Perceptia Persoanelor Aflate In Supravegherea Serviciilor de Probatiune cu Privire la Procesul de Reabilitare

„Percepția persoanelor aflate în supravegherea serviciilor de probațiune cu privire la procesul de reabilitare”

CUPRINS

INTRODUCERE

Motto: „Important în viață este să nu te lași târât, un lucru atrage după sine un altul și apoi nu mai știi unde ajungi.” (Andre Gide)

CAPITOLUL I

Asistenta si consilierea tinerilor infractori in cadrul serviciilor de probatiune

1. Probatiunea in Romania. Baza legislativa

O definitie foarte interesanta a probatiunii este cea data in anul 1981 de catre C.Cartledge, care spune:

– probatiunea reprezinta “o metoda de sanctionare cu baza socio-pedagogica, caracterizata de o combinatie intre supraveghere si asistare. Aceasta metoda este aplicata intr-un sistem liber (fara taxe) infractorilor selectati in conformitate cu personalitatea infractionala, tipul infractiunii si receptivitatea de care dau dovada si in relatie cu un sistem al carui scop este de ai oferi infractorului sansa modificarii atitudinii sale fata de viata in societate si oportunitatea de a se integra in mediul social fara riscul de a incalca din nou normele sociale si penale”¹.

Idei care faceau referire la suspendarea executarii pedepsei, liberarea conditionata sau asistenta postpenala au fost introduce pentru prima data in legislatia romaneasca in Codul Penal de la 1936. La art. 50 al mentionatului Cod Penal este precizat ca fiecare tribunal va coordona activitatea de reintegrare sociala a fostilor infractori, in special a minorilor care au suferit rigorile unei pedepse privative de libertate, unei societati patronale (un ONG) care se va ocupa de reintegrarea sociala a acestora. La art. 65 al aceluias cod se face pentru prima data referire la institutia suspendarii executarii pedepsei, facandu-se referire in special la suspendarea pedepsei cu inchisoarea de scurta durata.

Legiuitorul roman a optat pentru suspendarea executarii pedepsei dupa pronuntare sin u inainte de pronuntare, preferaand modalitatea franceza de suspendare si nu cea din sistemul anglo-saxon.

Ideea suspendarii executarii pedepsei dupa pronuntare a ramas si in codul Penal adoptat in 1969, care prevedea in dispoyitiile art.90 si 91 ca raspunderea penala poate fi inlocuita cu o raspundere care atrage aplicarea unei sanctiuni cu caracter administrativ sau cu o forma de influientare obsteasca², care se realiza prin soluționarea directa a unor anumite cauze de catre organul de influientare obsteasca, trimiterea cauzei la o organizatie din cele prevazute la art. 145, in vederea luarii unei masuri de influientare obsteasca sau incredintarea faptuitorului pe garantie unei organizatii din cele prevazute la art. 145. Conform art. 96 din acelas Cod Penal persoana condamnata era incredintata pe garantie, de catre procuror sau de catre instanta de judecata, pe prioada de 1 an, cu conditia sa fi savarsit o infractiune pentru care legea prevedea pedeapsa cu inchisoarea de cel mult 6 luni si indeplinirea urmatoarelor conditii: daca fapta prezinta un grad de pericol social redus si nu a produs urmari grave si daca din comportamentul trecut si prezent al persoanei condamnate se regasesc suficiente motive cum ca acesta poate fi indreptat fara sa i se aplice vreo pedeapsa. Aceasta masura putea fi revocata daca persoana condamnata nu dadea dovada de indreptare sau comitea o alta infractiune pe perioada cat i se aplica masura de incredintare pe garantie.

Decretul-Lege nr. 218/1977, facea de asemenea referire la sanctiunile neprivative de libertate, precum si la activitati de supraveghere a condamnatilor in libertate in cazul minorilor cu varsta cuprinsa intre 14-18 an Se dispunea incredintarea acestora in vederea supravegherii colectivului in care invata, munceste sau in familie, stabilindu-se in acelas timp, reguli stricte de disciplina si comportare, a caror respectare trebuie urmarita de catre acestia.

Aceasta masura a suspendarii executarii pedepsei dupa pronuntare o regasim si in Codul Penal din 1992 sub forma de suspendare a executarii pedepsei sub supraveghere.

Ca urmare a ratei crescute a criminalitatii, din cauza numarului limitat de optiuni aflate la dispozitia instantei, dar si a unei practici judiciare punitive s-a creat in anul 1996 primul centru experimental de probatiune la Arad. Se urmarea testarea unora din elementele de probatiune (supravegherea in comunitate, consilierea, aplicarea referatelor de evaluare,e.t.c.) in contextual penal si social al Romanie

Astfel, in cadrul Penitenciarului Arad, a luat fiinta acest proiect pilot de probatiune, creat in baza planului de actiune integrala – Parteneriat pentru Justitie, conceput de catre organizatia Europa pentru Europa¹, în vederea obținerii reformelor din cadrul justitiei penale din Romania.

Acest proiect a fost planificat initial pe o durata de doi ani si a fost finantat cu sprijinul fondului Know-How al guvernului britanic. El a insemnat doar inceputul activitatii de probatiune din Romania, aceasta cunoscand o puternica dezvoltare.

Supravegherea persoanelor condamnate in cadrul acestor centre experimentale de probatiune s-a bazat pe acordul de vointa al persoanelor si cuprindea atat elemente de asistenta si consiliere cat si de control si monitorizare.

Aceste centre experimentale s-au extins in toata tara, iar rezultatele foarte bune obtinute in cadrul acestor centre-pilot au condus in septembrie 2000 la adoptarea de catre guvern a Ordonantei de Guvern nr 92/2000 privind organizarea si functionarea serviciilor de reintegrare si supraveghere.

Pana la aparitia Ordonantei nr. 92/2000, in legislatia romana actuala, nu existau reglementari exprese cu privire la probatiune, desi in Codul Penal, Codul de Procedura Penal a, Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, Legea nr. 82/1999 privind inlocuirea inchisorii contraventionale cu sanctiunea obligarii contravenientului la prestarea unei activitati neremunerate in folosul comunitatii, se faceau referiri la probatiune, fara a avea insa caracterul unitar al acesteia.

In 2001 au fost infiintate 28 de servicii de reintegrare sociala si supraveghere, in tot atatea judete, fiind organizate pe langa tribunale, independente fata de acestea, si cu subordonare direct Ministerului de Justitie – Directia de reintegrare sociala si supraveghere”3

Prin dezvoltarea serviciilor de reintegrare sociala si supraveghere la nivel national se urmarea crearea unei infrastructure minime la nivelul fiecariu judet care va colabora cu organizatii non-guvernamentale locale.

Prin adoptarea Ordonantei 92 din 29 august 2000, se urmareste o schimbare a mentalitatii in ceea ce priveste executarea pedepselor neprivative de libertate, dar si o schimbare a cadrului legal existent in domeniul justitiei penale.

Prin crearea acestor servicii de reintegrare sociala a infractorilor si supraveghere a sanctiunilor neprivative de libertate se urmareste o buna eficientizare a celei de-a doua functii a pedepsei, cea de reeducare, prin stabilirea unor obligatii si impunerea unor masuri in sarcina persoanei condamnate urmarindu-se o schimbare a atitudinii si comportamentului acesteia, in sensul conformarii la normele generale de conduita.

Baza legislativa in functie de care functioneaza si se organizeaza sistemul de probatiune din Romania a evoluat treptat inregistrand o imbunatatire foarte mare.

In afara reglementarilor prevazute in Codul Penal si Codul de Procedura Penala, actele normative care stau la baza probatiunii sunt:

        Ordonanta de Guvern nr. 92 din 29 august 2000 privind organizarea si functionarea serviciilor de probatiune (numite Servicii de Reintegrare Sociala si Supraveghere);

        Hotararea nr. 1239 din 29 noiembrie 2000 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozitiilor Ordonantei de Guvern nr. 92/200;

        Legea nr. 129 din 18 martie 2002 pentru aprobarea Ordonantei de Guvern nr. 92/2000;

        Legea 211 din 27 mai 2004 privind unele masuri pentru asigurarea protectiei victimelor infractiunilor;

        Ordinul Ministrului Justitiei nr. 510/C/4.04.2005 privind Codul Deontologic al personalului de reintegrare sociala si supraveghere;

        Legea 123 din 4 mai 2006 privind statutul personalului din Serviiciile de Probatiune;

        Regulamentul de Ordine Interioara al Serviiciilor de Probatiune;

        Legea nr. 192 din 16 mai 2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator.

Organizarea si functionarea Serviciilor de Probatiune

Servicile de Probatiune sunt servicii publice, aflate in subordinea Ministerului Justitiei, administrarea acestora fiind realizata de catre o Directie de Probatiune din cadrul Ministerului de Justitie. Serviciile de probatiune sunt infiintate pe linga tribunale dar trebuie sa deserveasca ti judecatoriile aflate in jurisdictia acestora.

Directia de Probatiune functioneaza in subordinea secretarului de stat desemnat prin ordin al ministrului justitie

Fiecare Serviciu de Probatiune este condus de catre un sef de serviciu, numit de catre ministrul justitiei la propunerea directorului Directiei de Probatiune.

În ceea ce privește etica în activitatea de probațiune, în anul 2005, prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 510/C/4.04.2005, a fost adoptat Codul Deontologic al consilierilor de probațiune, care reglementează standarde de conduită profesională a personalului din acest domeniu.

Atributii ale serviciilor de probatiune¹:

                        supravegherea respectarii de catre persoana condamnata a masurilor si obligatiilor care i-au fost impuse de catre instanta;

                        supravegherea executarii obligatiilor impuse minorilor de catre instanta, prin impunerea masurii educative a libertatii supravegheate;

                        colaborarea cu institutii publice in vederea executarii masurilor si obligatiilor impuse minorului, fie ca sunt masuri educative, fie ca sunt activitati neremunerate intr-o institutie de interes public;

                        intocmesc, la cererea instantelor de judecata referate de evaluare cu privire la persoana evaluata;

                        desfasoara, la cererea persoanelor condamnate, activitati de consiliere individuala si/sau de grup in vederea schimbarii comportamentului social;

                        colaboreaza cu voluntarii, reprezentantii societatii civile, precum si cu organizatii guvernamentale si neguvernamentale romane si straine in vederea initierii si derularii de programe de resocializare a persoanelor supravegheate, pentru sprijinirea acestora in respectarea conditiilor impuse de catre instanta si pentru reintegrarea lor sociala;

                        colaboreaza cu institutii publice si private, precum si cu persoanele fizice si juridice din raza lor de competenta, in vederea sprijinirii persoanelor condamnate in vederea continuarii studiilor, aspecializarii in anumite domenii de activitate in vederea calificarii sau recalificarii profesionale si in gasirea de locuri de munca disponibile;

                        asigurarea de consiliere psihologica gratuita, la cererea victimelor infractiunilor;

                        desfasurarea de activitati lucrative, socio-educative, de instruire scolara si formare profesionala pentru persoanele condamnate, activitati desfasurate impreuna cu personalul specializat in asistenta si consiliere din cadrul administratiei penitenciarelor;

                        colaborarea cu administratia penitenciarelor in vederea participarii consilierilor de probatiune in cadrul comisiilor de eliberare conditionata din penitenciare, in calitate de specialisti;

                        serviciile de probatiune pot initia si derula la cererea persoanelor condamnate la pedeapsa inchisorii, dar a caror pedeapsa a fost gratiata total prin lege, precum si a minorilor care au savarsit fapte savarsite de legea penala, fata de care a fost inlaturata prin lege masura educativa a internarii intr-un centru de reeducare, programe de reinsertie sociala, si daca este cazul, ii pot sprijini in cautarea de locuri de munca disponibile, locbile, locuinte, precum si in indrumarea catre cursuri de calificare si recalificare profesionala;

                        serviciile de probatiune, pot initia si derula programe de consiliere a persoanelor toxicodependente sau le pot indruma pe aceste persone catre centre specializate in consilierea persoanelor toxicodependente, la cererea acestora sau la precizarea expresa a instantei de judecata.

Dupa cum reiese si din atributiile pe care le au serviciile de probatiune, consilierii de probatiune lucreaza cu mai multe categorii de beneficiari, iar pentru ca aceste atributii sa poata fi puse in aplicare trebuiesc desfasurate o serie de activitati, cum ar fi:

                        intocmirea de referate de evaluare;

                        supraveghere;

                        asistenta si consiliere.

REFERATUL DE EVALUARE

Din punct de vedere al H.G 1239-2000¹, referatul intocmit pentru persoanele inculpate, invinuite si condamnate este o evaluare psihosociala cu caracter consultativ si de orientare pentru institutia care-l solicita (organele de urmarire penala pentru invinuiti, inculpati iar instanta de judecata pentru inculpati si condamnati).

Scopul pentru care este solicitat un astfel de referat de catre organele de urmarire este:

                        identificarea circumstantelor (atenuante si agravante manifestate in contextul personal al invinuitului),

                        dispunerea asupra masurilor preventive ce urmeaza a fi luate.

Scopul pentru care un astfel de referat este solicitat de catre instanta de judecata este:

– de a sprijini judecatorul in procesul de individualizare a pedepsei ce urmeaza a fi aplicata in cazul inculpatilor;

– de a oferi informatii judecatorului (in principal celui delegat cu executarile penale) despre evolutia persoanei aflate in supraveghere precum si modul in care isi respecta sau nu obligatiile impuse de catre instanta in sarcina acesteia.

                    Referatul de evaluare se structureaza pe mai multe capitole si anume:

                        Introducere,

                        Sursele de informatie,

                        Date privind persoana pentru care a fost solicitat,

                        Factorii care influenteaza sau pot influenta conduita generala a persoanei pentru care a fost solicitat referatul,

                        Perspectivele de reintegrare in societate.

Referatul va purta in partea stanga sus antetul serviciului iar in partea dreapta mentiunea 'strict confidential dupa completare', iar in partea dreapta jos, pe fiecare pagina, stampila serviciului si semnatura sefului serviciulu

Ori de cate ori se solicita serviciului intocmirea unui referat de evaluare se va proceda dupa cum urmeaza:

Seful serviciului va repartiza intocmirea referatului unui consilier care urmeaza sa fie responsabil cu intocmirea lui ( desi nu se precizeaza aceasta procedura in regulamentul 1239/2000, in practica s-a convenit asupra necesitatii adoptarii acestei proceduri).

La momentul primirii solicitarii consilierul va identifica modalitatea contactarii persoanei pentru care s-a solicitat referatul ( in scris, sau, daca exista informatii in acest sens, telefonic). Contactarea persoanei are in vedere stabilirea modalitatii concrete de a intra in legatura: fixarea datei si orei la care sa se prezinte, indicarea datelor de contact ale serviciului (adresa, numar de telefon). Persoana inculpata trebuie sa fie contactata in termen de 5 zile de la momentul inregistrarii adresei in evidentele serviciului, iar intalnirea sa aiba loc in termen de 7 zile.

In toata aceasta perioada, consilierul strange date de identificare, de regula din dosarul penal. Necesitatea consultarii dosarului penal se justifica prin prisma faptului ca acolo se regasesc informatii referitoare la modul si mijloacele de savarsire a faptei, atitudinea procesuala a inculpatului (sincer, nesincer, isi mentine sau nu declaratiile etc)

Cu ocazia intervievarii, consilierul va consemna informatiile furnizate si va incerca identificarea altor surse relevante in intocmirea referatului dupa caz, familie, scoala, loc de munca, prieten In cazul in care consilierul considera ca este necesara opinia anumitor specialisti in intocmirea referatului, semnaleaza aceste aspecte sefului serviciului care contacteaza aceste persoane/ instituti

Dupa contactarea tuturor surselor considerate relevante pentru intocmirea referatului, consilierul il va redacta, il va supune spre analiza sefului serviciului, il va inainta in termen util instantei de judecata care l-a solicitat.

Informatiile cuprinse in fiecare capitol se refera in mod diferentiat (inculpati/ condamnati)la:

Introducere: nume prenume, data si locul nasterii, adresa, infractiunea savarsita, instanta care a solicitat referatul, numarul dosarului penal, termenul de judecata, numarul si data adresei de solicitare, numele si prenumele consilierul care intocmeste referatul.

Sursele de informtie: sunt mentionate sursele la care a fost posibil accesul, data si locul intervievari

Tot in cadrul acestui capitol se mentioneaza si sursele la care nu a putut fi posibil accesul precum si eventualele dubii privind acuratetea informatiilor obtinute.

Date privind persoana: se face referire la trecutul infractional, mediul social si familial, pregatirea scolara si profesionala, factorii care au favorizat savarsirea infractiunii, comportamentul manifestat anterior si ulterior savarsirii fapte In cazul inculpatilor minori se vor avea in vedere modul in care parintele/tutorele/curatorul, cel care l-a adoptat precum si persoana sau institutia in supravegherea careia se afla minorul si-au indeplinit indatoririle privind cresterea si educarea minorulu

Pentru a oferi judecatorului o evaluare complexa asupra cazului, fiecare subcapitol se va referi dupa cum urmeaza:

                        Trecutul infractional – se va avea in vedere atat trecutul infractional in plan personal (cand, in ce circumstante, ce tipuri de sanctiuni i s-au aplicat, ce consecinte imediate/ indepartate au existat) cat si in plan familial, folosind aceleasi criteri

                        Mediul social si familial – se vor avea in vedere informatii de natura socio (relatii de rudenie, vecinatate, prietenie – in cazul tinerilor este foarte important de surprins rolul in grup, mai ales in cazul infractiunilor cu mai multi autori, influenta grupului asupra lui, valori ale grupului, felul in care grupul influenteaza procesul decizional), familial (- valorile personale, valori ale familiei, relatii intre membrii familiei – control, autoritate/ raspuns la autoritate, sanctiuni/raspuns la sanctiuni, felul in care familia influenteaza procesul decizional) Tot in cadrul acestui capitol se abordeaza si se trec in revista informatii de natura socio economica (statut social al persoanei/ membrilor familiei, surse de venit/cheltuieli, prioritati in gestionarea veniturilor).

                        Pregatirea scolara si situatia profesionala – evolutia in plan educativ (scolarizare), atitudinea fata de scoala, profesori, colegi, rezultatele obtinute, atitudinea fata de aceste rezultate, nivel de satisfactie. In situatia in care exista abandon se surprinde momentul, cauzele, intentiile de viitor cu privire la remedierea situatie Cat priveste situatia profesionala accentul cade pe specificul activitatii (legal/ ilegal), experientele profesionale, frecventa cu care schimba locurile de munca, motivele schimbarilor etc.

                        Factorii care au favorizat savarsirea infractiunii – motivatia comiterii infracttunii, scopul avut in vedere,

– Comportamentul manifestat anterior si ulterior savarsirii faptei – se are in vedere atat comportamentul general manifestat pana la momentul comiterii infractiunii, cat si comportamentul manifestat in situatia specifica. Acest din urma aspect are in vedere in special: atitudinea fata de fapta la momentul savarsirii, luarea in considerare a potentialelor riscuri ce puteau deriva prin savarsirea faptei (constientizare), raportarea la victima (trairile acesteia), analiza costuri /beneficii ale comportamentulu In ce priveste comportamentul ulterior se au in vedere: constientizarea consecintelor (cum sunt resimtite la nivel personal, familial), tipul de gandire ( rigida, alternativa), solutii alternative in vederea depasirii situatiei si evitarea repetarii unui comportament similar.

Informatiile se refera doar la cazul invinuitilor/inculpatilor.

In cazul persoanelor condamnate (aflate in supraveghere) capitolul date privind persoana se refera la:

                        Mediul social si familial,

                        Evolutia din punct de vedere educational si profesional,

                        Modul in care si-a indeplinit masurile si/sau obligatiile impuse de catre instanta in sarcina acestora,

                        Capitolul factorii care influenteaza sau pot influenta conduita generala a persoanei pentru care s-a solicitat referatul.

Prin analiza capitolului anterior, date privind persoana, se extrag doua categorii de factori si anume:

Factori care influenteaza negativ comportamentul. In evaluarea acestui capitol se au in vedere urmatoarele categorii de factori:

        Statici (nemodificabili) precum:

varsta ( la prima condamnare, actuala, la care a comis prima infractiune),

numarul pedepselor custodiale,

perioada de timp dintre infractiuni,

numar de condamnari anterioare,

tipul infractiunii,

sexul

Desi nu exista cercetari in domeniul identificarii factorilor statici in Romania, serviciile de probatiune au imprumutat modelul altor sisteme in evaluarea acestor factori si s-a raportat la rezultatul unor cercetari realizate in alte tari¹. In urma acestor cercetari, s-a constatat, spre exemplu, ca varsta mica la comiterea infractiunii este un factor static care influienteaza negativ conduita infractorului pe viitor, deoarece, cu cat comportamentul infractional se manifesta intr-o perioada timpurie a vietii, cu atat probabilitatea reitararii sale este mai mare. In ce priveste sexul, de exemplu, s-a constatat ca ponderea barbatilor este mai mare in ceea ce priveste comportamentul infractional, si, prin urmare, este evaluat ca un factor static negativ.

        Dinamici, (modificabili) cum ar fi:

                        cariera infractionala;

                        relatii interpersonale/familiale;

                        locuinta/vecini;

                        situatia scolara;

                        calificarea profesionala;

                        loc de munca;

                        situatia financiara;

                        timp liber;

                        dependente;

                        abilitati;

                        motivatia pentru schimbare.

Factorii care influenteaza pozitiv comportamentul se au in vedere atat factorii statici, dinamici, protectiv Factorii protectivi sunt atat factorii statici cat si cei dinamici care au influenta pozitivi in evolutia lui pe viitor)

In evaluarea factorilor care pot influenta pozitiv conduita ulterioara se utilizeaza aceeasi grila de factor

In cazul persoanelor supravegheate (condamnate) acest capitol cuprinde si estimarea riscului de recidiva (de a mai comite alte infractiuni).

In ultimul capitol, perspectivele de reintegrare in societate, se analizeaza toate informatiile expuse in capitolele anterioare. In urma acestei analize se cuantifica perspectivele in parametrii mic, mediu, mare. Perspectivele de reintegrare in societate trebuie sa fie expuse pe scurt, clare, concise si motivate. Trebuie precizat faptul ca nu se fac propuneri in vederea sanctiunii ce urmeazta a fi aplicata iar, in cazul condamnatilor, nu se fac propuneri cu privire la masurile ce urmeaza a fi dispuse (revocare, prelungire etc).

SUPRAVEGHEREA iN COMUNITATE

DEFINITII

Definirea supravegherii se poate face, cel putin din trei perspective:

                        modalitate de executare a pedepsei prevazuta de Codul Penal¹

                        activitate specifica serviciilor de probatiune, care consta in principal in supravegherea modului in care persoana condamnata isi respecta sau nu obligatiile impuse de catre instanta de judecata in sarcina sa,

                        metoda de lucru cu persoanele care au comis infractiuni mentinute in stare de libertate.

SCOPURI

Indiferent din ce perspectiva abordam supravegherea, scopurile acesteia sunt urmatoarele:

                        reintegrarea sociala a persoanelor care au comis infractiuni,

                        scaderea riscului de recidiva si prevenirea comiterii de noi infractiuni,

                        cresterea gradului de siguranta publica.

OBIECTIVE

                        controlul modului in care persoana condamnata/supravegheata, isi respecta masurile si/sau obligatiile impuse de catre instanta in sarcina sa,

                        monitorizarea permanenta a nevoilor si a riscului de a mai comite noi infractiuni,

                        sprijinirea si incurajarea permanenta a persoanei supravegheate in vederea reintegrarii sale in societate.

2. CATEGORII DE BENEFICIARI AI SUPRAVEGHERII¹

– persoanele pentru care instanta de judecata a impus in sarcina lor respectarea masurilor prevazute de art. 86/3 alin 1 Codul Penal (sa se prezinte la sediul serviciului, sa anunte in prealabil orice schimbare de domiciliu, resedinta sau locuinta si orice deplasare care depaseste opt zile precum si intoarcerea, sa comunice schimbarea locului de munca, sa comunice orice informatii de natura a putea fi controlate mijloacele sale de existenta)

                        persoanele carora instanta de judecata a impus in sarcina lor respectarea, pe langa masuri, a uneia sau mai multora dintre obligatiile prevazute la art 86/3 alin 3 Codul Penal lit. a, f ( sa desfasoare o activitate sau sa urmeze un curs de invatamant ori calificare, sa nu-si schimbe domiciliul resedinta ori locuinta decat in conditiile in care instiinteaza in prealabil institutia insarcinata cu supravegherea, sa nu frecventeze anumite locuri stabilite, sa nu se intalneasca cu anumite persoane, sa nu conduca nici un vehicol sau anumite vehicole, sa se supuna masurilor de tratament in scopul dezintoxicarii)

                        minorii fata de care instanta de judecata a dispus masura educativa a libertatii supravegheate cu obligarea de a respecta una sau toate masurile prevazute la art. 103 alin 3 Codul Penal (sa nu se intalneasca cu anumite persoane, sa nu frecventeze anumite locuri, sa presteze o munca neremunerata in folosul comunitatii cu durata intre 50 si 200 de ore, cu program de maxim 3 ore pe zi, dupa orele de scoala, in vacanta sau in zilele nelucratoare.

IDEALUL PRIVIND IMPUNEREA MASURILOR SI/SAU OBLIGATIILOR DE CATRE INSTANTA DE JUDECATA IN SARCINA PERSOANELOR SUPRAVEGHEATE.

Ar fi foarte important sa fie lasat la latitudinea consilerului sa faca propuneri asupra tipului de obligatii pe care instanta sa le impuna persoanei supravegheate!

Din punctul de vedere al practicienilor este foarte important ca aceste masuri si/sau obligatii sa fie in concordanta cu nevoile clientului, cu riscul de a mai comite alte infractiuni, cu situatia in plan personal si socio contextual a clientulu

In momentul de fata, nu pot fi posibile toate aceste propuneri deoarece evaluarea initiala, comparativ cu un proces de evaluare care se realizeaza periodic,are un grad destul de ridicat de subiectivitate datorita:

                        timpului limitat ( 14 zile in care trebuie intocmit referatul),

                        accesul la un numar redus de surse de informatie (majoritatea constituite din membri ai familiei) ,

                        obtinerea informatiilor doar la nivel declarativ al clientului, privind planurile si intentiile sale de viitor,

– se realizeaza o evaluare incompleta a motivatiei pentru schimbare.

In schimb, o evaluare periodica implica accesul la mai multe surse de informatie, da posibilitatea consilierului sa monitorizeze modul in care intentiile initiale ale clientului (indicii ale disponibilitatii de schimbare comportamentala) sunt materializate la nivel de actiune.

Pe de alta parte, un timp mai indelungat destinat evaluarii si formularii de catre serviciu a unor astfel de propuneri este necesar si din perspectiva analizei modului in care clientul valorifica parghiile de suport (familie, scoala, comunitate imediata, societate – institutii ale statului), dar si din perspectiva modului in care aceste parghii de suport isi manifesta disponibilitatea de a-l sprijini si au resursele necesare oferirii de ajutor.

Exista, in noile prevederi legislative prin care se aduc modificari Codului Penal premise ca rolul serviciului de probatiune sa fie mai activ decat in prezent, in faza precondamnatorie. Instanta, conform acestor prevederi are posibilitatea de a amana pronuntarea pedepsei¹. Intr-un astfel de context rolul serviciului capata consistenta in sensul ca dincolo de intocmirea referatului de evaluare, monitorizeaza evolutia persoanei in plan comportamental avand, la momentul pronuntarii posibilitatea de a ajuta instanta sa discearna asupra masurilor si/sau obligatiilor pe care le va impune inculpatului in supraveghere si chiar de a stabili o pedeapsa cat mai adecvata situatiei personale.

CATEVA ASPECTE PRIVIND PROCEDURA DE LUCRU IN SUPRAVEGHERE:

                        Incredintarea supravegherii (trimiterea unei adrese, cu solicitarea de punere in executare a dispozitiilor sentintei penale, insotita de copia sentintei, ramase definitive, serviciului),

                        Notificarea, citarea persoanei condamnate (stabilirea datei, orei si furnizarea informatiilor privind locatia serviciului).In materie de timp, acest demers trebuie sa se realizeze in termen de 5 zile lucratoare de la inregistrarea sentintei in evidentele serviciulu

                        Pregatirea pentru prima intalnire (ideal este ca, in prealabil, consilierul caruia i-a fost incredintata supravegherea sa consulte dosarul penal). In practica, insa, in majoritatea cazurilor, datorita lipsei de timp, se consulta doar sentinta penala in continutul careia se regasesc pe scurt informatii privind natura infractiunii, daca a acoperit sau nu prejudiciul creat, numarul de luni/ani ai pedepsei privative, reglementarile legale conform carora s-a dispus supravegherea, termenul de incercare etc. Pe marginea acestor informatii, consilierul isi pregateste abordarea care nu va fi una rigida si se va corela cu informatiile furnizate de catre client in momentul evaluari

                        Prima intalnire se refera la:

                        prezentarea procesului verbal prin care i se aduc la cunostinta persoanei supravegheate masurile si/ sau obligatiile impuse de catre instanta in sarcina sa, reguli pe care trebuie sa le respecte in supraveghere (atitudine fata de consilier, colegi si alte persoane supravegheate care se afla in evidentele serviciului), drepturi ale sale in supraveghere (posibilitatea de a face plangere la seful serviciului daca atitudinea consilierului este neadecvata, posibilitatea de a solicita asistenta si consiliere),

                        Evaluarea situatiei personale socio-contextuale si intocmirea planului de supraveghere. Planul cuprinde informatii referitoare la:nume, prenume, infractiune, perioada de supraveghere, masuri si/sau obligatii, numele consilierului responsabil de caz, nevoile persoanei condamnate (nevoi criminogene sau potential criminogene), riscul de a comite noi infractiuni, de a pune in pericol siguranta publica, autovatamare si suicid, denumirea activitatii, a locului de executare a programului de munca in cazul minorului obligat la prestarea unei activitati neremunerate in folosul comunitatii, natura si frecventa intrevederilor dintre consilier si persoana supravegheata, metode folosite in activitatea de supraveghere.

                        Monitorizarea si evaluarea permanenta a procesului de supraveghere care se realizeaza prin:

                        anexarea actelor, dovezilor care fac obiectul supravegherii,

                        intocmirea de rapoarte de supraveghere, cel putin o data la sase luni privind evolutia persoanei condamnate,

                        reevaluarea planului de supraveghere (in principal a nevoilor si a riscului de orice tip)

                        intocmirea de referate de evaluare solicitate de judecator pe perioada supravegherii)

                        Evaluarea finala si incheierea cazului de supraveghere.

IMPORTANTA PRIMEI INTREVEDERI

La prima intrevedere consilierul trebuie:

–         Sa explice rolul fiecaruia consilier/client in procesul de supraveghere (clientul este obligat de catre instanta sa respecte masuri/obligatii, consilierul vegheaza asupra modului in care el isi indeplineste sau nu aceste obligatii si, la randul lui, este obligat sa instiinteze instanta cand exista abateri de la indeplinirea uneia sau mai multor obligatii)

–         Sa explice scopul pentru care persoana se afla in supraveghere,

–         Sa explice modul in care se va derula procesul de supraveghere.

PRINCIPII IN SUPRAVEGHERE (SI IN GENERAL IN MUNCA CU O PERSOANA SUPRAVEGHEATA):

–         respectarea legilor si a hotararilor judecatoresti,

–         evitarea discriminarii pe orice temei,

–         respectarea drepturilor omului si a demnitatii umane,

–         sprijinirea si incurajarea permanenta a persoanelor supravegheate in vederea reintegrarii lor in societate si asumaruii responsabilitatii pentru propriile actiuni,

–         impartialitate, respect fata de toate persoanele supuse supravegherii

TIPUL DE INTERVIU FOLOSIT IN EVALUAREA INITIALA:

Interviu de tip calitativ (narativ, biografic),

Sunt cele mai putin structurate tipuri de interviuri si ating un maxim nivel de explorare a problematicii clientulu

Desi sunt naratiuni, biografii ale clientilor, consilierul este cel care ghideaza un astfel de interviu investigand, cu precadere anumite arii de interes.

STABILIREA NEVOILOR PERSOANEI SUPRAVEGHEATE:

Dupa explorarea acestor arii se va discerne asupra nevoilor cu care se confrunta clientul, nevoi care, in urma unui proces de negociere vor fi trecute in planul de supraveghere. Negocierea apare ca punte de legatura intre lumea consilierului (ceea ce vede el ca nevoie a clientului pe baza experientei de lucru proprii si a serviciului in munca cu persoanele care au comis infractiuni, deci fiind obiectiv) si lumea clientului ( cu experienta sa subiectiva, raportarea si atitudinea sa subiectiva si ceea ce el identifica a fi nevoie pentru el).

Odata stabilite nevoile, va incepe un proces de motivare continua folosindu-se metoda interviului motivational in pararel cu interviul centrat pe problema (despicarea temei majore, a nevoii principale in unitati tematice pentru a permite o interventie eficienta).

2 Categorii de beneficiari ai Serviciilor de probatiune

Potrivit prevederilor OG.92/2000, HG 1239/2000 si Legii 129/2002 pot beneficia de asistenta si consiliere in cadrul serviciilor de probatiune, persoanele pentru care s-a emis o hotarare judecatoreasca care cuprinde masuri si/sau obligatii prevazute de lege si sispuse de instanta de judecatain temeiul articolului 86³ alin.1 C.P., art.86³ alin.3 C.P., precum si minorii pentru care instanta a dispus masura educative a libertatii supravegheate cu respectarea uneia sau mai multor din obligatiile prevazute de art.103 alin.3 C.P.

De asemenea, se mai afla in supravegherea serviciilor de probatiune minorii pentru care instanta a dispus suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere prevazute la art.110¹, cu conditia ca in hotararea judecatoreasca sa fie prevazute una sau mai multe obligatii prevayute de art.103 alin.3 C.P. care trebuie indeplinite pana la implinrea varstei de 18 ani, iar dupa implinirea acestei varste in sarcina persoanei sa fie dispusa respectarea masurilor prevazute de art.86³ al1 C.P. sau una sau mai multe obligatii prevazute la art.86³ alin.3 C.P.

In Legea 129/2002¹ sunt prevazute urmatorele categorii de beneficiari:

        Persoanele fata de care s-au dispus masurile prevazute in art.86³ alin.1 lit.a)-d) din C.P.:

                        sa se prezinte la datele fixate de catre instanta, la Serviciul de Probatiune;

                        sa anunte, in prealabil, orice schimbare de domiciliu,resedinta sau locuinta si orice deplasare care depaseste 8 zile, precum si intoarcerea;

                        sa comunice si sa justifice schimbarea locului de munca;

            sa comunice informatii de natura a putea fi controlate mijloacele lui de existenta.

        Persoanele fata de care s-au dispus una s-au mai multe dintre obligatiile prevayute la art.86³ alin.3 lit.a)-f):

a)      sa sesfasoare o activitate sau sa urmeze un curs de invatamant sau de calificare;

b)      sa nu schimbe domiciliul sau resedinta ori sa nu depaseasca limita teritoriala stabilita, decat in conditiile fixate de instanta;

c)      sa nu frecventeze anumite locuri stabilite;

d)      sa nu intre in legatura cu anumite personae;

e)      sa nu conduca nici un vehicul sau anumite vehicule (daca este cazul);

f)        sa se supuna masurilor de control, tratament sau ingrijire, in special in scopul dezintoxicari

        Minorii fata de care s-au dispus una sau mai multe dintre obligatiile prevazute in art.103 alin.3 lit.a)-c) C.P.:

a)      sa nu frecventeze anumite locuri stabilite;

b)      sa nu intre in legatura cu anumite personae;

c)      sa presteze o activitate neremunerata intr-o institutie de interes public fixata de instanta cu o durata intre 50-200 ore, de maxim 3 ore pe zi, dupa programul de scoala,in zilele nelucratoare si in vacanta.

O categorie mai speciala de beneficiari ai serviciilor de probatiune, o reprezinta persoanele care nu se afla in supravegherea srviciilor de peobatiune in baza unei hotarari judecatoresti, insa pot fi luate in evidenta serviciilor de probatiune in baza altor texte de lege sau cu documente cu valoare strategica elaborate de catre Ministerul de justitie-Directia de Probatiune.

In aceasti categorie se pot incadra urmatoarele categorii de persone:

                        Persoanele aflate in custodia penitenciarelordin raza de competenta teritoriala a serviciului de probatiune; pentru a da eficienta dispozitiilor art.48 alin.3 din H.G.1239/2000, serviciile de probatiune vor acorda o atentie speciala condamnatilor minori si tineri, persoanelor condamnate care intampina dificultati in mentinerea legiturii cu familia, precum si pregatirii pentru libertate a persoanelor condamnate;

                        Persoanele a caror pedeapsa sau masura educativa a internarii intr-un centru de reeducare a fost gratiata;

                        Persoanele sflate in custodia penitenciarului sau persoanele liberate din penitenciar, fie ca sunt liberate conditionat, fie la termen, care intrunesc criterii de selectie a grupului tinta enumerate in Protocolul de colaborare incheiat intre Directia Generala a Penitenciarelor (nr.2134/ 19.02.2003) si Directia de Probatiune din Ministerul de Justitie (nr.4543/ 14.02.2003), cu incidenta asupra activitatii unitatilor/serviciilor din subordinea celor doua directii, in functie de resursele umane si naturale ale acestora; conditiile care trebuie indeplinite cumulative de aceasta categorie de persoane pentru a deveni beneficiari ai serviciilor de probatiune si totodata ai activitatii de asistenta ti consiliere sunt:virsta sa nu depasesca 25 ani, domiciliul sa fie in aria de competenta teritoriala a serviciului de probatiune, iar pedeapsa inchisorii sa nu depaseasca 3 an

Numarul beneficiarilor si continutul activitatilor desfasurate in cadrul serviciilor de probatiunevariaza in functie de resursele umane si materiale ale fiecarui serviciu.

3 Ce reprezinta asistenta si consilierea. Forme de consiliere in domeniul probatiunii

Asistenta si consilierea reprezinta activitati foarte importante pe care Serviciul de Probatiune le indeplineste, pe langa cele de control si monitorizare si au ca scop final reabilitarea persoanei condamnate.

Asistenta si consilierea in cadrul Serviciului de Probatiune au ca deziderat redarea persoanei care a comis infractiunea comunitatii din care aceasta face parte, intr-o forma care sa garanteze protectia acelei comunitat

Cele doua activitati se intrepatrund si sunt utilizate foarte mult in domeniul probatiunii, dar trebuie facuta o diferenta foarte clara intre ele, astfel¹:

–         asistenta, reprezinta un demers specializat de acordare de ajutorde catre o persoana specializata unei alte personae aflate in imposibilitatea temporara sau permanenta de a-si rezolva problemele, prin facilitarea accesului la resursele comunitatii;

–         consilierea, reprezinta o metoda care faciliteaza cunoasterea, dezvoltarea, acceptarea emotionala, maturizarea si mobilizarea optima a resurselor personale in vederea formularii si rezolvarii unor probleme specifice luarii unor decizi

Pentru ca interventiile de asistenta si consiliere sa-si atinga scopul trebuie sa fie ghidate de anumite principii de eficienta. Aceste principii sunt:

principiul nevoii criminogene:

– o probabilitate mai mare de eficienta o au programele de interventie care tintesc factorii in legatura directa cu infractiunea.

principiul riscului:

– intensitatea si durata interventiei trebuie sa fie direct corelata cu nivelul riscului; astfel, pentru un risc crescut, se impun programe de intensitate crescuta si durata mai lunga.

principiul responsabilitatii:

– eficienta programelor de interventie care raspund stilului de invatare al clientului si al consilierului este direct proportionala cu angajarea clientului ca participant activ.

principiul integritatii:

–         interventia trebuie sa fie riguros condusa si furnizata, respectandu-se esenta: intrari (resurse umane, materiale, financiare, de timp)/ iesiri (rezultate immediate, impact si coerenta Teorie design)¹

Atat asistarea cat si consilierea, implica utilizarea de catre consilierii de probatiune a unor tehnici specifice de lucru, care urmaresc evaluarea si rezolvarea problemelor si trebuintelor cu care se confrunta persoana condamnata, dar si stabilirea unor strategii concrete prin care se va realiza reintegrarea sociala.

Asistarea persoanei condamnate in comunitate este realizata cu sprijinul familiei si a persoanelor apropiate, iar obiectivul asistarii il reprezinta reintegrarea sa in societate, dar pentru ca aceasta sa se realizeze cu succes este nevoie si de implicarea si participarea activa a persoanei condamnate in planificarea si desfasurarea interventie

Consilierul de probatiune trebuie sa elaboreze un plan de asistare care sa cuprinda strategii de rezolvare a problemelor cu care persoana asistata se confrunta, cu pasi bine delimitati in timp.

In munca de asistare si consiliere, personalul serviciilor de probatiune mai colaboreaza si cu alte institutii guvernamentale si neguvernamentale interne si internationale sau cu voluntarii care pot intervene si completa metodele de asistare prin activitati variate, pot intervene in calificarea sau recalificarea profesionala a persoanelor candamnate, in gasirea de locuri de munca sau pot fi implicate in activitati de consiliere, terapie individuala, familiala sau de grup in special in cayul persoanelor toxicodependente daca aceasta masura este impusa de catre instanta sau se desfasoara cu acordul persoanei asistate.

In domeniul probatiunii sunt cunoscute in general, doua tipuri de consiliere: una centrata pe rezolvarea de probleme si una centrata pe persoana.

Consilierea individuala¹ reprezinta o relatie voluntara intre consilier specialist (consilier) si persoana condamnata, specialistul avand rolul de al indruma pe tanarul infractor in reyolvarea propriilor probleme si in schimbarea comportamentului in masura in care si acesta isi asuma responsabilitatea pentru schimbare. Rolul consilierului este de a facilita si incuraja discutia, atitudinea sa trebuie sa fie una deschisa, sa manifeste empatie fata de client. Empatia este necesara pentru a intra mult mai usor in lumea interioara a persoanei condamnate cu scopul de a intelege sentimentele, gandurile, comportamentul si semnificatiile pe care persoana respectiva le atribuieunor evenimente.

Consilierea centrata pe persoana accentueaza in special capacitasile si punctele tari ale persoanei consiliate. Calitatea acestui tip de consiliere se bazeaza foarte mult si pe experienta si calitatile consilierulu

Consilierea centrata pe rezolvarea de probleme sau consilierea ca relatie de ajutor reprezinta dupa unii specialisti (Scheizer & Store) inceputul interactiunii cu o lta persoana/client ce contribuie intr-un mod usor si pozitiv la inbunatasirea situatiei acesteia

C. Rogers defineste consilierea ca relatie de ajutor, drept o relatie in care cel putin una dintre persoane are intentia de a-si provoca, creste, dezvolta si imbunatatii viata.

Activitatea de asistenta si consiliere se va realize pe baza unui plan de asistenta adoptat in functie de nevoile individuale ale persoanei supravegheate. Se va estima perioada de timp in care se va desfasura procesul de asistare si consiliere si daca nevoile criminogene ale persoanei asistate pot fi acoperite numai prin interventia Serviciului de Probatiune sau mai este necesara si cu alte institutii publicesau private ori cu alte persoane fizice sau juridice.

Rolul serviciilor de probatiune in desfasurarea activitatii de asistare si consiliere este urmatorul:

a)                corectarea comportamentului infractional prin constintizarea de catre persoanele condamnate a faptei savarsite, a consecintelor acesteia si asumarea responsabilitatii pentru fapta comisa;

b)               motivarea persoanei condamnate in vederea dezvoltarii responsabilitatii si autodisciplinei;

c)                elaborarea si derularea de programe eficiente de asistenta si consiliere a persoanelor condamnate in functie de nevoile criminogene ale acestora;

d)               oferirea de sprijin si suport persoanelor condamnate in vederea satisfacerii nevoilor sociale referitoare la educatie, calificare si recalificare profesionala, depistarea de locuri de munca, gasirea de locuinta sau alte nevo

Construirea relatiei de ajutor – Modelul Schulman¹

Acest model cunoscut in literatura de specialitate si sub numele de Modelul Schulman, se desfasoara in trei etape, dupa cum urmeaza:

Faza de inceput – reprezinta faza in care consilierul clarifica rolurile si tipurile de servicii pe care poate sa le ofere. In aceasta faza consilierul utilizeaza mai multe tehnici pentru a indruma persoana asistata spre relatia de ajutor:

clarificarea scopului – afirmatii clare din partea consilieruluicare ajuta la definirea asteptarilor reciproce;

clarificarea rolului – consilierul ofera informatii persoanei condamnate despre modalitatea in care poate fi sustinut, sprijinit si ajutat;

incurajarea feedback-ului – aceasta tehnica ofera clientului posibilitatea de a-si exprima diferitele puncte de vedere si de a raspunde consilierului;

stimularea increderii in actiunea sociala – se refera la demersul intreprins de consilier prin care se stimuleaza increderea clientului fata de posibilele dimensiuni positive ale strategiei de ajutor.

Faza de lucru – aceasta faza cuprinde alte trei subetape, iar consilierul de probatiune va folosi pentru fievare dintre aceste subetape urmatoarele deprinderi care ajuta la construirea relatiei de ajutor:

        intr-o prima etapa se stabileste numarul, frecventa si continutul intilnirilor cu persoana condamnata. Chiar daca acestea au fost stabilite de catre instanta este necesar sa se verifice, deoarece o situatie neprevazuta in viata clientului se poate ivi in orice moment si poate anula unele prioritat In aceasta faza se incheie acorduri sau contracte intre consiliere si persoana condamnata;

        a doua etapa cuprinde:

a)      comunicarea verbala si nonverbala dintre client si consilier si scoaterea in evidenta a capacitacilor empatice ale consilierului;

b)      folosirea de catre consilier a tehnicilor de parafrazare;

c)      oferirea de sprijin clientului pentru a facilita o legatura intre sentimentele sale, comportament si acceptarea obiectivelor;

d)      impartasirea gandurilor si sentimentelor personale;

e)      sprijinirea punctelor puternice ale clientului – exprimarea increderii in capacitatea clientului e a depasi situatia problematica;

f)        particularizarea preocuparilor clientului – abilitatea consilierului de a diviza o problema care pare insolvabila in mai multe componente usor de abordat;

g)      orientarea spre concret – incercarea consilierului de a tine gandurile spre o sarcina stabilita. Aceasta tehnica este utilizata in mod special in cazul persoanelor care au tandinta de a nu vorbi despre situatiile in care se afla;

h)      confruntarea dintre real si iluzoriu – consilierul incearca sa demonstreze clientului ca intre comportamentul sau si exprimarile verbale/nonverbale, nu exista concordanta. Lipsa concordantei dintre exprimarea clientului si modul de actiune conduce consilierul la identificarea formelor de rezistenta la schimbare a clientulu Clientul poate avea tendinta de a evita anumite discutii referitoare la propriile trairi, despre relatiile cu familia, prietenii; discrepanta intre ceea ce gandeste persoana, ceea ce relateaza si comportamentul sau se poate observa cu usurinta in relatiile cu ceilalti;

i)        identificarea obstacolelor afective – se refera la observarea obstacolelor de natura emotionala care pot aparea in relatia consilier/persoana asistata si stimularea clientului sa constintizeze aceste obstacole si sa le depaseasca.

        A treia etapa cuprinde urmatoarele tehnici:

                        abilitatea consilieruli de a ajuta persoana asistata sa-si exprime nemultumirile referitoare la procesul de ajutor;

                        abilitatea consilierului de a furniza persoanei asistate repere, valori, convingeri, fapte pe care acesta le-a achititionat ca urmare a pregatirii sale, repere dupa care persoana asistata se poate ghida pentru a putea depasi situatia problematica;

                        abilitatea consilierului de a incerca sa modifice perceptia altora despre persoana asistata

                        abilitatea consilierului de a stabili contactul intre persoana asistata si alte persoane.

Faza finala – acesta faza poate fi o faza destul de dificila pentru persoana asistata, fin identificata uneori cu separarea/pierderea. In aceasta faza se folosesc urmatoarele tehnici:

                        evidentirea finalizarii relatiei, a timpuliui ramas pana la finalizarea procesului de consiliere

                        solicitarea unui registru cu cele invatate;

                        abilitatea consilierului de a stimula clientul de a-si manifesta sentimentele legate de sfarsitul relatie.

4. Profilul consilierului de probatiune. Abilitati si tehnici necesare consilierului de probatiune

Conform Legii 123 din 4 mai 2006 art.20 alin.1¹, pentru ca o persoana sa fie numita in functia de consilier de probatiune trebuie sa indeplineasca, cumulative, urmatoarele conditii:

a) are cetatenia romana si domiciliul in Romania

b) sa aiba capacitate deplina de exercitiu;

c) sa nu aiba antecedente penale, sa nu aiba cazier fiscal;

                        sa cunoasca limba romana, scris si vorbit;

                        sa fie apta din punct de vedere medial si psihologic pentru exercitarea functiei, fapt dovedit pe baza testarii medicale si psihologice de specialitate organizate in acest scop;

                        sa se bucure de o buna reputatie;

                        sa fie licentiata in asistenta sociala, psihoogie, sociologie, pedagogies au drept;

                        sa promoveze concursul organizat pentru ocuparea functiei pentru care candideaza.

Pentru a fi un bun consilier de probatiune nu te nasti cu anumite calitati exceptionale sau trebuie si ai un talent deosebit. Cel care care doreste sa devina un bun consilier invata cum sa comunice, cum sa se raporteze la cei aflati in supravegherea sa in functie de situatie, cum sa-i inteleaga. Consilierii de probatiune isi insusesc unele atribute (capacitate empatica, autenticitate, o conceptie pozitiva si liberala despre om) si calitati esentiale unui consilier de probatiune (maturitate emotionla si intelegere de sine) fara de care aceasta profesie nu ar fi eficienta.

Unele din aceste atribute si calitati sunt dobandite in urma acumularii de cunostiinte teoretice si practice din timpul facultatii, altele sunt dobandite in timpul exercitarii profesiei de consilier de probatiune.

Prncipalele abilitati, tehnici si calitati pe care trebuie sa le intruneasca un consilier de probatiune sunt:

A)    Capacitate empatica

Termenul de empatie¹ provine din cuvintul grecesc empatheia – “a se simti in” si a fost folosit initial de catre teoreticienii esteticieni pentru a denumi capacitatea de a percepe experienta subiectiva a unei alte persoane.

Empatia se construieste pe constientizarea de sine; cu cit suntem mai deschisi fata de propriile noastre sentimente, trairi, emotii, cu atat suntem mai capabili sa intelegem sentimentele altora.

Emotiile oamenilor sunt de foarte putine ori transpuse prin vorbe, pentru a le putea interpreta, consilierul de probatiune apeleaza la canalele nonverbale: tonul vocii, gestica, expresia fetei si altele asemenea.

Cand cuvintele cuiva sunt in dezacord cu ceea ce transmite de fapt, adevarul emotional consta in felul in care spune ceva si nu in cecea ce spune.

Consilierul trebuie sa aiba abilitatea de a putea capta si reflecta semnificatia pesonala a trairilor, comportamentelor, gesturilor si cuvintelor persoanei asistate. In cazul acestui proces, consilierul va trebui sa faca abstractie de propriile sale valori, sentimente si nevoi si sa se aptina sa aplice criteriile realiste, obiective si rationale care in mod normal fac parte din viata sa personala.

Printr-un raspuns empatic, consilierul comunica persoanei asistate faptul ca a inteles si accpta sentimentele acestuia si totodata motivele care stau la baza acetor sentimente. Pentru a putea comunica empatic cu clientul sau, consilierul trebuie saindeplineasca urmatoarele cerinte ( A. Turock, 1993):

–         de receptare – evitarea elementelor personale de distragere a atentiei; ascultarea atit a ceea ce spune persoana asistata, cit si a modului in care se spune; receptarea de catre consilier a ceea ce clientul a spus, parafrazarea reprezentind o tehnica foarte importanta in activitatea de consiliere;

–         de procesare – identificarea sentimentelor dominante; luarea in considerare a motivelor care stau la baza sentimentelor persoanei asistate si a motivelor pentru care un eveniment este foarte important pentru persoana asiatata;

–         de raspuns – raspunsul va utilize termini puternici legati de descrierea sentimentelor, termeni precisi si concisi; spre exemplu: Te simti asa (se exprima sentimentul) pentru ca…(continutul).

B)     Conceptia pozitiva si liberala despre om si relatiile interumane

Conceptiile liberale si umaniste se asimileaza in timp, iar ele fac referire la modul de a gandi si reactiona inradacinat in personalitatea fiecaruia. Este foarte greu, dar nu imposibila schimbarea uniu sistem de valori care s-a format de-a lungul anilor, iar o schimbare a acestiu sistem de valori presupune un effort sustinut de introspectie si reflectie precum si numeroase incercari si eror Cei care reusesc in procesul de asistenta si consiliere sunt sunt de cele mai multe ori cei care au reusit sa-si insuseasca aceste atitudini positive despre om si relatiile umane si care au reusit totodata sa le intiptreasca si an constiinta celor cu care lucreaza.

C)    Maturitate emotionala

Maturitatea emotionala este o calitate foarte importanta in exercitarea profesiei se consilier de probatiune. Capacitatea de a participa la procesul de schimbare al altei persoane fara a fi tentat de a modela aceasta schimbare dupapropria imagine este in strinsa legatura cu aceasta maturitate emotionala. Aceasta calitate reprezinta acea capacitate de a servi intotdeauna ca resonator si amplificatory la eforturile de redresare ale persoanei asistate, ca ghid sau model si niciodata ca judecator.

Aceasta maturitate emotionala permite consilierului sa-si pastreze seninatatea in fata clientului sau mai ales in fata oscilatiilor inevitabile ale atitudinii clientulu Astfel consilierul nu se va simti derutat si tulburat de anumite detalii desvacrise de catre persoana asiatata.de asemenea consilierul trebuie sa faca fata perioadelor sterile, cand actiunile sale nu produc niciun effect in atitudinea ti comportamentul clientului sau, dar si situatiilor in care poate deveni tinta adulatiilor clientului sau. Fara un grad de maturitate interioara, consilierul nu poate trece peste aceste momente incarcate de emotii, mentinindu-si totodata integritatea afectiva.

In acelasi timp consilierul nu trebuie sa ramina indiferent la sentimentele pozitive pe care clientul i le dovedeste, ci trebuie sa incerce sa-l faca pe acesta sa diminueye aceasta apreciere si sa se simta din ce in ce mai autonom.

D)    Autenticitate si acord intern

Autenticitatea se refera la intelegerea de sine si la perceperea experientei intr-o maniera normala.Cu cat consilierul este mai putin subiectul anxietatii, cu atit el este mai capabil sa inteleaga mai bine. Cu cat este mai capabil sa se inteleaga pe sine, cu atit este mai in masura sa atinga acordul intern.Consilierul de probatiune nu se poate manifesta ca si cum ar simti sentimente calduroase fata de persoana asistata, el trebuie sa se abtina sa judete persoana asiatata, sa accpte clientul asa cum este.

Autenticitatea inseamna congruienta dintre gandurile, trairile si manifestarile exterioare ale consilierului, congruienta relevata in maniera constanta de abordare a relatiei cu persoana asiatata. Daca consilierul nu va fi autentic, ii va fi greu sau chiar imposibil, sa mentina aceeasi atitudine pe tot parcursul pe tot parcursul procesul de consiliere. Atitudinea inautentica este perceputa la nivel subconstient de catre persoana asiatata si altereaza procesul in sine, aducand mari deservicii persoanei asiatate si discomfort consilierului de probatiune.

E)     Intelegerea de sine

Consilierul de probatiune trebuie sa cunoasca foarte bine principalul instrument cu care lucreaza, adica propria sa persoana, cu potentialul si litele sale. Intelegerea de sine reprezinta un atribut esential al consilierului de probatiune. Aceasta intelegere de sine nu presupune o simpla imagine intelectuala a propriului eu, ci mai degraba o cunoastere a eului asa cum actioneazain fiecare moment, “o deschidere constanta la experienta”. Consilierul trebuie sa fie deschis la propria experienta si total eliberat de manevre defensive.

Totodata consilierul de probatiune mai apeleaza si la alte tehnici precum:

        ascultarea activa;

–               tehnica parafrazarii – reprezinta o tehnica pe care consilierul de probatiune o utilizaeaza in vederea incurajari discutiei, in incurajarea persoanei asistate sa-si exprime ideile, in verificarea informatiilor relatate si pentru ai arata interlocutorului ca a inteles cele relatate;

–               reflectarea – ca raspuns la trairile affective ale persoanei asistate si incurajarea acestuia in relatarea trairilor sale in legatura cu subiectul discutiei;

–               rezumarea – aceasta tehnica il ajuta pe consilier sa evidentieze pentru client aspectele esentiale ale mesajului, fara a lasa loc de interpretar

– analiza comportamentului verbal:

                        limbajul paraverbal

–               analiza inaltimii vocii – vocea coborata exprima siguranta de sine iar vocea aspra denota oboseala sau dorinta de intimidare;

–               analiza volumului vocii:

–                    analiza dictiei – reprezinta abilitatea consilierului de a analiza pronuntarea clara si corecta a cuvintelor persoanei asistate;

–                    analiza ritmului vorbirii – viteza cu care persoana asiatata pronunta cuvintele in concordanta cu importanta mesajului;

        Mesajele trupului

        Dupa cum reiese si din foarte multe cercetari, mesajele nonverbale transmit mult mai usor informatia decat mesajele verbale. Consilierul de probatiune poate analiza in timpul activitatii dee consiliere unul sau mai multe dintre urmatoarele forme de comunicare nonverbala:

–         fizionomia si expresia fetei – ele ii pot relata consilierului de probatiune informatii despre trairile persoanei aflate in fata sa;

–         privirea – este foarte important modul in care privesti persoana cu care stai de vorba. Acest aspect al comunicarii nonverbale este foarte important atat in al analiza la persoana asistata, cit si in modul in care consilierul de probatiune il executa. Cand o persoana nu este interesata de subiectul dicutiei, isi muta privirea in alta directie, dar in acelasi timp contactul visual prelunfit poate intimida interlocutorul. Consilierul de probatiune trebuie sa aiba calitatea de a evita aceste situatii sau de a le inlatura daca ele apar fie ca vin din partea consilierului fie din partea clientulu Ele pot reprezenta obstacole in procesul de consiliere.

–         Postura – analiza liniei trupului, a coloanei, a pozitiei umerilor ii poate transmite consilierului de probatiune mesaje de genul umilinta, parere de rau, mandrie, dominanta;

–         Orintarea – persoanele care doresc sa coopereze au tendinta involuntara de a veni mai aproape, de a se aseza alatur De asemenea persoana asistata poate avea tendinta de a se uita catre ceas, spre usa ceea ce denota plictiseala, lipsa de interes din partea persoanei asistate, dorinta de a pleca;

–         Miscarile corpul – pozitia corpului interlocutorului ii poate relata consilierului de probatiune daca acesta il asculta, daca este interesat de discutie sau daca este indifferent sau neinteresat.

Toate aceste mesaje il pot ajuta pe consilierul de probatiune in modul de abordare al procesul de consiliere si il va ahuta in acelasi timp sa treaca peste eventalele obstacole aparute in timpul acestuia. Consilierul de probatiune trebuie sa constintizeze foarte bine propriul sau comportament nonverbal pentru ai putea transmite interlocutorului sau exact masajul dorit si ai arata ca consilierul este capabil sa lucreze cu el si este un bun profesionist. Mai multe detalii despre detalii despre abilitatile consilierului de probatiune si despre tehnicile aplicate in cadrul procesului de consiliere, in functie de caz, vor fi relatate mai pe larg in capitolele urmatoare (“Strategii si metode de lucru cu tinerii infractori…” si “ Interviul motivational”).

¹ Hotararea de Guvern nr. 1239 din 29 noiembrie 2000 prin aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozitiilor O.G. nr. 92/2000

¹ Kolmthout, Anton. M.Von (edit.), Durnescu, Ioan (trad.), Reintegrarea sociala si supraveherea infractoeilor in opt tari europene , Editura SISTECH, Craiova, 2004

¹ Codul Penal al Romaniei ***Republicat

¹ ¹Codul Penal al Romaniei ***Republicat

¹ Doina Balahur, Probatiune si reintegrare comunitara. Impactul masurilor si sanstiunilor alternative asupra tratamentului copiilor si tinerilor delincventi in sistemul justitiei penale – Ministerul Justitiei, Directia de Reintegrare Sociala si Supraveghere. Anul III Nr. 10/2004, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2004

¹ Legea nr. 129 din 18 mqrtie 2002 pentru aprobarea O.G. nr. 92/200

Teorii asupra delincventei si teorii asupra schimbarii comportamentale

1. Interpretari biologice ale delincventei

Interpretarile biologice sau antropologic-biologice genereaza orizonturi informationale care reunesc teorii centrate pe “factori biologici ereditari” in geneza infractiun Diferentierea dintre infractor si non – infractor se demonstreaza prin identificarea unor caracteristici bio-antropologice specifice infractorului. Interpretarile fundamentate pe analize ale factorilor biologici ereditari se grupeaza in mai multe teor

1.1. Teoria “criminalului innascut” elaborata de Cesare Lombroso.

Scoala Pozitivista de Criminologie a incercat sa suplineasca neajunsurile in identifica rea surselor generatoare de crima prin reprezentantii sai: Cesare Lombroso, Erico Ferri si Raffaelo Garofalo¹.

Scoala Pozitivista a aparut in perioada revolutiei industriale la jumatatea secolului al XIX si a fost influentata de dezvoltarea stiintelor in acea perioada. Pozitivistii vad comportamentul ca determinat de forte pe care omul le poate controla si intelege. Comportamentul criminal si deviant este determinat de cauza biologic-patologica sau de un defect. C. Lombroso a prezentat individual deviant neinfluentat in actiunile sale de forte instinctuale necontrolate. Teoriile sale sunt rezultatul studiilor de antropologie criminala. Metoda folosita a fost experimentala. Pe aceasta baza a fost elaborata „teoria criminalului innascut” in care se sustine teza conform careia indivizii care au un anumit profil antropologic sau anormalii cu deficiente anatomo-fiziologice au o tendinta innascuta spre crima. Aceste anomalii au fost denumite „stigmate” (asimetrie craniana sau faciala, nas plat, maxilare proeminente, urechi mari, sensibilitate scazuta la durere etc.). O alta idee este aceea in care se prezinta „regresiunea atavica” a criminalului, ei nefiind decat indivizi degenerati, „esecuri genetice”. In domeniul sanctiunilor apare astfel o noua metodologie prin care se incearca evitarea eugeniei (sterilizarea indivizilor degenerati, control al parintilor etc.). Empiric teoria lui Lombroso a fost dezmintita, crima fiind un efect conjugat al mai multor factori si mecanisme. Demersul theoretic lombrosiene are meritul de a inlocui determinismul absolut al legilor, oferind deschideri spre un alt stadiu de interogare al criminalitatii, cel al cercetarilor biologice, morfologice si patogenice.

1.2. Teoriile ereditati

In Anglia, teoria lombrosiana “a criminalului innascut” a fost putin acceptata, iar cercetarile criminalitatii s-au realizat in alte direct Charles Gosing in lucrarea The Englich Convict: A Statical Study (1913)², acorda un rol important ereditatii in geneza criminalitat In urma cercetarilor stabileste ca 68% din urmasii infractorilor devin ei insisi infractori. Considera ca cei ce mostenesc predispozitii deviante devin incapabili sa se adapteze la o viata sociala normala. Cercetarile in aceasta directie se regasesc in SUA, Suedia si Danemarca. De pilda, au fost realizate studii asupra copiilor adoptati, care au testat ipoteza conform careia comportamentul delincvent al acestor copii urmeaza linia de conduita a parintilor biologici. Constatarile sunt fundamentate pe cercetari empirice, particularizante, unilaterale si nu iau in considerare alte variabile ale mediului social, in deosebi al familiei adoptive, precum si alti factori care pot influenta evolutia omului in conexiune cu caracteristici ale programului genetic rezultat din fecundare.

1.3. Teorii ce contureaza tipologii ale delincventului

In evolutia cognitiva, teoriile ce contureaza tipologiile delincventei reprezinta un stadiu superior in cercetarea pentru identificarea genezei actului delincvent . Cercetarile utilizeaza metode empirice dar au in plus de consistenta deoarece cauta influente ale ereditatii (al programului genetic rezultat din fecundare) pe doua planuri:

– constitutia corporala si temperament;

– constitutia corporala si caracter.

Teoriile sunt un mix intre biologie si psihologie fara sa ia in calcul variabile ale mediului bio-fizic si social. Daca se sustine ipoteza ca omul este o fiinta “bio-psiho-sociala”, sesizam reductionismul teoriilor la factori biologici si psihologici privind geneza delincventei. Mai mult, unilateralitatea teoriilor este relevata si de interpretarile conform carora comportamentul delincvent ar fi rezultanta delincventelor influentelor ereditare.

Avand in vedere reperele utilizate in cercetarea genezei delincventei autorii teoriilor realizeaza clasificari pornind de la trasaturi ale omului prin raportare la reactia acestuia fata de stimuli exteriori. De pilda, factori morfologici ai omului determina la acesta un sentiment de superioritate sau inferioritate fizica, si de acest sentiment va depinde temporal reactia intr-o situatie data. De pilda aceeasi insulta proliferata de un tanar si de un cioban masiv nu trezeste la cel ofensat aceeasi modalitate de reactie. Subiectul ofensat face evaluari subconstiente ca este, mai puternic decat tanarul si mai putin puternic decat ciobanul. Reactiile sunt diferite raportat la tanar si la cioban. Tanarului “ ii v-a aplica o corectie” si il va evita pe cioban “considerand ca este om elevat si nu trebuie sa declanseze o agresiune cu un om mai putin educat”. De asemenea, constitutia corporala, definind “aspectul“ persoanei v-a conditiona “stilul” comportamentului sau. Prin urmare, studiile se centreaza pe corelatiile dintre constitutia corporala si temperament pe de o parte si dintre constitutia corporala si caracter pe de alta parte. Pornind de la aceste corelatii se identifica mai multe tipuri de comportamente delincvente. Dupa criteriul constitutiei E. Kretschmer (Physique and Character, 1925) stabileste urmatoarele tipuri:

– leptoson sau astenic caracterizat prin trasaturi logitudinale, umeri ingusti si musculatura nedezvoltata. Sub aspectul temperamentului este un individ rece, nesociabil, rezervat;

– atleticul, bine dezvoltat cu musculatura puternica robust. Este caracterizat prin stabilitate psihologica, dar care in anumite ocazii poate devenii exploziv:

– picnicul, scund si rotund , cu diametrele trunchiului si capului mari, sistem osteomuscular plapand, tendinte spre ingrasare, sociabil si prietenos;

– displazici se caracterizeaza prin absenta relatiilor sau armoniei intre diferite diametre corporale.

Coreland aceste tipuri cu infractionalitatea, formuleaza cateva concluzii:

– exista o distributie relativ asemanatoare a diferitelor tipuri constitutionale printre infractori si noninfractori, tipul picnic fiind ceva mai putin reprezentat printre infractori, decat restul populatiei;

– se evidentiaza o corelatie intre tipul constitutional si tipul de infractiune, astenicul asociindu-se mai frecvent cu infractiunile contra proprietatii, atleticul cu infractiunile contra persoanei, picnicul cu fraudele escrocheriile iar displazicul cu infractiunile sexuale.

W. Sheldon a efectuat studii tipologice, pornind de la studiul a 4000 de fotografii ale studentilor, stabilind 17 variabile principale (inaltime, greutate, dezvoltarea toracelui si a corpului etc.). Se bazeaza pe dezvoltarea diferita a embrionului uman, stabilind o corelatie intre dezvoltarea corporala si proprietatile energo-dinamice ale personalitat Aceste tipuri sunt:

– endomorful – viscerotonic: dezvoltarea corpului este preponderant interna, iar sub aspectul temperamnetului este un tip relaxat si constant din punct de vedere emotional;

– mezomorf – somatotonic: cu o dezvoltare puternica a musculaturii, iar sub aspectul temperamentului este dominator, nemilos, competitive;

– ectomorf-cerebrotonic: prezinta o mai pronuntata dezvoltare a scoartei cerebrale si a inteligentei, retras si imprevizibil in actiuni. Aceste tipuri corespund cu tipurile picnic, atletic si stenic definite de Kretschmer, precum si cu tipul brevilian, normal si longin al lui Pende.

Pe cale experimentala Scheldon a stabilit ca cele mai multe cazuri de delincventa apar in cazul tipului mezomorf, crima avand cauze biologice.

2. Interpretari psihiatrice si psihologice ale delincventei

2.1. Modelul psihiatric al delincventei

Diferitele studii au incercat sa raspunda la intrebarea: „Care este cauza delincventei?”. Studiile au inceput cu cercetarile in domeniul personalitatilor de tip patologic. In trecut cat si in contemporaneitate au aparut teorii care sustin ca actele criminale sunt comise cu prioritate de indivizi deficienti psihic, cu tulburari de comportament si de personalitate. Teoria lui Sigismund Freud este cea mai importanta contributie in domeniu si raspandeste „Modelul psihiatric al deviantei”¹. El considera ca faptele pulsionale, fundamentale ale individului sunt erosul ca sistem pulsional edonic si vital, iar Thanatosul ca sistem distructiv sau Erosul este considerat instinct al vietii si dragostei, iar Thanatosul ca instinct al urii si al mort In viziune sa pulsiunile inconstiente reprezinta factorul determinant al vietii psihice .

Freud postuleaza existenta a trei instante in structura persoanei: Sinele, Eul si Supraeul:

– sinele (ID) este locul unde se nasc pulsiunile instinctuale si este rezervorul de energie al psihicului. Reprezinta un complex de instincte si tendinte refulate (reprimate, alungate) care au un caracter impersonal si nu sunt traite in mod constient. El constituie polul pulsional al personalitatii, depozitar al tendintelor instinctive, predominant sexuale si agresive care pune organismul in tensiune.

– eul (EGO) este sistemul constient de conducere si control al comportamentului. Reprezinta constiinta de sine, nucleul personalitatii in alcatuirea caruia intra cunostintele si imaginea despre sine precum si atitudinea constienta sau inconstienta despre cele mai importante interese si valori

.- supraeul (super EGO)este instanta psihica cu rol prohibitiv, este delimitare a eului de lumea externa. Reprezinta constiinta morala si este expresia existentei individului in mediul social, fiind o achizitie recenta a individului, dezvoltata sub influenta normelor si nivelului socio-cultural al comunitatii in care este pozitionat.

Raportandu-se la aceasta conceptie devianta este apreciata ca rezultat al unui supraeu slab, motiv pentru care deviantul nu isi poate controla pulsiunile inconstiente. O alta explicatie ar fi legata de absenta sublimarii la devianti. Cauza acestei absente ar fi deficitul de socializare al deviantului in copilarie (lipsa de afectiune si control parental). Unii autori apreciaza ca numeroase forme de devianta precum fumatul, alcoolismul, sinuciderea sau alte comportamente autoagresive sunt rezultatul predominarii Thanatos-ului in inconstientul individului.

Atat reprezentantii scolii freudiene cat si neofreudienii considera criminalitatea ca fiind fundamentata pe conflicte interne, pe sentimente de insecuritate, de inadecvare si iferioritate.

Psihanaliza in general ofera o explicatie doar pentru comportamentul criminal al psihoticului, nevroticulu si sociopatului, ilaturand explicatiei actele criminale produse de deviantii “normali” .

2.2. Interpretari psihologice ale delincventei

Interpretarile psihologice, se considera ca realizeaza nevoia de completare a interpretarilor juridice ale delincventei si dimensiunii sociale a delictului.

Abordarile psihologice au ca sistem de referinta omul si actiunea lui in social, luand in considerare modul cum se percepe si se evalueaza pe sine cand se raporteaza la imaginea celorlalti despre sine la nivelul interioritatii sale.

Se porneste de la premiza ca orice proces psihic este determinat, in ultima instanta, de actiunea externa mediata de conditiile interne ale omului (insusiri, stari).

Se considera ca personalitatea omului si mediu formeaza o totalitate functionala care o data cu modificarea unui determinant se realizeaza modificari la nivelul totalitatii functionale (Klinberg).

2.2.1.Interpretarea delincventei fundamentata de teoriile despre personalitate

Pentru definirea delincvetei in unele analize teoretice psihologice centrarea se realizeaza pe conceptual de imaturitate sociala, care genereaza comportamentul delincvent.

Insuficienta maturizare sociala se releva in dificultatile de integrare sociala, in starea de conflict cu cerintele unui anumit sistem valoric normativ, care destructureaza raporturile sociale.

De pe aceste pozitii de abordare a delincventei se evidentiaza:

– insuficienta proceselor de asimilare a cerintelor si normelor sociale. In aceasta situatie spunem ca omul se afla intr-un deficit de socializare;

– insuficienta proceselor de acomodare (adaptare) la mediul social, relevata de comportamentul delincvent

Astfel se inregistreaza decalaje de dezvoltare pe urmatoarele planuri:

– intre nivelul maturizarii intelectuale pe de o parte, si nivelul dezvoltari afectiv-motivationale si caracterial – actionale pe de alta parte;

– intre dezvoltarea intelectuala si dezvoltarea judecatilor sentimentale si morale

De pe aceste pozitii trasaturile personalitati relevate de comportamentul delincvent se identifica prin:

– instabilitatea emotiv-actionala;

– inadaptare sociala;

– cautarea satisfactiei materiale sau morale prin delict;

– duplicitatea comportamentului delincvent.

A. Instabilitatea emotiv – actionala

Este caracteristica care genereaza un profil al personalitatii ce face posibil un comportament delincvent.

Aceasta trasatura nu este identificata in exclusivitate doar delincventilor.

Si la comportamentul conformist pot sa apara cazuri de instabilitate emotiva, dar la conformisti comportamentul social pozitiv, reactiile emotiv-active sunt preponderente si relativ stabile. Reactiile emotiv-active, sunt determinate de mediul ambiant si de sistemul de valori etico-sociale.

Comportamentele nonconformiste (delincvente) se identifica la oamenii cu experienta negativa in educatie, deprinderi si practici antisociale, sunt instabili emotiv-afectiv, au reactii discontinue si inconsistenta in reactii fata de stimuli.

B. Inadaptarea sociala, semnaleaza insuficienta maturizare sociala determinata de carente educative si socio-afective din grupurile in care este pozitionat delincventul (medii dezorganizate: orfani, parinti divortati, parinti infractori, parinti alcoolici).

Implicarea carentelor educative care afecteaza dezvoltarea maturitatii sociale a fost analizata de R. Mucchielli prin teoria disociabilitatii care se exprima prin urmatoarele repere:

– neacceptarea colectivitatii, a societatii;

– falsa perceptie sociala a celor din jur;

– lipsa anticiparii si evaluarii adecvate a consecintelor actelor comise;

– respingerea rolului social acordat inainte de a deveni delincvent si pe

care il pretinde colectivitatea.

C. Cautarea satisfactiei materiale sau morale prin infractiune.

Este faptul social nociv care se explica prin exercitarea unei influente mai mari a excitantilor din mediul ambiant decat la ceilalti indivizi.

Stimularea excesiva provine din sensibilitatea deosebita a infractorului cat si din forta specifica a stimulului, in conditiile in care lipsesc inhibitiile pe linie sociala.

D. Duplicitatea comportamentului delincvent

Aceasta trasatura evidentiaza comportamentul simulant al delincventului. Delincventul constient de caracterul antisocial, distructiv al faptelor sale, el disimuleaza comportamentul pentru a scapa de sub controlul oamenilor, al

autoritatilor. Predelincvential si post delincvential, delincventul poate juca rolul omului cinstit, cu preocupari care nu are legaturi cu actul delincvent.

La nivelul proceselor psihice (senzatiile, perceptia, reprezentarile, memoria, imaginatia, atentia gandirea si limbajul, vointa, motivatia, afectivitatea) mecanismele care genereaza comportamentul delincvent se descifreaza prin motivatie cu atributele ei mobiluri si scopuri. Aceasta explicatie este posibila deoarece actiunile voluntare ale omului, pornesc de la motive si sunt orientate spre scopuri.

Mai mult activitatea psihica, in ansamblu, se desfasoara presupunand stari de activare, trebuinte, asteptari, permanente echilibrari psihofiziologice. Al. Rosca defineste motivatia ca totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, innascute sau dobandite, constientizate sau neconstientizate, simple trebuinte organice sau idealuri abstracte.

Psihologii subliniaza ca, desi majoritatea motivelor sunt dobandite, ele sunt cauzele interne ale conduitei. De aceia motivul se cere inteles ca imbold ori system de presiuni interne raspunzatoare de actiunile si de actele de conduita umana.

Motivatia cuprinde o serie de factori componenti, dintre care notam: trebuintele, impulsurile, intentiile, valente si tendinte.

Actiunea omului porneste dupa aparitia unor impulsuri ori stimuli care devin trebuinte. Literatura de specialitate foloseste termeni similari: need (trebuinta) si drive (impuls). Impulsurile si stimulii sunt surse de activitate.

Aceste abordari psihologice privind implicatia proceselor motivatoare in actul delincvent au la baza determinarea cauzala in conditiile decalajului intre cerinte si posibilitati.

Decalajul se resimte tensional si in consecinta apar blocaje, frustrari generate de privatiuni.

Unii autori emit ipoteze ca toate frustrarile creeaza o instigare interna sau motivationala la agresiune.

Functie de directia sursei motivationale a delincventei s-au conturat motive exogene-extrinseci ale delincventei si motive endogene-intriseci¹.

Motivele exogene isi au sursa in influenta sociala, ambientala exercitata asupra omului.

Tot aici se pot include si asa – zisele motive altruiste care duc pe individ spre delincventa, cu scopul de a realiza un beneficiu pentru un tert (persoana sau ideal). De pilda spioni sau actele unor razbunatori care se considera drept exponenti ai dreptati.

Motivele endogene-intrinseci ca generatoare de delincventa isi au sursa in “interioritatea fiintei umane”. Se considera ca interioritatea reactiilor emotionale primare (frica, mania, atractia sexuala si posesiva puternica), este posibil sa genereze un comportament violent.

De pilda, in comiterea delincventei privind integritatea fizica, integritatea psihica si impotriva obiectivelor si valorilor sociale (crima, viol, furt).

La nivelul personalitatii din perspectiva psihologica, se considera ca imaturitatea intelectiva si afectiva genereaza comportamentul delincvent. Prin imaturitate intelectiva (intelectuala) se intelege o capacitate redusa pentru

stabilirea unui raport relational intre castiguri si pierderi in cazul proiectarii si realizarii unui act delincvent (analiza beneficiului si a sanctiunii posibile).

2.2.2. Tipologizarea infractorilor de pe pozitii psihologice

Un criteriu pentru tipologizarea infractorilor sunt modalitatile in care personalitatea infractorului genereaza comportamentul delincvent. Luand in considerare acest criteriu L. Yablonski (1990) clasifica delincventii in (dupa M.Petcu, Delincventa. Repere psihosociale1999):

– criminali socializati;

– criminali nevrotici;

– criminali psihotici;

– criminali sociopati.

Criminali socializati, prezinta tulburari emotionale, mai mult decat persoanele care au comis infractiuni. In urma impactului cu medii delincvente, are loc o socializare negativa, el invata regulile si valorile grupului delincvent. Autorul subliniaza ca acesti delincventi transgreseaza mai mult normele care apara proprietatea.

Criminalii nevrotici, sunt cei care comit acte delincvente datorita pulsiunilor nevrotice. Acestia constientizeaza ca exista ceva rau in gandirea si comportamentul lor. Principalul simptom al nevroticilor este anxietatea, care poate fi exprimata si in forma unor actiuni compulsive de comitere a unor infractiuni de tipul cleptomaniei si piromaniei.

Criminali psihotici au o personalitate puternic destructurata, percep complet distorsionat mediul social. Ei comit, in special acte violente cu mobil bizar, fara sens.

Criminalii sociopati sunt cei care se caracterizeaza printr-o personalitate egocentrista. Compasiunea lor fata de altii este limitata sau inexistenta.

Frecventa ridicata a sociopatilor in randul delincventilor a atras atentia specialistilor care au analizat personalitatea acestora, concluzionand cu un set de caracteristici care individualizeaza. Astfel dr. H. Clecklei delimiteaza urmatoarele caracteristici:

– o buna inteligenta si farmec superficial;

– absenta iluziilor si a altor semne ale gandirii irationale, ei rationand logic;

– absenta nevrozitatii sau a manifestarilor psihonevrotice, fiind imun la anxietate si la nelinistea care poate fi considerata normala in situatii perturbate;

– instabilitatea; se va descotorosi de bunurile realizate intr-o maniera iresponsabila;

– neadevarul, minciuna, nesinceritatea, promisiunile oricat de solemn ar fi facute, nu sunt respectate, mintand cu dezinvoltura si convingere;

– lipsa remuscarii sau rusinii, avand o viata plina de acte imorale;

– comportament antisocial motivat inadecvat;

– repeta compulsiv esecurile, neinvatand din experienta;

– egocentrism patologic si incapacitatea de a iubi, desi afiseaza afectiune, nu poate sa intretina relatii interpersonale de durata bazate pe afect;

– incarcatura emotionala saraca a relatiilor afective;

– indiferenta in relatii interpersonale generale;

– comportament bizar si imprevizibil asociat cu consum de alcool si droguri sub influenta carora devine foarte agresiv si distructiv;

– tendintele suicidare rare;

– viata sexuala defectuos integrata;

– esec in a urma o anumita cale in viata.

In analiza comportamentului delincvent V. Dragomirescu se centreaza pe rezultatele obtinute de cercetarile in domeniul psihiatriei. Acesta considera ca afectiunile psihiatrice sunt implicate in personalitatea persoanelor in ceea ce priveste orientarea comportamentelor antisociale.

Pe langa personalitatea matura, normala el distinge urmatoarele tipuri de personalitati care contureaza comportamente delincvente:

a) personalitatea nevrotica care prezinta particularitati de inadaptare

prin instabilitate, intoleranta sau contractie. Prezinta conduite agresive, fiindu-I teama de propria violenta si dorinta;

b) personalitatea dizarmonica sau psihopatica prezinta urmatoarele

particularitati:

– comportament delincvent prin inadaptari sociale;

– mare potential de asocialitate;

– comportament delictual polivalent;

– spontaneitate in actiunile delictuale care decurg nu din incapacitatea de deliberare, ci din cea de satisfacere imediata a pulsiunilor instinctiv-emotionale si imaturitate afectiva.

Acest tip de personalitate are o agresivitate exacerbata, un rol de inductor negativ, activ, sociopatic, tendinta de bravare si de simulare.

c) personalitatea psihotica dezvolta o degradare a mecanismelor ce sustin functional viata psihica.

Motivarea comportamentului este in esenta patologica care genereaza un mare grad de periculozitate sociala. In randul psihoticilor cea mai grava forma de manifestare este comportamentul melancolicilor.Ei au o forma ambivalenta de agresivitate care merge de pruncucideri la omucideri si de la mutilari pana la suicid. Un mare grad de periculozitate il prezinta si schizofrenicii paranoizi prin frecventa conduitelor deviante patologice si actele agresive savarsite cu ferocitate precum si provocarea de leziuni multiple prin mijloace de atacare din cele mai diverse.

d) personalitatea dementiala- autorul considera definitoriu in diagnosticarea degradarii personalitatii in sensul unei regresiuni a eficientei proceselor psihice globale obiectivata in conduite predominant agresive impulsive, reactive sau instabile.

Analiza caracteristicilor delincventilor cu afectiuni psihice prezinta importanta din necesitatea diferentierii comportamentale delincvente in raport de existenta sau inexistenta responsabilitatii faptuitorului in momentul savarsirii actului delincvent. Cand in analiza se pune problema conceptului de responsabilitate, intra in discutie conceptul de discernamant. Intelegerea celor doua concepte, de mare importanta aplicativ practica, se realizeaza interdisciplinar; din perspective psihologica, psihiatrica si juridica.

Din perspectiva psihologica dar si psihiatrica se au in vedere un aspect intelectiv cat si unul volitiv.

Aspectul intelectiv exprima capacitatea persoanei de a intelege pericolul social al faptei comise, transgresarea normelor sociale si a urmarilor produse.

Aspectul volativ exprima capacitatea aceleasi persoane de a voi comiterea delictelor in vederea atingerii unor scopuri sau interese bine delimitate.

2.3. Interpretarea sociologica a delincventei

2.3.1. Repere generale privind teoriile sociologice

Teoriile sociologice pun accentul pe rolul structurilor sociale si a proceselor sociale care determina devianta. Din punct de vedere sociologic devianta este privita ca o violare normativa.

Patologia sociala este numele dat la sfarsitul secolului IX si inceputul secolului XX perspectivei asupra deviantei, argumentata prin: societatea este asemanatoare unui organism, devianta este asemanatoare unei malad Deviantii sunt vazuti ca indivizi care nu pot sau nu vor sa se conformeze legilor, standardelor, valorilor societatii conventionale.

Devianta este vazuta ca „esuare de socializare”. Patologii sociali ofera drept solutii la saracie, viciu, crima, delincventa, alcoolism, violenta, socializarea delincventilor in mediul conventional de mijloc al clasei sociale conform valorilor acesteia si incurajarea conformarii la aceste standarde de comportament.

Perspectiva socio-patologica cu dezvoltarea ei ulterioara este doar un model ideal pentru viata din micile orase, dar este simplista pentru a putea face sa se inteleaga devianta aparuta ca fenomen complex in orasele mai mari industrializate, societate de tip industrial.

Clasificarea teoriilor sociologice cu privire la devianta a fost facuta de Allen.E. (Liska Perspectives on deviance, 1987, p. 12):

1. Teorii normative;

2. Teorii relativiste;

3. Teorii ideologice.

1.Teoriile normative considera devianta o abatere de la normele societatii sau ale grupului social, o violare a regulilor colectivitat Se disting doua categorii de teorii normative:

a)Teoriile structurale, considera ca devianta este efectul unor factori structurali sau a unor mecanisme structurale ce actioneaza la nivelul intregii societati. Devianta poate fi, de asemenea, produsul unei schimbari intervenite la nivelul intregului sistem social ca urmare a trecerii de la o perioada istorica la alta.

Teoriile structurale mai cunoscute sunt:

– Teoria anomiei – E. Durkheim;

– Teoria anomiei – R. Merton.

Teoria anomiei emisa de Durkheim, prezinta devianta ca rezultat al anomiei sociale, prin anomie intelegandu-se o stare de dezordine sau de perturbare normativa ce impiedica indivizii sa actioneze sau sa dezvolte conduite in functie de repere normative clare si precise. Trecerile de la o oranduire sociala la alta sunt insotite frecvent de asemenea stari si ca urmare sunt generatoare de forme de devianta sociala. Teoria anomiei emisa de Merton, prezinta devianta ca produs direct al discrepantei intre scopurile culturale si mijloacele institutionale de a transpune in realitate scopurile. Apare, ca urmare, o forma de adaptare la aceasta ruptura numita devianta si care implica respingerea, violarea sau eludarea normelor existente, ori inovarea unor norme noi.

b)Teoriile procesuale, considera devianta ca o violare normativa rezultata dintr-un proces desfasurat in mai multe etape. La finalul procesului deviantul (initial, violator de norme) asimileaza toate atributele identitatii de deviant. Un exemplu de teorie procesuala este „Teoria procesuala a fumatorilor de marihuana” elaborata de Howard Becker in 1963. In aceasta teorie, procesul delincventei prezinta doua etape:

– invatarea sociala (invata sa utilizeze drogul, sa identifice efectele, sa

defineasca senzatiile);

– dobandirea identitatii de delincvent, etapa finala a procesului.

2. Teoriile relativiste, definesc anumite conduite ca fiind deviante, le eticheteaza, proces care va determina viitoarea „cariera devianta” a individului care va fi deosebita sau va avea atribute distincte fata de ceilalti. Ca urmare, devianta este o notiune relativa, care nu are realitate in sine ci doar prin procesul care o defineste.

Teoriile relativiste pot fi de doua tipuri:

a)Teorii structurale, explica devianta in raport cu normele existente. O astfel de teorie este „Teoria conflictului” elaborata de Richard quinnez, in 1974, care apreciaza ca la baza deviantei sta inegalitatea economica existenta in societate. Astfel, cei care detin puterea si resursele economice pot defini orice conduita care le incalca privilegiile de clasa dominanta, drept act deviant. Ca urmare, devianta nu este atat o realitate cat o definitie cu putere de incriminare si sanctionare.

b)Teorii procesuale, definesc devianta ca fiind un proces care pleaca initial de la un act sau de la o conduita relativ inofensiva si care, ulterior, prin anumite mecanisme de interactiune sociala ajunge sa fie etichetata ca devianta. O astfel de teorie este teoria despre paranoia a lui Edwin Lemert. Aceasta teorie arata ca determinantul principal in definirea persoanelor paranoice deviante, nu este comportamentul lor deviant primar ci mecanismele sociale care sunt antrenate. Comportamentele paranoicilor, sunt relativ acceptabile cu exceptia unora mai bizare (aroganta, insulte, suspiciuni). Aceste conduite, determina reactia de excludere din grup (familie, prieteni). Aceste reactii la randul lor determina reorganizarea simbolica a atitudinilor persoanelor in cauza fata de sine si fata de rolurile sociale atribuite. In final, ei capata atributele deviante care ii s-au atribuit, devenind, intradevar agresive, periculoase, suspicioase.

3.Teoriile ideologice, sunt teoriile care considera devianta un act care atenteaza la ordinea sociala si la stabilitatea sistemului social. O astfel de teorie este „Teoria structural-functionala” a lui Talcott Parsons (1951), in conformitate cu care devianta este o iesire din rolurile sociale atribuite individului, o stare de alienare, activa sau pasiva, pe care societatea are capacitatea de a o evita si inlatura prin intermediul mecanismelor de control social. Teoria este ideologica pentru ca, defineste actul de devianta ca fiind, un act care submineaza bazele consensuale ale sistemului social. O alta teorie este „paradigma conflictului social”care considera devianta drept produs al luptei de clasa intre clasele privilegiate si clasele defavorizate.

Paradigmele teoretice in sociologia deviantei pot fi clasificate in:

A. paradigme traditionale;

B. paradigme moderne.

A. Paradigme traditionale, cuprind teorii care fac parte integranta din ansamblul teoretic al sociologiei problemelor sociale. Astfel, modelele teoretice traditionale ale deviantei sunt:

a) modelul anomiei sociale;

b) modelul transmisiei culturale;

c) modelul controlului social.

a) Modelul anomiei sociale, arata ca devianta este o caracteristica patologica determinata de ruptura dintre scopurile sociale si mijloacele institutionale (teoria anomiei, R. Merton). Acelasi model a fost explicat de T.Parsons, care a inlocuit cele doua variabile principale, descrise de Merton (scopuri si mijloace), cu alte trei variabile: motivatiile actiunii actorilor sociali, orientarea motivatiilor, raporturile indivizilor cu obiectivele si modelele normative propuse de societate. Comportamentul deviant apare ca rezultat al doi factori:

– corespondenta dintre asteptarile individului si situatia de interactiune.

Scopurile la care aspira sunt realizate prin conformism sau hiperconformism rezultand forme de devianta ca inovatia sau ritualismul.

– nerealizarea asteptarilor individului in situatia de interactiune, determina pasivitate si renuntare la scopuri ceea ce duce la aparitia a doua moduri de devianta: razvratirea si evaziunea.

b) Modelul transmisiei culturale. O alta interpretare a conceptiei lui Merton despre anomie si devianta a fost elaborata de Albert Cohen, care critica teoria lui Merton apreciind ca este atomista si individualista pentru ca presupune faptul ca individul isi poate selecta voluntar forma de adaptare dorita indiferent de indivizii cu care interactioneaza. Ca urmare, Cohen apreciaza ca un comportament deviant trebuie explicat nu numai pe baza rupturii dintre scopuri si mijloace, trebuie sa tina seama de rolurile sociale si interactiunile sociale ale actorilor sociali. Aceasta teorie elaborata de Cohen este cunoscuta ca model teoretic de transmisie culturala, care presupune ca devianta este un comportament invatat determinat de socializarea valorilor subculturilor. Teoria este cunoscuta in literatura americana de specialitate sub numele de „teoria bandelor delincvente sau teoria subculturilor”. Modelul transmisiei culturale pleaca de la premisa ca, orice comportament deviant reprezinta nu o expresie a deviantei ci a conformarii la regulile si valorile unei subculturi, care se transmit de la o generatie la alta. Exista doua paradigme ale modelului teoretic al transmisiei culturale:

– paradigma consensului (structural-functionalista) – T. Parsons, prin care se prezinta existenta la nivelul oricarei societati a unui set dominant de norme, valori si definitii care caracterizeaza societatea „legitima” (conventionala) si un alt set de norme si valori „marginale”, cu caracter „subcultural” care definesc modelele culturale ale diferitelor grupuri sociale deviante, „alienate” in raport cu societatea legitima.

– paradigma conflictului –A.Cohen (teoria subculturilor), exclude prezenta unei singure culturi dominante, cuprinzand o serie de subculturi care au dreptul la identitate proprie. Conform acestei paradigme, daca intr-o societate exista o cultura dominanta, ea se identifica cu modelele culturale ale claselor detinatoare de putere care impun celorlalte clase normele si valorile lor. Subculturile sunt alternative la inegalitatea structurala sociala. Subculturile sunt

alternative la inegalitatea structurala sociala. Din perspectiva socializarii, devianta este o conduita invatata, asimilata prin intermediul acelorasi mecanisme si procese care determina invatarea conformitat Cea mai cunoscuta teorie in domeniul „socializarii in devianta”, este Teoria asocierii diferentiale a lui Edwin H.Sutherland. Ideea de la care s-a plecat este ca orice conduita devianta este invatata, la fel ca si conduita conventionala, conformista, fiind un produs al

„asocierii diferentiale” cu normele, valorile si tehnicile deviante. Asocierea diferentiala implica un proces de selectie realizata de deviant intre norme opuse (deviante si conformiste). Individul defineste situatia in raport cu normele si valorile invatate, astfel, pentru unii o situatie este infractionala in timp ce pentru altii aceeasi situatie este legitima. Situatia este definita de catre o persoana in functie de inclinatiile si capacitatile pe care le-a dobandit, tine seama de experientele trecute. Aceasta teorie este o explicatie istorica sau „genetica” a procesului de socializare.

c) Modelul controlului social, prezinta devianta ca fiind normala, rezultat al absentei legaturilor cu ceilalti si cu societatea. Un astfel de exemplu este reprezentat de indivizi slab integrati, tineri din familii dezorganizate.

B Paradigmele teoretice moderne ale deviantei cuprind urmatoarele modele teoretice:

– modelul functionalist;

– modelul conflictului social;

– teoria etichetar

Functionalismul presupune ca devianta este o stare potentiala nu o realitate efectiva si este determinata de refuzul conformitat Functionalismul a avut ca reprezentanti principali pe T. Parsons, R, Merton, K. Davis ale caror teorii au fost prezentate mai sus.

Paradigme conflictului social pleaca de la ideea ca nu consensul social reprezinta principala conditie a ordinii sociale ci conflictul care pune in competitie grupurile lipsite de resurse economice cu cele care beneficiaza din plin de acestea. Teoreticienii conflictului social (R. Dahrendof, J. Rex, L. Coser, R. Quinney) au preluat ideea conflictului social de la Marx si Wright Mills.

Teoria lui Ralf Dahrendorf precizeaza ca emanatia puterii este ordinea sociala si nu consensul social cum sustinea Parsons. Ordinea sociala sustine conservarea puterii care isi impune autoritatea, isi promoveaza interesele prin institutiile de control social.

Teoria lui John Rex, prezinta sistemul social ca rezultat al situatiilor conflictuale existente.

Teoria lui Lewis Coser, prezinta conflictul social ca modalitate pozitiva in cresterea ajustarii grupurilor sociale.

Paradigma conflictului a fost dezvoltata de sociologia americana a anilor 1970, prin reprezentantii sai Richard Quinney, Paul Walton, Anthony Platt, Austin Turk, care au definit devianta ca reflectare a contradictiilor specifice societatilor capitaliste care pune in conflict grupuri sociale cu interese economice si politice divergente.

Richard Quinney considera ca legea este instrumentul clasei dominante si apreciaza ca sistemul juridic capitalist are ca scop transformarea oricarei conduite care ameninta conduitele si proprietatea claselor favorizate intr-un comportament ilegal. Devianta devine astfel un raspuns adaptativ la conditiile de viata ale capitalismului contemporan, distributia ratelor de devianta si sanctionarea ei are loc in functie de pozitia de clasa, urmarind ordinea sociala inegalitara a sistemului

Teoria etichetarii sau paradigma interactionismului simbolic a aparut in ultimele decenii a respingerii teoriei functionaliste si reintoarcerea la traditiile sociologiei europene (modelul teoretic weberian cu privire la semnificatiile actiunii umane). Interactionismul simbolic este un termen introdus de Herbert Blumer intr- un articol aparut in 1937. In el se spune ca psihosociologii sunt foarte interesati de dezvoltarea sociala a indivizilor si incearca sa explice cum isi dezvolta ei aptitudinile sociale in cadrul grupurilor. Interactionismul simbolic este o perspectiva psihosociologica fixata pe indivizi „ca ei insisi” si arata cum gandirea lor interna si starile emotionale se leaga de comportamentul social extern. Reprezentantii de seama ai acestui curent sunt: George Simmel, Robert Park, William Isaac Thomas, Charles Horton Cooley, John Dewey, George Herbert Mead.

Pentru H. Mead „intelesul ” are urmatoarea conotatie: intelesul este atunci cand obiectul gandurilor individului se afla in experienta anterioara stimulandu-l sa ia o atitudine sau alta cu privire la reactia cu acel obiect. Cu alte cuvinte interpretarea este individuala, actul urmarit pentru a fi realizat fiind important pentru cel care il face. Aceasta reprezinta o maniera subiectiva de intelegere a unei actiuni sau situat

Blumer ca si Mead arata ca interactiunea sociala depinde de constructele simbolice, gesturile care au acelasi inteles pentru toti cei implicati. Pentru a interactiona, fiecare persoana „trebuie sa se puna in locul (rolul) celeilalte”. In locul reactiilor simple indivizii interpreteaza si definesc fiecare reactie a celuilalt, apoi incearca sa reactioneze in asa fel incat reactiile lor sa conduca la aparitia contrareactiilor dorite. Metodologia aceasta are la baza subiectivitatea individului: descrierea interna a experientei individuale, baza comportamentului social, felul de a vedea propria viata de catre individ, cuvintele in care acesta o descrie, atitudini, definirea propriilor procese imaginative (fantezia, evadarea, planificarea, decizia, diferitele cai prin care acesta isi utilizeaza imaginatia cand intalneste dificultati, frustrari, probleme de situatie).

Cooley in The Social Self (constiinta sociala) arata ca oamenii sunt reflexivi, nu este o reflexie mecanica, se refera la efectele reactiei altor minti asupra noastra.

Lemert in Primary and Secondary Deviation arata ca experientele traumatice pot grabi schimbarile de personalitate. modificarile de personalitate pot fi supradimensionate sau pot suferi o accelerare cauzata de intensitatea sau varietatea stimularilor sociale. O definire strict subiectiva a deviantei trebuie legata de acceptarea sau subordonarea rolurilor minore sau majore, motivatia fiind inclusa in invatarea abilitatilor, tehnicilor si valorilor utile in noul rol. Devianta nu este semnificativa inainte ca persoana sa isi organizeze subiectiv si sa transforme activ rolul conform criteriilor sociale corespunzatoare statusului. Devianta ramane primara, simptomatica si situationala. Cand persoana incepe sa aiba un comportament deviant sau rolul de baza determina reactie negativa din partea sociala, devianta a devenit secundara.

Adoptarea unor asemenea perspective interpretative a permis constituirea

multor curente cu caracter fenomenologic dintre care cele mai importante sunt:

– teoria schimbului, elaborata de G. Homans, P. Blau, R. Emerson,

interpreteaza comportamentul uman ca produs al schimbului de bunuri materiale si spirituale intre protagonistii actiunii sociale;

– teoria interactionismului simbolic initial prezentata de G.H.Mead si fundamentata apoi de H. Blumer, E. Goffman, H.S. Becker s.a. care prezinta faptele sociale ca rezultat al proceselor de interactiune intre indivizi;

– etnometodologia reprezentata de H. Garfinkel, J. Douglas si E.Goffman.

Cunoasterea stiintifica si cea comuna nu au mai fost separate, efectuandu- se o descriere a vietii cotidiene care nu difera de explicatia insasi.

Charles Horton Cooley’s in „The Social Self” defineste aspectul social al trecerii prin sine ca fiind conceptul central al „looking-glass self” – priveste-te in oglinda pe tine insuti -, ca fiind pozitia pe care indivizii o au in raport cu tine ca identitate reflectata, cum gandesti tu despre tine si cum gandesc altii despre tine.

Edward Lemert in „Primary and Secondary Deviation” arata cauza primara a deviantei precizand ca ea nu este atat de importanta. Ceea ce este cu adevarat important este reactia altora la acel comportament. Devianta secundara apare atunci cand legiferam comportamentul deviant, organizandu-l in jurul reactiilor altora.

Erving Goffman in „Stigma and Social Identity”, descrie conceptul de stigmat si importanta lui in studiul deviantei. Se refera la el caracterizandu-l ca „un atribut de discreditare puternica”, stigma este un concept central in teoria etichetar

Goode in „On Behalf of Labeling Theory” argumenteaza de ce etichetarea este importanta pentru a intelege comportamentul chiar daca ea nu este o teorie extrem de fidela. Teoria etichetarii este utilizata pentru examinarea specifica a caracteristicilor deviantei pentru a introduce „sensitizing concepts” – concepte senzitive.

Toate aceste orientari au determinat deplasarea preocuparilor de la aspectele deterministe ale deviantei la aspectele fenomenologice ale ei (investigarea fumatorilor de marihuana –H.S. Becker, investigarea bolnavilor mentali internati in spitalele psihiatrice – E. Goffman, investigarea delincventilor – teoria deviantei secundare – E.Lemert).

Teoria etichetarii (H.S. Becker) descrie inchiderea persoanei intr-un status de deviant datorita faptului ca indivizii etichetati ca devianti ajung sa creada in autoritatea etichetei si ajung sa adopte conduite conforme cu eticheta, este ceea ce se numeste un proces de stigmatizare, de clasare sau degradare.

2.3.2 Principalele teorii sociologice privind geneza delincventei

Epistemologic delincventa a fost analizata in functie de orizonturi informationale generate de stadiul interogarilor cognitive. Astfel, au fost elaborate numeroase teorii care au incercat sa explice geneza delincventei, unele

excluzandu-se altele complectandu-se. Dintre numeroasele teorii explicitam mai nuantat pe cele mai reprezentative .

        Teoria anomiei in conceptia lui Emile Durkheim

Termenul, din perspectiva sociologiei apartine sociologului francez Emile Durkheim utilizat in lucrarile “La division du travail social (1893) si “Le Suicide” (1897) care-i acorda cel mai frecvent semnificatia de “criza”, “dereglare” sau “absenta de reguli”, “norme”¹.

Semnificatia conceptului de anomie poate fi inteles doar in contextual conceptiei sale sociologice generale, in cadrul careia determinismul social prevaleaza.

In lucrarea “Diviziunea muncii sociale”, E. Durkheim afirma ca o societate functioneaza normal cand indeplineste trei conditii:

– intre elementele “organele” care constituie ansamblul social, este necesar sa existe un ansamblu de relatii solidare;

– constientizarea acestei solidaritati de catre elementele in cauza;

– o forma de reglementare a functionarii ansamblului social care “predetermina” modul in care elementele intregului trebuie sa convearga intre ele.

In conceptia sa studiul unei societati trebuie sa inceapa cu studiul solidaritatii sociale, deci a legaturilor sociale.

Considera ca orice societate (unitate de indivizi) este compusa din populatii (deci dintr-un anumit numar de membrii si din legaturile sociale intre membrii unei populat)

Procesul de integrare sociala reprezinta extinderea legaturilor sociale asupra membrilor unei populatii, iar anomia reprezinta tocmai procesul opus, respectiv comprimarea, reducerea numarului si intensitatii legaturilor sociale intre membrii unei populatii (dezintegrare sociala).

Solidaritatea sociala se realizeaza prin diviziunea muncii . Pentru E.Durkheim este important a sti in ce masura solidaritatea sociala produsa de diviziunea muncii contribuie la integrarea generala a societatii, “intrucat numai atunci vom stii pana la ce punct este necesara, daca este un factor esential al coeziunii sociale sau dimpotriva, nu este decat o conditie accesorie si secundara”. El propune pentru clarificarea problemei ca, “ este necesar sa comparam aceasta legatura sociala cu altele, spre a-i masura partea care-i revine in efectul total si in acest scop este indispensabil sa incepem prin a clarifica diferitele specii de solidaritate sociala.

In viziunea sociologului societatea este exterioara indivizilor, ea are o “putere morala” care genereaza constiinta colectiva; “forma cea mai inalta a vietii psihice pentru ca ea este constiinta constiintei”.

Analizand raportul dintre libertatea individului si starea de anomie, considera ca e fals antagonismul dintre autoritatea regulii si libertatea individului. El afirma: “Libertatea este ea insasi produsul unor reglementari. Eu nu pot fi liber decat in masura in care altul este impiedicat sa profite de superioritatea sa fizica, economica sau de alt ordin de care dispune si singurul obstacol in calea acestui abuz de putere este regula sociala”.

Pentru E. Durkheim “presiunile umane” “se opresc decat in fata unei puteri morale pe care o respecta. Daca o autoritate de acest gen lipseste, atunci domneste legea celui mai tare”, in conceptia lui Platon “pasiunile umane” pot fi stavilite de ratiune (Platon,), iar in conceptia lui Th. Hobbes si J. Rousseau printr-un contract social, prin interventia guvernului (A. Comte).

Forta care asigura regula morala in virtutea careia functioneaza viata sociala, ce realizeaza legaturile intre indivizi isi are sursa in esenta societatii, a legaturilor dintre oameni, care se concretizeaza in “constiinta comuna” sau “colectiva”. Constiinta comuna reprezinta “ansamblul credintelor si sentimentelor comune mediei membrilor societat Ea este difuza in toata societatea, dar nu este lipsita de caractere specifice care fac din ea o realitate distincta”.

Pentru ca viata sociala sa se desfasoare normal, este necesar ca oamenii sa respecte regulile sociale, echivalente cu sentimentele comune pentru toti membrii societat

Relatiile sociale, legaturile sociale care se stabilesc intre indivizi in cadrul societatii nu sunt acelasi sub aspectul volumului si intensitat

E. Durkheim distinge functie de speciile de sanctiuni intre doua tipuri de solidaritate sociala:

– solidaritate sociala mecanica la care corespund sanctiunile repressive (dreptul represiv);

– solidaritate sociala organica la care corespund sanctiunile restitutive (dreptul restitutiv).

Solidaritatea mecanica este caracteristica societatilor traditionale, bazandu- se pe asemanarea membrilor, pe impartasirea acelorasi sentimente si valori.

Ea este difuza si spontana. Specia de drept care sta la baza acestui tip de solidaritate sociala este dreptul represiv. Deci, studiul solidaritatii mecanice presupune studiul sanctiunilor aplicate pentru a pedepsi corect incalcarea regulilor. Pedeapsa urmeaza greselii, continutul greselii il reprezinta ruperea legaturii sociale, iar acest act este denumit in dreptul represiv crima. Durkheim subliniaza ca puterea societatii nu inceteaza a se manifesta in cazul ruperii legaturii sociale, ci isi schimba doar forma de manifestare: ea se transforma din solidaritate sau coeziune sociala intre membrii societatii in pedeapsa si manie colectiva, in razbunare.

Declinul puterii sociale apare in cazurile in care crimele raman nepedepsite. In aceste cazuri in care crimele raman nepedepsite, fortele care opresc pedeapsa sunt mai puternice decat societatea.

Astfel, se realizeaza premisele ca legitimitatea autoritatii (statale, politice, juridice) sa se prabuseasca si sa se instaleze anarhia.

Solidaritatea organica este acel tip de solidaritate in care relatiile sociale, sunt reglementate indirect, mediat de societate prin intermediul dreptului restitutiv , iar interventia acesteia nu se realizeaza mecanic ci prin solicitarea celor interesati.

Raporturile care se nasc, modifica si inceteaza in cadrul dreptului restitutiv, sunt de doua genuri: negative si pozitive (de cooperare). Ca urmare, solidaritatea sociala se contureaza in doua forme: solidaritate sociala negativa si solidaritate sociala pozitiva.

Solidaritatea pozitiva se realizeaza in doua forme:

– prima care leaga individul de societate in mod direct fara nici un intermediar;

– a doua in care individul depinde de societate, intrucat depinde de partile pe care o compun.

Prima este solidaritatea pozitiva (TIPUL COLECTIV) care reprezinta “ansamblul mai mult sau mai putin organizat de credinte si sentimente commune tuturor membrilor grupului.

In al doilea caz, solidaritatea pozitiva se realizeaza prin demersul societatii de a numi un sistem de functii diferite si speciale legate prin raporturi diferite. Ar rezulta doua societati dar ele nu fac impreuna decat una. Sunt doua fete al uneia si aceleasi realitati, dar care trebuie totusi distinse.

Acest din urma tip de solidaritate derivata din diviziunea muncii este denumita de Durkheim solidaritate organica intrucat “seamana cu aceea pe care o observam la animalele superioare. Fiecare organ are fizionomia si autonomia sa si totusi unitatea organismului este cu atat mai mare cu cat aceasta individualizare a fortelor este mai marcata”.

A intelege raportul dintre cele doua tipuri de solidaritate (mecanica si organica) presupune a diviza constiinta individului in doua:

– o parte comuna cu grupul intreg, aceasta reprezentand “societatea care traieste si actioneaza prin noi”;

– o parte constituita din trasaturile noastre personale, distincte.

In situatia in care constiinta colectiva acopera exact “constiinta noastra totala” solidaritatea mecanica, deci derivata din asemanari este maxima. In acest caz individualitatea noastra este nula.

Diviziunea muncii, care determina solidaritatea organica ne ordona insa sa ne specializam, sa ne dezvoltam, “fiinta profesionala”.

Avand schema – cadru cu repere din conceptia lui Emil Durkheim, putem defini conceptul de anomie ca fiind lipsa reglementarilor sociale, scaderea puterii de actiune a societatii asupra indivizilor.

Starea de anomie, de dezechilibru, de anarhie a societatii se manifesta printr-o perturbare a ordinii colective datorita diminuarii puterii morale sau crizei unei autoritati capabile sa impuna limite pe care indivizii si le respecta in mod spontan.

Modelul explicativ elaborat de E. Durkheim ajuta la intelegerea, in limite determinist cauzale a surselor de delincventa.

Se poate concluziona ca starea de anomie genereaza si multiplica delincventa.

        Teoria – “asocierilor diferentiale”

Teoria a fost elaborata de sociologul si criminologul American E.R. Sutherland.

Este o teorie “genetica” a delincventei, denumita a “Asocierilor diferentiale” (“diferential asociation”), ale carei principi si ipoteze sunt expuse in celebra lucrare Principles of Criminology.

Autorul teoriei pleaca de la premisa ca in societate comportamentul delincvent este alcatuit atat din “elementele care intra in joc in momentul comiterii faptei” (circumstantele si imprejurarile sociale, economice si culturale) cat si de “elementele care au influentat anterior viata delincventului”.

Pentru explicitarea ipotezei constata ca in viata sociala oamenii se confrunta cu modele de comportament pozitive (conformiste) si modele de comportament de conduita negative (non-conformiste). Aceste doua genuri de comportamente nu se transmit nici pe cale ereditara, nici nu se imita ,ci se “invata” in cadrul proceselor de comunicare si relationare sociala intre oameni si grupuri sociale.

Modalitatile de comunicare se realizeaza atat verbal cat si comportamental si se transmit altor persoane prin “exemplul” personal sau de grup.Comportamentul delincvent nu se dobandeste printr-un simplu proces de comunicare sau imitatie, ci prin “invatarea”si operationalizarea tehnicilor si procedeelor de comitere a delictelor.

Un alt reper de analiza din teoria “asocierilor diferentiale” il reprezinta “organizarea diferentiala” a grupurilor sociale care genereaza neechivalente in receptarea si cunoasterea in totalitate a normelor si valorilor sociale, de catre toti oamen Din acest motiv, pot sa apara conflicte intre diferite norme sociale, astfel ca un om se poate afla in fata unor reguli de conduita mai mult sau mai putin divergente, unele fiind acceptate altele fiind respinse de diferite grupuri sociale cu care el vine in contact. De aceea, desi omul realizeaza care din conduite sunt considerate benefice sau nebenefice de catre un anumit grup social, prin “asociatie diferentiala” va invata si asimila pe cele apartinand grupului cu care vine in contact sau pe cele apartinand grupului considerate ca fiind mai favorabil indeplinirii nevoilor, intereselor si aspiratiilor sale.

Asocierea unui om la unul sau altul dintre cele doua grupuri conformiste (nondelincvente) sau nonconformiste (delincvente) –reprezinta momentul cel mai important de care depinde evolutia ulterioara a devenirii omului.

Omul se pozitioneaza in grupul unde comportamentul este orientat in modalitati care ii satisfac necesitati, inlaturand posibilitatea consecintelor distructive pentru devenirea socialului .

Avand in vedere evaluarea comportamentului uman raportat la un system normativ existent si impus se poate sustine, conform teoriei, ca acei oameni care se vor “asocia” (de unde si denumirea de “asociere diferentiala”) grupurilor care respecta normele legale nefiind in contact cu modele delincvente, se vor adapta mai usor, in societatea bazata pe consens, evitand cariera delincventa.

Alte repere pe care le cuprind “asociatiile diferentiale” se refera la frecventa, durata si intensitatea acestora care ofera omului posibilitatea de a alege si a “invata” intre comportamentele conformiste si comportamente nonconformiste.

Aceasta optiune si invatare incepe inca din copilarie si dureaza pe tot parcursul viet

Omul se confrunta cu discontinuitati in devenirea sa, iar discontinuitatile il determina la optiuni de asociere la un grup social sau altul, functie de competenta lui interpretorie de a-si gestiona discontinuitatile in diferite contexte sociale.

Identificarea de posibilitati benefice existentei sale este in functie de modalitatile in care rezolva discontinuitatile pentru satisfacerea genurilor de necesitati ce ii intretin existenta biotica si sociala.

Teoria “asocierii diferentiale”, apartine teoriilor “transmisiei culturale”. Teoria a fost elaborata dupa cum am mentionat, de Sutherland si completata de D. Cressey. Ei considera ca socializarea explica fundamental, geneza delincventei. In consecinta, comportamentul delincvent se invata ca orice comportament prin intermediul socializarii, omul preluand modele si norme care-i induc opinii, atitudini, credinte, prejudecati, convingeri negative, prin urmare un comportament delincvent.

Receptarea si perceptia modelelor de comportare se constientizeaza prin procesele de invatare sub presiunea grupului in care omul este pozitionat, dar si sub presiunea necesitatilor interioare ale omului.

Cele doua genuri de presiuni se conexeaza iar conexiunile sunt cele care orienteaza comportamentul omului dependent de limitele posibilitatilor de interpretare.

In teorie se sustine, ca oamenii in conlucrarea dintre ei prin relationare incep sa-si orienteze mobilurile, scopurile in functie de raportari favorabile sau nefavorabile la regulile si dispozitiile legale.

In functie de pozitia fata de normele sociale se diferentiaza grupuri de oameni cu interpretari incompatibile care le orienteaza comportamentul in doua directii: de conformare si nonconformare la normele sociale.

Prin urmare, este posibil ca in anumite grupuri sociale sa predomine oameni pentru care, in mod invariabil, dispozitiile legale, reguli de necontestat, datorita constientizarii internalizarii normelor sociale, accepta posibilitatile si restrictiile sociale.

In alte grupuri predomina oameni care deliberat transgreseaza dispozitiile legale.

Teoria “asocierilor diferentiale” se integreaza in strategiile psihologice de explicare a comportamentului delincvent.

Face parte din grupul de “teorii ale invatarii sociale”, care elaboreaza strategii explicative intr-o conceptie comportamentista (behaviorista).

Critici referitoare la “teoria asociatiilor diferentiale”

In literatura de specialitate s-au conturat mai multe critici referitoare la teorie si la rezultatele cercetarilor care au la baza acest tip de teorie.

Se apreciaza ca Stherlaud ignora mobilurile si aspiratiile omului si omite explicarea mecanismelor de constientizare a modalitatilor de asimilare a comportamentelor delincvente sau nondelincvente. El reduce geneza mecanismelor delincventei doar la procesul de “invatare” sociala in cadrul unui grup restrans, fara sa explice care sunt determinarile “diferentierii in asociere “ in functie de interpretarile date normarii sociale.

Prin procesul socializarii se reduce delincventa doar la procesul de “transmisie culturala” iar prevenirea delincventei consta doar in evitarea contactului cu modelele culturale care induc un comportament delincvent. Deci evitarea contactului cu grupul delincvent si confruntarea cu cele neutre sau conformiste.

Contributii benefice aduse de teoria “asociatiilor diferentiale”

Desi se apreciaza ca teoria este simplista si reductionista, totusi aceasta evidentiaza importanta formelor de organizare, a grupurilor sociale in stabilirea raporturilor si contactelor dintre oameni care pot influenta generarea unor comportamente delincvente.

Teoria “asocierilor diferentiale” poate fi folosita cu precautiile de rigoare, in explicarea procesului de “inductie negativa” intalnit in instituti le de socializare a minorilor delincventi care datorita contactului cu cei sanctionati pentru delicte grave si foarte grave, invata pe parcurs o serie de tehnici delincvente pe care le folosesc la comiterea de infractiuni cu grad sporit de pericol social.

        Teoria “dezorganizarii sociale”

Teoria apartine scolii de la Cicago care s-a construit sub presiunea “exploziei” criminalitatii in societatea americana.

Teoria incearca sa explice impactul negativ asupra relatiilor interumane a proceselor de schimbare si dezvoltare socio-economice si culturale in unele zone din societatea americana.

Exponentii cei mai de seama ai teoriei sunt C.R. Shaw si H.D Mckei care, utilizand metode statistice si de cartografiere a delictelor solutionate de tribunale au constatat ca rata delincventei condamnata este mult mai ridicata in zonele puternic industrializate si urbanizate.

In mod particular ei au constatat frecventa si gravitatea delictelor contra persoanei, proprietatii si moravurilor.

Prin urmare, indicatorii de evaluare a dezorganizarii sociale sunt procesele de urbanizare, industrializare si dezvoltare economica.

Creatorii si adeptii teoriei constata ca urbanizarea, industrializarea si dezvoltarea economica au urmatoarelor consecinte:

– aceste procese sunt insotite de o crestere constanta a nivelului de delincventa, datorita constituirii unor comunitati eterogene, cu grad scazut de coeziune sociala, in care controlul social devine difuz si ineficace.

– mobilitate geografica si sociala a unor grupuri de oameni de etnii diferite, formand populatii in majoritate de imigranti care nu reusesc sa se adapteze conditiilor de mediu social. In aceasta situatie, grupurile nu realizeaza functiile de socializare, inclusiv prin educatie. Aceasta consecinta, este si ipoteza in cercetarea delincventei care nu se verifica integral, deoarece exista familii de imigranti care nu comit acte de delincventa. Ei transcend dificultatile sociale, economice, culturale si reusesc o buna socializare.

– dificultatile materiale care genereaza tensiuni, conflicte inter-umane sunt factorul determinant al delincventei. Din acest motiv delincventii provin din familii sarace, cu nevoi de locuinta si confort care nu reusesc sa-si asigure o educatie si o socializare adecvata.

Teoria “dezorganizarii sociale” releva sursa delincventei chiar in interiorul comunitatii in care functiile de socializare si control social sunt foarte reduse. In acest context social delincventa este consecinta derivata a proceselor de urbanizare industrializare si dezvoltare economica. Intr-o asemenea conceptie de abordare a delincventei, lipseste controlul social al comunitatii si prin urmare interventiile benefice in social pentru a se realiza socializarea omului.

Delincventa este un produs al “dezorganizarii sociale” iar pentru evaluarea a ceea ce este nociv sau benefic raportarea se face la conditiile de viata oferite de spatio-temporalitati sociale. Astfel unii autori releva faptul ca oamenii crescuti si educati in zonele defavorizate social si care comit delicte prezinta situatii si conditii sociale diferite de cele ale oamenilor care traiesc in zone rezidentiale selecte.

Intrucat conditiile de rezidenta si locuire sunt apreciate ca “bune” sau “rele”, comportamentul oamenilor este evaluat ca fiind “bun” sau “rau” in raport cu aceste condit

Din aceasta perspectiva, trebuie reconstruit mediul social in care traieste omul pentru a preveni si descuraja manifestarile delincvente .

Critici referitoare la teoria “dezorganizarii sociale”

Dupa cum am afirmat, teoria considera delincventa ca fiind efectul direct si nemijlocit al proceselor de urbanizare, industrializare si dezvoltare economica privite ca indicatori ai dezorganizarii sociale. Aceasta, modalitate de explicare a delincventei desi realizeaza o corelatie statistica semnificativa intre nivelul dezvoltarii socio-economice a unei anumite zone si nivelul delincventei, nu i-a in analiza si alti factori (alte variabile) care influenteaz comportamentul omului (familie, scoala, grup de prieteni, de cartier, comunitate locala) sau factori care tin de procesele normatoare, de administrare si motivare sociala a oamenilor.

O explicatie concreta a etiologiei delincventei trebuie sa cuprinda diferitele conexiuni care se realizeaza intre diferite procese sociale si consecintele care le genereaza acestea.

        Teoria “subculturilor delincvente”

Pornind de la premisa ca societatea are o cultura proprie cu norme si valori care orienteaza si directioneaza comportamentul oamenilor, A.C. COHEN (Delinqent Boys, Glencoe, The Free Press, 1953) identifica grupurile de oameni nepriveligiate sau frustrate a caror norme si valori sunt incompatibile cu cele ale societatii globale.

COHEN identifica urmatoarele surse care genereaza “subculturile” intr-o societate:

– dezvoltarea economica mai redusa. Adica lipsa sau insuficienta resurselor materiale si financiare pentru satisfacerea necesitatilor;

– existenta unor bariere si interdictii sociale care le blocheaza posibilitatile de acces spre resurse, spre bunuri si valori sociale.

Astfel, oamenii care dimensioneaza grupul au o situatie periferica si marginala in societate.

Acest statut social periferic si marginal genereaza sentimente de izolare si frustrare, de insatisfactie sociala si individuala. Aceste sentimente genereaza opinii si atitudini de respingere a normelor si valorilor societatii globale si “construiesc” modele si “norme” proprii de comportament si conduita.

Normele si valorile proprii grupului, orienteaza comportamentul pentru satisfacerea necesitatilor prin actiuni delincvente.

“Subculturile delincvente” arata Cohen, s-au nascut ca o reactie de protest fata de normele si valorile societatii si din dorinta asimilarii frustrarilor generate de statusul marginal si periferic.

Crearea convingerii la oamenii din grupuri ca deliberat sunt alungati la marginea societatii recurg pentru satisfacerea necesitatilor la mijloace indezirabile, considerate “antisociale”, devenind, astfel, surse principale de delincventa.

Prin analiza modalitatilor de constituire si evolutia subculturilor delincvente, Cohen identifica caracteristici proprii membrilor grupurilor si anume¹:

a) non-utilitarismul care consta in orientarea actiunilor delincvente, nu din dorinta de a procura bunuri si valori din ratiuni utilitare ci mai degraba ca un “mod de exprimare a solidaritatii” de grup. De pilda, furtul de obiecte si bunuri reprezinta “un mod de dobandire a abilitatilor necesare de a comite astfel de fapte, inainte ca delincventul potential sa fie acceptat in grupul la care aspira sa fie primit”. In felul acesta, furtul devine “un alt mod de satisfacere a nevoi de stres”, un fel de “socializare anticipativa” in grup a viitorului delincvent, dupa cum arata R.A. CLOWORD si L.E. OHLIN atunci cand analizeaza “subcultura delincventa”;

b) malitiozitatea (rautatea), in sensul ca actul delincvent este comis, nu pentru satisfacerea unei necesitati materiale, ci ca forma de “rautate”, ca o sfidare la adresa celorlalti. Cu o astfel de interpretare membrii subculturii comit acte de vandalism, distrugeri de bunuri si obiecte etc., numai pentru a fi malitiosi;

c) negativismul este generat de “setul de reguli” care orienteaza comportamentul grupului aflate in conflict cu cele ale culturii unei comunitati.

Astfel, se realizeaza o “polarizare negativa” in raport cu normele si modelele culturale ale societat

Prin urmare, comportamentul acestor grupuri va fi “conform” cu “standardele” subculturii din care fac parte;

d) versalitatea (nestatornicia) se manifesta printr-o multitudine de modalitati in comiterea actelor delincvent, fara ca membrii “subculturii delincvente” sa se specializeze in comiterea unui singur tip de delicte;

e) autonomia grupului care presupune solidaritate de grup fata de presiunile exercitate de alte subculturi. Relatiile cu alte grupuri sunt ostile, rebele.

O alta varianta a teoriei “subculturilor delincvente” este cea a “grupurilor de la marginea strazii” sau a “societatii de la coltul strazii” (corner street society) elaborata de W.F. Whyte (Corner Street Society,University of Chicago Press, Chicago, 1943).

Aceasta teorie explica, in deosebi delincventa juvenila ca fiind rezultatul unui comportament invatat.

Se arata ca omul in perioada adolescentei si tineretii stabileste relatii de prietenie, fundamentate pe sociabilitate si comunicare, formandu-se grupuri care impartasesc aceleasi norme si valori.

Asocierea si participarea la activitatile grupului de prieteni este considerata ca fiind o modalitate importanta de socializare a tanarului, intrucat in aceasta perioada el are o atitudine ambivalenta: obedienta si revolta, independenta si imitatie, anticonformism si criza de originalitate.

El simte nevoia sa fie cunoscut acceptat si stimulat de cei de o varsta cu el, solutia grupului reprezentand posibilitate sigura de a-si manifesta si realiza aspiratiile si dorintele.

Prin apartenenta la grup, tanarul isi dezvolta, limbajul, capacitatile si aptitudinile, asimiland si inetriorizand o serie de valori si norme specifice grupului.

Unele dintre aceste grupuri au o situatie periferica si marginala in societate. In interiorul lor predomina sentimente de frustrare si insatisfactie individuala, de violenta si agresivitate.

Aceasta situatie sociala a tinerilor genereaza comportamente de respingere si contestare a normelor si valorilor societatii adultilor. Ei isi construiesc seturi de valori si norme proprii care le orienteaza comportamentul pentru obtinerea de bunuri sociale prin mijloace ilicite.

Prin adoptarea de norme si valori proprii care le orienteaza comportamente indezirabile, aceste grupuri devin surse potentiale de delincventa.

Teoria este importanta prin explicatiile pe care le ofera cu privire la socializarea negativa a omului in grup prin procese de “invatare”, dar neglijeaza mecanismele motivatiei individuale in comiterea actului infractional.

Nu se are in vedere ca unitatea, omogenitatea grupului sunt sustinute de modalitati in care se satisfac necesitati ale grupului corelate cu modalitati de satisfacere a necesitatilor pentru fiecare membru al grupului.

        Teoria “etichetarii sociale”

Aceasta teorie are mare relevanta in domeniul probatiunii, cu atat mai mult cu cit avidentiaza reactia societatii civile asupra acctele delincvente. In cadrul acestor teorii explicatiile genezei delincventei transcend din domeniul studiului personalitatii delincventului si al mecanismelor trecerii la actul delincvent catre fenomenul “reactiei sociale”.

Reprezentantii teoriilor “reactiei sociale” se centreaza pe rolul pe care il are reactia de raspuns si contra-raspuns in geneza delincventei.

Se emite premisa ca delincventa nu este o trasatura sau o proprietate inerenta a nici unui fel de comportament, ci o insusire conferita acelui comportament, de catre oamenii care detin puterea si influenta.

Considera ca modelul cel mai potrivit pentru analiza delincventei este acela de a analiza delincventa intr-un anumit context social (cadru social) cultural si normativ.

In teoria “etichetarii sociale” integrata teoriilor “reactiei sociale”, se considera ca delincventa implica intotdeauna un proces de interactiune intre cel putin doua categorii de indivizi: cei care comit actul delincvent si restul societatii, care poate fi si ea impartita in mai multe grupuri.

“Cele doua categorii, arata H. Becher trebuie vazute intr-o relatie complementara. Una nu poate exista fara cealalta”.

Ca urmare, se subliniaza ca delincventa nu este in sine, ci doar in masura in care grupuri sociale sau societatea “eticheteaza” faptele sociale ca fiind delincvente.

Delincventa nu este o “stare”, care sa fie prezenta in anumite tipuri de comportament si absenta in altele, ci reprezinta o “eticheta” ce reprezinta reactiile unor oameni sau institutii sociale fata de comportamentele altor oameni.

In consecinta, pot fi comise orice acte si ele sa nu fie considerate ca abateri prin consecintele lor sociale daca nici un element al societatii nu reactioneaza fata de aceste acte.

Reprezentantii teoriei “reactiei sociale” H. Becker, K. Erikson, F. Tannenbaum s.a considera ca un comportament este delincvent ca efect al aplicarii “ unei etichete” de catre elemente semnificative si importante ale societat

Ei subliniaza ca ceea ce e denumit ca devianta, precum si gama de definitii care se dau unui anumit tip de comportament sunt rezultatul stratificarii sociale sau al diferentei de putere in societate. Din explicitarea acestei premise se concluzioneaza ca in definirea delincventei, in stabilirea si aplicarea sanctiunilor exista un grad de subiectivitate.

Totodata, intensitatea si natura reactiilor societatii fata de oamenii delincventi se diferentiaza in timp si spatiu.

Situatia este determinata de urmatorii factori:

– societatea sau anumite grupuri sociale se vor orienta, din anumite motive si contexte sociale numai catre unele forme de delincventa;

– atitudini diferentiate fata de “cine comite actul si cine il suporta”. De pilda, R..Bell afirma “adeseori cei din clasele sus puse definesc ca delincventi juvenili copii din clasele de jos, dar nu si pe cei din clasa burgheziei, desi

comportarea acestora poate fi aceiasi”;

– proportiile si natura reactiilor societatii fata de delincventi sunt determinate si de modul in care omul delincvent se “prezinta” societatii, de modul cum alege tipul de comportament care sa nu ameninte deschis si direct normele si valorile considerate ca importante in societate.

Este posibil ca omul sa nu-si insuseasca definitia de delincvent pe care o atribuie societatea s-au, este posibil sa se autodefineasca ca delincvent, dar cu totul din alte motive

K .Erikson, considera ca nu formele de comportament “per se” deosebesc delincventii si nondelincventii, ci reactia membrilor societatii conventionalisti si conformisti este cea care transforma indivizii in delincventi din punct de vedere social.

El concluzioneaza “din punct de vedere sociologic, delincventa poate fi definita ca un comportament care necesita interventia agentilor de control social, adica o comportare contra “careia trebuie facut ceva”.

Si modalitatile de “constructie” si aplicare a “reactiei sociale” au facut obiectul unor analize sociologice. De pilda H. Becker considera ca in societate exista anumite categorii si grupuri de oameni care stabilesc norme si reguli pe care le aplica comportamentului celorlalti, iar in cazul nerespectarii sau incalcarii

acestora, oamenii aceea sunt scosi in afara legii, devenind “autsideri”.

El procedeaza la o analiza a modului in care oamenii apartinand, de cele mai multe ori, categoriilor defavorizate dobandesc statusul de delincvent sau reusesc dimpotriva sa-l evite prin asa numitele „tehnici de neutralizare “,descries pe larg de G.Sykes si D.Matza.

In concluzie, Becker afirma ca definirea unui act ca fiind deviant depinde numai in parte de ceea ce savarsesc, cu adevarat, oamenii care incalca normale sociale fiind , de fapt, o consecinta a ceea ce „altii“ gandesc despre acest act.

Ca o consecinta a reactiei sociale este “stigmatizarea” omului ca delincvent, care anterior a savarsit acte delincvente.

Modalitatea cea mai sigura de a produce delincventa si delincventi, arata F.Tannenbaum, este “stigmatizarea” sau dramatizarea raului , prin sanctionarea si repudierea severa a omului care se abate de la standardele sociale si izolarea lui de ceilalti indivizi.

Aceasta „reactie” a societatii va influenta considerabil cariera lui de viitor delincvent, intrucat din acest moment el se ca comporta in conformitate cu „eticheta” aplicata de comunitate si va cauta compania unor indivizi „etichetati” ca el . (Frank Tanembaum,Crime and Community Columbia UniversityPress,1938).

„Etichetarea” si „stigmatizarea ”sunt doua procese integrate procesului de reactie sociala si aparitie paradigmei interactioniste.

Aceasta paradigma (grup de teorii) atribuie reactiei sociale functia de a stabili caracterul normal sau anormal, legal sau ilegal al unor comportamente individuale si colective.

Din perspectiva acestei paradigme delincventa este un proces dinamic de interactiune cu alte procese complexe de actiune si reactiune de raspunsuri si contra raspunsuri in care intervin trei nivele de actiune sociala:

– elaborarea legilor;

– reactiile interpersonale;

– procesul institutional al reactiei sociale.

Prin urmare cercetarea comportamentului delincvent trebuie sa treaca de la psihologia sa sociala a delincventei individuale la analiza nivelului societal al situatiilor particulare de delincventa si la procesul de reactie sociala.

Acestea reprezinta principalele teorii asupra delincventei cu aplicare in domeniul prabatiunii dupa care un bun specialis in asistenta si consilierea infractorilor ar trebiu sa se ghideze. Mai pot fi luate in considerare si urmatoarele teorii:Teoria atasamentului social (social bound theory) -Travis Hirschi; Teoria circumstantelor – David Matza, s.a

¹ Gassin R., “Criminologie” , Editura Dalloz, Paris, 1994

² Stanoiu R.M., “Criminologie” , vol. 1, Editura Oscar Print, Bucuresti, 1995

BIBLIOGRAFIE

Anton M.Von Kolmthout (edit.), Ioan Durnescu (trad.), Reintegrarea socială și supravegherea infractorilor în opt țări europene, Editura SISTECH, Craiova, 2004

  Bocancea Cristian, George Neamțu, Elemente de Asistență Socială, Editura Polirom, Iași, 1999

  Dan Banciu, Introducere în Sociologia Devianței, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985

  Doina Balahur, Probațiune și reintegrare comunitară. Impactul măsurilor și sancțiunilor alternative asupra tratamentului copiilorși tinerilor delincvenți în sistemul justiției penale – Ministerul Justiției, Direcția de Reintegrare Socială și Supraveghere. Anul III Nr.10/2004, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004

  Emilian Stănișor, Delincvența juvenilă, Editura Oscar Print, București, 2003

  Gabriele Irimescu, Tehnici specifice în Asistență Socială, Editura Universității “Al.I.Cuza”, Iași, 2002

  Gassin R., Criminologie, Editura Dalloz, Paris, 1994

  George Neamțu și Dumitru Stan (coord.), Asistență Socială – Studii și aplicații, Editura Polirom, București, 2005

  Ioan Durnescu, Manualul consilierului de reintegrare și supraveghere, Editura Themis, Craiova, 2002

  Ministerul Justiției – Direcția de Reintegrare Socială și Supraveghere – Manualul de practică în domeniul reintegrării sociale și supraveghere, Anul III Nr.9/2004, Editura Oscar Print, București, 2004

  Monica Zapodeanu, Terapii familiale și Asistenșa Socială a familiei, Editura Lumen, Iași, 2002

  Pavel Abraham, Anamaria Szabo, Sisteme de probațiune – suport de curs, Anul universitar 2006/2007, Universitatea din București – Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

  Pavel Abraham, Introducere în Probațiune, Editura Național, București, 2001

  Prochaska, J.U. & Di Clemente, The Transtheoretical Approach: Crossing Traditional Boundaries of Therapy , Homewood, Illinois.Schofield, 1991

  Sanda Luminița Mihai, 14 pași în lumea drogurilor, București, 2005

  Codul penal al României ***Revizuit, www.dsclex.ro

  Codul de Procedură Penală, www.dsclex.ro

  Ordonanța nr. 92 din august 2000, privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, publicată în Monitorul Oficial nr. 423 din 1 septembrie2000

  Hotărârea nr. 1239 din 29 noiembrie 2000 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței de Guvern nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor ți de supraveghere a execuțării sancțiunilor neprivative de libertate, publicată în Monitorul Oficial nr. 651 din 13 decembrie 2000

  Legea 129 din 18 martie 2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 92/2000, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 190 din 20 martie 2002

  Legea 211 din 27 mai 2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor

  Ordinul Ministrului Justiției nr.410/C/4.04.2005 privind Codul deontologic al personalului de reintegrare socială și supraveghere

  Legea 123 din 4 mai 2006 privind statutul personalului din Serviciile de Probațiune

  Regulamentul de Ordine Interioară al Serviciilor de Probațiune

  Legea 192 din 16 mai 2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator

  www.asistentasociala.ro

  www.just.ro

  www.dsclex.ro

  www.legislatie.

TRATATE. CURSURI. MONOGRAFII

BIBLIOGRAFIE

Anton M.Von Kolmthout (edit.), Ioan Durnescu (trad.), Reintegrarea socială și supravegherea infractorilor în opt țări europene, Editura SISTECH, Craiova, 2004

  Bocancea Cristian, George Neamțu, Elemente de Asistență Socială, Editura Polirom, Iași, 1999

  Dan Banciu, Introducere în Sociologia Devianței, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985

  Doina Balahur, Probațiune și reintegrare comunitară. Impactul măsurilor și sancțiunilor alternative asupra tratamentului copiilorși tinerilor delincvenți în sistemul justiției penale – Ministerul Justiției, Direcția de Reintegrare Socială și Supraveghere. Anul III Nr.10/2004, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004

  Emilian Stănișor, Delincvența juvenilă, Editura Oscar Print, București, 2003

  Gabriele Irimescu, Tehnici specifice în Asistență Socială, Editura Universității “Al.I.Cuza”, Iași, 2002

  Gassin R., Criminologie, Editura Dalloz, Paris, 1994

  George Neamțu și Dumitru Stan (coord.), Asistență Socială – Studii și aplicații, Editura Polirom, București, 2005

  Ioan Durnescu, Manualul consilierului de reintegrare și supraveghere, Editura Themis, Craiova, 2002

  Ministerul Justiției – Direcția de Reintegrare Socială și Supraveghere – Manualul de practică în domeniul reintegrării sociale și supraveghere, Anul III Nr.9/2004, Editura Oscar Print, București, 2004

  Monica Zapodeanu, Terapii familiale și Asistenșa Socială a familiei, Editura Lumen, Iași, 2002

  Pavel Abraham, Anamaria Szabo, Sisteme de probațiune – suport de curs, Anul universitar 2006/2007, Universitatea din București – Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

  Pavel Abraham, Introducere în Probațiune, Editura Național, București, 2001

  Prochaska, J.U. & Di Clemente, The Transtheoretical Approach: Crossing Traditional Boundaries of Therapy , Homewood, Illinois.Schofield, 1991

  Sanda Luminița Mihai, 14 pași în lumea drogurilor, București, 2005

  Codul penal al României ***Revizuit, www.dsclex.ro

  Codul de Procedură Penală, www.dsclex.ro

  Ordonanța nr. 92 din august 2000, privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, publicată în Monitorul Oficial nr. 423 din 1 septembrie2000

  Hotărârea nr. 1239 din 29 noiembrie 2000 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței de Guvern nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor ți de supraveghere a execuțării sancțiunilor neprivative de libertate, publicată în Monitorul Oficial nr. 651 din 13 decembrie 2000

  Legea 129 din 18 martie 2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 92/2000, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 190 din 20 martie 2002

  Legea 211 din 27 mai 2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor

  Ordinul Ministrului Justiției nr.410/C/4.04.2005 privind Codul deontologic al personalului de reintegrare socială și supraveghere

  Legea 123 din 4 mai 2006 privind statutul personalului din Serviciile de Probațiune

  Regulamentul de Ordine Interioară al Serviciilor de Probațiune

  Legea 192 din 16 mai 2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator

  www.asistentasociala.ro

  www.just.ro

  www.dsclex.ro

  www.legislatie.

TRATATE. CURSURI. MONOGRAFII