Perceptia Locuitorilor Municipiului Onesti Despre Noua Elita Economica Locala

INTRODUCERE

Lucrarea de față intitulată „Percepția locuitorilor municipiului Onești despre noua elită economică locală” tratează problemele legate de elitele locale la nivelul municipiului Onești, acest studiu bazându-se pe o bibliografie solidă a unor autori cunoscuți în materie, printre care amintesc: D. Abraham, Ettore Albertoni, Ilie Bădescu, R. Boudon, T. Cernescu, L. Chelcea, V. Ciocodeică, Jacques Coenen-Huther, V. Cucu, G. Erdeli, I. Ianoș, Michel Lallement, Mihai Milca, Serge Moscovici, V. Nimigeanu, Vilfredo Pareto, L. Pop, Teodor Verde, Rozalia Verde și alții.

Lucrarea de față se dorește a fi o prezentare analitică a conceptului de elită în contextul elitei economice locale a municipiului Onești, subliniindu-se importanța acestuia, precum și rolul său în acțiunile desfășurate pe plan local în vederea atingerii obiectivelor. De asemenea, în lucrare, se fac referiri la conceptul de oraș, sistem urban și dezvoltare urbană

Lucrarea este structurată în patru capitole.

În cadrul primului capitol, intitulat „Considerații teoretice asupra obiectului de studiu al disciplinei Sociologie Urbană” s-a urmărit tratarea unor aspecte pur teoretice cu privire la sistemul urban și dezvoltarea urbană

Cel de-al doilea capitol, intitulat „Elite și mase” se concentrează asupra principalelor caracteristici, tipologiei și teoriei elitelor.

Capitolul al treilea, intitulat „Transformări ale orașului în perioada post-comunistă” identifică caracterizarea statistică a dezvoltării urbane a muncipiului Onești, politica și realizările edilitare ale Primăriei orașului, capitolul încheindu-se cu prezentarea principalilor exponenți ai politicii urbanistice a Primăriei municipiului.

Organizarea anchetei din capitolul al patrulea, intitulat „Cercetare” are rolul de a verifica lipsa locurilor de muncă în oraș după intrarea în faliment a companiei Rafo Onești și percepția locuitorilor municipiului despre noua elită economică locală.

Metoda de cercetare pe care o voi folosi este una calitativă, preponderent explicativă, care are ca obiectiv prezentarea principalelor concepte și explicații teoretice, dar și a analizei acestora în situații concrete.

Pe baza informațiilor prezentate pe parcursul lucrării în cele patru capitole amintite, sunt formulate, în final, unele concluzii referitoare la tematica lucrării abordate.

Prin prezenta lucrare, am dorit să demonstrez importanța deosebită a cunoașterii aspectelor definitorii privind percepția locuitorilor municipiului Onești despre noua elită economică locală, întru realizarea scopului propus stabilindu-mi următoarele:

Analiza aspectelor teoretice și metodologice privind sistemul urban și dezvoltarea urbană, elitele și masele;

Identificarea și analiza lacunelor, confuziilor și contradicțiilor în ceea ce privește tema abordată.

Obiectivele urmărite în această cercetare sunt următoarele:

Stabilirea temei de cercetare: Percepția locuitorilor municipiului Onești despre noua elită economică locală;

Selectarea bibliografiei în vederea documentării, selecționând atât materiale informative pur teoretice, cât și rapoartele unor studii de caz pe aceeași temă, elaborate în prealabil de către specialiști;

Documentarea propriu-zisă atât din materialele selectate, cât și urmărirea unui curs de specializare în materie;

Interpretarea și prelucrarea datelor obținute.

Modelele și ariile abordate în această lucrare sunt:

Documentarea teoretică din cărțile de specialitate indicate selectiv în bibliografie;

Documentarea practică prin culegerea de date din studiile de specialitate;

Culegerea și sistematizarea datelor;

Analiza comparativă a datelor, interpretarea rezultatelor și formularea de concluzii și propuneri.

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII TEORETICE ASUPRA OBIECTULUI DE STUDIU AL DISCIPLINEI SOCIOLOGIE URBANĂ

CONCEPTUL DE DEZVOLTARE URBANĂ

Abordarea unui studiu privind dezvoltarea urbană trebuie să pornească de la clarificarea noțiunilor pe care acest concept le implică, și anume de la definirea și caracterizarea elementelor care compun sistemul urban.

Sistemul urban

Sistemul urban implică noțiunea de oraș, confundându-se chiar cu aceasta în unele interpretări teoretice. De aceea, conceptului de „oraș” i se va aloca în această lucrare o atenție sporită.

Orașul

Orașul nu este definit și nici caracterizat la fel de disciplinele interesate de acest lucru. Astfel, se observă diferențe majore între abordările geografiei urbane, ale economiei regionale, ale sociologiei urbane, ale administrației, ale dreptului etc. Toate acestea au, însă, o trăsătură comună, și anume delimitarea orașului – ca așezare urbană – față de sat – ca așezare rurală. Elementul definitoriu pentru această diferențiere este agricultura (mai precis, activitatea agricolă) care este asociată în mod clar satului ca ocupație de bază și chiar definitorie, ceea ce pentru oraș nu este valabil.

Noțiunea de oraș comportă diferențe de abordare și de la stat la stat, ieșind în evidență diferențele culturale, cele date de tradițiile economice specifice fiecărui stat și chiar și particularitățile așezărilor umane ce țin de relief. Având în vedere că aria de studiu a lucrării față este orașul Onești, voi aprofunda în cele ce urmează considerațiile teoretice din literatura românească de specialitate cu privire la noțiunile legate de dezvoltarea urbană.

Așa cum arătam mai sus, definirea orașului diferă în funcție de particularitățile și de elementele de interes pentru disciplinele care tratează această noțiune. Astfel, în geografia urbană se poate regăsi următoarea definiție: „Orașul desemnează un spațiu urban de extensiune limitată în raport cu spațiul rural, care îl înconjoară, detașându-se prin caracteristici morfologice și demografice, prin funcțiile și rolul său economic, social și cultural. Prin morfologie se deosebește față de sat datorită modului de distribuție a cartierelor, relativ heterogene, prin habitatul dens și extins pe verticală (prin străzi și nu drumuri, ca în cazul satului), prin clădiri monumentale inserate într-un peisaj deosebit de cel rural, prin existența unui spațiu de tranziție spre periferie.” Acest exemplu este unul edificator pentru definirea orașului prin diferențierea de sat și este des preluat de lucrările de specialitate.

În aceeași direcție, V. Cucu definește orașul prin „opoziția cu satul”, evidențiind o serie de elemente definitorii ale acestei deosebiri: „Orașul este un spațiu intens populat, cu un înalt grad de concentrare, producție și organizare socială, culturală, care se dezvoltă în anumite condiții de spațiu și de timp, grație convergenței forțelor de producție și în permanență opoziție cu satul.”

O altă definiție dă o altă interpretare orașului, și anume de așezare umană datorată unor activități (în general economice) cu o amploare deosebită, regională, ce depășesc limitele așezării în sine: „Orașele sunt grupări de clădiri și de oameni, provocate de circumstanțe regionale în legătură cu circulația mărfurilor și a oamenilor.”

În completarea acestei aprecieri, o altă definiție a orașului subliniază faptul că amploarea activităților din oraș depășește limitele acestuia, orașul având un rol important din punct de vedere politico-administrativ și socio-cultural în arealul (zona) în care este amplasat. Superioritatea față de sat este dată chiar de acest „rol important” și, drept urmare, orașul se bucură de o dotare socio-culturală, administrativă și edilitară mai ridicată față de sat, devenind mai atractiv pentru locuire.

Orașul este o „formă de așezare, unitate teritorial-administrativă, cu caracter urban datorită activităților productive preponderent neagricole, datorită funcțiilor sale politico-administrative și social-culturale complexe dominate de rolul pe care îl are în teritoriul administrativ (județul) din care face parte. În anumite cazuri, orașul poate depăși ca importanță, prin anumite funcțiuni dominante, limitele teritoriului administrativ în care se află. Datorită rolului și funcțiunilor sale, orașul are un nivel superior de locuire, de dotare social-culturală și echipare tehnico-edilitară, în comparație cu satul.”

În domeniul dreptului, orașul este tratat tot în comparație cu satul (comuna), dar pentru caracterizarea diferențelor se recurge la două noțiuni generale și cuprinzătoare: nivelul de trai și nivelul de civilizație. O trăsătură a orașului evidențiată în definiția în cauză este un grad mai ridicat de dezvoltare a serviciilor publice. Orașul este, deci, „o structură teritorială dezvoltată economic, industrial, social, în care nivelul de trai și de civilizație este mai ridicat față de comune. Serviciile publice sunt mai dezvoltate și mai numeroase”.

Transpus în text legislativ, orașul este definit strict prin existența în componența sa a unei localități urbane: „Orașul este unitatea administrativ-teritorială de bază alcătuită fie dintr-o singură localitate urbană, fie din mai multe localități, dintre care cel puțin una este localitate urbană. Localitatea urbană – localitate în care majoritatea resurselor de muncă este ocupată în activități neagricole cu un nivel diversificat de dotare și echipare, exercitând o influență socioeconomică constantă și semnificativă asupra zonei înconjurătoare.”

O descriere concluzivă a opiniei urbaniștilor moderni cu privire la oraș este prezentată de Irina Popescu, accentuând înțelegerea complexității orașului și tinderea spre abordarea lui drept un sistem: „Orașul nu mai este conceput ca o simplă împreunare de case și străzi, ca un monument, ci ca un ansamblu de ființe umane, pornind de la nevoile acestora: de locuințe, de a munci, circula, a-și petrece timpul liber etc. Pentru a contribui la bunăstarea citadinilor trebuie urmărite o serie de obiective variate de ordin […] sanitar […], social […], economic […], estetic […].”

Aceeași autoare prezintă percepția orașului în literatura economică, caracterizând orașul prin concentrarea capitalului disponibil într-o anumită zonă. Din această definiție rezultă că orașul dezvoltă legături economice cu localitățile din apropierea sa, exercitând o influență asupra acestora și chiar concentrând capitalurile provenind din zonele învecinate. Rolul orașului, din acest punct de vedere, este acela de a colecta și a prelucra resursele disponibile în aria sa de influență: „Orașul este locul care prezintă cele mai mari densități de investiții și echipamente pe unitate de suprafață, reunind majoritatea capitalurilor disponibile, chiar și cele provenind din spațiul rural. El concentrează un volum considerabil de activități transformatoare de materii prime în bunuri materiale, fapt ce generează o serie de „intrări” (materii prime, energie, informații, forță de muncă etc.) și „ieșiri” (produse finite, forță de muncă, informații etc.), care sunt cu atât mai variate și mai complexe cu cât orașul este mai important.”

Așa cum se observă din definițiile prezentate mai sus, noțiunea de oraș este stabilită majoritar prin aprecieri de ordin calitativ și nu cantitativ, de unde și caracterul relativ al aprecierilor referitoare la statutul de oraș al unei localități. În fapt, una dintre problemele definirii orașelor rezidă din caracteristicile pe care trebuie să le aibă o localitate pentru a fi declarată oraș. Separarea de zona rurală, așa cum s-a observat, este foarte importantă pentru recunoașterea unui anumit grad de dezvoltare a comunităților omenești, derivând dintr-o competiție eternă între localități și din dorința de afirmare a supremației teritoriale.

Astfel, la nivel cognitiv, orașele (în special cele mari) sunt ușor de recunoscut, fie prin caracteristicile urbanistice (densitate mare a clădirilor cu o complexitate ridicată, dimensiunea căilor de comunicație, dinamica activităților economice și sociale etc.), fie chiar prin statutul de oraș care le este deja atribuit prin lege și cu care sunt asociate. De aceea, atenția din acest punct de vedere este concentrată asupra „condițiilor de departajare” dintre oraș și sat, și anume a condițiilor pe care trebchipamente pe unitate de suprafață, reunind majoritatea capitalurilor disponibile, chiar și cele provenind din spațiul rural. El concentrează un volum considerabil de activități transformatoare de materii prime în bunuri materiale, fapt ce generează o serie de „intrări” (materii prime, energie, informații, forță de muncă etc.) și „ieșiri” (produse finite, forță de muncă, informații etc.), care sunt cu atât mai variate și mai complexe cu cât orașul este mai important.”

Așa cum se observă din definițiile prezentate mai sus, noțiunea de oraș este stabilită majoritar prin aprecieri de ordin calitativ și nu cantitativ, de unde și caracterul relativ al aprecierilor referitoare la statutul de oraș al unei localități. În fapt, una dintre problemele definirii orașelor rezidă din caracteristicile pe care trebuie să le aibă o localitate pentru a fi declarată oraș. Separarea de zona rurală, așa cum s-a observat, este foarte importantă pentru recunoașterea unui anumit grad de dezvoltare a comunităților omenești, derivând dintr-o competiție eternă între localități și din dorința de afirmare a supremației teritoriale.

Astfel, la nivel cognitiv, orașele (în special cele mari) sunt ușor de recunoscut, fie prin caracteristicile urbanistice (densitate mare a clădirilor cu o complexitate ridicată, dimensiunea căilor de comunicație, dinamica activităților economice și sociale etc.), fie chiar prin statutul de oraș care le este deja atribuit prin lege și cu care sunt asociate. De aceea, atenția din acest punct de vedere este concentrată asupra „condițiilor de departajare” dintre oraș și sat, și anume a condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească o localitate rurală pentru a fi declarată oraș.

Această problemă este unanim valabilă pentru toate statele lumii, inclusiv pentru România. Din experiența modernă a orașelor, pentru care rațiunile de înființare nu mai sunt de ordin militar, religios etc., se desprind patru criterii principale de care se ține cont în stabilirea statutului de oraș al unei localități:

Criteriul demografic sau cel al minimului de populație – este cel mai simplu de evaluat și variază de la țară la țară, în funcție de specificul așezărilor umane; în unele cazuri, efectivului demografic îi este asociată și densitatea demografică; ONU recomandă un minim de 2.000 de locuitori, dar standardele naționale variază foarte mult, de la 200 de locuitori în țările nordice, 5.000 de locuitori în România până la 50.000 de locuitori în Japonia;

Criteriul activității agricole sau al procentului populației ocupate în agricultură – rezidă direct din separarea orașului de sat din prisma activităților economice; valorile maxime admise pentru procentul populației ocupate în agricultură variază, înregistrându-se valori de 50% (Ucraina), 25% (România), 20% (Olanda) sau chiar 15% (Rusia);

Criteriul elementelor urbane sau al funcțiilor și facilităților urbane – este cel mai dificil de stabilit din rațiuni de cuantificare; unul dintre cele mai clare astfel de sisteme este cel chinezesc; România stabilește pentru acest criteriu indicatori minimali ce se referă la echiparea edilitară, servicii medicale, facilități culturale, turistice, etc.;

Criteriul administrativ sau legislativ – cel mai simplu de aplicat, acest criteriu se bazează pe voința majorității populației localității respective și pe importanța localității pentru zona/regiunea în care este amplasată; este concretizată prin texte legislative de atestare; acest criteriu face ca ridicarea la rang de oraș să fie o decizie relativă, ce ține cont de dezvoltarea generală a zonei în care localitatea în cauză este amplasată.

În România, caracteristicile „de bază” ale unui oraș sunt stabilite prin Legea nr. 351/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul. Această lege prevede indicatorii minimali de definire a orașelor, printre care o populație de cel puțin 5.000 de locuitori, dintre care cel puțin 75% trebuie să fie ocupați în sectoare economice neagricole, cel puțin șapte paturi de spital la 1.000 de locuitori, cel puțin 50 de locuri de cazare într-o unitate hotelieră etc. Din prisma acestor condiții, România ar părea că adoptă primele trei criterii enunțate mai sus. În fapt, experiența ultimilor ani demonstrează că o parte din orașele existente și cea mai mare parte din orașele noi (cele mai multe datând din anii 2003-2005) nu respectă foarte mulți dintre indicatorii stabiliți prin lege.

Premise istorice ale abordării orașului

Premisele istorice ale apariției și dezvoltării orașelor au fost și încă mai sunt obiect de controversă între oamenii de știință. Economistul Karl Bücher și istoricul Ludwig Maurer susțin teoria apărării, conform căreia orașele antichității și cele ale Evului Mediu au fost construite pentru a efectua apărarea împotriva migratorilor. Roma, însă, nu a fost înconjurată de ziduri în perioada sa de înflorire. Max Weber în „Etica protestantă și spiritul capitalist” a acreditat ideea că civilizația urbană s-a dezvoltat cu precădere în Europa occidentală. K. Marx și F. Engels afirmau că atât orașul, cât și satul au apărut ca urmare a dezvoltării sociale a muncii. Alți autori consideră că orașul a apărut ca un centru politic și religios și s-a edificat prin înlocuirea structurii sociale bazată pe rudenie cu sistemul organizării legislative.

Cei mai mulți sociologi se referă la apariția orașului ca urmare a dezvoltării comerțului și activităților neagricole. Alți cercetători susțin teoria conform căreia orașele au apărut în zone de mare întindere agricolă. Exemplu cel mai des invocat în această direcție este Ierihon, din Palestina, și în care irigațiile și distribuirea apei prin canale a cunoscut un nivel tehnic înalt. Există, totuși, opinii care contrazic definirea Ierihonului ca oraș, de vreme ce economia era preponderent agricolă. În acest sens, edificatoare este afirmația cercetătorilor francezi Jacqueline Beaujeu-Garnier și Georges Chabot care, în „Geografia urbană” (publicată la Paris, Librairie Armand Colin, 1963), consemnează: „Anumite orașe antice – chiar printre cele mai renumite – populate în cea mai mare parte de cultivatori, fără îndoială, nu le putem considera orașe în optica noastră, a secolului al XX-lea”.

În general, s-a aceptat că primele orașe au apărut în Mesopotamia (actualul Irak), puțin după anul 3500 î. Hr., urmate apoi de cele situate pe Valea Nilului (Egipt), Valea Indului (Pakistan) și pe Valea Hoang-Ho (China).

Alte zone în care au apărut orașe au fost Persia (datele arheologice demonstrează existența unei așezări datând din mileniul VII î. Hr., numită Jarma); pentru India se menționează Mehenio-Darro și Harappa, datând din mileniul V î. Hr. Pe teritoriul de astăzi al României s-au descoperit așezări de tip urban numite oppida, în care activitatea productivă era completată de relațiile de schimb, iar unitatea urbană superioară era dava, atestată din secolul VIII î. Hr.

În Europa, în general, orașele s-au născut târziu, migrațiile popoarelor constituind o piedică, iar în Europa nordică orașele s-au ivit cu și mai mare întârziere. Ele s-au dezvoltat treptat, iar această creștere a apărut într-o ordine naturală. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, însă, totul s-a schimbat. Față de orașele care s-au ivit brusc, mai ales în America, a început să se vorbească despre orașe-ciuperci, termen care a dobândit o largă circulație. Orașele noi, ca și noile cartiere ale vechilor orașe s-au înmulțit într-un ritm vertiginos și abia atunci a devenit cu adevărat actual fenomenul urban.

În țările foarte dezvoltate, migrațiile înspre marile orașe se fac, în general, plecând de la orașele mai mici și, din contră, în regiunile care sunt în curs de urbanizare, populația rurală se deplasează direct spre marele oraș. De exemplu: în orașul Sydney, al cărui teritoriu municipal a crescut prin anexarea unui număr de opt municipii, cartierele periferice cuprind de peste zece ori mai mulți locuitori decât nucleul urban. În Statele Unite, din cei 6,9 milioane de migranți albi care s-au grăbit să ocupe suburbiile între anii 1940 și 1950, 3,6 milioane veneau de la țară și 3,3 din cartierele foarte populate ale centrului.

Cauzele deplasării locuitorilor de la țară înspre orașe sunt multiple: în primul rând sunt cauze de ordin economic, cum ar fi concentrarea industriei și a comerțului, inegalitatea salariilor; altele sunt de natură social-culturale, rerspectiv apropierea de centrele mari de învățământ, de instituțiile culturale (teatru, cinematografe, operă etc.) sau de alte instituții care oferă mai multe posibilități de distracții (cazinouri, ștranduri, terenuri de sport etc.) La acestea se adaugă motivațiile de ordin psihologic, locuitorii satelor considerând că numai la oraș se pot perfecționa și își pot atinge idealurile proprii.

Raportul dintre oraș și procesul de urbanizare

Dualitatea sat – oraș reprezintă un principiu de bază al dinamicii și staticii unui mare număr de societăți tradiționale sau industriale. În situația în care se manifestă tot mai acut un conflict între lumea rurală și cea urbană, desfășurat în plan economic, social, politic și cultural, acesta va influența organizarea și funcționarea societății globale.

În toate țările dezvoltate, urbanizarea a antrenat două fenomene paralele: urbanizarea ruralului și ruralizarea orașului.

Urbanizarea a fost definită de G. Theodorson, cel mai adesea prin dimensiunea sa demografică: „proces de mișcare a populației dinspre rural înspre urban – această mișcare fiind rezultatul creșterii proporției populației care locuiește în urban peste proporția populației care locuiește în rural.”

Ca fenomen asociat, des întâlnit în cadrul acestor schimburi permanente, a hipermobilității între sat și oraș, este de menționat navetismul, fie că este cotidian, săptămânal, lunar sau sezonier. Acesta are atât efecte pozitive, cât și negative în zonele de proveniență și de destinație. Mobilitatea zilnică afectează rezidențele urbane și cele suburbane.

În lucrările de specialitate este tot mai des invocată o nouă formă de rezidență, apărută ca efect al interferenței ruralului cu urbanul și o nouă formă de cultură, a cărei apariție se datorează mai ales fenomenului subculturației. De asemenea, o nouă structură socială apare acolo unde, prin expansiune urbană, marile orașe se extind, formând așa-zilele megalopolisuri. Întinse pe distanțe enorme, ele șterg hotarele care delimitează ruralul de urban, prin anularea diferențelor administrative sau culturale.

Cercetătorul francez R. Auzelle consideră urbanizarea ca rezultat brutal al manifestării nevoilor elementare ale oamenilor, care diferă o dată cu trecerea de la un tip civilizațional la altul. Astfel se explică atracția pe care orașul o exercită asupra locuitorilor din rural, dornici de a-și însuși stilul de viață și comoditățile specific urbane.

Urbanizarea elimină, totuși, diferențierea sat – oraș, de vreme ce un număr tot mai mare de rezidențe secundare (de petrecere a timpului liber) se stabilesc în zone extra-urbane, atât din motive ecologice, cât și de securitate a vieții.

Urbanizarea presupune mai multe tipuri de creștere, din care patru se impun cu regularitate: creșterea demografică (exprimată în număr și longevitate); creșterea nevoii de spațiu (pentru persoane și instituții); creșterea mobilității spațiale și sociale (creșterea deplasării populației și multiplicarea rutelor profesionale); creșterea tehnologică. Toate aceste creșteri se asociază fenomenului exploziei urbane.

Sistemul urban

Experiența socio-economică a așezărilor umane a arătat că orașul nu poate fi tratat de sine stătător, ca spațiu închis. După cum a reieșit din definițiile prezentate anterior, noțiunea de oraș în sine nu poate fi limitată la o localitate delimitată strict geografic, ci se referă la un concept mult mai complex, caracterizat de anumite legături teritoriale socio-economice, culturale și administrative. În acest sens, literatura de specialitate conturează noțiunea de „sistem urban”, explicând mult mai bine ceea ce, în mod ideal, se dorește a fi înglobat în termenul „oraș”.

Legea nr. 351/2001 definește sistemul urban ca fiind „un sistem de localități învecinate între care se stabilesc relații de cooperare economică, socială și culturală, de amenajare a teritoriului și de protecție a mediului, echipare tehnico-edilitară, fiecare păstrându-și autonomia administrativă”. La o primă analiză, definiția de față este incompletă, lipsind din construcția prezentată chiar menționarea nucleului: orașul. Astfel, conform acestei definiții, un sistem urban poate fi compus doar din comune.

În economia urbană modernă orașul este abordat ca „sistem sociospațial”. Din acest punct de vedere, sistemul urban este definit drept un „organism viu […] care convertește materiale, energie, informații, cu participarea oamenilor, reacționând la diversele impulsuri interioare și exterioare acestuia, ceea ce generează schimbări continue”.

Avantajele abordării orașului ca sistem urban constau și în facilitarea analizei procesului de dinamică urbană astfel încât să poată fi găsite soluții și direcții pentru stabilirea evoluției viitoare a acestui sistem. Instrumentele ce se bazează pe această analiză sunt planurile urbanistice, planurile de amenajare și strategiile de dezvoltare locală, care servesc drept fundamente pentru adoptarea deciziilor la nivel local.

În abordarea sistemică, orașului îi sunt asociate o serie de caracteristici sau trăsături definitorii care îl definesc drept sistem:

Prezența unui set de elemente de naturi diferite (ecologice, demografice, tehnologice, economice, arhitecturale etc.), care funcționează ca un ansamblu independent și coerent;

Funcționarea sa (a orașului) prin fluxuri multiple, prin care se transferă oameni, bunuri, servicii, energie, informație;

Prezența unui mediu ambiant, pe fondul căruia se întrețes celelalte componente;

Prezența unui comportament dinamic, orașul având o evoluție dependentă de timp, ceea ce face ca starea sa instantanee să se modifice continuu.

Principalele elemente ale sistemului urban sunt:

Cadrul natural (CN) – caracteristicile solului și subsolului, condițiile climatice și hidrografice, specificul vegetației naturale etc.;

Unitățile economice (UE) – unitățile de producție, depozitare și desfacere etc.

Dotările urbane (DU) – reprezentate de gări, stații de călători, depouri, stații de epurare a apei etc. care asigure servicii de tip urban;

Spațiile verzi (SV) – zonă de odihnă și agrement, zone sportive, alte plantații etc.;

Echiparea tehnică (ET) – rețele edilitare de apă potabilă și industrială, canalizare, gaze, termoficare, telefonie, electricitate;

Cadrul construit și compozițional (CCC) – reprezentat prin zone de locuit, diferite dotări sociale, culturale și religioase, monumente etc.;

Circulația (C) persoanelor și mărfurilor prin intermediul rețelelor rutiere, feroviare și aeriene din zonă;

Locuințele (L) – fondul locuibil existent pe grade de confort și zone de amplasare, disponibil de terenuri pentru un ansamblu de locuit etc.;

Populația (P) – prin toate caracteristicile sale: număr, structură pe grupe de vârste și sexe, structuri socio-profesionale etc. (P);

Forța de muncă (FM) – sub aspectul resurselor de muncă, grad de valorificare, deplasări, distribuirea în teritoriu etc.

Între aceste elemente există, firesc, strânse legături funcționale, care sunt determinate atât de interdependența sectorială (relații cantitative) cât și de caracteristica spațială (relații spațiale).

Funcționarea sistemului urban este bazată, așadar, pe elementele sale între care apar anumite relații. Modul de organizare al acestora se manifestă prin următoarele funcții ale orașului: funcția economico – productivă (FEP); funcția de locuire (FL); funcția cultural – administrativă și de servire (FCS); funcția de comunicare (FC); funcția ecologică și de relaxare (FER); funcția estetică (FE); funcția strategică (FS).

Se observă o corespondență evidentă între elementele sistemului urban și funcțiile sale, permițând și chiar obligând ca dinamica sistemului urban să fie influențată de activitățile edilitare îndreptate spre structura sa.

Dacă elementele unui sistem sunt legate între ele prin relații directe, atunci sistemul are caracter static. Dacă între elemente există și conexiuni inverse, sistemul este dinamic, adică elementele își schimbă poziția unul față de altul, fiind totodată ele însele supuse schimbării. În condițiile în care conexiunile inverse sunt pozitive, sistemul dinamic al orașului se dovedește capabil de dezvoltare și modernizare.

În același timp, comportamentul sistemului urban constituit dintr-un ansamblu de acțiuni ale sistemului, condiționate de relațiile reciproce dintre sistem și mediu, trece și el prin diverse stări comportamentale, generate de dinamica internă a vieții orașului, ceea ce presupune alegerea altor procedee de acțiune, potrivite noilor situații. Prin urmare, comportamentul sistemului urban este condiționat de funcționare și dezvoltare. Funcționarea implică redistribuiri de elemente, funcții și relații pe același plan al dezvoltării. Dezvoltarea presupune schimbări în starea acestuia (nivelul cantitativ), în organizarea și structurarea lui.

Principalele legături ce se stabilesc între elementele și funcțiile sistemului urban determină o structurare a acestuia în patru componente distincte dar interdependente, denumite subsisteme: teritoriul propriu-zis (sub-sistem suport); activități social-economice și culturale; populație; elementele vehiculatorii de masă, energie, informație.

Teritoriul propriu-zis sau subsistemul suport are capacitatea de a influența fizionomia și funcționalitatea orașului. Această influență este dată de poziția geografică în raport cu elementele cadrului natural, cu resursele locale și cu sistemul de așezări în care este încadrat. Acest subsistem include și infrastructura fizică economico-socială și culturală de care dispune orașul. În multe cazuri, această infrastructură este elementul esențial pentru configurația structurală a unui sistem urban.

Activitățile social-economice și culturale reprezintă un subsistem foarte important, deoarece ele definesc tipul și amploarea transformărilor interne și capacitatea de adaptare a orașului la dinamica societății, în general. Având ca suport subsistemul teritoriul propriu-zis (infrastructura și resursele), activitățile economice cunosc o diversificare direct proporțională cu progresele tehnice înregistrate.

Populația constituie subsistemul cel mai dinamic al orașului, pentru că are capacitatea de a dicta calitatea (nivelul de complexitate) și cantitatea activităților economico sociale și culturale.

Elementele vehiculatorii de masă, energie și informații, ca subsistem, sunt esențiale în asigurarea proceselor de redistribuire a acestora în spațiul urban, în asigurarea materiilor prime, a serviciilor banale sau specializate către populație, a bunurilor și serviciilor destinate altor localități.

Zonele de influență urbană

Orice oraș (sistem urban) dezvoltă relații de dependență și interdependență de diferite genuri și intensități cu spațiul său adiacent. Spre exemplu, un oraș depinde de activitatea agricolă din zonele rurale învecinate; activitatea agricolă intensă înseamnă că orașul se poate aproviziona cu resurse într-un timp scurt și la costuri reduse, ceea ce reprezintă un avantaj. Pe de altă parte, dacă orașul nu dezvoltă o cerere consistentă de produse agricole, activitățile agricole din zona adiacentă nu se pot dezvolta decât dacă „exportă” produsele, suportând costurile de timp și de transport. Desigur, tipologia relațiilor este mult mai vastă, însă aprovizionarea cu produse agricole determină una dintre relațiile întâlnite la majoritatea sistemelor urbane. Proiectate spațial, totalitatea acestor relații definesc zona de influență a orașului.

Zona de influență a orașului este percepută ca entitate teritorială distinctă, dar mai rar întâlnită sub această formă. Literatura europeană de specialitate denumește această zonă prin termeni precum: „regiune polarizat”, „regiune urbană”, „regiune funcțională”, „regiune de organizare” etc. În literatura românească, denumirile utilizate pentru aceste zone sunt: „zonă periurbană”, „zonă preorășenească” sau chiar „sferă de influență”.

Configurarea teritorială a acestor zone de influență este determinată de puterea de influență a orașului. Deși nu este o funcție de distanță și este influențată de foarte mulți factori, puterea de influență tinde către 0 când distanța teritorială tinde către infinit.

Formele de concentrare urbană

Evoluția în timp a orașelor a presupus, în general, atât extinderea teritorială a așezării propriu-zise cât și extinderea zonei de influență urbană. Din acest punct de vedere, se poate vorbi de o anumită densitate a locuirii unui teritoriu și de o anumită intensitate a activității economice legate de sfera de influență a unui oraș. Astfel, se conturează noțiunea de concentrare urbană, ale cărei forme sunt prezentate în continuare.

Orașul propriu-zis reprezintă forma inițială a orașului, caracterizată de limite teritoriale și administrative clar stabilite; această formă cuprinde orașele mici și foarte mici.

Aglomerația urbană se compune din orașul propriu-zis și un teritoriu care „suportă” influențele directe ale acestuia; este o consecință a difuziunii treptate a spațiului urbanizat care pornește de la un nucleu central, limitele zonei de influență urbană modificându-se mereu.

Aglomerația urbană este o „concentrare urbană formată din orașul propriu-zis și o parte din localitățile apropiate lui, cu care acesta dezvoltă relații intense de natură economică și asigurare a forței de muncă. […] Aglomerația urbană presupune o dependență mai ridicată a unor orașe față de unul principal.”

Microregiunea urbană se distinge printr-o „îmbinare de așezări urbane mari și mici și așezări rurale, care dau întregii zone un profil social-economic și urban specific. Ele pot avea caracter economic specializat: industrial, economic complex sau turistic”. Un asemenea tip de concentrare urbană este exemplificat de zona Predeal-Azuga-Bușteni-Sinaia, de pe Valea Prahovei.

Conurbația reprezintă un ansamblu de orașe care se dezvoltă independent, se află la o distanță mică unul față de celălalt și au probleme comune care necesită rezolvare (alimentarea cu apă, cu energie, amenajarea și protecția mediului înconjurător).

Interurbația este un sistem urban bazat pe existența în teritoriu a unor orașe de mărime variabilă și cu funcții diferite.

Metropola este o formă superioară de dezvoltare urbană caracterizată, în primul rând, printr-un număr mare de locuitori (de regulă peste 1 milion), printr-o întindere considerabilă pe orizontală, creând așa-numitele arii metropolitane, formate din nuclee de tip satelit.

Megalopolisul constituie stadiul de gigantism al conurbațiilor, teritoriul fiind organizat într-o imensă conurbație policentrică. Este cea mai spectaculoasă formă urbană în teritoriu.

Ecumenopolisul este un termen folosit pentru a individualiza orașele viitoare, care vor fi alcătuite din zone populate, ce vor tinde să formeze un sistem continuu, asemenea unor așezări urbane universale. Un astfel de oraș în curs de formare este Europolis, care va fi format din mari aglomerații urbane de sine stătătoare din Marea Britanie, Belgia, Olanda și Germania. Acest oraș al viitorului urmează să totalizeze circa 45 de milioane de locuitori. Desigur, o premisă importantă pentru realizarea unui oraș de tip ecumenopolis este reducerea până la eliminare a diferențelor dintre urban și rural.

Rațiunile înființării orașelor

Explicațiile existenței orașelor sunt aproape la fel de variate ca și definițiile orașului, comportând nuanțe distincte ce țin, în special, de abordarea disciplinară a problematicii. Astfel, înființarea orașelor este explicată prin rațiuni de siguranță (apărarea împotriva cotropitorilor), prin necesitatea omului de a trăi alături de semenii săi, prin nevoi de dezvoltare culturală și spirituală, prin caracteristici ale reliefului și ale climei etc.

Istoria relativ recentă a orașelor arată că așezările umane care mai apoi s-au transformat în orașe au fost înființate la intersecția unor rute de transport importante, în zonele de transbordare a mărfurilor, în locuri de popas pe rute de transport frecventate des etc. Multe dintre orașele mari ale lumii sunt porturi sau, în cazul S.U.A., au fost la început gări feroviare. Desigur, și orașele cu însemnătate culturală și administrativă au o tradiție urbană însemnată. S-a dovedit că doar orașele înființate pentru exploatarea unei resurse valoroase, dar epuizabile (orașele miniere, în special), au avut un caracter efemer. În ultima perioadă, și orașele industrializate puternic au probleme mari de stabilitate. De altfel, un fenomen actual ce se observă în orașele mari din țările dezvoltate este migrarea activităților industriale dinspre zonele urbane înspre cele rurale (din rațiuni de cost, în special).

Putem desprinde, așadar, o trăsătură comună a motivelor pentru care au fost înființate orașele, și anume rațiunile de ordin economic, având drept principal factor dotarea sau aprovizionarea cu resurse. În cazul orașelor amplasate pe rute principale de transport, beneficiul este evident. Pentru celelalte valori de vânzare a produselor li se adaugă și costul de transport care, în cazul unor așezări umane dispersate în teritoriu, se multiplică. În acest sens, concentrarea locuințelor urbane într-un spațiu cât mai redus a redus semnificativ costul unitar al cheltuielilor de transport. Desigur, în același sens a apărut și necesitatea diminuării costurilor de transport pentru accesul la servicii, pentru accesul la locuri de muncă, la cultură etc. Acest lucru s-a rezolvat tot prin înființarea orașelor.

O explicație a existenței orașelor este aceea a introducerii economiilor de scară, care „rezultă din specializarea spre un anumit factor de producție și cheltuielile constante la scara întregii producții”. În termeni generali, economiile de scară presupun reducerea costurilor de producție prin utilizarea acelorași infrastructuri, prin distanțe mici între furnizorii de materie primă și producători care minimizează costurile de transport.

Economiile de scară sunt larg tratate în literatura economică, iar clasificarea lor diferă, de obicei, de la autor la autor. O structurare clară este prezentată de Valentin Nicolae și Daniela Constantin:

Economii de scară în cazul unei singure întreprinderi – în cazul unui oraș cu o singură firmă;

Economii de scară în cadrul unei ramuri industriale, care explică de ce unele ramuri sunt puternic localizate într-un anumit oraș sau regiune; acest tip de economii de scară mai sunt denumite și economii de localizare;

Economii exterioare de scară, care presupun mai multe activități, ramuri diferite; apar și sub denumirea de economii ale aglomerării sau economii ale urbanizării.

Diferențele dintre sat și oraș – cele clasice, existente încă în România – se traduc în diferențe ale nivelului de trai și în diferențe ale nivelului de civilizație. Avantajele orașelor înseamnă, de fapt, racordarea la utilități, existența serviciilor publice, existența activităților culturale etc. Dar existența acestor facilități este legată tot de rațiuni economice. Să luăm, spre exemplu, racordarea la rețeaua de distribuție a apei. Într-un oraș, unde densitatea populației este mare, cu 1 km de conductă pot fi deserviți mult mai mulți consumatori față de cum s-ar întâmpla în cazul unei localități rurale, ceea ce înseamnă costuri unitare foarte reduse în cazul orașului și o eficiență crescută a exploatării. La fel se întâmplă și în cazul serviciilor publice, al infrastructurii de alte tipuri etc.

Dezvoltarea urbană

Necesitatea abordării noțiunilor de urbanism și urbanizare se impune pentru dezambiguizarea (în special pentru autor) nuanțelor termenilor, de multe ori suprapuși ca semantică, inclusiv în lucrările de specialitate.

Urbanismul și urbanizarea

Urbanismul este o activitate care are ca principal scop stimularea evoluției complexe a localităților, prin realizarea unor strategii de dezvoltare pe termen scurt, mediu si lung. Aceste strategii se numesc planuri urbanistice, implementate în baza unor reguli specifice cuprinse în regulamentele de urbanism.

Termenul de urbanism este un neologism (1867) care a pătruns în limba română în foarte multe domenii de activitate, iar utilizarea acestuia nu a fost tocmai exactă, însă, sensurile asociate de-a lungul timpului, poate chiar eronat, au fost acceptate și au intrat ca atare chiar în literatura de specialitate. Un exemplu întâlnit foarte des este acela că urbanismul este prezentat ca știință.

Urbanismul nu se referă doar la orașe, chiar dacă termenul „urban” care îl compune poate induce un aparent nonsens al asocierii cu mediul rural. Așa cum poate rezulta și din definiția urbanisticii, activitatea de urbanism este proprie atât orașelor, în sensul evoluției acestora, dar și localităților rurale, referindu-se la procesul de tindere spre urban.

Termenii de urbanizare și urbanism nu se suprapun și nu se referă la noțiuni identice, chiar dacă au aceeași rădăcină lexicală.

Urbanizarea reprezintă un proces complex de evoluție a societății, caracterizat în principal prin îmbunătățirea condițiilor de trai a populației, evoluție asociată foarte des cu „modernizarea”.

Urbanizarea are două dimensiuni:

O dimensiune spațială, cea mai ușor de evaluat, caracterizată prin expansiunea teritorială a orașelor și prin transformarea localităților rurale în orașe; de obicei această dimensiune este caracterizată prin efectivul demografic urban;

O dimensiune calitativă, dificil de evaluat, care ține de progresul economic și social, cu implicații majore asupra modalităților de viață, a mentalității locuitorilor, a preocupărilor etc.; această dimensiune derivă din valențele calitative ale noțiunii de „urban”.

În literatura de urbanism, urbanizarea este prezentată ca „extindere a trăsăturilor urbane la un număr din ce în ce mai mare de teritorii”. Așadar, procesul de „modernizare” este asociat cu extinderea caracterelor urbane, recunoscute ca fiind superioare ruralului. Prin urmare, caracterizarea fenomenului de urbanizare este realizată prin ponderea pe care o deține mediul urban din totalul unui areal. Indicatorul cel mai des folosit pentru acest lucru este „gradul de urbanizare”, care exprimă ponderea populației urbane în totalul unui areal studiat.

Concluzionând, între urbanism și urbanizare se stabilesc relații reciproce de determinare: urbanizarea implică activități de urbanism, iar evoluția activităților de urbanism implică urbanizare.

Conceptul de dezvoltare urbană

Dezvoltarea urbană este o formă a dezvoltării locale, care inițial, la începutul anilor ’70, viza mediul rural subdezvoltat din Franța și urmărea reducerea discrepanțelor dintre rural și urban. O definiție actuală a dezvoltării locale descrie conceptul ca fiind „un demers de dezvoltare teritorială incluzând aspecte economice, sociale, culturale, politice, prin favorizarea dezvoltării endogene, mobilizând ansamblul mijloacelor umane și financiare care concură la aceasta și asigurând convergența lor. Este vorba de un proces fondat pe implicarea tuturor actorilor interesați (aleși locali, grupuri socio-profesionale, grupuri asociative, promotori de proiecte asupra unui teritoriu) dar și a populației locale”.

Din definiția dezvoltării locale de mai sus, putem concluziona că dezvoltarea urbană are în primul rând un caracter spațial, de extindere, și se bazează pe o activitate conjugată a tuturor factorilor locali ce pot favoriza dezvoltarea comunității sub toate aspectele sferei socio-economice și culturale.

Respectând principiile dezvoltării locale și punând omul în centul economiei, următoarea definiție face referire la elementele de structură urbană și la adaptarea acestora la cerințele societății contemporane: „Dezvoltarea urbană înseamnă transformarea elementelor de structură urbană, adaptarea (integrarea) a ceea ce este valoros la cerințele contemporane, stabilirea unei corespondențe între aceste elemente și funcția lor în ansamblul urban, toate aceste acțiuni îndreptate în direcția creșterii confortului.”

Urbanistul francez Gaston Bardet propunea termenul de „urbanificare” pentru desemnarea fenomenului spontan al dezvoltării urbane, adică cel care nu survine în urma unor decizii administrative și politice, ci este rezultatul firesc al extinderii urbane. Din această perspectivă, dezvoltarea urbană s-ar putea confunda cu ceea ce am descris mai sus a fi urbanizarea.

La nivelul Uniunii Europene, dezvoltării urbane i-a fost asociat relativ curând termenul de „durabil” (din limba engleză: sustainable). În acest mod, dezvoltarea „durabilă” urbană este transformată într-un obiectiv general pe care trebuie să îl aibă în vedere politicile de dezvoltare și administrațiile publice.

Una dintre definițiile dezvoltării urbane durabile este: „Dezvoltarea urbană durabilă reprezintă îmbunătățirea calității vieții urbane incluzând componentele ecologice, culturale, politice, instituționale, sociale și economice, fără a lăsa generațiilor viitoare povara unui capital natural redus și a unor datorii excesive. Scopul dezvoltării urbane este ca principalul principiu, cel al echilibrului material, energetic și financiar, să joace un rol decisiv în deciziile viitoare privitoare la dezvoltarea zonelor urbane.”

Într-o altă interpretare, dezvoltarea urbană durabilă este definită ca „procesul de integrare sinergică și co-evoluție a principalelor elemente ale sistemului urban (economic, social, fizic și natural), care asigură locuitorilor un nivel cel puțin constant al nivelului de trai pe termen lung, fără a compromite posibilitățile de dezvoltare a zonelor învecinate și contribuind la reducerea efectelor nocive ale dezvoltării asupra biosferei”.

Așadar, se poate extrage o concluzie generală: conceptul de dezvoltare urbană este foarte complex pentru a putea fi definit exact, într-un singur sens și într-o singură formă, unanim acceptate.

CAPITOLUL AL II-LEA. ELITE ȘI MASE

În genere, termenul de elită se referă atât la persoanele considerate ca fiind cele mai bune sau cele mai remarcabile dintr-un anumit grup, cât și la persoanele care se remarcă prin activitățile pe care le desfășoară într-un ansamblu dat.

Termenul de elită, bogat în înțelesuri, a fost utilizat, inițial, pentru a scoate în evidență lucrurile rare sau de o calitate superioară; acesta provine din latinescul eligere care înseamnă „a alege”. Folosit într-un sens mai larg, pentru prima oară în teologie, termenul de „elită” este folosit pentru a-i desemna pe anumiți indivizi care se disting de restul poporului. Mai târziu, în Franța secolului al VIII-lea, termenului i se conferă un sens social ajungând să desemneze și o parte socială a populației.

Fiind unul din cele mai utilizate cuvinte din vocabularul științelor umane, acest termen de „elită” a constituit instrumentul, de cele mai multe ori, pentru a reprezenta mari figuri ale istoriei, conducători politici, înalți funcționari din structurile statului, lideri ai unei organizații sau asociații care desfășoară activități deosebite în cadrul societății, sportivi, diplomați, oameni de cultură care s-au remarcat prin activități deosebite.

De fiecare dată când se folosește termenul de „elită”, emitentul se referă la un grup minoritar, indiferent de criteriul de identificare care este ales, o elită neputând fi recunoscută decât prin comparație cu o categorie majoritară. Așadar, se poate spune că elita este supusă regulilor de funcționare și de interacțiune care sunt aplicate oricărei minorități, atât în relațiile dintre membrii săi, cât și în cele dintre membrii și nemembrii. Ca minoritate, membrii elitei vor simți că au ceva în comun, că au ceva care îi deosebește de cei care nu aparțin categoriei lor, acest aspect putând suscita un sentiment de complicitate între membrii elitei.

În situația unei elite recunoscute sau autoproclamate, o serie întreagă de factori vor determina restrângerea accesului în cadrul grupului chiar și pentru persoanele care, la nivel formal, îndeplinesc toate condițiile pentru a accede la acest grup. Valoarea simbolică a apartenenței la elite nu ar putea decât să scadă dacă accesul s-ar face cu o mai mare ușurință. În al doilea rând, nu ar mai exista dorința de a împărți avantajele economice și sociale rezultate din apartenența la un astfel de grup minoritar. În final, s-ar profila, printre membrii elitei, teama de transformare, prin simpla lege a numărului, a unui mod de viață și a unor forme de sociabilitate care sunt, în mod necesar, apanajul unei minorități.

Trebuie să existe o distanță socială între elite și celelalte grupuri. Atunci când canalele de acces la elită nu sunt exclusive, identitatea colectivă a elitei este în pericol. Pe de altă parte, trebuie să existe și mecanismele necesare pentru noi recrutări, deoarece elitele ultraexclusive ajung să degenereze și să fie înlocuite de contraelite.

CARACTERISTICI GENERALE

Din moment ce, în cele din urmă, termenul lui Pareto – elita – a prevalat în fața celorlalte sinonime ale sale, este important să întelegem de ce Pareto a adoptat acest termen și cum l-a conceput. În tratatul său, Pareto a afirmat că termenul de elită se referă la acei indivizi care au gradul cel mai ridicat de capacitate în domeniul lor de activitate: „Atât timp cât echilibrul social este stabil, majoritatea membrilor componenti pare să dispună de anumite calități, indiferent dacă sunt bune sau rele, care le garantează puterea.”

Conceptul lui Pareto este în primul rând calitativ și ajunge să fie altimetric prin consecințele sale. Evident, aceste consecințe oferă cheia teoriei paretiene a „circulației elitelor” ceea ce înseamnă că atunci când meritul și puterea sunt reunite se crează o stare de echilibru social; când sunt separate, se crează un dezechilibru care generează circulația: elitele altimetrice, de facto sunt înlocuite de cele capabile, adică de elitele reale.

Prin urmare, cu toate că s-ar putea afirma că termenul lui Pareto este simultan meritocratic și altimetric, cele două criterii sunt relaționate în această ordine, iar pentru Pareto adevăratul câștigător este în istorie, elita capabilă și nu cea aflată la putere.

În continuare mă voi referi la modelul elitei conducătoare sau (dominația minorității). Sartori preferă să numească acest model ca fiind „modelul clasei conducătoare”, ceea ce contează aici fiind noțiunea de conducere.

Se impun aici unele precizări: astfel, trebuie urmărit dacă grupurile de control (minoritățile puterii) au sau nu înțelesul, într-un cadru dat de singular sau plural. De asemenea, trebuie știut dacă aceste grupuri sunt sau nu caracterizate prin conștiință, coerență și conspirație. În al treilea rând, și cel mai important aspect este acela dacă, în orice context dat, de grup, minoritățile puterii pot fi sau nu identificate concret. În funcție de care dintre alternative trece testul verificărilor, într-unul din cazuri probele pot fi descrise prin termenul de clasă conducătoare (la singular), iar în celălalt caz vorbim despre conducere și despre minoritățile conducătoare (la plural).

Am ajuns la punctul în care analiza conceptuală poate susține cu fermitate o analiză empirică, necesitând de fapt o operaționalizare și o testare empirică.

C. Wright Mills a fost cel care pentru prima dată, a afirmat în cartea sa cu fermitate că Statele Unite ale Americii sunt dominate de fapt de o clasă conducătoare. Mills o denumea elita puterii și o caracteriza drept complexul militaro-industrial, definit prin coeziunea marilor bogătași, conducătorilor marilor corporații, branșei militare și a unui număr redus de politicieni cheie.

În replică, Dahl este primul care reacționează la cele susținute de Mills, printr-o critică a modelului clasei conducătoare, modelul lui Dahl fiind fundamental în toate dezbaterile despre configurațiile concrete de putere a societăților politice: „Pentru că, în cele din urmă, el stabilește condițiile de test pentru a determina dacă un corp politic este sau nu controlat de un singur grup de putere solidar, de o elită conducătoare unică (dupa cum spune Dahl) sau (mai curând) de o clasă conducătoare.”

În primul rând, dacă presupunem că există o singură clasă conducătoare, că o societate este condusă de fapt de o clică a puterii, o astfel de presupoziție nu poate rămâne neverificată, pentru că în asemenea cazuri, clasa politica nu este doar o simplă categorie, o clasă ce rezultă dintr-o clasificare. Îi imputăm o existență operațională concretă, iar o asemenea existență trebuie dovedită. Așadar este necesar să trasăm și să identificăm cine face parte din clasa conducătoare. În cazul în care această identificare eșuează, presupoziția este infirmată.

În al doilea rând, noțiunile de putere și control trebuie operaționalizate într-un mod inteligibil. În acest sens, Dahl argumentează că puterea este exercitată, sau că problema controversată a puterii apare în mod real, numai când o decizie este controversată în spatele ei aflându-se diferite interese ale decidenților. Astfel, condiția de testare stabilită de Dahl este următoarea: pentru a dovedi că există o clasă conducătoare, trebuie să demonstrăm că, într-o succesiune de decizii controversate un grup identificabil și constant (grupul care conduce, sau detine puterea), predomină în mod regulat. Dahl explică faptul că, în caz contrar, ar exista tendința de a imputa puterea (puterea reală) unor resurse sau potențiale de putere – nu o simplă confuzie, ci una care se deschide catre regresul fără sfârșit către o putere atât de ultimă încât nu ar putea fi înteleasă niciodată.

Condițiile puse de Dahl au fost contracarate de argumentul adus de Peter Bachrach și Morton Baratz. Aceștia susțin că puterea înseamnă și capacitatea de a suprima problemele controversate, de a le elimina din spectrul vizibil. Acest argument apare ca urmare a afirmației lui Schattschneider conform căreia „anumite probleme controversate sunt incluse în politică, iar altele sunt excluse”. Cu toate acestea argumentul lui Bachrach și Baratz este „dificil de demonstrat sau infirmat și în același timp se îndepărtează de problema controversată”.

Într-adevăr, în primul rând, probabil, politica ar scapa de sub control dacă toate problemele imaginabile ar fi puse în discuție și ar trebui rezolvate simultan. De asemenea, este greu de confirmat faptul că acest control se exercită. Mecanismul unui astfel de control asupra agendei este aproape imposibil de demonstrat. Ceea ce însă se poate face pentru ca această presupoziție să nu dobândească realitate, este de a crea acele instrumente care să permită membrilor corpului politic să aibă un grad înalt de control asupra compunerii agendei, Robert Dahl ocupându-se de acest fapt.

O altă problemă pe care argumentul lui Bachrach și Baratz o are este aceea că, acțiunea de suprimare a unei probleme este una negativă, ea necreând o existență, ci dând naștere unei inexistențe, fapt care activează intrinsec, imposibilitatea discutării problemei în cauză și, deci a tratării relativ la realitatea acesteia.

Concluzia care se poate trage de aici este că o problemă nu poate fi suprimată la nesfârșit, fapt ce imprimă caracter de realitate afirmației că de fapt testul ultim al existenței unei elite este dublul criteriu propus de Dahl: pentru a dovedi că există o clasă conducătoare trebuie s-o identificăm în mod concret și trebuie să demonstrăm că, într-o succesiune de decizii controversate, un grup identificabil și constant predomină în mod regulat. Cu alte cuvinte vom vorbi despre un element pozitiv și anume o acțiune în sensul obținerii unui avantaj oarecare și nu despre un element negativ în sensul suprimării unei probleme.

În cele din urmă, cele două condiții puse de Dahl – aceea ca o clasă conducătoare să fie identificată în mod concret și ca acuzațiile aduse puterii să poată fi verificate – vor rezista atacurilor.

Legea lui Mosca trebuie văzută în sensul că toate societățile sunt în cele din urmă controlate de catre o singură minoritate: „Prin urmare, o condiție generalizatoare trebuie să fie o condiție permisivă, anume aceea că singularitatea reprezintă un singur lucru, atât timp cât nu este o multiplicitate de grupuri de putere antagonice. În termeni empirici, dacă singularitatea trebuie să reprezinte un singur lucru, ea trebuie să devină identificabilă și identificată. Invers, dacă această singularitate nu poate fi identificată în mod concret, implicația este ca legea lui Mosca este falsificată. Și aș adauga ca Dahl ne oferă instrumentele empirice pentru a ne convinge că Mosca nu are dreptate prin definiție.”

Revenind la realitatea zilelor noastre este de menționat părerea cunoscutului om de cultură Andrei Pleșu despre elite: „Să ne înțelegem, mai întâi, asupra termenului „elită”. Pentru mine, elita cuprinde oamenii cel mai bine pregătiți din fiecare domeniu. Asta înseamnă că există o elită țărănească, o elită a muncitorilor, o elită a medicilor, o elită a gânditorilor, a scriitorilor. Nu e vorba de un concept închis și exclusiv, de o minoritate care funcționează diafan, ca un grup de îngeri. Ci de solidaritatea subînțeleasă a celor care, în meseria lor, au atins un nivel de peformanță maxim și pe care, de altfel, îi căutăm oridecâteori avem nevoie. Ne-am obișnuit să bombănim elitele, dar când vrem să mergem la doctor, de exemplu, imediat ne interesăm care e cel mai bun, care este chirurgul cel mai eficace. Dacă vrem să bem un vin bun, căutăm printre cele mai bune, căutăm vinuri „alese”. Elită vine de la „a alege“, un cuvânt care trimite la selecția pe criterii de calitate. Acum, când se spune „elită“, lumea se gândește ori la „elita politică“, ori la „intelectuali”. Fapt e că fiecare națiune are nevoie de elite, fiecare om are nevoie în viață de serviciile unei elite, pentru că elita, elita adevărată, e, prin definiție, slujitoare. Dar ca să ai o elită funcțională, trebuie să trăiești într-un mediu care știe să-și aprecieze elitele, care le privește cu simpatie. Îți trebuie nu numai oameni de calitate, ci și o bună recepție a calității lor. Dacă lumea pornește de la ideea că elitele înseamnă ceva rău și confundă elitele cu elitismul și cu fasoanele de tot felul, elitele se atrofiază.”

TIPOLOGII ALE ELITELOR

Atunci când vorbim despre elite, trebuie să le împărțim de la bun început în două categorii: elite sociologice și elite valorice. Elitele valorice îndeplinesc o serie de criterii valorice, morale. Elitele sociologice sunt stabilite exclusiv în funcție de performanțele profesionale, indiferent de calitățile morale. „Bunăoară, clasa politică reprezintă o elită sociologică; ea, clasa politică, poate fi execrabilă – fiind în continuare expresia unei elite sociologice”, explica Horia-Roman Patapievici.

Un aspect comun al celor două tipuri de elite este că sunt formate în mod natural, spontan. „Apartenența ține de recunoaștere, nu de numire: nimeni nu poate numi pe cineva în funcția de membru al unei elite. Elita este în mod esențial expresia unei recunoașteri publice. Este un consens social, nu urmarea unui decret. O elită care se autoinstituie prin decret este o clică, nu e elită”, a adăugat scriitorul.

Pornind de la structura și tipologia elitelor, George Tibil deosebește trei tipuri de structuri ale elitei naționale:

Tipul de elite „neunificate”, preponderent în zonele din afara spațiului occidental;

Tipul de elite „unificate ideologic”, în statele comuniste, fasciste și tehnocratice;

Tipul de elite „unificate consensual”, în cele mai multe societăți occidentale contemporane

Conform orientării și apartenenței politice, se reliefează următoarele variante ale elitarismului: fascist, conservator-aristocratic, liberal-democratic, radical de stânga, comunist (numit și elitarism latent).

În conformitate cu concepțiile împărtășite, se reliefează următoarele tipuri de elitarism: cosmopolit, sionist, rasial.

Desigur, pot fi propuse și alte clasificări ale elitarismului, însă niciuna din ele nu poate avea prioritate absolută, având în vedere faptul că nici o tipologie nu este exhaustivă.

De altfel, clasificarea elitelor poate fi făcută în baza câtorva criterii:

În dependență de resursele de influență, elitele se împart în: elite moștenite (aristocratice), elite valorice, ale puterii, funcționale;

După caracterul influenței asupra puterii, elitele sunt: dominante, de opoziție (contrelite), deschise, închise;

În funcție de volumul puterii – superelite, elite superioare, mijlocii;

După metodele de conducere și formele de guvernare – elite de sânge (aristocratice), a bogaților (plutocrația), a cunoștințelor (a competenței, intelectuale), meritocratice, despotice, totalitare, liberale, democratice;

După atitudinea (raportul) față de putere – elite guvernante (conducătoare), de opoziție (contrelite);

Conform criteriului specific de acțiune – elite naționale, regionale, locale;

După criteriul exprimării intereselor – elite profesionale, demografice, naționale, religioase;

După criteriul eficienței – elite pozitive, negative.

Se cere evidențiată încă o tipologizare a elitelor în funcție de sfera de activitate – elite politice, elite economice, elite ideologice, elite științifice, elite culturale, elite militare, elite informaționale etc. care, având interese divergente (opuse), îndeplinesc funcții și roluri ce le revin din statusul lor social și cel politic.

Tipologia elitelor este foarte vastă, putând, astfel, vorbi și despre elite „tehnice”, „politice” sau „intelectuale”. Elitele intelectuale sau „intelligentsia”, de exemplu, au fost definite de A. Weber ca un „strat social detașat”, o clasă recrutată dintr-o arie largă a vieții sociale. Ele reprezintă o clasă sau un strat social extrem de eterogen, având în vedere multitudinea claselor și straturilor din care sunt selectate. Intelectualii prezintă „această abilitate de a se atașa la clase cărora original nu le aparținuseră”. Acest lucru a fost posibil pentru intelectuali datorită faptului că s-au putut adapta la orice punct de vedere și pentru că ei și numai ei erau în poziția de a-și alege afilierea, în timp ce cei ce erau legați imediat de o afiliere de clasă erau numai cu rare excepții capabili să transceandă frontierele punctului de vedere al propriei clase.

Pentru a sintetiza cele spuse anterior trebuie să subliniez în primul rând faptul că elitele intelectuale nu reprezintă o clasă conducătoare ci un grup de mijloc, foarte dinamic, caracteristica principală fiind aceea că ele militează pentru o cauză socială sau umanitară prin mijloace pașnice sau de ordin ideologic și nu prin impunerea cu forța a unor convingeri celorlalți.

TEORIA ELITELOR

Conceptul de elită reprezintă un element-cheie în definirea și studiul societății ca locul în care se iau decizii de anumite persoane sau grupuri restrânse de persoane în favoarea sau în defavoarea maselor, adică a indivizilor care nu sunt direct implicați în procesul de luare a deciziilor.

Precursorul teoriei despre elite

De-a lungul carierei sale, Nicolo Machiavelli a căutat să creeze un stat capabil de a rezista atacurilor externe. Scrierile sale tratează principiile pe care este bazat un asemenea stat și modalitățile prin care aceste principii pot fi implementate și menținute.

În opera sa cea mai cunoscută, „Principele” (1513), descrie metodele prin care un principe poate dobândi și menține puterea politică. Acest studiu, care a fost privit, adeseori, ca o sprijinire a tiraniei și despotismului unor conducători, precum Cesare Borgia, este bazat pe credința lui Machiavelli că un suveran nu este constrâns de normele etice tradiționale: „Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii și una și alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit.”. În viziunea sa, un principe ar trebui să fie preocupat doar de putere și să se supună doar regulilor care duc spre succes în acțiunile politice. Machiavelli credea că aceste reguli pot fi descoperite, prin deducție, din practicile politice ale vremii, ca și ale perioadelor anterioare.

Numele său este și folosit, sub forma de machiavelism, pentru a descrie principiile puterii politice, iar persoanele care folosesc aceste principii în viața politică sau personală sunt numiți frecvent machiavelici.

„Principele” este un mic tratat care a făcut ocolul lumii și despre care s-au scris biblioteci întregi. Acest tratat, care este în realitate o sumă de reguli, norme și sfaturi, un fel de memorial, poate fi considerat ca un adevărat program de redeșteptare națională, un act de încredere în destinul propriei patrii, în realitatea și în viitorul ei luminos.

Scris în 1513, tratatul a fost dedicat: „Ad magnificum Laurentium Medicem, fiul lui Pietro dei Medici, nepot al unui alt Lorenzo, Magnificul.”

Primele unsprezece capitole comentează tipurile de principate care există, ereditare, cucerite. Principatelor ecleziastice care au caracteristici proprii le este dedicat un capitol special. Trei capitole ulterioare tratează despre acțiunile de cucerire și de consolidare ale principatelor (statului). Acesta se opune cu fermitate folosirii trupelor de mercenari, care, după părerea lui, nu au nimic în comun cu interesele naționale ale unui stat.

Nucleul cărții îl constituie modul de comportare al principelui cu supușii și prietenii săi. În aceste capitole, se va judeca și analiza adevărul efectiv, dezvoltându-se celebra teză machiavelliană conform căreia un principe este mai bine să fie temut sau iubit. Niccolo Machiavelli susține că întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit.

Un lucru care merită să fie menționat ar fi „acele lucruri pentru care principii merită să fie lăudați sau aspru dojeniți”. Niccolo Machiavelli declara, în acest sens, că „ar fi minunat dacă ar exista un principe care să aibă toate însușirile bune”. Bineînțeles, pe lângă faptul că nimeni nu poate avea toate însușirile bune și să le și practice, Machoavelli nu crede că ar fi recomandat totuși un astfel de principe.

Concluzia la care ajunge Niccolo Machiavelli este aceea că „un principe nu trebuie să se teamă de conspiratori atunci când poporul îi este favorabil”, dar în cazul în care poporul îi este dușman și-l urăște, principele trebuie să se teamă de orice lucru și orice om. În consecință. principele trebuie să se străduiască să-și creeze prin orice acțiune faima de om mare și desăvârșit, în primul rând.

Din tratatul lui Niccolo Machiavelli reiese că există trei feluri de minți omenești: unele care înteleg singure, altele care pricep ceea ce alții înteleg și le explică apoi lor, și în sfârșit, ultimele care nu înteleg nici singure, nici prin alții. În viziunea lui Machiavelli, cele de primul fel sunt desăvârșite, cele de-al doilea fel sunt foarte bune, iar cea de-a treia categorie sunt fără nici un folos.

Teoria clasică a elitelor

Criticând fundamentul concepției marxiste, conform căruia puterea politică nu reprezintă decât consecința firească a dominației economice exercitate de clasa care deține mijloacele de producție, reprezentanții „școlii elitiste italiene” propun o nouă abordare, care va face carieră nu doar în sociologie, ci și în celelalte științe sociale.

Astfel, Vilfredo Pareto (1848-1923) dedică un întreg capitol din al său „Trattato di sociologia generale” (1916) celei ce s-ar putea numi „classe elette”. Se postulau acum observațiile lui Gaetano Mosca (1858-1941) din „Elementi di scienza politica” (1896), cu privire la existența și importanța, în orice tip de societate, indiferent de regimul politic (fie acesta monarhic sau republican) sau de cel economic (capitalist sau socialist), unui grup redus de persoane care exercită o dominație incontestabilă asupra societății respective.

În jurul studiilor lui Pareto și Mosca s-a format o școală sociologică, apoi istorică care consideră că, indiferent de regimul politic existent, există mereu o elită, o minoritate care guvernează în timp ce masa populației este guvernată. În toate societățile se stabilește un partaj inegal de bogăție, de putere și de prestigiu: cei care concentrează acest prestigiu sunt elitele.

Vilfredo Pareto este considerat unul dintre fondatorii sociologiei moderne, ce se concentrează pe caracteristicile psihologice ale indivizilor, distribuite în mod inegal și care determină înscrierea lor pe un etaj sau altul al „piramidei sociale”. Problematica elitelor și a circulației elitelor sunt reluate în „Tratatul de sociologie” în care sunt desemnate clasele superioare – în general cele mai avute – ca fiind elite, însă nu le atribuie acestora nicio semnificație morală sau sentimentală.

Noțiunea principală a termenului de elită, a fost folosită pentru prima dată de M. Kolabinska, în lucrarea sa „La circulation des élites en France”, analiza elitelor făcând abstracție de aspectele privind natura bună sau rea, utilă sau inutilă, blamabilă sau lăudabilă, a diverselor caracteristici ale oamenilor; această analiză ne cere, deci, să facem abstracție de „etica unor calități” sau caracteristici și să ținem seama doar de gradul/nivelul lor (altfel spus, ce indice cantitativ putem atribui fiecărui om în privința gradului în care acela posedă o caracteristică dată).

Analiza lui Pareto dobândește accente speciale și o tonalitate gravă pe măsură ce se apropie de tema dispariției aristocrațiilor. Distincția lui Pareto dintre aristocrații și elite ne previne, o dată în plus, că termenul de „elită” este cu adevărat un „concept limită” cu multiple sensuri metodologice. Aristocrația are ceva tragic în sensurile ei, spre deosebire de elită; aristocrațiile sunt polul moral al societăților, ele dând direcția și înțelesurile mai înalte ale acestora.

Pareto constată însă că elitele, aristocrațiile nu durează, descendenții lor degenerând rapid și, pentru a-și păstra pozițiile dominante, aceștia transmițând ereditar privilegiile lor.

Elitele resimt necesitatea de a se regenera prin aportul datorat claselor inferioare, fenomen numit de Pareto „circulația elitelor”. Sociologul italian considera că „o simplă întârziere în această circulație poate avea ca efect creșterea considerabilă a numărului de elemente degenerate pe care le conțin clasele ce dețin încă puterea și creșterea, pe de altă parte, a numărului elementelor de calitate superioară pe care le conțin clasele aservite. În acest caz, echilibrul social devine instabil”. Astfel, elita care nu mai este capabilă să-și ducă până la capăt misiunea, va trebui să lase locul unei alte elite.

Pareto susține în cadrul „Teoriei circulației elitelor” că orice societate este alcătuită din două categorii de populație: cea inferioară, o clasă cu o influență aproape nulă asupra guvernării, și cea superioară, care la rândul ei cuprinde: elita guvernamentală și elita nonguvernamentală, iar trecerea indivizilor dintr-o categorie în alta, aduce cu sine anumite tendințe, sentimente și atitudini pe care le-a dobândit în grupul din care provine.

În cadrul acestui fenomen, al circulației elitelor, se antrenează două grupuri: elita și restul populației. Acest proces este strâns legat de modul în care indivizii ce sunt recrutați alcătuiesc elitele, sociologul concentrându-se pe analiza modalităților prin care este operată selecția respectivilor indivizi în interiorul aceluiași grup și între diferite grupuri.

Ținând cont de faptul că există două categorii pentru repartizarea indivizilor în cadrul „elitelor” criterile sunt înlocuite de anumite etichete. De exemplu, eticheta de doctor desemnează un om care trebuie să cunoască medicina și care adesea o cunoaște, dar care uneori nu o cunoaște deloc. Într-o manieră similară, într-o elită guvernamentală se găsesc toți cei care poartă eticheta funcțiilor politice de un anume rang, ca de exemplu: președinte, senator, deputat, șef de serviciu într-un minister, președinte al Curții de apel, general etc. celor care au reușit să se strecoare printre cei dintâi fără a poseda calitățile corespunzătoare etichetei pe care au obținut-o.

Pareto conștientizează puterea titlului și totodata sesizează fenomenul separării calității personale de eticheta de status. De exemplu, în cadrul sociologiei românești, Mihai Eminescu observa că toți guvernanții sunt posesori de titluri/etichete nu și de calitățile cerute pentru buna funcționare a titlului. Între titlu și calitatea personală cerută de bunul exercițiu al funcției, nu există nicio legătură, fenomen care îl va conduce pe Eminescu la formularea celor două idei sociologice ale concepției sale și anume: teoria selecției negative și teoria compensației, teorii ce sunt cele mai adecvate formule sociologice pentru o societate.

Legea circulației elitelor reglează circulația titlurilor sau, în termenii lui Pareto, a etichetelor. Pareto face ipoteza normală că între etichetă și gradul de excelență al celui care-o deține ca titlu, funcție, în genere ca poziție, există o relație statistic necesară și încadrează toate abaterile în clasa excepțiilor nesemnificative. Autorul admite că într-o societate în care nu funcționează corelația dintre titlu și competență (capacitățile cerute de titlu), legea circulației sociale nu se va bloca, dar ceea ce va circula va fi nu excedentul unei capacități, ci deficitul ei. Eminescu numește acest proces selecție socială negativă.

Pareto analizează cazul în care selecția socială este un joc de „sumă pozitivă” și ignoră cazul acelui joc al selecției de „sumă negativă”, când ceea ce se aduna în „elită” dă un rezultat de „suma negativă”. În acest caz, elita este un loc de acumulare a deficitului social și acest deficit se rezolvă pe seama „parazitismului social”, deci în contul și pe seama muncii necompensate a societății.

Elita, în sensul sociologiei paretiene, îi cuprinde pe cei care au indicii maximi de capacitate. Din acest punct de vedere vom constata că acest concept al lui Pareto este un concept teoretic, redând un caz limită. Oricum, elita reprezintă o „clasă pozitivă”, la Pareto, respectiv acea „clasă” care grupează cele mai înalte capacități în raport cu titlurile sau „etichetele” corespunzătoare.

În viziunea lui Pareto, o elită este o marime sociologică de valoare pozitivă, această mărime putând avea o valoare negativă dacă în elită se grupează indivizi cu indici minimi de capacitate profesională în raport cu titlurile (etichetele) deținute.

Din punctul lui Pareto de vedere, o elită înseamnă produsul dintre un număr de titluri și un număr de indivizi cu capacități (indici) maxime în raport cu acele titluri. Dar pot fi cazuri în care mărimile să fie asociate prin relație invers proporțională, nivelurile profesionale care cer competențe maxime fiind ocupate de indivizi cu capacități minime. Este cazul în care avem un deficit de capacități profesionale maxime în populația care ocupă locurile într-o elită. Când numărul celor care dețin „eticheta” unei clase fără a avea calitățile corespunzătoare acesteia îl depășește pe al celor care posedă eticheta și au calități corespunzătoare ei, vorbim, deci, despre „clasa negativă"

Pareto asimilează conceptul său de elită acelor cazuri în care „locurile” sau eticheta cu indice maxim de capacitate sunt ocupate de indivizi cu indici maximi de capacitate (este primul caz). Cazul al doilea descrie acele situatii în care elitele dobândesc profil de „clasă negativă” (clasa în care se acumulează un deficit de capacități și competențe). Prin urmare, este corect să vorbim despre „clase pozitive” si „clase negative”, așa cum procedează și Eminescu, de altfel, în sociologia sa. În ceea ce privește elitele, acestea sunt „clase teoretice” întrucât prezumăm că ele trebuie să fie constituite din acele profesii (sau „etichete”, deci „titluri”) cu indici maximi de capacitate. În realitate însă, aceste elite „teoretice”, ca ansamblu de „locuri” (titluri) cu indici superiori, pot fi ocupate de clase negative sau pozitive.

Procesul prin care o elită, ca ansamblu de titluri cu indici maximi de excelență, este „ocupată” de o clasă cu indici inferiori de capacitate („clasă negativă”) poartă numele de „selecție socială negativă”, cel dintâi care-a elaborat paradigma acestui tip de selecție fiind Mihai Eminescu.

În 1936, în „Legea degradării elitelor”, Traian Brăileanu susținea că două probleme se ridică în cazul sociologiei practice și anume detectarea stării efective a societății și a momentului în care acesta se află și necesitatea adecvării la situația din teren, aspect la care Pareto nu a insistat. Ce a mai criticat sociologul român a fost faptul că nu este normal ca societăți diferite la același moment să aibă structuri de conducere diferite, fiind necesar a fi investigate raporturile pe care acestea le derulează cu mediul extern, în jocul elitelor.

Un alt punct slab al teoriei este identificarea sistemului politic cu cel economic și imprecizia formulării principiului dinamic exprimat prin sintagma „circulația elitelor”. Diferențierea dintre elită și mulțime se face în baza însușirilor individuale ale membrilor sistemului, fapt ce duce la un punct slab din punctul de vedere al întemeierii psihologice, în legătură cu pătura supusă criticul subliniind că o anumită configurație politică externă va bloca sau favoriza formarea unui anumit tip de elită.

În concluzie, numai analizând mediul și delimitând categoriile de șanse pe care mediul le oferă individului putem contura forma generală a societății.

Gaetano Mosca, ca și Pareto de altfel, este adeptul teoriei conform căreia elitele sunt capabile, prin intermediul instituțiilor, resurselor și ideologiilor utilizate, să-și impună voința maselor, care sunt percepute ca o masă amorfă și lipsită de reacție (în lipsa mijloacelor de control). Acest fapt se datorează lipsei de organizare, capacității de a acționa coerent și în comun, dar și lipsei a ceea ce italianul numește acțiune politică.

Este de reținut și definiția selecției sociale negative sugerată de Ilie Bădescu: procesul prin care o elită ca ansamblu de titluri cu indici maximi de excelență, este ocupată de o clasă de indivizi cu indici minimi de capacitate (clasă negativă) poartă numele de selecție socială negativă.

La jumătatea drumului între o teorie a puterii și una socială, accentul fondatorilor cădea, cu precădere, asupra naturii necesarmente structurată ierarhic a societății umane, ca și a distribuției inegale a puterii. Mosca recunoștea, totuși, specificitatea sistemului democratic, în care diferitele forțe sociale se echilibrau reciproc.

Dezvoltări moderne în teoria elitelor

Parcurgând noi etape ale cunoașterii, având noi și noi abordări, sociologii au repus periodic în discuție teoria „școlii elitiste italiene”.

Termenul de elită acoperă în prezent o realitate distinctă, constituită din individualitățile politice și sociale proeminente, care prin aptitudinile lor se detașează de masa membrilor societății. Este vorba de ascendentul unei minorități active și activizante asupra unei majorități, mai mult sau mai puțin pasive.

O controversă deja veche opune pe adepții ideii că elita conducătoare ar avea un caracter unitar celei potrivit căreia elita este expresia singularității diferitelor ei componente.

Prima teză, cea umanistă, este ilustrată de sociologul american C. Wright Mills în lucrarea „Elita puterii” (1956). După opinia sa o elită unită prin interese comune ia toate deciziile publice principale. Aceasta regrupează trei mari ierarhii instituționale, un „triunghi al puterii“: nivelul economic (conducătorii marilor firme, bănci), nivelul militar (statul major al armatei, serviciile secrete); nivelul de stat (oamenii politici însărcinați cu guvernarea). Această elită se remarcă printr-o puternică solidaritate. Membrii ei aparțin acelorași medii, au aceeași formație intelectuală, împărtășesc aceleași valori, au același comportament și stil de viață.

Cea de a doua teză, cea pluralistă, este ilustrată de sociologul Robert Dahl, inventatorul termenului de poliarhie, o guvernare disipată în mai multe centre de decizie. Potrivit acestei teze nu ar exista o clasă conducătoare ci o multitudine de categorii conducătoare, antrenând relații de cooperare sau opoziție. Luarea deciziilor mobilizează numeroși lideri care nu alcătuiesc o elită unică și omogenă, iar autonomia acestor fracțiuni le permite să dispună de mijloace de influență distincte, resurse de putere ce conduc la o cultură a negocierii și compromisului și la descentralizarea procesului decizional.

În anul 2004, revista Observator Cultural a găzduit, în două numere succesive (248, 249), dezbaterea „Elite și/sau elitism?”. Trecând peste patosul specific unei astfel de dezbateri și, din păcate, peste slabul nivel teoretic general al participanților, articolele au demonstrat că elitismul e încă o problemă, în veșnica dihotomie stânga – dreapta.

Câteva intervenții pot fi concludente pentru discuția asupra elitismului. Prima este cea a lui Matei Călinescu, universitar american. El dezvoltă teoria elitelor care nu trebuie să fie neapărat conducătoare, ci concurente. Exemplul este cel al alegerilor din 2004 din S.U.A. În America, Kerry a pierdut alegerile în favoarea lui Bush pentru că 60% din cetățenii S.U.A. sunt atașați de „the heartland of America”, adică de valorile tradiționale, cum ar fi cele religioase, individualiste și totodată centrate pe familie, aparent solid morale. Aceștia au preferat discursul pro-creștin al lui Bush în fața poziției radicale a lui Kerry și a elitei care, în acest moment, deține hegemonia culturală în S.U.A. „Elitismul degradează elita”, nota, într-un alt articol, Sorin Alexandrescu. Nimeni nu trăiește o stare de minorat (în sens kantian) în democrație, nimeni nu trebuie adus pe „calea cea dreaptă”. Discuția despre elitism e una estică, observa universitarul olandez, în țările Europei Occidentale nimeni nu-și pune problema astfel.

Elitismul, ca ideologie, se opune democrației. Elitismul, ca discurs al elitei, o opune pe aceasta demos-ului. În România o singură dată un discurs elitist pur a avut succes – doar în perioada interbelică, prin Mișcarea Legionară. După 1989, nu putem vorbi despre elite, ci doar despre încercări de a a adapta un discurs centrat pe valoare și diferență unui public deschis doar spre egalitate și asistență.

Există supoziția că accesul individului la o elită ar fi facilitat de apartenența sa la o elită socială. Anumite categorii de populație apar ca fiind privilegiate de circumstanțe și de o grilă de selecție, cum ar fi:

Bărbații de vârstă matură – constituie un grup prevalent (de exemplu, elitele administrative din Franța indică o netă subprezentare a femeilor; vârsta medie a parlamentarilor în țări occidentale cu tradiție democratică – peste 50 de ani);

Statut social ridicat – recrutarea socială a politicienilor din guvern, parlament vizează clasa superioară, în vreme ce aleșii locali provin în special din clasele populare; apartenența ideologică poate determina în anumite situații o mutație în profilul sociologic al elitelor politice (ex. venirea stângii la putere se însoțește cu accesul unor intelectuali în parlament și scăderea numărului industriașilor în guvern); o burghezie intelectuală înlocuiește burghezia economică;

Ereditatea socială – promovarea în politică devine „o afacere de familie“; mandatele electorale sau posturile-cheie în administrație se transmit aidoma unei moșteniri familiale.

În secolul al XIX-lea, în plină expansiune a liberalismului – cum observa T. M. Bottomore – încă nu se produsese ruptura între aspectul științific și aspectul ideologic, doctrinal în definirea elitelor. Este meritul sociologiei moderne de a fi recuperat, dintr-o perspectivă obiectivă, sensul autentic al acestui concept, în etapa postideologică, mai ales după cel de al doilea război mondial. Jacques Ellul observa și el atenuarea funcției politicului în societate în această eră, în fața principiului eficienței și performanței. În acest context, a fost reluată ideea mai veche a lui Pareto despre esența ierarhică a oricărei societăți. El reușise să elimine confuzia dintre problema „grupurilor alese” (din Littré reiese că acesta e sensul propriu al termenului de „elită”) și problema grupurilor restrânse dotate cu putere, evidențiind mișcarea pe verticală a acestora.

Extrapolând toate aceste distincții și generalizând pe marginea lor, am putea ajunge, împreună cu Bernard Guillemain, la următoarea definiție de lucru: „Orice colectivitate, orice grup relativ autonom tinde să ia o formă piramidală: stratul de la vârf, purtător de reprezentativitate simbolică și dovedind capacitate organizatorică, formează elita.”

Concentrarea funcțiilor simbolice la vârf permite elitei să fixeze standardul valorilor și al regulilor ce trebuie respectate de toți membrii grupului. Această inegalitate asigură elitei „monopolul prestigiului și al autorității”, uneori și al puterii. De unde tensiunile care se creează între elită și bază, generând conflicte între diferitele categorii în chiar cadrul aceluiași grup (nu doar între grupurile divizate).

Raportându-mă la intelectualitatea românească, primele semne ale unui mit al elitelor au apărut în cultura română, mit care se intersectează, la început, cu mitul înnoirii și al revoluției permanente în artă și care este întreținut de mișcările de avangardă. După Mircea Eliade, acest mit al noutății cu orice preț are la bază fascinația produsă de caracterul total neinteligibil al experiențelor artistice de ultimă oră. S-a creat astfel un mit al dificultății și incomprehensibilității artistice. Creații precum dadaismul sau suprarealismul, care distrug limbajele artistice consacrate, sunt accesibile numai unui grup de inițiați. Mitul artistului damnat sau blestemat al romanticilor și simboliștilor este înlocuit de mitul artistului neînțeles, după ce un poet ca Rimbaud sau un pictor ca Van Gogh s-au bucurat de un succes răsunător abia după moarte. A fost o lecție greu de digerat până la urmă de critici, public, editori sau colecționari. Așa se face că, în compensație, s-a ajuns repede „la un academism de-a-ndoaselea, la un academism al «avangardei», astfel încât orice experiență artistică ce nu ține seama de acest nou conformism riscă să fie înăbușită sau să treacă neobservată”. De altfel, avangarda s-a prăbușit până la urmă pentru că n-a putut să supraviețuiască propriului succes.

Mitul elitei are însă și un impact metodologic paradoxal, evidențiind precarități nebănuite la început. Ne izbim de același aspect apreciativ indefinisabil al termenului de „elită” (ca și termenul de valoare). E firesc să ne întrebăm ce relevanță mai are un asemenea demers când, la limită, într-un elan de supra-apreciere, cultura și implicit literatura se confundă cu elita însăși. Pe de altă parte, la polul opus, presiunea democratizării elitelor exercitată de cultura de consum și invazia contra-culturii duce inevitabil la aplatizarea câmpului cultural. Rămâne de văzut care vor fi consecințele ultime ale acestui fenomen ireversibil, cel puțin pe termen scurt.

CAPITOLUL AL III-LEA. TRANSFORMĂRI ALE ORAȘULUI ÎN PERIOADA POST-COMUNISTĂ

PREZENTAREA GENERALĂ A ORAȘULUI

Ca localizare geografică, orașul Onești este situat în partea de sud a județului Bacău la o longitudine estică de 26°45’ și latitudine nordică de 46°15’.

Municipiul Onești are o suprafață administrativă de 5189,34 hectare și o populație înregistrată la 1 anuarie 2010 de 49.226 locuitori, densitatea populației fiind de 948,66 locuitori / km2.

Orașul este amplasat la intersecția a două drumuri naționale, DN11 Bacău – Onești – Brașov (E574) și DN11A Onești – Adjud cu continuitate DN12A Onești – Comănesti -Miercurea Ciuc și acces la DN2 (E85). Drumul județean DJ115 face legătura între Onești și Cașin. Aceste căi de comunicație fac legătura atât cu teritoriul înconjurător, cât și cu principalele zone ale județului și ale țării.

La nord-vest, orașul se învecinează cu localitățile Bârsănești (la 12 km) și Helegiu (la 14 km), la sud-est cu localitățile Ștefan cel Mare (la 10 km) și Căiuți (la 14 km), la nord-est cu Gura Văii (la 8 km), la vest cu Tg. Trotuș (8 km), iar la sud-vest cu localitățile Bogdănești (la 10 km) și Oituz (la 15 km).

Distanța față de principalele orașe mai importante ale României este după cum urmează: Onești – Bacău: 53 km; Onești – Moinești: 49 km; Onești – Adjud: 39 km; Onești – Galați: 165 km; Onești – Brașov: 128 km; Onești – Iași: 182 km; Onești – Suceava: 203 km; Onești – Piatra Neamț: 100 km; Onești – Cluj-Napoca: 373 km; Onești – Timișoara: 575 km; Onești – Constanța: 367 km.

Distanța față de principalele capitale este după cum urmează: Onești – Chișinău: 300 km; Onești – Budapesta: 825 km; Onești – Roma: 2.057 km; Onești – Madrid: 3.357 km; Onești – Londra: 2.547 km; Onești – Viena: 1.070 km; Onești – Luxemburg: 1.783 km; Onești – Varșovia: 965 km; Onești – Belgrad: 706 km; Onești – Praga: 1.354 km; Onești – Oslo: 2.730 km; Onești – Stockholm: 2.780 km; Onești – Moscova: 1.622 km; Onești – Atena: 1.522 km; Onești – Paris: 2.313 km; Onești – Berna: 1.941 km; Onești – Minsk: 1.116 km; Onești – Berlin: 1.703 km; Onești – Bratislava: 1.027 km; Onești – Sofia: 653 km; Onești – Lisabona: 3.909 km; Onești – Amsterdam: 2.225 km.

Municipiul Onești este menționat ca așezare pentru prima dată într-un document la data de 14 decembrie 1458, când Ștefan cel Mare confirma ca danie satul Onești către Mănăstirea Bistrița din partea soției lui Negrilă și fiica lui Andrieș, Marușca.

De-a lungul timpului numeroase documente amintesc de satul Onești. În anul 1774 satul era al șătrarului Constantin Aslan și avea doar 31 de gospodării, în anii următori remarcându-se o creștere demografică, numărul gospodăriilor ajungând la 56.

Mai întâi Oneștiul s-a dezvoltat ca o așezare cu caracter agricol fiind proprietatea diferiților feudali locali sau veniți din altă parte. S-a dezvoltat apoi ca un centru meșteșugăresc și comercial, devenind târg în locul vechiului târg „Trotuș” datorită așezării sale prielnice la intersecție de drumuri comerciale.

La începutul secolului al XIX-lea sub domnia lui Ioniță Sandu Sturza (1822-1828), hatmanul Alecu Aslan obține hrisov pentru deschiderea unui târg pe moșia sa din Onești.

Dezvoltarea Oneștiului a fost un proces de lungă durată, principalele activități fiind vânzarea produselor agricole, comerțul cu lemne și o găzărie.

În anul 1842 se construiește moara de piatră din centrul orașului Onești la care au lucrat robii moșierului Aslan, apoi alte mori mici de apă. Au existat două velnițe boierești de fabricat țuică din cereale, precum și două ateliere de fierărie și două hanuri pentru desfacerea băuturilor alcoolice fabricate în zonă.

La începutul anilor 1950 începe dezvoltarea industrială a Oneștiului. În 1956 a fost declarat oraș, iar în 1968 municipiul, urmând ca în 1956 să fie puse în funcțiune primele instalații la Rafinăria Onești și Termocentrala Borzești.

În 1960 au fost puse în funcțiune primele instalații la Uzina Chimică, iar în anul 1962 primele instalații de la Uzina de Cauciuc.

În perioada 1974-1980, sunt puse în funcțiune: întreprinderea de Utilaj Chimic Borzești, fabrica de produse lactate (1977), fabrica de pâine (1978) și fabrica de confecții (1976). Toate acestea au condus la dezvoltarea industrială a municipiului Onești.

În perioada 1963-2004 au fost construite 5 licee, 7 școli, 12 grădinițe, un spital municipal cu 824 de paturi, un leagăn de copii, 6 creșe, un hotel de 226 locuri, peste 19.000 de apartamente și alte obiective social-culturale.

Relieful. Municipiul Onești este așezat în vecinătatea estică a Carpaților Orientali, în zona de confluență a râurilor Trotuș, Tazlău, Oituz și Cașin. Vatra municipiului s-a dezvoltat în zona dealurilor subcarpatice, în depresiunea Tazlău – Cașin, pe terasa inferioară și medie a râurilor care traversează localitatea.

Altitudinile caracteristice sunt cuprinse între 175-395 m.

Hidrografia. Municipiul Onești se află în bazinul hidrografic al Trotușului, având ca principali afluenți râul Tazlău pe partea stângă și pe partea dreaptă pâraiele Oituz și Cașin. Râurile menționate au un curs cu debit mediu-mic cu mari variații funcție de anotimp, de perioadele de secetă și, implicit, de perioadele cu ploi abundente.

Nivelul pânzei freatice variază funcție de relief, astfel că în zonele de luncă pânza freatică se găsește la 3-4 m, pe terasele vechi din cauza grosimii depozitelor de aluviuni se găsește la 10 m, în sud-estul teritoriului la 2-3 m, iar pe dealurile Perchiu și Slobozia ajunge la 20 m.

Clima este temperat continentală cu o temperatură medie anuală de 9,2 °C, iar precipitațiile anuale au o valoare de 654 m3, iar vânturile cele mai frecvente bat pe direcția vest și sud-vest.

Tipurile de sol prezente sunt reprezentate de cernoziom și roci sedimentare (nisip și pietriș). Fertilitatea solului este asigurată de însușirile fizice, hidrofizice și biochimice, având un conținut ridicat de humus de bună calitate, reacție neutră sau slab acidă și o bună aprovizionare cu elemente nutritive asimilabile.

Din punct de vedere geomorfologic municipiul Onești face parte din unitatea dealurilor subcarpatice, fiind așezat la confluența râurilor Tazlău și Trotuș, cu afluenții Oituz și Cașin.

Pe partea dreaptă a râurilor Trotuș și Tazlău sunt dezvoltate terase neexistând pericol de inundații, singurele zone cu risc de inundații fiind reprezentate de lunca inundabilă adiacentă albiilor majore ale râurilor:

Zona A – Albia majoră și lunca inundabilă. Râurile Trotuș, Tazlău, Cașin și Oituz au, în general, un curs stabil și bine conturat în această zonă, efectuându-se în ultimii ani indiguiri. S-a conturat astfel cea mai mare parte a albiei majore și a luncii inundabile a fiecărui râu, cunoscându-se zone cu interdicție pentru construcții.

Zona I – Terasa inferioară. Zona inferioară cuprinde vatra construibilă, cartierele și zona industrială. Cotele terasei variază între 210-215 m, înclinarea suprafeței fiind redusă și conformă cu panta de curgere a râurilor. Pe capetele stratelor de bază se găsește acumulată o mică pânză de apă subterană cu un debit redus și neuniform. Capacitatea portantă a terenului de fundare din această zonă este foarte ridicată.

Zona M – terasa medie. Terasa medie este identificată doar în partea de sud-est a municipiului, precum și o fâșie mică în partea de nord-vest, cotele terasei fiind de 220-224 m. Stratele de bază se află la 6-8 m cuprinzând un strat grosier și în apropierea suprafeței un strat de praf nisipos sau nisip prăfos sori argilos, uscat și cu o capacitate portantă relativ redusă. Apa subterană, sub aceiași formă ca și pe terasa inferioară, este cantonată tot la baza stratului grosier, la contactul acesteia cu rocile de bază.

Zonă S – terasa superioară. Terasa superioară se află în partea sudică, având o cotă de 260-264 m și racordându-se la dealurile subcarpatice din partea sudică fără o delimitare clară a contactului dealuri – terasă. Structura terasei este dominată de un strat prăfos-argilos, cu grosime de cca. 10 m pe alocuri cu caracter loessoid și de sensibilitate la umezire de categorie A.

Zona D – dealurile subcarpatice din partea vestică și estică. Terminația teraselor, în special medie și superioară, se produce la contactul neregulat cu dealurile din partea vestică a municipiului – Dealurile Buhoci, Cuciur și Bucium, în partea estică versanatul deluros pornind imediat după terasa inferioară, pe alocuri albia majoră a Tazlăului găsindu-se la baza taluzului dealurilor.

Pe teritoriul municipiului Onești se află Rezervația naturală Perchiu cu o suprafață de 206,47 ha care este situată la altitudinea de 200-397,7 m, încadrându-se în zona de silvostepă a Câmpiei Române, Subcarpații Moldovei. Aceasta a fost declarată arie protejată prin Hotărârea Consiliului Județean nr. 18/1995. Prin Hotărârea Guvernului nr. 2151/2004 privind instituirea regimului de arie naturală protejată pentru noi zone, a fost reconfirmat regimul special de protecție și conservare pentru suprafața de 206,47 ha din zona Dealul Perchiu, suprafață care constituie rezervație naturală.

Protecția și conservarea bunurilor naturale din perimetrul ariilor naturale protejate și din zona de protecție a acestora este reglementată de prevederile Ordononanței de Urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului, modificată și a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, modificată și completată prin Legea nr. 462/2001 în prezent conform Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 57/2007.

Conform Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor apelor si mediului nr.850/2003, a fost respectată procedura de încredințare a custodieie ariei protejate către Direcția Silvica Bacău prin Ocolul Silvic Livezi.

Tabel 1. Principalele habitate din aria protejată

Flora. Au fost identificate 596 specii de angiosperme, caracterul particular al florei reieșind din procentul mare de specii sud-estice (32,3%) care, pe fondul florei euroasiatice (73,6%) prelevează asupra speciilor nordice și central europene (23,2%), deși masivul este situat în zona forestieră subcarpatică. Această particularitate pledează pentru ipoteza originii relictare a speciilor termofile.

Fauna este cea caracteristică bazinului Trotușului, unde întâlnim:

Mamifere: viezure, vulpe, veveriță, iepure;

Păsări: rândunică, pupăză, dumbrăvioară, barză albă, ulii, cucuvele;

Târâtoare, rozătoare, insecte.

Conform Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice (versiunea consolidată din 2011) sunt protejate următoarele specii: 13 specii de mamifere, 81 specii de păsări, 5 specii de reptile, 5 specii de amfibieni, 5 specii de nevertebrate și o specie de plante.

CARACTERIZAREA STATISTICĂ A DEZVOLTĂRII URBANE

Pentru o imagine de sinteză asupra dezvoltării urbane a municipiului Onești au fost selectați, indicatorii care au cea mai mare reprezentativitate pentru secțiunea în care erau repartizați. Astfel, a reieșit o baterie de 16 indicatori generali cu ajutorul cărora a fost caracterizată în termeni generali dezvoltarea urbană a municipiului: rata de urbanizare, accesibilitate rutieră, spații verzi pe cap de locuitor, disponibilitatea locuințelor, gradul de modernizare al străzilor, densitatea rețelei de distribuție a apei potabile rata de dependență demografică, rata de ocupare a forței de muncă, durata medie a vieții, rezultatul financiar al mediului de afaceri, clădiri noi – altele decât locuințe, indicele de utilizare netă a capacității de cazare, capacitatea spitalelor, dotarea cu TIC a unităților de învățământ, capacitatea sălilor de spectacole și intensitatea utilizării parcului auto.

Analizând acești indicatori, se pot observa o serie de date pentru care municipiul Onești înregistrează valori mici și care, în general, semnalează probleme. Astfel, pentru județul municipiu, cea mai mare problemă observată este din punctul de vedere al spațiilor verzi, la care se adaugă și suprafețele reduse ale clădirilor noi (altele decât locuințele), suprafața locuibilă, accesibilitatea față de principalele trasee rutiere naționale (conform PATN). Municipiul Onești înregistrează valori sub medie și pentru rata de dependență demografică, dar acest lucru arată o situație pozitivă.

De asemenea, acest municipiu înregistrează valoră scăzute și pentru durata medie a vieții. Acesta dovedește, de asemenea, valori mai scăzute pentru indicatorii: indicele de utilizare netă a capacității de cazare, rata de urbanizare, dotarea cu TIC a unităților de învățământ și transport urban.

Deși din punctul de vedere al utilizării turistice, situația municipiului Onești poate părea interpretată greșit, valoarea scăzută este explicată prin concentrarea cu predilecție a unităților de cazare din orașul Bacău, turismul de afaceri fiind practic inexistent în acest municipiu.

POLITICA URBANISTICĂ A PRIMĂRIEI ORAȘULUI

Primarul Victor Laurențiu Neghină a prezentat un amplu raport în în legătură cu situația activităților primăriei anterior venirii sale în funcția de primar. În discursul său, primarul se arată nemulțumit de unele neregularități în ceea ce privește mersul administrației și gospodăririi orașului și de ținuta oficială a unor funcționari din primărie.

Acest discurs dovedește nemulțumirea primarului cu privire la activitatea funcționarilor primăriei, la neregulile și abuzurile înfăptuite de aceștia cum ar fi delapidare de fonduri, fals în acte cu diferite interese, trafic de influență, indisciplină la locul de muncă, cheltuieli nejustificate din banii orașului, birocrație, lentoarea cu care se lucra cu problemele orașului.

Primăria ca imagine de ansamblu apărea în ochii locuitorilor ca o instituție greoaie, care nu răspândea ecoului problemelor orașului, un loc în care funcționarii considerau că au doar drepturi, unele asumându-și-le în mod ilicit nerespectând obligațiile față de urbe. În încheierea discursului său primarul expune și planurile de viitor pentru dezvoltarea și modernizarea orașului Onești și realizările pe care le-a avut de la venirea sa.

După toate acestea mai menționez chestiunile cele mai ardente, dintre care în primul rând restaurarea străzilor, amplificarea apeductului.

Discursul lui Neghină legat de diriguirea orașului este unul complex dar la obiect, punctând chestiunile esențiale care au legătură cu urbea a cărui primar este. Acesta dă dovadă de atitudine și nu lasă nimic la voia întâmplării.

Primarul Victor Laurențiu Neghină și echipa de sub conducerea sa arată, pe lângă alte probleme de urbanism, un interes deosebit pentru aspectul orașului, deoarece un oraș îngrijit și curat reflectă calitatea de gospodar și umană atât a primarului și a autorităților locale în general cât și a locuitorilor săi. De asemenea s-a menționat în acest discurs de preocupare pentru infrastructură: drumuri, apă, gaz și energie electrică. Pe site-ul oficial al Primăriei municipiului Onești, bunăoară a fost publicat un apel către toți cetățenii orașului pentru a participa împreună cu serviciul grădinării orașului la restaurarea spațiului verde, plantarea de noi copaci și flori și inițiative de întreținere a spațiului verde.

O problemă stringentă a orașului în perioada interbelică a fost alimentarea cu apă, rețeaua de distribuție, calitatea și cantitatea apei distribuite către oraș. Rețeaua de distribuție a apei este un punct stategic în dezvoltarea unui oraș și un aspect important care determină calitatea vieții într-o anumită zonă și de asemenea determină decisiv sănătatea locuitorilor din zona respectivă. De aici și interesul deosebit arătat de către autoritățile locale din Onești și eforturile depuse pentru îmbunătățirea sistemului de aducțiune și distribuire a apei în oraș. În acest scop s-a adus un specialist și s-au propus de către acesta soluții pentru mărirea debitului de apă și măsuri de sporire a calității apei.

O altă problemă a cărei rezolvare era imperios necesară pentru dezvoltarea socio-economică a orașului, era introducerea gazului metan în oraș, chestiune pentru care primarul împreună cu președintele camerei de comerț și inspectorul general industrial au făcut vizite și demersuri. Toate eforturile depuse în această chestiune sunt lesne de înțeles deoarece rezolvarea ei ducea la dezvoltarea orașului, extinderea industriei locale și implicit creșterea numărului de locuitori. La rândul ei, creșterea numărului de locuitori atrăgea după sine construirea de noi clădiri de locuit, stabilimente industriale, dezvoltarea infrastructurii.

Astfel, putem trage o mică concluzie și să spunem că primarul împreună cu aparatul administrativ pe care îl conducea aveau capacități deosebite pentru a conduce și dezvolta un oraș prin simplu fapt că aveau capacitatea de a vedea cum rezolvarea unei probleme vitale atrăgea după sine rezolvarea unui întreg șir de chestiuni cu contribuții deosebite la dezvoltare și modernizare urbană.

Orice oraș poate fi văzut ca un organism viu a cărui dezvoltare, sănătate și bunăstare depind de sănătarea organelor vitale ca îi dau viață. Neglijarea oricărui aspect vital din viața unui oraș are efecte negative asupra aparenței și esenței sale. Astfel, cu toate limitările inerente relației buget-proiecte, politica urbanistică a primăriei orașului Onești așa cum este reflectată ea până în momentul de față pe site-ul instituției, este una plină de dinamism, proiecte îndrăznețe dar necesare și devotament al primarului față de orașul pe care îl deservește.

O prevedere foarte importantă din punct de vedere urbanistic era crearea unui plan general de sistematizare edilitar care consta în următoarele: alinierea străzilor, înființarea de noi piețe, străzi și parcuri, așezarea parcurilor industriale, mijloace de transport în comun, extinderea iluminatului public, a apeductului canalizării și a pavării. Acest plan era un plan de anvergură care putea fi pus în aplicare numai în ordinea priorităților și într-un timp mai îndelungat, fiind foarte solicitat pentru buget, dar trebuie remarcat faptul că acest act are o mare importanță în modernizarea și dezvoltarea concepției urbanistice a primăriei. El arată faptul că gândirea primăriei din punct de vedere urbanistic ajunsese deja la o anumită maturitate, fapt care se reflectă direct în acțiunile sale și în efectele uimitoare pe care aceste acțiuni le au în viața orașului. Acest plan de urbanism este ceea ce numim noi astăzi Plan Urbanistic General și fără de care orice oraș modern nu se poate dezvolta în mod civilizat, ordonat, sistematizat, ci doar haotic și neplanificarea atentă a lucrărilor edilitare într-un oraș poate duce la un colaps în urma creșterii demografice de exemplu.

Secția tehnică va prevede:

Soluționarea colectării și depozitării ecologice a deșeurilor menajere; acest lucru se va realiza prin construirea unei stații de transfer zonal în cadrul managementului integrat al deșeurilor, stație care va deservi un număr de 38 de localități și va rezolva o problemă importantă privind protecția mediului, prin desființarea depozitului existent, ieșit din uz, cu transportul deșeurilor la depozitul Bacău;

Reabilitarea rețelelor de apă și canalizare din municipiul Onești și extinderea acestora astfel încât să fie asigurată alimentarea cu apă a tuturor locuitorilor și accesul la rețeaua de canalizare;

Modernizarea drumurilor, a rutelor ocolitoare și a căilor pietonale, consolidarea și lărgirea de patru benzi de circulație a podurilor aflate pe trasee importante, respectiv podul peste râul Trotuș din municipiul Onești aflat pe DN11 și realizarea unui pasaj subteran pe DN11, pe sub CF Adjud-Ciceu, în cadrul unui proiect integrat în concordanță cu Planul Național de Dezvoltare a Drumurilor;

Creșterea siguranței circulației prin extinderi pe trama stradală, unde se impune;

Reabilitarea și modernizarea stației de epurare a municipiului Onești în vederea reducerii poluării apelor subterane și de suprafață cu ape uzate sau realizarea unei stații de epurare noi;

Utilizarea forței de muncă calificată disponibilă și a infrastructurii existente în zona industrială prin realizarea unui Parc industrial;

Reducerea consumului de combustibil și utilizarea surselor alternative de energie prin realizareaunei Centrale termice în cogenerare;

Regenerarea urbană a zonelor centrale și periferice, prin modernizarea trotuarelor, a spațiilor de circulație pietonală, prin realizarea de parcaje și reabilitarea fațedelor blocurilor;

Îmbunătățirea condițiilor de petrecere a timpului liber și creșterea gradului de siguranță prin realizarea și modernizarea spațiilor de joacă pentru copii;

Asigurarea condițiilor civilizate de trai prin extinderea rețelelor de gaze naturale în toate cartiererele orașului;

Modernizarea comerțului prin remodelarea zonei comerciale din cadrul Pieței agroalimentare Onești și din împrejurimile acesteia, inclusiv Bazarul și Oborul Săptămânal;

Îmbunătățirea condițiilor de recreere și de mediu prin reamenajarea parcurilor și spațiilor verzi;

Reducerea pericolului producerii unor inundații prin amenajarea cursurilor de apă;

Asigurarea unor spații de locuit pentru persoanele care nu dispun de resursele necesare achiziționării unor locuințe proprietate privată prin construirea de noi locuințe pentru tineri, locuințe sociale, de necesitate și pentru închiriere altor categorii de persoane;

Îmbunătățirea condițiilor de educație prin reparații capitale la sălile de sport de la Colegiul Național „Dimitrie Cantemir”, Școala nr. 1, Școala nr. 5 și sala de antrenament pentru lotul olimpic de junioare de la Liceul cu program sportiv „Nadia Comăneci”;

Reabilitarea Parcului Sportiv Municipal Onești și dotarea acestuia, respectiv a Stadionului de Fotbal „Energia”, a terenurilor de tenis, atletism și handbal, dar și a spațiilor de cazare pentru sportivi;

Reducerea costurilor aferente încălzirii spațiilor tuturor unităților de învățământ preșcolar din municipiu, prin reabilitarea termică a clădirilor;

Îmbunătățirea serviciilor de sănătate prin reabilitarea și dotarea Spitalului Municipal;

Reducerea costurilor cu producerea agentului termic prin realizarea unor surse alternative de producere a energiei termice pentru Spitalul Municipal Onești;

Eminarea focarelor de infecții și oferirea unor condiții civilizate de trai prin reabilitarea blocurilor de locuințe degradate;

Finalizarea lucrărilor de construire a Catedralei Ortodoxe „Pogorârea Sfântului Duh” și amenajarea zonei Catedralei Ortodoxe;

Îmbunătățirea condițiilor de circulație prin modernizarea străzilor din cartierele din zona periurbană;

Creșterea accesibilității enoriașilor la Biserica Ortodoxă „Sf. Maria Magdalena” prin amenajarea incintei bisericii;

Oferirea unor condiții civilizate pentru păstrarea și comemorarea persoanelor decedate prin reabilitarea capelei din cimitirul Red;

Oferirea unor alternative pentru îngrijirea persoanelor vârstnice aflate în dificultate prin realizarea unui centru specializat;

Amenajarea unor spații pentru desfășurarea unor activități culturale prin preluarea și modernizarea Casei de Cultură.

Demn de menționat este faptul că toți primarii municipiului aveau un plan remarcabil de dezvoltare a orașului ocupându-se pe două nivele de această dezvoltare. Putem vorbi de un macronivel care se ocupă de infrastructură și de dezvoltarea acestuia, și se mai ocupă și de bunul mers al întregii administrații locale care joacă un rol important în succesul proiectelor. Al doilea nivel l-am putea intitula micronivel și anume un nivel de îndeplinire a obligațiilor obștești, civice ale populației orașului deoarece numai cu sprijinul, interesul și eforturile populației, primăria poate pune în aplicare planurile de dezvoltare. Un astfel de exemplu de sprijin cerut de primărie populației înfrumusețarea orașului este și apelul în care se cere concursul populației pentru amenajarea spațiilor verzi și pentru păstrarea curățeniei în general. Acest apel obișnuit care s-a repetat de nenumărate ori, este deosebit elocvent pentru relația dintre primărie și cetățeni. Era o relație de sprijin reciproc, fără interese ascunse, singurul scop fiind dezvoltarea orașului. Oamenii practic nu ajutau primăria ca instituție ci se ajutau pe ei și orașul în care locuiau.

Catedrala are o însemnătate deosebită pentru primarul municipiului Onești, acesta punând mult suflet și eforturi pentru ridicarea ei. Aceasta este un simbol care vine să confirme reunirea cu trup și suflet a municipiului Onești și județului Bacău la patria mamă. Articolul are unele elemente naționaliste dar nu șoviniste, însuși primarul expunând motivele necesității unui astfel de edificiu. Se reafirmă, așadar, din nou necesitatea și importanța construirii unui lăcaș de cult ortodox care să se ridice la nivelul și așteptările unui oraș precum Onești, același edificiu fiind, în același timp, și un simbol și o întărire a unității românilor și un act moralizator pentru românii atât de asupriți în această zonă de puterea stăpânitoare. Este un proiect măreț prin arhitectura sa, dimensiuni, costuri de construcție și însemnătate pentru locuitorii orașului dar și pentru grandoarea sa care schimbă în mod radical și pozitiv aspectul locului în care este amplasatăl primarul ținând foarte mult ca această biserică să fie construită ca o necesitate fizică și morală a credincioșilor români.

REALIZĂRI EDILITARE ALE PRIMĂRIEI ORAȘULUI ÎN PERIOADA POST-COMUNISTĂ

Datorită stagnării voite a lucrărilor edilitare, Onești intră într-un regres al dezvoltării urbanistice și se acumulează un deficit considerabil la bugetul local. Astfel putem trece la capitolul realizări însemnate pentru sprijinirea lucrărilor edilitare și preocuparea primarului pentru consolidarea financiară a orașului și ca urmare, soluționarea problemelor edilitare majore ale urbei.

De la început acesta consideră necesară formarea unui impozit independent pe edificii, care să stea la baza bugetului local. Ca urmare a măsurilor luate, înca în anul 1990, orașul realizează beneficii de 41.494.738 lei și cheltuiește de 37.243.915 lei, rămânând cu un sold de 4.250.823 lei.

Redresarea financiară a orașului permite conturarea angajamentelor luate de primar pentru modernizarea localității prin lucrări edilitare, care să completeze zestrea lăsată de marele edil antecesor. Dintre numeroasele probleme edilitare, urbanisticii îi rezervă un loc aparte, fiind conștient de necesitatea dezvoltării orașului pe baza unui plan de sistematizare. Deși nu există încă o lege care să oblige administrațiile locale să întocmească un plan de sistematizare, în Onești, vizionarul primar a dispus serviciului tehnic al primăriei, să înceapă întocmirea unui plan de sistematizare.

Propunerile de sistematizare întocmite în timpul primariatului lau stat la baza primelor realizări urbanistice. S-au realizat drumuri de legatură cu actualele străzi principale ale orașului, majoritatea lor fiind pavate și echipate cu utilități. Concomitent s-a trecut la extinderea zonei locuite, prin realizarea de noi cartiere, astfel încât între anii 1994-1996 s-au format ori extins cartiere între care cel din zona actual centrală.

A avut loc o lărgire a perimetrului construit prin crearea de noi străzi. Dările de seamă ale primarului pentru anii 1992-1994 și 1904-1996 de exemplu, cât și evidențele de urbanism sunt deosebit de concludente în ceea ce privește volumul de construcții realizat în perioada anilor 1994-1996. În anul 1994 s-au emis 453 de diverse autorizații de edificare și au fost realizate 219 case cu parter, 4 case cu un etaj, 2 case cu 2 etaje, o casă cu 3 etaje și 88 adăugiri, iar în anul 1924 s-au emis 347 autorizații și se realizează 211 case cu parter, o casă cu 2 etaje și 124 adăugiri.

Raportat doar la acești doi ani se pot remarca două aspecte: primul, că în anul 1919, când orașul și locuitorii săi dispuneau de condiții financiare deosebite, au fost realizate doar 125 de case; al doilea, că în acești doi ani, la Onești s-au construit mail multe case decât la Bacău, localitate cu un număr superior de locuitori. În anii următori numărul acordurilor de edificare rămâne tot mare: 399 de autorizații în 1993, 527 de autorizații în 1994, 438 în 1995 și 548 în 1996, pentru ca în anii următori să scadă treptat dar nu foarte mult.

Ca urmare a acestei evoluții pozitive a construcțiilor de case și a autorizațiilor eliberate rezultă creșterea numărului de clădiri construite și extinderea suprafeței orașului sau popularea mai intensă a zonelor intravilane cu clădiri.

Primarul din acea perioadă a avut și preocupări deosebite pentru ridicarea de edificii publice. În anul 1994-1996 cu sprijinul direct al primarului Lemnaru Emil au început lucrările de edificare a două biserici în centrul orașului. Tot atunci debutează lucrările la noul Cămin pentru ucenici care avea ca scop creșterea și formarea de meseriași din rândul populației românești.

Această perioadă este înfloritoare din punctul de vedere al realizărilor edilitare, cu foarte mult construcții noi edificate atât de uz public cât și de uz particular. Un proiect deosebit de important care a fost realizat în această perioadă și cu un rol deosebit de important în dezvoltarea economică și nu numai a orașului a fost introducerea gazului metan la scară largă atât pentru consumatorii industriali cât și pentru cei casnici mai ales că a fost semnat un contract avantajos pentru oraș în privința costurilor de exploatare, transport și valorificare.

În ansamblu politica urbanistică a primăriei Onești din perioada respectivă a constat în alocarea de sume importante din bugetul orașului doar pentru dezvoltare și modernizare. Putem spune că acest lucru a fost principala preocupare a administrației locale. O mare parte a lucrărilor edilitare au constat în întreținerea și extinderea rețelei stradale dotată cu utilități, repararea și modernizarea drumurilor, asigurarea orașului cu energie și apă potabilă și multe altele care ar putea fi menționate la acest capitol care au legătură directă sau indirectă cu efectuarea lucrărilor menționate mai sus.

De asemenea a existat o bogată activitate de elaborare și emitere de acte normative legate de activitatatea edilitară, cuprinzând regulamente și instrucțiuni privind activități obișnuite întru-un oraș modern dar necesare pentru buna funcționare a unui oraș. Aceste normative se refereau de exemplu la curățenia publică, funcționarea instalațiilor de iluminat, folosirea gazului metan, afișajul public și altele.

EXPONENȚI AI POLITICII URBANISTICE A PRIMĂRIEI

Primarii municipiului Onești în perioada 1896-2012 sunt: Goagă Constantin (1896-1902), Palghiță Ghiță (1903-1918), Popa Gheorghe (1919-1920), Marinescu Gheorghe (1921-1922), Goagă Ghiță (1923), Nechiforescu Cicerone (1926, 1944), Goagă Gheorghe (1927-1932, 1934-1936), Pelin Ioan (1933, 1938-1940, 1942-1943, 1946-1947), Varga Carol (1937), Bârsan Dumitru (1941), Fătu Gheorghe (1945), Simon Ștefan (1948-1949), Paris Gheorghe (1951-1958), Bran Anton (1959-1960), Pârlitu Iordan (1961-1967), Ioniță Vergiliu (1967), Ghineț Valerian (1968, 1971-1979), Ardeleanu Vasile (1968-1970), Alecsandrescu Agurița (1979-1982), Săndulescu Vasile (1982-1986), Floareș Elena (1987-1989), Voiculescu Ioan Florin (1990), Costin Florin (1990-1991), Uzum Constantin (1992-1994), Lemnaru Emil (1994-2012).

Prin toate eforturile pe care le-au depus pentru orașul Onești și pentru românitatea de aici și din tot județul Bacău, primarii orașului pot fi intitulați mari români. A fi un bun român înseamnă înainte de toate, ca în întreaga activitate publică și privată să fi dat dovadă de muncă și cinste. Când în afară de aceste calități esențiale, se mai adaugă capacitatea, dragostea nesfârșită de neam și curajul de a spune adevărul fără înconjur, atunci omul dăruit cu toate aceste însușiri iese dintre oamenii de rând, devenind un om mare, a cărui personalitate își are un un rost anumit în evoluția neamului său. De la aceste aprecieri pornește portretul ilustrului om Ioan Pelin care și-a pus amprenta pe modernizarea orașului Onești și care în același timp a cautat să le îndrepte românilor nedreptățile făcute de către stăpânirile străine. La alegerile din anul 1942 Ioan Pelin revine în forță pe linie politică la începutul anului, când a fost reales primar al municipiului Onești. Tot în anul 1942 este ales în funcția de președinte al organizației din care face parte. Este meritul incontestabil al lui Ioan Pelin, care, deși acablat de atribuțiile ce îi reveneau ca Primar al municipiului Onești, cu rezultate deosebite în toate domeniile, a cerut răgazul necesar să conducă și să coordoneze în cele mai mici amănunte, întreaga mișcare politică din oraș.

CAPITOLUL AL IV-LEA. CERCETARE

SITUAȚIA LOCURILOR DE MUNCĂ ÎN CADRUL RAFO ONEȘTI S.A. ÎNAINTE DE INTRAREA ÎN FALIMENT

Rafinăria Onești a apărut în 1956 odată cu apariția celorlalte instalații de prelucrare a cauciucului sintetic și a producelor chimice, toate constituind Combinatul Petrochimic Borzești. Această zonă industrială uriașă a făcut posibilă dezvoltarea nu numai a municipiului Onești ci și a tuturor localităților aflate pe o rază de 50 de km. Acest centru a devenit important, prin mărimea, capacitatea și diversitatea de producție, în ordine, pentru Moldova, România și chiar Europa de Est. Instalațiile pentru fabricarea unor produse unice în România au făcut ca acest combinat să fie indispensabil economiei interne dar mai ales zonei de amplasare deoarece oferea locuri de muncă pentru cca 10.000 de persoane, contribuind esențial la dezvoltarea economică a județului Bacău.

Până la revoluția din 1989 rafinăria a mers în paralel cu cauciucul și chimicul, ele fiind construite în dependență una față de cealaltă, fiecare în parte punând la dispoziția celorlalte două materii prime și instalații de prelucrare. Când a început „marea privatizare” a întreprinderilor au început și problemele economice și financiare ale combinatului. Întregul complex industrial nu putea fi privatizat în întregime și tot odată. Mărimea, complexitatea dar mai ales dependența instalațiilor au făcut ca privatizarea să fie urealizabilă pentru o perioadă de timp. Se reușește privatizarea rafinăriei ca un prim pas în privatizarea combinatului.

Astfel ia naștere societatea comercială Rafo S.A. Onești constituită prin Hotărârea Guvernului nr. 1200 din 12 noiembrie 1990, fiind organizată și funcționând ca unitate economică cu personalitate juridică, având forma juridică de societate pe acțiuni. În perioada 1991-1997 Rafo S.A. a fost asociată la Holdigul Rafirom S.A București și, după desființarea acestuia la C.R.P. (Compania Română de Petrol) București. Ulterior, înainte de intrarea în faliment, aceasta era o societate comercială independentă în proprietatea unui patron care deținea 52% din totalul acțiunilor, iar restul de 48% din acțiuni au fost cumpărate în 2003 de către o firmă din Anglia, Trading LTD Londra. La achiziționarea acestui pachet firma engleză a condiționat schimbarea directorilor cu o firmă de consultanță managerială care să restabilească echilibrul financiar și să readucă eficiența în prim planul realizărilor.

Societatea a avut în componență două rafinării de tip integrat puse în funcțiune în două etape diferite: o rafinărie pentru prelucrarea țițeiului nesulfuros asigurat din țară, cu o capacitate actuală de 1,7 milioane t/an pusă în funcțiune începând cu anii 1956-1957 (Rafinăria I) și o a doua rafinărie pentru prelucrarea țițieiului sulfuros asigurat din import, pusă în funcțiune începând cu anii 1979-1989 (Rafinăria II).

Scopul societății era prelucrarea țițeiului, producerea și vânzarea produselor și obținerea de profit, iar durata societății a fost nelimitată cu începere de la data înregistrării la Camera de Comerț și Industrie- 25 martie 1991

Analizând populația care este angajată la societatea Rafo S.A. dinainte de faliment, se constată că ea provenea nu numai din orașul Onești și din împrejurimi, ci cuprindea întregul județ ca arie de răspândire.

Societatea se afla într-o zonă cu densitatea destul de ridicată. Densitatea populației din orașul Onești era destul de mare, 84 loc/ km2 și se explica tocmai prin existența și dezvoltarea industriei. Era ca un cerc vicios, în care fiecare se bucura de avantaje: societatea pentru că avea o bază de selecție a angajaților destul de mare, iar populatia pentru că avea locuri de muncă, pe care acum nu le mai are. Concluzia că exista o dependență majoră în zonă, orașul și întreaga zonă populată a județului s-a dezvoltat în jurul industriei de care era dependentă. Nu numai locurile de muncă făceu populația dependentă, dar și faptul că existau școli profesionale, licee și chiar profile universitare care pregăteau viitorii angajați. Odată absolvenți ai acestor școli, aceștia căutau să se angajeze în industrie, iar aceasta îi prefera pe cei mai bine pregătiți, existând astfel o concurență.

În cadrul societății 65,29% din angajați erau de sex masculin și numai 34,71% erau de sex feminin, ca urmare a profilului de activitate a întreprinderii. Vârsta medie a angajaților firmei era de aproximativ 39 ani (2.389 de angajați proveneau din mediul urban, iar 113 din mediul rural).

Capacitatea de prelucrare a societății era de 3,5 milioane tone/an, prelucrarea realizându-se într-un sistem integrat de rafinare care includea: instalații de prelucrare primară, instalații de prelucrare secundară, instalații de conversie adâncă și complexe de prelucrare a hidrocarburilor aromate.

În anii premergători intrării în faliment a societății, rafinăria a prelucrat țiței la valori de 50-60% din capacitatea nominală datorită faptului că accesul la resurse de petrol din import a fost limitat, producția de țiței indigen a scăzut, iar în sistemul în care a funcționat industria de prelucrare nu a fost posibilă o aprovizionare ritmică cu țiței și în cantități suficiente pentru acoperirea întregii capacități.

PERCEPȚIA LOCUITORILOR MUNICIPIULUI ONEȘTI DESPRE NOUA ELITĂ ECONOMICĂ LOCALĂ

Ipotezele cercetării. Pornind de la definirea problemei de cercetat putem formula o serie de ipoteze cu privire la aspectele ce urmează a fi cercetate. Odată fixate aceste ipoteze putem transpune problema în obiective ale cercetării:

Majoritatea locuitorilor din municipiul Onești consideră problema elitei economice locale foarte importantă;

Majoritatea populației din municipiul Onești e conștientă de implicațiile pe termen lung a lipsei locurilor de muncă în municipiu, pe fondul intrării în faliment a Rafo Onești S.A.

Ipotezele statistice:

Ipoteza statistică nr. 1:

H0: Cel mult 30% din populația municipiului Onești nu e interesată de soarta elitei economice locale.

H1: Mai mult de 30% din populația municipiului Onești e interesată de soarta elitei economice locale.

Ipoteza statistică nr. 2:

H0: Diferitele nivele de vârstă nu exercită o influență semnificativă asupra percepției locuitorilor municipiului Onești despre noua elită economică locală.

H1: Diferitele nivele de vârstă au o influență semnificativă asupra percepției locuitorilor municipiului Onești despre noua elită economică locală.

Ipoteza statistică nr. 3:

H0: Există legătură între nivelul de educație al populației din municipiul Onești și percepția sa despre noua elită economică locală.

H0: Nu există legătură între nivelul de educație al populației din municipiul Onești și percepția sa despre noua elită economică locală.

OBIECTIVELE CERCETĂRII

Tabel 2. Obiectivele cercetării

Tipuri de investigații calitative, posibile pentru tema de cercetare aleasă. Cercetarea exploratorie reprezintă un studiu inițial, cu nivele diferite de complexitate, menit să clarifice, să definească și să identifice aspectele de bază ale unei probleme.

Modelele de investigații calitative posibile pentru tema “Percepția locuitorilor municipiului Onești despre noua elită economică locală” sunt: anchetele exploratorii în rândul potențialilor subiecți; utilizarea datelor secundare; studiile pilot.

Anchetele exploratorii în rândul potențialilor subiecți. Cu ajutorul acestora s-ar obține date primare calitative referitoare la opiniile, atitudinile și intențiile populației din municipiul Onești cu privire la noua elită economică locală. Pentru aceasta se poate utiliza un chestionar care să răspundă la aceste obiective ale cercetării, datele respective urmând a fi culese de la un eșantion de mărime și reprezentativitate rezonabile.

Utilizarea datelor secundare. Aceasta reprezintă o altă metodă de a obține informații utile menite să clarifice diferite aspecte privind problema elitei economice locale. Aceste informații pot fi găsite în diferite reviste și cărți, în publicații, rapoarte, comunicări științifice etc.

Utilizarea studiilor pilot. Se pot alege pentru temă de cercetare aleasă și studiile pilot, care sunt tehnici de cercetare exploratorie care presupun cercetări de teren, pe scară redusă, folosind eșantioane de mici dimensiuni. Ele sunt generatoare de date primare, utilizate, în special, pentru analize calitative. Studiile pilot au la bază atât tehnici de comunicare directe, nestructurate, cât și tehnici indirecte, denumite tehnici proiective.

În cadrul tehnicilor de comunicare directe, nestructurate, sau semistructurate se includ:

„Discuțiile neformale” – presupun obținerea de către cercetător a unor informații utile despre elita economică locală din municipiul Onești, din discuții purtate cu prieteni, colegi, vecini.

„Metoda interviului de profunzime” – reprezintă o conversație, un dialog, o comunicare nondirectivă care presupune formularea de către cercetător a unui număr mare de întrebări care au rolul de a afla de la subiect, în detaliu, credințele și sentimentele sale în legătură cu tot ce se leagă de noua elită economică locală din municipiul Onești, cu scopul de a descoperi motivele de bază ale comportamentului său.

„Metoda interviului (orientat) de grup (sau focus group)” – presupune o discuție amplă cu un grup, relativ omogen, compus din 6-10 persoane. E o formă de investigare semistructurată bazată pe un ghid și pe prestația unui moderator. Durata de desfășurare este de o jumătate de zi sau 3-4 ore. Este necesar un spațiu special amenajat cu circuite audio-video. De regulă participă și un observator.

Am ales pentru exemplificare interviul de profunzime semistructurat.

Obiective propuse: determinarea măsurii în care populația municipiului Onești e interesată de problema activității elitei economice locale; aflarea motivelor care l-au determinat pe subiect să se intereseze de problema activității elitei economice locale; determinarea măsurii în care populația din municipiul Onești își manifestă interesul față de valorificarea oportunităților induse de noua elită economică locală; identificarea tipului de oportunitate în privința locurilor de muncă care au fost cel mai mult valorificate (dacă este cazul).

Ghid de abordare: discuție despre activitatea elitei economice locale; relatare a ultimei dăți când subiectul a avut cunoștințe despre activitatea elitei economice locale.

Temele vor fi aduse în discuție doar în cazul în care subiectul nu le abordează în cadrul expunerii sale spontane, sau nu le aprofundează.

Mărimea eșantionului va fi de talie redusă și se va constitui din 10 persoane cu vârsta peste 18 ani, care nu au un venit lunar permanent și nu îndeplinesc condițiile necesare obținerii unui credit, pentru o anumită perioadă de timp. Cinci persoane vor fi selectate dintr-o zonă „A” a municipiului Onești, iar celelalte cinci persoane dintr-o zonă „B” a municipiului Onești. Aceste persoane vor fi alese aleator indiferent de sex.

Eșantionul nu este reprezentativ din punct de vedere statistic.

Modul de desfășurare a interviului. Interviurile se vor desfășura pe stradă, iar fiecare interviu va dura 5-10 minute. Fiecare interviu (dialog) va fi înregistrat pe bandă, retranscris, iar la sfârșit se va analiza conținutul.

Tipul cercetării și metoda de obținere a datelor primare. Această cercetare sociologică își propune studierea percepției locuitorilor municipiului Onești despre noua elită economică locală. Din punctul de vedere al orientării activității de cercetare, această cercetare de este o cercetare aplicativă de tip descriptiv care are în vedere activitatea elitei economice locale.

Această cercetare urmărește să obțină informații despre activitatea elitei economice locale: care este procentul de populație la nivelul municipiului Onelti care este interesată de activitatea lucrativă în municipiu; câți cunosc ofertele actuale de muncă în municipiu; câți sunt conștienți de oportunitățile de muncă rezultate în urma efortului depus de noua elită economică locală (dacă este cazul) și multe altele. La nivelul municipiului Onești doresc să cunosc ce segmente de populație se interesează de activitatea elitei economice locale și măsura în care această activitate influențează veniturile, ocupația și vârsta acestora.

Procesul obținerii datelor primare are un caracter complex și se desfășoară în timp. Cea mai utilizată metodă de obținere a datelor primare este ancheta. Anchetele urmăresc să descrie comportamentul, să cunoască motivele care stau la baza unor acțiuni, să afle opiniile și preferințele populației. Anchetele presupun existența unui chestionar și a unui eșantion reprezentativ pentru populația avută în vedere în cadrul cercetării.

Pentru elaborarea acestei lucrări s-au folosit anchetele ,,față în față” pentru a se obține un control mai bun asupra condițiilor de desfășurare a interviurilor. În acest sens operatorul a putut clarifica o serie de întrebări cu un grad mai mare de complexitate, oferindu-le subiecților explicații și îndrumări privind aspectele avute în vedere, obținându-se astfel răspunsuri corecte.

Considerații privind elaborarea chestionarului. Conceperea chestionarului reprezintă o activitate de maximă importanță pentru orice cercetare sociologică bazată pe o anchetă prin sondaj, deoarece calitatea chestionarului determină rezultatele cercetării.

Chestionarul a fost realizat pe baza obiectivelor cercetării și conține 30 de intrebări. Predomină întrebările închise, deoarece acestea îl pun pe subiect în situația de a indica unul sau mai multe din răspunsurile posibile propuse, răspunsurile sunt mai ușor de dat, iar prelucrarea și interpretarea datelor obținute se simplifică. Chestionarul conține atata întrebări cu alegere unică cât și întrebari cu alegere multiplă.

Dintre întrebările închise 6 sunt dihotomice: 1, 5, 9, 11, 16, 21.

În cadrul chestionarului, întrebările 1, 5, 9, 11, 16 sunt întrebări filtru și întrebările 26, 27, 28, 29, 30 sunt de caracterizare.

Pentru formularea întrebărilor s-au ales cuvinte simple, ușor de înțeles, evitându-se întrebările care să sugereze sau să implice anumite răspunsuri. Formularea întrebărilor s-a făcut într-o manieră directă pentru a ușura răspunsurile subiecților și pentru a evita anumite interpretări greșite.

Chestionarul are o anumită dinamică, o anumită ordine de dispunere a întrebărilor. Ordinea de aranjare a întrebărilor în cadrul chestionarului este foarte importantă, deoarece ea influențează decizia subiecților de a participa la desfășurarea anchetei și de a răspunde la toate întrebările.

Chestionarul începe cu întrebări simple, întrebări generale, urmează apoi întrebările care ating direct problematica cercetării și care intercalează întrebările mai dificile care cer un timp mai mare de gândire cu întrebări mai ușoare.

La sfârșitul chestionarului au fost plasate întrebări de caracterizare a subiecților, care să permită descrierea acestora în raport cu o serie de criterii precum: vârsta, nivelul de educație, ocupația, venitul, sexul.

Alegerea tipului de scală folosită în acest chestionar a fost influențată de modul de cunoaștere de către subiecți a problemei supusă cercetării. Pentru întrebările cuprinse în acest chestionar am utilizat următoarele tipuri de scale: scale nominale pentru întrebările: 2, 6, 8, 10, 12, 15, 18, 19, 26, 27, 28, 29, 30; scale nominale dihotomice pentru întrebările: 1, 5, 9, 11, 16, 21; scale ordinale pentru întrebarea 14; diferențială semantică pentru întrebările: 3, 7, 17, 22; stapel pentru întrebarea: 20; likert pentru întrebarea: 24; scală interval pentru întrebările: 4, 13, 23, 25.

Considerații metodologice privind eșantionarea. Foarte importantă pentru determinarea eșantionului este stabilirea corectă a populației statistice asupra căreia se va realiza cercetarea, dacă eșantionul se dorește a fi reprezentativ.

Ținând cont de faptul că pe cei care se interesează de activitatea elitei economice locale, nu-i putem categorisi ca fiind doar bărbați sau ca fiind numai persoane tinere, voi spune că populația cercetată va fi populația întregului municipiu Onești, în vârstă de peste 18 ani.

În definirea populației am avut grijă să evită fie tendința de a alege o populație nejustificat de mare, fie tendința de a alege o populație nejustificat de restrânsă. Din această populație cadru va fi ales un eșantion de la care vom obține informațiile primare.

Pentru determinatea mărimii eșantionului în cazul unei eșantionări aleatoare, am considerat atât nivelul de prezicere al estimării (eroarea admisă) cât și intervalul de încredere.

Am avut în vedere un nivel al erorii admise de ±3%, pentru un nivel de încredere de 95% căruia îi corespunde valoarea 1,96. Deoarece nu beneficiez de informații anterioare despre procentul celor care au răspuns „Da”, acesta va fi de 50%.

Din motive financiare cercetarea reală se va efectua pe un eșantion de 50 de persoane.

Unitatea de eșantionare este reprezentată de un element sau un grup de elemente ce pot fi selectate pentru a forma eșantionul. Am ales ca unitate de eșantionare, individul (persoana). De la unitățile eșantionului se obțin informații pe baza cărora se vor trage concluziile valabile pentru întreaga populație avută în vedere.

Pentru tema aleasă, metoda de eșantionare potrivită este eșantionarea în trepte.

Eșantionarea în trepte presupune parcurgerea unor etape succesive numite trepte. O primă treaptă pentru prezentul studiu o constituie selectarea zonelor din municipiul Onești alese pentru a face parte din eșantion. Acest lucru îl voi realiza calculând 15% din numărul total de zone din municipiul Onești, care este de 6. Rezultatul obținut este 0.9, ceea ce aproximativ înseamnă alegerea a unei zone. Prin eșantionarea aleatoare simplă, am ales zona I specifică terasei inferioare. Următoarea treaptă cuprinde 15% din numărul total de case din zona alesă. Calculând procentul de 15% din numărul total de case, am ajuns la următoarele rezultate: studiul meu trebuie să cuprindă aproximativ 19 case. Din motive de timp, financiare și pentru că această cercetare reprezintă un proiect realizat în cadrul Universități, din numărul rezultat de 19 case, voi alege prin eșantionare aleatoare simplă o casă. Din fiecare casă, din numărul total de persoane, am chestionat o singură persoană cu vârsta de peste 18 ani.

Astfel, în urma îmbinării metodei de eșantionare în trepte cu metoda de eșantionare aleatoare simplă se poate stabili eșantionul reprezentativ pentru cercetarea avută în vedere, care privește atitudinile și opiniile populației municipiul Onești cu privire la noua elită economică locală.

Reprezentativitatea eșantionului este asigurată prin faptul că fiecare persoană are aceeași șansă ca și celelalte de a fi inclusă în eșantion, elementele subiective ale favorizării unor persoane în operațiile de selecționare fiind reduse la minimum, prin alegerea întâmplătoare după principiul tragerii la sorți.

O limită a erorii admise de 3% ar fi asigurat mai bine reprezentativitatea eșantionului. Reducând eșantionul la 50 de persoane garantez astfel reprezentativitatea eșantionului cu o eroare ±13,85% și cu un nivel de încredere de 95%.

Prin îmbinarea metodei de eșantionare în trepte cu metoda de eșantionare aleatoare simplă, adaptate pentru prezentul studiu, din punct de vedere al structurii, reprezentativitatea eșantionului este asigurată.

Din principalele metode de comunicare cu subiecții, am ales anchetele față în față care sunt mai compelexe, astfel putându-se obține un control mai bun asupra condițiilor de desfășurare a interviurilor. În timpul intervievării, întrebările au fost citite rar, clar, respectându-se regulile privind modul de punere a întrebărilor.

Pot spune că subiecții au fost binevoitori făcându-le plăcere colaborarea în realizarea acestei cercetări. De asemenea, au fost clarificate anumite întrebări cu un grad mai mare de complexitate, oferindu-le subiecților explicații și îndrumări fără a le influența însă opiniile.

Eroarea aleatoare se datorează variabilității șanselor de a face parte din eșantion. Asemenea erori sunt de neînlăturat atâta timp cât nu se recurge la mărirea eșantionului. Erorile aleatoare sunt de neînlăturat mai ales atâta timp cât avem un eșantion relativ redus, de 50 de persoan. Eroarea sistematică, în schimb, este generată de factori legați de imperfecțiunea procesului de eșantionare. Eroarea sistematică legată de răspuns se manifestă atunci când unii subiecți dau răspunsuri care nu corespund cu realitate. Au putut apărea erori de consimțământ precum și erori de reprezentare socială.

ANALIZA CHESTIONARULUI

Întrebarea 1: „Considerați că, în prezent, populația municipiului Onești acordă importanță problemei activității elitei economice locale?” În urma analizei datelor am observat că 49 din totalul de 50 de persoane intervievate (adica 98% din total) consideră că populația municipiului nu acordă importanță problemei activității elitei economice locale.

Întrebarea 2: „Care sunt câteva motive, pentru care credeți că cetățenii nu acordă importanță problemei activității elitei economice locale?”Din analiza datelor rezultă ca motivul principal pentru care nu se acordă importanță activității elitei economice locale de către populatia municipiului Onești e „dezinteresul” (68% din totalul de 50 de persoane intervievate), urmat îndeaproape de „lipsa mijloacelor necesare” (62% din totalul de 50 de persoane intervievate). Pentru categoria „altul” au optat doar 8% (4 persoane) din totalul de 50 de persoane intervievate, acestea considerand „lipsa educației” un motiv pentru neacordarea de importanță activității stației de betoane.

Întrebarea 3: „Cât de importantă este pentru dumneavoastră problema activității elitei economice locale?” În urma analizei datelor se observă că majoritatea subiecților (54%) consideră „importantă” problema activității elitei economice locale. Se observă că odată cu creșterea vârstei crește și importanța acordată activității elitei economice locale. Astfel pentru variantele „foarte importantă” și „importantă” au optat doar 62,5% dintre cei între 18-25 de ani spre deosebire de 100% din cei peste 55 de ani.

Întrebarea 4: „În ce măsură cunoașteți în ce constă activitatea elitei economice locale?” Din analiza datelor rezultă ca mai mult de jumătate din subiectii intervievați (56%) cunosc într-o mare măsură în ce constă activitatea elitei economice locale. Cu o probabilitate de 95% pot spune că gradul de cunoaștere al populației privind activitatea elitei economice locale este cuprins între 3.55 și 4.01.

Întrebarea 5: „Sunteți în căutare de loc de muncă?” Din analiza datelor rezultă că majoritatea subiecților intervievați (96%) sunt în căutarea unui loc de muncă.

Întrebarea 6: „Care este locul de muncă cel mai căutat, din punctul dvs. de vedere?”

Întrebarea 7: „În ce măsură considerați că acțiunea elitei economice locale crează locuri de muncă?” Din analiza datelor rezultă că subiecții consideră că acțiunea elitei economice locale crează nesatisfăcător locuri de muncă.

Întrebarea 8: „Care este motivul pentru care considerați că elita economică locală nu crează satisfăcător locuri de muncă?” Din analiza datelor rezultă că majoritatea subiecților (54% din 50 de persoane) consideră că elita economică locală crează nesatisfăcător locuri de muncă, datorită faptului că nu au mijloacele necesare pentru crearea acestora. Pe loc secund cu un procent de 22% dintr-un total de 50 de subiecți, se află varianta „lipsa de prosperitate economică în zonă”.

Întrebarea 9: „În viitor intentionați să vă căutați un loc de muncă în altă localitate?” Din analiza rezultatelor, se concluzionează că numărul celor care vor căuta, în viitorul apropiat, un loc de muncă în altă localitate (26 de persoane) este mai mare decât al acelora care nu vor face acest lucru (22 de persoane). Observ că cei mai mulți din cei care nu intenționează să se preocupe cu găsirea unui loc de muncă în altă localitate (13 persoane din 48 de respondenți) au venituri între 6 si 8 milioane.

Întrebarea 10: „Care sunt motivele care v-au făcut să luați această decizie? (de căutare a unui loc de muncă în altă localitate)” Din analiza datelor rezultă că motivul principal de luare a deciziei de căutare a unui loc de muncă în altă localitate ține de variabile personale, cu o frecvență de 22% din totalul de 50 de persoane. Pe loc secund, cu o frecvență de 20% din cei 50 de subiecți, se află schimbarea domiciliului.

Întrebarea 11: „Considerați că necrearea eficientă a locurilor de muncă în zonă duce la o schimbare a domiciliului în altă localitate?” Din datele interpretate rezultă că numărul celor care consideră că necrearea eficientă a locurilor de muncă în zonă duce la schimbarea domiciliului în altă localitate (42, adică 84% din totalul celor 50 de persoane) este mai mare decât a celor care nu cred acest lucru (8, adică 16% din cei 50 de subiecți).

Întrebarea 12: „De ce credeți că necrearea eficientă a locurilor de muncă în zonă duce la o schimbare a domiciliului în altă localitate?” Din analiza datelor se observă că din totalitatea de 8 răspunsuri valide acestea s-au împărțit în mod egal între primele două variante de răspuns: „puterea financiară” și „satisfacția în muncă”.

Întrebarea 13: „Cât de periculoasă considerați că este lipsa locurilor de muncă în municipiu?” Din analiza datelor observ că scorul mediu este 4,17 ceea ce pe o scală de la 1 la 5 arată că subiecții consideră periculoasă lipsa locurilor de muncă în municipiu. Ponderea cea mai mare a subiecților intervievați (36%) a optat pentru varianta „foarte periculoasă”. Cu o probabilitate de 95% pot spune că gradul de cunoaștere al populației privind periculozitatea lipsei locurilor de muncă în municipiu este cuprins între 3.23 și 3.76.

Întrebarea 14: „Vă rugăm să ordonați urmatoarele motive ale lipsei locurilor de muncă în municipiu, în funcție de importanța acestora.”

Tabel 3. Motivele lipsei locurilor de muncă în municipiul Onești

Din calculul scorului general – determinat ca o măsură a produsului dintre numărul de ordine al preferinței și numărul corespunzător de opțiuni – rezultă următoarea ordonare a motivelor lipsei locurilor de muncă în municipiu: atractivitatea scăzută a zonei – locul 1; lipsa investiției – locul 2; criza economică – locul 3.

Întrebarea 15: „Care este consecința cea mai periculoasă a lipsei locurilor de muncă în municipiu?” Modulul – frecvența maximă absolută este înregistrată de al doilea motiv: sărăcia. Acest modul are valoarea 2, ceea ce înseamnă că în proporție de 54% sărăcia este considerată consecința cea mai periculoasă a lipsei locurilor de muncă în municipiu.

Întrebarea 16: „Aveți cunoștință de posibilitatea unui loc de muncă vacant în municipiu?” Din analiza datelor rezultă că numărul celor care nu au cunoștință de posibilitatea unui loc de muncă în municipiu (60% din cei 50 de subiecți intervievați) este mai mare decât a celor care sunt conștienți de această posibilitate. Cu o probabilitate de 95% garantez că procentul celor care au cunoștință de locuri de muncă vacante în municipiul Onești se situează în intervalul [26.43%; 53.56%].

Întrebarea 17: „În ce măsură vă sunt cunoscute metodele de obținere a unui loc de muncă?” Din datele rezultate se observă că variantele „mare” și „nici mare / nici mică” au avut cea mai mare frecvență de răspunsuri (45% din cei 20 de subiecți care au răspuns la această întrebare).

Întrebarea 18: „Care din metodele de mai jos sunt cunoscute de dvs.?” Din analiza datelor se observă că metoda cea mai cunoscută de obținere a unui loc de muncă este explorarea și studierea pieții muncii (cu o frecvență de 20 persoane din tot atâtea posibile), urmată de anunțul în presa locală (cu o frecvență de 17 persoane care au ales această variantă).

Întrebarea 19: „Ce metodă de obținere a unui loc de muncă, considerați că este cea mai valorificabilă?”Din analiza datelor rezultă că explorarea și studierea pieții muncii este cea mai mult valorificabiă, din punctul de vedere al subiecților intervievați (65% din totalul de 20 de persoane care au răspuns la această întrebare).

Întrebarea 20: „Cum apreciați gradul de implicare al elitei economice locale în crearea locurilor de muncă în municipiu?” Observ că respondenții au o părere pe ansamblu negativă despre gradul de implicare al elitei economice locale în crearea locurilor de muncă în municipiu.

Întrebarea 21: „Cum vă descurcați din punct de vedere financiar?” Din analiza datelor rezultă ca este mai mare numărul celor care nu recunosc că nu se descurcă financiar, decât al celor care se descurcă financiar. Aceștia reprezintă 58% din totalul de 50 de respondenți.

Întrebarea 22: „Precizați gradul în care considerați importantă introducerea investitorilor străini în zonă?” Se observă că majoritatea respondenților consideră foarte importantă și importantă introducerea investitorilor străini în zonă.

Întrebarea 23: „În ce măsură sunteți de acord cu introducerea investitorilor străini în zonă?” Din interpretarea datelor obținute, rezultă că majoritatea subiecților intervievați sunt de acord cu introducerea investitorilor străini în zonă. Cu o probabilitate de 95% pot spune că gradul de acord al populației privind introducerea investitorilor în zonă este cuprins între [3.96; 4.44].

Întrebarea 24: „Vă rog să vă exprimați gradul dvs. de acord sau dezacord în legătură cu următoarele afirmații: nivelul de educație influențează decisiv interesul manifestat pentru crearea locurilor de muncă; o mai intensă informare a cetățenilor, de către elita economică locală, ar duce la o mai bună cunoaștere a locurilor de muncă vacante în municipiu.” Din analiza datelor pentru prima afirmație, rezultă că cea mai mare parte a respondenților sunt de acord că nivelul de educație influențează decisiv interesul manifestat pentru crearea locurilor de muncă. Din analiza datelor pentru a doua afirmație, rezultă că majoritatea respondenților (62% din cei 50 de subiecți) au ales varianta „acord total” pentru afirmația a doua, ceilalți 38% optând pentru varianta „acord”.

Întrebarea 25: „Încercuiți valoarea care exprimă importanța pe care o acordați următoarelor aspecte legate de noua elită economică locală: învingerea crizei economice; reducerea cheltuielilor; economisirea resurselor naturale; obținerea de bani din finanțări nerambursabile.”

Întrebarea 26: „În ce categorie de vârstă vă încadrați?” Din analiza datelor de mai sus rezultă că majoritatea respondenților sunt persoane cu vârsta cuprinsă între 46 și 55 de ani (14% din cei 50 de subiecți).

Tabel 4. Categoria de vârstă a respondenților chestionarului

Întrebarea 27: „Ultima școală absolvită de dvs. este:” Din tabelul de mai jos rezultă că majoritatea celor intervievați (34% din totalitatea respondenților) au absolvit ultima dată o școală postliceală. Majoritatea calificărilor au fost obținute înainte de 1989 în meserii care în prezent nu mai sunt solicitate pe piața fortei de muncă. Unele persoane au fost calificate la locul de munca (prin ucenicie), în acest caz, deși persoana declară că este abilitată să profeseze o anumită meserie, nu are nici un act doveditor al specializării sale.

Tabel 5. Ultima școală absolvită a respondenților chestionarului

Întrebarea 28: „Ocupația dvs. este:” 32% din respondenți au optat pentru varianta de răspuns „altă profesie” printre aceste alte profesii numărându-se: consilier juridic, croitoreasă, tinichigiu, tâmplar, informatician, sudor, vânzător, șofer, gardian public, paznic, reprezentant vânzări, instalator, etc.

Întrebarea 29: „Între ce limite se încadrează venitul dumneavoastră?” Din analiza datelor se observă că majoritatea respondenților (50% din totalul lor) au venituri cuprinse între 650 RON și 900 RON, iar 14% din ei au veniturile cuprinse între 900 RON și 1.400 RON.

Întrebarea 30: „Sexul interlocutorului:” Se observă că eșantionul ales este destul de omogen din punct de vedere al distribuției pe sexe: 52% – masculin; 48% – feminin.

CONCLUZII

În lucrarea de față au fost studiate atitudinile, opiniile și intențiile populației din municipiul Onești cu privire la noua elită economică locală.

Concluziile la care am ajuns sunt în acord cu literatura de specialitate pe care am parcurs-o:

Imposibilitatea de a plăti chiria (20%) pe fondul lipsei locurilor de muncă sau cheltuielile de întreținere au determinat acumularea unor mari datorii, care au avut ca rezultat rezilierea contractului de chiriaș (pentru cei ce locuiau cu chirie la stat).

Conflictele familiale (18%) între partenerii conjugali, între părinți și copii, între frații, etc., determinate în special de lipsa de venituri, uneori amplificate de consumul de alcool sau de problemele psihice ale unora din membrii familiei, provoacă alungarea, părăsirea locuinței sau chiar abandonul familial de către partener.

Bolile (10 %) pun în dificultate în special persoanele sărace, care nu dispun de resurse pentru a face față unei situații neprevăzute cum e apariția unei boli. Ca urmare a unei astfel de situații persoana în cauză folosește toate resursele până la epuizarea lor. Apariția boli are ca finalitate, în multe cazuri imposibilitatea menținerii locului de muncă care duce la pierderea locuinței (după cele declarate de persoana intervievată).

Pierderea locului de muncă (52%) duce la reducerea sau lipsa totală a veniturilor ceea ce determină imposibilitatea de a plăti cheltuielile de întreținere a locuinței, de a plătii o chirie, determină apariția sau acutizarea conflictelor familiale, ajungându-se la pierderea locuinței.

Observăm că aceste cauze, nu acționează singular ci sunt intercorelate. Astfel, ele se întrețin reciproc, apărând în marea majoritate a situaților două-trei cauze care acționează împreună. Deși există o cauză determinantă care a declanșat acest proces de degradare socială, nu trebuie să avem a atitudine reducționistă, ci să luăm în seamă tot complexul cauzal. De exemplu, lipsa locului de muncă duce la lipsa de resurse financiare, conflicte familiale, divorț și pierderea locuinței.

BIBLIOGRAFIE

1. Abraham, D., „Introducere în sociologia urbană”, Ed. Științifică, București, 1991;

2. Albertoni, Ettore, „Mosca and the Theory of Elitism”, Basil Blackwell, Oxford, 1987;

3. Badea, L., C. Rusenescu „Județele patriei”, Ed. Academiei, București, 1970;

4. Bădescu, Ilie, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, „Istoria sociologiei. Teorii contemporane”, Ed. Eminescu, București, 1996;

5. Boudon, R. (coord.), „Tratat de sociologie”, Ed. Humanitas, București, 1997;

6. Cernescu, T., „Societate și arhitectură: o perspectivă sociologică”, Ed. Tritonic, București, 2004;

7. Charmes, E., „La vie periurbaine face a la menace des gated communities”, L’Harmattan, Paris, 2005;

8. Chelcea, L., G. Simion, „Deindustrialization, Resemnification and Urban Reconversion”, Ed. Igloo, București, 2007;

9. Ciocodeică, V., „Demografia și sociologia populației”, Ed. Universității, Petroșani, 2001;

10. Coenen-Huther, Jacques, „Sociologia elitelor”, Ed. Polirom, Iași, 2007;

11. Cucu, V., „Geografie populației și așezărilor omenești”, Ed. Universității, București, 1974;

12. Cucu, V., „România – Geografie umană și economică”, Ed. Oraj, Târgoviște, 2001;

13. Erdeli, G., G. Simion, „Local Descentralization and Extended Suburbanization: A Geographical Approach of the Metropolitanisation Process in Romania”, 2006;

14. Graham, S., S. Marvin, „Splintering Urbanism: Networked Infrastructures, Technological Mobilities and the Urban Condition”, Routledge, London, 2001;

15. Ianoș, I., „Orașele și organizarea spațiului geografic”, Ed. Academiei Române, București, 1997;

16. Jackston, K. T., „Crabgrass Frontier: The Suburbanization of the United States”, Oxford University Press, 1985;

17. Lallement, Michel, „Istoria ideilor sociologice”, ediția a II-a, Ed. Antet, 2002;

18. Măgureanu, V., „Studii de sociologie politică”, București, 1997;

19. Mărginean, I., A. Bălașa, „Calitatea vieții în România”, Ed. Expert, București, 2002;

20. Mărginean, S. C., „Dezvoltarea economică a populației”, Ed. Continent, București, 2003;

21. Milca, Mihai, „Geneza teoriei elitelor. Provocarea neomachiavellienilor”, Ed. Economică, București, 2001;

22. Moscovici, Serge, „Epoca maselor. Tratat istoric asupra psihologiei maselor”, Ed. Institul European, Iași, 2010;

23. Nimigeanu, V., „România – Populație. Așezări. Economie”, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2001;

24. Pareto, Vilfredo, „Tratat de sociologie generală”, Ed. Beladi, 2007;

25. Pop, L. (coord.), „Harta sărăciei în România”, Institutul Național de Statistică, Comisia Anti-Sărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale, București, 2004;

26. Rose, A. M., „Human Behavior and Social Processes”, Houghton Mifflin, Boston, 1962;

27. Soja, E., „Postmetropolis: Critical Studies of Cities and Region”, Blackwell, Malden, 2000;

28. Urry, J., „Sociology Beyond Societies. Mobilites for the Twenty-First Century”, Routledge, London, 2000;1

29. Verde, Teodor, Rozalia Verde, „Monografia municipiului Onești”, Ed. Magic Print, 2003;

30. ***, „Anuarul Statistic al României”.

ANEXE

Universitatea ………………………..

Facultatea de Sociologie și Comunicare

Secția Sociologie

Nr. Chestionar:_________

Data interviului:________

CHESTIONAR

În vederea efectuării unei cercetări pentru cunoașterea atitudinilor și opiniilor privind noua elită economică locală a municipiului Onești, a măsurii în care populația este interesată și se implică în găsirea unui loc de muncă, vă rugăm să aveți amabilitatea de a răspunde la următoarele întrebări.

Răspunsurile dumneavoastră sunt foarte importante pentru reușita cercetării și vă asigurăm că vor rămâne strict confidențiale!

1. Considerați că, în prezent, populația municipiului Onești acordă importanță problemei activității elitei economice locale?

____DA; (treceți la întrebarea nr. 3)

(1)

____NU;

(2)

2. Care sunt câteva motive, pentru care credeți că cetățenii nu acordă importanță problemei activității elitei economice locale?

❒ Dezinteres

❒ Nu au timp

❒ Nu au mijloacele necesare

❒ Altul (care anume?)…………

3. Cât de importantă este pentru dumneavoastră problema activității elitei economice locale?

______ ______ ______ ______ ______

Foarte Importantă Nici importantă/ Puțin Neimportantă

Importantă Nici neimportantă importantă

(Marcați cu X una din treptele scalei ce corespunde opiniei dumneavoastră)

4. În ce măsură cunoașteți în ce constă activitatea elitei economice locale? (Alegeți un nivel între cele 2 limite, considerând egală distanța între 2 intervale)

Foarte mare 5 4 3 2 1 Foarte mică

5. Sunteți în căutare de loc de muncă?

❒ DA

❒ NU (treceți la întrebarea nr. 8)

6. Care este locul de muncă cel mai căutat, din punctul dvs. de vedere?

______ ______ ______ ______ ______ ______

Vânzător Consilier Inginer Muncitor Operor Altul

telefonic (care anume)

7. În ce măsură considerați că acțiunea elitei economice locale crează locuri de muncă?

_____ _____ _____ _____ _____

Foarte Satisfăcător Nici mare/ Nesatisfăcător Foarte

mare Nici mică mică

(treceți la întrebarea nr. 11)

8. Care este motivul pentru care considerați că elita economică locală nu crează satisfăcător locuri de muncă?

❒ Lipsa mijloacelor

❒ Lipsa de prosperitate

❒ Nu știu despre ce este vorba

❒ Nu consider că am o obligație de a opina

❒ Nu am mijloacele necesare de a înțelege

❒ Altul (care anume?)……………………………….

9. În viitor intentionați să vă căutați un loc de muncă în altă localitate?

❒ DA

❒ NU (treceți la întrebarea nr. 11)

10. Care sunt motivele care v-au făcut să luați această decizie? (de căutare a unui loc de muncă în altă localitate)

❒ Variabile personale

❒ Campaniile de informare întreprinse de mass – media

❒ Schimbarea domiciliului

❒ Altul (care anume?)……………………………………………..

11. Considerați că necrearea eficientă a locurilor de muncă în zonă duce la o schimbare a domiciliului în altă localitate?

❒ DA (treceți la întrebarea nr. 13)

❒ NU

12. De ce credeți că necrearea eficientă a locurilor de muncă în zonă duce la o schimbare a domiciliului în altă localitate?

❒ Puterea financiară

❒ Satisfacția în muncă

❒ Stabilitatea în muncă

❒ Altul (care anume?)……………………

(treceți la întrebarea nr. 16)

13. Cât de periculoasă considerați că este lipsa locurilor de muncă în municipiu?(Alegeți un nivel între cele 2 limite, considerând egală distanța între 2 intervale)

Inofensivă 1 2 3 4 5 Foarte

periculoasă

14. Vă rugăm să ordonați urmatoarele motive ale lipsei locurilor de muncă în municipiu, în funcție de importanța acestora. (se acordă cifra 1 motivului pe care credeți că este cel mai important, cifra 2 celui de pe locul secund, ș.a.m.d.):

____Criza economică

____Lipsa investițiilor

____Atractivitatea scăzută zonei

____Alte motive

15. Care este consecința cea mai periculoasă a lipsei locurilor de muncă în municipiu?

❒ Riscuri pentru sănătatea populației

❒ Sărăcia

❒ Alta (care anume?)……………………………

16. Aveți cunoștință de posibilitatea unui loc de muncă vacant în municipiu?

❒ DA

❒ NU (treceți la întrebarea nr. 20)

17. În ce măsură vă sunt cunoscute metodele de obținere a unui loc de muncă?

_____ _____ _____ _____ _____

Foarte Mare Nici mare/ Mică Foarte

mare Nici mică mică

18. Care din metodele de mai jos sunt cunoscute de dvs.?

❒ Explorarea și studierea pieții muncii

❒ Presa locală

❒ Alt motiv (care anume?)………………………………………..

19. Ce metodă de obținere a unui loc de muncă, considerați că este cea mai valorificabilă?

❒ Explorarea și studierea pieții muncii

❒ Presa locală

❒ Alt motiv (care anume?)………………………………………..

20. Cum apreciați gradul de implicare al elitei economice locale în crearea locurilor de muncă în municipiu? (încercuiți o singură cifră)

+3

+2

+1

gradul de implicare al

elitei economice locale

-1

-2

-3

21. Cum vă descurcați din punct de vedere financiar?

❒ Mă descurc

❒ Nu mă descurc

22. Precizați gradul în scare considerați importantă introducerea investitorilor străini în zonă?

______ ______ ______ ______ ______

Foarte Importantă Nici importantă/ Puțin Neimportantă

Importantă Nici neimportantă importantă

23. În ce măsură sunteți de acord cu introducerea investitorilor străini în zonă?

Acord 5 4 3 2 1 Dezacord

total total

24. Vă rog să vă exprimați gradul dvs. de acord sau dezacord în legătură cu următoarele afirmații (notați cu X una din cele 5 trepte ale scalei, de la fiecare afirmație, care exprimă opinia dvs.).

★ Nivelul de educație influențează decisiv interesul manifestat pentru crearea locurilor de muncă

______ ______ ______ ______ ______

Acord Acord Nici acord/ Dezacord Dezacord

total Nici dezacord total

★ O mai intensă informare a cetățenilor, de către elita economică locală, ar duce la o mai bună cunoaștere a locurilor de muncă vacante în municipiu.

______ ______ ______ ______ ______

Acord Acord Nici acord/ Dezacord Dezacord

total Nici dezacord total

25. Încercuiți valoarea care exprimă importanța pe care o acordați următoarelor aspecte legate de noua elită economică locală: învingerea crizei economice; reducerea cheltuielilor; economisirea resurselor naturale; obținerea de bani din finanțări nerambursabile.

Aspecte Foarte Neimportant

important

– Învingerea crizei economice 5 4 3 2 1

– Reducerea cheltuielilor 5 4 3 2 1

– Economisirea resurselor naturale 5 4 3 2 1

– Obținerea de bani din finanțări nerambursabile 5 4 3 2 1

26. În ce categorie de vârstă vă încadrați?

❒ 18 – 25 ani

❒ 26 – 35 ani

❒ 36 – 45 ani

❒ 46 – 55 ani

❒ Peste 55 de ani

27. Ultima școală absolvită de dvs. este:

❒ Școala gimnazială

❒ Școala profesională

❒ Liceul

❒ Școala postliceală

❒ Facultate/postuniversitară

28. Ocupația dvs. este:

❒ Inginer/ economist/ patron

❒ Muncitor/ maistru

❒ Funcționar/ technician

❒ Medic/ profesor

❒ Elev/ student

❒ Pensionar/ casnică

❒ Altă profesie (care anume?)………………………

29. Între ce limite se încadrează venitul dumneavoastră?

❒ Sub 650 RON

❒ 650 – 900 RON

❒ 900 – 1.400 RON

❒ Peste 1.400 RON

30. Sexul interlocutorului:

❒ Masculin

❒ Feminin

BIBLIOGRAFIE

1. Abraham, D., „Introducere în sociologia urbană”, Ed. Științifică, București, 1991;

2. Albertoni, Ettore, „Mosca and the Theory of Elitism”, Basil Blackwell, Oxford, 1987;

3. Badea, L., C. Rusenescu „Județele patriei”, Ed. Academiei, București, 1970;

4. Bădescu, Ilie, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, „Istoria sociologiei. Teorii contemporane”, Ed. Eminescu, București, 1996;

5. Boudon, R. (coord.), „Tratat de sociologie”, Ed. Humanitas, București, 1997;

6. Cernescu, T., „Societate și arhitectură: o perspectivă sociologică”, Ed. Tritonic, București, 2004;

7. Charmes, E., „La vie periurbaine face a la menace des gated communities”, L’Harmattan, Paris, 2005;

8. Chelcea, L., G. Simion, „Deindustrialization, Resemnification and Urban Reconversion”, Ed. Igloo, București, 2007;

9. Ciocodeică, V., „Demografia și sociologia populației”, Ed. Universității, Petroșani, 2001;

10. Coenen-Huther, Jacques, „Sociologia elitelor”, Ed. Polirom, Iași, 2007;

11. Cucu, V., „Geografie populației și așezărilor omenești”, Ed. Universității, București, 1974;

12. Cucu, V., „România – Geografie umană și economică”, Ed. Oraj, Târgoviște, 2001;

13. Erdeli, G., G. Simion, „Local Descentralization and Extended Suburbanization: A Geographical Approach of the Metropolitanisation Process in Romania”, 2006;

14. Graham, S., S. Marvin, „Splintering Urbanism: Networked Infrastructures, Technological Mobilities and the Urban Condition”, Routledge, London, 2001;

15. Ianoș, I., „Orașele și organizarea spațiului geografic”, Ed. Academiei Române, București, 1997;

16. Jackston, K. T., „Crabgrass Frontier: The Suburbanization of the United States”, Oxford University Press, 1985;

17. Lallement, Michel, „Istoria ideilor sociologice”, ediția a II-a, Ed. Antet, 2002;

18. Măgureanu, V., „Studii de sociologie politică”, București, 1997;

19. Mărginean, I., A. Bălașa, „Calitatea vieții în România”, Ed. Expert, București, 2002;

20. Mărginean, S. C., „Dezvoltarea economică a populației”, Ed. Continent, București, 2003;

21. Milca, Mihai, „Geneza teoriei elitelor. Provocarea neomachiavellienilor”, Ed. Economică, București, 2001;

22. Moscovici, Serge, „Epoca maselor. Tratat istoric asupra psihologiei maselor”, Ed. Institul European, Iași, 2010;

23. Nimigeanu, V., „România – Populație. Așezări. Economie”, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2001;

24. Pareto, Vilfredo, „Tratat de sociologie generală”, Ed. Beladi, 2007;

25. Pop, L. (coord.), „Harta sărăciei în România”, Institutul Național de Statistică, Comisia Anti-Sărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale, București, 2004;

26. Rose, A. M., „Human Behavior and Social Processes”, Houghton Mifflin, Boston, 1962;

27. Soja, E., „Postmetropolis: Critical Studies of Cities and Region”, Blackwell, Malden, 2000;

28. Urry, J., „Sociology Beyond Societies. Mobilites for the Twenty-First Century”, Routledge, London, 2000;1

29. Verde, Teodor, Rozalia Verde, „Monografia municipiului Onești”, Ed. Magic Print, 2003;

30. ***, „Anuarul Statistic al României”.

ANEXE

Universitatea ………………………..

Facultatea de Sociologie și Comunicare

Secția Sociologie

Nr. Chestionar:_________

Data interviului:________

CHESTIONAR

În vederea efectuării unei cercetări pentru cunoașterea atitudinilor și opiniilor privind noua elită economică locală a municipiului Onești, a măsurii în care populația este interesată și se implică în găsirea unui loc de muncă, vă rugăm să aveți amabilitatea de a răspunde la următoarele întrebări.

Răspunsurile dumneavoastră sunt foarte importante pentru reușita cercetării și vă asigurăm că vor rămâne strict confidențiale!

1. Considerați că, în prezent, populația municipiului Onești acordă importanță problemei activității elitei economice locale?

____DA; (treceți la întrebarea nr. 3)

(1)

____NU;

(2)

2. Care sunt câteva motive, pentru care credeți că cetățenii nu acordă importanță problemei activității elitei economice locale?

❒ Dezinteres

❒ Nu au timp

❒ Nu au mijloacele necesare

❒ Altul (care anume?)…………

3. Cât de importantă este pentru dumneavoastră problema activității elitei economice locale?

______ ______ ______ ______ ______

Foarte Importantă Nici importantă/ Puțin Neimportantă

Importantă Nici neimportantă importantă

(Marcați cu X una din treptele scalei ce corespunde opiniei dumneavoastră)

4. În ce măsură cunoașteți în ce constă activitatea elitei economice locale? (Alegeți un nivel între cele 2 limite, considerând egală distanța între 2 intervale)

Foarte mare 5 4 3 2 1 Foarte mică

5. Sunteți în căutare de loc de muncă?

❒ DA

❒ NU (treceți la întrebarea nr. 8)

6. Care este locul de muncă cel mai căutat, din punctul dvs. de vedere?

______ ______ ______ ______ ______ ______

Vânzător Consilier Inginer Muncitor Operor Altul

telefonic (care anume)

7. În ce măsură considerați că acțiunea elitei economice locale crează locuri de muncă?

_____ _____ _____ _____ _____

Foarte Satisfăcător Nici mare/ Nesatisfăcător Foarte

mare Nici mică mică

(treceți la întrebarea nr. 11)

8. Care este motivul pentru care considerați că elita economică locală nu crează satisfăcător locuri de muncă?

❒ Lipsa mijloacelor

❒ Lipsa de prosperitate

❒ Nu știu despre ce este vorba

❒ Nu consider că am o obligație de a opina

❒ Nu am mijloacele necesare de a înțelege

❒ Altul (care anume?)……………………………….

9. În viitor intentionați să vă căutați un loc de muncă în altă localitate?

❒ DA

❒ NU (treceți la întrebarea nr. 11)

10. Care sunt motivele care v-au făcut să luați această decizie? (de căutare a unui loc de muncă în altă localitate)

❒ Variabile personale

❒ Campaniile de informare întreprinse de mass – media

❒ Schimbarea domiciliului

❒ Altul (care anume?)……………………………………………..

11. Considerați că necrearea eficientă a locurilor de muncă în zonă duce la o schimbare a domiciliului în altă localitate?

❒ DA (treceți la întrebarea nr. 13)

❒ NU

12. De ce credeți că necrearea eficientă a locurilor de muncă în zonă duce la o schimbare a domiciliului în altă localitate?

❒ Puterea financiară

❒ Satisfacția în muncă

❒ Stabilitatea în muncă

❒ Altul (care anume?)……………………

(treceți la întrebarea nr. 16)

13. Cât de periculoasă considerați că este lipsa locurilor de muncă în municipiu?(Alegeți un nivel între cele 2 limite, considerând egală distanța între 2 intervale)

Inofensivă 1 2 3 4 5 Foarte

periculoasă

14. Vă rugăm să ordonați urmatoarele motive ale lipsei locurilor de muncă în municipiu, în funcție de importanța acestora. (se acordă cifra 1 motivului pe care credeți că este cel mai important, cifra 2 celui de pe locul secund, ș.a.m.d.):

____Criza economică

____Lipsa investițiilor

____Atractivitatea scăzută zonei

____Alte motive

15. Care este consecința cea mai periculoasă a lipsei locurilor de muncă în municipiu?

❒ Riscuri pentru sănătatea populației

❒ Sărăcia

❒ Alta (care anume?)……………………………

16. Aveți cunoștință de posibilitatea unui loc de muncă vacant în municipiu?

❒ DA

❒ NU (treceți la întrebarea nr. 20)

17. În ce măsură vă sunt cunoscute metodele de obținere a unui loc de muncă?

_____ _____ _____ _____ _____

Foarte Mare Nici mare/ Mică Foarte

mare Nici mică mică

18. Care din metodele de mai jos sunt cunoscute de dvs.?

❒ Explorarea și studierea pieții muncii

❒ Presa locală

❒ Alt motiv (care anume?)………………………………………..

19. Ce metodă de obținere a unui loc de muncă, considerați că este cea mai valorificabilă?

❒ Explorarea și studierea pieții muncii

❒ Presa locală

❒ Alt motiv (care anume?)………………………………………..

20. Cum apreciați gradul de implicare al elitei economice locale în crearea locurilor de muncă în municipiu? (încercuiți o singură cifră)

+3

+2

+1

gradul de implicare al

elitei economice locale

-1

-2

-3

21. Cum vă descurcați din punct de vedere financiar?

❒ Mă descurc

❒ Nu mă descurc

22. Precizați gradul în scare considerați importantă introducerea investitorilor străini în zonă?

______ ______ ______ ______ ______

Foarte Importantă Nici importantă/ Puțin Neimportantă

Importantă Nici neimportantă importantă

23. În ce măsură sunteți de acord cu introducerea investitorilor străini în zonă?

Acord 5 4 3 2 1 Dezacord

total total

24. Vă rog să vă exprimați gradul dvs. de acord sau dezacord în legătură cu următoarele afirmații (notați cu X una din cele 5 trepte ale scalei, de la fiecare afirmație, care exprimă opinia dvs.).

★ Nivelul de educație influențează decisiv interesul manifestat pentru crearea locurilor de muncă

______ ______ ______ ______ ______

Acord Acord Nici acord/ Dezacord Dezacord

total Nici dezacord total

★ O mai intensă informare a cetățenilor, de către elita economică locală, ar duce la o mai bună cunoaștere a locurilor de muncă vacante în municipiu.

______ ______ ______ ______ ______

Acord Acord Nici acord/ Dezacord Dezacord

total Nici dezacord total

25. Încercuiți valoarea care exprimă importanța pe care o acordați următoarelor aspecte legate de noua elită economică locală: învingerea crizei economice; reducerea cheltuielilor; economisirea resurselor naturale; obținerea de bani din finanțări nerambursabile.

Aspecte Foarte Neimportant

important

– Învingerea crizei economice 5 4 3 2 1

– Reducerea cheltuielilor 5 4 3 2 1

– Economisirea resurselor naturale 5 4 3 2 1

– Obținerea de bani din finanțări nerambursabile 5 4 3 2 1

26. În ce categorie de vârstă vă încadrați?

❒ 18 – 25 ani

❒ 26 – 35 ani

❒ 36 – 45 ani

❒ 46 – 55 ani

❒ Peste 55 de ani

27. Ultima școală absolvită de dvs. este:

❒ Școala gimnazială

❒ Școala profesională

❒ Liceul

❒ Școala postliceală

❒ Facultate/postuniversitară

28. Ocupația dvs. este:

❒ Inginer/ economist/ patron

❒ Muncitor/ maistru

❒ Funcționar/ technician

❒ Medic/ profesor

❒ Elev/ student

❒ Pensionar/ casnică

❒ Altă profesie (care anume?)………………………

29. Între ce limite se încadrează venitul dumneavoastră?

❒ Sub 650 RON

❒ 650 – 900 RON

❒ 900 – 1.400 RON

❒ Peste 1.400 RON

30. Sexul interlocutorului:

❒ Masculin

❒ Feminin