați în răspunsurile furnizate. Asta datorită faptului că, sub protecția anonimatului, aceștia vor avea senzația că indiferent de răspunsurile date nu vor putea fi identificați.

3. factori educaționali:învățare (experiență).

Învățarea reflectă o schimbare observabilă sau inobservabilă în percepția unui individ datorită acumulării experienței. Cu cât cunoaștem și învățăm mai mult despre problematica rusă cu atât percepția noastră va fi mai aproape de realitate. Astfel, acțiunile cu efecte educative sunt de o diversitate mult mai mare decât totalitatea demersurilor întreprinse în școală, explicit destinate unor scopuri formative.

Influențe educative de necontestat are și mediul social extrașcolar. Prin urmare, educația este un produs al întregului sistem social, recunoscut fiind faptul că, într-o parte consistentă, procesul de instrucție se desfășoară în afara școlii, sub influența diverșilor alți factori capabil să contribuie la formarea omului și la integrarea lui socială, de exemplu familia sau informațiile dobândite prin mass-media sau internet.

4. mass-media

Mass-media poate fi privită din mai multe perspective. Unii ar spune că este un factor social, alții un factor cultural sau educațional, alții un factor de manipulare a opiniei publice. În una din cărțile sale, Ion Cerghit, făcând referire la acest subiect spunea „…mass-media formează al patrulea mediu constant de viață al copilului, alături de cel familial, de cel școlar și de anturajul obișnuit de relații.”

Oricum am privi, mass-media este un factor care poate influența percepția individului. Mijloacele de informare – presă scrisă, televiziune, cinematografie, internet – pot avea un impact pozitiv sau negativ asupra individului, acest lucru depinzând însă de alegerea lui. Cu cât se deține mai mult control asupra informației primită, cu atât impactul mass-mediei va fi mai puțin negativ.

Așadar, condițiile istorice, instituțiile și tradițiile sociale, grupurile de referință, procesul educațional și nu în ultimul rând mass-media sunt factori determinanți în formarea percepției societății românești asupra Rusiei. Întinderea numerică a societății, statornicia și temeinicia ei, a instituțiilor care organizează viața socială, aceștia sunt factori care determină caracterul și inteligența unui popor. Mentalitatea și caracterul unui popor sunt un produs exclusiv istoric și social. Numai acele popoare au avut și au un caracter determinanat și o mentalitate definită, care au avut o lungă dezvoltare istorică și au ajuns să se cristalizeze într-o societate statornică, consistentă și regulată. Regularitatea și consistența structurii sociale determină consistența și regularitatea liniilor caracterului și inteligenței poporului care formează acea societate. Dimpotrivă, popoarele care n-au istorie, sau care au una neclară, recentă ori sporadică și n-au ajuns să constituie o societate definită, regulată și consistentă, ci una anarhică, haotică și insconsistentă vor înfățisa observației o conștiință și o percepție deopotrivă nedefinită, inconsistentă, anarhică și haotică.

În contextul cercetării noastre ar fi interesant de răspuns la întrebarea: Oare românii care trăiesc de ani mulți în străinătate si nu dispun de aceeași experiență a spațiului, ar percepe Rusia la fel cum o percep oamenii de aici?

2.2. Rusia între percepție și reprezentare socială

„Există un singur mod de a înțelege oamenii, anume a nu ne grăbi să-i judecăm, ci de a trăi în preajma lor, a-i lăsa să se explice, să se dezvăluie zi de zi să se zugrăvească ei

înșiși în noi”

(Charles Sainte Beuve)

Percepția Rusiei în societatea românească postcomunistă, proces reprezentațional cu toate componentele sale – percepție individuală, categorizare, valorizare și acceptare sau respingere – va fi indisolubil legat și de conceptul de reprezentare socială.

Reprezentarea este „forma oricãrei experiențe posibile și imaginabile…“, ea nu se raportează la o percepție imediată, la un segment de realitate, ci la o structură imaginară, construită în timp, simbolizând modul de exprimare a realității, propriu unui individ sau unui grup.

„Lumea este reprezentarea mea”, spunea Shopenhauer, în cartea sa „Lumea ca voință și reprezentare”, aceasta fiind de fapt presupoziția fundamentală a întregii filosofii moderne. Înscriindu-ne pe același palier și în aceeași dimensiune filosofică, putem afirma : „Nimic mai adevărat”. Firește, această afirmație este valabilă atât despre trecut cât și despre prezent. Tot ce aparține și poate aparține lumii este inevitabil dependent de această condiționare datorată obiectului care există doar pentru subiect. Inclusiv âRusia.

Totuși, există dezavantajul ca în cazul Rusia, prin instrumente de sorginte culturală – narațiuni, documente scrise, etc. – unele percepții distorsionate (individuale sau colective) să fie reactualizate ca și „versiuni ale realității”.

Așadar, indiferent de adevărul existent la un moment dat, indiferent de modul de abordare, „Rusia este și va fi, reprezentarea fiecăruia”. Fiecare individ o va percepe într-un fel propriu și fiecare individ va avea propria lui reprezentare. Din acest motiv er fi bine să putem 98â’îspune că ar trebui să ne dispensăm de reprezentări și să lucrăm doar cu realitatea. Dar aceasta ar fi cea mai utopică afirmașie. Realitatea este mult prea complexă ca să fie înțeleasă de orice minte dată. Reprezentările creează imaginile și ele sunt ca niște hărți care ne ghidează printr-o junglă de complexități uimitoare… Imaginea este modul nostru de a percepe

cum funcționează lumea… Există tot atâtea imagini câte ființe umane, dacă nu mai multe și

mai multe imagini pot corespunde unui fapt dat.

Totuși, există dezavantajul ca în cazul Rusia, prin instrumente de sorginte culturală – narațiuni, documente scrise, etc. – unele percepții distorsionate (individuale sau colective) să fie reactualizate ca și „versiuni ale realității”.

2.2.1. Conceptul de reprezentare. Trecerea de la reprezentarea colectivă a lui Durkheim la reprezentarea socială a lui Moscovici

„Fie ca urile să amorțească! Dar trebuie

să rămână amintirile, pentru ca atâtea

nenorociri, atâtea suferințe să nu fie niciodată

pierdute pentru experiența oamenilor!”

(Jules Michelet)

În relațiile cu alții sau în propriile acțiuni, oamenii nu reacționează conform unor input-uri care vin din mediu ci în funcție de imaginea pe care o au despre realitate. Aceste imagini, formate atât pe baza informațiilor furnizate de percepție cât și pe baza experiențele anterioare (indviduale sau sociale) au primit numele de reprezentări sociale.

Deși realitatea acestora este ușor sesizabilă, definirea lor este dificilă, acest fapt fiind reliefat chiar de către cel care le-a impus în psihologie: „dacă realitatea reprezentărilor sociale este ușor de sesizat, conceptul nu este la fel. Există numeroase rațiuni pentru aceasta. Rațiuni istorice, în mare parte, de aceea trebuie să lăsăm istoricilor grija să le descopere. Rațiunile non-istorice se reduc toate la una singură: (…) încruțișarea unei întregi serii de concepte sociologice și a unei serii de concepte psihologice. La această răscruce trebuie să ne situăm noi. Demersul are, fără îndoială, ceva pedant, dar nu vedem nici un altul pentru a degaja un asemenea concept de trecutul său glorios, pentru a-l reactualiza și pentru a-i înțelege specificitatea”

Așadar, orice realitate cu care ne confruntăm o stocăm în memorie, reprezentând-o. “Numim reprezentare ansamblul organizat de atitudini și opinii pe care un individ sau un grup le eloborează în legătură cu un anumit obiect, fenomen, etc. Individul nu reacționează la realitate așa cum este ea, și așa cum și-o reprezintă. Astfel reprezentarea va juca un fel de filtru interpretativ, cu alte cuvinte individul va interpreta, va decoda situația și comportamentul partenerului în funcție de modul în care î-și reprezintă el situația”.

Interesul psihologiei sociale pentru studiul reprezentărilor sociale este relativ recent. Debutul, consemnează majoritatea autorilor, a fost fixat în 1961, odată cu publicarea volumului lui Serge Moscovici, “La psychanalyse, son image et son public”. Aici apare pentru prima dată conceptul de reprezentare socială ca o reactualizare a noțiunii de “reprezentarea colectivă” propusă în 1898 de Emile Durkheim. Dacă până atunci reprezentarea era privită ca o derivată individuală a percepției, din 1961, aceasta devine “reprezentare socială”. Moscovici, reevaluând conceptul durkheimian de reprezentare colectivă și atașându-i noi înțelesuri și clarificări. Astfel, în acceptiunea sa, reprezentările sociale se caracterizează prim transformare, mișcare și evoluție.

În România, teoria reprezentărilor sociale a pătruns după 1990 odată cu liberalizarea accesului la informația științifică ocidentală și cu publicarea celor două manuale de psihologie socială ale lui A. Neculau (1996, 2004, Iași). Nu se poate vorbi despre o sigură definiție a reprezentării sociale și nici despre una general acceptată de cercetărori, motiv pentru care în teza noastră vom apela în mare parte la definițile date de Moscovici.

Reprezentările sociale derivă din credințe religioase, practici culturale, ritualuri, din imaginarul cotidian. Ele au în compoziție unele „zone obscure" ale vieții cotidiene, se sprijină pe „mărturii" ale subiectului, pe considerațiile și interpretările acestuia, dar apelează și la norme, reguli, stiluri împărtășite de o populație, valori ce reglează relațiile interpersonale. “Reprezentările sociale constituie o organizare psihologică și o formă de conștiință a societății contemporane, fără să se reducă însă la una din aceste realități. Ele sunt proprii unei anumite societăți, unei anumite culturi”.

Deși reprezentările sociale se interferează în parte cu opiniile și atitudinile, ele nu sunt atât de direcționate ca acestea. Spre deosebire de opinii, care construiesc un răspuns manifest, verbalizat, observabil și susceptibil de măsurare, și de atitudini, care stabilesc o relație între stimuli și răspunsuri, răspunsul fiind cuantificabil prin timpul de reacție, reprezentările sociale basculează între percepție și social, mediază între cognitiv și afectiv, ezită între exactitudine și aproximație, cochetează cu științificul, dar și cu imaginarul. Ele reconstruiesc realul, „atingând" simultan stimulul și răspunsul, accentuând “aici” în aceeași măsură în care modelează “acolo”.

Deși studiile realizate în ultimul timp, în special de psihosociologii francezi, în domeniul reprezentărilor sociale, ne îndreptățesc să plasam această disciplină științifică în spațiul psihologiei sociale, „este eronat să spunem că reprezentările sociale sunt reprezentări cognitive" afirmă Moscovici. Acest tip de afirmație ar putea să restrângă aria de cuprindere conceptuală a acestora. Nu înseamnă că reprezentările nu sunt și cognitive. Dar nu sunt doar producții sau mecanisme cognitive. Funcționarea lor, care, de principiu, se susține din exterior și din interior, în același timp, integrând socialul, le-a atras calificarea de “construcții socio-cognitive”.

Psihologul francez de origine română vede în reprezentările sociale una din căile de apropiere a realității, căreia îi conferă, în plus, un sens, trimițându-ne totodată către caracterul simbolic al acestora, considerat a fi unul dintre elementele specifice reprezentărilor sociale: „a reprezenta un obiect înseamnă a-i conferi, în același timp, statutul de semn, a-l cunoaște făcându-l să semnifice.” Dacă ar fi să facem o reprezentare a reprezentării, aceasta s-ar asemăna cu o monedă cu două fațete: aceea a imaginii și a ceea a semnificației, care își corespund reciproc. Cele două fațete fac să corespundă fiecărei imagini un sens, și fiecărui sens o imagine.

Așadar, reprezentările sociale sunt transmise, „inoculate" ele sunt produsul unei întregi serii de elaborări, prelucrări și schimbări la care au participat generații succesive.

Privite ca niște procese de mediare între concept și percepție, reprezentările realizează transferul dinspre interior spre exterior, de la un spațiu depărtat la unul apropiat. Rezultatul final se transpune în semnificație și imagine.

Formate în urma percepțiilor, având o funție de cunoaștere, reprezentările furnizează informații despre însușirile semnificative, caracteristice, ale obiectelor sau fenomenelor percepute anterior.

Orice actor social, individual sau colectiv are o reprezentare socială. Astfel, se poate vorbi despre reprezentarea și imaginea socială a unei colectivități, a instituțiilor statului (Președinția, Guvernul, Parlamentul, Armata etc.) sau a unei societăți. Acesta ar fi unul dintre motivele pentru care titlul temei noastre s-ar putea foarte bine încadra în cel al reprezentărilor sociale, devenind astfel: „Reprezentarea socială a Rusiei în societatea românească postcomunistă”.

Mai mult, se poate afirma că reprezentările au două roluri:

Convenționalizează obiectele, persoanele și evenimentele cu care individul uman intră în contact, conferindu-le o formă precisă, localizându-le într-o categorie dată și impunându-le, gradual, ca un anumit tip de model împărtășit de un anumit grup uman;

Sunt prescriptive, impunându-se oamenilor cu o forță căreia aceștia nu îi pot rezista.

Moscovici afirmă că această forță reprezintă o combinație între o structură prezentă chiar înainte ca noi să începem să gândim și o tradiție care decretează ce ar trebui să gândim. Reprezentările sunt interiorizate de oameni, dar nu sunt gândite, ci regândite, recitate și reprezentate.

2.2.1.1. Cunoașterea factorilor care pot influența reprezentările. Erorile de reprezentare

Imagini intuitive ale obiectelor și fenomenelor care apar în absența acestora, reprezentările se formează, în special, pe baza percepțiilor. Fără să avem înaintea noastră o floare, putem să ne amintim imaginea ei, parfumul ei, netezimea petalelor ei catifelate. Toate acestea sunt însă reprezentari vizuale, olfactive, tactile.

Cu totul altfel se întâmplă în cazul unor reprezentări a altei persoane sau în cazul reprezentărilor unor entități statale unde la baza acestora se află observații și informații concrete. Reprezentarea 'celuilalt' este mult mai complexă, nu numai pentru că individul uman are o mulțime variată de însușiri, ci și pentru că 'obiectul' perceptiei este, la rândul lui, 'subiect cunoscător', conștient de sine și de actul reprezentării, care ne influențează în mod activ și, de multe ori, intenționat, percepția.

Reprezentarea nu înseamnă o copie fotografică a realității ci o remodelare personală ce ține de capacitatea subiectului de a integra infomațiile acumulate într-o imagine coerentă a realității.

În cadrul tezei noastre, ne asumăm riscul ca percepția Rusiei în societatea românească să corespundă doar parțial realității datorită unor aspecte care pot conduce către subiectivizarea accentuată a procesului perceptiv sau pot crea grave erori de reprezentare. Aceste aspecte țin de existența următorilor factori:

Factori care aparțin atât indivizilor societății – ca subiecți percepători (abilități sociale, grad de inteligență) – dar și Rusiei – ca obiect perceput (gradul său de transparență pentru subiect).

Contextul este extrem de important în elaborarea reprezentărilor sociale și al percepțiilor. El oferă informații subiectului cu privire la situațiile cu care acesta se confruntă și la comportamnetele / ideile pe care trebuie să le elaboreze.

.

J. M. Fabre (1998), definea operațional contextul drept „pattern sau condiție organizată de stimuli externi care influențează sau au potențialul de a influența un individ” în formarea reprezentărilor/percepțiilor. Acesta “joacă rol determinant în elaborarea judecăților sociale”.

Pentru cercetarea noastră contextul poate fi un filtru, prin el se pot oferi semnificații celui care percepe cu privire la situațiile cu care se confruntă. Iată ce spune Jack Snyder, în 1977, referitor la context: “doar prin contextualizarea datelor poate fi redusă ambiguitatea statisticilor și pot fi înțelese acțiunile Uniunii Sovietice".

Așadar, contextul joacă un rol determinant în elaborarea reprezentărilor, transformările acestuia reflectându-se în transformări ale reprezentărilor. Astfel:

Una este să evaluăm percepția/reprezentarea Rusiei în societatea românească după anul 2003, când relațiile cu Federația Rusă începeau să ia avânt. Asta prin prisma semnării traratatului de prietenie și cooperare dintre țara noastră si Federația Rusă (13 iulie 2013), când părtile semnatare se angajau să colaboreze politic, economic și cultural, întregul document reprezentând un punct de pornire, de la care să fie soluționate diferendele existente între cele două state, dar și premisa pentru o nouă etapă de colaborare între România și Federația Rusă.

Alta este să facem o evaluare a percepției/reprezentării Rusiei în societatea românescă până în anul 2003, mai exact în anul 2000, an crucial în relațiile economice dintre România și Rusia când Guvernul României, sub semnătura prim-ministrului de atunci, actualul șef al BNR, Mugur Isărescu, renunța din proprie inițiativă la importul direct de gaze din Federația Rusă, zguduind astfel din temelii poziția economică a țării noastre în această zonă a lumii.

Statusul social – Acesta poate influența individul în formarea percepțiilor / reprezentărilor, deoarece acesta este în permanență manipulat și atacat de mediul în care trăiește.

Persoanele cu un statut superior sunt percepute ca având un respect de sine mai mare decât persoanele cu un statut inferior sau despre care nu avem informații legate de statutul său social.

Informații despre statutul social al persoanei care urmează să fie „judecată” pot provoca chiar distorsiuni perceptuale celui care percepe. De exemplu într-un fel va fi perceput un cetățean rus, despre care nu se știe poziția socio-profesională ocupată și în alt fel va fi percepută o persoană care ocupă o funcție într-o ambasadă. Cunoașterea poziției socio-profesională a celui perceput implică anumite distorsionări de percepție asupra celui care percepe. Se întâmplă asta nu doar datorită unor convingeri proprii dar și din cauza prezenței stereotipurilor în viața noastră. Există o multime de asemenea credinte stereotipe: „toți rușii sunt bețivi, cruzi și sentimentali”, „toți englezii sunt flegmatici, snobi și pragmatici”, „toți rușii care lucrează în ambasadă sunt ofițeri KGB”.

Înțelegerea cauzelor care generează aceste stereotipii precum și evaluarea rolului, pozitiv sau negativ, pe care îl joacă în viața socială sunt probleme destul de dificile. Motiv pentru care, în cercetarea noastră, vom căuta răspunsul următoarelor întrebări:

Cum se formează aceste stereotipuri?

Cum influențează ele perceptia Rusiei în societatea românească?

Ce le face să-și păstreze vigoarea, în pofida faptului că se dovedesc adesea greșite?

Care aspecte ale stereotipurilor pot fi controlate conștient și care sunt automatisme ce scapă oricărui control conștient?

mass-media – are un rol deosebit în geneza și evoluția percepțiilor / reprezentărilor, deoarece sursele de informare în masă prin funcția lor organizatorică și manipulatoare pot genera producerea unor noi reprezentări despre Rusia.

De asemenea mass-media poate interveni atât pentru dispariția reprezentărilor existente cât și pentru modificarea acestora;

Moscovici consideră că propagarea informației prin intermediul mass-mediei se desfășoară pe fundalul unei interminabile „fabricări” de reprezentări / percepții. El formulează ideea că formarea reprezentărilor sociale constituie una dintre prerogativele de bază ale mijloacelor de informare în masă.

Modalitățile prin care sursele de informare în masă reușesc să influențeze calitatea, intensitatea și aria de circulație a reprezentărilor sunt următoarele:

Frecvența punerii în discuție a fenomenului reprezentat.

De exemplu, în cazul Rusiei în perioada anului 2000 după agenția de presă „Mediafax” au fost preluate, de către cotidianele centrale, 2811 articole cu referire directă la acestă țară.

Caracterul obiectului reprezentat;

Gradul de compentență în materie a semnatarilor informațiilor difuzate;

Orientarea ideologică a mijloacelor de informare.

Autoconștiința (constiința de sine) – rezultă, în cea mai largă măsură, din recurențele mediului social și uman asupra individului și constituie un factor important în conturarea reprezentărilor/percepțiilor despre ceilalți. Totodată, prezența unui conținut bogat a autoconștiinței implică un bogat conținut al reprezentărilor pe care le creează subiectul.

Socrate afirma că omul poate fi descris doar în termenii conștiinței sale. De aceea, modul în care individul percepe alți indivizi este puternic influențat de maniera în care el se percepe pe sine însuși, adică de valoarea și puterea pe care el și-o atribuie sieși. Maniera în care individul se percepe pe sine, determină maniera sa de a percepe pe ceilalți. „Conștiința de sine este forma de percepție interiorizată prin care omul se raportează simultan la sine însuși, la lumea sa interioară, ca și la exterior, la lumea în care trăiește. Conștiința de sine este percepția propriei identități ca și parte a lumii.”

În acest context, iată că îndemnul lui Socrate „Cunoaște-te pe tine însuți” capată și o altă motivație: pentru a-i cunoaște pe alții.

Pentru tema noastră, această afirmație s-ar traspune astfel: Modul în care societatea românească va percepe societatea rusă va fi puternic influențat de maniera în care societatea românească se percepe pe ea însăși.

Din această perspectivă, în prelungirea demersului nostru științific, nu ar fi lipsită de interes o abordare a societății românești prin prisma reprezentarii sociale a acesteia.

Totodată, ar fi interesant de văzut care este propria reprezentare a românilor despre ei înșiși. În ce mod se percep și se descriu indivizii, atunci când vorbesc despre sine (auto-percepția).

Ordinea prezentării informației – Ordinea în care sunt prezentate informațiilor referitoare la cel despre care urmează să se creeze o impresie, o percepție, sau reprezentare – fie că este un obiect, o persoană, un fenoment sau o entitatea națională – poate avea un impact destul de mare astfel încât pot apărea grave distorsiuni de percepție. Așadar, formarea reprezentărilor / percepțiilor este influențată direct de ordinea în care cel ce percepe – în cazul nostru, (individul) societatea românească – este familiarizat cu diverse informații despre cel asupra căruia se efectuează percepția – poporul rus (Rusia).

„Efectul primei informații” (primacy effect)

Formarea percepțiilor / reprezentărilor este un proces „on-line”, altfel spus formarea acestora începe cu prima informație disponibilă, astfel încât orice informație ulterioară este denaturată de impresia creată în baza primelor informații (intervine efectul primei informații).

„Contează prima impresie pe care o creezi”, spun oamenii și psihologii sociali confirmă veridicitatea acestei afirmații.

„Efectul primei informații” a fost explicat de către cercetătorul Solomon Asch în anul 1946. Acesta asociind conceptului de reprezentare termenul de „impresie” a condus un experiment și prin rezultatele obținute a demonstrat participanților că formarea impresiei este „un proces automat și se declanșează din clipa în care este receptat primul bit de informație”.

Așadar, în contextul tezei noastre acest efect – al primei informații – s-ar transpune astfel:

Dacă cel care urmează să facă o reprezentare a Rusiei – subiectul percepător – are o primă experiență / informație negativă cu / despre Rusia, atunci percepția și reprezentarea acestuia față de această țară ar trebui să fie „negativă”;

Dacă cel care urmează să facă o reprezentare a Rusiei – subiectul percepător – are o primă experiență / informație pozitivă cu / despre Rusia, atunci percepția și reprezentarea acestuia față de această țară ar trebui să fie „pozitivă”;

Din acest motiv, pentru verificarea veridicității acestei duble afirmații se impun răspunsurile următoarelor întrebări:

Care este primul contact sau prima experiență pe care societatea românească a avut-o cu Rusia și cum a fost perceput „primul bit de informație” despre această națiune?

„Efectul ultimei informații” (a informației recente) (recency effect)

Pe lângă eroarea pe care o poate oferi „efectul informației anterioare” există situații când se observă și reversul acestuia: este vorba de cea mai recentă informație și efectul pe care aceasta îl are asupra subiectului percepător.

Astfel, conform „efectului informației recente” tindem să ne bazăm mai mult pe informațiile recente decât pe datele mai vechi pe care le avem despre același subiect.

În contextul tezei noastre acest efect – recency effect – s-ar traspune astfel:

Dacă cea mai recentă informație despre Rusia deținută de subiectul percepător este pozitivă, atunci pe cale de consecință și reprezentarea acestuia va fi „pozitivă”;

Dacă cea mai recentă informație despre Rusia, deținută de subiectul percepător, este negativă atunci, pe cale de consecință, și reprezentarea acestui despre Rusia va fi „negativă”.

Nu doar ordinea prezentării informației – primacy effect / recency effect – poate cauza distorsiuni în formarea percepției și a reprezentării Rusiei ci și anumite „trăsături” care pot avea un impact mai mare asupra subiectului percepător. De exemplu, în opinia unor subiecți percepători, faptul că Rusia are mulți hoți……. poate fi mai important decât faptul că aceeași Rusie are scriitori și oameni de cultură foarte buni. Ca atare, percepția și reprezentarea finală față de Rusia va fi negativă, subiectul percepător raportându-se nu la hotii Rusiei ci la cultura Rusiei. În concluzie, se pare că în formarea percepțiilor și a reprezentărilor despre o anumită entitate (individuală, de grup sau națională) un rol important îl au și expectanțele celui care percepe. De multe ori aceste expectanțe pot influența subiectul percepător datorită modului în care acesta interpretează.

Concluzii

Constituind un nou mod de înțelegere a realității, reprezentările sociale care de regulă se formează în urma percepțiilor pot fi distorsionate atât datorită capacității de interpretare a subiectului percepător cât și a impactului pe care îl aumite „caracteristici” ale obictului perceput au asupra acestuia.

cât și a unor factori care pot interveni în actul reprezentării: context social, status social, massmedia, conștiința de sine, ordinea prezentării informației.

În cazul Rusiei, un factor pregnant care poate crea distorsiuni trebuie menționate, în mod special relațiile anterioare dintre cele două națiuni.

Constituind temă de cercetare pentru o multitudine de lucrări, aparținând atât autorilor contemporani cât și istoricilor din secolele trecute, relațiilor dintre cele două state sunt descrise în funcție de optica fiecărui autor. Acestă descriere, de multe ori contradictorie, ne oferă libertatea de poziționare – pro sau contra celor relatate de cunoscători – dar și opțiunea de formarea a unor percepții referitoare la la Rusia, prin acceptarea sau respingerea aserțiunilor prezentate.

2.3. Societatea contemporană. Interdependența individ – societate

Nu putem vorbi despe percepția Rusiei în societatea românească fără a defini și a face o succintă analiză asupra conceptului de „societate”.

Considerăm necesară o asemenea abordare deoarece atât subiectul care percepe – societatea româneasca postcomunistă – cât și obiectul asupra căruia se efectuează percepția – Rusia – ne conduc inevitabil la noțiunea de “societate”.

O evaluare a acestei noțiuni conduce către o multitudine de sensuri și creează connexiuni multidisciplinare. În același timp, pe palierul acestei noțiuni, s-ar putea încadra chiar tema pentru diploma de licență a unui student la filosofie care, cu siguranță, ar putea cuprinde foarte multe volume în care ar fi incluse toate posibilele răspunsuri.

Așadar, în contextul cercetării noastre, “Ce este societatea?”

Să începem prin a explica ceea ce se înțelege, în general, prin termenul de societate.

Societatea este „un ansamblu de indivizi și de grupuri care interacționează în baza unor reguli și valori comune de acțiune și gândire și care se consideră ca aparținând unui același tot pe care îl reproduc sau trebuie să îl reproducă de fiecare dată când acționează urmărind propriile interese”.

Apelând la imagine, Norbert Elias ne propune o vizualizare a societății. Bazat pe propria experiență – a studiat aproape o jumătate de secol relațiile dintre individ și societate – sociologul german aseamănă societatatea cu un dans: “Pentru a simboliza societatea, să reprezentăm un grup de dansatori, executând dansuri de curte, cadrilul, de pildă, sau hora țărănească. Pașii și reverențele, toate gesturile și toate mișcările pe care le efectuează fiecare dansator se sincronizează în totalitate cu ale celorlalți dansatori și dansatoare. Dacă s-ar considera separat fiecare dintre indivizii care participă la acest dans, nu s-ar înțelege funcția mișcărilor. Modul în care se comportă individul în această împrejurare este determinat de relațiile dansatorilor între ei. El nu va fi foarte diferit de comportamentul indivizilor în general. Fie că raportul este de prieten sau de dușman, de părinte față de copil, de bărbat și femeie sau de rege față de supuși, de director față de salariați, comportamentul pe care îl adoptă indivizii este întotdeuna determinat de relațiile trecute sau prezente cu ceilalți”.

Așadar, fiecare model prezintă, sub unghiuri diferite, individul în societate. Acesta este perceput fie ca “produs al societății”- conform modelului determinismului social (Comte, Marx, Durkheim, Merton) – fie, el este “ființă programată”, influențat de societatea din care face parte – modelului individualist (Weber, Simmel, Goffmann). Cele două modele sunt complementare. Și într-un caz și într-altul indivizii depind de societate și societatea de ei, între individ și societatea existând o relație de interdependență echilibrată. Cu alte cuvinte, individul influențează societatea și societatea influențează individul.

Indiferent ca e rusă, germană sau românească, indiferent de sistemul politic care o caracterizează, societatea nu este și nu trebuie să fie privită ca fiind o entitate statică sau un concept lipsit de substanță. Ea trebuie privită drept un mecanism viu, format din grupuri sociale de indivizi care interacționează unii cu alții conform unor valori și modele culturale – norme, obiceiuri, tradiții, credințe și simboluri – care determină diferite comportamente și urmare cărora se formează anumite percepții.

Noțiune abstractă și greu măsurabilă la nivelul simțului comun, societatea poate fi considerată constantă universală a culturii umane, care în funcție de normele, valorile și credințele sale, poate influența percepția indivizilor.

Așadar, în contextul cercetării noastre, percepția despre Rusia este influențată și de gradul de cultură, normele, valorile și credințele existente în societatea românească. Altfel spus, cultura românească este unul din factorii care influențează percepția Rusiei. „Cultura ne influențează ceea ce percepem a fi important pentru noi”, susține Angela Gutchess, profesor în cadrul Universității Brandeis. 

Pornind de la modul accesibil de prezentare a concepției lui J. Gabriel Tarde conform căruia “o societate este un grup de oameni care prezintă între ei multe similitudini, produse atât prin imitație, cât și prin contraimitație.(…)” putem reduce societatea la suma tuturor indivizilor ei?

Nu. Pentru că în sociologie, societatea nu se rezumă doar la oameni (“Nu putem vedea pădurea doar dacă vedem copacii”);

Da. Pentru că – conform adepților atomiști – orice întreg poate fi divizat și analizat în părțile componente precum și în relațiile existente între aceste componente,

Așadar, fără să folosim concepte, idei si teorii preponderent sociologice, ne vom îndrepta atenția către perspectiva atomistă, care, pe parcursul tezei noastre își demonstrează viabilitatea din plin:

Pe de o pare datorită faptului că nimeni nu se poate îndoi sau nu poate nega existența indvizilor ca elemente componente în cadrul societății;

Pe de altă parte – întrucât percepțiile nu pot fi atribuite societății decât prin metaforă sau prin analogia cu ființele umane, adică prin antropomorfizare – nu putem cunoaște percepțiile societății dacă nu analizăm percepția indivizilor, ca parte integrantă a acesteia;

În esență, societatea, reprezintă în fapt un grup de oameni care se perpetuează pe el însuși, care ocupă același teritoriu și participă la o cultură comună. Structură socială comprehensivă și complexă, aceasta se dimensionează pe trei componente:

componenta economică – sectorul de afaceri;

componenta politică – instituțiile fundamentale ale statului;

componenta societății civile – sectorul fără scop lucrativ, care legitimează sau amendează celelate două componente.

Societatea civilă, instituțiile fundamentale ale statului și sectorul de afaceri – elemente complementare ale societății contemporane

2.3.1.1.Societatea civilă

Societatea civilă se constituie ca fiind cel de-al treilea sector al societății contemporane în care primele două sunt instituțiile fundamentale ale statului și sectorul de afaceri. Noțiunea include un întreg sistem de structuri, forme asociative de tip apolitic, care nu sunt părți ale unei instituții fundamentale ale statului sau ale sectorului de afaceri.

Astfel,

organizații nonguvernamentale (ong-uri)

organizații comunitare (community-based organizations)

asociații profesionale

organizații politice

cluburi civice

sindicate

organizații filantropice

cluburi sociale și sportive

instituții culturale

organizații religioase

mișcări ecologiste

media

sunt considerați „actori ai societații civile”.

Așadar, din punct de vedere teoretic „societatea civilă este o noțiune care descrie forme asociative de tip apolitic și care nu sunt părți ale unei instituții fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizațiile neguvenamentale – asociații sau fundații, sindicatele,, uniunile patronale sunt actori ai societății civile, care intervin pe lânga factorii de decizie, pe lângă instituțiile statului de drept pentru a le influența, în sensul apărării drepturilor și intereselor grupurilor de cetățeni pe care îi reprezintă”

Structura societății civile actuale oscilează de la un autor la altul. Potrivit opiniilor unora, societatea civilă include “organizațiile neguvernamentale, massmedia și sindicatele”, alții consideră a face parte din societatea civilă „sindicatele, bisericile și organizațiile neguvernamentale” precum și „familia”.

În contextul cercetării noastre, existența unor puncte de vedere multiple privind structura componentă a societății civile, ne lărgește paleta de investigare, oferindu-ne în acest fel posibilitatea de adminsitrare a unui sondaj de opinie, îndreptat către un număr cât mai diversificat de respondenți, ca parte ai societății civile.

Astfel, pe parcursul tezei ar fi interesant de cercetat cum este percepută Rusia și care este reprezentarea ei în cadrul următorilor „actori ai societății civile”:

percepția ONG-urilor;

percepția sindicatelor (vom identifica societățile care au acționariat rusesc, ca de exemplu, Mechel sau Lukoil);

percepția neafiliaților (a oamenilor simpli);

percepția mass-mediei (diferă de percepția Rusiei reflectată în mass-media) (vom identifica eventuali lideri și formatori de opinie asupra cărora vom efectua interviuri dirijate).

La un sondaj realizat on-line de ziare.com în anul 2012 la întrebarea dacă „Există societate civilă în România?”, un procent de 81.46% dintre respondenți au răspuns negativ, 8.73% au spus că da, există, în opinia a 7.42% numai ONG-urile sunt vizibile, iar restul de 2.39% au răspuns că nu îi interesează.

Numărul relativ crescut al celor care au răspuns negativ (81,46%), duce către formulare unei ipoteze: societatea civilă rămâne un concept preponderent netrasparent, ea continuă să fie încă, un concept în devenire.

Fiecare individ, fiecare participant la viața publică este liber să poată avea opinii proprii, simpatii sau dimpotrivă antipatii. Membrii societății au, mai mult sau mai puțin cristalizată, o concepție cu privire la diversele aspecte și fenomene ale socio-umanului, ei pot deosebi binele de rău și pozitivul de negativ. Pot face evaluări și pot avea percepții, urmare cărora pot crea ipoteze.

2.3.1.2.Componenta politică (instituțiile fundamentale ale statului)

Expresia „instituții fundamentale” cunoaște mai multe accepțiuni și sensuri. Pentru cercetarea noastră instituțiile fundamentale, intră în componența instituțiilor publice și prezintă interes în măsura în care ambele fac referire la putere.

O primă modalitate de a defini instituțiile publice ale statului este prezentată la punctul 30 al art. 2 din Legea privind finanțele publice nr. 500/2002 (versiune 21 octombrie 2013) potrivit careia „instituții publice” reprezintă „denumirea generică ce include Parlamentul, Administrația Prezidențială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice, alte autorități publice, instituțiile publice autonome, precum și instituțiile din subordinea acestora”

Deși sfera de cuprindere a instituțiilor publice românești este vastă, statul acționând practic în toate domeniile vieții economice, politice sau sociale, în teza noastră – pe palierul instituții ale statului – ne vom limita cercetarea doar la instituțiile oficiale, adică Parlament, Administrație Prezidențială și ministere. Ne așteptăm ca prin reprezentanții acestora – demnitari, administratie preșidențială, miniștri, eventual agenți sau funcționari – să putem identifica o poziție oficilă în raport cu Federația Rusă și implicit percepția acestor decidenți referitoare la Rusia. Aceasta cercetare va fi reprezentativă prin însăși metodologia utilizată – în sensul în care principalul instrument folosit pentru obținerea de informații va fi chiar prevederile legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informații de interes public. În baza acesteia vom înainta către instituțiile publice enumerate, solicitări de informații, privind relația pe care aceste instituții le au cu Rusia.

2.3.1.3. Componenta economică (sectorul de afaceri – a treia componentă a societății)

În general când facem referire la componenta economică, ca parte structurală a societății românești, alături de instituțiile statului și societatea civilă, ne gândim în definitiv la sectorul de afaceri românesc, mai exact la sectorul privat.

În contextul temei noastre, nu ne propunem o investigare de adâncime asupra sectorului de afaceri, motiv pentru care nu vom face analize statistice privind numărul societăților comerciale existente și nici nu vom analiza indicatori economici și evoluția schimburilor comerciale ale României. Pentru a ne înscrie în problematica cercetării Percepția Rusiei în societatea românească, prin punctarea acestui sub-capitol ne propunem, identificarea unor metode adecvate pentru realizarea unei cercetări privind percepția Rusiei în mediul de afaceri românesc.

Așadar, considerăm că unele observații și opinii referitoare la percepția Rusia pe palierul business-ului românesc, ne pot fi oferite de către:

sectorul și mediul de afaceri românesc care tangențial sau în mod conex, intră în contact -prin prisma imporeturilor/exporturilor- cu mediul de afaceri rusesc;

de către societățile din România cu capital rusesc, în cadrul cărora sunt angajați cetățeni români care prin natura raporturilor de serviciu intra în contact direct cu cetățenii ruși.

Există premisa ca datorită experienței și relațiilor existente a oamenilor din cele două categorii cu stimuli (șefi sau parteneri de afaceri) din societatea rusă, să se producă o deformare a realității care ar conduce la formarea unei percepții eronate despre ruși. Exemplu: o deformare a realității se poate produce în relația șef rus – subordonat român, unde pe fondul unei posibile diminuări salariale, legate de perioada de inflație, subordonatului român i se poate deforma percepția despre ruși, spunând că aceștia sunt zgârciți.

Capitolul 3

3.PERCEPȚIA RUSIEI – O ABORDARE IMAGOLOGICĂ

„(…) Imaginea este modul nostru de a percepe cum funcționează lumea (…)”

(Thomas Sowell, 1987)

Aflată la granița dintre literatura comparată, istorie, psihologie și antropologie – imagologia, în sens tradițional, se ocupă cu studiul imaginilor pe care popoarele și le fac despre sine (autoimagini) sau despre alte popoare (heteroimagini).

Daniel –Henry Pageux a definit-o simplu: studiul imaginilor sau al reprezentărilor străinului. Definită astfel, ea ăși trădează nu doar caracterul indisciplinar (în căutarea iman’ginilor este necesar efortul conjugat al specialiștilor din diverse domenii, de la istorici ai mentalităților până la etnopsihologi) ci și „vechimea” (câtă vreme obiectul acesteia – interesul față de Celălalt – are vârsta istoriei).

Deși în cultura română a existat o preocupare pentru studiul imaginilor străinului (de prin anii 1970), de o adevărată explozie a interesului față de imagologie se poate vorbi abia după 1993. El a fost stimulat de liberul acces la informație și la descoperirile europene în domeniu, dar și de faptul că noul context politic permitea abordarea ocirărui subiect, chioar și a celor „mai delicate”, de tipul imaginii evreului sau a relațiilor noastre cu rușii.

În fiecare moment, mintea noastră recepționează și prelucrează o multitudine de informații despre „celălalt” pe baza cărora, reflectăm imagini primare și încercăm să îl cunoaștem, să îi înțelegem felul de a fi, motivele, intențiile și, astfel, să putem anticipa reacțiile sale. În permanență ființa umană s-a raportat la o alteritate iar existența celuilalt a făcut-o să acorde o mai mare atenție cunoașterii de sine. Privirea aruncată afară (în apropiere sau în depărtare) a generat de fiecare dată o comparație, a creat premisele conturării unei imagini comparative, adică ale „conștinetizării, oricât de minime, a unui Eu raportat la un Altul, a unui Aici raportat la un Acolo”.

Cea dintâi imagine a unui popor e cuprinsă în numele acestuia, nume dat de regulă dă către grupurile etnice cu care s-a aflat în contact.

Pentru rus, de exemplu, primele atestări sunt anterioare secolului al X-lea ți ele provin din două universuri distincte, celbizantin care a înregistrat forma ros, respectiv cel arab cu forma rus. Cel mai probabil amândouă făceau trimitere la o particularitate fizionomică a populației semnalate, culoarea blondă, castanie-deschisă a părului (rus, pycкий).

Tendința de a atribui caracteristici specifice și chiar tipologii diferitelor societăți este foarte veche și foarte răspîndită. Valoarea impicită a contactelor umane cu diferite culturi pare să fi fost etnocentrică, în sensul că orice s-a desprins din modele obișnuite este catalogat ca fiind drept altfel, un lucru unic.

Astfel F. Braudel consideră că în fiecare epocă, „o anumită reprezentare a lumii și a lucrurilor, o anumită mentalitate dominantă însuflețește, penetrează întrega masă a societății. Aceste mentalități dictează atitudinile, orientează opiniile și înrădăcinează prejudecățile. (…) Ele sunt rodul moștenirilor, (…) al temerilor, credințelor ale unei nelinilti străvechi, sunt rezultaul unei imense contaminări ai cărei germeni sunt pierduți în trecut și transmiși de-a lungul unor generații de oameni.”

Există trei modalități de formare a imaginii:

ca urmare a percepțiilor, formate din cumularea informațiilor obținute în urma interacțiunii directe și nemijlocită cu celălalt;

ca urmare a unor reprezentări, formate din cumularea informațiilor obținute prin mijloace indirecte și mediate, din anumite surse: presă, literatură, manuale scolare, discuții cu prietenii, zvonuri, etc;

prin cumularea tuturor informațiilor existente (atât cele obținute în mod nemijlocit prin interacțiunea directă cât și cele obținute indirect, din diferite surse): experiențe, credințe, atitudini, opinii, prejudecăți, preupuneri.

Așadar, faptul că demersul nostru are ca temă de cercetare percepția unei națiuni – societatea românească – asupra altei națiuni – Rusia, – face ca lucrarea să se înscrie cu succes în parametrii unui studiu imagologic, prin a cărui abordare (imagologică) vom vedea modul în care s-a constituit și în care s-a dezvoltat, în mersul istoriei, imaginea Rusiei în societatea românească prin exponenții săi „luminați” – oameni de litere, scriitori sau călători – dar și prin intermediul unor simpli observatori mai mult sau mai puțini cunoscuți.

3.1.(Auto) imaginea Rusiei și a rusului

„Imi place ploaia:

Am fost pește,

Ihtiozaur ?-nu m-ar mira !

Ori reptilă ?

Dar în mod cert…

Am fost un om sovietic.”

(Veaceslav Șamoskin)

Modul în care un popor se vede pe sine, semnificația pe care și-o atribuie influențează foarte mult destinul acestuia. Nu putem de exemplu, rupe Rusia de ideea care a ajutat-o să supraviețuiască de-a lungul secolelor, de mesianism. După cum nici misticismul rusesc nu poate fi înțeles dacă se ignoră caracterul aparte al creștinismului în această țară.

„Specificul nostru rusesc nu poate fi receptat de către Europa”, atrăgea Dostoievschi atenția celor dispuși să-i studieze țara. De aici, „îndelunga și trista izolare în familia popoarelor europene” de aici și „gravele” erori de înțelegere.

„În epoca noastră atât de națională, atât de patriotică și de unificatoare, spune la un moment dat același scriitor, când îi cauți pe ruși la ei acasă, când îi dorești să îi chemi pe ruși…, este foarte penibil să constați în străinătate (unde anual de două decenii, se expatriază și formează colonii intelectualitatea noatră) transformarea unui material pur rusesc, brut și, poate, excelent, într-o jalnică magmă internațională, depersonalizată, fără caracter, fără naționalitate și fără patrie.”

Desigur, acești reprezentanți ai Rusiei ajung să nu-și mai înțeleagă propriul popor, să cultive în Apus o imagine denaturată a acestuia, imagine ce frizează adesea ridicolul, sporind și mai mult nedumerirea europeanului. Dacă adăugăm la acestea și o posibilă ură a aristocrației față de patria abandonată, patrie răspunzătoare în ochii ei pentru toate decepțiile, pentru toate jignirile îndurate peste hotare, în calitate de străin, înțelegem mecanismul formării unei false imagini, cu tot ce ascunde în spate, și de ce, în ochii claselor sus-puse, poporul rus apărea mereu în culori atât de sumbre: bețiv, murdar, ignorant, sălbatic.

În plus, citim în paginile Jurnalului, rusul „prin cele Europe” are un cu totul alt comportament decât la el acasă. Peste hotare ăși pune mască, are tendința de a-și ascunde adevăratul chip și „de a-și scoate la iveală o altă față, cât mai străină posibil, nerusească”. Pentru un plus de onorabilitate, zice Dostoievschi, dar și pentru a nu fi prea lesne ghicit, Apoi, cum adevărui i se pare „ceva foarte plictisitor și prozaic, insuficient de poetic”, are grijă să-și coloreze discursul cu o doză de exagerare, cu un pic de fantastic. Dacă luăm în considerare și acea „anecdotică” necunoaștere a realității rusești, a mijicului, pe care îl descrie, „de parcă ar fi pictat pe ceștile de porțelan” vom avea încă o dată în față imaginea pe care și-a putut-o face despre el europeanul și prin analogie, societatea românească.

Alături de Jurnalul dostoievschian care ilustrează cum nu se poate mai bine ceea ce s-ar numi auto-proiecția Rusiei în ochii Europei, ne îndreptăm atenția asupra creației unui alt autor „mintea cea mai ascuțită a controversatului secol XIX”, cum îl caracteriza Nikolai Berdeaev. Acest „mesager înainte de vreme” al Rusiei, pe nume Konstantin Leontiev, a avut, grație activității sale diplomatice, avantajul obiectivizării, al detașării de realitățile din propria patrie și, mai cu seamă, pe cel al contrapunerii. A fost primul scriitor rus care a surprins farmecul Orientului și a reușit să distingă în mulțimea diferită a etniilor balcanice trăsăturile fiecărui neam în parte.

Astfel, pentru filosoful în cauză, vocația Rusiei nu putea fi decât una religioasă, ortodoxia bizantină reprezentând unul dintre pilonii acestui stat, alături de autocrație și de comunitatea rurală. Teoria Moscova – a treia Romă capătă în accepțiunea acestuia o conotație aparte: primul pas pentru înfăptuirea mesianismului l-ar constitui instituirea dominației ruse asupra celei de a doua Rome, Constantinopolul. Fervoarea credinței acestui popor, crede Leontiev, nu s-ar datora perceptului biblic al iubirii aproapelui, ci temerii de Dumnezeu, singurul cenzor al acetelor umane. Cu toate acestea, Leontiev nu i-a prezis țării sale „un viitor măreț” dimpotrivă, el plasa apogeul dezvoltării seminției ruse undeva în trecut, unica perspectivă sigură fiind aceea că Rusia „va plodi antihristul”. Dar nu mereu proiecția în viitor a acestui stat a îmbrăcat note atât de sumbre.

În această atitudine există, credem, o mare doză de intenționalitate. Că rușii erau conștineți de forța și talentul lor stă mărturie faptul că la celălalt pol al comparațiilor privind propria țară nu se află un stat anume – opoziția ar fi nesemnificativă, poate chiar dezonorantă – , ci Europa, dacă nu chiar întrega lume. Nu de puține ori ideile gânditorului rus le continuă pe cele ale lui Danilevski și ale altor slavofili.

De asemenea, în anumite perioade, Rusia își bruia decodarea, își întârzia receptarea, plasându-și propria imaginea sub semnul ambiguității. De aici și paradoxul: rușii înșiși au început, îndeosebi după Revoluție, să se încălzească la focul ideilor codificate promovate în alte societăți.

3.2. Imaginile eronate: Stereotipuri și prejudecăți

“Una din prejudecățile lumii noastre este de a pune eticheta, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au și înțeles ceea ce au clasat” (Octavian Paler).

Imaginile despre popoare și națiuni care se constituie la alte popoare și națiuni joacă un rol deosebit de important în viața internațională de-a lungul istoriei umane. Astfel după cum sublinia Dan Lăzărescu, aceste imagini „impregnează fluxurile informaționale mondiale formând un adevărat portret-robot al fiecărei comunități umane”.

Așadar,

Rusului nu îi place munca neîntreruptă, este resemnat și pasiv. El are o atitudine fatalistă: „Un Rus va trece săptămâni fără să facă nimic, și apoi va lucra treizeci și șase de ore fără întrerupere; o muncă neîntreruptă și îndelungată îi este lucru neplăcut.” Sau „ceea ce este caracteristic Rusului este o resemnare pasivă un fatalism exagerat; chiar curajul rușilor este făcut din resemnare și fatalism.”

Germanul nu are o inteligență echilibrată, nu este la fel de lucid și sociabil sociabil ca francezul, care are o voință puternică și este tenace și statornic: „Germanul n-are inteligența ordonată, armonică echilibrată și lucidă a Francezului, din cauză că i-a lipsit întinsa sociabilitate a acestuia, el are o voință mai puternică, un caracter mai tenace, mai statornic.”

Iată că, trecând de la definiție și alunecând treptat spre exemple concrete, observăm prezența unor stereotipuri și prejudecăți în scrieri celebre ale unor scriitori la fel de celebri.

Termenul de “stereotip” a fost pentru prima oară introdus în sfera psiho-socialului (preluat din limbajul tipografic) de către W. Lippman, în 1922 pe care le considera “imagini din minte”, indispensabile pentru filtrarea realității obiective.

Astfel, într-o reprezentare a noastră despre celălalt, se pare că utilizăm frecvent informații care ne sunt deja fixate în minte prin imagini șablonizate și durabile. Asemenea informații nu se bazează pe observarea directă a fenomenelor, ci pe moduri de gândire apriorice, rutinizate, arbitrare, fără legătură cu indivizii sau popoarele pe care vrem să le evaluăm. Astfel, noțiunea de stereotip conduce fără doar și poate la ideea de generalizare și de eroare de judecată, cu tot cortegiul ei de consecințe nedorite.

Un exemplu identificator în acest sens, este cel legat de incidentul petrecut în 1996 (relatat în mod restrâns de presa românească din acea vreme), între România și Rusia, cu ocazia vizitei în România a ministrului de externe al Federației Ruse în vederea parafării Tratatului de bază dintre România și Federația Rusă. Prejudecățile și fixația asupra “dușmanului din celălalt” se pare că au periclitat chiar soarta politică a președintelui Ion Iliescu, care “a acceptat inclusiv obraznicia lui Mircea Geoană, care îi trata de sus pe oficialii ruși”, în perioada în care a fost președinte OSCE (2001).

Sosit în România via China, pentru a semna tratatul dintre cele două țări, Primakov, ministrul de Externe al Rusiei a fost întâmpinat la aeroport de omologul său din acea vreme, Teodor Meleșcanu, căruia i-a revenit penibila sarcina de a-l informa pe oficialul rus că România s-a răzgândit și nu mai semnează, pentru moment, tratatul pentru ca doreste sa opereze niste modificări. Furios că nu a fost informat din timp și că a facut drumul inutil, Primakov a refuzat găzduirea într-o clădire de protocol și s-a cazat la un hotel, spunând, referitor la Iliescu: "asta n-o sa mai fie presedinte!".

3.2.1.De unde preluăm și cum ne-am format stereotipiile despre Rusia

Prin poziționarea Rusiei ca fiind „Altceva” sau „Celălalt” și descrierea ei ca „înapoiată” și „ghicitoarea, învăluită în mister, în interiorul unei enigme…”, nu facem decât să dăm glas unei judecăți resimțite tot mai mult ca stereotip. Ea nu reflectă rodul unui contact direct, al unei observații îndelungi și minuțioase, premise ale unei receptări corecte, ci, mai degrabă reflectă o comoditate a gîndirii precum și lipsa unei metode adecvate de cercetare.

Din nefericire, majoritatea privirilor străine îndreptate asupra acestei țări au suferit de astfel de maladii ale percepției. Recenzenții autohtoni amendaseră în repetate rînduri subiectivitatea cu care era studiat fenomenul rusesc, superficialitatea, neputința observatorilor din afară de a se desprinde de anumite clișee și prejudecăți, de a nu putea aprecia acest spațiu altfel decât prin prisma unei mentalități închistate în raționalism, infatuare, superioritate de cultură, religie și civilizație. Dimitri Lihaciov s-a referit și el într-un articol, la această receptare tardivă și defectuoasă a țării sale de către alții. El consideră că cei porniți să o analizeze nu au dorit să îi distingă valorile estetice, ci „au căutat în ea o cheie pentru descifrarea complicatului suflet rusesc”.

În acest context, versurile lui Tiutcev, din 1866 „Cu mintea Rusia n-ai s-o pătrunzi… „ par că se adresează unui destinatar, ce ar dori să vadă dincolo de aparență, dincolo de ochii străinilor, a unui francez prin marchizul de Custine sau a unui englez prin John Stuart Mill.

Cel mai ciudat e că mitul „tainei care învăluie totul” funcționează și în cazul când receptarea vine din partea unor țări vecine cu Rusia (în speță poporul român) cu care aceasta din urmă a împărțit adesea nu doar același teritoriu, ci și același destin.

Cel mai adesea, asemenea stereotipuri sunt rodul unor deficiențe de receptare a informațiilor, iar „nepriceperea” de a înțelege sufletul rusesc este aprope generală la noi. Rusia, în societatea noastră ori n-a fost înțeleasă și a trezit teamă, ori a fost percepută mediat, prin intermediul unor imagini mitizate, nu întotdeuna relevante. Dacă mai luăm în calcul faptul, extrem de semnificativ, că anumite conjucturi istorice au accentuat această teamă, se poate găsi chiar una dintre expllicațiile faptului că rușii nu sunt prea iubiți.

Chioar dacă relațiile Rusiei cu sapțiul românesc au fost mult mai complexe, mentalitatea colectivă pare să fi reținut doar aspectele negative, cele care-i prezintă pe ruși în calitate de „iremediabilă brută asiată”. Din păcate o asemenea receptare este operantă și în clipa de față. Este cuficient să comparăm percepția de mai sus cu o alta, răspândită în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pentru a avea dovada că trăsăturile etnice nu sunt eterne ci tributare „momentului istoric”, și că mentalul colectiv este de asemenea supus factorului timp. Ocupația rusească din timpul războiului dunărean (1806-1812) a produs, pe lângă abuzurile ce caracterizează orice campanie militară, o mutație și în conștiința „somnoroșilor moldoveni”. Mărturisesc acestea Radu Rosetti, G. Bezviconi, Scarlat Callimachi. Mai exact, în această perioadă, „la Iași s-a închegat viața mondenă; cartiruirea ofițerilor în case mari a ajutat la încetarea recluziunii femeilor; s-a operat europenizarea îmbrăcămintei și a traiului de toate zilele, limba de salon – cea grecească – fiind înlocuită cu cea franceză; a și fost invitat din Petersburg primul maestru de dans…”, fenomene care-l determină pe unul dintre cei trei memorialiști să concluzioneze: „n-a existat altă țară, în care viața să fi evoluat mai repede și mai desăvârșit, decât în Moldova.”

Nu rareori în spatele imaginii-stereotip s-au putut intui germenii unei cenzuri a mesajului și o comunicare dirijată. În acest sens, constatăm o predispoziție a surselor media pentru construire de argumente defavorabile poziției Rusiei.

Există, desigur o serie de cerințe pentru ca imaginea rezultată să se apropie cât mai mult de forma ei virtuală, de adevăr. Una dintre ele ar fi îndelungata conviețuire a subiectului receptor cu entitatea receptată. Când contactul este accidental și de scurtă durată, terenul devine propice formării unor imagini schematice, consecințe ale unor opinii preconcepute, private de o documentare prealabilă și de o inițiere în cultura universului nou-descoperit.

Un asemenea fenomen este sesizabil, spre exemplu, în timpul campaniilor militare, când cele două ipostaze, de cuceritor, respectiv cucerit, influențează hotărâtor cunoașterea. (chiar atunci când “Celălalt” vine în calitate de eliberator, situația nu diferă prea mult: în scurt timp el va fi receptat ca element opresiv). Marea lor răspândire, caracterul nociv (din cauza generalizării), exsclusivismul, ca și persistența în timp sunt principalele atribute ale unor astfel de imagini stereotipe.

Chiar dacă relațiile Rusiei cu spațiul românesc au fost mult mai complexe, mentalitatea colectivă pare să fi reținut doar aspectele negative, cele care-i reprezintă pe ruși în calitate de “iremediabilă brută asiată”. Din păcate o asemenea receptare este operantă și în clipa de față.

Partea II

Capitolul 4

IMAGINEA REALITĂȚII RUSEȘTI. O REFLECTARE SUBIECTIVĂ A PROPRIEI REALITĂȚI

“Nu vedem lumea așa cum este ea, vedem lumea așa cum suntem noi”

(Robert M. Williams)

În calitate de actor al vieții sociale, la nivel empiric și subiectiv, individul uman și-a creat sisteme proprii de referință formate atât din informații acumulate în decursul vieții și reținute în memorie, dar și din opinii și prejudecăți; în atare condiții reprezentările și percepțiile depre Rusia vor fi reflectări subiective ale propriilor realității.

Spre deosebire de imaginea pe care ne-o creem față de o pesoană, imaginea asupra Rusiei – entitate statală neobservabilă – va fi mult mai complexă, nu doar pentru că prezintă caracteristicile și structura specifice societății (cu toate componentele ei: societatea civilă, componenta economică și componenta politică), ci și datorită faptului că Rusia prezintă ea însuși o serie de particularități ce emană din obiceiurile și tradițiile specifice acestei națiuni.

Raportându-ne la realitatea rusească, vom putea realiza o reprezentare a Rusiei din perspectiva a două câmpuri de vizibilitate.

un câmp al vizibilității proximale (nemijlocite), în care realitatea din Rusia este percepută în mod direct (percepția Rusiei), prin poziționarea individului percepător în spațiul rusesc;

un câmp al vizibilității distale (mijlocite / mediate), în care realitatea din Rusia este percepută în mod indirect (reprezentarea Rusiei), prin intermediul unui mijloc media.

Dacă în primul câmp – cel al vizibilității proximale – putem vorbi de percepția Rusiei formată doar prin raportarea realității rusești la sistemul de referință al individului percepător, în celălalt caz – cel al vizibilității distale – reprezentarea Rusiei va depinde de imaginea făcută de mijloacele media. În seria acestor media, mijloacele de comunicare în masă ocupă un loc central dar în același timp nu pot fi excluși de la calitatea de media și alți mijlocitori, precum anumite persoane care deși nu au avut un contact direct cu realitatea societății ruse, consideră că sunt în măsură de a crea o imagine, pozitivă sau negativă la adresa Rusiei.

Altfel, o constatare este aceea că în câmpul vizibilității distale, imaginea Rusiei este impusă indivizilor societății românești, nefiind controlată de către aceștia; Astfel, percepția Rusiei se realizează de către media care extrage din realitatea rusească acele informații ce i se par esențiale și care corespund propriilor clișee, în acord cu propriul sistem de referință.

În acest context, media, recrează realitatea rusească pe care o distribuie în rândul societății românești. Aria de acoperire poate varia de la câteva persoane (în cazul în care ne imaginăm, de exemplu, că media ar fi o persoană care povestește altora despre anumite obiceiuri rusești pe care le-a aflat de la un vecin care a locuit mai mult timp în Moscova) la milioane de persoane (atunci când media este massmedia). Este evident că și în primul caz, dar mai ales, în al doilea caz avem de-a face cu o transmitere a unei imagini ce poartă cu sine atât schematizarea realității (nu spunem deformarea) cât și propriul sistem de referință al diferitelor media.

Astfel, o primă concluzie ce se impune în contextul tezei noastre este aceea că, în câmpul vizibilității distale, percepția și reprezentarea Rusiei în societatea românească postcomunistă, va fi o traspunere a unei imagini impuse de către alții. În schimb, în câmpul vizibilității proximale, cel ce schematizează realitatea rusească, oferind o reprezentare a Rusiei, va extrage doar ceea ce are relevanță pentru propriul sistem de referință. Acesta poate fi orice individ care prin acțiunile sale a avut sau are contacte directe cu Rusia. În această categorie se pot înscrie:

oameni de afaceri români care interacționează cu business-ul rusesc;

angajați ai societăților mixte sau cu capital rusesc;

reprezentanți ai unor ONG-uri care prin prisma obiectului de activitate interacționează cu entități din Rusia;

actuali sau foști diplomați din Ambasada României la Moscova;

sau chiar persoane care au vizitat cel puțin odată pentru o perioadă mai lungă această țară (profesori, oameni de cultură, artiști, etc).

4.1.Imaginea Rusiei în câmpul vizibilității proximale

4.1.1.Percepția Rusiei în diplomație

„Relația România-Rusia poate suferi, însă nu neapărat de pe urma amplasării scutului antirachetă, ci a stângăciilor diplomației românești”

Din oricare unghi am privi, este vizibil faptul că, în general, relațiile României cu Rusia (URSS) , în ciuda apartenenței la un spațiu ideologic, militar și economic comun, nu au fost dintre cele mai bune nici înainte și nici după prăbușirea regimurilor comuniste (1989) și a URSS (1991). Astfel, dominația exercitată de Moscova, în trecut, a lăsat urme adânci în mentalitatea românească. „Idiosincrasia” în ce-i privește pe ruși, a prins rădăcini atât de adânci încât pare să fi pătruns în structura genetică a societății românești. „Nu se poate compara, ca intensitate și durată, nici măcar cu adversitatea resimțită față de unguri”.

Dar totul este reprezentare. Pornim în fond în toate judecățile noastre de la reprezentări, nu de la esența ultimă a lucrurilor, ci de la ceea ce ne închipuim că reprezintă.

Și facem acest lucru chiar în raporturile noastre interumane, deopotrivă individuale și colective. Avem mereu o reprezentare a noastră sau a celuilalt, participăm într-un joc al reprezentărilor, nu al realităților, niște realități secunde.

Dar cât este realitate și adevăr și cât este închipuire și prejudecată, în ceea ce privește Rusia?

În acest răspuns, o imagine a Rusiei prin câmpul vizibilității proximale, ne-o pot oferi diplomații români aflați în misiune la Moscova care prin prisma meseriei lor au interacționat într-un mod direct și nemijlocit cu societatea rusă.

În acest sens, avînd în vedere scopul și obiectivele temei noastre, odată cu o incursiune retrospectivă în relațiile politico-diplomatice postcomuniste dintre România și Rusia, ne vom plasa cu cercetarea într-o zonă de analiză a declarațiilor și interviurilor ambasadorilor români, aflați la post în cadrul Ambasadei române de la Moscova.

Astfel, privind retrospectiv societatea românească postcomunistă și societatea rusă, prin prisma dialogului politico-diplomatic, constatăm că primii ani după 1990 sunt caracterizați printr-o perioadă de derută și stagnare, determinată atât de evenimentele din decembrie 1989 petrecute în România cât și de începerea procesului de erodare din interiorul națiunii rusești (URSS). De fapt nu este greu de înțeles că Revoluția Română a reprezentat un reper nodal pentru stabilirea unui nou tip de relații româno-ruse. De facto, schimbările din decembrie au impus la nivelul noii elite politice românești, respectiv la nivelul formațiunii politice provizorii intitulată Frontul Salvării Naționale, necesitatea cristalizării unui context eminamente distinct de abordare a raporturilor cu vecinul de la Răsărit.

Astfel, prima întâlnire oficială dintre România și Rusia (încă URSS) a fost semnalată ca fiind în aprilie 1990 prilejuită de întîlnirea dintre șefii de stat și de guvern din țările Tratatului de la Varșovia, când s-au inițiat discuții pentru desființare acestuia. (Decizie a devenit efectivă un an mai târziu la 1 iulie 1991, la Praga).

Implicarea ambasadorului român la Moscova Vasile Șandru, (primul ambasador al la Moscova după 1989), a creat pemisele unui cadru adecvat, la nivelul căruia să primeze filozofia unor raporturi normale între societatea românească și cea rusă.

Aici se înscrie si semnarea controversatului Tratat de colaborare, bună vecinătate și prietenie cu URSS, (aprilie 1991): „România a semnat atunci un tratat pe care alte state, foste republici comuniste (foști sateliți) ca Ungaria, Polonia, Cehoslovacia și Bulgaria, au refuzat să-l semneze. Articolul patru al Tratatului prevedea ca România și URSS nu vor adera la alianțe ce vor fi îndreptate una împotriva alteia.”

Ca urmare a puciului de la Moscova din 1991, care a dus la destrămarea URSS, tratatul nu a mai fost ratificat de Legislativul român.

S-a fabulat mult pe marginea acestui tratat, deși prea puțini dintre cei care-l critică l-au citit:

Iată comentariul făcut de Asociația Ambasadorilor și Diplomaților de Carieră (AADCR) în volumul „Pagini din diplomația României”: „Cu cinismul său cunoscut, fostul URSS (…) a cerut și partenerul român a acceptat – ca, în Tratatul care de altfel a și fost semnat în anul 1991 de către domnii Iliescu și Gorbavciov să se prevadă obligația ca partenerii să se consulte – în cazul în care una din părțile contractante ar fi în situația să acceadă la una dintre structurile euroatlantice și, respectiv transatlantice.”

Cu alte cuvinte, dacă tratatul ar fi fost în vigoare, aderarea României la structurile europene și euroatolantice nu ar fi fost posibilă fără o consulatare prealabilă a Rusiei.

Ceece este interesant de observat este faptul că în tratat nu există o astfel de prevedere, însă acest tablou al „cinismului” rusesc s-a instalat deja în mintea multora.

În consecință, anexăm textul integral al tratatului( anexa nr.1), excact așa cum a fost prezentat în cotidianul „România Liberă” din data de 12 aprilie 1991, p.8

S-a speculat mai ales pe seama prevederilor conform cărora, URSS și România se angajau să nu participe la alianțe îndreptate împotriva uneia sau a celeilalte,  („România și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste nu vor participa la nici un fel de alianțe îndreptate una împotriva celeilalte. Niciuna din Părțile Contractante nu va permite ca teritoriul ei să fie folosit de către un stat terț pentru comiterea unei agresiuni împotriva celelilalte Părți Contractante. Niciuna din ele, nu va pune în aceste scopuri, la dispoziția unui stat terț căile și mijloacele sale de comunicație și alte infrastructuri și nu va acorda nici un fel de sprijin unui asemenea stat care ar intra într-un conflict armat cu cealaltă Parte Contractantă ”) ceea ce este firesc într-un tratat de prietenie dintre două țări; prevederi asemănătoare existând în majoritatea tratatelor pe care țara noastră le-a încheiat cu alte state.

Exemplele pot fi nenumărate în acest sens. Ne limităm însă la două dintre acestea: – conținutul art. 6 din Tratatul de prietenie, colaborare și bună vecinătate dintre România și Republica Bulgaria, semnat în ianuarie 1992;

– coținutul art. 7 din Tratatul de prietenie, bună vecinătate și cooperare între România și Republica Federală Iugoslavia semnat în mai 1996.

In 1992, între România si Rusia au reînceput negocieri pentru semnarea unui Tratat politic de bază. După lungi tegiversări ale Legislativului român, președintele Ion Iliescu se pare că a acceptat semnarea acestuia, dar în 1996 Rusia a fost anunțată că partea română nu este pregătită să parafeze documentul.

Acest moment marchează și începutul declinului în relațiile bilaterale dintre cele două țări. Ba mai mult, venirea la post a diplomatului Constantin Gârbea (1993) și rechemarea acestuia, înainte de termen (1996) demonstrează atât o ignorare a spațiului rusesc cât și o schimbare a politicii externe a României.

După anul 2000, dialogul politic româno-rus a revenit în atenția diplomației românești. „Cu Rusia este imposibil să nu se relaționeze”, preciza cu zece ani mai târziu fostul ambasador al României la Moscova Ion Diaconu în cadrul unei conferințe pe problematica rusă.

O redresare efectivă a relațiilor dintre cele două țări s-a produs abia în 2003, când președintele Ion Iliescu, la câteva luni după ce România a fost invitată să adere la NATO, a mers la Moscova pentru a semna un nou Tratat cu Rusia: „Tratatul privind relațiile prietenești și de cooperare" dintre țara noastră și Federația Rusă, numit generic și "Tratatul politic de bază". (Este vorba despre același tratat ale căror negocieri au început din 92). Acesta fost ratificat de parlamentele celor două țări pe 4 iulie 2003. Cu aceeași ocazie a fost semnată de către miniștrii afacerilor externe ai României și Rusiei Declarația comună conexă Tratatului, referitoare la aspecte specifice ale relației româno-ruse, cu origini în trecutul istoric.

Document fundamental al cooperării bilaterale, tratatul a reprezentat din punct de vedere politic, într-o lume în transformare, un pas important în abordarea și configurarea unor relații noi, România -Rusia. Acest Tratat – așa cum spunea chiar șeful diplomației românești în ședința Senatului de dezbatere în vederea ratificării – contribuie la fundamentarea unei noi relații între o Românie și o Rusie democratică, pe care le apropie de această dată nu numai o geografie sau o istorie comună, ci și un set de valori și obiective ce aparțin întregii Europe. „În acest moment, să apreciem cu detașare obiectivă capitalul acumulat prin derularea acestor legături și mai ales să încercăm să privim, (…), eliberați de prejudecăți și de emoții inevitabile, acumulate în istoria noastră, adeseori complexă, mai mult către viitor.”

Întrebarea care s-a pus atunci a fost „De ce un Tratat politic de bază cu Federația Rusă?”

Sunt necesare mai multe răspunsuri:

1) în primul rând, pentru că relațiile româno-ruse se aflau de mai mulți ani într-o stare nefirească, la un nivel extrem de scăzut;

2) apoi, aceste relații erau în prea mare măsură grevate de trecut, un trecut în care au existat deopotrivă și lucruri bune, și rele, cu inerente suișuri și coborâșuri.

În concluzie, semnarea tratatului de bază dintre România și Rusia a însemnat un salt în ceea ce privește relațiile pe linie economică, inclusiv între județele țării noastre și regiunile Rusiei, care dispun de o largă autonomie economică.

Deasemenea, dar nu în ultimul rând, raportându-ne la cercetarea noastră, semnarea Tratatului de bază între România și Rusia reprezintă o expresie a dorinței de proiectare a unei noi imagini a relațiilor bilaterale. Astfel, depășindu-se numeroase inerții și prejudecăți, care au viciat normalizarea și dezvoltarea acestora, prin semnarea tratatului, România a dovedit că este în măsură s-și asume cu demnitate și curaj trecutul, dar să privească și în perspectivă.

Dar „potentialul oferit de acest document nu a fost valorificat în măsura cuvenită și ca urmare a activității sub așteptări a Ambasadei române la Moscova”, precizează profesorul Vasile Buga, fost consilier în cadrul aceleiași ambasade.

Deși după 2004, relațiile bilaterale româno-ruse, intrate intr-un impas, au reușit să capete un spirit nou, iată că prin această afirmație, profesorul Buga aruncă o umbră nedorită asupra întregii diplomații acreditată la Moscova. Aici se înscriu în ordine, toți ambasadorii care au efectuat misiuni în Rusia după anul 2003, anul semnării documentului adus în discuție: Constantin Aurel Ilie, Dumitru Prunariu, Ioan Donca și Constantin Mihail Grigorie.

După momentul 1 ianuarie 2007 și până în momentul actual, relațiile ruso-române se se circumscriu unei etape post Război Rece, în care foștii parteneri ai Tratatului de la Varșovia se situează pe poziții de pasivă adversitate, cauzată de opțiunea pro-Vest, mai mult decât evidentă, a României. În atare condiții, actualul ambasador al României la Moscova, Constantin Mihail Grigorie crede în existența unor „posibilități certe de extindere a relațiilor româno-ruse”.

Pe aceleași coordonate pozitive, în aceeași linie perceptuală, se înscriu majoritatea afirmațiile făcute de ambasadorii țării noastre acreditați la Mocova în perioada 1990-2013. Astfel:

Dumitru Prunariu, ambasadorul României în Rusia, în perioada 2004-2005:

„Mă simt în largul meu în Federația Rusă”;

Moștenirea trecutului rezolvată în bună parte;

Rusia are una dintre cele mai bogate și reprezentative culturi.

„(…) Mă simt în largul meu în Federația Rusă, unde am beneficiat de o pregătire de specialitate timp de trei ani. Am avut ocazia să cunosc oamenii, cultura, spiritul în general de acolo și le apreciez în mod deosebit. (…) România și Federația Rusă trebuie să găsească niște căi mult mai deschise de cooperare. Consider că trebuie să dezvoltăm relațiile de cooperare și din punct de vedere economic, ținînd cont că am avut în trecut niște schimburi bogate pe multiple planuri. În momentul de față ele sunt foarte reduse cel puțin din partea română spre Federația Rusă. (…) Cunoașterea mai bună a reprezentanților celor două state, niște relații deschise și de încredere vor favoriza mult și dezvoltarea economică, sunt convins de acest lucru. În afară de aceasta, consider că noua generație din România este lipsită de cunoașterea corespunzătoare a vechilor tradiții ale poporului rus, a culturii deosebit de bogate și reprezentative (…). Deși avem afinități religioase, suntem creștini ortodocși și românii și rușii, acest filon nu este utilizat aproape deloc. De asemenea, o serie de produse culturale românești ar putea fi promovate în Federația Rusă și eu sunt complet deschis oricăror activități care ar putea să apropie persoane fizice, popoarele noastre, instituțiile noastre și să creeze un cadru de colaborare deschis și de încredere între factorii politici.”

Rusia este o mare putere ai cărei oameni foarte devotați dau dovadă de o adevărată „educație patriotică”;

„..Ei merg în continuare pe educația patriotică, pentru că Rusia nu poate fi o mare putere fără oameni devotați. Cultul eroilor mobilizează societatea, iar cosmonauții reprezintă un astfel de argument. Războaiele s-au terminat, iar militarii-eroi mai pot fi văzuți doar în filme. Într-o societate a progresului, noii eroi sunt cosmonauții…”

Rusia e deschisă pentru rezolvarea problemelor istorice (inclusiv problema tezaurului românesc trimis la Moscova în timpul Imperiului țarist);

„În chestiunea Tezaurului, problemele sunt mult mai complicate și mai complexe și nu țin atât de Federația Rusă, cât țin și de noi. (…) Partea rusă e deschisă rezolvării oricăror probleme istorice. Modul de rezolvare, însă, nu a fost agreat de partea română, într-o anumită fază. Federația Rusă a declarat că își asumă toate responsabilitățile și toate acțiunile fostei URSS, dar nu și ale Imperiului Țarist. Tezaurul nostru a fost trimis la Moscova în perioada Imperiului Țarist, 1916-1917. Rușii au spus: «De acord să rezolvăm această problemă, suntem de acord că există, dar n-o putem rezolva la nivel de stat sau guvernamental, ci căutăm alte căi de rezolvare». Cu alte state au găsit căi comerciale. Și le-au rezolvat. La noi, n-au fost agreate.”

2. Ion Donca, ambasadorul României în Rusia, în perioada 2005-2007:

Rusia este deosebit de frumoasă. Muzee impresionante, balet, teatru clasic… Moscova este pe placul oricui.

„Rusia este o țară mare și deosebit de frumoasă. Moscova cu locurile ei atractive, cu muzeele ei impresionante, nu doar ca număr, dar și prin bogăția exponatelor, cu spectacole de teatru, de balet, de operă, de teatru clasic și modern sau ultramodern răspunde absolut oricăror gusturi.”

În aceeași ordine idei, pentru o privire mai amplă asupra percepției Rusiei dată de diplomația românească, considerăm reprezentative cele două interviuri realizate cu foștii diplomați acreditați la Ambasada României de la Moscova. Este vorba despre C.M. și Ion Donca.

Primul dintre acestea ne-a fost acordat în 07 iulie 2013, de către fostul ambasador al României la Moscova, C.M.:

„Domnule profesor, știu că ați fost ambasador al țării noastre în Federația Rusă. Aș vrea să-mi povestiți, dacă v-aș urmări pe parcursul unei zile de lucru, dacă aș participa la același program ca și dvs ce v-aș vedea făcând?

C.M.: (Râde) Păi, misiunea unui ambasador nu este să își pună cravata și să meargă la diverse întâlniri oficiale. Misiunea unui ambasador este de a apropia popoarele și culturile a două țări. Iar eu consider că între state, la fel ca și între oameni, relațiile de prietenie trebuie să se bazeze pe devotament și încredere. Intr-o zi de lucru… păi să vă citez din Ghidul de ceremonial și protocol al MAE, făcut în 2001 cam ce face un diplomat. „Prin activitatea pe care o desfășoară, precum și prin conduita sa generală în mediul cu care vine în contact, un diplomat contribuie la formarwea în statul unde este acreditat, ca și în rândul cetățenilor acesteia, a percepției asupra țării pe care o reprezintă”. Misiunile diplomatice își desfășoară activitatea pe baza unor norme interne și internaționale pe care le aplică.

Sunt convinsă că acum, cunoașteți mult despre Rusia, dar aș vrea să vă amintiți, ce știați înainte de a fi numit ambasador, despre această țară?

C.M.: Am mai fost în Moscova înainte de a fi numit ambasador. Am fost cu o delegație parlamentară în 96.

Știam. Am să vă spun: (râde) Elevii de la o scoală din Brooklyn, aflați în vizită la Aeroportul „Kennedy”, au fost întrebați ce cred despre prezența chinezilor în America, când pe lângă ei trecuse un alai de polițiști și reporteri și niște civili îmbrăcați cu niște tunici închise până în gât. Unii au răspuns că probabil voiau să vadă cât de bine se trăia în America. Alții au spus că erau în drum spre China Town, iar alții au fost de părere că „au venit să ne ocupe”. Șoferul limuzinei care însoțea delegația, înțelegând că sunt niște persoane oficiale importante, a întrebat: Da, chiar, cine sunt ăștia, ruși?” Explicându-i-se că sunt chinezi, s-a scuzat: „Ca șofer, nu prea știu ce se întâmplă în lume!”

Ce v-a plăcut cel mai mult în Rusia? Cum sunt oamenii, cum este poporul rus, povestiți-mi despre asta.

C.M.: Păi, dacă e vreun stat în care religia să fie mai adând înrădăcinată în sufletul omului, apoi, acel stat e Rusia, și de aceea pe drept cuvând i se zice și sfânta Rusie. În Rusia, e o datorie sacră ca fiecare om să aibă atârnată în prăvălie o icoană. În prăvălie sau în casa sa. Rușii sunt atât de credincioși, încât această icoană o scot și la poartă o dată pe zi. Așa… Apostolilor bisericii li se arată cel mai mare respect prin sărutarea mâinii..

Întocmai ca și la noi..

C.M.: Da. La noi însă doar la țară se mai practică. Aici în București … Dar nici în orașele mari nu se mai practică. La ruși însă, chiar președintele Putin sărută mâna marilor apostoli ai bisericii.Vedeți dumneavoastră, când ești în altă țară, apreciezi altfel, propria-ți țară. Descoperi mai bine la ea ceea ce o deosebește de alte țări, apreciezi mai mult unele lucruri cărora înainte pur și simplu nu le dădeai atenție. În fond, între Rusia și România există multe trăsături istorice comune. Și eu la rândul meu, din postul de ambasador al României în Federația Rusă, m-am străduit cât mi-a stat în putință să apropii aceste două popoare.

La ce vă referiți mai exact?

C.M.: Vreau sa spun că e nocivă instalarea unei stări de letargie în relațiile cu Rusia. Iar lipsa de progres din ultimul timp…Eu, am stat un an la Moscova. Apoi am fost chemat din Centrală.

Cum simțeați că vă tratează Rusia, poporul rus? Povestiți-mi, vă rog.

C.M.: A fost foarte important pentru mine să văd realitatea. În toate resorturile administrative am constatat un spirit de disciplină, de metodă, o organizare extraordinară. Rusia a avut noroc că a știut să nască din cenușă, ca pasărea pheonix. Ea a profitat, și va mai avea mult să profite…pe când noi? N-avem de ce o dușmăni.

La ce vă referiți, mai exact?

C.M.: Păi, dacă fără a fi cu mult mai vechi în cultură decât noi, poporul rus a știut prin perseverență să devină cu mult superior nouă, mai în toate domeniile. A ajuns să inspire respect. Prin muncă. Momentul a venit pentru noi să înțelegem, în sfîrșit, că în epoca asta știința joacă un rol dominant. Rusia astăzi nu e numai o mare putere militară, este și o mare putere economică întemeiată pe știință, care se dezvoltă uimitor de repede. Nu va trece mult și va fi capabilă să țină piept întregii Europe.

M-ar ajuta dacă mi-ați vorbi puțin despre interacțiunea dintre poporul rus și poporul român. Care este imaginea românului în Rusia?

C.M.: Rușii sunt printre cei mai sinceri oameni pe care i-am cunoscut. Iar dacă te plac, se vor purta cu tine cu multă căldură și bunătate. În schimb, pot fi și invers. Pot fi răi și urîcioși. Depinde de context. Și cum te porți. Sunt la fel noi. Ei, să știți că apreciează românii. Și apreciază mult produsele românești. Vinurile românești, mobila românească. O apreciază. Și noi apreciem la ei.

Când sunteți născută?

În 76.

C.M.: Păi, cunoașteți? Sau sunteți mică… Înainte, dar și acum, românii asociau rușii cu căciulile lor de blană. Poate cunoașteți.. Cine pleca în Rusia căuta căciulă de blană rusescă. Și prin Centrala… încă se căuta…si eu am adus cuiva.

Spuneți-mi domnule profesor, cum vedeți dumneavoastră acum, relațiile dintre cele două țări, România și Rusia?

C.M.: Acum, relatiile între statele noastre s-au schimbat în mod cardinal, și spre bine! Spun asta nu pentru a face un compliment țării sau pentru că și eu am contribuit umil la această schimbare, ci pentru că asta este baza pe care se poate construi mai departe o relație între state. Dacă ne uităm în trecut, sigur că acesta a fost un impuls pozitiv pentru…Ar fi un act nesocotit ca în împrejurările date să ațâțăm țara la ură contra unor puternici vecini cărora le datorăm cel puțin un început de cultură…

Cam asta e, domnișoară!”

Cel de-al doilea interviu este realizat, în 12.09.2013, cu fostul ambasador al României la Moscova, Ioan Donca:

„Povestiți-mi despre Rusia, domnule ambasador, ați fost acolo, ați trăit practic acolo, pentru o perioadă de 2 ani. Care este părerea dumneavoastră referitor la ceea ce se întâmplă astăzi în societatea românească referitor la imaginea Rusiei?

I.D.: Ei, nu este chiar așa. Media complică imaginea Rusiei. De asemenea, după anul 2005, România este într-o permanentă campanie electorală prin folosirea unor momente pentru prezentarea unor imagini negative în ceea ce privește Rusia.

Și nu numai… În ultimii ani, există un post de radio… „Vocea Rusiei”, care în ultimii ani este extrem de brutal, având un impact negativ asupra ascultătorilor săi.

Vocea Rusiei? Păi nu este un post rusesc?

I.D.: Ba da, dar a existat acolo o anumită persoană care cu asta se ocupa…prezenta anumite știri cu scopul de a deteriora imaginea Rusiei.

În relația dintre poporul român cu Rusia a existat la început un anumit pozitivism datorat influenței panslavismului ortodox asupra ortodoxismului românesc. Desigur că problematica încadrabilă aici este mult mai cuprinzătoare. Din ea face parte receptarea panslavismului în istoriografia de la jumătatea secolului al XIX-lea, imaginea Rusiei în contextul războiului Crimeii, a războiului de independență..

Inițial, relația Pricipatelor cu Imperiul țarist era una relativ pozitivă, pînă la 1812, moment care a diminuat impactul pozitiv creat mai târziu de generalul Pavel Kiseleff prin introducerea Regulmentele organice care au jucat rol de Costituție în Moldova și Țara Romînească. Totuși contribuția acestora la modernizarea societății românești și la omogenizarea organizării interne a Principatelor române nu poate fi negată…

A urmat apoi Marea Unire, problemă destul de complicată, dar în acest proces au fost și voci solide ca Nicolae Titulescu și Maxim Litvinov.

Un eveniment important s-a petrecut la Londra în vara anului 1933, când Maxim Litvinov i-a propus lui Nicolae Titulescu un tratat pentru definirea neagresiunii, pe care cel din urmă la acceptat. În urma discuțiilor dintre cei doi diplomați, s-a realizat un acord verbal, așa-zis „gentlemen’s agreement” în care ambii își luau angajamentul să supravegheze cu atenție ca în comportarea și manifestările lor publice să nu ridice, sub nici o formă, chestiunea diferendului teritorial între cele două țări. Prin acestea Rusia recunoștea, suveranitatea României, implicit apartenența Basarabiei la aceasta. Toate acestea au însemnat o apropiere și o normalizare a relațiilor dintre cele două țări, însă, după primul război mondial a apărut chestiunea cu tezaurul și ocuparea Basarabiei. Includerea ei brutală și de neexplicat în componența URSS a adăugat astfel, la contenciosul bilateral o problemă încărcată emoțional.

Ați cunoscut rușii îndeaproape, care considerați că este părerea lor despre poporul român, despre actuala societate românească? Sunt convinsă că ei nu au dezvoltat pentru noi o fobie asemănătoare ca aceea pe care noi o avem pentru ei..

I.D.:Ba… să știți doamnă, că trupele române alături de trupele germane au fost și ele implicate împotriva Rusiei în cel de-al doile război mondial. De fapt vreau să vă spun, că la Moscova chiar există Muzeul atrocităților comise de românii din cel de-al doilea război mondial. Am avut chie cu președintele Putin o discuție pe tema aceasta..Eu v-aș recomanda să luați neapărat legătura cu dl Buga, este unul dintre cei mai mari istorici ai poporului român. El știe clar… chiar ar trebui să îi arătați ce ați lucrat până acum…

Da. Sunteți foarte obiectiv. Spuneți-mi, vă rog, la fel erați și înainte de a fi numit ambsador al României la Moscova? Aveați aceeași obiectivitate în ceea ce privește relația dintre poporul român cu Rusia?

I.D.: Da. Aceeași obiectivitate o aveam și înainte. Am o carieră de 46 de ani în diplomație. 46 de ani…(cu mândrie). La mine nu se mai pune problema de subiectivism. M-am întîlnit cu oameni precum Putin, Nixon… Am dat mâna cu generalul Charles De Gaulle, cu Xixon, cu Mao Zedong… Eu nu am emoții. Eu mi-am împletit existența cu interesele țării. Nu am simpatii și nici antipatii.. Și nu am mințit! Eu nu am mințit, iar oamenii, pentru mine nu există simpatii sau antipatii. Pentru mine oamenii sunt oameni interesanți și oameni neinteresanți.

Un moment… Spuneți-mi, vă rog cum este președintele Putin? Interesant sau neinteresant?

I.D.: Bineînțeles că este interesant. Este interesant pentru ceea ce este în stare să facă pentru țara lui. Iar în contextul actual… cînd lipsa masivă de personalități… Doamna Merkel? Regina lumii? Cine e doamna Merkel? E o nemțoaică educată…și atât. Nu se compară cu Adenauer sau Koln..Iar în această pleiadă de oameni slabi, un tip cu o educație solidă, cum este Vladimir Putin, se ridică deasupra celorlalți..

Păi în comparație cu Elțîn care era dedicat paharului, care lua decizii politice nefavorabile, care a neglijat Rusia…el a fost și este conducătorul care a dat rușilor încrederea, care a reușit să mărească economia din timpul lui Elțîn…din acest motiv majoritatea covârșitoare a rușilor îl apreciază pe Putin – 90%.

Cum sunt rușii ca și popor, ca mentalitate?

I.D.: Rușii prin tradiție au respect față de vîrstă. Rușii au o altă construcție mentală. De exemplu, când Andrei Lugovoi, cel care se presupune că l-ar fi otrăvit pe Litvinenco a declarat ca va candida la alegerile parlamentare în calitate de membru al Partidului Liberal Democrat (LDPR), condus de ultranaționalistul Vladimir Jirinovski, acesta a obținut un număr foarte mare de voturi, tocmai din acest motiv. În condițiile în care Litvinenco era considerat spion rus…. rușii au considerat că Lugovoi a făcut un bine poporului rus că la otrăvit pe Litvinenco.

Oau.. Ce ciudat!

I.D.: Da. Uitați, de exemplu, la o întâlnire pe care am avut-o cu Igor Sechin, consilier al președintelui Putin, acesta mi-a spus așa: „Dacă vreți să îi înțelegeți pe ruși, citiți-l pe Dostoievschi. Iar dacă după ce l-ați citit tot nu îi înțelegeți, mai citiți-l odată! (zîmbește).

Și să știți că în aparatul Kremlinului nu există corupție, pentru că Putin a creat un regim. Kremlinul e foarte puternic. Sechin, Lavrov, consilierii lui Putin sunt foarte bine plătiți. De aceea nu există corupție…

Da….

I.D.: Da. Deci, doamnă, iată că există niste resentimente de durată aici… în relațiile dintre aceste două țări.

Dar noi nu trebuie să uităm un lucru: România va fi mereu vecină cu Rusia, mai apropiată sau mai îndepărtată, dar va fi vecină. Este o necesitate ca România să aibă relații normale cu Rusia, așa cum și pentru Rusia o necesitate să aibă relații normale cu România. În acestă normalitate nu intră doar asigurarea canalelor de dialog ci și dialogul (politic, diplomatic, economic, etc.). Doar am avut un exemplu, un inițiator în acest sens. E vorba de Nicolae Titulescu… Firește!

Este nefiresc ce se întîmplă azi… iar un lucru și mai negativ este faptul că aceste resentimente sunt folosite cu precădere în momentele electorale. „

Iată, așadar, fără a face notă discordantă, considerăm că ambele părți – atât partea română cât și cea rusă – poartă responsabilități în ceea ce privește atmosfera tensionată creată în relațiile bilaterale dintre cele două state. Atât guvernele perioadelor anterioare cât și diplomația românească, s-au dovedit a fi nu suficient de capabilă încât să găsească soluții pentru armonizarea relațiilor cu Federația Rusă. N-a știut sau n-a dorit să facă acest pas? Dacă ar fi să ne orientăm numărul întâlnirilor existente în perioada de referință (1990-2013) – am putea trage concluzia că mai degrabă nu s-a dorit decât nu s-a putut.

Pentru completarea imaginii politico-diplomatică dintre Rusia și țara noastră, vom atașa tabloul întâlnirilor bilaterale dintre România și Rusia, începând cu anul 1990 .

(a se vedea în acest sens anexa nr.2)

„Războiul începe acolo unde se sfârșește diplomația” spunea Carl von Clausewitz dar noi știm că diplomația practic nu se sfârșește niciodată. Există o artă a diplomației, ea este rodul experienței. Ei bine, ceea ce se întâmplă între România și Rusia nu poate fi legat de diplomație chiar dacă inclusiv între țări prinse în război ar trebui să există relații diplomatice (chiar dacă la un nivel mai discret).

Așadar, sintagma „neinspirate ca Tratatul” se dovedește din păcate reală și aruncă o umbră nedorită asupra unei diplomații cu tradiție, cum este Diplomația română, dar care, în prezent, se situează în mijlocul unei politici interne debusolante și egoistă indiferentă la interesele perene ale țării, o politică intrată însă definitiv în „concasorul istoriei” și care va atârna ca un obuz, de data aceasta real, de picioarele celor care au gândit-o și au înfăptuit-o.

În ceea ce privește percepția diplomației românești, ca imagine a Rusiei în câmpul vizibilității proximale, concluzia finală care se desprinde în urma interviurilor și a discuțiilor purtate cu diplomați români aflați în misiune la Moscova, este următoarea: opțiunea neîndoielnică pentru consolidarea climatului de cooperare bazat pe înțelegere și respect reciproc între România și Rusia.

4.1.2 Percepția Rusiei în mediul de afaceri românesc

În contextul în care Rusia „reprezintă o oportunitate”, a nu dovedi pragmatism, consecvență și concentrare pe proiecte în domenii care prezintă potențial poate fi calificată ca „dovadă de prostie”. Sau poate că nu?

În niciun caz nu este o dovadă de inteligență strategică faptul că o țară care ar fi putut să-și găsească în proximitate surse pentru o energie mai ieftină și o piață de desfacere mai largă pentru multe dintre produsele sale, nu valorifică o astfel de posibilitate.

„Trebuie să dovedim pragmatism, consecvență și să ne concentram pe câteva proiecte, în domenii care prezintă potențial”, consideră Sorin Dimitriu, președintele Camerei de Comerț și Industrie București, într-un interviu acordat unui cotidian central.

Societatea românească pare însă măcinată de stresul unei tranziții care nu se mai termină. Au trecut mai bine de două veacuri și jumătate de când relațiile economice româno-ruse, în condițiile liberalizării activităților de comerț exterior, se derulează la „voia întâmplării” fără a avea o orientare precisă și fără a avea obiectivele și principiile de bază ale unui astfel de comerț în care esențiale sunt valorificarea potențialelor celor două țări, a complementarității economiilor lor precum și obținerea câștigurilor cuvenite ambilor parteneri.

Lăsate la inițiativa sectorului privat, lipsit, în primii ani de după 1989, de experiența specifică acestui gen de „comerț pretențios”, de informațiile corespunzătoare și de un cadru legislativ adecvat, relațiile economice dintre România și Rusia au evoluat oscilant, nesigur și deosebit de riscant.

Așa s-a ajuns astăzi ca situația acestor relații, nivelul și structura acestora să fie departe de potențialul oferit de fiecare economie, în parte, și necorespunzător intereselor agenților economici români, ca și nevoilor reclamate de dezvoltarea durabilă a României, care cere presant valorificarea la maximum a resurselor, materiale și umane, de care dispune.

În contextul actual o privire retrospectivă asupra acestor relații, după atâtea analize făcute până în momentul actual, este binevenită .

La sfârșitul anului 2013, în România erau înregistrate 395 de societăți mixte cu capital rusesc;

În prezent, conform datelor primite de la Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, în în Rusia există deschise șase reprezentanțe comerciale ale următoarelor companii din România:

– Upetrom Group

– S.C. Petal S.A.

– Antibiotice S.A.

– Simex Group

– Romfarmachin S.A.

Astfel, Romania, în raport cu celelate țări din fostul bloc socialist al Europei, ce fac acum parte din Uniunea Europeană, nu arată a fi un partener activ în domeniul relațiilor comerciale cu Rusia.

In anul 2000, țara noastră se situa în cadrul regiunii, care a devenit peste cațiva ani UE

abia pe locul 23 după volumul exporturilor în Rusia – din toate cele 27 de state europene. Mai putin exportau Rusiei doar producatorii din Cipru, Luxemburg, Portugalia si Malta.

Nu dispunem de numărul total al companiilor românești care exportă în Rusia, însă printre aceste se află următoarele:

– Renault Industrie Roumanie SRL

– Michelin Romania SA

– Automobile -Dacia SA

– ArcelorMittal Galați

– Pirelli Tyres Romania SRL

– Rompetrol Rafinare

– Rompetrol Well Services

– Terapia SA

– Michel Thierry Romania SRL

– Cesiro S.A.

– Griro SA

– Silcotub SA

România, nici în domeniul importurilor din Rusia, nu ocupă o poziție prea importantă. Comerțul cu produse energetice constituie principalul subiect al discuțiilor bilaterale româno-ruse ce au avut loc la nivel înalt în ultimii trei ani, însă România până acum nu a devenit partener important pentru Rusia în proiecte de transportare a gazelor sau petrolului. Potrivit unui articol apărut în ziarul „Adevărul” în martie 2011, peste 80% din importurile rusești sunt materii prime energetice – gaze naturale, țiței, produse minerale.

Cauzele participării mai slabe a României în comerțul cu Rusia își au rădăcini încă din perioada comunismului, căci România era mai puțin integrată în sistemul economic al URSS, decât alte țări ale Tratatului de Varșovia. Insă acum Rusia reprezintă o piață care din ce în ce mai mult prezintă interes pentru partenerii europeni. Atuul principal al Rusiei îl constituie resursele sale naturale, mai ales în domeniul energiei, și faptul ca această țară a scăpat de “boala datoriilor”. La ora actuală, problemele principale pentru economia Rusiei fiind legate de inflație, de deficitul sistemului național de pensii și de scurgerea de capital din țară.

Potrivit opiniei cercetatorilor de la Institutul de Economie al Academiei de Stiințe a Rusiei trei sunt cauzele/obstacolele care determină nivelul scăzut al relațiilor economice între România și Rusia:

primul obstacol este de ordin politic și este generat de atitudinea rezervată a politicienilor din cele două țări;

al doilea obstacol ține de diferențele care mai există între standardele în vigoare în Rusia și standardele internaționale/europene;

al treilea obstacol este insuficiența informațiilor care circulă între cele două piețe între cele două comunități de afaceri.

Cocluzii:

Interesele economice reciproce ditre România și Rusia și relansarea relațiilor bilaterale dintre cele două state, trebuie să exceadă problemelor “istorice” nerezolvate, dar și comportamentului politicianist al leadershipului din România și Rusia;

În condițiile în care “sectorul extern” al economiei este parte organică a celui intern, doar împreună, într-o strânsă intercondiționare, pot conduce la edificarea unei economii de piață solide și funcționale. A nu lua în considerare realitatea existentă ci doar bazându-ne pe reprezentări eronate la adresa poporului rus, reprezintă o „gravă eroare” ce se dovedeste, an de an, a fi tot mai costisitoare;

A lăsa dezvoltarea schimburilor economice româno-ruse exclusiv pe seama”mâinii nevăzute” a legilor economiei de piață, mai mult sau mai puțin funcționale, nu este benefică comerțului bilateral cu Rusia.

4.3. Imaginea Rusiei în câmpul vizibilității distale

4.3.1. Reprezentarea Rusiei în media românească la început de „eră Putin”

Mijloacele de comunicare în masă îndeplinesc funcția de îndrumare a conștiinței și comportamentului oamenilor. Mass-media poate în același timp să înșele, să degradeze; aceasta datorită faptului că există o tendință puternică a cercurilor interesate care dețin mijloace de informare colectivă, de a da o prezentare parțială sau tendențioasă știrilor. Se produce astfel un fenomen aproape inobservabil de alterare a mesajelor prin modul în care sunt întocmite și transmise știrile.

Sursele massmedia, desigur cele independente care nu sunt subordonate intereselor unui partid politic sau unei coaliții de partide, reprezintă o componentă importantă a societății civile, rolul primordial al acestora fiind acela de a informa oportun și corect cetățenii în legătură cu activitățile pe care le desfășoară statul, respectiv instituțiile sale politice, juridice și administrative. În acest mod, sursele media, socotite ca fiind a patra putere în stat, îndeplinindu-și neabătut și necondiționat rolul social, își mențin atât credibilitatea cât și capacitatea de control asupra instituțiilor statale.

„De cele mai multe ori, editorii care selectează știrile iau decizii să sprijine anumite puncte de vedere.” Acesta se realizează prin mai multe procedee:

influența mesajului, prin omiterea unor părți din el și a unor elemente din conținut;

reducerea la minim a atenției acordată unor evenimente prin plasarea articolelor pe ultimele pagini, spații infime de emisie;

influența prin titluri – ele stabilesc dispoziția și sistemul de valori ale articolului;

influența prin alegerea evenimentelor, prin utilizarea unor cuvinte alese cu grijă ce pot discredita personalități sau pot contribui la creșterea prestigiului și respectului acestuia;

influența prin explicațiile care însoțesc fotografiile, imagini care pot afecta în mod semnificativ atitudinea persoanei față de un anumit eveniment prezentat;

utilizarea editorialelor pentru distorsionarea faptelor este un mijloc ideal pentru a convinge ascultătorii să gândească sau să simtă în felul în care doresc editorialiștii.

În contextul cercetării noastre, referitor la percepția Rusiei în cadrul societății românești, fiecare individ în interacțiune cu media își formează anumite opinii mai mult sau mai puțin stabile în legătură cu aceasta și cu ceea ce se petrece în proximitatea ei, opinii ce pot fi diferite sau în concordanță cu ale celorlalți. Urmare acestor opinii, indivizii își formează percepții și reprezentări.

Fără a ignora actualul rol al massmediei, trebuie să avem în vedere permanent atât caracterul comercial al știrilor și informațiilor prezentate precum și modul de tratare și disponibilitatea pe care acestea o alocată „celor mai importante probleme” ale societății la un moment dat. Ne putem da ușor seama că nu acele probleme sunt cele mai importante pentru noi, însă nu putem aprecia dacă nu sunt importante pentru cei mai mulți dintre noi.

Un alt punct ce merită atenție este faptul că la momentul actual massmedia din România joacă un rol important în schimbarea percepției față de ruși și Rusia în general, promovând sau nepromovând , după caz, aspecte pro și contra acestei țări.

Astfel, în condițiile în care este știut faptul că massmedia, prin produsele specifice, contribuie semnificativ la modificarea opiniilor, atitudinilor, percepțiilor și reprezentărilor Rusiei în societatea românească – și răspunsul la întrebarea nr. 4 din sondajul nostru de cercetare (Care este pentru dvs. principala sursă de informare în ceea ce privește Rusia?), a fost unul de așteptat: 66% dintre respondenți au ales TV, urmat de 19% presa scrisă, 11% cărți, iar restul de 3% au indicat alte surse.

Motivația fiind de procentul destul de mare al celor care au ales ca principală sursă de informare în ceea ce privește Rusia, presa scrisă, – ne propunem să realizăm o radiografie complexă prin analiza informațiilor apărute referitoare la această țară în două mijloace scrise, de informare în masă: Cotidianul „România Liberă” și agenția de presă „Mediafax”.

Alegerea surselor s-a făcut pe baza tirajelor dar și a impactului pe care acestea îl au la nivelul societății românești.

Astfel, cotidianul „România liberă” considerat a fi „cel mai vândut ziar politic de calitate din România”, difuzează 25.000 de exemplare, așa cum apare în evidențele BRAT (Biroul Român de Audit Transmedia), beneficiază de o rețea națională de distribuție și face parte din categoria cotidienelor premium.

Trebuie de asemenea precizat, că într-un clasament al tirajelor și cifrelor de difuzare există publicații cu o difuzare mai bună decât ziarul „Romania liberă” însă ne-am îndreptat către alegerea acestuia din 2 motive:

„vechimea” sa de peste 135 de ani de existență, face ca acest ziar să fie considerat un „ziar de familie” țiănând cont că vine din perioada comunistă când principalele ziare locale erau „Scânteia” (azi „Adevărul”) și România Liberă.

fiind o sursă de presă scrisă, ziarul „România liberă” este considerat ca fiind un mijloc de comunicare cu o mare pătrundere, palpabil, care se păstrează vreme îndelungată.

În ceea ce privește agenția de presă Mediafax, aceasta este prima agenție de presă independentă din România. Din 1995 Mediafax deține poziția de lider pe piața românescă în ceea ce privește fluxul zilnic de informați, cu un număr de aproximativ 600 de știri.

Conform proprirului site – http://www.mediafax.ro/ – Mediafax este unul dintre cei mai mari furnizori de informație generală și de afaceri din România, fluxurile sale de știri fiind preluate de majoritatea publicațiilor scrise dar și de presa radio și TV.

În contextul cercetării noastre, acest studiu viează atât aspecte calitative cât și cantitative. El merge în profunzime până la identificarea descrierii evenimentelor „de vârf” referitoare la Rusia, pe o perioadă de 12 luni. Perioada de referință a cercetării fiind ianuarie – decembrie 2000, interval care corespunde cu finalizarea „epocii Elțîn” și venirea la putere a lui Vladimir Putin, actualul președinte al Rusiei. Nu încape îndoială că „era Putin" marchează stabilizarea vieții economice rusești și afirmarea Rusiei într-o nouă dinamică pe plan internațional.

Așadar, pentru a analiza percepția Rusiei în perioada de referință vom monitoriza cantitativ și calitativ toate articolele apărute în cotidianul „România liberă”, și la agenția „Mediafax”, în intervalul amintit, care fac referire directă la Rusia, și la cetățenii acesteia (ruși).

Analiza de conținut

Analiza de conținut a articolelor identificate va fi realizată utilizându-se o serie de parametri:

– frecvența aparițiilor;

– frecvența prezentării articolelor identificate ca fiind pozitive, neutre, negative.

Categorii de articole: pozitive, neutre și negative

a) vor fi evaluate ca articole pozitive acele articole care redau fapte pozitive, care au în conținut aprecieri pozitive la adresa Rusiei sau conțin aspecte pozitive despre președintele Putin;

b) vor fi avaluate ca articole negative cele care au în conținut remarci critice la adresa Rusiei sau a președintelui Putin (sau chiar la adresa rușilor în general), care subliniază neajunsuri, eșecuri, conflicte;

c) vor fi evaluate ca articole neutre cele care nu fac remarci nici pozitive nici negative la adresa Rusiei și a președintelui Putin.

De asemenea în analiza noastră avem în vedere și modul de prezentare a evenimentelor și informațiilor referitoare la Rusia.

Analiza calitativă

După o cuantificare (separată) a articolelor apărute în cele două surse am identificat două tipuri de imagine:

imaginea reflectată în massmedia pentru președintele Vladimir Putin;

imaginea Rusiei reflectată în massmedia, în relație cu evenimente particulare, momente de criză care au atras un interes special asupra acesteia.

Astfel pentru acest al doilea tip de analiză au fost identificate 4 momente relevante, pe care le vom numi ”evenimente–vârf” de expunere:

Ofensiva rusă pe fondul crizei războiului din Cecenia;

Demisia lui Boris Elțîn și numirea premierului Vladimir Putin ca președinte (interimar)al Rusiei;

Scufundarea Submarinului Kursk;

Arestarea ziaristului Andrei Babițki.

În cele ce urmează, pentru o mai bună înțelegere a contextului în care s-au produs, vom descrie sumar cele patru evenimente pe care le-am selectat pentru această analiză după care vom trece la analiza fiecărui eveniment în parte, din punctul de vedere al reflectării în cele două surse massmedia alese.

Descrierea evenimentelor-vârf de expunere

Prezentarea inițială va conține o încadrare temporală aproximativă a evenimentelor-vârf și eventualii actori implicați în aceste evenimente.

Ofensiva rusă pe fondul crizei războiului din Cecenia

Cecenia, republică situată în Rusia de sud-vest, se află la o distanță de aproximativ 1600 km sud de Moscova. Locuitorii Ceceniei – ceceni și inguși – sunt popoare musulmane sunite. După ce în 1991 Cecenia și-a declarat independența față de Rusia, trei ani mai târziu, în 1994, președintele rus Boris Elțîn a trimis cu scopul de a restabili autoritatea Moscovei. Acesta a constituit și primul conflict ruso-cecen.

Acțiunea rușilor, chiar dacă se spune că a fost pregătită în grabă „legăturile de comandă și liniile de comunicație fiind necorespunzătoare”, a fost o cruzime inimaginabilă și s-a soldat pe parcursul a câtorva săptămâni cu „mai multe victime decât au înregistrat rușii în 10 ani de război în Afganistan.” Intervenția armatei, a trezit nemulțumiri în rândul populației cecene dar și în rândul rușiilor care trăiesc acolo.

Primul război cecen s-a încheiat în 1996, prin înfrângerea forțelor ruse.

Al doilea conflict ruso-cecen a început în octombrie 1999, când trupele rusești au invadat Cecenia. Actorii implicați în acest eveniment au fost Rusia și Cecenia, ca părți beligerante sau interesate. Actori secundari, NATO și Consiliul Europei prin declarații și luări de poziție.

Numirea premierului Vladimir Putin președinte (interimar) al Rusiei

În ultima zi a anului 1999, președintele Rusiei Boris Elțîn și-a dat demisia și la numit interimar pe premierul Vladimir Putin.

Actori implicați premierul Vladimir Putin, Boris Elțin și Rusia. Actori secundari sunt foarte mulți, popoprul rus, NATO, Consiliul Europei, Cecenia, Ucraina, toate statele care au făcut declarații, și au luat la cunoștință de această numire;

Scufundarea submarinului Kursk

La sfârșitul verii anului 2000 (12 august), în Rusia a avut loc un eveniment tragic care a impresionat toată lumea: dezastrul submarinului nuclear rus Kursk, în care au murit 118 de membri ai echipajului, prinși sub Marea Barents, închiși într-un mormânt de metal.

Actorii implicați în eveniment au fost Rusia (membrii echipajului erau ruși, submarinul era rusesc, Rusia a condus ancheta și pe teritorirul Rusiei s-a produs accidentul). Actori secundari în acest eveniment au fost echipe britanice și norvegine care au încercat să salveze membrii echipajului; de asemenea, actori secundari pot fi considerați toate statele care au luat atitudine față de acest eveniment.

Arestarea ziaristului Andrei Babițki

Pe 16 ianuarie 2000, ziaristul rus Andrei Babițki a fost arestat la Groznîi ulterior fiind transferat la centrul din Cernokozovo, din nordul Ceceniei, unde afirmă că a fost bătut de "sadici". Ziaristul, ale cărui reportaje au provocat nemulțumirea puterii de la Moscova, a acceptat, în data de 3 februarie, să fie predat combatanților ceceni în schimbul eliberării de către aceștia a unor soldați ruși. Acest schimb a provocat o reacție puternică a opiniei publice din Rusia și din restul lumii. Babițki nu a mai comunicat direct nici cu colegii de redacție, nici cu prietenii timp de peste o lună, iar soarta sa a suscitat numeroase întrebări. Actori implicați este ziaristul, Rusia, separatișii ceceni. Actori secundari sunt numeroși deoarece pot fi considerați actori secundari toate statele care au luat atitudine față de acest „schimb”.

Considerații generale asupra evenimentelor –vârf de expunere

Se observă că evenimentul care a atras cel mai mult atenția societății românești a fost ofensiva rusă pe fondul războiului din Cecenia. Astfel, evenimentul se detașează atât prin numărul mare de articole pe aceată temă – (679 articole) cât și ca spațiu de întindere al articolelor. De asemenea și ca întindere temporală acest eveniment se detașează ușor de celelalte. Astfel sub titluri de genul, celor de mai jos, se regăsesc articole pe o întindere destul de amplă, fiind evenimentul care are cea mai lungă consecutivitate.

-„Pentagonul confirmă lansarea de rachete rusești Scud în Cecenia”

– „Cecenii afirmă că dețin în continuare controlul în trei localități din apropiere de Groznîi” – „Autoritățile de la Moscova au respins o cerere a președintelui cecen privind decretarea unei încetări a focului de trei zile în Cecenia”

– „Rușii au pierdut cel puțin 80 de oameni în luptele de la Groznîi, în ultimele zece zile”

– „Oficiali ruși anunță descoperirea unor probe privind implicarea luptătorilor ceceni în atentatele comise vara trecută în Rusia”

-„Un responsabil cecen dezminte informațiile referitoare la rănirea liderului militar Șamil Basaiev”

– „Madeleine Albright cere din nou încetarea operațiunilor ruse din Cecenia”

-„ Moscova protestează împotriva vizitei unui responsabil cecen la Washington”

– „Vladimir Putin afirmă că ar putea lua în considerare posibilitatea începerii de negocieri cu "anumite forțe" din Cecenia”

Al doilea eveniment din punct de vedere al reflectării în media din România (cotidianul „România liberă” și agenția „Mediafax”) este cel legat de demisia lui Elțîn și numirea lui Vladimir Putin ca președinte interimar al Rusiei – (549 de articole). Acest eveniment este analizat și comentat din mai multe puncte de vedere atât de media rusească cât și de reprezentanți ai societății românești.

În acest context, „schimbările politice de la Moscova influențează, în mod tradițional, și situația de la București”:

-„Teodor Meleșcanu apreciază gestul lui Boris Elțîn de a demisiona în favoarea lui Vladimir Putin, noul lider al scenei politice ruse”

-„Emil Constantinescu își exprimă convingerea că relațiile dintre România și Rusia se vor dezvolta în continuare în interesul ambelor țări”

-„Petre Roman speră că democratizarea Rusiei va continua și după retragerea lui Boris Elțîn”

În ceea ce privește temele abordate în cele patru evenimente-vârf, putem observa că majoritatea temelor au caracter neutru față de publicul din România. Surprinzător este faptul că, având în vedere conținutul efectiv al articolelor – putem vorbi despre o tentă negativă la adresa Rusiei dar nu și la adresa președintelui Putin. Această afirmație este susținută prin faptul că, dintre articolele care nu au o temă strict neutră, marea majoritate au o temă cu tentă negativă la adresa Rusiei.

Cu alte cuvinte, deși majoritatea articolelor au teme și tente neutre, faptul că articolele cu temă negativă sunt concludent mai numeroase decât cu cele temă pozitivã crează o reprezentare mai degrabă negativă a Rusiei.

În schimb dintre cele 549 de articole referitoare la numirea lui Vladimir Putin ca președinte interimar aduc în prim-plan un eventual „portret-robot” al acestuia destul de interesant, motiv pentru care putem spune că reprezentarea acestuia tinde mai degrabă către o reprezentare pozitivă decât negativă.

Un eventual portre-robot al liderului rus ar putea fi făcut pe baza următoarele informații:

-susținător al războiului din Cecenia, în vîrstă de 47 de ani;

-fost șef al serviciilor secrete ruse;

-provine din Sankt Petersburg;

-născut la 7 octombrie 1952;

-a urmat cursurile prestigioasei universități de drept din SanktPetersburg

-a fost angajat al primăriei din Sankt Petersburg;

-numit în 1994 prim-adjunct al lui Anatoli Sobcek, primarul din SanktPetersburg

-iulie 1998, Boris Elțîn l-a numit șef al FSB

-martie 1999 secretar al Consiliului de Securitate al Federației Ruse.

-9 august 1999 a fost desemnat premier al Federației Ruse.

-lider capabil să gestioneze complexele probleme cu care se confruntă societatea rusă

-conducător energic și eficient

-reprezintă falanga externă a KGB

-capabil să rezolve conflicte prin tactici militare oculte

-singura forță credibilă atît în interiorul Federației Ruse

-singura voce credibilă de pe scena politică

-iubitor de teatru unde merge împreuna cu sotia sa

-cel mai bine plasat candidat pentru alegerile prezidențiale

-maximă popularitate

-are un stil care combină aroganța în declarații cu decizia în acțiuni,

Trebuie, de asemenea, precizat că sigurul eveniment-vârf pentru care numãrul temelor și referirilor negative a depășit numãrul celor neutre este ofensiva rusă în războiul din Cecenia.

În principal, cele două categorii de surse, cotidianul „România liberă” și agenția „Mediafax” prezintă două tipuri principale de articole: articole generale, de informare și articole-analiză. Diferența principală este făcută de felul în care sunt realizate articolele de analiză: astfel în ziarul „România liberă” sunt preferate analizele unor experți (mai ales în suplimentul „Aldine”).

Cantitatea totală de articole despre Rusia și președintele Putin a variat foarte mult pe parcursul celor 12 luni.

Astfel, cele mai multe articole despre Rusia au fost scrise în luna ianuarie (377 dintr-un număr total de 3191) Dintre acestea majoritatea au tentă neutră spre negativă. Chiar și numai prin simpla citire a titlurilor articolelor se pot forma reprezentări negative la adresa societății ruse. Iată câteva asemenea exemple:

– „ Nouă diplomați ruși au fost declarați "persona non grata" în Polonia”

-„Televiziunea rusă a difuzat imagini prezentând un schimb de cadavre între forțele ruse și luptătorii ceceni”

-„Boris Elțîn s-ar putea afla în spatele unor conturi bancare în Elveția, a afirmat "Newsweek"”;

-„Rusia se pregătea să invadeze România în 22 noiembrie 1968, afirmă "The Observer"”;

– „Cel puțin 50 de combatanți ceceni au fost uciși, duminică, de aviația rusă”.

Dintre aceste 377 de articole cu temă generală Rusia, un număr de 59 de articole fac referire directă la președintele Vladimir Putin. Acestea deși sunt sunt în mare parte cu tentă neutră, totuși există și articole cu tentă negativă, ca de exmplu articolul „Cariera în KGB a lui Vladimir Putin a fost mediocră, afirmă experții americani în probleme de spionaj”

Cele mai puține articole au fost scrise în luna octombrie. Astfel dintr-un număr total de 3177 de articole, 159 fac referire la Rusia. Sunt articole cu tentă neutră spre pozitivă.

Tot aici se înscrie și articolul „Federația Rusă dorește o apropiere de România, afirmă ministrul rus de Externe”, al cărui conținut pozitiv, poate conduce către formarea unor reprezentări pozitive față de Rusia.

Dintre cele 159 de articole, cu temă generală Rusia, 21 fac referire la președintele Vladimir Putin, și în general au o tentă pozitivă.

Atașăm în anexă, tabelul privind analiza cantitativă a articolelor cu referire la Rusia (inclusiv cele cu referire la președintele Vladimir Putin) apărute pe fiecare lună, în parte, în cele două surse anlizate.

Trebuie, în același timp, menționat că editorialele cu teme negative la adresa Rusiei sunt concludent mai numeroase decât cele cu teme pozitive sau neutre.

Deși numărul acestor articole-editorial este relevant mai mic (21 de articole pe parcursul celor 12 luni de analiză) decât numărul articolelor de informare majoritatea referirilor negative se regăsesc și în articole-editorial.

– „Putin și cecenii” – articol cu tentă neutră spre negativă;

– „Memoria tragică” – articol cu tentă negativă;

-„Încă o dispariție suspectă” – articol cu tentă negativă spre neutră.

Analiza evenimentelor-vârf de expunere

Ofensiva rusă pe fondul crizei războiului din Cecenia

Este vorba despre cel de-al doilea conflict ruso-cecen. Acesta reprezintă principalul eveniment generator de expunere, pe perioada analizată (ianuarie-decembrie 2000) pentru Rusia, în media din România. De asemenea, este singurul eveniment dintre cele patru selectate pentru analizã care ocupă un număr semnificativ ridicat de articole – 679 articole – și cel mai mare spațiu de întindere al acestor articole.

Materialele referitoare la Rusia apărute în această perioadă, în cele două surse sunt în larga lor majoritate articole de informare. Per total numărul acestora este de 2811, din care 679 de articole fac referire la ofensiva Rusiei pe fondul crizei cecene.

Astfel, procentul materialelor cu referire directă la criza cecenă reprezintă 24,15%, restul de 75,85% fiind articole scurte de informare cu subiecte altele decât cele legate de criza cecenă. Aici sunt incluse materialele legate de administrația de la Kremlin, de vizita ministrului de externe rus la Tokyo, relațiile Nato cu Rusia, economia Rusiei, armata Rusiei, etc. Nu fac excepție nici materialele legate de mafia rusă („Coasta de Azur, paradisul mafiei ruse”) sau articole de recenzie ale unor cărți despre Rusia („Cărți noi la Univers/Mihail Alexeev – Bătăușii”) , filme („Unchiul Vania – Cehov văzut de Koncealovski”) sau piese de teatru („Istoria comunismului într-un spital de psihiatrie”).

Există, de asemenea, materiale în al căror conținut se vorbește atât de România cât și de Rusia, ca de exemplu:

– „Speranțe pentru Republica Moldova/În iulie, la nivel înalt se va discuta problema transnistreană” ;

– „Fenomen socio-politic / Instrucțiunile NKVD elaborate în 1947 „supraviețuiesc”/ Directive KGB valabile încă în Parlamentul României / După 1990, s-a încercat democratizarea societății românești fără declanșarea procesului „de KGB-izare”/La votarea bugetului parlamentarii gândesc în „coordonate NKVD” / Guvernul Isărescu are o șansă istorică”;

– „Epidemia de gripă/Virusul care bântuie anul acesta în România este „Moscova”/Răul vine din nou de la Răsărit”;

– „Cei care au contribuit la respingerea legii arhivelor au dat dovadă de mentalitate bolșevică / Interviu cu Șerban Rădulescu Zoner, deputat PNL, inițiatorul modificării termenelor aberante din Legea Arhiveșlor Naționale”;

– „Liderul PDSR este ocupat de atentat la siguranța națională și încălcare Constituției/Ion Iliescu este legat fedeleș cu „fir roșu” de Moscova” ;

– „Iliescu pune „evacuarea” Pieței Universității și Mineriada din 91 pe umerii lui Roman/S-ar putea ca rechizitoriul Parchetului să-l contrazică/Roman mai este acuzat că a solicitat contactarea lui Ionaev, capul puciștilor de la Moscova”;

– „Atenție la Tratatul cu Rusia!” (prof. Dr. Doc. Ion Gherman, președinte al Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina și al Asociației Culturale Ținutul Herța);

– „CE de gimnastică / Rusia-aur, România-argint”;

– „Rusia se pregătea să invadeze România în 22 noiembrie 1968, afirmă "The Observer"”.

Ca și direcție de comunicare, dintre articolele referitoare la ofensiva rusă pe fondul crizei războiului din Cecenia, în principal, majoritatea articolelor au o tentã negativă la adresa Ceceniei, însă, prin opoziție reacțiile cecenilor la ofensiva rusească sunt de asemenea, în majoritate critice la adresa Rusiei. La o primă vedere asupra titlurilor acestor articole („Rușii dezmint că folosesc „bombe cu efect de vid” în Cecenia”; „Bombardamentele ruse în cecenia continuă”; „Cecenia, un poligon de testare a noilor arme ale Rusiei”) există un contrast general între cele două poziții în prezentarea știrilor, cu o pronunțată tentă favorabilă Ceceniei, defavorabilă Rusiei.

Principala trasaturã construită de media din România pentru Rusia, pe perioada ofensivei cecene este aceea de putere agresoare care folosește arme chimice sau alte arme interzise în luptele cu cecenii. Această imagine este creionată și de anumite articole preluate din presa rusă care fac o mulțime de speculații, unele dintre ele referindu-se la posibilitatea ca atentatele cecenilor să fi fost puse la cale chiar la Kremlin, pentru a alimenta sentimentele anti-cecene ale populației și a asigura sprijinul acesteia pentru ofensiva militară.

Ca și element punctual de caracterizare, Rusia este văzută ca țara în care „interesele și privilegiile oligarhiei sunt protejate în primul rând".

Concluzia generală asupra acestui vârf de expunere este aceea cã imaginea Rusiei în media din România a fost una preponderent negativã. Nuanțele referirile au fost, în vasta lor majoritate critice iar duritatea nuanțelor rezultă și din articolele cu dublă referire: Rusia-Romînia. Au existat puține articole cu nuanță neutră și mult mai puține articole cu tentă pozitivă.

Numirea premierului Vladimir Putin președinte (interimar) al Rusiei

În ultima zi a anului 1999, președintele Rusiei Boris Elțîn și-a dat demisia și la numit interimar pe premierul Vladimir Putin.

Acesta este cel de-al doilea eveniment- vâr din perioada analizată.

În medie de articole per total acest eveniment ocupă un procent de 19.5%.

Principalele teme abordate în cazul acestui vârf sunt cele legate de demisionarea președintelui Boris Elțîn și numirea la interimatul Rusiei al lui Vladimir Putin.

Direcția de comunicare, așa cum reiese din analiza celor două surse media din România, pe acest moment vârf este una neutră la adresa Rusiei și pozitivă la adresa președintelui Putin. Dacă în cazul ofensivei rusești împotriva Ceceniei am vorbit despre o reprezentare negativă a Rusiei în România, în cazul acest moment vârf vorbim despre o reprezentare cu tentă neutră spre pozitivă.

Dacă în cazul ofensivei cecene temele negative erau date, în principal, de imaginea Rusiei ca „stat agresor”, în cazul de față, reprezentarea pozitivă rezultă cu precădere din titlurile articolelor care fac referire la calitățile și imaginea pe care o are Vladimir Putin. Și aici exemplele pot fi multe, însă noi ne limităm la câteva dintre aceste titluri:

– „De la pipele lui Stalin, la centura neagră a lui Putin/La Moscova s-a deschjis un muzeu de cadouri”;

– „Vladimir Putin a semant documentul de organizare a activitățiicxomisiei de stat pentru Transnistria”;

– „Putin cere scuze pentru tragedia de pe Kursk”;

– „Președintele rus și șeful Băncii Mondiale, la operă”;

Nu putem afirma că aici nu există articole cu tentă negativă, ca de exemplu – „Vladimir Putin e copil din flori și are o mamă din Georgia…” – însă numărul acestora este semnificativ de mic încât să influențeze imaginea actorului nostru.

Ar mai trebui bagat ceva cocluzie si analiya celorlalte 2 momente varf

Concluzionând, materialele definitorii pentru această perioadă sunt cele de informare și au o tentă pozitivă astfel încât să creeze o reprezentare pozitivă a lui Vladimit Putin în rândul societății românești.

Aceste concluzii, reprezintă un argument potrivit în susținerea tezei conform căreia reprezentarea Rusiei în media din România este una preponderent negativă.

4.3.2. Reprezentarea Rusiei în literatura română postcomunistă

„Ce deosebire e între ceea ce ai citit și ceea ce vezi tu însuți!”

(G. Costin-Vellea)

Sigur că imaginea Rusiei așa cum se desprinde din pagini de carte, nu poate fi una totală, ea necesită numeroase compliniri, necesită punerea în acord cu alte tipuri de „texte”. Este necesară de asemenea o privire asupra întregii literaturi a țării și nu doar a unei periaode determinate, așa cum tindem noi să cercetăm în capitolul de față. Există apoi particularități care le scapă chiar și rușilor, după cum este foarte posibil ca prin „experiența indirectă” a cercetătorului, să se preia în fond fragmente din stereotipurile aflate în circulație.

Cu toate acestea, însă, în contextul în care la întrebarea sondajului nostru, un procent de 11% dintre respondenți au indicat ca sursă principală de informare, în ceea ce privește Rusia – literatura și cărțile în general – ne-am îndreptat atenția către identificarea câtorva imagini ale Rusiei, așa cum apare ea în descriile făcute de autori ruși și români.

În acest context, în vederea unei analize în profunzime, am identificat aparițiile editoriale după anul 1990 care fac referire la Rusia și la poporul rus. Astfel, prin studiul făcut la Biblioteca Central Universitară din București am identificat un număr de 236 de apariții editoriale prin al căror conținut se fac referiri directe la spațiul și poporul rus. (a se vedea în acest sens, anexa nr.–)

Dintr-un număr total de 2399 publicații aflate la BCU referitoare la Rusia, doar 236 de cărți sunt publicate după perioada decembristă, restul de 2163 fiind cărți publicate anterior acestei perioade. Să indice oare acest aspect un dezinteres al societății românești față de spațiul rusesc?

Întâmplător sau nu, vreme de mai multe decenii, atât în Rusia cât și la noi, literatura a ținut locul istoriei. În patria lui Pușkin, poeții n-au fost niciodată numai poeți, iar dintre prozatori puțini sunt cei ce s-au limitat la a scrie doar opere de ficțiune. Nevoia de adevăr, de adevăr asupra trecutului se regăsește și în ardoarea cu care sunt citite cărțile, însă această nepricepere în a prinde sufletul rusesc este aproape generală în societatea românească. Dacă mai luăm în calcul faptul extrem de semnificativ, că anumite conjuncturi istorice au accentuat această teamă, se poate găsi una dintre explicațiile faptului că rușii nu sunt prea iubiți în acest perimetru.

Lui „Ioan Niculce hatman” nevoit să petreacă doi ani „în țară streină” îi datorăm prima imagine a rusului din literatura română: „dar eu eram bucuros c-au venit acela ceas,di-am găsit vremea să ies dintr-acel norod greu și cumplit. Că-s niște oameni foarte necredincioși, și prea cu greu traiu au oamenii ce sunt nedeprinși cu acel fel de oameni dintr-acele părți” Aceasta este o imagine absolut negativă, tributară, e drept, contextului istoric și experienței nefericite a cronicarului, imagine ce se va accentua în rău pe parcursul următoarelor secole.

Prima tresărire a Europei la fenomenul cultural rusesc se datorează autorului Scrisorilor filosofice. „Împușcătura în noaptea întunecată”, cum este denumită prima epistolă a lui Ceaadaev, pune capăt destinului antum al celui ce „a proiectat la nivel european filosofia” și închide coperta uneia dintre primele mape ale operelor „de sertar”. În „disputele profetice” dintre mai tânărul Pușkin și „mereu înțeleptul” Ceaadaev se dezbat cele mai importante idei ale timpului: „biblioteca de husar” a filosofului cuprindea ultimele apariții în istorie, politică și ale raționaliștilor francezi.

Pentru Ceaadaev, Rusia este o țară blocată în aparatul ei funcționăresc, în birocrație, este po țară cu o privire regresivă, înapoiată pe toate planurile, în comparație cu Apusul: „Solitari în lume noi nu am dăruit lumii nimic și nu am preluat de la lume nimic. Noi nu am vărsat nici o singură idee în ansamblul ideilor omenești. Nu am contribuit cu nimic la progresul spiritual uman, și tot ce ne-a revenit nouă din acest progres am desfigurat”.

Acestor judecăți critice ale lui Ceaadaev i se vor supune domenii precum istoria, religia și de ce nu întraga societate. Există desigur și multă exagerare la observațiile lui Ceaadaev. Întoarcerea glorioasă a trupelor lui Alexandru I în Rusia, după un prelungit sejur european nu a constituit neapărat preluarea de „idei dăunătoare și erori funeste”ce au propulsat rusia înapoi cu aproape o jumătate de secol. Printre ofițerii rusși ai momentului se aflau spirite dintre cele mai alese, mai receptive și mai dornice de cunoaștere. Acestei campanii postnapoleoniene i se datorează, în mare parte, avântul pe care l-a luat în secolul al XIX-lea, cultura rusă.

În multe privințe, ideile despre Rusia ale „primului occidentalist” cum era considerat Ceaadaev, se vor întîlni cu cele ale marchizului de Custine și își vor pune pecetea decenii de-a rândul asupra reprezentărilor Rusiei în societatea românească, și nu numai. Avem de fapt un model bipolar de percepție și reprezentare dinspre și înspre Rusia.

Poate cea mai bună ilustrare a temei Percepția Rusiei în societatea românească postcomunistă, o reprezintă paginile Jurnalului de scriitor. Aici, o parte dintre nedumeririrle lui Sorin Alexandrescu, din strălucita sa Prefață la „Paradoxul român”, de genul: „Cum putem ieși noi din mentalitatea noastră și dintr-un anumit sistem de gândire pentru a intra în mentalitatea Celuilalt și în categoriile lui de gândire?”, și-ar putea afla răspunsul. Tema centrală a jurnalului dostoievschian ar fi destinul Rusiei, iar procedeul central de construcție a imaginii o reprezintă această îmbinare a modului cum își închipuie rușii că sunt percepuți în societatea noastră cu modul în care ar dori ei să fie percepuți. Este un continuu proces de autoproiecție, ce se suprapune peste nivelul semidoct de receptare a miturilor și peste ce împământenit al stereotipiilor.

Dar imaginea culturală a unei etnii nu este singura proiectată asupra societății românești. Ea concurează alături de altele (istorică, economică) în generarea de reprezentări.

În contextul temei de față, înscriindu-ne în cercetarea principală considerăm că memorabil pentru reprezentarea Rusiei în societatea românească postocomunistă, este „Rusoaica”. Asta, deoarece pe lângă faptul istoric al exodului rusesc surprins în roman, acțiunea se petrece într-o provincie românească, intrată ulterior în componența Uniunii Sovietice.

După căderea regimului comunist, în decurs de șase ani, au apărut trei noi ediții ale respectivei opere.

Cu siguranță „Rusoaica” întrunește multe dintre prerogativele unei opere de primă clasă:

„o netăgăduită amploare narativă și o suculentă substanță epică, înnoită prin cadrul acțiunii și prin conturul precis al personagiilor” (P. Constantinescu);

o inspirată dozare a misterului, veridicitate și bogăție a tabloului istoric, fină analiză psihologică, varietate tipologică a caracterelor, o neegalată putere de a comunica sentimentul obsesiv” (Ov. S. Crohmălniceanu);

Nu întâmplător, romanul a fost considerat o capodoperă (Șerban Cioculescu, Al. Andriescu);

„o carte europeană, o contribuție care depășește hotarele literaturii noastre”.

Însuși pretextul narativ ales este favorabil unei creații de largă respirație epică (pentru prima dată în literatura noastră veneau în contact un spațiu uriaș, bulversat de istorie, fascinant și plin de neprevăzut – al Rusiei – cu un altul, ușor idealizat, oarecum rupt de istorie, cu un mod patriarhal de trai – spațiul românesc).

Imaginea Rusiei, așa cum se desprinde din roman nu este dintre cele mai onorabile. Ea se înfiripă din relatările transfugilor, din mesajele agențilorde legătură, din ordinele transmise comandanților de pichete. E reprezentarea unei țări aflate în degringoladă, o țară, unde, prin cele maio barbare metode, se încerca înfăptuirea utopiei comuniste. Pe malul românesc al Nistrului stăruia frica de spioni, de bolșevici, chiar dacă aceștia din urmă „erau niște bieți zdrențăroși, cu fața suptă de mizerie, cu ochii aprinși de frigurile fricii și oboselii celei mai crunte; cine știe ce distanțe enorme străbătuseră acești nenorociți, pe furiș, cine știe câtă artă istovitoare de nervi, ca orice artă, întrebuințaseră pentru a se strecura pe dinaintea poliției celei mai bănuitoare și mai iscoditoare din lume”.

„Jalnicul pohod” de „figuri rude și bărbi grele, cu ochi secați de orice speranță” (p.

9) din „Rusoaica” ne oferă mai de grabă o reprezentare de propagandă, decât o reprezentare a Rusiei.

„Chiar și astăzi o familie întreagă așteaptă în bătătură percheziția – ce vorbesc, un trib întreg: străbunic, bunici, părinți, copii, nepoți, porniți toți la drum, ca-n vremurile patriarhale… Cântecul e sfâșietor și monoton, căci e același cântec pe care-l aud necontenot de când sunt aici, foame, persecuții cumplite, dărămări de sinagogi ori de biserici, execuții în masă, violuri, deposedări, cnut și revolver, țăcănit de motoare ca să acopere țipetele, toate durerile cărnei și sufletului. Un cîntec sinistru pe care-l ascult înfiorat, de mii de ori, singurul, necontenit același, la auzul căruia nu mai poți striga: destul! Dar eu strig: destul! Nu mai am urechi pentru el, nu mai am suflet pentru el, auzul și sufletul meu sunt departe, foarte departe” (p. 277).

Așadar, roman al așteptării, al obsesiei, textul lui Gib Mihăescu se dovedește a fi totodată și un roman al alterității, al reprezentării Celuilalt.

Cu toate asigurările pe care D.C. Moruzi ni le dă că va vorbi despre Rusia „fără ură, fără părtinire și fără prejudecăți”, monografia pe care ne-a lăsat-o dovedește cât de greu i-a fost, la noi să scrie astfel, atât datorită unor simțiri personale, cât și datorită contextului. În genere, autorii basarabeni care să facă abstracție de pasiunea „hrăpăreață” „a uriașului lor vecin” pentru pământul dintre Prut și Nistru, în așa fel încît resentimentele acestora să nu se răsfrângă asupra scrisului, pot fi numărați pe degete. Și în cazul de față, texul dezminte bunele intenții auctoriale: a rezultat o operă destu de apropiată de pamflet, o scriere în care subiectivitatea e relevată de portretul eminamente negativ pe care Moruzi îl face rusului, de punerea sub semnul plus a rolului moldovenilor de peste Prut în istorie, de apelativele curente cu care autorul cărții desemnează imperiul în cauză, „țară acrivățului, a întunericului și a jalei”. Deși trecuse mai bine de un sfert de veac decând Moruzi nu mai avea legături directe cu Rusia, cunoștințele sale, după propria-i mărturisire, sunt dintre cele mai temeinice, iar aducerea lor la cunoștința lumii e motivată de marea ignoranță a celorlalți față de împărăția vecină. Argumentele invocate sunt în același timp și principii ale studiului alterității: „Ei, (adică, străinii) au privit Rusia prin mijlocul prismei ideilor occidentale și, pentru judecarea celor rusești, au întrebuințat criteriul din țările lor…Pornind de la o bază greșită, greșit au judecat și lucrurile, și faptele, și oamenii, învinuind pe nedrept când pe ocârmuitori, când pe cei ocârmuiți”.

Aceeași idee a receptării defectuoase reiterată în text, condiționând cunoașterea celuilalt de cunoașterea limbii acestuia și de o anumită privire dezinteresată: „Veneticul, fie supus rusesc, fie străin, a venit străin, rămâne tot străin și pornește când se reîntoarce în țara lui fără a învăța nicio boabă din limba rusească sau îndrugând-o de-a-ndoaselea spre mai marele haz al rușilor. El s-a îndreptat spre Rusia cum s-ar fi îndreptat spre Egipt, California sau alte țări mănoase, și, odată bogat, se reîntoarce în patrie unde istorisește prăpăstii despre cele ce a văzut, fără ca să le poată priocepe. Se socoate mai deștept decît oricare, batjocorește tot ce este rusesc și își face opinia după jurnalul scris în limba sa și autorizat de cenzură. Cu drept cuvânt ar putea parodia pe veni, vedi, vici ale lui Cezar, zicând: am venit, am văzut… dar să mă ia naiba de amînțeles ceva.”

Cum autorul se disociază de asemenea metode greșite de abordare, cum nu e nici „venetic”, iar baza de la care pleacă este, după părerea sa una corectă, surprinde apariția în literatură a unor exagerări cel puțin „stilistice”, a unor asocieri denigratoare, a unor interpretări tendențioase, uneori chiar simpliste, aplicate unor fenomene rusești care, sub raport culturologic și sitoric, se dovedesc a fi cu mult mai complexe.

O posibilă explicație a acestei antipatii ne-o oferă G. Bezviconi, în prefața volumului „Călători ruși în Moldova și Muntenia”, lucrare deosebit de importantă pentru reliefarea imaginii țărilor române, așa cum se conturează ea în notele de drum ale călătorilor din țara vecină.

Astfel, la apariția articolului „Pierita-u Dacii?, sub semnătura lui Hașdeu, articol ce amenda exagerările latiniste ale discipolilor Școlii Ardelene, reacțiile celor „lezați în românism” (Gh. Bariț, V.A. Urechia, Cezar Bolliac, C.D. Aricescu) au fost deosebit de virulente. Autorul a fost învinuit că „lucrează pe mâna slavismului rusesc”, că este propagatorul unor „teorii nenaționale și pernicioase”, că a comis „un sacrilegiu”. Consecința unei atare agresivități a fost denaturarea adevărului istoric, ori de cîte ori venea vorba despre Rusia, ignorarea influenței slave, promovarea unui sentiment de antipatie față de tot ce este rusesc.

„Ca să se … «reabiliteze», spune Bezviconi în amintita prefață, începând cu „Sentinela Română” (nr. 16) și până târziu de tot, cînd în 1901 vorbea de Papa de la Neva, Hasdeu își manifesta o ură pătimașă față de Ruși, alături de alți emigranți din Rusia, puși în aceleași condiții de activitate cărturărească. Datorită acestor fapte, de pe băncile școlii, tinerii Români căpătau o neîmpăcată ciudă contra Rușilor”.

Asemenea fenomenu pare să fie destul de extins, de vreme ce, în „Aminitirile”, perioada Războiului Crimeii, Nicu Gane ne oferă o mărturie similară venită dintr-o cu torul altă parte a țării și de la o persoană ce nu reclamă rădăcini basarabene:

„Aveam pe atunci o neîmpăcată ciudă contra Rusiei, căpătată pe băncile școalei și doream din toate fibrele sufletuli meu să fie bătută. Ce aveam noi de câștigat de acolo, nu puteam bine să-mi dau seama. Știu atâta că cuvintele: Francez, Englez Italian suna mai bine în urechia mea decât cuvântul Rus, care-mi deștepta în minte imaginea unui popor incult. Și apoi Rusia ne luase Basarabia și ne ocupase de atâtea ori cu armatele sale, poe când celelalte puteri ne lăsase totdeauna în pace. Așa citisem în cărțile de școală. O! Biata Rusie, nu știa ce grozav potrivnic avea în mine”.

Capitolul 5

5. MEMORIA ISTORICĂ – MATRICE A IDENTITĂȚII INDIVIDUALE ȘI SOCIALE

„De-a lungul vieții mele, grupul național din care făceam parte a fost teatrul unui număr de evenimente, despre care eu spun că îmi amintesc, dar pe care nu le-am văzut decât din ziare, văzute prin mărturiile acelora care au fost direct implicați. Acestea ocupă un loc în memoria națiunii. Dar eu însumi nu am asistat la ele. Când le evoc, sunt obligat să mă folosesc de memoria altora… Eu port cu mine un bagaj de cunoștințe istorice pe care le pot îmbogăți prin conversații sau lecturi…

În gândirea națională aceste evenimente au lăsat urme profunde….”

(Maurice Halbwachs)

În aceeași masură în care memoria individuală este indispensabilă existenței umane și memoria socială este absolut necesară existenței societăților. Cu ajutorul memoriei se stabilesc punți de legătură între trecut și prezent, între prezent și viitor.

Memoria socială este un veritabil înregistrator al evenimentelor istorice, economice, juridice, sociale sau politice pe care societatea le înregistrează și le redă ulterior, uneori distorsionat, alteori exact, dar care influențează direct cognitivul și afectivul generațiilor viitoare. Din această perspectivă memoria socială constituie una din sursele de modelare a imaginii Rusiei în societatea românească.

Atitudinea de acceptare sau respingere a Rusiei prin formularea anumitor percepții sau reprezentări ne vor trimite către două dimensiuni temporale:

a) prezentul – prin identificarea unor aspecte care țin de natura relațiilor actuale dintre țara noastră și Rusia cu eventuale avantaje sau dezavantaje (economice, politice, culturale, etc) ce pot decurge din aceste relații;

b) trecutul – prin apelul la memoria socială și istorică și aducerea în prim-planul gândirii a sentimentului de apartenență națională și identitară. Inevitabil grupuri nostalgice sau naționaliste care vor face apel la „memoria națională”, vor evoca o reprezentare a Rusiei prin prisma amintirilor anterioare perioadei postcomuniste.

„Reconstruim trecutul cu ajutorul semnificației elementelor din trecut. Dar această reconstrucție implică plasarea elementelor într-o serie temporală. Pentru fixarea elementelor, ne folosim de anumite repere, care sunt legate de anumite circumstanțe sociale: absolvirea școlii, efectuarea serviciului militar, încadrarea în muncă etc. Evocarea propriului trecut presupune apelul la reperele fixate de societate”.

Deși, la fel ca și memoria individuală ce îi stă la bază, memoria socială se caracterizează prin selectivitate și estopare, în acest punct al prezentării suntem într-o dificultate conceptuală. Pentru a merge mai departe trebuie să ne definim termenii cu care operăm.

Astfel, dacă raportăm memoria socială la memoria individuală, raportul pare simplu: așa cum toți posedăm memorie, prin care suntem noi înșine, tot astfel și societățile au memorie – „memoria socială". Cu toate acestea, participarea directă a subiectului la un eveniment face ca informațiile referitoare la acesta să fie stocate sub formă de amintiri personale (memorie autobiografică), iar participarea indirectă, prin intermediul povestirilor altora sau al mass-media, face ca datele respective să fie stocate predominant sub forma povestirilor publice sau a amintirilor „flash” (memorie socială). Atunci însă când subiectul nu participă la un eveniment nici direct și nici indirect, nefiindu-i contemporan acestuia, informațiile referitoare la aceste evenimente aparțin memoriei istorice.

Conform aserțiunilor prezentate, în cazul Percepției Rusiei în societatea românească postcomunistă, ne vom confrunta cu două dintre aceste noțiuni:

Memorie socială pe de o parte – în cazul acelor indivizi ai sociatății care prin prisma vârstei înaintate s-au confruntat cu eventuala “experiență rusească” (în prezent, pot exista flash-uri ale acelei perioade);

memoria istorică pe de altă parte vom – în cazul generațiilor mai tinere care nu au participat în niciun fel la “experiența rusească”, evenimentele respective nefiind contemporane acestora.

Dincolo de modelele teoretice avansate sau de inferențele speculative pe care le-am putea face referitoare la memoria evenimentelor sociale și istorice ne-am întrebat care este evenimentul cu cel mai mare impact, pe care românii îl au în memorie atunci când vorbesc de „experiența rusească”. În acest sens, în sondajul de opinie realizat, întrebarea nr. 5 face referire la acest aspect.

Oricât de departe te-ai duce, spune un proverb arab, trebuie să știi de unde vii. Grație memoriei, avem un trecut și un viitor. Speranțele acestui viitor sunt construite cu materialul trecutului. Cunoașterea trecutului este memoria evenimentelor, prin care istoricii, în laborioasa lor activitate pentru descoperirea și interpretarea surselor autentice, încearcă să separe adevărul de fals pentru a se oferi o imagine prezentă a unor evenimente trecute, absente.

Astfel, în societatea românească, marcată de trei schimbări politice fundamentale (trecerea de la monarhie la un regim comunist, iar ulterior la unul democratic), istoria a adus inevitabil schimbări majore în ceea ce privește reperele memoriei colective. Astfel, transformările profunde din 1989 și anii ce au urmat revoluției au adus primele schimbări majore care au avut în subsidiar un puternic impact de respingere a tot ceea ce înseamna rusesc: denumiri de piețe, bulevarde, străzi sau intrări au fost schimbate. De asemenea, au fost schimbate denumirile unor orașe sau părți din aglomerațiile urbane care purtau numele unor personalități rusești.

Exemplu:

Orașul Petru Groza devine orașul Ștei (jud. Bihor)

Orașul Gheorghe Gheorghiu Dej redevine orașul Onești;

Poiana Stalin devine orașul Poiana Brașov (jud. Brașov)

Pe lângă o resetare a trecutului aceste schimbări au afectat și majoritatea locuitorilor municipiilor reședință de județ: Un exemplu în acest sens ne este dat de locuitorii județului Galați care timp îndelungat au locuit pe o anumită stradă. După ce numele acesteia a fost schimbat, au fost nevoiți să își schimbe actele de identitate. Nu este singurul exemplu în acest sens.

Chiar cotidianul România Liberă din 2007 publică o listă cu schimbări și denumiri noi de străzi din județul Bacău: Astfel Bulevardul 23 August a devenit Bulevardul Vasile Pârvan, Strada Drumul Socialismului își schimba denumirea în strada Alexandru Lapușneanu, Karl Marx a devenit Nicolae Titulescu și exemplele pot continua.

Așadar o concluzie ce se desprinde este faptul că transformarea memoriei sociale postcomunistă a avut un pregnant caracter antirusesc, în mentalul colectiv din acea vreme, comunismul fiind sinonim cu Rusia. În aceste coordonate, cum este percepută Rusia prin raportare la trecut?

Asociată cu ocuparea Basarabiei ?

Cu regimului comunist?

Cu dobândirea independenței de sub regimul otoman?

Cu tezaurul de la Moscova?

Sau poate cu procesul de modernizare a țării în sec. al.-XIX-lea?

Răspunsurile la aceste întrebări nu sunt ușor de dat. De ce? Pentru că relațiile noastre individuale și colective, ca și relațiile cu Rusia sunt procese dilematice. Și neterminate. Problema însăși a „reconcilierii cu trecutul” este una ambiguă, Rusia există independent de atitudinea pe care o avem vis-à-vis de trecut, chiar dacă percepția noastră despre ea, va fi pur și simplu subiectivă.

5.1. Identitatea românească între tradiție și modernitate. Cine sunt eu?

„Identitatea nu este fixă sau stabilă; ci este un exercițiu continuu în fabricarea iluziilor și elaborarea poveștilor convenabile despre

cine suntem noi”

(Michael Ignatieff)

“Istoria unui popor este în mare parte determinată de natura în sânul căreia este așezat”, scria pe bună dreptate Xenopol. De la această lege a dependenței, nu se abate nici poporul român dar nici poporul rus.

Ba putem spune că astăzi, mai mult ca oricând destinul Rusiei, marcat puternic de discontinuitatea culturală și eterna migrație a capitalei imperiului de la Sankt-Petersburg la Moscova, ilustrează cât se poate de pregnant calea sinuoasă parcursă de puterea rusă în căutarea identității sale.

Referitor la identitatea românească, nu avem încă un studiu comparativ al acestei identități cu a altor națiuni, însă un scurt istoric al unora dintre viziunile românești despre identitatea românească ne arată un trend al reducerii identității la sufletul românesc.

În condițiile actuale, în care societatea românească a trecut de la experiența epocii comunismului la epoca globalizării, se pune întrebarea:

Cum ne definim noi azi, sub aspectul identității?

Desigur că aceasta este o întrebare ale cărei răspunsuri nelimitate suscită controverse și puncte de vedere contradictorii, însă în prezent, când există o mulțime de scrieri specifice, este regretabil că probleme precum neamul și identitatea nu au ecou în rândurile largi ale societății actuale. (O dovadă în acest sens, constituie chiar răspunsurile primite la întrebarea nr. 3 din sondajul de opinie realizat în cadrul cercetării noastre)

A nu-ți cunoaște identitatea înseamnă a nu-ți cunoaște nici interesele și nici valorile. Înseamnă a fi rupt de tradiție, de istorie, a nu avea rădăcini în acest spațiu. A nu-ți cunoaște istoria înseamnă, așa cum s-a mai spus, a nu-ți cunoaște părinții și strămoșii. ,,Istoria este cea dintâi carte a unei națiuni. Într-însa ea își vede trecutul, prezentul și viitorul. O nație fără istorie este un popor încă barbar și vai de acel popor care, și-a pierdut religia suvenirilor”, ne spunea primul istoric modern reprezentativ, Nicolae Bălcescu.

În contextul tezei noastre, în diada România-Rusia este important de cunoscut cadrul de formare al celor două identități (atât identitatea românească cât și identitatea rusească) deoarece acestea determină pe modul de formare al interesului național care generează comportamentul în plan extern.

De asemenea, prin experiența căpătată în perioada de formare a identității unui stat vom putea distinge atât interesele obiective (spre exemplu modul de supraviețuire a unui stat) cât și interesele subiective, definite ca „acele credințe pe care actorii le au despre modul în care trebuie să își îndeplinească nevoile identitare”.

Așadar, pentru a explica percepția și reprezentarea pe care societatea românească o are față de Rusia (sau față de o altă națiune) este necesară cunoașterea și evidențierea factorilor care au contribuit la formarea și modelarea identității românești.

Tot astfel, pentru a putea explica comportamentul Rusiei pe plan extern este necesară evidențierea factorilor care au modelat identitatea și interesele subiective ale acesteia.

Identitatea este cea prin care se identifică membrii unei comunități naționale, ea cuprinde un ansamblu de similarități, de interese, de credințe și valori, norme de viață. Ea exprimă atitudini, mentalități și comportamente colective. Implică responabilități și respectarea de valori (valorile credinței, valorile spirituale și artistice, valorile etice și politice, valorile persoanei umane și așa mai departe).

Rezumând, putem spune că identitatea națională se definește prin trăsăturile proprii, am spune unice, ale unei națiuni, cum ar fi limba, cultura, religia, dar și prin respectarea obiceiurilor și tradițiilor specifice comunității.

În societatea românească însă, nu de puține ori s-a spus că identitatea este falsificată prin politicianism iar respectarea valorilor societății moderne rămâne la latitudinea fiecărui individ. Să fie aceasta o trăsătură a identității naționale românești?

În condițiile în care suntem de acord că „identitatea unei națiuni poate fi fixată printr-o dublă acțiune, și anume, ancorarea într-o memorie istorică – trecutul – și formularea unui proiect de societate –viitorul”, problematica pusă în discuție conduce inevitabil la stabilirea, cunoașterea și nuanțarea:

elementelor etnice primordiale (care au condus la formarea însușirilor și caracterului poporului român);

evenimentele istorice și sociale (care au reușit să modeleze și să dezvolte caracterul poporului român – tradiția);

condițiilor și împrejurărilor istorice și sociale actuale (care împrumută caracterului etnic al poporului român culoarea actualității – modernitatea).

„Întrucât privește trăsăturile generale ale sufletului românesc, ele fiind cam aceleași la toți și recunoscute de toți ca fiind cam aceleași”, sarcina noastră se va mărgini în cadrul acestui punct, să descoperim și să analizăm însușirile și caracterul poporului român atât din punct de vedere istoric, prin prisma etnicității sale cât și din punct de vedere volitiv prin prisma propriilor idei pe care indivizii societății românești le au despre ei înșiși.

Prin apelul la istorie vom determina originea și evoluția românilor, și, prin urmare vom vedea starea de fapt ce înfățișează astăzi mentalitatea și caracterul românesc.

Astfel în condițiile în care alteritatea izvorăște din identitate, și nu invers, în condițiile în care „eul este unica fereastră spre celălalt”, raportarea semenilor noștri la ei însiși va determina modul relativ de orientare și raportare la ceilalți. Prin urmare, în contextul cercetării noastre, prin modul de raportare al indivizilor societății românești la ei însuși vom găsi o explicație a modului de raportare față de societatea rusă.

Cunoaștem din istorie că în societatea românescă, urmare unor condiții obiective, s-a infiltrat pe parcursul mai multor sute de ani un număr mare de elemente etnice alogene (elementul băstinaș – dacii, cel colonizator – romanii și elementul secundar – slavii). De aceea, întrebarea care se vrea pusă este una legitimă și justificată: Cine suntem noi, astăzi, sub aspectul identității?

Conștiință națională, limbă, cultură, religia românilor, toate acestea, cumulat sau în mod separat, au constituit punct de plecare al multor studii și cercetări de valoare. Printre ele menționăm:

Nicolae Iorga: „Dovezi despre consțiința originei românilor”:

„Pomenind despre Romani care sunt (…) « Ruteni Valahi», adică «Valahi» de credință răsăriteană, și lăudîndu-i ca «viteji în arme» în stare a scoate o armată de patruzeci de mii de oameni (…) «au un graiu comun (și) cu cel rutean (adecă slavon) și cu italiana de rând (italico vulgari)». «Căci spun că sunt ostași de cândva ai Romanilor, trimeși contra Sciților, ca să apere Panonia, și de aceea în cea mai mare parte au limbă italiană , dar ritualul li e rutean»”.

Radu Rosetti: „Invaziile slavilor în Peninsula Balcanică și formarea naționalității române”: „Românii au ieșit din amestecul slavilor veniți în Nordul Dunării cu elementele romanice aduse de barbari în captivitate din sudul Dunării” ;

Alexandru Philipide: „Istoria bisericii ortodoxe răsăritene”: „Noi românii avem convingerea că națiunea română ăși trage originea din soldații și coloniștii lui Traian, care au luat în stăpânire Dacia de la Tisa până la Marea Neagră”

Ar. Densușianu: „Istoria limbii și literaturii române”:

„Românii s-au format atât în Nordul cât și în Sudul Dunării, în urma romanizării populației autohtone. La venbirea Bulgarilor grupul din sud se desface definitv de cel din Nord. Ungurii întrerup legătura între Dacoromâni și Istroromâni ,adică Românii din părțile apusene ale Iliricului”;

Alexandru Rosetti: ”Priviri asupra evoluței limbei române”:

„Influența substratului nu este ceva mistic, cum pretind unii cercetători, ci dimpotrivă este ceva foarte palpabil. (…) Vă amintiți de la cursul de anul trecut că am insistat asupra faptului că deodebirea între limbile romanice nu se explică decît ținând samă de substratele diferite cu care avem de a face în fiecare provincie romană, adică cu populațiile diferite din fiecare provincie care au învățat limba latină și care au pronunțat limba latină potrivit felului de a rosti al populațiilor respective. Prin urmare, vedeți că explicația aceasta prin substrat este, dimpotrivă, ceva foarte natural și ceva care, departe de a fi mistic, este foarte concret” ;

A. Candrea: „Elemente latine dispărute din limba română”:

„Dacă un popor trăind în contact cu un alt popor, care întrebuinințează pentru aceeași noțiune un termen mai expresiv, mai estetic, atunci cel dintâi împrumută de la cel din urmă acest termen, întrebuințîndu-l alături de cel vechi, care însă, de la o vreme, dispare fără urmă din limbă” ;

Iordan Iorgu: „Influențe rusești asupra limbii române”:

„Studiind un număr de cuvinte românești sub raportul înfățișării lor fonetice, sau, mai exact, formale, vreau să arăt că primele neologisme de origine «occidentală» au intrat în limba noastră prin intermediul rusesc și că o bună parte din ele au reușit să-și păstreze aspectul inițial și după ce influența franceză deevine foarte puternică, ba, adesea, să-l impună cuvintelor similare împrumutate din limbile occidentale (inclusiv latina)” ;

Ion Mihăescu: „Originea limbii române / Cu o sinteză a mărturiilor și cercetărilor privitoare la continuitatea noastră în Dacia”

„Continuitatea noastră în stânga marelui fluviu ca și romanitatea limbii au fost contestate cel mai adesea de interesați. Astfel pentru a justifica protectoratul Țărilor Românești savanții ruși încercau să acrediteze opinia că limba românească e o limbă slavă. Filologii și istoricii germani din secolul XIX-XX, au dovedit cu prisosință că teza era confecționată în Cancelariile Petersburgului.(…)”

5.1.1.Etnicitatea poporului român: „Tata – rus, mama – rusca și Ivan – moldovan“

„Românul e un rus,

dar fără viața interioară a acestuia”

(Hermann Keyserling)

Cândva, unul dintre cei mai mari lingviști ai secolului XX – Iorgu Iordan – el însuși alogen (era de origine bulgărească) spunea că adagiul care definește poporul român ar fi următorul: „Tata – rus, mama – rusca si Ivan – moldovan“.

În condițiile în care asimilarea la noi s-a produs cu o rapiditate extraordinară, iată așadar specificul nostru: tata – rus, mama – rusca si Ivan – moldovan.

Între români și ruși a existat, vreme de secole, o asemănare bazată pe comunitatea spirituală a tradiției ortodoxe comună, pe cultura de sorginte bizantină. Semnificative în acest sens sunt chir rândurile de acum un secol ale lui Piotr Ceaadaev:

„Rușii nu aparțin nici uneaia dintre marile familii ale neamului omenesc; nu sunt nici din Occident nici din Orient. Așezați dincolo de timp, cultura universală n-a pătruns până la dânșii. În timp ce din sânul luptei dintre barbaria popoarelor Nordului și înalta gândire a religiei se ridica clădirea civilizației moderne, ce făceam noi? Supunându-ne unei soarte funeste noi ne îndreptam spre nemernicul Bizanț, obiectul unui profund dispreț al acestor popoare, ca să căutăm acolo codul moral ce trebuia să ne reglementeze educația”

Incercările omului modern de a se cunoaște pe sine, de a-și întelege propriile gânduri legate de existență și manifestare, coincid în bună parte cu preocupările lui de a surprinde etnicul în ceea ce are specific, de a-l încadra în categoriile logicii sale și de a-i conferi o definiție care să-i exprime esența.

Astfel, în căutarea identității, limitându-ne la chestiuni generale, fără a avea pretenția de a surprinde în totalitate „sufletul românesc” vom căuta să cercetăm care este etnicitatea poporului român.

Se folosește atât de mult cuvântul „etnic” în literatură și artă, în mass-media și investigația stiințifică, încât asigurarea că acest concept este pe deplin fidel și cunoscut nu vrea să lase loc nici unei îndoieli. În acest context se poate afirma că termenul „etnie” este unul problematic din cel puțin două puncte de vedere:

comportă, inclusiv la nivelul științelor socio-politice, mai multe semnificații;

se suprapune și este concurent cu alți termeni (minoritate culturală, imigranți, naționalitate).

Termenul „etnic” s-a impus în cercetările etnologice și antropologice de după al doilea război mondial, cunoscând o veritabilă expansiune la sfârșitul anilor 1960. Accepțiunea sa este însă este discutabilă și multiplă. Cei care au reflectat asupra problemei (atât români cât și străini) au găsit fiecare câte o formulă diferită de descriere a realității etnice autohtone:

Astfel:

,,specific național” (T. Maiorescu, G. Ibrăileanu)

,,spiritualitate românească” (Mircea Vulcănescu)

,,spirit românesc” (Nae Ionescu)

,,românismul” (C. Rădulescu-Motru)

,,spațiu mioritic” (L. Blaga)

,,fenomenul românesc” (M. Ralea)

,,ortodoxie” (N. Crainic)

,,suflet românesc” (C. Noica)

,,echilibrul românesc” (D. Stăniloae), etc

Filosoful german Friedrich Paulsen, prin asocierea conceptului de „etnic” cu acela de „patrie” ne deschide o altă perspectivă în înțelegerea termenului. Prin formularea unei serii de întrebări succesive filosoful ne trimite cu gândul către ansamblul de date și trăsături prin care se individualizează o persoană precum și la relațiile acesteia cu cei din jur:

"Ce este patria, careia i te consacri pe tine însuți, puterea și viața ta? Este oare totalitatea indivizilor pe care îi întâlnești? Sunt oamenii cu care te pun în contact realitățile zilnice, cu care îți pui la cale treburile sau ai de-a face în slujba pe care o ocupi? Desigur că nu; pe lângă cei mai mulți dintre ei treci nepăsator și pe mulți te necăjești. Unde este dar acest popor? Este în inima mamei tale, este în limba pe care ai invatăț-o de la ea, este în cantecele care te cuprind până în adâncul sufletului, este în privirea copilului tău, este în credința unui prieten, în iubirea unei femei, este în amintirea morților tăi, în chipul marilor barbați al căror caracter te-a înălțat, ale căror idei te-au îmbogățit, el însuți este un chip pe care ți l-ai plăsmuit tu, o ființă ideală ale cărui trăsături le-ai scos si le-ai îmbinat din ce în ce mai scump, mai bun și mai vrednic de cinste. Și acum zici, lăsând la o parte toate celelalte: acesta este poporul meu, așa este el cu adevărat, în aceasta se manifestă ființa lui adevarată – și nu este încă totul, căci bogații nesfârșite și nesfârșite adâncimi îmi rămân tăinuite" .

Joseph Arture de Gobineau întrebuința, în celebra sa operă din 1854, „Essai sur l'inegalité des races humaines”, adjectivul „etnic”. În accepțiunea acestuia, termenul, destul de vag, era tangențial cu cel de „rasă”, „națiune” și „civilizație”, având o conotație negativă, pentru că desemna degenerescența rezultată în urma amestecului raselor.

A.D. Xenopol, spre deosebire de alți istorici cu care dealtfel polemizează pe această temă, asimilează și el etniei, termenul „rasă”, considerîndu-l factor de explicare al evoluției unui popor. Astfel, neavând aceeași accepțiunea negativă ca și Gobineau, istoricul, plasează discuția despre „rasă” în studiul mediului geografic și natural al unui grup etnic:

„Ce este mediul? Ce este rasa? Mediul este natura și așezarea geografică în care se află un popor. Rasa este structura organică și psihică a indivizilor umani. Apartenența la o rasă ajută pe om să învingă în lupta sa cu natura.”.

Aceeași idee însă sub o altă formă o regăsim și la profesorul Gheorghe Toma, în lucrarea „Raportul dintre istorie și psihologie, la A.D. Xenopol”. Chiar el consideră că „rasa” are o influență asupra structurilor mentale ale unui popor, ca și consecință a „complexiunii organice”: „Această complexiune organică tradusă în manifestările intelectuale și înrâurită prin acțiunea evenimentelor produce ceea ce se numește caracterul național. Acesta din urmă se rostește tot mai puternic, cu cât poporul își prelungește viața, fiindcă manifestările la început pornite de la sine, se întorc în obiceiuri și ieu o trăinicie din ce în ce mai mare”.

Așadar, cei doi caută să deceleze caracteristica unui popor prin examinarea mediului și a rasei ca elemente stabile ale existenței sale.

Ce este etnicul? Trecut, pământ, sânge, lege, limbă, port, datini, credințe, virtuți, muncă, așezământ, aptitudini și îndeletniciri fizice și culturale, dar și altele decât acestea, toate laolaltă sau numai unele, prinse într-o singură sinteză, sunt privite împreună ca temeiuri și ca semne de recunoaștere ale etnicității și unității naționale. In funcție de aceste elemente constitutive s-au formulat, în epoca modernă și contemporană, cele mai multe definiții ale etnicului. Desigur, ne-ar fi foarte greu să ne referim la toate, chiar când am urmări un singur fir roșu, cum ar fi acela al principiului național. Dar, în contextul de față, încercând formulări de răspunsuri la întrebarea „Cine sunt eu?” avansăm de fapt către răspunsul primei întrebări, aceea legată de definirea identității noastre.

Să amintim că o întrebare similară, ,,cine suntem?”, a pus-o Samuel Huntington, într-o lucrare privind identitatea națională a americanilor: ,,Toate societățile se confruntă cu amenințări recurente la adresa existenței lor, care le pot nimici. Cu toate acestea, unele societăți sunt capabile să-și amâne sfârșitul, oprind și schimbând sensul proceselor de declin, înnoindu-și vitalitatea și identitatea. Cred că America poate face acest lucru și că americanii ar trebui să-și asume din nou cultura anglo-protestantă, tradițiile și valorile, care, timp de trei secole și jumătate, au fost îmbrățișate de americani, indiferent de rasă, etnie și religie, și care au constituit izvorul libertății, unității, puterii, prosperității și ascendentului lor moral ca forță a binelui în lume”.

Deși „latini de origine ortodoxă, într-un spațiu dominat de slavi”, românii au căutat să-și mențină identitatea în permanență pusă în pericol de inerența culturilor și de ciocnirile de interese dintre diversele state sau imperii. Astfel,

Prin slavii de la sudul Dunării am primit formele spirituale ale civilizației bizantine. „Slavii ne-au influențat sub raportul rasei, al limbii, al organizării sociale și de stat, sub raportul cultural și bisericesc”.

Am suferit apoi, o moleșitoare influență turcească, de la îmbrăcămintea efeminată a șalvarilor, a anteriilor și a ișlicelor până la concepția fatalistă a unei vieți pasive ale cărei urme se mai văd încă în „psihea populară”: „Șalvarii, slobozenia mișcării, calpacele și șlicele îngreueau capul, de aceia rămăsesem în urma civilizației”.

„Legăturile noastre cu Turcii sunt factorul cel mai puternic, care a determinat, pecale curat socială soarta neamului nostru și chipul dezvoltării lui. Subjugarea noastră de către Turci este momentul absolut corșitor al istoriei noastre. Din acest fapt decurg toate reștriștile și toate percilolele prin care trecu poporul român. Din acest fapt decurge chiar păstrarea națională, ca și cauzele degenerării societății românești”.

Încetează apoi năvălirile barbare ale turcilor și tătarilor spre a lăsa loc năvălirilor „semi-civilizate”: năvălirile grecilor (urmate de cele ale rușilor): „Se repezeau în țară puhoaie de Greci lihniți de foame și înrăiți de mizeria și robia turcească. Curentul acesta de cotropire grecească fu așa de puternic, că, după un veac, poporul românesc îngăduise în sânul său mai mulți greci decât ar fi putut mistui el și suporta”.Astfel, de la Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir și până la Tudor Vladimirescu, adică mai mult de un veac și jumătate, forma superioară a culturii românești a fost greacă. „În epoca modernă a istoriei țărilor românești, în afară de căderea lor sub stăpânirea turcească, nu se mai putea cita un eveniment, de o însemnătate tot atât de mare pentru nefericirea neamului nostru, ca cotropirea pacinică și perfidă a Grecilor. De altfel fatalitatea Grecească asupra românilor este strîns legată de a Turcilor.”

Legăturile cu rușii, invaziile lor în Țările române precum și în vecinătatea lor, n-au trecut fără urme în sufletul român. Cu atât mai mult, cu cât elementul slav găsea în țesătura sufletului nostru o foarte mare parte de material psihic la fel cu cel rusesc: „Pe urmele vechei înrâuriri slave, pătrunseră negreșit elemente rusești în constiința noastră și împrospătară, mai ales în Basarabia și Moldova, în privința limbii, veche înrâurire slavonă”.

Urmează apoi către jumătatea secolul XIX-lea influența franceză. De data aceasta nu prin cotropirea neamului românesc, ci prin plecarea tinerilor la studiu. Aceștia aduc idei noi ce au fost puse în practică în timpul revoluției din 1848.

S-ar putea vorbi și despre influența italiană, mai putin cunoscută dar care, la un moment-dat, tot în secolul al XIX-lea, facea concurență influenței franceze însă în lupta franco-italiană, în mod evident, a câștigat influența franceză. Aceasta nu înseamnă că nu a existat și o contrapondere italiană vizibila în secolele XIX-XX.

Fără a contrapune spațiul german celui francez, influența germană nu a fost deloc insignifiantă și fără urmări notabile. În argumentarea acestei afimații este discursul lui Kogălniceanu din 1891 de la Academia Română, la împlinirea a 25 de ani de la fondarea instituției. Astfel, marele om politic, care a contribuit decisiv la modernizarea țării, nu întâmplător a insistat mai mult asupra mediului său formativ din anii adolescenței: „Toată viața mea, și tânăr și în vârstă coaptă, am mărturisit în mai multe rânduri că, culturii germane, (…) datoresc în mare parte tot ce am devenit în țara mea și că la focul patriotismului german s-a aprins făclia patriotismului meu român”.

Așadar, crearea neamului românesc este un produs exclusiv istoric și social de neîntreuptă cristalizare și consolidare a însemnelor caracteristice ale acestuia, de permanentă îmbogățire cu altele noi. Nu putem însă să facem o apreciere concretă care dintre aceste popoare și în ce măsură a contribuit fiecare la crearea mentalității și caracterului nostru.

Ceea ce evident este faptul că poporul român se află la hotarele a două lumi: a răsăritului și a apusului. Iar cea mai activă dovadă a orietalizării este ortodoxismul. „Legându-ne sufletește de o religie obscurantistă, înțepenită în tipicuri și formalism, ortodoxismul ne-a impus o limbă liturgică și un alfabet străin, fără a ne ajuta la crearea unei culturi și arte naționale.

Îmbrățișarea ortodoxismului nu presupune favorizarea tacită a catolicismului, însă probabil că soarta poporului nostru ar fi fost altfel dacă ar fi izbutit încercările, de altfel stăruitoare, ale catolicismului. Asta deoarece așa cum spunea și marele nostru poet, „toate popoarele care posedă o înaltă civilizație astăzi, dacă nu sunt, au fost mult timp măcar catolice”.

Iată care este percepția unui scriitor francez, anonim despre specificul poporului nostru: „Românii au împrumutat moravurile și viciile popoarelor care i-au guvernat sau protejat; ei au împrumutat de la Greci lipsa lor de bună creidință în afaceri; de la Principii fanarioți amestecul lor de josnicie și de vanitate; Ei au împrumutat de la Ruși desfrâul lor, de la Turci lenevia; Polonezii i-au înzestrat cu divorțul lor”.

Concluzii:

La aproximativ două secole și jumătate de la prăbușirea sistemului comunist, societatea românească, pare să se fi înscris – nu fără a trece printr-o criză de adaptare – pe calea construirii unei noi identități în care multiculturalismul, diversitatea etnică, deschiderea către comunicare și globalizare par a fi la ordinea zilei.

Chiar dacă identitatea europeană nu ar trebui să înlocuiasă identitatea națională, ci să o subsumeze, ambele fiind constituite pe baze diferite, în ultimul timp se observă că interogația identitară națională a societății românești se raportează la identitatea europeană.

Aceeași chestiune este observabilă și în sondajul de opinie aplicat, în cercetarea de față. Astfel la intrebarea „Cine sunteti dumneavoastră sub aspectul identității?” o bună parte dintre respondenți s-au raportat la identitatea europeană.

Fără a lua în considerare optiunea alegerii făcute de participanții la sondaj care nu au văzut nici un fel de diferență între identitatea națională și cea europeană, o concluzie pe care o desprindem de aici este faptul că membrii societății românești, ei înșiși, încep să se considere europeni din ce în ce mai mult. Asta demonstrează două aspecte:

Pe de o parte demonstrează că atașamentul față de Europa a crescut în ultimii ani, din ce în ce mai mult;

Pe de altă parte demonstrează că sentimentul identitar de sorginte naționalistă s-a estompat.

A nu se înțelege că suntem potrivnici identității europene, sau că vrem să demonstrăm existența unui raport de adversitate între cele două tipuri de identități. Nu există o astfel de competiție între ele, dar spre deosebire de identitatea națională, cea europeană este construită ca expresie a patriotismului constituțional și a libertăților și drepturilor individuale.

Totuși, ar fi interesant de observat și cunoscut eventuale contexte sociale și politice, în care identitatea europeană și națională ar putea să intre în conflict.

O cercetare asupra identității efectuată în Sibiu, în anul 2007 (când orașul a fost capitala europeană a culturii) de o echipă de cercetărori condusă de Dragos Dragoman, arăta faptul că românii se identificau înainte de toate ca români. Doar 4% dintre respondenți au afirmat atunci că au o identitate europeană, față de 33,6%, care s-au identificat cu nivelul național, 27,7% cu nivelul regional, 24,1% cu nivelul identităților locale. Ca atare, imediat după aderarea la UE, românii nu puteau încă percepe o identitate europeană, stabilită ca urmare a integrării.

În contextul tezei noastre, este evident că interacțiunea dintre România, stat membru UE și Rusia are loc sub identități diferite. Aceste identități generează interese subiective diferite.

De exemplu, pe palierul energetic Uniunea Europeană dorește să își atingă obiectivele economice privind alimentarea cu energie. În acest context, consideră necesară acceptarea de către partenerii săi energetici a unor norme de desființare a monopolului în acest domeniu, măsură ce ar putea avea impact nu doar asupra transparenței prețurilor cât și a transportului în condiții de siguranță.

Pe de altă parte Rusia, dorește să păstreze controlul asupra resurselor naturale, energia fiind o sursă de măreție a statului dar și un element definitoriu al identității rusești de mare putere.

Asadar, propriile interese (având ca bază propriile identități) generează la rândul lor propriile percepții și reprezentări.

In acest sens, elocventă este chiar actuala configurație și climatul instituțional din Rusia unde puterea este concentrată în cea mai mare parte în jurul unui singur element al structurii instituționale și anume: administrația prezidențială.

Totodată, asemănarea actualei configurații cu structura instituțională țaristă (atunci când puterea era concentrată în jurul țarului), poate genera în actuala societate românească actualizări ale percepțiilor trecute, create pe baza unor amintiri sau experiențe pe care poporul român le-a avut cu țarii în momentul de început al formării identității sale.

De altminteri, frica de ruși nu e câtuși de puțin singulară: de-a lungul istoriei, românii s-a temut de mai toate etniile din preajmă, de turci, de tătari, de austrieci, de unguri, de nemți… Fobia atingea adesea cote paroxistice, îndeosebi atunci cînd „dădeau” ori „îi mânau din urmă” turcii și tătarii.

Este un adevăr cunoscut faptul că în relațiile internaționale ca și în relațiile interumane, afirmarea unei identități distincte este esențială pentru fiecare stat care își propune să dobândească notorietate și să fie considerat un partener demn de a fi luat în seamă. Aceasta presupune existența unor atribute specifice identității naționale, dintre care cele mai importante sunt:

Determinare și promovare în susținerea intereselor naționale;

Potențial de gândire, evaluare și acțiune independentă, de exprimare a unor poziții și puncte de vedere proprii;

Voința și capacitatea de asumare a unor angajamente și responsabilități a căror îndeplinire devine o necesitate;

Aptitudinea de implicare constantă și în chip creator în propulasarea valorilor împărtășite și în realizarea obiectivelor de interes general.

5.2.Tradiții în politica externă a Rusiei

“Faptele tuturor oamenilor și mai ales ale principilor, pentru care nu există un alt criteriu de judecată, trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatului lor. Principele să-și propună, deci, să învingă în luptă și să-și păstreze statul, iar mijloacele lui vor fi oricând socotite onorabile și fiecare le va lăuda…Un principe trebuie să se teamă de două lucruri: de situația dinăuntru, din cauza supușilor lui, și de situația din afară, din cauza marilor puteri străine.(Niccolo Machiavelli)

În formarea percepției Rusiei în actuala societatea românească un rol semnificativ revine cunoașterii istoriei, a culturii și a tradiției politicii externe a acestei țări.

Astfel, în contextul de față, apelul la istorie pare a fi instrumentul concret de politică externă, instrumentul de acțiune psihologică și politico-diplomatică a elitei și a societății ruse, dar și forța motrice a constructului socio-identitar.

Rusia întrunește toate condițiile unei civilizații consolidată de secole, cu valori perene și tradiționale, iar poporul rus, unul dintre cele mai mari, mai bogate și mai diversificate cultural etosuri, reprezintă nucleul integrator al acestei civilizații.

Rusia se prezintă totodată și ca un stat tradiționalist, având în centrul ideologiei specifice puterii sale conceptul de „samoderjavie”, la care se adaugă militarismul și ambițiile imperiale.

Samoderjavie nu înseamnă numai autocrație, absolutism (definit astfel de școala de gândire occidentală), ori o formă istorică evoluționistă (după școala slavofililor), ci este și o ideologie universală a statului și a puterii. Samoderjavie a înseamnat pentru ruși tot ceea ce a fost guvernarea republicană pentru Roma.Era o idee de ordine și de legimitate a puterii. A fost o ideologie politică, concepută de Ivan al IV-lea, supranumit cel Groaznic. Samoderjavie era echivalent cu samovlastie, adică “guvernez de unul singur”, reprezentând deci refuzul oricărei inegrințe din exterior (Bizanț, Hoarda de Aur) fiind o putere politică de sine stătătoare, autohtonă. Era puterea supremă, independentă, care se baza doar pe forțele proprii. Pentru Rusia, ea a însemnat nu numai ideologia sau modelul proiectiv, ci o realitate istorică, de la Ivan cel Groaznic până la ultimul țar, Nicolae al II-lea. Puterea supremă era unică, neîntreruptă, constantă, sfântă, inviolabilă, indestructibilă, oriunde pe întreg teritoriul Rusiei.

Problema moștenirii elementelor tradiționale în politica externă rusă este de actualitate atât pentru Rusia, cât și pentru Occident, unde, deseori, analiza politicii externe ruse se face din perspectiva istoriei sale. Întrebarea este cum se combină elementele noi și cele moștenite în politica externă rusă? În ce măsură conștientizarea intereselor sale naționale corespunde tradiției istorice, și unde are loc ruptura dintre ele? Care sunt tradițiile cu care Rusia trebuie să meargă mai departe?

Literatura istorică din Rusia acordă o mare atenție problemelor tradiționalismului, văzând în acesta atât o metodă, cât și un fenomen istorico-social. Termenul de „tradiție” implică păstrarea și dezvoltarea valorilor obținute pe parcursul istoriei de către popor, precum și reconsolidarea instituțiilor politice, în conformitate cu valorile cultural-istorice.

Tradiția este prin definiție un ansamblu de concepții, datine și obiceiuri statortnicite istoricește care se transmit din generație în generație, păstrând tot ceea ce este mai valoros. Tradiționalismul, în calitate de caracteristică psihologică, este imanent omului, deoarece la baza lui stă ideea valorilor din viața fiecărei persoane, și conform acestuia atât trecutul personal cât și cel social nu dispar, ci rămân, prin ceea ce au mai de preț, în prezent. Tradiția poate fi analizată ca acel element din trecut care, dintr-un motiv anume, este reactualizat de către individ sau societate în mod inconștient (sub forma obiceiurilor, formelor de comportament) sau conștient (sub forma ideilor, a reprezentărilor).

Tradiționalismul este analizat ca o funcție universală, un mijloc de actualizare a unei experiențe istorice, atât din punct de vedere individual, cât și din punct de vedere social. Tradiționalismul, ca fenomen istorico-social, este privit ca un mijloc de cunoaștere și de acțiune, caracteristic societăților agrare, a căror dezvoltare este deseori încetinită de către tradiții.

Politica externă a fiecărui stat se află sub incidența unor factori obiectivi: situația geografică, dezvoltarea istorică, economică, culturală și religioasă. Acești factori constituie fundamentul de formare al intereselor naționale ale statului, care pot să-și schimbe culoarea politică, dar în esență rămân aceleași de-a lungul secolelor. Încă din secolul al XV-lea, necesitatea unității statului a devenit atât de evidentă, încât „interesul național” a început să fie considerat criteriul politic suprem.

Tradiția bizantină

Rusia Veche (Rusia Kieveană) a fost un subiect activ al relațiilor internaționale din momentul formării sale ca stat, adică în secolele IX-XIII, și a determinat configurația hărții politice a Europei. Unul dintre punctele de plecare în dezvoltarea diplomației ruse este anul 838 – an în care s-au stabilit primele contacte cu Bizanțul și care a însemnat recunoașterea internațională a Rusiei Vechi. Pentru Rusia, influența civilizației bizantine a avut o importanță majoră, ea devenind o parte a lumii bizantine, iar acest lucru permițându-i să împrumute concepte, care ulterior au constituit fundamentul formării statului centralizat rus.

Doctrina bizantină despre suveranitatea împăratului asupra altor conducători creștini (folosită ulterior de Imperiul rus), a fost cel mai important concept preluat. Conform acestuia, lumea greco-ortodoxă era condusă de doi capi – patriarhul și împăratul. Fundamentul societății greco-ortodoxe îl constituia „armonia” dintre stat și biserică. Astfel, orice popor care recunoștea puterea Patriarhului de Constantinopol, automat intra sub influența Bizanțului. Dorința de independență a rușilor a avut drept urmare conflicte militare cu Bizanțul. Acestea au impulsionat Rusia Kieveană să-și satisfacă necesitatea de a avea ieșire la mare, transformând Constantinopolul într-un obiectiv principal al politicii sale externe.

Revendicarea Constantinopolului, după căderea acestuia sub influența turcă, aproape că s-a transformat într-un obiectiv de interes național pentru Rusia. Dobândirea acestuia ar fi avut următoarele avantaje pentru Rusia:

● sudul era „călcâiul lui Ahile” al Rusiei, mai exact, partea sudică a Rusiei era deschisă oricărei intervenții din partea marilor puteri maritime europene. Doar ocuparea Crimeii, nemaivorbind de țărmurile Mării Azov și Mării Negre, ar fi fost îndeajuns să producă pagube masive Rusiei, paralizându-i toate forțele sale armate. Cucerirea Constantinopolului și a strâmtorilor Bosfor și Dardanele înlătura acest pericol și transforma granița de sud a Rusiei în una sigură;

● în mod tradițional, două sunt elementele care determină forța unui stat pe plan extern: armata terestră și flota maritimă. Aceste două elemente sunt interdependente și indisolubile;

● cucerirea Constantinopolului ar fi permis Rusiei (care deținea un teritoriu imens) să concentreze într-un singur punct forțele sale terestre și maritime. Doar Marea Neagră putea să-i dea Rusiei statutul de mare putere maritimă, și totodată, de mare putere europeană;

● în final, din punct de vedere moral, dobândirea Constantinopolului ar fi transformat Rusia în centrul ortodoxiei mondiale, iar trecutul istoric glorios al Constantinopolului ar fi acordat Rusiei influență asupra statelor orientale. Imperiul Roman de Est ar fi fost restaurat și astfel ar fi început o nouă etapă istorică – cea slavă; s-ar fi realizat o unitate politică sub denumirea de „Federația Tuturor Slavilor”. Acest lucru reprezenta unica rezolvare rațională a obiectivului istoric al Rusiei, care ulterior a luat denumirea de „problema orientală”.

Rusia a asimilat și adaptat propriilor necesități nu numai ideea de putere a țarului, dar și ideea bizantină de „supremație unică”, care a fost idealizată până la absolut, transformând-o într-o putere monarhică mult mai rigidă, care a depășit chiar și originalul – Bizanțul.

5.2.1.„Moscova – A Treia Romă”

Conform opiniei cercetătoarei N. Sinițâna, care s-a ocupat de studiul conceptului „Moscova – A Treia Romă”, acesta a fost studiat și analizat mai mult sub influența cultului și prestanței Bisericii Ortodoxe ruse și mai puțin prin prisma influenței sale asupra politicii externe a Imperiului Rus. Scrisoarea călugărului Filofei din Pskov către cneazul Vasili al III-lea (între 1524-1526), considerată ca un manifest al ideologiei celei de „ A Treia Romă”, sublinia nu atât paradigma puterii și expansiunea Imperiului Rus cât vocația universală a ortodoxismului rus, sub forma unei preziceri eshatologice, precum și dreptul bisericii ruse la autocefalie.

Rolul- cheie al realizării acestei ideologii îi aparține lui Ivan cel Groaznic. Cu ajutorul acestei ideologii el a stabilit pilonii politicii sale:

● restabilirea zonelor cu dominare rusească (Kazan, Astrahan, Siberia) și extinderea acestei dominații spre Sud ;

● lupta pentru ieșirea la mare (Țările Baltice, Marea Albă) și extinderea dominației ruse în zona baltică;

● forma de guvernare națională prin care se subînțelege unificarea a trei elemente: cel ortodox (sobornosti), conceptul de samoderjavie și Zemsky sobor.

Această ideologie a apărut în perioada secolelor XV-XVI, din mai multe cauze obiective, principala fiind însă căderea Constantinopolului. Evenimentul se petrecea concomitent cu tendința Moscovei de unificare a pământurilor ruse în jurul ei.

În 1480, Rusia a devenit de facto stat independent, iar teritoriul ei, spre începutul secolului al XVII-lea, era comparabil cu cel al Regatului Francez – cel mai mare stat medieval. Toate acestea au dus la apariția cunoscutei teorii despre rolul istoric mondial al Moscovei: odată cu căderea Romei și a Constantinopolului, centrul creștinismului oriental s-a mutat în Rusia, în frunte cu cneazul rus – pe umerii căruia cădea o mare sarcină, și anume responsabilitatea pentru soarta întregii lumi creștine ortodoxe.

Chiar de la începuturile apariției sale, ideologia „Moscova – A Treia Romă” a avut un caracter dublu:

● pe de o parte, presupunea legătura între statul moscovit și valorile creștine externe; transformând cucernicia în caracteristică fundamentală a puterii statului moscovit, ideea sublinia aspectul teocratic al orientării spre Bizanț. În această variantă, ea presupunea izolarea de „pământurile spurcate”;

● pe de altă parte, Constantinopolul era privit ca a o doua Romă, în a cărui politică simbolică era subliniată esența imperială– Bizanțul era văzut ca un imperiu universal, moștenitor al puterii romane.

În această ideologie se contopeau două tendințe: bunăstarea și sacralitatea, simbolizate de Ierusalim, pe de o parte; puterea și imperiul – întruchipate de Roma, pe de altă parte. Ideea de „Moscova – A Treia Romă” a stat la baza ideologiei statului moscovit. Datorită ei, Rusia se transforma în centrul religios și politic al lumii creștine, dar nu numai. În conștiința rușilor s-a inculcat tot mai mult ideea că Rusia era superioară celorlalte state ale lumii – „Rusia Sfântă” – iar rușii sunt un popor ales. Ulterior, acest motiv putea fi găsit într-o formă ușor voalată în lucrările slavofililor, precum și în cele ale scriitorilor și filosofilor ruși din secolul al XIX-lea (F.M. Dostoievski, I.A. Iliyn, U.P. Fedotov); motivul a fost reluat și în așa-numita „idee rusă” din lucrările școlii euroasiatice (G.V. Florovsky, N.S. Trubețkoi, P.N. Savițky). Vocația de popor ales necesita o aură de mucenic, lucru care corespundea perfect mentalității medievale.

Punctul culminant, care a legiferat pretențiile Moscovei referitor la superioritatea sa față de alte monarhii, l-a constituit Soborul Bisericesc din 1561 care l-a proclamat pe țarul Ivan al IV-lea drept „țarul tuturor creștinilor ortodocși din univers”. Concomitent, s-a cultivat mitul că țarii ruși s-ar trage din fratele mitologic al împăratului roman Augustus – Prus (de aici și titulatura de „persoană augustină”). Conștiința populară a menținut ideea că regii catolici și protestanți ocupă un loc ierarhic inferior marilor cneji ruși. Titulatura de „împărat”, luată de Petru cel Mare, a fost un pas logic făcut în afirmarea cu tărie a ideii de „Moscova – A Treia Romă”, Petru fiind pus alături de împăratul Sfântului Imperiu Roman, titlu care era deținut atunci de împăratul Austriei. Această ideologie a dus la izolarea cvasigenerală a Rusiei de Occident și la conservarea societății ruse. Toți străinii erau etichetați drept „eretici păgâni”, iar durata șederii lor pe teritoriul Rusiei era limitată.

Conștiința populară rusă a păstrat unele forme stereotipe, dominante, care prin conținutul lor poartă ideea de mesianism, un mesianism înrădăcinat în mentalitatea poporului rus, de popor superior altor popoare și un gen de mesianism imperial, prin care Rusia își propunea salvarea lumii de păcate, mesianism reflectat cu prisosință în politica externă rusă: autorul rus A. Bohanov, în lucrarea sa Samoderjavie, referindu-se la conceptul de „Moscova – A Treia Romă”, remarca ideea lansată de Berdiaev cu mulți ani în urmă: „A Treia Romă era reprezentată ca simbol al atotputerniciei țarului, al puterii statului; rușii s-au format la început ca țarat (cnezat) Moscovit, ulterior ca imperiu, și în final, ca Internaționala a III-a”.

Imperativele geopolitice ale politicii externe ruse în epoca modernă

Evoluția politicii externe a Rusiei în perioada modernă a fost organic legată de procesul de formare a sistemului de relații internaționale europene, apoi mondiale. În acest context, ca punct de pornire tradițional serveau reformele lui Petru cel Mare și Războiul Nordic. Logic însă ar fi ca punct de reper să fie considerată Pacea de la Westfalia. Tratatele de la Munster și Osnabruck, din 24 octombrie 1648, nu au pus doar capăt războaielor Contrareformei, declarând egalitatea religioasă și politică între catolici și protestanți, ci au demonstrat mai degrabă necesitatea creării unui complex de norme, care să reglementeze relațiile între state. Pacea de la Westfalia, după cum menționa Alexandru I la Congresul de la Viena, a fost până la războaiele napoleoniene „codul diplomației contemporane”.

Rusia nu a participat nemijlocit la evenimentele Războiului de 30 de ani (1618-1648), deși în perioada sovietică au existat autori care au susținut că în acea vreme ea a făcut prima încercare de a „rupe” bariera occidentală – Polonia -, despărțind-o de Europa, concomitent cu rezolvarea problemei tradiționale, unificarea Rusiei Moscovite cu Rusia de Vest (Lituania).

Menționăm că participanții la Congresul de la Westfalia au fost luați prin surprindere atunci când regina Suediei, Christina, a insistat ca în textul Tratatului de la Osnabruck, țarul Alexei Mihailovici, în calitatea sa de aliat al Suediei, să fie menționat drept garant al Păcii Westfaliene. Reacția europeană era de așteptat, dacă luăm în considerare că pe lista neoficială a celor 50 de state europene menționate în tratatele de la Munster și Osnabruck, Rusia se situa pe locul 49 fiind urmată doar de Transilvania. Obiectivul de activizare a politicii externe ruse s-a pus în practică nu întâmplător în perioada țarului Alexei Mihailovici, la doar trei ani de la semnarea tratatului westfalian. În acea perioadă autoizolarea Statului Moscovit a fost depășită, iar deschiderea către Occident definitivată.

Unul dintre factorii care au influențat obiectivele politicii externe au fost negustorii ruși, care erau din ce în ce mai cointeresați în desființarea monopolului englez asupra comerțului cu Rusia prin Arhanghelsk și Suedia în Marea Baltică. Ideologia „unificării pământurilor ruse” a lăsat locul obiectivelor comercial-economice, legate de necesitatea ieșirii la Marea Neagră și Marea Baltică. Un rol decisiv (nu sub toate aspectele) în consolidarea direcției, ca vector principal al politicii externe a statului rus în perioada postwestfaliană, l-a constituit unificarea Ucrainei cu Rusia (1654). Garantarea diplomatică a unificării Ucrainei necesita delegarea de emisari în toată Europa: Austria, Franța, Suedia, Danemarca, Olanda, Veneția, Hanatul de Crimeea, Moldova și Valahia. Acest lucru demonstrează lărgirea cercului de conducători ai politicii externe ruse. Diplomația rusă și cea ucraineană au reușit cu succes să folosească conjunctura din Europa, adică să stabilească contacte directe cu garanții păcii de la Westfalia, pentru o realizare deplină a obiectivelor statale.

Pentru prima oară în istoria diplomației ruse, înțelegerii din 1667, care a pus capăt războiului ruso-polonez, i s-a dat caracter de act european, cu scopul ca, în cazul insuccesului tratativelor de „obținere a unei păci eterne”, să fie chemați drept mediatori „regii creștini europeni”. Astfel, acest tratat a devenit important pentru istoria și politica europeană, fixând o nouă ordine pe continentul european. O caracteristică esențială a acestei noi ordini a fost creșterea continuă a necesităților economice și maritime, definitorie pentru o putere în formare, ceea ce a mărit influența Rusiei în cadrul noului sistem de relații internaționale, stabilit după încheierea păcii westfaliene.

Către mijlocul secolului al XVII-lea necesitățile crescânde ale Rusiei s-au divizat pe trei nivele:

● geopolitic – determinat de interesul crescând al statelor europene, sau cel puțin al unui grup de state, în cooperarea cu Rusia pentru „stabilizarea periferiei estice a spațiului westfalian”, favorabil ca urmare a antrenării Rusiei în problemele europene;

● economic – determinat nu doar de lupta clasică între Anglia, Olanda, Liga Hanseiană și Danemarca pentru ocuparea pieței ruse (prin porturile din Marea Baltică), dar și de posibilitatea comerțului de tranzit cu țările Orientului prin Marea Caspică, ulterior prin Marea Neagră;

● relațiile culturale și științifico-tehnologice. Caracteristic acestui nivel a fost disponibilitatea Rusiei de a asimila cultura, știința și obiceiurile europene, toate acestea aflându-se în conflict permanent cu biserica.

Structura tridimensională, complexă, a relațiilor Rusiei cu Europa, plus barierele artificiale de adaptare a intereselor pentru fiecare nivel, au condiționat un comportament deloc simplu de intrare a Rusiei în politica europeană. Exemplul caracteristic este eșecul țarinei Sofia, apoi al lui Petru, în ultimul sfert al secolului al XVII-lea, de a reanima Liga Antiturcă. Odată ajunși la porțile Vienei, turcii au determinat și cursul interesului Rusiei și Europei pentru direcția sudică, interes care nu a mai a fost același pentru ambele părți. În această situație a fost nevoie de geniul diplomatic a lui Petru, care a profitat din plin de ordinea politică a Europei și și-a concentrat forțele militaro-politice către direcția baltică. Victoria Rusiei în Războiul Nordic nu a deschis Rusiei doar calea pentru a deveni una dintre puterile principale ale Europei, dar, și mai important, pentru prima dată în istorie, obiectivele clar formulate ale Rusiei au coincis nu doar cu interesele sale de stat, ci și cu interesele statelor din Europa de Nord, în ceea ce privește „lichidarea monopolului vamal” și a ambițiilor teritoriale ale Suediei în regiunea baltică. Succesul diplomației lui Petru cel Mare (care a operat conform termenilor „dreptului westfalian”) a constat în faptul că aceste mecanisme au lucrat împotriva Suediei într-o mai mare măsură decât împotriva Rusiei. O etapă în acest sens a constituit-o semnarea Tratatului de la Amsterdam din 1717 între Rusia, Franța și Prusia în care, printre altele, se menționează dezideratul celor trei puteri europene de „a contribui la menținerea liniștii generale pe continent”. Acest deziderat a constituit, pentru o perioadă lungă de timp, funcția propagandistică a politicii externe ruse. Funcționalitatea ei s-a pus în practică în mai multe etape, iar logica ei a fost stabilită prin faptul că Europa secolul al XVIII și al XIX-lea -„multipolară”- tindea întotdeauna către „bipolarism”.

Lupta dintre marile puteri europene din prima jumătate a sec. al XVIII-lea întotdeauna a pus Rusia în situația de a alege între coaliții, ea fiind dorită pentru potențialul său militar. Încă din perioada lui Petru I, diplomația rusă, interesată enorm de Marea Baltică, a încheiat alianțe cu eventualii inamici ai Suediei, iar în privința Mării Negre succesul s-a datorat alianței cu Austria. În ceea ce privește Polonia, Petru a hotărât să acționeze de sine stătător sub „umbrela politică” a alianței cu Saxonia, respingând în acel moment propunerea acesteia de împărțire a Rech Pospolitei.

Principalale obiective ale politicii externe ruse, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, erau: ieșirea la Marea Neagră, alipirea Ucrainei și Belorusiei (care se aflau sub autoritatea Rech Pospolita), consolidarea pozițiilor în Țările Baltice. Franța, Austria, Imperiul Otoman și Rech Pospolita se opuneau atingerii de către Imperiul Rus a acestor obiective. Odată cu venirea Ecaterinei a II-a (cea Mare) la putere, s-a stabilit o nouă agendă a politicii externe ruse. Strategia acestei agende avea ca obiectiv ieșirea Rusiei de sub Tratatele de la Versailles și de la Viena; stabilirea unui nou sistem politic propriu, fără a intra în conflict cu interesele altor puteri. Elaborarea noii agende a fost încredințată lui Pantin (care trebuia să promoveze pacea și echilibrul în Europa, ca Rusia să-și rezolve cu succes problema sudică. În noul Sistem nordic se presupunea că vor întra, în calitate de membru „activ”, Rusia, Anglia, Prusia și parțial Danemarca, ca puteri decisive în lupta cu Alianța „sudică”, iar in calitate de membru „pasiv” vor fi chemate Rech Pospolita și Suedia.

Pe principii analoge s-a bazat și politica Elisabetei Petrovna și a cancelarului Bestujev în perioada Războiului de 7 ani (1756-1763), primul conflict global în sfera căruia s-au aflat nu numai Europa dar și America și India. Strategia lui Bestujev – aprobată de Elisabeta -, de lichidare a militarismului prusac prin alipirea Prusiei de Est la Polonia în schimbul Kurlandiei, a fost o alternativă a planului ulterior, care a dus la împărțirea Poloniei între Prusia, Austria și Rusia. Ținînd cont de interesele naționale, strategia politicii externe ruse elaborată de diplomatul Bestujev s-a pronunțat pentru un parteneriat, în primul rând, cu puterile maritime Anglia și Olanda (în care niciuna dintre părți nu avea pretenții teritoriale față de cealaltă), iar parteneriatul cu Austria avea drept scop menținerea balanței în Europa Centrală. Bestujev se opunea fracțiunii francofile, conduse de medicul țarinei Elisabeta, Armand Lestocq. Bestujev susținea menținerea unor bune relații cu Marea Britanie și avea încredere într-o alianță cu Austria, căci ambele puteri aveau motive să se teamă de turci. O Saxonie puternică era importantă pentru Rusia, deoarece Electorul Saxoniei era în același timp și regele Poloniei.

Petru al III-lea a blocat însă realizarea practică a acestui plan și a făcut ca Rusia să se alieze Prusiei pentru mai bine de un secol. Participarea Rusiei la Congresul de la Teshensk din 1779 a transformat-o în garantul stabilității Prusiei. Ideea neutralității militare realizată în 1781, refuzul de a trimite armata în America, precum și alte succese ale politicii externe ruse, au dus la ridicarea prestigiului Rusiei pe arena internațională, stabilind totodată și acea componentă constructivă a politicii externe ruse, de care diplomația se va folosi ulterior în cadrul congreselor de la Viena (1815), Paris (1856) și Berlin (1879).

Principalul obiectiv al diplomației ruse pe parcursul secolului al XIX-lea a fost menținerea „interesului național de stat”, care presupunea reușita scopului național al Rusiei de menținere a balanței europene. Începând cu Petru cel Mare, diplomația rusă a avut succes în momentele în care se conducea de planuri realiste, pragmatice, și a eșuat atunci când activitatea acesteia lua forma unor ideologii imperiale sau ambiții mesianice.

O lecție grea dată Rusiei a fost guvernarea țarului Nicolae I, însuflețit de ideile Sfintei Alianțe – ideologia ultraconservatoare a absolutismului european. Rezultatul final al politicii sale a fost înfrângerea în Războiul Crimeii, care a adus Rusia în situația de a se transforma într-o putere europeană de mâna a doua. Expansiunea geopolitică și reformele interne coexistau sub egida puterii imperiale absolute. Ca metode de consolidare a imperiului, expansiunea și reforma au devenit o alternativă a conservatismului, fiind orientate spre păstrarea „tradițiilor” țării. În secolul al XIX-lea, în procesul concurenței cu Europa, monarhia absolută și-a extins diapazonul posibilităților sale de adaptare în dauna utilizării parțiale a liberalismului birocratic. Ideea imperială tradițională – a ocrotitorului suprem și a arbitrului -, se transformă într-o misiune de eliberare a puterii țariste în raport cu alte popoare (exemplul lui Alexandru al II-lea, numit și Eliberatorul).

În timpul domniei lui Alexandru al II-lea, imperiul Romanovilor a reușit o mare expansiune în Caucaz, Asia Centrală și Extremul Orient. Eșecurile din vest au propulsat politica externă a Rusiei spre Est. Recunoașterea de către Georgia a dominației ruse, precum și războaiele victorioase împotriva Persiei și a Turciei din primele decenii ale secolului al XIX-lea aduseseră Rusiei, practic, tot Caucazul. În cursul unui deceniu, rușii, prin expansiunea în Asia Centrală, au cucerit hanatele Kokand, Buhara și Kiva, iar în 1881 au anexat și regiunea transcaspică. Avansarea Rusiei în zona Amur, beneficiind de situația disperată a Chinei, care se afla în război cu Marea Britanie și Franța, a însemnat obținerea a două tratate extrem de avantajoase pentru Rusia Țaristă: în 1858, prin Tratatul de la Aihun, China a cedat Rusiei malul stâng al râului Amur, iar în 1860, prin Tratatul de la Peking, regiunea Ussuri. Coasta de la Pacific a Imperiului Rus începea să se configureze treptat: în 1853 a fost fondat orașul Nikolaevsk pe Amur, în 1858 – orașul Habarovsk și în 1860, orașul Vladivostok.

Sfârșitul războiului din Crimeea și încheierea Tratatulului de la Paris (1856) au marcat cea mai dezavantajoasă poziție a Rusiei în Europa din secolul al XIX-lea. În acel moment a avut loc schimbarea conceptuală a politicii externe ruse, care a lăsat urme adânci în gândirea politică externă, multe dintre concepțiile de atunci fiind actuale și astăzi. Sufletul acestei schimbări a fost diplomatul rus, cancelarul Aleksandr Gorceakov, care pentru prima dată a pus în discuție problema interesului național al Rusiei. Într-o scrisoare trimisă țarului Alexandru al II-lea, Gorceakov, cu scrupulozitate și foarte diplomatic, a făcut analiza politicii externe ruse, și în principal a rolului jucat de Rusia pe arena internațională. Acest document (care este redat integral în lucrarea lui Lopatnikov) ne oferă posibilitatea să sistematizăm principalele direcții ale politicii externe ruse, (codul diplomației lui Gorceakov), și anume:

● depășirea izolării politice;

● reacționarea la posibilele coaliții potrivnice Rusiei;

● asigurarea balanței intereselor politicii sale externe în baza stabilirii relațiilor de parteneriat;

● neamestecul în treburile interne ale altor state;

● crearea de condiții externe favorabile reformelor interne;

● minimalizarea riscului implicării Rusiei într-un război;

● „distrugerea” principiilor Conferinței de la Paris (1856) cu mijloace politice accesibile (ceva asemănător a vrut să facă Hitler cu Sistemul de la Versailles), folosirea unei situații prielnice, care s-ar crea pentru a înlătura articolele neconvenabile Rusiei;

● susținerea formațiunilor național-statale din Balcani, protejarea popoarelor creștine din Asia Mică și Europa Orientală de islamizarea forțată;

● instituirea unor frontiere sigure în Orientul Îndepărtat și Asia Mijlocie, care ar fi oferit securitate intereselor economice ale Rusiei.

Pentru Gorceakov, succesul Rusiei pe arena internațională depindea în mare măsură de succesul reformelor interne. Acesta a înțeles că teritoriul mare al Rusiei, așezarea sa geografică unică, precum și dezvoltarea economică insuficientă în comparație cu alte puteri europene sau mondiale necesitau o politică externă activă, dar în același timp, foarte precaută. Rusia era pusă în fața unei dileme: ori continuă pe aceeași linie de țară nedezvoltată politic, economic etc ori încearcă să găsească resursele necesare pentru a depăși acest decalaj între ea și puterile europene. Respectiva filosofie a fost luată parțial în serios de către țarul Alexandru al III –lea, care a intrat în istorie ca țarul pacificator, deși politica sa internă a fost diametral opusă ideilor liberale ale lui Gorceakov. În particular, Alexandru al III-lea a renunțat la ideea de „solidaritate monarhică” cu Germania și Austro-Ungaria, în favoarea unei alianțe mai strânse cu Franța republicană.

Ceea ce s-a întâmplat cu Imperiul Țarist, sub domnia lui Nicolae al II-lea, a fost o etapă pregătitoare pentru mutarea „figurilor de șah” pe tabla politică, înainte de punerea în acțiune a scenariului tragediei ruse, Revoluțiile din Februarie și Octombrie 1917 (Revoluția din Februarie a însemnat căderea regimului țarist, Revoluția din Octombrie – instaurarea, în fapt, a noului regim). În 1934, cancelarul Ungariei, contele Betlen, spunea: Dacă în 1917 Rusia ar fi rămas un stat organizat, atunci toate țările de pe Dunăre ar fi devenit gubernie rusească. Nu numai Praga, dar și Budapesta, Bucureștiul, Belgradul și Sofia ar fi executat dorința conducătorilor ruși. În Constantinopol, pe Bosfor, s-ar fi instaurat steagurile rusești. Dar Rusia, din cauza Revoluției pentru răsturnarea regimului, a pierdut și războiul, și teritorii.

Revoluția din Februarie a jucat un mare rol istoric în soarta Imperiului Rus și a samoderjaviei. Revoluția din Februarie nu a fost o revoluție în sensul clasic, chiar dacă a fost o răsturnare de regim , ci a fost un complot. Pentru ca răscoala să se transforme în revoluție era nevoie de un nou organ de putere. Ideea era nu de a schimba pe un țar cu altul, ci de a instaura un nou sistem de guvernare, adică de a răsturna vechiul sistem. Presiunea asupra țarului pentru abdicarea de la tronul Imperiului trebuia să reprezinte primul pas. Duma nu era hotărâtă să schimbe vechiul sistem, dorea doar să vadă o altă figură pe tronul Rusiei. Miliukov insista să fie adoptate măsurile pentru recunoașterea noului țar însă în noaptea de 1 spre 2 martie a anului 1917 a fost adoptată, in unanimitate, hotărârea că viitoarea conducere de stat să fie desemnată de către Adunarea Constituantă.

Care au fost variantele ieșirii din criză a Rusiei ?

● Prima – Nicolae al II-lea să rămână pe tron, dar acest lucru nu convenea nimănui.

● A doua – abdicarea țarului în favoarea fiului său, Alexei Nicolaevici, cu regența fratelui său, Mihail Alexandrovici. Doar aceste două variante erau legitime.

●Varianta a treia, care s-a și împlinit, presupunea abdicarea lui Nicolae al II-lea în favoarea fratelui sau Mihail Alexandrovici.

● A patra variantă presupunea instaurarea în Rusia a republicii, variantă agreată de A. Kerenski.

Pentru instaurarea noului regim în Rusia dinastia trebuia să cedeze puterea noilor organe: Guvernului Provizoriu și Sovietului de la Petrograd. În cazul în care se transmitea puterea tânărului cneaz Alexei, aceasta rămânea în mâinile dinastiei. Detronarea de la putere a tânărului cneaz Alexei, pe cale legală, era imposibilă. Nicolae al II-lea a abdicat pe data de 2 martie 1917 ziua, dar Kerenski hotărâse soarta instituției monarhice încă în dimineața zilei de 2 martie, adică înainte de abdicarea formală. Revoluția din Februarie 1917 se pronunța pentru constituirea unui Guvern Provizoriu, care să întrunească Adunarea Constituantă, aceasta fiind singurul organ care putea să decidă dacă Rusia va fi monarhie sau republică. În cazul răsturnării monarhiei, Guvernul Provizoriu devenea automat puterea supremă în Rusia. Conducătorii tuturor partidelor, ai Dumei, în afară de P. Miliukov, insistau pentru abdicare, adică pentru transferul puterii în mâinile Guvernului Provizoriu și ale Adunării Constituante. Odată cu căderea țarului, a căzut și autocrația, tradiția de secole a puterii ruse, de la Ivan cel Groaznic până la Nicolae al II-lea. Februarie a dispărut în ceața istoriei, începând să se contureze puternic silueta sângerosului și tragicului Octombrie. În locul unei Rusii democrate libere, pe care și-o doreau atât de mult, „activiștii din februarie” s-au “pricopsit” cu Uniunea Sovietică.

Rusia Țaristă și Rusia Sovietică, un imperiu perpetuu

Destrămarea Imperiului Țarist

Pentru Rusia, Primul Război Mondial (1914-1918) a tras o linie și a însemnat deschiderea unui nou capitol în istoria sa națională – construirea socialismului. Perioada anilor 1914-1920 a însemnat o perioadă decisivă în istoria politică a țării. În cazul victoriei în Primul Război Mondial, Rusia ar fi trebuit să intre în Europa Centrală cu deschiderea la Marea Mediterană și să participe la crearea în Europa a acelei ordini politice în care trio-ul Rusia-Marea Britanie- Franța să determine dezvoltarea continentului Eurasia. Acest fapt ar fi fost inedit în istoria politică a statului rus. Practic, acest război a închis în acel moment „ușile” Rusiei spre lumea europeană. După căderea țarismului (13 martie 1917), a urmat ceea ce W. Churchill a numit o „răscoală patriotică contra nenorocirii și a acțiunilor militare nechibzuite din război”. Ineficacitatea elitei politice ruse a creat o ruptură între clasele sociale, care nu mai vedeau ieșirea din această situație decât printr-o revoluție. În acea situație, monarhul absolut a fost lipsit de acea trăsătură esențială a „conducătorului național”, care să-l facă să-și asume responsabilitatea în fața poporului într-un moment de criză. Strategia politică a ultimului țar rus, Nicolae al II-lea, fusese de a introduce Rusia în Europa, dar acest lucru s-a soldat doar cu expansiunea în Asia.

Neputința de a implementa reformele necesare Rusiei a fost percepută de către Occident ca o mare greșeală a lui Nicolae al II-lea. Până la sfârșitul domniei sale, acesta a rămas adeptul puterii centralizate, exercitând un control absolut asupra aparatului administrativ al acestui imens imperiu, mult mai extins acum, decât în perioada lui Petru cel Mare, a Ecaterinei a II-a sau chiar a lui Nicolae I. Centralizarea excludea autonomia, dar extinderea teritorială nu mai permitea conducerea imperiului cu mijloace anacronice. Din păcate, Nicolae al II-lea nu a sesizat necesitatea reformelor pentru Rusia, eroare ce s-a dovedit a fi fatală și sancționată ulterior de istorie. Ca să conduci un asemenea stat, care a devenit imens, ca să unifici și să pui în practică elementele atât de complicate și contradictorii, era necesar un geniu ca Napoleon.Chiar dacă „samoderjavie” era instrumentul politicii interne, de sute de ani, o ideologie a puterii ruse, din punct de vedere strategic autocrația era însă anacronică. Mai târziu, greșeala s-a repetat. Conducătorii Guvernului Provizoriu își imaginau că, luând puterea în mâinile lor, vor fi capabili să conducă imensa mașinărie a statului în mișcare, însă ei au reușit să aducă în pragul colapsului acest stat în doar câteva săptămâni. Ei au creat premisele pentru o revoluție, în timp ce țara se afla în agonia războiului.

După Revoluția din Februarie, situația politică în Rusia era următoarea:

● regimul nou instaurat nu avea puterea necesară să conducă țară. Vor urma o serie de lupte politice interne, până se va ajunge la o anumită stabilitate politică;

● instabilitatea Guvernului Provizoriu determina creșterea incapacității Rusiei de a purta mai departe războiul.

Existența acestui Guvern, timp de opt luni (din martie până în octombrie 1917), a făcut ca politica față de Rusia a aliaților occidentali să reprezinte un lanț de incertitudini, cu toate că, în perioada anilor1914-1916, aceștia vedeau Rusia în perspectivă ca pe o putere care nu va permite dominația Germaniei pe continentul Eurasia. Rusia și Occidentul ajunseseră la sfârșitul alianței lor (a pactului de două sute de ani, creat din voința lui Petru cel Mare). Ambasadorii Antantei începuseră să aibă dubii în privința necesității alianței istorice cu Rusia, determinând cel mai mare pericol pentru imperiul rus – fărâmițarea statului după criteriul național. În consecință, după Revoluție, Finlanda, Polonia, Lituania, Ucraina, Georgia și Siberia au cerut independența sau, cel puțin, autonomie deplină.

Rusia era sortită federalismului, din cauza teritoriului său vast, a diferenței dintre etniile care populau acest spațiu și a dificultății intereselor lor. Mișcarea forțelor interne era mai mult separatistă decât regională, mai degrabă secesionistă decât federală; aceasta tindea către dezintegrarea imperială. Sovietul din Petrograd a contribuit, cu toate forțele, la îndeplinirea acesteia: „Cum puteau „neghiobii naivi” din Petrograd să destrame, în câteva săptâmâni, ceea ce s-a constituit în sute de ani? “

În primăvara anului 1917, conducătorii occidentali au ajuns la concluzia că organizarea unei intervenții colective a aliaților europeni contra noii conduceri ruse, ca și cerințele de a opri propaganda socialistă dezastruoasă, puteau să fie la îndemâna acelor radicaliști, care tindeau să demonstreze, convingând poporului rus, că Rusia, spre a-și păstra integritatea, nu are altă soluție decât să încheie un Tratatul de Pace, separat, cu Germania.

Căderea regimului țarist a fost văzută în America ca un act pozitiv. Interesul american în privința Rusiei era concentrat pe forțele care luptau împotriva autocrației. Fructificarea oportunității Revoluției din Februarie ar fi oferit Americii posibilitatea de a deveni primul partener economic al Rusiei. Acest lucru putea să schimbe, în mod dramatic, situația geopolitică pe plan mondial. Diplomatul american Francis vedea un pericolul din partea Angliei deoarece aceasta dorea ca toate relațiile externe ale Rusiei, cu caracter financiar sau comercial, să treacă prin Londra. Președintele american Willson a recunoscut noul guvern rus în mai 1917 și i-a acordat un credit în suma de 100 de milioane de dolari, propunându-și, astfel, două obiective: ajutorarea Rusiei, și concomitent, ocuparea de poziții influente în politica rusă. Willson a văzut în perspectiva slăbirii influenței Germaniei și diminuarea pozițiilor Angliei și Franței posibilitatea de a crea o contrapondere est-eurasiatică contra puterii anglo-franceze și japoneze. Washington-ul și-a intensificat politica de promovare a intereselor americane în Rusia. Conducător al acestei acțiuni americane în domeniul diplomatic a fost numit Edgar Sisson, care avea ca misiune principală să impună retragerea aliaților europeni din Rusia. Americanii au creat un întreg lanț de comunicații, departamentul de stat american făcând aceste afaceri prin ambasada sa din Petrograd.

Referitor la Europa, Germania își dorea, în viitor, o poziție dominantă. Diplomatul german Brockdorff–Rantzau a recomandat guvernului său să participe la crearea „haosului major” în Rusia. Pentru a câștiga în această luptă, trebuia să se facă tot posibilul spre a intensifica situația contradictorie între conducătorii partidul moderat și cel extremist, deoarece în cea mai mare măsură această stare de lucruri corespundea planurilor Germaniei. Colapsul ar fi fost inevitabil și ar fi luat amploare, ceea ce punea în pericol însăși existența Imperiului Rus. Trebuia să se facă tot posibilul pentru accelerarea procesului de dezintegrare, într-o perioadă de trei luni; atunci intervenția militară germană ar fi determinat colapsul puterii ruse. Diplomatul german Brockdorff–Rantzau i-a propus lui Parvus trimiterea lui Lenin din Elveția în Rusia. Germania era cointeresată în venirea lui Lenin în Rusia. Răsturnarea istorică a evenimentelor a creat acea situație, în care interesele conducătorilor Germaniei monarhiste și cele ale ultrarevoluționarilor ruși au coincis pe termen scurt. Foarte important, în acel moment, a fost faptul că guvernul german a dorit ieșirea, pe avanscena politică, a unui lider care să insiste asupra încheierii păcii (Lenin va fi gata să încheie pacea cu Germania); iar Lenin a folosit acest interes al elitei germane pentru înfăptuirea revoluției ruse, ca o primă etapă a revoluției mondiale. Imperiul țarist a căzut victimă intrigilor Germaniei și experimentului de amploare al lui Lenin.

Planul lui Parvus era compus din următoarele elemente:

● organizarea unei mari greve, pe întreg teritoriul Rusiei, sub lozinca „Libertate și pace”, care să fie condusă din Sankt-Petersburg. Aceasta trebuia să mobilizeze toți muncitorii din uzinele de armament precum și de la căile ferate;

● dinamitarea podurilor de cale ferată, cu scopul de a paraliza aprovizionarea principalelor orașe-centre muncitorești, întreruperea transportului trupelor și aprovizionării frontului cu armament și muniție, toate acestea ducând la perturbarea activității economice și a populației, pe plan intern;

● pregătirea Congresului liderilor social-democrați ruși din Elveția și adoptarea proclamației-apel la acțiuni contra țarismului;

● agitarea docherilor din porturile Odessa și Sevastopol și a muncitorilor petroliști și mineri din orașele Baku și Rostov, prin distribuirea de manifeste tipărite în România și Bulgaria;

● susținerea lozincii Partidului Social Democrat Muncitoresc al Rusiei – „Răsturnarea guvernului și încheierea păcii”;

● crearea unui puternic curent de opinie antirus în Ucraina, Finlanda și Caucaz;

● organizarea de evadări din închisori ale deținuților politici, și ulterior, aducerea lor la Petrograd ca agitatori ai Revoluției.

Aceste acțiuni trebuiau să creeze un haos total în Rusia țaristă. În fața haosului creat, țarul ar fi fost nevoit să abdice de la tronul țării și în locul lui să fie instaurat un Guvern, pregătit să încheie pacea cu Germania. Crearea unui front de luptă contra țarismului necesita unificarea tuturor partidelor de stânga. Lenin nu recunoștea nicio altă putere revoluționară decât cea bolșevică (numai bolșevicii au putut să încheie pacea separată cu Germania în 1918, în timp ce alte partide nu ar fi semnat acest pact niciodată). Deviza lui Lenin – „Transformarea Războiului Imperialist în Război Civil”- a fost, de fapt, esența planului lui Parvus. Poziția Germaniei era adecvată pentru aplanarea conflictului, armata istovită căutând pacea pe unul dintre cele două fronturi gigantice. Socialiștii ruși, pierzând orice orientare pe plan intern, au aruncat armata rusă în luptă. Reînnoirea operațiunilor militare ruse, după două luni de blocaj, era absolut necesară, din cauza evoluției evenimentelor interne din Rusia.

Înfrângerea guvernului lui Kerenski, ultimului guvern rus care credea în alianța Rusiei cu Occidentul, a însemnat o nouă eră, atât pentru Rusia cât și pentru Occident. A fost definitiv zdrobit statul format de Petru cel Mare, bazat pe ideea aducerii Rusiei în Europa. Tragedia primordială a istoriei Rusiei consta în faptul că occidentalizarea începută de Petru cel Mare și continuată timp de două sute de ani nu s-a soldat cu schimbarea paradigmei naționale, dar a pus în primejdie valorile tradiționale, care nu au fost înlocuite cu altele noi. Pentru Occident, acest proces era periculos din două motive: Rusia putea să elibereze diviziile germane pe frontul din Est; Rusia putea să atragă clasa de jos de partea sa, destabilizând astfel sistemul politic din Occident.

Miniștrii Guvernului Provizoriu întocmeau legi, fără a mai fi conștienți de faptul că nu mai există mașinăria statului, capabilă să le aplice. Drama de proporții a procesului de modernizare în Rusia a constat în faptul că acest imperiu și-a folosit potențialul său imens pentru a intra în avangarda dezvoltării mondiale, dar s-a transformat, din subiectul acestui proces istoric în obiectul acestuia. Rusia a fost prima țară care a trăit o dramă mult mai mare decât s-a crezut inițial, fiind de fapt cea mai mare victimă a revoluției și a modernizării, cu toate că ea a realizat cel mai mare experiment, acela al constituirii statului în condiții de înapoiere și concomitent de apropiere față de Occident. Soarta ei a fost determinată nu atât de dinamica reușitelor sale interne, cât de proasta corelare a acțiunilor venite din exterior și racordarea acestora la realitatea vieții interne rusești.

La 7 noiembrie 1917, bolșevicii au format împreună cu socialiștii revoluționari un guvern condus de Lenin. Ei au atras de partea lor masele populare și le-au activat din punct de vedere politic, cu ajutorul a două lozinci: „Pace” și „Pământ”. Pentru bolșevici nu exista nici patrie, nici patriotism, iar Rusia era doar o piesă de șah în jocul lui Lenin. Acest „joc” trebuia să se transforme într-un război civil în interiorul țării, obiectivul final al politicii lui Lenin fiind, de fapt, Revoluția Mondială.

Bolșevicii au menținut puterea în Rusia numai datorită faptului că au dezvoltat patetismul necesar în această lupta a lor. Ei au proclamat Rusia Roșie ca fiind protectoarea tuturor victimelor exploatării capitaliste. Acest demers antioccidental s-a sprijinit pe solidaritatea socială și a permis, în mod eficient și foarte rapid, să reconstruiască armata rusă și să restabilească hotarele Rusiei (fără Polonia, Finlanda, Țările Baltice și Bucovina de Nord). A reușit de asemenea, să acrediteze ideea că Rusia este principalul centru de rezistență care se opunea modernizării forțate ocidentale. Ei argumentau faptul că acest lucru nu însemna că Rusia refuză să se modernizeze, dar că ea refuză o modernizare după modelul occidental, și că a început singură un proces de modernizare, în propriile condiții, cu un control de stat propriu, acceptând doar un număr limitat de specialiști occidentali. În viziunea tuturor Rusia Sovietică a început modernizarea și dezvoltarea industrială, punând accent în primul rând pe mobilizarea propriilor forțe, sub lozinca „Modernizare prin noi înșine”.

Primul lucru pe care l-au făcut bolșevicii a fost să conceapă o nouă ideologie, aceea a modernizării. Trecutul a luat o nouă formă ideologică. Bolșevicii au refuzat tactica țaristă de apărare, adoptând o atitudine de ofensivă în relația cu Occidentul. Puterea sovietică a mobilizat poporul sub „uniunea tuturor victimelor modernizării occidentale”. Aceasta a fost o nouă strategie care a permis reformatorilor bolșevici să folosească mobilizarea maselor pentru industrializare, în cursa menită de a ajunge din urmă țările occidentale. În esență, acest lucru însemna de fapt continuarea concepției lui Petru I, dar numai formal, pentru că bolșevicii au acționat, de fapt, în mod contradictoriu față de politica lui Petru I, în privința preluării formelor occidentale. Internaționalismul proletar a devenit o nouă religie a țării.

Cu toate criticile la adresa lui Lenin el rămâne, totuși, un mare luptător pentru modernizarea țării, văzând perspectiva dezvoltării Rusiei prin revoluția socială, pe baze antioccidentale, din punct de vedere ideologic. Lenin a introdus, pentru prima dată în gândirea politică rusă, ideea uniunii tuturor forțelor antioccidentale, cu scopul de a realiza „modernizarea fără colonizare”.Teoriile sale despre uniunea proletariatului și a popoarelor țărilor coloniale a favorizat crearea primei mari coaliții antioccidentale, pe bazele Internaționalei comuniste. Pentru prima dată, Rusia socialistă, și nu Occidentul, a fost prezentată lumii ca fiind viitorul umanității. Fără îndoială că pe plan intern Lenin a câștigat în mare măsură datorită acestei abordări asupra viitorului.

În cazul leninismului avem prima încercare din lume de a crea un întreg sistem de opinii: din punct de vedere material, pentru a ajunge din urmă Occidentul, și din punct de vedere moral, pentru depășirea valorilor acestuia. Această ideologie trebuia să fie accesibilă milioanelor de oameni din Rusia. Lenin era revoltat de înapoierea Rusiei, realizând că revoluția culturală națională rusă nu se poate face decât prin mijloace violente. În gândirea lui, coexistau speranța și tragedia modernizării prin violență. Lenin a fost, oricât ar părea de paradoxal, un proocidental. Occidentul a fost mereu un model pentru liderul bolșevicilor, gândirea social-democrată germană fiind pentru el ca o Biblie. Degradarea internă, violența termidoriană va apărea mai târziu, acum însă forma rusificată a marxismului va deveni ideologia statului sovietic rus în competiția sa cu Occidentul. Ideologia a devenit astfel un instrument politic puternic, cu unele carențe: construia o lume ireală, deformată, creând un tablou fals. A tinde către ceva concret, a realiza succese, și cu toate acestea a prezenta în conștiința milioanelor de oameni o lume deformată, a fost un exercițiu destul de periculos pentru însăși existența ideologiei comuniste, care în anul 1991 a dus la pierirea comunismului.

După noiembrie 1917, Rusia a devenit o țară în care aparatul de stat avea controlul absolut în relațiile externe. Lenin și Troțki și-au propus, în agenda lor politică, să rezolve două probleme practice: prima – crearea statului revoluționar în Rusia și a doua – propagarea mișcării revoluționare în lume, prin alte canale decât cele diplomatice. Bolșevicii înțelegeau că rezolvarea acestor scopuri, precum și o industrializare rapidă nu se pot înfăptui doar cu forțe proprii. Ei se orientau către Germania socialistă apreciind că aceasta va ajuta la rândul ei Rusia socialistă. Inițial, pentru Lenin, marxismul, în diplomația internațională, a însemnat o idee temporară, un instrument care exercita probleme nesemnificative pe arena internațională, scopul final fiind acela de a organiza Revoluția Mondială. Rusia va merge mai departe, implementând o teorie mult mai avansată decât ideea social-democrată germană. Lenin dorea doar să se mențină până la realizarea revoluției socialiste din Germania (deoarece pentru el această revoluție era mult mai importantă decât cea din Rusia). Lenin a preferat să-și sacrifice patria pentru ideea înfăptuirii revoluției din Germania, Rusia rămânând doar un „detașament” al Revoluției Proletare Mondiale.

Teoretic, bolșevicii nu erau preocupați de teritoriile statului rus, acestea fiind doar „moștenirea temporară a trecutului”. În scrisoarea adresată muncitorilor din America, în 1918, Lenin scria că: „Nu poți să fii un socialist veritabil, dacă nu sacrifici propria patrie pentru triumful revoluției socialiste”.Lenin a acționat întocmai. După doi ani, în 1920, el a ajuns la concluzia că Europa Centrală și cea Occidentală nu vor parcurge drumul primejdios al experimentului socialist: din cauza acestui fapt el a schimbat direcția politicii ruse. Chiar dacă ideile noilor conducători ai Rusiei se doreau a fi universale, situația creată în anul 1918, în Rusia, necesita rezolvarea unor problemele naționale urgente, punând sub semnul întrebării însăși existența țării. În locul marelui Imperiu Rus se formau regiuni și autonomii, care pierdeau legăturile dintre ele. Puterea centralizată avea înfluență doar în cele două capitale, Moscova și Petrograd. Nemții erau în Țările Baltice, Belorusia, Ucraina, Uniunea panislamică în Asia Centrală, atamanul Kaledin în Caucazul de Nord, iar în Siberia se constituise o conducere regională. Rusia, în căutarea noului său modus vivendi cu Occidentul, negăsind o altă susținere, a ales drumul către izolare, și astfel s-a spulberat visul lui Petru cel Mare, s-au spulberat cei două sute de ani de edificare a Rusiei. După experiența Primului Război Mondial, Rusia a ales paradigma izolaționistă. Primul Război Mondial a însemnat o încercare pentru Rusia și s-a dovedit că țara nu era pregătită pentru astfel de conflagrații. Războiul a fost dezastruos pentru Rusia, lasând în urmă teritorii imense cu comunicații proaste și cu o infrastructură slab dezvoltată. Agonia războiului a schimbat și a transformat paradigma lui Petru I de a vedea Rusia orientată către Europa.

Bolșevicii, cu toată dorința lor de a se debarasa de trecutul țarist, au înțeles că Rusia nu poate fi atât de ușor dezrădăcinată din trecutul ei, clădit de sute de ani. Vacuumul politic, creat în jurul Petrogradului revoluționar nu era atât de problematic pentru bolșevici, ca existența națională, aceasta reprezentând un pericol major, având doar tangență indirectă cu dogma marxistă. Trecutul istoriei ruse, de sute de ani, nu putea fi schimbat printr-un simplu decret. Nici o națiune, chiar și în faza revoluționară de dezvoltare, nu poate fi dezrădăcinată complet din trecut, ignorând înțelepciunea foștilor conducători și povara realităților sale istorice. ―Revoluția din Octombrie a relevat semnificația exclusivității ideologice care a reînviat sentimentul tradițional rus, dând un nou sprijin pentru stat și pentru conducătorul acestuia și în același timp dând o nouă formă de justificare pentru acțiunile diplomatice, pentru metodologia diplomatică, bazată pe un sentiment mult mai profund al antagonismului reciproc”.

Comunismul în Rusia a devenit voință politică. Bolșevicii construiau puterea pe seama umilinței naționale și nu pe dialectica mitologică. Modernizarea a devenit religie națională și un instrument al politicii interne. Bolșevicii au creat o orânduire de stat puternică, bazată pe o disciplină colectivă drastică. Statul a devenit instrument al modernizării violente. Patosul industrializării a înlocuit religia. Modernizarea la nivel național a fost pusă față în față cu tradițiile naționale, cu credința națională, în fine, cu orânduirea statornicită de sute de ani în Rusia. Lenin vedea revoluția socialistă numai în tandem cu progresul tehnologic. La Congresul al XV-lea al Partidului Comunist bolșevic, în 1927, a fost luată hotărârea folosirii experienței științifico-tehnologice europene și americane în scopul de a ajunge din urmă și de a întrece chiar tehnologic țările capitaliste dezvoltate, prin două etape: executarea planului cincinal și dezvoltarea tehnologiilor proprii. La Congresul al XVII-lea al Partidului Comunist bolșevic, în 1934, a fost lansat obiectivul transformării Uniunii Sovietice într-o țară tehnologic și economic independentă, mult mai dezvoltată decât țările capitaliste.

Experimentul bolșevic – Revoluția Proletară Mondială

După Revoluția din Octombrie, bolșevicii au proclamat o nouă eră a proletariatului. Conform bolșevicilor (Buharin, Kamenev, Zinoviev, etc.), politica externă a Rusiei sovietice trebuia să fie una de exclusivitate. În opinia lor, Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă (RSFSR) era unicul stat proletar din lume, față în față cu țările burgheze „războinice”. În acest fel, numai aceasta avea dreptul de a apăra „lumea proletară” de „lumea burgheză”. Drumul către dictatura clasei muncitoare internaționale trecea prin răsturnarea guvernelor burgheze cu ajutorul revoluției militare și al organizațiilor republicii internaționale – Sovietele. La Congresul al IV-lea al Internaționalei a III Comuniste (Comintern), în noiembrie 1922, s-a subliniat: „Fiecare stat proletar are dreptul la intervenția roșie, deoarece propagarea Armatei Roșii înseamnă propagarea socialismului, a puterii proletare, a revoluției”.

Cominternul avea drept scop cucerirea maselor, crearea unui front unic pentru propagarea Revoluției din Octombrie în întreaga lume. Revoluția din Octombrie a fost înfăptuită nu doar pentru a aduce libertatea și socialismul în Rusia, ci și pentru a declanșa Revoluția proletariatului mondial. În concepția lui Lenin, victoria bolșevismului în Rusia a fost, inițial, o luptă în campania pentru victoria acestuia pe o scară mai largă. De fapt, exportul Revoluției Mondiale, pe baioneta Armatei Roșii ar fi însemnat „sovietizarea” globală. Această doctrină, a Revoluției Proletare Mondiale, a jucat un rol important în formarea dinamismului geopolitic al politicii externe sovietice.

Dacă tactica Revoluției Mondiale îi aparținea lui Buharin, atunci strategia primelor lovituri îi revenea lui Lenin și Troțki, deși trebuie să luăm în considerare faptul că niciunul, nici celălalt nu erau profesioniști în domeniul relațiilor internaționale și în diplomație. Practic atât Lenin, cât și Troțki, în strategia lor de „atacuri proletare” ale viitoarei Revoluții Mondiale, au devenit prizonierii concepției de geopolitică „burgheză”, care domina Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

Primul obiectiv al exportului Revoluției Mondiale a fost Germania, datorită faptului că în familia Ulianov (Lenin) cultul germanofil, inoculat de mama (Maria Ulianov) viitorului conducător al Revoluției Proletare, era dominant, iar practica primelor relații externe (începând cu 3 decembrie 1917, tratativele de la Brest-Litovsk) împingea bolșevicii către zona germano-austriacă a Europei. Neofit în practica politicii globale, Lenin nu trădează ideea de „socialism” și de Revoluție Mondială în Germania, și această pace „indecentă”, cum iî spunea Lenin, trebuia să fie încheiată pentru realizarea ideii Revoluției Proletare Mondiale în Germania, (pe data de 3 martie 1918 a fost încheiată pacea de la Brest-Litovsk). Conform păcii de la Brest-Litovsk, Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă (RSFSR) și Germania stabilesc relații oficiale diplomatice (în aprilie 1918). La Berlin, în calitate de reprezentant plenipotențiar al Rusiei Sovietice, Adolf Ioffe, transformă ambasada sovietică în „stat-major principal al revoluției germane”. În paralel cu „statul-major al revoluției germane” (în frunte cu Ioffe), în ambasada sovietică la Berlin, în secret, exista și „statul-major al contrarevoluției germane” (în frunte cu Leonid Krasin). Krasin și Ioffe discutau cu reprezentanții kaizer-ului despre problema de bază – cât aur, cărbune, petrol, textile și grâne trebuie livrate celui de-al II-lea Reich pentru a se declanșa Revoluția Mondială în Germania.

Asadar, încheierea tratatului de pace de la Brest-Litovsk a fost nu numai unul politico-militar, ci și unul comercial. Protocolul financiar din august 1918, adăugat la cel oficial publicat în martie 1918, a însemnat o notă clasică de plată a contribuției țării învingătoare, sub forma compensării germanilor pentru pierderea averilor lor în urma naționalizării bolșevice. Cuantumul contribuției se exprima printr-o sumă gigantică pentru Rusia sovietică (de 6 mlrd. de mărci în aur), pe care aceasta nu a fost în stare s-o plătească în bani lichizi. Din acest motiv, până în 1918, diplomația kaizeriană se uita “printre degete” la “arta revoluționară” a lui Ioffe și la ideea despre Revoluția Mondială. Partea germană aștepta achitarea primei jumătăți a planului de livrare a aurului și a materiilor prime. Lenin credea că aurul bolșevic va ajunge în mâinile lui K. Libkneht pentru crearea “Republicii Germano-Sovietice”, și împreună cu acela vor “împărți harta lumii”. Însă planul lui Lenin pentru înfăptuirea revoluției în Germania a eșuat:

● ideea Revoluției Proletare Mondiale inevitabile, nu s-a înfăptuit;

● edificarea URSS, ca nucleu al acestei revoluții – “Prima Patrie a Revoluției Mondiale”, a însemnat de fapt un expansionism și o “închisoare” (lagăr de concentrare pentru mai multe popoare);

● NEP-ul (Noua Politică Economică) nu l-a ajutat să ajungă la Revoluția Mondială;

● Cominternul, ca instrument al Revoluției Mondiale, devenit un mecanism birocratic gigantic, a fost transformat de către Stalin, în anii 1930, într-o anexă a serviciului de informații extern și a politicii externe a URSS.

Aceasta este istoria tragică a falimentului iluziei bolșevicilor-internaționaliști, care au sperat să transforme lumea cu ajutorul “pârghiei marxiste” a Revoluției Proletare Mondiale. Troțki credea în marxism și în interpretarea leninistă a marxismului. Pentru el partidul însemna arma Revoluției Mondiale. Lenin, după introducerea în 1921 a NEP-ului, a conștientizat parțial divergențele dintre “fanatismul revoluționar” utopic și “realitatea istorică” pragmatică. După Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Revoluționar (bolșevic) din 1922, Lenin s-a reorientat spre luptele intestine din cadrul partidului. În 1926-1927, platforma opoziției de stânga consta în construirea “socialismului leninist”, prin NEP, în colaborare cu Occidentul, dar Stalin agrea “național-bolșevismul” și autoizolarea URSS-ului față de Occident, creând atmosfera “cetății asediate” (înlocuind lupta pentru interesele naționale cu lupta pentru putere și autoconservare).

Chintesența doctrinei Revoluției Proletare Mondiale, sub “steagul” căreia Lenin și Troțki i-au îndrumat pe bolșevici, în noiembrie 1917, pentru preluarea puterii, a fost formarea Cominternului și crearea URSS-ului ca nucleu proletar al Revoluției Mondiale. Strategia proletară s-a realizat prin “sovietizarea” Asiei Centrale, a Caucazului și Iranului, în care factorul cel mai important nu au fost răscoalele maselor muncitorești, ci forța Armatei Roșii.

Ideea “sovietizării” Germaniei, apoi a Franței, după modelul “sovietizării” Caucazului (prin forță armată) și programul expansionist de “export al Revoluției Mondiale pe vârf de baionetă” nu avea nicio legătură cu ideile lui Marx și Engels. Practic, Internaționala s-a dovedit pentru Kremlin a fi arma extinderii teritoriale pentru putere. Ceea ce încerca Lenin, începând cu anul 1921, să construiască în URSS, în opinia noastră nu era socialismul după Marx, ci mai degrabă copierea capitalismului german de stat (după modelul capitalismului german din perioada Primului Război Mondial (1914-1918), atât de nereușit copiat încă de țarul Nicolae al II-lea, în anul 1916).

În teoria sa despre imperialism, Lenin a folosit ideile părintelui geografiei politice F. Ratzel (“Politische Geographic” (1897) ); iar pentru a-și defini concepția sa privind “Noua Politică Economică” (NEP), a preluat idei și soluții de la un alt profesor german, Karl Ballod (“Der Zukunftsstaat” (1898) ).Însă din punct de vedere practic, pentru Lenin, modelul capitalismului german de stat, care putea fi aplicat în URSS, a fost cel al lui Walter Rathenau (adeptul economiei planificate de tip militar).

Stalin, în 1923, a făcut tot posibilul ca planul militaro-revoluționar a lui Troțki, de a

“asalta Germania”, să nu fie aplicat. Însă în 1944- 1945, el va aplica în Europa de Est tocmai acest plan “troțkist”. În discursul său din Biroul politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic), la data de 19 august 1939, Stalin argumentând necesitatea încheierii pactului de neagresiune cu Germania hitleristă (pactul Ribbentrop-Molotov, 23 august 1939, ca pact de neutralitate în războiul Germaniei cu Polonia, Franța, Anglia), evalua situația internațională în aceiași termeni ca și Troțki: experiența ultimilor ani ne arată că în perioada de pace este imposibil să creezi în Europa o mișcare comunistă atât de puternică încât partidul bolșevic să poată prelua puterea. Dictatura acestui partid devine posibilă numai în cazul marelui război.

În concluzie, bolșevicii, ajungând la putere într-o țară, preponderant agrară, au propus de la bun început nu numai Rusiei, dar și restului lumii occidentale, doctrina proletară de creare a “raiului proletar” – “Republica Mondială Sovietică Socialistă”. Instrumentul politic al creării trebuia să fie Revoluția Mondială, iar în spatele frontului să fie URSS, ca “Prima Patrie a Proletariatului Mondial”. Conform acestei “himere” Lenin a creat atât URSS-ul, cât și Cominternul, ca instrument al politicii sale externe, pentru zdrobirea forțată a burgheziei mondiale.

Antagonist al Ligii Națiunilor (1919-1939), Cominternul (1919-1943) a fost aproape 20 de ani în concurență pe arena internațională cu Comisariatul Poporului pentru Afaceri Externe. Conflictul aparatului de partid al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Externe cu Cominternul, în anii 1920-1930, a demonstrat o coliziune geopolitică profundă. După Lenin, lupta celor din Comintern (internaționaliștii, în frunte cu Troțki, și bolșevicii naționaliști, în frunte cu Stalin) a însemnat în practică impasul în care ajunseseră bolșevicii. Aceștia au desemnat scopul suprem, de preluare a puterii, ca primă etapă a Revoluției Mondiale, după care trebuia să urmeze, în opinia lor, etapa a doua – realizarea Revoluției Proletare în Europa, în special în Germania.

Încercările eșuate ale Cominternului de a realiza Revoluția în Germania și Bulgaria, în 1923, în Estonia în 1924, în Anglia și Austria în 1926 și în China în 1927, demonstrează faptul că pentru o parte a bolșevicilor doctrina era mult mai importantă decât realitatea. Stalin a înlocuit ideile leninist-troțkiste, de Revoluție Mondială (conceptul lui Lenin-Troțki) cu Revoluția Permanentă (termenul lui Troțki) iar ulterior cu „socialismul într-o singură țară” (conceptul lui Stalin-Buharin).

În concluzie, produsul Revoluției din Octombrie 1917 – Statul Sovietic – a fost doar un experiment marxist rus. Bolșevicii au creat URSS-ul, ca Prima Patrie a Proletariatului Mondial, ca instrument politic pentru realizarea doctrinei Revoluției Mondiale Proletare. Stalin a transpus metodele folosite de Lenin în lupta sa cu inamicii partidului în lupta pentru putere din cadrul partidului. Sistemul politic al lui Stalin se baza pe două fundamente:

● personalitatea conducătorului, puterea totală a aparatului de partid;

● puterea totală a serviciilor secrete.

Stalin a creat puterea dictatorială în partid și în stat. Ajungând la putere el a rezolvat două probleme: „ Ce-i de făcut?” și „Cine-i de vină ?” Mecanismul birocratic gigantic care a fost Cominternul, instrument al Revoluției Mondiale, a fost transformat de către Stalin, în anii 1930, într-o anexă a serviciului de informații externe al URSS. Falimentul bolșevic bazat pe doctrina Revoluției Mondiale și „societatea fără clase” în URSS a nu a fost altceva decât o utopie a maxismului. În realitate, în societatea rusă apăruse deja o castă privilegiată. În perioada lui Stalin, această castă privilegiată și-a dobândit titulatura de nomenclatură.

Puterea absolută în versiunea ideologiei comuniste: nomenclatura

Clasa dominantă în socialism este reprezentată de activiștii de partid, care își exercită puterea prin aparatul birocratic al partidului: nomenclatura. Acolo unde se folosește metoda totalitară a conducerii societății și exploatarea ei de către stat, se va instaura clasa dominantă, respectiv în socialism nomenclatura. Teza leninistă cu privire la transferul de putere de la o clasă la alta, reprezenta o caracteristică fundamentală a revoluției în toate sensurile. Birocratizarea aparatului de partid și de stat a contribuit, în esența sa, la formarea noii clase cu caracter exploatator.

Procesul formării noii clase dominante în URSS a decurs în trei etape:

● prima etapă, crearea de către Lenin a organizației revoluționarilor profesioniști, apariția embrionului noii clase;

● a doua etapă, venirea la putere a acestei organizații, ca rezultat al Revoluției din Octombrie și apariția a două straturi sociale dominante, conducătoare: stratul superior – leninist, format din revoluționari profesioniști, și stratul inferior – nomenclatura lui Stalin;

● a treia etapă, lichidarea gărzii lui Lenin (revoluționarii profeșioniști) de către nomenclatura lui Stalin, Troțki a caracterizat-o ca fiind „termidor”. “Termidorul sovietic” stalinist a însemnat nu numai instaurarea noii puteri, dar și a unei “noi clase”.

Această clasă (nomenclatura) simte instinctiv că bogățiile naționale sunt practic în posesia ei, dar cu eticheta de tip „socialist”, „de stat”, proprietatea devine o ficțiune, o minciună legală. Orice daună adusă proprietății socialiste, a tuturor, se poate transforma într-un pericol pentru proprietatea sa. De aceea, ea se pronunță împotriva oricărei libertăți, în numele păstrarii proprietății socialiste.

În viziunea teoreticienilor staliniști, stratificarea socială nu există. Ei vorbesc numai despre faptul că există un funcționar viu, plămădit din carne și oase, care manipulează linia generală, spirituală a bolșevismului tot așa cum manipulează un pompier furtunul. Și sunt milioane de asemenea funcționari, în număr mai mare decât erau muncitorii în timpul Revoluției din Octombrie. Astfel s-a construit “o mașinărie birocratică puternică, aflată deasupra maselor, cărora li se pretinde o supunere absolută”.

Stalin și Buharin, autorii teoriei „construirii socialismului într-o singură țară”, au fost cei care au văzut în tendința birocrației de partid și de stat sovietic mijlocul de a proteja poziția sa dominatoare în țară, precum și asupra mișcării internaționale comuniste. În aceste condiții, era mai convenabil să se numească socialism tot ceea ce se întâmpla în interiorul țării, independent de ceea ce se întâmpla în afara Uniunii Sovietice. Astfel, teoria comuniștilor avea un singur principiu: suprimarea proprietății private, dar statul era proprietatea privată a birocrației. Suprimând proprietatea privată, comuniștii au creat proprietatea lor, ca proprietate de stat, aceasta fiind totodată proprietatea colectivă a birocrației. Fiecare birocrat în parte, sau clasă birocratică, a tins să transforme proprietatea de stat în proprietatea sa privată. Iată formula dezvoltării societății socialiste de la nașterea sa până la destrămarea comunismului.

Să ne reamintim componentele bolșevismului: dictatura clasei proletare, statul centralizat și conducerea dictatorială. Dacă aceste elemente nu vor fi controlate de ideologia proletară, atunci, cu cât regimul va fi mai totalitar și birocrația conducătoare va avea mai multă putere, cu atât aceste elemente vor conduce mai repede la destrămarea sistemului. Birocrații vor împărți între ei bunurile de stat iar sistemul se va descompune. De aceea, păstrarea ideologiei a stat la baza sistemului. Verdictul teoretic al sistemului comunist era dat: cu cât era mai mare puterea statului socialist cu atât mai mari erau privilegiile garantate clasei conducătoare – nomenclaturii.

Odată cu instaurarea nomenclaturii staliniste, concomitent, s-au stabilit și anumite privilegii, care au determinat începerea luptei interne între birocrați. Nomenclatura începuse să domine statul. Stalin își intensifica dominația sa asupra nomenclaturii cu ajutorul “biscuitului” privilegiilor și al “biciului” represaliilor. El făcea “revoluția permanentă”, provoca “ascuțirea luptei de clase” cu mijloacele “disciplinei de partid”, care putea sa sucească “gâtul” nomenclaturii, astfel încât au pămas prea puține “capete intelectuale”, care să gîndească la înfăptuirea “termidorului”. În timp, sistemul comunist a mai pierdut din elan și avântul ideologic. După șapte decenii de acumulare de putere și soluții, necesare într-o țară a “termidorului”, comunismul s-a destrămat.

În concluzie, după Lenin, Stalin a fost cel care a continuat crearea noii clase. Practic el este adevăratul și nezdruncinatul creator al nomenclaturii, oratorul slab, dar cu abilități geniale de organizare, el, marele administrator de origine georgiană. În 1936, Stalin a proclamat, în noua Constituție sovietică, că în URSS nu mai sunt clase exploatatoare. În realitate, desființarea capitaliștilor și a altor clase ale vechiului sistem, a însemnat formarea unei clase noi. Această nouă clasă – birocrația politică -, venea cu intenția de a pune fundamentul noilor relații economice și al conducerii proprii asupra societății. Rădăcinile noii clase se află într-un partid de tip aparte, cel bolșevist. Lenin, care considera că partidul lui este unic în istoria omenirii, nu și-a imaginat că el va pune bazele unei noi clase. Organizația „revoluționarilor profesioniști” se va transforma în noua clasă – nomenclatura. Dar cea mai mare iluzie a comunismului a fost aceea că, odată cu industrializarea și colectivizarea, adică odată cu desființarea proprietății capitaliste, Uniunea Sovietică se va transforma într-o societatea fără clase. Comunismul era nu numai partidul de tip aparte sau apărut din proprietatea monopolistă și datorită intervenției statului în economia birocratică, acesta era, înainte de toate, purtătorul noii clase: cea a proprietarilor și exploatatorilor.

Conducătorul revoluției, Lenin, inventase organizația revoluționarilor profesioniști, iar căpetenia aparatului de partid, Stalin, a creat nomenclatura. Invenția lui Lenin a fost pârghia cu care el a transformat Rusia; invenția lui Stalin a fost aparatul de stat, cu ajutorul căruia el putea să guverneze Rusia. Stalin, în timpul politicii de tristă amintire numite „ejovșcina”(1934–1938), a făcut schimbarea cadrelor conducătoare în țară. Revoluționarii profesioniști – leniniștii, au fost „înlocuiți” unul cîte unul, odată cu venirea lui Stalin la putere. Victoria lui Stalin a fost considerată ca fiind „Termidor”, adică răzvrătirea birocratică a puterii sovietice față de cuceririle revoluționare. Comunismul dogmatic a lui Stalin a înlocuit conducerea colectivă cu un grup de oligarhi.

Strategia politicii externe a Imperiului Sovietic în dialogul cu Occidentul

În Rusia, ideologia comunistă crea iluzia transformării procesului istoric într-unul universal, printr-o uniune a tuturor popoarelor sub umbrela unicei familii. Imperiul sovietic și-a format o credință interioară în învingerea triumfătoare a tuturor greutăților, credință alimentată din marea speranță că exista posibilitatea imitării modelului occidental. Stalin era un veritabil autohton, format intelectual și emoțional în Rusia, acest lucru devenind un atu al lui în lupta pentru putere (1918-1929). În condițiile în care anarhia și violența dominau imperiul sovietic, Stalin a încercat să instaureze ordinea și puterea, extinzându-și influența asupra poporului înapoiat prin idei progresiste importate din Occident, cu toate că el a rămas un antioccidental convins în conștiința sa. A acționat în forță, sprijinindu-se pe sentimentalismul național al rușilor. Afirmația sa “Cei slabi sunt tot timpul bătuți” (1931), a avut o rezonanță puternică în Rusia Sovietică, fiind un semn pentru unificarea tuturor victimelor occidentalismului.

Simbolul noii politici interne a lui Stalin a fost transferul capitalei de la Petrograd (Sankt-Petersburg) la Moscova. În martie 1918, mutarea conducerii a însemnat transferul centrelor de putere vitale ruse de la hotarele cu Occidentul către interiorul țării. Războiul civil a nimicit pătura intelectuală proocidentală rusă (din cinci milioane de intelectuali prooccidentali ruși, care formau elita țării în perioada de dinainte de revoluție, au rămas doar câteva mii, chiar și aceștia fiind înlăturați de la conducere), acesta fiind al doilea factor important, în politica internă a lui Stalin, după transferul capitalei.

Toată pleiada democrat-socialiștilor și a internaționaliștilor, după reculul ideii revoluției mondiale, începea să se orienteze în direcția proiectelor antioccidentale, naționale (NEP). Lupta între „autohtonul” Stalin și „internaționalistul” Troțki a fost definitiv rezolvată în 1925. Nu puteau fi aduse 170 de milioane de oameni ca jertfă „în incendierea socialistă a Occidentului”. Stabilind ca scop construirea socialismului într-o singură țară, Stalin a câștigat bătălia. Dacă lasăm deoparte flerul său ideologic, atunci Stalin a avut același scop ca și Petru cel Mare: de a ajunge din urmă Occidentul. Numai că Stalin, în comparație cu Petru cel Mare, dorea să aplice în practică acest lucru, adoptând o politică izolaționistă față de Occident, pe baza mobilizării propriilor forțe. Izolarea națională a fost politica lui Stalin, el adoptând „ideea victoriei socialismului într-o singură țară”, URSS-ul (1925-1929). Scopul final al acesteia urmărea crearea în URSS a unui popor care să poată concura cu poporul din Occident. Această transformare a fost o adevărată catastrofă socială, din cauza pierderilor resurselor umane. Au avut loc două procese importante în afirmarea specificului național și a drumului aparte al Rusiei, respectiv: colectivizarea și industrializarea, sub o lozincă ce a însoțit o întreagă generație: „Istoria ne-a dat numai zece ani. Ori vom lichida înapoierea, ori vom fi iarăși bătuți”. Stalinismul, ca o reacție la direcția prooccidentală a Rusiei țariste, a devenit apoteoza izolării. Campania represivă a lui Stalin (1936-1939) și lăgărele Gulag (1948-1953) au fost un exemplu elocvent al luptei contra adepților apropierii de lumea occidentală.

După Primul Război Mondial, Germania era distrusă, Rusia se autoizolase, iar Liga Națiunilor, din cauza absenței SUA, nu devenise un garant al păcii. În realitate, apăruseră două revoluții antioocidentale: una de stânga, comunistă, în Rusia și una de dreapta, fascistă, în Germania. Apropierea celor două puteri, învinse în Primul Război Mondial, Germania și Rusia, ar fi putut însemna un pericol pentru Occident. Această alianță de forțe ar fi putut avea consecințe grave pentru întreaga umanitate și doar conflictul între cele două ideologii (comunismul și fascismul) putea împiedica producerea unui dezastru pentru întreaga lume. Venirea lui Hitler la putere, în 1933, a răsturnat acest calcul (Rusia și Germania în opoziție cu Occidentul). El a considerat că „strategia lui Bismark”, în domeniul politicii externe germane, era de domeniul trecutului, și nu mai este actuală deoarece în Rusia se instaurase deja regimul bolșevic, care era inamicul regimului german. Politica fascistă a fost orientată către Europa de Est. Contrar moștenirii politice a lui Bismark, Hitler avea propria sa viziunea în domeniul politicii externe. Această viziune a fost afirmată și susținută de către Hitler în ―Mein Kampf”, prin care afirma că național – socialiștii au reluat mișcarea acolo unde ea a fost stopată de șase sute de ani. Noi suspendăm mișcarea germană în sudul Europei și ne orientăm către pământurile Estului. Când noi vorbim despre noile teritorii în Europa, trebuie să ne gândim în primul rând la Rusia, cu statele ei vasale și cu hotarele ei. Acest imperiu este pregătit pentru dezintegrare. Această afirmație echivala cu o amenințare directă la adresa Uniunii Sovietice, stipulându-se în mod clar și deschis că Germania dorește dezintegrarea Uniunii Sovietice și eliminarea ei de pe arena politică europeană.

Criza politică din Europa a condus la semnarea Convenției de la Munchen (1939), care a stabilit, printer altele, și divizarea Cehoslovaciei. Pe de altă parte, tratativele sovieto-anglo-franceze, care au avut loc la Moscova, în vara anului 1939, s-au soldat cu opțiunea lui Stalin de a sprijini Germania. Această atitudine a fost salutată de către Hitler și drept consecință vara lui 1939 a dus la o apropiere între URSS și Germania pe plan politic, economic, diplomatic și militar. Această apropiere s-a concretizat prin încheierea pactului de neagresiune dintre Germania și URSS (23 august 1939) și a tratatului de pace (28 septembrie 1939).

În literatura de specialitate s-a speculat ideea că Stalin a manifestat simpatie față de Hitler, deși în realitate, el a urmărit ca să se asigure că URSS nu va fi atacată de Germania. Stalin a dorit acest lucru pentru ca URSS să nu fie prinsă în “cleștele” germano-japonez și să nu fie atacată din două părți, respectiv de Germania în Europa și de Japonia în Orient. Stalin a depus toate eforturile pentru a evita această situație care ar fi putut duce la dezmembrarea URSS-ului. Prin urmare, Stalin intuind iminența unor noi extinderi ale Reich-ului, după divizarea Cehoslovaciei și anexarea Regiunii Sudete, precum și iminenta atacare a Poloniei, a promovat o politică abilă prin care a încercat să stopeze expansiunea germană spre URSS și să amâne cât se putea războiul. Prin tratatul Ribbentrop-Molotov (1939), URSS și Germania și-au împărțit sferele de influență în Europa evitând, în această etapă, un război între cele două țări. Stalin a optat pentru această soluție, adică un pact de neagresiune cu Germania, aceasta reprezentând la acea oră cea mai viabilă putere economică și militară din Europa, care dorea să-și extindă teritoriul prin noi cuceriri în Europa de Est.

Pericolul unui război pentru URSS venea din partea Germaniei, care avea forța, puterea economică și dorința de expansiune, așa cum afirmase Hitler în “Mein Kampf”. De aici venea pericolul, căci Franța și Anglia nu intenționau nicidecum să declanșeze un război împotriva URSS. Politica externă sovietică era pusă față în față cu două probleme: experimental social grandios (care o izolase de țările occidentale și de pericolul german) și pierderea credibilității pe arena internațională. În felul său, Stalin era patriot. Ca și Churchill, el vedea pericolul Reich-ului și căuta ieșirea din această situație, chiar dacă era paranoic vizavi de Occident. Această idee, urmărită persuasiv de Stalin, a influențat conducerea sovietică, care nu a mai sesizat diferența între regimul fascist al Germaniei, Italiei și democrația burgheză a Marii Britanii și a Franței. Anglia și Franța nu puteau garanta pacea lui Stalin, dar Hitler putea.

Pactul sovieto-nazist de neagresiune ar fi însemnat pacea pentru Rusia, care ar fi preferat să fie neutră. Acest lucru ar fi dus la recâștigarea teritoriilor, pierdute în 1918 (România, Polonia și Țările Baltice), fără pierderi pentru Armata Roșie. Oferind Cehoslovacia ca “monedă de schimb” Germaniei, Marea Britanie și Franța au sacrificat în realitate alianța cu Rusia. Stalin, alegând între Occident și Germania a preferat Germania. Stalin credea că Primul Război Mondial, zis pe atunci Marele Război (1914-1918), se va repeta și, în alte condiții de această dată, el va avea rolul “celui de-al treilea” (când doi se bat – Germania și Anglia – al treilea câștigă). Dacă Stalin și-ar fi imaginat blitzkrieg–ul din luna mai a anului 1940, el nu ar fi fost atât de încrezător în Ribbentrop în august 1939. Referindu-se la Rusia, Hitler afirma la 31 iulie 1940: “Speranța Angliei este în Rusia și America; dacă speranța în Rusia va fi distrusă, atunci și speranța în America va fi distrusă, deoarece nimicirea Rusiei va crește puterea Japoniei în Orientul Îndepărtat. Dacă Rusia va fi zdrobită, ultima speranță a Angliei va fi de asemenea zdrobită. Atunci Germania va fi stăpânul Europei și în Balcani”. În condițiile menționate, Rusia trebuie să fie lichidată (primăvara anului 1941). Hitler știa ce să facă cu țara cucerită. În componența Reich-ui vor intra Ucraina, Belorusia și Țările Baltice. Finlanda va avea teritoriu până la Marea Albă. Prima lovitură de amploare a lui Hitler pe linia Arhangelsk-Rostov urma să diminueze credința în ideologia bolșevică și să creeze conflicte între națiuni, arătând lumii că URSS era un imperiu format artificial, dar în august 1941 Hitler a fost nevoit să admită că subestimase posibilitățile inamicului.

Strategia politicii externe a lui Stalin în dialogul cu Occidentul a constat într-o propunere de ajutor activ acordat partidelor comuniste, aflate în Occident, și al opoziției antioccidentale aflată în țările coloniale, prin folosirea posibilităților Armatei Roșii (dar această alternativă ar fi însemnat riscul unei ciocniri militare cu Occidentul). Unul din simbolurile cooperării Uniunii Sovietice cu Occidentul a fost comisarul afacerilor externe Litvinov, care vedea interese comune între URSS și SUA, având de fapt o viziune politică mai apropiată de cea a americanilor decât de cea a europenilor occidentali. Litvinov vedea în geopolitica lui Churchill tendința de opoziție și de rezistență față de Uniunia Sovietică. Stalin nu dorea să cedeze pozițiile URSS în Europa Centrală și de Est și nici nu dorea o confruntare cu America. El a preferat să aleagă cu prudență o a treia variantă, evitând conflictul în relația sa cu Occidentul. Armata sovietică a ieșit din Iran și poziția ei referitor la problematica Turciei a fost clarificată. Stalin însă dorea să aibă cuvântul decisiv în rezolvarea problemei Germaniei și Japoniei. El dorea garanții reale de securitate pentru URSS.

Apariția “forței nucleare”(bomba atomică) și a “puterii nucleare” (dominația lumii prin forța nucleară) a amplificat direcția politicii externe sovietice în dialogul cu Occidentul. După cel de-al Doilea Război Mondial, o pleiadă întreagă de specialiști, fizicieni germani, colaborau cu guvernul rus la crearea armamentului nuclear. Între timp, Statele Unite au încercat să stopeze accesul URSS la realizările științei germane. În martie 1945, șeful proiectului “Manhattan”, generalul L. Groves, a cerut bombardarea uzinei companiei “Auer” din Oranienburg (la nord de Berlin), care producea taliu și uraniu pentru proiectul atomic german. Stalin adoptă, în anul 1945, programul oficial de realizare a nivelului mondial al tehnologiei moderne în toate ramurile industriale și economiei naționale, și de creare a condițiilor pentru progresul tehnologic și științific sovietic.Ministrul american al Apărării la vremea respectivă, H. Stimson, a subliniat necesitatea ajungerii la un consens cu URSS în problema bombei atomice.Alternativa la acest consens nu putea fi decât cursa înarmărilor.

Declanșarea Războiului Rece a avut ca punct de pornire “neînțelegerea reciprocă” dintre SUA și URSS. Era evidentă tendința expansionistă a sistemului stalinist, transpusă deja în teritoriile țărilor est-europene. În discursul său de la Fulton (martie 1946), Churchill sublinia că Nimeni nu știe ce are de gând să facă Rusia și organizațiile internaționale comuniste în viitorul apropiat, nu se știe care sunt limitele lor expansioniste și mai ales dacă aceste limite există. Conducerea lui Truman trebuia să explice atitudinea sa de ostilitate față de fostul aliat – URSS. G. Kennan propunea o explicație credibilă a ostilității în vestitele sale telegrame. El nu vorbea despre agresiunea americană îndreptată împotriva URSS, ci despre planul SUA de cucerire a hegemoniei mondiale, folosindu-se de “simțul vulnerabilității tradiționale și instinctive a rușilor”. Pentru elita conducătoare americană era importantă această explicație „rațională”, dată de G. Kennan expansiunii în Occident. America a primit astfel o fundamentare a acțiunilor politicii sale externe. „Conținutul‖ telegramei din februarie 1946 a devenit simbolul politicii externe a Americii în relațiile sale cu URSS. Prin „Planul Marshall”, la 19 decembrie 1947, Truman a demonstrat hotărârea SUA de a-și asigura dominația în Europa Occidentală, folosind ulterior, în afara acestui plan, și amenințarea cu bomba atomică. Pârghia atomică devenise un instrument al politicii externe americane atât în Occident cât și împotriva URSS.

Apariția Tratatului de alianță între Uniunea Sovietică și China, semnat în 1950, a provocat Occidentul. Axa Moscova–Beijing, în perioada anilor 1949-1958, a pus în pericol sistemul bipolar. Cele două părți antagoniste, Vestul și Estul, erau gata de orice sacrificiu. Alianța transcontinentală, pe baza ideologiei comune antioccidentale, a creat pentru prima dată o viziune apocaliptică a viitorului, în care balanța putea să se încline în favoarea Estului totalitar.

Sfârșitul epocii lui Stalin a însemnat sfârșitul perioadei începute în 1904 (războiul cu Japonia), cea a mobilizării forțelor naționale. Perioada poststalinistă, incluzând și perioadele hrușciovistă, brejnevistă și postbrejnevistă (până în 1985), a fost caracterizată ca fiind perioada deschiderii URSS către lumea externă. Începând cu anul 1956, țara renunță la regimul „izolaționist‖ al lui Stalin și în același timp la ideea de xenofobie totală. În interiorul țării a început ceea ce mai târziu s-a numit perioada de „stagnare”, a fost de fapt o perioadă „de dezgheț” (otepel) a perioadei anterioare, relaxarea climatului de teroare militară moștenit de la regimul stalinist. După izolarea absolută instaurată de Stalin, perioada lui Hrușciov întredeschidea o fereastră către Occident, insistând ca Partidul Comunist al Uniunii Sovietice să studieze economia occidentală, știința și tehnologia țărilor capitaliste și să împrumute din experiența lor referitor la implementarea progresului tehnologic mondial.

Lozinca națională a perioadei lui Hrușciov a fost: Să ajungem din urmă Occidentul și să-l lăsăm cu mult în urmă! El a preluat și a implementat, în domeniul politic, ideea lui Lenin (1902) și, ulterior, a lui Cicerin, de „coexistență a lumii comuniste cu cea capitalistă” (peaceful coexistence), și anume: Hrușciov nu dorea să lupte cu lumea capitalistă, ci să concureze cu aceasta într-un sistem bipolar. Chiar dacă după anul 1956 violența rămânea un instrument al modernizării, fără aceste pârghii ale statului „metodele științifice” nu ar fi putut exista. În mod tradițional, modernizarea Rusiei nu se putea realiza fără implicarea mijloacelor drastice de organizare.

Cea mai importantă caracteristică a procesului de modernizare în URSS-ul anilor 1965-‘85 ai secolului trecut a fost declinul dogmatismului ideologic. Politica externă sovietică a fost determinată de:

● tendința expansionistă;

● tendința către extinderea puterii și a influenței sovietice, explicată ca o consolidare a securității țării prin reducerea puterii de influență a adversarului;

● tendința spre obținerea unei destinderi a încordării internaționale, printr-o cooperare economică cu Occidentul;

● tendința către crearea unei noi ordini mondiale.

Politica expansionistă a fost interpretată ca o exprimare a vulnerabilității militare față de Occident.Conducerea sovietică dorea păstrarea sistemului politic și apărarea securității țării sale. Elita conducătoare, cu toată ideologia sa, ținea cont de interesele naționale, împărțindu-și eforturile între modernizarea țării și lupta ei pentru păstrarea puterii. Păstrarea zonelor de influență, obținute ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial și a sistemului existent în URSS, era un obiectiv mai important pentru Rusia decât însăși stimularea revoluției mondiale. De exemplu, problema păstrării în sfera de influență sovietică a Poloniei și a Ungariei a constituit în sistemul de securitate al țării nu atât o problemă de ordin ideologic, cât una de ordin strategic. Elita conducătoare sovietică, bazându-se pe experiența tragică din trecut, considera că supraviețuirea țării depinde de controlul pe care URSS-ul îl exercita asupra acestor zone, pe care adversarii râvneau să le cucerească. Cedarea acestor zone de influență ar fi însemnat pentru URSS pierderea sensului victoriei și ca urmare nu ar mai fi putut justifica purtarea acestor războaie.

În politica externă a URSS, concepția ideologică sovietică nu a fost tot timpul adecvată tabloului complicat și în continuă schimbare al lumii contemporane. Scenariile geopolitice ruse nu au corespuns tot timpul realității, iar caracterul contradictoriu al politicii sale s-a concretizat într-o evaluare nerealistă a potențialul său economic. Ambițiile expansioniste ale imperiului sovietic trebuiau susținute atât economic cât și militar. Atât ambițiile cât și promisiunile URSS-ului au fost mai mari decât posibilitățile sale reale. Din această cauză, realizările în anumite zone (RDG, Vietnam, Coreea de Nord, Cuba) au fost mult mai mici decât se credea sau chiar au suferit eșecuri (Afganistan). Economia slabă/ineficientă aUniunii Sovietice a limitat posibilitățile URSS-ului de a face față cursei înarmărilor și a impus ca necesară colaborarea cu Occidentul, pentru obținerea de tehnologii noi.

Creându-și un centru militaro-industrial puternic, URSS, prin mijloacele sale politice, și-a asigurat o piață de desfacere a armamentului, prin livrări masive către aliații săi: statelor-membre ale Tratatului de la Varșovia, în Asia (Vietnam, Coreea de Nord, India și China), Africa (Angola, Zair, Tanzania) către țările arabe (Siria, Egipt) și America de Sud (Cuba, Bolivia, Peru, Chile), determinându-le să-și diminueze propria lor producție. Noii aliați însemnau pentru URSS atât noi piețe de desfacere cât și surse de materii prime. Intervențiile în Angola, Nicaragua sau Afganistan au adus beneficii, dar au cauzat și pierderi; acest lucru s-a întâmplat din cauza rezistenței populației ocupate precum și a ajutoarelor acordate de către adversarii politici. Puterea militară și ajutorul militar au devenit treptat componente principale ale politicii externe sovietice. Evident că URSS–ul a vrut tot timpul să-și extindă sfera sa de influență, ducând o permanentă luptă cu SUA, pentru împărțirea și reîmpărțirea sferelor de influență, pe toate continentele globului. Acțiunile URSS-ului au fost îndreptate în direcția stabilirii de zone de influență cât mai aproape de SUA (Cuba și Chile), având ca scop crearea unui câmp de operațiuni militare sau unui cap de pod pentru a lovi SUA și aliații săi. Instaurarea socialismului în Cuba, China și în țările est-europene a fost un prim pas pe calea extinderii sistemului comunist, preluând și adaptând ideea lui Lenin referitoare la extinderea revoluției bolșevice la nivel mondial.

Politica externă a Uniunii Sovietice a fost concepută și realizată întotdeauna pe termen lung urmărind cu tenacitate realizarea intereselor sale naționale. Chiar dacă elita politică s-a schimbat de-a lungul istoriei, cei care au preluat ștafeta au urmărit în continuare și promovarea intereselor naționale ale Uniunii Sovietice pe plan extern. Acest lucru este un element component important al tradiției diplomației și politicii externe sovietice. De la Stalin până la Gorbaciov, toți conducătorii sovietici au preluat și au continuat o politică de consolidare și extindere a imperiului. Bazele acestei politici tradiționale imperiale au fost stabilite încă de Petru cel Mare și respectate de către toți conducătorii acestui imperiu, fie că au fost țari sau comuniști.

Sistemul comunist a stabilit o stategie de ofensivă continuă, prin acapararea verigilor slabe din lanțul adversarului, intensificând activitatea politicii sale externe, așteaptând momentul potrivit, până se va extinde pe tot globul; situațiile din Vietnamul de Sud, Cambodgia, Yemen-ul de Sud, Angola, Etiopia, constituie exemple care demonstrează stategia comunismului totalitarist. Economia totalitară oferă posibilitatea de a concentra cea mai mare parte a resurselor în cadrul complexului militaro-industrial. Cu cât sunt mai mari proporțiile sistemului totalitar, cu atât sunt mai mari rezultatele concentrării forțelor și a populației. Astfel, URSS-ul a putut, în scurt timp, să devină o putere nucleară, construind centrale nucleare, spărgătoare de gheață atomice, trimițând omul în spațiul cosmic, etc…, în dauna nivelului scăzut de viață al populației. Stabilirea unor obiective politice pe plan intern și extern, politizate excesiv, fără a avea o bază reală și o susținere economico-financiară (la nivelul dorințelor) au creat mari tensiuni în interiorul sistemului comunist, cea ce a dus într-un final la dezintegrarea sa. Una dintre cauzele principale ale destrămării Uniunii Sovietice a fost lipsa percepției clare, la nivelul elitei conducătoare sovietice, a reformelor ce trebuiau promovate, precum și a motivării necesității lor. Imaturitatea structurii societății sovietice și deficitul de interacțiune reciprocă între societate – stat – partid conducător (lipsa sistemului eficient al reciprocității între partid și stat, stat și societate, în interiorul statului) au favorizat în URSS formarea (pe parcursul anilor 1950-1960) a unei megastructuri militaro-ideologice.

Ideea națională postsovietică

Ca răspuns la transformările globale din politica mondială, Putin a readus în politica rusă valorile tradițional-istorice, care ar fi putut uni națiunea și, totodată, consolida statul: derjavnosti, sobornosti – patriotism și solidaritate socială (vezi Fig. 1).

sobornosti derjavnosti

SPIRITUALITATEA SI

CULTURA

POLIETNICĂ

TRADIȚIONALĂ

patriotism solidaritate socială

Fig. 1. „Ideea rusă”

Conceptul central al acestui model – spiritualitatea și cultura polietnică tradițională – reprezintă un complex de valori, credințe și tradiții, caracterizat prin dinamismul său. Celelalte componente reprezintă condiția de balansare a valorilor, tradițiilor și progresului, tot ceea ce, în fapt, înseamnă „Ideea rusă”. Derjavnosti/Velikoderjavnosti (greatpowerness) și sobornostireprezintă elementele tradiționale, iar solidaritatea socială și patriotismul – elementele noi. Toate componentele se află intr-o relație interdependentă nemijlocită și nu permit regresul sistemului cristalizat de secole la o formulă mai radicală.

Referindu-ne la conceptul de derjavnosti trebuie să menționăm că măreția Rusiei este precondiționată de caracteristicile inseparabile ale existenței sale geopolitice, economice și culturale. Realiștii consideră că identitatea Rusiei este legată de tradiția ei istorică de mare putere. În opinia lui Batalov, de exemplu, conceptul de velikoderjavnosti (angajarea statutului de mare putere) provine din inima culturii ruse și a psihologiei sale naționale. Arhetipul cultural va continua să modeleze percepțiile Rusiei asupra evenimentelor internaționale, indiferent de condițiile sale interne. Acest arhetip a existat și va exista în continuare, indiferent în ce situație va fi pus statul și poporul rus. Rusia are acest statut de mare putere datorită unui întreg ansamblu de factori: poziția geopolitică, statutul geopolitic, potențialul militar și nuclear substanțial, imensele rezerve de resurse naturale, potențialul intelectual și spiritual. Statutul Rusiei de mare putere (velikoderjavnaya) este susținut de capacitatea ei de a influența mersul evenimentelor mondiale și comunitatea mondială, acesta însă nu poate ignora interesele stategice ale Rusiei. Acestea, în totalitatea lor, au determinat mentalitatea rușilor, precum, de cele mai multe ori, și politica guvernului pe tot parcursul istoric al țării.

Putin a subliniat într-un articol adresat electoratului său, Rusia la răscruce de milenii, rolul tradițional al Rusiei ca mare putere (derjavnosti): Rusia, menționa el, este capabilă să se adapteze la noul mediu internațional (care devine tot mai interdependent economic) mai mult prin eforturile sale geoeconomice (apărarea intereselor naționale prin mijloace economice) decât prin cele militare. Spre deosebire de Primakov, care percepea Occidentul ca pe un izvor de amenințări la adresa securității Rusiei, Putin a văzut în Occident și o oportunitate pentru dezvoltarea geoeconomică a Rusiei (prin creșterea exportului de petrol și gaze către Occident, cu condiția ca acesta să investească în industria petrolieră rusă), exercitându-și totodată autoritatea într-un stil propriu (având controlul absolut asupra economiei ruse). Deasemena, Putin sublinia în articolul său-program că în prezent puterea unei țări este dată mai mult de capacitatea sa de dezvoltare și utilizare a unor tehnologii avansate, de un nivel înalt al bunăstării populare, de securitate și de susținerea intereselor sale naționale pe arena internațională decât de puterea sa militară.

În programul lui Putin, „cheia pentru creșterea dezvoltării Rusiei stă în sfera politică statală”. O putere de stat solidă în Rusia este statul democratic, funcționând federal, bazat pe lege și, în același timp, pe însușirea lecțiilor anilor 1990 și examinarea transformărilor economiei de piață. Lecția importantă a anilor 1990 este că Rusia trebuie să formeze un sistem coerent de stat, de reglementare a sferei sale economice și sociale. Statul trebuie să acționeze atunci și acolo unde este nevoie; libertatea trebuie să existe atunci și acolo unde este nevoie de ea, cu adoptarea unei strategii de reformă adecvată circumstanțelor. În „manifestul” lui Putin, care în esență însemna depășirea contradicțiilor istorice specifice Rusiei, observăm un dezacord între valorile individualismului liberal și cele ale colectivismului etatist. Putin pune în centru programului său un stat puternic și insistă, anticipând anumite critici, că acest lucru nu are nicio legătură cu totalitarismul. Metodele radicale nu sunt reformele spre care tinde el (în multe privințe semănând cu predecesorii săi), ci doar mijloacele pentru implementarea soluțiilor dorite.

Noua „Idee Rusă”, formulată de V. Putin în Rusia la răscruce de milenii, reprezintă de fapt modul de gândire politică care va sta la baza guvernării sale, acesta fiind, totodată, o combinație de speranță și teamă deosebit de puternică în Rusia. În acest context, rolul acestui mesaj era de a reflecta atitudinea personală a politicianului față de evenimentele marcante ale epocii. Putin a subliniat caracterul transformărilor globale și, ce e mai important, a reiterat orientarea Rusiei către modelul postindustrial al dezvoltării.

După căderea sistemului comunist, în 1991, Rusia s-a deplasat de la o extremă la alta, trecând la un sistem de guvernare opus, rezultatul fiind scăderea PIB-ului cu 42% și un PNB al țării de zece ori mai mic decât cel al SUA și de cinci ori mai mic decât cel al Chinei. Rusia plătea un preț mare pentru modelul dezvoltării economice de tip sovietic și pentru „erorile, greșelile și lipsa de experiență” ale perioadei de tranziție. Prima lecție a trecutului era în strânsă legătura cu cea de a doua: mijloacele și metodele de implementare a reformelor. Din aceste două lecții rezultă o a treia: Rusia trebuie să-și găsească un drum al său și să refuze „experimentele bazate pe modele și scheme abstracte, preluate din cărțile occidentale”. Refuzând cu fermitate implementarea reformelor în stil revoluționar, atât Elțin cât și Putin s-au văzut nevoiți să încheie un armistițiu cu ordinea socială existentă, punând astfel capăt ciclului rus de revoluții. Dificultățile situației curente economice și sociale din țară, preciza cercetătorul R.Sakwa, reprezintă prețul pe care trebuie să-l plătească Rusia pentru economia moștenită de la Uniunea Sovietică. Astăzi se culege fructul amar, atât material cât și intelectual, al trecutului. Drumul către democrație și economia de piață a fost dificil pentru Rusia după 1990. Rusia nu se situează între țările cu cel mai înalt nivel de dezvoltare economică și socială. Ea se confruntă cu mari dificultăți economice și sociale. După criza din 1998, venitul pe cap de locuitor a scăzut la 3,500 USD, fiind de cinci ori mai mic decât venitul mediu al statelor dezvoltate. Structura economiei ruse s-a modificat. Economia este astăzi dominată de sectorul energetic, cel al construcțiilor de mașini și al metalurgiei feroaselor și neferoaselor. Aceste sfere însumează cam 15% din PIB, 50% din totalul industriei și 70% din exporturi. Productivitatea muncii în economia reală este extrem de scăzută. Sectorul materiilor prime și cel energetic au crescut față de nivelurile mondiale comparabile, dar alte sectoare se află la 20-24% din cel al mediei corespunzătoare din SUA. Standardele tehnice și tehnologice ale producției de mărfuri depind de proporția de echipament, care nu este mai vechi de cinci ani. Această proporție a scăzut de la 29% în 1990 la 4,5% în 1998. Peste 70% din utilajele și echipamentele ruse sunt mai vechi de 10 ani, ceea ce este mai mult decât dublu față de cifra țărilor dezvoltate. Volumul total al investițiilor străine directe în Rusia însumau în 1998 abia 11,5 mlrd. dolari. China a primit o sumă de 43 mlrd. dolari în investiții străine. Rusia și-a redus bugetul pentru cercetare și dezvoltare, în timp ce 300 de mari companii transnaționale au investit 216 mlrd. dolari în cercetare și dezvoltare în 1997, și cca. 240 mlrd. dolari în 1998. Doar 5% din întreprinderile ruse sunt angajate în producție inovativă, iar randamentul acestora rămâne foarte scăzut. Absența investițiilor de capital și insuficienta atenție acordată inovației au condus la o scădere dramatică a producției de mărfuri competitive pe piețele mondiale. Rusia însumează sub 1 % din tehnologiile avansate, în timp ce SUA furnizează 36% din tehnologia avansată iar Japonia – 30%. Veniturile reale ale populației au scăzut încă de la începutul reformelor. Cea mai mare cădere a fost înregistrată după criza din august 1998. Veniturile generale ale populației, calculate prin metodele Națiunilor Unite, sunt sub 10% din cifra americană. Sănătatea și media de viață s-au depreciat dramatic.

Viitorul Rusiei depinde de răspunsurile la multe întrebări, precum și de lecțiile pe care va ști să le învețe din trecutul său istoric. Comunismul și puterea sovietică nu au făcut din Rusia o țară prosperă, cu o societate dezvoltată dinamic și cu un popor liber. Oricât de dureros ar fi, de peste șapte decenii se urmează o cale oarbă, departe de torentul principal al civilizației.

6.2.1.Etnicitatea poporului rus –“ideea rusă”

“Cea dintâi condiție pentru a elibera sentimentul etnic rus este să urăști Petersburgul din toată inima și din tot sufletul”

(I . Aksakov)

A vorbi despre ideea rusă înseamnă a arunca o privire retrospectivă asupra ultimelor șase veacuri din istoria țării care a promovat și și-a încălzit la focul unei asemenea idei, înseamnă a urmări metamorfozele acestui vector al conștiinței naționale, de primele sale concretizări din Evul Mediu până la fomele pe care le-a îmbrăcat în ultimele decenii.

Acesta ar fi însă un demers uriaș și nu tocmai original atâta vreme cât temei de față i-au fost consacrate numai în Rusia mii de pagini, semnate de mari nume ale vieții culturale din acerastă țară. De la Ceaadaev, Homerkov și Tiutcev până la Dostoievski, Vladimir Soloviov, N. Berdeaev și Al. Soljenițîn. O simplă trecere în revistă a opiniilor, în mare parte polemice, ale autorilor menționați ar putea constitui cuprinsul unei cărți.

Pentru cei mai mulți dintre exegeți, ideea rusă e înainte de toate o “idee religioasă”, legată de aspirația umană cptre Absolut, de căutare a Împărăției lui Dumnezeu. Aspirații aparent utopice, și nu neapărat rusești, pentru că fiecare dintre noi trebuie să opteze pentru “formele superioare ale existenței”, trebuie să crească în suflet Împărăția lui Dumnezeu și s-o reverse în lume. În fond, tot ce se petrece în jurul nostru, întregul miracol “nu reprezintă altceva decât o cale de trecere” către aceast Împărăție, înseamnă înfăptuirea ei pe pământ” Berdeaev, spre exemplu e interesat de “Gândul Creatorului cu privire la Rusia”, de mesianismul acestui popor “atât de contradictoriu” și de fascinant prin puritatea credinței, de valențele socio-politice, morale, escatologice, etc, pe care le-a dobândit ideea rusă în timp. Afirmațiile sale vin în prelungirea reacțiilor lui Soloviev din 1888, conform cărora “ideea unei națiuni nu constă în ceea ce ea însăși gândește despre sine, ci în ceea ce Dumnezeu gândește despre ea în eternitate”. Însuși Gândul Divinității trebuie acceptat “ca o fatalitate absolută”, ca o obligație pentru orice ființă morală”.

În ce constă de fapt ideea rusă? Practic fiecare segment de populație din Rusia a avut o idee a sa, pe care a tăinuit-o sau a făcut-o cunoscută lumii, după caz, a crezut în ea, și-a pus speranțele în ânfăptuirea acesteia. Pentru cei ce mânuiau destinele națiunii, ideea călăuzitoare a reprezentat-o puterea statală nelimitată, întregul lor efort a fost canalizat în această direcție: a absolutismului. Țarul s-a revendicat ca locțiitor al lui Dumnezeu pe Pământ, Biserica, aservită Statului, a devenit instrument al unor scopuri politice. Prin prisma suveranului, toți supușii săi erau robi. În mod paradoxal, poporul rus recunoștea autoritatea suveranului, vedea în el “simbolul puterii și al dreptății”, avea nevoie de această mână forte, dar a fost tot timpul împotriva autorităților, împotriva instrumentelor puterii. E cunoscută tendința rusului de rând de a se sustrage obligațiilor venite de sus, de a nu respecta legile, de a se salva prin fugă în cazul unei prea accentuate îngrădiri a libertății. Tot atât de cunoscută e și înclinația lui anarhică. Și totuși, ideea ce i se atribuie, cea mesianică, de păstrător al adevărului creștin, vine dinspre putere sau, ami exact, din sfera intellighenției rusești. Îndoiala acesteia din urmă, oscilația între credință și necredință “a generat ideea mesianismului poporului rus”. Preocupat de ziua de mîine, omul simplu purta în inimă ideea creștină, respecta nestrămutat învățătura lui Hristos, credea în mîntuirea sufletului. O mântuire ce nu putea să-l ocolească pentru cât a răbdat.

Intelectualitatea s-a opus și ea prin varii forme Puterii. Și a plătit de fiecare dată pentru aceast. O atitudine mascată, precum cea a lui Lomonosov, Karamzin, Tîneanov, sau virulentă, radicală, precum ce a lui Avvakum, a decembriștilor, a deapților nihilismului”. Intelectualitatea este cea care a dat naștere marii culturi ruse, alternativă “pacifictă” la pumnul arătat în permanență Europei de către statul rus. Semnificativ e faptul că dimensiunea antropologică a ideii ruse (în varianta ei teologică) acordă fiecărei persoane din marea masă creștină statutul de individualitate. Omul este astfel, purtător de Dumnezeu și imagine a Sa.

În strădania lor de a reda prin operă cîte ceva din măreția și complexitatea vieții, din puritatea npzuințelor umane, scriitorii, filosofii și artiștii ruși, adică toți cei ce trăiau prin și pentru creație, s-au ghidat după propriile reprezentări asupra binelui, dreptății, frumosului. Pentru ei ideea rusă s-a identificat cu acestei trei principii: bine, dreptate, frumos.

Aproape orice idee născută în sânul societății ruse a cunoscut și perechea ei antitetică, denaturată. Astfel, pansavlismul a degenerat în rusificare, nihilismul în extremism și anarhism. Desigur că dezmembrarea Imperiului sovietic a avut consecințe și asupra ideii ruse, a determinat o anume estompare a ei, o cădere în desuet. La scurt timp, aceasta a renăscut totuși, numai că sub haina destul de uzată a naționalismului xenofob. În zilele noastre, cinismul pare să reprezinte ultima ei metamorfoză.

6.2.2.Interesul național, definit prin prisma unui „pragmatism de mare putere”

Apreciem că după epoca lui Elțîn, politica externă a Federației Ruse s-a adaptat la noua discontinuitate geopolitică, redefinindu-și, în același timp, interesele sale naționale: o adaptare „forțată”, având ca strategie „integrarea în Occident fără aderare” (deși pe termen lung aderarea nu este exclusă), ritmul integrării rămânând la aprecierea Rusiei. Transformările interne rămân și ele prioritare, fără a fi abandonate ambițiile externe din Eurasia și din lume.

Înainte de a trece la analiza detaliată a „pragmatismului de mare putere” vom încerca să urmărim evoluția politicii externe a Rusiei de după 1991, an de cotitură în istoria țării. La acea dată, obiectivele politicii externe a Rusiei erau cele stabilite de Noua Gândire a lui Gorbaciov. Acesta a demontat sistemul stalinist-brejnevist și Rusia a pornit pe calea reformelor, încercând o apropiere de Occident, atingându-și obiectivele puse prin renunțarea la viziunea caracteristică perioadei de stagnare. S-a schimbat la modul radical abordarea unor probleme cu gravitate cum ar fi procesul de dezarmare, securitatea europeană și reunificarea Germaniei. Atât schimbarea opticii Occidentului asupra „imperiului răului” și evoluția ideologiei sovietice cât și dificultățile de ordin economic dar nu numai au contribuit la revizuirea de către Moscova a politicii sale vizavi de țările socialiste, de mișcarea comunistă internațională și țările „Lumii a Treia”; M.Gorbaciov a fost cel care le-a acordat libertate deplină de acțiune partenerilor din Europa de Est, a normalizat relațiile cu RPC, a scos armatele ruse din Afganistan, a refuzat susținerea necondiționată a tradiționalilor prieteni ai Rusiei din Asia, Orientul Apropiat, Africa și America Latină. Altfel spus, Uniunea Sovietică a renunțat la funcțiile „imperiului comunist”, pierdut în jungla ideologică și geopolitică a Războiului Rece, și s-a decis să devină un partener de încredere al Occidentului, împărțind cu acesta valori comune și colaborând la soluționarea unor conflicte internaționale de mare amploare.

Analizând evoluția politicii externe ruse din ultimul deceniu al secolului trecut putem afirma că la mijlocul anilor 1991-1992 în politica externă rusă se evidențiau trei direecții/componente:

apropierea de Occident, care presupunea o colaborare fructuoasă între cei doi foști adversari – politica externă rusă dobândise o pronunțată tentă prooccidentală și se străduia din răsputeri să manifeste constructivism în problemele internaționale, fiind de acord cu poziția statelor occidentale, deseori copiind-o; se derulau sau erau în fază pregătitoare programe și proiecte comune ale experților occidentali și ruși în domeniul economiei, securității și conversiei industriei militare;

cea de a doua direcție a politicii externe ruse presupunea stabilirea de relații de prietenie cu fostele republici sovietice, devenite între timp state independente. Democrații salutau dezintegrarea Uniunii Sovietice aceasta fiind și unicul mijloc legal de a-l înlătura de la putere pe M.S. Gorbaciov.

La acea dată, în Rusia exista o opoziție largă la politica imperială. Partidele democrtatice și intelectualii considerau că democratizarea a făcut posibilă dezintegrarea Uniunii Sovietice și că dacă Rusia nu va acorda libertate și independență fostelor republici nu va putea niciodată să se constituie ca un stat democratic. E.Gaidar și alți economiști prooccidentali erau de părere că fostele republici sovietice s-au transformat într-un gen de opresiune economică și că acestea, prin diverse subvenții, ajutoare, împrumuturi nerambursabile, periclitează reformele economice. Mulți politicieni și cetățeni simpli credeau la modul simplist și sentimental că fostele republici tind să se integreze în virtutea unor legături ‖frățești‖ și a atracției față de fosta metropolă. Oricum ar fi, ideile naive ale unor politicieni despre perspectivele lipsite de probleme ale integrării și, respectiv, o politică stângace și neadaptată la realitățile vremii au făcut ca acest obiectiv să fie în linii mari compromis;

a treia direcție de dezvoltare a politicii externe ruse prevedea respingerea, dezicerea de „moștenirea” diplomației sovietice.

Kremlinul era deschis pentru orice fel de critici, inclusiv autocritică, își asuma răspunderea pentru greșelile trecutului, își cerea scuze într-o formă mai mult sau mai puțin voalată pentru intervențiile din Ungaria, Cehoslovacia și Afganistan, pentru anexarea Țărilor Baltice, manipularea mișcărilor de eliberare națională, pentru spionajul total față de Occident și rele tratamente aplicate prizonierilor japonezi din cel de-al Doilea Război Mondial. Suferise modificări drastice și politica Rusiei vizavi de statele aliate din Europa de Est, față de regimurile și partidele comuniste, față de statele din „Lumea a Treia”. Restructurarea din Rusia era privită cu mult scepticism de către India, Libia, Etiopia, Nicaragua și alte câteva zeci de state care au început să înțeleagă că Rusia va avea de acum alte interese și priorități și că torentului de ajutoare și flux financiar necondiționat i se va pune capăt. Temerile acestora s-au adeverit în oct. 1991 când B. Elțîn a condamnat dur risipirea resurselor naționale și a interzis în totalitate ajutorul acordat țărilor străine. S-au mai încheiat câteva acorduri economice cu unele țări ca Iranul, Republica Africii de Sud (RSA), Coreea de Sud, Taiwanul, Australia și Noua Zeelandă. Parțial, aceste componente ale noii politici externe a Rusiei aveau drept fundament conceptul gorbaciovist de Noua Gândire.

În conformitate cu concepția ―patriotismului iluminat‖ (enlightened patriotism) și a paradigmei realiste, s-au pus bazele doctrinei politicii externe a lui Putin, determinând prioritățile geopolitice ale țării precum și principalele sale direcții politice. „Pragmatismul de mare putere” al lui Putin a însemnat pentru Rusia, în primul rând, recâștigarea demnității și a forței politice pe plan internațional, precum și atrubuirea Rusiei rolului-cheie în afacerile internaționale. Conform acestei concepții Rusia rămânea una dintre marile puteri ale lumii, ca stat suveran și independent. Angajarea la valorile democratice occidentale, „în manieră rusească”, o economie de piață combinată cu activismul de stat, precum și integrarea în comunitatea internațională, protejând autonomia și suveranitatea sa–toate aceste „ingrediente” ale ideologiei „patriotismului local” au stat la baza noii concepții de politică externă. Elementul-cheie pentru realizarea noului concept al lui Putin consta în consolidarea statului. În concepția lui Putin, consolidarea statului trebuia făcută prin introducerea „dictaturii legii‖548 subliniind că dacă democrația are capacitatea de a asigura bagheta magică prin care se asigură reconstrucția Rusiei și se poate reface puterea și gloria ei pierdute, atunci aceasta este binevenită. Dacă însă democrația va însemna pentru Rusia, în opinia lui Putin, slăbiciune și disensiuni interne, atunci autocrația – administrată de către elita serviciilor secrete-, ar constitui și ea o soluție.

Putin a procedat la elaborarea politicii interne plecând de la aceleași considerente pe care le-a utilizat, într-o manieră proprie, și la elaborarea politicii externe. Implementarea valorilor occidentale s-a făcut ținându-se cont de specificul național al rușilor iar principiile democratice au fost introduse printr-o variantă pur rusească, adică printr-un mod dur și un control pe opotrivă („nativise” modern liberal democracy), respingând concomitent alternativa „eurasianistă‖ și pledând pentru democrația capitalistă de tip occidental.

Ca și mulți dintre iluștrii săi predecesori Putin a încercat să modernizeze Rusia mizând pe mândria națională a rușilor și adoptând reformele liberale cu „mână de fier” (iron hand). Fără a respinge întru totul principiile fundamentale ale capitalismului de piață – modelul liberal al lumii anglo-americane („enterprise capitalism”), Rusia și-a construit un original model economic hibrid (capitalismul de stat) – capitalismul de stat și piețe libere, în care rolul regulator al statului a rămas intact. Acest fapt a fost mai evident pe piața de energie, Putin refuzând să se bazeze pe piața liberă și urmărind în schimb realizarea de legături bilaterale cu piețele occidentale și un sistem intern reglementat de stat. Putin a refuzat să adopte principiile de acces liber la conducte, rezerve de gaz natural și piețe, din cadrul Tratatului Cartei Energiei din 1994. Desigur, prețurile ridicate ale energiei au ajutat guvernul lui Putin să mențină o stabilitate aparentă, dar aceleași prețuri exagerate pot fi percepute și ca o slăbicune, iar pe termen lung ar putea amenința chiar existența statului.

Obiectivul fundamental al „Pragmatismului de mare putere” al lui Putin țintea revenirea unei noi Rusii, ca mare putere, pe arena internațională în stare să se adapteze la un sistem internațional, în schimbare, consolidând statul sub lozinca „dictatura legii”. Statul a jucat întotdeauna un rol extrem de important în viața țării și a poporului său. Pentru ruși, un stat puternic nu este o anomalie de care ar trebui să scape. Ba chiar dimpotrivă, ei văd statul ca pe o sursă și un garant al ordinii și ca pe inițiator și forța principală a oricărei schimbări.

În viziunea lui Putin chintesența unui asemenea tip de pragmatism consta atât în natura interdependenței economice a lumii contemporane, cât și în necesitatea Rusiei de a ieși învingătoare mai mult prin eforturile sale geoeconomice decât prin cele militare. Norma comunității internaționale și a lumii moderne este o competiție acerbă – pentru piețe, investiții, influență politică și economică… nimeni nu arde de nerăbdare să ne ajute. Trebuie să ne luptăm pentru un loc propriu sub soare. Politicianul rus era de părere că sistemul internațional contemporan este mult mai vulnerabil la atacurile teroriste decât la capacitățile militare ale statelor. Eforturile depuse de președintele rus pentru anihilarea rețelelor teroriste și ajutorul substanțial acordat țărilor occidentale nu reprezentau doar o reușită mișcare tactică ci porneau dintr-o convingere sinceră. A devenit absolut clar pentru Putin că îmbunătățirea relațiilor cu Occidentul, în special cu SUA, este o chestiune de interes reciproc .

În perioada de după Gorbaciov, clasa politică rusă a privit cu suspiciune democratizarea statului. Refacerea economiei fiind de importanță strategică s-a stabilit că este primordial pentru Rusia să-și valorifice imensele bogății prin eforturi proprii, încercând să păstreze în sfera sa de influență fostele republici unionale. Urmînd această cale, politicienii au acceptat sprijinul Occidentului în schimbul valorificării resurselor lor energetice. Primul care a avut inițiativa pe plan extern de a valorifica potențialul energetic al Rusiei, împreună cu cel din Orientul Mijlociu și Apropiat, a fost Evgheni Primakov. O parte din țările arabe din zonă, cu mari rezerve de petrol și gaze, instabile politic, erau în mare măsură dependente de tehnologia militară rusă. Rusia a încercat astfel să facă Occidentul și mai mult dependent de ea și de țările aflate în sfera sa de influență.

Odată asigurată zona Orientului, Putin, care cunoștea foarte bine concepția occidentală, a reușit să reimpună Federația Rusă ca moștenitoare a fostului imperiu sovietic, ca putere de prim rang pe plan mondial. Vladimir Putin a reușit prin valorificarea potențialului energetic rus (gaze și petrol) să creeze în Europa punți de colaborare economică și financiară, inexistente pînă la acea dată. Politica externă pragmatică și prudentă a lui Putin în Orientul Îndepărtat (India, China, Japonia) nu a făcut decât să valorifice, și în aceasta parte a lumii, resursele naturale ale Rusiei și să stabilească colaborări avantajoase, economice și militare (India, China), pe termen lung. Politica Rusiei față de Orientul Îndepărtat a condus la stabilirea unui climat de securitate în zonă asigurând astfel transferul de tehnologii și investiții pe termen lung, cu avantaje pentru toate părțile. Putin a pus accent pe resursele naturale și pe puterea militară a Rusiei, ca elemente- cheie în politica lui externă.

Începând cu primul său mandat Putin a construit o politică externă capabilă să scoată țara din izolație și să stabilească relații cu Occidentul. Rusia lui Putin avea nevoie de deschidere și de cooperare cu Occidentul, în cadrul unor bune relații bilaterale, pe baza unui interes mutual fără a include integrarea sa. Cooperarea cu Occidentul, includea atât relațiile cu SUA cât și cu Europa Occidentală, însă doar în condiții favorabile pentru Rusia. Paul Kennedy sublinia că 179 acțiunile Rusiei erau caracteristice pentru o putere de prim rang care după ce a suferit înfrângere și umilire se concentrează acum asupra recuperării avuțiilor sale pierdute, a autorității și a capacității sale de intimidare.

Agenda politicii externe a lui Putin includea, de asemenea, obiective ca:

Derjava / Velikoderjavnosti Putin a subliniat într-un articol adresat electoratului său-Rusia la răscruce de milenii – rolul tradițional al Rusiei ca mare putere. Rusia, menționa el, este capabilă să se adapteze la noul mediu internațional (care devine tot mai interdependent economic), mai mult prin eforturile sale geoeconomice (apărarea intereselor naționale prin mijloace economice), decât prin cele militare);

lumea multipolară (adepții „multipolarității” insistă ca SUA să recunoască oficial ca nefondat rolul său de lider și să înceapă un dialog partenerial cu celelalte centre de putere. Ideea multipolarității , dominantă în establishment-ul academic și politic rus, este stipulată ca doctrină oficială în Conceptul de Politică Externă a Federației Ruse.562 Occidentul se grăbește să valorifice această perioadă de tranziție pentru a-și asigura poziții-cheie în noua arhitectură a lumii pentru următorii 20–50 de ani. SUA, având în continuare poziția de hegemon în sistem, pe frontul din China, Rusia, India, implementează în continuare aceeași strategie de dobândire a supremației, pe care a urmat-o din 1945.

Politica externă multivectorială (fiind un jucător de mare calibru Rusia trebuie să-și exercite rolul său pretutindeni unde i-o cer interesele sale, inclusiv în Europa. Rusia este predestinată atât de istoria sa cât și de poziționarea geografică să promoveze o politică multivectorială în care Europa ocupă, bineînțeles, un loc de cinste).

„economizarea” (economizarea resurselor în afacerile externe, scopul fiind îmbunătățirea situației economiei ruse, rentabilizarea rezervelor de petrol indigene și creșterea capacității de export către Occident, cu condiția ca Occidentul să investească mai activ în industria petrolieră rusă).

Strategia Rusiei de „reapropiere față de Occident‖ avea drept scop modernizarea economică a țării (Rusia va avea acces la tehnologii de ultimă oră și se va alătura „coaliției împotriva terorii”). Negocierile cu Occidentul erau acum mai pragmatice, adică nu mai erau filtrate prin viziuni de confruntare geopolitică sau prin retorica „ciocnirii civilizațiilor”. Într-un fel, Putin vede în relațiile apropiate cu Occidentul nu atât un imperativ ideologic cât un remediu de modernizare economică a țării, în mare aceasta fiind chintesența programului său de modernizare a țării. De fapt, liderii ruși nu mai contează pe un ajutor real și dezinteresat din partea Occidentului și nu mai așteaptă ca alte țări să vină și să salveze Rusia ci se mizează în continuare doar pe forțele proprii.

O logică similară este aplicată și în cazul problemelor strategice și militare. Rusia își va perfecționa și în viitor puterea militară fiind conștientă de faptul că SUA manifestă o atitudine cu adevărat respectuoasă doar față de un partener puternic. Relațiile prea strânse cu NATO (nemaivorbind de aderarea la Tratat) ar duce, în concepția liderilor ruși, la pierderea independenței strategice. Confruntările directe cu SUA trebuie evitate acestea fiind înlocuite de o combinație flexibilă de parteneriat limitat și opoziție regională. Liderii politici ruși conștientizează situația reală a țării și fac eforturi să se concentreze pe interesele vitale ale națiunii, fiind convinși că Rusia rămâne în continuare o mare putere dar care trebuie să se manifeste, deocamdată, doar la nivel regional.

Cu enorme rezerve de resurse naturale, beneficiară al unui sistem multisecular de legături internaționale, cu bogate tradiții în domeniul politic extern, Rusia se consideră diferită de alte puteri de rang mediu. Ea este conștientă de rolul pe care îl poate juca pe plan internațional, mai ales că la acest moment deține pârghii suficient de sensibile, în ceea ce privește securitatea energetică a continentului european, pentru a-și promova interesele sale naționale.

Acțiunile Rusiei pe plan internațional trebuie analizate din pespectiva logicii unei mari puteri aflate în căutarea recunoașterii prestigiului de altă dată. În relațiile cu Occidentul, Rusia vizualizează o profundă suspiciune și de cele mai multe ori dintr-o logică de sumă nulă. Mandatele lui Putin sunt asociate cu restabilirea ordinii și a sentimentului de mândrie și măreție națională, acesta fiind perceput de cele mai multe ori ca un veritabil ―state builder”.

Starea prin care trece Rusia în prezent este una extrem de dificilă deoarece o revenire la Uniunea Sovietică este imposibilă iar modelul american sau europenismul occidental sunt niște variante de care Rusia nu a fost niciodată entuziasmată. Analistul D. Trenin este cel care a sintetizat cel mai bine spiritul acestor schimbări: „Rusia probabil că nu se va uni cu Vestul, dar a pornit pe o cale lungă pentru a deveni occidentală, „europeană” și capitalistă, chiar dacă pentru o lungă perioadă de timp nu va fi și democratică. Când spun „europeană‖ mă refer la un anumit tip de civilizație, mai curând decât la calitatea de a fi membru UE, la o transformare graduală a atitudinilor actuale în unele de natură mai vestice, nu provestice (sau proamericane). Rusia va avea, cu siguranță, un cuvânt important de spus în viitorul previzibil, deci o justă interpretare a ei este cu atât mai importantă”.

Principiile de bază ale diplomației sec. al XIX-lea se bazau pe concepte ca puterea de stat, suveranitate, echilibru între puteri, și ideea unui scor egal între marile puteri: din acest punct de vedere diplomația lui Putin se aseamănă foarte mult cu cea tradițională rusă. Legile acestui tip de diplomație sunt bine cunoscute: atunci când una dintre părți câștigă o sferă de influență, ceilalți jucători care iau parte la joc au dreptul la o compensație de o valoare echivalentă– chiar dacă ministerele afacerilor externe occidentale acceptă sau nu acest lucru. Dacă cealaltă parte este luată prin surprindere atunci cu siguranță este vorba de o disfuncționalitate care prezintă pericolul căderii în „păcatul aventurismului‖. Din acest punct de vedere, predictibilitatea este socotită o virtute, încrederea este necesară, relațiile personale reprezintă un canal de influență și o sursă de prestigiu. Putin refuză a lua în serios unele din conceptele care guvernează de mult timp în majoritatea țărilor eoropene, cum ar, spre exemplu, conceptul de „multilateralism‖ care este o componentă importantă atât în Politica Comună Externă și de Securitate a UE (Common Foreign and Security Policy) cât și în politica Comună de Securitate și de apărare a UE. Pentru Putin contează doar puterile mari, cei mici trebuie să se subordoneze celor mari, să caute protecție, acesta e un principiu al modului de gândire al lui Putin. De câte ori e posibil el adoptă calea bilaterală: a se negocia individual cu fiecare țară.

O realitate politică intangibilă pentru Kremlin rămâne în continuare „sfera de influență”: sferele de influență ruse trebuie respectate cu orice preț iar misiunile occidentale pentru sprijinirea democrației sau de observare a procesului electoral sunt considerate acte de subversiune, iar constituirea unui parteneriat strategic, în viziunea lui Putin, este necesară doar în cazul terorismului global, alăturându-se „coaliției împotriva terorii‖, în caz de război–războiul din Afganistan dus de SUA pentru răsturnarea regimului taliban (care amenința și Tadjikistanul, aliatul Rusiei); în cazul proliferării armelor de distrugere în masă; controlul armamentului nuclear; reducerea armamentului ofensiv strategic, cunoscut ca Tratatul de la Moscova (Strategic Offensive Reduction Treaty). Viabilitatea acestui parteneriat se dovedește a fi un eșec atunci când e vorba de poziția SUA în Asia Centrală și Caucaz și de pericolul tot mai mare a unilateralismului american vizând spațiul ex-sovietic.

În pofida colaborării constante din ultimii ani, retragerea SUA din Tratatul Anti-Balistic (ABM), statutul provinciei Kosovo, Tratatul cu privire la Forțele Armate Conveționale în Europa (CFE) și propunerea SUA de a construi o bază- radar împotriva rachetelor nucleare iraniene în Cehia și de a instala scutul antirachetă în Polonia pun sub semnul întrebării viitorul „parteneriatului strategic cu SUA”.

Lărgirea NATO și plasarea Rusiei în interiorul unui sistem multidimensional de reguli care angajează Rusia în limitarea forțelor convenționale sunt astăzi percepute de decidenții politici ruși ca fiind produse ale unei doctrine de „containment” a Rusiei. Rusia va insista în continuare asupra abrogării amendamentului Jakson-Vanik din 1974, considerându-l un anacronism al Războiului Rece; acesta restricționa accesul Rusiei pe piața americană. Deși în martie 2006 Congresul a abrogat amendamentul pentru Ucraina, acesta a rămas valabil în continuare pentru Rusia.

Pentru renașterea Rusiei, ca mare putere, ne întrebăm ce instrumente politice folosește Putin ca să-și impună politica sa pe plan extern: șantajul energetic și diplomația gazului? Puterea Rusiei provine din petrol și gaz natural, acestea constituind însă și o potențială slăbiciune pentru Rusia. Putin este extrem de conștient de faptul că soarta Rusiei este inexorabil dependentă de prețuri stabile, preferabil peste 50 USD pe baril- dar nici prea sus, pentru că țările importatoare vor fi atunci nevoite să caute alte surse alternative de energie. În 1998-1999 a reprezentat punctul cel mai de jos al curbei decăderii economice a Rusiei postsovietice, și Putin știe cât de dependentă este Rusia de economia mondială și cât de fragilă se poate dovedi noua sa bogație. Petrolul nu poate fi decât o punte spre o economie așezată pe o fundație mult mai largă.

Rolul global și atingerea acestuia în vremea lui Putin este cu totul altceva decât era pe vremea Imperiului Sovietic. ‖Federația Rusă în comparație cu URSS, se află undeva la jumătatea drumului dintre un stat național de dimensiuni exagerate și un imperiu continental; are o coabitație inconfortabilă cu o populație musulmană neliniștită. Vorbind în termeni economici totul se reduce la resursele financiare câștigate de pe urma comerțului cu materii prime și a înființării unor concerne de stat puternice, dar din multe puncte de măsură ineficiente, din sferele industriale desemnate de Kremlin ca având o importanță strategică. În Moscova și Sankt-Petersburg poți vedea numeroase fortărețe aurite, însă turnurile lor mândre se sprijină pe o fundație instabilă.Tot ce-și doresc liderii de la Kremlin este să asigure țării o fundație stabilă, printr-o populație înstărită, cu un nivel decent de trai. Ar mai fi de rezolvat problema demografică, o problemă mult mai acută pentru Rusia decât pentru restul Europei.

În noul joc global, Rusia, sub conducerea lui Putin, devine un jucător puternic și activ, capabil să participe la formarea noului sistem de relații internaționale în epoca globalizării fără a se mulțumi doar cu rolul de rezervor de combustibili și materii prime. Astfel, Rusia și-a orientat toate eforturile de politică externă spre realizarea acestui scop, adoptând „pragmatismul de mare putere‖ și o politică externă multivectorială. Redefinirea statutului de mare putere presupune o politică dinamică (multivectorială). Tactica de apărare a intereselor Statului rus constă în permanenta evitare a unei posibile confruntări, precum și găsirea unui compromis/deznodamânt politic care ar face posibil acest lucru. Rusia nu este „nici prieten, nici inamic al Occidentului. Ea doar arborează drapelul unei puteri mărețe”. Arborarea drapelului unei puteri mărețe se bazează pe faptul că ea este membru permanenet în Consiliul de Securitate al ONU, având dreptul de veto; pe puterea forțelor armate, în special a arsenalului nuclear; pe controlul asupra armelor nucleare, precum și pe enormele rezerve de resurse naturale. Este tot atât de adevărat că poziția de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU și dreptul de veto nu au fost destul de eficiente în a opri NATO să înceapă războiul din Kosovo, în 1999, sau să stopeze atacul SUA împotriva Irakului în 2003, nici nu a fost un impediment împotriva declarării de către guvernul din Priștina a independenței Kosovo în 2008 (17 febr.), recunoscută imediat de SUA în ciuda unor contraargumente solide aduse de Rusia. În anul 2007 a fost adoptat planul de reînarmare în valoare de 200 mlrd. USD, fiind prevăzută și achiziționarea unei generații noi de rachete și avioane ceea ce sugerează a anumită revigorare a forțelor armate ruse, „dacă acest fapt face din Rusia o putere revizionistă, rămâne un subiect de discuție”. Jumătate din toate alocările militare din lume sunt cheltuite de către SUA și percepută doar din acest context pretenția Rusiei de a fi o mare putere are o dinamică revizionistă. În prezent, armata rusă se află într-o stare deplorabilă: i-au fost reduse drastic fondurile, iar procesele de restructurare începute cu mai mulți ani în urmă nu s-au finalizat. Lipsa cronică a fondurilor a făcut ca doctrina militară care guvernează acest proces să se cristalizeze extrem de greu și cu o mare întârziere. Rusia dispune de un armament modernizat în domeniul strategic (complexe de rachete intercontinentale-Topol‘-M și Bulava-30), și două submarine nucleare, ceea ce însă nu-i conferă dreptul de a emite anumite pretenții de mare putere nucleară. În serviciul activ al aviației militare se află doar jumătate dintre avioane, iar nivelul de eficiență al marinei este unul destul de scăzut. Actualmente, Rusia nu mai este gigantul militar cu cei 5 mln. de oameni pe care îi avea URSS, chiar și forțele strategice (singurul pilon cu care Rusia mai poate să pretindă la statutul de mare putere) și 80% dintre rachete balistice intercontinentale mobile au depășit data de garanție. Pentru a se ridica la nivelul militar al USA, Rusia ar trebui să producă anual circa 30 de rachete în locul celor 7 care se produc astăzi. S-a stabilit prin Tratatul pentru Reducerea Armelor Strategice Ofensive (Strategic Offensive Reductions Treaty) din 2002 că până la 31 decembrie 2012 numărul de rachete nucleare atât ale Rusiei cât și ale SUA să scadă la 1700-2200. Conform estimărilor făcute de specialiștii în domeniu Rusia nu va fi capabilă să aibă în acel moment mai mult de 1000 de astfel de rachete. Prioritățile politicii militare ale Rusiei vizează, în primul rând, descurajarea strategică, urmărind să prevină atât războiul nuclear, cât și cel convențional. Pentru Rusia asigurarea securității militare prin orice mijloace și resurse este de o importanță fundamentală, ea având nevoie de o capacitate nucleară suficient de mare pentru a putea fi sigură că îi va pricinui oricărui agresor pierderi substanțiale. Rușii pot discuta de pe picior de egalitate cu partenerii lor de dialog doar la capitolul control asupra armelor nucleare acesta fiind de fapt și motivul pentru care în Doctrina Nucleară rusă de astăzi folosirea „tactică” a armamentului nuclear joacă un rol mult mai important decât în perioada Războiului Rece. În respectiva doctrină se stipulează că „Rusia își rezervă dreptul de a folosi armamentul nuclear ca răspuns la folosirea armamentului nuclear și a altor arme de distrugere în masă împotriva Rusiei și a aliaților săi‖. Inițierea de către Rusia a unui atac nuclear se poate face și „ca răspuns la o agresiune masivă cu arme convenționale, în situații critice pentru securitatea națională a Rusiei și a aliaților săi”, desigur toate acestea sunt în limitele Tratatului de Neproliferare și ale controlului exercitat concomitent de Agenția Internațională pentru Energie Atomică (Internațional Atomic Energy Agency).

Obiectivul-țintă al respectivului tratat consta în excluderea țărilor cu ambiții nucleare asigurând totodată fundamentul prentru negocierile bipolare vizând controlul asupra armamentului și al limitării armamentului strategic. Tratatul ABM (acord semnat în 1972 cu URSS) a fost de departe cel mai important acord între SUA și URSS, care stipula că ambele părți să renunțe la apărarea antirachetă și să păstreze doar un sistem operațional, lucru care ne face să ne gândim că pe la 1972, data semnării tratatului, atât rușii cât și americanii erau departe de a avea un sistem funcțional și eficient. După lansarea Inițiativei de Apărare Strategică (SDI) a președintelui Reagan americanii au luat-o inaintea rușilor, iar relativ recenta retragere a americanilor din sistemul ABM (care a indignat Rusia) și blocarea procesului de adoptare a Tratatului privind Interzicerea Generalizată a testelor Nucleare (Comprehensive Nuclear Test Ban Treaty) a făcut cu atât mai importantă menținerea prevedereilor Tratatului de Neproliferare. Rușii fiind perfect conștienți de deteriorarea rapidă a armamentului nuclear sunt, de asemenea, de acord să reducă în continuare numărul acestuia într-un context bilateral, „pentru a ajunge la nivelele minime necesare stabilității strategice”. Pentru strategii militari ruși stabilitatea strategică continuă să fie elementul de bază al gândirii militare, element pe care vor să îl păstreze din vechiul sistem bipolar, stabilitatea strategică reprezentând un echilibru în cadrul dialogului SUA și Rusia.

Cel mai puternic factor de putere al Rusiei îl reprezintă resursele naturale (petrolul și gazul, fiind atât „bogația națională‖, cât și instrumentul de intimidare, Vestul are nevoie de securitatea furnizării, Rusia de securitatea cererii). Strategia Gazpromului coincide întru totul cu strategia politicii externe a Rusiei, acesta fiind deținătorul celei mai mari părți a zăcămintelor de gaz natural și al tuturor gazoductelor care pleacă din Siberia spre Rusia europeană și mai departe în Europa Occidentală. Singura companie exportatoare de gaz natural din Rusia controlează și achiziționează conducte de petrol din Asia Centrală, compania-mamut bazându-se în primul rând pe controlul pe care îl deține asupra a trei zăcăminte de gaz natural: Nadym-Pur și peninsula Yamal din vestul Siberiei, și în măsura în care permite tehnologia, zăcământul Stockman. Ultimul constituie o provocare, nou descoperitul zăcământ aflându-se într-un mediu climatic dificil, căreia rușii nu îi vor face față decât cu ajutorul străin, venit în principal din Norvegia. Gazprom încearcă să limiteze drastic participarea unor companii străine pentru a-și păstra poziția de cel mai mare exportator de gaz natural către Europa și pentru ca mărind capitalizarea de piață să facă din Rusia cea mai mare putere energetică din lume.

Compusă atât din elemente sovietice cât și din elemente postsovietice strategia lui Putin mizează pe controlul resurselor energetice, a conductelor și a tehnologiei gazului natural lichefiat, urmărind astfel să formeze, în ciuda numeroaselor proteste, un fel de OPEC al gazului natural, intenționând să creeze astfel și o dependență a țărilor vestice de petrolul și gazul rusesc, precum și să asigure investițiile străine pentru modernizarea țării. E vorba de un nou tip de transimperialism, care se fundamentează pe controlul unei mari cantități de petrol și gaz natural pentru a determina mișcările de pe piața mondială, cât și disponibilitatea unor fonduri destul de mari pentru a crea un sistem global.

Dinamismul politicii externe ruse ține, în mare măsură, de gazul natural și petrol, acesta din urmă furnizat tot mai mult sub forma de gaz natural lichefiat. Cu energia drept parte componentă de bază strategia lui Putin a început treptat să prindă formă, plecând încă de la politicile energetice ale Uniunii Sovietice de după criza petrolieră din octombrie 1973 energia fiind ulterior folosită tot mai frecvent ca instrument de siguranță atât pentru Kremlin, cât și pentru întreaga națiune rusă.

Gazprom, cel mai important instrument al acestei strategii, are însă o bază internă mai slabă decât pare a fi: investițiile au fost reduse mai mult decât ar fi fost necesar, de fapt, la un nivel insuficient pentru ca în 2010 să mai poată păstra nivelul de extracție actual. Royal Dutch Shell, BP și alte companii străine au fost forțate să părăsească Siberia de Est, pentru ca Gazprom să poată avea un control deplin asupra zăcământului Sahalin II. Deși a câștigat controlul deplin în această zonă Gazprom nu are puterea necesară pentru a putea înlocui tehnologia importată de către companiile occidentale în contrapartidă pentru energie. Conductele care se află în afara graniței Rusiei s-au aflat și acestea în atenția elitei de la Moscova: oleoductul dintre Baku și Ceyhan, susținut de SUA, a fost construit urmând aceeași logică, în așa fel încât să ocolească Caucazul de Nord către Novorosiisk la Marea Neagră.

Gazprom, în anii 2005-2006, sub presiunea Moscovei, a dat o replică Revoluției Portocalii din Ucraina, când le-a arătat ucrainenilor ce i-ar putea aștepta: Rusia s-a asigurat că gazul natural mai ieftin din Uzbekistan și Kazahstan va ajunge în Ucraina prin conductele rusești– făcând astfel că proiectul Nabucco al UE, care ar trece prin Marea Neagră, să fie aproape inutil, făcând în același timp, o mutare strategică în sensul câștigării controlului asupra politicilor energetice ale Asiei Centrale, pe termen lung.

Problematica securității energetice a devenit una dintre cele mai importante în relațiile ruso-americane, mai ales după evenimentele din 11 sept. 2001, americanii sperând la un dialog productiv și un parteneriat energetic de lungă durată. Speranțele lor s-au risipit destul de repede pentru că Rusia și SUA aveau concepții diferite despre esența problemei și oportunitățile apărute. Americanii mizau pe faptul că urmare a parteneriatului energetic companiile americane vor beneficia de o participare amplă pe piața rusă și că vor deveni deținători de mare calibru ai acțiunilor companiilor ruse (unii chiar credeau că vor putea controla piața rusă), pe când rușii nu voiau decât să iasă pe piața americană cu produsele lor petroliere și să se poată menține acolo. Mulți dintre americani contau pe faptul că companiile energetice private din Rusia vor deveni jucători politici importanți pe scena internă rusă. În acest caz, orientarea acestor companii private spre piața de capital occidentală ar fi devenit un factor catalizator al modernizării capitaliste a Rusiei, al intrării acesteia în sistemul global în frunte cu SUA.

Printre oficialitățile de la Moscova persista convingerea că o autonomie totală a industriei energetice ruse ar fi și anormală și de nepermis. Iată de ce Gazprom a rămas în continuare unica și cea mai mare companie de profil din Rusia.588 Gazprom și-a întărit controlul asupra pieței de gaz natural european, la sfârșitul lunii noiembrie 2007, prin semnarea unui acord cu ENI (grupul energetic italian) acordul vizând crearea unei companii comune care urmează să construiască conducta South Stream, un proiect subacvatic care să lege Rusia de țările din Europa de Sud, trecând pe sub Marea Neagră și prin Bulgaria. Conducta va fi un megaproiect de 900 de km. Oficialitățile ruse laudă securitatea energetică sporită de care se va bucura Europa de Sud datorită noilor posibilități de a accede la carburant, adevărul este însă cu totul altul: Gazprom le face pe marile companii energetice europene prizoniere prin contracte semnate pe termen lung.

Elita moscovită nu are nicidecum drept obiectiv refacerea la altă scară a defunctei Uniuni Sovietice, ceea ce-și dorește este doar controlul deplin al resurselor naturale din Asia Centrală și al pieței consumatorilor din aval (rețele de distribuție de produse petroliere ca motorină, benzină, sisteme de încălzire: păcură, gaz natural, produse petrochimice pentru rafinării). Este destul de limpede că strategia Rusiei este una la vedere: ea vrea să controleze conductele. A fost perfectat proiectul South Stream (cu Turcia și Italia) , iar ulterior a fost semnat un alt acord de livrare de combustibil, de data aceasta cu Turkmenistanul, Uzbekistanul și Kazahstanul, toate aceste țări fiind posesoare de imense cantități de gaz natural, pe care ar fi vrut, dacă ar fi posibil, să-l livreze contra cost Chinei sau Iranului.

UE în continuare dorește independența energetică pe când Gazprom face tot posibilul să nu permită acest lucru. Experții Gazprom-ului sunt de părere că proiectul european al conductei Nabucco este unul nerealizabil fiindcă nu există o strategie serioasă și sustenabilă a Europei. Compania-monopol a semnat o serie de contracte cu firma austriacă OMV, cu Italia, Bulgaria și Turcia, a încheiat o afacere cu monopolul sârbesc al petrolului și al gazului natural, anihilând astfel lacunele din sistemul de livrare care exista între Balcani, Marea Adriatică și Italia. La rândul său, UE, s-a implicat și ea în jocul politic: a renunțat la unele dintre condițiile mai rigide de aderare a Belgradului, dorind să protejeze astfel independența precară a enclavei Kosovo; problema acestei provincii și amenințarea pe care o implică au oferit Rusiei un cuvânt de spus în ceea ce privește viitorul energetic al Europei de Sud-Est. „Acolo unde Uniunea Sovietică a fost reticentă să calce, Gazprom nu mai are o reținere, acesta devenind un instrument al politicii externe ruse la nivel global.” Dacă se va păstra ritmul actual de producție al companiei Gazprom, chiar dacă rezervele gazului ajung pentru următorii 180 de ani, fără investiții majore în gazoducte și stații de pompare, explorarea de noi zăcăminte și posibilitățile de extracție vor crea probleme majore în viitor. Europa este din ce în ce mai dependentă de produsele petroliere din Rusia, aceasta asigurându-i între 40 și 50 % din totalul necesar de gaze. Acest lucru se întâmplă și din cauză că europenii nu pot să ajungă la un consens asupra unor atrategii energetice convenabile tuturor membrilor. În fond, bunăstarea Rusiei depinde în continuare de prețurile mari la gaze și petrol și de cantitățile mari de produse livrate Occidentului. Pe de altă parte, și China consumă cantități tot mai mari de petrol și gaz natural exportat din Rusia, lucru care întărește poziția-cheie a Rusiei, toate eforturile investite în Carta Europeană a Energiei de-a lungul timpului rămânând la nivel de decalarații politice sau document care se constituie doar un plan de dezvoltare strategică. Ecuația rămâne în continuare în favoarea rușilor pentru că deocamdată nu există un factor decisiv care să ducă la implementarea concretă a unui plan realist și atât de necesar.

În conformitate cu obiectivele Cartei Europene a Energiei Rusia trebuia să fie inclusă într-un echilibru al puterilor economice – resursele naturale ale Rusiei contra tehnologiilor occidentale – dar acesta nu mai este un subiect de actualitate. Moscova își dorește un fel de OPEC al gazului natural, împreună cu Algeria și Iranul, eventual și cu Qatarul. Toate aceste state dețin împreună nu mai puțin de 60% din toate rezervele de gaz ale planetei. A fost deja semnat și un memorandum de înțelegere cu Algeria în vederea cooperării în domeniul producției de gaz natural. Nivelul înalt al prețurilor petrolului și al gazului natural, cât și exercitarea în continuare a controlului asupra aparatului de stat exercitat de Putin vor determina și pe viitor stabilitatea internă fragilă a Rusiei.

Rusia este în continuare tot atât de dependentă de investițiile occidentale pe cât de dependentă este Europa de produsele petroliere ale Rusiei

6.3. Reminiscențe istorice: România-Rusia apropieri și despărțiri

„(…) aceia care doresc reînvierea unui popor trebuie să se îngrijească a sparge mai întâi întunericul, care-l ține înfășurat sub vălul său mortuar, și să-l lumineze prin învățătură și educațiune”

(P.Vulcan)

In general, românii au o animozitate evidentă față de Rusia mai cu seamă în ultimele două secole, când ipostaza “muscalilor de-a călare” strabătând Europa a reușit sa domine celelalte ipostaze mult mai umane.

Dacă până secolul XVIII inamicul principal al poporului român era considerat Imperiul Otoman, în secolul următor acesta a devenit Uniunea Sovietică și expansiunea influenței sale.

Astăzi dacă oprim pe stradă un român și îl întrebăm care state sunt rivalele României, care popoare sunt împotriva românilor, vom constata că cei mai mulți dintre aceștia vor spune că Rusia. Nu știm care ar fi eventualul argument pentru alegerea unui astfel de răspuns, însă în opinia noastră asemenea răspuns însă neavând vreun sondaj realizat în acest sens, însă pe bază unei imagini „reciproce” suntem convinși că afirmația are sens.

Deși nu mai suntem în niciun fel de război, nici măcar unul rece, această teamă a poporului român se trage din mentalul colectiv, din „vechi strămoși”.

Până ce Rusia să-și exprime tendințele acaparatoare, iar principatele dunărene să devină „elementul străin” ce îngreuna expansiunea ei spre Constantinopol, au existat doi dușmani tradiționali ai românilor: turcii (însoțiți mai mereu de avangarda lor, tătarii) și leșii (îndeosebi în Moldova).

Ca o psihoză generată de sângeroasele înfruntări armate, de incursiunile de pradă, de modalitățile de pedepsire sau mazilire a domnitorilor, din relațiile cu turcii s-au fixat în mentalul colectiv sintagme „războinice” de genul: „parcă-au trecut turcii” sau „parcă-l mână turcii din urmă”.

În ce-i privește pe leși, aceștia au fost percepuți ca intriganți incurabili (și lor le-a surâs odinioară ideea anexării Bogdaniei negre), având firi deosebit de infatuate.

În ambele cazuri însă, în percepția societății noastre nu a fost niciodată vorba de turcofobie sau leahofobie.

Așadar, și fără a face vreo cercetare aprofundată nu este greu de descifrat faptul că legăturile și relațiile anterioare româno-ruse(sovietice), puse uneori sub semnul apartenenței politico-ideologice sau a emoțiilor, în mentalul românesc nu s-au aflat decât în una dintre cele două extreme:

Respingere totală sau

Obediență absolută

În acest context rămâne de clarificat răspunsul la următoarea întrebare: Care sunt cauzele unei astfel de reprezentari în mentalul colectiv românesc?

În căutarea răspunsului, pentru o înțelegere adecvată care să conducă către formarea unor percepții cât mai obiective despre Rusia și poporul rus, propunem mai întâi un excurs asupra istoriei punctând principalele contacte româno-ruse (sovietice, țariste).

Despărțiți la început de mari spații geografice, românii și rușii s-au apropiat destul de târziu, relațiile dintre ei luând forme deosebite.

Inițial suntem tentați să începem cu anul 1711, considerat de către cei mai mulți a fi pentru prima dată în istorie când o armată a Rusiei țariste pătrundea pe teritoriul românesc în Moldova condusă de Dimitrie Cantemir. Însă, până ce acesta să se bucure de marea trecere pe lângă curtea imperială, mai mulți domni români au avut relații cu țarii.

Mergând așadar pe firul istoriei, primul domnitor român care are o legătură cu un principe slav din Rusia este Stefan cel Mare, prin căsătoria sa la 1463 cu Pricipesa Evdochia de Kiev, sora sau fiica lui Simion Olelcovici.

O altă legătură este cea dintre Ștefan cel Mare și Ivan al III-lea Vasilievici, unul dintre cei mai însemnați țari ai Moscovei. Ștefan dădu în căsătorie pe fiica sa, Elena (Olena) lui Ivan cel tânăr fiul lui Ivan al III-lea în anul 1483. Nu încape îndoială că această căsătorie avea un scop politic. Ștefan cel Mare își dădea bine seama de calitățile și puterea mereu crescândă a lui Ivan al III-lea: „Ivan e un om extraordinar; stă liniștit acasă și învinge pe dușmani, iar eu, continuu călare nu pot să-mi apăr țara”.

În felul acesta între Ștefan cel Mare și Ivan al III-lea se formează o alianță (prin cuscrire), alianță de care avea nevoie chiar și Ivan din cauza războiului cu Lituania izbugnit în 1482.

În 1532, Petru-Rareș, domnul Moldovei în urma înfrângerii sale la Obertin, în înțelegerea cu Polonia și compromis în ochii turcilor, încearcă să capete sprijin de la Vasile Ivanovici, țarul Moscovei: „Și cronicele rusești recunosc și amintesc pe larg legăturile Moldovei din partea lui Petru Rareș cu țarul de la Moscova.Vasile și apoi cu epitropii lui Ivan. «Letopisețul țarului Vasile» menționează în 17 Mai 1532 trimiterea solului țarului, Ivașco Elizarov prin Crimeea în Moldova; iar la 7 Noiembrie același an, întoarcerea lui împreună cu solul moldovean, Iușca. Acesta aduce o scrisoare a lui Petru Rareș care cerea «ca merele împărat al Moscovei să-l miluiască și să-l apere împotriva regelui polon și marelui cneaz litvan»…”

Altă încercare în relațiile cu Moscova o face Mihai Viteazul, în 1600. Cuprins de avânt războinic, încurajat de cucerirea Transilvaniei, Mihai își pune în gând să cucerească și Moldova. Fiindcă Ieremia Movilă domnul Moldovei era susținut de Polonia, acesta concepe planul de a cuceri și împărți Polonia deja slăbită prin numeroase lupte și dezbinări intene. Astfel apelează pentru a-și duce planul la bun sfîrșit la țarul Moscovei, Boris Godunov, cu care era priten mai vechi. Ambii concep un plan, care însă nu poate fi dus la bun sfârșit.

Tot astfel, în aceeași succesiune, sunt cunoscute și bunele relații dintre Vasile Lupu, domnul Moldovei și țarul Mihail Romanov: „Poarta, știind pe Vasile Lupu, Domnul Moldovei în bune relațiuni cu Țarul Mihail Romanof, îl invită să intervie la acesta spre a nu da ajutor Cazacilor. Vasile Lupu trimite două ambasade la Moscova: în cea de a doua convinge pe Țar a părăsi cetatea Azof, ce-i fusese oferită de Cazaci, sub pretest, că în cas contrar, Turcii ar măcelări pe creștini, și nu ar fi cu cale pentru o cetate, Țarul protector al creștinilorsă expue pe drept credincioși la un astfel de pericol. Mihail Romanof ascultă pe Vasile Lupu și evacuiază Azoful, ce cade în mâna Turcilor, comițând astfel o greșealăa cărei reparare mai târziu va costa-o mult pe Rusia”.

Chiar și cu țarul Alexe Mihailovici, tatăl lui Petru cel Mare, se face o încercare relațională între Țările Române și Curtea moscovită. Relațiile dintre ruși și turci nu erau bune iar Alexe Mihailovici era bucuros să găsească aliați contra turcilor. Astfel, în 1672 fiind război între turci și polonio, domnii români Ștefan Petriceicu al Moldovei și Grigore Ghica „trădează pe turci în folosul Poloniei și cer în 1674 protecția și sprijinul lui Alexe”. Țarul este gată să trimită oști în Muntenia și Moldova pentru apărarea lor și cgiar să îi ajute cu bani, însă grabnica maziliere a acestora, făcu să nu se ajungă la niciun rezultat.

O altă legătură între ruși și români, nereușită însă, a fost în vremea lui Șerban Cantacuzino. Acesta trimite în 1688 o solie la Moscova, cerând sprijinul și protecția Rusiei. „Deși lucrurile erau tulburi în Rusia, căci Petru (n.n.- Petru cel Mare) încă foarte tânăr, domnia împreună cu fratele său Ivan al IV-lea, sub quasi-tutela surorei lor Sofia, ambii Țari primiră cu bucurie propunerile Domnului muntean și-i făgăduiră ajutor, îndemnând pe Români să se țină tari și nestrămutați, să nu se anexeze ori să se supună altor state”. Moartea lui Șerban Cantacuzino, în 1689, chiar anul în care Petru cel Mare rămâne singur împărat, împiedică însă încheierea acestei alianțe.

Sub domnia lui Antioh Cantemir se pare că a trecut prin Iași diplomatul rus Procopie Voznițin.. Mai târziu, Nicolae Iorga amintește „pe Ceredaev, apoi pe Dimiri Golițîn care a asistat la botezul fiului lui Constantin Gheorghe-Duca”.

Pe același palier al relațiilor ruso-române, este necesar să amintim și faptul că Țările românești a fost cândva „adăpostul” multor oameni din Rusia, pe care nidiodată nu i-a dat dușmanilor săi. Deși relația a fost de reciprocitate se pare că aceste lucruri le-au uitat și alții, le-am uitat și noi.

Astfel,

În 1386 Vasile, fiul Marelui cneaz Dimitrie Donskoi al Moscovei fuge din captivitatea tătarilor și se adăpostește în „marea Valahie” la Petru voievod (Moldova). Informația este prezentată și de N. Iorga în cele câteva note găsite printre „vechile expuneri ale istoriei rusești”: „Vasile, fiul născut la 1 Ianuar 1372, al Marelui Cneaz de Moscova supus al Tătarilor, Dimitrie Donscoi, – acela care a câștigat mult lăudata bătălie de la Culicovo, la 1380 contra Hanului Mamai, – se afla ca ostatec la Hoardă. Profitând de lupte interne ale Tătarilor, el scăpă de acolo și se adăposti dincolo de pustiuri, «în Moldova unde stătu o bucată de vreme lângă principele sau voievodul Petru fără a se face cuboscut cine este»…”

Al doilea fugar despre care amintește Iorga în aceeași lucrare („Oaspeți ruși în Moldova și oaspeți moldoveni în Moscova”) este Mihail (cunoscut în literatură cu numele întreg de Michael Žygimantaitis), fiul lui Sigismund Kęstutaitis, cneazul litvan omorât de boierii lui. După moartea tatălui și venirea lui Cazimir al IV-lea ca Duce al Lituaniei, Mihail fu deposedat de avere și izgonit din țară. După o lungă pribegie acesta fu adăpostit în Moldova de către Petru Aron."Când regele Poloniei îl reclamă odată cu cererea omagiului pentru Modova în 1448, Petru care nu voia nici el să vie la Camenița, temându-se să nu fie închis, răspunse prin boierii Mihail și Neagoe că «pe ducele Mihail nu poate de loc nici nu vrea sățl înfățiseze regelui Casimir căci ar cădea în mare necinste dacă ar da regelui pe un prinț nevinovat și cerând mila și dreptatea regelui, care a venit la el cu încredere ca la un prieten» deși e gata să nu-l mai ție pentru a evita supărarea; el stăruia deci să-i facă pace cu acesta, neputându-l apăra contra unui așa de puternic vecin”.

Iată așadar, că relații de cooperare, ca elemente ale unei bune vecinătăți ale unor stări normale de lucruri, uneori și în avantajul domnilor români, au existat cu Curtea de la Moscova chiar dacă acestea au fost mai mult sporadice.

Cu toate acestea, a existat întotdeauna, ceva inexplicabil, greu de prins în caracterul rusesc, în politica statală a rușilor, ceva care îndeamna la circumspecție. Să ne amintim că Ștefan cel Mare și-a sfătuit urmașii (începând cu fiul său, Bogdan-vodă, sau Bogdan cel Orb și Grozav – așa cum îl denumește Grigore Ureche în Letopișețul său), ca în cazul în care ar fi absolut necesar ca Moldova să fie „închinată”, aceștia să nu se supună aliaților răsăriteni ci dușmanilor turci, opțiunea ciudată dacă ne gândim la tratatul de alianță moldo-rus, la înrudirea prin căsătorie dintre cele două curți sau și mai motivat apartenența comună la aceeași religie. Astfel, „cînd au murit Ștefan-vodă cel Bun, au lăsat cuvînt fiului său, lui Bogdan-vodă, să închine țara la turci, iar nu la alte niamuri, căci niamul turcilor sunt mai înțălepți și mai puternici, că el nu o va putea ținea țara cu sabiia, ca dânsul” .

Nu știm care ar fi motivația unei astfel de alegeri, însă în mod sigur îndemnul adresat de Ștefan fiului său, este rodul unei minuțioase analize a situației politice de la acea vreme. „Este rodul unei consilieri cu vlădicii și toți sfetnicii săi, boierii cei mari și alți toți cîți s-au prilejitu”, cum scrie Grigore Ureche.

O explicație ar putea fi o teamă față de poporul rus: „Rusia, rușii produc teamă românilor din pricina unei nemăsuri, unui exces, resimțit deopotrivă în imensitatea spațiului rusesc, ca și în modul extrem în care concep existența, a radicalității devastatoare a soluțiilor imaginate de ei”.

O altă explicație ar fi o teamă față de soldatul rus, deși în acest caz percepția este afectată de elementul subiectiv: în orice ostaș subiectul percepător vede înainte de toate dușmanul, cotropitorul, indiferent că este vorba de rus, turc sau german.

Astfel, trecutul românesc a cunoscut și „pe neamțul cu coadă” dar și soldatul sovietic disciplinat și deschis la inimă (dar mereu cu „mandolina” în brațe): „În România celui de al doilea război mondial, soldatul german a circulat ca aliat – (…) Sosit ca eliberator, soldatul sovietic respecta ordinul primit câtă vreme n-avea încotro și până nu se îmbăta. Iar ca să nu se îmbete, nimeni nu-l putea împiedica. În căutare de alcooluri tari nu cunoștea odihna, îi plăceau ceasurile de mână, care încă nu se fabricau în uriașa sa patrie. Descărca cu ușurință arma din dotare – un obicei rămas de pe front -, ucidea cu profesionismul supraviețuitorului. (Asemenea situații a lăsat în memoria colectivă românească amintiri dintre cele mai amare).

Domnia lui Petru cel Mare marchează o altă serie de legături între ruși și români, relații care devin efective provocate fiind de anumite împrejurări:

Astfel:

Anul 1709. În Țara Românească, Constantin Brâncoveanu, dându-se prieten și al rușilor și al turcilor, printr-o politică neloială reușește să-i trădeze și pe unii și pe alții. Propunerile de alianță cu Rusia se pare că au venit și de această dată, ca în majoritatea cazurilor tot de la Domnul român: „Căutând să facă dublu joc și față de Ruși, cum făcuse cu Austriecii și Turcii, trimite la Petru cel Mare, după bătălia de la Pultava, o deputațiune care să felicite pe Țar pentru izbânzile lui și să-l roage a face pace su Suedezii, spre a se întoarce împotriva Turcilor, asigurându-l că Țările Române sunt gata să ia armele contra păgânilor. Petru mulțumește lui Brâncovenu pentru felicitări, îi trimite mai multe daruri și potretul său împodobit cu petre scumpe și-l asigură că după ce va încheia pacea cu Regele Suediei, va găsi motiv de a se ridica împotriva Turcilor, «chiar dacă n’ar fi altele decât acela de a mântui de jugul lor provinciile care sunt de religia lui»”.

În Moldova, o propunere pentru formarea unei alianțe cu Rusia vine din partea lui Mihail Racoviță. Acesta, simțindu-și domnia periclitată se înțelege cu țarul Petru cel Mare, să părăsească pentru moment tronul, să se ducă în Rusia apoi să se reîntoarcă cu ajutor rusesc, și să-și întemeieze „o domnie durabilă”. Se întămplă însă ca planul acestuia „de uneltire” cu Petru cel Mare să fie scos la iveală de Carol al XII și Brăncoveanu; Astfel, Mihail Racoviță a fost prins, dus la Constantinopol și închis.

Anul 1711. Puțin timp după venirea sa pe tronul Moldovei, Dimitrie Cantemir trece de partea rușilor: „Războiul ruso-turc se apropia. Poarta avea nevoie, mai vârtos în Moldova, așa de apropiată de ruși de un domn cu desăvârșire devotat. Dânsa credea că nu poate face o alegere mai nimerită decât în persoana lui Dimitrie Cantemir, care trăise foarte mult în Constantinopol, unde își făcuse o cultură aleasă și unde se bucura de foarte multă trecere. Cantemir mai primise și misiunea secretă de a prinde pe Brâncovenu, făgăduindu-se pentru aceasta domnia neschimbată a Munteniei, iar în Moldova să fie pus domn o persoană agreată de Cantemir”.

Scriitori sunt împărțiți asupra faptului cine ar fi făcut primul pas:

– J. Louis Carra spune că Petru ar fi trimis la Cantemir pe un doctor grec Policala „să-i propue alianța cu condiții prea avantajoase”;

– Neculai Muste spune că, „Cantemir a trimis pe un boier credincios al său, Ștefan Luculenco Vistiernicul la Împăratul Moscului cu cărți de la sine și de la țară”;

– Nicolaie Costin spune că, „Cantemir a trimis pe Procopie Căpitanul să propuie alianță lui Petru, asigurându-l că dacă îi va da bani, va ridica 20.000 Moldoveni călărime”.

– Ion Neculce spune că a trimis pe Luca Visternicul care a și încheiat tratatul cu Petru cel Mare. De altfel, chiar însuși Cantemir spune că a trimis un sol credincios la țar spre a-și oferi serviciile”.

Așadar, este mult mai probabil ca propunerea către țarul Rusiei să fi venit de la Dimitrie Cantemir. Petru cel Mare nu putea cunoaște sentimentele intime ale lui Cantemir. El îl știa devotat turcilor, trimis în Moldova ca fiind omul lor de încredere și nu puteam risca o astfel de propunere.

În ceea ce privește modul de acțiune al domnului Cantemir este incomparabil modul de alipire al acestuia de ruși, comparativ cu încercările lui Brâncoveanu și Mihail Racoviță.

Pe când Brâncoveanu era nesincer și făcea o politică „cu două fețe”, crezând că așa își va menaja cel mai bine interesele, pe când Mihail Racoviță căuta „să treacă la ruși”, numai din motive personale, fără niciun gând la țara lui, Cantemir trece în mod demn și cavaleresc, încheind un tratat de alianță – Tratatul de la Luțk -, în care se stipulau toate condițiile ce priveau Moldova. (conținutul integral al tratatului în anexa. nr..)

Semnarea acestui tratat, în special primele 3 articole (din cele 17) ale acestuia care făceau referire la viitoarele relații dintre Moldova și Rusia, au generat multe controverse și păreri împărțite. Astfel:

– A.D. Xenopol vorbește despre “trădarea lui Cantemir”: „Sub turci oricât de rău stătea țara, tot nu fusese prefăcută în pașalâc turcesc”.Și asta în condițiile în care „politica turcească umblă să ne stoarcă numai cât averea, aceea rusească avea o țintă mai adâncă, aceea de a stoarce chiar măduva poporului nostru, de a stinge în el orice spirit de lucrare neatârnată și de dezvoltare națională, într-un cuvânt a ne face ruși.”

– Contrazicând opiniile potrivit cărora Cantemir ar fi pus la cale „un plan îndelung premeditat”, de a dobândi independența Principatului său față de Imperiul otoman, istoricul român Ștefan Lemny, consideră că acesta a făcut „un joc dublu” în momentul când a trebuit să „depășească tradiționala duplicitate a predecesorilor săi și să aleagă răspicat tabăra în care se poziționează”.

– Istoricul Radu Rosetti vorbește despre „prost-inspiratul” Dimitrie Cantemir care îl primește cu onoruri, la Iași, pe Petru cel Mare. „«Seculara prietenie» dintre ruși și moldoveni e întreținută asiduu de însuși Petre cel Mare, care dă, la Iași, banchete peste banchete, stropite din belșug cu șampanie și vinuri dulci franțuzești, așezîndu-l totdeauna, în semn de prietenie, pe Cantemir în fruntea mesei! Treziți din aburii beției, boierii moldoveni descopereau cu uimire că «prietenii» ruși își însușiseră, între timp, hainele, podoabele, obiectele din casă și altele din averea lor. Neobișnuiți cu așa ceva, boierii noștri își imaginau că rușii le luaseră doar ca «amintire nepieritoare» a frăției ruso-moldovene, ca suvenir turistic!”

– Prof. Radu Cernescu consideră acțiunea lui Cantemir ca „favoare” adusă ortodoxismului: „Imperiul Otoman pregătea încă din 1690 o colonizare masivă cu turci a Moldovei și islamizarea acesteia după modelul musulmanizării Bosniei și a Albaniei. Era un atac la adresa credinței ortodoxe și Rusia ortodoxă nu putea accepta așa ceva. Ca atare, a intervenit încheind tratat de alianță cu Moldova. Dacă nu ar fi făcut-o probabil azi în România religia oficială a românilor ar fi fost islamismul, țara noastră ar fi fost plină de moschei, iar copiii noștri s-ar fi rugat la Allah așa cum fac copiii azi în Bosnia și Albania.”

Iată, că părerile istoricilor sunt împărțite. O parte au privit cu neîncredere și scepticism negocierile încheiate în „atâta grabă” și acceptate de marea putere răsăriteană. Unii, chiar acuză „naivitatea politică” a lui Cantemir, acuzându-l ca fiiind trădător sau „prost inspirat”; alții dimpotrivă consideră Tratatul de la Luțk un „model de prudență și abilitate diplomatică, prin care Dimitrie Cantemir a urmărit obținerea independenței și intregritatea teritorială a Moldovei, bazându-se pe cea mai mare putere creștină din răsăritul Europei”.

În ceea ce privește momentul venirii țarului Petru în Moldova și asocierea acestuia cu bucuria poporului că „s’au unit cu Muscalii”, sunt momente descrise de majoritatea cronicarilor vremii:

– Cronicarul Miron Costin: „bine ai fîcut Măria ta de te ai închinat, că noi ne temeam că te-i duce la Turci; și avem de gând că de te-om vedea că mergi la Turci, să te părăsim și să ne ducem să ne închinăm la Muscali.”

– Cronicarul Ion Neculce:„Iar căimăcamii îmreună cu alți boieri și orășăni bîtrâni mai de cinste și cu Gedeon mitropolitul și cu tot clirosul bisericei i-au eșit cu toții înainte afară din Iași frumos tâmpinându’l, l’au primit cu toată inima și I s’au închinat cu mare bucurie ca unui împărat creștin, dând laudă lui Dumnezeu că doară îi va cerceta cu mila sa și-i va scoate de sub jugul robiei Turcilor.”

– Cronicarul Neculai Mustea: “Frumos lucru și cu minuni era tuturor a privi atunci împărat creștin aice la noi; și fără de nici o mândrie grăia cu toți.mers-au ăntîi la mitropolie de au văzut biserica și casele și ai șăzut cât-va de au vorbit cu mitropolitul chir Gedeon ce era pe acele vremi; apoi au mers pe la toate bisericile și trăgeau clopotele pe la toate mănăstirile; și mergând el prin târg, eșia norodu’l privia mulțîmind lui Dumnezeu cu multă bucurie că le-au trimis împărat creștin, nădăjduind că vor eșide sub jugul păgânilor.”.

Chiar dacă această bucurie este pusă pe seama speranței că solidaritatea ortodoxă va ajuta la eliberarea de trauma „păgânilor osmanlîi”, entuziasmul poporului a fost vizibil și în felul în care moldovenii au răspuns chemării la oaste lansate de Cantemir: „atunce toți se făcuse oșteni, slugile lăsau pre boieri, argații lăsau pre stăpâni, și altă prostime mulți au mers de au luat bani și s-au scris la steaguri, mai mulți fără de arme, că nu aveau de unde”.

Judecată și calificată în cele mai diverse chipuri, acțiunea lui Dimitrie Cantemir trebuie cercetată sine ira studio avându-se în vedere starea de spirit și condițiile geopolitice ale perioadei. În atare condiții întrebarea care se pune și care a generat, de altfel, o serie de controverse este următoarea: Care au fost motivele reale care au împins pe Domnul Moldovei către această alianță?

Neculce și Cronica anonimă a Moldovei pretind că Brâncoveanu, care nu era prieten cu Cantemir, începuse să-l sape la Poartă, și că acesta temându-se de mazilire, s-a dat de partea rușilor.

Cantemir spune că deși Poarta îi făgăduise domnia pe viață scutindu-l de tribut și de orice altă dare, abia ajuns în Moldova, Marele Vizir îi cere „peșcheșul pentru Sultan și pentru el, zaharea pentru armată, poduri, locuințe pe timpul ernei pentru Cazaci și Suedezi, și ajutor armat în primăvară pentru răsboiul contra Rușilor”. Aceste toate, desgustându-l și făcându-l să piardă încrederea în turci, l-au îndemnat să treacă de partea rușilor.

Părerea lui Neculce e puțin verosimilă. Cantemir era omul de încredere al turcilor. Neculce însuși spune că de atâta încredere se bucura, încât Vizirul îl lăuda Pașei din Tighina spunându-i că serviciile lui Cantemir sunt chiar mai bune decât ale lui: „atîta credință avea Dumitrașcu-Vodă la Poartă, că apoi Pașa de la Tighina tot la Dumitrașcu-Vodă trimitea de lua vești de scria la Poartă” Așadar, e puțin admisibil ca Brâncoveanu, să fi putu să îi inspire lui Cantemir atîta temere încît acesta să ia o asemenea hotărâre.

Altele erau motivele, mult mai puternice: „Turcii n-au respectat Tratatul încheiat de predecesorul nostru Bogdan, prin care țara se obliga a plăti Sultanului numai 4000 de glabeni, 40 de cai și 24 de șoimi pe an, și au introdus în Țara Moldovei ntot felul de asupriri dărâmând sau ocupând cetățile ei, învoind Tătarilor a o prăda, luând în robie pe fii și pe soțiile noastre, spre a-și face râs de ele, sprind pe fiece zi tributul până la așa grad încât a devenit cu neputință de răspuns, noi ne-am unit cu Împăratul milostiv și credincios al Rusiei Petru Alexievici, care a ridicat arma spre a mântui pe creștini din jugul robiei mahomedane …”

Nu trebuie să se uite apoi că Dimitrie Cantemir găsise în Moldova un puternic curent în favoarea rușilor, cum era și în Muntenia, dealtfel. La început mulți boieri socotindu-l pe Cantemir devotat turcilor, nu-l agreau „și nu încetau a-l pâră rușilor pe acest motiv”. În sprijinul acestor afirmații este Letopișețul lui Ion Neculce, omul de încredere al lui Cantemir „erau toți creștinii bucuroși Moscalilor, nu numai eu, că scriau alții mai ’nainte vreme de chemau pe Moscali, mai ’nainte decît Dumitrașcu-Vodă”.

Indiferent de divergențele de opinii care ar putea să mai apară ulterior, în contextul tezei noastre, pentru o ilustrare cât mai corectă și mai aproape de realiate, pentru a putea iniția crearea unor reprezentări și imagini obiective a relației anterioare dintre imperiul rus (țarist) și poporul român, ar trebui să ne axăm, ca și bază de studiu și documentare, doar pe izvoarele vremii, adică, pe cronicile de epocă (muntene și moldovene) – care prin ochii autorilor de la acea vreme (cronicarii: Ion Neculce, Costantin Brâncoveanu, Nicolae Costin, Dimitri Cantemir) sunt în măsură să ne ofere informații și reprezentări proprii despre poporul țarist(rus).

Astfel, analiza, într-o concepție unitară și logică, a acestor mărturii, evidențiate în paginile cronicilor, ne indică clar faptul că în secolul XVII-XVIII Țările Române, Moldova în special, erau străbătute de un puternic val de exaltare ortodoxă care împingea inevitabil către o politică și o atitudine pro-rusă.

Mai ales acum, la mai bine de trei secole distanță de la primul contact al românilor cu Imperiul rus (țarist) materializat prin negocierile de la Luțk, numărul relativ mare de informații survenite din diverse surse, impune o largă și atentă acțiune de documentare și corelare a informațiilor.

În condițiile actuale deși există o multitudine de surse ce conțin informații bine argumentate, pe deplin credibile, totuți de cele mai multe ori ele sunt contradictorii și conțin o mare doză de subiectivism. Acest fapt ne conduce cu gândul la o eventuală manipulare care ar face posibilă alimentarea tinerei generații cu o serie de nedumeriri despre cele întâmplate atunci.

E foarte de mirat cum unii oameni cu știință, au criticat chiar și acest tratat, văzând în el dorința de acaparare a Rusiei. În lipsa unor dovezi contrare ori a unor tendințe ascunse ce ar apărea undeva în el, aceștia se sprijină pe conjuncturi și spun că Rusia căuta să reglementeze starea Țărilor Române, ca să le poată pe urmă mai bine subjuga. Dar judecata și condamnarea istorică nu se poate face pe baza unor intenții atribuite. Dacă Petru cel Mare af fi făcut acest tratat cu intenția de cotropire, n-avea niciun interes să reglementeze starea țărilor noastre. Fiind învingător, și ținând cont de stare lor de decadență, el le-ar fi putut cotropi cu cea mai mare ușurință, fără a avea nevoie de vreo reglementare. La fel de bine, fiind învins, cu toată reglementarea făcută, nu le-ar mai fi putut cotropi din însăși cauza învingerii. Deci o reglementare pentru aceste scopuri era inutilă și într-un caz și în celălal, lucru care de altfel nu putea să scape lui Petru cel Mare ca să comrpomită gratuit rușii în ochii românilor. Tot așa de lesne de priceput îi era lui Petru și faptul că o reglementare a Țărilor Române, ar fi îndreptat stare lor, nu tocmai bună, ar fi ridicat simțul politic al societății și ar fi făcut pe conducătorii români mai patrioți și mai vigilenți.

Chiar și Nicolae Iorga, marele nostru istoric consideră că Petru cel Mare nu se gândea la cucerirea ținuturilor noastre. „Căci ceea ce-i stătea lui mai mult la inimă, era o altă cucerire nu din teritoriile locuite de frații săi ortodoxi și slavi de la Dunăre și din Peninsula balcanică: și cucerirea trecutului moscovit însuși în cee ce el avea de autocratic și mongol occidentalizarea într-o formă germanică a provinciilor disparate care formau imperiul său”.

În același context, s-a mai spus că înființarea unei armate de zece mii de oameni, întreținută de visteria împărătească ar fi o dovadă a scopurilor de rusificare a lui Petru cel Mare. Că ea ar fi putut fi comandată de ofițeri ruși, și astfel Rusia și-ar fi putut forma un început de putere militară în Moldova. Dar admițând chiar că armata moldovenească ar fi primit instructori ruși, totuși nici această alegațiune nu dovedește nimic. Cantemir însuși era convins de necesitatea unei mici armate. Evident, această armată avea nevoie să fie instruită. De la cine ar fi putut cere instructori? De la turci, cei care ne erau vrăjmași? De la poloni care ne erau și ei vrăjmași? De la austrieci care fuseaseră totodeuna neloiali față de noi? Moldovenii mai primiseră instructor de la ruși pe alt palier: pe cel cultural și religios, palier mult mai favorabil influenței rusești. Astfel pe timpul lui Vasile Lupu și al lui Gheorghe Ștefan, Moldova era în strânse legături culturale și bisericești cu Rusia. Ea primise învățați, cărți și tipografii din această țară. Și cu toate acestea, influența rusească nu ne-a cotropit și nici românii nu s-au desnaționalizat prin aceasta. Pe de altă parte, s-au mai văzut exemple de armate conduse și instruite de ofițeri străini, fără a avea vreo influență dăunătoare pentru națiune: de exemplu, armata turcească în războiul ruso-turc 1877-1878. Aceasta a fost organizată de Von der Goltz Pașa și instruită de ofițeri germani. Rezultatul a fost îmbunătățirea acesteia, dovedită de victoriile ulterioare. De asemenea, chiar Rusia a avut de multe ori armată rusească în Țările noastre, cu totul altceva decât „minuscula” armată moldovenească plănuită de Cantemir. Au fost și timpuri când putea să nu o mai retragă niciodată, și totuși a retras-o.

Nu întîmplător, în contextul temei noastre, impunem o paralelă între modul lui Petru cel Mare de a trata Țările Române și domnitorii acestora, și modul de tratare al turcilor.

Așadar, prin comparație, facem următoarele observații:

Când Petru cel Mare avea nevoie de spijinul Țărilor Române, le trimitea bani să-și plătească ajutoarele;

Turcii „storceau” Țările Române în împrejurări identice.

La venirea țarului în Iași, acesta s-a dus mai întîi la Mitropolie să asculte slujba religioasă; a vizitat bisericile și mânăstirile din capitala Moldovei; s-a comportat fără mândrie, tratându-l pe Cantemir de la egal la egal, iar pe boierii țării cu dragoste și cuviință îi poftește la masa împărătească;

Turcii veneau ca niște stăpâni sălbatici, jefuiau și nesocoteau totul, impuneau chiar domnului cele mai înjositoare munci „ca lui Antioh Cantemir care a fost nevoit să lucreze de-a valma cu salahorii la șanțurile cetății Tighina”. În multe ocazii, domnii români pentru turci nu erau decît „niște vatafi de salahori”.

Petru cel Mare a pierdut bătălia de la Prut și poate că la aceasta a contribuit până într-un oarecare punct și Cantemir, nu din rea voință sau nesinceritate și din oarecare lipsă de prevedere și precauție. Totuși, țarul rus nu i-a purtat niciun fel de resentiment, ba din contră, el l-a scăpat de furia turcească, l-a luat cu el în Rusia unde l-a „încărcat de onoruri” și pe el și familia acestuia. Iată că Rusia taxată și atunci ca sălbatică și probabil „imprevizibilă” trata cu dragoste și recunoștință prietenii, chiar și când aceștia nu aduceau foloase;

Turcii aruncau în închisoare chiar și pe domnii cei mai devotați, ca de exmplu Nicolae Mavrocordat.

Așadar, în acest context, ținând cont de contrabalansul și modul de acțiune ale celor două imperii – țarist și otoman – și raportarea acțiunilor acestora la poporul român, lansăm în perspectivă o cercetare cu tema: Percepția Turciei în societatea românească postcomunistă.

De relațiile Țărilor românești cu Petru cel Mare, Istoria Miliukov vorbește puținn căutând să arunce vina campaniei de la Prut asupra celor doi domnitori: Cantemir și Brâncoveanu. „În 1711, Petru cel Mare vine la Prut unde este învins de turci, dar rămâne la Nistru. Și de aici încep cele 12 invaziiale fraților noștri…ortodoxi!”

Perioada 1735-1739

În 1736 între Rusia și Turcia izbugnește războiul. Austra ca aliată Rusie, caută să facă politica cea mai perfidă, atât față de aliata ei cât și față de Turcia. În 1737 se deschide un congres la Nemirov pentru aplanarea neînțelegerilro ruso-turce. Congresul se ține mai mult la stăruințele Austriei, care vroia ca prin acesta să găsească un mijloc de presiune asupra Turciei. Întradevăr, Austria fără vreun motiv anume, cere Turciei o nouă cesiune de teritorii, „o parte din Muntenia de la Olt până la Argeș”.

Nu numai Turcia dar chiar și Rusia rămâne indignată de această cerere. De aceea prin împărăteasa Ana Ivanova ca să pună capăt pretențiilor Austriei și să salveze țările Române de o „înghițire sigură”, Rusia propune recunoașterea Moldovei și Munteniei ca țări neatârnate sub protectoratul său. Această propunerea nu a fost admisă, războiul a continuat dar în cele din urmă Austria a fost înfrântă și nevoită să încheie pacea de la Belgrad (17399, prin care restituie Munteniei, Oltenia. Rușii sunt și ei victorioși și încheie și pace: „Răsplata cerească smulge din ghearele Austriei pradace o ținea cu atâta lăcomie. Rușii sunt victorioși totuși încheie și ei pace cu Turcii în aceeași zi, mulțumindu-se cu avantaje neînsemnate”

Și aici, nu întîmplător, în contextul percepției Rusiei în societatea românească postcomunistă, impunem o comparație între modul de acțiune al împărătesei Ana Ivanova în a trata Țările Române și domnitorii acestora, și cel al austriecilor.

Așadar, folosim următoarele afirmații:

1) „Locuitorii sărăciți fug cu miile din țară. Județul mehedinți e aproape pustiu. Din Romanați fugiseră până în 1731 peste 2000 de familii, din Vâlcea peste 1500. Lucrurile cele mai necesare sut enorm de scumpe și această scumpete ruinează agricultura, meseriile și comerțul mult mai înfloritoare sub administrația turcească. Locuitorii nu mai pot plăti birurile, dar Austria vrea bani, e mai alcomă ca oricine. Când e vorba de bani nico considerație nu e valabilă. Turcia în vremi se restriște iartă dările pe oarecare timp, Austria nu concepe o astfel de idee; ea le stoarce prin mijloacele cele mai sălbatice”. Iată așadar, un tablou exact și mișcător de sălbăticiile și nelegiurile comise atunci de Austria în Oltenia.

Analizând purtarea Rusiei, profesorul C. Calmuschi subliniază, că la încheierea păcii, Rusia nu a luat un centimentru din teritoriile românești, lucru ce putea face cu ușurință: „Împărăteasa Ana Ivanovna se arătă vrednică succesoare a lui petru cel Mare în simțămintele ei generoase față de Români. Le-a voit binele căutând să facă țările noastre neatârnate; n-a putut aceasta, rău nu ne-a făcut niciunul. Ce ar fi făcut Austria și cât ar fi în împrejurări identice?” se întreabă istoricul nostru.

Unii scriitori, printre care chiar cronicarul Neculce, pretind că Munich, generalul Împărătesei Ana Ioanovna, sosind în Iași ar fi impus Moldovei niște condiții grele, dintre care nici partea lui de profit personal nu ar fi fost exclusă.

Mai întîi chiar la Neculce se observă o contrazicere: el spune „Munich a ședutu în Iași o săptămână. Și câtu o ședutu în Iași, în tote zilele cheamă pe Mitropolitu și pre Caimacami și pre alți boieri și-i pune la masă de-i cinstia”.

Cum este posibil ca un astfel de om să se fi schimbat într-atât de mult într-o săptămână, fără motiv, încăt să impună boierilor astfel de „poncturi”, ba chiar să îi amenințe că va da foc târgului de nu le vor îndeplin? E foarte probabil să existe o oarecare patimă sau exagerare din partea lui Neculce.

Dar chiar așa să fi fost. Cât se asociază purtarea generalului Munich cu cea a împărătesei Ana Ivanovna și cu politica rusească?

Împărăteasa Ana din motive politice interne, se înconjurase de mulți străini, mai ales germani, iar Munich era unul dintre aceștia. El nu cunoaște nici sentimentele rusești și probabil nici directivele politicii rusești. El este doar un ostaș, „un bun ostaș în solda Rusiei” care se bizuie pe principiul „à la guerre, comme à la guerre”.

Și totuși… în condițiile în care chiar și Iorga în lucrarea „Histoire de relations russo-roumaines”, vorbește despre condițiile grele impuse de către generalul Munich și trupelor sale Moldovei, „În luna Octombrie, Iașii au fost evacuați, nu fără a fi devastați”. Și „Munnich nu a știut să păstreze disciplina printre trupele sale care se retrăgeau. Cel mai mare număr al locuitorilor din disctrictele limitrofe a fost prins și dus în sclavie, după obiceiul tătărăsc” se pare că ar trebui să avem motive de îndoială.

Ulterior, relațiile româno-ruse au continuat, chiar și cele ale românilor din Transilvania, o dovadă în acest sens fiind inscripția de pe vechea biserică din Brașov, amintind dărnicia Împărătesei Rusiei. Astfel, în 1751 a donat către Biserica „Sfântul Nicolae“ din Șcheii Brașovului un iconostas din lemn sculptat

1768 – 1774

Într-o lumină mult mai puternică apare atitudinea Rusiei în războiul din anii 1768-1774.

Conform lui C. Calmuschi, Imperiul țarist, preocupat de o criză internă ce conduce către mai multe schimbări de domnie, nu mai avea timp de a se interesa și de ceea ce se întâmpla în Principatele Române, care ajunseseră din pricina turcilor „cu adevărat vrednice de plâns”: „Împărații Rusiei tratează pe domnii Țărilor Române aproape de la egal la egal, iar unui ministru austriac i se pare o înjosire a răspunde la scrisoarea Prințului Moldovei. Austria încalcă de mai multe ori hotarele Moldovei ceea ce provoacă energice protestări din partea lui Gregore Ghica (n.n. – domnul Munteniei) și Gregore Calemah (n.n.-Domnul Moldovei).”

Primele victorii ale rușilor au făcut ca delegații de români să plece în audiență spre Moscova, căutând supunere la Împărăteasa Rusiei: „Era o pornire generală a tuturor claselor populațiunei care își pusese în Ruși ultima speranță. Această pornire este mărită și justificată prin purtarea sălbatică a Poartei care declarând haine Țările române, le dăduse în mod oficial oficial pradă oardelor turceși și tătărești”.

Despre membrii acestor delegații (una nunteană și alta moldoveană) și „închinățiunea” acestora către Împărăteasa Caterina a Rusiei ne vorbește atât C. Calmuschi ( „Relațiunile politice ale Țărilor Române cu Rusia” pp. 48.51) cât și N. Iorga („Histoire de relations russo-roumaines”, pp. 161-163).

În fapt, aceste relatări ne arată propria umilire a poporului român.

Modul fatal de aplecare și „închinățiune” a Țărilor române către ruși, fără ca Rusia „să aibă nevoie a mai împinge la aceasta” ilustrează atît sentimentele și mentalitatea românilor în astfel de împrejurări cît și faptul că în fața străinilor și a greutăților țara, nu are o valoare prea mare.

Din toate acestea reiese „ce ușor era atunci oricui de a supune Țările române; pentru Caterina a II-a lucrul era și mai ușor, căci aceste țări, prin reprezentanții lor cei mai autorisați, i se dădeau plecate ele singure și cereau a fi încorporate Rusiei, iar dânsa putea să invoce oricînd dreptul de cucerire”

Iată, în opinia profesorului Constantin Calmuschi care era reprezentarea (istorică) a Caterinei a II-a și ce spune despre planurile acesteia referitoare la Țările române. Menționăm că o poziție similară o regăsim și la marele nostru istoric N.Iorga:

„Caterina a II-a n-a avut niciodată intenția a-și anexa Țările Române. Dacă dete un răspuns afirmativ cererilor de supunere făcute de deputații Moldovei și Munteniei, o făcea pentru a nu-și înstrăina înclinările și încrederea lor. Ea nu putea pune în current pe niște oameni, ce abia atunci î-i vedea și a căror sentimente și idei trebuie să-i fi dat mult de gândit, cu planurile intime ale politicei sale. Caterina voia să facă independente Moldova și Muntenia, unindu-le sub un singur stat sub un principe străin. Candidatul ce Caterina avea “în pectore” pentru noul Pricipat era Principele Enric de Prusia, fratele lui Frederic cel Mare. Pricipele Enric era un om înțelept, cult, intelligent și unul dintre cei mai mari generali ai timpului său. Două motive îi dictau aceasta: sentimentele și mila de niște popoare nenorocite, de aceeași religiune cu dânsa, ce-i implorau sprijinul și-și puneau în ea ultima lor nădejde, lucru ce reesă din toate manifestările Caterinei”.

O opinie contradictorie are însă V. A. Urechiă (Istoria românilor. Vol 1, p. 20). Referitor la Rusia și semnarea tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi, acesta relatează: „Rusia pe de o parte prin art. 16 al tratatului de la Cuciuc-Cainargi se mulțumia cu un minimum de privilegii acordate Pricipatelor de către Turcia, iar pe de altă aprte, pe sub mână, inteția divanurile române să ceară tot mai mult șă să îndrumeze astfel țările spre independență”. Și tot el întrebă și răspunde: „Facem noi oare din această constatare o acusare pentru Rusia? Nu, negreșit; chiar dacă protecțiunea Rusiei pe la 1774, în sensul arătat, s-ar documenta rău-intenționată pentru viitor, istoricul nu poate să-i aducă imputări, căci causa era pe atunci generos aparată, și în definitiv independența, oricât ar fi crezut Rusia că va servi vederilor ei politice, avea să fie, oarecum, astăzi, o mare dobândă a țărilor noastre”

Practic, războiul (1768 – 1774) și semnarea tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi, se pare că marchează începutul adevăratei politici rusești față de Țările române: „Politica rusească făță de țările române s-a desemnat mai cu samă de la pacea din Cuciuc Cainargi, ea până acum nu se manifestase nici într-un chip”.