Percepția Părinților Asupra Integrării Copiilor cu Dizabilitați Mentale în Învățământul Preșcolar

=== 4155a35204346bfc95dae82aecc05e49b43cdb76_483783_1 ===

CAPITOLUL 1

PERCEPȚIA PĂRINȚILOR ASUPRA INTEGRĂRII COPIILOR CU DIZABILITĂȚI MENTALE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR

CADRU CONCEPTUAL

1.1.Conceptul de integrare 

Integrarea semnifică faptul că relațiile dintre indivizi sunt bazate pe o recunoastere a integrității lor, a valorilor și drepturilor comune ce le posedă. Conceptul de integrare a copiilor cu dizabilități mentale în învățământul preșcolar vine la pachet cu cel de excludere pentru că reprezintă ,, setul de măsuri și acțiuni multidimensionale din domeniile pedagogic ,educației,sănătății ,informării-comunicării,mobilității și ,culturii ,destinate combaterii acestor excluderi ,,.

Fiind unanim admisă ideea că integrarea este un proces psihic cognitiv ,în istoria filosofiei și psihologiei au avut loc dispute aprinse în legătură cu locul și importanța ei în conținutul activității de cunoaștere ,precum și cu modul ei de organizare și realizare.În viziunea modelului asociaționist,integrarea este o continuare în linie dreaptă,ea nefiind nimic mai mult,din punct de vedere calitativ,decât o sumă de senzații constituită. Cu alte cuvinte ,integrarea este definită ca un prim nivel la care se realizează și se manifestă gestaltul ,adică ,,forma organizată,, sau integrală.La baza ei ,sunt puse o serie de legi ale organizării care ,ca atare ,se dovedesc a fi veridice ,și verificabile experimental.Printre acestea se cuvine a fi reținute următoarele:

Legea bunei forme este o consecință particulară a legii universale a organizării ,potrivit căreia ,,nu există materie fără formă ,neorganizată în structuri ,, .Ea postulează astfel ,că elementele câmpului stimulator extern vor tinde să se unească în integrare într-o ,,bună formă,,,echilibrată și consistentă (pregnantă),în care pe primul plan se evidențiează ,,întregul,,.

Legea echilibrului arată că integrarea este un rezultat al unei congruențe izomorfice între punctele de tensiune (ingredientele) ale câmpului fizic extern și cele ale câmpului biofizic intern (cerebral),astfel că orice formă de integrare se caracterizează printr-o omogenitate internă inesplicabilă.

Legea structualității exprimă supremația întregului asupra părții,care face cainvarianții de structură să acționeze în sens compensator și întregitor în raport cu eventualele omosiuni sau inversiuni.

Legea bunei continuități exprimă faptul că o configurație externă deschisă tinde în integrare să fie continuată ,în același sens și să se închidă ,devenind astfel intern echilibrată.

Legea destinului comun postulează că un element scos în afara configurației sau a structurii ,tinde să fie reintegrat și relaționat cu celelalte elemente.Într-un ansamblu ,toate elementele sunt legate printr-un destin comun.

Legea proximității arată,că într-un timp eterogen ,dispersat integrarea tinde să organizeze elementele și să le grupeze din aproape în aproape,pe verticală sau pe orizontală.

Legea unum-duo exprimă faptul că într-un câmp extern ambingen,integrarea procedează fie asimilativ ,realizând o singură formă ,fie disociativ ,divizând câmpul în două figuri cu individualitate distinctă.Toate aceste legi sunt în fond complementare ,se bazează pe date experimentale obiective și ușor verificabile ,fiind astăzi recunoscute ca parte integrantă a unei viitoare teorii generale. Astăzi în definirea integrării se pornește fie de la teoria reflectării ,fie de la teoria informației.Reflectând obiectul în unitatea însușirilor și părților sale componente ,integrarea constituie un nivel calitativ superior de realizare a cunoașterii integrative,care permite nu numai simple discriminări ,ci și operații mai complexe de identificare și clasificare.Integrarea copiilor cu dizabilități mentale în învățământul preșcolar este activitatea medico-socială care cuprinde totalitatea mijloacelor prin care se urmărește influențarea preșcolarilor cu dizabilități în raport cu posibilitățile lor fizice și psihice , întrucât trebuie avut în vedere faptul că fiecare trebuie să se adapteze la starea biologică pe care o are, iar psihic să-și păstreze un tonus cât mai ridicat , cât mai înclinat către activitate.În ceea ce privește perceperea ,identificarea ,clasificarea și definirea nevoilor preșcolarilor cu dizabilități, L.Manea ,citându-l pe J.Bradshshaw, arată că,, în situțiile concrete se întâmplă adesea ca semnificația acestui concept să nu fie suficient de clară deoarece în mod obișnuit pot fi identificate patru definiții ale termenului,,. O primă acceptare este aceea de nevoie normativă corespunzătoare din perspectiva specialistului care ,în calitate de expert ,operează cu raportarea situațiilor concrete la anumite standarde.

O nouă modalitate de definire a conceptului de integrare a preșcolarilor cu dizabilități este de a-i privi ca pe o nevoie resimțită , care apare ca reflectare a ceea ce doresc să afle acești preșcolari ,ținând cont desituația lor.Cea de-a treia acceptare a termenelui este de nevoie exprimată ,care este de fapt cererea sau solicitarea unui serviciu ,adică nevoia resimțită transformată în acțiune .(Livius Manea ,2002, pg.23).

Preșcolarii hipoacuzici sau surzi , ca și deficienții locomotori vor fi întegrați în clase cu copii obișnuiți.Integrarea copiilor cu dizabilități mentale în învățământul preșcolar este un proces complex și de de durată care face referire la cuprinderea în grădinițe cu program normal, sau în moduri de organizare cât mai apropiate de acestea. Este de dorit să privim integrarea preșcolară ca un proces continuu de adaptare la condițiile mediului educațional și social caracterizat printr-o neâncetată schimbare, mediul schimbându-se în funcție de cerințele integrării preșcolarilor cu dizabilități. După părerea lui Rdu G. integrarea în unități de învățământ a preșcolarilor cu dizabilități nu trebuie abordată doar de pe poziția formulelor organiztatorice de tipul claselor amintite .Mai mult ,procesul integrării în învățământul preșcolar a copiilor cu dizabilități trebuie conceput ca o acțiune socială complexă ,a cărui esență constituie nu conformarea mecanică ,pasivă a acestora la condițiile mediului preșcolar, ci corelarea ambilor factori, crearea acelor condiții optime, obiective și subiective, pentru ca integrarea să însemne nu numai adaptare, ci și angajare.Integrarea preșcolară exprimă :

•atitudinea favorabilă a copilului cu dizabilități , față de învățământul preșcolar pe care îl frecventează ;

•condiția psihică în care acțiunile instructiv –educative devin accesibile pentru copii cu dizabilități din învățământul preșcolar ;

•consolidarea unei motivații puternice care susține efortul copilului cu dizabilități în învățământul preșcolar ;

•situația în care copilul cu dizabilități poate fi considerat apt atunci când frecventează învățământul preșcolar ;

Integrarea școlară a copiilor cu dizabilități în învățământul de masă presupune a educa copiii cu dizabilități în școli obișnuite, alături de copiii normali (Alexandru R. Floria 1995,90).

Succesul integrării sociale a copiilor cu dizabilități reprezintă rezultatul efortului socializator al familiei, al influențelor educative extra-familiale în care sistemul școlar din învățământul preșcolar are un rol determinant. Educația în familie este o parte integrantă a educației.Alături de școală familia constituie factorul care exercită cea mai mare influență asupra copiilor cu dizabilități mentale în învățământul preșcolar .Sarcina educării copiilor cu dizabilități mentale în învățământul preșcolar și a pregătirii pentru muncă și viața social este atât de complex,încât ea nu poate fi realizată fără ajutorul familiei.La rezolvarea ei trebuie să participle întreaga societate și în mod deosebit familia ,părinții .

Familia este prima școală a copilului cu dizabilități mintale aflat la vârsta preșcolară și adeseori ea exercită asupra acestuia o influență atât de adâncă ,încât urmele ei rămân ,pentru toată viața .În familie , copilul cu dizabilități mintale aflat la vârsta preșcolară ar putea să își formeze primele reprezentări și noțiuni despre lumea înconjurătoare ,primele opinii morale ,estetice și chiar atitudini care uneori influențează întreaga lui evoluție.Atitudinea membrilor ai familiei față de muncă și societate se imprimă deseori și copiilor .Între membrii familiei se creează raporturi complexe de interdependență,care ,atunci când sunt întemeiate pe sentimente puternice ,influențează în mod nemijlocit comportarea copiilor.

Între relațiile familial și educația copilului în familie există o strânsă legătură.Ambele sunt impregnate de conținutul bogat al vieții de familie.Putem spune că rezultatele și calitatea educației în familie depend în mare măsură de ceea ce numim obișnuit ,,atmosfera familiei ,, , de direcția în care este orientată dezvoltarea acesteia ,și de modul în care se manifestă.În societatea modernă ,familia poate și trebuie să îndeplinească un important rol educative ,deoarece interesele ei coincide și sunt strâns legate de interesele întregului process educative prin care trebuie să treacă copilul cu deficiență mintală la vârsta preșcolară.

Preocuparea familiei de a educa un copil cu deficiență mintală la vârsta preșcolară devine tot mai accentuată și de aceea și exemplul părinților dobândește o importanță tot mai mare.Atât mama cât și tatăl răspund deopotrivă de educația copilului ,fie el deficient sau normal , și de aceea autoritatea lor trebuie să fie cultivată cu deosebită grijă.Educația copiilor , și în mod special a copiilor cu deficiență mintală la vârsta preșcolară este cea mai important funcție a familiei ,alături de cea economică.Familia îndeplinește cu success această funcție în strânsă legătură și colaborare cu instituțiile pentru copii.

Rezolvarea pozitivă a tuturor acestor sarcini presupune din partea părinților o orientare justă și un susținut interes pentru problemele educației copiilor.Argumentele neântemeiate folosite de unii părinți pentru a-și motiva rezultatele slabe obținute în educația copiilor lor (,,Nu pot face mai mult ! , ,, Nu mă pricep ! ,, ,,, Este datoria școlii ! ,,) trebuie cpmbătute.

Multe din greșelile pe care unii părinți le fac în educația copiilor cu dizabilități de vârstă preșcolară (severitatea excesivă,tutelară exagerată ,răsfățarea nelimitată,lipsa de autoritate ,lipsa de apropiere și de încredere în copil și altele) sunt datorate insuficienței lor pregătiri pedagogice și psihologice- lipsuri care ar putea fi ușor lichidate dacă familia ar păstra o strânsă legătură cu grădinița.Colaborarea între familie și școală nu poate fi considerată ca născându-se și desfășurându-se de la sine.Dacă părinții își propun să ajute școala,ei trebuie să înțeleagă ce preconizează aceasta să realizeze.

APROPIEREA DE UNIVERSUL DIZABILITĂȚILOR MENTALE

1.2.Originea și evoluția noțiunii de dizablitate

Deficiența mintală are la origine numeroase posibilități etiologice,ce impun în primul rând ordonarea lor sistematică,iar în al doilea rând stabilirea corelațiilor între sindroamele clinice și cauzale care le produc.Factorii patogeni se pot împărți în raport cu mecanismul și perioada în care acționează asupra organismului,în genetici (endogeni) și câștigați (exogeni). După V.Predescu și colaboratorii ponderea fiecărei categorii variează în raport cu gravitatea deficienței mintale,apreciind că denivelarea intelectuală accentuată este determinată în proporție de 80-90 % de către afecțiuni organice cerebrale de natură genetic sau obscură,restul fiind exogenul.

Din contră în etiologia formelor ușoare,ca debilitatea mintală sau intelectul de limită,ponderea bolilor cerebrale se reduce la 10-20 %.După unii autori (Ruder ,Schwable) un procent de 20-25 % nu pot fi încadrați într-o anumită grupă etiologicăDiverșii factori etiologici ( genetici și exogeni) determină sindroame al căror aspect depind de momentul sau etapa în care acționează asupra SNC.R.Zzzo ,în introducerea de la volumul asupra debilităților mintale, constată că,,în principiu se pot define atâtea debilități,câte feluri de inteligență vom avea,, și continuă,,în interiorul aceluiași domeniu (inteligența așa cum este apreciată de Binet-Simon) se pot desprinde diversitatea portretelor psihologice ale debilității cu diverse caue și etiologic,,.

Personalitatea debilului mintal reprezintă anumite note caracteristice care o diferențiează de cea a normalului de aceeași vârstă.În perioada contemporană are loc o regândire și reconsiderare a definirii handicapului de intelect și,în paralel cu aceasta,se manifestă tendința de reconsiderare a terapiei compensatorie pentru această categorie de persoane.Principalele preocupări în acest sens sunt evidente,în special în literatura de specialitate anglo-saxonă.

Obiectivul urmărit este lărgirea ariei factorilor care concură la elucidarea personalității handicapului mintal. Vechile teorii,bazate numai pe definirea handicapului mintal în funcție de un singur factor,inteligența,sunt înlocuite cu altele care asigură definirea stării de handicap mintal în funcție de o multitudine de factori.În esență,sunt conturate următoarele categorii de definiții ale retardului mintal,din patru tipuri de perspective:

-perspectiva clinică;

– perspectiva comportamentală;

– perspectiva socială;

– perspectiva responsabilității sociale.

Reprezentantul cel mai autorizat al perspectivei clinice este Grossman, care încă din 1973,arată că ,,deficiența mintală se referă la o subdezvoltare semnificativă a funcțiilor intelectuale,existând simultan cu deficite în comportamentul adaptativ și se manifestă în timpul dezvoltării,,.În realitate ,în afară de treptele inferioare ale dezvoltării-imbecilitatea și idioția- toată categoria deficienților mintali,nu poate fi catalogată cu mare strictețe.

Grosman a încercat să definească,în acea perioadă,și comportamentul adaptativ,pe care l-a considerat ca fiind determinat de două variabile importante și comune:,,independența personală și responsabilitatea social,,.Din perspectiva comportamentală,Bijou aduce o critică severă definiției date de Grossman,considerând că ,,aceasta este nefuncțională din punct de vedere educațional,,.

Conduita este , la rândul său,determinată de evenimente anterioare din viața individului,rezultând de aici că,în general,copilul este handicapat de un mediu care nu-i stimulează interesele și întărește comportamentul.Din perspectiva socială comportamentul este evaluat în funcție de normele societății,variează în funcție de timp,cadru și grupurile cultural de apartenență.Rezultă,deci,că un comportament este considerat normal dacă corespunde cu normele unei anumite societăți.

În acest sens,Merrier declară că,,debilitatea este un statut asumat,mai mult decât o condiție inerentă,,.În concluzie,din perspectiva socială,se evidențiează,,cum o persoană se potrivește cu mașinăria unei organizări sociale specifice,,.

1.3. Conceptul de deficiență, incapacitate, handicap

Delimitarea unor forme diferite de deficiență mintală a cunoscut aceeași istorie presărată cu confuzii și clarificări ,ca toate maladiile.Nici clinica neurologică nu a fost scutită de asemenea evenimente,în mare măsură datorită faptului că deficiența mintală a fost considerată o formă de nebunie –de maladie psihică.idioții-prima categorie detașată de multitudinea de tablouri clinice erau tratași ca nebunii sau alte forme clinice ,pe baza atitudinii social-afective:frica,teama și bineânțeles securitatea morală.Deficiența mintală desemnează o modalitate-cu grade și niveluri diferite a personalității cu o specificitate de structură,care are imprimată o finalitate formativă și integrativă.

Această categorie de structură beneficiează de o cantitate redusă de informație esențializată ,dar poate recepționa și prelucra o mare cantitate de informație din sistemul ectosemantic.Deficiența mintală poate rămâne ireversibilă,dar personalitatea este deductibilă și acest fapt reprezintă mai mult decât diagnosticul précis de rang sau performanță.Adepții teoriilor responsabilității sociale subliniează ideea că nivelul ultim de funcționare al debilități mintale este determinat de caracteristicile mijloacelor de educație și profunzimea resurselor societății și mai puțin de limitele biologice individuale.

Gold arată că debilitatea reprezintă,,insuccesul societății în promovarea unei stimulări și educției suficiente,mai mult decât un insucces individual,,.

Rezultă,prin urmare,că insuccesul la învățare este datorat mediului educogen necorespunzător și nu este determinat de gradul handicapului mintal respective.Evident aceasta este o viziune optimistă a cărei principală limită este aceea că absolutizează efectele benefice ale progresului științei, concretizat în aplicarea unei tehnologii avansate,considerate capabilă să rezolve orice problemă.Doll (1991),încearcă să sintetizeze punctele de vedere anterior exprimate și să elaboreze o teorie unificatoare prin care încearcă să sistematizeze criteriile de încadrare a unei persoane în categoria celor cu retard mintal.

El arată,că în diagnosticarea unei persoane cu handicap mintal,se ține seama de stagnări a dezvoltării de origine constituțională având un caracter eminamente incurabil care se concretizează într-o stare de incompetență socială.Viziunea mai mult descriptivă a lui Doll se completează cu o viziune mai pragmatică și funcțională,folositoare,mai ales psihologilor practicieni,,aplicabile și azi. Analiza desfășurată are drept obiectiv surprinderea trăsăturilor domeniului social și personal care face referire în principal,la aspectele implicate în realizarea competenței sociale a copiilor cu deficiența mintală de vârstă preșcolară,semnificativă pentru înțelegerea comportamentul acestuia,așa cum rezultă din majoritatea definițiilor.Din acest punct de vedere analiza comportamentuluide integrare ,ca element definitoriu al copilului cu deficiența mintală de vârstă preșcolară,s-a făcut prin prisma influenței următorilor factori:

Nivelul de expectație al oricărei persoane este determinat de caracteristicile sale interioare.În cazul copiilor cu deficiență mintală de vârstă preșcolară ,experiențele lor anterioare au fost dominate de eșecuri repetate.Cu toate că,în general, copii cu deficiența mintală de vârstă preșcolară au avut parte de experiențe asemanatoare,s-a evidențiat prin cercetări laborioase că ,în urma situațiilor respective,s-au constituit anumite categorii distincte de comportamente,unul bazat pe luptă-evitare, și un altul bazat pe atribuirea controlului.

Studiul motivației la copii cu deficiență mintală de vârstă preșcolară,ca atribut al dezvoltarii unui comportament adaptativ,corespunzător,a cunoscut o arie largă de extindere atât la noi cât și în străinătate.Adeseori motivația a fost cercetată în strânsă legătură cu învățătura,punându-se problema cum să învețe copii cu deficiență de vârstă preșcolară ce prezintă,în general,un interes scăzut pentru această activitate.S-a incercat obținerea unor rezultate cu consecințe practice în vederea optimizării învățării la aceste categorii de persoane.

Anxietatea este o caracteristică specifică personalității în general.Anumite cercetări indică incidența mai mare a anxietății în corelație cu diversele grade de clasificare a handicapului mintal.La noi,anxietatea,ca o trăsătură definitorie a personalității cu handicap mintal,a fost analizată de Emil Verza.

Imaginea de sine este dominată de factori subiectivi,care țin de personalitate și de influențele sociale.În această privință copii cu deficiență mintală de vârstă preșcolară se încadrează ca o axă care pornește de subiecții care au o imagine de sine deosebit de pozitivă și nerealistă spre cei cu o imagine de sine negativă și pesimistă.Cercetările asupra imaginii de sine la această categorie de handicapați au , fost în general,legate de influența mediului preșcolar asupra formării lor.Plasarea copiilor retardați mintal în clase speciale sau normale se soldează în diverse cazuri,cu efecte negative,pozitive sau nediferențiate în structurarea imaginii de sine la acești copii .Rezultatele cercetărilor în acest domeniu s-au dovedit adeseori contradictorii.

Collins și Burger au observat,spre exemplu că opii cu deficiența mintală de vârstă preșcolară dintr-o clasă specială au o imagine de sine mai negativă decat cei integrați în clase obișnuite,dar alți cercetători au demonstrat,dimpotrivă,faptul că copii cu deficiența mintală de vârstă preșcolară din clasele speciale își formează o imagine de sine superioară, comparativ cu cei integrați alături de cei normali.Dificultatea acestei probleme constă tocmai în complexitatea factorilor care trebuie luați în calcul pentru rezolvarea ei.Multe studii au încercat obținerea unei soluții prin analizarea influenței edcatorului asupra formării imaginii de sine.Intervenția acestuia a fost analizată din punctul de vedere al schimbării,,statutului copiilor marginalizați facial ,, (Leiser si Gottlieb).In alte cercetări s-a subliniat capacitatea empatică a cadrului didactic respectiv.In final s-a demonstrat influența puternică pe care o are educatorul asupra schimbării imaginii de sine,prin schimbarea atitudinii colegilor față de copiii cu imaginea deteriorată.Ayes și Printz au remarcat,de asemenea,că copii cu deficiența mintală de vârstă preșcolară dintr-o clasă specială sunt mai puțin afectați de eșec decât copii normali.

Inteligența socială pentru care se utilizează,în sens sinonim de către unii autori și termenii de ,,competență socială,, și ,,comportament adaptativ ,, ,reflectă capacitatea persoanei de înțelegere și integrare în diverse situații sociale.Ultimul factor ,cu influențe majore asupra dezvoltării unui comportament adaptativ corespunzător și unei personalități echilibrate se referă la relatiile grupului social.Psihologia socială a descris faptul că,numărul ridicat de alegeri primare din partea grupului social de apartenență influențează benefic imaginea de sine.

Acceptarea și respingerea sunt considerate concept deseori vagi, mai ales sub aspectul diversității motivațiilor care le determină,în care se împletesc factori obiectivi și subiectivi.De multe ori modelul de comportament acceptabil într-un grup social este considerat neadecvat sau respins în altele.,,Respingerea este puternic legată de comportamentul educatorului ,în timp ce acceptarea este,cel mai adesea,legată de capacitatea cognitivă a copilului,, (Gotllieb).Aspectele legate de specificul personalității au fost analizate mai des la debilul mintal,pentru celelalte grade de handicap mintal efectuându-se în prezent numeroase studii ale căror concluzii se mai lasă,încă,așteptate.Cercetarile efectuate asupra trăsăturilor proceselor psihice,cu precădere asupra celor cognitive,activității de învățare și specificului activității nervoase superioare,au permis surprinderea unor aspecte caracteristice comune și generale ale personalității tuturor handicapaților mintal.Principalele trăsături de specificitate descrise în literatura de specialitate de diverși autori ,sunt următoarele:

a.Rigiditatea a fost mai întâi descrisă de J.S.Kounin care o definea ca pe o trăsătură esențială a deficitului mintal și completată apoi de cercetările lui H.Werner.Kounin consideră că gradul de rigiditate se referă la raportul funcțional dintre structurile psihologice ale individului ,,cu cât granița dintre regiuni este mai rigidă,cu atât regiunea va influența mai puțin teoriile învecinate ,, . Copii cu deficiență mintală de vârstă preșcolară diferă de copii normali,având aceeași vârsta mintală,, printr-o mai mare rigiditate corespunzătoare vârstei lor cronologice mai înaintate ,, .

b.Inerția patologică,descrisă de A.R.Luria și colaboratorii săi,este o trăsătură de specificitate care trebuie analizată și combină cu teoria lui Kounin despre rigiditate,pe care o completează ,relevându-se în final noi aspecte ale aplicabilității sale.Conform acestei teorii,limitele riguros conturate ale diverselor regiuni proiective ale creierului nu permit efectuarea unei activități fiziologice normale concretizată în realizarea de diverse legături între ele,atunci când activitatea o impune.Consecințele psihologice din limitele substratului fiziologic pe care se grefează,sunt concretizate în inerția principalelor funcții psihice,caracteristice personalității handicapului mintal.

c.Heterocronia a fost pusă în evidență de H.Zazzo prin utilizarea metodei profilului psihologic prin care a urmărit să diferentieze caracteristicile proceselor debilului mintal de cele ale copilului normal de aceeași vârstă mintală.Heterotonia,după Zapzzo,constă în faptul că ,,debilul mintal,se dezvoltă cu viteze diferite,în raport cu diversele sectoare ale dezvoltării sale psihologice ,, .Heterotonia reprezintă nu o simplă colecție de viteze diferite, ci constituie în fapt ,,un sistem,o structură și,în fond,o caracteristică a debililor mintal,, .

d.Specificul motivației .R.Ziegler formulează o așa numită ipoteză motivațională prin care încearcă să argumenteze diferențele existente între motivația copiilor cu deficiența mintală de vârstă preșcolară și a copiilor de vârstă preșcolară cu intelect normal de aceeași vârstă cronologică.Ținând seama că la atingerea unei performanțe într-un domeniu sau altul sunt implicați factori cognitivi,afectivi și motivaționali,se pune întrebarea:,,de ce copii cu deficiența mintală de vârstă preșcolară și copii de vârstă preșcolară cu intelect normal ,având același nivel mintal,nu ating același nivel de performanță ?,,.

e.Vâscozitatea genetică a fost descrisă de B.Inhelder,o apropiată colaboratoare a lui Piaget,și se referă la specificul stadiilor dezvoltării inteligenței la debilii mintali.Ea definește ,,debilitatea ca fiind o construcție neterminată datorită incapacității de a atinge stadiul gândirii formale ,,,iar subiectul nu va putea recupera niciodată întârzierea respectivă din dezvoltarea inteligenței.Deci copii cu deficiența mintală de vârstă preșcolară vor rămâne pentru toată viața cantonați la nivelul operațiilor concrete,fapt care-și va pune amprenta nemijlocit asupra performanțelor lor specifice în domeniul activității preșcolare și școlare,cât și al adaptării sociale și profesionale.Evoluția lor va cuprinde în planul inteligenței o desprindere dificilă de stadiile anterioare,cu stagnări îndelungate într-un anumit stadiu, insuficient consolidate și cu posibilități de regres frecvent într-un stadiu deja parcurs.L.V.Vâgotski , caracterizează personalitatea handicapatului mintal prin prisma următoarelor elemente:

-fragilitatea achizițiilor realizate în activitățile déjà parcurse;

-ample alunecări spre comportamente proprii stadiilor anterioare;

-caracterul limitat al perspectivelor dezvoltării în etapa imediat următoare.

Punctele de vedere despre vâscozitatea genetică și zona proximei dezvoltării constituie expresia calitativă a întârzierilor din maturizarea personalității handicapaților mintali.

Fragilitatea construcției personalității debilului mintal a fost analizată de F.Rau,care a studiat relația acesteia cu mediul social complex care-i depășește posibilitatea de adaptare.Rezultatele cercetărilor efectuate au dus la concluzia că, personalitatea copiilor cu deficiență mintală de vârstă preșcolară se caracterizează printr-un comportament specific, explicabil prin existența unor trăsături caracteristice,simultane, dintre care cele mai importante sunt fragilitatea și infantilismul.Fragilitatea este în detaliu analizată de autori sub aspectul tipologiei sale,aceștia deosebind două categorii de fragilitate:

-disociată-caracterizată prin duritate,impulsivitate greu de controlat,credulitate și neâncredere;

-mascată –prezentă la debilul plasat într-un mediu securizat, care reușește să disimuleze fragilitatea,dar la care reintrarea în societate poate produce ruperea echilibrului realizat .

Fragilitatea și labilitatea conduitei verbale a fost descrisă de E.Verza,în funcție de criteriile de performanță și competență ale comunicării (în accepțiunea lui Chomsky) la handicapații mintali.Trăsătura descrisă se manifestă pe fondul unei nedezvoltări a limbajului față de normal specific,în special,retardaților mintal de vârstă preșcolară.Obiectivele fundamentale ale învățământului special,destinat copiilor debili mintal,indiferent de formele sale de organizare în cadrul școlilor ajutătoare sau în mod experimental,în cele obișnuite,se referă la socializarea copilului și realizarea unui grad de autonomie și independență personală,materializat,în cele din urmă,prin însușirea unei meserii care să-i permită încadrarea într-o activitate utilă pe piața muncii când va ajunge la maturitate,.

1.4.Cine este copilul deficient mintal ?

Pofilul psihologic al personalitatii copiilor cu deficiența mintală de vârstă preșcolară și mai ales rezultatele analizelor practice efectuate în legatura cu integrarea educațională și socială a acestei categorii de handicapați,au influențat și apariția unor propuneri de schimbări a criteriilor de diagnosticare.Legată de definirea comportamentului adaptativ este și problema competenței sociale cât mai adecvate,pe care trebuie să o determine aceasta.Relația dintre comportamentul adaptativ și formarea competenței sociale,la preșcolarul mic cu deficiență mintală,are implicații vaste în construirea de programe educaționale specifice,în vederea asigurării viitoarei inserții sociale și a unui comportament adaptativ cât mai bun posibil,pentru a se asigura adaptarea corespunzătoare la vârsta adulta ,fapt susținut și de Reschly și Gresham.

Nivelul scăzut al competenței,explică dificultățile de adaptare pe care le întâmpină copii debili mintali la mediul preșcolar,precum și în societate.

Pentru aceasta Gresham propune clasificarea care stă la baza adaptării programelor compensatorii destinate acestora.Relația dintre statutul socio-economic scăzut al mediului de proveniența al unui copil și încadrarea sa mai frecventă în categoria debililor mintali,reprezintă un alt aspect controversat legat de clasificare.Principalele caracteristici ale sistemului psihic al personalității copiilor cu deficiența mintală de vârstă preșcolară au fost puse în evidență de numeroase studii,unele cu concluzii diametral opuse,rezultatele diferind,în special,datorită intstrumentelor folosite,a imposibilității izolării multitudinii factorilor implicați,caracteristicilor particulare ale eșantioanelor studiate și imposibilității izolării tuturor condițiilor externe care influențează structura personalității și comportamentului.O altă trăsătură generală a cercetărilor efectuate,legate de copii cu deficiență mintală de vârstă preșcolară,este imposibilitatea diagnosticării timpurii a acesteia.Explicarea acestei situații rezidă din faptul că retardații mintal ușor prezintă,în principal defecte cognitive depistabile mai ales în momentul intrării în activitatea preșcolară.

1.5.Cauzele care determină apariția dizabilității mentale

Cauzele deficienței mintale sunt multimple :

●nonorganice – factori socio- culturali și emoționali;

●organice;

●encefalopatii nonprogresive ;

– aberații cromozomiale;infecții intrauterine;disfuncții placentare;

-diabet zaharat matern;prematutiate;traumatisme obstetricale;malnutriție maternă

-accidente vasculare cerebrale;intoxicații ;traumatisme craniocerebrale;

●encefalopatii progresive –metabolice, infecțioase.

Este greu de spus dacă este un fenomen real sau nu,dacă nu cumva este doar urmarea ameliorării posibilităților de investigare.În această categorie C.Oancea și D.Cristodorescu descriu trei grupe:Deficiența mintală , în funcție de afectarea intelectului se divizează în patru grade: ușor, moderat, sever, profound și retard mintal de severitate nespecificată. Deficiența mintală, în funcție de afectarea intelectului se divizează în patru grade: ușor, moderat, sever, profound și deficiența mintală de severitate nespecificată.

Deficiență mintală de severitate nespecificată.Acest termen este folosit atunci când diagnosticul de retard mintal este prezumtiv, dar o testare standardizată este dificil de efectuat sau nu este posibilă. Poate avea loc când copilul , adolescentul sau adultul nu este cooperant ori este de o gravitate atât de serioasă încât nu poate participa la testare. Poate fi folosit și la copilul cu deficiență la care nu a putut încă fi folosit testul IQ Cattel or Bailley. In orice caz cu cât copilul este mai mic, cu atât mai dificilă este stabilirea diagnosticului de deficiența mintală, cu excepția deficienței profunde.Dacă se suspectă un IQ mai mare de 70, termenul de deficiența mintală nespecificată nu se folosește. De obicei acest termen este folosit când testarea nu este posibilă din cauza vârstei mici, sau a handicapului fizic și senzorial asociat ( tulburarii de văz, auz ).

Deficiența mintală de severitate nespecificată.Acest termen este folosit atunci când diagnosticul de deficiență mintală este prezumtiv, dar o testare standardizată este dificil de efectuat sau nu este posibilă.Poate avea loc când copilul , adolescentul sau adultul nu este cooperant ori este de o gravitate atât de serioasă încât nu poate participa la testare. Poate fi folosit și la copilul cu deficiență la care nu a putut încă fi folosit testul IQ Cattel or Bailley. In orice caz cu cât copilul este mai mic, cu atât mai dificilă este stabilirea diagnosticului dedeficiență mintală, cu excepția deficienței profunde.Dacă se suspectă un IQ mai mare de 70, termenul de deficiență mintală nespecificată nu se folosește. De obicei acest termen este folosit când testarea nu este posibilă din cauza vârstei mici, sau a handicapului fizic și senzorial asociat ( tulburarii de văz, auz ).

Clasificare deficienței mintale

-intelect limitrof (IQ-71-84) -copii cu IQ>70 pot urma o școală normală, dar necesită ajutor ;

– deficiență mintală ușoară (IQ-70-50)-90% din copii cu deficiență mintală sunt incluși în aceasta categorie.Majoritatea necesită instruire în scoli auxiliare;

– deficiență mintală moderată (IQ-49-36 ) -terapia trebuie să fie concentrată pe obținerea abilităților de autoângrijire și a unor achiziții intelectuale;

– deficiență mintală severă (IQ-35-20) -vor putea învăța abilități minime și vor realiza conversații simple. Necesită supraveghere îndeaproape toata viața

– deficiență mintală profundă (IQ<20) -necesiă îngrijire permanentă pe toată viața. Limbajul este nedezvoltat.

1.5.1.Factori endogeni

Factorii endogeni constituie și mai ales vor prezenta una dintre problemele majore ale medicinei,numărul tulburărilor ereditare diagnosticate în practica medical crescând substanțial.

Deficiența mintală prin mecanism poligenic.Deficitul mintal este datorat precumpănirii genelor minore nefavorabile inteligenței.În această grupă sunt incluse cu precădere cazurile de deficiență mintală,,pură,, fără patologie asociată.

Deficiența mintală cu transmitere mendeliană.A doua grupă cuprinde deficiență mintală cauzată de gene majore mutante cu transmitere mendeliană.În această grupă se individualizează două subgrupe:

-Cele care au ca bază patogenică o eroare înnăscută de metabolism,așa-numitele enzimopatii ,ce sunt caracterizabile și diagnosticabile biochimic.

În deficiența mintală disenzimatică gena mutant este structural ,iar deficitul și patologia se instalează postnatal,deoarece în cursul vieții intrauterine echipamentul enzimatic normal al mamei poate compensa viciul metabolic.Caracteristica acestor boli este severitatea retardului mintal și asocierea tablourilor neurologice și somatic,care le confer o fizionomie complexă.

-Cea de-a doua subgrupă a deficienței mintale endogene este cea cauzată de gene, majore dar fără substrat biochimic.

Deficiența mintală prin anomalii cromozomiale. Anomalii ale numărului și morfologiei cromozomilor se pot produce în cursul leiozei,formă oului sau postzigotic prin fenomene de nondisjuncție,remanieri,etc.Consecința anomaliei cromozomiale este un dezechilibru genic (plus sau minus de material genetic,ultimul fiind adesea incompatibil cu viabilitatea oului) care se soldează cu defecte variate (encefalopatie,malformații somatice).Referitor la mecanismele etiopatogenice responsabile în maladia Langdon-Down au fost emise numeroase păreri.Vârsta înaintată a mamei la naștere copilului pare cea mai important dintre variatele cause ale apariției în triplicate a cromozomului mongolismului.

1.5.2.Factori exogeni

Tot așa cum trebuie să ne gândim la determinarea genetică a deficienței mintale,trebuie să avem în vedere și posibilitatea determinării exogene chiar dacă totul pledează pentru o etiologie ereditară.Apectul și gravitatea deficienței mintale depinde de momentul intervenției lor în evolutiv,de masivitatea agresiunii și de tipul agentului agresiv.Pentru a realize aspectul de nedezvoltare sau subdezvoltare,factorii exogeni trebuie să acționeze timpuriu în perioada intrauterină și în primii trei ani de viață.Dezvoltarea psihică poate fi stânjenită și de influențele sociale negative care pot împiedica,cel puțin în parte, punerea în valoare a aptitudinilor intelectuale.

1.5.3.Descrierea gradelor de deficiență mintală

Fenomenul psihic-generat,condiționat și dezvoltat într-un context de elemente și factori de naturi diferite-a fost investigat de către științe diverse cu tehnici și sisteme noționale diferite. Psihopedagogia deficienților mintali trebuie să se coinstituie ca o disciplină științifică,pentru a putea să ofere instrumentele adecvate de cunoaștere ,o metodologie specifică și o operativitate educațională.Pentru atingerea acestui obiectiv sunt necesare:

-o concepție generală asupra deficienței mintale;

-un sistem noțional-logic aferent acestei concepții;

-o teorie și o metodologie a educației și învățării la aceste categorii de subiecți.

Printre cei care au încercat să stabilească corespondența între termenii utilizați în literatura franceză,engleză ,americană și germană a fost și P.Baton.În cartea sa ,el redă termenii similari pentru cele trei grade de deficiență mintală,care în fond sunt echivalenți pentru că au un sistem unic de referință;QI-ul.

În prefața cărții echipei lui H.H Rousselle din Paris ,chiar pe prima pagină ,R.Zazzo,care o semnează ,folosește termenul înapoiere mintală pentru a desemna debilitatea mintală.El constată că există posibilitatea folosirii a două criteria diferite ( unul medical,altul psihologic) pentru a stabili un diagnostic lipind cele două etichete diferite,prost sau idiot și debil mintal.Pe de altă parte ,în aceeași carte,R Perron folosește termenul de deficiență mintală,cu o extensie maximă încorporând toate formele de deficiență mintală stabilită de-a lungul secolelor. Claude Kohler propune clasificarea următoare:

-debilitate ușoară 065-70 și 080-83;

-debilitate mijlocie între 050- și 065-70;

-debilitate profundă între 030-080;

-înapoiere profundă inferioară 030;

Buseman optează pentru două noțiuni gen distincte:,,debilitatea spiritului,, și ,,deficiență intelectuală.Dar el operează și cu alte distincții în cadrul celor două mari compartimente.

El vorbește, de exemplu,de ,,debilitatea spiritului infantile sau oligofrenie,, în aceeași manieră în care vorbește de ,,noțiunea global de debilitatea spiritului ,, ,diferențiată de deficiența intelectuală care poate fi constituitivă sau consecutivă.În final,autorul propune de asemenea o modalitate de clasificare pe baza dispersării cuantumului de inteligență:

Este important de remarcat că există trei tendințe distincte

1.Prima tendință este aceea de a utilize o noțiune gen-ca ,de pildă ,oligofrenia ,deficiența mintală,debilitatea mintală sau întârzierea mintală-pentru a cuprinde toate formele și gradele de nedezvoltare mintală.

2.A doua tendință manifestată în special de școala franceză constă în utilizarea termenului de debilitate mintală cu două subcategorii, în funcție de etiologia acestora.Debilitatea mintală patologică ar cuprinde toate formele organice ,iar cea normal formele cu cause paragenetice și fără leziuni detectabile.Deficiența mintală ca sindrom clinic a căzut însă sub incidența preocupărilor psihgologiei sau pedagogiei mult mai târziu,Ea a fost identificată ,studiată și delimitată de clinica de neurologie și apoi de psihiatrie.

1.6.Consilierea preșcolarilor și a părinților

Consilierea este un proces de scurtă durată, prin care un specialist consilier oferă sprijin unei alte persoane pentru a depăși o serie de obstacole ce țin de sfera carierei, a vieții profesionale sau care țin de viața personală și pot avea efecte în cea profesională (lipsa de organizare, neâncredre în sine, dificulăți în luarea deciziilor ,etc.

Consilierea constă într-o serie de întâlniri față în față în timpul cărora au loc discuții între pacient și consilier (intervirui, completarea unor teste de evaluare a intereselor, valorilor, trăsăturilor de personalitate, atitudinilor, sunt discutate rezultatele obținute în urma aplicării testelor etc), au loc exerciții de simulare a situațiilor reale etc, cu scopul de a clarifica situațiile problematice pe care persoana respectivă le întâmpină, pentru a identifica soluțiile posibile și pentru a sprijini clientul în adoptarea celei mai potrivite decizii .

Beneficiarii consilierii și psihoterapiei sunt persoanele specializate care primesc serviciile specializate ale medicilor ,psihologilor, psihopedagogilor , și asistenților sociali în centrele specializate pentru această activitate. Consilierea, în înțelesul său clasic, se rezumă la o triplă perspectivă: psihologică;pedagogică ,socială asupra activităților cu valențe etice pe care le va întreprinde consilierul în scopul ajutării beneficiarilor săi în vederea angajării în acel tip de comportament care să-i conducă la solutionarea optimă a propriilor.Efectul pozitiv al consilierii,efectul placebo ,empatia,în contrast cu efectul negativ ,iatrogen al dialogului cu dezvoltarea unei strategii a comunicării ,face ca prezentul subcapitol să dezbată un subiect deosebit de interesant .

Conduita de reuniune .Să reluăm,mai întâi,în esență,diferitele instrumente propuse de G.Palmade.

Introducerea reuniunii.Acest moment trebuie să fie scurt,pentru a nu-i situa pe părinți într-o poziție de receptivitate;consilierul explică scopurile,reamintește datele esențiale,precizează,aventual ,metoda și definește,în sfârșit,funcția externă a reuniunii,adică debitul așteptat ( cinci mari funcții sunt identificabile:transmiterea informațiilor,pregătirea deciziilor,luarea unei decizii,formarea pedagogică și psihologică).

Folosirea întrebărilor.Acestea se disting sub formă,dar,mai ales,prin tip.Forma poate fi închisă sau deschisă,personală sau impersonală,adresată părinților ce urmează a fi consiliați. Sunt propuse patru tipuri:

-de anchetă,atunci când căutăm o informație asupra unei probleme;

-de explorare, atunci când explorăm experiența trăită a grupului sau relația lui cu problema;

-de sondaj,când este nevoie de reflecție și de luarea unei poziții;

-de retorică,atunci când consilierul prezidează grupul de părinți ,printr-o explicație care verifică acordul grupului fără a încetini progresia.(Adrian Neculau,Psihologie Socială,pg.279,2005)

Deciziile de grup.A lua decizii structurează,re-fundamentează principiile lui de funcționare.Deciziile pot fi luate în legătură cu metoda ,atunci când debitul reuniunii nu vizează o decizie .

●Atitudinile consilierului.Reluând categoriile lui Porter,Guy Palmade le-a sistematizat în raport cu funcțiile interne ale consilierului,care sunt producerea ,facilitarea și reglarea .El propune fără nici un scop de manipulare,într-o perspectivă care favorizează viața autonomă a grupurilor .

●Între atitudinile de decizie ,care propun un model în funcție de presiunea mai mare sau mai mică a consilierului,se pot distinge sugestia sau sfatutul.Acestea sunt atitudinile dominante ale consilierului în legătură cu munca de grup asupra problemelor.

●Atitudinile de evaluare ,care subântind o judecată asupra a ceea ce face,gândește sau simte celălalt.Vlorile pe care se bazează un asemenea raționament pot fi de ordin moral,estetic ,politic , științific.Când cconsilierul adoptă această atitudine,ea îl impiedică să poată exercita o funcție de reglare în interiorul grupului ,fiind vorba,cel mult ,de o reglare esențială,bazată pe activitatea efectuată de grup asupra propriului său mod de funcționare.

● Atitudinile de ajutor și de susținere:nu este vorba de sfaturi care țin de atitudinile de decizie,ci de un ajutor fie informativ ( a pune la dispoziția celuilalt mijloacele pe care le poate utiliza),fie afectiv,prin modalitățile de reasigurare.Guy Palmade subliniează prudența cu care trebuie să se recurgă la aceste atitudini de ajutor.Întra-adevăr,aceasta poate duce la rezultate inverse,astfel încât un grup să simtă,de exemplu ,că anxietatea lui nu este recunoscută,reasigurarea fiind asimilată cu negarea.

●Atitudinile de anchetă,de sondaj,de explorare,pe care le-am evocat în legătură cu ,,întrebările de instrument,, , esențiale,deci,atunci când consilierul este centrat asupra problemei.

●Atitudinile de interpretare presupun dezvăluirea unor raporturi noi între anumite categorii de fenomene,respectând două consemne: interpretarea trebuie să cuprindă materialul original,ceea ce se spune sau se poate observa,și trebuie să poată fi acceptabilă și acceptată ,adică să preceadă cu puțin conștiința subiectului ,fiind lansată întotdeauna o ipoteză.

●Atitudinile de înțelegere,care presupun participarea la experiența imediată a celuilalt sub forma cea mai fidelă cu putință.Trebuie să se propună reformulări elucidante deductive și nu doar o oglindă sau o interpretare. (Adrian Neculau,Psihologie Socială,pg.281,2005)

●Reglarea externă,care este o intervenție realizată doar de către consilier ,fără să vizeze o conștientizare aparte în grup,centrată numai pe un scop de menținere a unor condiții psihologice favorabile.

●Autoreglarea spontană,avându-și originea în grup sau în unul dintre membrii săi,constând ,de exemplu ,într-o butadă sau o întrebare însolită care dezvăluie dimensiunile vieții afective a grupului .Autoreglarea însoțitoare,în care consilierul exprimă pentru grup ceea ce este pe cale să se întâmple ,ce anume trăiește grupul ,apoi îi lasă cuvântul pentru a reacționa.Este vorba de o reglare însoțitoare ,în măsura în care scopul reuniunii nu este analiza funcționării grupului de către grup, dar acest fapt devine necesar la un moment dat.

În fine autoreglarea esențială ( sau dinamică),potrivit căreia scopul reuniunii înseși este ca grupul să avanseze în funcționarea ,în dinamica ,în viața lui afectivă, cu ajutorul consilierului ,dar fără o evaluare din partea acestuia.

(Adrian Neculau,Psihologie,pg.282,2005)

Sinteză .În viziunea consilierului:

A.Problemele copilului cu dizabilități mentale de vârstă preșcolară,mereu în actualitate.

● Presupunem că un părinte nu are nici o noțiune de psihologie și susține despre un copil cu dizabilități mentale de vârstă preșcolară că ,,este inteligent,,Ce a înțeles respectivul părinte prin acest termen și ce înțelegem noi ?

●În fiecare clasă există care își însușesc foarte ușor noțiunile predate,alții care le asimilează mai greu sau deloc.Din acest motiv unii psihologi și pedagogii susțin necesitatea formării unor ,,clase omogene,, , unde ar fi grupați copiii având (aproximativ) același nivel mintal.Credeți că părinții vor căuta argumente în favoarea și combaterea acestor clase? Credeți că vor avea nevoie de ajutorul consilierilor pentru a accepta nevoile speciale ale copiilor lor ?

●Procesul instructiv-educativ se desfășoară cu bune rezultate atunci când există un echilibru între conducerea educatorului–inițiativa -comunicarea cu părinții.Cum se poate realiza acest deziderat în clasele unde există copii cu dizabilități mentale de vârstă preșcolară ?

●În ce măsură existența unor copii cu dizabilități mentale de vârstă preșcolară afectează gradul de coeziune al clasei și evoluția social-afectivă individuală a celor în cauză (copiilor c cu dizabilități mentale de vârstă preșcolară) ?În această privință ,este sau nu benefică intervenția consilierilor ?

●Adesea unii părinți consideră că educatorului are preferințe pentru anumiți elevi și repulsie pentru alții (în special dacă în clasă sunt copii cu deficiențe minore sau majore).După părerea voastră ,ce greșeli de ordin psiho-pedagogic,a comis educatorul ,dacă a permis statornicirea unor astfel de constatări în rândul copiilor ? Credeți că implicarea directă a consilierului școlar îl v-a ajuta pe părinte să înțeleagă faptul că și copilul cu dizabilități mentale de vârstă preșcolară trebuie să se integreze,trecând peste preferințele educatorului ?

●Sub aspectul performanțelor mintale există diferențe nu numai între indivizi,ci și între clase.Prin ce mijloace obiective s-ar putea stabili nivelul intelectual al unei clase,ținând cont de faptul că în clasa respectivă există unul sau mai mulți copii cu dizabilități mentale de vârstă preșcolară,astfel ca acest nivel să poată fi comparabil nivelul altor clase ? Credeți că este nevoie de observațiile consilierului,pentru a răspunde la această întrebare ? (Vasile Ghica ,Ghid de consiliere și orientare școlară,125,2004)

B. Ce spun consilierii din școli ?

●,,În ultimii ani, unde există copii cu nevoi speciale ,colaborăm tot mai greu cu familia.Când sunt mai mici,tot mai vin la școală.În rest,pe părinți nu-i mai interesează ,dacă sau integrat sau nu în colectiv;totul este lăsat la latitudinea profesorilor și educatorilor , uitând că și ei ca părinți au un rol în educarea copiilor,,.

●,,A slăbit influența școlii,dar s-a intensificat cea a străzii și am ajuns unde se vede.Fără ajutorul specialiștilor unde vor ajunge oare acești copii ,dacă nici familia nu se mai interesează de ei?,,

●Nu-i înțeleg deloc pe unii părinți.Domnule îi spui mereu că ,copilul lui nu se poate integra în clasă, copilul lui are o problemă,copilul lui are nevoie de ajutor ,și el îmi spune: << lăsați , nu-i cazul >>,,.

●,,Greu de înțeles este atitudinea unor părinți care se interesează permanent și de situația rivalilor copilului lor ,ignorând faptul că al lui are o problemă.Se creează o stare de tensiune între copii,le cultivă egoismul,iar refuzul de a fi ajutați este alimentat de o ignoranța totală.Pur și simplu mi se spune: <<lăsați domnu` ,a fost bine până acum , va fi bine și de aici înainte , nu îl fac savant>>.(Drăgan Ion,Petroman Pavel,Mărgineanu Dorina-Educația noastră cea de toate zilele ,pg.88,1998)

C.Școala versus familia- o relație periclitată ?

●,,Domnule,nu știu dacă are nevoie de ajutor sau nu ,eu îi dau să mănânce,școala să-l educe !Ce să-i fac?Să-i corectez eu temele ?Nici nu mă pricep și nici nu am timp,,.

●,,Abia le aduc ceva de mâncare.Când ajung acasă,adorm la televizor. Educatoarea mi-a spus să cer și părerea consilierului dar când să mă mai interesez de el la consilierul din școală ?,,

●Avem tot ce ne trebuie,suntem privatizați,dar eu nu-mi văd copilul decât când doarme.Se va descurca el și fără multă carte ,și va răzbate fără nici o consiliere.Noi pentru el muncim,,.

●,,Nu se lucrează cinstit. Se profită de faptul că copilul meu are o deficiență ușoară fiind mereu persecutat de educatoare.L-am mutat la trei grădinițe,peste tot aceeași problemă.În acest caz cum pot eu să cer ajutorul unui consilier dacă nici grădinița nu l-a acceptat și nu a avut nevoie de el? Mai bine îl țin acasă așa cum e,, .

● ,,Noi ne unim cu școala să-i determinăm pe copii să învețe , indiferent de capacitatea lor:alții mai mult , alți mai puțin.Trebuie să-i înțelegem și pe ei.Unii nu au rezistență,cedează nervos iar dacă educatorul nu îl acceptă la clasă fiindcă e mai încet la carte , și spune că îi trage clasa în jos , ce poate face un consilier ?Nimic , pentru că eu știu că nu consilierul predă materia la clasă.Sfaturile rămân uitate în cabinetul consilierului ,iar copilul meu rămâne tot pe din afară,,.

●,,Copilul meu are o deficiență minoră și constat de la o vreme că s-a însingurat.Consideră că îl dădăcim prea mult și nu mai putem discuta mai nimic cu el.Dacă cer ajutorul educatorului ,precis că se va înstrăina tot mai mult de noi.În aces caz dirigintele ne-a sfătuit să cerem ajutorul consilierului din școală.Sper că acest ajutor va fi de un real folos pentru copilul nostru,,.

●,,Ne-am cam învățat așa: mama cu grija,iar tata cu grijania.Pentru că trebuie să știe de frica cuiva copilul cu nevoi speciale.Nu este bine.Uneori se ajunge la adevărate spectacole comice.Tata vrea să se impună,mama îi ia apărarea,acuzându-l pe soț: <<Lasă că nici tu nu ai strălucit la școală>>.Mă feresc de așa ceva .În cazul acesta cu ce îl ajută consilierul pe copilul cu nevoi speciale,când părinții înșiși trebuie ținuți sub observația acestuia? Vasile Ghica ,Ghid de consiliere și orientare școlară,

1.7. Servicii oferite preșcolarilor cu cerințe educative speciale și părinților lor

Pentru a răspunde schimbărilor petrecute în viața socială contemporană și pentru a se putea transforma într-o autentică educație pentru schimbare ,educația permanentă contemporană a impus unele modificări ale educației tradiționale. Misiunea orientării preșcolarilor cu cerințe educative special spre o educațe adecvată și lămurilea părinților că această educație vine în sprijinul copiilor lor revine școlii și tuturor factorilor de răspundere , inclusiv asistenții sociali.Cunoașterea personalității preșcolarilor cu cerințe educative speciale ,a compatibilității parțiale sau totale ,specifice între copil -școală au intrat treptat în atenția cadrelor didactice ,în acțiuni complementare cu psihologii școlari și asistenții sociali. Profesorii și asistenții sociali urmăresc performanțele preșcolarilor cu cerințe educative speciale la lecții,le coroborează cu informațiile de la părinți ,cu poziția exprimată de aceștia în limita posibilităților lor și cu informațiile obținute de la consilierul școlar sau asistentul social.

Perspectiva modernă a educației întărește rolul școlii în pregătirea performanțele preșcolarilor cu cerințe educative special pentru viața activă,deopotrivă sub aspectul cunoștințelor și abilităților transferabile ,cât și psihologic ,pentru asimilarea noilor tendințe educative.Ținând cont de nevoia acută de profesionalizare a corpului didactic angrenat în orientarea școlară performanțele preșcolarilor cu cerințe educative speciale,s-a liberalizat accesul profesorilor ,învățătorilor ,institutorilor la module de formare continuă din centrele de perfecționare.Atribuții de orientare școlară au toate cadrele didactice ,în măsura în care își concep propria disciplină dintr-o perspectivă formativă,dinamică,adaptată la cerințele realității sociale și ale vârstei performanțele preșcolarilor cu cerințe educative speciale.Finalitatea transformatoare a oricărei achiziții trebuie plasată în relație cu trebuințele individuale de învățare ,cu disponibilitățile prezente și cu capacitățile de dezvoltare ulterioară ce se întrevăd în cazul fiecărui preșcolar cu cerințe educative speciale.Pe parcursul ciclurilor de învățământ ,profesorii trebuie să aducă la cunoștința părinților și elevilor segmentul următor de școlaritate și informații referitoare la ofertele educaționale.Prezentarea acestor date permite formularea unei opțiuni în cunoștință de cauză a părinților și o orientare preliminară către o filieră ulterioară de studiu.Scopul educației școlare acordate preșcolarilor cu cerințe educative speciale este acela de a dezvolta la nivelul maxim potențialul fiecărui copil și de a forma toate acele posibilități care să-l ajute în integrarea socială.

Astfel F.Parson (fondatorul primului laborator de orientare vocațională pentru debilii mintali) consideră că există trei tipuri de demersuri definitorii pentru acțiunile de performanțe ale preșcolarilor cu cerințe educative speciale:

•cunoașterea cerințelor și condițiilor de reușită în anumite domenii de activitate și implicit cunoașterea solicitărilor caracteristice pentru diferitele activități educative desfășurate de preșcolarii cu cerințe educative special în limita posibilităților lor;

•înțelegerea aptitudinilor ,intereselor ,înclinațiilor și potențialităților,a resurselor și limitelor preșcolarilor cu cerințe educative speciale în vederea stabilirii performanțelor;

•utilizarea unor procedee de analiză și inter-relaționare a celor două categorii de date în vederea interpretării lor și a formulării unor concluzii ce se pot exprima prin sfatul de orientare sau prin recomandări referitoare performanțele preșcolarilor cu cerințe educative speciale.

1.7.1.Obiectivele educației în vederea atingerii performanțelor preșcolarilor cu cerințe educative speciale

Referindu-se la o sinteză posibilă asupra obiectivelor orientării școlare în vederea atingerii performanțelor preșcolarilor cu cerințe educative speciale,E,Mouboissin,subliniează următoarele obiective:

•orientarea școlară,prin conținutul și finalitățile sale,presupune a ajuta preșcolarii cu cerințe educative special ,în special în perioada devenirii sale,să se cunoască ,să se accepte pe sine și să folosească această cunoaștere pentru a face alegeri cu privire la programul de pregătire în limita posibilităților lor;

•să ajute preșcolarii cu cerințe educative speciale să atingă și să mențină un nivel și un ritm optim de dezvoltare și realizare;

•să ajute preșcolarii cu cerințe educative speciale să devină și să rămână ( în viitor) o persoană bine integrantă în viața socială și profesională;

•asigurarea unui cadru educațional în vederea atingerii performanțelor în limita posibilității lor;

•furnizarea de unei educații de calitate pentru preșcolarii cu cerințe educative speciale înmatriculați în sistemul național de învățământ;

•dezvoltarea resurselor și implementarea unui model educațional în ceea ce-i privește preșcolarii cu cerințe educative special , scopul fiind acela de a atinge performanțele școlare în limita posibilităților lor;

•utilizarea unei platforme în vederea accesului la servicii privind orientarea educațională a preșcolarilor cu cerințe educative speciale.

În vederea atingerii obiectivelor stabilite-asigurarea corelării aspirațiilor deficientului mintal cu oferta educațională și cu cererea pieței muncii-orientarea profesională se bazează criterii de selecții complexe.Acestea sunt:

•Punctul de informare și consiliere reprezintă cadru organizat pentru desfășurarea de activități de consiliere și orientare profesională a deficienților mintali înmatriculați în sistemul național de învățământ

•Misiunea informării este asigurarea corelării aspirațiilor deficientului mintal cu oferta educațională și cu cererea pieței muncii .Acesta completează oferta de servicii privind informarea și orientarea în cariera deficienților mintali ,în limita posibilităților lor , în scopul întregirii școlare și pe piața forței de muncă ,pe lângă ceea ce oferă școala.

1.7.2.Interacțiunile din cadrul familiei în privința atingerii performanțelor

preșcolarilor cu cerințe educative special

Interacțiunea dintre părinți-fizică sau verbală-este modificată calitativ și cantitativ în prezența preșcolarilor cu cerințe educative speciale,prin acțiune directă sau indirectă .Alianțele/coalițiile dintre membrii familiei,ca și ostilitatea lor au un rol deosebit în direcționarea comunicării ,având un impact negativ asupra preșcolarilor cu cerințe educative speciale.Se cunosc situații în care din diferite motive survin neânțelegeri,reproșuri,tensiuni între soți.În aceste condiții interacțiunile dintre părinți-și preșcolarii cu cerințe educative speciale au mai mult de suferit.Pierderea unei legături semnificative în familie înlocuită de o relație restantă neadecvată stă la originea stresului psihosocial a preșcolarilor cu cerințe educative special și a părinților lor în cazul în care ei nu accept condiția propiilor lor copii. Balanța emoțională a individului poate fi înclinată nu numai de un șoc puternic,ci și de o serie de distrupții de mai mică intensitate ,care se repetă însă un timp mai îndelungat.

Sunt cazuri când vulnerabilitatea la stres a unui membru din familie depinde de factori genetici și psihosociali (fracmentarea relației psiho-sociale ,având efect comunicarea deficitară și limitată),alienarea socială și personală,de aici pornind neâncrederea că preșcolarii cu cerințe educative special pot atinge performanțe în limita posibilităților lor . Pierderea reală,mai mult decât cea simbolică,a ambilor părinți sau a unuia dintre ei ,survenită în timpul dezvoltării (oricând în timpul copilăriei) constituie un traumatism psihic sever,cu implicații imediate sau tardive asupra dezvoltării intrapsihice.Familiile cu relații disarmonice constituie și cadrul în care nu pot exista relații normale de comunicare între părinți și preșcolarii cu cerințe educative speciale,aceștia neacceptând faptul că ,cu multă răbdare și perseverență ( în ciuda handicapului ) și preșcolarii cu cerințe educative special pot atinge eventuale performanțe.Ca o formă de comunitate fundamentală în cadrul societății,familia condiționează îndeplinirea idealului uman caracteristic soccietății,contribuind la realizarea perspectivelor de viitor ale preșcolarilor cu cerințe educative special.Gradul ridicat al eficienței influențelor familiale sunt datorate faptului că familia acționează de la început și în permență cu forța exemplului viu și direct. Familia este un model complex,care se impune cu prioritate observației,atenției și voinței.Modelul familial este cu atât mai imperios urmat ,cu cât se are în vedere vârstele preșcolarilor cu cerințe educative speciale.

Căldura afectivă care ar trebui să se găsească în fiecare familie este condiția fundamentală a construirii unui fond sănătos al psihicului ,iar autoritatea,pe care în mod normal părinții și-o atribuie și-o capătă prin demnitate și exigență este conduita cultivării respectului față de om și societate,sentiment.Dar de multe ori influența mediului familial este condiționată de o serie de factori caracteristici,care depind de la caz la caz,dând notă specifică personalității preșcolarilor cu cerințe educative speciale existenți într-o familie,ca reflectare a personalității părinților.Atmosfera de familie,stilul de viață al acesteia,principiile și convingerile insipirate membrilor familiei de părinți ,adică de cei ce în mod firesc creează familia,preocupările lor,nivelul lor de cultură,pregătirea pegagogică și interesul pentru educația preșcolarilor cu cerințe educative speciale, corectitudinea în relațiile cu oamenii și atitudinea față de societate,toți acești factori creează o ambianță educativă,care va hotărâ coordonatele personalității acestora.

CAPITOLUL

PERSPECTIVE TEORETICE. POLITICI SOCIALE ÎN DOMENIU

2.1. Importanța teoriilor privind integrarea

În acest capitol ,inspirându-mă din literatura de specialitate,îmi propun să schițez un scurt,,itinerar,, de lucru pe terenul atât de mult vehiculatului concept de integrare ,prezentat tot mai frecvent în ultimii ani într-o serie de lucrări și de contribuții teoretice,interesând deopotrivă teoria sociologică și practica socială.Conceptul de integrare vine la pachet cu cel de excludere pentru că reprezintă ,, setul de măsuri și acțiuni multidimensionale din domeniile protecției sociale,ocupării forței de muncă,locuirii ,educației,sănătății ,informării-comunicării,mobilității,securității,justiției,culturii ,destinate combaterii excluderii,,.

Integrarea își propune reintegrarea,la un nivel de viață normală,a copiilor cu dizabilități care se confruntă cu,marginalizarea,stigmatizarea și excluderea de la oportunitățile sociale și educaționale existente în plan social.Integrarea este în egală măsură responsabilitatea societății și a individului.Societatea incluzivă urmărește echilibrul dintre drepturile și obligațiile individuale dar și combaterea excluderii indivizilor. Includerea promovează participarea la muncă și accesul în mod egal al oricărui individ la oportunitățile sociale,la toate resursele,drepturile,bunurile și serviciile existente, prevenind riscul excluderii,conturează și susține inițiative de suport pentru grupurile vulnerabile și mobilizează toți actorii reprezentativi în acest proces.

Conform Planului Național Anti sărăcie și Promovare a integrării ,perspectiva unei abordări frontale,multidimensionale a conceptului,impusă de însăși complexitatea problematicii fenomenului de integrare -ne-a sugerat posibilitatea alcătuirii unei scheme de analiză,capabilă să ,,includă,, în mod coerent diferitele poziții interpretative prin degajarea unor note comune,complementare.O asemenea încercare circumscrie,desigur,posibilități de reluare și completare cu noi elemente,schema prezentată constituind din acest punct de vedere un simplu instrument de lucru,posibil de a fi perfecționat și întregit. Expresia de integrare,fundamentată pentru prima oară în mod sistematic de către W.S.Bernard în comunicarea sa ,,The integration,, prezentată la conferința U.N.E.S.C.O. de la Havana ,a căpătat ulterior o largă răspândire ,depășind totodată semnificația particulară cuprinsă într-o serie de noțiuni folosite anterior (ajustare,asimilare,absorbție ,acomodare ,aculturație).

Punctul de vedere al societății .Consecință directă a punctului de vedere funcționalist al lui Bronislaw Malinovski (explicarea faptelor sociale la toate nivelurile de dezvoltare prin funcția și rolul jucat de acestea în sistemul cultural integral),conținutul noțiunilor care au precedat conceptul de ,, integrare,, se raporta mai ales la posibilitatea ,,modelării,, instituțiilor și comportamentelor culturale în funcție de un anumit consens integrativ.

Procesul de integrare,sub oricare dintre denumirile sale ,era înțeles fie ca interdependență funcțională a elementelor unui sistem cultural ,fie ca măsură a compatibilității unor norme cu comportamentul social.Ca urmare,fundamentarea dimensiunilor principale ale procesului de integrare aparține în mare măsură concepției și metodei funcționale.Ca orientare teoretică circumscrisă unui mod tradițional de abordare a fenomenelor sociale,analiza funcțională a fost fundamentată mai ales de către lucrările cercetătorilor americani.În viziunea cercetătorilor,funcțiile oricărui sistem social asigură integrarea deplină (Parsons) sau parțială (Merton) a elementelor sale componente.

Deși Merton,conștient de contradicțiile care decurg din acceptarea necondiționată a postulatului unității funcționale,va introduce noțiunea de disfuncție ( element la fel de important ca și funcția),aserțiunea după care ,, oricare societate trebuie să aibă un grad d integrare,, va rămâne unul dintre punctele-cheie ale concluziilor sale.Ca urmare sunt eludate înseși contradicțiile și tendințele opuse care caracterizează de fapt orice sistem social .Aceste relații sunt influențate de atidunile de respect și stimă și de ansamblul manierelor de interacțiune dintre autorități și persoanele care au nevoie de ajutor.Recunoscând faptul că orice proces de adaptare a unei persoane excluse ar trebui să țină cont de măsurile care favorizează autonomia sa personală sau asigură independența sa economică și integrarea sa socială cea mai completă posibil,trebuie integrarte și dezvoltate , programe de readaptare ,măsuri individuale și colective care să favorizeze independența personală care să-i permită să ducă o viață cât mai normală și completă ,ceea ce îi conferă dreptul de a fi diferit. O integrare a copiilor cu dizabilități ,presupune un ansamblu de măsuri fundamentale și complementare, dispoziții, servicii de facilitare care ar putea garanta accesibilitatea la confortul fizic și psihologic.

Este important și de dorit de a determina participarea în măsura posibilului a persoanelor excluse și a organizațiilor care-i reprezintă la toate nivelele de elaborare a acestor politici.În cazul în care persoanele excluse ,nu sunt în măsura de a-și exercita în mod deplin drepturile lor trebuie să fie ajutate de a participa cât mai posibil la viața civilă , asigurându-le ajutorul adecvat și luând măsurile necesare.Factorii care asigură integrarea sunt :

●sistemul legislativ și de formare a factorilor publici implicați ;

sistemul de coordonare a insitituțiilor societății și de formare a cadrelor didactice;

●sistemul de formare și asigurare cu mijloace tehnice ;

●centrele de cercetare și evidențiere a persoanelor excluse;

●centre de pregătire și amplasare în câmpul muncii ;

●centre de recuperare și de sprijin;

●instituții speciale de înstruire ,educare și corecție .

Posibilitățile de exprimare la nivelele de grup trebuie respectate ,la fel cu cele ale celorlalte grupuri sociale .Abandonate în societate ,persoanele excluse trebuie să aștepte apariția ajutorului venit din partea statului și a persoanelor preocupate să le ajute.Dintotdeauna persoanele excluse au fost condamnate de societate prin aceeași atitudine și aceleași prejudecăți ,prin simplu fapt că imaginea acestor persoane este permanent dominată de neputință , de absența puterii economice ,profesionale ,sociale și civice .Persoanele excluse sunt considerate din punct de vedere social dezavantajate din cauza lipsei unor acțiuni de ajutor în realizarea rolului lor în societate ,în reducerea obstacolelor de ordin cultural , social ,economic și fizic ,care le-ar permite un mod de trai decent .Integrarea persoanelor poate fi realizată cu succes numai folosind o abordare complexă ,care se axează pe toate aspectele cheie ce țin de integrarea socială:●locul de muncă ; ●sănătate și asistență socială ;●educație și familie ;●hrană și locuință .

Relația între cel puțin doi termeni (integrant și integrator) în condițiile unei legături biunivoce între acțiunile lor,rezultă efecte și modificări reciproce:

a.integrantul (elementul sau sistemul care se integrează )-individ,grup,organizație ,comunitate teritorială ,subcultură,cultură;

b.integratorul (elementul sau sistemul care integrează –grup,organizație ,comunitate teritorială, subcultură ,cultură).

În condiții determinate ,integratorul apare ca termenul mai activ și mai influent al relației,prin faptul că dispune de un complex de pârghii,mijloace și canale de influență care pot optimiza mersul relației.Integrarea ,ca relație ,apare ca având o poziție mediatoare între caracteristicile ,scopurile și mijloacele ambilor termeni.

A B

(integrantul) (integratorul)

În anumite condiții ,relația poate implica schimbarea de poziție a termenilor ,integrantul putând deveni el însuși integrator.

Procesul complex de fenomene (de natură economică,socială,culturală,psihologică) declanșate de intrarea în relație a celor doi termeni,care produc o serie de schimbări și de modificări cu caracter biunivoc,implică în condiții normale (prin coincidența relativă a satisfacerii cerințelor funcționale reciproce) optimizarea câmpului de activitate care a circumscris relația de integrare.

2.1.2.Caracteristicile procesului de integrare

Caracteristicile procesului de integrare sunt:

a.Continuitate în timp,printr-o reluare permanentă a relației integrant-integrator sub influența dinamicii modificărilor care se produc în natura și conținutul condițiilor inițiale;

b.Neliniaritate în desfășurare,cu abateri,reveniri ,perioade de stagnare și momente contradictorii,care contrazic conceperea relației ca model liniar și ca posibilitate de ,,atingere,, a unui echilibru deplin;

c.Caracter stadial (gradual),implicând un complex de etape de desfășurare,ierarhizate după conținutul lor,validator sau nu pentru starea rezultată a relației;în condițiile desfășurării optime a procesului,fiecare etapă poate constitui condiția de bază a etapei imediaturmătoare;

d.Caracter transformator-restructurativ,impunând modificări în conținutul ambilor termeni ai relației,în condițiile unor influențe și schimburi reciproce,legate de necesitatea realizării de obiective și scopuri commune;

e.Caracter multidimensional ,prin implicarea unor aspecte de structură a sistemului social mai larg (organizațional,funcțional,relațional,comunicațional,educațional,etc) ale cărui imperative și scopuri determinate se corelează în mod nemijlocit cu obiectivele sistemului de integrare ,rezultând astfel o relație de determinare pentru sistemul de includere;în raport cu aceste obiective există o condiționare a procesului ,în funcție de diferiți factori contextuali (tehnici,economici,culturali,etc);

f.Caracter direcțional,circumscris unui sens necesar, determinat de obiectivele și scopurile sociale majore,realizat de apariția unei rezultante comune,care satisface cerințele ambilor termeni;

g.Caracter diferențiat în funcție de tipuri diferite de elemente și sisteme care intră în relație (individ-grup,individ-organizație,individ-comunitate teritorială,grup-comunitate teritorială,etc).Caracterul diferențiat definește conținutul timpurilor de integrare la nivelul acestor relații:integrare urbană,profesională,industrială,etc.

Starea rezultantă a procesului ,constând din:

●conținutul obiectiv impus de necesitatea,pentru sistemul social larg,a realizării unui optim funcțional (eficiență de acțiune) la nivelul sistemului de integrare;

●reflexia subiectivă a acestui conținut obiectiv,în condițiile trecerii de la normativ la normal, trecere ilustrată de înțelegerea,conștiința și motivația participării la scopuri și obiective care includ,complementarea stării de la normal a elementelor sistemului de integrare. (Sorin M.Rădulescu,Mircea Piticaru – Teorii sociologice ale educației. Producerea eului și construcție sociologică, pg.115,2009 )

2.1.3.Direcția organizațională și abordarea sistematică

Analiza unor conținuturi diverse,cuprinse într-o serie de definiții vizând conceptul de integrare,desprinde caracteristica organizațională ca o caracteristică de bază,implicată în dimensiunile oricărui proces incluziv.

Din perspectiva teoriei organizării sistemelor,esența acestui proces se bazează pe înțelegerea disponibilității fiecărui sistem (ca formă de organizare socială) de a reduce la minimum perturbațiile sale,cu ajutorul unor mijloace de control normativ sau transfirmator,asigurând astfel menținerea structurilor sale de activitate și eficiența funcționării lor.Psihosociologia organizării,ca studiu al interacțiunilor și influențelor reciproce dintre oameni și organizații,a consacrat înțelegerea integr[rii ( într-o formă de activitate) ca un proces de realizare a convergenței unor acțiuni organizate în vederea satisfacerii unei necesități (cerințe funcționale).În această înțelegere,rezultatul oricărei forme de activitate instituționalizată apare circumscris unei duble relații funcționale între două sisteme (un sistem care are o cerință funcțională și un sistem care o satisface),rezultând o relație de determinare funcțională într-un sens și de satisfacere funcțională în celălalt.Din acest punct de vedere , integrarea în sistem apare ca o condiție necesară a asigurării optimului său funcțional.

În raport direct cu cele două orientări menționate,care au adus clarificări conceptuale importante noțiunii de integrare,există desigur o serie de alte direcții de abordare specifice și ,, delimitativă ,, a termenului.

Tipurile de integrare:economică,politică,culturală,urbană,educativă, reprezintă numai câteva dintre categoriile de probleme asupra cărora se exercită demersurile conceptuale legate de elaborarea unor modele inclusive specifice.Desprinderea unor coordonate și note comune diferitelor accepții consacrate conceptului de integrare,prin examinarea direcțiilor lui principale de elaborare și de fundamentare ,face posibilă alcătuirea unei scheme generale de caracteristici,vizând dimensiunile fundamentale ale oricărui proces de integrare.(Cătălin Zamfir,Metoda normativă în sociologia organizării ,pg.114, 2002)

În situațiile în care specializarea serviciilor solicitate nu poate fi asigurată în interiorul serviciilor normale sau când nu există serviciile necesare în cadrul celor generale ,serviciile speciale trebuie dezvoltate și modelate după caracteristicile serviciilor generale și aliniate la standerdele serviciilor acestora .În concluzie ,transpunerea în practică a integrării necesită desfășurarea unui sistem de acțiuni închegat ,din domenii diverse :psihologie ; pedagogie ;sociologie ;asistență socială .Acțiunile respective trebuie desfășurate până la nivel social ,urmându-se în final schimbarea societății pe ansamblu și transformarea ei într-o societate capabilă să asigure în interiorul ei , integrarea persoanelor excluse din societate din varii motive,unul din acestea fiind handicapul psihic sau fizic.

Mult mai eficiente sunt măsurile anticipative ,care pregătesc integrarea persoanelor excluse din fluxul normal al activităților educative ,înainte ca ei să fie declarați ,pe drept sau greșit persoane incapabile. Concepția românească cu privire la integrare, a subordonat prioritar ideea de instrucție și educație cu scopul de a valorifica maximal potențialul psihofizic al persoanelor excluse și a-i pregăti pentru o inserție socială- profesională deplină .La baza acestei concepții stă metodologia educațional-respectivă, cu valențe de originalitate ce vizează dobândirea de comportamente cognitive , afective ,motivaționale,verbale ,acționate ,pe măsura posibilităților psiho individualizate ale fiecăruia,concomitent cu schimbarea atitudinii societății față de persoanele excluse.

Orice acțiune cu accent pe integrare trebuie să țină seama de condițiile concrete ale fiecărei țări ,de situația social-economică și de sistemul de atitudini ce se manifestă față de asemenea persoane ,de tradiția ,educația și cultura națională .Printe valorile actuale și de perspectivă ale integrării, societățile democratice din lume se consideră dominante pe următoarele criterii

●respectul diversității și alterității;

●solidaritatea umană și mai ales cu persoanele cu deficiențe;

●lupta împotriva excluderii ,stigmatizării și marginalizării ;

●lupta împotriva inegalității sociale .

Considerat la început un deziderat al normalizării, mai apoi ca integrare și recent ca incluziune, efortul comun de punere în practică a șansei de educație pentru toți copiii, de a le oferi condiții normale de viață, este aplicabil și util în cadrul oricărei societăți, deoarece poate fi adaptat oricăror schimbări sociale.Obiectivul final al oricărei activități de integrare îl reprezintă, de fapt, o incluziune totală a persoanelor excluse. Pentru atingerea acestui obiectiv, este necesară rezolvarea respingerii, pe care aceste persoane o întâmpină din partea societății și a semenilor. (Sorin M.Rădulescu,Mircea Piticaru – Teorii sociologice ale educației. Producerea eului și construcție sociologică, pg.110,2009)

În scopul unei reușite depline a integrării este nevoie să se parcurgă câteva etape distincte, prin care se urmărește asigurarea condițiilor optime pentru o nouă formă de organizare : ●sensibilizarea ;●trainingul și luarea deciziei ;●tranziția ;●evaluarea procesului.

2.1.4.Condiționări obiective și subiective ale procesului de integrare

●Modele de integrare.Procesul de integrare presupune,, construcția,, unor modele ,integrative,anticipative ,în raport cu inițierea oricărei relații integrant-integrator,care asigură calea ,,normală,, , comună de a atinge starea rezultantă a procesului .Astfel, posibilitatea achiziționării unor ,, cunoștințe,, despre condițiile de realizare a procesului ,existența unei ,,informări,, ca și ,, învățarea,, rolurilor implicate de conținutul și scopurile relației de integrare constituie condiții necesare , care pot decide asupra eficienței realizării ei.,,Educarea ,, integrantului dar și a integrantului,cu ajutorul unor modele integrative curente ,permite asocierea la un cod comun de răspunsuri la problemele impuse de situația de incluziune socială.

●Structuri de includere .În orice context de includere ,intervin rețele specifice de relații ,în care indivizii acționează de pe anumite poziții ( conform raportului dintre statusurile și rolurile achiziționate) în vederea realizării procesului.La nivelul sistemului de integrare apare o ,, comportare ,, funcțională a sarcinilor și atribuțiilor de includere , cu rol în realizarea procesului de includere.Integrarea presupune din acest punct de vedere necesitatea unei convergențe a eforturilor structurilor de includere (subsisteme mediatoare de relații),existente în cadrul sistemului de includere socială ,în raport cu procesul .În anumite condiții aceste structuri se pot manifesta însă ca dezintegrative.

●Variabile de integrare.Premise obiective și subiective care potențează desfășurarea în condiții normale a procesului (vârstă,sex,tip de ocupație,nivel de instrucție,situație familială,timp de durată ,de includere ,condiții,etc.) care duc la așa-numita integrare diferențială.Dintre toate aceste variabile,timpul sau durata desfășurării procesului de includere circusmscris momentului inițial al,, declanșării,, relațiilor de integrare reprezintă o variabilă hotărâtoare,care însumează cumulativ și gradual efectul diferiților factori care intervin pe parcus.

●Mijloace de integrare.Posibilitatea acționării unui set complex de factori stimulativi ,care pot constitui pârghii de influențare a procesului de integrare,cuprinzând o serie de stimulenți morali și materiali.Factorii stimulativi fac referire pe de o parte la acțiunile,,incitative,, ale sistemului de includere , în vederea asigurării condițiilor pentru optimizarea relației de integrare,iar pe de altă parte generează așa-numitul,, comportamentul motivate,, al elementului sau sistemului de integrare.

●Factorii frenatori ai procesului de integrare.Intervin în cursul oricărui proces de integrare,raportându-se la natura și conținutul situațiilor obiective și subiective cu funcții ,, obstructive,, pentru eficiența desfășurării lui:structuri ,,birocratice,, ;motivaționale;elemente de dezorganizare;aspecte disfuncționale,etc.

În condiții deosebite ,acești factori se pot manifesta ca premise favorabile pentru dezvoltarea unor structuri dezintegrative cu rol principal în apariția fenomenelor de marginalism și stigmatism ,legate de comportamente deviante și starea de sănătate precară a persoanelor implicate.

2.1.5.Niveluri (stadii) ale procesului de integrare

Acomodarea,condiție provizorie a procesului,constând în:

a.actul de cunoaștere și de informare reciprocă,de către cei doi termini asupra caracteristicilor și scopurilor lor;

b.învățarea de către sistemul integrant a rolurilor și sarcinilor prescrise de către statusul pe care îl ocupă în cadrul sistemului de incluziune socială;

c.,,educația,, pe care o face saistemul de incluziune al elementului sau sistemului integrant,prin punerea la dispoziția acestuia a unor modele de integrare,compatibile cu aptitudinile,așteptările și posibilitățile lui.

Adaptarea ,etapă în care:

a.elementul sau sistemul de integrare achiziționează déjà cunoștinele și deprinderile necesare,pentru a face față unor situații noi, neașteptate,rezolvându-le relative eficient;

c.punerea de accord a conținutului unor aprecieri făcute de către fiecare dintre cei doi termeni asupra celuilalt,legate de stabilirea unor relații multiple în diverse planuri și câmpuri de activitate.

Participarea,etapă avansată a procesului,este caracterizată de:

a.întinderea,gradul,numărul și natura rolurilor,funcțiilor și activităților sociale și eucative,pe care sistemul de integrare și le asumă printre grupările și sectoarele de activitate în care este inclus,eficacitatea îndeplinirii acestor funcții și modul eficient în care integratorul acționează în vederea unei atrageri sporite a integrantului în viața colectivă .

b.cantitatea și calitatea participării neimpuse a sistemului integrative la acțiunile ,existența colectivă și asociativă a sistemului de incluziune,ca și inițiativele personale ale primului,în legătură cu interesul lui pentru toate aceste forme.

Integrarea propiu-zisă,stare rezultantă a procesului constă în:

a.transformarea sistemului de includere (în legătură cu relația de integrare avută în vedere ) în element sau subsistem de includere cu posibilități de a deveni el însuși integrator;

b.Constituirea sistemului de integrare ca mediu de apartenență și cadru de referință comportamental și atitudinal pentru elementul sau sistemul de includere;

c.asimilarea deplină și realizarea eficientă de către sistemul de integrare a comportamentelor și conduitelor cerute de participarea sa la acțiunile sistemului de includere;

d.trecerea sistemului incluziv de la un comportament normativ (reglat din exterior) la unul normal (autoreglativ), în condițiile unei compatibilități sporite între comportamentul implicit și explicit,între scopurile și aspirațiile lui și realizarea lor efectivă .

e.Realizarea eficientă a activității și scopurilor sistemuluide integrare,fără perturbări importante datorate unui eventual dezacord cu elementul sau sistemul incluziv și realizarea unei relative compatibilități între scopurile lor.

Se evidențiează,în felul acesta,o imagine cuprinzătoare asupra schimbările intervenite în natura și conținutul ambilor termeni,pe diferitele trepte de desfășurare a procesului de integrare,cu consecințe reciproce asupra structurilor și caracteristicilor lor specifice.Biunivocitatea relației implică deci luarea în considerare a ambilor termeni,prin stabilirea unui,, indice,, comun,capabil să măsoare,,cuantumul,, de realizare a condițiilor impuse de trecerea prin fiecare dintre cele patru etape ale procesului ,ca și eficacitatea îndeplinirii lor.

Corespunzător distincției temporale a nivelurilor (stadiilor) procesului se evidențiează o adevărată,,piramidă,, motivațională,, incluzând problema motivațiilor pe fiecare dintre aceste trepte :

a.motivația de rol (corespunzătoare nivelului adaptativ),condiție suficientă,dar nu completă a procesului,prin care forurile ce se ocupă de integrare a persoanelor cu handicap execută ceea ce i se cere , se ,,supune,, normelor sistemului incluziv ,se acomodează,acceptându-le;

b.motivația de ,,recompensă,, , dirijată de diferiți stimuli-morali și materiali-în care interesele sistemului incluziv prevalează în raport cu orientarea sa către scopurile și aspectele activității sistemului incluziv;

c.motivația de ,,autorealizare,, ,corespunzătoare mai ales ultimului nivel al procesului ,în care intervine elementul de ,, creativitate,, , de ,, depășire ,, și de ,,autodezvoltare,, forma participativ neimpusă fiind preponderentă (intervine aici problema valorilor, scopurilor și intereselor,în încercarea reciprocă de a le pune în acord).

Constituiindu-se ca o relație obiectivă,,cerută de către necesitatea îndeplinirii unor scopuri generale,circumscrise sistemului social mai larg ( în condițiile în care sistemul incluziv se constituie el însuși ca termen al unei relații de integrare cu caracter mai larg), incluziunea poate să apară și ca o reflexie subiectivă a stării de integrant,implicând raporturi nuanțate între interesele (generale și specifice) și formele de conștiință (profesională,economică,politică,națională ,etc) dobândite ca urmare a îndeplinirii valide a relației de includere .În acest sens,diferitele situații de integrare a persoanelor cu handicap ,în mediul educațional,se circumscriu unui conținut ,,contextual,, de relații,prin existența acestora în toate subsistemele și structurile sistemului social de referință.Din acest punct de vedere,considerăm orice proces de integrare ca proces ce are un profund conținut politic și sens social determinat,realizat la nivelul unui sistem complex de structuri mediatoare.Esența politică a oricărei relații incluzive exclude , din capul locului,neutralitatea sistemului în raport cu mijloacele și scopurile sale proprii .

În fond,în concepția,,extabiliment-ului,, își are conținutul și sensul său bine determinat,în condițiile în care univocitatea și neechivalența relației de integrare specifice oricărui sistem de relații capitalie tinde să contrazică postulatul unității și includerii depline a elementelor și subsistemelor sale.Existența unui conținut diferit în natura relațiilor sociale,specifice sistemului social,atrage după sine un conținut diferit al oricărei relații de integrare la nivelul diferitelor structuri.

Aici,sensul direcțional al relației,circumscrise unor obiective sociale majore,de larg interes comun,implică realizarea actului integrativ ca realizare de sine a omului,paricipând activ la acest proces.În acest context,existența unor contradicții specifice cu conținut distinct nu contrazice în nici un caz caracterul biunivoc al relațiilor de integrare dependente de aspectele structurale ale sistemului.Dinamica caracterului acestor relații în raport direct cu posibilitățile de perfecționare și de educare permanentă, atât a sistemului incluziv,cât și a celui de includere,apare ca o consecință firească a dialecticii sistemului social,impunând preocupări permanente din partea factorilor de decizie.Constituindu-se ca o problemă de organizare,planificare și conducere a vieții sociale,în dinamica schimbărilor și transformărilor sistemului social în ansamblu,relația de integrare în mediul educațional a persoanelor cu handicap ( în mod special a copiilor )circumscrie relații și interese sociale,în condițiile intervenției active și interacțiunii tot mai conștiente a diferitelor forme și structuri mediatoare.Din acest punct de vedere ,cunoașterea dimensiunilor și caracteristicilor procesului incluziv poate aduce contribuții substanțiale în actul de planificare conștientă a conținutului fiecăreia dintre etapele sale de desfășurare ,angajând deopotrivă teoria și practica sociologică.

2.2. Teoria stresului

Stresul este un factor negativ ,însoțit de reacții psihologice , comportamentale și biochimice .Rezultatul acestor reacții este reducerea efectelor stresorului .Stresul desemnează starea în care se găsește un organism amenințat de dezechilibru sub acțiunea unor agenți sau condiții care pun în pericol mecanismele sale homeopatice .(Paula Constantinescu ,Tamara Dobrin,L.Gavriliu ,pg.61)

Stresul este reaccția organismului la circumstanțele sau la tranzacțiile cu mediul ambiental care sunt percepute ca avâd un efect nociv asupra bunăstării fizice și psiologice , în general asupra capacității de adaptare .Stresul psihic se delimitează ( relativ) de cel fiziologic prin aceea că el se produce pe fondul interacțiunii Eului ,a persoanei conștiente de sine și cu o anumită prețuire de sine ,cu evenimentele existențiale .Cercetarea stresului s-a concentrat inițial în jurul studiilor asupra efectului situațiilor extreme de stres, care pun puternic la încercare capacitatea de adaptare a tuturor oamenilor.Punctul central al cercetării stresului s-a deplasat curând spre experiența subiectivă a stresorilor externi .

Oamenii trăiesc diferit solicitările de a acționa ,potrivit gradului de încredere pe care îl au în propria lor capacitate ,plăcerii pe care o resimt în exercitarea profesiei lor și a ambițiilor care-i animă.Stăpânirea unei situații este determinată de ceea ce semnifică ea pentru fiecare individ . Modelul stresului s-a dovedit că este o punte utilă între fiziologic și psihanaliză dar în același timp un îndemn pentru cercetarea în medicina psihomatică. ( Paula Constantinescu ,Tamara Dobrin,L.Gavriliu ,pg.55)

O nemulțumire de sine,sentimentul unei neâmpliniri ,o discrepanță între aspirație și realizare,o apreciere nedreaptă la adresa competenței sau activității personale,un diferend sau conflict interpersonal ,o neânțelegere în familie,pierderea unei ființe apropiate,toate acestea pot acționa ca stresori ,determinând o anumită bulversare a echilibrului vieții interioare .( Paul Popescu Neveanu,pg.126)

Ca și în cazul stresului fiziologic,dacă acest efect nu este înlăturat prin mecanismele de apărare a Eului ,atunci el se perpeutează și se cumulează în timp ,transformându-se în ,, focar ,, generator de tulburări nevrotice .Trăirile care însoțesc sau se dezvoltă pe fondul stresului psihic îmbracă forma unei suferințe existențiale sau morale (a unei insatisfacții de sine sau de lume,a unei neplăceri de a trăi, a unei disperări, a unei depresii). (Constantin Portelli , pg.135,2010)

2.2.1.Tipuri și efecte de stres

Sub termenul stresor, Selye a inclus toți factorii stresori, fizici ,chimici și emoționali care acționează asupra organismului . Ulterior ,pe lângă stresul fiziologic ,a fost recunoscut și stresul psihic și psihosocial.Caracterul de sindrom de adaptare este dat de faptul că el conține o gamă variată și relativ întinsă de reacții și că precede orice comportament specific ,finalist .

După Selye,acest sindrom are o desfășurare fizică , în dinamica lui evidențiindu-se următoarele etape sau verigi :

a.Reacția de alarmă ,care duce la activarea generală a organismului;

b.Reacția de rezistență,prin care organismul își mobilizează resursele energetice pentru a contracara efectele dezorganizatoare ale acțiunii stresorului ;

c.Faza de epuizare , în care se acumulează efecte entropice ,care îndepărtează posibilitatea obținerii echilibrului .

Cercetările ulterioare au demonstrat faptul că sindromul de adaptare se impune ca premisă obligatoriu a pregătirii și incitării răspunsurilor specifice, termenul de stres trebuie asociat cu două tipui de efecte :

●pozitive sau adaptative și în acest caz,avem de aface cu eustresul

●dezadaptative,dezorganiztoare,caz în care avem de aface cu distresul .

Eustresul este caracterizat prin calitatea agenților stresori care pot fi plăcuți ,iar solicitarea este moderată .În cadrul eustresului tipurile de situații pot fi întâlnite prin intermediul satisfacțiilor financiare și materiale și tipuri de reacții care se găăsesc în manifestarea unui moment de bucurie sau triumf.În cazul distressului ,calitatea agenților este neplăcută ,suprasolicitantă, și de multe ori imprvizibilă.Tipurile de situații se pot manifesta prin pierderi majore sau conflicte .

2.2.2.Reacții la evenimente stresante

Activitatea sistemului nervos autonom este reflectată prin frecvența pulsului .Această activitate practică are ca scop stabilirea frecvenței înainte și după o situație stresantă. Un renumit studiu efectuat de Brady în anul 1958,arată că o situație stresantă ar putea determina ulcerul la stomac. Numeroase observații științifice au arătat că șocurile afective , provoacă alterarea sau chiar prăbușirea mecanismelor de apărare ale organismului împotriva bolilor și , în consecință, creșterea riscului de a contracta afecțiuni grave ,inclusiv cancerul. Literatura de specialitate menționează faptul că studiile pe loturi mari au arătat de asemenea că schimbările obiceiurilor de viață conduc în mod sigur la creșterea sensibilității la boală.

O cercetare a evenimentelor vieții ,efectuată de Holmes și Rache (citată de Blomke,1976) a arătat că frecvența și intensitatea acestor schimbări și deci a apelurilor la capacitatea de adaptare-erau crescute înainte de debutul bolii. Engel și Schimale (1968) au investigat în mod special reacția de stres provocată de pierderea reală sau imaginară a unui obiect .Ei au stabilit că maladia psihosomatică apare frecvent când pierderea generează sentimente de neajutorare și de disperare ( renunțare) . (Constantin Portelli , pg. 226,2010)

2.3. Teoria sistemelor

Fondatorul teoriei generale a sistemelor,Ludwing von Bertlanfy,definea sistemul ca un ansamblu de elemente de interacțiune,astfel încât orice modificare survenită la nivelul acestor elemente antrenează o modificare a ansamblului.Fiecare sistem este situat într-un mediu care cuprinde alte sisteme cu care el interacționează.Mediul este deci compus din variabile a căror schimbare modifică mediul însuși,iar această modificare afectează la rândul său variabilele care au provocat-o.Organismele vii sau familia aparțin de categoria de sisteme deschise caracterizate prin schimburi realizate cu mediul.Elementele de constituire ale acestor sisteme au capacitatea de a crește ,de a se dezvolta și de a-și spori specializarea,diferențierea prin intermediul acestor schimburi cu mediul.

2.3.1.Structura

Această caracteristică se referă la organizarea în spațiu a elementelor unui sistem și este caracterizată prin:

-limite care separă sistemul de mediul său.Ele pot fi de la foarte permeabile,punând în pericol chiar identitatea sistemului,până la foarte impermeabile ,împiedicând astfel orice schimb cu exteriorul;

-elemente care pot fi numărate sau reunite pe categorii; relația lor este de așa natură încât caracteristicile sau atributele lor nu sunt sumative,ci constitutive,atribuind identitate sistemului;

-mijloace care fac sistemul apt să primească,să conserve și să prelucreze informația; printre acesta un loc aparte îl ocupă rețeaua de comunicație.

2.3.2.Funcționarea

A doua caracteristică a sistemelor deschise se referă la modul în care sistemul răspunde-datorită informațiilor primite și prelucrare-prin ieșiri (output) comportamentale față de intrările (input) senzoriale.Una dintre caracteristicile distructive este natura relației care există între diferitele lui elemente,ca și procesul de tranzacționare.Un sistem deschis cuprinde întotdeauna un proces ciclic,în două faze,de schimburi cu mediul,proces care astfel se reglează și se corectează singur.În timp ce interacționarea consideră doar acțiunea unei persoane și răspunsul alteia ,tranzacționarea cuprinde acțiunea unei persoane ,răspunsul alteia ,reacția provocată de acest răspuns,etc.Feedbackul sau conexiunea inversă trimite la intrarea în sistem informațiile privind rezultatele acțiunii sistemului.Tranzacționarea cuprinde un schimb continuu de comunicații între indivizii dintr-un anumit grup.Atunci când un asistent social intervine într-o anumită situație,trebuie să fie conștient de diferitele sisteme și subsisteme,de elementele aflate în interacțiune și de caracteristicile acestora.Fiecare activitate a asistentului social este o,,intrare,, în sistem care va fi utilizată,integrată sau respinsă; ea va provoca,,ieșiri,, care vor permite constatarea modului în care acestea sunt conforme cu rezultatul așteptat,adică cu obiectivele urmărite.

2.3.3.Evoluția

A treia caracteristică a sistemelor deschise este caracterizată prin integrare,tensiune și stabilitate dinamică.Integrarea este în opoziție cu adăugarea,pentru că nu este vorba de însumare,ci de constituire.Orice schimbare la nivelul unei relații între componentele sistemului provoacă o schimbare a sistemului ,dar și a componentelor.

Tensiunea nu survine doar de o manieră ocazională și reziduală ca un factor perturbator ci este vitală pentru sistem.Sursa de tensiune într-un sistem deschis poate să rezide în raportul materie-energie sau în raportul materie-energie sau în schimbările și incompatibilitățile de structură ;ea poate proveni și din faptul că perturbațiile externe pot obliga sistemul să găsească o cale de a soluționa aceste perturbații.

Pentru beneficiarii serviciilor sociale reducerea tensiunii constituie adesea un obiectiv al intervenției ,dar se are în vedere și posibilitatea respectării tensiunii și conflictelor pentru a facilita creativitatea și schimbarea comportamentelor sociale.Stabilitatea dinamică,adică echilibrul în mișcare ,rezultă din combinarea și reajustarea numeroaselor echilibre succesive.Aceasta semnifică faptul că structurile și funcțiunile unui sistem deschis persistă în ciuda tuturor schimbărilor întâmplate la nivelul sistemului.Pentru a se menține ,sistemul reacționează la toate modificările ce provin din mediul înconjurător sau de la propriile lui elemente printr-o serie de modificări de importanță egală și de sens contrar acestora- este ceea ce numim homeostazie sau rezistență la schimbare .

2.4. Teoria stigmei

   Stigma, pe care unii indivizi o evidențiează provoacă efecte negative la nivel emoțional și fizic.În literature de specialitate se mai menționează faptul că indivizii stigmatizați au o stimă de sine scăzută.Aceasta se relevă și în faptul că persoanele cu dizabilități sau ,în general cei cu tulburări psihice,devin apatici,anxioși,fără speranță,nu doresc să înfrunte greutățile vieții cu care se confruntă.Toate acestea duc la o scăderea calității vieții și în ultimă instanță ajung la incapacitatea de a se integra în mediul social.Efectele stigmei sunt :

-limitarea la o comunicare eficientă sau marginalizarea ( indivizii nu doresc sau de cele mai multe ori evită să comunice cu persoanele cu dizabilități sau afecțiuni psihice;exclud prietenia);

-absența suportului necesar (în multe cazuri oamenii evită să lege relații de prietenie și comunicare cu persoanele cu dizabilități sau persoanele cu afecțiuni psihice).

Factorii ce duc la stigmatizare sunt :

●Controlul social-menține gravitatea social.De exemplu în cazul persoanelor cu dizabilități sau persoanele cu afecțiuni psihice ,această gravitate este situată ,din punct de vedere economic și social, la un nivel mult inferior.Explicația ar fi una singură:Persoanele cu dizabilități sau afecțiuni psihice au acces limitat la educație.

●Teama de a nu fi respins de cei din jur.Problema persoanelor cu dizabilități , sau a persoanelor cu afecțiuni psihice este mai puțin cunoscută.Explicația :Aceste personae sunt mai puțin mediatizate în societate,iar oamenii se tem să intre în contact cu ei.

●Stereotipurile sunt cele mai importante procese care pot duce la stigmatizare ,știut fiind faptul că persoanele obișbuite , persoanele cu intellect normal judecă ( din obișnuință ) sau cataloghează fără să știe despre ce este vorba.Unele stereotipuri evidențiate de persoanele obișnuite , vizavi de persoanele cu dizabilități sau persoanele cu afecțiuni psihice sunt :nu pot fi în stare să aibă o viață profesională, nu pot fi în stare să socializeze , nu vor fi în stare să se integreze în societate ,sunt personae periculoase pe care este bine să le ții la distanță.

Făcând referire la cele expuse mai sus ,spicuind și din literature de specialitate , am ferma convingere că de-a lungul existenței umane, familia s-a dovedit a fi una dintre cele mai vechi și mai stabile forme de comunitate umană, cea care poate asigura perpetuarea speciei, evoluția și continuitatea vieții sociale. Dată fiind larga varietate a structurilor societale care pot fi considerate în anumite condiții ca alcătuind o „familie,,, exercițiul definirii ei pare inutil. Luând însă în calcul importanța acesteia în dezvoltarea individuală, definiția apare necesară în calitate de cadru de referință al demersului teoretic.Relația dintre individ și societate constituie obiectul de studiu și de cercetare al mai multor științe socio-umane .

Omul fiind o ființă socială, toate problemele omenești fiind într-un fel sau altul de natură socială , și tot ce ține de structura și dinamica vieții sociale , afectează într-un fel oarecare viața tuturor indivizilor din care se compune societateaÎntregul puls al vieții sociale se realizează prin acțiuni omenești , iar subiecții acțiunii sociale sunt constituiți în grupuri de mărimi și feluri diferite .Efectele negative identificate la copii cu dizabilități sunt asemănătoare cu cele întâlnite ,în general ,în cazul copiilor care provin din familii dezorganizate Accentul pus pe înțelegerea familiei ca structură de organizare poate ridica anumite probleme.De un interes mai crescut sunt funcțiile sociale.Familia este considerată prima și cel mai important agent de socializare a individului și asta deși în perioada modernă rolul acesta este preluat de alte instituții sociale (școală, mass-media, centre culturale etc).

Potrivit literaturii de specialitate ,în mod normal,familia a fost definită de Claude Levi-Strauss ca un grup,având la bază căsătoria,alcătuit din soț .soție și copii născuți în acest cadru,pe care îi unesc drepturi și obligații morale,juridice,economice și sociale.Ei ar trebui să aibă obligații și aspirații comune să se ocupe de creșterea copiilor,cărora să le asigure nu numai existența materială,ci și un climat favorabil afectiv și moral.

Dar când toate aceste aspecte lipsesc iar însăși membrii familiei sunt excluși la marginea societății ,aici intervine asistentul social care are un rol primordial în integrarea acestora.În societatea modernă , copii cu dizabilități aflați în risc de excluziune încă sunt priviți ca un nucleu social care influențează întreaga evoluție de viață a omului punându-și amprenta pe întreaga sa personalitate. Nevoile de bază, ale copiilor cu dizabilități, sunt garanția supraviețuirii și a dezvoltării normale, mai ales acum când apar numeroase schimbări somatice. Deși abuzul, în special cel fizic și psihologic ca modalitate de disciplinare, este comun în familiile tipice el nu a fost suficient de conceptualizat și implicit studiat ca parte componentă a sistemului familial.Studiile realizate însă indică existența unei corelații între caracteristicile mediului familial (mai ales în termeni de venit și educație) și abuz. Cele mai multe studii arată că ratele cele mai mari se înregistrează în familiile cu venituri reduse și cu nivel de educație scăzut, deși diferențele nu sunt semnificative.Stigmatizarea copiilor cu deficiențe aflați în risc de excluziune îi rupe de mediul social care le pot asigura acestora câmpul social necesar dezvoltării competențelor sociale și formării identității sale. (Ana Tucicov,115,2005)

2.5. Rolul asistentului social în educația incluzivă

În practică , Asistența Socială , se adresează atât individului cât și grupului ,în calitate de client , accentul se pune pe intervenția centrată ,pe implicarea și responsabilizarea comunității din care individul face parte . Abordarea practică a asistentului social urmărește atât restabilirea echilibrului psiho-social pentru individ , cât și dezvoltarea unor relații funcționale cu întreaga comunitate ( satul – pentru mediul rural, cartierul –pentru mediul urban și nu în ultimul rând mediul familial ) .Practica asistentului social pretinde cunoștințe privind dezvoltarea umană și comportamentul (cunoștințe din domeniul social, economic și cultural) și o serie de noțiuni privind instituțiile cu caracter social și cultural; ea solicită o interacțiune cu toți acești factori umani, tehnici etc.Legislația prezentă din multe țări cu tradiție s-a dezvoltat în sensul unui sistem de asistență și protecție socială și a stabilit cadrul și competența asistentului social.

Asistența socială poate să ajute oamenii să-și mărească capacitatea de rezolvare a problemelor care i-au făcut dependenți și să obțină resursele de care au nevoie, facilitând interacțiunea dintre om și mediul său social. (Traian Rotariu ,Petre Iliuț-Ancheta sociologică și sondajul de opinie,pg.236 ,2007)

Asistenții sociali acționează în virtutea unei motivații,care nu se reduce la nevoile de bază (hrană,somn,îmbrăcăminte,locuință) ci cuprinde și trebuințe de ordin superior,cum ar fi realizarea plenară a personalității,norma reciprocității în relațiile interpersonal, atașamentul față de valori generale umane ( solidaritate,dreptate,adevăr).Analistul vieții sociale are,așadar,un formidabil atu epistemologic:el poate interoga direct obiectul de cercetat,subiectul uman adică ,despre caracteristicile sale, despre stările interioare,despre relațiile cu ceilalți,despre mediul său de viață,etc.,ceea ce nu se întâmplă în alte zone ale cunoașterii .

Așadar ,în anchete exprimarea opiniilor și a altor stări subiective se face prin răspunsul la întrebări,care se evaluează aproape exclusive cu scale de tip calitativ:scalele ordinale,când este posibilă o ierarhie a stărilor sau scale nominale,când între scări nu se poate realiza o relație de ordine.Scala normală este cel mai simplu instrument cu ajutorul căruia mintea omenească reduce,sintetizează infinita varietate a situațiilor empirice,prin includerea lor în tipuri,categorii,clase ,etc,definite prin elemente commune sau apropiate.Prin urmare,aplicarea unei scale nominale nu este altceva decât realizarea unui sistem de clasificare –pornind de la o caracteristică sau de la un grup de caracteristici-astfel încât fiecare entitate empirică este inclusă în una ,și numai în una ,din clasele stabilite.

Un exemplu foarte la îndemână de scală nominală îl constituie clasele caracteristicii ,,stare civilă,,; acestea sunt în număr de patru și nu implică nici o ordine ierarhică:sărac ,fără studii,fără ocupație,necăsătorit,cu sau fără copii .Cea mai simplă formă de clasificare este cea dihotomică.Aici,cele două clase pot fi interpretate în mai multe sensuri.Mai întâi,ele pot fi private ca elemente ale unei scale nominale ,cum este cazul cu stările ,,masculine ,, și ,, feminine ,, ale variabilei ,,sex,,.În al doilea rând,o clasă aparte poate semnifica prezența unei însușiri iar cealaltă absența ei.În acest caz se vorbește de caracteristici de tip atribuitiv,cu ajutorul cărora putem distinge indivizii ce posedă un anumit atribuit de cei ce nu-l posedă.Dar această din urmă interpretare introduce practice o distincție ierarhică ,căci cei ce nu posedă atributu au un statut ,,inferior,, celor ce-I posedă.

Ne apropiem deci de o scală ordinal ,deși ,la drept vorbind ,o relație de ordine nu se poate define decât într-o mulțime ce conține cel puțin trei elemente.În sfârșit ,cazul dihotomic mai poate fi privit ca o variabilă ce ia două valori numerice: pentru lipsa atributului și pentru prezența lui .Evident că deja această din urmă interpretare este excesivă și astfel de artificii de cuantificare nu se fac decât în cazuri deosebite.

Se poate ajunge la măsurare și prin operația de numărare a indivizilor ce posedă un anumit atribut .Este vorba de situații în care entitățile empirice de referință sunt unități complexe ,formate din mulțimi de indivizi.Așa de exemplu dacă ne centrăm atenția pe entități compuse din indivizi umani ,putem ajunge imediat la o caracteristică de tip cantitativ-exprimabilă pe o scară de raportare-numărând în cadrul fiecărei localități indivizii de un tip anume și calculând ,prin raportare la total,proporția acestora. (Elisabeta Stănciulescu ,Ghid de Asistență Socială,pg.186, 2007)

Strategia anti-excludere in politicile sociale poate fi adoptată prin relații de consiliere,anchete,sondaje,evaluări,etcÎn asistența socială ,consilierea reprezintă cea mai importantă metodă de intervenție pe care asistentul social o utilizează în procesul de ajutorare într-un caz de excludere .

Ancheta socială sau orală este tehnica de anchetă cea mai des folosită sau mai exact ,cea mai des folosită în anchetele cu mare audiență la public,adică cele ale căror rezultate sunt prezentate și comentate de mijloacele de informare în masă.Dar nu numai.Efectiv anchetele orale au o serie de avantaje,legate și de modalitățile lor practice de punere în aplicare .Avantajele sau dezavantajele anchetei directe provin din situația de interacțiune dintre persoana care chestionează și cea chestionată.

Interviul este încercarea de a obține informații de la alte persoane prin întrebări și răspunsuri în cadrul unei convorbiri,se practică în foarte multe forme ale vieții sociale.Datoria morală a consilierului este să ajute clientul să devină independent de serviciile sociale ,iar metoda principală prin care se atinge acest scop este consilierea . Prin consiliere , asistentul social are posibilitatea să descopere și să clarifice care sunt resursele clientului și împreună cu acesta să stabilească care sunt soluțiile pentru rezolvarea problemei cu care se confruntă .

În literatura de specialitate ,consilierea reprezintă o procedură utilizată în asistența socială cât și în alte profesii în vederea îndrumării indivizilor ,familiilor ,grupurilor spre activități specifice .În acest sens se utilizează o serie de proceduri cum ar fi :oferirea de soluții , delimitarea și analiza unor alternative , suportul pentru conturarea unor obiective. (P.Elefterie, Problematica reacției sociale , pg.220,2007)

Prin intermediul consilierii , profesionistul încearcă să construiască o relație de sprijin ,în sensul motivării clientului de acționa pentru schimbarea acelui comportament care a determinat situația de criză și pentru stabilirea echilibrului psihosocial al vieții .Complexitatea acestei metode de intervențe este dată de faptul că procesul de ajutorare a individului se desfășoară pe parcursul a mai multor ședințe ( numărul îl stabilește asistentul social în funcție de dificultatea cazului ) în cadrul cărora împreună cu clientul, profesionistul parcurge sistematic mai multe etape . Pentru a atinge scopul vizat de metoda consilierii de ajutorare a clientului în procesul de schimbare și de dezvoltare personală în concordanță cu valorile și așteptările individului , asistentul social trebuie să uzeze de toate calitățile unui bun profesionist alături de tehnici specifice ale consilierii .Astfel urmând schema de intervenție în procesul de consiliere asistentul social trebuie să probeze :

●empatie și înțelegere pentru a cunoaște cât mai obiectiv realitatea vieții clientului ;

●manifestarea încredereii în capacitatea clientului de a-și rezolva dificultățile;

●tact în orientarea clientului către centrul problemei,direcționând discuția de la general la particular și ajutându-l să-și exprime gândurile și sentimentele ;

●suport pentru identificarea unor posibile soluții și în conștientizarea riscurilor alternativelor prezentate ;

●motivarea pozitivă a clientului pentru fiecare acțiune reușită ;

●susținerea clientului ân depășirea obstacolelor și atingerea scopului propus de către acesta .

Pe parcursul ședințelor de consiliere ,discuțiile cu clientul trebuie îndreptate către determinarea individului de a ajunge la auto-cunoaștere ,autoconștientizare și autodeterminare .Dificultatea consilierii constă în capacitatea profesionistului de a determina că individul singur ,să conștientizeze dificultățile ,dar și propriile resurse pentru ca apoi să aplice modelele de rezolvare a problemei conform cu ceea ce dorește să realizeze.(Robet .L.Barker –Tratat de sociologie , pg.336,2008)

Relațiile de consiliere și persoana consiliată trebuie să fie o alianță ,de participare și de colaborare reciprocă ceea ce face posibilă exprimarea ideilor și sentimentelor în legătură cu o problemă,oferind ,totodată sprijin în clarificarea sensurilor fundamentale ,în identificarea unor paternuri , valorice pe baza cărora se pot formula soluții .În literatura de specialitate , Baerban A, identifică principalele tipuri de consiliere și anume :

Informațională –constă în oferirea de informații specifice ;

Educațională – oferă repere educaționale pentru sănătatea mintală ,emoțională ,fizică,socială;

De dezvoltare personală-contribuie la formarea abilităților și atitudinilor care permit o funcționare personală și socială flexibală și eficientă în scopul atingerii stării de bine ;

Suportivă ,care constă în oferirea de suport emoțional ,apreciativ și material celor aflați în situații de risc . Consilierea psihologică a familiilor cu risc de excluziune socială are ca scop principal deblocarea și folosirea eficientă a resurselor de care dispun în direcția adaptării flexibile și funcționale la mediul lor de viață . (P.Elefterie,pg.100,1997)

Centralizarea de protecție socială în orașele mari ,mai ales în cele reședință de județ are ca principal obiectiv de activitate ,acoperirea unor nevoi punctuale prin măsuri de sprijin preponderent pasive care constau în acoperirea unor nevoi punctuale prin măsuri de sprijin preponderent pasive ,constând doar în verificarea condițiilor de eligibilitate pentru acordarea unor benbeficii de Asistența Socială ( Ajutor Social ) neânsoțite de măsuri active depășite a situațiilor de dificultate . (Cosmin Goian ,Protecția social , pg.89,2010)

În practica Asistenței Sociale ,care se adresează atât individului cât și grupului ,în calitate de client , accentul se pune pe intervenția centrată ,pe implicarea și responsabilizarea comunității din care individul face parte . Abordarea practică a asistentului social urmărește atât restabilirea echilibrului psiho-social pentru individ , cât și dezvoltarea unor relații funcționale cu întreaga comunitate ( satul – pentru mediul rural și cartierul –pentru mediul urban ) . (Adrian Păscuță, Mihaela Tomița ,Loredana Trancă,,2011)

CAPITOLUL 3

3.1.Tema cercetării

Am ales această temă pentru lucrarea mea ,deoarece, pe parcursul stagiilor efectuate am constatat efectele favorabile ale unei implicări profesionale și satisfacția percepției părinților care au în familie copii cu dizabilități.

Astfel motivele acestei lucrări au fost:

●Studiul vizând incidența, și evaluarea tuturor posibilităților de a i face pe părinții care au în familie copii cu dizabilități,că integrarea acestora în procesul de învățământ preșcolar este absolut necesar;

●Analiza diferențelor între datele de referință, existente în literatura de specialitate și cele efectuate în cadrul acestui studiu ;

●Realizarea evaluării inițiale rezultată în urma anchetei;

În urma interviurilor și anchetei, situația impusă mi-a permis să utilizez metoda observației participative și să analizez cu mai multă atenție și mai mult interes aspecte ușor de evitat și întâlnite des la părinții care nu percep că și copii lor cu dizabilități au nevoie să fie integrați în procesul de învățământ preșcolar. Pentru atingerea obiectivelor am stabilit următoarele tematici:

●Interviurile și discuțiile care au contribuit din plin la consilierea părinților care au în familie copii cu dizabilități pentru a afla motivele care îi determină să nu participle la integrarea propriilor lor copii în învățământul preșcolar ;

●Sprijinul oferit de forurile administrative,în vederea integrării copiilor cu dizabilități în învățământul preșcolar;

●Creșterea nivelului de incluziune socială;

●Intensificarea activității de supraveghere și control din partea personalului supraveghetor,pentru a-i convinge pe părinți să perceapă că într-o unitate de învățământ , copii lor ( indiferent de condiția lor fizică sau psihică) vor fi supravegheați ;

3.2.Documentarea teoretică

Stabilirea metodologiei a implicat proiectarea cadrului organizatoric necesar urmăririi obiectivelor derivate,pentru verificarea ipotezei,detalierea conceperii experimentului constatativ sau ameliorativ,sub aspectele:

-acumularea datelor inițiale prin metode constatative

-stabilirea duratei de desfășurare

-stabilirea eșantionului de persoane,a tipului de cercetare ,a variabilelor și factorilor implicați

-stabilirea măsurilor de intervenție și a contextului în care vor fi aplicate.

Metoda documentării teoretice a presupus căutarea resurselor bibliografice în care era tratată problema cercetată, consemnarea și selectarea acestor probleme, urmate de prelucrarea și interpretarea rezultatelor obținute .Din studierea surselor bibliografice, m-am informat despre problemele cu care se confruntă (sau probleme invocate) părinții care au în familie copii cu dizabilități ,scopul fiind acela de a-i face să perceapă necesitatea integrării propriilor lor copii în învățământul preșcolar;

Metoda interviului.Interviul, ca metodă de lucru ,a avut un rol deosebit de important în obținerea datelor necesare cunoașterii nevoilor și s-a desfășurat pe baza observației și discuțiilor purtate cu cele părinții.Din punctul de vedere al comunicării,s-a putut face distincția între interviul de opinie și interviul documentar.In functie de calitatea informațiilor,a existat interviu extensiv și intensiv-cel intensiv reușind să pună în evidență structurile de profuzime.Interviul a fost unul personal,și nu de grup.Intrebările au fost precise,cerându-se informații ce au legătura cu anumite probleme, cu care se confruntă proprii lor copii ,dacă au mai încercat să-i integreze într-o unitate de învățământ preșcolar ,dacă au întâmpinat probleme și ce fel de probleme,dacă au înțeles cât de important este că integrarea copiilor lor în învățământul preșcolar are un rol important pentru aceștia.Pentru a putea desfașura interviul am alcătuit un ghid de interviu.Intrebarile din ghidul de interviu au fost atât închise cât și deschise.Ghidul a conținut întrebări,împărțite astfel:

-date cu caracter personal

-date despre mediul familial

-date ce fac referire la familia de proveniență a copilului

-date despre educație

Ghidul de întrebări adresate copiilor ( în limita posibilităților lor intelectuale)a fost puțin diferit :

-date personale

-date ce fac referire la familie ( cu cine le place să-și petreacă timpul mai mult : cu mama , tata sau bunicii)

-date despre viitor ( dacă le-ar place de colegii din grupă sau de doamna educatoare)

-date despre ce le-ar place să facă la grădiniță în cazul în care părinții ar accepta să-i lase.

Metoda observației a constituit una dintre mijloacele principale de investigație directă a realității, a reprezentat punctul de plecare în obținerea materialelor faptice, concrete, care au constituit apoi baza analizei .Astfel s-au consemnat comportamente,răspunsuri,efecte negative care pot constitui motive de integrare a copiilor cu dizabilități în învățământul de masă și satisfacția părinților care au perceput că indiferent de condiția copiilor lor învățământul este un bun necesar.

Metoda experimentului a constat într-un sistem complex de cunoaștere a realității, caracterizat prin utilizarea raționamentului ce a prelucrat fapte provenite din observație. Experimentul a presupus o stare activă a părinților care au în familie copii cu dizabilități ,și a implicat o activare metodică orientată spre un scop precis de verificare a ipotezei prezentată sub formă de tabele și grafice .În cadrul experimentului au fost observați cu atenție cele părinți care au în familie copii cu dizabilități ( incluși în studiu), atât din punct de vedere somatic și funcțional cât și din punctul de vedere al impactului pe care această problemă o are asupra lor.

Metoda convorbirii a constituit o variantă a interviului,pentru cercetarea distribuției opiniilor,aprofundarea unor date obținute prin alte metode,pentru sugerarea de noi ipoteze sau verificarea unor constatări.Astfel interviul sau convorbirea directă cu părinții care au în familie copii cu dizabilități s-a desfășurat după un plan dinainte stabilit urmărind obținerea datelor necesare despre situația copiilor lor și evoluția percepției lor.Într-un cuvânt metoda convorbirii a urmărit gradul de receptivitate al părinților care în familie copii cu dizabilități ,scopul fiind integrarea acestora în învățământul preșcolar de masă .

Metoda analizei.Ca metoda de analiză a datelor am ales analiza tematica.Aceasta analiză ,desface într-un fel singularitatea discursului si decupează transversal ceea ce ,de la un interviu la altul,fac referire la aceeasi temă deoarece ignoră coerența singulară a interviului și caută o coerență tematică în întregul corpus de interviuri.

3.3.Obiectivele cercetări

Obiectivele generale ale acestei lucrări au fost :

●Îmbunătățirea statusului emoțional al părinților care au perceput că integrarea copiilor cu dizabilități ,în învățământul preșcolar este necesar;

●Formarea capacității de integrare a copiilor cu dizabilități în învățământul preșcolar ;

●Evidențierea problemelor cu care se confruntă părinții care refuză să perceapă că,copii lor cu dizabilități trebuie să fie integrați în învățământul preșcolar;

●Să nu se folosească informații incomplete în ceea ce privește categoria și conținutul nevoilor cu care părinții care au în familie copii cu dizabilități (supuse cercetării) se confruntă.

Problemele financiare ale părinților care au în familie copii cu dizabilități și dereglarea dinamicilor , imposibilitatea de a continua modul de funcționare din cauza unor crize asupra cărora pare imposibil de acționat,deteriorarea relațiilor,incapacitatea de a continua ,consecințele care pot apărea la nivelul supraviețuirii acestora,necesitatea unei schimbări în modurile de cooperare și ,în același timp dificultatea de a realiza această schimbare,m-au făcut să mă implic tot mai mult în anchetarea și evidențierea acestora.Aceste dificultăți financiare s-au manifestat adesea în lanț fiind antrenate de,,criza,, socială. Obiectivele acestei lucrări au importanță deoarece evaluarea părinților care au în familie copii cu dizabilități a pus în evidență importanța percepției,scopul fiind de a-i face să înțeleagă că învățământul are un rol benefic pentru copii indiferent de statutul și condiția lor. Pentru acești părinți obiectivele trebuie să se realizeze printr-un ansamblu de metode active din ce în ce mai perfecționate , care trebuie să vizeze inițial menținerea și readucerea acestora într-o stare fizică și psihică satisfăcătoare prin prisma faptului ca să perceapă importanța pe care o are școala pentru copii lor.Obiectivele urmărite au fost :

●Consultarea literaturii de specialitate pentru a stabili gradul de actualitate a temei propuse și nivelul la care se află cercetările în domeniu ;

●Stabilirea ipotezelor cercetării precum și modalitățile prin care vor fi verificate;

●Redactarea unei lucrări care să cuprindă desfășurarea și rezultatele finale ale cercetării în scopul popularizării acestora pentru toți specialiștii în domeniu;

●Îmbunătățirea statusului emoțional al părinților care au în familie copii cu dizabilități ,ținând cont de faptul că ei trebuie să perceapă rolul important al învățământului preșcolar ;

●Sesizarea situațiilor problematice și a disfuncționalităților ;

●Evitarea falselor probleme sau imitația ;

●Solicitarea spiritului critic și pe cel de observație ;

●Intrevederea soluțiilor de optimizare,ameliorare și clarificare a soluțiilor pentru a ajuta părinții care au în familie copii cu dizabilități că integrarea lor în învățământul preșcolar este importantă;

●Raportarea nevoilor cu care acești părinți se confruntă  ;

●Reținerea corectă a surselor bibliografice utilizabile direct ulterior ;

●Stabilirea ,intuirea posibilităților de găsire a soluțiilor pentru aspectele nerezolvate.

●creșterea adresabilității părinților și încrederea acestora în asistentul social

3.4.Ipotezele cercetării

Plecând de la ideea că părinții care au în familie copii care necesită nevoi speciale de educație ,ei înșiși au nevoie de ajutor pentru a-i face să înțeleagă că fără contribuția lor și al consilierului , aceștia nu se pot integra în procesul de învățământ,ipoteza a dorit :

-să anticipeze soluții împreună cu părinții pentru integrarea copiilor cu dizabilități în învățământul preșcolar;

-să depășească cunoștințele existente asupra problemei;

-să clarifice dificultățile posibile ,apărute pe parcursul consilierii,în cazul în care părinții nu manifestau interes.

3.5.Universul populației

Lotul studiat l-am efectuat pe un eșantion de 3 părinți care aveau în familie copii cu dizabilități.În urma cercetărilor efectuate am constatat că acești părinți formează un lot cu nevoi comune tuturor ființelor umane dar și faptul că manifestarea nevoilor era diferită de la o persoană la alta.Cercetarea s-a efectuat sub forma interviului în care am urmărit particularitățile faptelor care au degenerat sărăcia și deformarea mesajului în procesul transmiterii lui între părinți ( în special cei din mediul rural) și influențele avute asupra lor deoarece ei refuzau să înțeleagă faptul că și copii llor ( indiferent de condiția lor) au nevoie și trebuie integrați în învățământul preșcolar.Reducerea cantitativă și calitativă a mesajului este evident,precum și influența particularităților psihologice,mai vizibilă decât în cazul bărbaților.De asemenea,finalul întrebărilor a fost mai elaborat decât în cazul bărbaților,iar accentual s-a pus pe stările afective ale copiilor.Plăcerea de a transmite mesaje, ca și când ar participa la un joc relevă faptul că funcția limbajului de evaziune (cel puțin simbolică) din mediul frustrant,este mai accentuat în cazul părinților ce se confruntă cu lipsurile.În urma interviului ei au înțeles că învățământul preșvcolar are un program de alfabetizare bine stabilit.Nu sunt neglijate nici activitățile practice .Dintre acestea amintim: orele de desen , ,artă vizuală,orele de comunicare și dezvoltarea vorbirii ,jocuri,povestiri,etc.

3.6.Eșantionarea

Desfășurarea cercetării s-a efectuat pe un număr de 3 părinți care aveau în familie copii cu dizabilități,proveniți din mediul urban și rural.Cercetarea s-a efectuat la sediul Direcției de Asistență Socială din orașul ,în perioada .Potrivit celor menționate mai sus ,menționez faptul că ancheta socială s-a desfășurat retroactiv pe un număr de 3 părinți ,pentru a evidenția vulnerabilitatea și nevoia acută a acestora de Compartimentul Public de Asistență Socială.

3.7.Elaborarea instrumentelor

Dimensiuni și Indicatori folosiți pentru intervievarea părinților

Grila de analiză

Această grilă presupune:

3.8.Ancheta pilot

Anchetă socială nr.1

Efectuată la data de

Întocmită la domiciliu doamnei B.M. ,din loc ,strada , nr. , jud. .Doamna B.M.38 de ani ,născută la data de ,în Jud. ,CNP ,absolventă a 6 clase,angajată la ,cu un venit de 800 lei ,trăiește în concubinaj cu B.M.A-concubin în vârstă de 42 de ani ,născut în data de , CNP ,absolvent a 10 clase,persoană cu handicap,pensionar pe caz de boală.

Din relația de concubinaj au rezultat 2 copii :

A.M- în vârstă de 17 ani,care este rezultat dintr-o căsătorie anterioară ,beneficiează de alocație de stat ,în cuantum, de 80 de ron.

B.C.A.- în vârstă de 10 ani ,beneficiează de o alocație de stat ,în cuantum de 80 de ron elevă în clasa a III-a ,la .

B.F.D.-,în vârstă de 5 ani, beneficiează de o alocație de stat ,în cuantum de 80 de ron nu frecventează cursurile grădiniței.

Starea de sănătate a familiei :

B.M.A (tatăl )-persoană cu handicap.

Minora B.F.D de sex feminin,în vârstă de 5 ani ,a fost diagnosticată cu sindrom Down de la naștere,întâtziere mintală ușoară/moderată,dislalie polimorfă și tulburare de voce,tulburare anxioasă,canal arterial ligatulat,hipertensiune pulmonară,prolaps de valvă mitrală,insuficiență mitrală gr.I,bloc atriventricular gr.i,hipermetropie și deficit senzorial vizual,insuficiență cardiacă-stadiul NYHA IV.Minora provine dintr-o familie cu 3 copii,fiind al-3-lea născut,cu o situație materială de nivel scăzut și nivel educațional primar. Nu frecventează grădinița,iar mama refuză cu vehemență să creadă că în starea actuală de sănătate fiica ei se poate întegra în învățământul preșcolar.Ulterior a fost orientată spre pentru educație incluzivă cu frecventare săptămânală a grădiniței,datorită frecvențelor intercurente și bolii cardiace.

Evaluare psihologică și pedagogică.Obiectivul psihodiagnosticului și evaluării psihopedagogice :La indicația asistentului social mama minorei solicită evaluarea pentru propunerea unei forme de preșcolarizare în concordanță cu abilitățile și interesele copilului.

Componentele psihologice evaluate și instrumentele de evaluare utilizate sunt prezentate în tabelul de mai jos

Componentele psihologice și psihopedagogice evaluate și instrumentele de evaluare utilizate

Locuința și situația materială:

Locuința este propietatea primăriei ,iar doamna C.M.(mama concubinului) este chiriașă împreună cu fiica B.F. și fiul acesteia Z.N.F.,fiind o casă ,curte ,compusă din două camere,modest mobilate și întreținute.Locuința este racordată la energie electrică,nu este racordată la rețeaua de apă ,încălzirea se face cu sobă pe lemne ,iar condițiile de igienă sunt corespunzătoare.

Venitul familiei :B.M- venit net 800 lei.

B.M.A-234 lei îndemnizație pentru persoană cu handicap și 410 lei,pensie de boală

Alocații de stat pentru copii -240 lei

Alocație de susținere a familiei -90 lei

Total 1774

Contextual socio familial

Doamna B.M. trăiește în concubinaj cu domnul B.M.A.,iar din această relație au rezultat doi copii.Menționăm că dintr-o relație anterioară doamna B.M. mai are un copil AM în vârstă de 17 ani,care locuiește împreună cu mama și familia acesteia.

Concluzii .În urma deplasării la domiciliul din str. ,orașul ,am constatat că doamna B.M și familia sa locuiesc la doamna C .M în vârstă de 70 de ani ,persoană cu handicap (nevăzătoare),mamă a concubinului B.M.A,în două camera ,fiecare cameră fiind în suprafață de 6 m.Menționăm că în două camere locuiesc 8 persoane,B.M.,concubinul acesteia B.M.A.,copii acestora: A.M,B.C.A,B.F.D ,mama concubinului C.M.,sora concubinului B.F.și fiul acesteia Z.N.F.Doamna B.M.împreună cu familia sa ,poate fi considerată o familie marginalizată conform Legii 116/2002,deoarece nu deține locuință au în întreținere 3 copii de vârste școlare și preșcolare,iar minora în vârstă de 5 este copil cu dizabilități ( conform actelor medicale),motiv pentru care mama , crede că nu are rost să o integreze într-o formă de învățământ.

Anchetă socială nr.2

Efectuată la data de

Întocmită doamnei L.A –fără locuință

L.A. în vârstă de 33 ani ,absolventă a 7 clase ,de religie ortodoxă,salariată,cu un venit net lunar de 1000 lei plus bonuri valorice ,căsătorită cu L.D. în vârstă de 48 de ani.Menționăm că aceștia sunt despărțiți în fapt de aproximativ 2 ani,doamna L.A locuind cu B.M ,în vârstă de 38 de ani,salariat ,cu un venit net de 1250 lei.Doamna L.A a avut mai multe relații de concubinaj din care au rezultat 3 copii ( aflați cu măsură de protecție) :

S.L.I- masculin -în vârstă de 14 ani ,nu frecventează școala ( a repetat de 2 ori clasa a V-a)

S.B.V- masculin -în vârstă de 11 ani , frecventează școala ( dar absentează frecvent de la ore)

I.D.M-masculin – în vârstă de 4 ani ,nu frecventează grădinița

Starea de sănătate a familiei-Membrii familiei nu prezintă probleme de sănătate ,dar

conform declarației doamnei L.A minorul I.D.M este hipoacuzic și diagnosticat cu retard mintal ușor.Mama menționează faptul că i s-a sugerat de către cadrele didactice de la grădinița din cartier să îl înscrie în învățământul preșcolar ,dar este susceptibilă în privința adaptabilității acestuia la cerințele educative.Pentru convingerea mamei ,că și minorul I.D.M. trebuie integrat în învățământul preșcolar ,am apelat la ajutorul educatoarei de la grădinița unde acesta era dosar înscris dar nu frecventa. Împreună cu educatoarea mi-am fixat câteva obiective ( asupra minorului) pentr a-i demonstra mamei că acesta în pofida dizabilității se poate integra.Aceste obiective au fost :

-formarea și dezvoltarea capacității de recepție polisenzorială pentru diversificarea experienței senzoriale a minorului;

-determinarea nivelului de pierdere al auzului (auz rezidual) pentru înregistrarea pragului minim de percepție al diferitelor sunete;

-formarea abilității de percepere a mesajului verbal prin antrenarea tuturor analizatorilor:tactil-vibratoriu,vizual,auditiv;

-stimularea capacității de control și autocontrol tactil-vibratoriu,kinestezic,vizual,al auzului (rezidual) pe care se bazează procesul de articulare verbală;

-utilizarea pentru facilitarea integrării copilului surd în mediul fizic și social.

Compensarea polisenzorială

A .Educația tactil vibratorie.

-formarea capacității de identificare și discriminare tactilkinestezică,în procesul de percepție globală,a unor însușiri ale obiectivelor privind forma,propietăților și natura acestora;

-dezvoltarea capacității de percepție a vibrațiilor emise de diverse surse sonore;

Perceperea mișcărilor vibrotactile specifice vorbirii ,ca element compensator în percepția fonematică și mijloc de reglare și corectare a reacției organelor fonatoare în procesul de comunicare verbală.

B.Educația vizuală.Complexul de exerciții

-identificarea diferitelor obiecte;

-clasarea obiectelor după anumite criterii (formă,culoare,mărime,utilitate,etc);

-dezvoltarea capacității de concentrare a atenției vizuale,a spiritului de observație;

-memorarea imaginii obiectivului,a poziției lui în spațiu

-înțelegerea semnificației mesajului verbal perceput vizual.

c.Educația auditivă și programul de antrenament auditiv

-stimularea capacității de a reacționa la zgomote și sunete neverbale ,la vocea umană,la sunete și structuri verbale;

-formarea abilității de localizare a sursei sonore ( direcția sunetului);

-exersarea treptată a deprinderii de utilizare a protezei auditive

Locuință situația materială- doamna L.A nu are locuință.Aceasta a locuit împreună cu copii săi în apartamentul domnului B.M.,cu care are o relație extraconjugală.Locuința este închiriată ,aceasta reprezentând o cameră,un hol mic,modest mobilată și întreținută.

Contextul socio familial-Autoritatea tutelară din cadrul Primărei a monitorizat cazul familiei L .Doamna L.A locuiește împreună cu B.M. într-o locuință închiriată.

Rețeaua socială/legătura cu comunitatea –Doamna L.A.are venituri (1000 /lună + bonuri valorice) și nu are locuință.

Concluzii-Aceasta poate fi numită persoană marginalizată ,conform legii 116/2002 ,deoarece deține venituri care nu îi permit închirierea unei locuințe,de asemenea nu deține locuință în proprietate personală sau în folosință. În ceea ce privește educarea copiilor doamna este convinsă de dizabilitatea și nevoia minorului motivând situația financiară a familiei și dizabilitatea copilului ,este convinsă că acesta nu se poate integra.Compartimentul Public de Asistență Socială ,care are atribuții în domeniul Asistenței Sociale și reprezintă factorul activ în procesul de asistare a tuturor persoanelor aflate în dificultate,propune acordarea unei locuințe sociale și susținerea doamnei pentru încadrarea minorului într-o formă de învățământ special.

Anchetă socială nr.3

Efectuată la data de

Întocmită la domiciliul faptic al doamnului P.B.N.,din orașul ,str. Nr. ,jud. .L.I.,din orașul ,jud. ,în vârstă de 48 de ani,de religie ortodoxă,absolvent a 8 clase primare,angajat la firma cu un venit net lunar de 1630 ,necăsătorit.Dintr-o relație de concubinaj ,acesta are 2 copii ,din care îl are în întreținere pe L.M în vârstă de 6 ani.

Starea de sănătate a familiei-Conform declarației domnului L.I.,minorul L.M este deficient visual , fiind diagnosticat cu ambliopie.Domnul menționează faptul că nu a încercat să îl integreze pe minor într-o unitate de învățământ preșcolară,deși I s-a sugerat ,motivând faptul că îi lipsesc resursele financiare pentru a=l susține pe minor , șinând cont de deficiența lui.În dorința de a-l face să înțeleagă că și copilul lui are nevoie de integrare ,într-o colectivitate m-am deplat ( împreună cu el și minorul ) la unitatea de învățământ.Cu ajutorul educatoarei mi-am fixat anumite obiective ,în urma cărora domnul a înțeles că minorul poate fi integrat.Aceste obiective au urmărit:

-evaluarea achizițiilor comunicativ- verbale cu care minorul a venit în contact;examinarea individuală a nivelului dezvoltării limbajului, mijloacelor de comunicare utilizate de minor (limbajul mimico-gesticular,utilizarea gesturilor naturale,elemente verbale);

-verificarea stării auzului,a modului de funcționare a organelor fonoarticulatorii;corectarea defectelor de respirație,fonație și gesticulație;

-verificarea stării de funcționare a celorlalți analizatori (vizual, tactil);

-cultivarea limbajului oral,cunoașterea și folosirea corectă a limbii;exprimarea corectă;

-formarea deprinderilor de comunicare verbală;

-exersarea proceselor de cunoaștere în scopul socializării și stimulării gândirii și vorbirii copiilor;

-cercetarea tulburărilor de ritm și fluență a vorbirii.

Locuință și situația materială – locuința este închiriată de un frate,aceasta având o cameră și un hol modest mobilate și întreținute ,iar condițiile de igienă sunt corespunzătoare.

Venit realizabil lunar-1630

Contextul socio familial-Domnul L.I nu este căsătorit și are în întreținere 1 copil cu dizabilitate vizuală.

Rețeaua socială/legătura cu comunitatea –Domnul L.I este cunoscut în rândul comunității ca fiind o persoană fără probleme.

Concluzii –Ca urmare a deplasării la domiciliu faptic al domnului L.I am constat că acesta nu este căsătorit și are în grijă 1 copil dizabilitate vizuală.Menționăm că acesta locuiește împreună cu fratele său în locuința acestuia.Acesta poate fi numită persoană marginalizată conform legii 116/2002 deoarece deține venituri care nu îi permit închirierea unei locuințe,de asemenea nu deține locuință în propietate sau în folosință și nu își poate susține financiar minorul într-o unitate de învățământ special..Compartimentul Public de Asistență Socială ,care are atribuții în domeniul Asistenței Sociale și reprezintă factorul activ în procesul de asistare a tuturor persoanelor aflate în dificultate,propune acordarea unei locuințe sociale și susținerea domnului L.I pentru sprijinirea minorului de a se integra într-o unitate de învățământ .

3.9.Colectarea datelor

Informațiile prezentate în cercetare au fost colectate de la serviciul de asistență socială , din cadrul primăriei din orașul Aceste date au vizat în mod special părinții care aveau în familie copii cu dizabilități.Acești părinți erau conștienți de starea copiilor lor dar nu aveau cunoștințele sau posibilitățile necesare să-i integreze în învățământul preșcolar,preferând să-i țină acasă sub supraveghere.

3.10.Prelucrarea informațiilor

Prelucrarea informațiilor s-a făcut în urma anchetelor sociale ,la domiciliu părinților .Efectiv anchetele orale care au vizazt părinții care aveau în familie copii cu dizabilități,având o serie de avantaje,legate și de modalitățile lor practice de punere în aplicare în vederea acestora în integrarea în învățământul preșcolar.Avantajele sau dezavantajele anchetei directe au provenit din situația de interacțiune dintre mine și părinții chestionați.Pentru a atinge scopul vizat de metoda anchetării de ajutorare a părinților în vederea perceperii de a-și lăsa copii să se integreze în procesul de schimbare și de dezvoltare personală în concordanță cu valorile și așteptările acestora, a trebuit să uzez de toate calitățile profesionale.Astfel urmând schema de intervenție în procesul de anchetării a fost nevoie să probez :

●empatie și înțelegere pentru a cunoaște cât mai obiectiv realitatea vieții părinților și a copiilor cu dizabilități ,dar și de a-I convinge în același timp de necesitatea acestor copii în învățământul preșcolar;

●manifestarea încredereii în capacitatea de percepere a părinților de a-și rezolva dificultățile ;

●tact în orientarea copiilor cu dizabilități către centrul problemei,direcționând discuția de la general la particular și ajutându-i să-și exprime gândurile și sentimentele ;

●suport pentru identificarea unor posibile soluții și în conștientizarea riscurilor alternativelor prezentate ;

●motivarea pozitivă a părinților pentru fiecare acțiune reușită a copiilor lor cu dizabilități ,pentru simplu fapt că sunt integrați într-o formă de învățământ

●susținerea copiilor cu dizabilități în depășirea obstacolelor și atingerea scopului propus de către părinții acestora .

3.11.Analiza datelor

Ceea ce se poate deduce din planurile părinților pentru copii cu dizabilități este faptul că rezolvarea problemei integrării în învățământul preșcolar a implicat stabilirea unui raport de adecvare și eficiență între structura și dinamica acestei entități și structura și dinamica procesului de învățare,ceea ce m-a condus spre o altă viziune a ,,construcției mintale,, și a metodologiei de investigare și determinare a acestei entități.Pentru aceasta, părinților a trebuit să li se aducă la cunoștință problemele cu care se confruntă copii lor ,dar a fost nevoie ca și ei la rândul lor să fie ajutați să perceapă importanța integrării în învățământul preșcolar a copiilor lor.Alături de educatorii de educație specială și sprijinul consilierilor , părinții au fost convinși că în demersurile lor copii lor vor fi ajutați să se integreze.În cazul copiilor cu dizabilități,complexul de exerciții demonstrative a avut un caracter orientativ,deoarece cu ajutorul profesorului de educație specială am avut posibilitatea să utilizez și alte seturi de exerciții,cu condiția ca acestea să răspundă obiectivului prevăzut în structura modulului .Împreună cu învățătorul de educație specială,în fața părinților, a fost necesar să asigur,o alternare optimă și diversificată a activităților pentru a nu suprasolicita un anumit analizator și pentru a realiza o activitate relaxantă,scutită de efort.Toate exercițiile prevăzute pentru educație polisenzorială a trebuit să conducă la dominanța vizuală și să valorifice auzul rezidual.Exercițiile s- au individualizat în funcție de diagnosticul diferențial,și de necesitatea respectării progresivității în administrarea lor.În demersurile mele și din dorința de a-i convinge pe părinți prin intermediul consilierii, de faptul că și copii lor au nevoie de aujtor,am elaborat pentru fiecare copil, complectând fișele sintetice și analitice prevăzute în paralel cu consilierea de specialitate în cadrul colectivului didactic.Urmărind obiectivele propuse la începutul acestei cercetări ,aș putea spune :

Evitarea falselor probleme sau imitația-a constituit implementarea în problemele celor 2 copii care aveau nevoie de educație specială și refuzul părinților de a crede că , consilierul îi poate ajuta .Consilierul, ajutat de profesorul de educație specială, cu ajutorul planurilor le-a demonstrat părinților ,că elevii aveau nevoie de ajutor pentru a se integra;

Au fost bine motivate în sensul că ,în grupul supus cercetării , existau și părinți sceptici care refuzau conversația cu consilierul ,motivând de fapt lipsa timpului;

S-au raportat la prioritățile nevoii de consiliere a părinților,pentru a-i face să înțeleagă că întra-devăr copii lor trebuie să beneficieze de educație specială;

Stabilirea clară și precisă a obiectivului urmărit-în cazul cercetării acest obiectiv s-a rezumat la consilierea celor 2 părinți pentru a-i ajuta pe copii lor , să se integreze;

Elaborarea unui plan riguros de observație-a avut în vedere manifestările comportamentale și de percepție a părinților vizavi de problemele copiilor lor;

Efectuarea unui număr optim de observații –s-a efectuat în cadrul a 31 de ședințe consecutive cu o durată de 60 minute

Desfășurarea cercetării în condiții cât mai variate-s-a încercat efectuarea consilierii într-un mediu cât mai familial,creeându-se condiții optime pentru părinți și copii;

Distincția între existent și posibil- am încercat să le arate părinților că problema există dar cu ajutorul educației speciale ,este posibil ca și copii lor să se integreze în procesul de învățământ preșcolar;

Stabilirea și intuirea posibilităților de găsire a soluțiilor pentru aspectele nerezolvate, au avut în vedere opiniile părinților care doreau ca și copii lor să beneficieze de o educație specială pentru a se integra mai ușor în procesul de învățământ.

Creșterea adresabilității părinților și încrederea acestora în consilier, nu se poate face fără ajutorul acestuia.Prin expunerea celor 2 copii supuși cercetării, s-a demonstrat astfel nevoia părinților de a fi informați cu starea actuală a copiilor lor și dorința tot mai mare de a-și vedea copii integrați în procesul de învățământ preșcolar.În urma celor relatate în expunerea acestei cercetări , trebuie menționat rolul important pe care îl are asistentul social în a-i convinge pe părinți de faptul că cei 2 copii au nevoie de educație specială,dar fără implicarea lor școala nu poate face multe progrese.

S-a putut astfel constata că relații de comunicare dintre părinți și asistentul social a constituit o modalitate specifică de interacțiune,o relație de schimb informațional și, în același timp, un proces în cadrul căruia aceștia s-au înțeles și s-au influențeat reciproc.În situațiile de instruire a dominat mai ales , relațiile conturate în jurul efectuării unor interviuri specifice comunicării:emitere (de mesaje, informații, idei, însușiri, semne, limbaje, sensuri, acțiuni, fapte,etc.); transmitere; atragerea atenției; demonstrare; convingere; explicare.Dacă la început , părinții erau sceptici ,pe parcursul ședințelor aceștia au observat la propii lor copii un blocaj de inacceptare și rezistență activă față de anumite cerințe constatându-se tot odată prezența stresantă a adulților în jurul lor.Pe parcursul interviurilor și observațiilor s-a mai constat că minora din I caz nu poseda nici o modalitate convențională de a comunica exprimându-și uneori nevoile și dorințele într-un mod acceptabil din punct de vedere social.Ca urmare a acestui fapt ,părinții au considerat că pe parcursul celor 31 de ședințe ,copii lor au început să progreseze ,drept urmare consilierea a fost benefică. De aceea sub atenta supraveghere ,copii supuși cercetării ,necesită educație specială,pentru a se integra parțial/total în procesul de învățământ preșcolar.Asigurând un grad mai ridicat de autonomie și independență , consilierea părinților cu copii cu dizabilități contribuie la o participare socială mai mare din partea acestora.Cu alte cuvinte percepția părinților care au în familie copii cu dizabilități ,contribuie la creșterea accesului la activitățile de învățare și astfel la dezvoltarea cognitivă a acestora.

3.12.Redactarea raportului de cercetare

Redactarea raportului de cercetare a presupus:

-sinceritatea deplină a părinților,evitarea răspunsurilor incomplete, evitarea răspunsurilor de fațadă,a celor care tindeau să pună într-o lumină defavorabilă , adevărul despre copii lor;

-abilitatea pentru a obține angajarea părinților în convorbire;

-prezența părinților cu un grad crescut de sociabilitate și empatie.

-pentru reușita convorbirii a fost necesarâ o gândire anticipată și o restructurare (în linii mari) a întrebărilor ce urmau a fi puse;culegerea informațiilor despre copii lor;

-anticiparea răspunsurilor pentru a ști cum să mă comport în eventualele situații neprevăzute dat fiind faptul că la începutul convorbirii, blocarea sau refuzul părintelui de a răspunde au fost un obstacol în continuarea discuțiilor.Într-un cuvânt redactarea raportului de cercetare a vizat menționarea datelor informative despre principalele evenimente parcurse de părinți în existența lor,despre relațiile prezente între ele ca și despre semnificația lor , în vederea cunoașterii ,,istoriei personale,a fiecărui părinte supus cercetării,atât de necesară în stabilirea profilului personalității sale.Aceast raport s-a concentrat asupra succesiunii diferitelor evenimente din viața părinților,a relațiilor dintre ei și copii lor ,știind că aceștia au nevoie de educație specială pentru a se integra în învățământul preșcolar.

CONCLUZII

Ca o concluzie la cele menționate în această lucrare , fac mențiunea că, învățământul preșcolar ca forum al civilizației și culturii nu poate fi restrictiv și selectiv ,ci comprehnsiv și integrativ.Într-o primă accepție a comprensivității se exprimă generalitatea învățământului și permanența sa .

Toți copiii ,indiferent de organizarea mintală sau de formele de organizare a personalității ,sunt cuprinși în formele instituționalizate de învățământ.

Despărțirea severă a unui sistem unitar de educație în două compartimente aproape fără intercomunicare este consecința-în primul rând- a unei erori de determinare a deficienței mintale care necesită nu numai școli speciale ,ci și o metodologie diferențiată a învățării și a conținutului .

Aici intervine și rolul primordial al consilierului prin implicarea lui în ample discuții cu părinții pentru ca integrarea acestor copii să se facă mai ușor .

Aceasta a fost una dintre rațiunile profunde care m-a determinat să încerc adoptarea unei alte viziuni în ceea ce –i privește pe copii cu dizabilități ,dar fără contribuția părinților,nu se poate vorbi de intgrare în procesul de învățare preșcolară.

Bazându-mă pe literatura de specialitate menționez faptul că dizabilitatea constituie ea însăși o formă diferențiată de organizare mintală și a personalității,care se înscrie în fenomenul de variabilitate provocată prin agresiuni diverse asupra unor structuri și funcții,care nu modifică esența moral-socială a ideii de om , lucru care trebuie înțeles și de părinții ai căror copii au nevoie de o educație specială, dar cu ajutorul consilierului ei pot fi integrați și acceptași de școală și de societate.

Concluziile succeptibile desprinse din analizarea și evaluarea acestei lucrări au avut menirea să ofere noi instrumente de lucru, autorităților abilitate, în vederea conturării unor regulamente viitoare adresate acestui domeniu ,care încă prezintă vulnerabilitate în privința copiilor cu dizabilități.

În același timp am încercat să ofer dimensiuni de dezvoltare unor măsuri concrete și orientate, care să asigure o prevenire reală și o corectare, pe măsură, a cauzelor care pot favoriza integrarea copiilor cu dizabilități în învățământul de masă ,dar fără contribuția prealabilă și implicarea părinților , aceste șanse pot eșua în orice moment.De aceea este foarte important ca părinții să fie receptivi la nevoile și opțiunile copiilor lor ,pentru a le acorda cât mai multe șanse de integrare în societate.Pentru aceasta învățământul contttribuie cu succes.

În acestă lucrare s-a încercat, pornind de la percepția părinților, o introspecție și o analiză calitativă a vieții de zi cu zi a copiilor cu dizabilități pentru a se evalua diferitele alternative pe care aceștia le au la dispoziție.

Ca o idée concludentă , trebuie să menționez faptul că am convingerea că ar fi necesară acordarea unei asistențe specializate, asigurată de o echipă interdisciplinară formată din psihologi, sociologi, consilieri pe probleme educaționale,pentru a ajuta părinții care au în familie copii cu dizabilități să fie receptivi la faptul că educația contribuie la îmbunătățirea stării psihice și fizice a propriilor lor copii.

S-ar impune consilierea educațională și psihologică atât la nivel individual, cât și de grup, prin abordarea unor activități care să ofere acestor persoane o viziune asupra vieții, acceptarea trecutului, în vederea unor schimbări identitare.

Realitatea sociala este caracterizată printr-o explozie a problemelor sociale, culturale, morale, dar și printr-o cronică frustrare generată de incapacitatea în mare măsură moștenită din trecut de a face față acestora.

Concludentă este și ideea că și copii cu dizabilități trebuie ajutați de către specialiști din domeniu ,deoarece formarea unei noi competențe duce adesea la rezolvarea problemelor și la dezvoltarea personalității individului,iar părinții trebuie să fie receptivi la schimbările acestora rezultate în urma integrării în învățământ.

BIBLIOGRAFIE

Livius Manea -Acțiunea socială și comportamentul individual,Editura All ,București ,2002

Adrian Neculau-Psihosociologie,Editura Polirom, București 2005

Cătălin Zamfir-Metoda normativă în sociologia organizării , editura Babel , București 2002

Sorin M.Rădulescu,Mircea Piticaru – Teorii sociologice ale educației. Producerea eului și construcție sociologică, Editura Univers,București ,2009

Paula Constantinescu ,Tamara Dobrin,L.Gavriliu – Editura All,București,2008

Elefterie, Problematica reacției sociale,EdituraColoseum , București ,2007

Alexandru R. Floria – Dicționar de Sociologie , editura Babel , București, 1995

Ana Tucicov –Bogdan-Psihologia Socială în România ,Editura Univers,București,2005

Constantin Portelli- editura Coressi,Bucuresti,2010

Traian Rotariu ,Petre Iliuț-Ancheta sociologică și sondajul de opinie,Editura Radical, Craiova 2007

Elisabeta Stănciulescu -Ghid de Asistență Socială, Editura Univers,București ,2007)

Cosmin Goian ,Protecția social – Acțiunea socială și comportamentul individual,Editura All,București ,2010)

Adrian Păscuță, Mihaela Tomița ,Loredana Trancă- Asistență socială ,Editura Collegium 2011

Sorin M.Rădulescu,Mircea Piticaru – Teorii sociologice ale educației. Producerea eului și construcție sociologică, Edituira Polirom, Iași,2009

Neamțu G. (coord.), Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2003,

Ion Dragan-Sociologie si dezvoltare si practica sociala ,editura Coressi,Bucuresti,2004

M.Manu -Familia, cunoaștere și asistență, Editura ARGONAUT, Cluj-Napoca, 2006

Sorin M.Rădulescu,Mircea Piticaru – Teorii sociologice ale educației. Producerea eului și construcție sociologică, Edituira Polirom, Iași,2009

Andrei Roth-Individ si societate ,Editura Politica ,Bucuresti,1996

Robet .L.Barker –Tratat de sociologie ,Editura Univers,București

Traian Rotariu ,Petre Iliuț-Ancheta sociologică și sondajul de opinie,Editura Polirom,Iași,2007

Rodica Ciurea Codreanu – Aspecte psihosociale ale modelelor familiale ale tranziției în

România: accelerarea tranziției, Editura INI, București, 2010

Elisabeta Stănciulescu –Asistență socială,Editura Collegium , 2007

Ligia Livadă cadeschi –Sărăcie și asistență socială în spațiul românesc (sec.XVIII-XX),Imprimeria Arta Grafică , București

Maria Dan –Probleme și politici sociale ,Editura Napoca Star ,Cluj Napoca,2002

Robet .L.Barker –Tratat de sociologie ,Editura Univers,București

=== 4155a35204346bfc95dae82aecc05e49b43cdb76_483783_2 ===

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA –SIBIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

SPECIALIZAREA :ASISTENȚĂ SOCIALĂ

PERCEPȚIA PĂRINȚILOR ASUPRA INTEGRĂRII COPIILOR CU DIZABILITĂȚI MENTALE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR

PROFESOR COORDONATOR ABSOLVENTĂ

2017

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA –SIBIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

PERCEPȚIA PĂRINȚILOR ASUPRA INTEGRĂRII COPIILOR CU DIZABILITĂȚI MENTALE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR

PROFESOR COORDONATOR ABSOLVENTĂ

2017

INTRODUCERE

Introducere

CAP.1.DIZABILITĂȚI MENTALE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR

CADRU CONCEPTUAL…………………………………………………………………………1

1.1.Conceptul de integrare  ………………………………………………………………………1

APROPIEREA DE UNIVERSUL DIZABILITĂȚILOR MENTALE

1.2.Originea și evoluția noțiunii de dizablitate ……………………………………………………5

1.3. Conceptul de deficiență, incapacitate, handicap ……………………………………………7

1.4.Cine este copilul deficient mintal ? ………………………………………………………… 12

1.5.Cauzele care determină apariția dizabilității mentale………………………………………13

1.5.1.Factori endogeni …………………………………………………………………………15

1.5.2.Factori exogeni ………………………………………….…………………………………16

1.5.3.Descrierea gradelor de deficiență mintală …………………………………………………17

1.6.Consilierea preșcolarilor și a părinților ……………………………………………………18

1.7. Servicii oferite preșcolarilor cu cerințe educative speciale și părinților lor ………………24

1.7.1.Obiectivele educației în vederea atingerii performanțelor preșcolarilor cu

cerințe educative special ………………………………………………………………………25

1.7.2.Interacțiunile din cadrul familiei în privința atingerii performanțelor

preșcolarilor cu cerințe educative special ……………………………………………………27

CAP.2.PERSPECTIVE TEORETICE. POLITICI SOCIALE ÎN DOMENIU………………….28

2.1. Importanța teoriilor privind integrarea……………………………………………………… 28

2.1.2.Caracteristicile procesului de integrare …………………………………………………32

2.1.3.Direcția organizațională și abordarea sistematică …………………………………………33

2.1.4.Condiționări obiective și subiective ale procesului de integrare …………………………36

2.1.5.Niveluri (stadii) ale procesului de integrare ……………………………………………….57

2.2. Teoria stresului ……………………………………………………………………………40

2.2.1.Tipuri și efecte de stress………………………….……………………………………… 41

2.2.2.Reacții la evenimente stresante …………………………………………………………42

2.3. Teoria sistemelor …………………………………………………………………………43

2.3.1.Structura…………………………………………………………………………………… 43

2.3.2..Funcționarea ………………………………………………………………………………44

2.3.3.Evoluția…………………………………………………….………………………………44

2.4. Teoria stigmei……………………………………………………………………………… 45

2.5. Rolul asistentului social în educația incluzivă…………………………………………… 47

CAPITOLUL 3

3.1.Tema cercetării ………………………………………………………………………….52

3.2.Documentarea teoretică …………………………………………………………………….53

3.3.Obiectivele cercetări……………………………………………………………………… 55

3.4.Ipotezele cercetării………………………………………………………………………… 56

3.5.Universul populației……………………………………………………………………… 57

3.6.Eșantionarea ………………………………………………………………………………..57

3.7.Elaborarea instrumentelor ………………………………………………………….………58

3.8.Ancheta pilot ……………………………………………………….………………………59

3.9.Colectarea datelor………………………………………………………………………… 66

3.10.Prelucrarea informațiilor………………………………………………………………… 66

3.11.Analiza datelor …………………………………………………………………………68

3.12.Redactarea raportului de cercetare ……………………………………………………69

CONCLUZII………………………………………………………………………………….. 71

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………….73

INTRODUCERE

Constituind mediul social de imediată apropiere al copilului ,familia își exercită influența educativă atât prin structura și nivelul de trai material și cultural,cât și stilul de viață ce o caracterizează.Specific pentru familia contemporană este caracterul ei divers în condițiile transformărilor profunde ale vieții sociale moderne.

Datorită integrării femeii în viața socială,alături de bărbat,prezența ei în familie,contactul educativ cu copilul a devenit mai puțin continuu .

Întrucât întotdeauna am fost interesată de acest subiect am considerat oportun să pornesc acesată lucrare de la premisa că în toate societățile au existat și vor exista legături între membrii familiei, și în mod deosebit între mamă și copii indiferent dacă acesta este bolnav sau sănătos.

Relația între membrii unei familii, acolo unde există copii cu deficiențe presupune un mecanism deosebit, filtrat social, având la bază statuarea comunicării în care se realizează un model de conduită.

Înaintea introducerii învățământului universal și obligatoriu,părinții erau aceia cărora le revenea întreaga responsabilitate a creșterii copiilor ,inclusive a instruirii lor propriu-zise ,care astăzi intră în câmpul de activitate al școlii.

Părinții erau aceia care hotărau în ce măsură copii trebuie sau nu să învețe carte.

Introducerea învățământului general și obligatoriu ,care în cele mai multe dintre statele civilizate datează din secolul al XIX-lea și care astăzi se desfășoară și în țările subdezvoltate ,este un factor care facilitează sarcinile educative ale părintelui,transferându-le școlii.

Odată cu înființarea școlilor ,copilul petrecând zilnic multe ore departe de casă ,una din cele mai importante funcții ale familiei ,aceea de a transmite copilului cunoștințe și deprinderi ,devine responsabilitatea societății și este încredințată specialiștilor ,fiind scoasă,astfel ,în mare măsură ,de sub influența părinților.

Această reform a provocat schimbări în atitudinea părinților.Din ce în ce mai mult s-a înrădăcinat credința că anumite aspect ale educației copilului n-au nimic sau au fooarte puțin comun cu familia lui;întreaga lor responsabilitate revine școlii.

Pornind de la necesitatea construirii unei paradigme, lucrarea își propune să evidențieze principalele principii epistemologice implicate care stau la baza construirii unei familii în vederea integrării preșcolarilor cu dizabilități.

Medicii ,psihologii , lucrătorii din domeniul asistenței sociale , mediul familial , cadrele didactice , organizatorii de învățământ și sănătate , psihologii școlari , toți se găsesc azi , foarte frecvent , puși în fața copiilor cu dizabilități, trebuind să rezolve , fiecare din punctual său de vedere , probleme uneori complexe și dificile .

Gradul de civilizație al unei societăți este determinată în mare măsură de atitudinea față de copii cu handicap ,deoarece crearea condițiilor pentru educație și învățămînt și integrare ,constituie un obiectiv principal al oricărui stat și în general al comunității .

Alegerea acestei teme a avut un scop bine determinat deoarece, prin intermediul acesteia, studiind și literatura de specialitate, am dorit să scot în evidență rolul important pe care îl joacă percepția părinților asupra integrării copiilor cu dizabilitați mentale în învățământul preșcolar.

Modul de preluare al datelor, atât în partea teoretică cât și în partea practică, este concis iar constatările au prezentat contribuția personală, în vederea precizării unor noțiuni care stau la baza familiei scopuil fiind acela ca părinții să perceapă cât de important este integrarea preșcolarilor cu dizabilități,într-o formă de învățământ.

Concluziile oferă o analiză pertinentă asupra subiectului ales, iar bibliografia este selectivă și de actualitate, dând acestei lucrări posibilități de a fi prezentat în sesiunea din anul 2017 .

=== 4155a35204346bfc95dae82aecc05e49b43cdb76_490890_1 ===

CAPITOLUL 1

PERCEPȚIA PĂRINȚILOR ASUPRA INTEGRĂRII COPIILOR CU DIZABILITĂȚI MENTALE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR

CADRU CONCEPTUAL

1.1.Conceptul de integrare 

Integrarea semnifică faptul că relațiile dintre indivizi sunt bazate pe o recunoastere a integrității lor, a valorilor și drepturilor comune ce le posedă. Conceptul de integrare a copiilor cu dizabilități mentale în învățământul preșcolar vine la pachet cu cel de excludere pentru că reprezintă ,, setul de măsuri și acțiuni multidimensionale din domeniile pedagogic ,educației,sănătății ,informării-comunicării,mobilității și ,culturii ,destinate combaterii acestor excluderi ,,.

Fiind unanim admisă ideea că integrarea este un proces psihic cognitiv ,în istoria filosofiei și psihologiei au avut loc dispute aprinse în legătură cu locul și importanța ei în conținutul activității de cunoaștere ,precum și cu modul ei de organizare și realizare.În viziunea modelului asociaționist,integrarea este o continuare în linie dreaptă,ea nefiind nimic mai mult,din punct de vedere calitativ,decât o sumă de senzații constituită. Cu alte cuvinte ,integrarea este definită ca un prim nivel la care se realizează și se manifestă gestaltul ,adică ,,forma organizată,, sau integrală.La baza ei ,sunt puse o serie de legi ale organizării care ,ca atare ,se dovedesc a fi veridice ,și verificabile experimental.Printre acestea se cuvine a fi reținute următoarele:

Legea bunei forme este o consecință particulară a legii universale a organizării ,potrivit căreia ,,nu există materie fără formă ,neorganizată în structuri ,, .Ea postulează astfel ,că elementele câmpului stimulator extern vor tinde să se unească în integrare într-o ,,bună formă,,,echilibrată și consistentă (pregnantă),în care pe primul plan se evidențiează ,,întregul,,.

Legea echilibrului arată că integrarea este un rezultat al unei congruențe izomorfice între punctele de tensiune (ingredientele) ale câmpului fizic extern și cele ale câmpului biofizic intern (cerebral),astfel că orice formă de integrare se caracterizează printr-o omogenitate internă inesplicabilă.

Legea structualității exprimă supremația întregului asupra părții,care face cainvarianții de structură să acționeze în sens compensator și întregitor în raport cu eventualele omosiuni sau inversiuni.

Legea bunei continuități exprimă faptul că o configurație externă deschisă tinde în integrare să fie continuată ,în același sens și să se închidă ,devenind astfel intern echilibrată.

Legea destinului comun postulează că un element scos în afara configurației sau a structurii ,tinde să fie reintegrat și relaționat cu celelalte elemente.Într-un ansamblu ,toate elementele sunt legate printr-un destin comun.

Legea proximității arată,că într-un timp eterogen ,dispersat integrarea tinde să organizeze elementele și să le grupeze din aproape în aproape,pe verticală sau pe orizontală.

Legea unum-duo exprimă faptul că într-un câmp extern ambingen,integrarea procedează fie asimilativ ,realizând o singură formă ,fie disociativ ,divizând câmpul în două figuri cu individualitate distinctă.Toate aceste legi sunt în fond complementare ,se bazează pe date experimentale obiective și ușor verificabile ,fiind astăzi recunoscute ca parte integrantă a unei viitoare teorii generale. Astăzi în definirea integrării se pornește fie de la teoria reflectării ,fie de la teoria informației.Reflectând obiectul în unitatea însușirilor și părților sale componente ,integrarea constituie un nivel calitativ superior de realizare a cunoașterii integrative,care permite nu numai simple discriminări ,ci și operații mai complexe de identificare și clasificare.Integrarea copiilor cu dizabilități mentale în învățământul preșcolar este activitatea medico-socială care cuprinde totalitatea mijloacelor prin care se urmărește influențarea preșcolarilor cu dizabilități în raport cu posibilitățile lor fizice și psihice , întrucât trebuie avut în vedere faptul că fiecare trebuie să se adapteze la starea biologică pe care o are, iar psihic să-și păstreze un tonus cât mai ridicat , cât mai înclinat către activitate.În ceea ce privește perceperea ,identificarea ,clasificarea și definirea nevoilor preșcolarilor cu dizabilități, L.Manea ,citându-l pe J.Bradshshaw, arată că,, în situțiile concrete se întâmplă adesea ca semnificația acestui concept să nu fie suficient de clară deoarece în mod obișnuit pot fi identificate patru definiții ale termenului,,. O primă acceptare este aceea de nevoie normativă corespunzătoare din perspectiva specialistului care ,în calitate de expert ,operează cu raportarea situațiilor concrete la anumite standarde.

O nouă modalitate de definire a conceptului de integrare a preșcolarilor cu dizabilități este de a-i privi ca pe o nevoie resimțită , care apare ca reflectare a ceea ce doresc să afle acești preșcolari ,ținând cont desituația lor.Cea de-a treia acceptare a termenelui este de nevoie exprimată ,care este de fapt cererea sau solicitarea unui serviciu ,adică nevoia resimțită transformată în acțiune .(Livius Manea ,2002, pg.23).

Preșcolarii hipoacuzici sau surzi , ca și deficienții locomotori vor fi întegrați în clase cu copii obișnuiți.Integrarea copiilor cu dizabilități mentale în învățământul preșcolar este un proces complex și de de durată care face referire la cuprinderea în grădinițe cu program normal, sau în moduri de organizare cât mai apropiate de acestea. Este de dorit să privim integrarea preșcolară ca un proces continuu de adaptare la condițiile mediului educațional și social caracterizat printr-o neâncetată schimbare, mediul schimbându-se în funcție de cerințele integrării preșcolarilor cu dizabilități. După părerea lui Rdu G. integrarea în unități de învățământ a preșcolarilor cu dizabilități nu trebuie abordată doar de pe poziția formulelor organiztatorice de tipul claselor amintite .Mai mult ,procesul integrării în învățământul preșcolar a copiilor cu dizabilități trebuie conceput ca o acțiune socială complexă ,a cărui esență constituie nu conformarea mecanică ,pasivă a acestora la condițiile mediului preșcolar, ci corelarea ambilor factori, crearea acelor condiții optime, obiective și subiective, pentru ca integrarea să însemne nu numai adaptare, ci și angajare.Integrarea preșcolară exprimă :

•atitudinea favorabilă a copilului cu dizabilități , față de învățământul preșcolar pe care îl frecventează ;

•condiția psihică în care acțiunile instructiv –educative devin accesibile pentru copii cu dizabilități din învățământul preșcolar ;

•consolidarea unei motivații puternice care susține efortul copilului cu dizabilități în învățământul preșcolar ;

•situația în care copilul cu dizabilități poate fi considerat apt atunci când frecventează învățământul preșcolar ;

Integrarea școlară a copiilor cu dizabilități în învățământul de masă presupune a educa copiii cu dizabilități în școli obișnuite, alături de copiii normali (Alexandru R. Floria 1995,90).

Succesul integrării sociale a copiilor cu dizabilități reprezintă rezultatul efortului socializator al familiei, al influențelor educative extra-familiale în care sistemul școlar din învățământul preșcolar are un rol determinant. Educația în familie este o parte integrantă a educației.Alături de școală familia constituie factorul care exercită cea mai mare influență asupra copiilor cu dizabilități mentale în învățământul preșcolar .Sarcina educării copiilor cu dizabilități mentale în învățământul preșcolar și a pregătirii pentru muncă și viața social este atât de complex,încât ea nu poate fi realizată fără ajutorul familiei.La rezolvarea ei trebuie să participle întreaga societate și în mod deosebit familia ,părinții .

Familia este prima școală a copilului cu dizabilități mintale aflat la vârsta preșcolară și adeseori ea exercită asupra acestuia o influență atât de adâncă ,încât urmele ei rămân ,pentru toată viața .În familie , copilul cu dizabilități mintale aflat la vârsta preșcolară ar putea să își formeze primele reprezentări și noțiuni despre lumea înconjurătoare ,primele opinii morale ,estetice și chiar atitudini care uneori influențează întreaga lui evoluție.Atitudinea membrilor ai familiei față de muncă și societate se imprimă deseori și copiilor .Între membrii familiei se creează raporturi complexe de interdependență,care ,atunci când sunt întemeiate pe sentimente puternice ,influențează în mod nemijlocit comportarea copiilor.

Între relațiile familial și educația copilului în familie există o strânsă legătură.Ambele sunt impregnate de conținutul bogat al vieții de familie.Putem spune că rezultatele și calitatea educației în familie depend în mare măsură de ceea ce numim obișnuit ,,atmosfera familiei ,, , de direcția în care este orientată dezvoltarea acesteia ,și de modul în care se manifestă.În societatea modernă ,familia poate și trebuie să îndeplinească un important rol educative ,deoarece interesele ei coincide și sunt strâns legate de interesele întregului process educative prin care trebuie să treacă copilul cu deficiență mintală la vârsta preșcolară.

Preocuparea familiei de a educa un copil cu deficiență mintală la vârsta preșcolară devine tot mai accentuată și de aceea și exemplul părinților dobândește o importanță tot mai mare.Atât mama cât și tatăl răspund deopotrivă de educația copilului ,fie el deficient sau normal , și de aceea autoritatea lor trebuie să fie cultivată cu deosebită grijă.Educația copiilor , și în mod special a copiilor cu deficiență mintală la vârsta preșcolară este cea mai important funcție a familiei ,alături de cea economică.Familia îndeplinește cu success această funcție în strânsă legătură și colaborare cu instituțiile pentru copii.

Rezolvarea pozitivă a tuturor acestor sarcini presupune din partea părinților o orientare justă și un susținut interes pentru problemele educației copiilor.Argumentele neântemeiate folosite de unii părinți pentru a-și motiva rezultatele slabe obținute în educația copiilor lor (,,Nu pot face mai mult ! , ,, Nu mă pricep ! ,, ,,, Este datoria școlii ! ,,) trebuie cpmbătute.

Multe din greșelile pe care unii părinți le fac în educația copiilor cu dizabilități de vârstă preșcolară (severitatea excesivă,tutelară exagerată ,răsfățarea nelimitată,lipsa de autoritate ,lipsa de apropiere și de încredere în copil și altele) sunt datorate insuficienței lor pregătiri pedagogice și psihologice- lipsuri care ar putea fi ușor lichidate dacă familia ar păstra o strânsă legătură cu grădinița.Colaborarea între familie și școală nu poate fi considerată ca născându-se și desfășurându-se de la sine.Dacă părinții își propun să ajute școala,ei trebuie să înțeleagă ce preconizează aceasta să realizeze.

APROPIEREA DE UNIVERSUL DIZABILITĂȚILOR MENTALE

1.2.Originea și evoluția noțiunii de dizablitate

Deficiența mintală are la origine numeroase posibilități etiologice,ce impun în primul rând ordonarea lor sistematică,iar în al doilea rând stabilirea corelațiilor între sindroamele clinice și cauzale care le produc.Factorii patogeni se pot împărți în raport cu mecanismul și perioada în care acționează asupra organismului,în genetici (endogeni) și câștigați (exogeni). După V.Predescu și colaboratorii ponderea fiecărei categorii variează în raport cu gravitatea deficienței mintale,apreciind că denivelarea intelectuală accentuată este determinată în proporție de 80-90 % de către afecțiuni organice cerebrale de natură genetic sau obscură,restul fiind exogenul.

Din contră în etiologia formelor ușoare,ca debilitatea mintală sau intelectul de limită,ponderea bolilor cerebrale se reduce la 10-20 %.După unii autori (Ruder ,Schwable) un procent de 20-25 % nu pot fi încadrați într-o anumită grupă etiologicăDiverșii factori etiologici ( genetici și exogeni) determină sindroame al căror aspect depind de momentul sau etapa în care acționează asupra SNC.R.Zzzo ,în introducerea de la volumul asupra debilităților mintale, constată că,,în principiu se pot define atâtea debilități,câte feluri de inteligență vom avea,, și continuă,,în interiorul aceluiași domeniu (inteligența așa cum este apreciată de Binet-Simon) se pot desprinde diversitatea portretelor psihologice ale debilității cu diverse caue și etiologic,,.

Personalitatea debilului mintal reprezintă anumite note caracteristice care o diferențiează de cea a normalului de aceeași vârstă.În perioada contemporană are loc o regândire și reconsiderare a definirii handicapului de intelect și,în paralel cu aceasta,se manifestă tendința de reconsiderare a terapiei compensatorie pentru această categorie de persoane.Principalele preocupări în acest sens sunt evidente,în special în literatura de specialitate anglo-saxonă.

Obiectivul urmărit este lărgirea ariei factorilor care concură la elucidarea personalității handicapului mintal. Vechile teorii,bazate numai pe definirea handicapului mintal în funcție de un singur factor,inteligența,sunt înlocuite cu altele care asigură definirea stării de handicap mintal în funcție de o multitudine de factori.În esență,sunt conturate următoarele categorii de definiții ale retardului mintal,din patru tipuri de perspective:

-perspectiva clinică;

– perspectiva comportamentală;

– perspectiva socială;

– perspectiva responsabilității sociale.

Reprezentantul cel mai autorizat al perspectivei clinice este Grossman, care încă din 1973,arată că ,,deficiența mintală se referă la o subdezvoltare semnificativă a funcțiilor intelectuale,existând simultan cu deficite în comportamentul adaptativ și se manifestă în timpul dezvoltării,,.În realitate ,în afară de treptele inferioare ale dezvoltării-imbecilitatea și idioția- toată categoria deficienților mintali,nu poate fi catalogată cu mare strictețe.

Grosman a încercat să definească,în acea perioadă,și comportamentul adaptativ,pe care l-a considerat ca fiind determinat de două variabile importante și comune:,,independența personală și responsabilitatea social,,.Din perspectiva comportamentală,Bijou aduce o critică severă definiției date de Grossman,considerând că ,,aceasta este nefuncțională din punct de vedere educațional,,.

Conduita este , la rândul său,determinată de evenimente anterioare din viața individului,rezultând de aici că,în general,copilul este handicapat de un mediu care nu-i stimulează interesele și întărește comportamentul.Din perspectiva socială comportamentul este evaluat în funcție de normele societății,variează în funcție de timp,cadru și grupurile cultural de apartenență.Rezultă,deci,că un comportament este considerat normal dacă corespunde cu normele unei anumite societăți.

În acest sens,Merrier declară că,,debilitatea este un statut asumat,mai mult decât o condiție inerentă,,.În concluzie,din perspectiva socială,se evidențiează,,cum o persoană se potrivește cu mașinăria unei organizări sociale specifice,,.

1.3. Conceptul de deficiență, incapacitate, handicap

Delimitarea unor forme diferite de deficiență mintală a cunoscut aceeași istorie presărată cu confuzii și clarificări ,ca toate maladiile.Nici clinica neurologică nu a fost scutită de asemenea evenimente,în mare măsură datorită faptului că deficiența mintală a fost considerată o formă de nebunie –de maladie psihică.idioții-prima categorie detașată de multitudinea de tablouri clinice erau tratași ca nebunii sau alte forme clinice ,pe baza atitudinii social-afective:frica,teama și bineânțeles securitatea morală.Deficiența mintală desemnează o modalitate-cu grade și niveluri diferite a personalității cu o specificitate de structură,care are imprimată o finalitate formativă și integrativă.

Această categorie de structură beneficiează de o cantitate redusă de informație esențializată ,dar poate recepționa și prelucra o mare cantitate de informație din sistemul ectosemantic.Deficiența mintală poate rămâne ireversibilă,dar personalitatea este deductibilă și acest fapt reprezintă mai mult decât diagnosticul précis de rang sau performanță.Adepții teoriilor responsabilității sociale subliniează ideea că nivelul ultim de funcționare al debilități mintale este determinat de caracteristicile mijloacelor de educație și profunzimea resurselor societății și mai puțin de limitele biologice individuale.

Gold arată că debilitatea reprezintă,,insuccesul societății în promovarea unei stimulări și educției suficiente,mai mult decât un insucces individual,,.

Rezultă,prin urmare,că insuccesul la învățare este datorat mediului educogen necorespunzător și nu este determinat de gradul handicapului mintal respective.Evident aceasta este o viziune optimistă a cărei principală limită este aceea că absolutizează efectele benefice ale progresului științei, concretizat în aplicarea unei tehnologii avansate,considerate capabilă să rezolve orice problemă.Doll (1991),încearcă să sintetizeze punctele de vedere anterior exprimate și să elaboreze o teorie unificatoare prin care încearcă să sistematizeze criteriile de încadrare a unei persoane în categoria celor cu retard mintal.

El arată,că în diagnosticarea unei persoane cu handicap mintal,se ține seama de stagnări a dezvoltării de origine constituțională având un caracter eminamente incurabil care se concretizează într-o stare de incompetență socială.Viziunea mai mult descriptivă a lui Doll se completează cu o viziune mai pragmatică și funcțională,folositoare,mai ales psihologilor practicieni,,aplicabile și azi. Analiza desfășurată are drept obiectiv surprinderea trăsăturilor domeniului social și personal care face referire în principal,la aspectele implicate în realizarea competenței sociale a copiilor cu deficiența mintală de vârstă preșcolară,semnificativă pentru înțelegerea comportamentul acestuia,așa cum rezultă din majoritatea definițiilor.Din acest punct de vedere analiza comportamentuluide integrare ,ca element definitoriu al copilului cu deficiența mintală de vârstă preșcolară,s-a făcut prin prisma influenței următorilor factori:

Nivelul de expectație al oricărei persoane este determinat de caracteristicile sale interioare.În cazul copiilor cu deficiență mintală de vârstă preșcolară ,experiențele lor anterioare au fost dominate de eșecuri repetate.Cu toate că,în general, copii cu deficiența mintală de vârstă preșcolară au avut parte de experiențe asemanatoare,s-a evidențiat prin cercetări laborioase că ,în urma situațiilor respective,s-au constituit anumite categorii distincte de comportamente,unul bazat pe luptă-evitare, și un altul bazat pe atribuirea controlului.

Studiul motivației la copii cu deficiență mintală de vârstă preșcolară,ca atribut al dezvoltarii unui comportament adaptativ,corespunzător,a cunoscut o arie largă de extindere atât la noi cât și în străinătate.Adeseori motivația a fost cercetată în strânsă legătură cu învățătura,punându-se problema cum să învețe copii cu deficiență de vârstă preșcolară ce prezintă,în general,un interes scăzut pentru această activitate.S-a incercat obținerea unor rezultate cu consecințe practice în vederea optimizării învățării la aceste categorii de persoane.

Anxietatea este o caracteristică specifică personalității în general.Anumite cercetări indică incidența mai mare a anxietății în corelație cu diversele grade de clasificare a handicapului mintal.La noi,anxietatea,ca o trăsătură definitorie a personalității cu handicap mintal,a fost analizată de Emil Verza.

Imaginea de sine este dominată de factori subiectivi,care țin de personalitate și de influențele sociale.În această privință copii cu deficiență mintală de vârstă preșcolară se încadrează ca o axă care pornește de subiecții care au o imagine de sine deosebit de pozitivă și nerealistă spre cei cu o imagine de sine negativă și pesimistă.Cercetările asupra imaginii de sine la această categorie de handicapați au , fost în general,legate de influența mediului preșcolar asupra formării lor.Plasarea copiilor retardați mintal în clase speciale sau normale se soldează în diverse cazuri,cu efecte negative,pozitive sau nediferențiate în structurarea imaginii de sine la acești copii .Rezultatele cercetărilor în acest domeniu s-au dovedit adeseori contradictorii.

Collins și Burger au observat,spre exemplu că opii cu deficiența mintală de vârstă preșcolară dintr-o clasă specială au o imagine de sine mai negativă decat cei integrați în clase obișnuite,dar alți cercetători au demonstrat,dimpotrivă,faptul că copii cu deficiența mintală de vârstă preșcolară din clasele speciale își formează o imagine de sine superioară, comparativ cu cei integrați alături de cei normali.Dificultatea acestei probleme constă tocmai în complexitatea factorilor care trebuie luați în calcul pentru rezolvarea ei.Multe studii au încercat obținerea unei soluții prin analizarea influenței edcatorului asupra formării imaginii de sine.Intervenția acestuia a fost analizată din punctul de vedere al schimbării,,statutului copiilor marginalizați facial ,, (Leiser si Gottlieb).In alte cercetări s-a subliniat capacitatea empatică a cadrului didactic respectiv.In final s-a demonstrat influența puternică pe care o are educatorul asupra schimbării imaginii de sine,prin schimbarea atitudinii colegilor față de copiii cu imaginea deteriorată.Ayes și Printz au remarcat,de asemenea,că copii cu deficiența mintală de vârstă preșcolară dintr-o clasă specială sunt mai puțin afectați de eșec decât copii normali.

Inteligența socială pentru care se utilizează,în sens sinonim de către unii autori și termenii de ,,competență socială,, și ,,comportament adaptativ ,, ,reflectă capacitatea persoanei de înțelegere și integrare în diverse situații sociale.Ultimul factor ,cu influențe majore asupra dezvoltării unui comportament adaptativ corespunzător și unei personalități echilibrate se referă la relatiile grupului social.Psihologia socială a descris faptul că,numărul ridicat de alegeri primare din partea grupului social de apartenență influențează benefic imaginea de sine.

Acceptarea și respingerea sunt considerate concept deseori vagi, mai ales sub aspectul diversității motivațiilor care le determină,în care se împletesc factori obiectivi și subiectivi.De multe ori modelul de comportament acceptabil într-un grup social este considerat neadecvat sau respins în altele.,,Respingerea este puternic legată de comportamentul educatorului ,în timp ce acceptarea este,cel mai adesea,legată de capacitatea cognitivă a copilului,, (Gotllieb).Aspectele legate de specificul personalității au fost analizate mai des la debilul mintal,pentru celelalte grade de handicap mintal efectuându-se în prezent numeroase studii ale căror concluzii se mai lasă,încă,așteptate.Cercetarile efectuate asupra trăsăturilor proceselor psihice,cu precădere asupra celor cognitive,activității de învățare și specificului activității nervoase superioare,au permis surprinderea unor aspecte caracteristice comune și generale ale personalității tuturor handicapaților mintal.Principalele trăsături de specificitate descrise în literatura de specialitate de diverși autori ,sunt următoarele:

a.Rigiditatea a fost mai întâi descrisă de J.S.Kounin care o definea ca pe o trăsătură esențială a deficitului mintal și completată apoi de cercetările lui H.Werner.Kounin consideră că gradul de rigiditate se referă la raportul funcțional dintre structurile psihologice ale individului ,,cu cât granița dintre regiuni este mai rigidă,cu atât regiunea va influența mai puțin teoriile învecinate ,, . Copii cu deficiență mintală de vârstă preșcolară diferă de copii normali,având aceeași vârsta mintală,, printr-o mai mare rigiditate corespunzătoare vârstei lor cronologice mai înaintate ,, .

b.Inerția patologică,descrisă de A.R.Luria și colaboratorii săi,este o trăsătură de specificitate care trebuie analizată și combină cu teoria lui Kounin despre rigiditate,pe care o completează ,relevându-se în final noi aspecte ale aplicabilității sale.Conform acestei teorii,limitele riguros conturate ale diverselor regiuni proiective ale creierului nu permit efectuarea unei activități fiziologice normale concretizată în realizarea de diverse legături între ele,atunci când activitatea o impune.Consecințele psihologice din limitele substratului fiziologic pe care se grefează,sunt concretizate în inerția principalelor funcții psihice,caracteristice personalității handicapului mintal.

c.Heterocronia a fost pusă în evidență de H.Zazzo prin utilizarea metodei profilului psihologic prin care a urmărit să diferentieze caracteristicile proceselor debilului mintal de cele ale copilului normal de aceeași vârstă mintală.Heterotonia,după Zapzzo,constă în faptul că ,,debilul mintal,se dezvoltă cu viteze diferite,în raport cu diversele sectoare ale dezvoltării sale psihologice ,, .Heterotonia reprezintă nu o simplă colecție de viteze diferite, ci constituie în fapt ,,un sistem,o structură și,în fond,o caracteristică a debililor mintal,, .

d.Specificul motivației .R.Ziegler formulează o așa numită ipoteză motivațională prin care încearcă să argumenteze diferențele existente între motivația copiilor cu deficiența mintală de vârstă preșcolară și a copiilor de vârstă preșcolară cu intelect normal de aceeași vârstă cronologică.Ținând seama că la atingerea unei performanțe într-un domeniu sau altul sunt implicați factori cognitivi,afectivi și motivaționali,se pune întrebarea:,,de ce copii cu deficiența mintală de vârstă preșcolară și copii de vârstă preșcolară cu intelect normal ,având același nivel mintal,nu ating același nivel de performanță ?,,.

e.Vâscozitatea genetică a fost descrisă de B.Inhelder,o apropiată colaboratoare a lui Piaget,și se referă la specificul stadiilor dezvoltării inteligenței la debilii mintali.Ea definește ,,debilitatea ca fiind o construcție neterminată datorită incapacității de a atinge stadiul gândirii formale ,,,iar subiectul nu va putea recupera niciodată întârzierea respectivă din dezvoltarea inteligenței.Deci copii cu deficiența mintală de vârstă preșcolară vor rămâne pentru toată viața cantonați la nivelul operațiilor concrete,fapt care-și va pune amprenta nemijlocit asupra performanțelor lor specifice în domeniul activității preșcolare și școlare,cât și al adaptării sociale și profesionale.Evoluția lor va cuprinde în planul inteligenței o desprindere dificilă de stadiile anterioare,cu stagnări îndelungate într-un anumit stadiu, insuficient consolidate și cu posibilități de regres frecvent într-un stadiu deja parcurs.L.V.Vâgotski , caracterizează personalitatea handicapatului mintal prin prisma următoarelor elemente:

-fragilitatea achizițiilor realizate în activitățile déjà parcurse;

-ample alunecări spre comportamente proprii stadiilor anterioare;

-caracterul limitat al perspectivelor dezvoltării în etapa imediat următoare.

Punctele de vedere despre vâscozitatea genetică și zona proximei dezvoltării constituie expresia calitativă a întârzierilor din maturizarea personalității handicapaților mintali.

Fragilitatea construcției personalității debilului mintal a fost analizată de F.Rau,care a studiat relația acesteia cu mediul social complex care-i depășește posibilitatea de adaptare.Rezultatele cercetărilor efectuate au dus la concluzia că, personalitatea copiilor cu deficiență mintală de vârstă preșcolară se caracterizează printr-un comportament specific, explicabil prin existența unor trăsături caracteristice,simultane, dintre care cele mai importante sunt fragilitatea și infantilismul.Fragilitatea este în detaliu analizată de autori sub aspectul tipologiei sale,aceștia deosebind două categorii de fragilitate:

-disociată-caracterizată prin duritate,impulsivitate greu de controlat,credulitate și neâncredere;

-mascată –prezentă la debilul plasat într-un mediu securizat, care reușește să disimuleze fragilitatea,dar la care reintrarea în societate poate produce ruperea echilibrului realizat .

Fragilitatea și labilitatea conduitei verbale a fost descrisă de E.Verza,în funcție de criteriile de performanță și competență ale comunicării (în accepțiunea lui Chomsky) la handicapații mintali.Trăsătura descrisă se manifestă pe fondul unei nedezvoltări a limbajului față de normal specific,în special,retardaților mintal de vârstă preșcolară.Obiectivele fundamentale ale învățământului special,destinat copiilor debili mintal,indiferent de formele sale de organizare în cadrul școlilor ajutătoare sau în mod experimental,în cele obișnuite,se referă la socializarea copilului și realizarea unui grad de autonomie și independență personală,materializat,în cele din urmă,prin însușirea unei meserii care să-i permită încadrarea într-o activitate utilă pe piața muncii când va ajunge la maturitate,.

1.4.Cine este copilul deficient mintal ?

Pofilul psihologic al personalitatii copiilor cu deficiența mintală de vârstă preșcolară și mai ales rezultatele analizelor practice efectuate în legatura cu integrarea educațională și socială a acestei categorii de handicapați,au influențat și apariția unor propuneri de schimbări a criteriilor de diagnosticare.Legată de definirea comportamentului adaptativ este și problema competenței sociale cât mai adecvate,pe care trebuie să o determine aceasta.Relația dintre comportamentul adaptativ și formarea competenței sociale,la preșcolarul mic cu deficiență mintală,are implicații vaste în construirea de programe educaționale specifice,în vederea asigurării viitoarei inserții sociale și a unui comportament adaptativ cât mai bun posibil,pentru a se asigura adaptarea corespunzătoare la vârsta adulta ,fapt susținut și de Reschly și Gresham.

Nivelul scăzut al competenței,explică dificultățile de adaptare pe care le întâmpină copii debili mintali la mediul preșcolar,precum și în societate.

Pentru aceasta Gresham propune clasificarea care stă la baza adaptării programelor compensatorii destinate acestora.Relația dintre statutul socio-economic scăzut al mediului de proveniența al unui copil și încadrarea sa mai frecventă în categoria debililor mintali,reprezintă un alt aspect controversat legat de clasificare.Principalele caracteristici ale sistemului psihic al personalității copiilor cu deficiența mintală de vârstă preșcolară au fost puse în evidență de numeroase studii,unele cu concluzii diametral opuse,rezultatele diferind,în special,datorită intstrumentelor folosite,a imposibilității izolării multitudinii factorilor implicați,caracteristicilor particulare ale eșantioanelor studiate și imposibilității izolării tuturor condițiilor externe care influențează structura personalității și comportamentului.O altă trăsătură generală a cercetărilor efectuate,legate de copii cu deficiență mintală de vârstă preșcolară,este imposibilitatea diagnosticării timpurii a acesteia.Explicarea acestei situații rezidă din faptul că retardații mintal ușor prezintă,în principal defecte cognitive depistabile mai ales în momentul intrării în activitatea preșcolară.

1.5.Cauzele care determină apariția dizabilității mentale

Cauzele deficienței mintale sunt multimple :

●nonorganice – factori socio- culturali și emoționali;

●organice;

●encefalopatii nonprogresive ;

– aberații cromozomiale;infecții intrauterine;disfuncții placentare;

-diabet zaharat matern;prematutiate;traumatisme obstetricale;malnutriție maternă

-accidente vasculare cerebrale;intoxicații ;traumatisme craniocerebrale;

●encefalopatii progresive –metabolice, infecțioase.

Este greu de spus dacă este un fenomen real sau nu,dacă nu cumva este doar urmarea ameliorării posibilităților de investigare.În această categorie C.Oancea și D.Cristodorescu descriu trei grupe:Deficiența mintală , în funcție de afectarea intelectului se divizează în patru grade: ușor, moderat, sever, profound și retard mintal de severitate nespecificată. Deficiența mintală, în funcție de afectarea intelectului se divizează în patru grade: ușor, moderat, sever, profound și deficiența mintală de severitate nespecificată.

Deficiență mintală de severitate nespecificată.Acest termen este folosit atunci când diagnosticul de retard mintal este prezumtiv, dar o testare standardizată este dificil de efectuat sau nu este posibilă. Poate avea loc când copilul , adolescentul sau adultul nu este cooperant ori este de o gravitate atât de serioasă încât nu poate participa la testare. Poate fi folosit și la copilul cu deficiență la care nu a putut încă fi folosit testul IQ Cattel or Bailley. In orice caz cu cât copilul este mai mic, cu atât mai dificilă este stabilirea diagnosticului de deficiența mintală, cu excepția deficienței profunde.Dacă se suspectă un IQ mai mare de 70, termenul de deficiența mintală nespecificată nu se folosește. De obicei acest termen este folosit când testarea nu este posibilă din cauza vârstei mici, sau a handicapului fizic și senzorial asociat ( tulburarii de văz, auz ).

Deficiența mintală de severitate nespecificată.Acest termen este folosit atunci când diagnosticul de deficiență mintală este prezumtiv, dar o testare standardizată este dificil de efectuat sau nu este posibilă.Poate avea loc când copilul , adolescentul sau adultul nu este cooperant ori este de o gravitate atât de serioasă încât nu poate participa la testare. Poate fi folosit și la copilul cu deficiență la care nu a putut încă fi folosit testul IQ Cattel or Bailley. In orice caz cu cât copilul este mai mic, cu atât mai dificilă este stabilirea diagnosticului dedeficiență mintală, cu excepția deficienței profunde.Dacă se suspectă un IQ mai mare de 70, termenul de deficiență mintală nespecificată nu se folosește. De obicei acest termen este folosit când testarea nu este posibilă din cauza vârstei mici, sau a handicapului fizic și senzorial asociat ( tulburarii de văz, auz ).

Clasificare deficienței mintale

-intelect limitrof (IQ-71-84) -copii cu IQ>70 pot urma o școală normală, dar necesită ajutor ;

– deficiență mintală ușoară (IQ-70-50)-90% din copii cu deficiență mintală sunt incluși în aceasta categorie.Majoritatea necesită instruire în scoli auxiliare;

– deficiență mintală moderată (IQ-49-36 ) -terapia trebuie să fie concentrată pe obținerea abilităților de autoângrijire și a unor achiziții intelectuale;

– deficiență mintală severă (IQ-35-20) -vor putea învăța abilități minime și vor realiza conversații simple. Necesită supraveghere îndeaproape toata viața

– deficiență mintală profundă (IQ<20) -necesiă îngrijire permanentă pe toată viața. Limbajul este nedezvoltat.

1.5.1.Factori endogeni

Factorii endogeni constituie și mai ales vor prezenta una dintre problemele majore ale medicinei,numărul tulburărilor ereditare diagnosticate în practica medical crescând substanțial.

Deficiența mintală prin mecanism poligenic.Deficitul mintal este datorat precumpănirii genelor minore nefavorabile inteligenței.În această grupă sunt incluse cu precădere cazurile de deficiență mintală,,pură,, fără patologie asociată.

Deficiența mintală cu transmitere mendeliană.A doua grupă cuprinde deficiență mintală cauzată de gene majore mutante cu transmitere mendeliană.În această grupă se individualizează două subgrupe:

-Cele care au ca bază patogenică o eroare înnăscută de metabolism,așa-numitele enzimopatii ,ce sunt caracterizabile și diagnosticabile biochimic.

În deficiența mintală disenzimatică gena mutant este structural ,iar deficitul și patologia se instalează postnatal,deoarece în cursul vieții intrauterine echipamentul enzimatic normal al mamei poate compensa viciul metabolic.Caracteristica acestor boli este severitatea retardului mintal și asocierea tablourilor neurologice și somatic,care le confer o fizionomie complexă.

-Cea de-a doua subgrupă a deficienței mintale endogene este cea cauzată de gene, majore dar fără substrat biochimic.

Deficiența mintală prin anomalii cromozomiale. Anomalii ale numărului și morfologiei cromozomilor se pot produce în cursul leiozei,formă oului sau postzigotic prin fenomene de nondisjuncție,remanieri,etc.Consecința anomaliei cromozomiale este un dezechilibru genic (plus sau minus de material genetic,ultimul fiind adesea incompatibil cu viabilitatea oului) care se soldează cu defecte variate (encefalopatie,malformații somatice).Referitor la mecanismele etiopatogenice responsabile în maladia Langdon-Down au fost emise numeroase păreri.Vârsta înaintată a mamei la naștere copilului pare cea mai important dintre variatele cause ale apariției în triplicate a cromozomului mongolismului.

1.5.2.Factori exogeni

Tot așa cum trebuie să ne gândim la determinarea genetică a deficienței mintale,trebuie să avem în vedere și posibilitatea determinării exogene chiar dacă totul pledează pentru o etiologie ereditară.Apectul și gravitatea deficienței mintale depinde de momentul intervenției lor în evolutiv,de masivitatea agresiunii și de tipul agentului agresiv.Pentru a realize aspectul de nedezvoltare sau subdezvoltare,factorii exogeni trebuie să acționeze timpuriu în perioada intrauterină și în primii trei ani de viață.Dezvoltarea psihică poate fi stânjenită și de influențele sociale negative care pot împiedica,cel puțin în parte, punerea în valoare a aptitudinilor intelectuale.

1.5.3.Descrierea gradelor de deficiență mintală

Fenomenul psihic-generat,condiționat și dezvoltat într-un context de elemente și factori de naturi diferite-a fost investigat de către științe diverse cu tehnici și sisteme noționale diferite. Psihopedagogia deficienților mintali trebuie să se coinstituie ca o disciplină științifică,pentru a putea să ofere instrumentele adecvate de cunoaștere ,o metodologie specifică și o operativitate educațională.Pentru atingerea acestui obiectiv sunt necesare:

-o concepție generală asupra deficienței mintale;

-un sistem noțional-logic aferent acestei concepții;

-o teorie și o metodologie a educației și învățării la aceste categorii de subiecți.

Printre cei care au încercat să stabilească corespondența între termenii utilizați în literatura franceză,engleză ,americană și germană a fost și P.Baton.În cartea sa ,el redă termenii similari pentru cele trei grade de deficiență mintală,care în fond sunt echivalenți pentru că au un sistem unic de referință;QI-ul.

În prefața cărții echipei lui H.H Rousselle din Paris ,chiar pe prima pagină ,R.Zazzo,care o semnează ,folosește termenul înapoiere mintală pentru a desemna debilitatea mintală.El constată că există posibilitatea folosirii a două criteria diferite ( unul medical,altul psihologic) pentru a stabili un diagnostic lipind cele două etichete diferite,prost sau idiot și debil mintal.Pe de altă parte ,în aceeași carte,R Perron folosește termenul de deficiență mintală,cu o extensie maximă încorporând toate formele de deficiență mintală stabilită de-a lungul secolelor. Claude Kohler propune clasificarea următoare:

-debilitate ușoară 065-70 și 080-83;

-debilitate mijlocie între 050- și 065-70;

-debilitate profundă între 030-080;

-înapoiere profundă inferioară 030;

Buseman optează pentru două noțiuni gen distincte:,,debilitatea spiritului,, și ,,deficiență intelectuală.Dar el operează și cu alte distincții în cadrul celor două mari compartimente.

El vorbește, de exemplu,de ,,debilitatea spiritului infantile sau oligofrenie,, în aceeași manieră în care vorbește de ,,noțiunea global de debilitatea spiritului ,, ,diferențiată de deficiența intelectuală care poate fi constituitivă sau consecutivă.În final,autorul propune de asemenea o modalitate de clasificare pe baza dispersării cuantumului de inteligență:

Este important de remarcat că există trei tendințe distincte

1.Prima tendință este aceea de a utilize o noțiune gen-ca ,de pildă ,oligofrenia ,deficiența mintală,debilitatea mintală sau întârzierea mintală-pentru a cuprinde toate formele și gradele de nedezvoltare mintală.

2.A doua tendință manifestată în special de școala franceză constă în utilizarea termenului de debilitate mintală cu două subcategorii, în funcție de etiologia acestora.Debilitatea mintală patologică ar cuprinde toate formele organice ,iar cea normal formele cu cause paragenetice și fără leziuni detectabile.Deficiența mintală ca sindrom clinic a căzut însă sub incidența preocupărilor psihgologiei sau pedagogiei mult mai târziu,Ea a fost identificată ,studiată și delimitată de clinica de neurologie și apoi de psihiatrie.

1.6.Consilierea preșcolarilor și a părinților

Consilierea este un proces de scurtă durată, prin care un specialist consilier oferă sprijin unei alte persoane pentru a depăși o serie de obstacole ce țin de sfera carierei, a vieții profesionale sau care țin de viața personală și pot avea efecte în cea profesională (lipsa de organizare, neâncredre în sine, dificulăți în luarea deciziilor ,etc.

Consilierea constă într-o serie de întâlniri față în față în timpul cărora au loc discuții între pacient și consilier (intervirui, completarea unor teste de evaluare a intereselor, valorilor, trăsăturilor de personalitate, atitudinilor, sunt discutate rezultatele obținute în urma aplicării testelor etc), au loc exerciții de simulare a situațiilor reale etc, cu scopul de a clarifica situațiile problematice pe care persoana respectivă le întâmpină, pentru a identifica soluțiile posibile și pentru a sprijini clientul în adoptarea celei mai potrivite decizii .

Beneficiarii consilierii și psihoterapiei sunt persoanele specializate care primesc serviciile specializate ale medicilor ,psihologilor, psihopedagogilor , și asistenților sociali în centrele specializate pentru această activitate. Consilierea, în înțelesul său clasic, se rezumă la o triplă perspectivă: psihologică;pedagogică ,socială asupra activităților cu valențe etice pe care le va întreprinde consilierul în scopul ajutării beneficiarilor săi în vederea angajării în acel tip de comportament care să-i conducă la solutionarea optimă a propriilor.Efectul pozitiv al consilierii,efectul placebo ,empatia,în contrast cu efectul negativ ,iatrogen al dialogului cu dezvoltarea unei strategii a comunicării ,face ca prezentul subcapitol să dezbată un subiect deosebit de interesant .

Conduita de reuniune .Să reluăm,mai întâi,în esență,diferitele instrumente propuse de G.Palmade.

Introducerea reuniunii.Acest moment trebuie să fie scurt,pentru a nu-i situa pe părinți într-o poziție de receptivitate;consilierul explică scopurile,reamintește datele esențiale,precizează,aventual ,metoda și definește,în sfârșit,funcția externă a reuniunii,adică debitul așteptat ( cinci mari funcții sunt identificabile:transmiterea informațiilor,pregătirea deciziilor,luarea unei decizii,formarea pedagogică și psihologică).

Folosirea întrebărilor.Acestea se disting sub formă,dar,mai ales,prin tip.Forma poate fi închisă sau deschisă,personală sau impersonală,adresată părinților ce urmează a fi consiliați. Sunt propuse patru tipuri:

-de anchetă,atunci când căutăm o informație asupra unei probleme;

-de explorare, atunci când explorăm experiența trăită a grupului sau relația lui cu problema;

-de sondaj,când este nevoie de reflecție și de luarea unei poziții;

-de retorică,atunci când consilierul prezidează grupul de părinți ,printr-o explicație care verifică acordul grupului fără a încetini progresia.(Adrian Neculau,Psihologie Socială,pg.279,2005)

Deciziile de grup.A lua decizii structurează,re-fundamentează principiile lui de funcționare.Deciziile pot fi luate în legătură cu metoda ,atunci când debitul reuniunii nu vizează o decizie .

●Atitudinile consilierului.Reluând categoriile lui Porter,Guy Palmade le-a sistematizat în raport cu funcțiile interne ale consilierului,care sunt producerea ,facilitarea și reglarea .El propune fără nici un scop de manipulare,într-o perspectivă care favorizează viața autonomă a grupurilor .

●Între atitudinile de decizie ,care propun un model în funcție de presiunea mai mare sau mai mică a consilierului,se pot distinge sugestia sau sfatutul.Acestea sunt atitudinile dominante ale consilierului în legătură cu munca de grup asupra problemelor.

●Atitudinile de evaluare ,care subântind o judecată asupra a ceea ce face,gândește sau simte celălalt.Vlorile pe care se bazează un asemenea raționament pot fi de ordin moral,estetic ,politic , științific.Când cconsilierul adoptă această atitudine,ea îl impiedică să poată exercita o funcție de reglare în interiorul grupului ,fiind vorba,cel mult ,de o reglare esențială,bazată pe activitatea efectuată de grup asupra propriului său mod de funcționare.

● Atitudinile de ajutor și de susținere:nu este vorba de sfaturi care țin de atitudinile de decizie,ci de un ajutor fie informativ ( a pune la dispoziția celuilalt mijloacele pe care le poate utiliza),fie afectiv,prin modalitățile de reasigurare.Guy Palmade subliniează prudența cu care trebuie să se recurgă la aceste atitudini de ajutor.Întra-adevăr,aceasta poate duce la rezultate inverse,astfel încât un grup să simtă,de exemplu ,că anxietatea lui nu este recunoscută,reasigurarea fiind asimilată cu negarea.

●Atitudinile de anchetă,de sondaj,de explorare,pe care le-am evocat în legătură cu ,,întrebările de instrument,, , esențiale,deci,atunci când consilierul este centrat asupra problemei.

●Atitudinile de interpretare presupun dezvăluirea unor raporturi noi între anumite categorii de fenomene,respectând două consemne: interpretarea trebuie să cuprindă materialul original,ceea ce se spune sau se poate observa,și trebuie să poată fi acceptabilă și acceptată ,adică să preceadă cu puțin conștiința subiectului ,fiind lansată întotdeauna o ipoteză.

●Atitudinile de înțelegere,care presupun participarea la experiența imediată a celuilalt sub forma cea mai fidelă cu putință.Trebuie să se propună reformulări elucidante deductive și nu doar o oglindă sau o interpretare. (Adrian Neculau,Psihologie Socială,pg.281,2005)

●Reglarea externă,care este o intervenție realizată doar de către consilier ,fără să vizeze o conștientizare aparte în grup,centrată numai pe un scop de menținere a unor condiții psihologice favorabile.

●Autoreglarea spontană,avându-și originea în grup sau în unul dintre membrii săi,constând ,de exemplu ,într-o butadă sau o întrebare însolită care dezvăluie dimensiunile vieții afective a grupului .Autoreglarea însoțitoare,în care consilierul exprimă pentru grup ceea ce este pe cale să se întâmple ,ce anume trăiește grupul ,apoi îi lasă cuvântul pentru a reacționa.Este vorba de o reglare însoțitoare ,în măsura în care scopul reuniunii nu este analiza funcționării grupului de către grup, dar acest fapt devine necesar la un moment dat.

În fine autoreglarea esențială ( sau dinamică),potrivit căreia scopul reuniunii înseși este ca grupul să avanseze în funcționarea ,în dinamica ,în viața lui afectivă, cu ajutorul consilierului ,dar fără o evaluare din partea acestuia.

(Adrian Neculau,Psihologie,pg.282,2005)

Sinteză .În viziunea consilierului:

A.Problemele copilului cu dizabilități mentale de vârstă preșcolară,mereu în actualitate.

● Presupunem că un părinte nu are nici o noțiune de psihologie și susține despre un copil cu dizabilități mentale de vârstă preșcolară că ,,este inteligent,,Ce a înțeles respectivul părinte prin acest termen și ce înțelegem noi ?

●În fiecare clasă există care își însușesc foarte ușor noțiunile predate,alții care le asimilează mai greu sau deloc.Din acest motiv unii psihologi și pedagogii susțin necesitatea formării unor ,,clase omogene,, , unde ar fi grupați copiii având (aproximativ) același nivel mintal.Credeți că părinții vor căuta argumente în favoarea și combaterea acestor clase? Credeți că vor avea nevoie de ajutorul consilierilor pentru a accepta nevoile speciale ale copiilor lor ?

●Procesul instructiv-educativ se desfășoară cu bune rezultate atunci când există un echilibru între conducerea educatorului–inițiativa -comunicarea cu părinții.Cum se poate realiza acest deziderat în clasele unde există copii cu dizabilități mentale de vârstă preșcolară ?

●În ce măsură existența unor copii cu dizabilități mentale de vârstă preșcolară afectează gradul de coeziune al clasei și evoluția social-afectivă individuală a celor în cauză (copiilor c cu dizabilități mentale de vârstă preșcolară) ?În această privință ,este sau nu benefică intervenția consilierilor ?

●Adesea unii părinți consideră că educatorului are preferințe pentru anumiți elevi și repulsie pentru alții (în special dacă în clasă sunt copii cu deficiențe minore sau majore).După părerea voastră ,ce greșeli de ordin psiho-pedagogic,a comis educatorul ,dacă a permis statornicirea unor astfel de constatări în rândul copiilor ? Credeți că implicarea directă a consilierului școlar îl v-a ajuta pe părinte să înțeleagă faptul că și copilul cu dizabilități mentale de vârstă preșcolară trebuie să se integreze,trecând peste preferințele educatorului ?

●Sub aspectul performanțelor mintale există diferențe nu numai între indivizi,ci și între clase.Prin ce mijloace obiective s-ar putea stabili nivelul intelectual al unei clase,ținând cont de faptul că în clasa respectivă există unul sau mai mulți copii cu dizabilități mentale de vârstă preșcolară,astfel ca acest nivel să poată fi comparabil nivelul altor clase ? Credeți că este nevoie de observațiile consilierului,pentru a răspunde la această întrebare ? (Vasile Ghica ,Ghid de consiliere și orientare școlară,125,2004)

B. Ce spun consilierii din școli ?

●,,În ultimii ani, unde există copii cu nevoi speciale ,colaborăm tot mai greu cu familia.Când sunt mai mici,tot mai vin la școală.În rest,pe părinți nu-i mai interesează ,dacă sau integrat sau nu în colectiv;totul este lăsat la latitudinea profesorilor și educatorilor , uitând că și ei ca părinți au un rol în educarea copiilor,,.

●,,A slăbit influența școlii,dar s-a intensificat cea a străzii și am ajuns unde se vede.Fără ajutorul specialiștilor unde vor ajunge oare acești copii ,dacă nici familia nu se mai interesează de ei?,,

●Nu-i înțeleg deloc pe unii părinți.Domnule îi spui mereu că ,copilul lui nu se poate integra în clasă, copilul lui are o problemă,copilul lui are nevoie de ajutor ,și el îmi spune: << lăsați , nu-i cazul >>,,.

●,,Greu de înțeles este atitudinea unor părinți care se interesează permanent și de situația rivalilor copilului lor ,ignorând faptul că al lui are o problemă.Se creează o stare de tensiune între copii,le cultivă egoismul,iar refuzul de a fi ajutați este alimentat de o ignoranța totală.Pur și simplu mi se spune: <<lăsați domnu` ,a fost bine până acum , va fi bine și de aici înainte , nu îl fac savant>>.(Drăgan Ion,Petroman Pavel,Mărgineanu Dorina-Educația noastră cea de toate zilele ,pg.88,1998)

C.Școala versus familia- o relație periclitată ?

●,,Domnule,nu știu dacă are nevoie de ajutor sau nu ,eu îi dau să mănânce,școala să-l educe !Ce să-i fac?Să-i corectez eu temele ?Nici nu mă pricep și nici nu am timp,,.

●,,Abia le aduc ceva de mâncare.Când ajung acasă,adorm la televizor. Educatoarea mi-a spus să cer și părerea consilierului dar când să mă mai interesez de el la consilierul din școală ?,,

●Avem tot ce ne trebuie,suntem privatizați,dar eu nu-mi văd copilul decât când doarme.Se va descurca el și fără multă carte ,și va răzbate fără nici o consiliere.Noi pentru el muncim,,.

●,,Nu se lucrează cinstit. Se profită de faptul că copilul meu are o deficiență ușoară fiind mereu persecutat de educatoare.L-am mutat la trei grădinițe,peste tot aceeași problemă.În acest caz cum pot eu să cer ajutorul unui consilier dacă nici grădinița nu l-a acceptat și nu a avut nevoie de el? Mai bine îl țin acasă așa cum e,, .

● ,,Noi ne unim cu școala să-i determinăm pe copii să învețe , indiferent de capacitatea lor:alții mai mult , alți mai puțin.Trebuie să-i înțelegem și pe ei.Unii nu au rezistență,cedează nervos iar dacă educatorul nu îl acceptă la clasă fiindcă e mai încet la carte , și spune că îi trage clasa în jos , ce poate face un consilier ?Nimic , pentru că eu știu că nu consilierul predă materia la clasă.Sfaturile rămân uitate în cabinetul consilierului ,iar copilul meu rămâne tot pe din afară,,.

●,,Copilul meu are o deficiență minoră și constat de la o vreme că s-a însingurat.Consideră că îl dădăcim prea mult și nu mai putem discuta mai nimic cu el.Dacă cer ajutorul educatorului ,precis că se va înstrăina tot mai mult de noi.În aces caz dirigintele ne-a sfătuit să cerem ajutorul consilierului din școală.Sper că acest ajutor va fi de un real folos pentru copilul nostru,,.

●,,Ne-am cam învățat așa: mama cu grija,iar tata cu grijania.Pentru că trebuie să știe de frica cuiva copilul cu nevoi speciale.Nu este bine.Uneori se ajunge la adevărate spectacole comice.Tata vrea să se impună,mama îi ia apărarea,acuzându-l pe soț: <<Lasă că nici tu nu ai strălucit la școală>>.Mă feresc de așa ceva .În cazul acesta cu ce îl ajută consilierul pe copilul cu nevoi speciale,când părinții înșiși trebuie ținuți sub observația acestuia? Vasile Ghica ,Ghid de consiliere și orientare școlară,

1.7. Servicii oferite preșcolarilor cu cerințe educative speciale și părinților lor

Pentru a răspunde schimbărilor petrecute în viața socială contemporană și pentru a se putea transforma într-o autentică educație pentru schimbare ,educația permanentă contemporană a impus unele modificări ale educației tradiționale. Misiunea orientării preșcolarilor cu cerințe educative special spre o educațe adecvată și lămurilea părinților că această educație vine în sprijinul copiilor lor revine școlii și tuturor factorilor de răspundere , inclusiv asistenții sociali.Cunoașterea personalității preșcolarilor cu cerințe educative speciale ,a compatibilității parțiale sau totale ,specifice între copil -școală au intrat treptat în atenția cadrelor didactice ,în acțiuni complementare cu psihologii școlari și asistenții sociali. Profesorii și asistenții sociali urmăresc performanțele preșcolarilor cu cerințe educative speciale la lecții,le coroborează cu informațiile de la părinți ,cu poziția exprimată de aceștia în limita posibilităților lor și cu informațiile obținute de la consilierul școlar sau asistentul social.

Perspectiva modernă a educației întărește rolul școlii în pregătirea performanțele preșcolarilor cu cerințe educative special pentru viața activă,deopotrivă sub aspectul cunoștințelor și abilităților transferabile ,cât și psihologic ,pentru asimilarea noilor tendințe educative.Ținând cont de nevoia acută de profesionalizare a corpului didactic angrenat în orientarea școlară performanțele preșcolarilor cu cerințe educative speciale,s-a liberalizat accesul profesorilor ,învățătorilor ,institutorilor la module de formare continuă din centrele de perfecționare.Atribuții de orientare școlară au toate cadrele didactice ,în măsura în care își concep propria disciplină dintr-o perspectivă formativă,dinamică,adaptată la cerințele realității sociale și ale vârstei performanțele preșcolarilor cu cerințe educative speciale.Finalitatea transformatoare a oricărei achiziții trebuie plasată în relație cu trebuințele individuale de învățare ,cu disponibilitățile prezente și cu capacitățile de dezvoltare ulterioară ce se întrevăd în cazul fiecărui preșcolar cu cerințe educative speciale.Pe parcursul ciclurilor de învățământ ,profesorii trebuie să aducă la cunoștința părinților și elevilor segmentul următor de școlaritate și informații referitoare la ofertele educaționale.Prezentarea acestor date permite formularea unei opțiuni în cunoștință de cauză a părinților și o orientare preliminară către o filieră ulterioară de studiu.Scopul educației școlare acordate preșcolarilor cu cerințe educative speciale este acela de a dezvolta la nivelul maxim potențialul fiecărui copil și de a forma toate acele posibilități care să-l ajute în integrarea socială.

Astfel F.Parson (fondatorul primului laborator de orientare vocațională pentru debilii mintali) consideră că există trei tipuri de demersuri definitorii pentru acțiunile de performanțe ale preșcolarilor cu cerințe educative speciale:

•cunoașterea cerințelor și condițiilor de reușită în anumite domenii de activitate și implicit cunoașterea solicitărilor caracteristice pentru diferitele activități educative desfășurate de preșcolarii cu cerințe educative special în limita posibilităților lor;

•înțelegerea aptitudinilor ,intereselor ,înclinațiilor și potențialităților,a resurselor și limitelor preșcolarilor cu cerințe educative speciale în vederea stabilirii performanțelor;

•utilizarea unor procedee de analiză și inter-relaționare a celor două categorii de date în vederea interpretării lor și a formulării unor concluzii ce se pot exprima prin sfatul de orientare sau prin recomandări referitoare performanțele preșcolarilor cu cerințe educative speciale.

1.7.1.Obiectivele educației în vederea atingerii performanțelor preșcolarilor cu cerințe educative speciale

Referindu-se la o sinteză posibilă asupra obiectivelor orientării școlare în vederea atingerii performanțelor preșcolarilor cu cerințe educative speciale,E,Mouboissin,subliniează următoarele obiective:

•orientarea școlară,prin conținutul și finalitățile sale,presupune a ajuta preșcolarii cu cerințe educative special ,în special în perioada devenirii sale,să se cunoască ,să se accepte pe sine și să folosească această cunoaștere pentru a face alegeri cu privire la programul de pregătire în limita posibilităților lor;

•să ajute preșcolarii cu cerințe educative speciale să atingă și să mențină un nivel și un ritm optim de dezvoltare și realizare;

•să ajute preșcolarii cu cerințe educative speciale să devină și să rămână ( în viitor) o persoană bine integrantă în viața socială și profesională;

•asigurarea unui cadru educațional în vederea atingerii performanțelor în limita posibilității lor;

•furnizarea de unei educații de calitate pentru preșcolarii cu cerințe educative speciale înmatriculați în sistemul național de învățământ;

•dezvoltarea resurselor și implementarea unui model educațional în ceea ce-i privește preșcolarii cu cerințe educative special , scopul fiind acela de a atinge performanțele școlare în limita posibilităților lor;

•utilizarea unei platforme în vederea accesului la servicii privind orientarea educațională a preșcolarilor cu cerințe educative speciale.

În vederea atingerii obiectivelor stabilite-asigurarea corelării aspirațiilor deficientului mintal cu oferta educațională și cu cererea pieței muncii-orientarea profesională se bazează criterii de selecții complexe.Acestea sunt:

•Punctul de informare și consiliere reprezintă cadru organizat pentru desfășurarea de activități de consiliere și orientare profesională a deficienților mintali înmatriculați în sistemul național de învățământ

•Misiunea informării este asigurarea corelării aspirațiilor deficientului mintal cu oferta educațională și cu cererea pieței muncii .Acesta completează oferta de servicii privind informarea și orientarea în cariera deficienților mintali ,în limita posibilităților lor , în scopul întregirii școlare și pe piața forței de muncă ,pe lângă ceea ce oferă școala.

1.7.2.Interacțiunile din cadrul familiei în privința atingerii performanțelor

preșcolarilor cu cerințe educative special

Interacțiunea dintre părinți-fizică sau verbală-este modificată calitativ și cantitativ în prezența preșcolarilor cu cerințe educative speciale,prin acțiune directă sau indirectă .Alianțele/coalițiile dintre membrii familiei,ca și ostilitatea lor au un rol deosebit în direcționarea comunicării ,având un impact negativ asupra preșcolarilor cu cerințe educative speciale.Se cunosc situații în care din diferite motive survin neânțelegeri,reproșuri,tensiuni între soți.În aceste condiții interacțiunile dintre părinți-și preșcolarii cu cerințe educative speciale au mai mult de suferit.Pierderea unei legături semnificative în familie înlocuită de o relație restantă neadecvată stă la originea stresului psihosocial a preșcolarilor cu cerințe educative special și a părinților lor în cazul în care ei nu accept condiția propiilor lor copii. Balanța emoțională a individului poate fi înclinată nu numai de un șoc puternic,ci și de o serie de distrupții de mai mică intensitate ,care se repetă însă un timp mai îndelungat.

Sunt cazuri când vulnerabilitatea la stres a unui membru din familie depinde de factori genetici și psihosociali (fracmentarea relației psiho-sociale ,având efect comunicarea deficitară și limitată),alienarea socială și personală,de aici pornind neâncrederea că preșcolarii cu cerințe educative special pot atinge performanțe în limita posibilităților lor . Pierderea reală,mai mult decât cea simbolică,a ambilor părinți sau a unuia dintre ei ,survenită în timpul dezvoltării (oricând în timpul copilăriei) constituie un traumatism psihic sever,cu implicații imediate sau tardive asupra dezvoltării intrapsihice.Familiile cu relații disarmonice constituie și cadrul în care nu pot exista relații normale de comunicare între părinți și preșcolarii cu cerințe educative speciale,aceștia neacceptând faptul că ,cu multă răbdare și perseverență ( în ciuda handicapului ) și preșcolarii cu cerințe educative special pot atinge eventuale performanțe.Ca o formă de comunitate fundamentală în cadrul societății,familia condiționează îndeplinirea idealului uman caracteristic soccietății,contribuind la realizarea perspectivelor de viitor ale preșcolarilor cu cerințe educative special.Gradul ridicat al eficienței influențelor familiale sunt datorate faptului că familia acționează de la început și în permență cu forța exemplului viu și direct. Familia este un model complex,care se impune cu prioritate observației,atenției și voinței.Modelul familial este cu atât mai imperios urmat ,cu cât se are în vedere vârstele preșcolarilor cu cerințe educative speciale.

Căldura afectivă care ar trebui să se găsească în fiecare familie este condiția fundamentală a construirii unui fond sănătos al psihicului ,iar autoritatea,pe care în mod normal părinții și-o atribuie și-o capătă prin demnitate și exigență este conduita cultivării respectului față de om și societate,sentiment.Dar de multe ori influența mediului familial este condiționată de o serie de factori caracteristici,care depind de la caz la caz,dând notă specifică personalității preșcolarilor cu cerințe educative speciale existenți într-o familie,ca reflectare a personalității părinților.Atmosfera de familie,stilul de viață al acesteia,principiile și convingerile insipirate membrilor familiei de părinți ,adică de cei ce în mod firesc creează familia,preocupările lor,nivelul lor de cultură,pregătirea pegagogică și interesul pentru educația preșcolarilor cu cerințe educative speciale, corectitudinea în relațiile cu oamenii și atitudinea față de societate,toți acești factori creează o ambianță educativă,care va hotărâ coordonatele personalității acestora.

CAPITOLUL

PERSPECTIVE TEORETICE. POLITICI SOCIALE ÎN DOMENIU

2.1. Importanța teoriilor privind integrarea

În acest capitol ,inspirându-mă din literatura de specialitate,îmi propun să schițez un scurt,,itinerar,, de lucru pe terenul atât de mult vehiculatului concept de integrare ,prezentat tot mai frecvent în ultimii ani într-o serie de lucrări și de contribuții teoretice,interesând deopotrivă teoria sociologică și practica socială.Conceptul de integrare vine la pachet cu cel de excludere pentru că reprezintă ,, setul de măsuri și acțiuni multidimensionale din domeniile protecției sociale,ocupării forței de muncă,locuirii ,educației,sănătății ,informării-comunicării,mobilității,securității,justiției,culturii ,destinate combaterii excluderii,,.

Integrarea își propune reintegrarea,la un nivel de viață normală,a copiilor cu dizabilități care se confruntă cu,marginalizarea,stigmatizarea și excluderea de la oportunitățile sociale și educaționale existente în plan social.Integrarea este în egală măsură responsabilitatea societății și a individului.Societatea incluzivă urmărește echilibrul dintre drepturile și obligațiile individuale dar și combaterea excluderii indivizilor. Includerea promovează participarea la muncă și accesul în mod egal al oricărui individ la oportunitățile sociale,la toate resursele,drepturile,bunurile și serviciile existente, prevenind riscul excluderii,conturează și susține inițiative de suport pentru grupurile vulnerabile și mobilizează toți actorii reprezentativi în acest proces.

Conform Planului Național Anti sărăcie și Promovare a integrării ,perspectiva unei abordări frontale,multidimensionale a conceptului,impusă de însăși complexitatea problematicii fenomenului de integrare -ne-a sugerat posibilitatea alcătuirii unei scheme de analiză,capabilă să ,,includă,, în mod coerent diferitele poziții interpretative prin degajarea unor note comune,complementare.O asemenea încercare circumscrie,desigur,posibilități de reluare și completare cu noi elemente,schema prezentată constituind din acest punct de vedere un simplu instrument de lucru,posibil de a fi perfecționat și întregit. Expresia de integrare,fundamentată pentru prima oară în mod sistematic de către W.S.Bernard în comunicarea sa ,,The integration,, prezentată la conferința U.N.E.S.C.O. de la Havana ,a căpătat ulterior o largă răspândire ,depășind totodată semnificația particulară cuprinsă într-o serie de noțiuni folosite anterior (ajustare,asimilare,absorbție ,acomodare ,aculturație).

Punctul de vedere al societății .Consecință directă a punctului de vedere funcționalist al lui Bronislaw Malinovski (explicarea faptelor sociale la toate nivelurile de dezvoltare prin funcția și rolul jucat de acestea în sistemul cultural integral),conținutul noțiunilor care au precedat conceptul de ,, integrare,, se raporta mai ales la posibilitatea ,,modelării,, instituțiilor și comportamentelor culturale în funcție de un anumit consens integrativ.

Procesul de integrare,sub oricare dintre denumirile sale ,era înțeles fie ca interdependență funcțională a elementelor unui sistem cultural ,fie ca măsură a compatibilității unor norme cu comportamentul social.Ca urmare,fundamentarea dimensiunilor principale ale procesului de integrare aparține în mare măsură concepției și metodei funcționale.Ca orientare teoretică circumscrisă unui mod tradițional de abordare a fenomenelor sociale,analiza funcțională a fost fundamentată mai ales de către lucrările cercetătorilor americani.În viziunea cercetătorilor,funcțiile oricărui sistem social asigură integrarea deplină (Parsons) sau parțială (Merton) a elementelor sale componente.

Deși Merton,conștient de contradicțiile care decurg din acceptarea necondiționată a postulatului unității funcționale,va introduce noțiunea de disfuncție ( element la fel de important ca și funcția),aserțiunea după care ,, oricare societate trebuie să aibă un grad d integrare,, va rămâne unul dintre punctele-cheie ale concluziilor sale.Ca urmare sunt eludate înseși contradicțiile și tendințele opuse care caracterizează de fapt orice sistem social .Aceste relații sunt influențate de atidunile de respect și stimă și de ansamblul manierelor de interacțiune dintre autorități și persoanele care au nevoie de ajutor.Recunoscând faptul că orice proces de adaptare a unei persoane excluse ar trebui să țină cont de măsurile care favorizează autonomia sa personală sau asigură independența sa economică și integrarea sa socială cea mai completă posibil,trebuie integrarte și dezvoltate , programe de readaptare ,măsuri individuale și colective care să favorizeze independența personală care să-i permită să ducă o viață cât mai normală și completă ,ceea ce îi conferă dreptul de a fi diferit. O integrare a copiilor cu dizabilități ,presupune un ansamblu de măsuri fundamentale și complementare, dispoziții, servicii de facilitare care ar putea garanta accesibilitatea la confortul fizic și psihologic.

Este important și de dorit de a determina participarea în măsura posibilului a persoanelor excluse și a organizațiilor care-i reprezintă la toate nivelele de elaborare a acestor politici.În cazul în care persoanele excluse ,nu sunt în măsura de a-și exercita în mod deplin drepturile lor trebuie să fie ajutate de a participa cât mai posibil la viața civilă , asigurându-le ajutorul adecvat și luând măsurile necesare.Factorii care asigură integrarea sunt :

●sistemul legislativ și de formare a factorilor publici implicați ;

sistemul de coordonare a insitituțiilor societății și de formare a cadrelor didactice;

●sistemul de formare și asigurare cu mijloace tehnice ;

●centrele de cercetare și evidențiere a persoanelor excluse;

●centre de pregătire și amplasare în câmpul muncii ;

●centre de recuperare și de sprijin;

●instituții speciale de înstruire ,educare și corecție .

Posibilitățile de exprimare la nivelele de grup trebuie respectate ,la fel cu cele ale celorlalte grupuri sociale .Abandonate în societate ,persoanele excluse trebuie să aștepte apariția ajutorului venit din partea statului și a persoanelor preocupate să le ajute.Dintotdeauna persoanele excluse au fost condamnate de societate prin aceeași atitudine și aceleași prejudecăți ,prin simplu fapt că imaginea acestor persoane este permanent dominată de neputință , de absența puterii economice ,profesionale ,sociale și civice .Persoanele excluse sunt considerate din punct de vedere social dezavantajate din cauza lipsei unor acțiuni de ajutor în realizarea rolului lor în societate ,în reducerea obstacolelor de ordin cultural , social ,economic și fizic ,care le-ar permite un mod de trai decent .Integrarea persoanelor poate fi realizată cu succes numai folosind o abordare complexă ,care se axează pe toate aspectele cheie ce țin de integrarea socială:●locul de muncă ; ●sănătate și asistență socială ;●educație și familie ;●hrană și locuință .

Relația între cel puțin doi termeni (integrant și integrator) în condițiile unei legături biunivoce între acțiunile lor,rezultă efecte și modificări reciproce:

a.integrantul (elementul sau sistemul care se integrează )-individ,grup,organizație ,comunitate teritorială ,subcultură,cultură;

b.integratorul (elementul sau sistemul care integrează –grup,organizație ,comunitate teritorială, subcultură ,cultură).

În condiții determinate ,integratorul apare ca termenul mai activ și mai influent al relației,prin faptul că dispune de un complex de pârghii,mijloace și canale de influență care pot optimiza mersul relației.Integrarea ,ca relație ,apare ca având o poziție mediatoare între caracteristicile ,scopurile și mijloacele ambilor termeni.

A B

(integrantul) (integratorul)

În anumite condiții ,relația poate implica schimbarea de poziție a termenilor ,integrantul putând deveni el însuși integrator.

Procesul complex de fenomene (de natură economică,socială,culturală,psihologică) declanșate de intrarea în relație a celor doi termeni,care produc o serie de schimbări și de modificări cu caracter biunivoc,implică în condiții normale (prin coincidența relativă a satisfacerii cerințelor funcționale reciproce) optimizarea câmpului de activitate care a circumscris relația de integrare.

2.1.2.Caracteristicile procesului de integrare

Caracteristicile procesului de integrare sunt:

a.Continuitate în timp,printr-o reluare permanentă a relației integrant-integrator sub influența dinamicii modificărilor care se produc în natura și conținutul condițiilor inițiale;

b.Neliniaritate în desfășurare,cu abateri,reveniri ,perioade de stagnare și momente contradictorii,care contrazic conceperea relației ca model liniar și ca posibilitate de ,,atingere,, a unui echilibru deplin;

c.Caracter stadial (gradual),implicând un complex de etape de desfășurare,ierarhizate după conținutul lor,validator sau nu pentru starea rezultată a relației;în condițiile desfășurării optime a procesului,fiecare etapă poate constitui condiția de bază a etapei imediaturmătoare;

d.Caracter transformator-restructurativ,impunând modificări în conținutul ambilor termeni ai relației,în condițiile unor influențe și schimburi reciproce,legate de necesitatea realizării de obiective și scopuri commune;

e.Caracter multidimensional ,prin implicarea unor aspecte de structură a sistemului social mai larg (organizațional,funcțional,relațional,comunicațional,educațional,etc) ale cărui imperative și scopuri determinate se corelează în mod nemijlocit cu obiectivele sistemului de integrare ,rezultând astfel o relație de determinare pentru sistemul de includere;în raport cu aceste obiective există o condiționare a procesului ,în funcție de diferiți factori contextuali (tehnici,economici,culturali,etc);

f.Caracter direcțional,circumscris unui sens necesar, determinat de obiectivele și scopurile sociale majore,realizat de apariția unei rezultante comune,care satisface cerințele ambilor termeni;

g.Caracter diferențiat în funcție de tipuri diferite de elemente și sisteme care intră în relație (individ-grup,individ-organizație,individ-comunitate teritorială,grup-comunitate teritorială,etc).Caracterul diferențiat definește conținutul timpurilor de integrare la nivelul acestor relații:integrare urbană,profesională,industrială,etc.

Starea rezultantă a procesului ,constând din:

●conținutul obiectiv impus de necesitatea,pentru sistemul social larg,a realizării unui optim funcțional (eficiență de acțiune) la nivelul sistemului de integrare;

●reflexia subiectivă a acestui conținut obiectiv,în condițiile trecerii de la normativ la normal, trecere ilustrată de înțelegerea,conștiința și motivația participării la scopuri și obiective care includ,complementarea stării de la normal a elementelor sistemului de integrare. (Sorin M.Rădulescu,Mircea Piticaru – Teorii sociologice ale educației. Producerea eului și construcție sociologică, pg.115,2009 )

2.1.3.Direcția organizațională și abordarea sistematică

Analiza unor conținuturi diverse,cuprinse într-o serie de definiții vizând conceptul de integrare,desprinde caracteristica organizațională ca o caracteristică de bază,implicată în dimensiunile oricărui proces incluziv.

Din perspectiva teoriei organizării sistemelor,esența acestui proces se bazează pe înțelegerea disponibilității fiecărui sistem (ca formă de organizare socială) de a reduce la minimum perturbațiile sale,cu ajutorul unor mijloace de control normativ sau transfirmator,asigurând astfel menținerea structurilor sale de activitate și eficiența funcționării lor.Psihosociologia organizării,ca studiu al interacțiunilor și influențelor reciproce dintre oameni și organizații,a consacrat înțelegerea integr[rii ( într-o formă de activitate) ca un proces de realizare a convergenței unor acțiuni organizate în vederea satisfacerii unei necesități (cerințe funcționale).În această înțelegere,rezultatul oricărei forme de activitate instituționalizată apare circumscris unei duble relații funcționale între două sisteme (un sistem care are o cerință funcțională și un sistem care o satisface),rezultând o relație de determinare funcțională într-un sens și de satisfacere funcțională în celălalt.Din acest punct de vedere , integrarea în sistem apare ca o condiție necesară a asigurării optimului său funcțional.

În raport direct cu cele două orientări menționate,care au adus clarificări conceptuale importante noțiunii de integrare,există desigur o serie de alte direcții de abordare specifice și ,, delimitativă ,, a termenului.

Tipurile de integrare:economică,politică,culturală,urbană,educativă, reprezintă numai câteva dintre categoriile de probleme asupra cărora se exercită demersurile conceptuale legate de elaborarea unor modele inclusive specifice.Desprinderea unor coordonate și note comune diferitelor accepții consacrate conceptului de integrare,prin examinarea direcțiilor lui principale de elaborare și de fundamentare ,face posibilă alcătuirea unei scheme generale de caracteristici,vizând dimensiunile fundamentale ale oricărui proces de integrare.(Cătălin Zamfir,Metoda normativă în sociologia organizării ,pg.114, 2002)

În situațiile în care specializarea serviciilor solicitate nu poate fi asigurată în interiorul serviciilor normale sau când nu există serviciile necesare în cadrul celor generale ,serviciile speciale trebuie dezvoltate și modelate după caracteristicile serviciilor generale și aliniate la standerdele serviciilor acestora .În concluzie ,transpunerea în practică a integrării necesită desfășurarea unui sistem de acțiuni închegat ,din domenii diverse :psihologie ; pedagogie ;sociologie ;asistență socială .Acțiunile respective trebuie desfășurate până la nivel social ,urmându-se în final schimbarea societății pe ansamblu și transformarea ei într-o societate capabilă să asigure în interiorul ei , integrarea persoanelor excluse din societate din varii motive,unul din acestea fiind handicapul psihic sau fizic.

Mult mai eficiente sunt măsurile anticipative ,care pregătesc integrarea persoanelor excluse din fluxul normal al activităților educative ,înainte ca ei să fie declarați ,pe drept sau greșit persoane incapabile. Concepția românească cu privire la integrare, a subordonat prioritar ideea de instrucție și educație cu scopul de a valorifica maximal potențialul psihofizic al persoanelor excluse și a-i pregăti pentru o inserție socială- profesională deplină .La baza acestei concepții stă metodologia educațional-respectivă, cu valențe de originalitate ce vizează dobândirea de comportamente cognitive , afective ,motivaționale,verbale ,acționate ,pe măsura posibilităților psiho individualizate ale fiecăruia,concomitent cu schimbarea atitudinii societății față de persoanele excluse.

Orice acțiune cu accent pe integrare trebuie să țină seama de condițiile concrete ale fiecărei țări ,de situația social-economică și de sistemul de atitudini ce se manifestă față de asemenea persoane ,de tradiția ,educația și cultura națională .Printe valorile actuale și de perspectivă ale integrării, societățile democratice din lume se consideră dominante pe următoarele criterii

●respectul diversității și alterității;

●solidaritatea umană și mai ales cu persoanele cu deficiențe;

●lupta împotriva excluderii ,stigmatizării și marginalizării ;

●lupta împotriva inegalității sociale .

Considerat la început un deziderat al normalizării, mai apoi ca integrare și recent ca incluziune, efortul comun de punere în practică a șansei de educație pentru toți copiii, de a le oferi condiții normale de viață, este aplicabil și util în cadrul oricărei societăți, deoarece poate fi adaptat oricăror schimbări sociale.Obiectivul final al oricărei activități de integrare îl reprezintă, de fapt, o incluziune totală a persoanelor excluse. Pentru atingerea acestui obiectiv, este necesară rezolvarea respingerii, pe care aceste persoane o întâmpină din partea societății și a semenilor. (Sorin M.Rădulescu,Mircea Piticaru – Teorii sociologice ale educației. Producerea eului și construcție sociologică, pg.110,2009)

În scopul unei reușite depline a integrării este nevoie să se parcurgă câteva etape distincte, prin care se urmărește asigurarea condițiilor optime pentru o nouă formă de organizare : ●sensibilizarea ;●trainingul și luarea deciziei ;●tranziția ;●evaluarea procesului.

2.1.4.Condiționări obiective și subiective ale procesului de integrare

●Modele de integrare.Procesul de integrare presupune,, construcția,, unor modele ,integrative,anticipative ,în raport cu inițierea oricărei relații integrant-integrator,care asigură calea ,,normală,, , comună de a atinge starea rezultantă a procesului .Astfel, posibilitatea achiziționării unor ,, cunoștințe,, despre condițiile de realizare a procesului ,existența unei ,,informări,, ca și ,, învățarea,, rolurilor implicate de conținutul și scopurile relației de integrare constituie condiții necesare , care pot decide asupra eficienței realizării ei.,,Educarea ,, integrantului dar și a integrantului,cu ajutorul unor modele integrative curente ,permite asocierea la un cod comun de răspunsuri la problemele impuse de situația de incluziune socială.

●Structuri de includere .În orice context de includere ,intervin rețele specifice de relații ,în care indivizii acționează de pe anumite poziții ( conform raportului dintre statusurile și rolurile achiziționate) în vederea realizării procesului.La nivelul sistemului de integrare apare o ,, comportare ,, funcțională a sarcinilor și atribuțiilor de includere , cu rol în realizarea procesului de includere.Integrarea presupune din acest punct de vedere necesitatea unei convergențe a eforturilor structurilor de includere (subsisteme mediatoare de relații),existente în cadrul sistemului de includere socială ,în raport cu procesul .În anumite condiții aceste structuri se pot manifesta însă ca dezintegrative.

●Variabile de integrare.Premise obiective și subiective care potențează desfășurarea în condiții normale a procesului (vârstă,sex,tip de ocupație,nivel de instrucție,situație familială,timp de durată ,de includere ,condiții,etc.) care duc la așa-numita integrare diferențială.Dintre toate aceste variabile,timpul sau durata desfășurării procesului de includere circusmscris momentului inițial al,, declanșării,, relațiilor de integrare reprezintă o variabilă hotărâtoare,care însumează cumulativ și gradual efectul diferiților factori care intervin pe parcus.

●Mijloace de integrare.Posibilitatea acționării unui set complex de factori stimulativi ,care pot constitui pârghii de influențare a procesului de integrare,cuprinzând o serie de stimulenți morali și materiali.Factorii stimulativi fac referire pe de o parte la acțiunile,,incitative,, ale sistemului de includere , în vederea asigurării condițiilor pentru optimizarea relației de integrare,iar pe de altă parte generează așa-numitul,, comportamentul motivate,, al elementului sau sistemului de integrare.

●Factorii frenatori ai procesului de integrare.Intervin în cursul oricărui proces de integrare,raportându-se la natura și conținutul situațiilor obiective și subiective cu funcții ,, obstructive,, pentru eficiența desfășurării lui:structuri ,,birocratice,, ;motivaționale;elemente de dezorganizare;aspecte disfuncționale,etc.

În condiții deosebite ,acești factori se pot manifesta ca premise favorabile pentru dezvoltarea unor structuri dezintegrative cu rol principal în apariția fenomenelor de marginalism și stigmatism ,legate de comportamente deviante și starea de sănătate precară a persoanelor implicate.

2.1.5.Niveluri (stadii) ale procesului de integrare

Acomodarea,condiție provizorie a procesului,constând în:

a.actul de cunoaștere și de informare reciprocă,de către cei doi termini asupra caracteristicilor și scopurilor lor;

b.învățarea de către sistemul integrant a rolurilor și sarcinilor prescrise de către statusul pe care îl ocupă în cadrul sistemului de incluziune socială;

c.,,educația,, pe care o face saistemul de incluziune al elementului sau sistemului integrant,prin punerea la dispoziția acestuia a unor modele de integrare,compatibile cu aptitudinile,așteptările și posibilitățile lui.

Adaptarea ,etapă în care:

a.elementul sau sistemul de integrare achiziționează déjà cunoștinele și deprinderile necesare,pentru a face față unor situații noi, neașteptate,rezolvându-le relative eficient;

c.punerea de accord a conținutului unor aprecieri făcute de către fiecare dintre cei doi termeni asupra celuilalt,legate de stabilirea unor relații multiple în diverse planuri și câmpuri de activitate.

Participarea,etapă avansată a procesului,este caracterizată de:

a.întinderea,gradul,numărul și natura rolurilor,funcțiilor și activităților sociale și eucative,pe care sistemul de integrare și le asumă printre grupările și sectoarele de activitate în care este inclus,eficacitatea îndeplinirii acestor funcții și modul eficient în care integratorul acționează în vederea unei atrageri sporite a integrantului în viața colectivă .

b.cantitatea și calitatea participării neimpuse a sistemului integrative la acțiunile ,existența colectivă și asociativă a sistemului de incluziune,ca și inițiativele personale ale primului,în legătură cu interesul lui pentru toate aceste forme.

Integrarea propiu-zisă,stare rezultantă a procesului constă în:

a.transformarea sistemului de includere (în legătură cu relația de integrare avută în vedere ) în element sau subsistem de includere cu posibilități de a deveni el însuși integrator;

b.Constituirea sistemului de integrare ca mediu de apartenență și cadru de referință comportamental și atitudinal pentru elementul sau sistemul de includere;

c.asimilarea deplină și realizarea eficientă de către sistemul de integrare a comportamentelor și conduitelor cerute de participarea sa la acțiunile sistemului de includere;

d.trecerea sistemului incluziv de la un comportament normativ (reglat din exterior) la unul normal (autoreglativ), în condițiile unei compatibilități sporite între comportamentul implicit și explicit,între scopurile și aspirațiile lui și realizarea lor efectivă .

e.Realizarea eficientă a activității și scopurilor sistemuluide integrare,fără perturbări importante datorate unui eventual dezacord cu elementul sau sistemul incluziv și realizarea unei relative compatibilități între scopurile lor.

Se evidențiează,în felul acesta,o imagine cuprinzătoare asupra schimbările intervenite în natura și conținutul ambilor termeni,pe diferitele trepte de desfășurare a procesului de integrare,cu consecințe reciproce asupra structurilor și caracteristicilor lor specifice.Biunivocitatea relației implică deci luarea în considerare a ambilor termeni,prin stabilirea unui,, indice,, comun,capabil să măsoare,,cuantumul,, de realizare a condițiilor impuse de trecerea prin fiecare dintre cele patru etape ale procesului ,ca și eficacitatea îndeplinirii lor.

Corespunzător distincției temporale a nivelurilor (stadiilor) procesului se evidențiează o adevărată,,piramidă,, motivațională,, incluzând problema motivațiilor pe fiecare dintre aceste trepte :

a.motivația de rol (corespunzătoare nivelului adaptativ),condiție suficientă,dar nu completă a procesului,prin care forurile ce se ocupă de integrare a persoanelor cu handicap execută ceea ce i se cere , se ,,supune,, normelor sistemului incluziv ,se acomodează,acceptându-le;

b.motivația de ,,recompensă,, , dirijată de diferiți stimuli-morali și materiali-în care interesele sistemului incluziv prevalează în raport cu orientarea sa către scopurile și aspectele activității sistemului incluziv;

c.motivația de ,,autorealizare,, ,corespunzătoare mai ales ultimului nivel al procesului ,în care intervine elementul de ,, creativitate,, , de ,, depășire ,, și de ,,autodezvoltare,, forma participativ neimpusă fiind preponderentă (intervine aici problema valorilor, scopurilor și intereselor,în încercarea reciprocă de a le pune în acord).

Constituiindu-se ca o relație obiectivă,,cerută de către necesitatea îndeplinirii unor scopuri generale,circumscrise sistemului social mai larg ( în condițiile în care sistemul incluziv se constituie el însuși ca termen al unei relații de integrare cu caracter mai larg), incluziunea poate să apară și ca o reflexie subiectivă a stării de integrant,implicând raporturi nuanțate între interesele (generale și specifice) și formele de conștiință (profesională,economică,politică,națională ,etc) dobândite ca urmare a îndeplinirii valide a relației de includere .În acest sens,diferitele situații de integrare a persoanelor cu handicap ,în mediul educațional,se circumscriu unui conținut ,,contextual,, de relații,prin existența acestora în toate subsistemele și structurile sistemului social de referință.Din acest punct de vedere,considerăm orice proces de integrare ca proces ce are un profund conținut politic și sens social determinat,realizat la nivelul unui sistem complex de structuri mediatoare.Esența politică a oricărei relații incluzive exclude , din capul locului,neutralitatea sistemului în raport cu mijloacele și scopurile sale proprii .

În fond,în concepția,,extabiliment-ului,, își are conținutul și sensul său bine determinat,în condițiile în care univocitatea și neechivalența relației de integrare specifice oricărui sistem de relații capitalie tinde să contrazică postulatul unității și includerii depline a elementelor și subsistemelor sale.Existența unui conținut diferit în natura relațiilor sociale,specifice sistemului social,atrage după sine un conținut diferit al oricărei relații de integrare la nivelul diferitelor structuri.

Aici,sensul direcțional al relației,circumscrise unor obiective sociale majore,de larg interes comun,implică realizarea actului integrativ ca realizare de sine a omului,paricipând activ la acest proces.În acest context,existența unor contradicții specifice cu conținut distinct nu contrazice în nici un caz caracterul biunivoc al relațiilor de integrare dependente de aspectele structurale ale sistemului.Dinamica caracterului acestor relații în raport direct cu posibilitățile de perfecționare și de educare permanentă, atât a sistemului incluziv,cât și a celui de includere,apare ca o consecință firească a dialecticii sistemului social,impunând preocupări permanente din partea factorilor de decizie.Constituindu-se ca o problemă de organizare,planificare și conducere a vieții sociale,în dinamica schimbărilor și transformărilor sistemului social în ansamblu,relația de integrare în mediul educațional a persoanelor cu handicap ( în mod special a copiilor )circumscrie relații și interese sociale,în condițiile intervenției active și interacțiunii tot mai conștiente a diferitelor forme și structuri mediatoare.Din acest punct de vedere ,cunoașterea dimensiunilor și caracteristicilor procesului incluziv poate aduce contribuții substanțiale în actul de planificare conștientă a conținutului fiecăreia dintre etapele sale de desfășurare ,angajând deopotrivă teoria și practica sociologică.

2.2. Teoria stresului

Stresul este un factor negativ ,însoțit de reacții psihologice , comportamentale și biochimice .Rezultatul acestor reacții este reducerea efectelor stresorului .Stresul desemnează starea în care se găsește un organism amenințat de dezechilibru sub acțiunea unor agenți sau condiții care pun în pericol mecanismele sale homeopatice .(Paula Constantinescu ,Tamara Dobrin,L.Gavriliu ,pg.61)

Stresul este reaccția organismului la circumstanțele sau la tranzacțiile cu mediul ambiental care sunt percepute ca avâd un efect nociv asupra bunăstării fizice și psiologice , în general asupra capacității de adaptare .Stresul psihic se delimitează ( relativ) de cel fiziologic prin aceea că el se produce pe fondul interacțiunii Eului ,a persoanei conștiente de sine și cu o anumită prețuire de sine ,cu evenimentele existențiale .Cercetarea stresului s-a concentrat inițial în jurul studiilor asupra efectului situațiilor extreme de stres, care pun puternic la încercare capacitatea de adaptare a tuturor oamenilor.Punctul central al cercetării stresului s-a deplasat curând spre experiența subiectivă a stresorilor externi .

Oamenii trăiesc diferit solicitările de a acționa ,potrivit gradului de încredere pe care îl au în propria lor capacitate ,plăcerii pe care o resimt în exercitarea profesiei lor și a ambițiilor care-i animă.Stăpânirea unei situații este determinată de ceea ce semnifică ea pentru fiecare individ . Modelul stresului s-a dovedit că este o punte utilă între fiziologic și psihanaliză dar în același timp un îndemn pentru cercetarea în medicina psihomatică. ( Paula Constantinescu ,Tamara Dobrin,L.Gavriliu ,pg.55)

O nemulțumire de sine,sentimentul unei neâmpliniri ,o discrepanță între aspirație și realizare,o apreciere nedreaptă la adresa competenței sau activității personale,un diferend sau conflict interpersonal ,o neânțelegere în familie,pierderea unei ființe apropiate,toate acestea pot acționa ca stresori ,determinând o anumită bulversare a echilibrului vieții interioare .( Paul Popescu Neveanu,pg.126)

Ca și în cazul stresului fiziologic,dacă acest efect nu este înlăturat prin mecanismele de apărare a Eului ,atunci el se perpeutează și se cumulează în timp ,transformându-se în ,, focar ,, generator de tulburări nevrotice .Trăirile care însoțesc sau se dezvoltă pe fondul stresului psihic îmbracă forma unei suferințe existențiale sau morale (a unei insatisfacții de sine sau de lume,a unei neplăceri de a trăi, a unei disperări, a unei depresii). (Constantin Portelli , pg.135,2010)

2.2.1.Tipuri și efecte de stres

Sub termenul stresor, Selye a inclus toți factorii stresori, fizici ,chimici și emoționali care acționează asupra organismului . Ulterior ,pe lângă stresul fiziologic ,a fost recunoscut și stresul psihic și psihosocial.Caracterul de sindrom de adaptare este dat de faptul că el conține o gamă variată și relativ întinsă de reacții și că precede orice comportament specific ,finalist .

După Selye,acest sindrom are o desfășurare fizică , în dinamica lui evidențiindu-se următoarele etape sau verigi :

a.Reacția de alarmă ,care duce la activarea generală a organismului;

b.Reacția de rezistență,prin care organismul își mobilizează resursele energetice pentru a contracara efectele dezorganizatoare ale acțiunii stresorului ;

c.Faza de epuizare , în care se acumulează efecte entropice ,care îndepărtează posibilitatea obținerii echilibrului .

Cercetările ulterioare au demonstrat faptul că sindromul de adaptare se impune ca premisă obligatoriu a pregătirii și incitării răspunsurilor specifice, termenul de stres trebuie asociat cu două tipui de efecte :

●pozitive sau adaptative și în acest caz,avem de aface cu eustresul

●dezadaptative,dezorganiztoare,caz în care avem de aface cu distresul .

Eustresul este caracterizat prin calitatea agenților stresori care pot fi plăcuți ,iar solicitarea este moderată .În cadrul eustresului tipurile de situații pot fi întâlnite prin intermediul satisfacțiilor financiare și materiale și tipuri de reacții care se găăsesc în manifestarea unui moment de bucurie sau triumf.În cazul distressului ,calitatea agenților este neplăcută ,suprasolicitantă, și de multe ori imprvizibilă.Tipurile de situații se pot manifesta prin pierderi majore sau conflicte .

2.2.2.Reacții la evenimente stresante

Activitatea sistemului nervos autonom este reflectată prin frecvența pulsului .Această activitate practică are ca scop stabilirea frecvenței înainte și după o situație stresantă. Un renumit studiu efectuat de Brady în anul 1958,arată că o situație stresantă ar putea determina ulcerul la stomac. Numeroase observații științifice au arătat că șocurile afective , provoacă alterarea sau chiar prăbușirea mecanismelor de apărare ale organismului împotriva bolilor și , în consecință, creșterea riscului de a contracta afecțiuni grave ,inclusiv cancerul. Literatura de specialitate menționează faptul că studiile pe loturi mari au arătat de asemenea că schimbările obiceiurilor de viață conduc în mod sigur la creșterea sensibilității la boală.

O cercetare a evenimentelor vieții ,efectuată de Holmes și Rache (citată de Blomke,1976) a arătat că frecvența și intensitatea acestor schimbări și deci a apelurilor la capacitatea de adaptare-erau crescute înainte de debutul bolii. Engel și Schimale (1968) au investigat în mod special reacția de stres provocată de pierderea reală sau imaginară a unui obiect .Ei au stabilit că maladia psihosomatică apare frecvent când pierderea generează sentimente de neajutorare și de disperare ( renunțare) . (Constantin Portelli , pg. 226,2010)

2.3. Teoria sistemelor

Fondatorul teoriei generale a sistemelor,Ludwing von Bertlanfy,definea sistemul ca un ansamblu de elemente de interacțiune,astfel încât orice modificare survenită la nivelul acestor elemente antrenează o modificare a ansamblului.Fiecare sistem este situat într-un mediu care cuprinde alte sisteme cu care el interacționează.Mediul este deci compus din variabile a căror schimbare modifică mediul însuși,iar această modificare afectează la rândul său variabilele care au provocat-o.Organismele vii sau familia aparțin de categoria de sisteme deschise caracterizate prin schimburi realizate cu mediul.Elementele de constituire ale acestor sisteme au capacitatea de a crește ,de a se dezvolta și de a-și spori specializarea,diferențierea prin intermediul acestor schimburi cu mediul.

2.3.1.Structura

Această caracteristică se referă la organizarea în spațiu a elementelor unui sistem și este caracterizată prin:

-limite care separă sistemul de mediul său.Ele pot fi de la foarte permeabile,punând în pericol chiar identitatea sistemului,până la foarte impermeabile ,împiedicând astfel orice schimb cu exteriorul;

-elemente care pot fi numărate sau reunite pe categorii; relația lor este de așa natură încât caracteristicile sau atributele lor nu sunt sumative,ci constitutive,atribuind identitate sistemului;

-mijloace care fac sistemul apt să primească,să conserve și să prelucreze informația; printre acesta un loc aparte îl ocupă rețeaua de comunicație.

2.3.2.Funcționarea

A doua caracteristică a sistemelor deschise se referă la modul în care sistemul răspunde-datorită informațiilor primite și prelucrare-prin ieșiri (output) comportamentale față de intrările (input) senzoriale.Una dintre caracteristicile distructive este natura relației care există între diferitele lui elemente,ca și procesul de tranzacționare.Un sistem deschis cuprinde întotdeauna un proces ciclic,în două faze,de schimburi cu mediul,proces care astfel se reglează și se corectează singur.În timp ce interacționarea consideră doar acțiunea unei persoane și răspunsul alteia ,tranzacționarea cuprinde acțiunea unei persoane ,răspunsul alteia ,reacția provocată de acest răspuns,etc.Feedbackul sau conexiunea inversă trimite la intrarea în sistem informațiile privind rezultatele acțiunii sistemului.Tranzacționarea cuprinde un schimb continuu de comunicații între indivizii dintr-un anumit grup.Atunci când un asistent social intervine într-o anumită situație,trebuie să fie conștient de diferitele sisteme și subsisteme,de elementele aflate în interacțiune și de caracteristicile acestora.Fiecare activitate a asistentului social este o,,intrare,, în sistem care va fi utilizată,integrată sau respinsă; ea va provoca,,ieșiri,, care vor permite constatarea modului în care acestea sunt conforme cu rezultatul așteptat,adică cu obiectivele urmărite.

2.3.3.Evoluția

A treia caracteristică a sistemelor deschise este caracterizată prin integrare,tensiune și stabilitate dinamică.Integrarea este în opoziție cu adăugarea,pentru că nu este vorba de însumare,ci de constituire.Orice schimbare la nivelul unei relații între componentele sistemului provoacă o schimbare a sistemului ,dar și a componentelor.

Tensiunea nu survine doar de o manieră ocazională și reziduală ca un factor perturbator ci este vitală pentru sistem.Sursa de tensiune într-un sistem deschis poate să rezide în raportul materie-energie sau în raportul materie-energie sau în schimbările și incompatibilitățile de structură ;ea poate proveni și din faptul că perturbațiile externe pot obliga sistemul să găsească o cale de a soluționa aceste perturbații.

Pentru beneficiarii serviciilor sociale reducerea tensiunii constituie adesea un obiectiv al intervenției ,dar se are în vedere și posibilitatea respectării tensiunii și conflictelor pentru a facilita creativitatea și schimbarea comportamentelor sociale.Stabilitatea dinamică,adică echilibrul în mișcare ,rezultă din combinarea și reajustarea numeroaselor echilibre succesive.Aceasta semnifică faptul că structurile și funcțiunile unui sistem deschis persistă în ciuda tuturor schimbărilor întâmplate la nivelul sistemului.Pentru a se menține ,sistemul reacționează la toate modificările ce provin din mediul înconjurător sau de la propriile lui elemente printr-o serie de modificări de importanță egală și de sens contrar acestora- este ceea ce numim homeostazie sau rezistență la schimbare .

2.4. Teoria stigmei

   Stigma, pe care unii indivizi o evidențiează provoacă efecte negative la nivel emoțional și fizic.În literature de specialitate se mai menționează faptul că indivizii stigmatizați au o stimă de sine scăzută.Aceasta se relevă și în faptul că persoanele cu dizabilități sau ,în general cei cu tulburări psihice,devin apatici,anxioși,fără speranță,nu doresc să înfrunte greutățile vieții cu care se confruntă.Toate acestea duc la o scăderea calității vieții și în ultimă instanță ajung la incapacitatea de a se integra în mediul social.Efectele stigmei sunt :

-limitarea la o comunicare eficientă sau marginalizarea ( indivizii nu doresc sau de cele mai multe ori evită să comunice cu persoanele cu dizabilități sau afecțiuni psihice;exclud prietenia);

-absența suportului necesar (în multe cazuri oamenii evită să lege relații de prietenie și comunicare cu persoanele cu dizabilități sau persoanele cu afecțiuni psihice).

Factorii ce duc la stigmatizare sunt :

●Controlul social-menține gravitatea social.De exemplu în cazul persoanelor cu dizabilități sau persoanele cu afecțiuni psihice ,această gravitate este situată ,din punct de vedere economic și social, la un nivel mult inferior.Explicația ar fi una singură:Persoanele cu dizabilități sau afecțiuni psihice au acces limitat la educație.

●Teama de a nu fi respins de cei din jur.Problema persoanelor cu dizabilități , sau a persoanelor cu afecțiuni psihice este mai puțin cunoscută.Explicația :Aceste personae sunt mai puțin mediatizate în societate,iar oamenii se tem să intre în contact cu ei.

●Stereotipurile sunt cele mai importante procese care pot duce la stigmatizare ,știut fiind faptul că persoanele obișbuite , persoanele cu intellect normal judecă ( din obișnuință ) sau cataloghează fără să știe despre ce este vorba.Unele stereotipuri evidențiate de persoanele obișnuite , vizavi de persoanele cu dizabilități sau persoanele cu afecțiuni psihice sunt :nu pot fi în stare să aibă o viață profesională, nu pot fi în stare să socializeze , nu vor fi în stare să se integreze în societate ,sunt personae periculoase pe care este bine să le ții la distanță.

Făcând referire la cele expuse mai sus ,spicuind și din literature de specialitate , am ferma convingere că de-a lungul existenței umane, familia s-a dovedit a fi una dintre cele mai vechi și mai stabile forme de comunitate umană, cea care poate asigura perpetuarea speciei, evoluția și continuitatea vieții sociale. Dată fiind larga varietate a structurilor societale care pot fi considerate în anumite condiții ca alcătuind o „familie,,, exercițiul definirii ei pare inutil. Luând însă în calcul importanța acesteia în dezvoltarea individuală, definiția apare necesară în calitate de cadru de referință al demersului teoretic.Relația dintre individ și societate constituie obiectul de studiu și de cercetare al mai multor științe socio-umane .

Omul fiind o ființă socială, toate problemele omenești fiind într-un fel sau altul de natură socială , și tot ce ține de structura și dinamica vieții sociale , afectează într-un fel oarecare viața tuturor indivizilor din care se compune societateaÎntregul puls al vieții sociale se realizează prin acțiuni omenești , iar subiecții acțiunii sociale sunt constituiți în grupuri de mărimi și feluri diferite .Efectele negative identificate la copii cu dizabilități sunt asemănătoare cu cele întâlnite ,în general ,în cazul copiilor care provin din familii dezorganizate Accentul pus pe înțelegerea familiei ca structură de organizare poate ridica anumite probleme.De un interes mai crescut sunt funcțiile sociale.Familia este considerată prima și cel mai important agent de socializare a individului și asta deși în perioada modernă rolul acesta este preluat de alte instituții sociale (școală, mass-media, centre culturale etc).

Potrivit literaturii de specialitate ,în mod normal,familia a fost definită de Claude Levi-Strauss ca un grup,având la bază căsătoria,alcătuit din soț .soție și copii născuți în acest cadru,pe care îi unesc drepturi și obligații morale,juridice,economice și sociale.Ei ar trebui să aibă obligații și aspirații comune să se ocupe de creșterea copiilor,cărora să le asigure nu numai existența materială,ci și un climat favorabil afectiv și moral.

Dar când toate aceste aspecte lipsesc iar însăși membrii familiei sunt excluși la marginea societății ,aici intervine asistentul social care are un rol primordial în integrarea acestora.În societatea modernă , copii cu dizabilități aflați în risc de excluziune încă sunt priviți ca un nucleu social care influențează întreaga evoluție de viață a omului punându-și amprenta pe întreaga sa personalitate. Nevoile de bază, ale copiilor cu dizabilități, sunt garanția supraviețuirii și a dezvoltării normale, mai ales acum când apar numeroase schimbări somatice. Deși abuzul, în special cel fizic și psihologic ca modalitate de disciplinare, este comun în familiile tipice el nu a fost suficient de conceptualizat și implicit studiat ca parte componentă a sistemului familial.Studiile realizate însă indică existența unei corelații între caracteristicile mediului familial (mai ales în termeni de venit și educație) și abuz. Cele mai multe studii arată că ratele cele mai mari se înregistrează în familiile cu venituri reduse și cu nivel de educație scăzut, deși diferențele nu sunt semnificative.Stigmatizarea copiilor cu deficiențe aflați în risc de excluziune îi rupe de mediul social care le pot asigura acestora câmpul social necesar dezvoltării competențelor sociale și formării identității sale. (Ana Tucicov,115,2005)

2.5. Rolul asistentului social în educația incluzivă

În practică , Asistența Socială , se adresează atât individului cât și grupului ,în calitate de client , accentul se pune pe intervenția centrată ,pe implicarea și responsabilizarea comunității din care individul face parte . Abordarea practică a asistentului social urmărește atât restabilirea echilibrului psiho-social pentru individ , cât și dezvoltarea unor relații funcționale cu întreaga comunitate ( satul – pentru mediul rural, cartierul –pentru mediul urban și nu în ultimul rând mediul familial ) .Practica asistentului social pretinde cunoștințe privind dezvoltarea umană și comportamentul (cunoștințe din domeniul social, economic și cultural) și o serie de noțiuni privind instituțiile cu caracter social și cultural; ea solicită o interacțiune cu toți acești factori umani, tehnici etc.Legislația prezentă din multe țări cu tradiție s-a dezvoltat în sensul unui sistem de asistență și protecție socială și a stabilit cadrul și competența asistentului social.

Asistența socială poate să ajute oamenii să-și mărească capacitatea de rezolvare a problemelor care i-au făcut dependenți și să obțină resursele de care au nevoie, facilitând interacțiunea dintre om și mediul său social. (Traian Rotariu ,Petre Iliuț-Ancheta sociologică și sondajul de opinie,pg.236 ,2007)

Asistenții sociali acționează în virtutea unei motivații,care nu se reduce la nevoile de bază (hrană,somn,îmbrăcăminte,locuință) ci cuprinde și trebuințe de ordin superior,cum ar fi realizarea plenară a personalității,norma reciprocității în relațiile interpersonal, atașamentul față de valori generale umane ( solidaritate,dreptate,adevăr).Analistul vieții sociale are,așadar,un formidabil atu epistemologic:el poate interoga direct obiectul de cercetat,subiectul uman adică ,despre caracteristicile sale, despre stările interioare,despre relațiile cu ceilalți,despre mediul său de viață,etc.,ceea ce nu se întâmplă în alte zone ale cunoașterii .

Așadar ,în anchete exprimarea opiniilor și a altor stări subiective se face prin răspunsul la întrebări,care se evaluează aproape exclusive cu scale de tip calitativ:scalele ordinale,când este posibilă o ierarhie a stărilor sau scale nominale,când între scări nu se poate realiza o relație de ordine.Scala normală este cel mai simplu instrument cu ajutorul căruia mintea omenească reduce,sintetizează infinita varietate a situațiilor empirice,prin includerea lor în tipuri,categorii,clase ,etc,definite prin elemente commune sau apropiate.Prin urmare,aplicarea unei scale nominale nu este altceva decât realizarea unui sistem de clasificare –pornind de la o caracteristică sau de la un grup de caracteristici-astfel încât fiecare entitate empirică este inclusă în una ,și numai în una ,din clasele stabilite.

Un exemplu foarte la îndemână de scală nominală îl constituie clasele caracteristicii ,,stare civilă,,; acestea sunt în număr de patru și nu implică nici o ordine ierarhică:sărac ,fără studii,fără ocupație,necăsătorit,cu sau fără copii .Cea mai simplă formă de clasificare este cea dihotomică.Aici,cele două clase pot fi interpretate în mai multe sensuri.Mai întâi,ele pot fi private ca elemente ale unei scale nominale ,cum este cazul cu stările ,,masculine ,, și ,, feminine ,, ale variabilei ,,sex,,.În al doilea rând,o clasă aparte poate semnifica prezența unei însușiri iar cealaltă absența ei.În acest caz se vorbește de caracteristici de tip atribuitiv,cu ajutorul cărora putem distinge indivizii ce posedă un anumit atribuit de cei ce nu-l posedă.Dar această din urmă interpretare introduce practice o distincție ierarhică ,căci cei ce nu posedă atributu au un statut ,,inferior,, celor ce-I posedă.

Ne apropiem deci de o scală ordinal ,deși ,la drept vorbind ,o relație de ordine nu se poate define decât într-o mulțime ce conține cel puțin trei elemente.În sfârșit ,cazul dihotomic mai poate fi privit ca o variabilă ce ia două valori numerice: pentru lipsa atributului și pentru prezența lui .Evident că deja această din urmă interpretare este excesivă și astfel de artificii de cuantificare nu se fac decât în cazuri deosebite.

Se poate ajunge la măsurare și prin operația de numărare a indivizilor ce posedă un anumit atribut .Este vorba de situații în care entitățile empirice de referință sunt unități complexe ,formate din mulțimi de indivizi.Așa de exemplu dacă ne centrăm atenția pe entități compuse din indivizi umani ,putem ajunge imediat la o caracteristică de tip cantitativ-exprimabilă pe o scară de raportare-numărând în cadrul fiecărei localități indivizii de un tip anume și calculând ,prin raportare la total,proporția acestora. (Elisabeta Stănciulescu ,Ghid de Asistență Socială,pg.186, 2007)

Strategia anti-excludere in politicile sociale poate fi adoptată prin relații de consiliere,anchete,sondaje,evaluări,etcÎn asistența socială ,consilierea reprezintă cea mai importantă metodă de intervenție pe care asistentul social o utilizează în procesul de ajutorare într-un caz de excludere .

Ancheta socială sau orală este tehnica de anchetă cea mai des folosită sau mai exact ,cea mai des folosită în anchetele cu mare audiență la public,adică cele ale căror rezultate sunt prezentate și comentate de mijloacele de informare în masă.Dar nu numai.Efectiv anchetele orale au o serie de avantaje,legate și de modalitățile lor practice de punere în aplicare .Avantajele sau dezavantajele anchetei directe provin din situația de interacțiune dintre persoana care chestionează și cea chestionată.

Interviul este încercarea de a obține informații de la alte persoane prin întrebări și răspunsuri în cadrul unei convorbiri,se practică în foarte multe forme ale vieții sociale.Datoria morală a consilierului este să ajute clientul să devină independent de serviciile sociale ,iar metoda principală prin care se atinge acest scop este consilierea . Prin consiliere , asistentul social are posibilitatea să descopere și să clarifice care sunt resursele clientului și împreună cu acesta să stabilească care sunt soluțiile pentru rezolvarea problemei cu care se confruntă .

În literatura de specialitate ,consilierea reprezintă o procedură utilizată în asistența socială cât și în alte profesii în vederea îndrumării indivizilor ,familiilor ,grupurilor spre activități specifice .În acest sens se utilizează o serie de proceduri cum ar fi :oferirea de soluții , delimitarea și analiza unor alternative , suportul pentru conturarea unor obiective. (P.Elefterie, Problematica reacției sociale , pg.220,2007)

Prin intermediul consilierii , profesionistul încearcă să construiască o relație de sprijin ,în sensul motivării clientului de acționa pentru schimbarea acelui comportament care a determinat situația de criză și pentru stabilirea echilibrului psihosocial al vieții .Complexitatea acestei metode de intervențe este dată de faptul că procesul de ajutorare a individului se desfășoară pe parcursul a mai multor ședințe ( numărul îl stabilește asistentul social în funcție de dificultatea cazului ) în cadrul cărora împreună cu clientul, profesionistul parcurge sistematic mai multe etape . Pentru a atinge scopul vizat de metoda consilierii de ajutorare a clientului în procesul de schimbare și de dezvoltare personală în concordanță cu valorile și așteptările individului , asistentul social trebuie să uzeze de toate calitățile unui bun profesionist alături de tehnici specifice ale consilierii .Astfel urmând schema de intervenție în procesul de consiliere asistentul social trebuie să probeze :

●empatie și înțelegere pentru a cunoaște cât mai obiectiv realitatea vieții clientului ;

●manifestarea încredereii în capacitatea clientului de a-și rezolva dificultățile;

●tact în orientarea clientului către centrul problemei,direcționând discuția de la general la particular și ajutându-l să-și exprime gândurile și sentimentele ;

●suport pentru identificarea unor posibile soluții și în conștientizarea riscurilor alternativelor prezentate ;

●motivarea pozitivă a clientului pentru fiecare acțiune reușită ;

●susținerea clientului ân depășirea obstacolelor și atingerea scopului propus de către acesta .

Pe parcursul ședințelor de consiliere ,discuțiile cu clientul trebuie îndreptate către determinarea individului de a ajunge la auto-cunoaștere ,autoconștientizare și autodeterminare .Dificultatea consilierii constă în capacitatea profesionistului de a determina că individul singur ,să conștientizeze dificultățile ,dar și propriile resurse pentru ca apoi să aplice modelele de rezolvare a problemei conform cu ceea ce dorește să realizeze.(Robet .L.Barker –Tratat de sociologie , pg.336,2008)

Relațiile de consiliere și persoana consiliată trebuie să fie o alianță ,de participare și de colaborare reciprocă ceea ce face posibilă exprimarea ideilor și sentimentelor în legătură cu o problemă,oferind ,totodată sprijin în clarificarea sensurilor fundamentale ,în identificarea unor paternuri , valorice pe baza cărora se pot formula soluții .În literatura de specialitate , Baerban A, identifică principalele tipuri de consiliere și anume :

Informațională –constă în oferirea de informații specifice ;

Educațională – oferă repere educaționale pentru sănătatea mintală ,emoțională ,fizică,socială;

De dezvoltare personală-contribuie la formarea abilităților și atitudinilor care permit o funcționare personală și socială flexibală și eficientă în scopul atingerii stării de bine ;

Suportivă ,care constă în oferirea de suport emoțional ,apreciativ și material celor aflați în situații de risc . Consilierea psihologică a familiilor cu risc de excluziune socială are ca scop principal deblocarea și folosirea eficientă a resurselor de care dispun în direcția adaptării flexibile și funcționale la mediul lor de viață . (P.Elefterie,pg.100,1997)

Centralizarea de protecție socială în orașele mari ,mai ales în cele reședință de județ are ca principal obiectiv de activitate ,acoperirea unor nevoi punctuale prin măsuri de sprijin preponderent pasive care constau în acoperirea unor nevoi punctuale prin măsuri de sprijin preponderent pasive ,constând doar în verificarea condițiilor de eligibilitate pentru acordarea unor benbeficii de Asistența Socială ( Ajutor Social ) neânsoțite de măsuri active depășite a situațiilor de dificultate . (Cosmin Goian ,Protecția social , pg.89,2010)

În practica Asistenței Sociale ,care se adresează atât individului cât și grupului ,în calitate de client , accentul se pune pe intervenția centrată ,pe implicarea și responsabilizarea comunității din care individul face parte . Abordarea practică a asistentului social urmărește atât restabilirea echilibrului psiho-social pentru individ , cât și dezvoltarea unor relații funcționale cu întreaga comunitate ( satul – pentru mediul rural și cartierul –pentru mediul urban ) . (Adrian Păscuță, Mihaela Tomița ,Loredana Trancă,,2011)

CAPITOLUL 3

3.1.Tema cercetării

Am ales această temă pentru lucrarea mea ,deoarece, pe parcursul stagiilor efectuate am constatat efectele favorabile ale unei implicări profesionale și satisfacția percepției părinților care au în familie copii cu dizabilități.

Astfel motivele acestei lucrări au fost:

●Studiul vizând incidența, și evaluarea tuturor posibilităților de a i face pe părinții care au în familie copii cu dizabilități,că integrarea acestora în procesul de învățământ preșcolar este absolut necesar;

●Analiza diferențelor între datele de referință, existente în literatura de specialitate și cele efectuate în cadrul acestui studiu ;

●Realizarea evaluării inițiale rezultată în urma anchetei;

În urma interviurilor și anchetei, situația impusă mi-a permis să utilizez metoda observației participative și să analizez cu mai multă atenție și mai mult interes aspecte ușor de evitat și întâlnite des la părinții care nu percep că și copii lor cu dizabilități au nevoie să fie integrați în procesul de învățământ preșcolar. Pentru atingerea obiectivelor am stabilit următoarele tematici:

●Interviurile și discuțiile care au contribuit din plin la consilierea părinților care au în familie copii cu dizabilități pentru a afla motivele care îi determină să nu participle la integrarea propriilor lor copii în învățământul preșcolar ;

●Sprijinul oferit de forurile administrative,în vederea integrării copiilor cu dizabilități în învățământul preșcolar;

●Creșterea nivelului de incluziune socială;

●Intensificarea activității de supraveghere și control din partea personalului supraveghetor,pentru a-i convinge pe părinți să perceapă că într-o unitate de învățământ , copii lor ( indiferent de condiția lor fizică sau psihică) vor fi supravegheați ;

3.2.Documentarea teoretică

Stabilirea metodologiei a implicat proiectarea cadrului organizatoric necesar urmăririi obiectivelor derivate,pentru verificarea ipotezei,detalierea conceperii experimentului constatativ sau ameliorativ,sub aspectele:

-acumularea datelor inițiale prin metode constatative

-stabilirea duratei de desfășurare

-stabilirea eșantionului de persoane,a tipului de cercetare ,a variabilelor și factorilor implicați

-stabilirea măsurilor de intervenție și a contextului în care vor fi aplicate.

Metoda documentării teoretice a presupus căutarea resurselor bibliografice în care era tratată problema cercetată, consemnarea și selectarea acestor probleme, urmate de prelucrarea și interpretarea rezultatelor obținute .Din studierea surselor bibliografice, m-am informat despre problemele cu care se confruntă (sau probleme invocate) părinții care au în familie copii cu dizabilități ,scopul fiind acela de a-i face să perceapă necesitatea integrării propriilor lor copii în învățământul preșcolar;

Metoda interviului.Interviul, ca metodă de lucru ,a avut un rol deosebit de important în obținerea datelor necesare cunoașterii nevoilor și s-a desfășurat pe baza observației și discuțiilor purtate cu cele părinții.Din punctul de vedere al comunicării,s-a putut face distincția între interviul de opinie și interviul documentar.In functie de calitatea informațiilor,a existat interviu extensiv și intensiv-cel intensiv reușind să pună în evidență structurile de profuzime.Interviul a fost unul personal,și nu de grup.Intrebările au fost precise,cerându-se informații ce au legătura cu anumite probleme, cu care se confruntă proprii lor copii ,dacă au mai încercat să-i integreze într-o unitate de învățământ preșcolar ,dacă au întâmpinat probleme și ce fel de probleme,dacă au înțeles cât de important este că integrarea copiilor lor în învățământul preșcolar are un rol important pentru aceștia.Pentru a putea desfașura interviul am alcătuit un ghid de interviu.Intrebarile din ghidul de interviu au fost atât închise cât și deschise.Ghidul a conținut întrebări,împărțite astfel:

-date cu caracter personal

-date despre mediul familial

-date ce fac referire la familia de proveniență a copilului

-date despre educație

Ghidul de întrebări adresate copiilor ( în limita posibilităților lor intelectuale)a fost puțin diferit :

-date personale

-date ce fac referire la familie ( cu cine le place să-și petreacă timpul mai mult : cu mama , tata sau bunicii)

-date despre viitor ( dacă le-ar place de colegii din grupă sau de doamna educatoare)

-date despre ce le-ar place să facă la grădiniță în cazul în care părinții ar accepta să-i lase.

Metoda observației a constituit una dintre mijloacele principale de investigație directă a realității, a reprezentat punctul de plecare în obținerea materialelor faptice, concrete, care au constituit apoi baza analizei .Astfel s-au consemnat comportamente,răspunsuri,efecte negative care pot constitui motive de integrare a copiilor cu dizabilități în învățământul de masă și satisfacția părinților care au perceput că indiferent de condiția copiilor lor învățământul este un bun necesar.

Metoda experimentului a constat într-un sistem complex de cunoaștere a realității, caracterizat prin utilizarea raționamentului ce a prelucrat fapte provenite din observație. Experimentul a presupus o stare activă a părinților care au în familie copii cu dizabilități ,și a implicat o activare metodică orientată spre un scop precis de verificare a ipotezei prezentată sub formă de tabele și grafice .În cadrul experimentului au fost observați cu atenție cele părinți care au în familie copii cu dizabilități ( incluși în studiu), atât din punct de vedere somatic și funcțional cât și din punctul de vedere al impactului pe care această problemă o are asupra lor.

Metoda convorbirii a constituit o variantă a interviului,pentru cercetarea distribuției opiniilor,aprofundarea unor date obținute prin alte metode,pentru sugerarea de noi ipoteze sau verificarea unor constatări.Astfel interviul sau convorbirea directă cu părinții care au în familie copii cu dizabilități s-a desfășurat după un plan dinainte stabilit urmărind obținerea datelor necesare despre situația copiilor lor și evoluția percepției lor.Într-un cuvânt metoda convorbirii a urmărit gradul de receptivitate al părinților care în familie copii cu dizabilități ,scopul fiind integrarea acestora în învățământul preșcolar de masă .

Metoda analizei.Ca metoda de analiză a datelor am ales analiza tematica.Aceasta analiză ,desface într-un fel singularitatea discursului si decupează transversal ceea ce ,de la un interviu la altul,fac referire la aceeasi temă deoarece ignoră coerența singulară a interviului și caută o coerență tematică în întregul corpus de interviuri.

3.3.Obiectivele cercetări

Obiectivele generale ale acestei lucrări au fost :

●Îmbunătățirea statusului emoțional al părinților care au perceput că integrarea copiilor cu dizabilități ,în învățământul preșcolar este necesar;

●Formarea capacității de integrare a copiilor cu dizabilități în învățământul preșcolar ;

●Evidențierea problemelor cu care se confruntă părinții care refuză să perceapă că,copii lor cu dizabilități trebuie să fie integrați în învățământul preșcolar;

●Să nu se folosească informații incomplete în ceea ce privește categoria și conținutul nevoilor cu care părinții care au în familie copii cu dizabilități (supuse cercetării) se confruntă.

Problemele financiare ale părinților care au în familie copii cu dizabilități și dereglarea dinamicilor , imposibilitatea de a continua modul de funcționare din cauza unor crize asupra cărora pare imposibil de acționat,deteriorarea relațiilor,incapacitatea de a continua ,consecințele care pot apărea la nivelul supraviețuirii acestora,necesitatea unei schimbări în modurile de cooperare și ,în același timp dificultatea de a realiza această schimbare,m-au făcut să mă implic tot mai mult în anchetarea și evidențierea acestora.Aceste dificultăți financiare s-au manifestat adesea în lanț fiind antrenate de,,criza,, socială. Obiectivele acestei lucrări au importanță deoarece evaluarea părinților care au în familie copii cu dizabilități a pus în evidență importanța percepției,scopul fiind de a-i face să înțeleagă că învățământul are un rol benefic pentru copii indiferent de statutul și condiția lor. Pentru acești părinți obiectivele trebuie să se realizeze printr-un ansamblu de metode active din ce în ce mai perfecționate , care trebuie să vizeze inițial menținerea și readucerea acestora într-o stare fizică și psihică satisfăcătoare prin prisma faptului ca să perceapă importanța pe care o are școala pentru copii lor.Obiectivele urmărite au fost :

●Consultarea literaturii de specialitate pentru a stabili gradul de actualitate a temei propuse și nivelul la care se află cercetările în domeniu ;

●Stabilirea ipotezelor cercetării precum și modalitățile prin care vor fi verificate;

●Redactarea unei lucrări care să cuprindă desfășurarea și rezultatele finale ale cercetării în scopul popularizării acestora pentru toți specialiștii în domeniu;

●Îmbunătățirea statusului emoțional al părinților care au în familie copii cu dizabilități ,ținând cont de faptul că ei trebuie să perceapă rolul important al învățământului preșcolar ;

●Sesizarea situațiilor problematice și a disfuncționalităților ;

●Evitarea falselor probleme sau imitația ;

●Solicitarea spiritului critic și pe cel de observație ;

●Intrevederea soluțiilor de optimizare,ameliorare și clarificare a soluțiilor pentru a ajuta părinții care au în familie copii cu dizabilități că integrarea lor în învățământul preșcolar este importantă;

●Raportarea nevoilor cu care acești părinți se confruntă  ;

●Reținerea corectă a surselor bibliografice utilizabile direct ulterior ;

●Stabilirea ,intuirea posibilităților de găsire a soluțiilor pentru aspectele nerezolvate.

●creșterea adresabilității părinților și încrederea acestora în asistentul social

3.4.Ipotezele cercetării

Plecând de la ideea că părinții care au în familie copii care necesită nevoi speciale de educație ,ei înșiși au nevoie de ajutor pentru a-i face să înțeleagă că fără contribuția lor și al consilierului , aceștia nu se pot integra în procesul de învățământ,ipoteza a dorit :

-să anticipeze soluții împreună cu părinții pentru integrarea copiilor cu dizabilități în învățământul preșcolar;

-să depășească cunoștințele existente asupra problemei;

-să clarifice dificultățile posibile ,apărute pe parcursul consilierii,în cazul în care părinții nu manifestau interes.

3.5.Universul populației

Lotul studiat l-am efectuat pe un eșantion de 3 părinți care aveau în familie copii cu dizabilități.În urma cercetărilor efectuate am constatat că acești părinți formează un lot cu nevoi comune tuturor ființelor umane dar și faptul că manifestarea nevoilor era diferită de la o persoană la alta.Cercetarea s-a efectuat sub forma interviului în care am urmărit particularitățile faptelor care au degenerat sărăcia și deformarea mesajului în procesul transmiterii lui între părinți ( în special cei din mediul rural) și influențele avute asupra lor deoarece ei refuzau să înțeleagă faptul că și copii llor ( indiferent de condiția lor) au nevoie și trebuie integrați în învățământul preșcolar.Reducerea cantitativă și calitativă a mesajului este evident,precum și influența particularităților psihologice,mai vizibilă decât în cazul bărbaților.De asemenea,finalul întrebărilor a fost mai elaborat decât în cazul bărbaților,iar accentual s-a pus pe stările afective ale copiilor.Plăcerea de a transmite mesaje, ca și când ar participa la un joc relevă faptul că funcția limbajului de evaziune (cel puțin simbolică) din mediul frustrant,este mai accentuat în cazul părinților ce se confruntă cu lipsurile.În urma interviului ei au înțeles că învățământul preșvcolar are un program de alfabetizare bine stabilit.Nu sunt neglijate nici activitățile practice .Dintre acestea amintim: orele de desen , ,artă vizuală,orele de comunicare și dezvoltarea vorbirii ,jocuri,povestiri,etc.

3.6.Eșantionarea

Desfășurarea cercetării s-a efectuat pe un număr de 3 părinți care aveau în familie copii cu dizabilități,proveniți din mediul urban și rural.Cercetarea s-a efectuat la sediul Direcției de Asistență Socială din orașul ,în perioada .Potrivit celor menționate mai sus ,menționez faptul că ancheta socială s-a desfășurat retroactiv pe un număr de 3 părinți ,pentru a evidenția vulnerabilitatea și nevoia acută a acestora de Compartimentul Public de Asistență Socială.

3.7.Elaborarea instrumentelor

Dimensiuni și Indicatori folosiți pentru intervievarea părinților

Grila de analiză

Această grilă presupune:

3.8.Ancheta pilot

Anchetă socială nr.1

Efectuată la data de

Întocmită la domiciliu doamnei B.M. ,din loc ,strada , nr. , jud. .Doamna B.M.38 de ani ,născută la data de ,în Jud. ,CNP ,absolventă a 6 clase,angajată la ,cu un venit de 800 lei ,trăiește în concubinaj cu B.M.A-concubin în vârstă de 42 de ani ,născut în data de , CNP ,absolvent a 10 clase,persoană cu handicap,pensionar pe caz de boală.

Din relația de concubinaj au rezultat 2 copii :

A.M- în vârstă de 17 ani,care este rezultat dintr-o căsătorie anterioară ,beneficiează de alocație de stat ,în cuantum, de 80 de ron.

B.C.A.- în vârstă de 10 ani ,beneficiează de o alocație de stat ,în cuantum de 80 de ron elevă în clasa a III-a ,la .

B.F.D.-,în vârstă de 5 ani, beneficiează de o alocație de stat ,în cuantum de 80 de ron nu frecventează cursurile grădiniței.

Starea de sănătate a familiei :

B.M.A (tatăl )-persoană cu handicap.

Minora B.F.D de sex feminin,în vârstă de 5 ani ,a fost diagnosticată cu sindrom Down de la naștere,întâtziere mintală ușoară/moderată,dislalie polimorfă și tulburare de voce,tulburare anxioasă,canal arterial ligatulat,hipertensiune pulmonară,prolaps de valvă mitrală,insuficiență mitrală gr.I,bloc atriventricular gr.i,hipermetropie și deficit senzorial vizual,insuficiență cardiacă-stadiul NYHA IV.Minora provine dintr-o familie cu 3 copii,fiind al-3-lea născut,cu o situație materială de nivel scăzut și nivel educațional primar. Nu frecventează grădinița,iar mama refuză cu vehemență să creadă că în starea actuală de sănătate fiica ei se poate întegra în învățământul preșcolar.Ulterior a fost orientată spre pentru educație incluzivă cu frecventare săptămânală a grădiniței,datorită frecvențelor intercurente și bolii cardiace.

Evaluare psihologică și pedagogică.Obiectivul psihodiagnosticului și evaluării psihopedagogice :La indicația asistentului social mama minorei solicită evaluarea pentru propunerea unei forme de preșcolarizare în concordanță cu abilitățile și interesele copilului.

Componentele psihologice evaluate și instrumentele de evaluare utilizate sunt prezentate în tabelul de mai jos

Componentele psihologice și psihopedagogice evaluate și instrumentele de evaluare utilizate

Locuința și situația materială:

Locuința este propietatea primăriei ,iar doamna C.M.(mama concubinului) este chiriașă împreună cu fiica B.F. și fiul acesteia Z.N.F.,fiind o casă ,curte ,compusă din două camere,modest mobilate și întreținute.Locuința este racordată la energie electrică,nu este racordată la rețeaua de apă ,încălzirea se face cu sobă pe lemne ,iar condițiile de igienă sunt corespunzătoare.

Venitul familiei :B.M- venit net 800 lei.

B.M.A-234 lei îndemnizație pentru persoană cu handicap și 410 lei,pensie de boală

Alocații de stat pentru copii -240 lei

Alocație de susținere a familiei -90 lei

Total 1774

Contextual socio familial

Doamna B.M. trăiește în concubinaj cu domnul B.M.A.,iar din această relație au rezultat doi copii.Menționăm că dintr-o relație anterioară doamna B.M. mai are un copil AM în vârstă de 17 ani,care locuiește împreună cu mama și familia acesteia.

Concluzii .În urma deplasării la domiciliul din str. ,orașul ,am constatat că doamna B.M și familia sa locuiesc la doamna C .M în vârstă de 70 de ani ,persoană cu handicap (nevăzătoare),mamă a concubinului B.M.A,în două camera ,fiecare cameră fiind în suprafață de 6 m.Menționăm că în două camere locuiesc 8 persoane,B.M.,concubinul acesteia B.M.A.,copii acestora: A.M,B.C.A,B.F.D ,mama concubinului C.M.,sora concubinului B.F.și fiul acesteia Z.N.F.Doamna B.M.împreună cu familia sa ,poate fi considerată o familie marginalizată conform Legii 116/2002,deoarece nu deține locuință au în întreținere 3 copii de vârste școlare și preșcolare,iar minora în vârstă de 5 este copil cu dizabilități ( conform actelor medicale),motiv pentru care mama , crede că nu are rost să o integreze într-o formă de învățământ.

Anchetă socială nr.2

Efectuată la data de

Întocmită doamnei L.A –fără locuință

L.A. în vârstă de 33 ani ,absolventă a 7 clase ,de religie ortodoxă,salariată,cu un venit net lunar de 1000 lei plus bonuri valorice ,căsătorită cu L.D. în vârstă de 48 de ani.Menționăm că aceștia sunt despărțiți în fapt de aproximativ 2 ani,doamna L.A locuind cu B.M ,în vârstă de 38 de ani,salariat ,cu un venit net de 1250 lei.Doamna L.A a avut mai multe relații de concubinaj din care au rezultat 3 copii ( aflați cu măsură de protecție) :

S.L.I- masculin -în vârstă de 14 ani ,nu frecventează școala ( a repetat de 2 ori clasa a V-a)

S.B.V- masculin -în vârstă de 11 ani , frecventează școala ( dar absentează frecvent de la ore)

I.D.M-masculin – în vârstă de 4 ani ,nu frecventează grădinița

Starea de sănătate a familiei-Membrii familiei nu prezintă probleme de sănătate ,dar

conform declarației doamnei L.A minorul I.D.M este hipoacuzic și diagnosticat cu retard mintal ușor.Mama menționează faptul că i s-a sugerat de către cadrele didactice de la grădinița din cartier să îl înscrie în învățământul preșcolar ,dar este susceptibilă în privința adaptabilității acestuia la cerințele educative.Pentru convingerea mamei ,că și minorul I.D.M. trebuie integrat în învățământul preșcolar ,am apelat la ajutorul educatoarei de la grădinița unde acesta era dosar înscris dar nu frecventa. Împreună cu educatoarea mi-am fixat câteva obiective ( asupra minorului) pentr a-i demonstra mamei că acesta în pofida dizabilității se poate integra.Aceste obiective au fost :

-formarea și dezvoltarea capacității de recepție polisenzorială pentru diversificarea experienței senzoriale a minorului;

-determinarea nivelului de pierdere al auzului (auz rezidual) pentru înregistrarea pragului minim de percepție al diferitelor sunete;

-formarea abilității de percepere a mesajului verbal prin antrenarea tuturor analizatorilor:tactil-vibratoriu,vizual,auditiv;

-stimularea capacității de control și autocontrol tactil-vibratoriu,kinestezic,vizual,al auzului (rezidual) pe care se bazează procesul de articulare verbală;

-utilizarea pentru facilitarea integrării copilului surd în mediul fizic și social.

Compensarea polisenzorială

A .Educația tactil vibratorie.

-formarea capacității de identificare și discriminare tactilkinestezică,în procesul de percepție globală,a unor însușiri ale obiectivelor privind forma,propietăților și natura acestora;

-dezvoltarea capacității de percepție a vibrațiilor emise de diverse surse sonore;

Perceperea mișcărilor vibrotactile specifice vorbirii ,ca element compensator în percepția fonematică și mijloc de reglare și corectare a reacției organelor fonatoare în procesul de comunicare verbală.

B.Educația vizuală.Complexul de exerciții

-identificarea diferitelor obiecte;

-clasarea obiectelor după anumite criterii (formă,culoare,mărime,utilitate,etc);

-dezvoltarea capacității de concentrare a atenției vizuale,a spiritului de observație;

-memorarea imaginii obiectivului,a poziției lui în spațiu

-înțelegerea semnificației mesajului verbal perceput vizual.

c.Educația auditivă și programul de antrenament auditiv

-stimularea capacității de a reacționa la zgomote și sunete neverbale ,la vocea umană,la sunete și structuri verbale;

-formarea abilității de localizare a sursei sonore ( direcția sunetului);

-exersarea treptată a deprinderii de utilizare a protezei auditive

Locuință situația materială- doamna L.A nu are locuință.Aceasta a locuit împreună cu copii săi în apartamentul domnului B.M.,cu care are o relație extraconjugală.Locuința este închiriată ,aceasta reprezentând o cameră,un hol mic,modest mobilată și întreținută.

Contextul socio familial-Autoritatea tutelară din cadrul Primărei a monitorizat cazul familiei L .Doamna L.A locuiește împreună cu B.M. într-o locuință închiriată.

Rețeaua socială/legătura cu comunitatea –Doamna L.A.are venituri (1000 /lună + bonuri valorice) și nu are locuință.

Concluzii-Aceasta poate fi numită persoană marginalizată ,conform legii 116/2002 ,deoarece deține venituri care nu îi permit închirierea unei locuințe,de asemenea nu deține locuință în proprietate personală sau în folosință. În ceea ce privește educarea copiilor doamna este convinsă de dizabilitatea și nevoia minorului motivând situația financiară a familiei și dizabilitatea copilului ,este convinsă că acesta nu se poate integra.Compartimentul Public de Asistență Socială ,care are atribuții în domeniul Asistenței Sociale și reprezintă factorul activ în procesul de asistare a tuturor persoanelor aflate în dificultate,propune acordarea unei locuințe sociale și susținerea doamnei pentru încadrarea minorului într-o formă de învățământ special.

Anchetă socială nr.3

Efectuată la data de

Întocmită la domiciliul faptic al doamnului P.B.N.,din orașul ,str. Nr. ,jud. .L.I.,din orașul ,jud. ,în vârstă de 48 de ani,de religie ortodoxă,absolvent a 8 clase primare,angajat la firma cu un venit net lunar de 1630 ,necăsătorit.Dintr-o relație de concubinaj ,acesta are 2 copii ,din care îl are în întreținere pe L.M în vârstă de 6 ani.

Starea de sănătate a familiei-Conform declarației domnului L.I.,minorul L.M este deficient visual , fiind diagnosticat cu ambliopie.Domnul menționează faptul că nu a încercat să îl integreze pe minor într-o unitate de învățământ preșcolară,deși I s-a sugerat ,motivând faptul că îi lipsesc resursele financiare pentru a=l susține pe minor , șinând cont de deficiența lui.În dorința de a-l face să înțeleagă că și copilul lui are nevoie de integrare ,într-o colectivitate m-am deplat ( împreună cu el și minorul ) la unitatea de învățământ.Cu ajutorul educatoarei mi-am fixat anumite obiective ,în urma cărora domnul a înțeles că minorul poate fi integrat.Aceste obiective au urmărit:

-evaluarea achizițiilor comunicativ- verbale cu care minorul a venit în contact;examinarea individuală a nivelului dezvoltării limbajului, mijloacelor de comunicare utilizate de minor (limbajul mimico-gesticular,utilizarea gesturilor naturale,elemente verbale);

-verificarea stării auzului,a modului de funcționare a organelor fonoarticulatorii;corectarea defectelor de respirație,fonație și gesticulație;

-verificarea stării de funcționare a celorlalți analizatori (vizual, tactil);

-cultivarea limbajului oral,cunoașterea și folosirea corectă a limbii;exprimarea corectă;

-formarea deprinderilor de comunicare verbală;

-exersarea proceselor de cunoaștere în scopul socializării și stimulării gândirii și vorbirii copiilor;

-cercetarea tulburărilor de ritm și fluență a vorbirii.

Locuință și situația materială – locuința este închiriată de un frate,aceasta având o cameră și un hol modest mobilate și întreținute ,iar condițiile de igienă sunt corespunzătoare.

Venit realizabil lunar-1630

Contextul socio familial-Domnul L.I nu este căsătorit și are în întreținere 1 copil cu dizabilitate vizuală.

Rețeaua socială/legătura cu comunitatea –Domnul L.I este cunoscut în rândul comunității ca fiind o persoană fără probleme.

Concluzii –Ca urmare a deplasării la domiciliu faptic al domnului L.I am constat că acesta nu este căsătorit și are în grijă 1 copil dizabilitate vizuală.Menționăm că acesta locuiește împreună cu fratele său în locuința acestuia.Acesta poate fi numită persoană marginalizată conform legii 116/2002 deoarece deține venituri care nu îi permit închirierea unei locuințe,de asemenea nu deține locuință în propietate sau în folosință și nu își poate susține financiar minorul într-o unitate de învățământ special..Compartimentul Public de Asistență Socială ,care are atribuții în domeniul Asistenței Sociale și reprezintă factorul activ în procesul de asistare a tuturor persoanelor aflate în dificultate,propune acordarea unei locuințe sociale și susținerea domnului L.I pentru sprijinirea minorului de a se integra într-o unitate de învățământ .

3.9.Colectarea datelor

Informațiile prezentate în cercetare au fost colectate de la serviciul de asistență socială , din cadrul primăriei din orașul Aceste date au vizat în mod special părinții care aveau în familie copii cu dizabilități.Acești părinți erau conștienți de starea copiilor lor dar nu aveau cunoștințele sau posibilitățile necesare să-i integreze în învățământul preșcolar,preferând să-i țină acasă sub supraveghere.

3.10.Prelucrarea informațiilor

Prelucrarea informațiilor s-a făcut în urma anchetelor sociale ,la domiciliu părinților .Efectiv anchetele orale care au vizazt părinții care aveau în familie copii cu dizabilități,având o serie de avantaje,legate și de modalitățile lor practice de punere în aplicare în vederea acestora în integrarea în învățământul preșcolar.Avantajele sau dezavantajele anchetei directe au provenit din situația de interacțiune dintre mine și părinții chestionați.Pentru a atinge scopul vizat de metoda anchetării de ajutorare a părinților în vederea perceperii de a-și lăsa copii să se integreze în procesul de schimbare și de dezvoltare personală în concordanță cu valorile și așteptările acestora, a trebuit să uzez de toate calitățile profesionale.Astfel urmând schema de intervenție în procesul de anchetării a fost nevoie să probez :

●empatie și înțelegere pentru a cunoaște cât mai obiectiv realitatea vieții părinților și a copiilor cu dizabilități ,dar și de a-I convinge în același timp de necesitatea acestor copii în învățământul preșcolar;

●manifestarea încredereii în capacitatea de percepere a părinților de a-și rezolva dificultățile ;

●tact în orientarea copiilor cu dizabilități către centrul problemei,direcționând discuția de la general la particular și ajutându-i să-și exprime gândurile și sentimentele ;

●suport pentru identificarea unor posibile soluții și în conștientizarea riscurilor alternativelor prezentate ;

●motivarea pozitivă a părinților pentru fiecare acțiune reușită a copiilor lor cu dizabilități ,pentru simplu fapt că sunt integrați într-o formă de învățământ

●susținerea copiilor cu dizabilități în depășirea obstacolelor și atingerea scopului propus de către părinții acestora .

3.11.Analiza datelor

Ceea ce se poate deduce din planurile părinților pentru copii cu dizabilități este faptul că rezolvarea problemei integrării în învățământul preșcolar a implicat stabilirea unui raport de adecvare și eficiență între structura și dinamica acestei entități și structura și dinamica procesului de învățare,ceea ce m-a condus spre o altă viziune a ,,construcției mintale,, și a metodologiei de investigare și determinare a acestei entități.Pentru aceasta, părinților a trebuit să li se aducă la cunoștință problemele cu care se confruntă copii lor ,dar a fost nevoie ca și ei la rândul lor să fie ajutați să perceapă importanța integrării în învățământul preșcolar a copiilor lor.Alături de educatorii de educație specială și sprijinul consilierilor , părinții au fost convinși că în demersurile lor copii lor vor fi ajutați să se integreze.În cazul copiilor cu dizabilități,complexul de exerciții demonstrative a avut un caracter orientativ,deoarece cu ajutorul profesorului de educație specială am avut posibilitatea să utilizez și alte seturi de exerciții,cu condiția ca acestea să răspundă obiectivului prevăzut în structura modulului .Împreună cu învățătorul de educație specială,în fața părinților, a fost necesar să asigur,o alternare optimă și diversificată a activităților pentru a nu suprasolicita un anumit analizator și pentru a realiza o activitate relaxantă,scutită de efort.Toate exercițiile prevăzute pentru educație polisenzorială a trebuit să conducă la dominanța vizuală și să valorifice auzul rezidual.Exercițiile s- au individualizat în funcție de diagnosticul diferențial,și de necesitatea respectării progresivității în administrarea lor.În demersurile mele și din dorința de a-i convinge pe părinți prin intermediul consilierii, de faptul că și copii lor au nevoie de aujtor,am elaborat pentru fiecare copil, complectând fișele sintetice și analitice prevăzute în paralel cu consilierea de specialitate în cadrul colectivului didactic.Urmărind obiectivele propuse la începutul acestei cercetări ,aș putea spune :

Evitarea falselor probleme sau imitația-a constituit implementarea în problemele celor 2 copii care aveau nevoie de educație specială și refuzul părinților de a crede că , consilierul îi poate ajuta .Consilierul, ajutat de profesorul de educație specială, cu ajutorul planurilor le-a demonstrat părinților ,că elevii aveau nevoie de ajutor pentru a se integra;

Au fost bine motivate în sensul că ,în grupul supus cercetării , existau și părinți sceptici care refuzau conversația cu consilierul ,motivând de fapt lipsa timpului;

S-au raportat la prioritățile nevoii de consiliere a părinților,pentru a-i face să înțeleagă că întra-devăr copii lor trebuie să beneficieze de educație specială;

Stabilirea clară și precisă a obiectivului urmărit-în cazul cercetării acest obiectiv s-a rezumat la consilierea celor 2 părinți pentru a-i ajuta pe copii lor , să se integreze;

Elaborarea unui plan riguros de observație-a avut în vedere manifestările comportamentale și de percepție a părinților vizavi de problemele copiilor lor;

Efectuarea unui număr optim de observații –s-a efectuat în cadrul a 31 de ședințe consecutive cu o durată de 60 minute

Desfășurarea cercetării în condiții cât mai variate-s-a încercat efectuarea consilierii într-un mediu cât mai familial,creeându-se condiții optime pentru părinți și copii;

Distincția între existent și posibil- am încercat să le arate părinților că problema există dar cu ajutorul educației speciale ,este posibil ca și copii lor să se integreze în procesul de învățământ preșcolar;

Stabilirea și intuirea posibilităților de găsire a soluțiilor pentru aspectele nerezolvate, au avut în vedere opiniile părinților care doreau ca și copii lor să beneficieze de o educație specială pentru a se integra mai ușor în procesul de învățământ.

Creșterea adresabilității părinților și încrederea acestora în consilier, nu se poate face fără ajutorul acestuia.Prin expunerea celor 2 copii supuși cercetării, s-a demonstrat astfel nevoia părinților de a fi informați cu starea actuală a copiilor lor și dorința tot mai mare de a-și vedea copii integrați în procesul de învățământ preșcolar.În urma celor relatate în expunerea acestei cercetări , trebuie menționat rolul important pe care îl are asistentul social în a-i convinge pe părinți de faptul că cei 2 copii au nevoie de educație specială,dar fără implicarea lor școala nu poate face multe progrese.

S-a putut astfel constata că relații de comunicare dintre părinți și asistentul social a constituit o modalitate specifică de interacțiune,o relație de schimb informațional și, în același timp, un proces în cadrul căruia aceștia s-au înțeles și s-au influențeat reciproc.În situațiile de instruire a dominat mai ales , relațiile conturate în jurul efectuării unor interviuri specifice comunicării:emitere (de mesaje, informații, idei, însușiri, semne, limbaje, sensuri, acțiuni, fapte,etc.); transmitere; atragerea atenției; demonstrare; convingere; explicare.Dacă la început , părinții erau sceptici ,pe parcursul ședințelor aceștia au observat la propii lor copii un blocaj de inacceptare și rezistență activă față de anumite cerințe constatându-se tot odată prezența stresantă a adulților în jurul lor.Pe parcursul interviurilor și observațiilor s-a mai constat că minora din I caz nu poseda nici o modalitate convențională de a comunica exprimându-și uneori nevoile și dorințele într-un mod acceptabil din punct de vedere social.Ca urmare a acestui fapt ,părinții au considerat că pe parcursul celor 31 de ședințe ,copii lor au început să progreseze ,drept urmare consilierea a fost benefică. De aceea sub atenta supraveghere ,copii supuși cercetării ,necesită educație specială,pentru a se integra parțial/total în procesul de învățământ preșcolar.Asigurând un grad mai ridicat de autonomie și independență , consilierea părinților cu copii cu dizabilități contribuie la o participare socială mai mare din partea acestora.Cu alte cuvinte percepția părinților care au în familie copii cu dizabilități ,contribuie la creșterea accesului la activitățile de învățare și astfel la dezvoltarea cognitivă a acestora.

3.12.Redactarea raportului de cercetare

Redactarea raportului de cercetare a presupus:

-sinceritatea deplină a părinților,evitarea răspunsurilor incomplete, evitarea răspunsurilor de fațadă,a celor care tindeau să pună într-o lumină defavorabilă , adevărul despre copii lor;

-abilitatea pentru a obține angajarea părinților în convorbire;

-prezența părinților cu un grad crescut de sociabilitate și empatie.

-pentru reușita convorbirii a fost necesarâ o gândire anticipată și o restructurare (în linii mari) a întrebărilor ce urmau a fi puse;culegerea informațiilor despre copii lor;

-anticiparea răspunsurilor pentru a ști cum să mă comport în eventualele situații neprevăzute dat fiind faptul că la începutul convorbirii, blocarea sau refuzul părintelui de a răspunde au fost un obstacol în continuarea discuțiilor.Într-un cuvânt redactarea raportului de cercetare a vizat menționarea datelor informative despre principalele evenimente parcurse de părinți în existența lor,despre relațiile prezente între ele ca și despre semnificația lor , în vederea cunoașterii ,,istoriei personale,a fiecărui părinte supus cercetării,atât de necesară în stabilirea profilului personalității sale.Aceast raport s-a concentrat asupra succesiunii diferitelor evenimente din viața părinților,a relațiilor dintre ei și copii lor ,știind că aceștia au nevoie de educație specială pentru a se integra în învățământul preșcolar.

CONCLUZII

Ca o concluzie la cele menționate în această lucrare , fac mențiunea că, învățământul preșcolar ca forum al civilizației și culturii nu poate fi restrictiv și selectiv ,ci comprehnsiv și integrativ.Într-o primă accepție a comprensivității se exprimă generalitatea învățământului și permanența sa .

Toți copiii ,indiferent de organizarea mintală sau de formele de organizare a personalității ,sunt cuprinși în formele instituționalizate de învățământ.

Despărțirea severă a unui sistem unitar de educație în două compartimente aproape fără intercomunicare este consecința-în primul rând- a unei erori de determinare a deficienței mintale care necesită nu numai școli speciale ,ci și o metodologie diferențiată a învățării și a conținutului .

Aici intervine și rolul primordial al consilierului prin implicarea lui în ample discuții cu părinții pentru ca integrarea acestor copii să se facă mai ușor .

Aceasta a fost una dintre rațiunile profunde care m-a determinat să încerc adoptarea unei alte viziuni în ceea ce –i privește pe copii cu dizabilități ,dar fără contribuția părinților,nu se poate vorbi de intgrare în procesul de învățare preșcolară.

Bazându-mă pe literatura de specialitate menționez faptul că dizabilitatea constituie ea însăși o formă diferențiată de organizare mintală și a personalității,care se înscrie în fenomenul de variabilitate provocată prin agresiuni diverse asupra unor structuri și funcții,care nu modifică esența moral-socială a ideii de om , lucru care trebuie înțeles și de părinții ai căror copii au nevoie de o educație specială, dar cu ajutorul consilierului ei pot fi integrați și acceptași de școală și de societate.

Concluziile succeptibile desprinse din analizarea și evaluarea acestei lucrări au avut menirea să ofere noi instrumente de lucru, autorităților abilitate, în vederea conturării unor regulamente viitoare adresate acestui domeniu ,care încă prezintă vulnerabilitate în privința copiilor cu dizabilități.

În același timp am încercat să ofer dimensiuni de dezvoltare unor măsuri concrete și orientate, care să asigure o prevenire reală și o corectare, pe măsură, a cauzelor care pot favoriza integrarea copiilor cu dizabilități în învățământul de masă ,dar fără contribuția prealabilă și implicarea părinților , aceste șanse pot eșua în orice moment.De aceea este foarte important ca părinții să fie receptivi la nevoile și opțiunile copiilor lor ,pentru a le acorda cât mai multe șanse de integrare în societate.Pentru aceasta învățământul contttribuie cu succes.

În acestă lucrare s-a încercat, pornind de la percepția părinților, o introspecție și o analiză calitativă a vieții de zi cu zi a copiilor cu dizabilități pentru a se evalua diferitele alternative pe care aceștia le au la dispoziție.

Ca o idée concludentă , trebuie să menționez faptul că am convingerea că ar fi necesară acordarea unei asistențe specializate, asigurată de o echipă interdisciplinară formată din psihologi, sociologi, consilieri pe probleme educaționale,pentru a ajuta părinții care au în familie copii cu dizabilități să fie receptivi la faptul că educația contribuie la îmbunătățirea stării psihice și fizice a propriilor lor copii.

S-ar impune consilierea educațională și psihologică atât la nivel individual, cât și de grup, prin abordarea unor activități care să ofere acestor persoane o viziune asupra vieții, acceptarea trecutului, în vederea unor schimbări identitare.

Realitatea sociala este caracterizată printr-o explozie a problemelor sociale, culturale, morale, dar și printr-o cronică frustrare generată de incapacitatea în mare măsură moștenită din trecut de a face față acestora.

Concludentă este și ideea că și copii cu dizabilități trebuie ajutați de către specialiști din domeniu ,deoarece formarea unei noi competențe duce adesea la rezolvarea problemelor și la dezvoltarea personalității individului,iar părinții trebuie să fie receptivi la schimbările acestora rezultate în urma integrării în învățământ.

BIBLIOGRAFIE

Livius Manea -Acțiunea socială și comportamentul individual,Editura All ,București ,2002

Adrian Neculau-Psihosociologie,Editura Polirom, București 2005

Cătălin Zamfir-Metoda normativă în sociologia organizării , editura Babel , București 2002

Sorin M.Rădulescu,Mircea Piticaru – Teorii sociologice ale educației. Producerea eului și construcție sociologică, Editura Univers,București ,2009

Paula Constantinescu ,Tamara Dobrin,L.Gavriliu – Editura All,București,2008

P.Elefterie, Problematica reacției sociale,EdituraColoseum , București ,2007

Alexandru R. Floria – Dicționar de Sociologie , editura Babel , București, 1995

Ana Tucicov –Bogdan-Psihologia Socială în România ,Editura Univers,București,2005

Constantin Portelli- editura Coressi,Bucuresti,2010

Traian Rotariu ,Petre Iliuț-Ancheta sociologică și sondajul de opinie,Editura Radical, Craiova 2007

Elisabeta Stănciulescu -Ghid de Asistență Socială, Editura Univers,București ,2007)

Cosmin Goian ,Protecția social – Acțiunea socială și comportamentul individual,Editura All,București ,2010)

Adrian Păscuță, Mihaela Tomița ,Loredana Trancă- Asistență socială ,Editura Collegium 2011

Sorin M.Rădulescu,Mircea Piticaru – Teorii sociologice ale educației. Producerea eului și construcție sociologică, Edituira Polirom, Iași,2009

Neamțu G. (coord.), Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2003,

Ion Dragan-Sociologie si dezvoltare si practica sociala ,editura Coressi,Bucuresti,2004

M.Manu -Familia, cunoaștere și asistență, Editura ARGONAUT, Cluj-Napoca, 2006

Sorin M.Rădulescu,Mircea Piticaru – Teorii sociologice ale educației. Producerea eului și construcție sociologică, Edituira Polirom, Iași,2009

Andrei Roth-Individ si societate ,Editura Politica ,Bucuresti,1996

Robet .L.Barker –Tratat de sociologie ,Editura Univers,București

Traian Rotariu ,Petre Iliuț-Ancheta sociologică și sondajul de opinie,Editura Polirom,Iași,2007

Rodica Ciurea Codreanu – Aspecte psihosociale ale modelelor familiale ale tranziției în

România: accelerarea tranziției, Editura INI, București, 2010

Elisabeta Stănciulescu –Asistență socială,Editura Collegium , 2007

Ligia Livadă cadeschi –Sărăcie și asistență socială în spațiul românesc (sec.XVIII-XX),Imprimeria Arta Grafică , București

Maria Dan –Probleme și politici sociale ,Editura Napoca Star ,Cluj Napoca,2002

Robet .L.Barker –Tratat de sociologie ,Editura Univers,București

Alexandru Ștefan Hrab – ., Familia, cunoaștere și asistență pentru copii cu deficiențe, Editura ARGONAUT, Cluj-Napoca, 2012

Traian Rotariu ,Petre Iliuț-Ancheta sociologică și sondajul de opinie,Editura Polirom,Iași,2007

Paula Constantinescu ,Tamara Dobrin,L.Gavriliu – Asistența socială a familiei în societatea modernă,Editura Polirom,București,2008

I.Aprahideanu –Asistența socială a copiilor cu handicap în societatea contemporană,Editura Iris,București,2003

Simona Bodogăi –Protecția socială a copiilor cu deficiențe,Editura polrirom , Iași,2009

Osteried, P. –Compendium de asistență social ,Editura Coloseum,București,2003