Perceptia Rusiei In Societatea Romaneasca
TEZĂ DE DOCTORAT
Percepția Rusiei în societatea românească
postcomunistă
Lista figurilor din lucrare
Fig. 7.I. – Componența eșantionului de subiecți după limita de vârstă……………………………207
Fig. 7.II. – Ponderea subiecților chestionați în funcție de vârsta acestora………………………..207
Fig. 7.III. – Opțiunea respondenților la întrebarea nr. 2………………………………………………….208
Fig. 7.IV. – Ponderea răspunsurilor date de subiecți la întrebarea 2…………………………………209
Fig. 7.V. – Frecvența procentelor obținute de cuvintele scrise la întrebarea nr. 3……………..210
Fig. 7.VI. – Ponderea răspunsurilor date de subiecți la întrebarea 4…………………………………211
Fig. 7.VII. – Frecvența procentelor obținute de aributele scrise la întrebarea nr. 4……………213
Fig. 7.VIII. – Care este principala sursă de informare referitoare la Rusia?………………………214
Fig. 7.IX. – Ponderea principalelor surse de informare în ceea ce privește Rusia……………..215
Precizări introductive
În general, românii nu îi iubesc pe ruși, animozitate evidentă, mai cu seamă în ultimele două secole, când ipostaza „muscalilor de-a călare” strabătând Europa a reușit să le domine pe celelalte, mai „umane”. Dar care este de fapt percepția rusului si a Rusiei în societatea românească?
În ciuda interesului sporit, chiar dacă despre Rusia au fost scrise, indubitabil, nenumărate studii, apelul la literatura de specialitate în ceea ce privește tema „Percepția Rusiei în societatea românească postcomunistă” trebuie făcut cu precauție, asta tocmai datorită aspectului de noutate care face ca lucrarea să se încadreze nu doar în domeniul științelor politice. Ea este o întrepătrundere multidisciplinară a mai multor științe, unde componenta socială va fi îmbinată cu cea psihologică, imagologică, antropologică și uneori chiar filosofică. Nu va lipsi deasemenea dimensiunea politologică, în care individul, văzut ca subiect și obiect al puterii, își modelează percepția față de Rusia în funcție de conducere și de puterea politică de la un moment dat. Altfel spus, aceeași Rusie este percepută deseori cu totul diferit, pe fondul motivațiilor politice și al opțiunilor ideologice care joacă rolul unor operatori majori în construirea acestor reprezentări.
Având în vedere faptul că scopul lucrării de față îl constituie încercarea de identificare a unei perspective în studiul percepțiilor, reprezentărilor și imaginilor pe care Rusia le are în actuala societate românească ar fi firesc să ne întrebăm de ce Rusia se menține în centrul atenției internaționale la mai mult de două decenii de la prăbușirea Uniunii Sovietice și de ce un studiu, fie el politic, economic sau sociologic suscită în continuare interes. Poate fi identificată o serie de factori care explică interesul sporit pentru prezentul contradictoriu și viitorul necunoscut al Rusiei, însă, în ciuda numeroaselor întrebări pe care Rusia le provoacă în rândul societății românești, au fost produse puține studii care să aducă în prim-plan percepția pe care actuala societate românească o are față de această țară. Neglijând faptul că absolut toate statele din sistemul internațional posedă o serie de particularități specifice, numeroși cercetători și factori decidenți au transformat Rusia, dintr-un obiect serios de investigație stiințifică, într-o entitate misterioasă și aproape imposibil de explicat.
Noutatea științifică adusă de această teză este tocmai „identificarea”, „comprimarea” și „sintetizarea” percepțiilor și reprezentărilor pe care societatea românească le are față de această entitate statală.
Caracterul nefast al stereotipurilor și reprezentărilor eronate ce apar în mentalul popoarelor și națiunilor unele despre altele a fost conștientizat de către omenire din ce în ce mai mult. Ca urmare, „există în toată lumea un mare număr de cercetători care consideră că modelele de gândire care au constituit un factor extrem de dăunător într-un trecut nu prea îndepărtatat trebuie combătute printr-o strategie pe termen lung, atât pe plan național, cât și internațional” Înțelegerea cauzelor care generează aceste stereotipii precum și evaluarea rolului, pozitiv sau negativ, pe care Rusia îl joacă în viața socială sunt probleme destul de dificile. Motiv pentru care, în cercetarea noastră, vom căuta răspunsul următoarelor întrebări: Cum se formează aceste stereotipuri? Cum influențează ele percepția Rusiei în societatea românească? Ce le face să-și păstreze vigoarea, în pofida faptului că se dovedesc adesea greșite? De unde preluăm sau cum ne-am format stereotipiile despre Rusia?
Acestea sunt întrebările inițiale ale lucrării, al căror răspuns a lansat o multitudine de alte întrebări: Care sunt principalele surse de informare în ceea ce privește Rusia? Care era conștiința colectivă a românilor în trecut și care este astăzi? Dar care este educația? Ce ți se spune acasă, dar la școală, despre Rusia? Ce vedem la televizor? Ce citim în presă? Sunt întrebări ale căror răspuns necesită o încadrare sistemică și coerentă menită să „dezvăluie” sursele care conduc la formarea percepției Rusiei, în actuala societate românească, fie ea negativă sau pozitivă.
La o primă privire asupra titlului tezei – Percepția Rusiei în societatea românească postcomunistă – se poate observa o orientare către o arie de studiu care se restrânge în jurul a două concepte principale ce transcend limitările disciplinare clasice: „Percepția” – în cazul de față, percepția Rusiei, – concept ce vizează deopotrivă psihologia, imagologia, filosofia, și „societatea” – în cazul de față, societatea românească – , care presupune preponderent o abordare sociologică, antropologică, istorică, etnografică/etnologică, și nu în ultimul rând, filosofia culturii și a valorilor. Asocierea celor două concepte în limitele unui teritoriu dinamic – cel al științelor politice – aduce în discuție două trăsături definitorii ale acestui demers sființific: inter-disciplinaritate și actualitate.
Capitolul I
STADIUL ACTUAL AL CUNOAȘTERII ÎN PROBLEMATICA CERCETATĂ. PERSPECTIVE TEORETICE ȘI PARADIGME DE CERCETARE
Cu mintea n-o poți măsura
Nici cuvânta cu-orișice nume,
Doar una-i Rusia pe lume
Dacă ești demn, tu crede-n Ea!
Fiodor Tiutcev
Rusia continuă să stârnească atât interesul specialiștilor din domeniu, cât și al cercetătorilor în teoria relațiilor internaționale. Evoluțiile politice, economice și militare din această țară sunt acoperite pe larg în mass-media și literatura de specialitate. Ar fi firesc să ne întrebăm de ce Rusia se menține în centrul atenției internaționale la mai mult de două decenii de la prăbușirea Uniunii Sovietice și de ce un studiu asupra fostei super-puteri este actual în prezent?
Unul dintre răspunsurile la această întrebare ar fi, în opinia noastră, acela că Rusia „ghicitoarea înfășurată într-o enigmă, înăuntrul unui mister”, formulă a sintagmei churchiliene devenită clasică în literatura de specialitate, a fost și va fi întotdeauna un subiect alimentat de necunoaștere și nu rareori de abordări incomplete în analiza evoluției acestei țări.
În ciuda interesului sporit, chiar dacă despre Rusia au fost scrise, indubitabil, nenumărate studii, apelul la literatura de specialitate în ceea ce privește tema „Percepția Rusiei în societatea românească postcomunistă” trebuie făcut cu precauție, asta tocmai datorită aspectului de noutate care face ca lucrarea să se încadreze nu doar în domeniul științelor politice. Ea poate fi considerată o întrepătrundere multidisciplinară a mai multor științe, unde componenta politică în care individul, văzut ca subiect și obiect al puterii, își modelează percepția față de Rusia în funcție de conducere și de puterea politică la un moment dat, va fi îmbinată cu o componentă psihologică, imagologică, istorică, antropologică și uneori chiar filozofică.
Tocmai din acest motiv, tema lucrării necesită o încadrare sistemică și coerentă, menită a dezvălui și sursele care conduc la formarea percepției asupra Rusiei, fie ea negativă sau pozitivă.
În contextul deschiderii societății ruse și expunerii tot mai mari a țării la mediul internațional, este de așteptat ca politica sa externă să devină nu doar obiectul analizei experților, ci și un subiect evaluat de mai multe surse și discutat în medii diferite. În aceste condiții lansăm spre cercetare următoarea interogație:
Care sunt principalele surse de informare în ceea ce privește Rusia?
Ca moduri de abordare, invocând așa-zisul „excepționalism rus”, „Percepția Rusiei în societatea românească postcomunistă” ar putea fi încadrată de mai multe perspective sociologice, toate acestea având un nucleu identitar comun: cultura care se reflectă în tot ceea ce fac oamenii, inclusiv în percepția acestora despre ceva/altceva sau altcineva.
Astfel, subiectul nostru poate fi explorat din mai multe perspective:
Perspectiva lansată de Dimitrie Gusti, conform căreia societatea se compune din unități sociale, adică din grupări de oameni legați între ei printr-o organizație activă și o interdependență sufletească. „Societatea ca atare nu e nicăieri de găsit; ea apare sub forma unor societăți bine definite – unități sociale – familii, sate, orașe, regiuni, state, națiuni”. Noțiuni precum ideile, valorile, percepțiile nu pot fi atribuite statului, decât prin metaforă sau prin analogia cu ființele umane, adică prin antropomorfizare, motiv pentru care nu vom postula existența unei percepții a societății românești ca și actor unitar, rațional, ci ne vom plasa pe palierul societății ca entitate formată din grupuri de indivizi.
Perspectiva mai apropiată de noile studii – aceea a dialogului inter-cultural – unde perceperea și înțelegerea străinului și a contextului străin în societatea diversității multiple este fundamentală, ea reprezentând modul în care individul se raportează la un mediu cultural diferit de cel propriu. Fiecare cultură are un set de norme, de reguli nescrise, în funcție de care membrii acesteia își pot modela comportamentul și pot percepe lumea din jurul lor. Având în vedere aceste aspecte și pornind de la obiectul și scopul lucrării, putem elabora eventuale metode de cercetare pentru a identifica și înțelege diferențele și modul de percepere a dimensiunii interculturale România-Rusia.
Perspectiva clasică și deopotrivă recentă huntingtoniană a interacțiunii (conflictuale sau dialogale) dintre culturi si civilizații. În teza sa, Samuel Huntington argumentează că principala cauză a conflictelor în viitor vor fi diferențele de ordin cultural și religios. Pentru acesta, elementele culturale reprezintă nucleul identitar al unor entități istorice vaste – civilizațiile – care astăzi au ajuns, adesea, în poziții de adversitate și conflict. Așadar, perspectiva huntingtoniană poate fi o altă alternativă în care teza noastră se poate înscrie. Conform acesteia, fiecare membru al societății, prin prisma propriilor valori și viziuni culturale, în formarea percepției asupra „Celuilalt”, pierde din vedere tocmai posibilitatea că acesta este și gândește diferit datorită elementelor culturale care îl reprezintă.
Următoarea perspectivă în care putem încadra tema noastră este perspectiva pattern-urilor (tiparelor, modelelor) a lui Ruth Benedict, a cărei analiză acordă culturii statutul de element explicativ major în funcționarea societăților.
„O cultură […] – scrie Ruth Benedict – este un pattern mai mult sau mai puțin consistent de gândire și acțiune”. Astfel, fiecare popor are tipare culturale specifice, caracterizate ca fiind un fel de soft mental, o programare mentală profundă. Ne definim scopurile, acționăm în tot ceea ce facem, aproape fără să știm, prin cultura în care am crescut.
Perspectiva profesorului William I. Thomas, care, îmbinând studiul stereotipurilor și cel al reprezentărilor cu studiul schemelor sociale, precizează că dacă oamenii definesc o situație ca fiind reală, ea este percepută astfel, drept consecință a definirii ei ca reală: „atunci când oamenii consideră anumite situații reale, acestea sunt reale datorită consecințele lor”. Din prima parte a acestei teoreme se înțelege că oamenii, înainte de a privi faptele într-un mod obiectiv, o fac, de cele mai multe ori, într-un mod subiectiv, bazându-se pe experiențele lor sau pe cele transmise de la generațiile anterioare. Pentru a-și susține teorema, prof. Thomas dă exemplu situația cetățenilor negri din America și percepția pe care o au albii despre ei: negrii veniți dintr-un Sud încă neindustrializat, fiind excluși din sindicate, ajungeau să lucreze pe bani puțini „ignorând disciplina tradițională a sindicatelor și arta convențiilor colective”. De fiecare dată când sindicaliștii albi ieșeau la proteste cerând mărirea veniturilor, angajatorul refuza să le satisfacă această pretenție, întotdeauna având opțiunea de a angaja negrii în locul albilor, ceea ce-i obliga pe protestatari să renunțe la pretenții. Din acest motiv s-a ajuns ca albii să îi considere pe negri drept „spărgători de greve”, în percepția acestora negrii fiind „trădători ai clasei muncitoare”, sindicaliștii nedându-și seama că, de fapt, ei însuși au creat acești „trădători”, prin excluderea lor din sindicate.
Prin urmare, în formularea percepțiilor despre alții, indivizii nu se raportează la realitate, ci la semnificațiile pe care le acordă realității. Înțelegem de aici că acțiunile umane vizează nu atât plierea pe caracteristicile unor circumstanțe obiective, cât, mai degrabă, necesitatea adaptării la reprezentările, înțelesurile și semnificațiile deja construite în legătură cu un context particular. Putem spune deci că realitatea socială este o plasă de semnificații produsă de interacțiunea socială, în care s-au prins majoritatea elementelor unui mediu de viață.
Perspectiva geopoliticii și a geoculturii, care evidențiază dinamica marilor spații și a „pan-ideilor” (perspectivele lui Carl Schmitt si Klaus Hausehofer). Atitudinea față de spațiu îmbracă uneori forma unei „mari idei spațiale” pe care Hausehofer o numea „pan-idee”. Specificul României provine din aceea că se află sub presiunea a două sau mai multe pan-idei ale unor imperii renăscânde, care îi imprimă ideea unui spațiu de confruntări ideologice și culturale. Pan-ideile se înfruntă, așadar, și pe teritoriul României, antrenând mentalul clasei politice românești, până la orbire uneori. Asemenea pan-idei sunt: pan-ideea americană, pan-ideea asiatică, rusească, islamică și cea europeană. De îndată ce o pan-idee cucerește spațiul de gândire al unui segment intelectual dintr-o țară, aceasta devine pivotul acelei pan-idei și forța ei motrice. Așa s-a întamplat cu pan-sovietismul ieri, și tot astfel se întamplă azi, cu ideea unei Europe Centrale care are adepți intelectuali în toate țările spațiului central-european. Când pe cuprinsul unei țări acționează mai multe pan-idei se crează conjunctura unor diferențe ideologice, culturale.
Perspectiva geopoliticii moștenirii unor imperii defuncte, ori de-a dreptul a moștenirilor fostului sistem politic – Rusia născută pe ruinele Imperiului Sovietic și percepută ca succesoarea istorică a Uniunii Sovietice și a Imperiului Rus. Fiind împovărați de complexitatea transformărilor și a realității uneori confuze din Rusia, observatorii străini și nu numai, creează deseori o imagine rigidă despre această țară, ca ulterior să selecteze fapte și personalități pentru a putea sprijini această construcție uni-dimensională virtuală.
Constructivismul social și avantajele acestei viziuni în abordarea temei noastre
Pentru a cunoaște Rusia cu adevărat,
trebuie să înțelegem felul în care ea se percepe pe sine însăși.
Nikolas K. Gvosdev
Pe parcursul dezvoltării disciplinei stiințifice a relațiilor internaționale, Rusia a fost cu precădere analizată din perspectivă realistă (neo-realistă) și/s-au liberală (neo-liberală), ceea ce a avut impact asupra capacității de percepție a politicii sale externe. Odată cu prăbușirea lumii bipolare, la nivelul structurii ideatice, autoritatea celor două perspective care au dominat dezbaterea inter-paradigmatică în teoria relațiilor internaționale – neo-realismul și neo-liberalismul – a fost contestată de o nouă abordare, etichetată în literatura de specialitate drept constructivism social.
Dacă pănă acum caracterul reducționist al celor două paradigme amintită – realistă și liberală – „a restrâns imaginația teoretică în legătură cu acțiunile Rusiei și orientările acesteia în lume”, acum constructivismul social poate fi extrem de util.
Paradigma constructivistă a început să se contureze la mijlocul anilor ’80 în Statele Unite ale Americii, iar termenul de „constructivism” a fost introdus pentru prima oară în sfera teoriei relațiilor internaționale de către Nicholas Onuf în 1989.
Apărut ca reacție la cele două curente din acea perioadă, neo-liberalism și neo-realism, contructivismul respinge ipoteza de bază a acestor teorii (în special a celei neo-realiste) conform cărora structura este un lucru fix. Constructivismul postulează ideea că, structurile între state sunt determinate de relațiile dintre ele, relații determinate de comportamente, comportamentele determinate la rândul lor de identitate (identitatea proprie dar și identitatea celuilalt), iar identitatea este determinată de idei.
În acest sens, cadrul constructivist pornește de la premisa că mai mulți indivizi pot avea o percepție relativ asemănătoare, unitară, asupra unor situații exterioare, simboluri sau chiar asupra unor națiuni. „Principala preocupare a constuctivismului este percepția și constiința umană și locul său în politica mondială”.
Conform constructivismului, lumea naturală devine diferită de lumea socială, adică realitatea devine diferită de ceea ce este perceput. Întrucât oamenii sunt o parte a realității pe care o observă și o explică, această încercare de explicare (sau chiar simpla observare) poate afecta percepția proprie sau percepția altora. De exemplu, chiar dacă atât Marea Britanie cât și Rusia dețin arme nucleare, în sensul material, percepția SUA este că armele nucleare ale Marii Britanii nu constituie un pericol (cel puțin în viiitorul previzibil,) în timp ce cele ale Rusiei sunt percepute ca un potențial pericol.
Inspirându-se din teoria critică a științelor sociale și din studiile actuale cu privire la „cultura strategică” din perioada Războiului Rece, constructiviștii au încercat să ofere o perspectivă socio-culturală asupra politicii mondiale, care pune accent pe cultură (subculturi), precum și pe rolul identității în definirea interesului național și a acțiunilor de politică externă, respectiv, relaționarea dintre actor și mediu.
Preocuparea constructiviștilor pentru formarea și modificarea identității statale a Rusiei, precum și impactul acestui proces asupra politicii externe, a deschis noi orizonturi în înțelegerea fluctuațiilor cursului internațional urmat de Moscova, și implicit, a facut posibilă schimbarea unor percepții uneori eronate față de Rusia.
Prima încercare de a utiliza constructivismul social în cazul Rusiei a fost întreprinsă de Ilya Prizel. Făcând referire de la bun început la caracterul dialectic al relației identitate națională – politică externă, autorul consacră trei capitole problematicii ruse din perioada țaristă și sovietică, precum și redefinirii identității naționale în Rusia post-sovietică și implicațiilor pentru strategia de politică externă.
Cea de-a doua aplicare a constructivismului social este lucrarea lui Ted Hopf, dedicată importanței factorilor sociali în formularea politicii externe, în care autorul dezvoltă o teorie socială a identității („theory of social identity”) și alegerea acesteia în politica externă („foreign policy choice”), aplicându-le ulterior atât în cazul Uniunii sovietice în contextul erei staliniste cât și al Rusiei post-sovietice.
Urmează cea de-a treia și cea mai serioasă investigație de aplicare a constructivismului social asupra politicii externe a Rusiei. Este vorba despre volumul semnat de Andrei Tsygankov, în care autorul își concentrează atenția asupra societății ruse pornind de la conceptul identității naționale și a modului în care acesta a influențat politica externă a U*+niunii Sovietice în perioada Gorbaciov, precum și pe cea a Rusiei post-sovietice de la Elțîn la Putin.
Așadar, luând în considerare trăsăturile particulare ale Rusiei, fără a cădea în capcana „excepționalismului rus”, constructivismul poate oferi atât o interpretare socio-culturală complexă și o abordare flexibilă, cât și deschiderea de noi orizonturi în înțelegerea fluctuațiilor cursului internațional urmat de Moscova. De aceea, pentru a elimina orice ambiguitate în privința avantejelor constructivismului social în raport cu celelalte paradigme consacrate științelor politice și relațiilor internaționale, vom face o prezentare concisă a atuurilor constructiviste:
Constructivismul social aduce în prim-plan identitatea care determină politica statelor în interiorul și exteriorul țării. Datorită acestui aspect al identității, constructivismul ne oferă cel puțin două avantaje:
Identitatea ne permite să identificăm statele, acestea nefiind unități asemănătoare. Fiecare țară, în virtutea experienței unice de socializare în sistemul internațional pe parcursul istoriei, reprezintă un produs unic cu proprietăți și trăsături particulare;
Identitatea readuce în prim-plan cultura, permițându-ne să identificăm aspectele de ordin cultural, politic și economic care contează în formarea identității statului, și, respectiv, au impact asupra acțiunilor statului pe arena internațională.
Constructivismul social propune o abordare multi-disciplinară, fiind produsul ligvisticii structurale, al teoriei politice post-moderne, al teoriei critice, al studiilor culturale și de media, al criticii literare și al multor altor domenii și discipline. „Departe de a pretinde exclusivitatea, constructivismul social colaborează cu și deseori recurge la alte perspective din teoria relațiilor internaționale, pentru a acoperi complexitatea fenomenului politic și astfel pentru a-și îmbogăți explicațiile.”
1.1.2. Repere și abordări constructiviste ale identității
Îi putem descoperi pe ceilalți în noi înșine, putem înțelege că nu formăm o substanță omogenă și radical străină de tot ceea ce nu este sinele: eu este un altul.
Tzvetan Todorov
Identitatea s-a dovedit dintotdeauna a fi un concept ambiguu, polivalent, imposibil de circumscris unei definiții care să poată conferi durabilitate: „Identitatea este un concept analitic, ambiguu, cu multe sensuri contradictorii. Ea este fluidă, constant renegociată”.
Identitatea, individuală sau colectivă, se regăsește în studiul imaginarului și colectează informații din zone diverse: psihologie, sociologie, antropologie, filosofie, istorie, mitologie, etnologie, estetică, lingvistică, literatură, dovedindu-se un subiect care se pretează inter-disciplinarității și care se înscrie în tendințele recente ale studiului mentalităților (colective).
Studiul identității se regăsește într-o varietate de modele teoretice, termenul de „identitate” având o largă întrebuințare în mai multe domenii de cercetare. Astfel, îl regăsim în antropologie, filosofie, științe politice, sociologie etc.
Câteva exemple de definire a termenului de „identitate” în științele politice și în relațiile internaționale au fost formulate astfel:
„Concepția oamenilor despre cine sunt ei, ce fel de oameni sunt ei și cum relaționează cu alții” (Hogg și Abrams 1988, 2, apud Fearon, 1999, p. 4);
Identitatea „se referă la felul în care indivizii și colectivitățile se disting în relațiile lor sociale de alți indivizi și alte colectivități” (Jenkins 1996, 4, apud Fearon, 1999, p. 4);
„Identitatea este definită obiectiv, ca localizare într-o anumită lume și poate fi înțeleasă subiectiv, doar împreună cu acea lume…O identitate coerentă însumează toate rolurile interne variate și atitudinile.” (Berger și Luckmann 1966, 132, apud Fearon, 1999, p. 5).
Inițial, am putea spune că identitatea s-ar defini prin trăsăturile proprii, unice ale unui individ, ale unui grup, ale unei națiuni. Vorbim așadar de identitate individuală, identitate de grup, identitate națională.
Repere ale identității ar fi limba, cultura, religia, dar și respectarea obiceiurilor, tradițiilor și cutumelor specifice fiecăruia.
Adesea, identitatea este definită în opoziție cu un alt grup, diferit în exprimare și cultură. Asta pentru că este mai ușor să definești ceea ce nu ești, decât ceea ce ești. „Societatea noastră nu pare capabilă să gândească valorile individuale altfel decât în opoziție cu cele colective. Niciodată în conjuncție cu acestea”. Acest mod de a gândi cadrele identitare „noi” în opoziție cu „ei” are însă și un revers ce poate conduce la demonizarea grupului diferit, iar ușor-ușor acesta va fi perceput ca fiind o amenințare.
Acest raționament poate constitui o posibilă explicație pentru identitățile de grup precum regatele, imperiile, națiunile care au intrat într-o competiție ce a acumulat tensiune, eliberată apoi în episoade. Exemplu: Războiul Rece.
În acest proces de asociere și diferențiere este foarte importantă percepția.
Astfel, în exemplul de mai sus, percepția Vestului asupra Blocului răsăritean comunist era una negativă, o construcție totalitară, expansionistă, extremistă în ideologie, bloc condus de o Uniune Sovietică caricaturizată printr-un urs sălbatic și agresiv.
Percepția Estului asupra Occidentului era o mașină imperialistă condusă de consumatorism, decadență și inechitate socială – „unchiul Sam”.
Dintr-o perspectivă complet obiectivă, perspectivă ce în realitate nu se poate atinge, cele două percepții pot fi considerate adevărate în același timp. În practică, trăim în subiectivism, iar realitatea ne-a arătat succesul identității occidentale în fața comunismului. „Lecția care trebuie dedusă din definirea și acceptarea percepției, ca putând lua valori diferite și în același timp adevărate, este că înțelegerea corectă a percepției unui grup concurențial poate reprezenta cheia succesului în confruntare. Resorturile care construiesc percepția la nivelul unei identități naționale sunt vaste dar se pot concentra în domeniul istoric, geopolitic, social, geografic, cultural.
Având în vedere emergența multipolarității ca o nouă paradigmă a relațiilor internaționale, prin apariția de provocări geopolitice și focare de conflict din partea unor state cu pretenții de hegemonizare regională, este foarte important de decelat percepția și resorturile primare ce determină comportamentul acestor actori”.
O altă perspectivă a identității o regăsim și în abordările realiștilor și liberalilor. Aceștia, marginalizând întreaga problemă, spun că există doar o singură versiune a identității, care rezultă „din natura egoistă a statelor”. Astfel, statele se conduc în absolut toate acțiunile lor doar după propriul interes (self interest), fie interes politico-militar fie interes economic.
Pentru constructiviști însă, identitatea reprezintă conceptul fundamental pentru înțelegerea politicii externe, dar și a celei interne. Ei se opun acestei interpretări statice, deoarece identitatea statelor (conținutul acesteia) se transformă în timp, în funcție de contextul istoric, de evoluțiile din mediul intern și extern, precum și de sistemul complex de interacțiune cu alte state.
La nivel teoretic, identitatea este acel element care se plasează în lanțul cauzal dintre mediul intern, cel extern, interesele statelor și implicit acțiunile de politică externă.
La nivel practic, identitatea prestează funcția cognitivă crucială, determinând în primul rînd ce ești „tu” (self) și cine sunt „alții” (other). Așadar, „tu” și „alții” sunt elemente indispensabile în constituirea identității.
Lumea fără identități este o lume a haosului, o lume a incertitudinii permanente și iremediabile, o lume mai periculoasă decât cea anarhică”. Identitatea, datorită funcției sale cognitive, „simplifică complexitatea” și „categorizează subiectul”, influențându-ne percepția despre lumea care ne înconjoară și stabilind anumite preferințe în acțiunile noastre față de alții.
Contrar celor afirmate de Ted Hopf care spunea că identitățile nu pot fi atribuite actorilor ca fiind cunoscute a priori, ci identitățile trebuie descoperite de fiecare dată în contextul social pe care îl populează, întâlnirea dintre Vest și Est de după 1989 a fost și este încă marcată de neînțelegeri și distorsiuni, rezultat al imaginilor gata făcute, greu de deconstruit sau abil manipulate, al așteptărilor (reciproce) frustrate, al decalajelor de standard de viață, dar și culturale, al experiențelor istorice și politice prin filtrul cărora s-a conturat într-un anume fel o frontieră care desparte pe „noi“ de „ceilalți“.
Într-un registru sociologic, Charles Tilly tratează identitățile (întotdeauna la plural) prin intermediul răspunsurilor pe care indivizii/grupurile de indivizi le dau întrebării: cine suntem noi?. Rămâne doar să aplicăm această teorie în cazul Rusiei.
Așadar, doar cu ajutorul identității, raportându-ne la „noi”, putem aprecia cine sunt „alții”.
Așadar, cum ne definim noi azi, sub aspectul identității naționale?
Revelatoare pentru răspuns, invocăm o interogație retorică: S-a schimbat imaginea de sine a noastră ca popor sau moștenim încă ecourile identitare ale perioadei interbelice mistificate de comunism?
Capitolul al-II-lea
ASPECTE TEORETICE PRIVIND PRINCIPALELE CONCEPTE UTILIZATE: PERCEPȚIE, REPREZENTARE, SOCIETATE
Schimbările politice și ideologice de după 1989 au generat transformări la nivelul mentalităților în întreaga Europă și, fără îndoială, și în România. De-a lungul multor secole, Rusia a fost prezentă în istoria și în viața românilor ca un stat vecin, uneori prieten, dar de cele mai multe ori agresiv și cu tendințe expansioniste, iar „tema rusă” a existat permanent în mentalul colectiv din spațiul românesc.
La o primă privire asupra titlului tezei – „Percepția Rusiei în societatea românească postcomunistă” – se poate observa o orientare către o arie de studiu care se restrânge în jurul a două concepte principale ce transcend limitările disciplinare clasice:
„percepția” – în cazul de față, percepția Rusiei, – concept ce vizează deopotrivă psihologia, imagologia, filosofia etc.
„societatea” – în cazul de față, societatea românească -, care presupune preponderent o abordare sociologică, antropologică, istorică, etnografică/etnologică, și nu în ultimul rând, filosofia culturii și a valorilor.
Asocierea celor două concepte în limitele unui teritoriu dinamic – cel al științelor politice – aduce în discuție două definitorii ale acestui demers sființific: inter-disciplinaritate și actualitate.
Deși titlul lucrării se referă la percepție, nu putem aborda tema propusă fără a supune atenției și concepul de reprezentare, analizând totodată și reprezentarea Rusiei în actuala societate românească.
Utilitatea unei astfel de abordări este foarte importantă din trei motive:
Pentru a evoca trecutul, omul se servește de reprezentare, prin intermediul căreia își exprimă experiența;
Analiza într-o dublă ipostază – percepție și reprezentare – a temei noastre, va permite ca rezultatele finale să se sintetizeze nu doar în aprecieri de ansamblu, în termeni de „percepție pozitivă” sau „percepție negativă” ci, pe baza cercetărilor obținute, ca urmare a unor reprezentări, vom putea contura atât un „portret al rusului” cât și „o imagine a Rusiei”;
Atât portretul rusului, cât și imaginea societății ruse pot constitui un posibil punct de plecare pentru cercetări ulterioare.
Așadar, în acest context, obiectul cercetării noastre va fi indisolubil legat de conceptul reprezentărilor sociale.
Dacă între percepție și imagine putem considera existența unei relații de juxtapunere, cu totul altfel se pune problema între percepție și reprezentare.
Chiar dacă reprezentările se formează în urma percepțiilor, unii teoreticieni recunosc că termenul „percepție”, în sensul sau actual, se întrepătrunde cu acela de „reprezentare”.
Astfel, sub aspectul conținutului, reprezentarea se aseamănă cu percepția, dar ea reflectă însușiri concret intuitive, figurative, schematice, relevante și semnificative. Reprezentarea este mai săracă în conținut, întrucât reține doar însușirile caracteristice și relevante, sunt reprezentate însușirile principale și sunt omise cele de detaliu. Conținutul informațional al reprezentării are o importanță majoră, deoarece valorifică experiența perceptivă.
Percepția este legată de concret (acum-aici), de aceea ne informează asupra prezentului, dar omul vrea să evoce și experiențele trecutului, pentru a le folosi în cunoaștere. Pentru aceasta, el se folosește de reprezentările mentale, prin intermediul cărora își reactualizează experiența din trecut, chiar dacă în prezent obiectul lipsește, el a fost în trecut perceput, a acționat asupra organelor de simț și a lăsat impresia, imaginea mentală care reactualizată, permite evocarea trecutului (memorie).
Așadar, în condițiile în care percepțiile sunt imagini primare, care apar și se mențin atâta timp cât există o acțiune directă a unui stimul asupra unor analizatori, reprezentările, ca imagini secundare, apar și se mențin în absența receptării directe a obiectului reprezentat de către analizatori. Pentru ca acest lucru să fie posibil, este necesar însă ca subiectul să fi avut o experiență perceptivă directă fie cu acel obiect, fie cu obiecte similare.
Reprezentările sunt imagini intuitive ale obiectelor și fenomenelor care apar în absența acestora. Ele se formează, în special, pe baza percepțiilor.
A sublinia relațiile de similaritate și de competitivitate dintre percepție și reprezentare este, fără îndoială, extrem de util, dar și foarte dificil, întrucât am putea pierde din vedere tocmai specificul psihologic al acestor procese cognitive.
Cu toate acestea însă, într-o formă extrem de generală, mai întâi vom încerca clarificarea și delimitarea acestor concepte: percepție și reprezentare, urmând apoi să ne axăm conceptual pe „societate” și importanța memoriei colective în reprezentarea Rusiei în societatea românească postcomunistă.
2.1.Percepția, mecanism psihic complex de formare a imaginii
Toată cunoașterea noastră iși are originea în percepțiile noastre.
Leonardo da Vinci
Percepția ocupă locul central în cadrul mecanismelor psihice informațional-operaționale de prelucrare primară a informațiilor. Ea este proprietatea psihicului și este extrem de importantă pentru întreaga cunoaștere umană.
Cercetată mai întâi, nu ca o problemă de sine stătătoare, distinctă, ci în cadrul alteia mai largi, și anume a problematicii învățării, abordată multă vreme la nivel intrauman, ipostaziată de unele curente și orientări psihologice, minimalizată sau chiar negată de altele, percepția și-a câstigat cu greu un statut propriu în psihologie.
Conform Dicționarului explicativ al limbii române, percepția reprezintă un „proces psihic prin care obiectele și fenomenele din lumea obiectivă care acționează nemijlocit asupra organelor de simț sunt reflectate în totalitatea însușirilor lor, ca un întreg unitar”, percepția fiind „o imagine rezultară în urma acestei reflectări.”
O definiție a percepției ne prezintă și Ursula Șchiopu, în Dicționarul de psihologie. Explicând noțiunea, aceasta spune că percepția este „procesul (mental) activ, implicat în adaptarea curentă, prin care se reflectă obiecte, fenomene, ființe și persoane în pozițiile, mișcările și totalitata însușirilor lor. (…) Percepția posedă o capacitate analitică de cunoaștere și recunoaștere diferențiatoare și comparativ, o dimensiune impresivă (afectivă, latentă și subietică) și repere de identificare a potențialelor însușiri a ceea ce se percepe”.
Din perspectiva lui Mielu Zlate, percepția este definită ca „reflectare subiectivă nemijlocită, în formă de imagine a obiectelor și fenomenelor externe, ce acționează în momentul dat, asupra noastră, prin ansamblul însușirilor și componentelor lor”. Ceea ce trebuie subliniat aici este fapul că percepțiile apar și se mențin atâta timp cât există o acțiune directă a unui stimul asupra unor analizatori.
Recurgem la percepții, ca mecanism psihic de prelucrare aprofundată a obiectelor luate în întreguri distincte, ca structuri în spațiu și timp, ceea ce reprezintă o mare valoare adaptativă.
Percepția realității este foarte diferită de la om la om. Doi sau mai mulți oameni pot percepe același lucru și pot percepe aceleași lucruri -total diferit. În funcție de cunoștințele lor și de experiența de viață, fiecare va da alt sens și altă semnificație unor evenimente, cuvinte, atitudini sau comportamente ale altor oameni.
Un exemplu, în acest sens, sunt percepțiile diferite ale oamenilor asupra comunismului. Alegem acest exemplu tocmai pentru legătura tangențială pe care comunismul o are cu tema noastră.
Așadar, conform unui sondaj realizat în urmă cu doi ani (2011) de către TNS-CSOP- una dintre principalele agenții de cercetare de pe piață – trecutul comunist era văzut pozitiv, comparativ cu prezentul. Jumătate dintre cei chestionați afirmau că înainte de decembrie 1989 era mai bine în România, în vreme ce doar 23% considerau că era mai rău, iar 14% considerau că era la fel. Motivele principale pentru care respondenții au afirmat că era mai bine sunt: existența locurilor de muncă (62%), nivelul de trai (26%) și deținerea unei locuințe de către cei mai mulți dintre oameni (19%).
„Posibilele explicații de pozitivare a regimului comunist sunt legate de experiența personală față de respectiva perioadă, numărul de ani trăiți în comunism, și de caracteristicile perioadei (dacă au trăit doar comunismul anilor ’80, caracterizat prin accentuarea penuriei, a îngrădirii libertăților etc.).”
Percepția realității diferă în funcție de cultură, obiceiuri și tradiții. Fiecare națiune se caracterizează prin valori culturale, obiceiuri, tradiții, simboluri specifice. Ele provin din istoria și evoluția fiecărui popor și sunt foarte importante în identitatea acelei națiuni. Atunci când diferențele de cultură sunt mari, apar și variații de percepție de la o societate la alta.
Prin urmare, oamenii se comportă într-un anumit fel, pentru că astfel percep ei lumea iar aceste elemente perceptive au fost învățate ca o parte a experienței lor culturale, care este diferită. Astfel, nu vedem lumea așa cum este ea, ci o percepem raportându-ne la noi, la cultura și obiceiurile proprii.
Atunci când oamenii cu culturi diferite își formeză percepții – direct sau indirect – unii despre ceilalți, ei apelează în mod inconștient la elementele culturii lor. Diferențele dintre aceste elemente specifice și necunoașterea lor, sau neacceptarea lor, duc cel mai adesesea la formarea unor percepții eronate. Așa se formează anumite prejudecăți despre celelalte nationalități: „scoțian zgârcit”, „francez iubăreț”, „rus bețiv” etc.
Privite din exterior, anumite datini și tradiții pot părea stranii, însă, analizate în contextul potrivit, au logică. În acord cu acest fapt, prezenta lucrare se dorește a fi și un instrument analitic și o bază teoretică a modului în care ar trebui să înțelegem complexul elementelor tradiționale, precum și a celor novatoare, în politica externă a Rusiei.
Așadar, vom prezenta cadrul politicii externe a Rusiei, de la ritualismul bizantin, prin imperialismul țarist și totalitarismul sovietic, la megapersonificarea prezidențială a lui Putin.
Percepția realității diferă de la o perioadă de timp la alta. Un individ poate percepe realitatea într-un fel într-o anumită perioadă și altfel în altă perioadă. Această diferență se produce datorită asocierii percepției cu eventuale evenimente ce au avut loc în perioada respectivă. Mai mult decat atât, același individ, în momente diferite, poate vedea același eveniment în moduri diferite. Evident că realitatea nu s-a schimbat, ci doar el o vede diferit.
Astfel, dacă, în urmă cu un an, (2012) un studiu similar celui exemplificat mai sus arăta că 12% dintre cetățenii României considerau comunismul o idee bună, bine aplicată, 41%, o idee bună, prost aplicată și 34% îl considerau o idee proastă, în prezent 14% îl consideră o idee bună, bine aplicată, 47%, o idee bună, prost aplicată și 27% o idee proastă. Însumând, observăm că 61% dintre cetățeni consideră, în prezent, comunismul drept o idee bună, față de 53% în urmă cu 4 ani. (pentru indicatorii folosiți în exemplele de mai sus, a se vedea sondajele de opinie relizate de CSOP, în anii 2011, 2012, 2013).
Așadar, în acord cu tema noastră, suntem convinși că percepția pozitivă sau negativă asupra Rusiei va crea o serie de modificări atât la nivelul perceptual al societății în general, cât și la nivel individual. Asta deoarece o anumită persoană poate avea o percepție modificată despre Rusia în anul 2012, dacă va face asociere cu cazul diplomatului rus, care în septembrie 2012 a accidentat o tânără pe trecerea de pietoni.
Această modalitate de formare a percepției – prin asocierea cu orice alt aspect sau situație (negativă sau pozitivă) – într-o abordare psihologică este cunoscută ca fiind efectul de halo sau eroarea halo. S-a demonstrat că atunci când suntem confruntați mai întâi cu o informație pozitivă despre cineva, există o tendință de interpretare a informațiilor subsecvente în sens pozitiv (halo pozitiv) și invers, confruntarea inițială cu o informație negativă ne va „colora percepția” informației subsecvente în sensul evaluării negative (halo negativ).
Percepția realității este în contrapondere cu percepția pe care o avem despre sine (autopercepția). Esistă un echilibru între cum se vede un popor pe el însăși (auto-percepția/autoimaginea) și cum îl văd/percep alte popoare (hetero-imaginea/hetero-percepția).
În acest context, „pentru a cunoaște Rusia cu adevărat, trebuie să înțelegem felul în care ea se percepe pe sine însăși”.
Auto-imaginea cea mai reprezentativă pentru poporul rus este cristalizată în jurnalul de scriitor al lui Dostoievski, autor care a intuit evoluția raporturilor dintre Rusia și popoarele din imediata vecinătate: „După eliberare, popoarele slave de la sudul Dunării își vor începe noua viață tocmai prin a solicita Europei (…) garanția și protectoratul libertății lor, chiar dacă în concertul statelor Europei va figura și Rusia, o vor face anume pentru a se elibera de Rusia”.
Dostoievski atrăgea de altfel atenția că „specificul rusesc nu poate fi receptat de către Europa”, de unde și „îndelunga și trista izolare în familia popoarelor europene” și inevitabilele erori de înțelegere.
Percepția realității este în contrapondere cu distanța geografică. Cu cât distanța este mai mare cu atât percepția este mai bună, lipsită fiind de conflictele legate de vecinătate.
Cu cât o persoană care își formează o percepție despre o țară sau un popor se află mai la distanță de acesta, cu atât viziunea acesteia va fi mai difuză și mai confuză. În schimb, această percepție va fi mult mai pozitivă. Imaginea difuză și confuză se explică prin ignoranța celui care percepe, deoarece el exprimă o anumită bunăvoință față de un popor îndepărtat care nu reprezintă o amenințare sau un pericol la adresa existenței sale. De asemenea, imaginea despre ceva foarte îndepărtat este puternic influențată de fantezia celui care percepe, „cunoștințele, de regulă aproximative, despre originile, vârstele, înfățișările, obiceiurile și limbile neamurilor străine se înfățișează fără discernământ și rezerve, pur și simplu după bunul plac și cu o mare doză nedisimulată de orgoliu și mândrie”.
Cu totul altfel se pune problema în cazul percepțiilor reciproce a unor popoare învecinate sau din același spațiu fizico-geografic, continental sau zonal. Raporturile dintre aceste țări sunt rareori raporturi de prietenie sau bună vecinătate. De obicei, asemenea popoare au relații tensionate, determinate de interesele centrelor de putere, ce se pot manifesta în diferite etape ale istoriei. ,,Această încordare continuă de ordin politico-militar condiționează o imagine reciprocă negativă, care corespunde mentalului colectiv predominant la vecinii respectivi”. Așadar, percepția și imaginea acestor popoare va fi predominant negativă și intolerantă. Ea se explică prin deosebiri importante în privința originii, limbii, obiceiurilor și moravurilor ce se manifestă la popoarele respective. „De aici și până la demonizarea unor întregi populații nu este decât un singur pas”.
2.1.1. Trecerea de la percepția socială la percepția individuală. Principalii factori de influență asupra percepției Rusiei
Dintre toate iluziile, cea mai periculoasă constă în a gândi că nu există decât o
singură realitate
Paul Watzlawick
De obicei, în cercetările psihosociologice se vorbește foarte adesea despre o percepție socială, făcându-se referire la percepția întregii societăți, care este diferită de percepția individuală a fiecărui membru al societății. Această deosebire ce se obișnuiește a se face între percepția individuală și percepția socială sau națională este o chestiune care trebuie lămurită în cercetarea noastră. De aceea, încă de la început vom analiza pe ce se întemeiază această deosebire, ce legătură poate fi între percepția indivizilor și cea a societății sau a națiunii.
În înțelesul propriu al cuvântului, când vorbim de percepție, ne gândim la o formă de reflectare nemijlocită în conștiința omului a realității obiective. Putem spune deci, fără echivoc, că la un individ, la un om, percepția este, fără îndoială, substratul unei consțiințe. Conștiința fiind legată de o coplexiune de organe fiziologice, nervoase, cerebrale.
Dar societatea? Are ea conștință? Este ea un complex fiziologic? Ar fi absurd să o afirmăm. Cel mult o putem concepe ca fiind o simplă metaforă, asta deoarece, în afară de conștiința și eul individului, nu există o conștiință socială. Și nici o percepție a societății. Ea se identifică cu percepția fiecărui individ în parte ce aparține unei anumite societăți așa cum „conștiința națională se identifică, se confundă cu conștiința aproape a fiecărui individ în parte ce aparține națiunei respective și mai ales cu a unor persoane devenite mari personalități istorice”.
Cu alte cuvinte nu există o percepție socială ci numai percepții individuale, așa cum nu există conștiință socială ci numai conștiințe individuale.
Dacă nu există o percepție socială ci numai percepții individuale, totuși acestea din urmă sunt produsul unor conexiuni de împrejurări, factori și condiții în cea mai mare parte sociale. „Mai mult decât un simplu fenomen senzorial, percepția este o conduită psihologică mai complexă, care se raportează la un cadru de referință particular, elaborat în limitele experienței noastre personale și sociale”.
La rândul său, factorul social trebuie dezasamblat și analizat sub diferitele lui aspecte: el cuprinde desfășurarea istorică, condițiile istorice de vecinătate și luptele cu popore vecine, instituțiile sociale, densitatea socială, adică gradul în care membrii societății au raporturi repetate, multiple și variate între ei și socializează unii cu alții în multe și diferite sau puține și statornice împrejurări. Heterogenitatea sa, omogenitatea membrilor societății între ei, încă sunt elemente de luat în seamă. Cu alte cuvinte, aceste aspecte pot influența formarea percepției indivizilor în cadrul unei societății.
Dar, pe lângă elementul social precumpănitor, în formarea percepției individuale, știința psihologiei sociale mai distinge și alte elemente determinante, de pildă, configurația geografică, condițiile economice. Chiar și clima poate influența, de multe ori, formarea percepției individuale în cadrul societății.
Nu în ultimul rând percepția, ca orice proces psihic individual, se naște, se dezvoltă și se manifestă pe fondul și în contextul unor influențe socio-culturale sistematice. Acestea pot fi memoria socială, sau mentalul colectiv dar și diferențele culturale și etnice, pentru că percepem ceea ce suntem pregătiți să percepem raportându-ne la o situație, în spiritul culturii căreia îi aparținem. „Nu vedem lumea asa cum este ea, vedem lumea așa cum suntem noi”.
Toți specialiștii recunosc că, în fapt, percepția individului nu se poate explica decât prin cunoașterea sistemului de factori ce acționează în strânsă legătură și intercondiționare reciprocă, dar modul în care acționează și mai ales locul și rolul pe care aceștia îl au în influențarea percepției sunt privite în mod diferit și de aceea întâlnim în literatura de specialitate diferite clasificări ale acestora. În contextul temei noastre, acești factori pot fi:
factori culturali:cultura și subcultura
Ca ansamblu de norme, valori materiale și morale, convingeri, atitudini și obiceiuri create în timp și pe care le posedă în comun membrii societății, cultura are un impact puternic și în formarea percepției asupra Rusiei.
UNESCO definește cultura ca reprezentând, în sensul cel mai larg, ansamblul trăsăturilor distinctive, spirituale și materiale, intelectuale și afective, ce caracterizează o societate sau un grup social. Și nu doar atât.
În condițiile în care cultura înglobează și „artele și literatura de orice fel”, fără îndoială că aceasta, prin scrierile unor autori români influențează formarea percepției Rusiei în societatea românească, Rusia fiind prezentă atât în manualele școlare și în textele scriitorilor care au călătorit în aceasta țară, cât și în romane precum Rusoaica a lui Gib I. Mihăescu, în care valoarea, din punctul de vedere al cercetării noastre, constă nu atât în expresie, în episoade, în tehnică, ci în ideea unică ce ni se transmite sub forma unei sugestii. Nu ne interesează așadar, peripețiile locotenentului Ragaiac, ci obsesia pentru un tip de femeie ireală, de „rusoaică”, mândră, pentru o logică a sentimentului vecină cu sublimul, în stare să fugă în noaptea nunții numai din capriciu, „pentru a experimenta sufletul rus”. În contrast cu rusoaica, ne putem forma și o imagine a barbatului rus, molatic, milog, iertător, stimat de femeie pentru sufletul lui.
Astfel, dacă literatura română evocă aspecte negative, în ceea ce privește Rusia și poporul rus, există motive de a presupune, cel puțin la nivel de ipoteză că percepția societății noastre despre această țară, va fi în mare parte negativă. Asta și datorită simbiozei ce se creează cu autorul respectiv: „ajungeam să mă identific cu el (câte un autor – n.n.) și să cred că numai vorbele pe care el le-a rostit doar o dată exprimă adevărul fundamental al lumii, pe când tot restul e vorbăraie goală.”
În general, individul își însușește treptat un set de valori, preferințe și comportamente specifice societății în care trăiește, dar care se pot modifica continuu. Elementele definitorii ale culturii sunt întărite de sistemele educaționale și juridice, dar și de instituțiile sociale.
În cadrul cercetării noastre, o poziție diferită, în ceea ce privește percepția asupra Rusiei, o pot genera grupurile sociale formate din rușii lipoveni. Deși aceștia nu pot influența percepția societății românești referitoare la Rusia, cel puțin ipotetic, putem presupune, momentan sub rezerva exemplului, că percepția a cel puțin 7% din locuitorii județului Tulcea va fi bună, raportându-ne la datele statistice furnizate de INS în urma recensamântului din 2010, și ținând cont de atașamentul acestora față de Rusia, care primează înaintea tuturor altor aspecte.
factori sociali: grupuri de referință
Grupurile de referință sunt grupările actuale sau imaginare care pot influența percepția individului acesta, considerând grupul un punct de reper, un standard în procesul de formare a opiniilor și atitudinilor sale. Influența exercitată provine, pe de o parte de la credibilitatea informației, iar pe de altă parte, de la supunerea la normele grupului.
Un individ care aparține unui grup, chiar dacă el, personal, poate avea o percepție diferită, referitoare la Rusia, comparativ cu ceilalți membrii ai grupului, nu și-o expune verbal, datorită temerii de a nu fi izolat sau chiar exclus din grup. Astfel, implicit apare acea „mentalitate de turmă” reprezentată prin tendinta de adoptare a opiniile, percepțiile și comportamentului majorității.
Această mentalitate apare la indivizii care nu au o bază solidă în ceea ce privește problematica rusă. Nefiind siguri pe ei, ușor influențabili aceștia își vor modela propria percepție și-și vor stabili bazele fundamentale pe argumentele societății din jur (grupului de referință).
O poziție și un rol privilegiat în grup le are liderul, care prin calitățile sale, calități recunoscute de către ceilalți, transmite informații și își manifestă propria percepție referitoare la Rusia, aceasta ulterior fiind preluată și de ceilalți membrii ca aparținându-le.
Un alt aspect ce ține de apartenența la grup, și de care vom ține cont în administrarea viitoarelor chestionare, în ceea ce privește percepția Rusiei, este apariția fenomenului de dezindividualizare, un „proces ipotetic complex în care o serie de condiții sociale duc la schimbări în percepția eului și al altora și la comportamente alminteri reprimate.”
Cu cât grupul va fi mai mare, cu atât respondenții vor fi mai dezinhibați în răspunsurile furnizate. Asta datorită faptului că, sub protecția anonimatului, aceștia vor avea senzația că indiferent de răspunsurile date nu vor putea fi identificați.
3. factori educaționali: învățare (experiența)
Învățarea reflectă o schimbare observabilă sau neobservabilă în percepția unui individ datorită acumulării experienței. Cu cât cunoaștem și învățăm mai mult despre problematica rusă, cu atât percepția noastră va fi mai aproape de realitate. Astfel, acțiunile cu efecte educative sunt de o diversitate mult mai mare decât totalitatea demersurilor întreprinse în școală, explicit destinate unor scopuri formative.
Influențe educative de necontestat are și mediul social extrașcolar. Prin urmare, educația este un produs al întregului sistem social, recunoscut fiind faptul că, într-o parte consistentă, procesul de instrucție se desfășoară în afara școlii, sub influența diverșilor alți factori capabil să contribuie la formarea omului și la integrarea lui socială, de exemplu familia sau informațiile dobândite prin mass-media sau internet.
4. mass-media
Mass-media poate fi privită din mai multe perspective. Unii ar spune că este un factor social, alții un factor cultural sau educațional, alții un factor de manipulare a opiniei publice. În una din cărțile sale, Ion Cerghit, făcând referire la acest subiect spunea „mass-media formează al patrulea mediu constant de viață al copilului, alături de cel familial, de cel școlar și de anturajul obișnuit de relații.”
Oricum am privi, mass-media este un factor care poate influența percepția individului. Mijloacele de informare – presă scrisă, televiziune, cinematografie, internet – pot avea un impact pozitiv sau negativ asupra individului, acest lucru depinzând însă de alegerea lui. Cu cât se deține mai mult control asupra informației primite, cu atât impactul mass-media va fi mai puțin negativ.
Așadar, condițiile istorice, instituțiile și tradițiile sociale, grupurile de referință, procesul educațional și, nu în ultimul rând, mass-media sunt factori determinanți în formarea percepției societății românești asupra Rusiei. Întinderea numerică a societății, statornicia și temeinicia ei, a instituțiilor care organizează viața socială, aceștia sunt factori care determină caracterul și inteligența unui popor. Mentalitatea și caracterul unui popor sunt un produs exclusiv istoric și social. Numai acele popoare au avut și au un caracter determinanat și o mentalitate definită, care au avut o lungă dezvoltare istorică și au ajuns să se cristalizeze într-o societate statornică, consistentă și regulată. Regularitatea și consistența structurii sociale determină consistența și regularitatea liniilor caracterului și inteligenței poporului care formează acea societate. Dimpotrivă, popoarele care n-au istorie, sau care au una neclară, recentă ori sporadică și n-au ajuns să constituie o societate definită, regulată și consistentă, ci una anarhică, haotică și insconsistentă vor înfățișa observației o conștiință și o percepție deopotrivă nedefinită, inconsistentă, anarhică și haotică.
În contextul cercetării noastre ar fi interesant de răspuns la întrebarea: Oare românii care trăiesc de ani mulți în străinătate și nu dispun de aceeași experiență a spațiului, ar percepe Rusia la fel cum o percep oamenii de aici?
2.2. Rusia între percepție și reprezentare socială
Există un singur mod de a înțelege oamenii, anume a nu ne grăbi să-i judecăm, ci de a trăi în preajma lor, a-i lăsa să se explice, să se dezvăluie zi de zi să se zugrăvească ei
înșiși în noi
Charles Sainte Beuve
Percepția Rusiei în societatea românească postcomunistă, proces reprezentațional cu toate componentele sale – percepție individuală, categorizare, valorizare și acceptare sau respingere – va fi indisolubil legat și de conceptul de reprezentare socială.
Reprezentarea este „forma oricărei experiențe posibile și imaginabile…“, ea nu se raportează la o percepție imediată, la un segment de realitate, ci la o structură imaginară, construită în timp, simbolizând modul de exprimare a realității, propriu unui individ sau unui grup.
„Lumea este reprezentarea mea”, spunea Schopenhauer, în cartea sa Lumea ca voință și reprezentare, aceasta fiind de fapt presupoziția fundamentală a întregii filosofii moderne. Înscriindu-ne pe același palier și în aceeași dimensiune filosofică, putem afirma : „Nimic mai adevărat”. Firește, această afirmație este valabilă atât despre trecut cât și despre prezent. Tot ce aparține și poate aparține lumii este inevitabil dependent de această condiționare datorată obiectului care există doar pentru subiect. Inclusiv Rusia.
Totuși, există dezavantajul ca în cazul Rusiei, prin instrumente de sorginte culturală – narațiuni, documente scrise, etc. – unele percepții distorsionate (individuale sau colective) să fie reactualizate ca și „versiuni ale realității”.
Așadar, indiferent de adevărul existent la un moment dat, indiferent de modul de abordare, „Rusia este și va fi, reprezentarea fiecăruia”. Fiecare individ o va percepe într-un fel propriu și fiecare individ va avea propria lui reprezentare. Din acest motiv ar fi bine să putem spune că ar trebui să ne dispensăm de reprezentări și să lucrăm doar cu realitatea. Dar aceasta ar fi cea mai utopică afirmație. Realitatea este mult prea complexă ca să fie înțeleasă de orice minte în același fel. Reprezentările creează imaginile și ele sunt ca niște hărți care ne ghidează printr-o junglă de complexități uimitoare… Imaginea este modul nostru de a percepe cum funcționează lumea… Există tot atâtea imagini câte ființe umane, dacă nu mai multe și mai multe imagini pot corespunde unui fapt dat.
Totuși, există dezavantajul ca în cazul Rusia, prin instrumente de sorginte culturală – narațiuni, documente scrise, etc. – unele percepții distorsionate (individuale sau colective) să fie reactualizate ca „versiuni ale realității”.
2.2.1. Conceptul de reprezentare. Trecerea de la reprezentarea colectivă a lui Durkheim la reprezentarea socială a lui Moscovici
Fie ca urile să amorțească! Dar trebuie
să rămână amintirile, pentru ca atâtea
nenorociri, atâtea suferințe să nu fie niciodată
pierdute pentru experiența oamenilor!
Jules Michelet
În relațiile cu alții sau în propriile acțiuni, oamenii nu reacționează conform unor input-uri care vin din mediu, ci în funcție de imaginea pe care o au despre realitate. Aceste imagini, formate atât pe baza informațiilor furnizate de percepție, cât și pe baza experiențele anterioare (indviduale sau sociale) au primit numele de reprezentări sociale.
Deși realitatea acestora este ușor sesizabilă, definirea lor este dificilă, acest fapt fiind reliefat chiar de către cel care le-a impus în psihologie: „dacă realitatea reprezentărilor sociale este ușor de sesizat, conceptul nu este la fel. Există numeroase rațiuni pentru aceasta. Rațiuni istorice, în mare parte, de aceea trebuie să lăsăm istoricilor grija să le descopere. Rațiunile non-istorice se reduc toate la una singură: (…) încrucișarea unei întregi serii de concepte sociologice și a unei serii de concepte psihologice. La această răscruce trebuie să ne situăm noi. Demersul are, fără îndoială, ceva pedant, dar nu vedem nici un altul pentru a degaja un asemenea concept de trecutul său glorios, pentru a-l reactualiza și pentru a-i înțelege specificitatea”
Așadar, orice realitate cu care ne confruntăm o stocăm în memorie, reprezentând-o. „Numim reprezentare, ansamblul organizat de atitudini și opinii pe care un individ sau un grup le eloborează în legătură cu un anumit obiect, fenomen etc. Individul nu reacționează la realitate așa cum este ea, și așa cum și-o reprezintă. Astfel, reprezentarea va juca un fel de filtru interpretativ, cu alte cuvinte individul va interpreta, va decoda situația și comportamentul partenerului în funcție de modul în care î-și reprezintă el situația”.
Interesul psihologiei sociale pentru studiul reprezentărilor sociale este relativ recent. Debutul, consemnează majoritatea autorilor, a fost fixat în 1961, odată cu publicarea volumului lui Serge Moscovici, La psychanalyse, son image et son public. Aici apare pentru prima dată conceptul de reprezentare socială ca o reactualizare a noțiunii de reprezentarea colectivă, propusă în 1898 de Emile Durkheim. Dacă până atunci reprezentarea era privită ca o derivată individuală a percepției, din 1961, aceasta devine „reprezentare socială”, Moscovici, reevaluând conceptul durkheimian de reprezentare colectivă și atașându-i noi înțelesuri și clarificări. Astfel, în acceptiunea sa, reprezentările sociale se caracterizează prim transformare, mișcare și evoluție.
În România, teoria reprezentărilor sociale a pătruns după 1990, odată cu liberalizarea accesului la informația științifică ocidentală și cu publicarea celor două manuale de psihologie socială ale lui A. Neculau (1996, 2004, Iași). Nu se poate vorbi despre o sigură definiție a reprezentării sociale și nici despre una general acceptată de cercetărori, motiv pentru care în teza noastră vom apela în mare parte la definițile date de Moscovici.
Reprezentările sociale derivă din credințe religioase, practici culturale, ritualuri, din imaginarul cotidian. Ele au în compoziție unele „zone obscure" ale vieții cotidiene, se sprijină pe „mărturii" ale subiectului, pe considerațiile și interpretările acestuia, dar apelează și la norme, reguli, stiluri împărtășite de o populație, valori ce reglează relațiile interpersonale. „Reprezentările sociale constituie o organizare psihologică și o formă de conștiință a societății contemporane, fără să se reducă însă la una dintre aceste realități. Ele sunt proprii unei anumite societăți, unei anumite culturi”.
Deși reprezentările sociale interferează în parte cu opiniile și atitudinile, ele nu sunt atât de direcționate ca acestea. Spre deosebire de opinii, care construiesc un răspuns manifest, verbalizat, observabil și susceptibil de măsurare, și de atitudini, care stabilesc o relație între stimuli și răspunsuri, răspunsul fiind cuantificabil prin timpul de reacție, reprezentările sociale basculează între percepție și social, mediază între cognitiv și afectiv, ezită între exactitudine și aproximație, cochetează cu științificul, dar și cu imaginarul. Ele reconstruiesc realul, „atingând” simultan stimulul și răspunsul, accentuând “aici” în aceeași măsură în care modelează „acolo”.
Deși studiile realizate în ultimul timp, în special de psihosociologii francezi, în domeniul reprezentărilor sociale, ne îndreptățesc să plasăm această disciplină științifică în spațiul psihologiei sociale, „este eronat să spunem că reprezentările sociale sunt reprezentări cognitive" afirmă Moscovici. Acest tip de afirmație ar putea să restrângă aria de cuprindere conceptuală a acestora. Nu înseamnă că reprezentările nu sunt și cognitive. Dar nu sunt doar producții sau mecanisme cognitive. Funcționarea lor, care, de principiu, se susține din exterior și din interior, în același timp, integrând socialul, le-a atras calificarea de construcții socio-cognitive.
Psihologul francez de origine română vede în reprezentările sociale una dintre căile de apropiere a realității, căreia îi conferă, în plus, un sens, trimițându-ne totodată către caracterul simbolic al acestora, considerat a fi unul dintre elementele specifice reprezentărilor sociale: „a reprezenta un obiect înseamnă a-i conferi, în același timp, statutul de semn, a-l cunoaște făcându-l să semnifice”. Dacă ar fi să facem o reprezentare a reprezentării, aceasta s-ar asemăna cu o monedă cu două fațete: aceea a imaginii și a ceea a semnificației, care își corespund reciproc. Cele două fațete fac să corespundă fiecărei imagini un sens, și fiecărui sens o imagine.
Așadar, reprezentările sociale sunt transmise, „inoculate", ele sunt produsul unei întregi serii de elaborări, prelucrări și schimbări la care au participat generații succesive.
Privite ca niște procese de mediare între concept și percepție, reprezentările realizează transferul dinspre interior spre exterior, de la un spațiu depărtat la unul apropiat. Rezultatul final se transpune în semnificație și imagine.
Formate în urma percepțiilor, având o funcție de cunoaștere, reprezentările furnizează informații despre însușirile semnificative, caracteristice, ale obiectelor sau fenomenelor percepute anterior.
Orice actor social, individual sau colectiv are o reprezentare socială. Astfel, se poate vorbi despre reprezentarea și imaginea socială a unei colectivități, a instituțiilor statului (Președinția, Guvernul, Parlamentul, Armata etc.) sau a unei societăți. Acesta ar fi unul dintre motivele pentru care titlul temei noastre s-ar putea foarte bine încadra în cel al reprezentărilor sociale, devenind astfel: „Reprezentarea socială a Rusiei în societatea românească postcomunistă”.
Mai mult, se poate afirma că reprezentările au două roluri:
Convenționalizează obiectele, persoanele și evenimentele cu care individul uman intră în contact, conferindu-le o formă precisă, localizându-le într-o categorie dată și impunându-le, gradual, ca un anumit tip de model împărtășit de un anumit grup uman;
Sunt prescriptive, impunându-se oamenilor cu o forță căreia aceștia nu îi pot rezista.
Moscovici afirmă că această forță reprezintă o combinație între o structură prezentă chiar înainte ca noi să începem să gândim și o tradiție care decretează ce ar trebui să gândim. Reprezentările sunt interiorizate de oameni, dar nu sunt gândite, ci regândite, recitate și reprezentate.
2.2.1.1. Cunoașterea factorilor care pot influența reprezentările.
Erorile de reprezentare
Imagini intuitive ale obiectelor și fenomenelor care apar în absența acestora, reprezentările se formează, în special, pe baza percepțiilor. Fără să avem înaintea noastră o floare, putem să ne amintim imaginea ei, parfumul ei, netezimea petalelor ei catifelate. Toate acestea sunt însă reprezentari vizuale, olfactive, tactile.
Cu totul altfel se întâmplă în cazul unor reprezentări ale altei persoane sau în cazul reprezentărilor unor entități statale, unde la baza acestora se află observații și informații concrete. Reprezentarea „celuilalt” este mult mai complexă, nu numai pentru că individul uman are o mulțime variată de însușiri, ci și pentru că „obiectul” perceptiei este, la rândul lui, „subiect cunoscător”, conștient de sine și de actul reprezentării, care ne influențează în mod activ și, de multe ori, intenționat, percepția.
Reprezentarea nu înseamnă o copie fotografică a realității, ci o remodelare personală ce ține de capacitatea subiectului de a integra infomațiile acumulate într-o imagine coerentă a realității.
În cadrul tezei noastre, ne asumăm riscul ca percepția Rusiei în societatea românească să corespundă doar parțial realității, datorită unor aspecte care pot conduce către subiectivizarea accentuată a procesului perceptiv, sau pot crea grave erori de reprezentare. Aceste aspecte țin de existența următorilor factori:
Factori care aparțin atât indivizilor societății – ca subiecți percepători (abilități sociale, grad de inteligență) – dar și Rusiei – ca obiect perceput (gradul său de transparență pentru subiect).
Contextul este extrem de important în elaborarea reprezentărilor sociale și al percepțiilor. El oferă informații subiectului cu privire la situațiile cu care acesta se confruntă și la comportamentele/ideile pe care trebuie să le elaboreze.
. J.M. Fabre (1998) definea operațional contextul drept „pattern sau condiție organizată de stimuli externi, care influențează sau au potențialul de a influența un individ” în formarea reprezentărilor/percepțiilor. Acesta „joacă rol determinant în elaborarea judecăților sociale”.
Pentru cercetarea noastră contextul poate fi un filtru, prin el se pot oferi semnificații celui care percepe cu privire la situațiile cu care se confruntă. Iată ce spune Jack Snyder în 1977, referitor la context: „doar prin contextualizarea datelor poate fi redusă ambiguitatea statisticilor și pot fi înțelese acțiunile Uniunii Sovietice".
Așadar, contextul joacă un rol determinant în elaborarea reprezentărilor, transformările acestuia reflectându-se în transformări ale reprezentărilor. Astfel:
Una este să evaluăm percepția/reprezentarea asupra Rusiei în societatea românească după anul 2003, când relațiile cu Rusia începeau să ia avânt în contextul semnării Tratatului de prietenie și cooperare dintre țara noastră și Rusia când părțile semnatare se angajau să colaboreze politic, economic și cultural, întregul document reprezentând un punct de pornire către soluționarea diferendele existente între cele două state, dar și premisa pentru o nouă etapă de colaborare între România și Rusia.
Alta este să facem o evaluare a percepției/reprezentării Rusiei în societatea românescă până în anul 2003, mai exact în anul 2000, an crucial în relațiile economice dintre România și Rusia, când Guvernul României, sub semnătura prim-ministrului de atunci, actualul șef al BNR, Mugur Isărescu, renunța din proprie inițiativă la importul direct de gaze din Rusia, zguduind astfel din temelii poziția economică a țării noastre în această zonă a lumii.
Statusul social – Acesta poate influența individul în formarea percepțiilor/reprezentărilor, deoarece acesta este în permanență manipulat și atacat de mediul în care trăiește.
Persoanele cu un statut superior sunt percepute ca având un respect de sine mai mare decât persoanele cu un statut inferior sau despre care nu avem informații legate de statutul său social.
Informații despre statutul social al persoanei care urmează să fie „judecată” pot provoca chiar distorsiuni perceptuale celui care percepe. De exemplu într-un fel va fi perceput un cetățean rus, despre care nu se știe poziția socio-profesională ocupată, și în alt fel va fi percepută o persoană care ocupă o funcție într-o ambasadă. Cunoașterea poziției socio-profesională a celui perceput implică anumite distorsionări de percepție asupra celui care percepe. Se întâmplă asta nu doar datorită unor convingeri proprii, dar și din cauza prezenței stereotipurilor în viața noastră. Există o multime de asemenea credințe stereotipe: „toți rușii sunt bețivi, cruzi și sentimentali”, „toți englezii sunt flegmatici, snobi și pragmatici”, „toți rușii care lucrează înt-o ambasadă sunt ofițeri KGB”.
Înțelegerea cauzelor care generează aceste stereotipii, precum și evaluarea rolului, pozitiv sau negativ, pe care îl joacă în viața socială, sunt probleme destul de dificile. Motiv pentru care, în cercetarea noastră, vom căuta răspunsul următoarelor întrebări:
Cum se formează aceste stereotipuri?
Cum influențează ele percepția Rusiei în societatea românească?
Ce le face să-și păstreze vigoarea, în pofida faptului că se dovedesc adesea greșite?
Care aspecte ale stereotipurilor pot fi controlate conștient și care sunt automatisme ce scapă oricărui control conștient?
Mass-media au un rol deosebit în geneza și evoluția percepțiilor/reprezentărilor, deoarece sursele de informare în masă prin funcția lor organizatorică și manipulatoare, pot genera producerea unor noi reprezentări despre Rusia. De asemenea mass-media pot interveni atât pentru dispariția reprezentărilor existente, cât și pentru modificarea acestora;
Moscovici consideră că propagarea informației prin intermediul mass-media se desfășoară pe fundalul unei interminabile „fabricări” de reprezentări / percepții. El generează ideea că formarea reprezentărilor sociale constituie una dintre prerogativele de bază ale mijloacelor de informare în masă.
Modalitățile prin care sursele de informare în masă reușesc să influențeze calitatea, intensitatea și aria de circulație a reprezentărilor sunt următoarele:
Frecvența punerii în discuție a fenomenului reprezentat.
De exemplu, în cazul Rusiei, în perioada anului 2000, de la agenția de presă „Mediafax” au fost preluate de către cotidianele centrale 2811 articole cu referire directă la acestă țară.
Caracterul obiectului reprezentat;
Gradul de compentență în materie a semnatarilor informațiilor difuzate;
Orientarea ideologică a mijloacelor de informare.
Autoconștiința (constiința de sine) rezultă, în cea mai largă măsură, din recurențele mediului social și uman asupra individului și constituie un factor important în conturarea reprezentărilor/percepțiilor despre ceilalți. Totodată, prezența unui conținut bogat a autoconștiinței implică un bogat conținut al reprezentărilor pe care le creează subiectul.
Socrate afirma că omul poate fi descris doar în termenii conștiinței sale. De aceea, modul în care individul percepe alți indivizi este puternic influențat de maniera în care el se percepe pe sine, adică de valoarea și puterea pe care el și-o atribuie. Maniera în care individul se percepe pe sine, determină maniera sa de a percepe pe ceilalți. „Conștiința de sine este forma de percepție interiorizată prin care omul se raportează simultan la sine însuși, la lumea sa interioară, ca și la exterior, la lumea în care trăiește. Conștiința de sine este percepția propriei identități ca și parte a lumii.”
În acest context, iată că îndemnul lui Socrate „Cunoaște-te pe tine însuți” capată și o altă motivație: pentru a-i cunoaște pe alții.
Pentru tema noastră, această afirmație s-ar traspune astfel: Modul în care societatea românească va percepe societatea rusă va fi puternic influențat de maniera în care societatea românească se percepe pe ea însăși.
Din această perspectivă, în prelungirea demersului nostru științific, nu ar fi lipsită de interes o abordare a societății românești prin prisma reprezentarii sociale a acesteia.
Totodată, ar fi interesant de văzut, care este propria reprezentare a românilor despre ei înșiși. În ce mod se percep și se descriu indivizii, atunci când vorbesc despre sine (auto-percepția).
Ordinea prezentării informației: ordinea în care sunt prezentate informațiile referitoare la cel despre care urmează să se creeze o impresie, o percepție, sau o reprezentare – fie că este un obiect, o persoană, un fenomen sau o entitatea națională – poate avea un impact destul de mare, astfel încât pot apărea grave distorsiuni de percepție. Așadar, formarea reprezentărilor/percepțiilor este influențată direct de ordinea în care cel ce percepe – în cazul nostru, (individul) societatea românească – este familiarizat cu diverse informații despre cel asupra căruia se efectuează percepția – poporul rus (Rusia).
„Efectul primei informații” (primacy effect)
Formarea percepțiilor/reprezentărilor este un proces „on-line”, altfel spus formarea acestora începe cu prima informație disponibilă, astfel încât orice informație ulterioară este denaturată de impresia creată în baza primelor informații (intervine efectul primei informații). „Contează prima impresie pe care o creezi”, spun oamenii și psihologii sociali confirmă veridicitatea acestei afirmații.
„Efectul primei informații” a fost explicat de către cercetătorul Solomon Asch în anul 1946. Acesta, asociind conceptului de reprezentare termenul de „impresie”, a condus un experiment și prin rezultatele obținute a demonstrat participanților că formarea impresiei este „un proces automat și se declanșează din clipa în care este receptat primul bit de informație”.
Așadar, în contextul tezei noastre acest efect – al primei informații – s-ar transpune astfel:
Dacă cel care urmează să facă o reprezentare a Rusiei – subiectul percepător – are o primă experiență/informație negativă cu/despre Rusia, atunci percepția și reprezentarea acestuia față de această țară ar trebui să fie „negativă”;
Dacă cel care urmează să facă o reprezentare a Rusiei – subiectul percepător – are o primă experiență/informație pozitivă cu/despre Rusia, atunci percepția și reprezentarea acestuia față de această țară ar trebui să fie „pozitivă”;
Din acest motiv, pentru verificarea veridicității acestei duble afirmații se impun răspunsurile următoarelor întrebări:
Care este primul contact sau prima experiență pe care societatea românească a avut-o cu Rusia și cum a fost perceput „primul bit de informație” despre această națiune?
„Efectul ultimei informații” (a informației recente) (recency effect)
Pe lângă eroarea pe care o poate oferi, „efectul informației anterioare”, există situații când se observă și reversul acestuia: este vorba de cea mai recentă informație și efectul pe care aceasta îl are asupra subiectului percepător.
Astfel, conform „efectului informației recente”, tindem să ne bazăm mai mult pe informațiile recente decât pe datele mai vechi pe care le avem despre același subiect.
În contextul tezei noastre acest efect – recency effect – s-ar traspune astfel:
Dacă cea mai recentă informație despre Rusia, deținută de subiectul percepător, este pozitivă, atunci, pe cale de consecință, și reprezentarea acestuia va fi „pozitivă”;
Dacă cea mai recentă informație despre Rusia, deținută de subiectul percepător, este negativă atunci, pe cale de consecință, și reprezentarea acestui despre Rusia va fi „negativă”.
Nu doar ordinea prezentării informației – primacy effect/recency effect – poate cauza distorsiuni în formarea percepției și a reprezentării Rusiei, ci și anumite „trăsături” care pot avea un impact mai mare asupra subiectului percepător. De exemplu, în opinia unor subiecți percepători, faptul că Rusia are mulți oameni care beau mai mult, poate fi mai important decât faptul că aceeași Rusie are scriitori și oameni de cultură foarte buni. Ca atare, percepția și reprezentarea finală față de Rusia va fi negativă, subiectul percepător raportându-se nu la cultura Rusiei ci la oamenii care beau mai mult din Rusia. În concluzie, putem afirma că în formarea percepțiilor și a reprezentărilor despre o anumită entitate (individuală, de grup sau națională) un rol important îl au și expectanțele celui care percepe. De multe ori aceste expectanțe pot influența subiectul percepător datorită modului în care acesta interpretează.
Așadar, constituind un nou mod de înțelegere a realității, reprezentările sociale, care de regulă se formează în urma percepțiilor, pot fi distorsionate atât datorită capacității de interpretare a subiectului percepător, cât și a impactului pe care îl anumite „caracteristici” ale obiectului perceput au asupra acestuia. De asemenea, există și alți factori care pot interveni în actul reprezentării, precum: context social, status social, mass-media, conștiința de sine, ordinea prezentării informației.
În cazul Rusiei, un factor pregnant care poate crea distorsiuni, îl reprezintă, în mod special, relațiile anterioare dintre cele două națiuni.
Constituind temă de cercetare pentru o multitudine de lucrări, aparținând atât autorilor contemporani cât și istoricilor din secolele trecute, relațiilor dintre cele două state sunt descrise în funcție de optica fiecărui autor. Acestă descriere, de multe ori contradictorie, ne oferă libertatea de poziționare – pro sau contra celor relatate de cunoscători – dar și opțiunea de formarea a unor percepții referitoare la la Rusia, prin acceptarea sau respingerea aserțiunilor prezentate.
2.3. Societatea contemporană. Interdependența individ – societate
Nu putem vorbi despre percepția Rusiei în societatea românească fără a defini și a face o succintă analiză asupra conceptului de „societate”.
Considerăm necesară o asemenea abordare, deoarece atât subiectul care percepe – societatea româneasca postcomunistă -, cât și obiectul asupra căruia se efectuează percepția – Rusia – ne conduc inevitabil la noțiunea de „societate”.
O evaluare a acestei noțiuni conduce către o multitudine de sensuri și creează conexiuni multidisciplinare. În același timp, pe palierul acestei noțiuni, s-ar putea încadra chiar tema pentru diploma de licență a unui student la filosofie care, cu siguranță, ar putea cuprinde foarte multe volume în care ar fi incluse toate posibilele răspunsuri.
Așadar, în contextul cercetării noastre, „Ce este societatea?”
Să începem prin a explica ceea ce se înțelege, în general, prin termenul de societate.
Societatea este „un ansamblu de indivizi și de grupuri, care interacționează în baza unor reguli și valori comune de acțiune și gândire, și care se consideră ca aparținând unui același tot, pe care îl reproduc, sau trebuie să îl reproducă, de fiecare dată când acționează urmărind propriile interese”.
Apelând la imagine, Norbert Elias ne propune o vizualizare a societății. Bazat pe propria experiență – a studiat aproape o jumătate de secol relațiile dintre individ și societate – sociologul german aseamănă societatatea cu un dans: „Pentru a simboliza societatea, să reprezentăm un grup de dansatori, executând dansuri de curte, cadrilul, de pildă, sau hora țărănească. Pașii și reverențele, toate gesturile și toate mișcările pe care le efectuează fiecare dansator se sincronizează în totalitate cu ale celorlalți dansatori și dansatoare. Dacă s-ar considera separat fiecare dintre indivizii care participă la acest dans, nu s-ar înțelege funcția mișcărilor. Modul în care se comportă individul în această împrejurare este determinat de relațiile dansatorilor între ei. El nu va fi foarte diferit de comportamentul indivizilor în general. Fie că raportul este de prieten sau de dușman, de părinte față de copil, de bărbat și femeie sau de rege față de supuși, de director față de salariați, comportamentul pe care îl adoptă indivizii este întotdeuna determinat de relațiile trecute sau prezente cu ceilalți”.
Așadar, fiecare model prezintă, sub unghiuri diferite, individul în societate. Acesta este perceput fie ca “produs al societății”- conform modelului determinismului social (Comte, Marx, Durkheim, Merton) – fie, el este “ființă programată”, influențat de societatea din care face parte – modelului individualist (Weber, Simmel, Goffmann). Cele două modele sunt complementare. Și într-un caz și într-altul, indivizii depind de societate și societatea de ei, între individ și societatea existând o relație de interdependență echilibrată. Cu alte cuvinte, individul influențează societatea și societatea influențează individul.
Indiferent ca e rusă, germană sau românească, indiferent de sistemul politic care o caracterizează, societatea nu este și nu trebuie să fie privită ca fiind o entitate statică sau un concept lipsit de substanță. Ea trebuie privită drept un mecanism viu, format din grupuri sociale de indivizi care interacționează unii cu alții conform unor valori și modele culturale – norme, obiceiuri, tradiții, credințe și simboluri – care determină diferite comportamente și urmare cărora se formează anumite percepții.
Noțiune abstractă și greu măsurabilă la nivelul simțului comun, societatea poate fi considerată constantă universală a culturii umane, care în funcție de normele, valorile și credințele sale, poate influența percepția indivizilor.
Așadar, în contextul cercetării noastre, percepția despre Rusia este influențată și de gradul de cultură, normele, valorile și credințele existente în societatea românească. Altfel spus, cultura românească este unul din factorii care influențează percepția Rusiei. „Cultura ne influențează ceea ce percepem a fi important pentru noi”, susține Angela Gutchess, profesor în cadrul Universității Brandeis.
Pornind de la modul accesibil de prezentare a concepției lui J. Gabriel Tarde conform căruia „o societate este un grup de oameni care prezintă între ei multe similitudini, produse atât prin imitație, cât și prin contra-imitație.(…)” putem reduce societatea la suma tuturor indivizilor ei?
Nu. Pentru că în sociologie, societatea nu se rezumă doar la oameni („Nu putem vedea pădurea doar dacă vedem copacii”);
Da. Pentru că după adepții atomiști, orice întreg poate fi divizat și analizat în părțile componente precum și în relațiile existente între aceste componente,
Așadar, fără să folosim concepte, idei și teorii preponderent sociologice, ne vom îndrepta atenția către perspectiva atomistă care, pe parcursul tezei noastre își demonstrează viabilitatea din plin:
Pe de o pare, datorită faptului că nimeni nu se poate îndoi, sau nu poate nega, existența indvizilor ca elemente componente în cadrul societății;
Pe de altă parte, întrucât percepțiile nu pot fi atribuite societății decât prin metaforă sau prin analogia cu ființele umane, adică prin antropomorfizare, nu putem cunoaște percepțiile societății dacă nu analizăm percepția indivizilor, ca parte integrantă a acesteia;
În esență, societatea, reprezintă în fapt un grup de oameni care se perpetuează pe el însuși, care ocupă același teritoriu și participă la o cultură comună. Structură socială comprehensivă și complexă, aceasta se dimensionează pe trei componente:
componenta economică – sectorul de afaceri;
componenta politică – instituțiile fundamentale ale statului;
componenta societății civile – sectorul fără scop lucrativ, care legitimează sau amendează celelate două componente.
Societatea civilă, instituțiile fundamentale ale statului și sectorul de faceri – elemente complementare ale societății contemporane
Societatea civilă
Societatea civilă se constituie ca fiind cel de-al treilea sector al societății contemporane, în care primele două sunt instituțiile fundamentale ale statului și sectorul de afaceri. Noțiunea include un întreg sistem de structuri, forme asociative de tip apolitic, care nu sunt părți ale unei instituții fundamentale ale statului sau ale sectorului de afaceri.
Astfel,
organizații non-guvernamentale (ong-uri)
organizații comunitare (community-based organizations)
asociații profesionale
organizații politice
cluburi civice
sindicate
organizații filantropice
cluburi sociale și sportive
instituții culturale
organizații religioase
mișcări ecologiste
media
sunt considerați „actori ai societații civile”.
Așadar, din punct de vedere teoretic, „societatea civilă este o noțiune care descrie forme asociative de tip apolitic și care nu sunt părți ale unei instituții fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizațiile non-guvenamentale – asociații sau fundații, sindicatele, uniunile patronale – sunt actori ai societății civile, care intervin pe lângă factorii de decizie, pe lângă instituțiile statului de drept pentru a le influența, în sensul apărării drepturilor și intereselor grupurilor de cetățeni pe care îi reprezintă”.
Structura societății civile actuale oscilează de la un autor la altul.
Potrivit opiniilor unora, societatea civilă include „organizațiile non-guvernamentale, mass-media și sindicatele”, alții consideră a face parte din societatea civilă „sindicatele, bisericile și organizațiile neguvernamentale”, precum și „familia”.
În contextul cercetării noastre, existența unor puncte de vedere multiple privind structura componentă a societății civile ne lărgește paleta de investigare, oferindu-ne în acest fel posibilitatea de administrare a unui sondaj de opinie, îndreptat către un eșantion cât mai diversificat de respondenți, ca parte ai societății civile.
Astfel, pe parcursul tezei ar fi interesant de cercetat cum este percepută Rusia și care este reprezentarea ei în cadrul următorilor „actori ai societății civile”:
percepția ONG-urilor;
percepția sindicatelor (vom identifica societățile care au acționariat rusesc, ca de exemplu, Mechel sau Lukoil);
percepția neafiliaților (a oamenilor simpli);
percepția mass-media (diferă de percepția Rusiei reflectată în mass-media) (vom identifica eventuali lideri și formatori de opinie asupra cărora vom efectua interviuri dirijate).
La un sondaj realizat on-line de ziare.com în anul 2012, la întrebarea dacă „Există societate civilă în România?”, un procent de 81.46% dintre respondenți au răspuns negativ, 8.73% au spus că da, există, în opinia a 7.42% numai ONG-urile sunt vizibile, iar restul de 2.39% au răspuns că nu îi interesează.
Numărul relativ crescut al celor care au răspuns negativ (81,46%), conduce la formularea următoarei ipoteze: societatea civilă rămâne un concept preponderent netrasparent, ea continuă să fie încă, un concept în devenire.
Fiecare individ, fiecare participant la viața publică este liber să poată avea opinii proprii, simpatii sau dimpotrivă antipatii. Membrii societății au, mai mult sau mai puțin cristalizată, o concepție cu privire la diversele aspecte și fenomene ale socio-umanului, ei pot deosebi binele de rău și pozitivul de negativ. Pot face evaluări și pot avea percepții, urmare cărora pot crea ipoteze.
Componenta politică (instituțiile fundamentale ale statului)
Expresia „instituții fundamentale” cunoaște mai multe accepțiuni și sensuri. Pentru cercetarea noastră, instituțiile fundamentale intră în componența instituțiilor publice și prezintă interes în măsura în care ambele fac referire la putere.
O primă modalitate de a defini instituțiile publice ale statului este prezentată la punctul 30 al art. 2 din Legea privind finanțele publice nr. 500/2002 (versiune 21 octombrie 2013), potrivit careia, „instituții publice” reprezintă „denumirea generică ce include Parlamentul, Administrația Prezidențială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice, alte autorități publice, instituțiile publice autonome, precum și instituțiile din subordinea acestora”.
Deși sfera de cuprindere a instituțiilor publice românești este vastă, statul acționând practic în toate domeniile vieții economice, politice sau sociale, în teza noastră – pe palierul instituții ale statului – ne vom limita cercetarea doar la instituțiile oficiale, adică Parlament, Administrație Prezidențială și ministere. Ne așteptăm ca prin reprezentanții acestora – demnitari, administratie prezidențială, miniștri, eventual agenți sau funcționari – să putem identifica o poziție oficilă în raport cu Federația Rusă și implicit percepția acestor decidenți referitoare la Rusia. Aceasta cercetare va fi reprezentativă prin însăși metodologia utilizată – în sensul în care principalul instrument folosit pentru obținerea de informații vor fi chiar prevederile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informații de interes public. În baza acesteia vom înainta către instituțiile publice enumerate, solicitări de informații, privind relația pe care aceste instituții le au cu Rusia.
Componenta economică (sectorul de afaceri – a treia componentă a societății)
În general, când facem referire la componenta economică, ca parte structurală a societăți românești, alături de instituțiile statului și societatea civilă, ne gândim în definitiv la sectorul de afaceri românesc, mai exact la sectorul privat.
În contextul temei noastre, nu ne propunem o investigare de adâncime asupra sectorului de afaceri, motiv pentru care nu vom face analize statistice privind numărul societăților comerciale existente, și nici nu vom analiza indicatori economici și evoluția schimburilor comerciale dintre România și Rusia.
Pentru a ne înscrie în problematica cercetării – Percepția Rusiei în societatea românească -, prin punctarea acestui sub-capitol ne propunem identificarea unor metode adecvate pentru realizarea unei cercetări privind percepția Rusiei în mediul de afaceri românesc.
Așadar, considerăm că unele observații și opinii referitoare la percepția Rusiei pe palierul business-ului românesc ne pot fi oferite de către:
sectorul și mediul de afaceri românesc care, tangențial sau în mod conex, contacte prin prisma importurilor/exporturilor cu mediul de afaceri rusesc;
de către societățile comerciale din România cu capital rusesc, în cadrul cărora sunt angajați cetățeni români care, prin natura raporturilor de serviciu, intră în contact direct cu cetățenii ruși.
Există premisa ca, datorită experienței și relațiilor existente a oamenilor din cele două categorii, cu stimuli (șefi sau parteneri de afaceri) din societatea rusă, să se producă o deformare a realității, care ar conduce la formarea unei percepții eronate despre ruși. Exemplu: o deformare a realității se poate produce în relația șef rus – subordonat român, unde, pe fondul unei posibile diminuări salariale, legate de perioada de inflație, subordonatului român i se poate deforma percepția despre ruși, spunând că aceștia sunt zgârciți.
Capitolul al-III-lea
PERCEPȚIA ASUPRA RUSIEI – O ABORDARE IMAGOLOGICĂ
Imaginea este modul nostru de a percepe cum funcționează lumea
Thomas Sowell, 1987
Aflată la granița dintre literatura comparată, istorie, psihologie și antropologie – imagologia, în sens tradițional, se ocupă cu studiul imaginilor pe care popoarele și le fac despre sine (auto-imagini) sau despre alte popoare (hetero-imagini).
Daniel Henry Pageux a definit-o simplu: studiul imaginilor sau al reprezentărilor străinului. Astfel, în concepția acestuia, ea își trădează nu doar caracterul indisciplinar (în căutarea imaginilor este necesar efortul conjugat al specialiștilor din diverse domenii, de la istorici ai mentalităților până la etnopsihologi), ci și „vechimea” (câtă vreme obiectul acesteia – interesul față de Celălalt – are vârsta istoriei).
Deși în cultura română a existat o preocupare pentru studiul imaginilor străinului (de prin anii 1970), de o adevărată explozie a interesului față de imagologie se poate vorbi abia după 1993. El a fost stimulat atât de liberul acces la informație și de descoperirile europene în domeniu, cât și de faptul că noul context politic permitea abordarea oricărui subiect, chiar și a celor „mai delicate”, de tipul imaginii evreului sau a relațiilor noastre cu rușii.
În fiecare moment, mintea noastră recepționează și prelucrează o multitudine de informații despre „celălalt”, pe baza cărora reflectăm imagini primare și încercăm să îl cunoaștem, să îi înțelegem felul de a fi, motivele, intențiile și, astfel, să putem anticipa reacțiile sale. În permanență ființa umană s-a raportat la o alteritate, iar existența celuilalt a făcut-o să acorde o mai mare atenție cunoașterii de sine. Privirea aruncată afară (în apropiere sau în depărtare) a generat de fiecare dată o comparație, a creat premisele conturării unei imagini comparative, adică ale „conștinetizării, oricât de minime, a unui Eu raportat la un Altul, a unui Aici raportat la un Acolo”.
Cea dintâi imagine a unui popor e cuprinsă în numele acestuia, nume dat de regulă de către grupurile etnice cu care s-a aflat în contact.
Pentru rus, de exemplu, primele atestări sunt anterioare secolului al X-lea și ele provin din două universuri distincte, cel bizantin care a înregistrat forma ros, respectiv cel arab cu forma rus. Cel mai probabil amândouă făceau trimitere la o particularitate fizionomică a populației semnalate, culoarea blondă, castanie-deschisă a părului (rus, руский).
Tendința de a atribui caracteristici specifice și chiar tipologii diferitelor societăți este foarte veche și foarte răspîndită. Valoarea implicită a contactelor umane cu diferite culturi pare să fi fost etnocentrică, în sensul că orice s-a desprins din modele obișnuite este catalogat ca fiind drept altfel, un lucru unic.
Astfel, F. Braudel consideră că, în fiecare epocă, „o anumită reprezentare a lumii și a lucrurilor, o anumită mentalitate dominantă, însuflețește, penetrează întrega masă a societății. Aceste mentalități dictează atitudinile, orientează opiniile și înrădăcinează prejudecățile. (…) Ele sunt rodul moștenirilor, (…) al temerilor, credințelor, ale unei neliniști străvechi, sunt rezultatul unei imense contaminări, ai cărei germeni sunt pierduți în trecut și transmiși de-a lungul unor generații de oameni.”
Există trei modalități de formare a imaginii:
ca urmare a percepțiilor formate din cumularea informațiilor obținute în urma interacțiunii directe și nemijlocită cu celălalt;
ca urmare a unor reprezentări formate din cumularea informațiilor obținute prin mijloace indirecte și mediate, din anumite surse: presă, literatură, manuale școlare, discuții cu prietenii, zvonuri etc;
prin cumularea tuturor informațiilor existente (atât cele obținute în mod nemijlocit, prin interacțiunea directă, cât și cele obținute indirect, din diferite surse): experiențe, credințe, atitudini, opinii, prejudecăți, presupuneri.
Așadar, faptul că demersul nostru are ca temă de cercetare percepția unei națiuni – societatea românească – asupra altei națiuni – Rusia, – face ca lucrarea să se înscrie cu succes în parametrii unui studiu imagologic prin a cărui abordare (imagologică) vom vedea modul în care s-a constituit și în care s-a dezvoltat, în mersul istoriei, imaginea Rusiei în societatea românească prin exponenții săi „luminați” – oameni de litere, scriitori sau călători –, dar și prin intermediul unor simpli observatori, mai mult sau mai puțini cunoscuți.
3.1.(Auto) imaginea Rusiei și a rusului
Imi place ploaia:
Am fost pește,
Ihtiozaur?-nu m-ar mira!
Ori reptilă?
Dar în mod cert…
Am fost un om sovietic.
Viaceslav Șamoskin
Modul în care un popor se vede pe sine, semnificația pe care și-o atribuie influențează foarte mult destinul acestuia. Nu putem de exemplu, rupe Rusia de ideea care a ajutat-o să supraviețuiască de-a lungul secolelor, de mesianism. După cum nici misticismul rusesc nu poate fi înțeles dacă se ignoră caracterul aparte al creștinismului în această țară. „Specificul nostru rusesc nu poate fi receptat de către Europa”, atrăgea Dostoievki atenția celor dispuși să-i studieze țara. De aici, „îndelunga și trista izolare în familia popoarelor europene”, de aici și „gravele” erori de înțelegere.
„În epoca noastră atât de națională, atât de patriotică și de unificatoare”, spune la un moment dat același scriitor, „când îi cauți pe ruși la ei acasă, când îi dorești să îi chemi pe ruși…, este foarte posibil să constați în străinătate (unde anual, de două decenii, se expatriază și formează colonii intelectualitatea noastră), transformarea unui material pur rusesc, brut și, poate, excelent, într-o jalnică magmă internațională, depersonalizată, fără caracter, fără naționalitate și fără patrie.”
Desigur, acești reprezentanți ai Rusiei ajung să nu-și mai înțeleagă propriul popor, să cultive în Apus o imagine denaturată a acestuia, imagine ce frizează adesea ridicolul, sporind și mai mult nedumerirea europeanului. Dacă adăugăm la acestea și o posibilă ură a aristocrației față de patria abandonată, patrie răspunzătoare, în ochii ei, pentru toate decepțiile, pentru toate jignirile îndurate peste hotare, în calitate de străin, înțelegem mecanismul formării unei false imagini, cu tot ce ascunde în spate, și de ce, în ochii claselor sus-puse, poporul rus apărea mereu în culori atât de sumbre: bețiv, murdar, ignorant, sălbatic.
În plus, citim în paginile Jurnalului, rusul „prin cele Europe” are un cu totul alt comportament decât la el acasă. Peste hotare își pune mască, are tendința de a-și ascunde adevăratul chip și „de a-și scoate la iveală o altă față, cât mai străină posibil, nerusească”. Pentru un plus de onorabilitate, zice Dostoievski, dar și pentru a nu fi prea lesne ghicit. Apoi, cum adevărul i se pare „ceva foarte plictisitor și prozaic, insuficient de poetic”, are grijă să-și coloreze discursul cu o doză de exagerare, cu un pic de fantastic. Dacă luăm în considerare și acea „anecdotică” necunoaștere a realității rusești, a mujicului, pe care îl descrie, „de parcă ar fi pictat pe ceștile de porțelan”, vom avea încă o dată în față imaginea pe care și-a putut-o face despre el europeanul și prin analogie, societatea românească.
Alături de Jurnalul dostoievskian, care ilustrează cum nu se poate mai bine ceea ce s-ar numi auto-proiecția Rusiei în ochii Europei, ne îndreptăm atenția asupra creației unui alt autor, „mintea cea mai ascuțită a controversatului secol XIX”, cum îl caracteriza Nikolai Berdiaev. Acest „mesager înainte de vreme” al Rusiei, pe nume Konstantin Leontiev, a avut, grație activității sale diplomatice, avantajul obiectivizării, al detașării de realitățile din propria patrie și, mai cu seamă, pe cel al contrapunerii. A fost primul scriitor rus care a surprins farmecul Orientului și a reușit să distingă în mulțimea diferită a etniilor balcanice trăsăturile fiecărui neam în parte.
Astfel, pentru filosoful în cauză, vocația Rusiei nu putea fi decât una religioasă, ortodoxia bizantină reprezentând unul dintre pilonii acestui stat, alături de autocrație și de comunitatea rurală. Teoria „Moscova – a treia Romă”, capătă în accepțiunea acestuia o conotație aparte: primul pas pentru înfăptuirea mesianismului l-ar constitui instituirea dominației ruse asupra celei de a doua Rome, Constantinopolul. Fervoarea credinței acestui popor, crede Leontiev, nu s-ar datora perceptului biblic al iubirii aproapelui, ci temerii de Dumnezeu, singurul cenzor al actelor umane. Cu toate acestea, Leontiev nu i-a prezis țării sale „un viitor măreț”, dimpotrivă, el plasa apogeul dezvoltării seminției ruse undeva în trecut, unica perspectivă sigură fiind aceea că, Rusia „va plodi antihristul”. Dar nu mereu proiecția în viitor a acestui stat a îmbrăcat note atât de sumbre.
În această atitudine există, credem, o mare doză de intenționalitate. Că rușii erau conștienți de forța și talentul lor, stă mărturie faptul că, la celălalt pol al comparațiilor privind propria țară, nu se află un stat anume – opoziția ar fi nesemnificativă, poate chiar dezonorantă, – ci Europa, dacă nu chiar întrega lume. Nu de puține ori ideile gânditorului rus le continuă pe cele ale lui Danilevski și ale altor slavofili.
De asemenea, în anumite perioade, Rusia își bruia decodarea, își întârzia receptarea, plasându-și propria imaginea sub semnul ambiguității. De aici și paradoxul: rușii înșiși au început, îndeosebi după Revoluție, să se încălzească la focul ideilor codificate promovate în alte societăți.
3.2. Imaginile eronate: Stereotipuri și prejudecăți
Una din prejudecățile lumii noastre este de a pune eticheta, de a clasifica totul;
oamenilor li se pare că au și înțeles ceea ce au clasat
Octavian Paler
Imaginile unor popoare despre alte națiuni au jucat un rol deosebit de important în viața internațională de-a lungul istoriei umane și continuă să o facă. Astfel, după cum sublinia Dan Lăzărescu, aceste imagini „impregnează fluxurile informaționale mondiale formând un adevărat portret-robot al fiecărei comunități umane”.
Ca, de exemplu:
Rusului nu îi place munca neîntreruptă, este resemnat și pasiv. El are o atitudine fatalistă: „Un rus va trece săptămâni fără să facă nimic, și apoi va lucra treizeci și șase de ore fără întrerupere; o muncă neîntreruptă și îndelungată îi este lucru neplăcut.” Sau „ceea ce este caracteristic rusului este o resemnare pasivă un fatalism exagerat; chiar curajul rușilor este făcut din resemnare și fatalism.”
Germanul nu are o inteligență echilibrată, nu este la fel de lucid și sociabil ca francezul, care are o voință puternică și este tenace și statornic: „Germanul n-are inteligența ordonată, armonică echilibrată și lucidă a francezului, din cauză că i-a lipsit întinsa sociabilitate a acestuia, el are o voință mai puternică, un caracter mai tenace, mai statornic.”
Iată că, trecând de la definiție și alunecând treptat spre exemple concrete, observăm prezența unor stereotipuri și prejudecăți în scrieri celebre ale unor scriitori la fel de celebri.
Termenul de stereotip a fost pentru prima oară introdus în sfera psiho-socialului (preluat din limbajul tipografic) de către W. Lippman în 1922, pe care îl considera a fi „imagini din minte”, indispensabile pentru filtrarea realității obiective.
Astfel, într-o reprezentare a noastră despre celălalt, se pare că utilizăm frecvent informații care ne sunt deja fixate în minte prin imagini șablonizate și durabile. Asemenea informații nu se bazează pe observarea directă a fenomenelor, ci pe moduri de gândire apriorice, rutinizate, arbitrare, fără legătură cu indivizii sau popoarele pe care vrem să le evaluăm. Astfel, noțiunea de stereotip conduce, fără doar și poate, la ideea de generalizare și de eroare de judecată, cu tot cortegiul ei de consecințe nedorite.
Un exemplu identificator în acest sens, este cel legat de incidentul petrecut în 1996 (relatat în mod restrâns de presa românească din acea vreme), între România și Rusia, cu ocazia vizitei în România a ministrului de externe al Federației Ruse, în vederea parafării Tratatului de bază dintre România și Federația Rusă. Prejudecățile și fixația asupra „dușmanului din celălalt” se pare că au periclitat chiar soarta politică a președintelui Ion Iliescu care, „a acceptat inclusiv obraznicia lui Mircea Geoană, care îi trata de sus pe oficialii ruși, în perioada în care a fost președinte OSCE (2001)”.
Sosit în România, via China, pentru a semna tratatul dintre cele două țări, Evgheni Primakov, ministrul de Externe al Rusiei, a fost întâmpinat la aeroport de omologul său din acea vreme, Teodor Meleșcanu, căruia i-a revenit penibila sarcina de a-l informa pe oficialul rus, că România s-a răzgândit și nu mai semnează, pentru moment, tratatul, pentru ca doreste să opereze niște modificări. Furios că nu a fost informat din timp și că a facut drumul inutil, Primakov a refuzat găzduirea într-o clădire de protocol și s-a cazat la un hotel, spunând, referitor la Iliescu: „ăsta n-o să mai fie președinte! ”.
3.2.1.De unde preluăm și cum ne-am format stereotipiile despre Rusia
Prin poziționarea Rusiei ca fiind „Altceva” sau „Celălalt” și descrierea ei ca „înapoiată” și „ghicitoarea, învăluită în mister, în interiorul unei enigme…”, nu facem decât să dăm glas unei judecăți resimțite tot mai mult ca stereotip. Ea nu reflectă rodul unui contact direct, al unei observații îndelungi și minuțioase, premise ale unei receptări corecte, ci, mai degrabă reflectă o comoditate a gândirii precum și lipsa unei metode adecvate de cercetare.
Din nefericire, majoritatea privirilor străine îndreptate asupra acestei țări au suferit de astfel de maladii ale percepției. Recenzenții autohtoni amendaseră în repetate rânduri subiectivitatea cu care era studiat fenomenul rusesc, superficialitatea, neputința observatorilor din afară de a se desprinde de anumite clișee și prejudecăți, de a nu putea aprecia acest spațiu altfel decât prin prisma unei mentalități închistate în raționalism, infatuare, superioritate de cultură, religie și civilizație.
Dimitri Lihaciov s-a referit și el într-un articol, la această receptare tardivă și defectuoasă a țării sale de către alții. El consideră că cei porniți să o analizeze nu au dorit să îi distingă valorile estetice, ci „au căutat în ea o cheie pentru descifrarea complicatului suflet rusesc”. În același context, versurile poetului rus Fiodor Tiutcev, din 1866 – „Cu mintea Rusia n-ai s-o pătrunzi…” – par că se adresează unui destinatar, ce ar dori să vadă dincolo de aparență, dincolo de ochii străinilor, a unui francez prin Marchizul de Custine sau a unui englez prin John Stuart Mill.
Cel mai ciudat e, că mitul „tainei care învăluie totul” funcționează și în cazul când receptarea vine din partea unor țări vecine cu Rusia (în speță poporul român), cu care aceasta din urmă a împărțit adesea nu doar același teritoriu, ci și același destin.
De multe ori, asemenea stereotipuri sunt rodul unor deficiențe de receptare a informațiilor, iar „nepriceperea” de a înțelege sufletul rusesc este aproape generală la noi. Rusia, în societatea noastră ori n-a fost înțeleasă și a trezit teamă, ori a fost percepută mediat, prin intermediul unor imagini mitizate, nu întotdeauna relevante. Dacă mai luăm în calcul faptul, extrem de semnificativ, că anumite conjucturi istorice au accentuat această teamă, se poate găsi chiar una dintre explicațiile faptului că rușii nu sunt prea iubiți.
Chiar dacă relațiile Rusiei cu spațiul românesc au fost mult mai complexe, mentalitatea colectivă pare să fi reținut doar aspectele negative, cele care-i prezintă pe ruși în calitate de „iremediabilă brută asiată” . Din păcate, o asemenea receptare este operantă și în clipa de față. Este suficient să comparăm percepția de mai sus cu o alta, răspândită în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pentru a avea dovada că trăsăturile etnice nu sunt eterne ci tributare „momentului istoric”, și, că mentalul colectiv este de asemenea supus factorului timp. Ocupația rusească din timpul Războiului Dunărean (1806-1812) a produs, pe lângă abuzurile ce caracterizează orice campanie militară, o mutație și în conștiința „somnoroșilor moldoveni”. Mărturisesc acestea Radu Rosetti, G. Bezviconi, Scarlat Callimachi. Mai exact, în această perioadă, „la Iași s-a închegat viața mondenă; cartiruirea ofițerilor în case mari a ajutat la încetarea recluziunii femeilor; s-a operat europenizarea îmbrăcămintei și a traiului de toate zilele, limba de salon – cea grecească – fiind înlocuită cu cea franceză; a și fost invitat din Petersburg primul maestru de dans…”, fenomene care-l determină pe unul dintre cei trei memorialiști să concluzioneze: „n-a existat altă țară, în care viața să fi evoluat mai repede și mai desăvârșit, decât în Moldova.”
Nu rareori în spatele imaginii-stereotip s-au putut intui germenii unei cenzuri a mesajului și o comunicare dirijată. În acest sens, constatăm o predispoziție a surselor media pentru construire de argumente defavorabile poziției Rusiei.
Există, desigur o serie de cerințe pentru ca imaginea rezultată să se apropie cât mai mult de forma ei virtuală, de adevăr. Una dintre ele ar fi îndelungata conviețuire a subiectului receptor cu entitatea receptată. Când contactul este accidental și de scurtă durată, terenul devine propice formării unor imagini schematice, consecințe ale unor opinii preconcepute, private de o documentare prealabilă și de o inițiere în cultura universului nou-descoperit.
Un asemenea fenomen este sesizabil, spre exemplu, în timpul campaniilor militare, când cele două ipostaze, de cuceritor, respectiv cucerit, influențează hotărâtor cunoașterea. (chiar atunci când „Celălalt” vine în calitate de eliberator, situația nu diferă prea mult: în scurt timp el va fi receptat ca element opresiv). Marea lor răspândire, caracterul nociv (din cauza generalizării), exclusivismul, ca și persistența în timp sunt principalele atribute ale unor astfel de imagini stereotipe.
Partea a-II-a
Capitolul al-IV-lea
IMAGINEA REALITĂȚII RUSEȘTI. O REFLECTARE SUBIECTIVĂ A PROPRIEI REALITĂȚI
Nu vedem lumea așa cum este ea, vedem lumea așa cum suntem noi
Robert M. Williams
În calitate de actor al vieții sociale, la nivel empiric și subiectiv, individul uman și-a creat sisteme proprii de referință formate atât din informații acumulate în decursul vieții și reținute în memorie, dar și din opinii și prejudecăți; în atare condiții reprezentările și percepțiile depre Rusia vor fi reflectări subiective ale propriilor realității.
Spre deosebire de imaginea pe care ne-o creăm față de o pesoană, imaginea asupra Rusiei – entitate statală neobservabilă – va fi mult mai complexă, nu doar pentru că prezintă caracteristicile și structura specifice societății (cu toate componentele ei: societatea civilă, componenta economică și componenta politică), ci și datorită faptului că Rusia prezintă, ea însuși, o serie de particularități ce emană din obiceiurile și tradițiile specifice acestei națiuni.
Raportându-ne la realitatea rusească, vom putea realiza o reprezentare a Rusiei din perspectiva a două câmpuri de vizibilitate.
un câmp al vizibilității proximale (nemijlocite), în care realitatea din Rusia este percepută în mod direct (percepția Rusiei), prin poziționarea individului percepător în spațiul rusesc;
un câmp al vizibilității distale (mijlocite / mediate), în care realitatea din Rusia este percepută în mod indirect (reprezentarea Rusiei), prin intermediul unui mijloc media.
Dacă în primul câmp, cel al vizibilității proximale, putem vorbi de percepția Rusiei formată doar prin raportarea realității rusești la sistemul de referință al individului percepător, în celălalt caz, cel al vizibilității distale, reprezentarea Rusiei va depinde de imaginea făcută de mijloacele media. În seria acestor media, mijloacele de comunicare în masă ocupă un loc central, dar în același timp nu pot fi excluși de la calitatea de media și alți mijlocitori, precum anumite persoane care, deși nu au avut un contact direct cu realitatea societății ruse, consideră că sunt în măsură de a crea o imagine, pozitivă sau negativă, la adresa acestei țări.
Altfel, o constatare este aceea că, în câmpul vizibilității distale, imaginea Rusiei este impusă indivizilor societății românești, nefiind controlată de către aceștia. Astfel, percepția Rusiei se realizează de către media care extrage din realitatea rusească acele informații ce i se par esențiale și care corespund propriilor clișee, în acord cu propriul sistem de referință.
În acest context, media, recreează realitatea rusească pe care o distribuie în rândul societății românești. Aria de acoperire poate varia de la câteva persoane (în cazul în care ne imaginăm, de exemplu, că media ar fi o persoană care povestește altora despre anumite obiceiuri rusești pe care le-a aflat de la un vecin care a locuit mai mult timp în Moscova) la milioane de persoane (atunci când media este massmedia). Este evident că și în primul caz, dar mai ales, în al doilea caz avem de-a face cu o transmitere a unei imagini ce poartă cu sine atât schematizarea realității (nu spunem deformarea) cât și propriul sistem de referință al diferitelor media.
Astfel, o primă concluzie ce se impune în contextul tezei noastre este aceea că, în câmpul vizibilității distale, percepția și reprezentarea Rusiei în societatea românească postcomunistă, va fi o traspunere a unei imagini impuse de către alții. În schimb, în câmpul vizibilității proximale, cel ce schematizează realitatea rusească, oferind o reprezentare a Rusiei, va extrage doar ceea ce are relevanță pentru propriul sistem de referință. Acesta poate fi orice individ care prin acțiunile sale a avut sau are contacte directe cu Rusia. În această categorie se pot înscrie:
oameni de afaceri români care interacționează cu business-ul rusesc;
angajați ai societăților mixte sau cu capital rusesc;
reprezentanți ai unor ONG-uri care prin prisma obiectului de activitate interacționează cu entități din Rusia;
actuali sau foști diplomați din Ambasada României la Moscova;
sau chiar persoane care au vizitat cel puțin o dată pentru o perioadă mai lungă de timp această țară (profesori, oameni de cultură, artiști, etc).
4.1. Imaginea Rusiei în câmpul vizibilității proximale
4.1.1.Percepția Rusiei în diplomația românească
Relația România-Rusia poate suferi, însă nu neapărat de pe urma amplasării scutului antirachetă, ci a stângăciilor diplomației românești
Din oricare unghi am privi, este evident faptul că, în general, relațiile României cu Rusia (URSS) , în ciuda apartenenței la un spațiu ideologic, militar și economic comun, nu au fost dintre cele mai bune nici înainte și nici după prăbușirea regimurilor comuniste (1989) și a URSS (1991). Astfel, dominația exercitată de Moscova, în trecut, a lăsat urme adânci în mentalitatea românească. „Idiosincrasia” în ce-i privește pe ruși a prins rădăcini atât de adânci încât pare să fi pătruns în structura genetică a societății românești. „Nu se poate compara, ca intensitate și durată, nici măcar cu adversitatea resimțită față de unguri”.
Dar totul este reprezentare. Pornim, în fond, în toate judecățile noastre de la reprezentări, nu de la esența ultimă a lucrurilor, ci de la ceea ce ne închipuim că reprezintă. Și facem acest lucru chiar în raporturile noastre interumane, deopotrivă individuale și colective. Avem mereu o reprezentare a noastră sau a celuilalt, participăm într-un joc al reprezentărilor, nu al realităților, niște realități secunde.
Dar cât este realitate și adevăr și cât este închipuire și prejudecată, în ceea ce privește Rusia?
În acest răspuns, o imagine a Rusiei prin câmpul vizibilității proximale, ne-o pot oferi diplomații români aflați în misiune la Moscova care prin prisma meseriei lor au interacționat într-un mod direct și nemijlocit cu societatea rusă.
În acest sens, avînd în vedere scopul și obiectivele temei noastre, odată cu o incursiune retrospectivă în relațiile politico-diplomatice postcomuniste dintre România și Rusia, ne vom plasa cu cercetarea într-o zonă de analiză a declarațiilor și interviurilor ambasadorilor români, aflați la post în cadrul Ambasadei române de la Moscova.
Astfel, privind retrospectiv societatea românească postcomunistă și societatea rusă, prin prisma dialogului politico-diplomatic, constatăm că primii ani după 1990 sunt caracterizați printr-o perioadă de derută și stagnare, determinată atât de evenimentele din decembrie 1989 petrecute în România cât și de începerea procesului de erodare din interiorul națiunii ruse (URSS). De fapt nu este greu de înțeles că Revoluția Română a reprezentat un reper nodal pentru stabilirea unui nou tip de relații româno-ruse. De facto, schimbările din decembrie au impus la nivelul noii elite politice românești, respectiv la nivelul formațiunii politice provizorii intitulată Frontul Salvării Naționale, necesitatea cristalizării unui context eminamente distinct de abordare a raporturilor cu vecinul de la Răsărit.
Astfel, prima întâlnire oficială dintre România și Rusia (încă URSS) a fost semnalată ca fiind în aprilie 1990 prilejuită de întîlnirea dintre șefii de stat și de guvern din țările Tratatului de la Varșovia, când s-au inițiat discuții pentru desființare acestuia. (Decizia a devenit efectivă un an mai târziu la 1 iulie 1991, la Praga).
Implicarea ambasadorului român la Moscova Vasile Șandru (primul ambasador al României la Moscova după 1989), a creat pemisele unui cadru adecvat, la nivelul căruia să primeze filozofia unor raporturi normale între societatea românească și cea rusă.
Aici se înscrie si semnarea controversatului Tratat de colaborare, bună vecinătate și prietenie cu URSS, (aprilie 1991): „România a semnat atunci un tratat pe care alte state, foste republici comuniste (foști sateliți) ca Ungaria, Polonia, Cehoslovacia și Bulgaria, au refuzat să-l semneze. Articolul patru al Tratatului prevedea ca România și URSS nu vor adera la alianțe ce vor fi îndreptate una împotriva alteia.” Ca urmare a puciului de la Moscova din 1991, care a dus la destrămarea URSS, tratatul nu a mai fost ratificat de Legislativul român.
S-a fabulat mult pe marginea acestui tratat, deși prea puțini dintre cei care-l critică l-au citit. Iată comentariul făcut de Asociația Ambasadorilor și Diplomaților de Carieră (AADCR) în volumul Pagini din diplomația României: „Cu cinismul său cunoscut, fosta URSS (…) a cerut și partenerul român a acceptat ca, în Tratatul care, de altfel, a și fost semnat în anul 1991 de către domnii Iliescu și Gorbavciov să se prevadă obligația ca partenerii să se consulte – în cazul în care una din părțile contractante ar fi în situația să acceadă la una dintre structurile euroatlantice și, respectiv transatlantice..”
Cu alte cuvinte, dacă tratatul ar fi fost în vigoare, aderarea României la structurile europene și euroatolantice nu ar fi fost posibilă fără o consulatare prealabilă a Rusiei. Ceea ce este interesant de observat este faptul că în tratat nu există o astfel de prevedere, însă acest tablou al „cinismului” rusesc s-a instalat deja în mintea multora.
S-a speculat mai ales pe seama prevederilor conform cărora URSS și România se angajau să nu participe la alianțe îndreptate împotriva uneia sau a celeilalte, („România și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste nu vor participa la nici un fel de alianțe îndreptate una împotriva celeilalte. Niciuna dintre Părțile Contractante nu va permite ca teritoriul ei să fie folosit de către un stat terț pentru comiterea unei agresiuni împotriva celelilalte Părți Contractante. Niciuna dintre ele, nu va pune în aceste scopuri, la dispoziția unui stat terț, căile și mijloacele sale de comunicație și alte infrastructuri și nu va acorda nici un fel de sprijin unui asemenea stat care ar intra într-un conflict armat cu cealaltă Parte Contractantă ”), ceea ce este firesc într-un tratat de prietenie dintre două țări, prevederi asemănătoare existând în majoritatea tratatelor pe care țara noastră le-a încheiat cu alte state.
Exemplele pot fi nenumărate în acest sens. Ne limităm însă la două dintre acestea: – conținutul art. 6 din Tratatul de prietenie, colaborare și bună vecinătate dintre România și Republica Bulgaria, semnat în ianuarie 1992;
– coținutul art. 7 din Tratatul de prietenie, bună vecinătate și cooperare între România și Republica Federală Iugoslavia semnat în mai 1996.
In 1992, între România si Rusia au reînceput negocieri pentru semnarea unui Tratat politic de bază. După lungi tergiversări ale Legislativului român, președintele Ion Iliescu se pare că a acceptat semnarea acestuia, dar în 1996 Rusia a fost anunțată că partea română nu este pregătită să parafeze documentul.
Acest moment marchează și începutul declinului în relațiile bilaterale dintre cele două țări. Ba mai mult, venirea la post a diplomatului Constantin Gârbea (1993) și rechemarea acestuia, înainte de termen (1996) demonstrează atât o ignorare a spațiului rusesc, cât și o schimbare a politicii externe a României.
După anul 2000, dialogul politic româno-rus a revenit în atenția diplomației românești. „Cu Rusia este imposibil să nu se relaționeze”, preciza cu zece ani mai târziu fostul ambasador al României la Moscova, Ion Diaconu, în cadrul unei conferințe pe problematica rusă.
O redresare efectivă a relațiilor dintre cele două țări s-a produs abia în 2003, când președintele Ion Iliescu, la câteva luni după ce România a fost invitată să adere la NATO, a mers la Moscova pentru a semna un nou Tratat cu Rusia: „Tratatul privind relațiile prietenești și de cooperare” dintre țara noastră și Federația Rusă, numit generic și „Tratatul politic de bază". (Este vorba despre același tratat ale căror negocieri au început din 1992). Acesta fost ratificat de parlamentele celor două țări pe 4 iulie 2003. Cu aceeași ocazie a fost semnată de către miniștrii afacerilor externe ai României și Rusiei Declarația comună conexă Tratatului, referitoare la aspecte specifice ale relației româno-ruse, cu origini în trecutul istoric.
Document fundamental al cooperării bilaterale, tratatul a reprezentat din punct de vedere politic, într-o lume în transformare, un pas important în abordarea și configurarea unor relații noi, România-Rusia. Acest Tratat, așa cum spunea chiar șeful diplomației românești în ședința Senatului de dezbatere în vederea ratificării – contribuie la fundamentarea unei noi relații între o Românie și o Rusie democratică, pe care le apropie de această dată nu numai o geografie sau o istorie comună, ci și un set de valori și obiective ce aparțin întregii Europe. „În acest moment, să apreciem cu detașare obiectivă capitalul acumulat prin derularea acestor legături și mai ales să încercăm să privim, (…), eliberați de prejudecăți și de emoții inevitabile, acumulate în istoria noastră, adeseori complexă, mai mult către viitor.”
Întrebarea care s-a pus atunci a fost „De ce un Tratat politic de bază cu Federația Rusă?”
Sunt necesare mai multe răspunsuri:
1) în primul rând, pentru că relațiile româno-ruse se aflau de mai mulți ani într-o stare nefirească, la un nivel extrem de scăzut;
2) apoi, aceste relații erau în prea mare măsură grevate de trecut, un trecut în care au existat deopotrivă și lucruri bune, și rele, cu inerente suișuri și coborâșuri.
În concluzie, semnarea tratatului de bază dintre România și Rusia a însemnat un salt în ceea ce privește relațiile pe linie economică, inclusiv între județele țării noastre și regiunile Rusiei, care dispun de o largă autonomie economică.
Deasemenea, dar nu în ultimul rând, raportându-ne la cercetarea noastră, semnarea Tratatului de bază între România și Rusia reprezintă o expresie a dorinței de proiectare a unei noi imagini a relațiilor bilaterale. Astfel, depășindu-se numeroase inerții și prejudecăți care au viciat normalizarea și dezvoltarea acestora, prin semnarea tratatului, România a dovedit că este în măsură s-și asume cu demnitate și curaj trecutul, dar să privească și în perspectivă.
Dar „potențialul oferit de acest document nu a fost valorificat în măsura cuvenită și ca urmare a activității sub așteptări a Ambasadei române la Moscova”, precizează profesorul Vasile Buga, fost consilier în cadrul aceleiași ambasade.
Deși după 2004, relațiile bilaterale româno-ruse, intrate intr-un impas, au reușit să capete un spirit nou. Iată că prin această afirmație, profesorul Buga aruncă o umbră nedorită asupra întregii diplomații acreditată la Moscova. Aici se înscriu, în ordine, toți ambasadorii care au efectuat misiuni în Rusia după anul 2003, anul semnării documentului adus în discuție: Constantin Aurel Ilie, Dumitru Prunariu, Ioan Donca și Constantin Mihail Grigorie.
După momentul 1 ianuarie 2007 și până în momentul actual, relațiile ruso-române se circumscriu unei etape post Război Rece, în care foștii parteneri ai Tratatului de la Varșovia se situează pe poziții de pasivă adversitate, cauzată de opțiunea pro-Vest, mai mult decât evidentă, a României. În atare condiții, actualul ambasador al României la Moscova, Constantin Mihail Grigorie crede în existența unor „posibilități certe de extindere a relațiilor româno-ruse”.
Pe aceleași coordonate pozitive, în aceeași linie perceptuală, se înscriu majoritatea afirmațiile făcute de ambasadorii țării noastre acreditați la Mocova în perioada 1990-2013. Astfel:
Dumitru Prunariu, ambasadorul României în Rusia, în perioada 2004-2005:
„Mă simt în largul meu în Federația Rusă”;
Moștenirea trecutului rezolvată în bună parte;
Rusia are una dintre cele mai bogate și reprezentative culturi.
„Mă simt în largul meu în Federația Rusă, unde am beneficiat de o pregătire de specialitate timp de trei ani. Am avut ocazia să cunosc oamenii, cultura, spiritul în general de acolo și le apreciez în mod deosebit. (…) România și Federația Rusă trebuie să găsească niște căi mult mai deschise de cooperare. Consider că trebuie să dezvoltăm relațiile de cooperare și din punct de vedere economic, ținînd cont că am avut în trecut niște schimburi bogate pe multiple planuri. În momentul de față ele sunt foarte reduse cel puțin din partea română spre Federația Rusă. (…) Cunoașterea mai bună a reprezentanților celor două state, niște relații deschise și de încredere, vor favoriza mult și dezvoltarea economică, sunt convins de acest lucru. În afară de aceasta, consider că noua generație din România este lipsită de cunoașterea corespunzătoare a vechilor tradiții ale poporului rus, a culturii deosebit de bogate și reprezentative (…). Deși avem afinități religioase, suntem creștini ortodocși și românii și rușii, acest filon nu este utilizat aproape deloc. De asemenea, o serie de produse culturale românești ar putea fi promovate în Federația Rusă și eu sunt complet deschis oricăror activități care ar putea să apropie persoane fizice, popoarele noastre, instituțiile noastre și să creeze un cadru de colaborare deschis și de încredere între factorii politici.”
Rusia este o mare putere ai cărei oameni foarte devotați dau dovadă de o adevărată „educație patriotică”;
„Ei merg în continuare pe educația patriotică, pentru că Rusia nu poate fi o mare putere fără oameni devotați. Cultul eroilor mobilizează societatea, iar cosmonauții reprezintă un astfel de argument. Războaiele s-au terminat, iar militarii-eroi mai pot fi văzuți doar în filme. Într-o societate a progresului, noii eroi sunt cosmonauții…”
Rusia e deschisă pentru rezolvarea problemelor istorice (inclusiv problema tezaurului românesc trimis la Moscova în timpul Imperiului țarist);
„În chestiunea Tezaurului, problemele sunt mult mai complicate și mai complexe și nu țin atât de Federația Rusă, cât țin și de noi. (…) Partea rusă e deschisă rezolvării oricăror probleme istorice. Modul de rezolvare, însă, nu a fost agreat de partea română, într-o anumită fază. Federația Rusă a declarat că își asumă toate responsabilitățile și toate acțiunile fostei URSS, dar nu și ale Imperiului Țarist. Tezaurul nostru a fost trimis la Moscova în perioada Imperiului Țarist, 1916-1917. Rușii au spus: «De acord să rezolvăm această problemă, suntem de acord că există, dar n-o putem rezolva la nivel de stat sau guvernamental, ci căutăm alte căi de rezolvare». Cu alte state au găsit căi comerciale. Și le-au rezolvat. La noi, n-au fost agreate.”
2. Ion Donca, ambasadorul României în Rusia, în perioada 2005-2007:
Rusia este deosebit de frumoasă. Muzee impresionante, balet, teatru clasic… Moscova este pe placul oricui.
„Rusia este o țară mare și deosebit de frumoasă. Moscova cu locurile ei atractive, cu muzeele ei impresionante, nu doar ca număr, dar și prin bogăția exponatelor, cu spectacole de teatru, de balet, de operă, de teatru clasic și modern sau ultramodern răspunde absolut oricăror gusturi.”
În aceeași ordine idei, pentru o privire mai amplă asupra percepției Rusiei dată de diplomația românească, considerăm reprezentative cele două interviuri realizate cu foștii diplomați acreditați la Ambasada României de la Moscova. Este vorba despre C.M. și Ion Donca.
Primul dintre acestea ne-a fost acordat în 07 iulie 2013, de către fostul ambasador al României la Moscova, C.M.:
„Domnule profesor, știu că ați fost ambasador al țării noastre în Federația Rusă. Aș vrea să-mi povestiți, dacă v-aș urmări pe parcursul unei zile de lucru, dacă aș participa la același program ca și dvs ce v-aș vedea făcând?
C.M.: (Râde) Păi, misiunea unui ambasador nu este să își pună cravata și să meargă la diverse întâlniri oficiale. Misiunea unui ambasador este de a apropia popoarele și culturile a două țări. Iar eu consider că între state, la fel ca și între oameni, relațiile de prietenie trebuie să se bazeze pe devotament și încredere. Într-o zi de lucru… Păi să vă citez din Ghidul de ceremonial și protocol al MAE, făcut în 2001 cam ce face un diplomat. „Prin activitatea pe care o desfășoară, precum și prin conduita sa generală în mediul cu care vine în contact, un diplomat contribuie la formarea în statul unde este acreditat, ca și în rândul cetățenilor acesteia, a percepției asupra țării pe care o reprezintă”. Misiunile diplomatice își desfășoară activitatea pe baza unor norme interne și internaționale pe care le aplică.
Sunt convinsă că acum cunoașteți mult despre Rusia, dar aș vrea să vă amintiți, ce știați înainte de a fi numit ambasador, despre această țară?
C.M.: Am mai fost în Moscova înainte de a fi numit ambasador. Am fost cu o delegație parlamentară în 1996.
Știam. Am să vă spun: (râde) Elevii de la o scoală din Brooklyn, aflați în vizită la Aeroportul „Kennedy”, au fost întrebați ce cred despre prezența chinezilor în America, când pe lângă ei trecuse un alai de polițiști și reporteri și niște civili îmbrăcați cu niște tunici închise până în gât. Unii au răspuns că probabil voiau să vadă cât de bine se trăia în America. Alții au spus că erau în drum spre China Town, iar alții au fost de părere că „au venit să ne ocupe”. Șoferul limuzinei care însoțea delegația, înțelegând că sunt niște persoane oficiale importante, a întrebat: Da, chiar, cine sunt ăștia, ruși?” Explicându-i-se că sunt chinezi, s-a scuzat: „Ca șofer, nu prea știu ce se întâmplă în lume!”
Ce v-a plăcut cel mai mult în Rusia? Cum sunt oamenii, cum este poporul rus, povestiți-mi despre asta.
C.M.: Păi, dacă e vreun stat în care religia să fie mai adânc înrădăcinată în sufletul omului, apoi, acel stat e Rusia, și de aceea pe drept cuvând i se zice și sfânta Rusie. În Rusia, e o datorie sacră ca fiecare om să aibă atârnată în prăvălie o icoană. În prăvălie sau în casa sa. Rușii sunt atât de credincioși, încât această icoană o scot și la poartă o dată pe zi. Așa… Apostolilor Bisericii li se arată cel mai mare respect prin sărutarea mâinii…(n.n.- considerăm aceasta fiind o exagerare, nefiind vorba despre Rusia de azi).
Întocmai ca și la noi..
C.M.: Da. La noi însă doar la țară se mai practică. Aici în București … Dar nici în orașele mari nu se mai practică. La ruși însă, chiar președintele Putin sărută mâna marilor apostoli ai Bisericii.Vedeți dumneavoastră, când ești în altă țară, apreciezi altfel, propria-ți țară. Descoperi mai bine la ea ceea ce o deosebește de alte țări, apreciezi mai mult unele lucruri cărora înainte pur și simplu nu le dădeai atenție. În fond, între Rusia și România există multe trăsături istorice comune. Și eu la rândul meu, din postul de ambasador al României în Federația Rusă, m-am străduit cât mi-a stat în putință să apropii aceste două popoare.
La ce vă referiți mai exact?
C.M.: Vreau sa spun că e nocivă instalarea unei stări de letargie în relațiile cu Rusia. Iar lipsa de progres din ultimul timp…Eu, am stat un an la Moscova. Apoi am fost chemat din Centrală.
Cum simțeați că vă tratează Rusia, poporul rus? Povestiți-mi, vă rog.
C.M.: A fost foarte important pentru mine să văd realitatea. În toate resorturile administrative am constatat un spirit de disciplină, de metodă, o organizare extraordinară. Rusia a avut noroc că a știut să nască din cenușă, ca pasărea Phoenix. Ea a profitat, și va mai avea mult să profite…Pe când noi? N-avem de ce o dușmăni.
La ce vă referiți, mai exact?
C.M.: Păi, dacă fără a fi cu mult mai vechi în cultură decât noi, poporul rus a știut prin perseverență să devină cu mult superior nouă, mai în toate domeniile. A ajuns să inspire respect. Prin muncă. Momentul a venit pentru noi să înțelegem, în sfîrșit, că în epoca asta știința joacă un rol dominant. Rusia astăzi nu e numai o mare putere militară, este și o mare putere economică întemeiată pe știință, care se dezvoltă uimitor de repede. Nu va trece mult și va fi capabilă să țină piept întregii Europe.
M-ar ajuta dacă mi-ați vorbi puțin despre interacțiunea dintre poporul rus și poporul român. Care este imaginea românului în Rusia?
C.M.: Rușii sunt printre cei mai sinceri oameni pe care i-am cunoscut. Iar dacă te plac, se vor purta cu tine cu multă căldură și bunătate. În schimb, pot fi și invers. Pot fi răi și urîcioși. Depinde de context. Și cum te porți. Sunt la fel noi. Ei, să știți că apreciează românii. Și apreciază mult produsele românești. Vinurile românești, mobila românească. O apreciază. Și noi apreciem la ei.
Când sunteți născută?
În 76.
C.M.: Păi, cunoașteți? Sau sunteți mică… Înainte, dar și acum, românii asociau rușii cu căciulile lor de blană. Poate cunoașteți.. Cine pleca în Rusia căuta căciulă de blană rusescă. Și prin Centrala… încă se căuta…și eu am adus cuiva.
Spuneți-mi domnule profesor, cum vedeți dumneavoastră acum, relațiile dintre cele două țări, România și Rusia?
C.M.: Acum, relatiile între statele noastre s-au schimbat în mod cardinal, și spre bine! Spun asta nu pentru a face un compliment țării sau pentru că și eu am contribuit umil la această schimbare, ci pentru că asta este baza pe care se poate construi mai departe o relație între state. Dacă ne uităm în trecut, sigur că acesta a fost un impuls pozitiv pentru…Ar fi un act nesocotit ca în împrejurările date să ațâțăm țara la ură contra unor puternici vecini cărora le datorăm cel puțin un început de cultură…
Cam asta e, domnișoară!”
Cel de-al doilea interviu este realizat, în 12.09.2013, cu fostul ambasador al României la Moscova, Ioan Donca:
„Povestiți-mi despre Rusia, domnule ambasador, ați fost acolo, ați trăit practic acolo, pentru o perioadă de 2 ani. Care este părerea dumneavoastră referitor la ceea ce se întâmplă astăzi în societatea românească referitor la imaginea Rusiei?
I.D.: Ei, nu este chiar așa. Media complică imaginea Rusiei. De asemenea, după anul 2005, România este într-o permanentă campanie electorală prin folosirea unor momente pentru prezentarea unor imagini negative în ceea ce privește Rusia.
Și nu numai… În ultimii ani, există un post de radio…, „Vocea Rusiei”, care în ultimii ani este extrem de brutal, având un impact negativ asupra ascultătorilor săi.
Vocea Rusiei? Păi nu este un post rusesc?
I.D.: Ba da, dar a existat acolo o anumită persoană care cu asta se ocupa…prezenta anumite știri cu scopul de a deteriora imaginea Rusiei.
În relația dintre poporul român cu Rusia a existat la început un anumit pozitivism datorat influenței panslavismului ortodox asupra ortodoxismului românesc. Desigur că problematica încadrabilă aici este mult mai cuprinzătoare. Din ea face parte receptarea panslavismului în istoriografia de la jumătatea secolului al XIX-lea, imaginea Rusiei în contextul războiului Crimeii, a războiului de independență..
Inițial, relația Principatelor cu Imperiul țarist era una relativ pozitivă, pînă la 1812, moment care a diminuat impactul pozitiv creat mai târziu de generalul Pavel Kiseleff prin introducerea Regulmentele Organice care au jucat rol de Constituție în Moldova și Țara Romînească. Totuși contribuția acestora la modernizarea societății românești și la omogenizarea organizării interne a Principatelor române nu poate fi negată…
A urmat apoi Marea Unire, problemă destul de complicată, dar în acest proces au fost și voci solide, ca Nicolae Titulescu și Maksim Litvinov.
Un eveniment important s-a petrecut la Londra în vara anului 1933, când Maksim Litvinov i-a propus lui Nicolae Titulescu un tratat pentru definirea neagresiunii, pe care cel din urmă la acceptat. În urma discuțiilor dintre cei doi diplomați, s-a realizat un acord verbal, așa-zis „gentlemen’s agreement” în care ambii își luau angajamentul să supravegheze cu atenție ca în comportarea și manifestările lor publice să nu ridice, sub nici o formă, chestiunea diferendului teritorial între cele două țări. Prin acestea Rusia recunoștea, suveranitatea României, implicit apartenența Basarabiei la aceasta. Toate acestea au însemnat o apropiere și o normalizare a relațiilor dintre cele două țări, însă după al doilea război mondial a apărut chestiunea cu tezaurul și ocuparea Basarabiei. Includerea ei brutală și de neexplicat în componența URSS a adăugat astfel la contenciosul bilateral o problemă încărcată emoțional.
Ați cunoscut rușii îndeaproape, care considerați că este părerea lor despre poporul român, despre actuala societate românească? Sunt convinsă că ei nu au dezvoltat pentru noi o fobie asemănătoare ca aceea pe care noi o avem pentru ei..
I.D.: Ba… să știți, doamnă, că trupele române alături de trupele germane au fost și ele implicate împotriva Rusiei în cel de-al doile război mondial. De fapt vreau să vă spun că la Moscova chiar există Muzeul atrocităților comise de români în cel de-al doilea război mondial. Am avut chiar cu președintele Putin o discuție pe tema aceasta… Eu v-aș recomanda să luați neapărat legătura cu dl Buga, este unul dintre cei mai mari istorici ai poporului român. El știe clar… chiar ar trebui să îi arătați ce ați lucrat până acum…
Da. Sunteți foarte obiectiv. Spuneți-mi, vă rog, la fel erați și înainte de a fi numit ambsador al României la Moscova? Aveați aceeași obiectivitate în ceea ce privește relația dintre poporul român cu Rusia?
I.D.: Da. Aceeași obiectivitate o aveam și înainte. Am o carieră de 46 de ani în diplomație. 46 de ani… (cu mândrie). La mine nu se mai pune problema de subiectivism. M-am întâlnit cu oameni precum Putin, Nixon… Am dat mâna cu generalul Charles De Gaulle, cu Nixon, cu Mao Zedong… Eu nu am emoții. Eu mi-am împletit existența cu interesele țării. Nu am simpatii și nici antipatii.. Și nu am mințit! Eu nu am mințit, iar oamenii, pentru mine nu există simpatii sau antipatii. Pentru mine oamenii sunt oameni interesanți și oameni neinteresanți.
Un moment… Spuneți-mi, vă rog cum este președintele Putin? Interesant sau neinteresant?
I.D.: Bineînțeles că este interesant. Este interesant pentru ceea ce este în stare să facă pentru țara lui. Iar în contextul actual… cînd lipsa masivă de personalități… Doamna Merkel? Regina lumii? Cine e doamna Merkel? E o nemțoaică educată…și atât. Nu se compară cu Adenauer sau Koln… Iar în această pleiadă de oameni slabi, un tip cu o educație solidă, cum este Vladimir Putin, se ridică deasupra celorlalți..
Păi în comparație cu Elțîn, care era dedicat paharului, care lua decizii politice nefavorabile, care a neglijat Rusia… el a fost și este conducătorul care a dat rușilor încrederea, care a reușit să mărească economia din timpul lui Elțîn… Din acest motiv majoritatea covârșitoare a rușilor îl apreciază pe Putin – 90%.
Cum sunt rușii ca popor, ca mentalitate?
I.D.: Rușii prin tradiție au respect față de vîrstă. Rușii au o altă construcție mentală. De exemplu, când Andrei Lugovoi, cel care se presupune că l-ar fi otrăvit pe Litvinenko, a declarat ca va candida la alegerile parlamentare în calitate de membru al Partidului Liberal Democrat (LDPR) condus de ultranaționalistul Vladimir Jirinovski, acesta a obținut un număr foarte mare de voturi, tocmai din acest motiv. În condițiile în care Litvinenko era considerat spion rus…. Rușii au considerat că Lugovoi a făcut un bine poporului rus că la otrăvit pe Litvinenko.
Oau..! Ce ciudat!
I.D.: Da. Uitați, de exemplu, la o întâlnire pe care am avut-o cu Igor Secin, consilier al președintelui Putin, acesta mi-a spus așa: „Dacă vreți să îi înțelegeți pe ruși, citiți-l pe Dostoievski. Iar dacă, după ce l-ați citit, tot nu îi înțelegeți, mai citiți-l odată!” (zîmbește).
Și să știți că în aparatul Kremlinului nu există corupție, pentru că Putin a creat un regim. Kremlinul e foarte puternic. Secin, Lavrov, consilierii lui Putin sunt foarte bine plătiți. De aceea nu există corupție…
Da….
I.D.: Da. Deci, doamnă, iată că există niște resentimente de durată aici… în relațiile dintre aceste două țări.
Dar noi nu trebuie să uităm un lucru: România va fi mereu vecină cu Rusia, mai apropiată sau mai îndepărtată, dar va fi vecină. Este o necesitate ca România să aibă relații normale cu Rusia, așa cum și pentru Rusia o necesitate să aibă relații normale cu România. În acestă normalitate nu intră doar asigurarea canalelor de dialog ci și dialogul (politic, diplomatic, economic etc.). Doar am avut un exemplu, un inițiator în acest sens. E vorba de Nicolae Titulescu… Firește!
Este nefiresc ce se întîmplă azi… iar un lucru și mai negativ este faptul că aceste resentimente sunt folosite cu precădere în momentele electorale.
Cam asta este legat de Rusia…
Da… Vă mulțumesc foarte mult, domnule ambasador”
Iată, așadar, fără a face notă discordantă, considerăm că ambele părți – atât partea română, cât și cea rusă – poartă responsabilități în ceea ce privește atmosfera tensionată creată în relațiile bilaterale dintre cele două state. Atât guvernele perioadelor anterioare, cât și diplomația românească s-au dovedit a fi nu suficient de capabile încât să găsească soluții pentru armonizarea relațiilor cu Rusia. N-a știut sau n-au dorit să facă acest pas? Dacă ar fi să ne orientăm după numărul întâlnirilor existente în perioada de referință (1990-2013) am putea trage concluzia că mai degrabă nu s-a dorit decât nu s-a putut. În sprijinul acestei afirmații și pentru completarea imaginii politico-diplomatică dintre Rusia și țara noastră, vom atașa tabloul întâlnirilor bilaterale dintre România și Rusia, începând cu anul 1990. (A se vedea, în acest sens, Anexa nr.1. Tabelul privind contactele politico-diplomatice existente între România și Rusia în perioada postcomunistă).
„Războiul începe acolo unde se sfârșește diplomația”, spunea Carl von Clausewitz, dar noi știm că diplomația practic nu se sfârșește niciodată. Există o artă a diplomației, ea este rodul experienței. Ei bine, ceea ce se întâmplă între România și Rusia nu poate fi legat de diplomație chiar dacă inclusiv între țări prinse în război ar trebui să există relații diplomatice (chiar dacă la un nivel mai discret).
Așadar, sintagma „neinspirate ca Tratatul” se dovedește din păcate reală și aruncă o umbră nedorită asupra unei diplomații cu tradiție, cum este diplomația română, dar care, în prezent, se situează în mijlocul unei politici interne debusolante și egoiste, indiferente la interesele perene ale țării, o politică intrată însă definitiv în „concasorul istoriei” și care va atârna ca o ghiulea, de data aceasta reală, de picioarele celor care au gândit-o și au înfăptuit-o.
În ceea ce privește percepția diplomației românești, ca imagine a Rusiei în câmpul vizibilității proximale, concluzia finală care se desprinde în urma interviurilor și a discuțiilor purtate cu diplomați români aflați în misiune la Moscova se înscrie în următoarea perspectivă: opțiunea neîndoielnică pentru consolidarea climatului de cooperare între România și Rusia ar trebui să fie bazată pe înțelegere și respect reciproc.
4.1.2 Percepția Rusiei în mediul de afaceri românesc
În contextul în care Rusia „reprezintă o oportunitate”, a nu dovedi pragmatism, consecvență și concentrare pe proiecte în domenii care prezintă potențial poate fi calificată ca „dovadă de prostie”. Sau poate că nu?
În niciun caz nu este o dovadă de inteligență strategică faptul că o țară care ar fi putut să-și găsească în proximitate surse pentru o energie mai ieftină și o piață de desfacere mai largă pentru multe dintre produsele sale, nu valorifică o astfel de posibilitate.
„Trebuie să dovedim pragmatism, consecvență și să ne concentram pe câteva proiecte, în domenii care prezintă potențial”, consideră Sorin Dimitriu, președintele Camerei de Comerț și Industrie București, într-un interviu acordat unui cotidian central.
Societatea românească pare însă măcinată de stresul unei tranziții care nu se mai termină. Au trecut mai bine de două veacuri și jumătate de când relațiile economice româno-ruse, în condițiile liberalizării activităților de comerț exterior, se derulează la „voia întâmplării”, fără a avea o orientare precisă și fără a avea obiectivele și principiile de bază ale unui astfel de comerț în care esențiale sunt valorificarea potențialelor celor două țări, a complementarității economiilor lor precum și obținerea câștigurilor cuvenite ambilor parteneri.
Lăsate la inițiativa sectorului privat, lipsit, în primii ani de după 1989, de experiența specifică acestui gen de „comerț pretențios”, de informațiile corespunzătoare și de un cadru legislativ adecvat, relațiile economice dintre România și Rusia au evoluat oscilant, nesigur și deosebit de riscant.
Așa s-a ajuns astăzi ca situația acestor relații, nivelul și structura acestora să fie departe de potențialul oferit de fiecare economie, în parte, și necorespunzător intereselor agenților economici români, ca și nevoilor reclamate de dezvoltarea durabilă a României, care cere presant valorificarea la maximum a resurselor, materiale și umane, de care dispune.
În contextul actual o privire retrospectivă asupra acestor relații, după atâtea analize făcute până în momentul actual, este binevenită .
La sfârșitul anului 2013, în România erau înregistrate 395 de societăți mixte cu capital rusesc;
În prezent, conform datelor primite de la Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, în Rusia există deschise șase reprezentanțe comerciale ale următoarelor companii din România: Upetrom Group, S.C. Petal S.A., Antibiotice S.A., Simex Group, Romfarmachin S.A.,
Astfel, România, în raport cu celelate țări din fostul bloc socialist al Europei, ce fac acum parte din Uniunea Europeană, nu arată a fi un partener activ în domeniul relațiilor comerciale cu Rusia.
În anul 2000, țara noastră se situa în cadrul regiunii, care a devenit peste câțiva ani UE abia pe locul 23 după volumul exporturilor în Rusia – din toate cele 27 de state europene. Mai putin exportau Rusiei doar producatorii din Cipru, Luxemburg, Portugalia și Malta.
Nu dispunem de numărul total al companiilor românești care exportă în Rusia, însă printre aceste se află următoarele: Renault Industrie Roumanie SRL, Michelin Romania SA, Automobile Dacia SA, ArcelorMittal Galați, Pirelli Tyres Romania SRL, Rompetrol Rafinare, Rompetrol Well Services, Terapia SA, Michel Thierry Romania SRL, Cesiro S.A., Griro SA, Silcotub SA.
România nici în domeniul importurilor din Rusia, nu ocupă o poziție prea importantă. Comerțul cu produse energetice constituie principalul subiect al discuțiilor bilaterale româno-ruse ce au avut loc la nivel înalt în ultimii trei ani, însă România până acum nu a devenit partener important pentru Rusia în proiecte de transportare a gazelor sau petrolului. Potrivit unui articol apărut în ziarul „Adevărul” în martie 2011, peste 80% din importurile rusești sunt materii prime energetice – gaze naturale, țiței, produse minerale.
Cauzele participării mai slabe a României în comerțul cu Rusia își au rădăcini încă din perioada comunismului, căci România era mai puțin integrată în sistemul economic al URSS, decât alte țări ale Tratatului de Varșovia. Însă acum Rusia reprezintă o piață care din ce în ce mai mult prezintă interes pentru partenerii europeni. Atuul principal al Rusiei îl constituie resursele sale naturale, mai ales în domeniul energiei, și faptul ca această țară a scăpat de „boala datoriilor”. La ora actuală, problemele principale pentru economia Rusiei sunt legate de inflație, de deficitul sistemului național de pensii și de scurgerea de capital din țară.
Potrivit opiniei cercetătorilor de la Institutul de Economie al Academiei de Stiințe a Rusiei trei sunt cauzele/obstacolele care determină nivelul scăzut al relațiilor economice între România și Rusia:
primul obstacol este de ordin politic și este generat de atitudinea rezervată a politicienilor din cele două țări;
al doilea obstacol ține de diferențele care mai există între standardele în vigoare în Rusia și standardele internaționale/europene;
al treilea obstacol este insuficiența informațiilor care circulă între cele două piețe între cele două comunități de afaceri.
Concluzii:
Interesele economice reciproce ditre România și Rusia și relansarea relațiilor bilaterale dintre cele două state, trebuie să exceadă problemelor „istorice” nerezolvate, dar și comportamentului politicianist al leadershipului din România și Rusia;
În condițiile în care „sectorul extern” al economiei este parte organică a celui intern, doar împreună, într-o strânsă intercondiționare, pot conduce la edificarea unei economii de piață solide și funcționale. A nu lua în considerare realitatea existentă, ci doar bazându-ne pe reprezentări eronate la adresa poporului rus reprezintă o „gravă eroare” ce se dovedeste, an de an, a fi tot mai costisitoare;
A lăsa dezvoltarea schimburilor economice româno-ruse exclusiv pe seama „mâinii nevăzute” a legilor economiei de piață, mai mult sau mai puțin funcționale, nu este benefică comerțului bilateral cu Rusia.
4.3. Imaginea Rusiei în câmpul vizibilității distale
4.3.1. Reprezentarea Rusiei în media românească la început de „eră Putin”
Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii și una și alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit.
N. Machiavelli
Efectele unor imagini necorespunzătoare realității sunt amplificate astăzi de televiziune și alte mijloace mass-media, având un puternic și multiplu impact, asupra întregii societăți. Un exemplu care ne vine în minte este cel legat de conflictul militar din Vietnam, când „imaginea” despre acest teatru de operațiuni militare a fost în așa măsură deformată, încât George W. Brall a constatat că americanii „navigau” folosind o hartă distorsionată, asemănătoare cu una desenată de un cartograf medieval, în care Vietnamul apărea ca un continent mare așezat chiar lângă coastele Statelor Unite și amenința existența sa națională. Așadar, mijloacele de comunicare în masă îndeplinesc funcția de îndrumare a conștiinței și a comportamentului oamenilor. Mass-media poate în același timp să încerce să degradeze; aceasta datorită faptului că există o tendință puternică a cercurilor interesate care dețin mijloace de informare colectivă, de a da o prezentare parțială sau tendențioasă știrilor. Se produce astfel un fenomen aproape inobservabil de alterare a mesajelor prin modul în care sunt întocmite și transmise știrile.
Sursele mass-media, desigur, cele independente, care nu sunt subordonate intereselor unui partid politic sau unei coaliții de partide, reprezintă o componentă importantă a societății civile, rolul primordial al acestora fiind acela de a informa oportun și corect cetățenii în legătură cu activitățile pe care le desfășoară statul, respectiv instituțiile sale politice, juridice și administrative. În acest mod, sursele media, socotite ca fiind a patra putere în stat, îndeplinindu-și neabătut și necondiționat rolul social, își mențin atât credibilitatea cât și capacitatea de control asupra instituțiilor statale.
„De cele mai multe ori, editorii care selectează știrile iau decizii să sprijine anumite puncte de vedere.” Acesta se realizează prin mai multe procedee:
influența mesajului, prin omiterea unor părți din el și a unor elemente din conținut;
reducerea la minim a atenției acordată unor evenimente prin plasarea articolelor pe ultimele pagini, spații infime de emisie;
influența prin titluri – ele stabilesc dispoziția și sistemul de valori ale articolului;
influența prin alegerea evenimentelor, prin utilizarea unor cuvinte alese cu grijă ce pot discredita personalități sau pot contribui la creșterea prestigiului și respectului acestuia;
influența prin explicațiile care însoțesc fotografiile, imagini care pot afecta în mod semnificativ atitudinea persoanei față de un anumit eveniment prezentat;
utilizarea editorialelor pentru distorsionarea faptelor este un mijloc ideal pentru a convinge ascultătorii să gândească sau să simtă în felul în care doresc editorialiștii.
În contextul cercetării noastre, referitor la percepția Rusiei în cadrul societății românești, fiecare individ în interacțiune cu media își formează anumite opinii mai mult sau mai puțin stabile în legătură cu aceasta și cu ceea ce se petrece în proximitatea ei, opinii ce pot fi diferite sau în concordanță cu ale celorlalți. Urmare acestor opinii, indivizii își formează percepții și reprezentări.
Fără a ignora actualul rol al mass-media, trebuie să avem în vedere permanent atât caracterul comercial al știrilor și informațiilor prezentate precum și modul de tratare și disponibilitatea pe care acestea o alocă „celor mai importante probleme” ale societății la un moment dat. Ne putem da ușor seama că nu acele probleme sunt cele mai importante pentru noi, însă nu putem aprecia dacă nu sunt importante pentru cei mai mulți dintre noi.
Un alt punct ce merită atenție este faptul că la momentul actual mass-media din România joacă un rol important în schimbarea percepției față de ruși și Rusia în general, promovând sau nepromovând , după caz, aspecte pro și contra acestei țări.
Astfel, în condițiile în care este știut faptul că mass-media, prin produsele specifice, contribuie semnificativ la modificarea opiniilor, atitudinilor, percepțiilor și reprezentărilor Rusiei în societatea românească – și răspunsul la întrebarea nr. 6 din sondajul nostru de cercetare a fost unul de așteptat: 62,23% dintre respondenți au indicat ca principală sursă de informare în ceea ce privește Rusia ca fiind mass-media.
În acest context, ne propunem să realizăm o radiografie complexă prin analiza informațiilor apărute referitoare la această țară în două mijloace scrise, de informare în masă: Cotidianul „România liberă” și agenția de presă „Mediafax”. Alegerea surselor s-a făcut pe baza tirajelor dar și a impactului pe care acestea îl au la nivelul societății românești. Astfel, cotidianul „România liberă” considerat a fi „cel mai vândut ziar politic de calitate din România”, difuzează 25.000 de exemplare, așa cum apare în evidențele BRAT (Biroul Român de Audit Transmedia), beneficiază de o rețea națională de distribuție și face parte din categoria cotidienelor premium.
Trebuie de asemenea precizat, că într-un clasament al tirajelor și cifrelor de difuzare există publicații care au o difuzare mai bună decât ziarul „Romania liberă” însă ne-am îndreptat către alegerea acestuia din două motive:
„vechimea” sa de peste 135 de ani de existență, face ca acest ziar să fie considerat un „ziar de familie” ținând cont că vine din perioada comunistă, când principalele ziare locale erau „Scânteia” (azi „Adevărul”) și „România liberă”.
fiind o sursă de presă scrisă, ziarul „România liberă” este considerat ca fiind un mijloc de comunicare cu o mare pătrundere, palpabil, care se păstrează vreme îndelungată.
În ceea ce privește agenția de presă Mediafax, aceasta este prima agenție de presă independentă din România. Din 1995 Mediafax deține poziția de lider pe piața românescă în ceea ce privește fluxul zilnic de informații, cu un număr de aproximativ 600 de știri. Conform propriului site – http://www.mediafax.ro/ – „Mediafax” este unul dintre cei mai mari furnizori de informație generală și de afaceri din România, fluxurile sale de știri fiind preluate de majoritatea publicațiilor scrise dar și de presa radio și TV.
Pentru a putea discuta despre un studiu de impact media trebuie să avem în vedere cele două componente esențiale ale unei analize în acest domeniu: o cercetare calitativă și o cercetare cantitativă.
În ceea ce privește cercetarea cantitativă, analiza va urmări distribuția materialelor negative, pozitive sau neutre, distribuția numerică dar și numărul de materiale apărute în cele două publicații referitoare la Rusia.
În cazul cercetării calitative, se va urmări descrierea conținutului articolelor împărțite în blocuri tematice separate, subteme și secțiuni de prezentare; se va analiza felul în care sunt prezentate aceste articole.
Așadar, în contextul cercetării noastre, acest studiu vizează atât aspecte calitative cât și cantitative. El merge în profunzime până la identificarea descrierii evenimentelor „de vârf” referitoare la Rusia, pe o perioadă de 12 luni. Perioada de referință a cercetării fiind ianuarie – decembrie 2000, interval care corespunde cu finalizarea „epocii Elțîn” și venirea la putere a lui Vladimir Putin, actualul președinte al Rusiei. Nu încape îndoială că „era Putin" marchează stabilizarea vieții economice rusești și afirmarea Rusiei într-o nouă dinamică pe plan internațional.
Așadar, pentru a analiza percepția Rusiei în perioada de referință am monitorizat cantitativ și calitativ toate articolele apărute în cotidianul „România liberă” și de la agenția „Mediafax”, în intervalul amintit, care fac referire directă la Rusia și la cetățenii acesteia (ruși).
Analiza de conținut
Analiza de conținut a articolelor identificate a fost realizată utilizându-se următorii parametri:
– frecvența aparițiilor;
– frecvența prezentării articolelor identificate ca fiind pozitive, neutre, negative:
a) au fost evaluate ca articole pozitive acele articole care redau fapte pozitive, care au în conținut aprecieri pozitive la adresa Rusiei sau conțin aspecte pozitive despre președintele Putin;
b) au fost avaluate ca articole negative cele care au în conținut remarci critice la adresa Rusiei sau a președintelui Putin (sau chiar la adresa rușilor în general), care subliniază neajunsuri, eșecuri, conflicte;
c) au fost evaluate ca articole neutre cele care nu fac remarci nici pozitive nici negative la adresa Rusiei și a președintelui Putin.
Analiza calitativă
După o cuantificare (separată) a articolelor apărute în cele două surse am identificat două tipuri de imagine:
imaginea reflectată în mass-media pentru președintele Vladimir Putin;
imaginea Rusiei reflectată în mass-media, în relație cu evenimente particulare, momente de criză care au atras un interes special asupra acesteia.
Astfel pentru acest al doilea tip de analiză au fost identificate patru momente relevante, pe care le-am numit „evenimente–vârf” de expunere:
Ofensiva rusă pe fondul crizei războiului din Cecenia;
Demisia lui Boris Elțîn și numirea premierului Vladimir Putin ca președinte (interimar)al Rusiei;
Scufundarea submarinului Kursk;
Arestarea ziaristului Andrei Babițki.
În cele ce urmează, pentru o mai bună înțelegere a contextului în care s-au produs, vom descrie sumar cele patru evenimente pe care le-am selectat pentru această analiză după care vom trece la analiza fiecărui eveniment în parte, din punctul de vedere al reflectării în cele două surse massmedia alese.
Descrierea evenimentelor-vârf de expunere
Prezentarea inițială va conține o încadrare temporală aproximativă a evenimentelor-vârf și eventualii actori implicați în aceste evenimente.
Ofensiva rusă pe fondul crizei războiului din Cecenia
Cecenia, republică situată în Rusia de sud-vest, se află la o distanță de aproximativ 1600 km sud de Moscova. Locuitorii Ceceniei – ceceni și inguși – sunt popoare musulmane sunite. După ce în 1991 Cecenia și-a declarat independența față de Rusia, trei ani mai târziu, în 1994, președintele rus Boris Elțîn a trimis truipe în zonă cu scopul de a restabili autoritatea Moscovei. Acesta a constituit și primul conflict ruso-cecen.
Acțiunea rușilor, chiar dacă se spune că a fost pregătită în grabă „legăturile de comandă și liniile de comunicație fiind necorespunzătoare”, a fost de o cruzime inimaginabilă și s-a soldat pe parcursul a câtorva săptămâni cu „mai multe victime decât au înregistrat rușii în 10 ani de război în Afganistan.” Intervenția armatei a trezit nemulțumiri în rândul populației cecene dar și în rândul rușilor care trăiesc acolo. Primul război cecen s-a încheiat în 1996, prin înfrângerea forțelor ruse.
Al doilea conflict ruso-cecen a început în octombrie 1999, când trupele rusești au invadat Cecenia. Actorii implicați în acest eveniment au fost Rusia și Cecenia, ca părți beligerante sau interesate. Actori secundari, NATO și Consiliul Europei prin declarații și luări de poziție.
Numirea premierului Vladimir Putin președinte (interimar) al Rusiei
În ultima zi a anului 1999, președintele Rusiei Boris Elțîn și-a dat demisia și l-a numit interimar pe premierul Vladimir Putin.
Actori implicați: premierul Vladimir Putin, Boris Elțin și Rusia.
Actori secundari sunt foarte mulți, popoprul rus, NATO, Consiliul Europei, Cecenia, Ucraina, toate statele care au făcut declarații, și au luat la cunoștință de această numire;
Scufundarea submarinului Kursk
La sfârșitul verii anului 2000 (12 august), în Rusia a avut loc un eveniment tragic care a impresionat toată lumea: dezastrul submarinului nuclear rus Kursk, în care au murit 118 de membri ai echipajului, prinși sub Marea Barents, închiși într-un mormânt de metal.
Actorii implicați în eveniment au fost Rusia (membrii echipajului erau ruși, submarinul era rusesc, Rusia a condus ancheta și pe teritoriul Rusiei s-a produs accidentul). Actori secundari în acest eveniment au fost echipe britanice și norvegiene care au încercat să salveze membrii echipajului; de asemenea, actori secundari pot fi considerați toate statele care au luat atitudine față de acest eveniment.
Arestarea ziaristului Andrei Babițki
Pe 16 ianuarie 2000, ziaristul rus Andrei Babițki a fost arestat la Groznîi ulterior fiind transferat la centrul din Cernokozovo, din nordul Ceceniei, unde afirmă că a fost bătut de „sadici”. Ziaristul, ale cărui reportaje au provocat nemulțumirea puterii de la Moscova, a acceptat, în data de 3 februarie, să fie predat combatanților ceceni în schimbul eliberării de către aceștia a unor soldați ruși. Acest schimb a provocat o reacție puternică a opiniei publice din Rusia și din restul lumii. Babițki nu a mai comunicat direct nici cu colegii de redacție, nici cu prietenii timp de peste o lună, iar soarta sa a suscitat numeroase întrebări.
Actorii implicați sunt ziaristul rus Andrei Babițki, Rusia și separatiștii ceceni.
Actorii secundari sunt numeroși, deoarece pot fi considerate actori secundari toate statele care au luat atitudine față de acest eveniment.
Considerații generale asupra primelor două evenimente-vârf de expunere
Se impun câteva considerații generale și de ordin cantitativ în ceea ce privește primele evenimente-vârf de expunere prezentate anterior.
Se observă că evenimentul care a atras cel mai mult atenția societății românești a fost ofensiva rusă pe fondul războiului din Cecenia. Astfel, evenimentul se detașează atât prin numărul mare de articole pe aceată temă – (679), cât și ca spațiu de întindere al articolelor. De asemenea și ca întindere temporală acest eveniment se detașează ușor de celelalte. Astfel, sub titluri de genul, celor de mai jos, se regăsesc articole pe o întindere destul de amplă, fiind totodată evenimentul care are cea mai lungă consecutivitate.
– Pentagonul confirmă lansarea de rachete rusești Scud în Cecenia
– Cecenii afirmă că dețin în continuare controlul în trei localități din apropiere de Groznîi
– Autoritățile de la Moscova au respins o cerere a președintelui cecen privind decretarea unei încetări a focului de trei zile în Cecenia
– Rușii au pierdut cel puțin 80 de oameni în luptele de la Groznîi, în ultimele zece zile
– Oficiali ruși anunță descoperirea unor probe privind implicarea luptătorilor ceceni în atentatele comise vara trecută în Rusia
– Un responsabil cecen dezminte informațiile referitoare la rănirea liderului militar Șamil Basaiev
– Madeleine Albright cere din nou încetarea operațiunilor ruse din Cecenia
– Moscova protestează împotriva vizitei unui responsabil cecen la Washington
– Vladimir Putin afirmă că ar putea lua în considerare posibilitatea începerii de negocieri cu „anumite forțe” din Cecenia
De asemenea, se constată că acesta este și evenimentul cu cea mai mare densitate de articole pe zi.
Al doilea eveniment, din punctul de vedere al reflectării în media din România, este cel legat de demisia lui Elțîn și numirea lui Vladimir Putin ca președinte interimar al Rusiei – (549 de articole). Acest eveniment este analizat și comentat din mai multe puncte de vedere atât de media rusească, cât și de reprezentanți ai societății românești.
În acest context, „schimbările politice de la Moscova influențează, în mod tradițional, și situația de la București”, aspect reliefat de o serie de articole din al căror conținut reiese interesul pe care societatea românească îl manifestă față de evenimentele de la Moscova. Iată câteva dintre aceste titluri:
– Teodor Meleșcanu apreciază gestul lui Boris Elțîn de a demisiona în favoarea lui Vladimir Putin, noul lider al scenei politice ruse
– Emil Constantinescu își exprimă convingerea că relațiile dintre România și Rusia se vor dezvolta în continuare în interesul ambelor țări
– Petre Roman speră că democratizarea Rusiei va continua și după retragerea lui Boris Elțîn
În ceea ce privește temele abordate în cele patru evenimente-vârf, putem observa că majoritatea acestora au caracter neutru la adresa Rusiei. Faptul că articolele cu tentă negativă sunt concludent mai numeroase decât cele cu tentă pozitivă la adresa Rusiei creează în rândul societății românești un trend de opinie mai degrabă defavorabil Rusiei.
Având în vedere însă conținutul efectiv al articolelor – putem vorbi despre o tentă negativă la adresa Rusiei dar nu și la adresa președintelui Putin. Astfel, din cele 549 de articole referitoare la numirea lui Vladimir Putin ca președinte interimar al Rusiei, mai mult de jumătate aduc în prim-plan calități ale acestuia, motiv pentru care putem spune că reprezentarea acestuia tinde mai degrabă către o reprezentare pozitivă decât negativă.
Un eventual portret-robot al liderului rus ar putea fi făcut pe baza următoarele informații:
– susținător al războiului din Cecenia, în vârstă de 47 de ani;
– fost șef al serviciilor secrete ruse;
– provine din Sankt-Petersburg;
– născut la 7 octombrie 1952;
– a urmat cursurile prestigioasei universități de drept din Sankt-Petersburg;
– a fost angajat al primăriei din Sankt-Petersburg;
– numit în 1994 prim-adjunct al lui Anatoli Sobcek, primarul din Sankt-Petersburg;
– iulie 1998, Boris Elțîn l-a numit șef al FSB;
– martie 1999, secretar al Consiliului de Securitate al Federației Ruse;
– 9 august 1999, a fost desemnat premier al Federației Ruse;
– lider capabil să gestioneze complexele probleme cu care se confruntă societatea rusă;
– conducător energic și eficient;
– reprezintă falanga externă a KGB;
– capabil să rezolve conflicte prin tactici militare oculte;
– singura forță credibilă atât în interiorul Federației Ruse cât și în ceea ce privește relațiile Rusiei cu străinătatea;
– singura voce credibilă de pe scena politică;
– iubitor de teatru unde merge împreuna cu soția sa;
– cel mai bine plasat candidat pentru alegerile prezidențiale;
– maximă popularitate;
– are un stil care combină aroganța în declarații cu decizia în acțiuni.
În principal, cele două categorii de surse, cotidianul „România liberă” și agenția „Mediafax” prezintă două tipuri principale de articole: articole generale, de informare și articole-analiză. Diferența principală este făcută de felul în care sunt realizate articolele de analiză: astfel, în ziarul „România liberă” sunt preferate analizele unor experți (mai ales în suplimentul „Aldine”).
Trebuie, de asemenea, precizat că sigurul eveniment-vârf pentru care numărul temelor și referirilor negative a depășit numărul celor neutre este ofensiva rusă în războiul din Cecenia.
Cantitatea totală de articole despre Rusia și președintele Putin a variat foarte mult pe parcursul celor 12 luni. Astfel, cele mai multe articole despre Rusia au fost scrise în luna ianuarie (377 dintr-un număr total de 3191). Dintre acestea majoritatea au tentă neutră spre negativă. Chiar și numai prin simpla citire a titlurilor articolelor se pot forma reprezentări negative la adresa societății ruse. Iată câteva asemenea exemple:
– Nouă diplomați ruși au fost declarați „persona non grata” în Polonia
– Televiziunea rusă a difuzat imagini prezentând un schimb de cadavre între forțele ruse și luptătorii ceceni
– Boris Elțîn s-ar putea afla în spatele unor conturi bancare în Elveția, a afirmat „Newsweek”;
-„Rusia se pregătea să invadeze România în 22 noiembrie 1968, afirmă „The Observer”;
– Cel puțin 50 de combatanți ceceni au fost uciși, duminică, de aviația rusă.
Dintre aceste 377 de articole cu temă generală Rusia, un număr de 59 de articole fac referire directă la președintele Vladimir Putin. Acestea, deși sunt în mare parte cu tentă neutră, totuși există și articole cu tentă negativă, ca, de exmplu, articolul Cariera în KGB a lui Vladimir Putin a fost mediocră, afirmă experții americani în probleme de spionaj.
Cele mai puține articole au fost scrise în luna octombrie. Astfel dintr-un număr total de 3177 de articole, 159 fac referire la Rusia. Sunt articole cu tentă neutră spre pozitivă. Tot aici se înscrie și articolul Federația Rusă dorește o apropiere de România, afirmă ministrul rus de Externe, al cărui conținut pozitiv, poate conduce către formarea unor reprezentări pozitive față de Rusia.
Dintre cele 159 de articole cu temă generală Rusia, 21 fac referire la președintele Vladimir Putin, și în general au o tentă pozitivă. Atașăm, în anexă, tabelul privind analiza cantitativă a articolelor cu referire la Rusia (inclusiv cele cu referire la președintele Vladimir Putin) apărute pe fiecare lună, în parte, în cele două surse analizate.
Trebuie, în același timp, menționat că editorialele cu teme negative la adresa Rusiei sunt concludent mai numeroase decât cele cu teme pozitive sau neutre.
Deși numărul acestor articole-editorial este relevant mai mic (21 de articole pe parcursul celor 12 luni de analiză) decât numărul articolelor de informare majoritatea referirilor negative se regăsesc și în articole-editorial.
– Putin și cecenii – articol cu tentă neutră spre negativă;
– Memoria tragică – articol cu tentă negativă;
– Încă o dispariție suspectă – articol cu tentă negativă spre neutră.
Analiza particulară a evenimentelor-vârf de expunere
Ofensiva rusă pe fondul crizei războiului din Cecenia
Este vorba despre cel de-al doilea conflict ruso-cecen. Acesta reprezintă principalul eveniment generator de expunere, pe perioada analizată (ianuarie-decembrie 2000) pentru Rusia, în media din România. De asemenea, este singurul eveniment dintre cele patru selectate pentru analizã care ocupă un număr semnificativ ridicat de articole (679 articole) și cel mai mare spațiu de întindere al acestor articole.
Materialele referitoare la Rusia apărute în această perioadă, în cele două surse sunt în larga lor majoritate articole de informare. Per total numărul acestora este de 2811, din care 679 de articole fac referire la ofensiva Rusiei pe fondul crizei cecene.
Astfel, procentul materialelor cu referire directă la criza cecenă reprezintă 24,15%, restul de 75,85% fiind articole scurte de informare cu subiecte altele decât cele legate de criza cecenă. Aici sunt incluse materialele legate de administrația de la Kremlin, de vizita ministrului de externe rus la Tokyo, relațiile Nato cu Rusia, economia Rusiei, armata Rusiei, etc. Nu fac excepție nici materialele legate de mafia rusă ((Coasta de Azur, paradisul mafiei ruse) sau articole de recenzie ale unor cărți despre Rusia (Cărți noi la Univers/Mihail Alekseev, Bătăușii), filme (Unchiul Vania – Cehov văzut de Koncealovski) sau piese de teatru (Istoria comunismului într-un spital de psihiatrie).
Există, de asemenea, materiale în al căror conținut se vorbește atât de România cât și de Rusia, ca de exemplu:
– Speranțe pentru Republica Moldova/În iulie, la nivel înalt se va discuta problema transnistreană;
– Fenomen socio-politic. Instrucțiunile NKVD elaborate în 1947 „supraviețuiesc”/Directive KGB valabile încă în Parlamentul României/După 1990, s-a încercat democratizarea societății românești fără declanșarea procesului „de KGB-izare”/La votarea bugetului parlamentarii gândesc în „coordonate NKVD” Guvernul Isărescu are o șansă istorică;
– Epidemia de gripă/Virusul care bântuie anul acesta în România este „Moscova”/Răul vine din nou de la Răsărit;
– Cei care au contribuit la respingerea legii arhivelor au dat dovadă de mentalitate bolșevică/Interviu cu Șerban Rădulescu Zoner, deputat PNL, inițiatorul modificării termenelor aberante din Legea Arhivelor Naționale;
– Liderul PDSR este ocupat de atentat la siguranța națională și încălcare Constituției/Ion Iliescu este legat fedeleș cu „fir roșu” de Moscova;
– Iliescu pune „evacuarea” Pieței Universității și Mineriada din 91 pe umerii lui Roman/S-ar putea ca rechizitoriul Parchetului să-l contrazică/Roman mai este acuzat că a solicitat contactarea lui Ianaev, capul puciștilor de la Moscova;
– Atenție la Tratatul cu Rusia! (prof. Dr. Doc. Ion Gherman, președinte al Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina și al Asociației Culturale Ținutul Herța);
– CE de gimnastică / Rusia-aur, România-argint;
– Rusia se pregătea să invadeze România în 22 noiembrie 1968, afirmă „The Observer”.
Ca direcție de comunicare, dintre articolele referitoare la ofensiva rusă pe fondul crizei războiului din Cecenia, în principal, majoritatea articolelor au o tentă negativă la adresa Ceceniei, însă, prin opoziție reacțiile cecenilor la ofensiva rusească sunt de asemenea, în majoritate critice la adresa Rusiei. La o primă vedere asupra titlurilor acestor articole (Rușii dezmint că folosesc „bombe cu efect de vid” în Cecenia; Bombardamentele ruse în Cecenia continuă”; Cecenia, un poligon de testare a noilor arme ale Rusiei) există un contrast general între cele două poziții în prezentarea știrilor, cu o pronunțată tentă favorabilă Ceceniei, defavorabilă Rusiei.
Principala trasătură construită de media din România pentru Rusia, pe perioada ofensivei cecene este aceea de putere agresoare care folosește arme chimice sau alte arme interzise în luptele cu cecenii. Această imagine este creionată și de anumite articole preluate din presa rusă care fac o mulțime de speculații, unele dintre ele referindu-se la posibilitatea ca atentatele cecenilor să fi fost puse la cale chiar la Kremlin, pentru a alimenta sentimentele anti-cecene ale populației și a asigura sprijinul acesteia pentru ofensiva militară.
Ca și element punctual de caracterizare, Rusia este văzută ca țara în care „interesele și privilegiile oligarhiei sunt protejate în primul rând”.
Concluzia generală asupra acestui vârf de expunere este aceea că imaginea Rusiei în media din România a fost una preponderent negativă. Nuanțele referirile au fost, în vasta lor majoritate, critice, iar duritatea nuanțelor rezultă și din articolele cu dublă referire: Rusia-Romînia. Au existat puține articole cu nuanță neutră și mult mai puține articole cu tentă pozitivă.
Numirea premierului Vladimir Putin președinte (interimar) al Rusiei
În ultima zi a anului 1999, președintele Rusiei Boris Elțîn și-a dat demisia și l-a numit interimar pe premierul Vladimir Putin. Acesta este cel de-al doilea eveniment-vârf din perioada analizată.
În medie de articole per total acest eveniment ocupă un procent de 19.5%.
Principalele teme abordate în cazul acestui vârf sunt cele legate de demisionarea președintelui Boris Elțîn și numirea la interimatul Rusiei al lui Vladimir Putin.
Direcția de comunicare, așa cum reiese din analiza celor două surse media din România, pe acest moment vârf este una neutră la adresa Rusiei și pozitivă la adresa președintelui Putin. Dacă în cazul ofensivei rusești împotriva Ceceniei am vorbit despre o reprezentare negativă a Rusiei în România, în cazul acest moment vârf vorbim despre o reprezentare cu tentă neutră spre pozitivă.
Dacă în cazul ofensivei cecene temele negative erau date, în principal, de imaginea Rusiei ca „stat agresor”, în cazul de față, reprezentarea pozitivă rezultă cu precădere din titlurile articolelor care fac referire la calitățile și imaginea pe care o are Vladimir Putin. Și aici exemplele pot fi multe, însă noi ne limităm la câteva dintre aceste titluri:
– De la pipele lui Stalin, la centura neagră a lui Putin/La Moscova s-a deschis un muzeu de cadouri;
– Vladimir Putin a semant documentul de organizare a activității comisiei de stat pentru Transnistria;
– Putin cere scuze pentru tragedia de pe Kursk;
– Președintele rus și șeful Băncii Mondiale, la operă;
Nu putem afirma că aici nu există articole cu tentă negativă, ca, de exemplu, Vladimir Putin e copil din flori și are o mamă din Georgia…, însă numărul acestora este semnificativ prea mic încât să influențeze imaginea actorului nostru.
2. Scufundarea submarinului Kursk și Arestarea ziaristului Andrei Babițki sunt alte două vârfuri de expunere pentru Rusia, în media din România, în perioada monitorizată. Aceste evenimente au un set de caracteristici comune pe care le vom analiza in corpore. Am considerat că nu există suficiente elemente de diferențiere între cele două evenimente, elemente care să necesite sau să facă utilă o analiză separată pentru fiecare dintre ele.
Dintre cele două, Scufundarea submarinului Kursk este evenimentul care a beneficiat de o expunere mult mai mare – 150 de articole, față de arestarea ziaristului Andrei Babițki – 32 de articole.
Perioada de expunere media pentru fiecare din cele două evenimente a fost de până la 7 zile iar materialele definitorii pentru expunerea mediatică a celor două evenimente au fost doar articolele de informare.
Așadar, monitorizarea media efectuatã pentru actorul „Rusia”, pe perioada ianuarie-decembrie 2000, a dus la o serie de concluzii ce vor fi enumerate și explicate în cele ce urmează:
Din punct de vedere cantitativ, sursele media luate în considerare au o medie de aproximativ 2811 articole referitoare la Rusia pe perioada monitorizată, cu o medie lunară de 150 articole. (A se vedea, în acest sens, Anexa nr. 2. Tabel cu toate articolele și știrile referitoare la Rusia distribuite de către agenția Mediafax în anul 2000)
În cazul prezentei analize, constatãm o predispoziție a surselor media spre construirea de argumente defavorabile poziției Rusiei. Această afirmație se bazează pe faptul că, deși în cifre absolute numărul temelor și referirilor neutre este mai mare decât cel al temelor și referirilor negative, temele și referirile neutre apar cu preponderențã în articole pur informative, iar temele și referirile negative au ca vector predilect emisiunile sau articolele de
analiză și articolele de opinie. Aceste din urmă categorii de materiale sunt cele cu un impact crescut la public și sunt cele care formează, pe cea mai mare parte a palierelor, imaginea unui actor în media. Argumentarea acestor valori se poate face în mai multe feluri, dar, orice interpretare ar fi una mai curând subiectivă Singurul argument valabil este cel istoric, conform căruia media din România se conformează unei tendințe generale a societății românești de după 1989 care a încercat să se îndepărteze cât mai mult de valorile unui stat care în trecut a supus-o opresiunii.
Aceste concluzii reprezintă un argument potrivit în susținerea tezei conform căreia reprezentarea Rusiei în media din România este una preponderent negativă.
În schimb, referitor la imaginea președintelui Vldaimir Putin, aceasta este mai degrabă pozitivă, Putin fiind un actor cu o prezență consistentã în mediile de informare din Romania. Astfel materialele definitorii pentru această perioadă sunt cele de informare și au o tentă pozitivă, astfel încât creează o reprezentare pozitivă a lui Vladimit Putin în rândul societății românești.
4.2.2. Reprezentarea Rusiei în literatura română postcomunistă
Ce deosebire e între ceea ce ai citit și ceea ce vezi tu însuți!
G. Costin-Vellea
Sigur că imaginea Rusiei așa cum se desprinde din pagini de carte, nu poate fi una totală, ea necesită numeroase compliniri, necesită punerea în acord cu alte tipuri de „texte”. Este necesară de asemenea o privire asupra întregii literaturi a țării și nu doar a unei perioade determinate, așa cum tindem noi să cercetăm în capitolul de față. Există apoi particularități care le scapă chiar și rușilor, după cum este foarte posibil ca prin „experiența indirectă” a cercetătorului să se preia în fond fragmente din stereotipurile aflate în circulație.
Cu toate acestea, însă, în contextul în care, la întrebarea sondajului nostru, un procent de 25% dintre respondenți au indicat ca sursă principală de informare, în ceea ce privește Rusia – literatura și cărțile în general – ne-am îndreptat atenția către identificarea câtorva imagini ale Rusiei, așa cum apare ea în descriile făcute de autori ruși și români.
În acest context, în vederea unei analize în profunzime, am identificat aparițiile editoriale după anul 1990 care fac referire la Rusia și la poporul rus. Astfel, prin studiul făcut la Biblioteca Centrală Universitară din București (BCU), am identificat un număr de 236 de apariții editoriale prin al căror conținut se fac referiri directe la spațiul și poporul rus. (A se vedea, în acest sens, Anexa nr. 3 – Tabelul cărților aflate în Biblioteca Central Universitară referitoare la Rusia (ruși) al căror an de apariție corespunde perioadei postcomuniste).
Dintr-un număr total de 2399 publicații aflate la BCU referitoare la Rusia, doar 236 sunt publicate după perioada decembristă, restul de 2163 fiind cărți publicate anterior acestei perioade. Să indice oare acest aspect un dezinteres al societății românești față de spațiul rusesc?
Întâmplător sau nu, vreme de mai multe decenii, atât în Rusia, cât și la noi, literatura a ținut locul istoriei. În patria lui Pușkin, poeții n-au fost niciodată numai poeți, iar dintre prozatori puțini sunt cei ce s-au limitat la a scrie doar opere de ficțiune. Nevoia de adevăr, de adevăr asupra trecutului se regăsește și în ardoarea cu care sunt citite cărțile, însă această nepricepere în a prinde sufletul rusesc este aproape generală în societatea românească. Dacă mai luăm în calcul faptul, extrem de semnificativ, că anumite conjuncturi istorice au accentuat această teamă, se poate găsi una dintre explicațiile faptului că rușii nu sunt prea iubiți în acest perimetru.
Lui „Ioan Niculce hatman”, nevoit să petreacă doi ani „în țară streină”, îi datorăm prima imagine a rusului din literatura română: „dar eu eram bucuros c-au venit acela ceas, di-am găsit vremea să ies dintr-acel norod greu și cumplit. Că-s niște oameni foarte necredincioși, și prea cu greu traiu au oamenii ce sunt nedeprinși cu acel fel de oameni dintr-acele părți”. Aceasta este o imagine absolut negativă, tributară, e drept, contextului istoric și experienței nefericite a cronicarului, imagine ce se va accentua în rău pe parcursul următoarelor secole.
Prima tresărire a Europei la fenomenul cultural rusesc se datorează autorului Scrisorilor filosofice. Împușcătura în noaptea întunecată, cum este denumită prima epistolă a lui Ceaadaev, pune capăt destinului antum al celui ce „a proiectat la nivel european filosofia” și închide coperta uneia dintre primele mape ale operelor „de sertar”. În „disputele profetice” dintre mai tânărul Pușkin și „mereu înțeleptul” Ceaadaev se dezbat cele mai importante idei ale timpului: „biblioteca de husar” a filosofului cuprindea ultimele apariții în istorie, politică și ale raționaliștilor francezi.
Pentru Ceaadaev, Rusia este o țară blocată în aparatul ei funcționăresc, în birocrație, este po țară cu o privire regresivă, înapoiată pe toate planurile, în comparație cu Apusul: „Solitari în lume noi nu am dăruit lumii nimic și nu am preluat de la lume nimic. Noi nu am vărsat nici o singură idee în ansamblul ideilor omenești. Nu am contribuit cu nimic la progresul spiritual uman, și tot ce ne-a revenit nouă din acest progres am desfigurat”.
Acestor judecăți critice ale lui Ceaadaev i se vor supune domenii precum istoria, religia și, de ce nu, întreaga societate. Există, desigur, și multă exagerare în observațiile lui Ceaadaev. Întoarcerea glorioasă a trupelor lui Alexandru I în Rusia, după un prelungit sejur european, nu a constituit neapărat preluarea de „idei dăunătoare și erori funeste” ce au propulsat Rusia înapoi cu aproape o jumătate de secol. Printre ofițerii rusși ai momentului se aflau spirite dintre cele mai alese, mai receptive și mai dornice de cunoaștere. Acestei campanii postnapoleoniene i se datorează, în mare parte, avântul pe care l-a luat în secolul al XIX-lea, cultura rusă.
În multe privințe, ideile despre Rusia ale „primului occidentalist”, cum era considerat Ceaadaev, se vor întâlni cu cele ale Marchizului de Custine și își vor pune pecetea decenii de-a rândul asupra reprezentărilor Rusiei în societatea românească, și nu numai. Avem de fapt un model bipolar de percepție și reprezentare dinspre și înspre Rusia.
Poate cea mai bună ilustrare a temei Percepția Rusiei în societatea românească postcomunistă, o reprezintă paginile Jurnalului de scriitor. Aici o parte dintre nedumeririrle lui Sorin Alexandrescu, din strălucita sa Prefață la Paradoxul român, de genul: „Cum putem ieși noi din mentalitatea noastră și dintr-un anumit sistem de gândire pentru a intra în mentalitatea Celuilalt și în categoriile lui de gândire?”, și-ar putea afla răspunsul. Tema centrală a jurnalului dostoievskian ar fi destinul Rusiei, iar procedeul central de construcție a imaginii o reprezintă această îmbinare a modului cum își închipuie rușii că sunt percepuți în societatea noastră cu modul în care ar dori ei să fie percepuți. Este un continuu proces de autoproiecție ce se suprapune peste nivelul semidoct de receptare a miturilor și peste cel împământenit al stereotipiilor.
Dar imaginea culturală a unei etnii nu este singura proiectată asupra societății românești. Ea concurează alături de altele (istorică, economică) în generarea de reprezentări.
În contextul temei de față, înscriindu-ne în cercetarea principală, considerăm că memorabil pentru reprezentarea Rusiei în societatea românească postcomunistă, este Rusoaica. Asta, deoarece, pe lângă faptul istoric al exodului rusesc surprins în roman, acțiunea se petrece într-o provincie românească, intrată ulterior în componența Uniunii Sovietice.
După căderea regimului comunist, în decurs de șase ani, au apărut trei noi ediții ale respectivei opere.
Cu siguranță Rusoaica întrunește multe dintre prerogativele unei opere de primă clasă:
„o netăgăduită amploare narativă și o suculentă substanță epică, înnoită prin cadrul acțiunii și prin conturul precis al personagiilor” (P. Constantinescu);
o inspirată dozare a misterului, veridicitate și bogăție a tabloului istoric, fină analiză psihologică, varietate tipologică a caracterelor, o neegalată putere de a comunica sentimentul obsesiv” (Ov. S. Crohmălniceanu);
Nu întâmplător, romanul a fost considerat o capodoperă (Șerban Cioculescu, Al. Andriescu);
„o carte europeană, o contribuție care depășește hotarele literaturii noastre”.
Însuși pretextul narativ ales este favorabil unei creații de largă respirație epică (pentru prima dată în literatura noastră veneau în contact un spațiu uriaș, bulversat de istorie, fascinant și plin de neprevăzut – al Rusiei – cu un altul, ușor idealizat, oarecum rupt de istorie, cu un mod patriarhal de trai – spațiul românesc).
Imaginea Rusiei, așa cum se desprinde din roman, nu este dintre cele mai onorabile. Ea se înfiripă din relatările transfugilor, din mesajele agenților de legătură, din ordinele transmise comandanților de pichete. E reprezentarea unei țări aflate în degringoladă, o țară, unde, prin cele mai barbare metode, se încerca înfăptuirea utopiei comuniste. Pe malul românesc al Nistrului stăruia frica de spioni, de bolșevici, chiar dacă aceștia din urmă „erau niște bieți zdrențăroși, cu fața suptă de mizerie, cu ochii aprinși de frigurile fricii și oboselii celei mai crunte; cine știe ce distanțe enorme străbătuseră acești nenorociți, pe furiș, cine știe câtă artă istovitoare de nervi, ca orice artă, întrebuințaseră pentru a se strecura pe dinaintea poliției celei mai bănuitoare și mai iscoditoare din lume”.
„Jalnicul pohod” de „figuri rude și bărbi grele, cu ochi secați de orice speranță” (p.9) din Rusoaica ne oferă mai de grabă o reprezentare de propagandă decât o reprezentare a Rusiei.
„Chiar și astăzi o familie întreagă așteaptă în bătătură percheziția – ce vorbesc, un trib întreg: străbunic, bunici, părinți, copii, nepoți, porniți toți la drum, ca-n vremurile patriarhale… Cântecul e sfâșietor și monoton, căci e același cântec pe care-l aud necontenot de când sunt aici, foame, persecuții cumplite, dărămări de sinagogi ori de biserici, execuții în masă, violuri, deposedări, cnut și revolver, țăcănit de motoare ca să acopere țipetele, toate durerile cărnei și sufletului. Un cîntec sinistru pe care-l ascult înfiorat, de mii de ori, singurul, necontenit același, la auzul căruia nu mai poți striga: destul! Dar eu strig: destul! Nu mai am urechi pentru el, nu mai am suflet pentru el, auzul și sufletul meu sunt departe, foarte departe” (p. 277).
Așadar, roman al așteptării, al obsesiei, textul lui Gib Mihăescu se dovedește a fi totodată și un roman al alterității, al reprezentării Celuilalt.
Cu toate asigurările pe care D.C. Moruzi ni le dă că va vorbi despre Rusia „fără ură, fără părtinire și fără prejudecăți”, monografia pe care ne-a lăsat-o dovedește cât de greu i-a fost, la noi să scrie astfel, atât datorită unor simțiri personale, cât și datorită contextului. În genere, autorii basarabeni care să facă abstracție de pasiunea „hrăpăreață” „a uriașului lor vecin” pentru pământul dintre Prut și Nistru, în așa fel încît resentimentele acestora să nu se răsfrângă asupra scrisului pot fi numărați pe degete. Și în cazul de față texul dezminte bunele intenții auctoriale: a rezultat o operă destu de apropiată de pamflet, o scriere în care subiectivitatea e relevată de portretul eminamente negativ pe care Moruzi îl face rusului, de punerea sub semnul plus a rolului moldovenilor de peste Prut în istorie, de apelativele curente cu care autorul cărții desemnează imperiul în cauză, „țară a crivățului, a întunericului și a jalei”. Deși trecuse mai bine de un sfert de veac de când Moruzi nu mai avea legături directe cu Rusia, cunoștințele sale, după propria-i mărturisire, sunt dintre cele mai temeinice, iar aducerea lor la cunoștința lumii e motivată de marea ignoranță a celorlalți față de împărăția vecină. Argumentele invocate sunt în același timp și principii ale studiului alterității: „Ei, (adică, străinii) au privit Rusia prin mijlocul prismei ideilor occidentale și, pentru judecarea celor rusești, au întrebuințat criteriul din țările lor… Pornind de la o bază greșită, greșit au judecat și lucrurile, și faptele, și oamenii, învinuind pe nedrept când pe ocârmuitori, când pe cei ocârmuiți” .
Aceeași idee a receptării defectuoase, reiterată în text, condiționând cunoașterea celuilalt de cunoașterea limbii acestuia și de o anumită privire dezinteresată: „Veneticul, fie supus rusesc, fie străin, a venit străin, rămâne tot străin și pornește când se reîntoarce în țara lui fără a învăța nicio boabă din limba rusească sau îndrugând-o de-a-ndoaselea spre mai marele haz al rușilor. El s-a îndreptat spre Rusia cum s-ar fi îndreptat spre Egipt, California sau alte țări mănoase, și, odată bogat, se reîntoarce în patrie unde istorisește prăpăstii despre cele ce a văzut, fără ca să le poată priocepe. Se socoate mai deștept decît oricare, batjocorește tot ce este rusesc și își face opinia după jurnalul scris în limba sa și autorizat de cenzură. Cu drept cuvânt ar putea parodia pe veni, vedi, vici ale lui Cezar, zicând: am venit, am văzut… dar să mă ia naiba de amînțeles ceva.”
Cum autorul se disociază de asemenea metode greșite de abordare, cum nu e nici „venetic”, iar baza de la care pleacă este, după părerea sa una corectă, surprinde apariția în literatură a unor exagerări cel puțin „stilistice”, a unor asocieri denigratoare, a unor interpretări tendențioase, uneori chiar simpliste, aplicate unor fenomene rusești care, sub raport culturologic și sitoric, se dovedesc a fi cu mult mai complexe.
O posibilă explicație a acestei antipatii ne-o oferă G. Bezviconi, în prefața volumului Călători ruși în Moldova și Muntenia, lucrare deosebit de importantă pentru reliefarea imaginii Țărilor Române, așa cum se conturează ea în notele de drum ale călătorilor din țara vecină.
Astfel, la apariția articolului Pierita-u dacii?, sub semnătura lui Hasdeu, articol ce amenda exagerările latiniste ale discipolilor Școlii Ardelene, reacțiile celor „lezați în românism” (Gh. Bariț, V.A. Urechia, Cezar Bolliac, C.D. Aricescu) au fost deosebit de virulente. Autorul a fost învinuit că „lucrează pe mâna slavismului rusesc”, că este propagatorul unor „teorii nenaționale și pernicioase”, că a comis „un sacrilegiu”. Consecința unei atare agresivități a fost denaturarea adevărului istoric, ori de cîte ori venea vorba despre Rusia, ignorarea influenței slave, promovarea unui sentiment de antipatie față de tot ce este rusesc.
„Ca să se … «reabiliteze», spune Bezviconi în amintita prefață, începând cu „Sentinela română” (nr. 16) și până târziu de tot, cînd în 1901 vorbea de Papa de la Neva, Hasdeu își manifesta o ură pătimașă față de ruși, alături de alți emigranți din Rusia, puși în aceleași condiții de activitate cărturărească. Datorită acestor fapte, de pe băncile școlii, tinerii români căpătau o neîmpăcată ciudă contra rușilor”.
Asemenea fenomen pare să fie destul de extins, de vreme ce, în Amintirile din perioada Războiului Crimeii, Nicu Gane ne oferă o mărturie similară venită dintr-o cu totul altă parte a țării și de la o persoană ce nu reclamă rădăcini basarabene:„Aveam pe atunci o neîmpăcată ciudă contra Rusiei, căpătată pe băncile școalei și doream din toate fibrele sufletuli meu să fie bătută. Ce aveam noi de câștigat de acolo, nu puteam bine să-mi dau seama. Știu atâta că cuvintele: francez, englez, italian suna mai bine în urechia mea decât cuvântul rus, care-mi deștepta în minte imaginea unui popor incult. Și apoi Rusia ne luase Basarabia și ne ocupase de atâtea ori cu armatele sale, pe când celelalte puteri ne lăsase totdeauna în pace. Așa citisem în cărțile de școală. O! Biata Rusie, nu știa ce grozav potrivnic avea în mine”.
Capitolul al-V-lea
MEMORIA ISTORICĂ – MATRICE A IDENTITĂȚII INDIVIDUALE ȘI SOCIALE
De-a lungul vieții mele, grupul național din care făceam parte a fost teatrul unui număr de evenimente, despre care eu spun că îmi amintesc, dar pe care nu le-am văzut decât din ziare, văzute prin mărturiile acelora care au fost direct implicați. Acestea ocupă un loc în memoria națiunii. Dar eu însumi nu am asistat la ele. Când le evoc, sunt obligat să mă folosesc de memoria altora… Eu port cu mine un bagaj de cunoștințe istorice pe care le pot îmbogăți prin conversații sau lecturi…
În gândirea națională aceste evenimente au lăsat urme profunde….
Maurice Halbwachs
În aceeași măsură în care memoria individuală este indispensabilă existenței umane și memoria socială este absolut necesară existenței societăților. Cu ajutorul memoriei se stabilesc punți de legătură între trecut și prezent, între prezent și viitor.
Memoria socială este un veritabil înregistrator al evenimentelor istorice, economice, juridice, sociale sau politice pe care societatea le înregistrează și le redă ulterior, uneori distorsionat, alteori exact, dar care influențează direct cognitivul și afectivul generațiilor viitoare. Din această perspectivă memoria socială constituie una din sursele de modelare a imaginii Rusiei în societatea românească.
Atitudinea de acceptare sau respingere a Rusiei prin formularea anumitor percepții sau reprezentări ne vor trimite către două dimensiuni temporale:
a) prezentul – prin identificarea unor aspecte care țin de natura relațiilor actuale dintre țara noastră și Rusia cu eventuale avantaje sau dezavantaje (economice, politice, culturale etc) ce pot decurge din aceste relații;
b) trecutul – prin apelul la memoria socială și istorică și aducerea în prim-planul gândirii a sentimentului de apartenență națională și identitară. Inevitabil grupuri nostalgice sau naționaliste care vor face apel la „memoria națională”, vor evoca o reprezentare a Rusiei prin prisma amintirilor anterioare perioadei postcomuniste. „Reconstruim trecutul cu ajutorul semnificației elementelor din trecut. Dar această reconstrucție implică plasarea elementelor într-o serie temporală. Pentru fixarea elementelor, ne folosim de anumite repere, care sunt legate de anumite circumstanțe sociale: absolvirea școlii, efectuarea serviciului militar, încadrarea în muncă etc. Evocarea propriului trecut presupune apelul la reperele fixate de societate”.
Deși, la fel ca și memoria individuală ce îi stă la bază, memoria socială se caracterizează prin selectivitate și estompare, în acest punct al prezentării suntem într-o dificultate conceptuală. Pentru a merge mai departe trebuie să ne definim termenii cu care operăm.
Astfel, dacă raportăm memoria socială la memoria individuală, raportul pare simplu: așa cum toți posedăm memorie, prin care suntem noi înșine, tot astfel și societățile au memorie – „memoria socială". Cu toate acestea, participarea directă a subiectului la un eveniment face ca informațiile referitoare la acesta să fie stocate sub formă de amintiri personale (memorie autobiografică), iar participarea indirectă, prin intermediul povestirilor altora sau al mass-media, face ca datele respective să fie stocate predominant sub forma povestirilor publice sau a amintirilor „flash” (memorie socială). Atunci însă când subiectul nu participă la un eveniment nici direct și nici indirect, nefiindu-i contemporan acestuia, informațiile referitoare la aceste evenimente aparțin memoriei istorice.
Conform aserțiunilor prezentate, în cazul percepției Rusiei în societatea românească postcomunistă, ne vom confrunta cu două dintre aceste noțiuni:
Memorie socială pe de o parte, în cazul acelor indivizi ai societății care, prin prisma vârstei înaintate, s-au confruntat cu eventuala „experiență rusească” (în prezent, pot exista flash-uri ale acelei perioade);
memoria istorică, pe de altă parte, în cazul generațiilor mai tinere care nu au participat în niciun fel la „experiența rusească”, evenimentele respective nefiind contemporane acestora.
Dincolo de modelele teoretice avansate sau de inferențele speculative pe care le-am putea face referitoare la memoria evenimentelor sociale și istorice, ne-am întrebat care este evenimentul cu cel mai mare impact pe care românii îl au în memorie atunci când vorbesc de „experiența rusească”.
Oricât de departe te-ai duce, spune un proverb arab, trebuie să știi de unde vii. Grație memoriei, avem un trecut și un viitor. Speranțele acestui viitor sunt construite cu materialul trecutului. Cunoașterea trecutului este memoria evenimentelor, prin care istoricii, în laborioasa lor activitate pentru descoperirea și interpretarea surselor autentice, încearcă să separe adevărul de fals pentru a se oferi o imagine prezentă a unor evenimente trecute, absente.
Astfel, în societatea românească, marcată de trei schimbări politice fundamentale (trecerea de la monarhie la un regim comunist, iar ulterior la unul democratic), istoria a adus inevitabil schimbări majore în ceea ce privește reperele memoriei colective. Astfel, transformările profunde din 1989 și anii ce au urmat revoluției au adus primele schimbări majore care au avut în subsidiar un puternic impact de respingere a tot ceea ce înseamna rusesc: denumiri de piețe, bulevarde, străzi sau intrări au fost schimbate. De asemenea, au fost schimbate denumirile unor orașe sau părți din aglomerațiile urbane care purtau numele unor personalități rusești. Exemplu: orașul Petru Groza devine orașul Ștei (jud. Bihor), orașul Gheorghe Gheorghiu-Dej redevine orașul Onești; Poiana Stalin devine orașul Poiana Brașov (jud. Brașov).
Pe lângă o resetare a trecutului aceste schimbări au afectat și majoritatea locuitorilor municipiilor reședință de județ: Un exemplu în acest sens ne este dat de locuitorii județului Galați care timp îndelungat au locuit pe o anumită stradă. După ce numele acesteia a fost schimbat, au fost nevoiți să își schimbe actele de identitate. Nu doar locuitorii acestui oraș au fost singurii care s-au confruntat cu astfel de probleme ci, odată cu producerea acestor schimbări, pe lângă producerea unor încurcături până la învățarea noilor denumiri, astfel de schimbări au produs de multe ori o „harababură birocratică”, fiind un eveniment pe care majoritatea locuitorilor nu și-l amintesc cu plăcere.
Chiar cotidianul „România liberă” din 2007 publică o listă cu schimbări și denumiri noi de străzi din județul Bacău: Astfel, Bulevardul 23 August a devenit Bulevardul Vasile Pârvan, Strada Drumul Socialismului își schimba denumirea în strada Alexandru Lăpușneanu, Karl Marx a devenit Nicolae Titulescu și exemplele pot continua.
Așadar, o concluzie ce se desprinde este faptul că transformarea memoriei sociale postcomuniste a avut un pregnant caracter antirusesc, în mentalul colectiv din acea vreme, comunismul fiind sinonim cu Rusia. În aceste coordonate, cum este percepută Rusia prin raportare la trecut?
Asociată cu ocuparea Basarabiei ?
Cu regimului comunist?
Cu dobândirea independenței de sub regimul otoman?
Cu tezaurul de la Moscova?
Sau poate cu procesul de modernizare a țării în sec. al.-XIX-lea?
Răspunsurile la aceste întrebări nu sunt ușor de dat. De ce? Pentru că relațiile noastre individuale și colective, ca și relațiile cu Rusia sunt procese dilematice. Și neterminate. Problema însăși a „reconcilierii cu trecutul” este una ambiguă, Rusia există independent de atitudinea pe care o avem față de trecut, chiar dacă percepția noastră despre ea, va fi pur și simplu subiectivă.
5.1. Identitatea românească între tradiție și modernitate. Cine sunt eu?
Identitatea nu este fixă sau stabilă; ci este un exercițiu continuu în fabricarea iluziilor și elaborarea poveștilorconvenabile despre cine suntem noi
Michael Ignatieff
„Istoria unui popor este în mare parte determinată de natura în sânul căreia este așezat”, scria pe bună dreptate Xenopol. De la această lege a dependenței, nu se abate nici poporul român dar nici poporul rus.
Ba, putem spune că astăzi, mai mult ca oricând destinul Rusiei, marcat puternic de discontinuitatea culturală și eterna migrație a capitalei imperiului de la Sankt-Petersburg la Moscova, ilustrează cât se poate de pregnant calea sinuoasă parcursă de puterea rusă în căutarea identității sale.
Referitor la identitatea românească, nu avem încă un studiu comparativ al acestei identități cu a altor națiuni, însă un scurt istoric al unora dintre viziunile românești despre identitatea românească ne arată un trend al reducerii identității la sufletul românesc.
În condițiile actuale, în care societatea românească a trecut de la experiența epocii comunismului la epoca globalizării, se pune întrebarea:
Cum ne definim noi azi, sub aspectul identității?
Desigur că aceasta este o întrebare ale cărei răspunsuri nelimitate suscită controverse și puncte de vedere contradictorii, însă în prezent, când există o mulțime de scrieri specifice, este regretabil că probleme precum neamul și identitatea nu au ecou în rândurile largi ale societății actuale.
A nu-ți cunoaște identitatea înseamnă a nu-ți cunoaște nici interesele și nici valorile. Înseamnă a fi rupt de tradiție, de istorie, a nu avea rădăcini în acest spațiu. A nu-ți cunoaște istoria înseamnă, așa cum s-a mai spus, a nu-ți cunoaște părinții și strămoșii. ,,Istoria este cea dintâi carte a unei națiuni. Într-însa ea își vede trecutul, prezentul și viitorul. O nație fără istorie este un popor încă barbar și vai de acel popor care, și-a pierdut religia suvenirilor”, ne spunea primul istoric modern reprezentativ, Nicolae Bălcescu.
În contextul tezei noastre, în diada România-Rusia este important de cunoscut cadrul de formare al celor două identități (atât identitatea românească cât și identitatea rusească) deoarece acestea determină modul de formare al interesului național care generează comportamentul în plan extern.
De asemenea, prin experiența căpătată în perioada de formare a identității unui stat vom putea distinge atât interesele obiective (spre exemplu modul de supraviețuire a unui stat) cât și interesele subiective, definite ca „acele credințe pe care actorii le au despre modul în care trebuie să își îndeplinească nevoile identitare”.
Așadar, pentru a explica percepția și reprezentarea pe care societatea românească o are față de Rusia (sau față de o altă națiune) este necesară cunoașterea și evidențierea factorilor care au contribuit la formarea și modelarea identității românești.
Tot astfel, pentru a putea explica comportamentul Rusiei pe plan extern este necesară evidențierea factorilor care au modelat identitatea și interesele subiective ale acesteia.
Identitatea este cea prin care se identifică membrii unei comunități naționale, ea cuprinde un ansamblu de similarități, de interese, de credințe și valori, norme de viață. Ea exprimă atitudini, mentalități și comportamente colective. Implică responabilități și respectarea de valori (valorile credinței, valorile spirituale și artistice, valorile etice și politice, valorile persoanei umane și așa mai departe).
Rezumând, putem spune că identitatea națională se definește prin trăsăturile proprii, am spune unice, ale unei națiuni, cum ar fi limba, cultura, religia, dar și prin respectarea obiceiurilor și tradițiilor specifice comunității.
În societatea românească însă, nu de puține ori s-a spus că identitatea este falsificată prin politicianism, iar respectarea valorilor societății moderne rămâne la latitudinea fiecărui individ. Să fie aceasta o trăsătură a identității naționale românești?
În condițiile în care suntem de acord că „identitatea unei națiuni poate fi fixată printr-o dublă acțiune, și anume, ancorarea într-o memorie istorică – trecutul – și formularea unui proiect de societate – viitorul”, problematica pusă în discuție conduce inevitabil la stabilirea, cunoașterea și nuanțarea:
elementelor etnice primordiale (care au condus la formarea însușirilor și caracterului poporului român);
evenimentele istorice și sociale (care au reușit să modeleze și să dezvolte caracterul poporului român – tradiția);
condițiilor și împrejurărilor istorice și sociale actuale (care împrumută caracterului etnic al poporului român culoarea actualității – modernitatea).
„Întrucât privește trăsăturile generale ale sufletului românesc, ele fiind cam aceleași la toți și recunoscute de toți ca fiind cam aceleași”, sarcina noastră se va mărgini, în cadrul acestui punct, să descoperim și să analizăm însușirile și caracterul poporului român atât din punct de vedere istoric, prin prisma etnicității sale, cât și din punct de vedere volitiv, prin prisma propriilor idei pe care indivizii societății românești le au despre ei înșiși.
Prin apelul la istorie vom determina originea și evoluția românilor, și, prin urmare vom vedea starea de fapt ce înfățișează astăzi mentalitatea și caracterul românesc.
Astfel, în condițiile în care alteritatea izvorăște din identitate, și nu invers, în condițiile în care „eul este unica fereastră spre celălalt”, raportarea semenilor noștri la ei însiși va determina modul relativ de orientare și raportare la ceilalți. Prin urmare, în contextul cercetării noastre, prin modul de raportare al indivizilor societății românești la ei însuși vom găsi o explicație a modului de raportare față de societatea rusă.
Cunoaștem din istorie că în societatea românească, urmare unor condiții obiective, s-a infiltrat pe parcursul mai multor sute de ani un număr mare de elemente etnice alogene (elementul băstinaș – dacii, cel colonizator – romanii și elementul secundar – slavii). De aceea întrebarea care se vrea pusă este una legitimă și justificată: Cine suntem noi, astăzi, sub aspectul identității?
Conștiință națională, limbă, cultură, religia românilor, toate acestea, cumulat sau în mod separat, au constituit punct de plecare al multor studii și cercetări de valoare. Printre ele menționăm:
Nicolae Iorga: Dovezi despre consțiința originei românilor:
„Pomenind despre romani care sunt (…) «ruteni valahi», adică «valahi» de credință răsăriteană, și lăudîndu-i ca «viteji în arme» în stare a scoate o armată de patruzeci de mii de oameni (…) «au un graiu comun (și) cu cel rutean (adecă slavon) și cu italiana de rând (italico vulgari)». «Căci spun că sunt ostași de cândva ai romanilor, trimeși contra sciților, ca să apere Panonia, și de aceea în cea mai mare parte au limbă italiană , dar ritualul li e rutean»”.
Radu Rosetti: Invaziile slavilor în Peninsula Balcanică și formarea naționalității române: „Românii au ieșit din amestecul slavilor veniți în Nordul Dunării cu elementele romanice aduse de barbari în captivitate din sudul Dunării” ;
Alexandru Philipide: Istoria Bisericii ortodoxe răsăritene”: „Noi românii avem convingerea că națiunea română își trage originea din soldații și coloniștii lui Traian, care au luat în stăpânire Dacia de la Tisa până la Marea Neagră”.
Ar. Densușianu: Istoria limbii și literaturii române:
„Românii s-au format atât în Nordul, cât și în Sudul Dunării, în urma romanizării populației autohtone. La venirea bulgarilor, grupul din sud se desface definitiv de cel din Nord. Ungurii întrerup legătura între dacoromâni și istroromâni, adică românii din părțile apusene ale Iliricului”;
Alexandru Rosetti: Priviri asupra evoluței limbei române:
„Influența substratului nu este ceva mistic, cum pretind unii cercetători, ci dimpotrivă este ceva foarte palpabil. (…) Vă amintiți de la cursul de anul trecut că am insistat asupra faptului că deosebirea între limbile romanice nu se explică decît ținând samă de substratele diferite cu care avem de a face în fiecare provincie romană, adică cu populațiile diferite din fiecare provincie care au învățat limba latină și care au pronunțat limba latină potrivit felului de a rosti al populațiilor respective. Prin urmare, vedeți că explicația aceasta prin substrat este, dimpotrivă, ceva foarte natural și ceva care, departe de a fi mistic, este foarte concret” ;
A. Candrea: Elemente latine dispărute din limba română:
„Dacă un popor trăind în contact cu un alt popor, care întrebuințează pentru aceeași noțiune un termen mai expresiv, mai estetic, atunci cel dintâi împrumută de la cel din urmă acest termen, întrebuințîndu-l alături de cel vechi, care însă, de la o vreme, dispare fără urmă din limbă” ;
Iordan Iorgu: Influențe rusești asupra limbii române:
„Studiind un număr de cuvinte românești sub raportul înfățișării lor fonetice sau, mai exact, formale, vreau să arăt că primele neologisme de origine «occidentală» au intrat în limba noastră prin intermediul rusesc și că o bună parte din ele au reușit să-și păstreze aspectul inițial și după ce influența franceză deevine foarte puternică, ba, adesea, să-l impună cuvintelor similare împrumutate din limbile occidentale (inclusiv latina)” ;
Ion Mihăescu: Originea limbii române. Cu o sinteză a mărturiilor și cercetărilor privitoare la continuitatea noastră în Dacia
„Continuitatea noastră în stânga marelui fluviu, ca și romanitatea limbii au fost contestate cel mai adesea de interesați. Astfel, pentru a justifica protectoratul Țărilor Românești, savanții ruși încercau să acrediteze opinia că limba românească e o limbă slavă. Filologii și istoricii germani din secolul XIX-XX, au dovedit cu prisosință că teza era confecționată în Cancelariile Petersburgului.(…)” .
5.1.1. Etnicitatea poporului român: „Tata – rus, mama – ruscă și Ivan – moldovan“
Românul e un rus,
dar fără viața interioară a acestuia
Hermangn Keyserlin
Cândva, unul dintre cei mai mari lingviști ai secolului al XX-lea, Iorgu Iordan, el însuși alogen (era de origine bulgărească), spunea că adagiul care definește poporul român ar fi următorul: „Tata – rus, mama – ruscă si Ivan – moldovan“.
În condițiile în care asimilarea la noi s-a produs cu o rapiditate extraordinară, iată așadar specificul nostru: tata – rus, mama – ruscă si Ivan – moldovan.
În condițiile în care asimilarea la noi s-a produs cu o rapiditate extraordinară, iată așadar specificul nostru: tata – rus, mama – ruscă si Ivan – moldovan.
Între români și ruși a existat, vreme de secole, o asemănare bazată pe comunitatea spirituală a tradiției ortodoxe comună, pe cultura de sorginte bizantină. Semnificative în acest sens sunt chir rândurile de acum un secol ale lui Piotr Ceaadaev:„Rușii nu aparțin nici uneaia dintre marile familii ale neamului omenesc; nu sunt nici din Occident, nici din Orient. Așezați dincolo de timp, cultura universală n-a pătruns până la dânșii. În timp ce din sânul luptei dintre barbaria popoarelor Nordului și înalta gândire a religiei se ridica clădirea civilizației moderne, ce făceam noi? Supunându-ne unei soarte funeste noi ne îndreptam spre nemernicul Bizanț, obiectul unui profund dispreț al acestor popoare, ca să căutăm acolo codul moral ce trebuia să ne reglementeze educația”.
Încercările omului modern de a se cunoaște pe sine, de a-și întelege propriile gânduri legate de existență și manifestare coincid în bună parte cu preocupările lui de a surprinde etnicul în ceea ce are specific, de a-l încadra în categoriile logicii sale și de a-i conferi o definiție care să-i exprime esența.
Astfel, în căutarea identității, limitându-ne la chestiuni generale, fără a avea pretenția de a surprinde în totalitate „sufletul românesc”, vom căuta să cercetăm care este etnicitatea poporului român.
Se folosește atât de mult cuvântul „etnic” în literatură și artă, în mass-media și investigația științifică, încât asigurarea că acest concept este pe deplin fidel și cunoscut nu vrea să lase loc nici unei îndoieli. În acest context se poate afirma că termenul „etnie” este unul problematic din cel puțin două puncte de vedere:
comportă, inclusiv la nivelul științelor socio-politice, mai multe semnificații;
se suprapune și este concurent cu alți termeni (minoritate culturală, imigranți, naționalitate).
Termenul „etnic” s-a impus în cercetările etnologice și antropologice de după al doilea război mondial, cunoscând o veritabilă expansiune la sfârșitul anilor 1960. Accepțiunea sa este însă este discutabilă și multiplă. Cei care au reflectat asupra problemei (atât români, cât și străini) au găsit fiecare câte o formulă diferită de descriere a realității etnice autohtone:
Astfel:
specific național (T. Maiorescu, G. Ibrăileanu)
spiritualitate românească (Mircea Vulcănescu)
spirit românesc (Nae Ionescu)
românismul (C. Rădulescu-Motru)
spațiu mioritic (L. Blaga)
fenomenul românesc (M. Ralea)
ortodoxie (N. Crainic)
suflet românesc (C. Noica)
echilibrul românesc (D. Stăniloae) etc.
Filosoful german Friedrich Paulsen, prin asocierea conceptului de „etnic” cu acela de „patrie”, ne deschide o altă perspectivă în înțelegerea termenului. Prin formularea unei serii de întrebări succesive filosoful ne trimite cu gândul către ansamblul de date și trăsături prin care se individualizează o persoană precum și la relațiile acesteia cu cei din jur: „Ce este patria căreia i te consacri pe tine însuți, puterea și viața ta? Este oare totalitatea indivizilor pe care îi întâlnești? Sunt oamenii cu care te pun în contact realitățile zilnice, cu care îți pui la cale treburile sau ai de-a face în slujba pe care o ocupi? Desigur că nu; pe lângă cei mai mulți dintre ei treci nepăsator și pe mulți te necăjești. Unde este dar acest popor? Este în inima mamei tale, este în limba pe care ai învațăt-o de la ea, este în cântecele care te cuprind până în adâncul sufletului, este în privirea copilului tău, este în credința unui prieten, în iubirea unei femei, este în amintirea morților tăi, în chipul marilor barbați al căror caracter te-a înălțat, ale căror idei te-au îmbogățit, el însuți este un chip pe care ți l-ai plăsmuit tu, o ființă ideală ale cărui trăsături le-ai scos și le-ai îmbinat din ce în ce mai scump, mai bun și mai vrednic de cinste. Și acum zici, lăsând la o parte toate celelalte: acesta este poporul meu, așa este el cu adevărat, în aceasta se manifestă ființa lui adevarată – și nu este încă totul, căci bogații nesfârșite și nesfârșite adâncimi îmi rămân tăinuite” .
Joseph Arture de Gobineau întrebuința, în celebra sa lucrare din 1854, Essai sur l'inegalité des races humaines, adjectivul „etnic”. În accepțiunea acestuia, termenul, destul de vag, era tangențial cu cel de „rasă”, „națiune” și „civilizație”, având o conotație negativă, pentru că desemna degenerescența rezultată în urma amestecului raselor.
A.D. Xenopol, spre deosebire de alți istorici cu care de altfel polemizează pe această temă, asimilează și el etniei, termenul „rasă”, considerîndu-l factor de explicare al evoluției unui popor. Astfel, neavând aceeași accepțiunea negativă ca și Gobineau, istoricul, plasează discuția despre „rasă” în studiul mediului geografic și natural al unui grup etnic: „Ce este mediul? Ce este rasa? Mediul este natura și așezarea geografică în care se află un popor. Rasa este structura organică și psihică a indivizilor umani. Apartenența la o rasă ajută pe om să învingă în lupta sa cu natura.”.
Aceeași idee, însă sub o altă formă, o regăsim și la profesorul Gheorghe Toma, în lucrarea Raportul dintre istorie și psihologie la A.D. Xenopol. Chiar el consideră că „rasa” are o influență asupra structurilor mentale ale unui popor, ca și consecință a „complexiunii organice”: „Această complexiune organică tradusă în manifestările intelectuale și înrâurită prin acțiunea evenimentelor produce ceea ce se numește caracterul național. Acesta din urmă se rostește tot mai puternic, cu cât poporul își prelungește viața, fiindcă manifestările la început pornite de la sine, se întorc în obiceiuri și ieu o trăinicie din ce în ce mai mare”.
Așadar, cei doi caută să deceleze caracteristica unui popor prin examinarea mediului și a rasei ca elemente stabile ale existenței sale.
Ce este etnicul? Trecut, pământ, sânge, lege, limbă, port, datini, credințe, virtuți, muncă, așezământ, aptitudini și îndeletniciri fizice și culturale, dar și altele decât acestea, toate laolaltă sau numai unele, prinse într-o singură sinteză, sunt privite împreună ca temeiuri și ca semne de recunoaștere ale etnicității și unității naționale. În funcție de aceste elemente constitutive s-au formulat, în epoca modernă și contemporană, cele mai multe definiții ale etnicului. Desigur, ne-ar fi foarte greu să ne referim la toate, chiar când am urmări un singur fir roșu, cum ar fi acela al principiului național. Dar, în contextul de față, încercând formulări de răspunsuri la întrebarea Cine sunt eu?, avansăm de fapt către răspunsul primei întrebări, aceea legată de definirea identității noastre.
Să amintim că o întrebare similară, ,,cine suntem?”, a pus-o Samuel Huntington, într-o lucrare privind identitatea națională a americanilor: ,,Toate societățile se confruntă cu amenințări recurente la adresa existenței lor, care le pot nimici. Cu toate acestea, unele societăți sunt capabile să-și amâne sfârșitul, oprind și schimbând sensul proceselor de declin, înnoindu-și vitalitatea și identitatea. Cred că America poate face acest lucru și că americanii ar trebui să-și asume din nou cultura anglo-protestantă, tradițiile și valorile, care, timp de trei secole și jumătate, au fost îmbrățișate de americani, indiferent de rasă, etnie și religie, și care au constituit izvorul libertății, unității, puterii, prosperității și ascendentului lor moral ca forță a binelui în lume”.
Deși „latini de origine ortodoxă, într-un spațiu dominat de slavi”, românii au căutat să-și mențină identitatea în permanență pusă în pericol de inerența culturilor și de ciocnirile de interese dintre diversele state sau imperii. Astfel,
Prin slavii de la sudul Dunării am primit formele spirituale ale civilizației bizantine. „Slavii ne-au influențat sub raportul rasei, al limbii, al organizării sociale și de stat, sub raportul cultural și bisericesc”.
Am suferit apoi, o moleșitoare influență turcească, de la îmbrăcămintea efeminată a șalvarilor, a anteriilor și a ișlicelor până la concepția fatalistă a unei vieți pasive ale cărei urme se mai văd încă în „psihea populară”: „Șalvarii, slobozenia mișcării, calpacele și șlicele îngreueau capul, de aceia rămăsesem în urma civilizației”. „Legăturile noastre cu turcii sunt factorul cel mai puternic, care a determinat, pecale curat socială soarta neamului nostru și chipul dezvoltării lui. Subjugarea noastră de către turci este momentul absolut covârșitor al istoriei noastre. Din acest fapt decurg toate reștriștile și toate percilolele prin care trecu poporul român. Din acest fapt decurge chiar păstrarea națională, ca și cauzele degenerării societății românești”.
Încetează apoi năvălirile barbare ale turcilor și tătarilor spre a lăsa loc năvălirilor „semi-civilizate”: năvălirile grecilor (urmate de cele ale rușilor): „Se repezeau în țară puhoaie de greci lihniți de foame și înrăiți de mizeria și robia turcească. Curentul acesta de cotropire grecească fu așa de puternic, că, după un veac, poporul românesc îngăduise în sânul său mai mulți greci decât ar fi putut mistui el și suporta”. Astfel, de la Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir și până la Tudor Vladimirescu, adică mai mult de un veac și jumătate, forma superioară a culturii românești a fost greacă. „În epoca modernă a istoriei țărilor românești, în afară de căderea lor sub stăpânirea turcească, nu se mai putea cita un eveniment, de o însemnătate tot atât de mare pentru nefericirea neamului nostru, ca cotropirea pacinică și perfidă a grecilor. De altfel fatalitatea grecească asupra românilor este strîns legată de a turcilor.”
Legăturile cu rușii, invaziile lor în Țările Române, precum și în vecinătatea lor, n-au trecut fără urme în sufletul român. Cu atât mai mult, cu cât elementul slav găsea în țesătura sufletului nostru o foarte mare parte de material psihic la fel cu cel rusesc: „Pe urmele vechei înrâuriri slave, pătrunseră negreșit elemente rusești în constiința noastră și împrospătară, mai ales în Basarabia și Moldova, în privința limbii, veche înrâurire slavonă”.
Urmează apoi, către jumătatea secolul XIX-lea, influența franceză. De data aceasta nu prin cotropirea neamului românesc, ci prin plecarea tinerilor la studiu. Aceștia aduc idei noi ce au fost puse în practică în timpul revoluției din 1848.
S-ar putea vorbi și despre influența italiană, mai putin cunoscută dar care, la un moment dat, tot în secolul al XIX-lea, facea concurență influenței franceze însă în lupta franco-italiană, în mod evident, a câștigat influența franceză. Aceasta nu înseamnă că nu a existat și o contrapondere italiană vizibila în secolele al XIX-lea – al XX-lea.
Fără a contrapune spațiul german celui francez, influența germană nu a fost deloc insignifiantă și fără urmări notabile. În argumentarea acestei afimații este discursul lui Kogălniceanu din 1891 de la Academia Română, la împlinirea a 25 de ani de la fondarea instituției. Astfel, marele om politic, care a contribuit decisiv la modernizarea țării, nu întâmplător a insistat mai mult asupra mediului său formativ din anii adolescenței: „Toată viața mea, și tânăr și în vârstă coaptă, am mărturisit în mai multe rânduri că, culturii germane, (…) datoresc în mare parte tot ce am devenit în țara mea și că la focul patriotismului german s-a aprins făclia patriotismului meu român”.
Așadar, crearea neamului românesc este un produs exclusiv istoric și social de neîntreuptă cristalizare și consolidare a însemnelor caracteristice ale acestuia, de permanentă îmbogățire cu altele noi. Nu putem însă să facem o apreciere concretă care dintre aceste popoare și în ce măsură a contribuit fiecare la crearea mentalității și caracterului nostru.
Ceea ce evident este faptul că poporul român se află la hotarele a două lumi: a Răsăritului și a Apusului. Iar cea mai activă dovadă a orientalizării este ortodoxismul. „Legându-ne sufletește de o religie obscurantistă, înțepenită în tipicuri și formalism, ortodoxismul ne-a impus o limbă liturgică și un alfabet străin, fără a ne ajuta la crearea unei culturi și arte naționale.
Îmbrățișarea ortodoxismului nu presupune favorizarea tacită a catolicismului, însă probabil că soarta poporului nostru ar fi fost altfel dacă ar fi izbutit încercările, de altfel stăruitoare, ale catolicismului. Asta deoarece așa cum spunea și marele nostru poet, „toate popoarele care posedă o înaltă civilizație astăzi, dacă nu sunt, au fost mult timp măcar catolice”.
Iată care este percepția unui scriitor francez, anonim despre specificul poporului nostru: „Românii au împrumutat moravurile și viciile popoarelor care i-au guvernat sau protejat; ei au împrumutat de la greci lipsa lor de bună creidință în afaceri; de la principii fanarioți amestecul lor de josnicie și de vanitate; ei au împrumutat de la ruși desfrâul lor, de la turci lenevia; polonezii i-au înzestrat cu divorțul lor”.
Așadar, la aproximativ două secole și jumătate de la prăbușirea sistemului comunist, societatea românească, pare să se fi înscris – nu fără a trece printr-o criză de adaptare – pe calea construirii unei noi identități în care multiculturalismul, diversitatea etnică, deschiderea către comunicare și globalizare par a fi la ordinea zilei.
Chiar dacă identitatea europeană nu ar trebui să înlocuiasă identitatea națională, ci să o subsumeze, ambele fiind constituite pe baze diferite, în ultimul timp se observă că interogația identitară națională a societății românești se raportează la identitatea europeană.
Aceeași chestiune este observabilă și în primul sondajul de opinie aplicat, în cercetarea de față. Astfel, la întrebarea Cine sunteti dumneavoastră sub aspectul identității?, o bună parte dintre respondenți s-a raportat la identitatea europeană.
Fără a lua în considerare opțiunea alegerii făcute de participanții la sondaj care nu au văzut nici un fel de diferență între identitatea națională și cea europeană, o concluzie pe care o desprindem de aici este faptul că membrii societății românești încep să se considere europeni din ce în ce mai mult. Asta demonstrează două aspecte:
Pe de o parte demonstrează că atașamentul față de Europa a crescut în ultimii ani, din ce în ce mai mult;
Pe de altă parte demonstrează că sentimentul identitar de sorginte naționalistă s-a estompat.
A nu se înțelege că suntem potrivnici identității europene sau că vrem să demonstrăm existența unui raport de adversitate între cele două tipuri de identități. Nu există o astfel de competiție între ele, dar, spre deosebire de identitatea națională, cea europeană este construită ca expresie a patriotismului constituțional și a libertăților și drepturilor individuale.
Totuși, ar fi interesant de observat și cunoscut eventuale contexte sociale și politice, în care identitatea europeană și națională ar putea să intre în conflict.
O cercetare asupra identității efectuată la Sibiu, în anul 2007 (când orașul a fost capitala europeană a culturii) de o echipă de cercetărori condusă de Dragoș Dragoman, arăta faptul că românii se identificau înainte de toate ca români. Doar 4% dintre respondenți au afirmat atunci că au o identitate europeană, față de 33,6%, care s-au identificat cu nivelul național, 27,7% cu nivelul regional, 24,1% cu nivelul identităților locale. Ca atare, imediat după aderarea la UE, românii nu puteau încă percepe o identitate europeană, stabilită ca urmare a integrării.
În contextul tezei noastre, este evident că interacțiunea dintre România, stat membru UE și Rusia are loc sub identități diferite. Aceste identități generează interese subiective diferite.
De exemplu, pe palierul energetic Uniunea Europeană dorește să își atingă obiectivele economice privind alimentarea cu energie. În acest context, consideră necesară acceptarea de către partenerii săi energetici a unor norme de desființare a monopolului în acest domeniu, măsură ce ar putea avea impact nu doar asupra transparenței prețurilor cât și a transportului în condiții de siguranță.
Pe de altă parte Rusia, dorește să păstreze controlul asupra resurselor naturale, energia fiind o sursă de măreție a statului, dar și un element definitoriu al identității rusești de mare putere. Așadar, propriile interese (având ca bază propriile identități) generează la rândul lor propriile percepții și reprezentări. În acest sens, elocventă este chiar actuala configurație și climatul instituțional din Rusia, unde puterea este concentrată în cea mai mare parte în jurul unui singur element al structurii instituționale și anume administrația prezidențială.
Totodată, asemănarea actualei configurații cu structura instituțională țaristă (atunci când puterea era concentrată în jurul țarului), poate genera în actuala societate românească actualizări ale percepțiilor trecute, create pe baza unor amintiri sau experiențe pe care poporul român le-a avut cu țarii în momentul de început al formării identității sale.
De altminteri, frica de ruși nu e câtuși de puțin singulară: de-a lungul istoriei, românii s-a temut de mai toate etniile din preajmă, de turci, de tătari, de austrieci, de unguri, de nemți… Fobia atingea adesea cote paroxistice, îndeosebi atunci cînd „dădeau” ori „îi mânau din urmă” turcii și tătarii.
Este un adevăr cunoscut faptul că în relațiile internaționale, ca și în relațiile interumane, afirmarea unei identități distincte este esențială pentru fiecare stat care își propune să dobândească notorietate și să fie considerat un partener demn de a fi luat în seamă. Aceasta presupune existența unor atribute specifice identității naționale, dintre care cele mai importante sunt:
Determinare și promovare în susținerea intereselor naționale;
Potențial de gândire, evaluare și acțiune independentă, de exprimare a unor poziții și puncte de vedere proprii;
Voința și capacitatea de asumare a unor angajamente și responsabilități a căror îndeplinire devine o necesitate;
Aptitudinea de implicare constantă și în chip creator în propulasarea valorilor împărtășite și în realizarea obiectivelor de interes general.
5.2.Tradiții în politica externă a Rusiei
Faptele tuturor oamenilor și mai ales ale principilor, pentru care nu există un alt criteriu de judecată, trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatului lor. Principele să-și propună, deci, să învingă în luptă și să-și păstreze statul, iar mijloacele lui vor fi oricând socotite onorabile și fiecare le va lăuda…Un principe trebuie să se teamă de două lucruri: de situația dinăuntru, din cauza supușilor lui, și de situația din afară, din cauza marilor puteri străine
Niccolo Machiavelli
În formarea percepției Rusiei în actuala societatea românească un rol semnificativ revine cunoașterii istoriei, a culturii și a tradiției politicii externe a acestei țări.
Astfel, în contextul de față, apelul la istorie pare a fi instrumentul concret de politică externă, instrumentul de acțiune psihologică și politico-diplomatică a elitei și a societății ruse, dar și forța motrice a constructului socio-identitar.
Rusia întrunește toate condițiile unei civilizații consolidată de secole, cu valori perene și tradiționale, iar poporul rus, unul dintre cele mai mari, mai bogate și mai diversificate cultural etosuri, reprezintă nucleul integrator al acestei civilizații.
Rusia se prezintă totodată și ca un stat tradiționalist, având în centrul ideologiei specifice puterii sale conceptul de „samoderjavie”, la care se adaugă militarismul și ambițiile imperiale.
Samoderjavie nu înseamnă numai autocrație, absolutism (definit astfel de școala de gândire occidentală), ori o formă istorică evoluționistă (după școala slavofililor), ci este și o ideologie universală a statului și a puterii. Samoderjavie a înseamnat pentru ruși tot ceea ce a fost guvernarea republicană pentru Roma.Era o idee de ordine și de legimitate a puterii. A fost o ideologie politică, concepută de Ivan al IV-lea, supranumit cel Groaznic. Samoderjavie era echivalent cu samovlastie, adică „guvernez de unul singur”, reprezentând deci refuzul oricărei inegrințe din exterior (Bizanț, Hoarda de Aur), fiind o putere politică de sine stătătoare, autohtonă. Era puterea supremă, independentă, care se baza doar pe forțele proprii. Pentru Rusia, ea a însemnat nu numai ideologia sau modelul proiectiv, ci o realitate istorică, de la Ivan cel Groaznic până la ultimul țar, Nicolae al II-lea. Puterea supremă era unică, neîntreruptă, constantă, sfântă, inviolabilă, indestructibilă, oriunde pe întreg teritoriul Rusiei.
Problema moștenirii elementelor tradiționale în politica externă rusă este de actualitate atât pentru Rusia, cât și pentru Occident, unde deseori analiza politicii externe ruse se face din perspectiva istoriei sale. Întrebarea este cum se combină elementele noi și cele moștenite în politica externă rusă? În ce măsură conștientizarea intereselor sale naționale corespunde tradiției istorice, și unde are loc ruptura dintre ele? Care sunt tradițiile cu care Rusia trebuie să meargă mai departe?
Literatura istorică din Rusia acordă o mare atenție problemelor tradiționalismului, văzând în acesta atât o metodă, cât și un fenomen istorico-social. Termenul de „tradiție” implică păstrarea și dezvoltarea valorilor obținute pe parcursul istoriei de către popor, precum și reconsolidarea instituțiilor politice, în conformitate cu valorile cultural-istorice.
Tradiția este, prin definiție, un ansamblu de concepții, datine și obiceiuri statortnicite istoricește care se transmit din generație în generație, păstrând tot ceea ce este mai valoros. Tradiționalismul, în calitate de caracteristică psihologică, este imanent omului, deoarece la baza lui stă ideea valorilor din viața fiecărei persoane și, conform acestuia, atât trecutul personal, cât și cel social nu dispar, ci rămân, prin ceea ce au mai de preț, în prezent. Tradiția poate fi analizată ca acel element din trecut care, dintr-un motiv anume, este reactualizat de către individ sau societate în mod inconștient (sub forma obiceiurilor, formelor de comportament) sau conștient (sub forma ideilor, a reprezentărilor).
Tradiționalismul este analizat ca o funcție universală, un mijloc de actualizare a unei experiențe istorice, atât din punct de vedere individual, cât și din punct de vedere social. Tradiționalismul, ca fenomen istorico-social, este privit ca un mijloc de cunoaștere și de acțiune, caracteristic societăților agrare, a căror dezvoltare este deseori încetinită de către tradiții.
Politica externă a fiecărui stat se află sub incidența unor factori obiectivi: situația geografică, dezvoltarea istorică, economică, culturală și religioasă. Acești factori constituie fundamentul de formare al intereselor naționale ale statului, care pot să-și schimbe culoarea politică, dar în esență rămân aceleași de-a lungul secolelor. Încă din secolul al XV-lea, necesitatea unității statului a devenit atât de evidentă, încât „interesul național” a început să fie considerat criteriul politic suprem.
5.2.1. Etnicitatea poporului rus – „Ideea rusă”
Cea dintâi condiție pentru a elibera sentimentul etnic rus este să urăști Petersburgul din toată inima și din tot sufletul
I . Aksakov
A vorbi despre Ideea rusă înseamnă a arunca o privire retrospectivă asupra ultimelor șase veacuri din istoria țării care a promovat și și-a încălzit la focul unei asemenea idei, înseamnă a urmări metamorfozele acestui vector al conștiinței naționale, de la primele sale concretizări din evul mediu până la formele pe care le-a îmbrăcat în ultimele decenii.
Acesta ar fi însă un demers uriaș și nu tocmai original, atâta vreme cât temei de față i-au fost consacrate numai în Rusia mii de pagini, semnate de mari nume ale vieții culturale din acerastă țară. De la Ceaadaev, Homiakov și Tiutcev până la Dostoievski, Vladimir Soloviov, N. Berdiaev și Al. Soljenițîn. O simplă trecere în revistă a opiniilor, în mare parte polemice, ale autorilor menționați ar putea constitui cuprinsul unei cărți.
Pentru cei mai mulți dintre exegeți, Ideea rusă e înainte de toate o „idee religioasă”, legată de aspirația umană către Absolut, de căutare a Împărăției lui Dumnezeu. Aspirații aparent utopice, și nu neapărat rusești, pentru că fiecare dintre noi trebuie să opteze pentru „formele superioare ale existenței”, trebuie să crească în suflet Împărăția lui Dumnezeu și s-o reverse în lume. În fond, tot ce se petrece în jurul nostru, întregul miracol „nu reprezintă altceva decât o cale de trecere” către aceast Împărăție, înseamnă înfăptuirea ei pe pământ”. Berdiaev, spre exemplu e interesat de „Gândul Creatorului cu privire la Rusia”, de mesianismul acestui popor „atât de contradictoriu” și de fascinant prin puritatea credinței, de valențele socio-politice, morale, escatologice etc, pe care le-a dobândit Ideea rusă în timp. Afirmațiile sale vin în prelungirea reacțiilor lui Soloviev din 1888, conform cărora „ideea unei națiuni nu constă în ceea ce ea însăși gândește despre sine, ci în ceea ce Dumnezeu gândește despre ea în eternitate”. Însuși Gândul Divinității trebuie acceptat „ca o fatalitate absolută”, ca o obligație pentru orice ființă morală”.
În ce constă de fapt Ideea rusă? Practic fiecare segment de populație din Rusia a avut o idee a sa, pe care a tăinuit-o sau a făcut-o cunoscută lumii, după caz, a crezut în ea, și-a pus speranțele în înfăptuirea acesteia. Pentru cei ce mânuiau destinele națiunii, ideea călăuzitoare a reprezentat-o puterea statală nelimitată, întregul lor efort a fost canalizat în această direcție: a absolutismului. Țarul s-a revendicat ca locțiitor al lui Dumnezeu pe Pământ, Biserica, aservită Statului, a devenit instrument al unor scopuri politice. Prin prisma suveranului, toți supușii săi erau robi. În mod paradoxal, poporul rus recunoștea autoritatea suveranului, vedea în el „simbolul puterii și al dreptății”, avea nevoie de această mână forte, dar a fost tot timpul împotriva autorităților, împotriva instrumentelor puterii. E cunoscută tendința rusului de rând de a se sustrage obligațiilor venite de sus, de a nu respecta legile, de a se salva prin fugă în cazul unei prea accentuate îngrădiri a libertății. Tot atât de cunoscută e și înclinația lui anarhică. Și totuși, ideea ce i se atribuie, cea mesianică, de păstrător al adevărului creștin, vine dinspre putere sau, mai exact, din sfera intellighenției rusești. Îndoiala acesteia din urmă, oscilația între credință și necredință „a generat ideea mesianismului poporului rus”. Preocupat de ziua de mîine, omul simplu purta în inimă ideea creștină, respecta nestrămutat învățătura lui Hristos, credea în mîntuirea sufletului. O mântuire ce nu putea să-l ocolească pentru cât a răbdat.
Intelectualitatea s-a opus și ea prin varii forme Puterii. Și a plătit de fiecare dată pentru aceast. O atitudine mascată, precum cea a lui Lomonosov, Karamzin, Tînianov, sau virulentă, radicală, precum ce a lui Avvakum, a decembriștilor, a adepților nihilismului”. Intelectualitatea este cea care a dat naștere marii culturi ruse, alternativă „pacifistă” la pumnul arătat în permanență Europei de către statul rus. Semnificativ e faptul că dimensiunea antropologică a ideii ruse (în varianta ei teologică) acordă fiecărei persoane din marea masă creștină statutul de individualitate. Omul este astfel, purtător de Dumnezeu și imagine a Sa.
În strădania lor de a reda prin operă câte ceva din măreția și complexitatea vieții, din puritatea năzuințelor umane, scriitorii, filosofii și artiștii ruși, adică toți cei ce trăiau prin și pentru creație, s-au ghidat după propriile reprezentări asupra binelui, dreptății, frumosului. Pentru ei Ideea rusă s-a identificat cu acestei trei principii: bine, dreptate, frumos.
Aproape orice idee născută în sânul societății ruse a cunoscut și perechea ei antitetică, denaturată. Astfel, panslavismul a degenerat în rusificare, nihilismul în extremism și anarhism. Desigur că dezmembrarea Imperiului sovietic a avut consecințe și asupra ideii ruse, a determinat o anume estompare a ei, o cădere în desuet. La scurt timp, aceasta a renăscut totuși, numai că sub haina destul de uzată a naționalismului xenofob. În zilele noastre, cinismul pare să reprezinte ultima ei metamorfoză.
5.2.2. Interesul național, definit prin prisma unui „pragmatism de mare putere”
Apreciem că, după epoca lui Elțîn, politica externă a Federației Ruse s-a adaptat la noua discontinuitate geopolitică, redefinindu-și, în același timp, interesele sale naționale: o adaptare „forțată”, având ca strategie „integrarea în Occident fără aderare” (deși pe termen lung aderarea nu este exclusă), ritmul integrării rămânând la aprecierea Rusiei. Transformările interne rămân și ele prioritare, fără a fi abandonate ambițiile externe din Eurasia și din lume.
Înainte de a trece la analiza detaliată a „pragmatismului de mare putere” vom încerca să urmărim evoluția politicii externe a Rusiei de după 1991, an de cotitură în istoria țării. La acea dată, obiectivele politicii externe a Rusiei erau cele stabilite de Noua Gândire a lui Gorbaciov. Acesta a demontat sistemul stalinist-brejnevist și Rusia a pornit pe calea reformelor, încercând o apropiere de Occident, atingându-și obiectivele puse prin renunțarea la viziunea caracteristică perioadei de stagnare. S-a schimbat la modul radical abordarea unor probleme cu gravitate cum ar fi procesul de dezarmare, securitatea europeană și reunificarea Germaniei. Atât schimbarea opticii Occidentului asupra „imperiului răului” și evoluția ideologiei sovietice, cât și dificultățile de ordin economic, dar nu numai, au contribuit la revizuirea de către Moscova a politicii sale față de țările socialiste, de mișcarea comunistă internațională și țările „Lumii a Treia”; M. Gorbaciov a fost cel care le-a acordat libertate deplină de acțiune partenerilor din Europa de Est, a normalizat relațiile cu China, a scos armatele ruse din Afganistan, a refuzat susținerea necondiționată a tradiționalilor prieteni ai Rusiei din Asia, Orientul Apropiat, Africa și America Latină. Altfel spus, Uniunea Sovietică a renunțat la funcțiile „imperiului comunist”, pierdut în jungla ideologică și geopolitică a Războiului Rece și s-a decis să devină un partener de încredere al Occidentului, împărțind cu acesta valori comune și colaborând la soluționarea unor conflicte internaționale de mare amploare.
Analizând evoluția politicii externe ruse din ultimul deceniu al secolului trecut, putem afirma că, la mijlocul anilor 1991-1992, în politica externă rusă se evidențiau trei direecții/componente:
apropierea de Occident, care presupunea o colaborare fructuoasă între cei doi foști adversari – politica externă rusă dobândise o pronunțată tentă prooccidentală și se străduia din răsputeri să manifeste constructivism în problemele internaționale, fiind de acord cu poziția statelor occidentale, deseori copiind-o; se derulau sau erau în fază pregătitoare programe și proiecte comune ale experților occidentali și ruși în domeniul economiei, securității și conversiei industriei militare;
cea de a doua direcție a politicii externe ruse presupunea stabilirea de relații de prietenie cu fostele republici sovietice, devenite între timp state independente. Democrații salutau dezintegrarea Uniunii Sovietice aceasta fiind și unicul mijloc legal de a-l înlătura de la putere pe M.S. Gorbaciov.
La acea dată, în Rusia exista o opoziție largă la politica imperială. Partidele democratice și intelectualii considerau că democratizarea a făcut posibilă dezintegrarea Uniunii Sovietice și că dacă Rusia nu va acorda libertate și independență fostelor republici nu va putea niciodată să se constituie ca un stat democratic. E. Gaidar și alți economiști prooccidentali erau de părere că fostele republici sovietice s-au transformat într-un gen de opresiune economică și că acestea, prin diverse subvenții, ajutoare, împrumuturi nerambursabile, periclitează reformele economice. Mulți politicieni și cetățeni simpli credeau la modul simplist și sentimental că fostele republici tind să se integreze în virtutea unor legături ‖frățești‖ și a atracției față de fosta metropolă. Oricum ar fi, ideile naive ale unor politicieni despre perspectivele lipsite de probleme ale integrării și, respectiv, o politică stângace și neadaptată la realitățile vremii au făcut ca acest obiectiv să fie în linii mari compromis;
a treia direcție de dezvoltare a politicii externe ruse prevedea respingerea, dezicerea de „moștenirea” diplomației sovietice.
Kremlinul era deschis pentru orice fel de critici, inclusiv autocritică, își asuma răspunderea pentru greșelile trecutului, își cerea scuze într-o formă mai mult sau mai puțin voalată pentru intervențiile din Ungaria, Cehoslovacia și Afganistan, pentru anexarea Țărilor Baltice, manipularea mișcărilor de eliberare națională, pentru spionajul total față de Occident și rele tratamente aplicate prizonierilor japonezi din cel de-al Doilea Război Mondial. Suferise modificări drastice și politica Rusiei vizavi de statele aliate din Europa de Est, față de regimurile și partidele comuniste, față de statele din „Lumea a Treia”. Restructurarea din Rusia era privită cu mult scepticism de către India, Libia, Etiopia, Nicaragua și alte câteva zeci de state care au început să înțeleagă că Rusia va avea de acum alte interese și priorități și că torentului de ajutoare și flux financiar necondiționat i se va pune capăt. Temerile acestora s-au adeverit în octombrie 1991, când B. Elțîn a condamnat dur risipirea resurselor naționale și a interzis în totalitate ajutorul acordat țărilor străine. S-au mai încheiat câteva acorduri economice cu unele țări ca Iran, Republica Sud-Africană, Coreea de Sud, Taiwanul, Australia și Noua Zeelandă. Parțial, aceste componente ale noii politici externe a Rusiei aveau drept fundament conceptul gorbaciovist de Noua Gândire.
În conformitate cu concepția patriotismului luminat și a paradigmei realiste, s-au pus bazele doctrinei politicii externe a lui Putin, determinând prioritățile geopolitice ale țării precum și principalele sale direcții politice. „Pragmatismul de mare putere” al lui Putin a însemnat pentru Rusia, în primul rând, recâștigarea demnității și a forței politice pe plan internațional, precum și atrubuirea Rusiei rolului-cheie în afacerile internaționale. Conform acestei concepții Rusia rămânea una dintre marile puteri ale lumii, ca stat suveran și independent. Angajarea la valorile democratice occidentale, „în manieră rusească”, o economie de piață combinată cu activismul de stat, precum și integrarea în comunitatea internațională, protejând autonomia și suveranitatea sa – toate aceste „ingrediente” ale ideologiei „patriotismului local” au stat la baza noii concepții de politică externă. Elementul-cheie pentru realizarea noului concept al lui Putin consta în consolidarea statului. În concepția lui Putin, consolidarea statului trebuia făcută prin introducerea „dictaturii legii nr.548, subliniind că dacă democrația are capacitatea de a asigura bagheta magică prin care se asigură reconstrucția Rusiei și se poate reface puterea și gloria ei pierdute, atunci aceasta este binevenită. Dacă însă democrația va însemna pentru Rusia, în opinia lui Putin, slăbiciune și disensiuni interne, atunci autocrația, administrată de către elita serviciilor secrete, ar constitui și ea o soluție.
Putin a procedat la elaborarea politicii interne plecând de la aceleași considerente pe care le-a utilizat, într-o manieră proprie, și la elaborarea politicii externe. Implementarea valorilor occidentale s-a făcut ținându-se cont de specificul național al rușilor, iar principiile democratice au fost introduse printr-o variantă pur rusească, adică printr-un mod dur și un control pe opotrivă („nativise” modern liberal democracy), respingând concomitent alternativa „eurasianistă” și pledând pentru democrația capitalistă de tip occidental.
Ca și mulți dintre iluștrii săi predecesori, Putin a încercat să modernizeze Rusia mizând pe mândria națională a rușilor și adoptând reformele liberale cu „mână de fier”. Fără a respinge întru totul principiile fundamentale ale capitalismului de piață – modelul liberal al lumii anglo-americane („enterprise capitalism”), Rusia și-a construit un original model economic hibrid (capitalismul de stat) – capitalismul de stat și piețe libere în care rolul regulator al statului a rămas intact. Acest fapt a fost mai evident pe piața de energie, Putin refuzând să se bazeze pe piața liberă și urmărind în schimb realizarea de legături bilaterale cu piețele occidentale și un sistem intern reglementat de stat. Putin a refuzat să adopte principiile de acces liber la conducte, rezerve de gaz natural și piețe, din cadrul Tratatului Cartei Energiei din 1994. Desigur, prețurile ridicate ale energiei au ajutat guvernul lui Putin să mențină o stabilitate aparentă, dar aceleași prețuri exagerate pot fi percepute și ca o slăbicune, iar pe termen lung ar putea amenința chiar existența statului.
Obiectivul fundamental al „Pragmatismului de mare putere” al lui Putin țintea revenirea unei noi Rusii, ca mare putere, pe arena internațională în stare să se adapteze la un sistem internațional, în schimbare, consolidând statul sub lozinca „dictatura legii”. Statul a jucat întotdeauna un rol extrem de important în viața țării și a poporului său. Pentru ruși, un stat puternic nu este o anomalie de care ar trebui să scape. Ba chiar dimpotrivă, ei văd statul ca pe o sursă și un garant al ordinii și ca pe inițiator și forța principală a oricărei schimbări.
În viziunea lui Putin, chintesența unui asemenea tip de pragmatism consta atât în natura interdependenței economice a lumii contemporane, cât și în necesitatea Rusiei de a ieși învingătoare mai mult prin eforturile sale geoeconomice decât prin cele militare. Norma comunității internaționale și a lumii moderne este o competiție acerbă – pentru piețe, investiții, influență politică și economică… Nimeni nu arde de nerăbdare să ne ajute. Trebuie să ne luptăm pentru un loc propriu sub soare. Politicianul rus era de părere că sistemul internațional contemporan este mult mai vulnerabil la atacurile teroriste decât la capacitățile militare ale statelor. Eforturile depuse de președintele rus pentru anihilarea rețelelor teroriste și ajutorul substanțial acordat țărilor occidentale nu reprezentau doar o reușită mișcare tactică, ci porneau dintr-o convingere sinceră. A devenit absolut clar pentru Putin că îmbunătățirea relațiilor cu Occidentul, în special cu SUA, este o chestiune de interes reciproc .
În perioada de după Gorbaciov, clasa politică rusă a privit cu suspiciune democratizarea statului. Refacerea economiei fiind de importanță strategică s-a stabilit că este primordial pentru Rusia să-și valorifice imensele bogății prin eforturi proprii, încercând să păstreze în sfera sa de influență fostele republici unionale. Urmînd această cale, politicienii au acceptat sprijinul Occidentului în schimbul valorificării resurselor lor energetice. Primul care a avut inițiativa pe plan extern de a valorifica potențialul energetic al Rusiei, împreună cu cel din Orientul Mijlociu și Apropiat, a fost Evgheni Primakov. O parte dintre țările arabe din zonă, cu mari rezerve de petrol și gaze, instabile politic, era în mare măsură dependentă de tehnologia militară rusă. Rusia a încercat astfel să facă Occidentul și mai mult dependent de ea și de țările aflate în sfera sa de influență.
Odată asigurată zona Orientului, Putin, care cunoștea foarte bine concepția occidentală, a reușit să reimpună Federația Rusă ca moștenitoare a fostului imperiu sovietic, ca putere de prim rang pe plan mondial. Vladimir Putin a reușit, prin valorificarea potențialului energetic rus (gaze și petrol), să creeze în Europa punți de colaborare economică și financiară, inexistente pînă la acea dată. Politica externă pragmatică și prudentă a lui Putin în Orientul Îndepărtat (India, China, Japonia) nu a făcut decât să valorifice, și în aceasta parte a lumii, resursele naturale ale Rusiei și să stabilească colaborări avantajoase, economice și militare (India, China), pe termen lung. Politica Rusiei față de Orientul Îndepărtat a condus la stabilirea unui climat de securitate în zonă asigurând astfel transferul de tehnologii și investiții pe termen lung, cu avantaje pentru toate părțile. Putin a pus accent pe resursele naturale și pe puterea militară a Rusiei, ca elemente-cheie în politica lui externă.
Începând cu primul său mandat, Putin a construit o politică externă capabilă să scoată țara din izolare și să stabilească relații cu Occidentul. Rusia lui Putin avea nevoie de deschidere și de cooperare cu Occidentul, în cadrul unor bune relații bilaterale, pe baza unui interes mutual fără a include integrarea sa. Cooperarea cu Occidentul, includea atât relațiile cu SUA, cât și cu Europa Occidentală, însă doar în condiții favorabile pentru Rusia. Paul Kennedy sublinia că acțiunile Rusiei erau caracteristice pentru o putere de prim rang care, după ce a suferit înfrângere și umilire, se concentrează acum asupra recuperării avuțiilor sale pierdute, a autorității și a capacității sale de intimidare.
Agenda politicii externe a lui Putin includea, de asemenea, obiective ca:
Derjava / Velikoderjavnosti. Putin a subliniat într-un articol adresat electoratului său, Rusia la răscruce de milenii, rolul tradițional al Rusiei ca mare putere. Rusia, menționa el, este capabilă să se adapteze la noul mediu internațional (care devine tot mai interdependent economic), mai mult prin eforturile sale geoeconomice (apărarea intereselor naționale prin mijloace economice), decât prin cele militare);
lumea multipolară (adepții „multipolarității” insistă ca SUA să recunoască oficial ca nefondat rolul său de lider și să înceapă un dialog partenerial cu celelalte centre de putere. Ideea multipolarității, dominantă în establishment-ul academic și politic rus, este stipulată ca doctrină oficială în Conceptul de Politică Externă a Federației Ruse. Occidentul se grăbește să valorifice această perioadă de tranziție pentru a-și asigura poziții-cheie în noua arhitectură a lumii pentru următorii 20-50 de ani. SUA, având în continuare poziția de hegemon în sistem, pe frontul din China, Rusia, India, implementează în continuare aceeași strategie de dobândire a supremației, pe care a urmat-o din 1945.
Politica externă multivectorială (fiind un jucător de mare calibru, Rusia trebuie să-și exercite rolul său pretutindeni unde i-o cer interesele sale, inclusiv în Europa. Rusia este predestinată atât de istoria sa, cât și de poziționarea geografică să promoveze o politică multivectorială în care Europa ocupă, bineînțeles, un loc de cinste).
„economizarea” (economizarea resurselor în afacerile externe, scopul fiind îmbunătățirea situației economiei ruse, rentabilizarea rezervelor de petrol indigene și creșterea capacității de export către Occident, cu condiția ca Occidentul să investească mai activ în industria petrolieră rusă).
Strategia Rusiei de „reapropiere față de Occident” avea drept scop modernizarea economică a țării (Rusia va avea acces la tehnologii de ultimă oră și se va alătura „coaliției împotriva terorii”). Negocierile cu Occidentul erau acum mai pragmatice, adică nu mai erau filtrate prin viziuni de confruntare geopolitică sau prin retorica „ciocnirii civilizațiilor”. Într-un fel, Putin vede în relațiile apropiate cu Occidentul nu atât un imperativ ideologic, cât un remediu de modernizare economică a țării, în mare aceasta fiind chintesența programului său de modernizare a țării. De fapt, liderii ruși nu mai contează pe un ajutor real și dezinteresat din partea Occidentului și nu mai așteaptă ca alte țări să vină și să salveze Rusia, ci mizează în continuare doar pe forțele proprii.
O logică similară este aplicată și în cazul problemelor strategice și militare. Rusia își va perfecționa și în viitor puterea militară, fiind conștientă de faptul că SUA manifestă o atitudine cu adevărat respectuoasă doar față de un partener puternic. Relațiile prea strânse cu NATO (nemaivorbind de aderarea la Tratat) ar duce, în concepția liderilor ruși, la pierderea independenței strategice. Confruntările directe cu SUA trebuie evitate acestea fiind înlocuite de o combinație flexibilă de parteneriat limitat și opoziție regională. Liderii politici ruși conștientizează situația reală a țării și fac eforturi să se concentreze pe interesele vitale ale națiunii, fiind convinși că Rusia rămâne în continuare o mare putere dar care trebuie să se manifeste, deocamdată, doar la nivel regional.
Cu enorme rezerve de resurse naturale, beneficiară al unui sistem multisecular de legături internaționale, cu bogate tradiții în domeniul politic extern, Rusia se consideră diferită de alte puteri de rang mediu. Ea este conștientă de rolul pe care îl poate juca pe plan internațional, mai ales că la acest moment deține pârghii suficient de sensibile, în ceea ce privește securitatea energetică a continentului european, pentru a-și promova interesele sale naționale.
Acțiunile Rusiei pe plan internațional trebuie analizate din pespectiva logicii unei mari puteri aflate în căutarea recunoașterii prestigiului de altă dată. În relațiile cu Occidentul, Rusia vizualizează o profundă suspiciune și de cele mai multe ori dintr-o logică de sumă nulă. Mandatele lui Putin sunt asociate cu restabilirea ordinii și a sentimentului de mândrie și măreție națională, acesta fiind perceput de cele mai multe ori ca un veritabil state builder.
Starea prin care trece Rusia în prezent este una extrem de dificilă, deoarece o revenire la Uniunea Sovietică este imposibilă, iar modelul american sau europenismul occidental sunt niște variante de care Rusia nu a fost niciodată entuziasmată. Analistul D. Trenin este cel care a sintetizat cel mai bine spiritul acestor schimbări: „Rusia probabil că nu se va uni cu Vestul, dar a pornit pe o cale lungă pentru a deveni occidentală, „europeană” și capitalistă, chiar dacă pentru o lungă perioadă de timp nu va fi și democratică. Când spun „europeană” mă refer la un anumit tip de civilizație, mai curând decât la calitatea de a fi membru UE, la o transformare graduală a atitudinilor actuale în unele de natură mai vestice, nu provestice (sau proamericane). Rusia va avea, cu siguranță, un cuvânt important de spus în viitorul previzibil, deci o justă interpretare a ei este cu atât mai importantă”.
Principiile de bază ale diplomației secolului al XIX-lea se bazau pe concepte ca puterea de stat, suveranitate, echilibru între puteri și ideea unui scor egal între marile puteri: din acest punct de vedere diplomația lui Putin se aseamănă foarte mult cu cea tradițională rusă. Legile acestui tip de diplomație sunt bine cunoscute: atunci când una dintre părți câștigă o sferă de influență, ceilalți jucători care iau parte la joc au dreptul la o compensație de o valoare echivalentă, chiar dacă ministerele afacerilor externe occidentale acceptă sau nu acest lucru. Dacă cealaltă parte este luată prin surprindere, atunci cu siguranță este vorba de o disfuncționalitate care prezintă pericolul căderii în „păcatul aventurismului”. Din acest punct de vedere, predictibilitatea este socotită o virtute, încrederea este necesară, relațiile personale reprezintă un canal de influență și o sursă de prestigiu. Putin refuză a lua în serios unele din conceptele care guvernează de mult timp în majoritatea țărilor europene, cum ar fi, spre exemplu, conceptul de „multilateralism” care este o componentă importantă atât în Politica Comună Externă și de Securitate a UE (Common Foreign and Security Policy), cât și în politica Comună de Securitate și de apărare a UE. Pentru Putin contează doar puterile mari, cei mici trebuie să se subordoneze celor mari, să caute protecție, acesta e un principiu al modului de gândire al lui Putin. De câte ori e posibil el adoptă calea bilaterală: a se negocia individual cu fiecare țară.
O realitate politică intangibilă pentru Kremlin rămâne în continuare „sfera de influență”: sferele de influență ruse trebuie respectate cu orice preț, iar misiunile occidentale pentru sprijinirea democrației sau de observare a procesului electoral sunt considerate acte de subversiune, iar constituirea unui parteneriat strategic, în viziunea lui Putin, este necesară doar în cazul terorismului global, alăturându-se „coaliției împotriva terorii‖, în caz de război–războiul din Afganistan dus de SUA pentru răsturnarea regimului taliban (care amenința și Tadjikistanul, aliatul Rusiei); în cazul proliferării armelor de distrugere în masă; controlul armamentului nuclear; reducerea armamentului ofensiv strategic, cunoscut ca Tratatul de la Moscova (Strategic Offensive Reduction Treaty). Viabilitatea acestui parteneriat se dovedește a fi un eșec atunci când e vorba de poziția SUA în Asia Centrală și Caucaz și de pericolul tot mai mare a unilateralismului american vizând spațiul ex-sovietic.
În pofida colaborării constante din ultimii ani, retragerea SUA din Tratatul Anti-Balistic (ABM), statutul provinciei Kosovo, Tratatul cu privire la Forțele Armate Conveționale în Europa (CFE) și propunerea SUA de a construi o bază radar împotriva rachetelor nucleare iraniene în Cehia și de a instala scutul antirachetă în Polonia pun sub semnul întrebării viitorul „parteneriatului strategic cu SUA”.
Lărgirea NATO și plasarea Rusiei în interiorul unui sistem multidimensional de reguli care angajează Rusia în limitarea forțelor convenționale sunt astăzi percepute de decidenții politici ruși ca fiind produse ale unei doctrine de „containment” a Rusiei. Rusia va insista în continuare asupra abrogării amendamentului Jakson-Vanik din 1974, considerându-l un anacronism al Războiului Rece; acesta restricționa accesul Rusiei pe piața americană. Deși în martie 2006 Congresul a abrogat amendamentul pentru Ucraina, acesta a rămas valabil în continuare pentru Rusia.
Pentru renașterea Rusiei ca mare putere ne întrebăm ce instrumente politice folosește Putin ca să-și impună politica sa pe plan extern: șantajul energetic și diplomația gazului? Puterea Rusiei provine din petrol și gaz natural, acestea constituind însă și o potențială slăbiciune pentru Rusia. Putin este extrem de conștient de faptul că soarta Rusiei este inexorabil dependentă de prețuri stabile, preferabil peste 50 USD pe baril, dar nici prea sus, pentru că țările importatoare vor fi atunci nevoite să caute alte surse alternative de energie. În 1998-1999 a reprezentat punctul cel mai de jos al curbei decăderii economice a Rusiei postsovietice, și Putin știe cât de dependentă este Rusia de economia mondială și cât de fragilă se poate dovedi noua sa bogație. Petrolul nu poate fi decât o punte spre o economie așezată pe o fundație mult mai largă.
Rolul global și atingerea acestuia în vremea lui Putin este cu totul altceva decât era pe vremea Imperiului Sovietic. „Federația Rusă, în comparație cu URSS, se află undeva la jumătatea drumului dintre un stat național de dimensiuni exagerate și un imperiu continental; are o coabitație inconfortabilă cu o populație musulmană neliniștită”. Vorbind în termeni economici totul se reduce la resursele financiare câștigate de pe urma comerțului cu materii prime și a înființării unor concerne de stat puternice, dar din multe puncte de măsură ineficiente, din sferele industriale desemnate de Kremlin ca având o importanță strategică. În Moscova și Sankt-Petersburg poți vedea numeroase fortărețe aurite, însă turnurile lor mândre se sprijină pe o fundație instabilă. Tot ce-și doresc liderii de la Kremlin este să asigure țării o fundație stabilă, printr-o populație înstărită, cu un nivel decent de trai. Ar mai fi de rezolvat problema demografică, o problemă mult mai acută pentru Rusia decât pentru restul Europei.
În noul joc global, Rusia, sub conducerea lui Putin, devine un jucător puternic și activ, capabil să participe la formarea noului sistem de relații internaționale în epoca globalizării fără a se mulțumi doar cu rolul de rezervor de combustibili și materii prime. Astfel, Rusia și-a orientat toate eforturile de politică externă spre realizarea acestui scop, adoptând „pragmatismul de mare putere” și o politică externă multivectorială. Redefinirea statutului de mare putere presupune o politică dinamică (multivectorială). Tactica de apărare a intereselor Statului rus constă în permanenta evitare a unei posibile confruntări, precum și găsirea unui compromis/deznodământ politic care ar face posibil acest lucru. Rusia nu este „nici prieten, nici inamic al Occidentului. Ea doar arborează drapelul unei puteri mărețe”. Arborarea drapelului unei puteri mărețe se bazează pe faptul că ea este membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU, având dreptul de veto; pe puterea forțelor armate, în special a arsenalului nuclear; pe controlul asupra armelor nucleare, precum și pe enormele rezerve de resurse naturale. Este tot atât de adevărat că poziția de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU și dreptul de veto nu au fost destul de eficiente în a opri NATO să înceapă războiul din Kosovo, în 1999, sau să stopeze atacul SUA împotriva Irakului în 2003, nici nu a fost un impediment împotriva declarării de către guvernul din Priștina a independenței Kosovo în 2008 (17 februarie), recunoscută imediat de SUA, în ciuda unor contraargumente solide aduse de Rusia. În anul 2007 a fost adoptat planul de reînarmare în valoare de 200 mlrd. USD, fiind prevăzută și achiziționarea unei generații noi de rachete și avioane ceea ce sugerează a anumită revigorare a forțelor armate ruse, „dacă acest fapt face din Rusia o putere revizionistă, rămâne un subiect de discuție”. Jumătate din toate alocările militare din lume sunt cheltuite de către SUA și percepută doar din acest context pretenția Rusiei de a fi o mare putere are o dinamică revizionistă. În prezent, armata rusă se află într-o stare deplorabilă: i-au fost reduse drastic fondurile, iar procesele de restructurare începute cu mai mulți ani în urmă nu s-au finalizat. Lipsa cronică a fondurilor a făcut ca doctrina militară care guvernează acest proces să se cristalizeze extrem de greu și cu o mare întârziere. Rusia dispune de un armament modernizat în domeniul strategic (complexe de rachete intercontinentale-Topol‘-M și Bulava-30), și două submarine nucleare, ceea ce însă nu-i conferă dreptul de a emite anumite pretenții de mare putere nucleară. În serviciul activ al aviației militare se află doar jumătate dintre avioane, iar nivelul de eficiență al marinei este unul destul de scăzut. Actualmente, Rusia nu mai este gigantul militar cu cele 5 milioane de oameni pe care îi avea URSS, chiar și forțele strategice (singurul pilon cu care Rusia mai poate să pretindă la statutul de mare putere) și 80% dintre rachete balistice intercontinentale mobile au depășit data de garanție. Pentru a se ridica la nivelul militar al USA, Rusia ar trebui să producă anual circa 30 de rachete în locul celor 7 care se produc astăzi. S-a stabilit prin Tratatul pentru Reducerea Armelor Strategice Ofensive (Strategic Offensive Reductions Treaty) din 2002 că până la 31 decembrie 2012 numărul de rachete nucleare atât ale Rusiei, cât și ale SUA să scadă la 1700-2200. Conform estimărilor făcute de specialiștii în domeniu, Rusia nu va fi capabilă să aibă în acel moment mai mult de 1000 de astfel de rachete. Prioritățile politicii militare ale Rusiei vizează, în primul rând, descurajarea strategică, urmărind să prevină atât războiul nuclear, cât și cel convențional. Pentru Rusia asigurarea securității militare prin orice mijloace și resurse este de o importanță fundamentală, ea având nevoie de o capacitate nucleară suficient de mare pentru a putea fi sigură că îi va pricinui oricărui agresor pierderi substanțiale. Rușii pot discuta de pe picior de egalitate cu partenerii lor de dialog doar la capitolul control asupra armelor nucleare, acesta fiind de fapt și motivul pentru care în doctrina nucleară rusă de astăzi folosirea „tactică” a armamentului nuclear joacă un rol mult mai important decât în perioada Războiului Rece. În respectiva doctrină se stipulează că „Rusia își rezervă dreptul de a folosi armamentul nuclear ca răspuns la folosirea armamentului nuclear și a altor arme de distrugere în masă împotriva Rusiei și a aliaților săi”. Inițierea de către Rusia a unui atac nuclear se poate face și „ca răspuns la o agresiune masivă cu arme convenționale, în situații critice pentru securitatea națională a Rusiei și a aliaților săi”; desigur, toate acestea sunt în limitele Tratatului de Neproliferare și ale controlului exercitat concomitent de Agenția Internațională pentru Energie Atomică (Internațional Atomic Energy Agency).
Obiectivul-țintă al respectivului tratat consta în excluderea țărilor cu ambiții nucleare asigurând totodată fundamentul prentru negocierile bipolare vizând controlul asupra armamentului și al limitării armamentului strategic. Tratatul ABM (acord semnat în 1972 cu URSS) a fost de departe cel mai important acord între SUA și URSS, care stipula că ambele părți să renunțe la apărarea antirachetă și să păstreze doar un sistem operațional, lucru care ne face să ne gândim că pe la 1972, data semnării tratatului, atât rușii, cât și americanii erau departe de a avea un sistem funcțional și eficient. După lansarea Inițiativei de Apărare Strategică (SDI) a președintelui Reagan americanii au luat-o inaintea rușilor, iar relativ recenta retragere a americanilor din sistemul ABM (care a indignat Rusia) și blocarea procesului de adoptare a Tratatului privind Interzicerea Generalizată a testelor Nucleare (Comprehensive Nuclear Test Ban Treaty) a făcut cu atât mai importantă menținerea prevedereilor Tratatului de Neproliferare. Rușii fiind perfect conștienți de deteriorarea rapidă a armamentului nuclear sunt, de asemenea, de acord să reducă în continuare numărul acestuia într-un context bilateral, „pentru a ajunge la nivelele minime necesare stabilității strategice”. Pentru strategii militari ruși stabilitatea strategică continuă să fie elementul de bază al gândirii militare, element pe care vor să îl păstreze din vechiul sistem bipolar, stabilitatea strategică reprezentând un echilibru în cadrul dialogului SUA și Rusia.
Cel mai puternic factor de putere al Rusiei îl reprezintă resursele naturale (petrolul și gazul, fiind atât „bogația națională”, cât și instrumentul de intimidare, Vestul are nevoie de securitatea furnizării, Rusia de securitatea cererii). Strategia Gazpromului coincide întrutotul cu strategia politicii externe a Rusiei, acesta fiind deținătorul celei mai mari părți a zăcămintelor de gaz natural și al tuturor gazoductelor care pleacă din Siberia spre Rusia europeană și mai departe în Europa Occidentală. Singura companie exportatoare de gaz natural din Rusia controlează și achiziționează conducte de petrol din Asia Centrală, compania-mamut bazându-se în primul rând pe controlul pe care îl deține asupra a trei zăcăminte de gaz natural: Nadim-Pur și peninsula Yamal din vestul Siberiei, și în măsura în care permite tehnologia, zăcământul Stockman. Ultimul constituie o provocare, nou descoperitul zăcământ aflându-se într-un mediu climatic dificil, căreia rușii nu îi vor face față decât cu ajutorul străin, venit în principal din Norvegia. Gazprom încearcă să limiteze drastic participarea unor companii străine pentru a-și păstra poziția de cel mai mare exportator de gaz natural către Europa și pentru ca mărind capitalizarea de piață să facă din Rusia cea mai mare putere energetică din lume.
Compusă atât din elemente sovietice, cât și din elemente postsovietice, strategia lui Putin mizează pe controlul resurselor energetice, a conductelor și a tehnologiei gazului natural lichefiat, urmărind astfel să formeze, în ciuda numeroaselor proteste, un fel de OPEC al gazului natural, intenționând să creeze astfel și o dependență a țărilor vestice de petrolul și gazul rusesc, precum și să asigure investițiile străine pentru modernizarea țării. E vorba de un nou tip de transimperialism care se fundamentează pe controlul unei mari cantități de petrol și gaz natural pentru a determina mișcările de pe piața mondială, cât și disponibilitatea unor fonduri destul de mari pentru a crea un sistem global.
Dinamismul politicii externe ruse ține, în mare măsură, de gazul natural și petrol, acesta din urmă furnizat tot mai mult sub forma de gaz natural lichefiat. Cu energia drept parte componentă de bază strategia lui Putin a început treptat să prindă formă, plecând încă de la politicile energetice ale Uniunii Sovietice de după criza petrolieră din octombrie 1973, energia fiind ulterior folosită tot mai frecvent ca instrument de siguranță atât pentru Kremlin, cât și pentru întreaga națiune rusă.
Gazprom, cel mai important instrument al acestei strategii, are însă o bază internă mai slabă decât pare a fi: investițiile au fost reduse mai mult decât ar fi fost necesar, de fapt, la un nivel insuficient pentru ca în 2010 să mai poată păstra nivelul de extracție actual. Royal Dutch Shell, BP și alte companii străine au fost forțate să părăsească Siberia de Est, pentru ca Gazprom să poată avea un control deplin asupra zăcământului Sahalin II. Deși a câștigat controlul deplin în această zonă, Gazprom nu are puterea necesară pentru a putea înlocui tehnologia importată de către companiile occidentale în contrapartidă pentru energie. Conductele care se află în afara graniței Rusiei s-au aflat și acestea în atenția elitei de la Moscova: oleoductul dintre Baku și Ceyhan, susținut de SUA, a fost construit urmând aceeași logică, în așa fel încât să ocolească Caucazul de Nord către Novorosiisk la Marea Neagră.
Gazprom, în anii 2005-2006, sub presiunea Moscovei, a dat o replică Revoluției Portocalii din Ucraina, când le-a arătat ucrainenilor ce i-ar putea aștepta: Rusia s-a asigurat că gazul natural mai ieftin din Uzbekistan și Kazahstan va ajunge în Ucraina prin conductele rusești, făcând astfel că proiectul Nabucco al UE, care ar trece prin Marea Neagră, să fie aproape inutil, făcând în același timp, o mutare strategică în sensul câștigării controlului asupra politicilor energetice ale Asiei Centrale, pe termen lung.
Problematica securității energetice a devenit una dintre cele mai importante în relațiile ruso-americane, mai ales după evenimentele din 11 septembrie 2001, americanii sperând la un dialog productiv și un parteneriat energetic de lungă durată. Speranțele lor s-au risipit destul de repede pentru că Rusia și SUA aveau concepții diferite despre esența problemei și oportunitățile apărute. Americanii mizau pe faptul că, urmare a parteneriatului energetic, companiile americane vor beneficia de o participare amplă pe piața rusă și că vor deveni deținători de mare calibru ai acțiunilor companiilor ruse (unii chiar credeau că vor putea controla piața rusă), pe când rușii nu voiau decât să iasă pe piața americană cu produsele lor petroliere și să se poată menține acolo. Mulți dintre americani contau pe faptul că companiile energetice private din Rusia vor deveni jucători politici importanți pe scena internă rusă. În acest caz, orientarea acestor companii private spre piața de capital occidentală ar fi devenit un factor catalizator al modernizării capitaliste a Rusiei, al intrării acesteia în sistemul global în frunte cu SUA.
Printre oficialitățile de la Moscova persista convingerea că o autonomie totală a industriei energetice ruse ar fi și anormală și de nepermis. Iată de ce Gazprom a rămas în continuare unica și cea mai mare companie de profil din Rusia. Gazprom și-a întărit controlul asupra pieței de gaz natural european, la sfârșitul lunii noiembrie 2007, prin semnarea unui acord cu ENI (grupul energetic italian), acordul vizând crearea unei companii comune care urmează să construiască conducta South Stream, un proiect subacvatic care să lege Rusia de țările din Europa de Sud, trecând pe sub Marea Neagră și prin Bulgaria. Conducta va fi un megaproiect de 900 de km. Oficialitățile ruse laudă securitatea energetică sporită de care se va bucura Europa de Sud datorită noilor posibilități de a accede la carburant, adevărul este însă cu totul altul: Gazprom le face pe marile companii energetice europene prizoniere prin contracte semnate pe termen lung.
Elita moscovită nu are nicidecum drept obiectiv refacerea la altă scară a defunctei Uniuni Sovietice, ceea ce-și dorește este doar controlul deplin al resurselor naturale din Asia Centrală și al pieței consumatorilor din aval (rețele de distribuție de produse petroliere ca motorină, benzină, sisteme de încălzire: păcură, gaz natural, produse petrochimice pentru rafinării). Este destul de limpede că strategia Rusiei este una la vedere: ea vrea să controleze conductele. A fost perfectat proiectul South Stream (cu Turcia și Italia) , iar ulterior a fost semnat un alt acord de livrare de combustibil, de data aceasta cu Turkmenistanul, Uzbekistanul și Kazahstanul, toate aceste țări fiind posesoare de imense cantități de gaz natural, pe care ar fi vrut, dacă ar fi posibil, să-l livreze contra cost Chinei sau Iranului.
UE în continuare dorește independența energetică pe când Gazprom face tot posibilul să nu permită acest lucru. Experții Gazprom-ului sunt de părere că proiectul european al conductei Nabucco este unul nerealizabil, fiindcă nu există o strategie serioasă și sustenabilă a Europei. Compania-monopol a semnat o serie de contracte cu firma austriacă OMV, cu Italia, Bulgaria și Turcia, a încheiat o afacere cu monopolul sârbesc al petrolului și al gazului natural, anihilând astfel lacunele din sistemul de livrare care exista între Balcani, Marea Adriatică și Italia. La rândul său, UE, s-a implicat și ea în jocul politic: a renunțat la unele dintre condițiile mai rigide de aderare a Belgradului, dorind să protejeze astfel independența precară a enclavei Kosovo; problema acestei provincii și amenințarea pe care o implică au oferit Rusiei un cuvânt de spus în ceea ce privește viitorul energetic al Europei de Sud-Est. „Acolo unde Uniunea Sovietică a fost reticentă să calce, Gazprom nu mai are o reținere, acesta devenind un instrument al politicii externe ruse la nivel global.” Dacă se va păstra ritmul actual de producție al companiei Gazprom, chiar dacă rezervele gazului ajung pentru următorii 180 de ani, fără investiții majore în gazoducte și stații de pompare, explorarea de noi zăcăminte și posibilitățile de extracție vor crea probleme majore în viitor. Europa este din ce în ce mai dependentă de produsele petroliere din Rusia, aceasta asigurându-i între 40 și 50% din totalul necesar de gaze. Acest lucru se întâmplă și din cauză că europenii nu pot să ajungă la un consens asupra unor atrategii energetice convenabile tuturor membrilor. În fond, bunăstarea Rusiei depinde în continuare de prețurile mari la gaze și petrol și de cantitățile mari de produse livrate Occidentului. Pe de altă parte, și China consumă cantități tot mai mari de petrol și gaz natural exportat din Rusia, lucru care întărește poziția-cheie a Rusiei, toate eforturile investite în Carta Europeană a Energiei de-a lungul timpului rămânând la nivel de decalarații politice sau document care se constituie doar un plan de dezvoltare strategică. Ecuația rămâne în continuare în favoarea rușilor, pentru că deocamdată nu există un factor decisiv care să ducă la implementarea concretă a unui plan realist și atât de necesar.
În conformitate cu obiectivele Cartei Europene a Energiei, Rusia trebuia să fie inclusă într-un echilibru al puterilor economice – resursele naturale ale Rusiei contra tehnologiilor occidentale –, dar acesta nu mai este un subiect de actualitate. Moscova își dorește un fel de OPEC al gazului natural, împreună cu Algeria și Iranul, eventual și cu Qatarul. Toate aceste state dețin împreună nu mai puțin de 60% din toate rezervele de gaz ale planetei. A fost deja semnat și un memorandum de înțelegere cu Algeria în vederea cooperării în domeniul producției de gaz natural. Nivelul înalt al prețurilor petrolului și al gazului natural, cât și exercitarea în continuare a controlului asupra aparatului de stat exercitat de Putin vor determina și pe viitor stabilitatea internă fragilă a Rusiei.
Rusia este în continuare tot atât de dependentă de investițiile occidentale pe cât de dependentă este Europa de produsele petroliere ale Rusiei
5.3. Reminiscențe istorice: România – Rusia, apropieri și despărțiri
Aceia care doresc reînvierea unui popor trebuie să se îngrijească a sparge mai întâi întunericul, care-l ține înfășurat sub vălul său mortuar, și să-l lumineze prin învățătură și educațiune
P.Vulcan
În general, românii au o animozitate evidentă față de Rusia mai cu seamă în ultimele două secole, când ipostaza „muscalilor de-a călare” strabătând Europa a reușit să domine celelalte ipostaze mult mai umane.
Dacă până secolul al XVIII-lea inamicul principal al poporului român era considerat Imperiul Otoman, în secolul următor acesta a devenit Uniunea Sovietică și expansiunea influenței sale.
Astăzi, dacă oprim pe stradă un român și îl întrebăm care state sunt rivalele României, care popoare sunt împotriva românilor, vom constata că cei mai mulți dintre aceștia vor spune că Rusia. Nu știm care ar fi eventualul argument pentru alegerea unui astfel de răspuns, însă, în opinia noastră, asemenea răspuns însă neavând vreun sondaj realizat în acest sens, însă pe bază unei imagini „reciproce”, suntem convinși că afirmația are sens.
Deși nu mai suntem în niciun fel de război, nici măcar unul rece, această teamă a poporului român se trage din mentalul colectiv, din „vechi strămoși”.
Până ce Rusia să-și exprime tendințele acaparatoare, iar Principatele Dunărene să devină „elementul străin” ce îngreuna expansiunea ei spre Constantinopol, au existat doi dușmani tradiționali ai românilor: turcii (însoțiți mai mereu de avangarda lor, tătarii) și leșii (îndeosebi în Moldova).
Ca o psihoză generată de sângeroasele înfruntări armate, de incursiunile de pradă, de modalitățile de pedepsire sau mazilire a domnitorilor, din relațiile cu turcii s-au fixat în mentalul colectiv sintagme „războinice” de genul: „parcă-au trecut turcii” sau „parcă-l mână turcii din urmă”.
În ce-i privește pe leși, aceștia au fost percepuți ca intriganți incurabili (și lor le-a surâs odinioară ideea anexării Bogdaniei negre), având firi deosebit de infatuate.
În ambele cazuri însă, în percepția societății noastre nu a fost niciodată vorba de turcofobie sau leahofobie.
Așadar, și fără a face vreo cercetare aprofundată nu este greu de descifrat faptul că legăturile și relațiile anterioare româno-ruse (sovietice), puse uneori sub semnul apartenenței politico-ideologice sau a emoțiilor, în mentalul românesc nu s-au aflat decât în una dintre cele două extreme:
Respingere totală sau
Obediență absolută
În acest context rămâne de clarificat răspunsul la următoarea întrebare: Care sunt cauzele unei astfel de reprezentari în mentalul colectiv românesc?
În căutarea răspunsului, pentru o înțelegere adecvată care să conducă către formarea unor percepții cât mai obiective despre Rusia și poporul rus, propunem mai întâi un excurs asupra istoriei, punctând principalele contacte româno-ruse (sovietice, țariste).
Despărțiți la început de mari spații geografice, românii și rușii s-au apropiat destul de târziu, relațiile dintre ei luând forme deosebite.
Inițial suntem tentați să începem cu anul 1711, considerat de către cei mai mulți a fi pentru prima dată în istorie când o armată a Rusiei țariste pătrundea pe teritoriul românesc în Moldova condusă de Dimitrie Cantemir. Însă, până ce acesta să se bucure de marea trecere pe lângă curtea imperială, mai mulți domni români au avut relații cu țarii.
Mergând așadar pe firul istoriei, primul domnitor român care are o legătură cu un principe slav din Rusia este Stefan cel Mare, prin căsătoria sa la 1463 cu Principesa Evdochia de Kiev, sora sau fiica lui Simion Olelkovici.
O altă legătură este cea dintre Ștefan cel Mare și Ivan al III-lea Vasilievici, unul dintre cei mai însemnați țari ai Moscovei. Ștefan dădu în căsătorie pe fiica sa, Elena (Olena) lui Ivan cel tânăr, fiul lui Ivan al III-lea, în anul 1483. Nu încape îndoială că această căsătorie avea un scop politic. Ștefan cel Mare își dădea bine seama de calitățile și puterea mereu crescândă a lui Ivan al III-lea: „Ivan e un om extraordinar; stă liniștit acasă și învinge pe dușmani, iar eu, continuu călare nu pot să-mi apăr țara”.
În felul acesta între Ștefan cel Mare și Ivan al III-lea se formează o alianță (prin cuscrire), alianță de care avea nevoie chiar și Ivan din cauza războiului cu Lituania izbugnit în 1482.
În 1532, Petru-Rareș, domnul Moldovei, în urma înfrângerii sale la Obertin, în înțelegerea cu Polonia și compromis în ochii turcilor, încearcă să capete sprijin de la Vasile Ivanovici, țarul Moscovei: „Și cronicele rusești recunosc și amintesc pe larg legăturile Moldovei din partea lui Petru Rareș cu țarul de la Moscova.Vasile și apoi cu epitropii lui Ivan. Letopisețul țarului Vasile menționează în 17 mai 1532 trimiterea solului țarului, Ivașco Elizarov prin Crimeea în Moldova; iar la 7 noiembrie același an, întoarcerea lui împreună cu solul moldovean, Iușca. Acesta aduce o scrisoare a lui Petru Rareș care cerea «ca merele împărat al Moscovei să-l miluiască și să-l apere împotriva regelui polon și marelui cneaz litvan»…”
Altă încercare în relațiile cu Moscova o face Mihai Viteazul, în 1600. Cuprins de avânt războinic, încurajat de cucerirea Transilvaniei, Mihai își pune în gând să cucerească și Moldova. Fiindcă Ieremia Movilă domnul Moldovei era susținut de Polonia, acesta concepe planul de a cuceri și împărți Polonia, deja slăbită prin numeroase lupte și dezbinări intene. Astfel apelează, pentru a-și duce planul la bun sfîrșit, la țarul Moscovei, Boris Godunov, cu care era priten mai vechi. Ambii concep un plan care însă nu poate fi dus la bun sfârșit.
Tot astfel, în aceeași succesiune, sunt cunoscute și bunele relații dintre Vasile Lupu, domnul Moldovei și țarul Mihail Romanov: „Poarta, știind pe Vasile Lupu, Domnul Moldovei, în bune relațiuni cu Țarul Mihail Romanof, îl invită să intervie la acesta spre a nu da ajutor cazacilor. Vasile Lupu trimite două ambasade la Moscova: în cea de a doua convinge pe Țar a părăsi cetatea Azof, ce-i fusese oferită de cazaci, sub pretest, că în cas contrar, turcii ar măcelări pe creștini, și nu ar fi cu cale pentru o cetate, Țarul protector al creștinilorsă expue pe drept credincioși la un astfel de pericol. Mihail Romanof ascultă pe Vasile Lupu și evacuiază Azoful, ce cade în mâna turcilor, comițând astfel o greșealăa cărei reparare mai târziu va costa-o mult pe Rusia”.
Chiar și cu țarul Aleksei Mihailovici, tatăl lui Petru cel Mare, se face o încercare relațională între Țările Române și Curtea moscovită. Relațiile dintre ruși și turci nu erau bune iar Aleksei Mihailovici era bucuros să găsească aliați contra turcilor. Astfel, în 1672, fiind război între turci și polonio, domnii români Ștefan Petriceicu al Moldovei și Grigore Ghica „trădează pe turci în folosul Poloniei și cer în 1674 protecția și sprijinul lui Alexe”. Țarul este gată să trimită oști în Muntenia și Moldova pentru apărarea lor și cgiar să îi ajute cu bani, însă grabnica maziliere a acestora, făcu să nu se ajungă la niciun rezultat.
O altă legătură între ruși și români, nereușită însă, a fost în vremea lui Șerban Cantacuzino. Acesta trimite în 1688 o solie la Moscova, cerând sprijinul și protecția Rusiei. „Deși lucrurile erau tulburi în Rusia, căci Petru (n.n. Petru cel Mare) încă foarte tânăr, domnia împreună cu fratele său Ivan al IV-lea, sub quasi-tutela surorei lor Sofia, ambii Țari primiră cu bucurie propunerile Domnului muntean și-i făgăduiră ajutor, îndemnând pe români să se țină tari și nestrămutați, să nu se anexeze ori să se supună altor state”. Moartea lui Șerban Cantacuzino, în 1689, chiar anul în care Petru cel Mare rămâne singur împărat, împiedică însă încheierea acestei alianțe.
Sub domnia lui Antioh Cantemir se pare că a trecut prin Iași diplomatul rus Procopie Voznițin. Mai târziu, Nicolae Iorga amintește „pe Ceredaev, apoi pe Dimiri Golițîn care a asistat la botezul fiului lui Constantin Gheorghe-Duca”.
Pe același palier al relațiilor ruso-române, este necesar să amintim și faptul că Țările Românești au fost cândva „adăpostul” multor oameni din Rusia, pe care niciodată nu i-a dat dușmanilor săi. Deși relația a fost de reciprocitate se pare că aceste lucruri le-au uitat și alții, le-am uitat și noi.
Astfel,
În 1386 Vasile, fiul Marelui cneaz Dimitrie Donskoi al Moscovei, fuge din captivitatea tătarilor și se adăpostește în „marea Valahie” la Petru voievod (Moldova). Informația este prezentată și de N. Iorga în cele câteva note găsite printre „vechile expuneri ale istoriei rusești”: „Vasile, fiul născut la 1 ianuar 1372, al Marelui Cneaz de Moscova supus al Tătarilor, Dimitrie Donscoi, – acela care a câștigat mult lăudata bătălie de la Culicovo, la 1380 contra Hanului Mamai, – se afla ca ostatec la Hoardă. Profitând de lupte interne ale tătarilor, el scăpă de acolo și se adăposti dincolo de pustiuri, «în Moldova unde stătu o bucată de vreme lângă principele sau voievodul Petru fără a se face cuboscut cine este»…”
Al doilea fugar despre care amintește Iorga în aceeași lucrare (Oaspeți ruși în Moldova și oaspeți moldoveni în Moscova) este Mihail (cunoscut în literatură cu numele întreg de Michael Žygimantaitis), fiul lui Sigismund Kęstutaitis, cneazul litvan omorât de boierii lui. După moartea tatălui și venirea lui Cazimir al IV-lea ca Duce al Lituaniei, Mihail fu deposedat de avere și izgonit din țară. După o lungă pribegie acesta fu adăpostit în Moldova de către Petru Aron. „Când regele Poloniei îl reclamă odată cu cererea omagiului pentru Moldova în 1448, Petru, care nu voia nici el să vie la Camenița, temându-se să nu fie închis, răspunse prin boierii Mihail și Neagoe că «pe ducele Mihail nu poate de loc nici nu vrea să-l înfățiseze regelui Casimir, căci ar cădea în mare necinste dacă ar da regelui pe un prinț nevinovat și cerând mila și dreptatea regelui, care a venit la el cu încredere ca la un prieten», deși e gata să nu-l mai ție pentru a evita supărarea; el stăruia deci să-i facă pace cu acesta, neputându-l apăra contra unui așa de puternic vecin”.
Iată așadar că relații de cooperare, ca elemente ale unei bune vecinătăți ale unor stări normale de lucruri, uneori și în avantajul domnilor români, au existat cu Curtea de la Moscova chiar dacă acestea au fost mai mult sporadice.
Cu toate acestea, a existat întotdeauna ceva inexplicabil, greu de prins în caracterul rusesc, în politica statală a rușilor, ceva care îndeamna la circumspecție. Să ne amintim că Ștefan cel Mare și-a sfătuit urmașii (începând cu fiul său, Bogdan-vodă, sau Bogdan cel Orb și Grozav, așa cum îl denumește Grigore Ureche în Letopisețul său), ca în cazul în care ar fi absolut necesar ca Moldova să fie „închinată”, aceștia să nu se supună aliaților răsăriteni, ci dușmanilor turci, opțiunea ciudată, dacă ne gândim la tratatul de alianță moldo-rus, la înrudirea prin căsătorie dintre cele două curți sau și mai motivat apartenența comună la aceeași religie. Astfel, „cînd au murit Ștefan-vodă cel Bun, au lăsat cuvînt fiului său, lui Bogdan-vodă, să închine țara la turci, iar nu la alte niamuri, căci niamul turcilor sunt mai înțălepți și mai puternici, că el nu o va putea ținea țara cu sabiia, ca dânsul” .
Nu știm care ar fi motivația unei astfel de alegeri, însă în mod sigur îndemnul adresat de Ștefan fiului său, este rodul unei minuțioase analize a situației politice de la acea vreme. „Este rodul unei consilieri cu vlădicii și toți sfetnicii săi, boierii cei mari și alți toți cîți s-au prilejitu”, cum scrie Grigore Ureche.
O explicație ar putea fi o teamă față de poporul rus: „Rusia, rușii produc teamă românilor din pricina unei nemăsuri, unui exces, resimțit deopotrivă în imensitatea spațiului rusesc, ca și în modul extrem în care concep existența, a radicalității devastatoare a soluțiilor imaginate de ei”.
O altă explicație ar fi o teamă față de soldatul rus, deși în acest caz percepția este afectată de elementul subiectiv: în orice ostaș subiectul percepător vede înainte de toate dușmanul, cotropitorul, indiferent că este vorba de rus, turc sau german.
Astfel, trecutul românesc a cunoscut și „pe neamțul cu coadă”, dar și soldatul sovietic disciplinat și deschis la inimă (dar mereu cu „mandolina” în brațe): „În România celui de al doilea război mondial, soldatul german a circulat ca aliat (…). Sosit ca eliberator, soldatul sovietic respecta ordinul primit câtă vreme n-avea încotro și până nu se îmbăta. Iar ca să nu se îmbete, nimeni nu-l putea împiedica. În căutare de alcooluri tari nu cunoștea odihna, îi plăceau ceasurile de mână, care încă nu se fabricau în uriașa sa patrie. Descărca cu ușurință arma din dotare – un obicei rămas de pe front –, ucidea cu profesionismul supraviețuitorului. (Asemenea situații a lăsat în memoria colectivă românească amintiri dintre cele mai amare).
Domnia lui Petru cel Mare marchează o altă serie de legături între ruși și români, relații care devin efective provocate fiind de anumite împrejurări:
Astfel:
Anul 1709. În Țara Românească, Constantin Brâncoveanu, dându-se prieten și al rușilor și al turcilor, printr-o politică neloială reușește să-i trădeze și pe unii și pe alții. Propunerile de alianță cu Rusia se pare că au venit și de această dată, ca în majoritatea cazurilor tot de la Domnul român: „Căutând să facă dublu joc și față de ruși, cum făcuse cu austriecii și turcii, trimite la Petru cel Mare, după bătălia de la Pultava, o deputațiune care să felicite pe Țar pentru izbânzile lui și să-l roage a face pace su suedezii, spre a se întoarce împotriva turcilor, asigurându-l că Țările Române sunt gata să ia armele contra păgânilor. Petru mulțumește lui Brâncovenu pentru felicitări, îi trimite mai multe daruri și potretul său împodobit cu petre scumpe și-l asigură că după ce va încheia pacea cu Regele Suediei, va găsi motiv de a se ridica împotriva turcilor, «chiar dacă n’ar fi altele decât acela de a mântui de jugul lor provinciile care sunt de religia lui»”.
În Moldova, o propunere pentru formarea unei alianțe cu Rusia vine din partea lui Mihail Racoviță. Acesta, simțindu-și domnia periclitată se înțelege cu țarul Petru cel Mare să părăsească pentru moment tronul, să se ducă în Rusia apoi să se reîntoarcă cu ajutor rusesc, și să-și întemeieze „o domnie durabilă”. Se întămplă însă ca planul acestuia „de uneltire” cu Petru cel Mare să fie scos la iveală de Carol al XII-lea și Brăncoveanu; Astfel, Mihail Racoviță a fost prins, dus la Constantinopol și închis.
Anul 1711. Puțin timp după venirea sa pe tronul Moldovei, Dimitrie Cantemir trece de partea rușilor: „Războiul ruso-turc se apropia. Poarta avea nevoie, mai vârtos în Moldova, așa de apropiată de ruși de un domn cu desăvârșire devotat. Dânsa credea că nu poate face o alegere mai nimerită decât în persoana lui Dimitrie Cantemir, care trăise foarte mult în Constantinopol, unde își făcuse o cultură aleasă și unde se bucura de foarte multă trecere. Cantemir mai primise și misiunea secretă de a prinde pe Brâncovenu, făgăduindu-se pentru aceasta domnia neschimbată a Munteniei, iar în Moldova să fie pus domn o persoană agreată de Cantemir”.
Scriitori sunt împărțiți asupra faptului cine ar fi făcut primul pas:
– J. Louis Carra spune că Petru ar fi trimis la Cantemir pe un doctor grec, Policala, „să-i propue alianța cu condiții prea avantajoase”;
– Neculai Muste spune: „Cantemir a trimis pe un boier credincios al său, Ștefan Luculenco Vistiernicul la Împăratul Moscului cu cărți de la sine și de la țară”;
– Nicolae Costin spune:, „Cantemir a trimis pe Procopie Căpitanul să propuie alianță lui Petru, asigurându-l că dacă îi va da bani, va ridica 20.000 Moldoveni călărime”.
– Ion Neculce spune că a trimis pe Luca Visternicul care a și încheiat tratatul cu Petru cel Mare. De altfel, chiar însuși Cantemir spune că a trimis un sol credincios la țar spre a-și oferi serviciile”.
Așadar, este mult mai probabil ca propunerea către țarul Rusiei să fi venit de la Dimitrie Cantemir. Petru cel Mare nu putea cunoaște sentimentele intime ale lui Cantemir. El îl știa devotat turcilor, trimis în Moldova ca fiind omul lor de încredere și nu puteam risca o astfel de propunere.
În ceea ce privește modul de acțiune al domnului Cantemir, este incomparabil modul de alipire al acestuia de ruși, comparativ cu încercările lui Brâncoveanu și Mihail Racoviță.
Pe când Brâncoveanu era nesincer și făcea o politică „cu două fețe”, crezând că așa își va menaja cel mai bine interesele, pe când Mihail Racoviță căuta „să treacă la ruși”, numai din motive personale, fără niciun gând la țara lui, Cantemir trece în mod demn și cavaleresc, încheind un tratat de alianță – Tratatul de la Luțk –, în care se stipulau toate condițiile ce priveau Moldova.
Semnarea acestui tratat, în special primele trei articole (din cele 17) ale acestuia care făceau referire la viitoarele relații dintre Moldova și Rusia, a generat multe controverse și păreri împărțite. Astfel:
– A.D. Xenopol vorbește despre „trădarea lui Cantemir”: „Sub turci oricât de rău stătea țara, tot nu fusese prefăcută în pașalâc turcesc”. Și asta în condițiile în care „politica turcească umblă să ne stoarcă numai cât averea, aceea rusească avea o țintă mai adâncă, aceea de a stoarce chiar măduva poporului nostru, de a stinge în el orice spirit de lucrare neatârnată și de dezvoltare națională, într-un cuvânt a ne face ruși.”
– Contrazicând opiniile potrivit cărora Cantemir ar fi pus la cale „un plan îndelung premeditat”, de a dobândi independența Principatului său față de Imperiul otoman, istoricul român Ștefan Lemny consideră că acesta a făcut „un joc dublu” în momentul când a trebuit să „depășească tradiționala duplicitate a predecesorilor săi și să aleagă răspicat tabăra în care se poziționează”.
– Istoricul Radu Rosetti vorbește despre „prost-inspiratul” Dimitrie Cantemir care îl primește cu onoruri, la Iași, pe Petru cel Mare. „«Seculara prietenie» dintre ruși și moldoveni e întreținută asiduu de însuși Petre cel Mare, care dă, la Iași, banchete peste banchete, stropite din belșug cu șampanie și vinuri dulci franțuzești, așezîndu-l totdeauna, în semn de prietenie, pe Cantemir în fruntea mesei! Treziți din aburii beției, boierii moldoveni descopereau cu uimire că «prietenii» ruși își însușiseră, între timp, hainele, podoabele, obiectele din casă și altele din averea lor. Neobișnuiți cu așa ceva, boierii noștri își imaginau că rușii le luaseră doar ca «amintire nepieritoare» a frăției ruso-moldovene, ca suvenir turistic!”
– Prof. Radu Cernescu consideră acțiunea lui Cantemir ca „favoare” adusă ortodoxismului: „Imperiul Otoman pregătea încă din 1690 o colonizare masivă cu turci a Moldovei și islamizarea acesteia după modelul musulmanizării Bosniei și a Albaniei. Era un atac la adresa credinței ortodoxe și Rusia ortodoxă nu putea accepta așa ceva. Ca atare, a intervenit încheind tratat de alianță cu Moldova. Dacă nu ar fi făcut-o probabil azi în România religia oficială a românilor ar fi fost islamismul, țara noastră ar fi fost plină de moschei, iar copiii noștri s-ar fi rugat la Allah așa cum fac copiii azi în Bosnia și Albania.”
Iată, că părerile istoricilor sunt împărțite. O parte au privit cu neîncredere și scepticism negocierile încheiate în „atâta grabă” și acceptate de marea putere răsăriteană. Unii, chiar acuză „naivitatea politică” a lui Cantemir, acuzându-l ca fiiind trădător sau „prost inspirat”; alții dimpotrivă consideră Tratatul de la Luțk un „model de prudență și abilitate diplomatică, prin care Dimitrie Cantemir a urmărit obținerea independenței și intregritatea teritorială a Moldovei, bazându-se pe cea mai mare putere creștină din răsăritul Europei”.
În ceea ce privește momentul venirii țarului Petru în Moldova și asocierea acestuia cu bucuria poporului că „s-au unit cu muscalii”, sunt momente descrise de majoritatea cronicarilor vremii:
– Cronicarul Miron Costin: „bine ai fîcut Măria ta de te ai închinat, că noi ne temeam că te-i duce la turci; și avem de gând că de te-om vedea că mergi la turci, să te părăsim și să ne ducem să ne închinăm la muscali.”
– Cronicarul Ion Neculce: „Iar căimăcamii îmreună cu alți boieri și orășăni bîtrâni mai de cinste și cu Gedeon mitropolitul și cu tot clirosul bisericei i-au eșit cu toții înainte afară din Iași frumos tâmpinându-l, l-au primit cu toată inima și i s-au închinat cu mare bucurie ca unui împărat creștin, dând laudă lui Dumnezeu că doară îi va cerceta cu mila sa și-i va scoate de sub jugul robiei Turcilor.”
– Cronicarul Neculai Mustea: „Frumos lucru și cu minuni era tuturor a privi atunci împărat creștin aice la noi; și fără de nici o mândrie grăia cu toți. Mers-au ăntîi la mitropolie de au văzut biserica și casele și ai șăzut cât-va de au vorbit cu mitropolitul chir Gedeon ce era pe acele vremi; apoi au mers pe la toate bisericile și trăgeau clopotele pe la toate mănăstirile; și mergând el prin târg, eșia norodu-l privia mulțîmind lui Dumnezeu cu multă bucurie că le-au trimis împărat creștin, nădăjduind că vor eșide sub jugul păgânilor.”.
Chiar dacă această bucurie este pusă pe seama speranței că solidaritatea ortodoxă va ajuta la eliberarea de trauma „păgânilor osmanlîi”, entuziasmul poporului a fost vizibil și în felul în care moldovenii au răspuns chemării la oaste lansate de Cantemir: „atunce toți se făcuse oșteni, slugile lăsau pre boieri, argații lăsau pre stăpâni, și altă prostime mulți au mers de au luat bani și s-au scris la steaguri, mai mulți fără de arme, că nu aveau de unde”.
Judecată și calificată în cele mai diverse chipuri, acțiunea lui Dimitrie Cantemir trebuie cercetată sine ira studio avându-se în vedere starea de spirit și condițiile geopolitice ale perioadei. În atare condiții întrebarea care se pune și care a generat, de altfel, o serie de controverse este următoarea: Care au fost motivele reale care au împins pe Domnul Moldovei către această alianță?
Neculce și Cronica anonimă a Moldovei pretind că Brâncoveanu, care nu era prieten cu Cantemir, începuse să-l sape la Poartă, și că acesta temându-se de mazilire, s-a dat de partea rușilor.
Cantemir spune că, deși Poarta îi făgăduise domnia pe viață scutindu-l de tribut și de orice altă dare, abia ajuns în Moldova, Marele Vizir îi cere „peșcheșul pentru Sultan și pentru el, zaharea pentru armată, poduri, locuințe pe timpul ernei pentru cazaci și suedezi, și ajutor armat în primăvară pentru răsboiul contra rușilor”. Aceste toate, desgustându-l și făcându-l să piardă încrederea în turci, l-au îndemnat să treacă de partea rușilor.
Părerea lui Neculce e puțin verosimilă. Cantemir era omul de încredere al turcilor. Neculce însuși spune că de atâta încredere se bucura, încât Vizirul îl lăuda Pașei din Tighina spunându-i că serviciile lui Cantemir sunt chiar mai bune decât ale lui: „atîta credință avea Dumitrașcu-Vodă la Poartă, că apoi Pașa de la Tighina tot la Dumitrașcu-Vodă trimitea de lua vești de scria la Poartă”. Așadar, e puțin admisibil ca Brâncoveanu, să fi putu să îi inspire lui Cantemir atîta temere încît acesta să ia o asemenea hotărâre.
Altele erau motivele, mult mai puternice: „Turcii n-au respectat Tratatul încheiat de predecesorul nostru Bogdan, prin care țara se obliga a plăti Sultanului numai 4000 de glabeni, 40 de cai și 24 de șoimi pe an, și au introdus în Țara Moldovei tot felul de asupriri dărâmând sau ocupând cetățile ei, învoind tătarilor a o prăda, luând în robie pe fii și pe soțiile noastre, spre a-și face râs de ele, sprind pe fiece zi tributul până la așa grad încât a devenit cu neputință de răspuns, noi ne-am unit cu Împăratul milostiv și credincios al Rusiei Petru Alexievici, care a ridicat arma spre a mântui pe creștini din jugul robiei mahomedane …”
Nu trebuie să se uite apoi că Dimitrie Cantemir găsise în Moldova un puternic curent în favoarea rușilor, cum era și în Muntenia, de altfel. La început mulți boieri socotindu-l pe Cantemir devotat turcilor, nu-l agreau „și nu încetau a-l pâră rușilor pe acest motiv”. În sprijinul acestor afirmații este Letopisețul lui Ion Neculce, omul de încredere al lui Cantemir „erau toți creștinii bucuroși moscalilor, nu numai eu, că scriau alții mai ’nainte vreme de chemau pe moscali, mai ’nainte decît Dumitrașcu-Vodă”.
Indiferent de divergențele de opinii care ar putea să mai apară ulterior, în contextul tezei noastre, pentru o ilustrare cât mai corectă și mai aproape de realiate, pentru a putea iniția crearea unor reprezentări și imagini obiective a relației anterioare dintre imperiul rus (țarist) și poporul român, ar trebui să ne axăm, ca și bază de studiu și documentare, doar pe izvoarele vremii, adică, pe cronicile de epocă (muntene și moldovene) – care prin ochii autorilor de la acea vreme (cronicarii: Ion Neculce, Costantin Brâncoveanu, Nicolae Costin, Dimitri Cantemir) sunt în măsură să ne ofere informații și reprezentări proprii despre poporul țarist(rus).
Astfel, analiza, într-o concepție unitară și logică, a acestor mărturii, evidențiate în paginile cronicilor, ne indică clar faptul că în secolul al XVII-lea – al XVIII-leas Țările Române, Moldova în special, erau străbătute de un puternic val de exaltare ortodoxă care împingea inevitabil către o politică și o atitudine pro-rusă.
Mai ales acum, la mai bine de trei secole distanță de la primul contact al românilor cu Imperiul rus (țarist) materializat prin negocierile de la Luțk, numărul relativ mare de informații survenite din diverse surse, impune o largă și atentă acțiune de documentare și corelare a informațiilor.
În condițiile actuale deși există o multitudine de surse ce conțin informații bine argumentate, pe deplin credibile, totuți de cele mai multe ori ele sunt contradictorii și conțin o mare doză de subiectivism. Acest fapt ne conduce cu gândul la o eventuală manipulare care ar face posibilă alimentarea tinerei generații cu o serie de nedumeriri despre cele întâmplate atunci.
E foarte de mirat cum unii oameni cu știință, au criticat chiar și acest tratat, văzând în el dorința de acaparare a Rusiei. În lipsa unor dovezi contrare ori a unor tendințe ascunse ce ar apărea undeva în el, aceștia se sprijină pe conjuncturi și spun că Rusia căuta să reglementeze starea Țărilor Române, ca să le poată pe urmă mai bine subjuga. Dar judecata și condamnarea istorică nu se poate face pe baza unor intenții atribuite. Dacă Petru cel Mare ar fi făcut acest tratat cu intenția de cotropire, n-avea niciun interes să reglementeze starea țărilor noastre. Fiind învingător, și ținând cont de stare lor de decadență, el le-ar fi putut cotropi cu cea mai mare ușurință, fără a avea nevoie de vreo reglementare. La fel de bine, fiind învins, cu toată reglementarea făcută, nu le-ar mai fi putut cotropi din însăși cauza învingerii. Deci o reglementare pentru aceste scopuri era inutilă și într-un caz și în celălalt, lucru care de altfel nu putea să scape lui Petru cel Mare ca să comrpomită gratuit rușii în ochii românilor. Tot așa de lesne de priceput îi era lui Petru și faptul că o reglementare a Țărilor Române, ar fi îndreptat stare lor, nu tocmai bună, ar fi ridicat simțul politic al societății și ar fi făcut pe conducătorii români mai patrioți și mai vigilenți.
Chiar și Nicolae Iorga, marele nostru istoric consideră că Petru cel Mare nu se gândea la cucerirea ținuturilor noastre. „Căci ceea ce-i stătea lui mai mult la inimă, era o altă cucerire nu din teritoriile locuite de frații săi ortodoxi și slavi de la Dunăre și din Peninsula Balcanică: și cucerirea trecutului moscovit însuși în cee ce el avea de autocratic și mongol occidentalizarea într-o formă germanică a provinciilor disparate care formau imperiul său”.
În același context, s-a mai spus că înființarea unei armate de zece mii de oameni, întreținută de visteria împărătească ar fi o dovadă a scopurilor de rusificare a lui Petru cel Mare. Că ea ar fi putut fi comandată de ofițeri ruși, și astfel Rusia și-ar fi putut forma un început de putere militară în Moldova. Dar admițând chiar că armata moldovenească ar fi primit instructori ruși, totuși nici această alegațiune nu dovedește nimic. Cantemir însuși era convins de necesitatea unei mici armate. Evident, această armată avea nevoie să fie instruită. De la cine ar fi putut cere instructori? De la turci, cei care ne erau vrăjmași? De la polonezii care ne erau și ei vrăjmași? De la austrieci care fuseaseră totdeauna neloiali față de noi? Moldovenii mai primiseră instructor de la ruși pe alt palier: pe cel cultural și religios, palier mult mai favorabil influenței rusești. Astfel, pe timpul lui Vasile Lupu și al lui Gheorghe Ștefan, Moldova era în strânse legături culturale și bisericești cu Rusia. Ea primise învățați, cărți și tipografii din această țară. Și cu toate acestea, influența rusească nu ne-a cotropit și nici românii nu s-au deznaționalizat prin aceasta. Pe de altă parte, s-au mai văzut exemple de armate conduse și instruite de ofițeri străini, fără a avea vreo influență dăunătoare pentru națiune: de exemplu, armata turcească în războiul ruso-turc 1877-1878. Aceasta a fost organizată de Von der Goltz Pașa și instruită de ofițeri germani. Rezultatul a fost îmbunătățirea acesteia, dovedită de victoriile ulterioare. De asemenea, chiar Rusia a avut de multe ori armată rusească în Țările noastre, cu totul altceva decât „minuscula” armată moldovenească plănuită de Cantemir. Au fost și timpuri când putea să nu o mai retragă niciodată, și totuși a retras-o.
Nu întîmplător, în contextul temei noastre, impunem o paralelă între modul lui Petru cel Mare de a trata Țările Române și domnitorii acestora, și modul de tratare al turcilor.
Așadar, prin comparație, facem următoarele observații:
Când Petru cel Mare avea nevoie de spijinul Țărilor Române, le trimitea bani să-și plătească ajutoarele. Turcii „storceau” Țările Române în împrejurări identice.
La venirea țarului în Iași, acesta s-a dus mai întîi la Mitropolie să asculte slujba religioasă; a vizitat bisericile și mânăstirile din capitala Moldovei; s-a comportat fără mândrie, tratându-l pe Cantemir de la egal la egal, iar pe boierii țării cu dragoste și cuviință îi poftește la masa împărătească;
Turcii veneau ca niște stăpâni sălbatici, jefuiau și nesocoteau totul, impuneau chiar domnului cele mai înjositoare munci „ca lui Antioh Cantemir care a fost nevoit să lucreze de-a valma cu salahorii la șanțurile cetății Tighina”. În multe ocazii, domnii români pentru turci nu erau decît „niște vatafi de salahori”.
Petru cel Mare a pierdut bătălia de la Prut și poate că la aceasta a contribuit până într-un oarecare punct și Cantemir, nu din rea voință sau nesinceritate și din oarecare lipsă de prevedere și precauție. Totuși, țarul rus nu i-a purtat niciun fel de resentiment, ba din contră, el l-a scăpat de furia turcească, l-a luat cu el în Rusia unde l-a „încărcat de onoruri” și pe el și familia acestuia. Iată că Rusia taxată și atunci ca sălbatică și probabil „imprevizibilă” trata cu dragoste și recunoștință prietenii, chiar și când aceștia nu aduceau foloase;
Turcii aruncau în închisoare chiar și pe domnii cei mai devotați, ca de exmplu Nicolae Mavrocordat.
Așadar, în acest context, ținând cont de contrabalansul și modul de acțiune ale celor două imperii, țarist și otoman, și raportarea acțiunilor acestora la poporul român, lansăm în perspectivă o cercetare cu tema: Percepția Turciei în societatea românească postcomunistă.
De relațiile Țărilor Românești cu Petru cel Mare, Istoria lui Miliukov vorbește puțin căutând să arunce vina campaniei de la Prut asupra celor doi domnitori: Cantemir și Brâncoveanu. „În 1711, Petru cel Mare vine la Prut unde este învins de turci, dar rămâne la Nistru. Și de aici încep cele 12 invazii ale fraților noștri… ortodocși!”
Perioada 1735-1739
În 1736 între Rusia și Turcia izbucnește războiul. Austria, ca aliată Rusie, caută să facă politica cea mai perfidă, atât față de aliata ei, cât și față de Turcia. În 1737 se deschide un congres la Nemirov pentru aplanarea neînțelegerilor ruso-turce. Congresul se ține mai mult la stăruințele Austriei, care vroia ca prin acesta să găsească un mijloc de presiune asupra Turciei. Întradevăr, Austria fără vreun motiv anume, cere Turciei o nouă cesiune de teritorii, „o parte din Muntenia de la Olt până la Argeș”.
Nu numai Turcia, dar chiar și Rusia rămâne indignată de această cerere. De aceea prin împărăteasa Ana Ivanova ca să pună capăt pretențiilor Austriei și să salveze Țările Române de o „înghițire sigură”, Rusia propune recunoașterea Moldovei și Munteniei ca țări neatârnate sub protectoratul său. Această propunerea nu a fost admisă, războiul a continuat, dar în cele din urmă Austria a fost înfrântă și nevoită să încheie pacea de la Belgrad (1739), prin care restituie Munteniei, Oltenia. Rușii sunt și ei victorioși și încheie și pace: „Răsplata cerească smulge din ghearele Austriei pradace o ținea cu atâta lăcomie. Rușii sunt victorioși totuși încheie și ei pace cu turcii în aceeași zi, mulțumindu-se cu avantaje neînsemnate”
Și aici, nu întîmplător, în contextul percepției Rusiei în societatea românească postcomunistă, impunem o comparație între modul de acțiune al împărătesei Ana Ivanova în a trata Țările Române și domnitorii acestora, și cel al austriecilor.
Așadar, folosim următoarele afirmații:
1) „Locuitorii sărăciți fug cu miile din țară. Județul Mehedinți e aproape pustiu. Din Romanați fugiseră până în 1731 peste 2000 de familii, din Vâlcea peste 1500. Lucrurile cele mai necesare sut enorm de scumpe și această scumpete ruinează agricultura, meseriile și comerțul mult mai înfloritoare sub administrația turcească. Locuitorii nu mai pot plăti birurile, dar Austria vrea bani, e mai lacomă ca oricine. Când e vorba de bani nicio considerație nu e valabilă. Turcia în vremi se restriște iartă dările pe oarecare timp, Austria nu concepe o astfel de idee; ea le stoarce prin mijloacele cele mai sălbatice”. Iată așadar, un tablou exact și mișcător de sălbăticiile și nelegiurile comise atunci de Austria în Oltenia.
Analizând purtarea Rusiei, profesorul C. Calmuschi subliniază, că la încheierea păcii, Rusia nu a luat un centimentru din teritoriile românești, lucru ce putea face cu ușurință: „Împărăteasa Anna Ivanovna se arătă vrednică succesoare a lui Petru cel Mare în simțămintele ei generoase față de Români. Le-a voit binele căutând să facă țările noastre neatârnate; n-a putut aceasta, rău nu ne-a făcut niciunul. Ce ar fi făcut Austria și cât ar fi luat în împrejurări identice?”, se întreabă istoricul nostru.
Unii scriitori, printre care chiar cronicarul Neculce, pretind că Munich, generalul Împărătesei Ana Ioanovna, sosind în Iași ar fi impus Moldovei niște condiții grele, dintre care nici partea lui de profit personal nu ar fi fost exclusă.
Mai întîi chiar la Neculce se observă o contrazicere: el spune „Munich a ședutu în Iași o săptămână. Și câtu o ședutu în Iași, în tote zilele cheamă pe Mitropolitu și pre Caimacami și pre alți boieri și-i pune la masă de-i cinstia”.
Cum este posibil ca un astfel de om să se fi schimbat într-atât de mult într-o săptămână, fără motiv, încăt să impună boierilor astfel de „poncturi”, ba chiar să îi amenințe că va da foc târgului de nu le vor îndeplin? E foarte probabil să existe o oarecare patimă sau exagerare din partea lui Neculce.
Dar chiar așa să fi fost. Cât se asociază purtarea generalului Munich cu cea a împărătesei Ana Ivanovna și cu politica rusească?
Împărăteasa Anna, din motive politice interne, se înconjurase de mulți străini, mai ales germani, iar Munich era unul dintre aceștia. El nu cunoaște nici sentimentele rusești și probabil nici directivele politicii rusești. El este doar un ostaș, „un bun ostaș în solda Rusiei” care se bizuie pe principiul „à la guerre, comme à la guerre”.
Și totuși… în condițiile în care chiar și Iorga, în lucrarea Histoire de relations russo-roumaines, vorbește despre condițiile grele impuse de către generalul Munich și trupelor sale Moldovei, „În luna octombrie, Iașii au fost evacuați, nu fără a fi devastați”. Și „Munich nu a știut să păstreze disciplina printre trupele sale care se retrăgeau. Cel mai mare număr al locuitorilor din districtele limitrofe a fost prins și dus în sclavie, după obiceiul tătărăsc” se pare că ar trebui să avem motive de îndoială.
Ulterior, relațiile româno-ruse au continuat, chiar și cele ale românilor din Transilvania, o dovadă în acest sens fiind inscripția de pe vechea biserică din Brașov, amintind dărnicia Împărătesei Rusiei. Astfel, în 1751 a donat către Biserica „Sfântul Nicolae“ din Șcheii Brașovului un iconostas din lemn sculptat.
Perioada 1768 -1774
Într-o lumină mult mai puternică apare atitudinea Rusiei în războiul din anii 1768-1774.
Conform lui C. Calmuschi, Imperiul țarist, preocupat de o criză internă ce conduce către mai multe schimbări de domnie, nu mai avea timp de a se interesa și de ceea ce se întâmpla în Principatele Române, care ajunseseră din pricina turcilor „cu adevărat vrednice de plâns”: „Împărații Rusiei tratează pe domnii Țărilor Române aproape de la egal la egal, iar unui ministru austriac i se pare o înjosire a răspunde la scrisoarea Prințului Moldovei. Austria încalcă de mai multe ori hotarele Moldovei ceea ce provoacă energice protestări din partea lui Gregore Ghica (n.n. – domnul Munteniei) și Gregore Calemah (n.n. – domnul Moldovei).”
Primele victorii ale rușilor au făcut ca delegații de români să plece în audiență spre Moscova, căutând supunere la Împărăteasa Rusiei: „Era o pornire generală a tuturor claselor populațiunei care își pusese în ruși ultima speranță. Această pornire este mărită și justificată prin purtarea sălbatică a Poartei care declarând haine Țările Române, le dăduse în mod oficial oficial pradă oardelor turceși și tătărești”.
Despre membrii acestor delegații (una nunteană și alta moldoveană) și „închinățiunea” acestora către Împărăteasa Caterina a Rusiei ne vorbește atât C. Calmuschi (Relațiunile politice ale Țărilor Române cu Rusia”, pp. 48.51), cât și N. Iorga (Histoire de relations russo-roumaines, pp. 161-163).
În fapt, aceste relatări ne arată propria umilire a poporului român.
Modul fatal de aplecare și „închinățiune” a Țărilor Române către ruși, fără ca Rusia „să aibă nevoie a mai împinge la aceasta”, ilustrează atît sentimentele și mentalitatea românilor în astfel de împrejurări, cât și faptul că, în fața străinilor și a greutăților, țara nu are o valoare prea mare.
Din toate acestea reiese „ce ușor era atunci oricui de a supune Țările Române; pentru Ecaterina a II-a lucrul era și mai ușor, căci aceste țări, prin reprezentanții lor cei mai autorizați, i se dădeau plecate ele singure și cereau a fi încorporate Rusiei, iar dânsa putea să invoce oricînd dreptul de cucerire”
Iată, în opinia profesorului Constantin Calmuschi, care era reprezentarea (istorică) a Ecaterinei a II-a și ce spune despre planurile acesteia referitoare la Țările Române. Menționăm că o poziție similară o regăsim și la marele nostru istoric N. Iorga: „Caterina a II-a n-a avut niciodată intenția a-și anexa Țările Române. Dacă dete un răspuns afirmativ cererilor de supunere făcute de deputații Moldovei și Munteniei, o făcea pentru a nu-și înstrăina înclinările și încrederea lor. Ea nu putea pune în current pe niște oameni ce abia atunci îi vedea și a căror sentimente și idei trebuie să-i fi dat mult de gândit, cu planurile intime ale politicei sale. Caterina voia să facă independente Moldova și Muntenia, unindu-le sub un singur stat sub un principe străin. Candidatul ce Caterina avea “în pectore” pentru noul Pricipat era Principele Enric de Prusia, fratele lui Frederic cel Mare. Pricipele Enric era un om înțelept, cult, intelligent și unul dintre cei mai mari generali ai timpului său. Două motive îi dictau aceasta: sentimentele și mila de niște popoare nenorocite, de aceeași religiune cu dânsa, ce-i implorau sprijinul și-și puneau în ea ultima lor nădejde, lucru ce reesă din toate manifestările Caterinei”.
O opinie contradictorie are însă V.A. Urechiă (Istoria românilor. Vol 1, p. 20). Referitor la Rusia și semnarea tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi, acesta relatează: „Rusia, pe de o parte prin art. 16 al tratatului de la Cuciuc-Cainargi, se mulțumia cu un minimum de privilegii acordate Pricipatelor de către Turcia, iar pe de altă parte, pe sub mână, inteția divanurile române să ceară tot mai mult șă să îndrumeze astfel țările spre independență”. Și tot el întrebă și răspunde: „Facem noi oare din această constatare o acusare pentru Rusia? Nu, negreșit; chiar dacă protecțiunea Rusiei pe la 1774, în sensul arătat, s-ar documenta rău-intenționată pentru viitor, istoricul nu poate să-i aducă imputări, căci causa era pe atunci generos aparată, și în definitiv independența, oricât ar fi crezut Rusia că va servi vederilor ei politice, avea să fie, oarecum, astăzi, o mare dobândă a țărilor noastre”
Practic, războiul (1768-1774) și semnarea tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi se pare că marchează începutul adevăratei politici rusești față de Țările Române: „Politica rusească față de Țările Române s-a desemnat mai cu samă de la pacea din Cuciuc Cainargi, ea până acum nu se manifestase nici într-un chip”.
Capitolul al-VI-lea
DE LA „NOUA GÂNDIRE” A LUI GORBACIOV LA „STRATEGIA DE CONTRABALANSARE” A PUTERII S.U.A. A LUI PRIMAKOV
Oricât de sus s-ar înălța trunchiul statului acesta nu va supraviețui fără crengi, fără mlădițe noi sau chiar fără alte trunchiuri paralele. Istoria ne-a demonstrat că dacă verticala puterii consideră că țara nu are nevoie de nimeni, cu excepția ei, atunci acest trunchi se preschimbă dintr-odată într-un stâlp de telegraf atacat de ciupercă și deloc contemporan, adică unul mucegăit la propriu și la figurat. Iar atunci când e vorba de politica externă acest arhaism putred sare pur și simplu în ochi mai mult decât orice altceva.
Piotr Ilinski
6.1. „Noua gândire”
La 11 martie 1985, la conducerea Uniunii Sovietice a venit M. Gorbaciov (după K. Cernenko), care a văzut în apropierea de Occident o șansă istorică pentru țară. Gorbaciov fiind pragmatic și idealist în același timp, și-a creat o imagine, cea a „eliberatorului patriei din întunericul izolaționismului”, deși nu vedea Rusia luptându-se pentru existența sa națională, cu mijloacele modernizării, în condițiile statului sovietic hipercentralizat.
Demersul reformelor lui Gorbaciov se înscria în linia inițiativelor din trecut („destalinizarea”, începută în 1961 de către șestidesiatniki: democratizarea statului, crearea de garanții mai sigure pentru drepturile cetățenilor, inclusiv dreptul la transparență în ceea ce privește activitatea politică a partidului și a situației sociale, precum și lupta pentru aducerea URSS mai aproape de Vest) prin care se încercase găsirea unui echilibru între modelul dezvoltării economice de tip sovietic și cel de piață, între liberalismul pluralist și valorile socialiste, demers ce a dus la restructurarea prin democratizare, spre un nou profil al socialismului (stabilirea unui „stat socialist de drept”).
Gorbaciov a lansat o veritabilă politică de „destalinizare”și „debrejnevizare”, având în centrul politicii sale externe conceptul de „Nouă gândire”. Gorbaciov a dorit să modernizeze URSS-ul din punct de vedere politic, economic și social, realizând, conform concepției sale prooccidentale, o amplă deschidere către Occident. În același timp, el a realizat că, oricât de bune ar fi fost reformele pe care le propunea pentru modernizarea țării, acestea nu se puteau realiza prin grefarea lor pe imensul și rigidul aparat politico-administrativ existent. Restructurarea URSS trebuia făcută pe două căi paralele, una internă și cealaltă externă.
Prima consta în transformarea radicală, pe baze democratice, a imensului aparat politico-administrativ, rigid și ineficient (care se baza pe monopolul Partidului Comunist în toate sferele de activitate economică, politică și militară a țării). Această inițiativă se putea înfăptui numai prin desființarea monopolului partidului în plan politic, economic și social. Gorbaciov și-a dat seama că trebuia creat un nou sistem democratic, un gen de comunism cu față umană, care să poată accepta și valorifica soluțiile de modernizare a țării, prin preluarea valorilor democratice ale Occidentului, crearea unui nou sistem economic bazat pe concurență și criterii de eficiență, concomitent cu crearea unui aparat de partid, care să aibă un management performant și să nu se mai bazeze pe inerția monopolului politic.
A doua cale consta în modernizarea politicii externe, prin introducerea conceptului de „Nouă gândire” (apariția acestui concept se datora perioadei „turbulente” a anilor 1983-1987, în care s-au produs mari transformări în politica externă sovietică). Noua gândire, care făcea parte din programul perestroika, presupunea:
cultivarea unui dialog direct cu Statele Unite, vizând câștigarea încrederii;
stabilirea unui program de „dezarmare”, în scopul stopării cursei înarmărilor;
crearea unui nou sistem de securitate comun pe plan mondial;
detensionarea relațiilor internaționale, în special cu SUA, prin dezamorsarea zonelor de conflict în care SUA și URSS aveau interese contrare. Gorbaciov a intuit că această detensionare se putea realiza prin retragerea treptată și concomitentă a forțelor militare a celor două state din zonele disputate. Retragerea forțelor militare din Afganistan, ca, de altfel, și controlul asupra armelor nucleare, era o condiție pentru ca forțele americane să neutralizeze amenințarea islamismului fundamentalist în Afganistan.
În momentul în care Gorbaciov a ajuns la conducerea Uniunii Sovietice, țara nu mai dispunea nici de resursele și nici de mijloacele necesare pentru realizarea ambițiilor sale internaționale. Inițial, în ceea ce privește politica externă, Gorbaciov a urmat o traiectorie variabilă, evoluând treptat de pe poziții minimaliste („coexistența pașnică cu Occidentul”, menținerea intactă a politicii externe, care dobândise o anumită autoritate, fiind necesară doar activarea acesteia, respecarea principiul monopolului partidului asupra politicii externe), către propuneri extreme (înlocuirea lui Gromâko, care aproape 30 de ani condusese politica externă a URSS, cu Șevardnadze și abolirea art. 6 din Constituție, care făcea din PCUS unicul partid politic autorizat în URSS, desființând astfel monopolul partidului asupra politicii externe).
„Noua gândire” în politica externă sovietică (care avea nevoie de dinamism, abordări novatoare și perspective noi) trebuia să devină atractivă pentru Occident. Conștientizarea, de către Gorbaciov, în a doua jumătate a anilor 1980, a necesității unor mari schimbări în politica externă a Uniunii Sovietice, a fost determinată de anumiți factori:
sistemul de producție extensivă, planificat la nivel central, a condus țara spre marginea prăpastiei. 40% din totalul producției industriale sovietice era destinată industriei de apărare. (Inițiativa Strategică de Apărare, SDI, lansată de către președintele american Reagan în 1983, a destabilizat și mai mult economia și societatea sovietică. Strategiile americane, cum ar fi Represaliile masive (1945-1950), Riposta flexibilă (1961-1970), Descurajarea realistă (1971-1980), iar, din 1980, Confruntarea deschisă prin introducerea unui război „nuclear global” și a unuia „limitat” pe continentul european (în cazul în care trupele sovietice ar fi intervenit pe teritoriul RFG), precum și programul militar SDI, au subminat total economia sovietică. Programul SDI a sărăcit URSS, silind-o să continue o cursă a înarmărilor pe care nu o putea susține financiar). Resursele suplimentare alocate sectorului apărării naționale constituiau tot atâtea resurse în minus pentru sfera vieții sociale, deja sacrificată;
politologii G. Arbatov, E. Primakov, A. Kokoșin, S. Karaganov (din IMEMO și ISKRAN) susțineau că, în caz de conflagrație nucleară, nu vor putea exista nici învingători, nici învinși. Se impunea o perspectivă mai realistă asupra lumii și asupra contextului internațional din partea URSS-ului, deoarece confruntarea dintre URSS și SUA ajunsese la apogeu;
ajutorul economic și militar acordat Lumii a Treia era extrem de costisitor (începând cu Hrușciov și până la Gorbaciov, acest ajutor a fost parte a politicii de stat a URSS-ului), cele mai multe dintre regimurile susținute fiind corupte și ineficiente. „Demilitarizarea” Lumii a Treia, adică retragerea trupelor militare implicate în aceste conflicte însemna abandonarea, cu bună știință, a sferelor de influență din Africa, Asia și America Latină;
intervențiile militare în Ungaria și Cehoslovacia au creat mari prejudicii politice și importante pagube economice URSS-ului, contribuind la deficitul bugetar, care era deja mare, din cauza cheltuielelor militare excesive;
criza politică din Polonia și lungul război din Afganistan, pentru care au fost alocate mari resurse (până în 1978 sovieticii au investit peste 3 mlrd. de dolari, din care 1.265 de mln. ca ajutor economic) au fost elemente care au contribuit și mai mult la creșterea deficitului bugetar al URSS (pentru erorile decidenților politici (Gromîko) și „aventurile” lor în politica externă (Afganistan), URSS-ul plătea un preț uriaș: nivelul scăzut de trai al populației, deficitul bugetar și o economie împovărată). Înainte ca URSS să ia inițiativa politico-militară de a invada Afganistanul (12 decembrie 1979, la 25 decembrie trupele sovietice întrând în Afganistan), exista o balanță geopolitică în sud-vestul Asiei : URSS-ul avea în sfera sa de influență Siria, Irakul și Yemenul de Sud. SUA avea Israelul, Egiptul și Arabia Saudită. Afganistanul rămânea o miza geopolitică. În scopul înlăturării de la putere a lui Hafizullah Amin, a consolidării regimului comunist în Afganistan (instaurat în urma loviturii de stat în aprilie 1978), precum și nepermiterii ca Afganistanul să intre în sfera de influență americană, decidenții sovietici (Ustinov, Andropov) s-au „aventurat” în Afganistan. De exemplu, comandantul Cartierului general N. Ogarkov și mareșalul Uniunii Sovietice, S. Ahromeev, se pronunțau împotriva intervenției militare în Afganistan, deoarece acest război, secundat de cursa înarmărilor, ar fi ruinat economia sovietică, declarând că această operațiune, din punct de vedere militar, era inutilă și lipsită de logică. Trupele sovietice nu puteau să stabilizeze situația creată în Afganistan, iar URSS nu avea trupe suficiente pentru a efectua o operațiune militară de proporții, insistându-se pe neamestecul în afacerile interne. În cazul unei intervenții, URSS ar fi fost nevoit să slăbească gruparea militară din Europa Occidentală și de-a lungul graniței cu China.
Schimbările generate de politica lui Gorbaciov (începând cu 1985) s-au cristalizat în două proiecte de restructurare a societății, administrației și sistemului politic, respectiv perestroika și glasnosti (deși Gorbaciov considera glasnosti/transparența, nu doar ca pe un scop în sine, ci și ca un instrument al politicii sale generale de modernizare a URSS). Perestroika, inițiată de Gorbaciov în 1985, a însemnat un program de debirocratizare și modernizare a sistemului sociopolitic (sovietic) de tip leninist-stalinist prin accesul la noile tehnologii, prin modernizarea complexului militaro-industrial și desființarea monopolului partidului și al ideologiei comuniste care se instaurase în URSS după Revoluția din Octombrie 1917.
Glasnosti, în forma inițială, a început cu instaurarea unei relative libertăți a presei și abolirea tabuurilor care apăsau asupra societății, adică transparența în ceea ce privește activitatea organelor de stat și de partid. Deciziile guvernului nu mai puteau rămâne secrete, ci trebuia să fie făcute publice. Informația asupra acțiunilor statului totalitar a constituit capul de afiș al revendicărilor militanților pentru libertate din URSS. Lansat de către Gorbaciov în 1986, conceptul de glasnosti presupunea ridicarea parțială a cenzurii și libera denunțare a diverselor abuzuri, („purificarea” societății sovietice, crearea unor noi obiceiuri, creșterea responsabilității fiecărui cetățean, restabilirea unui dialog salutar).
Sub presiunea lui Gorbaciov, funcționarii economici de la Moscova (care preluaseră de la Stalin în 1929 economia planificată a Uniunii Sovietice), au renunțat la prerogativele pe care le aveau, din cauza faptului că au fost lipsiți de pârghia principală, și anume, planificarea și stabilirea nivelurilor de prețuri ale producției industriale în ruble, în mod uniform, pe întreg teritoriul URSS, pârghie care ar fi putut menține un echilibru la nivel macroeconomic. Desființarea art. 6 din Constituție (referitor la monopolul PCUS) a fost un factor negativ pentru dezvoltarea economică a URSS-ului. Scăparea de sub controlul administrativ al Partidului Comunist a directorilor din economie a reprezentat un dezastru, prin amplificarea efectelor negative, datorită eliminării rolului preponderent al partidului (de facto, sistemul administrativ comunist), pe care aceștia intenționaseră să-l transforme prin descentralizare, dar ajunseseră să-l desființeze prin măsurile și rezultatele obținute. Abolirea, la 14 martie 1990, a art. 6 din Constituție, care făcea din PCUS unicul partid politic autorizat în URSS, permitea apariția numeroaselor partide, dintre care un număr mare exista, în stare embrionară, încă din 1988. Partidul trebuia (în mod obligatoriu) să se transforme din organul de conducere al statului într-o organizație politică. Când PCUS a fost înlăturat de la conducerea statului, acesta, neputându-se transforma într-o simplă organizație politică, s-a prăbușit. Alegerile din 1990 pentru reînnoirea parlamentelor republicilor și a sovietelor locale marchează înfrângerea PCUS, care se retrage pe toate liniile. Reformatorii și liberalii pătrund în toate adunările. Grupările favorabile independenței obțin majoritatea sufragiilor în Lituania, Letonia, Estonia, Georgia, Armenia și Moldova. La 21 octombrie 1990 apare pe scena politică rusă o alternativă la PCUS, mișcarea Rusia Democrată.
În anul 1988, Gorbaciov a ajuns la concluzia necesității unei schimbări radicale a întregului sistem administrativ. Vechiul sistem se baza pe primatul puterii politice, realizate de către Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. Problemele, în relațiile între intreprinderi, se rezolvau în institițiile de partid, regionale și statale, sau în comitetele republicilor unionale. La nivel interrepublican, Comitetul Central funcționa pe post de arbitru. Gorbaciov a hotărât să schimbe acest sistem primitiv de luare a deciziilor creat de către Stalin, proclamând că „ afacerea partidului este numai ideologia”. Se considera că mașinăria economică a țării va lucra mai eficient în lipsa monopolului partidului, care nu se va amesteca în procesul producției. În lupta cu liberalizarea administrativă, Gorbaciov s-a pronunțat împotriva birocrației care dirija giganticele ministere unionale. La nivelul întregii țări se punea problema dacă națiunea putea să întrețină 1,5 mln. de funcționari ai statului care nu produceau nimic. Ministerele secundare erau desființate, iar ministerele principale erau restructurate. Gigantica și ineficientă mașinărie administrativă conducea statul din inerție. Ministerele care coordonau întregul URSS, împreună cu aparatul de partid, reprezentau un fel de centru „al sistemului nervos” al statului.
În sfera comerțului exterior, URSS avea o poziție privilegiată în cadrul grupului de state unite în cadrul CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), creat în anul 1949, atunci când Războul Rece a închis Europei de Est drumul către Occident. 18% din comerțul URSS se desfășura în cadrul CAER-ului. Ponderea politică a URSS-ului era indiscutabilă în toate capitalele țărilor membre: petrolul, gazele și livrarea de armament militar sovietic erau esențiale pentru toate țările din cadrul CAER. Iar țările membre, la rândul lor, asigurau Uniunii Sovietice noi tehnologii în schimbul unei energii ieftine.
Subiectivitatea în schimbul de mărfuri a dus la cererea comună de a evalua „valoarea supremă obiectivă” (în valuta convertibilă) în interiorul CAER; se considera că Uniunea Sovietică, menținându-și astfel hegemonia, nu va ridica prețul la petrol și gaze până la prețul mondial în cadru CAER. Dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, atunci s-ar fi ruinat principala verigă a uniunii economice unite, atât de importantă pentru URSS. Kremlinul acuza țările membre CAER că livrează marfă de calitate inferioară și cumpără petrolul cu un prețul sub nivelul celui mondial. În acest context, Gorbaciov vedea tăierea „nodului gordian” prin recalcularea prețului la petrolul și gazele ruse. El considera că țările est-europene nu se vor descurca fără acestea și prin transferul calculului în valută va deveni clar că Rusia acordă Europei de Est un ajutor economic major. Factorul petrolului și al gazului ieftin rezolva totul. La sfârșitul anului financiar, partenerii se vor lămuri cine sunt „binefăcătorii tehnologici” sau „datornicii nemulțumiți”. Astfel Gorbaciov a condamnat la dispariție cea mai importantă uniune economică a URSS: în cadrul CAER, calculul economic se făcea în valuta convertibilă (rubla), care nu circula în niciun alt stat al blocului economic est-european. Recalcularea a condus la ruperea relațiilor cu piața economică mondială. Prin această decizie a fost blocat drumul URSS-ului către Europa Centrală, iar Uniunea Sovietică a rămas izolată în propriii parametri economici, făcându-se un pas în direcția schimbării radicale a ceea ce s-a numit URSS. Într-o jumătate de an după ce Estonia și-a declarat suveranitatea, în octombrie 1989, alte șapte republici unionale și-au declarat independența. În 12 iulie 1990, Parlamentul a proclamat suveranitatea Rusiei. Era ultima lovitură dată URSS-ului, înainte de lovitura de stat din august 1991. Tot ce s-a întâmplat pe parcurs (inclusiv renunțarea la steagul roșu al Uniunii Sovietice, la 26 decembrie 1991), a fost rezultatul hotărârilor decisive ale anului 1988. Ulterior, confruntarea personală a lui B. Elțin cu M. Gorbaciov, a însemnat, de fapt, doar o luptă politică internă pentru putere. Amândoi doreau ocuparea unui loc important în „clasificarea politică a rangurilor” din Rusia. Elțin a ridicat steagul restaurării ordinii burgheze, iar Gorbaciov a defilat cu steagul păstrării socialismului, în variantă îmbunătățită. Lipsa unei discipline interne proprii lumii capitaliste făcea imposibilă punerea în practică a acestei idei în URSS, iar „geniul căutării faimosului consens între partide a devenit surogatul propriilor reforme”. Trăind în „lumea cuvintelor”, două „iluzii” au închis orizontul realist al gândirii lui Gorbaciov:
că știința economică sovietică cunoștea „rețete miraculoase” pentru depășirea crizei economice și a înapoierii țării;
iar lumea occidentală și cea nonoccidentală aveau o concepție morală comună, o intelectualitate unită, precum și interese comune.
Prima „iluzie” l-a dus pe Gorbaciov (în anul 1988) la implementarea reformelor interne, denumite perestroika. A doua l-a ajutat să creadă că Rusia este o parte a Occidentului, excluzând vehement problema specificului național rus, luat în considerare numai în planul conceptului de „Noua gândire”.
Anul 1988 a fost marcat de greșeli decisive, care au schimbat structura și forma statului rus, comparabile cu schimbările din anul 1917 și din 1941. Astfel, consilierul pe problemele economice al lui Gorbaciov, Abel Aganbegian, a promis accelerarea ritmului de creștere economică a URSS-ului. Gorbaciov nu era însă mulțumit cu această creștere a PIB-ului (de 2,8% pe an), prevăzută de Comitetul de Stat al Planificării, care nu-i dădea nicio șansă URSS-ului să ajungă Occidentul. El a respins proiectul pe cinci ani (1986-1990) pregătit de către Comitetului de Stat al Planificării. Încă din timpul lui Stalin și din perioada „reformelor lui Kosâghin‖, la mijlocul anilor ‘60, birocrații Comitetului de Stat al Planificării nu mai resimțiseră o asemenea presiune. Ei trebuiau să optimizeze folosirea resurselor pentru a asigura creșterea PIB-ului (de 4% pe an), inițiată de către Gorbaciov. În noiembrie 1988, proiectul extinderii producției a fost finalizat. Gostev, ministrul de Finanțe, a anunțat că bugetul URSS-ului va fi redus și va ajunge la un deficit de 60 mlrd. de ruble.
„Noua gândire” a lui Gorbaciov vedea lumea ca fiind socialmente diversă și totuși unită, atât prin valorile umaniste comune, cât și prin amenințările la adresa securității statelor. În particular însă administrația lui Gorbaciov atrăgea atenția asupra amenințărilor ce planau asupra întregii omeniri: o catastrofă nucleară, devastarea ecologică și sărăcia. „Noua gândire” vedea soluționarea acestor probleme în stabilirea unui nou nivel de acorduri transnaționale (cross-national) și interculturale (cross-cultural), cu o recunoaștere a întâietății valorilor „comune întregii umanități” și cu o „reenergizare” a eforturilor comune pentru realizarea unei mai bune securități internaționale. Interesele naționale trebuiau să fie urmărite în strânsă coordonare cu ceilalți membri ai societății globale, dar pentru Uniunea Sovietică aceasta ar fi însemnat necesitatea de a renunța la vechea sa abordare ideologică, precum și o recunoaștere a contribuțiilor pozitive ale Occidentului la dezvoltarea omenirii. În ciuda unei opoziții crescânde din interior (în special din partea realiștilor), liderul Noii gândiri a acționat în concordanță cu convingerile sale. El a făcut o serie de concesii semnificative în politica externă a URSS față de Occident, sperând într-o reciprocitate. Gorbaciov a făcut reduceri disproporțional de mari ale arsenalelor militare convenționale și nucleare (paritatea era de 80% pentru SUA și 20% pentru URSS). Reducerea rachetelor strategice era de 3,5 ori mai mare decât cea făcută de SUA. El a propus eliminarea tuturor armelor nucleare în toată lumea până în 2000. De asemenea, a retras trupele ruse din Afganistan, Cambogia, Vietnam, Nicaragua și din alte țări ale Lumii a Treia. Mai mult, Gorbaciov a abandonat „doctrina Brejnev” (de suveranitate limitată în Europa de Est) și a făcut posibilă căderea Zidului Berlinului. Gorbaciov s-a angajat în ideea de restructurare majoră a Națiunilor Unite, cerând ca aceasta să fie sprijinită cu resurse provenite din reducerea drastică a cursei înarmărilor, astfel încât organizația să devină competitivă în fața noilor provocări mondiale.
Gorbaciov a recunoscut, cu o oarecare întârziere, nevoia de a renunța la vechile principii imperialiste de menținere a bazelor militare sovietice, oferind o perspectivă care combina elementele de federație și confederație. Un nou tratat de uniune urma să fie renegociat și aprobat printr-un referedum popular. Această abordare făcea parte din angajamentele Noii gândiri a lui Gorbaciov față de principiul declarat al „libertății de alegere”, conform căruia popoarele erau cele ce urmau să-și aleagă modalitatea de a participa la formarea unei noi societăți globale. Programul ambițios al politicii externe al lui Gorbaciov a inclus măsuri de demilitarizare, în special în domeniul relațiilor sovieto-americane (suspendarea ajutorului militar și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriile Europei de Est și ale Lumii a Treia), precum și consolidarea instituționalizării globale. Ultima măsură a fost crucială în lupta împotriva militarizării, a sărăciei și a degradării: Gorbaciov a acordat un rol primordial Organizației Națiunilor Unite, în realizarea acestor scopuri.
„Noua gândire” presupunea apariția unei noi comunități multipolare la nivel global, în care diversitatea sistemelor socio-economice trebuia să ducă la cooperere, prin încredere și susținere reciprocă. Inițial, Gorbaciov și-a planificat să atragă Vestul în inițiativele sale de dezarmare. În 1985 se discuta deja că noua doctrina militară (libertatea alegerii și neamestecul în afacerile interne ale Europei de Est) trebuia să devină mai defensivă. El a declarat un moratoriu unilateral privind testele nucleare, insistând asupra necesității de dizolvare a blocurilor militare și a făcut cunoscută disponibilitatea URSS de a realiza o largă deschidere în privința reducerii armelor convenționale. Unele concesii semnificative, legate de problema intermedierii forțelor nucleare intermediare la sfârșitul anului 1987, au culminat cu semnarea la Washington (8 decembrie 1987) a unui acord „istoric” (The Intermediate-Range Nuclear Forces Treaty), acesta fiind considerat un prim acord veritabil de dezarmare din era nucleară, care prevedea eliminarea rachetelor cu rază medie și scurtă de acțiune. Se preconiza de asemenea și distrugerea rachetelor strategice SS-20 (acestea făceau parte din status quo-ul militar existent, iar distrugerea lor ar fi încălcat acest status-quo și ar fi adus prejudicii securității țării) nu numai în partea europeană a URSS (din Europa până la Urali), dar și în partea asiatică, unde aceste rachete opuneau rezistență bazelor americane din Japonia și Oceanul Indian. La începutul anului 1988, Gorbaciov a anunțat public decizia de a retrage forțele militare sovietice din Afganistan, precum și renunțarea temporară la anumite zone de influență din Africa de Sud, Asia și America Latină, datorită nerealizării unor acorduri de cooperare economică pe termen lung cu țările sus-menționate, nerealizarea lor având loc din următoarele cauze:
resursele interne, obținute din cooperarea economică cu țările din Africa, Asia și America de Sud s-au diminuat pe fondul luptelor politice interne și al imenselor chieltuieli militare (împovărătoare pentru economia, în mare parte ineficientă, care nu mai putea, în aceste condiții, să furnizeze resursele financiare necesare dezvoltării acestei cooperări);
presiunea politico-economică exercitată de către Occident în aceleași zone de influență. Practic, la sfârșitul Războiului Rece, se creau premise pentru reîmpărțirea zonelor de influență, prin retragerea unei superputeri și crearea unui vacuum de putere. Occidentul, mai ales SUA, nu era cointeresată în preluarea tuturor zonelor de influență ale fostei URSS, ci încerca mai degrabă să evite o confruntare sistemică.
În final, pentru a sprijini consolidarea ordinii pe plan mondial, Gorbaciov, ca lider politic și fondator al unui concept politic modern și deschis, a agreat soluțiile privind modernizarea și creșterea rolului ONU în viața internațională. Drept urmare, el a propus respectarea principiului de drept internațional de renunțare la utilizarea forței și a amenințării cu forța, ca o obligație a membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate, adica marile puteri. În concordanță cu această atitudine și ca o dovadă a poziției URSS, noul conducător sovietic a plătit Națiunilor Unite 200 de mln. de dolari pentru operațiunile de menținere a păcii (fapt pe care foștii lideri sovietici au refuzat să-l facă, încă din anul 1973), eveniment ce a contribuit la medierea deciziilor politice privind conflictele din Africa de Sud și America Latină.
În ciuda acestor eforturi, liderii occidentali nu au fost atât de cooperanți pe cât a sperat Gorbaciov, cu toate că președintele Americii, Ronald Reagan, precum și premierul britanic, Margaret Thatcher, l-au simpatizat pe Gorbaciov. Întâlnirea la nivel înalt de la Geneva (1985) nu a avut niciun rezultat concret, fiind o simplă declarație comună, prin care părțile renunțau la declararea și declanșarea unui război nuclear. Întâlnirea de la Reykjavik (în care Gorbaciov a propus dezarmarea nucleară totală, partea americană refuzând) a fost de asemenea un eșec, ca și întâlnirea de la Geneva, având în vedere faptul că inițiativele sovieticilor au fost agreate diplomatic, fără a li se da însă un răspuns. Aceste două întâlniri arată în mod elocvent eșecul idealismului lui Gorbaciov. Problema armelor convenționale a fost problema-cheie la Reykjavik, ca și definirea conceptului de „apărare suficientă”, prin care se modifica doctrina militară, urmând ca apărarea să fie concepută doar pe baza unor forțe defensive, care să creeze condiții minime pentru noile schimbări militare. Oficialii din partid au contestat ferm aplicarea principiului de „libertate a alegerii”, aplicată în Europa de Est. Oleg Rahmanin, șeful departamentului Comitetului Central pentru relațiile cu țările socialiste, a apărat public și ferm „doctrina lui Brejnev” și a renunțat la orice critici în privința relațiilor cu blocurile socialiste. Gorbaciov a susținut soluția unor retrageri militare etapizate, acordând și mai multe concesii Vestului. El a încercat să valorifice conjunctura de cădere a sistemului comunist, în mod special disfuncționalitatea acestuia, și să profite de două evenimente: accidentul nuclear de la Cernobîl și aterizarea unui avion privat străin în Piață Roșie, folosindu-le ca argumente pentru eliminarea vechilor idei, susținute încă de adversarii săi, și decapitarea establișmentului militar. Chiar dacă inițial nu a lăsat să se întrevadă o legătură directă între inițiativele sale de politica externă și economia sovietică, Gorbaciov își construia, în paralel, noi relații în rândul realiștilor, spre a-i putea atrage de partea sa. În 1988, situația internă a luat o întorsătură bruscă, din cauza colapsului economic, care a dus la diminuarea drastică a nivelului de viață al populației, la care s-a mai adăugat separatismul politic al unor foste republici sovietice, care nu mai puteau fi susținute politic și militar de către URSS. Acest lucru a deviat profund politica și reformele inițiate de Gorbaciov, acestea dovedindu-se o soluție mai puțin sigură față de cooperarea cu Occidentul. Economia era elementul cel mai important în această conjunctură dificilă chiar dacă aceasta crescuse cu 2,2% după declinul de la începutul anilor 1980. În 1987-1989 economia fusese într-o continuă descreștere, ajungându-se la colapsul economic din 1989. „Legea planului statal”, care a intrat în vigoare în 1988, a înlocuit vechile legi statale, fără a nominaliza persoanele care dețineau controlul economic. Economia planificată nu reușise să creeze o piață eficientă și era în cădere liberă.
Odată cu revoluțiile din Europa de Est, realitatea a devenit total defavorabilă URSS-ului. Primăvara alegerilor din 1989 a adus la putere în Polonia și Ungaria forțe politice anti-comuniste, iar în noiembrie 1989 a mai căzut un simbol al Razboiului Rece – Zidul Berlinului. În timp ce vechile sisteme erau din ce în ce mai slăbite, atenția politicienilor s-a îndreptat către liberali, care l-au acuzat pe Gorbaciov că nu punea în practică decizia de a urma modelul de dezvoltare economică de tip occidental. În timp ce liderii vechilor sisteme pierdeau controlul, forțele liberale se consolidau în jurul lui Boris Elțin, care avea să fie în curând ales ca președinte al Federației Ruse. Până și cei mai fideli susținători ai lui Gorbaciov, A. Iakovlev și E. Șevardnadze, l-au părăsit, lasându-l dezamăgit. La dezamăgire se adăuga nemulțumirea profundă a populației sărăcite, inclusiv din cauza ineficienței reformelor promovate de Gorbaciov.
Perestroika lui Gorbaciov, proiectată pe un „teren neutru” și care s-a vrut un hibrid între capitalismul occidental și socialismul dogmatic, a fost pusă în mod serios sub semnul întrebării și percepută de către societate ca un eșec. În 1988, în timp ce Gorbaciov își pierdea puterea politică în țară și „Noua gândire” își pierdea originalitatea (Eduard Șevardnadze a recunoscut public lipsa ideilor conceptuale și dificultățile de argumentare, ca răspuns la concluziile privind triumful ideologiei liberale din Occident). Dat fiind că „Noua gândire” nu și-a atins obiectivele propuse, ca proiect de politică externă, ea a fost percepută ca un eșec. Convins de siguranța oferită de socialism, Gorbaciov a susținut, de asemenea, principiul „libertății alegerii‖ privind Europa de Est și Lumea a Treia. El a sperat că aceste zone vor putea rămâne neutre și se vor putea transforma, în viitorul apropiat, în democrații sociale. A sperat, de asemenea, că vechiul sistem internațional de securitate bipolară va fi înlocuit de cel al cooperării și neutralității. Vechile blocuri militare, cum au fost Pactul de la Varșovia și NATO, ar fi trebuit să fie de domeniul trecutului, iar securitatea europeană să fie construită în jurul Organizației de Securitate și Cooperare Europeană (OSCE), care și-a avut originile în Acordul de la Helsinki, semnat în 1975 de către URSS. Gorbaciov așteptase ca ONU să se dezvolte îndeajuns de mult, încât să poată rezolva cu succes problema vacuumului de putere și a instabilității din Lumea a Treia, după retragerea trupelor sovietice din aceste zone.
Realitatea a fost cu totul alta. Occidentul și-a exprimat dorința de a negocia un nou Acord privind controlul armamentului, dar nu a avut nici pe departe intenția de accepta propunerea lui Gorbaciov. Nici Margaret Thatcher, nici Ronald Reagan, și nici alți lideri politici occidentali, nu au împărtășit ideea lui Gorbaciov de demilitarizare completă și de renunțare la armele nucleare. Statele Europei de Est au propria lor viziune negativă asupra istoriei în ceea ce privește perioada în care au făcut parte involuntar din sistemul comunist și odată ce au avut oportunitatea s-au grăbit să se alăture din nou sistemului economic și de securitate occidental, în special NATO.
Cu toate deficiențile conceptului de politică externă a Noii gândiri, se recunoaște că acest concept a declanșat un efort general în politica externă a URSS prin renunțarea la „izolaționismul” antioccidental. Cu toate că Elțin-Kozîrev l-au criticat pe Gorbaciov pentru lipsa reformelor economice în politica sa, ei au preluat și au considerat Noua gândire ca fiind cea mai bună bază pentru construirea unor noi relații cu Occidentul.
Gorbaciov și perestroika au jucat un rol important în istoria rusă, unul echivalent cu cel jucat de Kerenski în cadrul Guvernului Provizoriu, în 1917, și anume rolul precursorului marilor transformări revoluționare în societate. Kerenski a avut la dispoziție șapte luni, iar Gorbaciov șapte ani, rezultatul fiind același: în Octombrie 1917 la putere au venit bolșevicii și a început războiul civil, Imperiul Țarist s-a destrămat, s-a produs reîmpărțirea proprietății sub lozinca „exproprierii expropriatorilor”; în decembrie 1991, la putere au venit liberalii, (de data aceasta fără a se produce un război civil), cu lozinca „Luați suveranitate atât cât doriți”. Uniunea Sovietică s-a destrămat și din nou a început reîmpărțirea proprietății – sub forma de privatizare și liberalizare a prețurilor, dar de data aceasta cel sacrificat a fost poporul. E adevărat că nici Kerenski și cu atât mai puțin Gorbaciov nu doreau să ajungă la asemenea rezultate. Transformările erau necesare, deși la acea vreme nimeni nu știa cu siguranță când și cum trebuiau să demareze acele transformări și care va fi impactul real asupra unei societăți aflate în derivă. A rezultat mai degrabă o pseudodemocrație, o anarhie, unde toți făceau ceea ce doreau.
În schimbările politice de la sfârșitul secolului al XX-lea un rol important l-au jucat nu numai acțiunile și viziunea asupra lumii a ultimului secretar general al PCUS, ci și personalitatea de pragmatic și idealist, în aceeași persoană. Drept punct de pornire al schimbărilor din politica externă începute la mijlocul anilor ‘80 a servit tendința pragmatică a lui Gorbaciov și a unei părți importante a conducerii sovietice de a frâna, a tempera cursa înarmărilor având drept scop ca resursele eliberate astfel să fie orientate spre soluționarea problemelor economice și sociale. Politica externă din 1985-1987 (restabilirea cu SUA a dialogului întrerupt în 1979, înghețarea cursei înarmărilor, soluționarea politică a conflictului din Afganistan, normalizarea relațiilor cu China) – toate acestea pot fi încadrate în logica unui „respiro”. Aflat deja la putere, Gorbaciov s-a pătruns de ideea civilizației mondiale și de faptul că URSS este o parte componentă a acesteia. Astfel, restructurarea în domeniul relațiilor externe s-a transformat dintr-un remediu pentru crearea unor condiții favorabile pentru perfecționarea socialismului sovietic într-un instrument de transformare a URSS într-o „țară civilizată”. „Componenta civilizatoare” a gândirii lui Gorbaciov și a adepților săi era un element extrem de important: pe de o parte, argumentând foarte convingător acceptarea valorilor general-umane prin nevoia de supraviețuire a omenirii într-un secol nuclear, ei anihilau în acest mod abordarea de clasă – fundamentul ideologic al comunismului- și o înlocuiau cu un „umanism universal.”
Este demnă de remarcat trecerea lui Gorbaciov de la discuțiile tradiționale pe tema securității europene (adică a echilibrului de forțe între URSS și Occident în Europa) la ideea unei case europene comune (adică, refuzul liniilor de demarcare). Pe de altă parte, noțiuni precum „civilizația”, „țări civilizate” au început a fi foarte repede percepute în URSS în calitate de echivalent al noțiunii de „Occident”, mult mai acceptabil în condițiile unei societăți îndoctrinate zeci de ani de propaganda oficială. Astfel, în loc de convergența „avantajelor relative” ale socialismului și capitalismului în cea de a doua jumătate a anilor ‘80 a avut loc perceperea treptată în URSS a modelelor și valorilor occidentale. Libertatea alegerii pe care o proclamase Gorbaciov și pe care a respectat-o în interiorul țării duce în realitate la eroziunea sistemului existent, economic și politic. În plan internațional, Gorbaciov a fost nevoit destul de repede să treacă de la teoriile noii gândiri politice și ale casei comune europene la acțiuni practice, cu greutate, cum a fost, de exemplu, acordul Moscovei dat pentru reunificarea Germaniei, aceasta păstrându-și și locul în NATO. De fapt, pașii cei mai importanți, atât în interior cât și în exterior, pentru demontajul URSS au fost întreprinși pe parcursul a doar doi ani – din 1988 până în 1990. Gorbaciov este învinuit de către adversari că ar fi „cedat” pur si simplu pozițiile unei superputeri în cadrul Războiului Rece, în loc ca acesta să fi fost încheiat cu demnitate, pe picior de egalitate, fără învinși, fără învingători. Unii analiști politici considerau că menținerea egalității cu Occidentul era încă posibilă dar că aceasta oportunitate a „fost compromisă fără întoarcere”.
Analizând la rece toate aceste lucruri putem spune că se putea cere anumite compensații pentru concesiile economice și politice făcute. Criticii lui Gorbaciov preferă să ignore nu numai coraportul real de forțe din lume la sfârșitul anilor ‘90 dar și dinamismul situației din interiorul Uniunii Sovietice. Acordul despre neextinderea NATO spre Est putea fi încheiat doar cu un astfel de URSS care la momentul când au început mișcările în RDG nu mai exista deja. Nici lui Brejnev și nici lui Andropov nu le-a trecut prin cap ideea de a cere de la NATO obligația de a nu accepta în componența sa țări din Tratatul de la Varșovia. În realitate, Gorbaciov acționa reieșind din primatul parteneriatului cu Occidentul și nicidecum a unei confruntări modernizate cu acesta. Această poziție principială nu era chiar atât de naivă pe cât cred unii critici. Gorbaciov a fost supus la câteva „teste” pentru a demonstra că respectă bazele Noii gândiri în practica politică și le-a trecut cu brio, nu numai în Germania, dar și în Europa Centrală și de Est, și în Irak.
Lui Gorbaciov i s-au adus multe învinuiri drepte și nedrepte, dar meritul pentru faptul că, la începutul secolului al XXI-lea, Germania s-a transformat într-un partener de nădejde al Rusiei îi aparține în cea mai mare parte lui Gorbaciov, el făcând în această direcție mult mai mult decât Elțin și Putin împreună. Faptul că Gorbaciov le-a oferit libertate țărilor din Europa Centrală și de Est este unul dintre cele mai pozitive elemente dintr-un complex extrem de complicat de relații cu aceste țări. În ceea ce ține de Irak, evenimentele din anii ‘90 și 2000 au demonstrat destul de convingător că nu se poate miza pe Saddam Husein în calitate de partener regional al Moscovei. Problema lui Gorbaciov era cu totul în altă parte: obiectiv vorbind, globalismul său era incompatibil cu existența unei Uniuni Sovietice nerestructurate, iar a restructura o țară ca URSS la mijlocul anilor ‘80 era deja prea târziu. Iată de ce cu cât mai multe succese repurta politica externă rusă pentru încetarea Războiului Rece cu atât mai mult URSS, care devenise stat clasic al Războiului Rece, își pierdea pozițiile și se îndrepta spre catastrofă. Acest lucru era perceput cu totul altfel de către Gorbaciov și adepții săi: lor aceste fantezii li se păreau realizabile. „Încă foarte multe depindeau de Uniunea Sovietică”, scria A. Kortunov, URSS încă mai putea să influențeze decisiv anumite procese de pe toate continentele. Iată de unde au apărut pretențiile de nou mesianism sovietic și dorința disperată de a elabora principii ale „noii gândiri” nu numai „pentru sine”, dar și pentru „întreaga lume”, iată de unde a luat naștere avântul global al planurilor de politică externă și programele de sub conducerea directă a lui Gorbaciov.” Chiar Gorbaciov a fost inițiatorul acelor reforme care au dus la sfârșitul Războiului Rece.
Inițial, Occidentul trata Restructurarea cu multă prudență și răceală. După cum menționează A. Brown, în primăvara lui 1985 se aștepta sau reluarea fostului curs politic sau activizarea politicii tradiționale a URSS. Nimeni nu s-a așteptat la ceea ce s-a întâmplat ceva mai târziu. și Europa au fost sceptice în privința perspectivei colaborării cu URSS până în 1988, iar Japonia și mai mult. Spre deosebire de tendințele globaliste ale conducerii gorbacioviste, obiectivele Occidentului în faza finală a Războiului Rece erau cât se poate de pragmatice și conservatoare, obiectivul principal rămânând în continuare reducerea potențialui nuclear al țării.
La o distanță mai mare, alt obiectiv: limitarea influenței sovietice asupra Lumii a Treia, liberalizarea regimurilor din Europa Centrală și de Est. În acest ultim caz, maximum ce puteau să-și dorească occidentalii era „finlandizarea”; după ce aceste condiții ar fi fost îndeplinite, Occidentul era gata să „monteze” Uniunea Sovietică în sistemul internațional, adică să colaboreze cu aceasta în baza principiilor stipulate încă din 1967 în cunoscutul raport al lui Pierre Armelle. În a doua jumătate a anilor ‘80, Uniunea Sovietică, percepută ca „un jucător din afara sistemului”, le-ar fi convenit de minune atât SUA, cât și Europei Occidentale.
De altfel, liderii occidentali nu se îmbătau cu apă rece: de rând cu unele speranțe ei își manifestau grijile tradiționale, legate de perfecționarea arsenalului nuclear rus, de caracterul ofensiv al doctrinei militare ruse, controlul dur al URSS asupra aliaților etc. De fapt, până la sfârșitul Războiului Rece nimeni nu și-a propus drept obiectiv demontarea URSS și cu atât mai mult decomunizarea și democratizarea țării. Într-un raport al comisiei tripartite, prezentat în aprilie 1989 de V.G. d‘Estaing, H. Kissinger și I. Nakasono, se recunoștea că Restructurarea este o transformare radicală a sistemului sovietic, care o apropie pe Uniunea Sovietică de concepțiile occidentale despre economia de piață și instituțiile democratice. Cu toate acestea, nu se știe care va fi deznodământul Restructurării: se considera că aceasta se poate încheia printr-un puci reacționar și revenirea la dictatură.
În zilele puciului din august 1991 s-au făcut auzite pentru prima dată analize serioase despre ce trebuie de făcut pentru protecția împotriva produselor nocive ale dezintegrării URSS. Politica de restructurare a avut o susținere morală puternică: SUA și Europa Occidentală au întreprins o slabă încercare de a-l ajuta pe Gorbaciov doar în 1991, dar nimeni nu știa cu siguranță în ce trebuie să constea acest ajutor. URSS avea nevoie de credite, dar mulți din Occident considerau că economia sovietică este de nerestructurat, iar creditarea ei – lipsită de sens. Pentru URSS nu se prevedea nici un fel de plan Marshall: venit în 1991 la întâlnirea cu G-7, la Londra, Gorbaciov nu avea nici un fel de program economic. Chiar dacă Gorbaciov ar fi prezentat un plan economic, el nu ar fi putut conta decât pe ajutor umanitar. Când, după puciul din august 1991, a început să se întrevadă perspectiva destrămării URSS, mulți dintre creditorii occidentali erau îngrijorați de problema recunoașterii de către Rusia a datoriei sovietice externe. La sfârșitul Războiului Rece unii dintre analiștii de marcă occidentali propuneau să se renunțe la fixația asupra URSS și să fie studiată dezvoltarea mondială printr-o optică mult mai largă, să se treacă la soluționarea unor probleme globale cum ar fi proliferarea armelor de distrugere în masă și tehnologiile pentru rachetele nucleare, reglarea crizelor locale și internaționale etc. Oricum, se menționa că în situația nou-creată alte țări pot deveni parteneri de încredere mult mai importanți decât URSS.
Marea prioritate a Occidentului la sfârșitul Războiului Rece a fost nu integrarea ex-URSS și a produselor dezintegrării sale în comunitatea internațională, ci menținerea propriei integrități și coeziuni (în speță, în cadrul NATO și al CE) în condițiile proliferării unei confuzii strategice și politice.
6.2. Evaluarea strategiei de „integrare în Occident” a lui Elțin-Kozîrev: Realiști vs. Occidentaliști
Noul proiect de politică externă a Rusiei, „Integrarea în Occident”, conceput de Elțin-Kozârev, s-a dovedit a avea părți slabe și a fost contestat de coaliția etatist-realistă. În crearea unei economii de piață și a unor instituții democratice viabile etatiștii realiști recunoșteau nevoia de cooperare cu Occidentul, dar insistau asupra faptului că aceste obiective ar trebui să se supună strategiei de consolidare a statutului de mare putere al Rusiei. În primul rând, însuși Occidentul nu satisfăcea așteptările lui Elțin-Kozîrev atunci când considera Rusia mai mult un „client” dependent decât un participant deplin la coaliția cu națiunile occidentale.
Cursul prooccidental (integrarea rapidă a Rusiei în comunitatea internațională) s-a discreditat când a devenit clar că Rusia nu are nicio șansă să se integreze rapid în comunitatea internațională liberal-democratică. În al doilea rând, contextul intern din Rusia favoriza revenirea gândirii etatist-realiste de politică externă. Cultura politică susținea statul independent, iar statutul Rusiei, de mare putere, precum și noile amenințări la adresa securității statului, atât interne (Cecenia, crima organizată și nivelul de trai scăzut al populației), cât și externe (conflictele armate de-a lungul periferiei sudice a CSI ), au creat un mediu ce a permis revenirea gândirii politicii externe realiste.
Îndepărtarea liderilor ruși de cursul prooccidental în politica externă, în cea de-a doua jumătate a anului 1993, nu ar trebui înțeleasă ca și cum toate acțiunile lor erau rezultatul unui calcul privind beneficiile acestei strategii, și nici nu însemna (așa cum au remarcat cercetătorii occidentali) că Rusia intenționa să se folosească de Occident pentru a-și reconstrui imperiul. În opinia occidentaliștilor ruși, strategia politicii externe a Rusiei, de „Integrare în Occident”, trebuia să obțină, în final, o „recunoaștere din partea Occidentului” (Western recognition) a faptului că Rusia era o parte integrantă a lui. Liderii ruși înțelegeau prin aceasta un sprijin politic și material deplin pentru Rusia, în scopul democratizării și modernizării statului detașat de totalitarismul antioccidental. Așteptările idealiste ale occidentalilor ruși își aveau originea în strategia lui Gorbaciov (care era considerat mult prea conservator pentru a realiza o „recunoaștere mult dorită” (sought-after recognition) a Rusiei ca partea integrantă a Occidentului). Atât timp cât Occidentul se arăta sceptic față de proiectul lui Gorbaciov de a reforma socialismul, occidentaliștii ruși au presupus că Occidentul ar fi de partea lor (și în deplin acord cu politica lor prooccidentală). Odată ajunși la putere (în 1991), ei au făcut tot posibilul pentru a proclama convergența intereselor Rusiei cu cele ale Occidentului. Noul lor concept de interes național (ce sublinia o modernizare economică și o politică rapidă de „integrare în Occident”), era proiectat pentru a atrage sprijinul Occidentului și pentru a demonstra că Rusia era într-adevăr parte integrantă a acestuia. Interesul național al Rusiei și politica sa externă, bazată pe acest concept, s-a dovedit a fi un eșec, dacă ar fi să apreciem după criteriile de securitate, bunăstare, autonomie și identitate națională. Multe priorități naționale importante ale Rusiei postsovietice erau sacrificate pentru obținerea „recunoașterii de către Occident” (Western recogniton) care era interesat, în mod special, de prevenirea unei reveniri a Rusiei ca o amenințare pentru el (deși grație eforturilor politicii lui Gorbacov, Rusia nu mai reprezenta o amenințare la adresa securității occidentale. De data aceasta noile amenințări la adresa securității nu veneau din partea Rusiei ci acestea se prefigurau la hotarele Rusiei, în spațiul ex-sovietic, sub forma de conflicte militare în Moldova, Asia Centrală (Tadjikistan) și Caucaz (Georgia și Cecenia). Elita conducătoare rusă a făcut prea puțin pentru a preveni aceste amenințări sau pentru a interveni la timp. Ei au acționat sub presiunea opoziției realiștilor, care erau sceptici atât față de Occident, ca pacificator suprem în regiune, cât și față de proiectul central al politicii externe ruse. Occidentaliștii nu au putut să apere în mod convingător nici acțiunile lor de politică externă întreprinse pentru asigurarea bunăstării economice și sociale. Speranțele lor, că un angajament declarat față de valorile occidentale și față de terapia de șoc (ca strategie a economiei de piață) ar aduce suficiente investiții private și o asistență necesară pentru stabilizarea rapidă a economiei ruse, nu s-au materializat. Împrumuturile de la FMI și Banca Mondială au permis Rusiei să-și stabilizeze economia doar în termeni macroeconomici. Oricum, vechea structură economică a rămas neschimbată și statul a făcut prea puțin pentru a conduce o reformă instituțională sau pentru a asista foștii manageri sovietici în tranziția dificilă către o economie de tip capitalist. Ratele mari ale dobânzilor pentru rambursarea sumelor împrumutate, colapsul serviciilor sociale, nivelul ridicat al sărăciei și stagnarea sectorului economic reprezentau prețul terapiei de șoc, implementată de occidentaliștii ruși ca metodă de a aduce Rusia în familia națiunilor occidentale prospere. Mai mult, Rusia și-a dezvoltat o dependență considerabilă față de agențiile occidentale de împrumuturi, cu implicații negative pentru autonomia și politica sa. Opoziția a acuzat occidentaliștii ruși că politica lor externă se face la Washington care dicta adesea politica externă a Moscovei în zone de conflict, ca Balcani și Irak. În același timp, Rusia își pierdea aliații tradiționali din Asia și Orientul Mijlociu. Acțiunile occidentaliștilor referitoare la politica externă prooccidentală, însemnau prea puțin pentru protejarea securității, autonomiei politice și interesului național al Rusiei. La vremea respectivă, adică după dezintegrarea URSS-ului și decizia NATO de a se extinde spre Est, Rusia trebuia să-i determine pe occidentaliști să-și regândească serios orientarea lor externă prooccidentală.
În mod asemănător cu „Noua gândire” a lui Gorbaciov, „Integrarea în Occident” a lui Elțin-Kozîrev a eșuat ca acțiune de politică externă. Totuși niște învățăminte au fost trase din acest eșec și sunt diferite față de rezultatele eșuării Noii gândiri a lui Gorbaciov. Spre deosebire de Gorbaciov, care a apărut inițial ca un artizan al consensului cu Occidentul, Elțin-Kozîrev au făcut prea puțin pentru a moderniza țara din interior. O țară ca Rusia, cu o experiență distinctă economică, politică și culturală de secole, nu se putea declara satisfăcută doar cu un statut de „parte integrantă în Occident” (situare într-un plan secundar). Felul în care occidentaliștii urmăreau „Integrarea în Occident” era imposibil de realizat și ar fi fost naiv din partea lor de a cere, în acțiunile de politica externă, o recunoaștere din partea Vestului invocând adeseori specificul național. Occidentaliștii au acordat prea puțin atenție experiențelor din trecut, iar prin oferirea „soluției” de a deveni partea integrantă în Occident, ei au negat existența unui anume specific național rus în evoluția politică a țării. Sistemul economic și politic apărut în Rusia postsovietică era prea puțin asemănător cu cel occidental și departe de cel pe care speraseră occidentaliștii să îl instaureze în Rusia. În domeniul economic, Rusia a construit nu un capitalism după modelul pieții libere ci mai degrabă unul pe care unii analiști l-au numit „capitalism oligarhic”. Oligarhii au devenit o nouă castă privilegiată, un fel de nomenclatură postsovietică, și au influențat multe decizii-cheie ale statului.
În perioada postcomunistă, puterea sovietică hiperatrofiată a fost înlocuită cu statul rus atrofiat. Francois Mitterand afirma în 1985: „Instituțile politice ale Franței reprezentau un pericol înaintea mea și pot reprezenta un pericol și după mine”. Mulți specialiști în domeniu considerau că această afirmație era, cu diferențele de rigoare, valabilă și pentru Rusia. Instituția prezidențială (puterea personificată în Rusia), era deasupra tuturor instituțiilor politice, astfel încât Kliamkin și Șevțova au denumit-o metaforic „monarhia electorală” (elected monarchy). Paradoxul consta în faptul că, în perioada lui Elțin, apariția puterii prezidențiale excesive și centralizate, predominantă într-un stat ineficient, a dus la promovarea unui întreg spectru de asimetrii în structurile puterii statului. Problema universală a postcomunismului era criza guvernării și slăbirea rolului statului ca rezultat al colapsului sistemului comunist. Partidul Comunist a fost înlocuit cu instituția prezidențială, iar aceasta a umplut vacuumul care se formase în locul puterii statului și a slabei inițiative civice.
În epoca lui Elțin statul a pierdut atât resursa administrativă, cât și capacitatea sa de guvernare. Incapacitatea de a susține întreprindirile falimentare a dus la deficitul bugetar. Statul a început să împrumute bani sub forma obligațiunilor de stat. Numărul acestor obligațiuni (emise pentru prima dată în mai 1992), a atins cifră astronomică de 70 mlrd. de ruble (17% din PIB) în mai 1998. În consecință, pe 17 august 1998 s-a produs colapsul financiar. În condițiile scăderii puterii instituționale, capacitățile funcționale ale statului se diminuau. Rusia se transforma, în cel mai bun caz, într-un sistem democratic incipient, în care grupurile sociale au primit acces la putere. Elita care se forma astfel în jurul lui Elțin era preocupată doar de acapararea puterii. Controlul asupra „resurselor strategice”, ce constituie principala sursă a bugetului Rusiei, însemna accesul la putere și garantarea unei poziții mai avantajoase în lupta pentru următoarele alegeri.
După căderea comunismului, Rusia era condusă încă de nomenclatura sovietică, ce învățase să declame sloganuri liberale. Liberalii nu au reușit să facă reforme în sprijinul democrației în Rusia. Sub liberalismul promovat de către liberalii în limuzină, capitalismul oligarhic s-a consolidat, astfel ducând la degradarea societății. Se pare că Rusia n-a avut niciodată un liberalism pe deplin matur la nivel de stat, ci doar o formă de camuflare a intereselor clasei sale conducătoare. Era normal ca acest „liberalism rus” să fie respins de către realiștii aflați în opoziție.
Făcând abstracție de faptul că în perioada când se confrunta cu Gorbaciov conducerea FR (Elțin) s-a situat inițial pe poziții opuse, ca adversar al conducerii URSS. „Pentru o Rusie democratică adversarii naturali ai URSS sunt prietenii ei naturali iar în perspectivă, chiar aliați”, scria A. Kozîrev, de fapt, în realitate era vorba de continuarea și dezvoltarea „liniei lui Gorbaciov-Șevardnadze”. Noua conducere de la Kremlin a și înaintat destul de repede un principiu: Federația Rusă este un stat moștenitor al URSS. Susținută de Occident, Rusia a moștenit locul URSS în Consiliul de Securitate al ONU, a luat sub controlul și jurisdicția sa toate activele și instituțiile din străinătate, inclusiv ambasadele, dar și-a asumat și datoria externă a fostei Uniuni Sovietice. Cu ajutorul Washingtonului, Rusia a concentrat pe teritoriul său tot arsenalul nuclear al fostei Uniuni. Mult mai complicat a fost definirea intereselor naționale ale noii Rusii. Ieșirea din comunism și sfârșitul Războiului Rece au contribuit la răspândirea unor concepții despre „sfârșitul istoriei”: lumea trecea la o comunitate globală omogenă din punct de vedere sociopolitic. Noilor conducători ai Rusiei, care își schimbaseră polaritatea ideologică dar care fuseseră educați în tradițiile marxist-leniniste, aceste schimbări le trezeau nu numai speranțe ci și o stare de euforie. Abordarea ministrului de Externe, Andrei Kozîrev, care spera că locul „imperiului răului” va fi repede luat de „republica binelui”, care va fi imediat integrată în familia democrațiilor occidentale, suferea de o anumită idealizare, dar era cât se poate de firească pentru democrații ruso-sovietici. Mult mai problematice erau însă pretențiile elitelor ruse la primul loc în noua familie. Ei considerau ca ceva de la sine înțeles că Rusia, membru în Consiliul de Securitate al ONU, stat cu arsenal nuclear și colos geopolitic, își va păstra și după colapsul URSS statutul de putere de prim rang. Acestea erau de fapt discuțiile în jurul condominiumului ruso-american după sfârșitul Războiului Rece. Respectiva autoapreciere s-a dovedit în cel mai scurt timp extrem de exagerată căci orișicâte eforturi ar fi depus, Rusiei nu i s-a permis accesul la procesul de luare a deciziilor comune pentru democrațiile Occidentului. Ministrul Kozîrev a fost nevoit chiar să se lamenteze: „Nicăeri nu este preconizat un automatism de interacțiune cu Moscova percepută ca un partener credibil.”
Tot un fel de eșec a fost și încercarea de a împrumuta o „matrice” de viziune occidentală gata fabricată, mai exact, de sorginte americană. Kremlinul a lansat principiul colaborării cu toate statele democratice, netotalitare, dar ulterior traducerea în viață a acestuia a fost sortită eșecului. Făcând abstracție de evenimentele de pe piața Tiananmen din 1989 Rusiei îi era aproape imposibil să renunțe în continuare la relațiile cu RPC în favoarea relațiilor cu Taiwanul.
Extrem de stângace erau și încercările Moscovei de „a le învăța democrația” pe fostele republici sovietice din Asia Mijlocie. Astfel, în 1992 Moscova a făcut un nou pas în întâmpinarea Beijingului și a susținut grupul nomenclaturist în războiul civil din Tadjikistan. Printre puține reușite ale abordării „antitotalitariste” a fost dezvoltarea relațiilor cu Coreea de Sud, pe când cele cu Coreea de Nord au fost practic înghețate, fapt care a făcut ca în ochii conducerii de la Seul relațiile cu Rusia să mai scadă din valoare. Indubitabil, concepțiile occidentale despre lume erau mult mai realiste decât cele sovietice, dar nici acestea nu puteau să definească exact care erau interesele naționale ale Rusiei și care este locul ei în lume.
După sfârșitul Războiului Rece teza despre identitatea intereselor de bază ale SUA și Rusiei nu a mai fost de prea mare folos: existau foarte multe probleme care țineau mai mult de detalii și nuanțe. În 1993, Kozîrev, cel care a înaintat ideea comunității democratice ca fundament al relațiilor ruso-americane, a fost aspru criticat de ex-președintele SUA, Richard Nixon: „Rusia este o țară măreață. Politica externă a acesteia trebuie să slujească intereselor ei. În general, interesele rușilor coincid cu cele ale americanilor. Trebuie însă să înțelegem că chiar dacă în prezent suntem prieteni și nu adversari acest lucru nu înseamnă nicidecum că nu vor exista disensiuni… Rusia trebuie să evite o dependență prea strictă de SUA atunci când acest lucru dăunează intereselor rușilor. Altfel, adversarii reformelor din Rusia vor transforma problematica politicii externe într-o bâtă cu care le vor sparge capul reformatorilor”.
În principiu, încă în proiectul MAE al Rusiei din aprilie 1992 au fost enumerate zonele de conflict, actuale și cele de perspectivă, dintre Rusia și Occident. Era vorba despre „rolul extrem de important pe care îl joacă SUA și NATO în soluționarea problemelor interne ale CSI,” despre neacceptarea instaurării unui cordon sanitar la frontirele de vest ale țărilor din CSI și despre o tendință, percepută ca neplăcută pentru Rusia, ca țările din Europa Centrală și de Est și cele din zona Mării Baltice să se asocieze cu NATO etc. Nu se știa cum trebuie să procedeze Rusia pentru a-și apăra aceste interese, iată de ce în 1992 orientarea țării spre un parteneriat cu SUA și Europa Occidentală a fost clar definită.
În mod tradițional, A. Kozîrev este învinuit de lipsa unei viziuni clare a intereselor naționale, de subordonarea politicii ruse intereselor SUA, de idealizarea modelului occidental și tendința de a se integra în Occident cu orice preț în orice condiții, continuând astfel tradiția unor concesii nejustificate acceptate de Gorbaciov și Șevardnadze. Vulnerabilitatea politicii externe din așa-zisa perioadă romantică (1992) consta în absența unei susțineri din partea elitei politice. Cea mai mare parte din nomenclaturiști l-a susținut din rațiuni tactice pe Elțin, a respins cursul de integrare în Occident și a încercat mereu să-l pună într-o lumină proastă pe A. Kozîrev. Aici își avea originea diferența principială dintre reforma orientării politicii externe și reforma economică sau chiar schimbările politice. Adepții lui Elțin au susținut piața contând pe o îmbogățire rapidă, au susținut pluralismul politic, inclusiv câteva institute ale democrației, percepându-le ca pe niște garanții ale propriei libertăți și participarea la procesul decizional. În raport cu restul lumii, aproape nimeni nu mai voia să se întoarcă la confruntări și o țară cu un sistem închis. Pe de altă parte, puțini erau cei care se puteau dezice de concepția despre Rusia ca mare putere, egala SUA și a Europei Unite. Mai mult decât atât, patriotismul de mahala (în vorbe) s-a transformat într-un fel de indulgență pentru bădărănismul noului capitalism rus. În linii mari, Andrei Kozîrev avea dreptate: Occidentul este unicul aliat al Rusiei democratice. Kozîrev se simțea puternic și prin susținerea pe care o avea din partea lui Elțin, susținere pe care a putut-o câștiga și a menținut-o timp de cinci ani. Fiind ministru el a rămas totuși un profesionist, loial președintelui, iar președintele Elțin îi oferea, cel puțin în primii ani, independență. Vulnerabilitatea lui Kozîrev nu consta în relațiile dușmănoase pe care le avea cu Sovietul Suprem, iar ulterior cu Duma de Stat: în ambele parlamente majoritatea aparținea forțelor antioccidentale. Problema reală nu era numai una personală, a lui Kozîrev, problema consta în lipsa unei echipe de profesioniști, uniți în jurul aceleiași idei, a noii idei de politică externă, ceva analog echipei de economiști ai lui Gaidar și Ciubais. Mai mult de atât, în loc de o activitate concertată întru susținerea orientării noi a politicii externe, elita politică se aduna doar pentru a periclita poziția ministrului în Kremlin sau în cancelariile occidentale. O parte din vină o are fără îndoială și A. Kozîrev: acesta se orienta doar la președinte și nu a fost în stare să cultive relații cu partea cea mai activă și mai influentă din societate. O greșeală a fost desigur și faptul că acesta a încercat să-și însușească lozincile adversarilor săi naționaliști. Prezentându-și demisia, Kozîrev, spre deosebire de Egor Gaidar, nu a creat un centru politico-științific care ar fi influențat în continuare politica externă a Rusiei.
În anii ‘90, cea mai mare parte a elitelor ruse încerca instinctiv să ocupe o poziție în nucleu, centrul sistemului mondial. Doar o minoritate a fost în stare să acționeze în afara sistemului, încheind alianțe cu „statele renegate” – Iugoslavia, Irak ș.a. Problema consta în faptul că, după terminarea Războiului Rece, chiar și în centrul sistemului mondial se găsea la modul real tot SUA și alianțele militare și financiare conduse de aceasta (NATO, FMI, Banca Mondială). În această situație Federația Rusă a fost pusă în fața unei dileme: să se unească cu nucleul sistemului americanocentric sau să caute o perspectivă actuală sau de viitor. Stimulentul pentru politica de aderare era unul foarte puternic. Prin refuzul oficial la comunism și destrămarea benevolă a fostei Uniuni Sovietice dintre cele două țări au dispărut practic cauzele oficiale ale confruntării. Adepții principiali ai integrării în Occident se aflau atunci în minoritate, unii dintre aceștia fiind oportuniști care și-ar fi revizuit preferințele politice la prima schimbare o conjuncturii politice. O problemă și mai gravă o reprezenta faptul că „integratorii” nu au fost capabili să găsească o formulă care să unească într-un tot întreg democrația și piața cu valorile naționale. În esență, reformatorii erau internaționaliști, ceea ce le dădea dreptul adversarilor să-i compare cu bolșevicii.
În contactele cu SUA și Europa Occidentală, liberalii recurgeau deseori la un procedeu simplu de convingere a partenerilor occidentali: dacă nu vreți să ne susțineți atunci în locul nostru vor veni alții care vouă nu vă vor fi deloc pe plac. O parte a centrului politic era dispusă să-i susțină pe reformatori și erau de acord ca Rusia să intre în Europa, dar „doar așa cum este ea acum”, cu toate calitățile și ambițiile sale. Cea mai mare parte a elitei ruse și-a păstrat timp îndelungat despre Rusia aceeși imagine de mare putere. Elțin, până la sfârșitul zilelor sale, se considera liderul unei superputeri. În Proiectul Concepției despre asigurarea securității și a doctrinei militare ruse a Federației Ruse (1992) se afirma că Rusia are tot temeiul de a rămâne o mare putere. Aprecieri mai aproape de realitate, care o poziționau în rândul puterilor medii – Franța, India, Brazilia – erau o raritate. Chiar și după ce au recunoscut superioritatea absolută a SUA, după colapsul URSS, elitele ruse s-au străduit să ocupe o poziție privilegiată alături de America, poate puțin de tot în urmă, dar nu sub ea, ci alături. O integrare în astfel de condiții societatea occidentală n-a cunoscut deocamdată. Imaginea atrofiată pe care o aveau despre țara lor i-a făcut pe unii dintre reprezentanții aripii conservatoare a elitelor ruse să reacționeze bolnăvicios la unele cazuri de imixtiune politică sau armată a SUA în unele regiuni ale lumii în care fosta URSS concura cu America, dar unde Rusia nu mai e capabilă să-și proiecteze puterea și influența. O parte substanțială din populație și chiar elitele percep tradițional hegemonia oricărei țări străine ca pe un atentat la siguranța națională. New World Order, declarată de G. Bush la sfârșitul anilor‘ 90 este inevitabil și deseori involuntar pusă în același rând cu „Neue Ordnung” germană de la începutul anului 1940.
Din punct de vedere psihologic, este aproape imposibil să te subordonezi în fața Americii, să devii parte componentă a anturajului ei în calitate de partener mai mic sau aliat, sau să fii pus în același rând cu numai cu puterile europene (Marea Britanie, Franța, Germania) pe care URSS le-a depășit de multe ori la parametrii de bază ai puterii naționale, dar și mai dureros este să fii pus pe aceeași treaptă cu foștii sateliți. E de luat în considerare și faptul că, după cel de-al Doilea Război Mondial, puterile europene nu atât au recunoscut hegemonia americană, cât au invocat-o, în condițiile unei capitulări parțiale sau necondiționate, fiind amenințate de un dublu pericol – atât din partea Uniunii Sovietice, cât și din partea partidelor comuniste locale.
La sfârșitul secolului al XX-lea pentru Federația Rusă nu au existat amenințări de asemenea natură încât aceasta să fi fost nevoită să apeleze la ajutorul SUA. Pe de altă parte, Rusia n-a avut nici stimulii care i-au împins înainte pe liderii elitelor din țările Europei Centrale și de Est: a se debarasa de dominația din partea Moscovei și de a se legitima odată și pentru totdeauna ca aparținând Occidentului, Europei, totodată asigurându-se astfel împotriva instabilității economice și a eventualelor pretenții din Est. Amenințările pe care le-au simțit elitele ruse la începutul anilor ‘90 aveau un caracter atât de dispersat încât mai mult au dezorientat gândirea asupra vectorului politicii externe decât să o concentreze.
Inițiativa lui Elțin și Kozîrev de a organiza niște relații privilegiate cu Washingtonul în baza unui parteneriat egal a eșuat. În 1992 G. Bush a respins propunerea lui Elțin despre încheierea unei alianțe formale între Rusia și SUA catalogând-o drept lipsită de conținut. Conform aprecierilor de la Casa Albă, situația din Rusia era una extrem de incertă. Din punctul de vedere al administrației americane, obiectivul fundamental al rușilor în acel moment era să evite o catastrofă, adică revanșa comuniștilor-imperialiști, și să facă ordine elementară în țară pentru ca aceasta să poată fi administrată. Împreună cu Europa Occidentală, SUA s-a străduit să se asigure din partea Moscovei că aceasta va respecta întru totul obligațiile pe care și le-a luat fosta URSS în ceea ce privește arsenalul nuclear și evacuarea trupelor sale din Germania. Venirea la putere, în urma alegerilor din 1992, a noului președinte american a însemnat un moment de cotitură în relațiile dintre Rusia și SUA. Spre deosebire de cursul politic prudent distanțat al lui G. Bush, cu o oarecare inerție, politica administrației Clinton reieșea din faptul că problema principală a SUA nu mai este puterea Rusiei, ci dimpotrivă, slăbiciunea ei. Într-un memorandum către președinte, un apropiat al acestuia, S. Talbott, a sintetizat astfel importanța Rusiei pentru SUA: sursă de materii prime, piață de desfacere pentru mărfurile americane și un partener inferior pe arena internaționață.
În linii mari, tendințele conducerii ruse coincid cu interesele americane. Era vorba de o viziune principial nouă asupra Rusiei, o viziune conform căreia aceasta era trecută în altă categorie de state din punctul de vedere al Washingtonului. Clinton și Talbott nu erau contemplatori, ci oameni de acțiune. Ei erau convinși că anume caracterul regimului politic este cel care definește drastic orientarea politicii externe ruse. Prin urmare, abordarea democraților se fundamenta pe o atragere activă a SUA în procesul de transformare rus în cele mai importante domenii: de la economie și finanțe și până la societatea civilă și arta militară. În paralel, Washingtonul, destul de prudent, dar consecvent, se străduia să aducă rolul internațional al Rusiei în conformitate cu noile ei posibilități limitate.
Administrația SUA se străduia să-și compenseze pașii săi de politică externă cu gesturi simbolice sau concesii neprincipiale Rusiei, printr-o atitudine formală față de aceasta tratând-o ca pe o mare putere. Respectivul cântat în strună s-a bucurat de un oarecare succes, după cum observa cu multă ironie la adresa elitei politice ruse Vladimir Lukin, pe timpuri (1992-1993) primul ambasador al Federației Ruse în SUA: „Spuneți-i superputere, iar în rest faceți tot ce vă doriți”.
Astfel, politica lui Clinton avea o logică interioară. Un factor care a rămas principial: în ceea ce privește problemele casus belli ale Războiului Rece – dileme: democrație sau dictatură în politica internă și confruntare sau colaborare în problemele internaționale – Clinton și Elțin, conform spuselor lui Talbott, erau de aceeași parte a baricadei. Decizia de a susține acțiunile în forță ale lui Elțin în cazul conflictului de la Sovietul Suprem din octombrie 1993 și decizia de a începe tratativele pentru primirea de noi candidați în NATO au fost luate simultan. Administrația americană se străduia să aprofundeze concomitent relațiile bilaterale ruso-americane, să primească asigurarea unei colaborări între Rusia și NATO, să deschidă Alianța pentru noi membri din Europa Centrală și de Est. Clinton voia să obțină un rezultat pe care rușii să nu-l interpreteze ca pe o înfrângere strategică. „Un NATO nou” și noile relații cu Rusia erau percepute ca două componente care nu se exclud reciproc ale politicii de contracarare a „forțelor dezintegratoare” care au ieșit la suprafață după terminarea „Războiului Rece”.
În momentul în care Clinton și Talbott se străduiau să ajute Rusia să depășească deficitul de democrație, oponenții lor, cei mai mulți republicani, deși nu exclusiv, își concentrau toată atenția pentru a neutraliza „gesturile imperiale” din domeniul politicii externe ruse. Spre deosebire de Casa Albă, H. Kissinger susținea că caracterul regimului politic nu este în mod obligatoriu unul determinant pentru politica externă a statului. Această teză, care se bazează pe experiența unei colaborări fructuoase dintre SUA și unele regimuri nedemocratice (de ex., cu China, în anii ‘70), a fost acum reorientată. Kissinger avea dubii asupra faptului „că o Rusie democratică ar putea gestiona o politică externă capabilă să fortifice stabilitatea internațională”. D. Simes, directorul Centrului Nixon, era de părere că Rusia nouă „încă nu s-a căit pentru istoria sa”. Republicanii consideră că dezvoltarea în continuare a democrației în Rusia ar putea pune capăt toleranței de care dă dovadă Moscova în domeniul politicii externe. E adevărat că, dacă, la începutul anilor ’90, Sovietul Suprem, iar ulterior și Duma de Stat ar fi dispus de mecanisme de influențare asupra cursului politicii sale externe atunci orientarea Moscovei față de Ucraina și Crimeea, de Balcani și Orientul Mijlociu ar fi fost una mult mai vertiginoasă și mai aventuroasă. Și în Europa au existat disensiuni vizând felul în care trebuie tratată Rusia. În timp ce cancelarul Germaniei H.Kohl îl susținea activ pe B.Elțin, alți lideri urmăreau cu interes situația din Rusia, dar rămâneau în expextativă. J. Delors, președintele de atunci al Comisiei Europene, declara că dacă Rusia își va rezolva problemele atunci va deveni un partener de valoare, în caz contrar o paște pericolul unui autoritarism, al unui colaps, legat și de proliferarea necontrolată a arsenalului militar.
După cum se vede din experiența anilor ‘90 nicio variantă de integrare în societatea occidentală nu era convenabilă pentru Rusia. Au lipsit și condițiile care erau prezente în 1940 în Germania și Japonia. Rusia nu a fost înfrântă și nu a fost ocupată de învingători. Ea și-a păstrat elita, iar aceasta la rândul ei și-a păstrat viziunea tradițională. Potențialul Rusiei nu a fost imediat distribuit pentru a putea face față noii amenințări tradiționale. În Rusia nu se regăseau nici condițiile care au dus în anii ‘50 la integrarea statelor din Europa Occidentală.
Între economia Rusiei și cea a statelor europene există diferențe greu de estimat. Pentru ruși, primul loc pe agenda zilei îl ocupă transformarea economiei și a societății. În fine, conștiința elitelor, păstrată până în prezent, precum că aparțin unei superputeri și absența unor amenințări colective, au făcut imposibilă constituirea Rusiei ca partener inferior al Washingtonului.
6.3 „Strategia de contrabalansare a puterii SUA” și „integrarea spațiului ex-sovietic” a lui Primakov
Adept al școlii realiste, Primakov a propus perspectiva „strategiei de contrabalansare a puterii SUA” în scopul transformării graduale a conceptului de lume unipolară către o lume multipolară Această perspectivă necesita integrarea fostelor republici sovietice sub conducerea Rusiei, cu asistența de rigoare din partea altor state puternice (China și India), pentru a contrabalansa hegemonia americană. Spre deosebire de Kozîrev, Primakov nu își făcea iluzii în ceea ce privește cursul prooccidental al politicii externe a predecesorului său și nici în privința parteneriatului strategic cu Occidentul ori integrarea Rusiei în instituțiile economice și de securitate occidentale.
Începând cu 1993, au apărut critici acerbe la adresa politicii externe a lui Kozîrev, dezamăgiri, îndoieli și suspiciuni, Kozîrev fiind învinuit de trădare a intereselor naționale, Rusia pierzând atât aliați, cât și capacitatea de a influența politica mondială. Tot în acea perioadă, când președintele american Clinton a anunțat extinderea NATO către Est ( în aprilie 1993), la Kremlin s-a produs o schimbare în orientarea politicii externe, (ministrul de externe Kozîrev reprezenta politica la care s-a renunțat). Elțin a dorit să schimbe vectorul politicii externe ruse anunțând că lumea trebuie să fie multipolară și că Rusia nu va îngenunchea niciodată în fața Statelor Unite.
Numirea lui Primakov în funcție de ministru de Externe a semnalat revenirea celei mai influente gândiri în politica externă a Rusiei, realismul, care a pus accent pe primatul statal și statutul Rusiei de mare putere. Revenirea realismului în discursul politic extern rus se datora, în mare parte, deciziei extinderii NATO către Est. În interiorul țării, Rusia se confrunta cu provocarea războiului de secesiune din Cecenia, iar în exterior cu instabilitatea și conflictele etnice din Republica Moldova, Asia Centrală și Caucaz. Nu este mai puțin important faptul că Occidentul, chiar dacă într-o măsură mai mică, a recunoscut Rusia ca fiind parte integrantă, a tratat-o însă din ce în ce mai mult ca pe o potențială amenințare. Rusia, cu trecutul său imperialist și autoritar și cu prezentul său instabil politic, era adeseori percepută mai degrabă ca o sursă de amenințare decât ca un partener strategic. „Realismul presupunea că respectul și recunoașterea pot veni doar din putere (strength), iar slăbiciunea nu este demnă de respect”. Hotărârea de extindere a NATO, cu excluderea Rusiei din acest proces a întărit percepția Rusiei că Occcidentul încearcă să profite de slăbiciunea sa temporară.
Primakov și susținătorii săi etatiști-realiști au făcut apel la noțiunea istorică de Derjava – Rusia ca deținătoare a echilibrului de putere pe plan internațional. Derjava era capabilă să se apere bazându-se pe propria sa putere (individual strength) și scopul său principal trebuia să fie menținerea acestui statut de mare putere. Fără a sugera o confruntare cu Occidentul, realiștii urmăreau să apere imaginea Rusiei ca deținătoare a puterii, care își păstrează interesele geopolitice și zonele de influență în lume. În contradictoriu cu occidentaliștii, etatist-realiștii subliniau necesitatea de menținere a unui echilibru multicultural în interiorul Rusiei. De asemenea, aceștia atrăgeau atenția asupra creării unui parteneriat irevocabil cu Europa și SUA în defavoarea jucătorilor-cheie din Eurasia, cum ar fi China, India și lumea islamică.
În timp ce realiștii vedeau lumea în principal în termeni de diferențiere și competiție între marile puteri, ei nu se declarau antioccidentali și nu doreau ca Rusia să intre în conflict cu Occidentul. Gândirea realistă, deși înțelegea că securitatea țării depindea mai mult de puterea individuală a statului (state’s individual strength) decât de eforturile colective, recunoștea valoarea coalițiilor și a alianțelor strategice. Ei se deosebeau de geopoliticeni și în evaluarea politicii externe sovietice. În loc să atribuie toată vina Occidentului (așa cum o făceau comuniștii și eurasianiștii), realiștii plecau de la ideea de responsabilitate egală și mutuală pentru Războiul Rece. Mulți dintre ei, inclusiv Primakov, fuseseră inițial susținătorii Noii gândiri a lui Gorbaciov în anii 1986-1987.
În viziunea realiștilor lumea contemporană nu reprezintă nimic altceva decât o luptă perpetuă între state suverane, o luptă întreținută și cu elemente din politica europeană a secolului al XIX-lea cum ar fi, de exemplu, acel element care stipula că lumea nu este inerent ostilă, ci este constituită din actori ale căror interese, definite ca putere, trebuie echilibrate pentru realizarea păcii și a stabilității. Realiștii percepeau sistemul relațiilor internaționale în termeni de poli de putere și apărau Națiunile Unite ca instituție-cheie în menținerea unui echilibru între marile puteri în lumea multipolară.
Coaliția etatist-realistă a unit industria militară, armata și serviciile de securitate într-o politică de generare a veniturilor din dezvoltarea de noi tehnologii, modernizarea complexului militaro-industrial și exportul de arme convenționale, acesta fiind un „posibil factor-cheie al luptei Rusiei pentru un loc demn în secolul al XXI-lea.” Coaliția etatist-realistă a câștigat alegerile din 1993 și 1995, în care și naționaliștii și comuniștii l-au constrâns pe Elțin să modifice agenda liberală. Prin desemnarea lui Primakov, președintele Boris Elțin a arătat că este mai interesat să tempereze naționalismul din țară decât să atenueze temerile SUA.
Primakov și echipa sa au propus două elemente-cheie pentru recâștigarea statutului de mare putere a Rusiei într-o lume multipolară:
contrabalansarea ambițiilor unipolare ale SUA printr-o coaliție cu alte state;
integrarea spațiului ex-sovietic, sub controlul strict al Moscovei.
Primakov înțelegea că Rusia era slabă și avea resurse limitate pentru recâștigarea grandorii sale de altădată în politica externă. Cu toate acestea „strategia de contrabalansare a puterii SUA”, în concepția lui Primakov, avea drept scop ca Rusia să ducă „o politică activă” (dinamică și multivectorială), pentru a compensa resursele sale limitate, destinate reformelor economice și păstrării integrității teritoriale.
În relațiile cu Occidentul, Primakov a insistat pe ideea că Rusia ducea o politică externă conform intereselor sale naționale, promovând conceptul realist al lumii multipolare. Potrivit acestui concept Rusia avusese tendința de a-și revoca dependența de SUA, dar, pentru a-și păstra rolul geopolitic de mare putere la nivel global, trebuia să devină un pol de putere independent. Logica lui realistă era simplă: puterea dictează regulile și, în condițiile lumii unipolare, Rusia nu ar avea o voce independentă în politica internațională. Ea nu trebuia să cedeze retoricii „celui mai puternic”, ci trebuia să folosească o combinație între politica externă de cooperare cu SUA și o „strategie de contrabalansare a puterii SUA”. Spre deosebire de geopoliticeni, Primakov credea că politica de cooperare limitată și pragmatică (fie cu SUA, fie cu Ocidentul) era pe cât de importantă, pe atât de fezabilă. Dar, spre deosebire de liberali, el considera că principiul echilibrului de putere constă în cooperarea forțelor. Pe lângă politica de cooperare cu Occidentul, realiștii credeau că Rusia trebuie să implementeze de asemenea o strategie de contrabalansare a puterii SUA. Datorită presupusei răspunderi a Rusiei în menținerea echilibrului mondial și a balanței puterii, cooperarea ei cu Occidentul și cu SUA nu putea fi atât de intensă și extinsă precum o doreau occidentaliștii. Într-o lume multipolară (pe care dorea Rusia să o construiască), Rusia trebuia să fie capabilă să prevină formarea unei coaliții de opoziție împotriva sa, prin utilizarea strategiei de contrabalansare a tuturor partenerilor săi: vestici, estici și sudici. Orientarea politicii externe a Rusiei într-o lume multipolară ar fi trebuit să fie multivectorială sau multilaterală, având ca scop dezvoltarea relațiilor egale atât cu țările occidentale, cât și cu cele nonoccidentale. În concepția lui Primakov, Rusia era totodată și Europa și Asia, și poziția ei geopolitică continua să joace un rol fundamental în formularea politicii sale externe. Interesele sale naționale încludeau China, India și Japonia, Statele Unite, Europa, precum și Orientul Mijlociu și Lumea a Treia. Fără un astfel de obiectiv politic, precum era politica multivectorială, Rusia nu putea continua să fie o mare putere și să joace un rol pozitiv (care-i fusese destinat). În relațiile cu toate aceste state, interesul național este constant și nu poate fi contestat de evenimentele istorice.
Primakov a fost promotorul strategiei lui Al. Gorceakov, cancelarul lui Alexandru al II-lea. Tratatul de Pace de la Paris (martie 1856) a legitimat înfrângerea Rusiei în războiul Crimeei. Gorceakov a recomandat țarului Alexandru al II-lea ca, în noile condiții, Rusia „să se concentreze în special în realizarea unei dezvoltări interne, întreaga sa politica externă urmând să se subordoneze acestei sarcini fundamentale.” O astfel de politică putea fi doar una temporară și, după reconstruirea bazei interne, Rusia ar fi ajuns din nou în situația de a urmări schimbările necesare pentru obținerea unui statut de mare putere. Prin încheierea de alianțe flexibile, Rusia și-a realizat, cel puțin parțial, scopul: în 1870 s-a simțit destul de puternică pentru a acționa unilateral și pentru a renunța parțial la condițiile Tratatatului de Pace de la Paris. Primakov spera și el că, după reconstruirea economiei, Rusia se va „întoarce” la politica mondială. În cercurile politice și în mediul academic rus a fost acceptat un paralelism istoric între noul curs al politicii externe a lui Primakov și strategia lui Gorceakov.
Realiștii asimilau noțiunea de regiune puternic integrată cu controlul neoficial al Moscovei asupra politicilor fostelor republici din spațiul ex-sovietic. Primakov susținea că interesele naționale ale Rusiei vizau în mod direct și aceste teritorii. El era consecvent în a acționa în conformitate cu aceste interese, spre deosebire de neocomuniști sau eurasianiști. Primakov dorea o responsabilitate neoficială pentru „spațiul postimperial” și prefera să se refere la relațiile Rusiei cu vecinii apropiați ca la o „integrare multilaterală”.
O astfel de gândire asupra intereselor naționale ale Rusiei se reflecta în mod corespunzător în documentele oficiale. Conceptul de Securitate Națională a Rusiei (din 1997) descria „noua situație geopolitică și internațională a Rusiei”, urmată de „procesul negativ din economia națională”, ca fiind amenințările-cheie la adresa securității sale. Acest document identifica Rusia drept o „putere europeană și asiatică influentă” și definea invariabil relațiile sale cu „alte mari puteri” ca pe un „parteneriat pe picior de egalitate”.
Nemulțumiți de cursul politicii externe a lui Kozîrev (considerându-se că acesta a „trădat” Rusia ca deținătoare a echilibrului global de putere), mulți dintre neocomuniști și eurasianiști au îmbrățișat noul curs al politicii externe a lui Primakov și conceptul de lume multipolară. Ziuganov susținea că modelul bipolar al noii ordini mondiale, chiar dacă din punct de vedere al menținerii stabilității este cel mai bun, este actualmente prea puțin credibil și nu corespunde intereselor vitale ale Rusiei. Modelul unipolar nu oferea stabilitate în lume și contravenea intereselor Rusiei. Modelul multipolar corespunde intereselor Rusiei într-o măsură mai mare, dar complică sarcina menținerii stabilității pe glob.
Este important de menționat că imediat după numirea lui Primakov în funcția de ministru de Externe, primul obiectiv al său a fost contrabalansarea puterii SUA (folosindu-se de cele trei state care aveau un rol important în formarea vectorului politicii externe a Rusiei: China, Iranul și India). Primakov plănuia să consolideze poziția Rusiei pe arena internațională prin cooperarea cu Occidentul (acolo unde era posibil) sau prin evitarea confruntării (acolo unde o astfel de cooperare nu era posibilă). Pentru geopoliticeni, noțiunea de mare putere implica restabilirea Uniunii Sovietice, dar conceptul de lume multipolară reprezenta izolarea față de Occident.
Teama față de aspirațiile globale ale Occidentului era obsesia dominantă în gândirea unor geopoliticeni cum ar fi, de exemplu, Ziuganov, liderul comuniștilor ruși. Pentru acesta, Rusia este o civilizație aparte, unică, ce trebuia să fie izolată de Occident în scopul păstrării acestei unicități. Liderul comuniștilor nu s-a împăcat niciodată cu dizolvarea imperiului sovietic și a insistat asupra faptului că Uniunea Sovietică a fost o formă „naturală” geopolitică a Rusiei „istorice”, în timp ce granițele actuale ale Rusiei sunt create „artificial” și impuse de către Occident, prin acțiuni voalate. Pentru a se „întoarce” la politica mondială și construirea unei lumi multipolare, Rusia trebuia să realizeze o „autarhie politico-economică” (samodostatočnosti), iar contrabalansarea „dictaturii” geopolitice a SUA și NATO putea fi atinsă printr-o alianță strategică și de durată între Rusia și China.
Pentru occidentaliști (liberalii ruși prooccidentali), interesul național al Rusiei, repetând vechiul argument a lui Kozîrev, consta în construirea unei economii de piață competitive și a unui sistem democratic. Occidentalii au insistat asupra integrării Rusiei în instituțiile politico-economice occidentale. Aceștia percepeau prioritățile politicii externe a lui Primakov – integrarea spațiului ex-sovietic, cooperarea cu Iranul și construirea axei de securitate Rusia-China-India –, ca fiind fundamental greșite. De asemenea, occidentaliștii au pus sub semnul întrebării strategia lui Gorceakov în politica externă contemporană a Rusiei. Din punctul lor de vedere, alianțele flexibile ale lui Gorceakov au privat Rusia de șansa de a se alătura Franței și, în final, au contribuit la ridicarea Germaniei. Ei considerau că, în absența unei apropieri cu Occidentul și încercând să monteze Europa sau China împotriva SUA, politica lui Primakov avea să ajungă într-un impas. De asemenea, unii occidentaliști au susținut necesitatea constituirii unui „liberalism pragmatic” ca opoziție la „realismul pragmatic” al lui Primakov.
Realiștii nu mai considerau că amenințarea la adresa securității Rusiei vine din partea Chinei (Primakov intentiona să promoveze un triunghi strategic Rusia-China-India). Amenințarea externă era percepută acum ca venind din partea extinderii NATO către Est. Noul concept de doctrină militară sublinia că amenințarea de agresiune directă împotriva Rusiei putea fi „dezamorsată prin purtarea unei politici externe multivectoriale și prin menținerea în stare de funcțiune a forțelor convenționale și nucleare”. Consiliul de Securitate a propus, de asemenea, extinderea și modernizarea armelor nucleare strategice și tactice.
Primakov, specialist în problemele Orientului Mijlociu, a dus o politică mai activă în această zonă decât predecesorul său Kozîrev, sporind în mod considerabil vânzările de armament în această regiune. În afara Orientului Mijlociu, Rusia era interesată de regiunea Asia-Pacific, descriind adesea ASEAN (Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est) ca pe un centru de influență care contribuia la dezvoltarea lumii multipolare.
China are o frontieră de 4.300 km cu Rusia, fapt ce justifică o rată înaltă de dezvoltare economică printr-o intensitate bilaterală a traficului de mărfuri și livrări reciproce. De asemenea, China este principalul cumpărător de armament rus. Din punct de vedere politic, atât Rusia cât și China erau îngrijorate de dominația globală a SUA. Extinderea NATO, construirea sistemului național de apărare antirachetă precum și intervențiile în Kosovo (1999) și Irak (2003) erau 148 percepute ca amenințări. Ambele state se confuntau cu amenințări similare la adresa securității interne (mișcarea secesionistă a cecenilor în Rusia și minoritatea musulmană Uighur în provincia chineză Xinjiang).
Un alt partener strategic în agenda lui Primakov era Iranul. Din punct de vedere politic, Primakov vedea în Iran un aliat regional în controlul asupra influențelor regimului taliban în Afganistan și Turcia, în special în statele Asiei Centrale și în Azerbaidjan. Pe plan global, Iranul era considerat un potențial aliat în rezistența în fața unipolarității controlate de SUA. În domeniul economic, Rusia construia reactoarele nucleare, furnizând echipament industrial și plănuind derularea unei politici comune în dezvoltarea de conducte energetice în regiunea caspică. Ca și în cazul Chinei, strategia lui Primakov (de cooperare între Rusia și Iran) era direcționată spre domeniul economic și politic. În pofida obiecțiilor Washingtonului privind producerea armelor nucleare în Iran, cu nerespectarea regimului juridic de neproliferare a armelor nucleare, Rusia a continuat să coopereze cu Iranul, negând toate acuzațiile.
Însă relațiile ruso-americane, în domeniul politic, și-au atins limitele lor. Rusia nu dorea ca Iranul să constitue o posibilă amenințare militară în regiune. Aceasta a devenit o problemă atunci când Iranul a ajuns la conducerea Conferinței Islamice și a sprijinit rebelii ceceni și musulmanii kosovari. Iranul s-a arătat interesat în a dezvolta ruta alternativă de export pentru gazele și țițeiul din Asia Centrală, în timp ce colabora cu Rusia în încercarea de a bloca construirea conductelor Transcaspice și Baku-Ceyhan. În final, atât Elțin, cât și Primakov nu doreau să meargă prea departe în testarea răbdării Statelor Unite. Rezultatul final a fost cel pe care R. Freedman l-a etichetat drept „politica minimax”: Rusia încerca să minimizeze tensiunea în relațiile ruso-americane, menținând în același timp un maxim de influență în Iran.
Diplomația lui Primakov a urmărit de asemenea să apropie și India de Rusia ca partener strategic important. Primakov a valorificat concepția din perioada sovietică de readucere a Rusiei în poziția de agent-cheie pentru înarmarea Indiei. În 1997, guvernul Indiei a anunțat semnarea unei tranzacții cu armament rus (în valoare de 3 mlrd. dolari SUA). Rusia și India au discutat un potențialul contract (în valoarea de circa 7 mlrd. dolari SUA), care ar fi adus India înaintea Chinei în rândul „clienților” Moscovei în domeniul armelor.
Din punct de vedere politic, Primakov era interesat în construirea unor relații mai apropiate între Rusia, India și China, pentru a contrabalansa puterea SUA, ceea ce reprezenta o deplasare de la politica sa anterioară de contrabalansare a puterii Chinei prin alianța Rusiei cu India. În decembrie 1998, Primakov afirma că alianța celor trei reprezintă „noul pol de putere în politica mondială”. Acest fapt rămânea doar un deziderat, deoarece nici India și nici China nu aveau interese similare. Eforturile lui Primakov de atragere a țărilor nonoccidentale într-un parteneriat cu Rusia în scopul contrabalansării Occidentului într-o lume de interdependență economică globală nu s-au dovedit a fi viabile (niciuna din aceste țări – China, Iranul sau India – nu doreau să intre în coaliția mult râvnită de Moscova).
6.3.1. Conceptul de integrare regională a spațiului ex-sovietic
Conceptul lui Primakov de „Integrare a spațiului ex-sovietic” era elementul-cheie al „Strategiei de contrabalansare a puterii SUA”, fiind totodată și răspunsul Rusiei la extinderea NATO spre Est ( privită ca o amenințare la adresa securității Rusiei).
Pentru a pune în practică „Strategia de contrabalansare a puterii SUA” era necesar, în primul rând, ca Rusia să se reimpună ca hegemon legitim acceptat în spațiul ex-sovietic. Dezvoltarea relațiilor militare cu Belarus și Ucraina a fost răspunsul Moscovei referitor la extinderea NATO către Est. Definirea amenințărilor la adresa securității Rusiei includea activitatea statelor musulmane (Iranul, Pakistanul și cele din din Asia Centrală), conflictele militare din Caucaz, Moldova și Tadjikistan, instabilitatea la granițele sino-ruse și tadjic-afgane. Consecventă în această percepție a amenințărilor, Rusia urmărea să își mențină prezența militară în regiune.
In ceea ce privește spațiul ex-sovietic, Rusia avea trei obiective pe care dorea să le realizeze:
sub presiunea conflictelor din spațiul ex-sovietic, primul obiectiv l-a constituit dorința Rusiei de a-și menține prezența sa militară în regiune;
al doilea obiectiv a fost necesitatea de a proteja etnicii ruși;
cel de-al treilea obiectiv reprezenta interesul Moscovei de a obține avantaje economice în spațiul ex-sovietic. În procesul de negociere cu fostele republici, Rusia urmărea să obțină un control neoficial asupra politicilor economice și de securitate ale acestora, fără a fi excesiv de responsabilă pentru costurile unui astfel de control. Ponderea economică și politică a Rusiei în fostele republici sovietice era destul de mare, fapt care i-a permis să exercite, de fapt, o reală influență în regiune.
În ceea ce privește spațiul ex-sovietic, Rusia avea trei obiective pe care dorea să le realizeze:
sub presiunea conflictelor din spațiul ex-sovietic, primul obiectiv l-a constituit dorința Rusiei de a-și menține prezența sa militară în regiune;
al doilea obiectiv a fost necesitatea de a proteja etnicii ruși;
cel de-al treilea obiectiv reprezenta interesul Moscovei de a obține avantaje economice în spațiul ex-sovietic. În procesul de negociere cu fostele republici, Rusia urmărea să obțină un control neoficial asupra politicilor economice și de securitate ale acestora, fără a fi excesiv de responsabilă pentru costurile unui astfel de control.
Ponderea economică și politică a Rusiei în fostele republici sovietice era destul de mare, fapt care i-a permis să exercite, de fapt, o reală influență în regiune. Primakov definește această politică de integrare ca „având drept scop coalizarea fostelor republici unionale care au făcut parte din URSS, în cadrul aceluiași teritoriu, cu același spațiu economic, cu aceleași interese tactico-militare și de strategie politică pentru a fi conduse în continuare de Rusia”. Drept urmare, Rusia devenea un hegemon regional, cu dublu rol – de a asigura ordinea și stabilitatea în regiune, conform propriilor viziuni strategice, precum și de a menține și perpetua influența Rusiei. Din punct de vedere economic, conceptul de „integrare regională a spațiului ex-sovietic” a inclus și manipularea republicilor ex-sovietice cu deficit energetic pentru a le forța să investească în Gazprom, precum și în alte macrosocietăți energetice (Lukoil, Iukos și Sidanko), exportul de țiței și gaz rusesc fiind bineînțeles condiționat și politic. Primakov dorea să promoveze interesele economice ale Rusiei în regiune, dar în același timp încerca să promoveze o diplomație activă pe plan economic încercând să schimbe eticheta pusă Kremlinului referitor la sancțiunile pozitive și negative, adică să realizeze o împăcare care să consolideze realizarea intereselor politice și economice ale Rusiei în regiune. El intenționa să valorifice puterea economică relativă a Rusiei pentru a facilita crearea de relații politice bilaterale și multilaterale cu republicile unionale, favorabile Rusiei. Primakov, adept al realismului, era de părere că interesele statului rus sunt superioare și determinante față de cele ale sectorului privat, considerând prioritară instrumentalizarea politică a sectoarelor economice strategice, instrumentalizare care ar fi dus, în concepția sa, la reintegrarea fostelor republici sovietice. Majoritatea acordurilor și tratatelor încheiate între Rusia și statele-membre ale CSI (Tratatul de Securitate Colectivă, mai cunoscut sub numele de Tratatul de la Tașkent (mai 1992), Acordul privind crearea Zonei Comerciale Libere (1994), Constituirea Spațiului Economic Comun dintre cele patru state din CSI – Rusia, Ucraina, Kazahstan și Belarus (sept. 2003), Summitul de la Astana (sept. 2004)) nu sunt altceva decât o materializare a viziunii politice a conducerii de vârf de la acea vreme. Această viziune a lui Primakov a avut sprijinul politic al lui Elțin, pentru că stabilea direcțiile de acțiune strategică ale Rusiei cu membrii CSI-ului, promițând să atragă membrii Uniunii Economice într-o Uniune Vamală dominată de Rusia, bazată pe „o economie profund integrată și un parteneriat politic strategic”. Decretul prezidențial stabilea că adunarea interparlamentară a statelor CSI era un forum preferat de dezvoltare al integrării economice, atenționând totodată că neaderarea fostelor republici la modelul propus de Rusia ar putea avea anumite consecințe din partea Rusiei, pe plan economic, militar și politic. Această strategie de integrare regională nu a putut fi dusă la bun sfârșit din cauza a două motive importante:
în primul rând, Rusia nu a putut să-și rezolve propriile probleme economice (în această problemă este necesar să facem o comparație cu perioada Războiului Rece, când URSS nu a putut oferi asistență economică țărilor din zona sa de influență. În cazul conceptului de integrare regională a spațiului ex-sovietic, Rusia nu a putut oferi asistența necesară republicilor unionale, din cauza propriilor dificultăți economice);
în al doilea rând, ea a întâmpinat rezistența unor republici care doreau să-și diversifice relațiile economice și militare în afara fostului nucleu imperial (republicile au perceput proiectele de integrare economică a CSI ca pe un imperialism voalat, impus de Rusia, și de aceea s-au opus acestor politici economice coordonate).
În concluzie, prin politica sa externă Primakov a înregistrat câteva succese, în special în domeniul securității, finalizând în bune condiții pentru Rusia negocierea cu Moldova, Tadjikistan, Ucraina și NATO, și, în plus, s-a îmbunătățit climatul și relațiile politice cu țările din Asia și regiunea Asia-Pacific.
În pofida anumitor tensiuni în relațiile dintre Rusia și NATO, diplomația lui Primakov a dezvoltat un mecanism de consultare permanentă cu Alianța și a obținut angajamentul scris al acesteia de a nu desfășura arme nucleare sau forțe noi substanțiale pe teritoriul noilor state membre. Primakov a reușit să restabilească unele atribute ale autonomiei Rusiei în politica sa externă atât în relațiile cu UE, cât și cu SUA. El a realizat schimburi pozitive, în ciuda faptului că, în perioada 1992-1997, Rusia s-a aflat în declin, având o lipsă acută de opțiuni echilibrate. Cu toate acestea, Rusia slăbită, prin diplomația sa activă, a „reușit să obțină concesii” din partea Occidentului. Strategia lui Primakov trebuia să aibă și o componentă economică (bunăstarea țării), ca un vector orientativ în politica externă. Proiectul de integrare a spațiului ex-sovietic a fost condus în mod realist, dar fără a avea o bază economică, și nu a răspuns imperativului îmbunătățirii vieții oamenilor în regiune. Societățile energetice (sectorul privat rus) s-au dezvoltat puternic în perioada implementării strategiei de integrare a republicilor unionale, interesate de lărgirea spațiului ex-sovietic și de menținerea stabilității în regiune. Aceiași magnați energetici nu au dorit însă să subvenționeze republicile unionale sau să furnizeze energie la prețuri scăzute, în schimbul loialității politice a acestora față de statul rus, făcându-se totuși excepție pentru Belarus și Armenia. În spațiul ex-sovietic, strategia lui Primakov de reintegrare a republicilor unionale într-o uniune mai strânsă (tighter union) a devenit una oficială. Primakov dorea să angajeze resurse mari ale statului în realizarea acestui proiect de integrare, el fiind un răspuns la extinderea NATO către Est. Din punct de vedere economic, Rusia urma să-și valorifice resursele și să intensifice relațiile cu republicile din fosta Uniune Sovietică, în special cu Belarus, Kazahstan și Ucraina. În termeni de securitate, „integrarea‖ însemna consolidarea prezenței militare ruse în regiune. Rusia a devenit mai activă în menținerea păcii în republicile unionale, în special în Caucaz și în Asia Centrală. Sfârșitul războiului civil din Tadjikistan (iunie 1997) a fost o parte din acest nou activism în regiune. În plus, Rusia a semnat Marele Tratat care normaliza, în mod oficial, relațiile politice cu Ucraina și cele de formare a unei noi uniuni cu Belarus. Sarcina de construire a unei lumi multipolare și echilibrarea ambițiilor unipolare ale SUA a reprezentat obiectivul-cheie al diplomației lui Primakov. Spre deosebire de Kozîrev, Primakov privea instituțiile occidentale în termeni de putere și dorea minimalizarea dimensiunii efectului lor („amenințător”) asupra Rusiei. El urmărea în special să prevină sau măcar să încetinească anunțata extindere a NATO (în aprilie 1993). Înființarea Consiliului Permanent Întrunit NATO-Rusia era menită a servi acestui obiectiv. Fiind un pragmatic, Primakov era atent să nu fie perceput ca unul care caută confruntări. Perioada lui Primakov a fost caracterizată ca o perioadă în care Rusia și China s-au apropiat considerabil. Imaginea lor asupra politicii mondiale și asupra amenințării la adresa „lumii multipolare” era una comună; comerțul și vânzările de armament dintre cele două state crescuse semnificativ. În decembrie 1996, Rusia și China au declarat într-un comunicat comun că „parteneriatul între Rusia și China, în secolul al XXI-lea, va fi unul de colaborare strategică în sfera securității.” China a primit din partea Federației Ruse tehnologia construirii unei rachete balistice intercontinentale moderne cu combustibil solid chipată cu MIRV. Această tehnologie a permis ridicarea nivelului de precizie al armamentului strategic chinez. Rușii plănuiau să construiască 20 de reactoare nucleare în China.
„Strategia de contrabalansare a puterii SUA” a lui Primakov și construirea lumii multipolare (în care Rusia tindea să devină un pol al acestei lumi, având pretenția de a împărți zone de influență), au fost concentrate pe obiectivul menținerii statutului Rusiei de „mare putere” (această recunoaștere era împortantă în relațiile cu SUA, pentru a menține echilibrul geostrategic, politic și militar într-o lume multipolară). Deja pe la sfârșitul anului 1993 această stare de lucruri a devenit cât se poate de evidentă în relațiile dintre Occident și Rusia. Punându-se de acord asupra acceptării în cadrul NATO și a Comunității Europene a mai multor state din Europa Centrală și de Est care și-au exprimat intențiile în acest sens, Occidentul nu vedea o astfel de perspectivă și pentru Rusia. În ceea ce privește Rusia, Occidentul voia ca aceasta să continue implementarea reformelor interne și să colaboreze într-un șir de domenii, cum ar fi politica externă și securitatea energetică.
Mai mult, o bună parte a elitei politice ruse a rămas dezamăgită de „politica integrării în Occident” și era dispusă să propună o combinație geopolitică proprie. O tendință firească în cercurile respective era căutarea unui nou echilibru macrosistemic în cadrul modelului de balansare a puterilor. Kozîrev își dorea și el un astfel de echilibru, dar un echilibru al intereselor în cadrul unui model cooperativ. E. Primakov, cel care l-a înlocuit pe Kozîrev la Externe, avea o reprezentare destul de bine definită, deși foarte tradițională, a ceea ce înseamnă interesele naționale ale Rusiei. Primakov percepea Rusia ca pe o superputere și își programa relațiile internaționale prin prisma confruntării și a unor coraporturi în continuă schimbare ale superputerilor. Deși era adeptul reformelor, el nu considera că SUA sau Europa Occidentală ar putea fi percepute ca modele bune de imitat. Respingea cu orice preț „integrarea cu Occidentul”: Primakov își dădea seama de limitele resurselor rusești, dar considera situația respectivă drept una provizorie și era dispus să apere interesele naționale ale Rusiei fără a se confrunta cu SUA. Primakov intenționa să neutralizeze sau cel puțin să limiteze pe cât e posibil influența excesivă a SUA în lume prin blocarea intereselor acesteia cu ajutorul marilor țări dezvoltate din regiune – China, India, Iran.
O altă sursă de rezistență la impactul SUA Primakov o vedea în integrarea noilor state independente în cadrul CSI. Mai existau, conform programului lui Primakov, și alte oportunități în sfera politicii externe, cum ar fi, de exemplu, intermedierea rusă între SUA și așa-zisele țări „renegate”, unele dintre acestea – Irak, Iugoslavia, Coreea de Nord, Libia, Cuba – în trecut făcuseră parte din clientela sovietică.
Primakov a supus unei revizuiri moștenirea lui Kozîrev, din prima fază a activității acestuia, dar nu a respins cursul general de deschidere către lumea din exterior și colaborarea cu Occidentul. Ministrul de Externe era extrem de optimist în ceea ce privește relația Rusiei cu statele CSI și posibilitatea de intermediere între acestea și jucătorii din afara sistemului și de raporturile Rusiei cu țările asiatice pentru restabilirea echilibrului global.
De numele lui Primakov se leagă și o altă concepție – cea a multipolarității sau a lumii multipolare. Aceasta contravine ideii de alipire sau integrare în Occident și s-a bucurat imediat de multă popularitate, ea reflectând în fond concepția majorității elitelor politice din țară. Din punctul de vedere al acestei majorități nici măcar nu părea foarte important faptul că „menținerea echilibrului global” presupunea anumite „demonstrații de forță”, că echidistanța și „diversitatea alegerii” s-au dovedit a fi în realitate o iluzie și că, după o observație extrem de subtilă a prof. A. Bogaturov, „schimbarea” dependenței Rusiei față de Occidentul progresist, sătul și care nu-i amenință integritatea teritorială, cu dependența față de China, rămasă relativ în urmă și înclinată spre o „colonizare pașnică” a pământurilor rusești, ascunde o amenințare directă a țării. Tot ce se dorea era să nu i se permită SUA să se edifice în calitate de „unică superputere”, în fond, concepția unei lumi multipolare nu era nimic altceva decât o componentă a luptei politice împotriva hegemoniei americane.
Primakov a fost demis în primăvara lui 1999, în timpul unei crize acute (care nu avea legătură cu acesta), când NATO, ignorând protestele Moscovei și rezoluția Consiliului de Securitate al ONU, a început, pentru prima oară din istoria sa, o operațiune militară de mare amploare în Europa. În toamna aceluiași an, Rusia s-a aflat cu adevărat într-o izolare internațională, când acțiunile ei din Cecenia au fost supuse unor critici aspre la summitul OSCE de la Istanbul. În această perioadă, tendința fundamentală în politica externă a multor state occidentale putea fi exprimată printr-o anumită „oboseală din cauza Rusiei”.
Administrația Clinton, prin imitarea parțială a unui parteneriat cu drepturi egale cu Rusia, un parteneriat care, de fapt, lipsea, neavând nicio bază, a reușit să mențină pe linia de plutire Kremlinul în colaborarea acestuia cu Occidentul; aceeași administrație reușea de cele mai multe ori să aplaneze reacția negativă a Rusiei la anumite acțiuni ale Washingtonului, care dăunau intereselor Rusiei sau, de multe ori, doar amorului propriu al Moscovei; administrația lui Clinton reușea uneori să obțină din partea Rusiei concesii serioase (cum a fost, de exemplu, problema retragerii forțelor armate din Țarile Baltice ș.a.). Conform opiniei unui șir de cercetători din domeniu, lipsa unei reacții ferme a Kremlinului a fost provocată nu atât de manevrele Casei Albe, cât de nivelul înalt de fracționare a elitei conducătoare și incapacitatea niciuneia dintre fracțiuni să articuleze o politică externă cât de cât consecventă. Altfel spus, „agendele zilei‖ ale diferitelor grupări de interese concurente, se neutralizau reciproc. În principiu, fiind de acord cu o astfel de viziune a politicii externe ruse din anii‘ 90 nu putem să trecem cu vederea acel fapt că disponibilitatea administrației Clinton pentru consultări cu conducerea rusă, atitudinea generală prietenoasă a SUA față de Rusia, de rând cu dependența Moscovei de Washington în sfera financiară, au jucat rolul unuia dintre cele mai puternice neutralizatoare a tendințelor antioccidentale în cadrul elitei politice ruse.
Obiectivele cele mai ambițioase „de a transforma Rusia într-o democrație de piață și într-un aliat loial al SUA” nu au fost însă niciodată atinse. Pentru prima oară după căderea comunismului și colapsul URSS în America a început să se vorbească despre faptul că SUA și Rusia reprezintă de fapt două civilizații absolute diferite. Eforturile administrației Clinton în vederea promovării reformelor din Rusia au fost catalogate drept lipsite de eficiență nu numai de criticii Casei Albe, care l-au învinuit pe președintele american că acesta „a pierdut Rusia”, ci și de chiar înșiși arhitectorii acestei politici. Din toamna lui 1998 la Washington a început să se vorbească despre necesitatea unei „răbdări strategice”, dar, de fapt, în realitate, Washingtonul a început să ia distanță față de Rusia.
Încercarea de a trece prin contradicțiile specifice tradiției ruse, între utopismul internaționalist, care a stat la baza marxismului, și mesianismul naționalist care s-a transformat în ideologie sub conducerea lui Stalin, a devenit într-o oarecare măsură fundamentul actual al puterii lui Putin.
Capitolul VII
7. STUDIUL VIZÂND PERCEPȚIA ȘI REPREZENTAREA RUSIEI LA NIVELUL SONDAJULUI DE OPINIE
Întrucât pentru studiul reprezentărilor și a percepției nu există o metodă standard, din considerente teoretice, dar și practice, în cercetarea de față, pentru aflarea percepției și reprezentării Rusiei în societatea românească postcomunistă, am ales metoda sondajului prin chestionar.
Această metodă este una frecvent folosită în studiul reprezentărilor, având o serie de avantaje. Fiind relativ simplă de aplicat, asigură standardizarea situației, a întrebărilor și posibilitatea de a putea fi aplicată în mod colectiv.
Inițial s-a alcătuit mai întâi un chestionar de prestare care a fost aplicat pe un lot mai redus de subiecți – o grupă de studenți din cadrul ASE, formată din 38 de participanți. Datele obținute au fost folosite la întocmirea chestionarului final. (A se vedea, în acest sens, Anexa nr. 3. Textul chestionarului aplicat în sondajul de opinie)
7.1. Chestionarul aplicat
Aplicarea chestionarului s-a făcut în mod colectiv, fiecare subiect a primit un formular pe care trebuia să îl completeze. Atunci când aveau nelămuriri subiecții primeau explicații, evitându-se însă sugerarea unor răspunsuri pentru a nu altera datele cercetării.
Chestionarul final nu a suferit modificări importante față de chestionarul inițial aplicat unui număr redus de subiecți. Deoarece în studiul reprezentărilor sociale se recomandă o abordare plurimetodologică, în alcătuirea chestionarului s-a recurs la câteva reguli de construcție și utilizare.
Încă de la început ne-am pus întrebarea legată de mărimea chestionarului, câte întrebări să cuprindă? Numărul de întrebări pentru un chestionar este extrem de important, deoarece de mărimea chestionarului depinde în mare măsură numărul celor care vor accepta (sau refuza) să acorde răspunsuri. Pe de altă parte, mărimea chestionarului va influența gradul de oboseală al celor care formulează răspunsurile, acesta fiind direct proporțional cu numărul întrebărilor la care au de răspuns. În al treilea rând, mărimea chestionarului va influența și precizia răspunsurilor. Dacă numărul de întrebări este prea mare, la un moment dat intervievatul va răspunde la întâmplare, numai pentru a se debarasa de o astfel de obligație. În aceste condiții am ales un număr de 10 întrebări cu răspunsuri exclusive (un singur răspuns posibil).
Trei dintre aceste întrebări sunt întrăbări cu răspuns liber, la care se adaugă câte o rubrică pentru scrierea anumitor date, respectiv:
– trei atribute pentru a descrie Rusia;
– trei atribute pentru a-l caracteriza pe președintele Vladimir Putin;
– un simbol reprezentativ pentru Rusia.
Două întrebări sunt întrebări directe, de opinie, cu răspuns la alegere din trei variante posibile. Chestionarul cuprinde și o întrebare de control cu rol de a verifica răspunsurile date la o întrebare factuală cu răspuns la alegere.
Întrebarea nr. 1„Ați vizitat vreodată Rusia?” este o întrebare închisă, dihotomică, cu număr limitat de variante de răspuns (a) Da/ b) Nu), care are și scopul de a introduce subiectul în problematica cercetării. În același timp această întrebare este una de control, cu rol de a verifica răspunsurile date la întrebarea nr. 6. În condiții în care varinata de răspuns la această întrebare va fi b) Nu, este evident că varianta de răspuns la întrebarea nr. 6 nu poate fi d) am fost în Rusia și cunosc realitatea rusească. De asemenea, prin alegerea variantei de răspuns la această întrebare, afirmativ sau negativ, avem posibilitatea de a identifica numărul celor a căror imagine despre Rusia s-a format ca urmare a vizibilității proximale (au fost acolo și au avut un contact direct cu poporul rus), și respectiv numărul celor a căror imagine despre Rusia s-a format ca urmare a vizibilității distale, cu ajutorul unor mijloace media (mass-media, literatură, memoria socială sau alte surse).
Întrebarea nr. 2„Care este percepția dumneavoastră referitoare la Rusia?” este chiar întrebarea cercetării noastre și se referă la percepția Rusiei în societate. Subiecții au ca variante de răspuns trei opțiuni a) pozitivă, b) negativă și c) neutră. Datorită conținutului și a variantelor de răspuns aceasta poate fi considerată o întrebare „în oglindă” cu întrebarea numărul 4. „Care este percepția dumneavoastră referitoare la președintele Vladimir Putin?”
Pentru întrebările 3 și 5 am utilizat metoda asociației libere de cuvinte, lăsând posibilitarea subiecților respondenți de a alege trei atribute pentru a caracteriza societatea rusă și respectiv pe președintele Vladimir Putin. Extinderea cercetării și asupra imaginii președintelui Rusiei am considerat-o ca fiind necesară datorită actualei configurații și climatului instituțional din Rusia, unde puterea este concentrată în cea mai mare parte în jurul unui singur element al structurii instituționale și anume administrația prezidențială. Unul dintre indiciile urmărite la aceste întrebări este ponderea atributelor negative și a atributelor pozitive. Astfel, dintr-un punct de vedere putem chiar considera existența unei relații de interconexiune între întrebările 2 și 3, și respectiv întrebările 4 și 5. De exemplu dacă răspunsul la întrebarea nr. 2 va fi b) negativ, ne așteptăm ca, pe cale de consecință, și răspunsul de la întrebarea nr. 3 „Dacă ar trebui să descrieți în trei atribute, Rusia care ar fi acele atribute?”, să fie enumerarea unor atribute negative; de asemenea, în sens invers, prin enumerarea unor atribute pozitive ne va fi foarte ușor de identificat și tipul de percepție la adresa Rusiei cu care operează subiectul, respectiv alegerea ca variantă de răspuns a) percepție pozitivă; Același raționament va fi utilizat și în cazul întrebărilor 4 și 5, respectiv, dacă răspunsul la întrebarea 4, va fi b) negativ, pe cale de consecință, și răspunsul de la întrebarea nr. 5„Dacă ar trebui să descrieți în trei atribute, pe președintele Rusiei, Vladimir Putin care ar fi acele atribute?”, ar trebui să conțină trei atribute negative.
Întrebarea nr. 6 „Care este pentru dumneavoastră principala sursă de informare în ceea ce privește Rusia?”, este o întrebare factuală, cu răspuns la alegere din cinci variante de răspuns: a) mass-media; b) memoria colectivă; c) cărți; d) am fost în Rusia și cunosc realitatea rusească; e) alte surse. Aceasta poate fi considerată cea mai importantă întrebare din sondajul de față. Este de fapt și interogația inițială cu care am pornit în debutul tezei de față. O specificitate aparte se datorează, practic, eventualelor răspunsuri date de subiecții respondenți. Cu ajutorul acestora vom putea identifica nu atât percepția la adresa Rusiei, cât mai ales factorii care pot influența percepția și reprezentarea acestei entități statale în societatea românească postcomunistă.
La întrebarea nr.7 „Cum considerați dumneavoastră că ar trebiui să fie relațiile bilaterale dintre România și Rusia?” am optat pentru alegerea unei întrebări de perspectivă al cărei răspuns să fie la libera alegere.
Întrebarea nr. 8 „După părerea dumneavoastră care este simbolul cel mai reprezentativ petru Rusia?” este o întrebare de verificare a cunoștințelor pe care subiecții le au despre Rusia.
Întrebările 9 și 10 sunt întrebări de date factuale (vârstă, ocupație) care au ca scop realizarea unor evidențe asupra celor chestionați. Considerăm ca necesară realizarea unor studii comparative făcute pe grupe de subiecți născuți în diferite perioade de timp sau pe grupe de subiecți cu pregătiri intelectuale diferite.
7.1.1.Eșantionul folosit
Atunci când am început această cercetare ne-am pus problema eșantionului pentru că alegerea anumitor categorii de respondenți putea influența construcția chestionarului, dar și răspunsul la întrebarea de bază a cercetării noastre. Inițial ne-am gândit la administrarea mai multor chestionare, pentru a vedea cum este percepută și reprezentată Rusia în cadrul mai multor „actori ai societății civile”. Astfel, exact cum am relatat și în Capitolul 2.3.1 al tezei, ar fi fost interesant de cercetat care este percepția ONG-urilor; a sindicatelor – prin identificarea societăților care au acționariat rusesc, ca de exemplu, Mechel sau Lukoil; apoi, percepția mass-media – prin identificarea liderilor și formatorilor de opinie.
Pe parcurs însă, am realizat că un asemenea demers ar fi mărit mult timpul de alocare al lucrării datorită perioadei de identificare a subiecților, al timpului de aplicare al chestionarelor, cât și cel de introducere a datelor. De asemenea, chestionarul ar fi trebuit foarte mult simplificat, iar în locul aplicării colective ar fi trebuit ca acesta să fie aplicat în mod individual, ceea ce ar fi dus, evident, la o creștere și mai mare a timpului necesar.
Din aceste motive am considerat că ar fi mult mai indicat să ne limităm la un eșantion mai mare de subiecți, dar care să cuprindă respondenți aleși în mod aleator. Astfel, am optat pentru un număr de 384 de respondenți pe care i-am ales în mod aleator din două parcuri bucureștene, pe parcursul a patru weekend-uri.
Am pornit de la ipoteza că aplicarea chestionarului pe un lot de subiecți diferiți, ca vârstă, ar putea contribui la adunarea unor opinii mai diverse, ceea ce s-a și întâmplat. De asemenea, am căutat ca eșantionul să fie format în mare parte de respondenți mai tineri cu vârstă cuprinsă între primele două variante de răspuns, respectiv a) 18-25 și b) 25-35 ani. Principalul motiv a fost faptul că ei sunt următorii formatori de opinie ai societății românești, context în care percepția actuală a acestora ne poate indica o potențială orientare a percepției viitoare a Rusiei în societate.
Componența eșantionului de subiecți după limita de vârstă
Fig. 7.I
Ponderea subiecților chestionați în funcție de vârsta acestora
Fig. 7.II
7.2. Rezultatele obținute și interpretarea răspunsurilor
Putem spune că interpretarea datelor pentru cercetarea de față a început odată cu prelucrarea răspunsurilor din chestionarul inițial de prestare, aplicat pe grupa de studenți din cadrul ASE București. Urmare răspunsurilor primite la acel chestionar preliminar, ipoteza cu care am pornit mai departe a fost că reprezentarea Rusiei în actuala societate românească este una negativă. Într-un fel, această ipoteză s-a confirmat și în final.
La întrebarea nr. 1, prelucarea datelor a fost extrem de simplă deoarece dintr-un total de 384 de subiecți doar 17 au indicat ca varinată de răspuns a) Da, adică au vizitat Rusia; restul de 376 nu au fost niciodată în această țară, alegând opțiune b) Nu. Procentajul foarte mic al celor care au vizitat Rusia – 4,42% – ne indică faptul că doar acest procent de respondenți ne pot oferi o reprezentare a Rusiei dintr-un câmp al vizibilității proximale. Restul de 96,3% și-au format anumite reprezentări despre Rusia pe baza unor factori exteriori și nu au luat contact direct cu relitatea rusească.
Dintre răspunsurile date la întrebarea nr. 2, cele mai multe au fost b) percepție negativă. De asemenea au existat multe răspunsuri neutre, adică opțiunea c). Așadar, percepția referitoare la Rusia, la mai mult de jumătate dintre cei chestionați – 59,11% – este negativă.
Opțiunea respondenților la întrebarea nr. 2
Fig. 7.III
Ponderea răspunsurilor date de subiecți la întrebarea 2
fig. 7.IV
Răspunsurile la întrebarea nr. 3 ne-au oferit prilejul de a cunoaște o serie de atribute, în mare parte negative, prin care respondenții și-au arătat dezaprecierea față de Rusia. Aici însă s-a produs o confuzie: respondenții nu au ținut cont de faptul că cele trei cuvinte se doreau a fi atribute și ei au ales simple cuvinte pe care le-au enumerat, fără a avea practic vreun înțeles. Probabil respondenții au asociat aceste cuvinte cu Rusia, fapt dedus din însuși conotația acestor cuvinte: kalașnikov, tradiție, grobianism proletar, tezaur, iluzie de democrație, politică expansionistă, comuniști, oligarh, dictatura, ursuleț de pluș, votka, Ivan, etc. Printre aceste cuvinte însă s-au numărat și unele destul de interesante, ca de exemplu: oci ciornîe (ochi negri), cazaci, piață neagră, Kazimir Malevici, „Lacul lebedelor”, Dostoievski, tabelul periodic al lui Mendeleev, pâine Borodinski, matrioșka, Piața Roșie, Nikolai Baskov, Katiușa etc.
Frecvența procentelor obținute de cuvintele scrise la întrebarea nr. 3
Fig. 7.V
După cum se poate observa din cuvintele atribuite Rusiei ies în evidență, următoarele: comunism (11,19%), putere economică (9,8%), vodcă-bețivi (9,7%), oligarh (8,5%), rusoaice frumoase (7,03%), Katiușa(6,59%), suferință, durere (6,25%).
Fără a face vreo analiză și fără a încerca să găsim legături existente între Testamentul lui Petru, Perestroika lui Gorbaciov sau Pragmatismul de mare putere al lui Putin, remarcăm totuși că unii subiecți prin răspunsurile date asociază Rusia cu țarul Petru cel Mare (0,18%), cu fostul președinte Mihail Gorbaciov (2,17%), dar și cu actualul președinte Vladimir Putin (3,29%).
Procentajul relativ mare al primelor trei cuvinte cu care Rusia este asociată (comunism, putere economică și votdcă-bețivi), conduce către ipoteza conform căreia percepția față de această țară este una negativă. Chiar dacă puterea economică, în general implică evidențierea unei trăsături pozitive, procentajul mare al celor care au asociat-o cu cumunismul și votcă-betivi, conduce către o reprezentare negativă a Rusie în societatea românească postcomunistă .
Răspunsurile la întrebarea nr. 4 ne indică existența unor percepții pozitive la adresa președintelui Vladimir Putin.(fig. 7.VI).
Ponderea răspunsurilor date de subiecți la întrebarea 4
fig. 7.VI
În legătură cu întrebarea nr. 5, interesant de observat este faptul că, deși între această și întrebare nr. 3 există o asemănare destul de mare (în ambele cazuri se cereau trei atribute pentru descrierea Rusiei și respectiv a președintelui Putin), totuși, aici nu s-a mai produs niciun fel de confuzie. Majoritatea cuvintelor sunt chiar atribute, exprimate prin cuvinte ca: interesant, sportiv, iubitor de animale, câștigător, puternic, pragmatic, bun orator, carismatic, responsabil, inteligent, șarmant, lider. Este foarte clar că acești termeni sunt atribute pozitive, iar scorurile obținute ne îndreptățesc să concluzionăm că Putin este perceput pozitiv în rândul societății românești.
Printre toate aceste enumerări pozitive am întâlnit și două atribute – abil și fost ofițer –, pe care le-am regăsit în enumerările a 267, respectiv 198 de respondenți. Aceste caracteristici, de altfel, reprezentative pentru Putin, precum și procentajul mare al acestor atribute – (17,18% atributul abil și 23,17% atributul fost ofițer) – ne-au creat o mare nebuloasă: Faptul că ești abil sau că ești fost ofițer este o caracteristică pozitivă sau negativă?
Dacă avem în vedere că explicația din DEX a cuvântului abil se extinde și către aceea de viclean, oportunist, șmecher, ar însemna că abilitatea e o caracteristică negativă. Însă în contextul în care acest cuvânt este atribuit unui președinte de țară – lui Vladimir Putin – atributul abil devine o caracteristică pozitivă.
În ceea ce privește celălalt termen folosit – fost ofițer – aici lucrurile, deși par mai complicate, sunt extrem de simple. Este cunoscută apartenența lui Vladimir Putin la fostul KGB, fapt ce s-ar traduce într-un mod pragmatic, în primul rînd, prin rigurozitate, organizare și seriozitate. Din aceste motive, chiar și sub rezerva de a face o greșeală, considerăm și acest atribut ca fiind o caracteristică pozitivă.
Frecvența procentelor obținute de aributele scrise la întrebarea nr. 4
Fig.7.VII
Așadar, principalele atribute care îl caracterizează pe Vladimir Putin, în opinia subiecților sunt: fost ofițer (23,17%), abil (17,18%), vigilent (5,72%), imprevizibil (4,07%) și lider (3,81%). Dacă primele trei atribute sunt considerate, fără doar și poate, calități cel de-al patrulea atribut – imprevizibil – ne trimite fără să vrem cu gândul la însuși Rusia: „Rusia de astăzi este periculoasă. Rusia de astăzi este imprevizibilă”. În contextul cercetării noastre, din conotațiile care i se dau în momentul actual, Rusiei, chiar dacă explicația cuvîntului imprevizibil este aceea de „neașteptat” sau „surprinzător”, tindem către a considera acest atribut ca fiind unul negativ.
Întrebarea nr. 6, vizează principala sursă de informare a subiecților în ceea ce privește Rusia. Se observă clar în figurile 7.VIII. și 7.IX., ponderea pe care o ocupă mass-media ca principală sursă de informare, urmată apoi de cărți și memorie colectivă.
Așadar, masss-media are un loc însemnat în geneza și evoluția reprezentărilor sociale, fapt remarcat și de Serge Moscovici încă de la primul său studiu în domeniu. Acesta consideră că formarea reprezentărilor sociale constituie una dintre prerogativele de bază ale mijloacelor de informare în masă. Astfel, în contextul cercetății percepției Rusiei în societatea românească postcomunistă, considerăm că sursele mass-media au un rol semnificativ și o mare contribuție la formarea unor reprezentării negative la adresa Rusiei. De asemenea cealaltă sursă cu o contribuție relativ mare, o constituie cărțile. Ne referim aici la tot felul de cărți: literatură, istorie, monografii etc. De semenea, la această întrebare 21 dintre subiecți, respectiv un procentaj de 5,46% au ales ca variată de răspuns punctul d) adică alte surse. Printre răspunsurile scrise s-au numărat: de la prieteni, de la școală, de la bunici, de la prietenul meu care e rus etc.
Care este principala sursă de informare referitoare la Rusia?
fig. 7.VIII
Ca o remarcă la adresa sondajului nostru de cercetare, considerăm că ar fi fost util ca printr-una dintre întrebări să se fi făcut o departajare a cărților. Astfel, ar fi fost interesant de observat spre ce cărți se îndreaptă publicul și de unde se formează aceste percepții negative la adresa Rusiei.
Ponderea principalelor surse de informare în ceea ce privește Rusia
Fig. 7.IX
La întrebarea nr. 7, răspunsurile au fost dintre cele mai diverse. Redăm integral (inclusiv modul de exprimare) al cîtorva răspunsuri ale subiecților:
– „Nu îmi plac rușii, dacă ne luăm după tentativele lor expansioniste. Dar îmi plac descoperirile lor știintifice, realizările. Aa, da, și îs șoferi tare proști”;
– „La Rusia e vorba de nesimțire, lipsă de principii și grobianism proletar (după atâția ani de îndobitocire bolșevică), nimic altceva”;
– „Nu am nimic cu Rusia, sunt om al muncii, adică muncesc pt. familia mea”;
– „Adevărul e că nici nu are de ce să ne fie frică de ruși. Că doar Stalin și poporul rus libertate ne-au adus… Nu?”;
– „Mândru că-s rus. Mă rog, jumate”.
La întrebarea nr. 8 „După părerea dumneavoastră, care este simbolul cel mai reprezentativ pentru Rusia?” majoritatea respondenților au nominalizat Piața Roșie din Moscova, cu un procent de 33%. La mare distanță urmează metroul din Moscova cu 11% și palatul Kremlin cu 9%. Alte mențiuni au fost: Matrioșka (1%), Dostoievskși (1%), Rasputin (1%), însă au fost foarte mulți și cei care nu au putut să dea un răspuns (44%), alegând varianta b) Nu știu.
Întrebările nr. 9 și nr. 10, sunt întrebări de date factuale referitoare la vârsta și ocupația respondenților. Precum am arătat și mai sus (fig. 7.II), ca și vârstă, majoritatea subiecților s-au înscris în primele două variante de răspuns, respectiv a) între 18-25 și b) 25-35 ani. Din punctul de vedere al studiilor, ponderea acestora – fig, 7.VIII.
7.3. Concluzii
Având în vedere rezultatele obținute la întrebările 2 și 3 putem concluziona că percepția Rusiei în societatea românească postcomunistă este una negativă, chiar dacă printre cuvintele cu care publicul românesc o asociază se regăsesc și cuvinte precum putere economică, Katiușa sau rusoaice frumoase.
Deși discuțiile despre comunism nu par să ocupe un loc central în interacțiunea cotidiană, Rusia în cele mai multe răspunsuri este asociată cu noțiunea de comunism. Acestă asociere este extrem de interesantă, mai ales în contextul în care 53,38% , adică mai mult de jumătate dintre respondenți, s-au identificat ca având vârste între 18-25 de ani, fapt ce ne indică inexistența vreunei experiențe a acestora cu fostul regim comunist. În atare condiții, se pare că aceștia și-au creat o imagine standart a unei realități necunoscute. S-a creat astfel, un mediu artificial care reflectă o imagine „de tip prejudecată” despre Rusia, imagine care se interpune între societatea românească și realitatea rusească.
Acest rezultat, coroborat cu răspunsurile la întrebarea nr. 1 la care doar 17 subiecți au afirmat că au fost măcar o dată în Rusia, adică un procent de 4,42%, ne permite să afirmăm că perepția și reprezentarea Rusiei în societatea românească postcomunistă este una eronată. Mai ales în condițiile în care principala sursă de informare este mass-media.
În ceea ce privește percepția și reprezentarea președintelui Vladimir Putin acesta, are o reprezentare pozitivă. Astfel, coroborarea răspunsurilor date la întrebările 3 și 4 ne arată un Vladimir Putin abil, fost ofițer, un lider, care, deși este imprevizibil, își urmărește foarte bine propriile scopuri și interese.
În contextul în care sociologii atrag atenția că suficient de mulți oameni sunt tentați de a opta pentru prima sau ultima alternativă de răspuns, menționăm că, în cadrul acestui chestionar, la întrebările 2, 4 și 6, de la un respondent la altul, ordinea variantelor de răspuns a fost schimbată.
Pe cale de consecință, răspunsurile la întrebările inițiale ale tezei pot fi sintetizate din perspectiva rezultatelor prezentate, respectiv, percepție negativă a societății românești în ceea ce privește Rusia, sub rezerva factorilor deformatori identificați (stereotipuri), coroborat cu percepția pozitivă referitoare la pilonul central al Rusiei – Vladimir Putin, ceea ce induce concluzia că percepția, din punct de vedere strict psihologic, instrumentează individul și nu grupurile societare. Astfel că putem raporta rezultatele cercetării din perspectiva percepției versus individ (Vladimir Putin) – pozitiv și din punct de vedere al reprezentării și imaginii versus grupuri societale – negativ (Rusia).
De aici, rezultă că memoria colectivă generată de trecutul istoric, de substratul cultural, poveștirile din familie, perpetuată, în special, în ultimii 60 de ani și care generează o reprezentare profund negativă la adresa Rusiei, reprezintă un factor perturbator al percepției, cu o pondere semnificativă în societatea românească, însă al cărei impact poate fi estompat prin inițierea unor mecanisme moderne de cunoaștere a realităților curente în ceea ce privește societatea țintă, cât și prin conștientizarea direcțiilor de acțiune actuale la nivel global (piețe comune, cooperare internațională fără frontiere etc).
Pe de altă parte, rezultanta negativă în ceea ce privește percepția asupra Rusiei provine și din abordarea mediatică din România, cu excepția imaginii create vectorului central – Vladimir Putin, care, dintr-o anumită perspectivă, pozitivează parțial percepția asupra Rusiei (cultural, sportiv, monden etc).
Linia determinantă, rezultată ca urmare a cercetării, ce poate și trebuie să fie luată în calcul, în viitor, pentru crearea mecanismelor de generare a unei percepții raportate la realitate în ceea ce privește Rusia, se evidențiază în gradul crescut de educație al membrilor societății românești, aplecarea acestora spre deschidere și generozitate, ceea ce poate creea în timp antrenarea societății românești din perspectiva relațiilor interumane și economico-financiare și, implicit, estomparea viciilor de percepție identificate în prezenta cercetare.
Așadar, sunt evidente oportunitățile de cercetare viitoare ce derivă din prezenta teză și care deschide calea unor abordări profunde și la nivelul altor discipline.
BIBLIOGRAFIE
Acte normative:
Legea 544/2001, privind liberul acces la informațiile de interes public a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001.
Antologii, volume, monografii, memorii și cursuri universitare:
Abric, Jean-Claude. (2002). Psihologia comunicării. Teorii și metode, Iași: Polirom.
Abrudeanu, Rusu, Ion. (1920). Pacostea rusească, Note istorice, impresii, documente și scrisori în legătură cu războiul nostru.București: Atelierele grafice SOCEC & Comp., Societate anonimă.
Aderca, F. (2001). Petru cel Mare. București: Editura Hasefer.
Alistair, Iain Johnston. (1995). Cultural realism: Strategic culture and grand strategy in Chinese history. Princeton: Editura University Press.
Anghel, M., Ion. Petrescu, Lucian. Tudor,Valeriu. (2009) Asociația Ambasadorilor și Diplomaților de Carieră (AADCR), Pagini din diplomația României. vol. III. Editura Junimea.
Armbruster, Adolf. (1999) Imaginea românilor la unguri și poloni, în Național și universal în istoria românilor. București: Editura Enciclopedică.
Arbatov, Г. (2002). Человек системы, Moscova: EdituraVagrius.
Asch, E., Solomon. The Legacy of Solomon Asch: Essays in cognition and social psychology, by Irvin Rock (editor).
Bailleanu, M.G. (1905). Elementele democratismului rus. București: Imprimeria Statului.
Benedict, Ruth. (1959) [1934]. Patterns of Culture. Boston: Houghton Mifflin.
Bezviconi, Gheorghe. (1947). Călători ruși în Moldova și Muntenia, București.
Bezviconi, Gheorghe, Scarlat, Callimachi. (1947). Pușkin în exil. București.
Bîrsan, Cornel. (2013). Istorie furată. Cronica românească de istorie veche. Bistrița: Editura Karuna.
Bossy, R.V. (1937). Mărturii finlandeze despre România. București: Editura: Cartea Românească
Braudel, Fernand. (1994). Gramatica civilizațiilor, vol. I, Editura Meridiane.
Brown, A. (1996). The Gorbaciov Factor, Oxford: University Press.
Brzezinski, Z. (1999). Marea tablă de șah: supremația americană și imperativele sale geostrategice. București: Editura Univers Enciclopedic.
Brzezinski, Z. (2006). Triada geostrategică: conviețuirea cu China, Europa, Rusia. București: Editura Historia.
Calmuschi, Constantin. (1911). Relațiunile politice ale Țărilor Române cu Rusia. Galați: Tipografia „Biciumul Român” P.P. Stănescu.
Calvocoress I. Peter. (2000). Politica mondială după 1945. București: Editura Alfa.
Candrea, I., A. Elementele latine dispărute din limba română, curs universitar predat la Universitatea din București, Facultatea de Litere și Filosofie / Directologie și folklor romanic, 1932, p. 17 (cursul are 160 de pagini).
Cantemir, Dimitrie. (2012). Istoria creșterilor și a descreșterilor curții otomane. Editura Paideia.
Carra, Jean, Loius. (2011). Istoria Moldovei și a Țării Românești. Institutul European.
Ceaadaev, Piotr. (1993). Scrisori filosofice. Humanitas.
Cerghit, Ioan. (1972). Mass-media și educația tineretului școlar. București: Editura Didactică și Pedagogică.
Cerniaev, А. (1993). Шесть лет с Горбачевым. Моscova: Editura Progress.
Cioculescu, Șerban. (1971). Aspecte literare contemporane, București: Editura Minerva .
Coman, M. (1999). Introducere in sistemul mass-media. Iași: Editura Polirom.
Costin, Nicolae. Letopiseți, vol II, 1941.
Costin, Nicolae. (1990). Scrieri în două volume. (ediție îngrijită de Svetlana Korolevschi) Chișinău: Editura Hyperion.
Cuillenburg, Van J., J. (1998). Știința Comunicării. Bucuresti: Humanitas.
Custine, marchiz de. (1994), Scrisori din Rusia.București: Humanitas.
Danilevski, N. (2003). Россия и Европа. Moscova: Editura EKSMO.
Densușianu, Ar. (1894), Istoria limbii și literaturii române. Ediția
Dobrescu, M., Emilian. (2010). Cartea crizelor o privire optimistă. Colecția Economică. Editura Wolters Kluwer. București.
Dostoievski, F.M. (1998). Jurnal de scriitor, vol.II, Editura Polirom.
Drăghicescu, D. (2006). Din psihologia poporului român. București: Editura Historia.
Duțu, Alexandru. (1982). Literatura comparată și istoria mentalităților. București: Editura Univers.
Dvoiceno, E. (1937). Pușkin și România. București: M.O.,Impreimeria Națională.
d‘Encausse, H.C. (2000). Blestemul rușilor: eseu despre asasinatul politic, Editura Polirom.
Ey, Henry. (1998). Conștiința. București: Ed. Științifică și Enciclopedică.
Fedorovski, V. (2005). Istoria Kremlinului: de la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin, București: Editura Lucman.
Giurescu, C., Constantin. Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Carol I, (Ediția III).
Gorbaciov, М. (1987). Перестройка и Новое Мышление для нашей страны и для всего мира. Moscova: Editura Politizdat.
Gorbaciov, M. (1987). Octombrie și restructurarea: revoluția continuă. Editura Agenției de presă Novosti.
Горбачев, М. (1995). Жизнь и реформы, vol. 1.ediția 1.
Gray, S. Colin. (2010). Războiul, pacea si relațiile internaționale. O introducere în istoria strategică. Polirom.
Grinevski, О. (2000). Тайны советской дипломатии. Моscova: Editura Vagrius.
Grinevski, О. (2000). Как Горбачев приступал к внешней политике (Записки дипломата). „SȘA i Kanada”.
Gusti, D. (1942). Știința și pedagogia națiunii, „Sociologie românească”, IV(7-12).
Guzzini, S. (2000). Realism și relații internaționale. Iași: Editura Institutul European.
Gvosdev, K. Nikolas. (2004). The Sources of Russian Conduct, „The National Interest” no. 75, Spring.
Halbwachs, Maurice. (2007). Memoria Colectivă, Eseuri de ieri și de azi. (traducere de Antoniu Irinel), București: Editura Institutul European.
Heitmann, Klaus. (1991). Imaginea românilor în spațiul lingvistic german. București: Editura Univers.
Hops, Ted, (1998). The promise of constructivism in International Relations Theory, vol. 23.
Hopf, Ted. (2002). Social Construction of International Politics: Identities and Foreign Policies, Moscow, 1955 and 1999. Ithaca: Cornell University Press.
Huntington, Samuel. (1998). Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, București: Antet.
Huntington, P., Samuel. (2005). Cine suntem? Provocările la adresa identității naționale americane. (traducere Nicolae Năstase), București: Editura Antet.
Ionescu, M. (1996). O istorie trăită: relațiile internaționale: 1990-1995. București: Editura MODELISM.
Iorga, Nicolae. (1917). Histoire de relations russo-roumaines. Jassy, Edition du journal „Neamul românesc”.
Iorga, Nicolae. (1918). Oaspeți ruși în Moldova și oaspeți moldoveni în Moscova. Iași.
Iorga, Nicolae. (1936). Dovezi despre consțiința originei românilor. Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, tomul XVII.
Iorgu, Iordan. (1949). Influențe rusești asupra limbii române. Analele Academiei Republicii Populare Române, Seria C, Tomul I, Memoriul 4.
Ivanov, I. (2002). The New Russian Diplomacy. Washington D.C.: Brookings Institution Press.
Ivanov, Leonte. (2002). Imaginea rusului si a Rusiei în literatura romana. 1840-1948. Chișinău: Editura Cartier.
Jackson, Robert, Sorensen, Georg (2007). Introduction to international relations: theories and approaches. Oxford: University Press.
Kier, Elisabeth. (1997). Imagining War: French and British Mylitary doctrine between the wars. Princeton: University Press.
Kissinger, H. (2002). Diplomația. București: Editura BIC ALL.
Kornienko, G. (1994). Холодная война. Свидетельство ее участника. Moscova: Editura Mejdunarodnîe otnoșenia.
Kortunov, А. (1999). Введение Внешняя политика и безопасность современной России (1991-1998), Crestomație în 2 vol.. / vol.1 Моscova: Alc. Т. Șakleina.
Kogălniceanu, M. (1874). Cronicele României, tom III, București.
Kotz, D. Weir, F. (1997). Revolution from Above: The Demise of the Soviet System. London: Routeldge.
Kuleva, Marina. (2010). Tradiții și inovații în politica externă a Rusie. Editura București.
Lebedeva, M. (2000). World Politics and International Relations at the Edge of New Millennium. Moscova.
Lemny, Ștefan. (2010). Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea, Editura Polirom.
Lippmann, Walter. (1922). Public Opinion.
Machiavelli , N. (2005). Principele. București: Editura Mondero.
Malița, M. (2007). Tablouri din Războiul Rece. Memorii ale unui diplomat roman. București: Editura C.H. Beck.
Malița, M. (2007). Între război și pace. București: Ed. C.H. Beck.
Marshall, W.(2002). Petru cel Mare. București: Editura Artemis.
Mihăescu, Ion. (1941). Originea Limbii române. Cu o sinteză a mărturiilor și cercetărilor privitoare la continuitatea noastră în Dacia. Craiova: Colecția Meridian.
Mihăescu, Gib. (2004). Rusoaica, colecția Fiction Canon.
Miroiu, A., Ungureanu, R. (2006). Manual de relații internaționale. București: Editura Polirom.
Mitilineu, Mihai. (1974). Colecțiune de tratatele și convențiunile României cu puterile străine de la anul 1368 până în zilele noastre. București.
Mlecin, L., Primakov, Evgheni. (1999). История одной карьеры. Moscova: Editura Centropoligraf.
Morgenthau, H. (2007). Politica între națiuni: lupta pentru putere și lupta pentru pace. Iași: Editura Polirom.
Moruzi C. Dumitru, Romanciuc, Vasile. (2001). Rușii și românii, Editura Museum.
Moscovici, Serge. (1961). La psychanalyse, son image et son public. Paris:PUF.
Moscovici, S. (1986). L'ere des représentations sociales, în W. Doise și A.Palmonari, L'etude des représentations sociales. Neuchâtel, Delachaux & Niestle.
Moscovici, S. (1994). Psihologia socială sau mașina de fabricat zei. Iași: Editura Universității Al. I. Cuza.
Moscovici, S. (1997). Fenomenul reprezentărilor sociale, în „Psihologia câmpului social. Reprezentările sociale”. (coord.: Adrian Neculau). Iași: Editura Polirom.
Muste, Neculai. (1874). Letopisețul Țerei Moldovei de la domnia lui Istrati Dabija până în a treia domnie a lui M. Racoviță (1662-1729), în M. Kogălniceanu. Cronicele României, tom III, București.
Muste, Pseudo, M. Kogălnieanu. (1872). Cronicele României sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei. vol. III, București.
Neculce, Ion. (1986). Letopisețul țării Moldovei de la Dabija-vodă pînă la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat și O samă de cuvinte. Editură București.
Nicholson, H. (1966). Arta diplomatică. București: Editura Politică.
Nivat, G. (2004). La pas prin noua Rusie: memorie, tranziție, renaștere. București: Editura Compania.
Norbert, Elias. (1991). La societes des individus, Fayard, Paris.
Novoselțev, S. (2005). На переломе эпох. Записки дипломата. Moscova: Editura Inform-Znanie.
Pageux, Daniel, Henry. (2000). Literatura generală și comparată. (Traducere de Lidia Bodea). Iași: Editura Polirom.
Panaitescu, P.P. (1934). Petre Rareș și Moscova. (Extras din volumul «În memoria lui Vasile Pârvan»). București.
Petrașcu, N.N., Bezviconi G.G.. (1945). Relațiile ruso-române. București.
Primakov, Е. (2002). Мир после 11 сентября. Moscova: Ed. Mîsl‘.
Prizel, Ilya. (1998). National Identity and Foreig Policy, Nationalism and Leadership in Poland, Russia and Ukraine. Cambridge.
Rambaud, Alfred. (1878). Histoire de la Russie. Paris.
Riasanovsky , N. (2001). O istorie a Rusiei. Iași: Editura Institutul European.
Roler, Mihail. (1951). Probleme de istorie. Editura Partidului Muncitoresc român.
Romașcanu, Mihail, Gr. (1934). Tezaurul român de la Moscova. București: «Cartea românească».
Rosetti, Radu. (1914). Acțiunea politicii rusești în țările române, povestită de organele oficiale franceze. București.
Rosetti, Radu. (1889). Invaziunile slavilor în peninsula balcanică și formarea naționalității române.
Rosetti, Alexandru. Priviri asupra evoluței limbei române, curs universitar predat la Universitatea din București, Facultatea de Litere și Filosofie 1934-1935, p. 13. (cursul are 265 de pagini).
Russo, Alecu. (1986). Scrieri. Editura Minerva, București.
Sakwa, R.. (2008). Putin: Russia’s choice, second edition, New York: Routledge.
Schifirneț, Constantin (2001). Geneza modernă a ideii naționale: Psihologie etnică și identitate românească. București: Editura Albatros.
Schopenhauer, Arthur, Lumea ca voință și reprezentare Volumul 1. (traducere de Anton Adămuț). Moldova: Tipo.
Secrieru, Stanislav. (2008). Rusia după imperiu. Între putere regională și custode global. Iași: Editura Institutul European.
Shevtsova, L. (2005). Putin’s Russia, Washington D.C.: Carnegie Endowment for International Peace.
Simes, D. (1999). After the Collapse: Russia seeks its Place as a Great Power. New York: Simon &Schuster.
Sinițîna, N. (1998). Третий Рим: Истоки и эволюция русской средневековой концепции: XV–XVI вв.. Моscova: Editura Indrik.
Snyder, L., Jack. (1997). The Soviet Strategic Culture: Implications for Limited Nuclear Operations. Santa Monica: RAND Corporation.
Stern, J. (2009). The Future of Russian Gaz and Gazprom. Oxford: University Press.
Sturmer, M. (2009). Putin și noua Rusie. București: Editura Litera Internațional.
Șaguna, Andrei. (1860). Istoria bisericii ortodoxe răsăritene. Sibiu.
Talbott, S. (2002). The Russia Hand: A Memoir of Presidential Diplomacy. New York: Random House.
Tarde, Gabriel, Jean. (1895). Les lois de l’imitation. Chapitres I à V, 2e édition
Tarde, Gabriel. (2005). Legile sociale. Schița unei sociologii. Craiova: Editura Beladi.
Tchadaief, Pierre. (1862). Oeuvres Choisies, publiees pour le premier fois par le J. Gagarin. Paris.
Thomas, I. William, Thomas S. Dorothy. (1932). The Child in America: Behavior problems and programs. A.A. Knopf.
Tihomirov, L. (1992). Монархическая государственность. Sankt-Petersburg.
Timofeev, L.I. (1951). Literatură sovietică rusă. (traducere din limba rusă de Tamara Gane). Editura «Cartea rusă».
Todorov, Tzvetan. (1994). Cucerirea Americii. Problema Celuilalt, (Traducere de Magda Jeanrenaud). Iași: Institutul European.
Trenin D. (2006). Интеграция и идентичность: Россия как «новый Запад», Moscova: Editura Evropa.
Trenin, D. (2007). Getting Russia Right, Washington.
Tsygankov P., Andrey. (2006). Russia’s Foreign Policy: Change and Continuity in National Identity . New York: Littlefield Publisher, Inc., New York.
Urechiă , V.A. (1981) Istoria românilor. Vol 1. București., Lito-Tipografia Carol Gobl.
Uricarul Axinte. (1993). Cronica paralelă a Țării Românești și a Moldovei. București: Editura Minerva.
Utkin, A. (2002). Вызов Запада и ответ России. Национальный интерес. Моscova: Editura Аlgoritm.
Zlate Mielu. (2009). Fundamentele psihologiei. Editura Polirom.
White, S. (2000). Russia’s New Politics, Cambridge: University Press.
Xenopol, A.D. Istoria Românilor, (Ed. a III, revăzută de autor, îngrijită și ținută la curent de I. Vlădescu). București: Editura «Cartea Românească».
Xenopol, A.D. (1914). Istoria românilor în Dacia Traiană. III, București: „Institutul de Arte Grafice și Editura Școalelor” C. Sfetea.
Xenopol, A.D. (2006). Istoria românilor din Dacia Traiană, (vol III, Muntenia și Modova 1290-1456) București: Editura ELF.
Articole și studii:
Ahromeev, S. Вооруженные силы СССР, sursa nr. 6.
Bergman, Manfred, Max (1998). Social Representations as the Mother of All Behavioral Predispositions? The Relations between Social Representations, Attitudes, and Values, în “Papers on Social Representations”, vol. 7 (1-2).
Cioculescu, Barbu. Cum se comportau soldații ruși cu popoarele eliberate /Mărturii în Historia.ro:http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-se-comportau-soldatii-sovietici-popoarele-eliberate.
Cinpoeș, Radu. (2008). From National Identity to European Identity, în „Journal of Identity and Migration Studies”, Volume 2, number1.
Constantin, Ticu. (2002). Memoria socială; paradigme teoretice și date empirice în „Revista de psihologie socială”, nr 10, Iași: Editura Polirom.
Cooper, Frederick, Brubaker. (2000). Beyond Identity, în „Theory and Society”.
Fabre, J.M. (1998). Approche contextuelle dans la psychologie cognitive des jugements, în Logiques sociales de la connaissance, Connexions 72.
Gvosdev, K. Nikolas. (2004). The Sources of Russian Conduct, „The National Interest” no. 75, Spring.
Ivanov, Leonte De cînd cu rușii în țară…sau despre persistența unei fobii, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, Facultatea de litere.
http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/l%20ivanov.pdf
Ivașov, L. (1995). Россия сможет снова стать сверхдержавой, în „Nezavisimaja gazeta”, 7 martie.
Jackson, D. William (2001). Imagining Russia Western International Relations Theory. http://casnov1.cas.muohio.edu/havighurstcenter/papers/Jackson.pdf.
Kornienko, G. (1994). Закончилась ли «холодная война»?, „Nezavisimaja gazeta”, 16 august.
Krîștanovskaia, О. (1995). Трансформация старой номенклатуры в новую российскую элиту, în „Obșcestvennîe nauki i sovremennost’”, nr, 1.
Krîștanovskaia, О. (2002). Режим Путина: либеральная милитократия, „Pro et Contra”, Vol. 7, nr. 4.
Krîștanovskaia, O., (2003). Политические реформы Путина и элиты, în „Obščcestvo i ekonomika”, nr. 5.
Krîștanovskaia, O. (2003) Формирование региональной элиты: принципы и механизмы, în „Sociologičeskie issledovania”, nr. 11.
Kulaghin, V.М. (2000). Мир в XXI в.: многополюсный баланс сил или глобальный Рах Democratica (Гипотеза демократического мира в контексте альтернатив мирового развития), „Polys”, nr. 1.
Kuleva, M. (2007). Ideologie versus interes național: determinări ale politicii externe a Rusiei, în „ISPAIM, Monitor Strategic”, nr. 3-4.
Layne, C. (1998). Rethinking American Grand Strategy: Hegemony and Balance of Power in the Twenty-first Century? În „World Policy”, Summer.
Latîșev, G.А. (1998). Политбюро вино и кровь пьянили, „Rossijskie vesti”, 22 iulie.
Lăzărescu, Dan, A., (1992). Imagologia – o nouă disciplină socială de graniță, în „Magazin istoric”, nr. 4 (301).
Lebedeva, M.M., Melvil, А.Iu., „Переходный возраст” современного мира, „Meždunarodnaja žizn’”, nr. 10
Lynch, A. (2001). The Realism of Russia’s Foreign Policy, în „Europe-Asia Studies”, vol. 53, nr. 1.
Moldovan, Ilie, Etnic și etnicitate, articol publicat de pe site-ul www. creștinortodox.ro.
Munteanu, Romul. (1990). Rusoaica. Sau romanul unei obsesii, în „Baricada”, anul I, nr. 39/9 octombrie.
Pageaux, Daniel-Henri, (1988). De l’image a l’imaginaire, în „Colloquium Helveticum. Cahiers suisses de littérature générale et comparée”, nr. 8, Berne-Frankfurt am Main – New York – Paris, Peter Lang.
Putin, V. (1999). Россия на рубеже тысячилетий, în „Nezavisimaja gazeta”, 30 dec.
Rumer, E. (2007). Russian Foreign Policy beyond Putin, „ADELPHI Paper 390”, October.
Sakwa, R. (2008). New Cold War or twenty years crisis? Russia and international politics. „International Affairs”, 84: 2.
Shakleyina, T., Bogaturov, A. (2004). The Russian realist school of internațional relations, „Communist and Post-Communist Studies”, nr.37.
Spidlick, Thomas. (1994). Despre Ideea rusă, în „Dilema”, an II, 9-15 septembrie.
Solomon, Elena, (2007). O istorie risipită în nume de străzi, articol-reportaj publicat în „România liberă” din 22 mai.
Șevarnadze, E. (1990). Внешняя политика и наука, în „Meždunarodnaja žizn’”, nr. 2. Târnoveanu, Dragoș, Rusia: Identitate și geopolitică, publicat pe pagina de internet a cotidianului „Adevărul”: www.adevarul.ro
Tilly, Charles. (2003). Political Identities in Changing Polities, în „Social Research”, vol. 70, n. 2.
Varennikov, V. (1991) Чья измена?, în „Sovetskaja Rossija”, 19 februarie.
Vianu, Ion. (1996). Teribilul fascinantul nostru vecin…, în „Dilema”, anul IV nr. 168, din 29 martie-4 aprilie.
Russia: In Transition or Intransigent (2007). Testimony M. Wayne, Commission on Security and Cooperation in Europe, May 24.
Colecții ziare și reviste:
Colecția ziarului „România liberă”, perioada ianuarie – decembrie 2000
Colecția ziarului „Jurnalul național”, perioada ianuarie – decembrie 2000
„Analele Academiei Române. Dezbateri”, s. II, tomul 13, 1890-1891
Resurse bibliografice pe Internet
http://www.jurnal.ro.
http://www.adevarul.ro
http://www.amosnews.ro
http://arpeonline.ro/index.php/en/mass-media/36-comunicate/73-dimensiunea-rus-in-evolutiile-internationale-actuale.
http://romanian.ruvr.ru/.
http://www.dcnews.ro
http://mihneamaruta.ro/
http://www.fndc.ro/comunitate/societatea_civila.html
http://www.romanialibera.ro/actualitate/politica/nastase-a-irita-in-permanenta-rusia-este-o-dovada-de-prostie-226010.html.
http://www.libres.org/
http://www.state.gov/p/eur/rls/rm/86990.htm.
http://www.curierulnational.ro/Economie/2011-02-24/Intreprinzatorii+romani+vor+sa…
http://www.historia.ro
http://sondaje.ziare.com
http://files.figshare.com/1064280/Conflictul_din_Cecenia.doc.
http://feelosophy.narod.ru/Zyuganov/Index.htm
http://www.prospect#-magazine.co.uk
http://www.rg.ru/printable/2007/02/22/yastrgemsky.html
http://www.carnegie.ru/en/pubs/media/76500.htm
http://romania-rusia.info/Romania1800.asp
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/romanii-bssaasarabeni/page/3/3
http://www.mid.ru
www.rami.ru/cosmopolis/archives/6/tsygankov.html
http://feelosophy.narod.ru/Zyuganov/Index.htm
http://www.council.gov.ru/files/journalsf/item/20081016092530.pdf 153
www.gorby.ru
http://www.rg.ru/printable/2007/02/22/yastrgemsky.html
Ce îi împiedică pe oameni să vadă adevărul, de ce nu înţeleg românii realitatea din jur
http://www.autorii.com/scriitori/sinteze-literare/ideea-de-specific-national-in-literatura-romana.php – specific national
http://www.acs-rss.ro/index.php/12-editura/31-catalog-cartea-rusa-in-editurile-romanesti.
http://alingavreliuc.files.wordpress.com/2010/08/gavreliuc-a-2003-2006-mentalitate-si-societate-euvt.pdf
http://adevarul.ro/international/rusia/strategiile-identitare-sovieticilor-1_52b8784ec7b855ff56f38a09/index.html
http://adevarul.ro/international/foreign-policy/identitate-geopolitica-rusia-1_53e600b60d133766a82371a7/index.html
http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/comunicare/IMAGOLOGIE-OBIECTUL-CURSULUI-N61393.php
http://ro.scribd.com/doc/192030682/Studii-Si-Articole-de-Istorie-LXXVIII-2011
http://adevarul.ro/international/rusia/rusofobia-imperiu-natiune-1_5373b6f20d133766a8a7d3c1/index.html
http://universulromanesc.ro/stiri-incomode/rusii-au-dorit-mereu-un-imperiul-romanesc-la-granitele-lor-cum-a-alipit-romania-dobrogea-si-gurile-dunarii-in-1878/
http://www.creeaza.com/legislatie/demografie/Societate-civila-Conceptul-de-945.php
http://www.revistaclipa.com/7288/2012/12/cronici/plastica/mitul-national-imagine-si-mistificare
http://www.ziarulstefancelmare.ro/rusia-este-dusmanul-natural-al-romaniei-marea-rusie-pravoslavnica-tot-mai-puternica-rusia-de-azi-uniunea-sovietica-de-ieri-rusia-dintotdeauna/
http://books.google.ro/books?id=TbgIAgAAQBAJ&pg=PT126&lpg=PT126&dq=anul+1711&source=bl&ots=ABcU8_dUmp&sig=J1jv0o3IaETOkv9j5v9_ODRZ4_o&hl=ro&sa=X&ei=cVXnU9qFHoSaygPQn4DQCA&ved=0CGYQ6AEwCQ#v=onepage&q=anul%201711&f=false
http://basarabialiterara.com.md/?p=7712
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/rusia-dusmanul-natural-al-romaniei-rusia-azi-uniunea-sovietica-ieri-rus
http://romanian.ruvr.ru/2014_06_02/Pragmatism-versus-rusofobie-Incotro-Romania-1483/
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/romania-rusia-bulgaria-inceputul-primei-conflagratii-mondiale
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/gentlemen-s-agreement-urss-romania-litvinov-titulescu-se-pun-acord
http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2010Ianuarie/Mironov%20Alexandru-Murad%20-%20Relatii%20romano-sovietice%201934-1940/REZUMAT_MIRONOV.pdf
http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2012Decembrie/POPA%20RADU%20IOAN%20-%20Personalitate%20si%20stiluri%20de%20conducere%20in%20context%20organizational/Rezumatul%20tezei%20de%20doctorat%20Popa%20Radu%20Ioan%20-%202012.pdf
http://universulromanesc.ro/stiri-incomode/rusii-au-dorit-mereu-un-imperiul-romanesc-la-granitele-lor-cum-a-alipit-romania-dobrogea-si-gurile-dunarii-in-1878/
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/razboiul-ruso-turc-1768-1774-pacea-kuciuk-kainargi
Interviuri:
* Interviu cu Constantin Mihail Grigorie acordat în 08.10.2011, postului radio „Vocea Rusiei” (ediția electronică: http://romanian.ruvr.ru/).
* Interviu cu Dumitru Prunariu, Criza se vede din Cosmos. Față de asteroizi, suntem la fel de neajutorați ca dinozaurii, publicat în 19.04.2011, de agenția de presă DCNews (ediția electronică: https://www.dcnews.ro/).
* Interviu cu Dorin Dumitru Prunariu acordat lui Mihnea Măruță, în 04.06.2010, cu ocazia festivalului TIFF Lounge Cluj (Festivalul Internațional de film Transilvania); Intregul interviu este publicat pe site-ul http://mihneamaruta.ro/2010/06/07/tiff-lounge-4-lectia…..
* Interviu cu Dumitru Prunariu, Din Cosmos, în diplomație, realizat în 26.02.2004 de către Viaceslav Șamoșkin, pentru Agenția de știri, informații și comentarii „Rusia la zi”; Interviul a fost preluat și publicat de săptămânalul „Timpul” din 24-30 martie 2004, p. 18; În 03.08.2004 s-a făcut o nouă preluare și s-a publicat de către agenția de presă Amos News (ediția electronică: http://www.amosnews.ro/).
* Interviu cu Ioan Donca, Cum a fost anul 2006 pentru relațiile româno-ruse?, acordat în 10.01.2007, postului radio „Vocea Rusiei” (ediția electronică: http://romanian.ruvr.ru).
BIBLIOGRAFIE
Acte normative:
Legea 544/2001, privind liberul acces la informațiile de interes public a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001.
Antologii, volume, monografii, memorii și cursuri universitare:
Abric, Jean-Claude. (2002). Psihologia comunicării. Teorii și metode, Iași: Polirom.
Abrudeanu, Rusu, Ion. (1920). Pacostea rusească, Note istorice, impresii, documente și scrisori în legătură cu războiul nostru.București: Atelierele grafice SOCEC & Comp., Societate anonimă.
Aderca, F. (2001). Petru cel Mare. București: Editura Hasefer.
Alistair, Iain Johnston. (1995). Cultural realism: Strategic culture and grand strategy in Chinese history. Princeton: Editura University Press.
Anghel, M., Ion. Petrescu, Lucian. Tudor,Valeriu. (2009) Asociația Ambasadorilor și Diplomaților de Carieră (AADCR), Pagini din diplomația României. vol. III. Editura Junimea.
Armbruster, Adolf. (1999) Imaginea românilor la unguri și poloni, în Național și universal în istoria românilor. București: Editura Enciclopedică.
Arbatov, Г. (2002). Человек системы, Moscova: EdituraVagrius.
Asch, E., Solomon. The Legacy of Solomon Asch: Essays in cognition and social psychology, by Irvin Rock (editor).
Bailleanu, M.G. (1905). Elementele democratismului rus. București: Imprimeria Statului.
Benedict, Ruth. (1959) [1934]. Patterns of Culture. Boston: Houghton Mifflin.
Bezviconi, Gheorghe. (1947). Călători ruși în Moldova și Muntenia, București.
Bezviconi, Gheorghe, Scarlat, Callimachi. (1947). Pușkin în exil. București.
Bîrsan, Cornel. (2013). Istorie furată. Cronica românească de istorie veche. Bistrița: Editura Karuna.
Bossy, R.V. (1937). Mărturii finlandeze despre România. București: Editura: Cartea Românească
Braudel, Fernand. (1994). Gramatica civilizațiilor, vol. I, Editura Meridiane.
Brown, A. (1996). The Gorbaciov Factor, Oxford: University Press.
Brzezinski, Z. (1999). Marea tablă de șah: supremația americană și imperativele sale geostrategice. București: Editura Univers Enciclopedic.
Brzezinski, Z. (2006). Triada geostrategică: conviețuirea cu China, Europa, Rusia. București: Editura Historia.
Calmuschi, Constantin. (1911). Relațiunile politice ale Țărilor Române cu Rusia. Galați: Tipografia „Biciumul Român” P.P. Stănescu.
Calvocoress I. Peter. (2000). Politica mondială după 1945. București: Editura Alfa.
Candrea, I., A. Elementele latine dispărute din limba română, curs universitar predat la Universitatea din București, Facultatea de Litere și Filosofie / Directologie și folklor romanic, 1932, p. 17 (cursul are 160 de pagini).
Cantemir, Dimitrie. (2012). Istoria creșterilor și a descreșterilor curții otomane. Editura Paideia.
Carra, Jean, Loius. (2011). Istoria Moldovei și a Țării Românești. Institutul European.
Ceaadaev, Piotr. (1993). Scrisori filosofice. Humanitas.
Cerghit, Ioan. (1972). Mass-media și educația tineretului școlar. București: Editura Didactică și Pedagogică.
Cerniaev, А. (1993). Шесть лет с Горбачевым. Моscova: Editura Progress.
Cioculescu, Șerban. (1971). Aspecte literare contemporane, București: Editura Minerva .
Coman, M. (1999). Introducere in sistemul mass-media. Iași: Editura Polirom.
Costin, Nicolae. Letopiseți, vol II, 1941.
Costin, Nicolae. (1990). Scrieri în două volume. (ediție îngrijită de Svetlana Korolevschi) Chișinău: Editura Hyperion.
Cuillenburg, Van J., J. (1998). Știința Comunicării. Bucuresti: Humanitas.
Custine, marchiz de. (1994), Scrisori din Rusia.București: Humanitas.
Danilevski, N. (2003). Россия и Европа. Moscova: Editura EKSMO.
Densușianu, Ar. (1894), Istoria limbii și literaturii române. Ediția
Dobrescu, M., Emilian. (2010). Cartea crizelor o privire optimistă. Colecția Economică. Editura Wolters Kluwer. București.
Dostoievski, F.M. (1998). Jurnal de scriitor, vol.II, Editura Polirom.
Drăghicescu, D. (2006). Din psihologia poporului român. București: Editura Historia.
Duțu, Alexandru. (1982). Literatura comparată și istoria mentalităților. București: Editura Univers.
Dvoiceno, E. (1937). Pușkin și România. București: M.O.,Impreimeria Națională.
d‘Encausse, H.C. (2000). Blestemul rușilor: eseu despre asasinatul politic, Editura Polirom.
Ey, Henry. (1998). Conștiința. București: Ed. Științifică și Enciclopedică.
Fedorovski, V. (2005). Istoria Kremlinului: de la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin, București: Editura Lucman.
Giurescu, C., Constantin. Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Carol I, (Ediția III).
Gorbaciov, М. (1987). Перестройка и Новое Мышление для нашей страны и для всего мира. Moscova: Editura Politizdat.
Gorbaciov, M. (1987). Octombrie și restructurarea: revoluția continuă. Editura Agenției de presă Novosti.
Горбачев, М. (1995). Жизнь и реформы, vol. 1.ediția 1.
Gray, S. Colin. (2010). Războiul, pacea si relațiile internaționale. O introducere în istoria strategică. Polirom.
Grinevski, О. (2000). Тайны советской дипломатии. Моscova: Editura Vagrius.
Grinevski, О. (2000). Как Горбачев приступал к внешней политике (Записки дипломата). „SȘA i Kanada”.
Gusti, D. (1942). Știința și pedagogia națiunii, „Sociologie românească”, IV(7-12).
Guzzini, S. (2000). Realism și relații internaționale. Iași: Editura Institutul European.
Gvosdev, K. Nikolas. (2004). The Sources of Russian Conduct, „The National Interest” no. 75, Spring.
Halbwachs, Maurice. (2007). Memoria Colectivă, Eseuri de ieri și de azi. (traducere de Antoniu Irinel), București: Editura Institutul European.
Heitmann, Klaus. (1991). Imaginea românilor în spațiul lingvistic german. București: Editura Univers.
Hops, Ted, (1998). The promise of constructivism in International Relations Theory, vol. 23.
Hopf, Ted. (2002). Social Construction of International Politics: Identities and Foreign Policies, Moscow, 1955 and 1999. Ithaca: Cornell University Press.
Huntington, Samuel. (1998). Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, București: Antet.
Huntington, P., Samuel. (2005). Cine suntem? Provocările la adresa identității naționale americane. (traducere Nicolae Năstase), București: Editura Antet.
Ionescu, M. (1996). O istorie trăită: relațiile internaționale: 1990-1995. București: Editura MODELISM.
Iorga, Nicolae. (1917). Histoire de relations russo-roumaines. Jassy, Edition du journal „Neamul românesc”.
Iorga, Nicolae. (1918). Oaspeți ruși în Moldova și oaspeți moldoveni în Moscova. Iași.
Iorga, Nicolae. (1936). Dovezi despre consțiința originei românilor. Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, tomul XVII.
Iorgu, Iordan. (1949). Influențe rusești asupra limbii române. Analele Academiei Republicii Populare Române, Seria C, Tomul I, Memoriul 4.
Ivanov, I. (2002). The New Russian Diplomacy. Washington D.C.: Brookings Institution Press.
Ivanov, Leonte. (2002). Imaginea rusului si a Rusiei în literatura romana. 1840-1948. Chișinău: Editura Cartier.
Jackson, Robert, Sorensen, Georg (2007). Introduction to international relations: theories and approaches. Oxford: University Press.
Kier, Elisabeth. (1997). Imagining War: French and British Mylitary doctrine between the wars. Princeton: University Press.
Kissinger, H. (2002). Diplomația. București: Editura BIC ALL.
Kornienko, G. (1994). Холодная война. Свидетельство ее участника. Moscova: Editura Mejdunarodnîe otnoșenia.
Kortunov, А. (1999). Введение Внешняя политика и безопасность современной России (1991-1998), Crestomație în 2 vol.. / vol.1 Моscova: Alc. Т. Șakleina.
Kogălniceanu, M. (1874). Cronicele României, tom III, București.
Kotz, D. Weir, F. (1997). Revolution from Above: The Demise of the Soviet System. London: Routeldge.
Kuleva, Marina. (2010). Tradiții și inovații în politica externă a Rusie. Editura București.
Lebedeva, M. (2000). World Politics and International Relations at the Edge of New Millennium. Moscova.
Lemny, Ștefan. (2010). Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea, Editura Polirom.
Lippmann, Walter. (1922). Public Opinion.
Machiavelli , N. (2005). Principele. București: Editura Mondero.
Malița, M. (2007). Tablouri din Războiul Rece. Memorii ale unui diplomat roman. București: Editura C.H. Beck.
Malița, M. (2007). Între război și pace. București: Ed. C.H. Beck.
Marshall, W.(2002). Petru cel Mare. București: Editura Artemis.
Mihăescu, Ion. (1941). Originea Limbii române. Cu o sinteză a mărturiilor și cercetărilor privitoare la continuitatea noastră în Dacia. Craiova: Colecția Meridian.
Mihăescu, Gib. (2004). Rusoaica, colecția Fiction Canon.
Miroiu, A., Ungureanu, R. (2006). Manual de relații internaționale. București: Editura Polirom.
Mitilineu, Mihai. (1974). Colecțiune de tratatele și convențiunile României cu puterile străine de la anul 1368 până în zilele noastre. București.
Mlecin, L., Primakov, Evgheni. (1999). История одной карьеры. Moscova: Editura Centropoligraf.
Morgenthau, H. (2007). Politica între națiuni: lupta pentru putere și lupta pentru pace. Iași: Editura Polirom.
Moruzi C. Dumitru, Romanciuc, Vasile. (2001). Rușii și românii, Editura Museum.
Moscovici, Serge. (1961). La psychanalyse, son image et son public. Paris:PUF.
Moscovici, S. (1986). L'ere des représentations sociales, în W. Doise și A.Palmonari, L'etude des représentations sociales. Neuchâtel, Delachaux & Niestle.
Moscovici, S. (1994). Psihologia socială sau mașina de fabricat zei. Iași: Editura Universității Al. I. Cuza.
Moscovici, S. (1997). Fenomenul reprezentărilor sociale, în „Psihologia câmpului social. Reprezentările sociale”. (coord.: Adrian Neculau). Iași: Editura Polirom.
Muste, Neculai. (1874). Letopisețul Țerei Moldovei de la domnia lui Istrati Dabija până în a treia domnie a lui M. Racoviță (1662-1729), în M. Kogălniceanu. Cronicele României, tom III, București.
Muste, Pseudo, M. Kogălnieanu. (1872). Cronicele României sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei. vol. III, București.
Neculce, Ion. (1986). Letopisețul țării Moldovei de la Dabija-vodă pînă la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat și O samă de cuvinte. Editură București.
Nicholson, H. (1966). Arta diplomatică. București: Editura Politică.
Nivat, G. (2004). La pas prin noua Rusie: memorie, tranziție, renaștere. București: Editura Compania.
Norbert, Elias. (1991). La societes des individus, Fayard, Paris.
Novoselțev, S. (2005). На переломе эпох. Записки дипломата. Moscova: Editura Inform-Znanie.
Pageux, Daniel, Henry. (2000). Literatura generală și comparată. (Traducere de Lidia Bodea). Iași: Editura Polirom.
Panaitescu, P.P. (1934). Petre Rareș și Moscova. (Extras din volumul «În memoria lui Vasile Pârvan»). București.
Petrașcu, N.N., Bezviconi G.G.. (1945). Relațiile ruso-române. București.
Primakov, Е. (2002). Мир после 11 сентября. Moscova: Ed. Mîsl‘.
Prizel, Ilya. (1998). National Identity and Foreig Policy, Nationalism and Leadership in Poland, Russia and Ukraine. Cambridge.
Rambaud, Alfred. (1878). Histoire de la Russie. Paris.
Riasanovsky , N. (2001). O istorie a Rusiei. Iași: Editura Institutul European.
Roler, Mihail. (1951). Probleme de istorie. Editura Partidului Muncitoresc român.
Romașcanu, Mihail, Gr. (1934). Tezaurul român de la Moscova. București: «Cartea românească».
Rosetti, Radu. (1914). Acțiunea politicii rusești în țările române, povestită de organele oficiale franceze. București.
Rosetti, Radu. (1889). Invaziunile slavilor în peninsula balcanică și formarea naționalității române.
Rosetti, Alexandru. Priviri asupra evoluței limbei române, curs universitar predat la Universitatea din București, Facultatea de Litere și Filosofie 1934-1935, p. 13. (cursul are 265 de pagini).
Russo, Alecu. (1986). Scrieri. Editura Minerva, București.
Sakwa, R.. (2008). Putin: Russia’s choice, second edition, New York: Routledge.
Schifirneț, Constantin (2001). Geneza modernă a ideii naționale: Psihologie etnică și identitate românească. București: Editura Albatros.
Schopenhauer, Arthur, Lumea ca voință și reprezentare Volumul 1. (traducere de Anton Adămuț). Moldova: Tipo.
Secrieru, Stanislav. (2008). Rusia după imperiu. Între putere regională și custode global. Iași: Editura Institutul European.
Shevtsova, L. (2005). Putin’s Russia, Washington D.C.: Carnegie Endowment for International Peace.
Simes, D. (1999). After the Collapse: Russia seeks its Place as a Great Power. New York: Simon &Schuster.
Sinițîna, N. (1998). Третий Рим: Истоки и эволюция русской средневековой концепции: XV–XVI вв.. Моscova: Editura Indrik.
Snyder, L., Jack. (1997). The Soviet Strategic Culture: Implications for Limited Nuclear Operations. Santa Monica: RAND Corporation.
Stern, J. (2009). The Future of Russian Gaz and Gazprom. Oxford: University Press.
Sturmer, M. (2009). Putin și noua Rusie. București: Editura Litera Internațional.
Șaguna, Andrei. (1860). Istoria bisericii ortodoxe răsăritene. Sibiu.
Talbott, S. (2002). The Russia Hand: A Memoir of Presidential Diplomacy. New York: Random House.
Tarde, Gabriel, Jean. (1895). Les lois de l’imitation. Chapitres I à V, 2e édition
Tarde, Gabriel. (2005). Legile sociale. Schița unei sociologii. Craiova: Editura Beladi.
Tchadaief, Pierre. (1862). Oeuvres Choisies, publiees pour le premier fois par le J. Gagarin. Paris.
Thomas, I. William, Thomas S. Dorothy. (1932). The Child in America: Behavior problems and programs. A.A. Knopf.
Tihomirov, L. (1992). Монархическая государственность. Sankt-Petersburg.
Timofeev, L.I. (1951). Literatură sovietică rusă. (traducere din limba rusă de Tamara Gane). Editura «Cartea rusă».
Todorov, Tzvetan. (1994). Cucerirea Americii. Problema Celuilalt, (Traducere de Magda Jeanrenaud). Iași: Institutul European.
Trenin D. (2006). Интеграция и идентичность: Россия как «новый Запад», Moscova: Editura Evropa.
Trenin, D. (2007). Getting Russia Right, Washington.
Tsygankov P., Andrey. (2006). Russia’s Foreign Policy: Change and Continuity in National Identity . New York: Littlefield Publisher, Inc., New York.
Urechiă , V.A. (1981) Istoria românilor. Vol 1. București., Lito-Tipografia Carol Gobl.
Uricarul Axinte. (1993). Cronica paralelă a Țării Românești și a Moldovei. București: Editura Minerva.
Utkin, A. (2002). Вызов Запада и ответ России. Национальный интерес. Моscova: Editura Аlgoritm.
Zlate Mielu. (2009). Fundamentele psihologiei. Editura Polirom.
White, S. (2000). Russia’s New Politics, Cambridge: University Press.
Xenopol, A.D. Istoria Românilor, (Ed. a III, revăzută de autor, îngrijită și ținută la curent de I. Vlădescu). București: Editura «Cartea Românească».
Xenopol, A.D. (1914). Istoria românilor în Dacia Traiană. III, București: „Institutul de Arte Grafice și Editura Școalelor” C. Sfetea.
Xenopol, A.D. (2006). Istoria românilor din Dacia Traiană, (vol III, Muntenia și Modova 1290-1456) București: Editura ELF.
Articole și studii:
Ahromeev, S. Вооруженные силы СССР, sursa nr. 6.
Bergman, Manfred, Max (1998). Social Representations as the Mother of All Behavioral Predispositions? The Relations between Social Representations, Attitudes, and Values, în “Papers on Social Representations”, vol. 7 (1-2).
Cioculescu, Barbu. Cum se comportau soldații ruși cu popoarele eliberate /Mărturii în Historia.ro:http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-se-comportau-soldatii-sovietici-popoarele-eliberate.
Cinpoeș, Radu. (2008). From National Identity to European Identity, în „Journal of Identity and Migration Studies”, Volume 2, number1.
Constantin, Ticu. (2002). Memoria socială; paradigme teoretice și date empirice în „Revista de psihologie socială”, nr 10, Iași: Editura Polirom.
Cooper, Frederick, Brubaker. (2000). Beyond Identity, în „Theory and Society”.
Fabre, J.M. (1998). Approche contextuelle dans la psychologie cognitive des jugements, în Logiques sociales de la connaissance, Connexions 72.
Gvosdev, K. Nikolas. (2004). The Sources of Russian Conduct, „The National Interest” no. 75, Spring.
Ivanov, Leonte De cînd cu rușii în țară…sau despre persistența unei fobii, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, Facultatea de litere.
http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/l%20ivanov.pdf
Ivașov, L. (1995). Россия сможет снова стать сверхдержавой, în „Nezavisimaja gazeta”, 7 martie.
Jackson, D. William (2001). Imagining Russia Western International Relations Theory. http://casnov1.cas.muohio.edu/havighurstcenter/papers/Jackson.pdf.
Kornienko, G. (1994). Закончилась ли «холодная война»?, „Nezavisimaja gazeta”, 16 august.
Krîștanovskaia, О. (1995). Трансформация старой номенклатуры в новую российскую элиту, în „Obșcestvennîe nauki i sovremennost’”, nr, 1.
Krîștanovskaia, О. (2002). Режим Путина: либеральная милитократия, „Pro et Contra”, Vol. 7, nr. 4.
Krîștanovskaia, O., (2003). Политические реформы Путина и элиты, în „Obščcestvo i ekonomika”, nr. 5.
Krîștanovskaia, O. (2003) Формирование региональной элиты: принципы и механизмы, în „Sociologičeskie issledovania”, nr. 11.
Kulaghin, V.М. (2000). Мир в XXI в.: многополюсный баланс сил или глобальный Рах Democratica (Гипотеза демократического мира в контексте альтернатив мирового развития), „Polys”, nr. 1.
Kuleva, M. (2007). Ideologie versus interes național: determinări ale politicii externe a Rusiei, în „ISPAIM, Monitor Strategic”, nr. 3-4.
Layne, C. (1998). Rethinking American Grand Strategy: Hegemony and Balance of Power in the Twenty-first Century? În „World Policy”, Summer.
Latîșev, G.А. (1998). Политбюро вино и кровь пьянили, „Rossijskie vesti”, 22 iulie.
Lăzărescu, Dan, A., (1992). Imagologia – o nouă disciplină socială de graniță, în „Magazin istoric”, nr. 4 (301).
Lebedeva, M.M., Melvil, А.Iu., „Переходный возраст” современного мира, „Meždunarodnaja žizn’”, nr. 10
Lynch, A. (2001). The Realism of Russia’s Foreign Policy, în „Europe-Asia Studies”, vol. 53, nr. 1.
Moldovan, Ilie, Etnic și etnicitate, articol publicat de pe site-ul www. creștinortodox.ro.
Munteanu, Romul. (1990). Rusoaica. Sau romanul unei obsesii, în „Baricada”, anul I, nr. 39/9 octombrie.
Pageaux, Daniel-Henri, (1988). De l’image a l’imaginaire, în „Colloquium Helveticum. Cahiers suisses de littérature générale et comparée”, nr. 8, Berne-Frankfurt am Main – New York – Paris, Peter Lang.
Putin, V. (1999). Россия на рубеже тысячилетий, în „Nezavisimaja gazeta”, 30 dec.
Rumer, E. (2007). Russian Foreign Policy beyond Putin, „ADELPHI Paper 390”, October.
Sakwa, R. (2008). New Cold War or twenty years crisis? Russia and international politics. „International Affairs”, 84: 2.
Shakleyina, T., Bogaturov, A. (2004). The Russian realist school of internațional relations, „Communist and Post-Communist Studies”, nr.37.
Spidlick, Thomas. (1994). Despre Ideea rusă, în „Dilema”, an II, 9-15 septembrie.
Solomon, Elena, (2007). O istorie risipită în nume de străzi, articol-reportaj publicat în „România liberă” din 22 mai.
Șevarnadze, E. (1990). Внешняя политика и наука, în „Meždunarodnaja žizn’”, nr. 2. Târnoveanu, Dragoș, Rusia: Identitate și geopolitică, publicat pe pagina de internet a cotidianului „Adevărul”: www.adevarul.ro
Tilly, Charles. (2003). Political Identities in Changing Polities, în „Social Research”, vol. 70, n. 2.
Varennikov, V. (1991) Чья измена?, în „Sovetskaja Rossija”, 19 februarie.
Vianu, Ion. (1996). Teribilul fascinantul nostru vecin…, în „Dilema”, anul IV nr. 168, din 29 martie-4 aprilie.
Russia: In Transition or Intransigent (2007). Testimony M. Wayne, Commission on Security and Cooperation in Europe, May 24.
Colecții ziare și reviste:
Colecția ziarului „România liberă”, perioada ianuarie – decembrie 2000
Colecția ziarului „Jurnalul național”, perioada ianuarie – decembrie 2000
„Analele Academiei Române. Dezbateri”, s. II, tomul 13, 1890-1891
Resurse bibliografice pe Internet
http://www.jurnal.ro.
http://www.adevarul.ro
http://www.amosnews.ro
http://arpeonline.ro/index.php/en/mass-media/36-comunicate/73-dimensiunea-rus-in-evolutiile-internationale-actuale.
http://romanian.ruvr.ru/.
http://www.dcnews.ro
http://mihneamaruta.ro/
http://www.fndc.ro/comunitate/societatea_civila.html
http://www.romanialibera.ro/actualitate/politica/nastase-a-irita-in-permanenta-rusia-este-o-dovada-de-prostie-226010.html.
http://www.libres.org/
http://www.state.gov/p/eur/rls/rm/86990.htm.
http://www.curierulnational.ro/Economie/2011-02-24/Intreprinzatorii+romani+vor+sa…
http://www.historia.ro
http://sondaje.ziare.com
http://files.figshare.com/1064280/Conflictul_din_Cecenia.doc.
http://feelosophy.narod.ru/Zyuganov/Index.htm
http://www.prospect#-magazine.co.uk
http://www.rg.ru/printable/2007/02/22/yastrgemsky.html
http://www.carnegie.ru/en/pubs/media/76500.htm
http://romania-rusia.info/Romania1800.asp
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/romanii-bssaasarabeni/page/3/3
http://www.mid.ru
www.rami.ru/cosmopolis/archives/6/tsygankov.html
http://feelosophy.narod.ru/Zyuganov/Index.htm
http://www.council.gov.ru/files/journalsf/item/20081016092530.pdf 153
www.gorby.ru
http://www.rg.ru/printable/2007/02/22/yastrgemsky.html
Ce îi împiedică pe oameni să vadă adevărul, de ce nu înţeleg românii realitatea din jur
http://www.autorii.com/scriitori/sinteze-literare/ideea-de-specific-national-in-literatura-romana.php – specific national
http://www.acs-rss.ro/index.php/12-editura/31-catalog-cartea-rusa-in-editurile-romanesti.
http://alingavreliuc.files.wordpress.com/2010/08/gavreliuc-a-2003-2006-mentalitate-si-societate-euvt.pdf
http://adevarul.ro/international/rusia/strategiile-identitare-sovieticilor-1_52b8784ec7b855ff56f38a09/index.html
http://adevarul.ro/international/foreign-policy/identitate-geopolitica-rusia-1_53e600b60d133766a82371a7/index.html
http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/comunicare/IMAGOLOGIE-OBIECTUL-CURSULUI-N61393.php
http://ro.scribd.com/doc/192030682/Studii-Si-Articole-de-Istorie-LXXVIII-2011
http://adevarul.ro/international/rusia/rusofobia-imperiu-natiune-1_5373b6f20d133766a8a7d3c1/index.html
http://universulromanesc.ro/stiri-incomode/rusii-au-dorit-mereu-un-imperiul-romanesc-la-granitele-lor-cum-a-alipit-romania-dobrogea-si-gurile-dunarii-in-1878/
http://www.creeaza.com/legislatie/demografie/Societate-civila-Conceptul-de-945.php
http://www.revistaclipa.com/7288/2012/12/cronici/plastica/mitul-national-imagine-si-mistificare
http://www.ziarulstefancelmare.ro/rusia-este-dusmanul-natural-al-romaniei-marea-rusie-pravoslavnica-tot-mai-puternica-rusia-de-azi-uniunea-sovietica-de-ieri-rusia-dintotdeauna/
http://books.google.ro/books?id=TbgIAgAAQBAJ&pg=PT126&lpg=PT126&dq=anul+1711&source=bl&ots=ABcU8_dUmp&sig=J1jv0o3IaETOkv9j5v9_ODRZ4_o&hl=ro&sa=X&ei=cVXnU9qFHoSaygPQn4DQCA&ved=0CGYQ6AEwCQ#v=onepage&q=anul%201711&f=false
http://basarabialiterara.com.md/?p=7712
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/rusia-dusmanul-natural-al-romaniei-rusia-azi-uniunea-sovietica-ieri-rus
http://romanian.ruvr.ru/2014_06_02/Pragmatism-versus-rusofobie-Incotro-Romania-1483/
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/romania-rusia-bulgaria-inceputul-primei-conflagratii-mondiale
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/gentlemen-s-agreement-urss-romania-litvinov-titulescu-se-pun-acord
http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2010Ianuarie/Mironov%20Alexandru-Murad%20-%20Relatii%20romano-sovietice%201934-1940/REZUMAT_MIRONOV.pdf
http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2012Decembrie/POPA%20RADU%20IOAN%20-%20Personalitate%20si%20stiluri%20de%20conducere%20in%20context%20organizational/Rezumatul%20tezei%20de%20doctorat%20Popa%20Radu%20Ioan%20-%202012.pdf
http://universulromanesc.ro/stiri-incomode/rusii-au-dorit-mereu-un-imperiul-romanesc-la-granitele-lor-cum-a-alipit-romania-dobrogea-si-gurile-dunarii-in-1878/
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/razboiul-ruso-turc-1768-1774-pacea-kuciuk-kainargi
Interviuri:
* Interviu cu Constantin Mihail Grigorie acordat în 08.10.2011, postului radio „Vocea Rusiei” (ediția electronică: http://romanian.ruvr.ru/).
* Interviu cu Dumitru Prunariu, Criza se vede din Cosmos. Față de asteroizi, suntem la fel de neajutorați ca dinozaurii, publicat în 19.04.2011, de agenția de presă DCNews (ediția electronică: https://www.dcnews.ro/).
* Interviu cu Dorin Dumitru Prunariu acordat lui Mihnea Măruță, în 04.06.2010, cu ocazia festivalului TIFF Lounge Cluj (Festivalul Internațional de film Transilvania); Intregul interviu este publicat pe site-ul http://mihneamaruta.ro/2010/06/07/tiff-lounge-4-lectia…..
* Interviu cu Dumitru Prunariu, Din Cosmos, în diplomație, realizat în 26.02.2004 de către Viaceslav Șamoșkin, pentru Agenția de știri, informații și comentarii „Rusia la zi”; Interviul a fost preluat și publicat de săptămânalul „Timpul” din 24-30 martie 2004, p. 18; În 03.08.2004 s-a făcut o nouă preluare și s-a publicat de către agenția de presă Amos News (ediția electronică: http://www.amosnews.ro/).
* Interviu cu Ioan Donca, Cum a fost anul 2006 pentru relațiile româno-ruse?, acordat în 10.01.2007, postului radio „Vocea Rusiei” (ediția electronică: http://romanian.ruvr.ru).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Perceptia Rusiei In Societatea Romaneasca (ID: 122827)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.