pentru uzul studenților Facultății de Medicină Generală – 2014 – 2 CUPRINS NORMALITATE ȘI ANORM ALITATE PSIHICĂ. EPI SOD, BOALĂ, DEFECT Ș I TEREN ÎN… [600201]

1

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE TG -MUREȘ
FACULTATEA DE MEDICINĂ GENERALĂ

Prof. dr. AUREL NIREȘTEAN

CURS DE PSIHIATRIE

pentru uzul studenților Facultății de Medicină Generală

– 2014 –

2

CUPRINS

NORMALITATE ȘI ANORM ALITATE PSIHICĂ. EPI SOD, BOALĂ, DEFECT Ș I TEREN ÎN
PSIHOPATOLOGIE. REȚE AUA DE SUPORT SOCIAL 3
PERSONALITATEA ȘI TU LBURĂRILE DE PERSONA LITATE 8
SEMIOLOGIA FUNCȚIILO R PSIHICE DE CUNOAȘT ERE 19
SEMIOLOGIA FUNCȚIILO R PSIHICE DINAMIZATO ARE 67
SEMIOLOGIA FUNCȚIILO R PSIHICE EFECTORII 79
SINDROAMELE PSIHOPAT OLOGICE 88
REACȚIILE PSIHOPATOL OGICE ȘI TULBURĂRILE NEVROTICE 109
PSIHOZELE SCHIZOFREN ICE ȘI PSIHOZELE CRO NICE DELIRANTE SAU
TULBURĂRILE DELIRANT E PERSISTENTE 125
PSIHOZELE AFECTIVE P ERIODICE 140
ALCOOLISMUL 148
RETARDĂRILE MINTALE SAU OLIGOFRENIILE ȘI DEMENȚELE 159
TULBURĂRILE PSIHICE ÎN TRAUMATISMELE CRA NIO -CEREBRALE, ÎN
ARTERIOSCLEROZA CERE BRALĂ ȘI ÎN BOALA HI PERTENSIVĂ 172
URGENȚELE PSIHIATRIC E 185
TERAPIILE PSIHIATRIC E 193

3

NORMALITATE ȘI ANORMALITATE PSIHICĂ. EPISOD, BOALĂ,
DEFECT ȘI TEREN ÎN PSIHOPATOLOGIE. REȚEAUA DE SUPORT
SOCIAL

Obiectul de studiu al psihiat riei este deci PERSOANA UMANĂ și PSIHISMUL
acesteia, privite prin prisma raporturilor dintre normalitate și anormalitate în dinamica și
varietatea ciclurilor și a rolurilor vieții .
Psihiatria are și alte particularități care o așează în rândul științelor antropologice deși
apelează la un model medical de abordare a anormalității și a bolii . Astfel:
în determinismul tulburărilor psihice intervin întotdeauna asocieri de factori , un rol
mereu semnificativ avându -l cei extrapersonali, de natură familială sau s ocială;
diagnosticul tulburărilor psihice apelează la modalități specifice anamnestice, clinice și
psihometrice, care confirmă aserțiunea conform căreia nu există boli ci doar bolnavi ;
spiritul și activitatea în echipă sunt obligatorii în abordarea individ ualizată a cazuisticii;
calitățile relației dintre membrii echipei și pacient: [anonimizat].
diversitatea mijloacelor terapeutice și uneori incisivitatea lor se raportează și la
insuficie nta cunoaștere a factorilor etiologici sau la modalitățile atipice de debut și
evoluție a tulburărilor psihice;
terapia pacientului psihiatric este mereu urmată de un proces etapizat de reabilitare a
acestuia care se desfășoară în afara spitalului psihiatr ic și antrenează pe lângă membrii
echipei terapeutice, persoane din rețeaua de suport a pacientului, asociații și instituții
medicale și de asistență comunitară;
tulburările psihopatologice afectează persoana umană în ansamblul trăsăturilor și rolurilor
sale, descifrarea lor impunând cunoașterea conceptelor de normalitate și anormalitate,
respectiv de sănătate și de boală.
Conceptul de NORMALITATE include trei tipuri de norme definitorii:
­ norma statistică sau norma frecvenței maxime , conform căreia o manife stare psiho –
comportamentală este considerată normală cu cât este mai frecventă, deci mai apropiată de
media statistică;
norma valorică sau ideală care cuantifică normalitatea în raport cu gradul de apropiere
sau asemănare cu un “tip standard” sau “ideal” c e include și armonizează și valorile
morale individuale și pe cele comunitare; această normă este condiționată de contextul
social, istoric, geografic și cultural;
norma funcțională sau responsivă conform căreia normalitatea se definește prin măsura în
care sunt îndeplinite obligațiile și rolurile individuale de către o persoană privită ca
parte integrantă a unei comunități sociale.

4
Normalitatea devine astfel un concept dinamic, iar persoana normală este aceea care
corespunde într -o măsură cât mai mare norm ei statistice și celei ideale și funcționează în
rolurile sale în deplină armonie cu funcționalitatea comunității.
ANORMALITATEA înseamnă îndepărtarea de la normele descrise, în sens pozitiv sau
negativ. În ambele variante domeniul anormalității este mult mai restrâns decât cel al
normalității.
– anormalitatea pozitivă implică persoanele cu trăsături și aptitudini deosebite,
persoanele excepționale și geniile a căror participare și contribuție la viața comunitară
înseamnă întotdeauna progres și aport valoric pozitiv.
– anormalitatea negativă presupune îndepărtarea de la normele descrise în sens negativ
și include:
 persoanele ale căror trăsături structurale le dezavantajează – prin lipsa
armoniei dintre ele sau prin nedezvoltarea intelectuală;
 boala psihică prin care sunt afectate multidimensional persoana și viața psihică
individuală;
BOALA reprezintă o stare de anormalitate în minus care, într -un anumit moment al
vieții persoanei:
­ are un substrat și cauze specifice, anumite caracteristici clinico -evolutive și de răspuns
terapeutic;
perturbă funcționarea individuală în plan biologic -corporal și psihic -conștient.
BOALA PSIHICĂ este un proces care determină:
– un deficit și o dezorganizare evidente și persistente ale psihismului și persoanei
conștiente, afectarea echi librului personal în plan biologic, psihologic și social;
reorganizarea vieții psihice la un nivel inferior cu apariția unor manifestări care aparțin
anormalității;
perturbarea capacităților de autoadministrare, de comunicare și a randamentului
individual;
pierderea sentimentului de libertate interioară și afectarea prezenței în lume a persoanei
care generează sentimentele înstrăinării numită ALIENARE (alienus = străin, lat.);
etiologic se asociază mereu factori organici, psihologici și sociali;
tabloul cli nic și evoluția sunt influențate de vârstă, experiența de viață, factorii culturali
și perioada istorică.
În descrierea unei boli psihice trebuie abordate noțiunile de teren, episod psihopatologic,
stare defectuală și model evolutiv.
TERENUL include:
­ trăsă turile personalității individuale cu atributele sale intelectuale, educativ -culturale
și statutul social;
­ rețeaua de suport social;

5
­ potențialul psihopatogen individual legat de factorii genetici și de experiența de viață
personală, incluzând -o pe aceea din perioada personogenezei sau din fazele premergătoare
instalării unui episod psihopatologic.
Terenul în patologia psihiatrică are o dinamică:
­ influențată alternativ sau simultan de factori biologici, psihologici și socio -culturali;
­ suprapusă etapelor ontog enezei persoanei umane care este conștientă de:
 necesitatea cultivării unor raporturi armonioase și continue cu mediul social;
 intervenția potențială a unor evenimente de viață cu potențial psihopatogen;
­ prin evaluarea căreia pot fi descrise două variante de vulnerabilitate individuală pentru tulburări
psihopatologice și anume o vulnerabilitate de fond și una conjuncturală .
Vulnerabilitatea de fond este condiționată de:
­ factori genetici și familiali;
­ influențele biologice pre -, intra – și postnatale;
­ oscilaț iile ritmurilor biologice și psihologice individuale;
­ prezența unei constituții biologice sau psihologice predispozante.
Vulnerabilitatea conjuncturală :
­ se manifestă în cadrul interrelațiilor dintre persoană și mediul ambiant, cu deosebire la
vârsta adult ă, care corespunde unei maxime implicări în rolurile sociale și profesionale;
­ se accentuează și poate determina un episod psihopatologic atunci când:
 apare un deficit structural sau de funcționare al rețelei de suport social;
 în situațiile în care se inten sifică factorii de stres psihosocial precum: conflicte, frustrări,
evenimente negative sau schimbări majore ale vieții familiale, habitatului, profesiei sau ale ritmurilor
săptămânale de odihnă și relaxare, ale tradițiilor culturale și religioase.

EPISODU L PSIHOPATOLOGIC :
­ cuprinde manifestări care exprimă perturbarea psihismului;
– este favorizat și declanșat de factori particulari;
are un tablou clinic specific în cadrul căruia se asociază, în diverse variante sindroame
psihopatologice formate din simptome și semne psihopatologice și corporale specifice;
tinde să evolueze spre o remisiune cu sau fără defect caracteristic;
poate fi unic sau multiplu în viața unei persoane;
uneori nu ajunge să beneficieze de tratament și internare.
STAREA DEFECTUALĂ:
– reprezint ă o stare de anormalitate în minus, adinamică, cu expresie clinică relativ
constantă care apare întotdeauna secundar unui episod psihopatologic unic sau recurent;
se caracterizează printr -o deficiență a funcționalității psihice și corporale și scăderea
capacităților de autoîngrijire, de comunicare și adaptare armonioasă la mediul social;
uneori coincide cu trăsăturile unei personalități deficitar sau dizarmonic structurate.

6
MODELUL EVOLUTIV pentru o boală psihică suferă mereu abateri de la o
variantă standa rd datorită intervenției factorilor extrapersonali.
­ sunt descrise:
 episoade psihopatologice unice sau recurente fără defect postepisodic;
 episoade psihopatologice recurente cu defect clinic constant și defect social
progresiv după fiecare dintre ele;
 episo ade psihopatologice recurente cu defect clinic și social agravat
progresiv după fiecare dintre ele;
 episoade psihopatologice recurente cu defect clinic și social persistent
instalat rapid și progresiv după primul episod.
BOALA PSIHICĂ TIPICĂ presupune:
încărcătură genetică specifică;
trăsături de personalitate de același tip cu manifestările psihopatologice evidențiate în
timpul episoadelor;
episoade cu determinism și aspect clinic asemănător;
defect postepisodic de aspect asemănător episoadelor;
model evo lutiv caracteristic în cadrul căruia – episodul unic are o durată mai mare de 6
luni de zile sau episoadele se repetă într -un interval de 2 până la 5 ani;
program profilactic și terapeutic -reabilitativ specific.
Definirea noțiunilor de mai sus pledează pen tru faptul că psihiatria actuală adoptă un
model medical de gândire și de acțiune. Privită ca o știință de largă deschidere antropologică,
psihiatria are două componente care vin una în întâmpinarea celeilalte:
­ partea teoretică sau psihopatologia, care stu diază:
 normalitatea și anormalitatea psihică;
 etiopatogenia, tabloul clinico -evolutiv al tulburărilor psihice și problematica
diagnosticului;
 încadrarea nosologică a tulburărilor psihice printr -un apel elaborat la:
 doctrinele psihopatologice;
 modalitățile specifice de evaluare psihometrică.
partea practică, în cadrul căreia sunt abordate:
 terapia, reabilitarea și profilaxia tulburărilor psihice;
 organizarea instituțiilor și rețelei de asistență psihiatrică;
 raporturile dintre sistemul psihiatric și sistemul medical general.

REȚEAUA DE SUPORT SOCIAL

­ reprezintă un set de interrelații în cadrul unui grup definit de persoane, analizabile
din perspectiva existenței uneia dintre ele = persoana centrală a grupului;
­ este o structură dinamică dependentă cantitativ și calitativ de:
 caracteristicile psiho -comportamentale ale persoanelor care o compun;

7
 ciclurile vieții, statutul social și profesional, tradițiile culturale și normele
morale comunitare.
­ are în componența ei trei verigi:
 primară: 20-40 de persoane cu care există relații constante în cadrul ciclurilor
și rolurilor vieții;
 secundară: persoanele care în mod intermitent, conjunctural, întrețin raporturi
de reciprocitate;
 terțiară: persoanele care reprezintă autorități publice, administrative, juridice
sau poli tice și interferează ocazional existența individuală.
­ are un dublu rol:
 protector față de factorii stresanți;
 suportiv și stimulativ – material, afectiv și moral.
­ este eficientă atunci când:
 persoana centrală este armonios structurată și funcționează cores punzător în
rolurile vieții;
 există o comunitate de interese între membrii;
 tipul și frecvența legăturilor sunt adaptate rolurilor individuale.
­ este deficitară cantitativ sau calitativ în diverse episoade și boli psihice sau devine
deficitară secundar evol uției psihozelor procesuale cronicizate.

8
PERSONALITATEA ȘI TULBURĂRILE DE PERSONALITATE

Personalitatea umană și problematica aferentă ei constituie un subiect de importanță
majoră în psihologie și în psihiatrie prin faptul că reprezintă:
­ principalul mode l dinamic al ființei umane conștiente
­ componenta fundamentală a terenului pe care apar și evoluează tulburările
psihopatologice.

PERSONALITATEA reprezintă un sistem hipercomplex, subordonat mediului social
și cultural, alcătuit din totalitatea trăsăturil or de temperament, caracter, intelect și volitiv –
energetice individuale.
Trăsăturile personalității:
­ se exteriorizează într -un comportament specific și interacțional precum și prin
răspunsuri specifice individuale față de evenimentele sau schimbările de vi ață stresante;
­ au o dinamică dominată de trei atribute:
 totalitatea – conform căreia orice fapt psihic se desfășoară raportat la
ansamblul trăsăturilor personalității sau la fiecare dintre ele luată separat;
 transformarea – care presupune o dezvoltare cont inuă a trăsăturilor
personalității, cu înglobarea nivelelor inferioare în cele imediat superioare în mod progresiv
sau în salturi legate de etapele de vârstă și de intervenția unor factori de mediu;
 reglajul:
 care corespunde codeterminismului permanent cu mediul extern;
 este suportul autoconstruirii și autoperfecționării conștiente a
personalității.
­ sunt flexibile, pot fi modelate și ca urmare permit funcționarea în roluri și adaptarea
individului la viața socială.

Temperamentul:
­ componenta constituțională , moștenită a personalității;
­ include particularitățile înnăscute energetice, de reactivitate și relaționare socială,
dispoziția afectivă și variațiile ei;
­ constituie baza morfofuncțională a aptitudinilor individuale.

Caracterul:
­ componenta dobândită pers onalității;
­ este condiționată de factorii sociali și de perioada istorică, fiind rezultanta proceselor
de educație și implicare a individului în viața comunitară;
­ include trăsături psihologice și morale personale care se manifestă prin atitudinea față
de sine și față de lume a individului;

9
­ are un rol determinant în coordonarea conștientă și responsabilă a comportamentului și
în adaptarea la situațiile stresante.

Intelectul:
­ capacitatea individuală de achiziționare și prelucrare a informațiilor;
­ dependentă de:
 integritatea morfofuncțională a sistemului nervos central;
 durata și calitatea educației.
­ permite:
 autoevaluarea și autoînțelegerea;
 evaluarea și înțelegerea raporturilor cu mediul ambiant.

Voința:
­ funcția psihică prin intermediul căreia se realizeaz ă mobilizarea resurselor
personale și exprimarea în comportament a conținutului psihismului;
­ reprezintă suportul dinamico -energetic al psihismului individual, fiind:
 indisolubil legată de motivație ;
 condiționată afectiv și cognitiv .

PERSONOGENEZA:
­ este in ițial dependentă de calitatea structurării sistemului nervos central și de aceea a trăsăturilor
condiționate genetic;
­ treptat prin imitație, identificare și introjecție – imitarea inconștientă a unor modele comportamentale,
începe și avansează procesul so cializării;
­ se structurează treptat un EU coerent și unitar format dintr -o zonă intimă și una publică;
­ se dezvoltă în paralel – după vârsta de trei ani – conștiința de sine prin intermediul perceperii propriei
identități, urmată de identificarea cu ceilalț i și de renunțarea la această identificare;
­ în copilărie, pubertate și adolescență are loc deplasarea interesului de la percepția corporală spre
dobândirea unor note caracteristice și a unui statut în cadrul grupului social, pe fondul transformărilor somat ice
și endocrine;
­ trecerea de la o etapă la alta se face discontinuu, utilizându -se achizițiile precedente, structurarea
personalității fiind considerată încheiată la adolescență odată cu definitivarea caracterului, dar maturitatea
deplină este atinsă doar după alegerea și pregătirea pentru profesie și o funcționare de câțiva ani în rolul
profesional; se câștigă astfel o anumită doză de independență, de libertate în raport cu mediul care conturează
autenticitatea și unicitatea ființei umane.

PERSONALITATEA NORMALĂ, ARMONIOS STRUCTURATĂ:
­ este o structură dinamică, integrată și integrativă, cu o bună adaptabilitate la mediu, autonomă față
de prejudecăți și constrângeri, asemănătoare cu cei din jur, ale cărei componente se articulează fericit cu:
 statutul și r olurile sociale;

10
 experiența de viață personală;
 implicarea creatoare în viața socio -profesională.
­ își dobândește autenticitatea prin modul în care se reflectă în conștiința colectivității și prin acela în care
cei din jur apar în propria conștiință;
­ devine cu adevărat liberă ca ființă spirituală atunci când trăiește responsabil sentimentul apartenenței la
o colectivitate socială și își asumă tradițiile, reglementările și valorile acesteia;
­ nu poate fi definită și înțeleasă decât în raport cu participarea conștiinței – proces psihic complex care
asigură organizarea personalității într -o existență concomitentă ca obiect și subiect , astfel încât există o
conștiință a personalității și o personalitate conștientă de sine.

TULBURĂRILE PERSONALITĂȚII
PERSONALITĂȚI LE PARTICULARE SAU ACCENTUATE sunt caracterizate prin:
­ hiper – sau hipotrofierea unor trăsături structurale pe fondul unei dezvoltări
intelectuale normale, trăsături care:
 sunt conștientizate de subiect;
 întrețin dificultăți adaptative cvasicontinue;
 facili tează decompensări psihopatologice.
Deficiențele minore structurale sunt de două tipuri:
­ globale:
 Eu imatur, slab, cu autopercepție deficitară;
­ sectoriale:
 randament fizic sau psihic diminuat;
 capacitate scăzută de control a stresului;
 abilități diminuate de a stabili relații interpersonale;
 scăderea capacităților de a se relaxa, a se bucura și a înțelege;
 toleranță scăzută la frustrare;
 dezechilibru între:
 dorințele și pretențiile personale;
 autoexigența și spiritul critic.
În funcție de:
­ trăsăturile tempe ramentale;
­ dominanta motivațională;
­ modalitățile de reacție și de raportare la sine și la lume – se descriu următoarele tipuri
de personalități particulare :
 extrapunitivul exploziv:
 acuzator necontrolat;
 suspicios;
 cu reacții explozive.
 suspiciosul expansi v:
 bănuitor;

11
 rigid;
 perseverent;
 cu potențial agresiv.
 suspiciosul evitant:
 bănuitor;
 nesociabil;
 nesigur de sine;
 dependent de cei din jur.
 indiferentul detașat:
 decolorat afectiv;
 anhedonic;
 neimpresionabil;
 cu preocupări abstracte, impersonale.
 hipersoc iabilul euforic:
 vesel;
 comunicativ;
 cu hiperactivism și sociabilitate superficiale.
 pesimistul:
 sobru;
 decent;
 profund;
 solitar;
 eficient;
 atașat în roluri.
 instabilul afectiv – cu dispoziție, sociabilitate, implicare și eficiență în roluri
oscilante;
 hiperexpresivul:
 egofil;
 inautaentic;
 dependent de cei din jur, a căror compătimire sau admirație o caută.
 formalistul:
 ordonat;
 perfecționist;
 implicat în roluri;
 deficitar imaginativ;
 scăzută capacitate de a se bucura;
 supus reglementărilor sociale.
 astenic ul ambițios – cu deficit de funcționare corporală, de mobilizare – mereu
amânată și de socializare, dar pretențios și dependent de aprecierile celor din jur;
 supusul:

12
 fără opinii personale;
 lipsit de voință;
 slab motivat;
 dependent de sprijinul grupului so cial.
 adezivul perseverent:
 rigid;
 meticulos;
 cu simț practic;
 lipsit de spontaneitate;
 cu acumulări tensionale;
 potențial agresiv.
 ambivalentul:
 nehotărât;
 ruminativ;
 cu implicare superficială în roluri, oscilând între dorința de a fi dominat
și cea de in dependență.

PERSONALITĂȚILE DIZARMONICE SAU PSIHOPATICE = tulburări ale
structurării personalității în sensul pierderii armoniei dintre trăsăturile individuale, cu
predominanța unora dintre ele;
­ includ modificări cantitative și calitative ale funcțiilor a fectiv -instinctuale, volitive și
morale care persistă toată viața și se exteriorizează prin comportamentul dizarmonic, adică
prin incapacitatea periodică sau permanentă de adaptare la mediul social;
­ rezultat al perturbării personogenezei care situează subi ectul la jumătatea drumului
dintre individual și colectiv, dintre normalitate și psihoză;
­ deficitul structural :
 se cristalizează în adolescență sau în tinerețe – în funcție de durata procesului
de educație instituționalizată;
 este egosinton, deci nu este r ecunoscut ca atare de subiect;
 este rezistent la educație, sancțiuni și terapie;
 situează subiectul pe poziția unui veșnic nemulțumit față de atitudinea celor din
jur și față de rolul oferit după criteriile colective, de obicei reale și obiective;
 poate fi mascat prin obiceiuri individuale sau de grup, printr -o conjunctură
social -economică sau culturală compensatorie sau prin autocontrolul celor supradotați
intelectual;
 reprezintă – aferent inadaptabilității cronice – o sursă de suferință pentru
individ și colectivitate;
 favorizează decompensări psihopatologice în perioadele critice ale vieții sau la
intervenția unor influențe psiho -sociale adesea minore sau inaparente;
 sunt diagnosticabile și cu ajutorul anchetei sociale și a testelor psihometrice;

13
 au fost delimitate și descrise începând cu 1809 de psihiatrii clasici: PINEL,
ESQUIROL, MOREL, PRITCHARD, KOCH, KRAEPELIN, KRETSCHMER,
SCHNEIDER, LEONHARD, care au apelat și la denumiri dintre care cele mai semnificative
sunt: manie fără delir, nebunia degenerațil or și demența morală .
­ datele epidemiologice apreciază:
 frecvență de 8 -10% printre pacienții psihici;
 o diferență nesemnificativă ca reprezentare a celor două sexe;
 dominanta cantitativă a celor proveniți din mediile cu nivel social -economic
scăzut;
 creșter ea de 3 -4 ori a prevalenței dacă se iau în considerare și complicațiile
toxicofilice și medico -legale.
­ au un determinism multifactorial aferent căruia sunt descrise două tipuri de
personalități dizarmonice:
 tulburările de personalitate nucleare , condiționa te cu precădere de factori
eredo -constituționali, cu debut precoce și tulburări manifeste de comportament intense și
permanente;
 tulburările de personalitate marginale , cu debut mai întârziat legat de factori
psiho -sociogenetici și cu manifestări comportam entale mai estompate.
­ caracteristicile clinice generale sunt:
 egocentrismul;
 instabilitatea psiho -comportamentală cu ignorarea experiențelor anterioare și
toleranța scăzută la frustrare;
 non-conformismul;
 impulsivitatea;
 lipsa sentimentului reciprocității și a responsabilității – care este transferată
asupra celorlalți;
 model personal existențial și norme morale individuale care le ignoră pe cele
comunitare;
 dificultăți de adaptare în rolurile sociale și profesionale, care adeseori se
autoinvestesc;
 comport ament non -empatic și agasant pentru cei din jur, care împiedică
relațiile de prietenie și iubire;
 în ansamblu nu își conștientizează defectul structural fiind deci egosintone .
În funcție de dominanta fenomenologică, personalitățile dizarmonice se divid în trei
categorii:
­ bizare, excentrice – Clusterul A,
­ dissociale – Clusterul B,
­ anxioase – Clusterul C.

Prima categorie include:

14
­ Tulburarea de personalitate schizoidă, caracterizată prin:
 răceală și detașare afectivă;
 anhedonie care asociază o imagine negati vă asupra lumii exterioare;
 tendințe introspective și preocupări meditativ -abstracte;
 inactivism și lipsă de simț practic;
 distanță și excentricitate în relațiile sociale, cu onorarea laudelor dar și a
criticii;
 capacități comunicative și empatice reduse, exprimate printr -un comportament
solitar;
 indiferentism sexual.
­ Tulburarea de personalitate schizotipală – întrunește caracteristicile celei
precedente la care se adaugă:
 iluzii de schemă corporală și senzații de depersonalizare;
 reacții afective inadecvat e sau paradoxale, anxietate și fobii sociale însoțite de
senzații de derealizare;
 gândire magică și convingeri de factură parapsihologică;
 idei de relație și limbaj digresiv, metaforic, hiperelaborat.
­ Tulburarea de personalitate paranoică:
 orgoliu și încre dere în sine hipertrofiate;
 exagerarea extremă a sentimentului adevărului propriu;
 suspiciune nemotivată și interpretări eronate ale atitudinii celor din jur;
 deficit de modulare afectivă, de tandrețe, duioșie și umor;
 rigiditate și intransigență în raport urile sociale, cu evitarea cvasipermanentă a
intimității;
 comportament anxiogen pentru cei din jur, dominat de ostilitatea latentă sau
manifestă;
 include două variante:
 stenică sau activ dominatoare, caracterizată printr -un nivel de
conflictualitate crescu t;
 astenică sau crispat -anxioasă care se poate orienta cu discreție spre
mișcări religioase, sectante sau filozofice.
 trăsăturile devin intens manifeste după orice tip de episod maladiv.

A doua categorie include:
­ Tulburarea de personalitate antisocială:
 inadaptabilitate precoce – din perioada pubertății – la normele și reglementările
comunitare;
 intoleranță la frustrare cu iritabilitate și agresivitate manifeste;
 comportament dominator, disforic, neprietenos, impulsiv, imposibil de
controlat – chiar în abs ența oricărei satisfacții;

15
 nepăsare și lipsa regretelor în raporturile sociale;
 tendințe spre perversiuni sexuale;
 comportament toxicofilic frecvent.
­ Tulburarea de personalitate borderline:
 instabilitatea imaginii de sine, a autocontrolului, a dispoziției și a capacităților
relaționale;
 senzații de depersonalizare persistente;
 raporturi sociale oscilante între intoleranță și dependență, cu tendință de
manipulare a anturajului;
 comportament impulsiv, disforic, cu atitudini automutilante sau autolitice
recure nte;
 tulburări de identitate sexuală;
 episoade depresive paranoice și disociative repetate;
 funcționare grav afectată în rolurile socio -profesionale.
­ Tulburarea de personalitate narcisică:
 Eu hipertrofiat dar hipersensibil la critică și atașat aparențelor;
 fantezii bogate cu tematici megalomanice;
 stil arogant, cu pretenții exagerate;
 lipsă de empatie și tendință de exploatare și manipulare a celorlalți;
 invidie manifestă în raporturile interpersonale;
 asociază frecvent stări depresive și simptome aparținân d altor caracteriopatii
din această categorie.
­ Tulburarea de personalitate histerică sau pitiatică:
 egoism, egofilie și hedonism manifeste;
 comportament teatral, demonstrativ care invocă admirația sau sprijinul
anturajului social;
 imaturitate și labilitate afectivă cu atitudini captativ -seducătoare care confirmă
simultan deficitul stimei de sine și desconsiderarea celor din jur;
 superficialitate afectivă și relațională cu certă inabilitate în raporturile intime;
 stil inautentic, intrigant, șantajist;
 sugest ibilitate exagerată confirmată în relațiile interpersonale sau conjunctural;
 comorbiditate depresivă și cu tulburări de somatizare.

A treia categorie include:
­ Tulburarea de personalitate de tip anxios -evitant:
 autostimă scăzută și sentimente de inferiorit ate persistente;
 timiditate accentuată și nesiguranță tensionată în relațiile sociale, pe care le
evită copleșit de teama că va fi respins, dezaprobat sau criticat;
 autocriticism și simț al ridicolului exagerate în așteptarea aprobărilor și
garanțiilor de la cei din jur;

16
 stil atitudinal restrictiv, securizant pentru sine cu asocierea frecventă a
neofobiei, agorafobiei și fobiilor sociale;
 uneori elementul transcultural are un rol favorizant sau compensator major
asupra manifestărilor psiho -comportamentale.
­ Tulburarea de personalitate de tip dependent:
 deficit al stimei de sine cu tendință la autodevalorizare și subordonare față de
cei din jur;
 căutarea perpetuă a unui nou sprijin în jur care facilitează raporturi
interpersonale conjuncturale;
 indecizie atit udinală, lipsa de inițiativă și spontaneitate;
 relații sociale sărace cu trăirea acutizată a sentimentului abandonului de către
persoana securizantă;
 tendință de promiscuitate, perversiuni sexuale, abuzul de droguri.
­ Tulburarea de personalitate obsesiv -compulsivă:
 formalism, rigiditate, meticulozitate și tendințe perfecționiste în atitudini și
roluri;
 hiperconștiinciozitate, scrupulozitate și devotament excesiv;
 indecizie și ineficiență în sesizarea întregului, cu tendințe ruminative
persistente;
 sentimente etico -morale exagerate, crize de conștiință și comportament ironic –
agresiv cu cei din jur pentru a -i subordona principiilor sale;
 tendințe la izolare socială, anxietate difuză, sentimente de depersonalizare și
derealizare;
 comorbiditate depresivă și anxio asă.
­ Tulburarea de personalitate de tip pasiv -agresiv:
 lipsa de încredere în sine, ineficiență decizională;
 pasivitate, trândăvie, încăpățânare în roluri și în relațiile interpersonale;
 opoziție pasivă la exigențele cotidiene sau atitudini de subminare a e ficienței și
autorității celor din jur.
­ Există și o tulburare de personalitate de tip mixt sau polimorf în cadrul căreia coexistă în diferite
combinații elemente aparținând tipurilor descrise până acum.

În cadrul tulburărilor de personalitate mai pot fi d escrise:
­ tulburarea de identitate sexuală, cu cele două variante:
 transsexualismul:
 contradicția dintre sexul biologic și cel psihologic, subiectul adoptând
un comportament care să le sugereze sau să -i convingă pe cei din jur că
are o altă identitate sexua lă decât cea reală;
 este rezultatul unor grave carențe educațional -culturale din perioada
infantilă și devine manifest la adultul tânăr;

17
 impune strategii diagnostice și aprecieri prognostice complexe dominate
de raționamente etice.
 travestitismul :
 adoptare a îmbrăcăminții sexului opus deși sexul biologic este bine
structurat;
 este mai frecvent la bărbați și se asociază adesea cu homosexualitatea;
 conjunctural poate fi privit și ca o trăsătură de serie histrionică.
 homosexualitatea egosintonă:
 poartă denumire a de uranism sau pederastie la bărbați, safism sau
lesbianism la femei;
 deformare a imaginii partenerului cu transferarea dorinței sexuale
asupra unei persoane de același sex;
 tulburarea de conduită vizează doar un aspect al existenței personale,
adesea fă ră să influențeze eficiența în roluri și calitatea relațiilor sociale.
Tulburările de comportament și deficitul adaptativ al personalităților dizarmonice au o
evoluție ondulantă de-a lungul vieții datorită:
­ instabilității afectiv -atitudinale;
­ moralității c onjuncturale;
­ permisivității din unele medii socio -culturale;
­ compensării temporare în rolurile existențiale.
Sunt descrise mult mai frecvent decât la media populației:
­ reacții psihopatologice;
­ tulburări nevrotice;
­ psihoze endogene;
­ toxicomanii;
­ acte cu ca racter medico -legal.
Atitudinea profilactică posibilă : măsuri de igienă mintală, armonia vieții familiale și a
componentelor demersului educativ, alături de sfatul genetic în cazul cuplurilor în care cel
puțin unul din parteneri au trăsături dizarmonice, c onfirmate prin deficitul adaptativ persistent.
Atitudinea terapeutică
­ se adresează:
 manifestărilor comportamentale dissociale sau antisociale;
 episoadelor psihopatologice.

­ se pot realiza prin:
 chimioterapie cu preparate neuroleptice, anxiolitice, antidep resive și
anticonvulsivante;
 variante psiho – și socioterapeutice care să includă sugestii privind adaptarea –
conform propriei firi sau propriilor interese – în diversitatea situațiilor și
rolurilor vieții privite toate și prin prisma raportării la cei din jur.
­ apelează la:

18
 tehnici psihoterapeutice psihodinamice, suportive, comportamentale sau
cognitive;
 socioterapii care să implice și membrii rețelei de suport social, care au dintr -un
motiv sau altul o anumită autoritate asupra pacientului, cu scopul de a estompa
rigiditatea comportamentului maladaptativ și de a -l face pe pacient, într -o cât
mai mare măsură, conștient și responsabil de consecințele negative ale acestuia.

19
SEMIOLOGIA FUNCȚIILOR PSIHICE DE CUNOAȘTERE

CONȘTIINȚA

Este descrisă dintr -o dublă p erspectivă:
­ cantitativă :
 = starea de conștiență sau de luciditate care:
 reprezintă nivelul minim de funcționare a psihismului ce permite
schimbul de informații cu lumea materială și umană, comunicarea și
integrarea în realitate;
 are ca substrat neurofizio logic conexiunile cortico -subcorticale și
activitatea substanței reticulate a lobilor frontali, temporali, a regiunii
centrencefalice și contribuția zonelor de excitație optimă corticală.
­ calitativă – reprezintă:
 procesul de reflectare a propriei persoane, a funcționării în roluri și a
continuității ei, a lumii înconjurătoare ca și conținut și repere spațiale și temporale;
 viața psihică la un moment dat, rezultantă a evoluției social -istorice;
 este ilustrată sau exemplificată prin câmpul conștiinței, care integrează
prezența în lume și reflectarea prezentului.
Sunt descrise:
­ conștiința și variantele ei:
 elementară , echivalenta stării de veghe, care presupune luciditate, claritate,
perspicacitate;
 operațional -logică prin intermediul căreia procesele cognitiv e coerente reflectă
obiectiv realitatea;
 morală care prin asumarea categoriilor etice de bine -rău, adevărat -neadevărat,
permite judecăți morale în conformitate cu normele morale comunitare;
 axiologică care prin însușirea și cultivarea valorilor permite dif erențieri și
ierarhizări valorice.
­ subconștientul – trăiri și pulsiuni care au fost și pot fi oricând conștientizate;
­ inconștientul – trăiri și pulsiuni care în parte au fost conștientizate și pot în anumite
condiții trece din nou în câmpul conștiinței; ex istă ca urmare un inconștient refulat și unul
cognoscibil .

TULBURĂRILE CONȘTIINȚEI:
­ = perturbările capacității de reflectare a propriei persoane și a lumii externe;
­ sunt dependente de capacitățile cognitive și de starea afectivă – dispoziție și stările af ective elaborate;
­ au drept model sindromul confuziv care include:
 detașarea de realitate;
 creșterea pragurilor senzoriale și estomparea limitelor câmpului perceptual;

20
 hipoprosexie voluntară;
 hipomnezii și amnezii de fixare, evocare și recunoaștere;
 dezorie ntarea în timp, spațiu, auto – și allopsihică secundară tulburărilor prosexice și mnestice;
 incoerență ideativă și motorie care reprezintă semne ale confuziei doar atunci când evoluează
acompaniate de celelalte elemente descrise .
Sunt descrise tulburări cantitative și calitative ale conștiinței.

Tulburările cantitative ale stării de conștiență sau de luciditate:
­ nu sunt însoțite de fenomene productive și asociază progresiv tulburări vegetative;
­ includ în ordinea crescândă a gravității:
 obtuzia – bradipsihie ușoară cu latențe în înțelegerea întrebărilor și formularea răspunsurilor;
 hebetudinea – perplexitate sau nedumerire variabil tensionată și indiferentism;
 torpoarea – somnolență cu indiferentism accentuat, bradikinezie și ușoară dezorientare;
 obnubilarea – bradipsihie semnificativă și creșterea pragurilor senzoriale cu răspunsuri tardive
apărute doar la stimuli puternici;
 stupoarea – akinezie confuzivă cu scăderea marcată a vigilității, mutism și negativism pasiv;
 soporul – somnolență patologică, persisten tă cea mai mare parte a zilei;
 coma – suspendarea totală a conștiinței, descrisă în epilepsie, lipotimie, sincopă și comă:
 vigilă – frecvent agitată;
 profundă sau carus – cu perturbarea funcțiilor vegetative, respiratorii și circulatorii.

Tulburările cali tative includ modificări ale câmpului conștiinței și producții patologice ale psihismului
la nivelul percepției, gândirii și imaginației. Se descriu următoarele forme clinice:
­ îngustarea câmpului conștiinței:
 reprezintă focalizarea capacității de reflectar e a realității asupra unui număr redus de idei sau
evenimente trăite sau imaginate;
 apar în:
 tulburări obsesive;
 paranoia;
 sindromul de stres posttraumatic.
­ starea crepusculară :
 schimbarea paroxistică a capacității de reflectare a persoanei cu:
 afectarea vigilității;
 îngustarea câmpului conștiinței cu menținerea unei activități automate
dar desprinse de context;
 fenomene halucinator -delirante;
 exaltare sau disforie în plan afectiv.
 include automatismul ambulatoriu diurn sau nocturn și fugile patologice;
 este urmată de amnezie lacunară sau parțială;
 poate apare în:

21
 reacțiile psihopatologice;
 beția patologică;
 epilepsia temporală;
 tulburări isterice de intensitate psihotică precum sindromul GANSER și
pseudodemența isterică.
­ stările confuzive:
 onirismul:
 subst ituirea realității cu producții fictive, ca într -un vis trăit, în care
persoana își schimbă comportamentul față de ambianță și acționează
conform conținuturilor acestuia;
 domină halucinațiile polisenzoriale, caleidoscopice, cu caracter
discontinuu și ideil e delirante fragmentare frecvent cu conținut
profesional, toate cu efect intens anxiogen;
 în formele grave se instalează:
 delirul musitant, în cadrul căruia:
 agitația ideo -verbală și motorie este de amplitudine
moderată sau redusă și fragmentează comportam entul;
 tabloul clinic este mai intens vesperal și nocturn, fiind urmat
de amnezie parțială.
 oneiroidia:
 intricarea producțiilor halucinator -delirante în realitate cu reflectarea
discontinuă și parțială a acesteia;
 stare de vis la care persoana asistă fără să participe, existând deci o
discrepanță între trăirile și comportamentul individual.
 amentia:
 stare confuzivă de maximă intensitate, dominată de incoerența ideo –
verbală și mai puțin cea motorie;
 include:
 halucinații polisenzoriale complexe;
 perplexitate și incontinență afectivă;
 fenomene parakinetice, urmate de amnezie lacunară.

Diferitele variante de stări confuzive pot fi întâlnite în:
 afecțiuni intracraniene de natură inflamatorie, tumorală sau vasculară;
 afecțiuni generale: stări febrile, intoxicații medicamentoase,
profesionale, alimentare;
 toxicomanii, adesea ca manifestări ale sevrajului;
 encefalopatii metabolice: diabet, insuficiență respiratorie, hepato -renală;
 boli endocrine: mixedem, boala ADDISON, hipertiroidism;
 stări de șoc cardiogen, trauma tic sau postoperator;

22
 hemopatii;
 avitaminoze;
 psihozele schizofrenice;
 psihozele cronice delirante;
 psihozele post -partum.

­ tulburările conștiinței autopsihice sunt tulburări ale capacității de reflectare a
realității personale și includ:
 desanimarea:
 tulburarea conștiinței Eu -lui, a identității, unității și autenticității
individuale, însoțită de senzația de transformare psihică, de vid interior,
de spectacol dramatic al propriei existențe;
 trăirea anxiogenă a propriei devalorizări și a înstrăinării de sin e,
exprimabile prin formularea “ca și cum”, referitoare la propria persoană,
fiind astfel întreținută o analiză introspectivă care favorizează
îndepărtarea de realitate;
 piatra de încercare în diagnosticul psihiatric deoarece întrunește
perplexitatea, anxi etatea și stranietatea ;
 apare în:
 stările de surmenaj și de trecere de la veghe la somn;
 reacțiile psihopatologice;
 tulburări nevrotice;
 depresii;
 la personalitățile psihopatice;
 debutul psihozelor.
 desomatizarea:
 senzația de transformare a propriului corp care pare ireal, inautentic,
greu de definit sau descris;
 include și:
 dismorfofobia:
 perceperea jenantă și anxiogenă a alcătuirii deformate și
inestetice a propriului corp;
 nu este considerată patologică în adolescență, dar devine
patognomonică în tulbură rile obsesivo -fobice și în debutul
psihozelor schizofrenice.
 heautoscopia:
 perceperea imaginii globale sau parțiale a propriului corp
“în oglindă”, cu păstrarea sentimentului de apartenență;
 apare în:
 stările de trecere de la somn la veghe = hipnapompice, și de la
veghe la somn = hipnagogice;
 tulburările obsesivo -fobice;

23
 epilepsie;
 psihozele schizofrenice.
 tulburările de schemă corporală pot fi:
 de natură neurologică:
 sindromul GERSTMANN – apare în leziunile emisferului dominant
și include:
 agnozie digitală ;
 agrafie;
 acalculie;
 dezorientare spațială dreapta/stânga.
 sindromul ANTON -BABINSKI apare în leziunile emisferului minor
și include:
 hemiasomatognozie;
 anozognozie.
 de natură psihică:
 cenestopatiile:
 senzații corporale neplăcute, descrise și localizate va riabil,
care deși nu au un substrat organic decelabil, sunt
prelucrate și trăite anxiogen de către pacient;
 se întâlnesc în:
 tulburările nevrotice și depresive;
 debutul psihozelor;
 tulburările psihice din ateroscleroza cerebrală.
 sindromul hipocondriac
 include:
 cenestopatiile;
 anxietatea;
 idei – variabile ca intensitate – de cultivare a unei
suferințe somatice, neurologice sau psihice, care
culminează cu delirul hipocondriac – convingerea
absolută asupra propriului statut de bolnav;
 se întâlnește:
 în tulbur ările nevrotice;
 la personalități psihopatice;
 în psihozele de involuție.
 sindromul COTARD:
 include triada:
 idei delirante de negație a morfo -funcționalității
organelor interne;
 idei de enormitate;
 idei de imortalitate nefericită.
 se întâlnește în depresii le de involuție.

24
 personalitatea alternă:
 tulburare a conștiinței Eu -lui de tip disociativ isteric cu îngustarea
bruscă a câmpului conștiinței și pierderea coeziunii psihismului;
 aparent și parțial componentele psihismului funcționează independent
determinâ nd apariția de trăsături psiho -comportamentale noi de care
persoana este dominată alternativ;
 se întâlnește tot mai rar, în tulburările isterice și este urmată de amnezie
lacunară.
 sindromul de automatism mintal include:
 halucinații intrapsihice;
 fenomene de influență, de control și de ecou al gândirii, stărilor afective
și motricității;
 apare în:
 schizofrenii;
 parafrenii;
 epilepsie;
 tulburările psihice pe fond involutiv.

­ Tulburările conștiinței allopsihice – de reflectare a realității înconjurătoare sunt incluse în:
 sindromul de derealizare:
 perceperea deformată, estompată – «ca prin ceață» – a componentelor
lumii externe și a raporturilor spațiale și temporale;
 dominanța senzațiilor de transformare nedefinită, inautentică și stranie
a lumii din jur, cu as ocierea falselor recunoașteri și a falselor non –
recunoașteri;
 se întâlnește în:
 stările confuzive de natură psihogenă sau organică;
 psihozele schizofrenice și cronice delirante;
 epilepsie.

SENZAȚIA, PERCEPȚIA ȘI TULBURĂRILE LOR

Senzația și percepția:
­ oferă informațiile elementare asupra propriului organism și asupra lumii
exterioare;
­ se desfășoară în interdependență cu alte funcții de cunoaștere, cu afectivitatea și
sunt condiționate de starea conștiinței.
Senzația:
­ procesul de transformare a excitației d e la nivelul segmentului periferic, al
analizatorului în imagine subiectivă, la nivelul segmentului cortical al acestuia;

25
­ reflectă însușirile simple și separate ale obiectelor și fenomenelor prin intermediul unui
singur analizator;
­ fapt de conștiință care inițiază posibilitatea măsurării, comparării și clasificării
componentelor lumii personale și a celei externe.
Percepția:
­ proces complex, multimodal, de reflectare a ansamblului însușirilor obiectelor și
fenomenelor, precum și a raporturilor spațiale și te mporale;
­ fapt de conștiință superior calitativ care integrează operațiile de analiză și sinteză a
elementelor senzoriale;
­ se desfășoară fazic, într -o succesiune logică de etape care se concretizează în imagini
obiective sintetice ce permit recunoașterea im aginii percepute doar prin intermediul unui
fragment al acesteia sau a uneia din însușirile sale;
­ permite:
 reducerea fazei de explorare a câmpului perceptual;
 diferențierea familiar – non-familiar și stabilirea de raporturi între imaginile din
cadrul fiecă rei categorii;
 apelul la experiența anterioară în perceperea timpului;
 delimitarea timpului psihologic – subiectiv, de cel real – obiectiv în funcție de
starea afectivă dominantă și de bogăția câmpului perceptual.
­ astfel se explică – aferent timpului psiho logic – preponderența rolului trecutului la
vârstnici, a prezentului la adulți și a viitorului la tineri precum și faptul că în procesul
percepției persoana joacă un dublu rol – de actor și de spectator.

TULBURĂRILE SENZAȚIEI
­ hiperestezia:
 creșterea neplă cută a intensității senzațiilor pentru subiect corespunzător unui
singur analizator sau ansamblului lor datorată scăderii pragului senzorial;
 se întâlnește în:
– stări de surmenaj;
– intoxicații;
– tulburări nevrotice;
– debutul psihozelor; – episoadele maniacale;
– tulburările psihice de natură infecțioasă;
– tulburările psihice de natură toxică;
– hipertiroidism.
­ hipoestezia:
 scăderea intensității senzațiilor și a numărului de stimuli receptați datorită
creșterii pragului senzorial;
 se întâlnește în:
– reacțiile psihopatologice;
– depresii;
-schizofrenii;
– oligofrenii; – tulburările psihice posttraumatice;
– tulburările conștiinței.

43
­ sinestezia:
 perceperea simultană pe o altă cale senzorială a unui stimul receptat printr -un
analizator – audiția colora tă;
 se întâlnește în intoxicațiile cu substanțe psihodisleptice: cocaina, mescalina, LSD.

TULBURĂRILE PERCEPȚIEI
Iluziile:
­ percepții deformate sau denaturate ale stimulilor reali, caracterizate prin obiectualitate
și prin faptul că sunt intensificate ima ginativ;
­ se clasifică în:
 iluzii fiziologice – prin modificarea condițiilor perceptuale:
 iluzii optico -geometrice: două linii paralele întretăiate de o a treia par
curbe, bățul introdus în apă pare frânt;
 iluzii de greutate, de volum;
 iluzii prin stimulare monotonă, supra – sau subliminară sau prin
deprivare senzorială – ele sunt corectabile de către subiect care sesizează
eroarea perceptuală prin modificarea condițiilor subiective;
 iluzii hipnapompice și hipnagogice din stările de oboseală și surmenaj sau
cele facilitate de stări afective intense euforice sau anxioase.

 iluzii patologice – necorectabile de către subiect;
– se clasifică în:
 iluzii exteroceptive:
 vizuale:
 macropsii, micropsii, dismegalopsii, metamorfopsii – obiectele
par mărite, micșorate, alungite sau lărgite, respectiv
deformate;
 poropsii și teleopsii – distanța dintre obiecte pare modificată
sau ele sunt mai îndepărtate.
 auditive – cu sunete și zgomote modificate ca intensitate, timbru sau
distanță față de subiect;
 olfactive și gustative – apar frecvent asociate și sunt greu de
diferențiat.
 iluzii interoceptive sau viscerale – perceperea deformată a funcționării unor aparate sau
sisteme ale organismului;
 iluzii proprioceptive – perceperea deformată a mișcărilor propriului corp;

44
 iluziile d e modificare a schemei corporale – perceperea deformată a formei, greutății și a
poziției propriului corp;
 pareidoliile – iluzii de o deosebită intensitate și bogăție în care participarea imaginativă și
afectivă sunt deosebite;
 falsele recunoașteri și fals ele non -recunoașteri:
 fenomene de tipul “deja” sau “niciodată”, “văzut”, “cunoscut” sau “trăit” în
producerea cărora principalul rol îl au tulburările memoriei;
 se întâlnesc în:
– tulburările morfofuncționale ale analizatorilor;
– epilepsia temporală;
– stările confuzive de diverse etiologii;
– tulburarea nevrotică obsesivă, fobică și isterică;
– depresii;
– debutul psihozelor schizofrenice și cronice delirante;
– tulburările psihopatologice din perioada involuției.
Halucinațiile:
­ percepții false, fără obi ect de perceput caracterizate prin :
 senzorialitate – “percepere” prin modalitățile senzoriale obișnuite și pe căile senzoriale normale;
 proiecție spațială în spațiul senzorial sau în afara acestuia;
 complexitate diferită;
 intensitate diferită;
 convingerea personală asupra faptului că percepția este obiectivă și determină subiectul să se
comporte “ca și cum”;
 rezonanță afectivă mai mult sau mai puțin anxiogenă.
­ se clasifică în:
 halucinații fiziologice :
 apar în condiții de alterare a vigilității cum sunt faze le trecerii de la somn la veghe –
hipnapompice – și de la veghe la somn – hipnagogice – sau în stările de sugestie
hipnotică;
 sunt de scurtă durată și ușor corectabile de către subiect.
 halucinații funcționale :
 percepții false declanșate și întreținute de o percepție reală cu care se desfășoară simultan.
 halucinații eidetice:
 reprezentări în spațiul senzorial a unor imagini percepute recent în timpul unor stări
afective intense;
 sunt considerate fiziologice la copil.
 halucinoze:

45
 halucinații al căror caracte r patologic este recunoscut de subiectul care adoptă o atitudine
critică față de ele și încearcă să le verifice autenticitatea;
 se întâlnesc în:
– leziuni ale analizatorilor;
– tulburările psihice de natură toxică și infecțioasă;
– ateroscleroza cerebrală.
 halucinații propriu -zise sau psihosenzoriale care au toate caracteristicile descrise și se clasifică
în:
 halucinații exteroceptive:
 auditive:
 au frecvența maximă la adult spre deosebire de copil la care predomină
cele vizuale;
 pot fi episodice sau continu e, de intensitate și cu răspuns afectiv variabile,
acesta din urmă de obicei nefavorabil subiectului, care adoptă poziții sau ia
măsuri de evitare specifice;
 în funcție de complexitate distingem halucinații auditive:
 elementare – acoasme = zgomote nedifere nțiate;
 comune – sunete cu sursă și modalități de producere bine definite
pentru subiect;
 complexe sau verbale – voci și fraze pe care subiectul le înțelege sau
nu = verbigerație halucinatorie.
 se întâlnesc în:
– patologia ORL;
– boli neurologice;
– stări confuzive;
– aura epileptică;
– depresii de intensitate psihotică;
– psihoze schizofrenice – cu vorbire la persoana a doua specifică;
– psihoze halucinotice alcoolice – vorbire la persoana a treia
specifică.
 reprezintă întotdeauna o urgență psihiatrică.
 vizuale:
 domină la copil și determină întotdeauna o intensă reacție afectivă,
comportamentul halucinator vizual fiind ușor de evidențiat;
 pot fi:
 de intensitate și mărime variabilă;
 accesuale sau continue;

46
 cu o rezonanță afectivă pozitivă sau negativă.
 în funcție de complexitate se descriu halucinații vizuale:
 elementare – fosfene sau fotopsii;
 complexe, denumite:
– fantasmoscopii atunci când imaginile nu sunt precis
conturate;
– halucinații figurate când sunt bine delimitate.
 scenice – panoramice sau static e și cinemato -grafice
atunci când sunt în mișcare.
 se întâlnesc în:
-patologia oftalmologică și neurologică: tumori, epilepsie;
-stările confuzive;
-psihozele schizofrenice și parafrenice;
-psihozele alcoolice – delirium tremens când poartă denumirea de
zoopsii.
 olfactive și gustative, care:
 apar de obicei împreună datorită originii embriologice comune și
strânselor legături cu viața afectiv -instinctuală;
 reprezintă mai mult de jumătate din totalul halucinațiilor;
 pot fi plăcute sau neplăcute.

 se întâlne sc în:
-crizele uncinate din epilepsia temporală;
-tulburările nevrotice obsesive, fobice și isterice;
-psihozele afective;
-delirium tremens;
-psihozele de involuție al căror substrat organic îl confirmă
întotdeauna.
 tactile:
 algii, modificări de tempera tură, parestezii, mișcări ale unor insecte
subcutanat;
 pot fi discontinue sau în rețea;
 se întâlnesc în:
-intoxicațiile cu substanțe psihodisleptice;
-psihozele alcoolice și de involuție = sindromul EKBOM sau delirul
cu ectoparaziți.
 interoceptive sau viscerale:

47
 senzația de transformare sau de schimbare a poziției unor organe interne,
culminând cu fenomenul de posesiune zoopatică = trăirea halucinatorie de
metamorfozare într -un animal;
 cel mai frecvent sunt resimțite neplăcut și sunt localizate genital, in ducând un
comportament halucinator cu măsuri de protecție variate;
 se întâlnesc în:
-tulburările hipocondriace delirante;
-schizofreniile paranoide;
-psihozele de involuție.
 proprioceptive – motorii sau kinestezice:
 descrise ca impresii de deplasare a unor segmente ale corpului sau ale acestuia în
întregime.
 halucinațiile psihice sau pseudohalucinațiile:
 sunt lipsite de proiecție spațială și nu au caracter de senzorialitate, fiind percepute în
minte, în interiorul corpului, având adesea forme și conținuturi stranii;
 sunt trăite și descrise ca fenomene impuse din exterior, imposibil de controlat voluntar;
 se clasifică în ordinea frecvenței în pseudohalucinații:
 auditive:
 sunete și voci interioare, auzite “cu urechile minții”;
 însoțite de ecoul gândirii și al lecturii – care cultivă convingerea
subiectului că alte persoane îi cunosc conținuturile psihice = tranzitivism,
care sunt explicate și prin mecanismul transmiterii gândurilor prin diverse
modalități care aparțin realității sau sunt imaginare – telepatie, sugestie,
radiații.
 vizuale:
 imagini izolate sau panoramice, plăcute sau terifiante, care sunt percepute
“cu ochii minții”.
 gustative și olfactive:
 sunt dificil de diferențiat de cele psihosenzoriale de aceeași natură.
 tactile:
 senzații extrem de penibile, provocate de la distanță, frecvent localizate în
zona genitală.
 viscerale sau interoceptive:
 induc subiectului convingerea că este posedat de animale sau ființe străine
și că și -a pierdut “libertatea interioară”.
 motorii sau kinestezice:

48
 reprezintă percep erea executării unor mișcări impuse, pe care subiectul
poate într -adevăr să le facă sau nu;
 pot însemna și senzația că limbajul sau scrisul sunt dirijate de forțe
exterioare, xenopatice.
 se întâlnesc în mod caracteristic în:
-schizofrenii;
-parafrenii;
-stări confuzive de natură toxică sau infecțioasă.
 reprezintă întotdeauna un semn de gravitate care confirmă intensitatea psihotică a
tulburărilor psihopatologice.
 halucinațiile plurisenzoriale:
 asociază mai multe variante halucinatorii și în ansamblul lor ap arțin simptomatologiei
psihopatologice productive;
 apar pe fondul tulburărilor de conștiință și modifică întregul sistem de reflectare al
realității aparținând persoanei umane.
­ în dinamica halucinațiilor există:
 faza adaptativă anxiogenă în care subiectul adoptă atitudini de verificare a realității și se
decompensează psihopatologic reactiv;
 faza disimulatorie în cursul căreia se încearcă mascarea tulburărilor perceptuale;
 faza comportamentului halucinator în care persoana se manifestă conform conținutului
halucinațiilor, bizar și incoerent.

ATENȚIA ȘI TULBURĂRILE EI

ATENȚIA:
­ funcție psihică prin intermediul căreia se realizează orientarea și concentrarea psihismului spre un grup
limitat de obiecte și fenomene din câmpul perceptual;
­ asigură delimitarea ima ginilor percepute unele față de altele precum și delimitarea lor netă de câmpul
perceptual;
­ realizează autoreglarea activității psihice pe microintervale și în mod intermitent;
­ pregătește psihismul pentru contactul cu noi stimuli, care sunt semnificativi î ntr-un fel sau altul pentru
subiect, având un rol major în dirijarea anticipativă psiho -comportamentală;
­ funcționează în strânsă interdependență cu natura motivațiilor persoanei și cu factorii situaționali;
­ dezvoltarea ei se face în paralel cu aceea a func țiilor senzoriale de care este susținută, începând cu luna a
doua de viață;

49
­ de la vârsta de 4 luni – când apar primele elemente ale curiozității, atenția se dezvoltă progresiv până la
pubertate prin activitatea ludică, prin educație și socializare, trecând de la caracterul spontan și motivațiile afectiv –
senzoriale la caracterul voluntar și motivațiile sociale și spirituale.
­ se descriu:
 atenția involuntară – spontană sau neintențională, antrenată de stimulii senzoriali;
 atenția voluntară – deliberată și susț inută de voință;
 atenția postvoluntară sau habituală , cu desfășurare reflexă, semiautomată, ca urmare a
transformării atenției voluntare în atenție involuntară prin repetiție.
­ însușirile atenției:
 volumul – numărul de obiecte și fenomene din câmpul percept ual asupra cărora psihismul se poate
orienta la un moment dat = 2 -4 în condiții fiziologice;
 concentrarea – capacitatea de a delimita obiectele și fenomenele vizate de fondul câmpului
perceptual;
 selectivitatea – capacitatea de a diferenția obiectele și fe nomenele vizate unele față de altele;
 stabilitatea – durata perioadei în care se desfășoară procesul atenției până la apariția oboselii
fiziologice = 20 -40 minute;
 mobilitatea sau distributivitatea – capacitatea de comutare a atenției în câmpul perceptual în
funcție de motivația dominantă și conjunctură.

TULBURĂRILE ATENȚIEI = DISPROSEXII
­ hiperprosexiile:
 exagerarea atenției sau a unora din atributele sale;
 pot fi:
 fiziologice :
 în cazul unor motivații puternice și a unor scopuri majore imediate;
 în stările de excitație psihomotorie;
 în intoxicațiile ușoare cu alcool, cofeină.
 patologice:
 sunt de cele mai multe ori selective sau parțiale, vizând un anumit sector al vieții
psihice;
 se descriu în:
-neurastenia cenestopată;
-tulburarea nevrotică obsesivo -fobic ă;
-la personalitățile patologice de tip obsesiv -compulsiv;
-psihozele paranoice și afective;
-delirul hipocondriac.

50
­ hipoprosexiile:
 diminuarea atenției, în special a capacităților de concentrare și selectivitate;
 pot fi:
 fiziologice:
 în stările de surmen aj;
 în stările afective intense.
 patologice:
 în tulburarea nevrotică anxioasă și depresivă;
 la personalitățile instabile;
 în episodul maniacal în care există o hipermobilitate și o hipotenacitate prosexică
particulară;
 în psihozele schizofrenice;
 în oligof reniile ușoare și debutul demențelor.

­ aprosexiile:
 abolirea atenției;
 apar în stările confuzionale, oligofreniile severe și în stadiile avansate ale demențelor.
Substratul neurofiziologic al atenției este într -o măsură semnificativă reprezentat prin activ itatea formațiunii
reticulate mezencefalice – sistemul reticulat activator ascendent, respectiv diencefalice – sistemul reticulat difuz de
proiecție și a conexiunilor ei corticale, cu rol în stabilitatea respectiv în mobilitatea atenției și în întreținerea stării de
vigilitate.

MEMORIA ȘI TULBURĂRILE EI

MEMORIA:
­ funcția psihică prin care se realizează fixarea, conservarea și reactualizarea – prin intermediul
recunoașterii și reproducerii – a experiențelor de viață anterioare cognitive, afective și volitiv e a persoanei
umane;
­ asigură continuitatea și consecvența psihismului în ansamblu și exprimă unitatea celor două modalități de
cunoaștere – senzorială și ideativă – prin păstrarea și reactualizarea atât a imaginilor senzoriale cât și a conținuturilor
cogni tive;
­ este condiționată de starea conștiinței, de suportul afectiv și de participarea operațiilor gândirii;
­ trebuie diferențiată de învățare = proces complex, conștient și voluntar, care antrenează și atenția,
gândirea și imaginația;
­ permite distincția din tre trecut și prezent, dintre real și imaginar, precum și evocarea trecutului în raport cu
necesitățile prezentului;

51
­ se descriu – în funcție de conținuturile mnestice, de participarea voinței, a gândirii, respectiv de criteriul
temporal:
 memoria senzorială , motorie, afectivă și cognitivă;
 memoria involuntară și voluntară;
 memoria mecanică și memoria logică;
 memoria imediată sau spontană care asigură reactualizarea datelor într -un interval de câteva
secunde sau minute de la fixarea lor;
 memoria recentă, de f ixare sau de scurtă durată care îndeplinește același rol într -o perioadă de
ore sau zile;
 memoria strategică, de evocare sau de lungă durată care asigură continuitatea psihismului
persoanei conștiente și acumularea de experiență de la începutul vieții până în prezent.
­ dezvoltarea memoriei:
 începe de la vârsta de 6 luni dar recunoașterea și reproducerea sunt posibile doar după vârsta de 3
ani – vârsta maturizării SNC;
 se dezvoltă progresiv:
 memoria senzorio -motorie – comună omului și animalelor;
 memoria auti stică – strâns legată de afectivitate – datorită căreia este posibilă în anumite
stări patologice reactualizarea experiențelor primei copilării;
 memoria socială legată de cunoașterea logică, de rolurile sociale și de factorii culturali.
­ regresiunea memorie i este un proces în care uitarea se face de la complex la simplu și dinspre prezent
înspre trecut, în ordinea inversă a achizițiilor;
­ substratul neurofiziologic:
 include circuitele neuronale hipocampo -mamilo -talamo -cingulare, vacuolele interfibrilare – unități
funcționale legate de un număr relativ constant de fibre nervoase, cantitatea și distribuția acidului ribonucleic la nivel
cerebral;
 este condiționat de integritatea morfofuncțională a sistemului nervos central.

TULBURĂRILE MEMORIEI = DISMNEZII
­ tulburări cantitative:
 hipermneziile – presupun fixări și reproduceri sau evocări cantitativ și calitativ superioare,
involuntare și apar în:
 condiții fiziologice:
 în stări afective pozitive sau negative intense;
 în prezența unor motivații puternice.
 condiții patologice:
 la personalitățile psihopatice de tip paranoic, obsesiv -compulsiv, evitant și
dependent;

52
 în tulburarea nevrotică obsesivo -fobică și isterică – “memoria hiperestezică”;
 în delirurile interpretative și pasionale;
 în oligofrenii – “idioții savanți ”;
 în toxicomanii;
 în aura sau echivalențele epileptice.
 condiții particulare:
 mentismul – derularea incoercibilă și anxiogenă a unor amintiri pe fondul
pasivității atitudinale a subiectului, care rămâne un simplu spectator; apare în:
 stări de surmenaj;
 intoxicații cu alcool, cofeină sau preparate psihotrope;
 în debutul psihozelor schizofrenice.
 viziunea retrospectivă – forma extremă a hipermeziilor în care subiectul retrăiește
principalele evenimente ale vieții; apare în:
 paroxisme anxioase;
 stări de peric ol vital iminent;
 stări confuzive;
 crizele de epilepsie temporală.

 hipomneziile – diminuarea capacităților de fixare și evocare legată întotdeauna și de un deficit
prosexic . Se descriu hipomnezii :
 fiziologice – apar în:
-stări de oboseală;
-surmenaj sau
-deficit motivațional.
 patologice – apar în:
-neurastenie;
-oligofrenii;
-tulburările psihice posttraumatice;
-debutul demențelor.
 particulare:
 anecforia:
 în care subiectul reproduce cu ajutorul anturajului evenimente care păreau
uitate;
 apare în stări de solicitare psihică sau oboseală.
 lapsusul :
 dificultate pasageră de reproducere posibilă în condiții similare celor
aferente anecforiei.

53
 amneziile – imposibilitatea fixării și evocării experiențelor existențiale care obligă subiectul la
soluții improvizate . Se clasifică în amnezii:
 anterograde sau de fixare:
 abolirea capacităților de fixare și evocare după intervenția unui factor sau
eveniment perturbator al psihismului cu alterarea memoriei de fixare și
conservarea evocărilor în raport cu acesta;
 se întâln esc în:
-reacții psihopatologice;
-tulburări nevrotice;
-stări confuzive;
-tulburări afective bipolare;
-presbiofrenie.
 retrograde sau de evocare :
 abolirea funcției mnestice pentru perioada care precedă intervenția unui factor sau
eveniment perturbator al psihismului, cu păstrarea fixării și alterarea memoriei de
evocare;
 se întâlnesc în:
-afazia WERNICKE;
-psihoza KORSAKOV;
-tulburările psihice posttraumatice;
-demențe.
 antero -retrograde sau progresive:
 alterare globală a funcției mnestice care implică a tât memoria de fixare cât și cea
de evocare, pierderea amintirilor făcându -se dinspre prezent spre trecut, cu
ștergerea progresivă a conținuturilor memoriei socio -culturale, autistice și
senzorio -motorii;
 sunt specifice tulburărilor psihice involutive.
 lacunare:
 hiatusuri sau goluri mnestice apărute prin deficitul procesului de fixare, care
vizează o etapă bine delimitată din existența persoanei;
 apar în:
 stări confuzive;
 după traumatisme cranio -cerebrale;
 echivalențele epileptice.
 selective sau tematice:
 deficit de evocare corespunzător doar unui anumit conținut mnestic, unui anumit
aspect al experiențelor fixate;

54
 sunt întotdeauna psihogene și reversibile, fiind legate de trăiri afective intense sau
de situații particulare.

­ tulburări calitative:
 paramnezi ile – tulburări ale memoriei faptelor recente sau a celor îndepărtate fără legătură cu
realitatea obiectivă trăită de subiect, în cadrul cărora experiențele de viață nu sunt evocate în ordinea cronologică
sau corect raportate la subiectul care încearcă să suplinească în diverse moduri deficitul evocărilor. Se clasifică în:
 paramnezii de fixare:
 criptomneziile:
 convingerea subiectului asupra faptului că un material artistic, literar,
muzical sau științific este al lui personal, deși acesta îi este străin;
 apar datorită scăderii capacității de a diferenția experiențele proprii de cele
străine, pe cele trăite de cele auzite, văzute sau citite;
 trebuie deosebite de plagiat și comparată cu fenomenul opus denumit
“înstrăinarea amintirilor”;
 se întâlnesc în:
 tulbu rările isterice și la personalități isterice;
 schizofrenii;
 psihozele cronice delirante – paranoia și parafrenia;
 demențele aterosclerotice și senile.
 falsele recunoașteri:
 confundarea unei persoane sau situații necunoscute cu una cunoscută și
apariția imp resiilor de: “deja văzut”, “deja auzit”, “deja trăit”;
 apar în:
 stări de surmenaj;
 episoade maniacale de diferite etiologii;
 schizofrenii;
 psihozele cronice delirante;
 psihoza KORSAKOV.
 falsele non -recunoașteri:
 identificarea unei persoane cunoscute ca fii nd necunoscută;
 sunt mult mai rare și se descriu în:
 tulburările isterice și obsesivo -fobice;
 la personalitățile patologice cu trăsături din seria respectivă;
 induc impresii de tipul: “niciodată văzut”, “auzit”, “trăit”.
 iluzia sosiilor:

55
 variantă de falsă non-recunoaștere în care subiectul consideră sosie o
persoană pe care o cunoaște cu siguranță;
 se întâlnește în:
 stări confuzive;
 episoade maniacale;
 schizofrenii;
 psihoze cronice delirante.
 paramneziile de reduplicare:
 identificarea unei persoane sau situ ații noi cu o altă persoană sau situație
întâlnite anterior;
 se întâlnesc rar, în demențele presenile.
 paramnezii de evocare:
 pseudoreminiscențele:
 reproducerea unor evenimente reale din trecut pe care subiectul le trăiește
în prezent, confundând coordonat ele temporală și spațială;
 se întâlnesc în:
 psihoza KORSAKOV și în
 demențe.
 ecmnezia:
 opusă pseudoreminiscențelor prin faptul că subiectul se reîntoarce în trecut
și trăiește activ experiențe reale dar situate în acea perioadă;
 se întâlnește în:
 isterie;
 demențe aterosclerotice;
 demențele senile.
 confabulațiile:
 tulburări mixte de memorie, gândire, intelect și imaginație în care
subiectul falsifică experiențele anterioare, trăite sau imaginare și se
raportează la ele eronat și din punctul de vedere al coo rdonatelor spațiale
și temporale;
 subiectul nu conștientizează faptul că denaturează adevărul dar fabulează
cu scopul de a compensa deficitul mnestic;
 există, în funcție de starea conștiinței și de nivelul de dezvoltare sau
nedezvoltare cognitivă, confabu lații:
 mnestice;
 de perplexitate;
 de jenă;

56
 fantastice;
 onirice.
 se descriu în:
 stări confuzive de etiologie variată;
 psihoza KORSAKOV;
 oligofrenii;
 demențe;
 episodul maniacal – confabulații ludice.

GÂNDIREA ȘI TULBURĂRILE EI

GÂNDIREA :
­ cea mai organizată și complexă funcție psihică prin intermediul căreia se realizează integrarea și
prelucrarea informațiilor referitoare la lumea externă și cea internă a persoanei;
­ asigură un nivel calitativ superior al cunoașterii prin caracterul său mijlocit și generaliz at abstract,
confirmate de faptul că operează cu informații obținute prin percepție și reprezentare, simplificând realitatea prin
reducerea ei la trăsăturile esențiale și restructurând -o prin modelare și generalizare;
­ prin integrarea afectivității și proce selor mnestice se realizează nu doar interpretarea ci și îmbogățirea
realității și se facilitează angajarea persoanei în conduite prospective;
­ apelează la un ansamblu de procedee de prelucrare a informațiilor denumite operațiile gândirii:
 analiza – divizar ea unui obiect sau fenomen în părțile componente și delimitarea esențialului de
neesențial;
 sinteza – opusă analizei, care realizează reconstruirea obiectului ca întreg prin reunirea însușirilor
sale esențiale;
 comparația – distinge asemănările și deosebir ile dintre obiectele și fenomenele analizate;
 abstractizarea – prin care se desprind anumite însușiri ale unui obiect sau fenomen – considerat
esențial – și sunt ignorate celelalte;
 concretizarea – operația inversă prin care descrierea unui obiect sau feno men se face în toată
varietatea atributelor sale;
 generalizarea – trecerea de la reflectarea unui obiect sau fenomen la o categorie de obiecte sau
fenomene pe baza unor însușiri comune și esențiale;
 sistematizarea – clasificarea și ierarhizarea obiectelor și fenomenelor pe baza însușirilor comune
și a celor particulare.
­ prin operațiile descrise – care se desfășoară într -o plurivalentă interdependență – se conferă procesului de
reflectare a realității un caracter dinamic, de la simplu la complex, de la necun oscut la cunoscut. Operațiile descrise
implică aportul noțiunilor;
­ noțiunea :

57
 concept care concentrează însușirile comune și esențiale ale obiectelor și fenomenelor permițând
depozitarea informațiilor;
 prin corelarea activă a noțiunilor se realizează judecă țile care:
 permit stabilirea de raporturi între obiectele și fenomenele realității prin afirmații sau
negații care exprimă adevărul sau falsul;
 depind de nivelul intelectual și educațional, de structura personalității și de experiența
biografică a subiectu lui;
 se asociază și formează raționamente :
 structuri logice, independente de experiență, care reprezintă suportul cunoașterii
și integrează judecățile;
 pot fi:
 inductive;
 deductive;
 prin analogie.
­ dezvoltarea gândirii începe de la vârsta de un an , paralel cu aceea a limbajului, apelând inițial la
reprezentări concrete ale obiectelor și fenomenelor;
­ prin implicarea în diverse activități, de la cele ludice până la cele care vizează dezvoltarea aptitudinior
subiectului, sunt cultivate spiritul de observație, i ntuiția și apelul la modele de reguli în rezolvarea situațiilor
problematice și ca urmare se structurează capacitatea de construcție mintală – deci de înțelegere – a unei acțiuni sau a
unei situații;
­ sunt descrise – ca tipuri de legături temporare între no țiuni – asociațiile:
 prin contiguitate – între noțiunile prezentate simultan sau succesiv dar coexistente în spațiu și
timp;
 prin asemănare, având ca variante rima și asonanța – asocierea între noțiuni care seamănă ca
formă dar se deosebesc în conținut;
 prin contrast – între noțiuni cu conținut opus;
 prin cauzalitate – sunt cele mai complexe prin faptul că exprimă legătura dintre un fenomen și
factorul său declanșator.
­ după tipurile de asociații dominante există:
 gândirea asociativ -mecanică – bazată pe asoc iații prin contiguitate și asemănare și exprimată prin
fraze lungi, adesea cu bogată încărcătură afectivă;
 gândirea asociativ -logică – bazată pe asociații prin conținut și cauzalitate și exprimată prin fraze
scurte și clare.

TULBURĂRILE GÂNDIRII
Tulburări le ritmului și coerenței gândirii:

58
­ accelerarea ritmului gândirii , cu multiplicarea numărului asociațiilor care devin mai superficiale =
tahipsihie când se asociază și o dispoziție expansivă;
 în formele severe datorită și digresiunilor apare fuga de idei, care atunci când asociațiile își pierd
total legătura devine extremă și poartă numele de incoerență ideativă ;
 tulburările corespunzătoare ale limbajului sunt:
 tahifemia sau logoreea ;
 salata de cuvinte ;
 verbigerația = repetarea stereotipă a unor cuvinte, pro poziții sau fraze neinteligibile.

 se întâlnește în:
 stările de ușoară intoxicație cu nicotină, cofeină, amfetamine, alcool, canabis;
 surmenajul sever;
 episodul maniacal;
 debutul paraliziei generale progresive.
 o formă particulară este mentismul care este simultan și o tulburare mnestică și reprezintă o
desfășurare incoercibilă și tumultuoasă a ideilor la care subiectul asistă pasiv, din:
 stările de intensă trăire afectivă;
 surmenaj;
 intoxicațiile ușoare;
 schizofrenii.
­ diminuarea ritmului gândirii:
 presupu ne o exprimare și răspunsuri lente – bradilalie , cu tendință la repetarea întrebărilor sau la
întrebări cu voce tare;
 se întâlnește în:
 stările confuzionale;
 stările de surmenaj;
 depresii;
 schizofrenii;
 oligofrenii;
 demențe;
 psihosindroamele posttraumatice ;
 boala PARKINSON;
 lentoarea ideativă apare și în alte variante:
 fadingul mintal – încetinirea progresivă a ritmului gândirii și a celui verbal – în:
 depresie;
 schizofrenie.

59
 barajul mintal – oprirea bruscă a cursului gândirii cu reluarea după un interval de timp
variabil a aceleiași teme sau a alteia – semn patognomonic în schizofrenii, descris și în
tulburările isterice și la personalitățile omonime;
 vâscozitatea – încetinirea ritmului gândirii și îngreunarea asociațiilor ideative – în:
 stările confuzive ;
 epilepsie.
 perseverarea – inerție ideatorie cu aderență la o idee ce trebuia înlocuită.
 ruminația mintală – perseverare monotematică de durată, obositoare și anxiogenă – în:
 neurastenie,
 nevrozele obsesive și la personalitățile obsesiv -compulsive.
 anide ația – dispariția aproape totală a fluxului ideativ care devine uneori imposibil de
obiectivat – în:
 stările comatoase;
 idioție;
 demențe.
Tulburările predominant calitative:
­ perturbările asociațiilor ideative , includ:
 asociațiile superficiale:
 au caracter mecanic și o desfășurare semiautomată;
 se întâlnesc în:
 episoadele maniacale;
 schizofrenie;
 oligofrenie;
 demențe.
 asociațiile circumstanțiale :
 au caracter formal și ignoră conținutul gândirii;
 apar în:
 epilepsie;
 demențe;
 schizofrenie.
 asociațiile polar izate:
 reunesc conținutul gândirii în jurul unei teme dominante;
 apar în:
 tulburarea obsesiv -compulsivă;
 tulburarea nevrotică fobică;
 tulburările psihotice cronice delirante.
 asociațiile bizare:

60
 apar brusc, fără legătură cu contextul și determină fragment area gândirii;
 apar în:
 schizofrenie;
 isterie.
 incoerența ideativă:
 pierderea legăturii dintre noțiuni, propoziții și fraze, a căror succesiune devine
întâmplătoare;
 apare în:
 stările confuzive;
 episoadele maniacale;
 schizofrenie;
 demențe.
 raționalismul m orbid:
 detașarea conținutului gândirii de concret prin dezvoltarea unor judecăți și raționamente
extrem de minuțioase și riguroase, care sunt însă în mod paradoxal lipsite de importanță;
 apare în:
 tulburarea obsesiv -compulsivă;
 tulburarea nevrotică fobică ;
 debutul psihozelor schizofrenice și cronice delirante.
 autismul:
 gândire ruptă de realitatea obiectivă și concentrată spre lumea internă subiectivă, însoțită
și de rigiditate și decolorare afectivă;
 reprezintă un semn patognomonic în schizofrenii.
 ideile dominante:
 idei detașate de context, care se impun în mod tranzitoriu gândirii și pot fi legate de
anumite particularități ale personalității subiectului;
 apar în condiții normale în cadrul unor preocupări concrete sau în mod reactiv după
psihotraume, fii nd favorizate de oboseală și consumul de alcool.
 ideile obsesive:
 idei care asediază și invadează gândirea, fiind recunoscute și resimțite ca străine de către
subiect deoarece contrastează atât cu personalitatea acestuia, cât și cu situația dată;
 induc tră iri anxioase, penibile iar subiectul face un efort voluntar permanent pentru a le
îndepărta;
 au ca variante:
 îndoielile și scrupulele obsesive – verificări repetate ale unor acte sau conținuturi
ideative datorită hiperconștientizării posibilității de a gre și;

61
 amintirile și reprezentările obsesive – legate de evenimente de viață sau trăiri cu
încărcătură afectivă negativă și desprinse de situația momentană;
 ruminațiile obsesive – preocupări abstracte, nerezolvabile, extrem de chinuitoare
pe teme precum: de c e și dacă există Dumnezeu, viața extraterestră, suflet,
nemurire;
 ideile de contrast – contrastează cu sistemul etic, cu valorile și sentimentele
subiectului;
 onomatomania – nevoia imperioasă de a -și aminti nume sau termeni acontextuali;
 aritmomania – tendința de a număra sau de a face operații aritmetice legate de
obiectele sau ființele din jur;
 compulsiunile sau intențiile de act obsesive – preocupări intense însoțite de o
tensiune psihică insuportabilă – de a executa acțiuni ridicole, lipsite de sens, ca re
rămân doar ca reprezentări mintale fiind substituite cu acte stereotipe cu efect
anxiolitic numite ritualuri. Apar în:
 stările de surmenaj;
 tulburarea obsesiv -compulsivă;
 tulburările nevrotice fobice;
și la:
 personalități anxios -evitante;
 personalită ți dependente;
 personalități obsesiv -compulsive.
 ideile prevalente:
 idei care domină câmpul conștiinței, nu sunt în concordanță cu realitatea, dar
monopolizează și diferențiază cursul gândirii;
 spre deosebire de ideile dominante și cele obsesive, nu sunt p ercepute ca străine ci fiind
în concordanță cu conținuturile psihismului devin prevalente, subiectul încercând să le
argumenteze în cele mai diverse moduri, prin interpretarea greșită a realității de care
totuși încă nu se detașează;
 se întâlnesc în:
 psiho zele reactive;
 stările postconfuzionale onirice din toxicomanii;
 epilepsie;
 stările prepsihotice.
 ideile delirante:
 judecăți eronate ale realității obiective care domină conștiința subiectului și sunt
exprimate prin comportament;
 sunt ego -sintone ,

62
 apar pe fondul unei stări de conștiență păstrate
 în funcție de modalitățile de debut și cele evolutive, pot exista:
 idei delirante aparent verosimile și inteligibile cu punct de plecare în realitatea
trăită de subiect;
 idei delirante absurde, fantastice ;
 idei de lirante sistematizate și nesistematizate.
 după conținutul tematic se clasifică în:
 expansive:
 de grandoare – au ca repere majore mărirea – în sensul hipervalorizării
calităților personale sau averea – în sensul exagerării posesiunilor
personale;
 de invenți e – corespunzătoare convingerii delirante asupra paternității și
priorității absolute personale aferent unor invenții de importanță crucială
pentru destinele omenirii;
 de reformă – constau în elaborarea unor planuri deosebite, care vizează
binele lumii, a unor sisteme politice sau filozofice cu particularități de
unicat;
 de filiație – reprezintă convingerea subiectului asupra descendenței din
familii sau persoane cu un statut economic, social, politic sau cultural de
prim rang;
 erotomanice – constau în conv ingerea delirantă a subiectului asupra faptului
că este iubit de o persoană cu o poziție socio -economică sau cu aptitudini
deosebite și net superioare lui; asociază o stare de exaltare și polarizare
afectivă, care determină un comportament exclusivist ce o scilează între
pasivitatea admirativă și atitudini expectative respectiv acțiuni și reacții
răzbunătoare și ostile;
 mistice sau religioase – constau în convingerea absolută a subiectului
asupra faptului că datorită calităților sale spirituale este purtător ul unui
mesaj divin, transcendental, conform căruia trebuie să instaureze pacea și
armonia universală și să ducă la bun sfârșit misiuni de ordin religios;
 se întâlnesc în:
 episoadele maniacale de diverse etiologii;
 paralizia generală progresivă;
 schizofre nia paranoidă;
 paranoia;
 parafrenii.

63
 micromanice:
 depresive – constau în preocupări incorigibile de autodevalorizare, având ca
subiect starea psihică, cea somatică și funcționarea în roluri;
 de autoacuzare și autoculpabilizare – referitoare la asumarea ab solută a
responsabilității pentru situația dezastruoasă în care se află subiectul,
persoanele apropiate și relațiile dintre ele; culminează în tentative autolitice
sau heterosuicidare = omorul altruist;
 de persecuție – se referă la convingerea delirantă a subiectului asupra
faptului că este urmărit, comentat în acțiunile sale, fiind victima unui
potențial complot pe care într -o primă fază încearcă să -l evite, dar ulterior
poate recurge la plângeri, acuzații, acțiuni reclamative, ostile și chiar
antisociale, realizând tranziția de la “persecutat” la “persecutor”;
 de revendicare – sunt expresia convingerii de nezdruncinat asupra faptului
că subiectul a fost nedreptățit sau frustrat în diverse situații și roluri, induc
un comportament activ de reabilitare și de obținere a beneficiilor materiale
sau morale, care presupune reclamații, procese sau acțiuni violente și
criminale;
 de relație – se referă la convingerea subiectului că persoanele din jur îl
influențează și -l comentează negativ, corespunzător calităților, atitudinilor
și performanțelor sale;
 de transformare și posesiune zoopatică – conțin convingeri absurde având
ca tematică transformarea corporală totală sau parțială într -o ființă animală;
 hipocondriace:
 se referă la convingerea delirantă asupra amenințăr ii sau prezenței
unei boli cu evoluție gravă, invalidantă;
 asociază tulburări de percepție de tipul cenestopatiilor și
halucinațiilor și o stare afectivă depresiv -anxioasă;
 de negație:
 include convingeri patologice absurde referitoare la imposibilitatea
funcționării unor aparate sau sisteme ale organismului la care se
asociază în sens autoculpabilizator credința în condamnarea la o
viață veșnică;
 triada formată din ideile delirante de negație, enormitate și
imortalitate nefericită – sindromul COTARD;
 se înt âlnesc în:
 depresiile psihotice și involutive;
 schizofrenii;

64
 paranoia;
 parafrenii;
 demențe;
 stări confuzive de natură toxică sau infecțioasă.
 mixte – au un conținut ideativ și un suport afectiv ambiguu, dominate de bizar și
absurd și includ ideile deliran te:
 de influență – interpretări patologice ale existenței personale aflate sub
controlul unor forțe exterioare, xenopatice, care influențează negativ
gândirea, stările afective și comportamentul subiectului;
 metafizice și cosmogonice, fantastice sau de ima ginație :
 cu preocupări referitoare la originea vieții, a sufletului, la
metempsihoză;
 au o extremă diversitate și amploare tematică care se desfășoară în
condițiile coexistenței cu lumea reală și asociază elemente
halucinatorii.
 se întâlnesc în:
 schizofre nii;
 parafrenia fantastică;
 psihoze de natură toxică;
 patologia involutivă.
-mai sunt descrise:
 ideile delirante induse:
 conținuturile ideative patologice însușite de către un subiect de la o persoană de care este
dominat afectiv -volitiv, intelectual sau c a poziție socială și față de care se află într -o
relație de conviețuire sau de dependență conjuncturală mai îndelungată;
 presupun și însușirea comportamentului delirant al inductorului, scindarea cuplului fiind
adesea singura atitudine terapeutică viabilă;
 se întâlnesc în delirurile interpretative sau pasionale de tip paranoic.
 ideile delirante reziduale:
 idei delirante cu statut de simptom unic, care persistă după estomparea tuturor celorlalte
simptome psihotice;
 cedează în câteva zile și devin sensibile la contraargumente.

65
IMAGINAȚIA ȘI TULBURĂRILE EI

IMAGINAȚIA :
­ funcția psihică prin intermediul căreia se realizează prelucrarea și transformarea ideilor și
reprezentărilor cu scopul creării altora noi, pornindu -se de la obiecte, fenomene și experiențe reale sau
inexistente;
­ este susținută de operațiile gândirii și permite prospectarea viitorului, a unui alt trecut sau a unui alt prezent;
­ are strânse interferențe cu afectivitatea, cu motivațiile subiectului și poate fi caracteristică a personalității,
situație în care cele mai abstracte idei se transformă în imagini senzoriale;
­ are două variante:
 pasivă sau neintențională – visul și stările de reverie;
 activă sau intențională – include reproducerile mnestice, proiectarea mentală în viitor a dorințelor
și aspirațiilor personale și potențialul creativ condiționat și socio -cultural.

TULBURĂRILE IMAGINAȚIEI
­ sunt dependente de cele ale gândirii;
­ sunt reprezentate de:
 scăderea imaginației – în:
-oligofrenii;
-demențe;
-psihosindroamele organice;
-stările confuz ive;
-depresii;
-tulburarea obsesiv -compulsivă.
 exaltarea imaginației – în:
-stările de intoxicație ușoară;
-schizofrenia paranoidă;
-psihozele cronice delirante;
-episoadele maniacale.
 are ca formă particulară mitomania sau pseudologia fantastică:
 implic ă supraestimarea propriei persoane și falsitatea conținutului relatărilor
vizând impresionarea anturajului față de care mitomanul trăiește cu teama că nu
poate realiza o legătură interpersonală decât prin intermediul fabulației;
 în cazul unor eșecuri repet ate mitomanul – care de fapt simte și acționează naiv, ca
un debutant perpetuu – se retrage sau apelează la conduite parasuicidare;
 sunt descrise ca forme clinice:
 mitomania vanitoasă;

66
 mitomania perversă;
 mitomania malignă.
 trebuie diferențiată de minciună , șarlatanie și de confabulații;
 este descrisă în diferite tablouri psihopatologice sau ca și atribut al personalităților
cu trăsături isterice sau narcisice;
 se mai întâlnește în mod compensator la persoane cu un comportament sexual
aberant și în oligofre niile ușoare.
 simulația:
 falsificarea stării reale de sănătate cu mimarea unor suferințe somatice sau psihice, în
vederea obținerii unui beneficiu material, afectiv sau moral;
 depinde de nivelul intelectual și cultural, precum și de experiența de viață a s ubiectului și
a anturajului;
 se descrie clasic în tulburările isterice și în oligofrenii.
 suprasimulația – amplificarea unei suferințe somatice sau psihice reale;
 metasimulația – perseverarea în afișarea unor simptome somatice sau psihopatologice după ce
subiectul s -a refăcut, cu scopul obținerii unor beneficii;
 disimulația:
 mascarea unor simptome psihice sau fizice prin acuze de alt tip în vederea evitării unei
intervenții terapeutice, obținerii unui beneficiu sau materializării unor conținuturi
patologice ale psihismului;
 sunt descrie potențialul disimulativ al pacienților cu depresii delirante aferent
preocupărilor suicidare și tendința de ascundere a derapajului cognitiv de către pacienții
aflați în faza incipientă a unui proces demențial.

67
SEMIOLOGIA FU NCȚIILOR PSIHICE DINAMIZATOARE

AFECTIVITATEA ȘI TULBURĂRILE EI

AFECTIVITATEA:
­ funcția psihică cel mai intim legată de personalitate, care exprimă subiectivitatea omului și
caracteristicile sale de originalitate și unicitate în lume;
­ reprezintă o formă de manifestare diferențiată a atitudinii persoanei umane față de evenimentele
existențiale aparținând prezentului, trecutului sau viitorului și în general față de componentele realității
înconjurătoare;
­ stările afective sunt condiționate bio -fiziologic și so cio-cultural, fiind descrise din această perspectivă două
nivele ale afectivității:
 trăirile afective primare :
 au ca bază neurobiochimică formațiunile subcorticale și sistemele de neurotransmițători și
sunt legate de viața instinctuală;
 includ:
 dispoziția – starea afectivă de fond , de intensitate și durată medie care constituie
rezultanta tuturor stimulilor extero -, intero – și proprioceptivi, conștientizați sau
insuficient conștientizați;
 emoțiile :
 stări afective particulare și specifice care exprimă raport ul dintre subiect și
componentele realității înconjurătoare;
 pot fi de scurtă sau de lungă durată iar intensitatea medie a trăirilor afective
permite aprecierea logică și conștientizarea semnificației fenomenelor;
 sunt descrise în funcție de nivelul de sat isfacere a dorințelor și trebuințelor
personale și de efectul lor mobilizator:
 emoții pozitive – bucuria, plăcerea;
 emoții negative – tristețea, frica;
 emoții stenice – cresc randamentul psihic;
 emoții astenice – scad capacitatea de efort psihic.
 afectele – trăiri afective intense cu debut brusc și desfășurare tumultuoasă , însoțite
de modificări mimico -pantomimice și neuro -vegetative și de alterarea stării de
luciditate sau de îngustarea câmpului conștiinței, fiind afectat discernământul
subiectului.

68
 trăirile afective secundare :
 au ca bază neurofiziologică cortexul cerebral, fiind o rezultantă a coalizării proceselor
cognitive și a însușirii normelor morale și valorice ale unei socio -culturi;
 includ:
 sentimentele :
 trăirile afective cele mai complexe, consi stente și stabile, care au
întotdeauna un subiect bine definit și antrenează activitatea voluntară și
procesele cognitive;
 pot fi de o extremă diversitate, de la cele direcționate individual – de
prietenie, dragoste, până la cele colective al dragostei de țară sau al datoriei
și încadrabile în triada formată din sentimentele intelectuale, estetice și
etico -morale.
 pasiunile:
 trăiri afective elaborate, mai intense și mai angajante decât sentimentele,
care determină conduite ofensive , hiperactive cu un genero s suport volitiv
și sunt legate de structura personalității subiectului;
 există:
 pasiuni pozitive, care asigură progresul individual sau colectiv;
 pasiuni negative degradante și cu consecințe antisociale.
În ansamblu, viața afectivă este apreciată în funcț ie de însușirile sale dominante – sensul
– pozitiv sau negativ al stărilor afective, intensitatea și stabilitatea acestora.

TULBURĂRILE AFECTIVITĂȚII
cantitative:
­ hipertimii pozitive:
 euforia:
 stare de exagerare pozitivă a dispoziției, de veselie, satisfa cție și optimism, însoțită de
tahipsihie, logoree, idei macromanice instabile, dezinhibiție instinctuală și hiperactivism
puțin eficient – ca repere majore ale sindromului maniacal;
 se întâlnește în:
 intoxicațiile ușoare;
 manie;
 hipomanie;
 psihosindroamel e organice pe fond:
 vascular;
 hipertensiv;

69
 traumatic.
 oligofrenii;
 demențele luetice;
 demențele senile.
 moria:
 euforie atipică, puțin expansivă și necontagioasă, cu familiarități puerile și calambururi;
 este descrisă în leziunile și tumorile lobului front al.
 extazul:
 stare de beatitudine, de reverie fericită, puțin contagioasă;
 apare în:
 intoxicațiile cu substanțe psihodisleptice;
 psihozele cronice delirante;
 isterie;
 epilepsie.
­ hipertimii negative:
 depresia:
 stare de exagerare negativă a dispoziției, de tristețe, nemulțumire și pesimism, însoțite de
idei micromanice de diverse intensități, culminând cu cele de autoculpabilizare și
autosuprimare, bradilalie, modificări mimice și pantomimice congruente cu starea
afectivă, inactivism – ca repere dominante al e sindromului depresiv;
 are ca formă extremă anestezia psihică dureroasă – pierderea capacității de rezonanță
afectivă de a se bucura sau întrista, însoțită de durerea morală a subiectului, care “suferă
pentru că nu mai poate suferi” – din depresiile psiho tice și fazele de debut sau remisionale
ale schizofreniilor;
 are drept complicație majoră raptusul melancolic, act impulsiv aparent spontan de tip
auto- sau heteroagresiv, potențat de asocierea anxietății;
 poate fi de intensitate nevrotică sau psihotică sa u poate fi mascată de simptome somatice;
 se întâlnește ca reacție la evenimente negative ale vieții – fiind considerat cel mai comun
și mai frecvent simptom psihopatologic , în:
 stările reactive;
 decompensările unor categorii de personalități dizarmonice d e tip:
 afectiv;
 anxios;
 obsesiv -compulsiv;
 narcisic;
 isteric.
 psihozele afective unipolare;

70
 psihozele afective bipolare;
 schizofrenia afectivă;
 tulburările schizoafective;
 patologia involutivă.
 anxietatea :
 teama difuză, fără obiect, desprinsă de concret, proiectată în viitor și însoțită de neliniște
psihică și motorie și tulburări neurovegetative în cadrul sindromului anxios;
 ea este un atribut recunoscut al existenței umane deoarece poate apare și în prezența unui
pericol, dar cu o intensitate total dispr oporționată față de caracteristicile acestuia;
 în funcție de intensitate poate avea un rol adaptativ și mobilizator sau unul inhibitor și
dezorganizant al psihismului și conduitei;
 poate fi stabilă sau fluctuantă ca evoluție sau poate constitui o trăsătură afectivă durabilă
a personalității;
 atunci când este însoțită de simptome somatice resimțite penibil la nivelul diferitelor
organe și aparate ale corpului poartă numele de angoasă și devine mai mult actuală decât
potențială și mai mult trăită decât gândit ă, facilitând tranziția spre patologia fobică;
 se întâlnește în:
 tulburări nevrotice;
 decompensările unor personalități dizarmonice;
 depresii – cvasiconstant în cele involutive;
 debutul psihozelor;
 toxicomanii;
 tulburările psihopatologice din:
 boli endocr ine;
 boli infecțioase;
 perioada puerperală.
 labilitatea afectivă:
 variația dispoziției între polul euforic și cel depresiv;
 se descrie în:
 hipomanie;
 manie;
 oligofrenii;
 demențe și
 la personalități dizarmonice de tip:
 borderline;
 isteric;
 afectiv ciclotim .

71
 incontinența emotivă :
 trecerea bruscă, incoercibilă de la o stare afectivă la alta, opusă ei;
 poate apare în:
 tulburările psihopatologice din ateroscleroza cerebrală;
 demențe și
 isterie.
 disforia:
 tulburare mixtă de afectivitate care asociază tristețea , anxietatea și starea de disconfort
somatic cu neliniștea psihomotorie, logoreea și manifestări coleroase;
 poate apare în:
 toxicomanii – cu precădere în perioadele de sevraj;
 alcoolismul cronic;
 psihosindroamele organice posttraumatice și postencefalitic e;
 perioadele intercritice din epilepsie.
­ hipotimiile:
 scăderea de intensitate variabilă a intensității trăirilor afective și a capacităților de modulare
afectivă , mergând până la indiferență sau dezinteres și apatie față de sine și față de lumea din jur;
asociază reducerea expresivității mimice;
 se întâlnesc în:
 oligofrenii;
 psihosindroamele organice deteriorative de diverse etiologii;
 stările confuzive de diverse etiologii.
­ atimia:
 forma extremă de indiferentism cu abolirea capacității de rezonanță afect ivă și scăderea severă a
tonusului afectiv, însoțită de inexpresivitate mimico -pantomimică;
 este descrisă în:
 idioție;
 demențe;
 stări catatonice;
 stări confuzionale grave și în cele de defect schizofren.
 ilustrează întotdeauna o suferință somatică sau psi hică severă.

calitative denumite paratimii:
 reacții afective aberante, imprevizibile sau paradoxale față de motivația dominantă a subiectului
sau față de situația dată;
 se întâlnesc în:
 reacțiile psihopatologice și

72
 în mod patognomonic în schizofrenii.
 includ și:
 ambivalența afectivă:
 coexistența simultană a două stări afective opuse calitativ: dragoste -ură;
 apare:
 la vârsta a treia pe fondul scăderii libidoului și
 în schizofrenii.
 inversiunea afectivă:
 substituirea sentimentelor existente cu trăiri afe ctive opuse, însoțită de manifestări
de ostilitate;
 apare în:
 schizofrenii;
 parafrenii;
 paranoia conjugală.

SEMIOLOGIA VIEȚII INSTINCTUALE

INSTINCTELE:
­ complexe de însușiri moștenite ereditar care corespund nevoilor biologice ale individului și asigură
păstrarea integrității sale morfologice și funcționale;
­ au o bază neurofiziologică complexă înnăscută și permit păstrarea însușirilor specifice speciei, fiind însă
supuse controlului voluntar și normelor sociale;
­ se clasifică în instincte corespunzătoare i ntegrității:
 individului:
 alimentar;
 de apărare;
 speciei:
 de reproducere;
 matern.

Tulburările instinctului alimentar:
­ exagerarea:
 polifagia:
 creștere a apetitului de aspectul unei lăcomii excesive, însoțită de ingerarea unor substanțe
nealimentare, în car e starea de sațietate este atinsă tardiv;
 este descrisă în:
 schizofrenii,

73
 oligofreniile severe,
 demențe și la
 personalități dizarmonice de tip borderline, anxios, obsesiv -compulsiv.
 bulimia:
 creșterea apetitului în care foamea nu poate fi satisfăcută;
 se descrie în:
 leziuni organice cerebrale,
 tumori diencefalice,
 episoadele maniacale,
 hipertiroidism.
 potomania:
 creștere a cantității de lichide ingerate, în absența unor cauze organice, precum diabetul
zaharat sau insipid;
 se întâlnește la personalită ți dizarmonice de tip isteric și borderline.

­ diminuarea până la abolire :
 anorexia mintală:
 apare la fetele tinere de 15 -18 ani, cu trăsături accentuate de personalitate de tip schizoid,
isteric, obsesiv sau cu o imaturitate afectiv -comportamentală întreți nută de deficiențele
raporturilor interpersonale cu mama;
 se asociază scăderea ponderală, amenoreea și păstrarea sau chiar exagerarea compensatorie
a activismului;
 sugerează teama de asumare a responsabilităților și rolurilor personale și poate constitui o
modalitate de debut pentru psihozele schizofrenice.
 anorexia simptomatică:
 apare în cadrul unor tablouri psihopatologice de tip depresiv, isteric, anxios, hipocondriac,
fobic și obsesiv, de intensitate nevrotică, având semnificație contextuală.
 sitiofobia :
 refuzul alimentar datorat tulburărilor de tip halucinator -delirant;
 este descrisă în:
 psihozele depresive;
 psihozele schizofrenice;
 psihozele paranoice;
 demențe;
 stări confuzive.
­ pervertirea:
 opsomania:

74
 dorința nestăvilită de a abuza de dulciuri;
 este d escrisă la personalități și în stări anxioase.
 pica:
 consumul preferențial de alimente foarte sărate sau iuți și a unor substanțe nealimentare –
săpun, cretă, pastă de dinți, cărbune;
 apare la femeile gravide și dispare după naștere.
 coprofagia, aerofagia și geofagia:
 ingerarea de excremente, aer sau pământ;
 se descriu în:
 oligofrenii și
 demențele grave.
 mericismul:
 rumegarea alimentelor odată ingerate după ce în prealabil au fost readuse în gură;
 se întâlnește în:
 oligofrenii;
 demențe;
 schizofreniile cro nicizate.

Tulburările instinctului de apărare:
­ exagerarea:
 nevoia crescută de autoconservare;
 se descrie:
 la personalități paranoice, narcisice, isterice, anxioase și dependente;
 în tulburările hipocondriace și fobice
­ diminuarea:
 scăderea sau abolirea cap acităților de autoconservare – cu ignorarea pericolelor și a hazardului;
 se descrie în:
 depresiile de diverse etiologii;
 reacții psihopatologice;
 psihozele schizofrenice;
 epilepsie;
 alcoolism și toxicomanii.
 culminează cu ideația și tentativele suicidare :
 îngustarea câmpului conștiinței însoțită de judecăți și raționamente micromanice, intens
autodevalorizante care conduc subiectul spre o unică opțiune – actul autosuprimării;

75
 acesta este precedat de reprezentări mentale specifice, ignorarea rolurilor și ev itarea
raporturilor interpersonale, subiectul fiind conștient întotdeauna de consecințele gestului
său.
 includ și – tentativele parasuicidare sau falsele sinucideri :
 tentative autolitice sau automutilante cu semnificații simbolice care vizează impresionare a
anturajului și/sau obținerea unor beneficii;
 la personalități imature, cu trăsături isterice, în tulburările isterice și hipocondriace;
 exclud:
 sinuciderile accidentale – din stările confuzive, oligofrenii, demențe;
 sinuciderile “cronice” – din alcoolism și toxicomanii;
 sinuciderile imperative – din episoadele psihotice halucinator -delirante.

Tulburările instinctului de reproducere sau sexual:
­ sunt influențate și de participarea afectivității în viața sexuală – căreia îi asociază astfel și o funcție ero tică –
alături de contribuția normelor și reglementărilor morale comunitare;
­ sunt considerate patologice atunci când reprezintă modalitatea unică sau dominantă de desfășurare a vieții
sexuale și perturbă comportamentul, eficiența în roluri și relațiile int erpersonale ale subiectului;
­ se clasifică în:
a) anomalii în alegerea obiectului sexualității:
 comportamente sexuale aberante induse de incapacitatea de a obține orgasmul prin modalitățile
obișnuite – perversiuni sexuale;
 se întâlnesc în:
-tulburări nevrot ice;
-episoade maniacale;
-oligofrenii;
-demențe;
-toxicomanii;
-tumori fronto -temporale;
-personalități dizarmonice.
­ anomalii în alegerea partenerului care cuprind:
 autoerotismul sau masturbarea:
 autosatisfacția erotică;
 apar în:
-tulburări nevrotice;
-oligofrenii;
-demențe;

76
-schizofrenii și la
-personalități de tip schizoid și schizotipal;
 nu are semnificație patologică la începutul vieții sexuale și în condiții de izolare.
 homosexualitatea:
 atracție erotică între persoane de același sex, însoțită sau nu de acte sexuale în care unul
joacă rolul sexului opus;
 poartă denumirea de uranism sau pederastie la sexul masculin și de lesbianism sau safism
la sexul feminin;
 pedofilia – atracția sexuală față de copii de același sex sau de sex opus;
 gerontofilia – atracția sexuală față de persoane mult mai în vârstă;
 necrofilia – atracție și practici sexuale față de cadavre;
 zoofilia sau bestialitatea – întreținerea de acte sexuale cu animale sau păsări;
 incestul – întreținerea de raporturi sexuale cu rude de gradul I.

­ anomalii în desfășurarea actului sexual:
 sadismul – obținerea satisfacției sexuale doar prin provocarea de suferințe partenerului;
 masochismul – obținerea satisfacției sexuale doar atunci când subiectul este batjocorit, umilit sau
chinuit fizic în divers e moduri;
 sado -masochismul – asocierea variantelor descrise, dominantă ca frecvență;
 voaieurismul sau scaptofilia – obținerea satisfacției sexuale – în afara practicării actului – prin
contemplarea raporturilor sexuale dintre alte persoane;
 exhibiționismul – cultivarea plăcerii sexuale prin expunerea în public a organelor genitale sau a
diverselor zone erogene;
 fetișismul – căutarea satisfacției sexuale în contactul cu obiecte, de obicei de îmbrăcăminte sau
lenjerie intimă – aparținând unor persoane cunoscu te sau necunoscute;
 pygmalionismul – obținerea satisfacției erotice prin contacte apropiate cu statui sau grupuri
statuare.

b) anomalii în realizarea actului sexual:
­ hipersexualitatea – exagerarea manifestărilor instinctului sexual, include ca variante:
 satiriazisul – la sexul masculin;
 nimfomania – la sexul feminin;
 o formă particulară o reprezintă donjuanismul sau ginecomania:
 atracție imperioasă față de sexul feminin dar lipsită de substrat afectiv, cu incapacitatea de a
stabili raporturi durabile și as ocierea fobiei față de căsătorie – gamofobie;
 se descrie în asociere cu diverse forme de inhibiție sexuală și la personalități dizarmonice, în
oligofrenii, hipomanie și manie.

77
­ hiposexualitatea – scăderea capacităților sexuale:
 impotența – la bărbat:
 poate fi totală sau parțială prin:
 absența dorinței sexuale;
 absența sau incompletitudinea erecției;
 ejaculare precoce;
 absența orgasmului cu sau fără ejaculare.
 apare:
 la personalități imature sau dizarmonice;
 în tulburări nevrotice;
 în depresii persistente sau reactive;
 în psihozele afective unipolare;
 în schizofrenii;
 în alcoolism;
 în perversiunile sexuale;
 secundar unei anumite terapii medicamentoase.
 frigiditatea:
 la femeie, care poate fi însoțită de:
 dispareunie – durere în timpul sau după desfășurarea actu lui sexual;
 vaginism – spasm involuntar al treimii externe a vaginului;
 se descrie în:
 reacții psihopatologice;
 tulburări nevrotice;
 depresii;
 schizofrenii și la
 personalități dizarmonice de tip isteric, borderline, anxios și evitant.

Tulburările instin ctului matern:
­ exagerarea :
 cu un comportament hiperprotector față de copil;
 apare la mamele cu trăsături psihotipale de tip anxios sau obsesiv.
­ diminuarea :
 apare la mamele cu trăsături narcisice, isterice, obsesiv -compulsive sau schizoide;
 este adeseori c onfirmată corelația inversă dintre comportamentul erotic și maternitate.
­ pervertirea care presupune:
 abandonul copilului – apare în:
 reacții psihopatologice;

78
 oligofrenii și la
 personalități imature.
 infanticidul – apare în:
 psihoze puerperale;
 oligofrenii;
 schizofrenii;
 depresii delirante;
 toxicomanii.

79
SEMIOLOGIA FUNCȚIILOR PSIHICE EFECTO RII

VOINȚA ȘI TULBURĂRILE EI

VOINȚA:
­ funcția psihică prin intermediul căreia se realizează în mod conștient trecerea de la o idee sau
raționament la declanșarea sau inhi biția unei activități, în vederea realizării unui scop anume;
­ aferent scopului propus, permite depășirea unor obstacole interne sau externe și este strâns legată de:
 afectivitate – care îi asigură suportul dinamico -energetic;
 funcțiile de cunoaștere – care oferă informațiile necesare formulării scopurilor personale;
 motivație – coalizează totalitatea cauzelor mintale sau mobilurilor interne ale conduitei:
 ce pot fi:
 înnăscute;
 dobândite.
 de natură:
 biologică;
 materială;
 spirituală.
 includ:
 trebuințele fizio logice;
 idealurile abstracte ale persoanei umane.
 lupta motivelor:
 generează scopul dominant :
 conștientizat întotdeauna;
 modelat socio -cultural.
 marchează debutul efortului volitiv influențat de:
 structura personalității;
 exercițiu;
 educație.
­ are o amplitu dine variabilă în funcție de particularitățile obstacolului care trebuie depășit;
­ are două componente care intervin – în diferite proporții – dar întotdeauna simultan în actualizarea și
materializarea scopurilor:
 voința activă , mobilizatoare sau de suport – care:
 stă la baza perseverenței;
 asigură depășirea obstacolului.
 voința pasivă sau inhibitorie – care:
 permite controlul tendințelor impulsive sau a realizării unor acțiuni indezirabile;

80
 este responsabilă de conduita amânării;
 intervine cu precădere în dirijarea conduitei persoanelor mature, armonios structurate și
conștiente de responsabilitățile ce le revin în diversitatea rolurilor vieții.
­ are ca suport neurofiziologic:
 cortexul frontal;
 formațiunile subcorticale și conexiunile lor.
­ este condiționată în mod predominant de mediul social și cultural, educația și autoeducația având o
contribuție majoră.

Tulburările specifice – disbulii:
­ nu apar niciodată izolate ci sunt consecutive perturbărilor motivaționale sau unor tulburări cognitive și
afective; sun t:
 cantitative:
 hiperbulia:
 exagerarea globală a forței volitive;
 se descrie și este considerată fiziologică la anumite tipuri de personalități dominate
de tenacitate și fermitate sau în condițiile existenței unei motivații puternice legate
de scopuri exis tențiale deosebite;
 în patologia psihică este rar întâlnită în adevărata ei accepțiune pentru că suportul
motivațional este mereu dezorganizat;
 se descriu forme cu caracter particular sau selectiv în:
 paranoia – legată de materializarea interpretărilor del irante;
 toxicomanii – aferent procurării toxicului dar pe un fond hipobulic general;
 tulburările obsesivo -fobice – corespunzător compulsiunilor.
 hipobulia:
 trebuie apreciată în funcție de starea de oboseală a subiectului și de aspectul
comun, repetitiv sau dimpotrivă nou și inedit al activității;
 scăderea până la dispariție a forței volitive și a capacității de acțiune;
 este descrisă în:
-tulburări nevrotice;
-depresii;
-manie;
-toxicomanii;
-oligofrenii;
-psihosindroame organice cronice;
-demențe și la

81
-personalitățile dizarmonice.
 abulia:
 abolirea totală a capacităților de efort volitiv:
 este descrisă în:
-psihozele depresive – în care previne temporar actul suicidar;
-schizofrenii – în mod caracteristic în forma catatonică;
-oligofreniile severe;
-stadiul final al demențelor;
-stările comatoase.

ACTIVITATEA VOLUNTARĂ ȘI TULBURĂRILE EI

ACTIVITATEA VOLUNTARĂ:
­ se desfășoară sub controlul voinței și al conștiinței;
­ este condiționată de caracteristicile temperamental -caracteriale și de experiența de viață a s ubiectului;
­ include manifestările normale și patologice ale privirii, mimicii, ținutei și conduitei
motorii ca și variante ale comunicării non -verbale.

Privirea:
­ redă în mod spontan conținuturile ideo -afective ale psihismului;
­ este:
 hipermobilă și fugace – în:
 stările de intoxicație ușoară cu substanțe psihostimulente;
 hipomanie;
 manie.
 hipomobilă, ștearsă, absentă – în:
 depresii;
 psihosindroame organice de diverse etiologii;
 demențe.
 înlăcrimată, temătoare sau larg deschisă – cu sprâncenele ridicate – în:
 reacțiile depresive;
 stările de anxietate și angoasă.
 suspicioasă, ostilă sau dominatoare și necruțătoare – în:
 paranoia și la
 personalitățile omonime;
 detașată de realitate, imobilă, bizară – în schizofrenii și unele stări confuzive.

82

Mimica:
­ cuprin de ansamblul modalităților de expresie facială și este condiționată de nivelul intelectual, de
factorii educaționali, culturali și etnici ;
­ modificările ei patologice pot fi:
 cantitative:
 hipermimia:
 reprezintă mobilitatea și expresivitatea accentuată a mim icii;
 poate avea caracter:
 generalizat – în:
-stările de intoxicație ușoară;
-hipomanie;
-manie.
 localizat – în:
-isterie;
-episoade delirant -halucinatorii;
-delirurile expansive și pasionale.
 compensator – mimică dezinvoltă, nonșalantă a persoanelor cu t răsături
anxioase, evitante sau dependente și cea pseudoironică a persoanelor cu
trăsături obsesiv -compulsive dominante.
 hipomimia:
 reprezintă scăderea mobilității și expresivității mimice;
 se descrie în:
 depresiile inhibate – stupoarea melancolică;
 oligof renii;
 demențe;
 sindroamele catatonice de diverse etiologii;
 paralizia generală progresivă = masca paralitică sau faciesul laminat.
 amimia:
 constituie abolirea mobilității și expresivității mimice;
 apare în:
 stările stuporoase de intensitate psihotică;
 sindromul akinetic de impregnație neuroleptică;
 stadiul final al demențelor;
 stările comatoase.
 calitative:
 paramimiile:

83
 sunt modificări mimice aflate în disonanță cu conținuturile ideatorii și afective,
care pervertesc expresivitatea mimică;
 sunt descrise în schizofrenii:
 hemimimie – persistența unilaterală a unui gest mimic;
 neomimie – bizarerii mimice corespunzătoare neologismelor;
 jargonomimie – multitudine de expresii mimice bizare;
 psitacism mimic – mimica hipermobilă inadecvată și incomprehensibilă;
 ecomimie sau imitarea mimicii interlocutorului – în demențe și în stările
catatonice;
 în isterie în varianta mimicii “de împrumut”, care vizează impresionarea
anturajului.

Ținuta:
­ corespunde aspectului exterior al persoanei privitor la vestimentație și atitu dinea în raporturile
interpersonale;
­ este evaluată întotdeauna în funcție de vârstă, sexul biologic, nivelul educațional, cel cultural și rolul socio –
profesional;
­ modificările ei includ:
 rafinamentul vestimentar:
 la personalități cu trăsături de tip ister ic, narcisic și paranoic sau cu conduite perverse
sexuale – homosexualitate, voyeurism;
 în isterie și schizofrenie.
 excentricități și bizarerii vestimentare – în:
 hipomanie;
 manie;
 schizofrenii;
 psihoze cronice delirante cu tematici expansive, pasionale s au fantastice.
 dezordinea vestimentară – în:
 stări confuzive de diverse etiologii;
 schizofrenii;
 mania confuzivă;
 furia maniacală;
 oligofrenii;
 demențe.
 travestitismul – pervertire a comportamentului sexual constând în folosirea îmbrăcăminții sexului
opus – se asociază adesea cu homosexualitatea și uneori cu sado -masochismul, fiind mai frecventă
la sexul masculin;

84
 cisvestitismul – utilizarea unei îmbrăcăminți nepotrivite cu vârsta sau cu situația dată:
 la personalități dizarmonic structurate;
 în manie;
 în schizofrenie.

Conduita motorie:
­ integrează o serie de acte care vizează împlinirea unui anumit scop cu maximum de randament;
­ este dependentă de starea afectivă dominantă și caracteristicile stării de conștiență;
­ tulburările ei includ:
 hiperkineziile sau st ările de agitație psihomotorie:
 asociază întotdeauna și hipermimia și determină dezorganizarea motricității;
 se întâlnesc în:
 episoadele maniacale în cazul cărora sunt precedate de iritabilitate și ergasiomanie
– tendința de a activa în continuu și culmine ază cu stări de furie maniacală
declanșate de stimuli minori, din mediul extern;
 episoadele depresive endogene când se manifestă sub forma raptusului melancolic
– gest aparent spontan și imprevizibil cu scop hetero – sau autolitic;
 schizofrenii în care acte le motorii au un caracter lipsit de coerență sau simbolic iar
amplitudinea și ritmul lor sunt crescute în forma hebefrenică – asemănător agitației
maniacale și în cea catatonică – comparabilă cu mișcările unui robot agitat;
 reacții psihopatologice de diver se intensități;
 epilepsie – sub forma furiei epileptice – căreia alterarea conștienței și severitatea
dezinhibiției motorii alături de amnezia lacunară postcritică îi conferă atributul de
cea mai severă urgență psihiatrică și medicală;
 oligofrenii în cazul cărora este evident aspectul disforic și potențialul
heteroagresiv;
 demențe când sunt dominante manifestările verbale iar nivelul de periculozitate
este diminuat;
 personalitățile dizarmonice la care gravitatea manifestărilor este agravată de
deficitul vol itiv, dar este condiționată uneori de impresia creată asupra anturajului
sau de atitudinea acestuia;
 stările confuzive de etiologie diversă în afecțiuni organice cerebrale de natură
tumorală, traumatică, toxică sau infecțioasă;
 sindroamele de impregnație n euroleptică:
 akatisia – imposibilitatea de a păstra o poziție pasivă a corpului sau a
segmentelor sale;
 tasikinezia – tendința de deplasare continuă.

85
 hipokineziile sau stările de inhibiție psihomotorie:
 sunt însoțite întotdeauna de hipomimie și bradilalie și presupun scăderea ritmului și
amplitudinii actelor motorii care asociază sau nu sărăcirea motorie;
 se întâlnesc în:
 depresiile inhibate;
 psihosindroamele organice deteriorative;
 boala PARKINSON;
 epilepsie;
 sindroamele de impregnație neuroleptică.
 akine ziile – sunt stări de inhibiție motorie extremă reprezentate prin:
 fadingul motor:
 diminuarea progresivă până la dispariție a activității motorii;
 în depresii și schizofrenii.
 barajul motor:
 întreruperea bruscă și imprevizibilă a activității verbale și mot orii;
 în isterie și în mod patognomonic în schizofrenii.
 starea stuporoasă:
 inerție motorie aproape totală sau subtotală, însoțită de hipo – sau amimie;
 poate fi de intensitate:
 nevrotică, așa cum se întâmplă în reacțiile anxioase, depresive și în isterie –
pseudonarcotismul isteric – a cărui intensitate și durată variază în funcție
de reacția anturajului uman și care răspunde favorabil la psihoterapii
sugestive;
 psihotică în:
 stările confuzive inhibate;
 depresiile delirante melancoliforme;
 epilepsie;
 fazele intercritice și în schizofrenii, cu precădere în forma
catatonică.
 catalepsia:
 flexibilitatea ceroasă – inerție motorie completă însoțită de o ușoară hipertonie
musculară, care permite păstrarea îndelungată a unor poziții imprimate la a căror
schimbare ap are o rezistență asemănătoare celei aferente modelării unor piese de
ceară;
 se întâlnește în:
 stările de sugestie hipnotică;
 isterie și

86
 ca o componentă de prim ordin a sindromului catatonic.
 somnul cataleptic:
 inerție motorie totală și hipotonie muscular ă care creează impresia de moarte
aparentă;
 în isterie și epilepsie.

 parakineziile:
 pervertirea sensului natural și logic al actelor motorii care sunt în disonanță cu suportul
ideo-afectiv și devin artificiale, bizare și acontextuale;
 sunt considerate tul burări calitative ale conduitei motorii;
 includ:
 manierismul:
 acte motorii deformate sau parazitare care hipertrofiază într -un mod
nepotrivit expresivitatea gestuală, conferindu -i un aspect pueril și
caricatural;
 se descrie în:
 isterie;
 psihozele cronice delirante;
 schizofrenie.
 bizareriile atitudinale:
 comportament motor care – depășind ca intensitate manierismul – este
dominat de acte simbolice și izolate de context, cu un înalt grad de
incomprehensibilitate;
 apar în:
 isterie;
 schizofrenie.
 stereotipiil e:
 tendința de repetare a unui gest sau act motor de obicei bizar și nepotrivit
contextului = stereotipii de mișcare sau kinetice;
 tendința de păstrare îndelungată a unei poziții nefiziologice sau total
incomode cu substrat cataleptic – stereotipii de pozi ție sau akinetice;
 semnul berzei – cu păstrarea îndelungată a echilibrului într -un
singur picior;
 semnul botului de știucă sau semnul BLEULER – la nivelul
buzelor;
 semnul pernei psihice – cu semiflexia capului în condițiile absenței
unui sprijin local;

87
 semnul “cocoșului de pușcă” – poziție cu genunchii flectați pe
abdomen, cap și corp încovoiate în pat.
 se întâlnesc în:
 schizofrenii – îndeosebi în forma catatonică;
 psihozele cronice delirante;
 demențele presenile și senile;
 oligofrenii;
 encefalite;
 boala PA RKINSON.
 ticurile:
 mișcări scurte, spontane, repetitive și inutile, localizate la nivelul unor
grupe musculare legate funcțional, care pot reproduce gesturi reflexe;
 sunt conștientizate de subiect dar sunt scăpate de sub controlul voluntar;
 pot fi mai mult sau mai puțin complexe – de la modificări mimice minore
până la rectificări intempestive și repetate ale ținutei ;
 onicofagie – rosul unghiilor;
 tricotilomanie – răsucirea sau ruperea unor fire sau smocuri de păr.
 apraxiile:
 imposibilitatea realizării unor acte motorii simple sau complexe în absența unor mișcări
parazitare perturbatorii și a tulburărilor senzoriale și motorii elementare;
 pot fi mascate temporar prin automatisme motorii;
 au ca forme clinice apraxia:
 ideatorie:
 imposibilitatea executării unui gest complex, deși actele simple componente
pot fi efectuate, datorită perturbării planului său ideator la nivel cortical;
 creează impresia unui om distrat.
 ideomotorie:
 imposibilitatea executării atât a actelor complexe cât și a celor simple, cu
excepția celor efectuate spontan sau automat;
 creează impresia unui ataxic sau coreic.
 constructivă:
 perturbarea scrisului, a desenului și a construcției formelor geometrice plane
sau spațiale.
 a îmbrăcatului și a mersului:
 se întâlnesc în:
 boli neurologice;
 deme nțele presenile și senile.

88
SINDROAMELE PSIHOPATOLOGICE

­ reprezintă:
 un ansamblu de simptome care apar mereu împreună, formând o structură coerentă și care au
un substrat neurobiologic comun;
 o expresie comprimată și uneori caricaturală a unei dimensiuni f undamentale a existenței
persoanei umane conștiente;
­ pot include trăsături modificate ale personalității sau pot fi expresia unui substrat lezional cerebral;
­ au o complexitate structurală diferită și elemente semiologice comune;
­ episoadele psihopatologice includ întotdeauna mixturi de sindroame iar în dinamica lor se conturează
adesea sindroame de tranziție.

SINDROMUL ANXIOS

Include anxietatea:
­ tulburare afectivă de tip hipertimic care devine patologică atunci când nu este condiționată de nici un
stimul s au motiv evident, când este persistentă, incontrolabilă voluntar și dezorganizează psihismul și activismul
persoanei;
­ trăirea anxietății poate fi comparată cu senzația căderii într -un abis sau cu aceea a strivirii individului de
către lumea care se precipi tă spre el;
­ orice condiție care reduce schimbul de informații cu mediul sau care vizează manifestarea liberă,
neîngrădită a persoanei este anxiogenă.
­ apare sub două variante clinice :
 difuză sau generalizată cu două componente:
 subiectivă reprezentată prin sentimentul persistent al unui pericol difuz și iminent, care
vizează propria persoană și îi dezorganizează percepția realității exterioare și trăirea
prezentului;
 obiectivă care include:
 stare de tensiune corporală și hipervigilitate însoțită de o conduit ă de investigare a
mediului înconjurător în vederea detectării cât mai rapide a sursei potențialului
pericol sau a unor persoane de încredere, cu rol protector;
 modificări mimice cu privirea temătoare sau căutătoare și pliurile frunții ridicate în
linie or izontală;
 neliniște psihomotorie cu deplasări continue fără scop aparent, într -o stare de alertă
care perturbă eficiența intelectuală și capacitățile adaptative și de funcționare în
rolurile sociale și profesionale;

89
 asociază mereu insomnii mixte predominan t de adormire, mialgii și tulburări
neurovegetative de tip hipersimpaticoton;
 este mai accentată în primele ore ale serii, în fața unei situații necunoscute și în
condiții de izolare, subiectul trăind intens teama de a rămâne singur – ipsofobie.
 se întâlne ște:
 ca și componentă structurală caracterială la personalități de tip anxios,
evitant și dependent;
 în reacțiile psihopatologice anxioase, depresive și cele de intensitate
psihotică;
 în depresii;
 în debutul psihozelor și demențelor;
 în sindroamele de sevr aj ale toxicomaniilor;
 în psihosindroamele organice de diverse etiologii.
 paroxistică sau criza de panică – include:
 în plan subiectiv o stare de teamă și de încordare paroxistică dominată de senzația morții
iminente prin stop cardiac, respirator sau prăb ușire în gol, cu pierderea cunoștinței;
 în plan obiectiv sunt caracteristice modificări – somatice și neurovegetative:
 tahicardie – 120/minut;
 tahipnee;
 hipertensiune arterială;
 transpirații profuze reci, pe fondul palorii periferice, secundare vasoconstri cției;
 cefalee;
 amețeli;
 algii abdominale;
 tranzit accelerat digestiv cu pseudo -incontinență sfincteriană;
 hipotonie musculară periferică cu senzația de “prăbușire în gol”;
 blocaj motor cvasicomplet sau dimpotrivă mobilizare rapidă și fugă într -un spațiu
sau anturaj liniștitor și protector, adesea medical.
 apare spontan în condiții de singurătate, seara sau în cursul nopții și durează minute sau
ore;

 se impune diferențierea ei de condițiile non -psihiatrice, cu un tablou clinic asemănător:
 crizele anginoas e;
 infarctul miocardic;
 crizele astmatice;
 sindromul MENIERE;

90
 tumorile cerebrale;
 hipertiroidism;
 feocromocitom;
 prolapsul de valvă mitrală;
 pancreatita acută.
 este favorizată de episoade psihopatologice nevrotice, psihotice, cu substrat organo –
lezional ce rebral și de structurările dizarmonice ale personalității.

SINDROMUL FOBIC

Include fobiile:
­ stări de frică patologică, insuficient motivată sau nemotivată, cu obiect bine definit, deci având un
caracter specific;
­ teama este intensă, persistentă, ilogică și invalidantă pentru subiect și deci imposibil de controlat voluntar;
­ fobicul este plasat de obicei în mijlocul lumii și simte – în mod explicit, spre deosebire de anxios – că
amenințarea vine din exterior;
­ apar de cele mai multe ori în contextul unor tul burări anxioase și împart lumea personală în două sectoare
distincte – unul sigur și protejant, celălalt nesigur și plin de pericole;
­ se leagă în general de fricile naturale ale oamenilor , astfel încât fobiile de animale mari se consideră
relicve ale frici lor din prima copilărie, cele față de animale mici și insecte ale fricilor din a doua copilărie iar unele
fobii sociale ale fricilor sau temerilor din pubertate și adolescență;
­ se clasifică în:
 fobii spațiale:
 claustrofobia – fobia de spații închise și îng uste;
 agorafobia – fobia de spații largi, deschise, care pot fi parcurse doar împreună cu o
persoană cunoscută sau străină;
 acrofobie – fobia de spații și locuri înalte;
 acroaerofobia – fobia de spații înalte și deschise;
 batofobia – fobia de adâncimi.
 fobii sociale – frici patologice în raport cu prezența și manifestarea în public, într -un mediu
insuficient cunoscut sau necunoscut; include:
 neofobia – teama de nou;
 antropofobia – teama de oameni;
 ereutofobia – teama de a roși în public;
 hipengiofobia – teama de responsabilitate;

91
 scafofobia – teama de a fi remarcat, teama de a vorbi în public, de a fi examinat oral, de a
recita, de a sta într -un prezidiu sau de a -și satisface necesitățile fiziologice altundeva decât
acasă sau în locuri foarte izolate.
 fobii speciale – reprezintă o grupă foarte heterogenă care include:
 fobii de animale și de fenomene naturale:
 apifobia – teama de albine;
 arahnefobia – teama de păianjeni;
 cynofobia – teama de câini;
 galeofobia – teama de pisici;
 musofobia – teama de șoareci;
 zoofobia – teama de animale;
 cronofobia – teama de timp;
 tonitrofobia – teama de tunet;
 aurorofobia – teama de zori;
 nictofobia – teama de noapte;
 siderofobia – teama de cer;
 ombrofobia – teama de ploaie;
 aquafobia – teama de apă.
 fobii de boli, elemente și situații speciale:
 nozofobia – teama de boală în general;
 phtisiofobia – teama de tuberculoză;
 cancerofobia – teama de cancer;
 sifilofobia – teama de sifilis;
 anginofobia – teama de sufocare;
 lisofobia – teama de nebunie;
 misofobia – teama de murdărie;
 olfactofobia – teama de mirosuri;
 tanatofobia – teama de moarte;
 hematofobia – teama de sânge;
 haptofobia – teama de a fi atins, de a fi cosultat sau de a urma un tratament
medical.
 ca forme particulare sunt descrise:
 pantofobia – teama difuză declanșată de c ele mai variate obiecte și fenomene în
tulburarea nevrotică anxioasă, delirul alcoolic acut și subacut;
 fobofobia – teama de a nu apărea teama care poate însoți oricare categorie fobică.
­ pot fi considerate normale la copii dacă rămân discrete și la oligofr eni, fiind descrise de asemenea ca și
consecințe ale unor învățări patologice în copilărie și pubertate, la personalități patologice de tip anxios, evitant,

92
dependent, în tulburarea nevrotică fobică, în psihozele depresive, debutul celor schizofrenice și î n psihosindroamele
organice cerebrale;
­ anxietatea apare sub forma crizelor de panică, favorizate de contactul real sau anticipat cu obiectul fobiei,
în scopul evitării lui subiectul elaborând conduite de apărare;
­ codeterminismul reciproc dintre anxietate ș i fobii reprezintă un reper psihopatologic de mare valoare atât
corespunzător tulburărilor nevrotice cât și celor psihotice.

SINDROMUL OBSESIV –COMPULSIV

Include:
­ ideile obsesive:
 idei persistente străine sau contrare nevoilor, intereselor și situației s ubiectului, care asediază
psihismul, nu pot fi controlate voluntar și parazitează câmpul conștiinței și libertatea de acțiune;
 în dinamica lor aceste idei – fundamentate pe selectarea și interpretarea distorsionată a
informațiilor – conduc spre o nesfârși tă serie de ipoteze sterile, lipsite de sens = boala lui “de ce”,
“dacă”, “poate”;
 ca urmare apare un comportament nesigur, ambitendent, lipsit de spontaneitate, cu intenții de act
obsesive – compulsiuni, prin intermediul cărora subiectul pentru a -și dimin ua starea tensională
înlocuiește acțiunea legată de conținutul temei obsesive cu acte deformate, ridicole, stereotipe, cu
efect anxiolitic numite ritualuri.
­ amintirile obsesive – rememorarea penibilă a unor momente și experiențe jenante existențiale;
­ repre zentările obsesive – idei parazite care contrazic realitatea și dezvoltă scenarii imaginare cu tematici
negative – așa cum se întâmplă în cazul obsesiei prin contrast – idei obsesive contrare sentimentelor, normelor etice
și valorice ale subiectului;
­ rumin ațiile ideative – preocupări sterile, fără finalitate, extrem de anxiogene – hipnomania sau
problematizarea infinită a somnului, precum și a altor teme referitoare la originea vieții și a divinității supreme;
­ aritmomania și onomatomania – cu acordarea de s emnificații improprii sau funeste cifrelor și numelor
repetate;
­ verificările obsesive – legate de instalațiile de apă și gaz sau de accesul în locuință;
­ ritualurile :
 cu motivație obsesivă în mania compensării – repetarea întotdeauna simetrică a unui gest;
 în boala scrupulelor – pedanteria extremă în toate actele cu organizarea fixă și securizantă a
ambianței, în atingerea cuiva de un anumit număr de ori;
 au motivație fobică în ablutomanie – spălarea repetată a mâinilor și a părților mai expuse ale
corpului din misofobie și bacilofobie;
 nu au motivație aparentă – ritualurile magice .
­ elementele sindromului descris se întâlnesc în:

93
 stările de surmenaj;
 la personalități anxioase, obsesiv -compulsive;
 în tulburarea nevrotică anxioasă, fobică și obsesivă;
 debutul s chizofreniilor;
 depresiile vârstei a treia.
­ manifestările sindromului obsesiv perturbă deci derularea și eficiența acțiunilor individuale și îndepărtează
persoana de o lume care nu poate fi niciodată suficient de bine controlată.

SINDROMUL DEPRESIV

­ are c a și componentă centrală tristețea patologică , ale cărei particularități o deosebesc de tristețea normală,
considerată o variantă hipertimică negativă a dispoziției de fond, tranzitorie, conjuncturală și cu un suport
motivațional deficitar.
­ în plan subiect iv alături de tristețe sunt întâlnite:
 pesimismul;
 anhedonia – pierderea capacității de a se bucura, de a simți plăcerea;
 idei micromanice de intensitate variabilă de autodevalorizare, autoculpabilizare și de negație – în
depresiile delirante – care culmin ează cu cele suicidare;
 dezinteres progresiv față de diversitatea stimulilor și rolurilor cotidiene;
 senzația scurgerii lente și monotone a timpului;
 o neliniște interioară de factură anxioasă;
 un câmp perceptual vag, greu de definit;
 fatigabilitate, asten ie;
 tendința de evitare a celor din jur.
­ în plan dominant obiectiv există: inhibiție psihică globală intelectuală, instinctuală și atitudinală,
manifestată prin:
 hipoprosexie , care însă asociază o hiperprosexie selectivă asupra propriului corp, cu facilita rea
preocupărilor cenestopat -hipocondriace și datorită unei sensibilități crescute la durere;
 hipomnezie de fixare și evocare precum și scăderea ritmului și fluxului ideator alături de aceea a
forței imaginative până la monoideism;
 inapetență;
 inhibiție se xuală ca libido și act;
 insomnii constante, coșmaruri ;
 sărăcirea limbajului ca ritm, fluență și conținut;
 hipomimie exprimând tristețe și disperare;
 neliniște sau inhibiție motorie , culminând cu stări psedostuporoase sau stuporoase.

94
­ în plan somatic:
 hiper secreție lacrimală în formele de intensitate nevrotică, mergând până la absența lacrimilor în
depresiile delirante inhibate;
 hiposalivație;
 dispnee;
 palpitații;
 cefalee;
 dureri epigastrice;
 meteorism;
 constipație;
 algii uro -genitale;
 mialgii.
­ poate avea in tensități variate: de la cea nevrotică – în care se asociază întotdeauna anxietatea până la cea
psihotică , dominată de delirul micromanic mixt și riscul major auto – și uneori heterolitic;
­ poate fi dominant agitat, respectiv inhibat sau uneori mascat de sim ptome somatice;
­ inhibă sistemul imunitar al persoanei și crește vulnerabilitatea individuală față de infecții și diverse maladii;
­ se întâlnește izolat sau asociat cu alte variante sindromologice:
 stări de surmenaj;
 reacții psihopatologice dominant afective ;
 perioadele de decompensare ale unor personalități patologice afective, isterice, narcisice, obsesiv –
compulsive;
 psihozele afective uni – și bipolare;
 tulburările psihice cu substrat organic cerebral;
 boli somatice.
­ elementele componente ale sindromului de presiv hipotrofiază EUL individual, izolează persoana de mediul
ambiant și îi fixează preocupările în trecut.

SINDROMUL MANIACAL

­ are ca nucleu euforia care trebuie însă delimitată de veselia normală, privită ca și variantă hipertimică
pozitivă a dispoziț iei;
­ starea euforică = veselie contagioasă, optimism debordant cu încredere nelimitată în viitor și în forțele
proprii, hiperimplicare afectivă în prezent, cu perceperea rapidă a scurgerii timpului , spre deosebire însă de starea
depresivă – euforia este la bilă, cu posibile permutări spontane spre episoade de furie și agresivitate manifestă;
­ include și:
 tahipsihia cu hiperestezie;
 atenție hipervigilă dar hipotenace;

95
 hipermnezie de fixare și evocare;
 ritm ideator accelerat cu asociații bogate dar superficiale ;
 prin asonanță;
 rimă;
 contiguitate.
 idei megalomanice polimorfe alături de abundența producțiilor imaginative;
 logoree;
 pornolalie;
 jocuri de cuvinte;
 onomatopee;
 sentimentul de energie inepuizabilă;
 autoîncrederea nelimitată și lipsă de reticență indu c un hiperactivism ineficient;
 hipererotism manifest;
 comportament ludic, adesea însă la limita tolerabilului, care pot degenera în stări de agitație
psihomotorie severă;
 nevoia scăzută de somn;
 rezistență crescută la frig și la efort;
 scăderea ponderală;
 hipersalivația;
 hipersudorația; precum și
 amenoreea.
­ poate varia ca intensitate de la hipomanie – dezinhibiție globală și performanțe psihosociale crescute , până
la mania confuzivă;
­ se întâlnește în:
 psihozele afective unipolare omonime;
 psihozele afectiv e bipolare;
 tulburările schizoafective;
 sifilisul cerebral;
 tulburările psihice din perioada puerperală;
 tumorile diencefalice;
 tumorile mezencefalice;
 tulburările organice de personalitate posttraumatică;
 unele intoxicații;
 poate însoți boli somatice, pre cum:
 hipertiroidia;
 anemia pernicioasă;
 porfiria;

96
 reumatismul.
 poate fi indus de unele medicamente:
 antidepresive;
 corticosteroizi;
 hidrazidă;
 cicloserină.
­ componentele sindromului maniacal hipertrofiază imaginea de sine, induc trăirea intensă a prezentulu i și
deschiderea necondiționată spre comunicare dar și spre o superficială și labilă relaționare interpersonală.

SINDROMUL CENESTOPAT HIPOCONDRIAC

­ dominat de:
 condiționarea reciprocă dintre unele tulburări de percepție intero – și proprioceptivă aferente
preocupării exagerate față de propria corporalitate și complexul ideo -afectiv centrat pe tema
unei suferințe imaginare;
 intenționalitate – care coalizează fuga în boală și refuzul vindecării;
­ include:
 ideea hipocondriacă:
 convingerea obsesivă – pur subiect ivă sau bazată pe interpretarea hipertrofiată a unei
simptomatologii banale – în existența unei boli somatice sau psihice grave;
 grija și preocupările legate de morfofuncționalitatea corporală se adresează întregului
organism sau doar unuia dintre aparatel e componente.
 cenestopatiile:
 senzații corporale neplăcute și greu de definit, având caracteristici și localizări de o mare
variabilitate;
 sunt descrise cu un limbaj a cărui bogăție și expresivitate depind și de nivelul educativ –
cultural sau de experiențel e biografice patologice și care nu reușește de obicei să sugereze
o boală anume, hipocondrul fiind acel pacient care “niciodată nu se simte bine, dar nici
nu-i merge prea rău”;
 pot fi centrate doar pe anumite zone corporale așa precum în “nevroza cardiacă” sau în
“nevroza digestivă”.
 anxietatea – întreținută de afecțiuni somatice benigne reale sau prin mecanisme iatrogene;
 crize migrenoase;
 amețeli și tremurături.
­ are următoarele variante clinico -evolutive:
 asteno -hipocondriacă:
 dominată de astenie și irita bilitate;

97
 în:
 neurastenie;
 psihosindroamele organice posttraumatice;
 debutul și fazele remisionale ale schizofreniilor;
 întârzierile mintale ușoare;
 boli somatice.

 obsesiv -hipocondriacă:
 cu idei și reprezentări obsesive pe teme nozofobice;
 în:
 decompensăr ile personalităților cu trăsături patologice de tip obsesiv -compulsiv;
 debutul schizofreniilor;
 debutul parafreniilor.
 depresiv -hipocondriacă:
 în:
 psihozele afective periodice;
 depresiile organice și involutive în cadrul cărora devin de o gravitate deosebi tă prin
asocierea cu ideile delirante de enormitate și de negație în cadrul sindromului
COTARD.
 paranoiac -hipocondriacă:
 integrează delirul revendicativ hipocondriac în care subiectul acuză personalul medical și
reclamă compensații aferente suferinței chin uitoare apărute ca urmare a deficiențelor
actului medical;
 trebuie diferențiată de sindromul MÜNCHAUSEN – suferința imaginară provocată de
subiectul care dă date patobiografice false și se autovatămă simultan cu încercările
reușite de a fi supus unor multi ple explorări și intervenții chirurgicale;
 este descris la:
 personalități dizarmonice de tip isteric;
 în isterie;
 în schizofrenii;
 în oligofrenii.
– problematizarea trăirii propriei corporalități din sindromul descris este integrabilă sentimentului
depersona lizării și poate deveni sursa nu doar a “complexelor de inferioritate” ci și a tulburărilor obsesive,
depresive sau a derapajului psihotic.

98
SINDROMUL ISTERIC – de conversiune și disociativ de conștiință

­ are o simptomatologie de o variabilitate extremă c are:
 este declanșată de factori psiho -sociali pe fondul unor trăsături particulare ale personalității:
 hiperexpresivitate;
 egocentrism;
 egofilie;
 imaturitate afectivă;
 demonstrativitate.
 variază în funcție de nivelul intelectual, cel educațional și context ul socio -cultural;
 poate apare sau se remite prin intermediul sugestiei sau/și hipnozei.
­ include:
 tulburările paroxistice subdivizabile în:
 marea criză isterică:
 tulburări de echilibru cu astazo -abazie;
 îngustarea câmpului conștiinței;
 contracturi tonico -clonice;
 agitație psihomotorie dezordonată;
 tahiaritmie respiratorie alternând cu faze de apnee;
 limbaj spasmodic, țipete, crize de râs sau plâns;
 atitudini pasionale;
 este declanșată întotdeauna de un eveniment aparent banal dar care pentru subiect
dobânde ște o semnificație deosebită și se desfășoară în prezența unui anturaj
spectator, având o durată de la câteva minute până la câteva zeci de minute;
 uneori îmbracă forma unei stări de agitație hiperexpresivă în cadrul căreia
subiectul se poate autovătăma și perturbă intens ambianța.
 mica criză isterică:
 dominată de senzația de sufocare cu nod în gât – globus histericus, însoțită de
fenomene neurovegetative, contracturi musculare la nivelul feței și zonei cervicale
și mișcări de tip coreic.

 tulburările funcț ionale de durată senzitiv -senzoriale:
 paraliziile funcționale:
 mono -, hemi – și paraplegii, astazo -abazia fără hipotonie;
 sunt evident condiționate psihogen și se constată afectarea mai frecventă a
hemicorpului stâng la dreptaci, explicabilă din perspectivă psihodinamică prin
dominanța influențelor inconștiente asupra acestei zone corporale care se află sub

99
permanentul control al conștiinței precum și prin semnificațiile diferite de “corect”
respectiv “greșit” ale noțiunilor de “dreapta” și “stânga”;
 anestez iile:
 tactile, termice, dureroase sau combinate care nu respectă inervația anatomică a
zonei – în “mănușă”, “în deget”, în “ciorap”, în “maiou”.
 mutismul sau afonia isterică:
 abolirea comunicării verbale datorită unor spasme sau contracturi funcționale ale
musculaturii organelor fonatoare, subiectul apelând în schimb la limbajul scris sau
pantomimic.
 “cecitatea” și “surditatea” isterică:
 cu evoluție trecătoare condiționată de atitudinea anturajului social;
 tulburări neurovegetative și somatice – crize de hi pertermie, anorexie, vărsături, poli – sau
oligurie, edeme sau eczeme inexplicabile, tulburări trofice.
 tulburările psihotice:
 stupoarea isterică:
 cu blocaj verbal și psihomotor complet;
 apare imediat consecutiv unei psihotraume sau unei tulburări paroxisti ce;
 poate dura minute sau ore;
 are drept caracteristică faptul că detașarea de ambianță nu este totală, subiectul
putând -o ulterior reda fragmentar.
 stările crepusculare:
 explicate prin îngustarea câmpului conștiinței și dominate de automatisme,
stereotipi i și fugi patologice;
 corespund personalității alternante a istericului care asociază identitatea sa reală cu
aceea corespunzătoare perioadelor “imaginate”.
 amneziile selective:
 vizează doar un anumit aspect existențial.
 sindromul GANSER – al răspunsului a lături;
 stări delirant -halucinatorii:
 cu tematică erotică, mistică sau interpretativ -revendicativă;
 apar pe fondul unor modificări de tip oniric ale conștiinței și asociază uneori o
anxietate extremă.
­ tulburările funcționale, cele neurovegetative și cele s omatice apar împreună, se întrețin și se potențează
reciproc;
­ anxietatea lipsește de obicei, subiectul fiind aparent detașat de starea lui – “la belle indiference” dar
lăsându -se în grija celor din jur le sugerează dorința de a fi ocrotit și înțeles;

100
­ persi stența în timp a manifestărilor depinde de promptitudinea reacției celor din jur, care acordă în măsură
variabilă “beneficiul secundar” afectiv sau instrumental vizat de subiect, care altfel nu poate fi obținut;
­ impresionează adeseori anturajul și se manif estă diferit – în diverse situații – la aceeași persoană;
­ clinic, manifestările isterice primitive, paroxistice au cedat treptat locul unora mai nuanțate sau mai
specifice, corespunzător creșterii nivelului de civilizație și cultură în lumea modernă;
­ poate favoriza dezvoltarea unor tulburări psihosomatice de tip hipertensiv, astmatic, ulceros, colitic sau
dermatologic;
­ se întâlnește în:
 decompensările personalității patologice omonime;
 tulburarea nevrotică isterică;
 debutul psihozelor schizofrenice, toxice, infecțioase;
 epilepsie – intercritic;
 reacțiile psihopatologice cu tulburări de conștiință.
­ componentele sindromului isteric întrețin o rezonanță afectivă deficitară și cultivă un stil inautentic și non –
empatic în raporturile interpersonale;
­ posibilitatea influențării prin sugestie a acestor repere derivă din necesitatea imperioasă a acceptării de către
anturaj a manifestărilor comportamentale adeseori caricaturale.

SINDROMUL DELIRANT -HALUCINATOR

­ include cele două categorii de fenomene psihotice producti ve majore care apar frecvent împreună și se
condiționează reciproc în cadrul unor episoade sau boli psihice de intensitate psihotică.
Delirul:
­ reprezintă o tulburare de conținut a gândirii care exprimă o falsă sau eronată interpretare a realității
obiectiv e;
­ convingerea patologică:
 este rigidă, neinfluențabilă conjunctural sau prin argumente și polarizează întregul psihism;
 nu are nici o legătură cu un conținut ideo -afectiv anterior;
 este comunicată celorlalți printr -un limbaj și un comportament particulare , acontextuale, bizare;
 perturbă și simplifică raporturile dintre subiect și lumea externă, favorizând disoluția realului în
imaginar, reflectată în planul conștiinței.
­ este rezultatul unei dinamici care coalizează:
 dispoziția delirantă:
 stare difuză, fără conținut ideator precis în cadrul căreia subiectul trăiește senzația
detașării de experiențele existențiale anterioare și de schimbare stranie și chinuitoare a
ambianței imediate care îl împiedică să -și mai coordoneze liber conduita;

101
 poate fi formulată in terogativ astfel: “se întâmplă ceva cu mine și în jurul meu, nu știu ce,
ajutați -mă să aflu”.
 percepția sau interpretarea delirantă:
 atribuirea nemotivată a unor semnificații anormale, de cele mai multe ori negative – în
legătură cu propria persoană – a unor percepții reale, obișnuite;
 poziția subiectului devine centrală în cadrul ambianței – geocentrică – iar componentele
lumii externe își pierd neutralitatea și sunt percepute ca modificate și raportate misterios
doar la propria persoană.
 intuiția delirant ă:
 idei și reprezentări cu caracter spontan, cu o semnificație stranie, nepotrivită, referitoare
la subiect și la cei din jurul său;
 are caracter de revelație și prin schimbarea radicală a experiențelor trăite au o influență
covârșitoare asupra destinului personal.
 delirul de influență:
 convingerea absolută a persoanei asupra faptului că este dirijată și condusă de forțe sau
fenomene externe care o vizează în mod unilateral;
 percepția sau intuiția delirantă favorizează structurarea unui delir primar pe fond ul
dispoziției delirante, în cadrul căruia pot fi descrise următoarele variante tematice:
 referitoare la propriul corp:
 dismorfofobice;
 hipocondriace;
 de posesiune zoopatică sau demoniacă;
 de transformare corporală și sexuală.
 referitoare la propria identi tate și viață spirituală – de transformare parțială
sau totală, tranzitorie sau permanentă a propriei identități în sensul prezenței
unor calități sau a unor statute și roluri deosebite:
 mistice;
 sociale;
 politice;
 cosmogonice.
sau dimpotrivă a convi ngerilor de:
 autodevalorizare;
 autoculpabilizare;
 ruină.
 referitoare la relațiile cu cei din jur – de tip senzitiv, prin poziția centrală a
subiectului în atenția lumii, din care derivă convingeri patologice, având ca
tematică:

102
 persecuția;
 urmărirea;
 puner ea sub control;
 gelozia;
 interpretările erotomanice.
­ există și un delir secundar atunci când apare în cadrul episoadelor afective endogene de tip maniacal sau
depresiv, are un conținut congruent cu starea afectivă și uneori e însoțit de halucinații cu tema tici similare;
­ din perspectiva nivelului de structurare există:
 deliruri sistematizate – de tip paranoiac:
 când convingerea patologică are un suport endogen și este susținută afectiv sau favorizată
de tulburări perceptuale congruente în așa fel încât are o logică și o coerență evidente,
dominând necondiționat existența și conduita subiectului;
 deliruri nesistematizate – de tip paranoid:
 când convingerea delirantă este ilogică, fără suport afectiv, întreținută de halucinații și
asociind alte tulburări cognit ive și depersonalizarea.
Halucinațiile:
­ tulburări calitative majore de percepție care pot precede, însoți sau urma fenomenelor delirante;
­ determină subiectul să se comporte “ca și cum”, corespunzător convingerii că trăirea este obiectivă;
­ includ:
 halucinaț iile funcționale, eidetice și fiziologice;
 halucinozele:
 halucinații al căror caracter anormal este recunoscut de subiectul a cărui conștiință este
păstrată sau doar discret modificată;
 cele mai importante tablouri clinice sunt:
 halucinoza alcoolică;
 haluc inoza pedunculară;
 halucinoza luetică sau sifilitică.
 halucinațiile propriu -zise sau psihosenzoriale extero -, intero – și proprioceptive;
 halucinațiile intrapsihice sau pseudohalucinațiile:
 autoreprezentări aperceptive – independente de experiența perceptua lă anterioară, cu
caracter străin, impus din exterior, cărora subiectul nu li se poate opune.
­ elementele congruente ale sindromului se întâlnesc în:
 reacțiile psihopatologice de intensitate psihotică;
 schizofrenii;
 psihozele afective periodice;
 psihozele c ronice delirante;
 psihozele toxice și infecțioase;

103
 psihozele din perioada involutivă.
­ se asociază constant tulburărilor conștiinței, celor afective, imaginative și fenomenelor deteriorative;
­ manifestările delirante și halucinatorii sărăcesc și caricaturize ază identitatea persoanei conștiente
reducându -i posibilitățile opționale și distorsionându -i raportarea la lumea exterioară.

SINDROMUL DISOCIATIV – al dezorganizării schizomorfe

­ include în structura sa standard:
 ambivalența:
 divizarea în termeni contrad ictorii a tuturor stărilor psihologice în plan cognitiv, afectiv și
interpersonal;
 astfel pot fi concomitente – afirmația și negația, dorința și repulsia, implicarea și abandonul.
 dezorganizarea ideo -verbală:
 fading și baraje ideatorii – în cazul cărora la reluare apare o temă diferită;
 dezordine ideativă prin pierderea legăturilor logice dintre idei, ezitări, substituții, interferențe;
 scăderea tonusului și clarității ideatorii și verbale cu idei și zgomote parazite sau spontane,
monologuri fără adresă, ne ologisme, tulburări în articularea cuvintelor;
 tulburări logico -semantice cu alterarea și aglutinarea semnificațiilor conceptuale supuse unui
sistem modificat de valori personale și demonstrații de logică și meticulozitate, în totală
discrepanță cu banalit atea și inutilitatea lor.
 dezorganizarea afectiv -comportamentală:
 bizareriile, ambivalența și inversiunea afectivă – inclusiv transferul sentimentelor asupra unor
obiecte sau fenomene impersonale;
 decolorare și detașare afectivă;
 ținuta neglijentă și compo rtament lipsit de naturalețe, teatral sau exagerat de manierat;
 negativism atitudinal pasiv sau activ, stereotipii de poziție și mișcare care conferă un aspect
caricatural, cu o simbolică neinteligibilă mișcărilor subiectului;
 contradicția dintre conținutu l și motivațiile gândirii, afectivității, motricității și modalitățile
lor de expresie, care explică tributul de sindrom discordant , acordat fenomenologiei descrise;
 se descrie în mod patognomonic în psihozele schizofrenice și reprezintă explicația
fundame ntală a:
 atributelor de stranietate și impenetrabilitate a tabloului clinic;
 pierderii unității psihismului, a originalității și identității persoanei;
 perturbării grave a randamentului, capacităților de comunicare a persoanei și a
raportării la realitatea obiectivă.

104
– elementele sindromului disociativ vizează capacitatea de sinteză a conștiinței și corespund pierderii
corespondenței dintre acțiunile și motivațiile individuale conferind atributele de incomprehensibilitate și stranietate
manifestărilor psiho -comportamentale.

SINDROMUL DE TRANSPARENȚĂ -INFLUENȚĂ

­ aparține tulburărilor conștiinței autopsihice – referitoare la percepția și orientarea asupra propriei
persoane;
­ se mai numește și “de automatism mintal” sau “de acțiune exterioară” pentru că este domin at de producții
spontane – idei, impresii, reproduceri insolite care sunt impuse subiectului, care:
 se simte dirijat din exterior, de forțe xenopatice – străine;
 își pierde libertatea de gândire, simțire și acțiune.
­ include:
 idei impuse din exterior de căt re forțe care țin sub control subiectul, cu conținut neobișnuit,
acontextual;
 ecoul și anticiparea gândurilor și a lecturii, reprezentări abstracte și ruminații mentale, cu flux și
conținut ideator imposibil de controlat de către subiect care asistă pasiv dar anxios la derularea
conținuturilor psihismului;
 emoții și sentimente negative, anxiogene, impuse din exterior;
 enunțul unor gesturi și mișcări impuse din afară;
 halucinații intrapsihice vizuale, tactile, gustative, intero – și proprioceptive, conform că rora
subiectul asistă neputincios la schimbarea gustului alimentelor, la provocarea unor algii sau la
modificarea formei propriului corp.
­ se conturează astfel un triplu automatism:
 ideativ;
 afectiv;
 motor.
incluzând și fenomene xenopatice senzitiv -senzoria le;
­ în funcție de nivelul intelectual -educațional și de contextul socio -cultural, subiectul încearcă să -și explice
fenomenele trăite prin acțiunea undelor radio sau laser, a telepatiei și telekineziei sau le atribuie unor forțe oculte sau
supranaturale;
­ elementele sale componente se întâlnesc în:
 postura de nucleu al psihozelor schizofrenice și parafrenice;
 psihozele alcoolice;
 epilepsie;
 perioada involutivă.

105
­ manifestările xenopatice blochează orice inițiativă personală sau dezbaterea interioară și deschid calea
interpretărilor delirante.

SINDROMUL APATO -ABULIC SAU DE SĂRĂCIRE PSIHICĂ

­ deși pare dominat doar de lipsa de rezonanță afectivă, are un tablou clinic complex
care afectează autopercepția și conștiința de sine, conținuturile ideo -afective, motivați a,
activismul și capacitățile relaționale ale subiectului;
­ include:
 depersonalizarea:
 considerată un sindrom al tulburării conștiinței autopsihice cu o componentă referitoare la
transformarea psihică – dezanimarea și una aferentă transformării corporale – desomatizarea;
 coalizează:
 senzația de nesiguranță referitoare la propria persoană, de vid interior, de apatie, de inautenticitate
a gândurilor și amintirilor, de devalorizare personală;
 senzații legate de transformarea corporală stranie, ireală, cu ignora rea igienei personale.
 în mod compensator, într -un efort de regăsire are loc o analiză introspectivă care favorizează
îndepărtarea de lumea reală și perceperea deformată a acesteia – în cadrul sindromului de derealizare;
 deficitul cognitiv dominant prosexi c și corespunzător înțelegerii mesajelor și situațiilor;
 deficitul afectiv cu senzație de vid interior, indiferentism, rigiditate emoțională;
 deficitul motivațional și acțional cu apatie, astenie persistentă, apragmatism;
 deficitul de relaționare și adapta re socială cu tendințe la izolare față de anturajul uman, scăderea
marcată cantitativă și calitativă a relațiilor interpersonale, care culminează în autism – închiderea în
sine patologică;
 bradipsihia în sensul încetinirii globale a funcționării psihismulu i.
­ se întâlnește cu preponderență în:
 fazele incipente și cele remisionale ale psihozelor schizofrenice;
 într-o formă mai mult sau mai puțin completă în oligofrenii;
 demențe;
 tumori frontale;
 epilepsie;
 stări confuzive de origine toxică – oxid de carbon sa u infecțioasă – febră tifoidă;
 hipotiroidism;
 boala ADDISON;
 psihozele involutive.
­ trebuie diferențiat mereu de sindromul depresiv, asocierile lor impunând o evaluare complexă clinico –
anmestică și psihometrică;

106
­ elementele descrise reprezintă expresia major ă a sărăcirii, devalorizării și pierderii sensurilor existenței
personale.

SINDROMUL CATATONIC

­ ansamblu de tulburări psihomotorii cu etiologie variată care afectează cu precădere motricitatea voluntară
și se subîmpart în trei forme:
 lucidă;
 oneiroidă;
 de natură neuroleptică.
­ include:
 catalepsia sau flexibilitatea ceroasă:
 inerție motorie cu hipertonie ușoară care conferă o rezistență de tip plastic la
mobilizarea pasivă și permite păstrarea atitudinilor impuse.
 sugestibilitatea:
 proprietatea de a răspunde la sugestie care devine patologică atunci când se produc cu
maximă receptivitate răspunsuri la comenzi exterioare sau se imită necondiționat limbajul
sau atitudinile mimico -gestuale ale persoanelor din jur – ecolalie, ecomimie, ecopraxie,
care formează îm preună sindromul ecopatic.
 negativismul:
 tendința de a opune rezistență pasivă sau activă la satisfacerea propriilor nevoi fiziologice
și la diverși stimuli externi;
 se descriu două forme de negativism:
 pasiv:
 inerție și areactivitate aferent:
 comunicării verbale – negativism verbal ;
 alimentației – negativism alimentar ;
 executării unor mișcări – negativism motor ;
 relaxării sfincterelor – negativism intern.
 activ – tendința de a executa sau execuția unui act sau gest opus celui sugerat, cu
fermitate și osti litate uneori.
 stereotipiile de poziție și mișcare:
 descrise în cadrul parakineziilor.
 tulburări neurovegetative
 căderi tensionale;
 cianoza periferică;
 reacții vasomotorii;

107
 reacții paradoxale la lumină;
 hipersecreție salivară, sudorală și seboreică;
 tulbur ări endocrino -metabolice.

­ se întâlnește complet sau parțial reprezentat:
 la personalități dizarmonice de tip schizoid, schizotipal, borderline, isteric, dependent;
 în isterie;
 în schizofrenia hebefrenică;
 în schizofrenia catatonică;
 în paranoia;
 în depres iile delirante stuporoase;
 în oligofrenii;
 în demențe;
 în stările confuzive stuporoase.
­ varianta sindromului catatonic de natură neuroleptică este:
 secundară tratamentului cu neuroleptice incisive și poate apare datorită unei reactivități individuale
particulare, deficiențelor schemei terapeutice sau lipsei de complianță terapeutică;
 se manifestă clinic sub patru forme principale:
 sindromul akinetic
 diminuarea aproape completă a inițiativei motorii.
 sindromul akinetic -hiperton
 hipokinezie;
 hipertonie;
 rigiditate;
 tremurături.
 sindromul diskinetic -hiperton:
 diskinezii buco -linguo -faciale;
 deglutiție și masticație spastică.
 sindromul hiperkinetic -hiperton:
 torticolis spasmodic;
 crize hipertonice isteriforme și epileptiforme.

SINDROMUL DEMENȚIAL
­
­ are un tablo u clinic comun pentru diversele tipuri de demențe;
­ include trei faze evolutive:
 de debut:

108
 atenție voluntară hipotenace și atenție involuntară dispersată;
 hipomnezii și amnezii de fixare urmate de hipomnezii de evocare progresive;
 ritm ideator încetinit, ju decăți și raționamente progresiv îngreunate, cu erori în evaluarea
evenimentelor reale;
 limbaj cu perseverații, digresiuni și dificultăți intermitente în utilizarea structurilor semantice și
sintactice;
 monotonie imaginativă și sărăcirea lumii valorilor pe rsonale;
 labilitate afectivă cu impulsivitate manifestă intermitent, cu indiferentism progresiv;
 hipobulie, scăderea suportului motivațional și a tonusului psihic;
 accentuarea progresivă a trăsăturilor caracteriale premorbide cu apariția intermitentă a uno r
manifestări de tip egocentric, a interpretativității, ostilității și agresivității, precum și a unei
rigidități și meticulozități excesive sau a unor conduite imorale;
 simptome neurologice și somatice de natură vasculară;
 decalaj progresiv evident între vârsta biologică și cea cronologică.
 de stare:
 deteriorare severă și globală a funcțiilor de cunoaștere cu sărăcie și incoerență ideo -verbală;
 dezorientare temporo -spațială persistentă pe fondul unei apatii întrerupte doar de reacții spontane
declanșate co njunctural;
 neglijarea aproape totală a alimentației, vestimentației și igienei personale;
 apragmatism;
 ignorarea normelor sociale și comportament imprevizibil, iresponsabil, care pune în pericol
subiectul și uneori anturajul.
 terminală:
 abolirea aproape t otală a funcțiilor psihice mergând până la apsihism;
 abolirea activității motorii inclusiv a stereotipiilor;
 inerție completă a vieții instinctuale și incontinența sfincteriană, care completează dramatismul
tabloului clinic;
 scăderea marcată a apărării imu nitare cu receptivitate maximă la infecții intercurente;
 semne neurologice diferențiate pentru fiecare model etiologic de demență.
– simptomele demențiale – indiferent de etiologia lor, de cele mai multe ori plurifactorială – corespund
mereu atributelor de c ronicitate și ireversibilitate ale unui destin psihopatologic.

109
REACȚIILE PSIHOPATOLOGICE ȘI TULBURĂRILE NEVROTICE

REACȚIILE PSIHOPATOLOGICE

­ sunt tablouri psihopatologice reversibile care :
 au caracteristicile unui episod maladiv;
 sunt în legătură direct ă cu trăirea unui eveniment psihotraumatic de diferite intensități;
 pot fi favorizate de momente sau perioade de vulnerabilitate individuală crescută:
 prin surmenaj fizic sau psihic;
 datorită prezenței în antecedente a unui eveniment similar refulat în sub conștient, care poate
favoriza repetarea situației;
 corespunzător unor trăsături predispozante ale personalității premorbide, cunoscut fiind faptul
că psihismul reacționează mereu în “consens” cu personalitatea subiectului;
 datorită deficiențelor rețelei d e suport social.
­ modalitățile lor de manifestare și conținutul lor sunt comprehensibile iar durata lor este de ore sau zile,
exceptând:
 tulburările de adaptare – manifestările apărute datorită unor evenimente existențiale cum sunt
schimbările de statut și rol social sau profesional pe care subiectul le poate anticipa, iniția și
accepta;
 reacțiile de stres posttraumatic:
 răspunsuri întârziate sau/și prelungite la o situație stresantă cu caracter catastrofic, care
poate traumatiza psihic orice persoană – accidente majore, luptă, dezastre naturale sau
cauzate de om, viol, tortură, terorism.
 clinic includ:
 stare de obtuzie sau de hebetudine cu îngustarea câmpului conștiinței, cu blocaj motor sau
agitație psihomotorie;
 tulburări neurovegetative;
 după o latență de zile sau săptămâni apar:
 anxietatea generalizată;
 detașarea afectivă de mediul social;
 amintiri și reprezentări obsesive ale evenimentelor trăite;
 fobii față de situațiile care ar putea favoriza aceste reactualizări;
 trăiri depresive uneori cu potențial s uicidar;
 anhedonie;
 coșmaruri;
 astenie persistentă;
 consum abuziv de alcool sau medicamente;

110
 scăderea randamentului global;
 manifestări psiho -somatice.
 apar în primele 6 luni după evenimentul catastrofic, iar atunci când acest interval este
depășit devin î ncadrabile în categoria tulburărilor de personalitate cu aceeași etiologie.

­ se clasifică în următoarele patru categorii:
 reacțiile dominate de tulburările de conștiință:
 agitația psihomotorie reactivă:
 mimică și limbaj hiperexpresiv;
 motricitate dezordona tă;
 crize epileptiforme.
 stupoarea reactivă:
 diminuarea marcată sau abolirea motricității voluntare – subiectul “împietrește” și a
capacităților de răspuns la stimuli vizuali, auditivi sau tactili, vulnerabilitatea
individuală devenind maximă.
 starea confu zivă reactivă:
 incoerența ideo -verbală și motorie;
 halucinații;
 abolirea instinctelor de autoconservare.
 amnezia și fuga disociativă:
 pierderea selectivă și parțială a amintirii evenimentului traumatizant, urmată de
deplasări aparent fără scop în afara spa țiului folosit cotidian, dar cu păstrarea
igienei personale și a aptitudinilor relaționale simple cu persoanele străine.
 crize astazo -abazice reactive însoțite de tulburări de vorbire și de mers;
 anestezii, surditate și cecitate disociative;
 sindromul GANS ER sau al “răspunsului alături”:
 cu răspunsuri greșite dar nu absurde;
 bizarerii mimice și atitudinale sau alte simptome disociative;
 descris inițial la subiecți cu nivel intelectual și cultural redus, aflați în condiții de
anchetă sau detenție;
 are ca var iante:
 pseudodemența – dezorganizarea și caricaturizarea de aspect demențial a
comportamentului și răspunsuri absurde, însoțite de agitație sau inhibiție
psihomotorie;
 puerilismul – comportament de tip regresiv, infantil, cu manifestări
verbale și motorii specifice.

111
 reacțiile de tip afectiv – cu două forme clinice:
 depresivă – inhibată;
 anxioasă – agitată.
 reacțiile de tip delirant – debutează în primele 2 săptămâni după un eveniment psihotraumatizant
și se remit în câteva săptămâni, până la 3 luni de zile ; includ:
 reacțiile de tip paranoid -halucinator:
 au tematici și intensități variabile în timpul unei zile sau de la o zi la alta, dar
adesea ideile delirante și halucinațiile sunt stabile pe toată durata episodului;
 clinic sunt descrise:
 delirul prizoniera tului;
 delirul de grațiere;
 paranoidul situațional;
 paranoidul acut al drumului de fier;
 paranoidul de izolare prin necunoașterea limbii;
 halucinoza acută de închisoare.
 reacțiile paranoide induse sau delirul indus:
 însușirea prevalențială a ideilor delira nte – de obicei sistematizate – ale unei
persoane dominante cu rol de inductor, de către un subiect indus care:
 are un nivel intelectual și cultural mai redus;
 se află într -o relație prelungită și strânsă cu inductorul;
 adeseori fiind izolați prin spațiu s au limbaj de mediul social.
 cedează de obicei la separarea celor două persoane;
 asociază anxietate marcată și manifestări comportamentale zgomotoase.
 iatrogeniile:
 tulburări psihopatologice reactive apărute datorită deficiențelor actului medical și cu
preponderență a relației medic -pacient;
 clinic se descriu tulburări de intensitate nevrotică și rareori psihotică de tip depresiv,
anxios, obsesiv și hipocondriac, acestea din urmă culminând ca severitate cu
fenomenologia paranoiei hipocondriace .

­ ca forme par ticulare ale reacțiilor psihopatologice mai pot fi descrise:
 tentativele suicidare reactive:
 comportament autolitic declanșat de un factor psihotraumatizant sau cu efect agravant al
evoluției, la subiecți cu vulnerabilitate crescută conjunctural sau struct ural, respectiv în
psihozele afective, schizofrenii și în toxicomanii;
 tentativele domină la femei dar cele reușite sunt mai frecvente la bărbați.
 tentativele parasuicidare:

112
 intenție sau act suicidar simulat, “mimat”, care se desfășoară în apropierea sau p rezența
unui anturaj uman și vizează impresionarea acestuia;
 se descrie cu precădere la personalități cu trăsături dizarmonice de tip dominant isteric, în
isterie și la debilii mintali;
 în toate reacțiile psihopatologice sunt afectate capacitățile perceptu ale de cunoaștere și
comunicare ale subiectului dar identitatea sa – cu puține excepții – rămâne nemodificată,
devenind condiția majoră a reversibilității.

TULBURĂRILE NEVROTICE

Reprezintă o categorie de suferințe psihice declanșate de factori psiho -sociali și legate comprehensiv de
existența individuală a persoanei.
– etiologic cele două repere majore sunt:
 influențele psiho -sociale negative de tipul psihotraumelor, eșecurilor, stărilor conflictuale,
frustrărilor, suprasolicitărilor intelectuale sau afect ive și schimbările de viață;
 terenul individual reprezentat prin personalitatea subiectului în contextul ei existențial , teren care
poate fi vulnerabilizat:
 conjunctural prin stări de epuizare fizică sau psihică, parcurgerea unor etape critice legate
de vâ rstă, ciclurile vieții sau bilanțurile acestora, compensații reduse din partea rețelei de suport social;
 structural prin trăsături psihologice dezavantajante precum imaturitatea afectivă, deficitul
de identitate psiho -corporală inclusiv sexuală, tendința c onstituțională a sistemului nervos vegetativ de a reacționa
intens și prelungit sau structurări dizarmonice ale personalității de tip isteric, anxios -evitant și obsesiv -compulsiv.
– patogenetic :
 intervenția factorilor psiho -sociali descriși asupra persoanei vulnerabilizată circumstanțial sau
structural determină în cadrul unui proces lent progresiv constituirea în subconștient a unui sediu al trăirilor și
experiențelor refulate numit “centru de acumulare” sau “eu secund”;
 între acest “corp străin intrapsihic” și conștiința subiectului se desfășoară conflictul de tip nevrotic
– cu sine însuși , care organizează și întreține simptomatologia nevrotică.
– clinic:
 simptomatologia debutează insidios, particularitățile ei etiologice și de intensitate permițând
subiectu lui să -și comenteze și să -și asume suferința pe care adeseori o hiperconștientizează;
 se structurează progresiv ego -distonia și ego -fobia cu trăiri subiective neplăcute care angajează
“nu doar afectiv” ci și cognitiv și relațional subiectul, acesta structu rându -și un comportament dependent, repliat sau
lamentativ care îi afectează global randamentul și îl determină să se raporteze penibil la rolurile sociale și
profesionale;
 raportându -se în permanență la starea anterioară de bine subiectiv și obiectiv, ade vărat estet al
comparațiilor, nevroticul – tot mai conștient de deficiențele sale – își diversifică și amplifică conflictul intrapsihic
cultivându -și incapacitatea adaptativă;

113
 în funcție de fenomenologia dominantă și de caracteristicile terenului, tulburăr ile nevrotice se
clasifică în două categorii:
 nediferențiate care pot apare la orice tip de personalitate premorbidă – include
neurastenia, nevroza predominant depresivă și nevroza predominant anxioasă;
 diferențiate care apar și evoluează la personalități premorbide cu trăsături favorizante –
include nevroza predominant fobică, nevroza obsesivă, nevroza isterică și nevrozele motorii.

NEURASTENIA

­ psihogenie centrată pe sindromul astenic – care coalizează astenia, fatigabilitatea, cefaleea și
disconfortul s ubiectiv;
­ descrisă ca o “patologie a lipsei de energie” și ca “boală a civilizației” este mai frecventă la sexul feminin în
decadele a 3 -a, a 4 -a și a 5 -a de viață;
­ etiopatogenetic:
 sunt implicați factorii psiho -sociali responsabili de declanșarea tablou rilor nevrotice, cu precădere
suprasolicitarea în rolurile profesionale sau familiale care apare:
 datorită discrepanțelor dintre obiectivele propuse respectiv capacitățile fizice și intelectuale;
 prin nepotrivirile dintre caracteristicile activității și st ilul personal;
 prin lipsa satisfacțiilor sau/și a condițiilor de afirmare;
 corespunzător condițiilor improprii de activitate;
 suprasolicitarea se autoîntreține prin faptul că impune creșterea intensității și duratei angajării
în activitate.
­ clinic:
 astenia :
 este caracteristică atât debutului cât și fazei de stare;
 e independentă de efort și e declanșată la cele mai mici solicitări;
 este maximă dimineața și e însoțită de un ușor deficit de atenție și memorie exceptând sectorul
corespunzător propriei corporal ități, resimțită mereu neplăcut.
 cefaleea – descrisă tipic este “în cască” dar și occipito -cervicală și este accentuată de emoțiile
negative;
 tulburările de somn – hipersomnii neodihnitoare și somnolența diurnă urmate de insomnii mixte;
 disconfort afectiv și corporal manifest îndeosebi în faza de stare și caracterizat prin:
 dispoziție tristă;
 pesimism;
 sentimente de incompletitudine și neputință;
 scăderea progresivă a curiozității și interesului pentru viața cotidiană;

114
 iritabilitate cvasipermanentă care mot ivează denumirea de “slăbiciune iritabilă” dată tabloului
clinic.
 tulburări neurovegetative și tulburări funcționale poliviscerale cu manifestări:
 cardiovasculare :
 cord iritabil;
 crize pseudoanginoase.
 respiratorii – paroxisme de tuse sau astmatiforme;
 digestive:
 spasme faringiene sau intestinale;
 sete sau
 foame paroxistică.
 genito -urinare:
 inhibiție sexuală;
 algii pelviene;
 polakiurie.
 neurosenzoriale și musculare:
 hiperestezie generalizată;
 crize de vertij;
 mialgii;
 tulburări de mers.
­ diagnosticul pozi tiv este facilitat și de o bună relație medic -pacient, acesta fiind deosebit de cooperant și
dornic de vindecare.
­ diagnosticul diferențial trebuie făcut cu:
 alte tipuri de tulburări nevrotice și reacții psihopatologice;
 fazele de debut ale psihozelor endog ene depresive și schizofrenice;
 toxicomanii;
 bolile neurologice și organice cu manifestări astenice.
­ evoluția este favorabilă în peste 2/3 din cazuri, în rest simptomatologia putând deveni trenantă, cu recăderi
intermitente.

TULBURAREA NEVROTICĂ DEPRESIVĂ

­ entitate discutabilă care ocupă o poziție aparte între reacția depresivă comprehensibilă și episodul
depresiv endogen;
­ etiopatogenetic:
 psihogenie cu etiologie multifactorială care:
 coalizează:

115
 evenimente de viață negative;
 psihotraume și
 o vulnerabilit ate bio – și psihotipală.
 este mai frecventă la tineri și la sexul feminin.
­ clinic:
 sindromul depresiv cu tristețe, anhedonie, lentoare ideativă și motorie, insomnii și coșmaruri – care
pot persista săptămâni sau luni de zile și sunt intercalate de interval e de normalitate dar nu îndeplinesc criteriile unei
depresii recurente ușoare sau medii;
 iritabilitate și anxietate întreținută de tulburările neurovegetative și viscerale:
 oscilații tensionale;
 oscilații termice;
 oscilații ale ritmului cardiac;
 oscilații ale ritmului respirator;
 paroxisme algice precordiale sau musculare.
 fatigabilitate rapidă cu scăderea randamentului intelectual și fizic;
 simptome somatice cu localizare variabilă;
 manifestările sunt mai accentuate seara când subiectul este epuizat și ap elează uneori la alcool sau
automedicație în căutarea echilibrului afectiv și a odihnei.
­ diagnosticul diferențial se face cu:
 celelalte tulburări nevrotice;
 episoadele depresive incipente din:
 psihozele afective;
 psihozele schizoafective.
 stările de defect schizofren;
 depresiile cu substrat organic;
 decompensările unor personalități patologice.
­ evoluția este favorabilă la 3/4 din cazuri și datorită dorinței de vindecare complex exprimate a subiectului
care încearcă să -și compenseze tendințele spre solitudin e cu o angajare constantă în dialogul terapeutic.

TULBURAREA NEVROTICĂ ANXIOASĂ

­ etiopatogenetic:
 psihogenie declanșată de intervenția unor factori psihotraumatizanți sau stresanți care:
 perturbă raportul dintre personalitatea subiectului – ce prezintă un eori deficiențe
sectoriale privitoare la calitatea imaginii de sine, autopercepție, autocontrol – și rețeaua sa de suport social;
 pot fi legați în mod specific pentru această formă de nevroză de tulburări ale instinctului
sexual, de frustrări existențiale prin separare, abandon sau prin pierderea unor valori materiale sau afective.

116
­ clinic:
 domină anxietatea generalizată sau difuză , cu așteptarea tensionată a unui pericol nedefinit,
neliniște investigatorie, dificultăți de relaxare și hipersimpaticotonie, ma nifestări care se intensifică seara și în
condiții de izolare conjuncturală;
 se asociază uneori fobii fiziologice – de boală, de întuneric sau de înălțime și patologice –
tanatofobia, lysofobia și fobii sociale selective referitoare la contactul cu persoan e străine și cu mare probabilitate rău
intenționate în raport cu subiectul;
 apar în mod caracteristic conduite de securizare prin căutarea vecinătății și sprijinului unor
persoane cunoscute sau de încredere;
 este descrisă și anxietatea paroxistică sau atac ul de panică cu debut spontan diurn sau nocturn, o
durată de câteva minute sau zeci de minute, însoțit de senzații de depersonalizare și derealizare și uneori de poliurie
sau diaree;
 echivalențele somatice ale anxietății alternează cu atacurile de panică și includ manifestări –
cardiovasculare, respiratorii, digestive, genito -urinare, tulburări de dinamică sexuală, de echilibru și mers;
 insomnii mixte și fatigabilitate accentuată.
­ diagnosticul pozitiv se pune și prin intermediul unor examinări paraclinice de excludere a unor alte
explicații etiologice, acestea însă putând avea chiar ele un efect anxiogen.
­ diagnosticul diferențial se face cu:
 anxietatea din alte tipuri de nevroze;
 anxietatea din: schizofrenii, oligofrenii, demențe, toxicomanii;
 atacurile de pan ică din urgențele non -psihiatrice: infarctul miocardic, angina pectorală, boala
trombembolică, astmul paroxistic, porfiria, tetania.
­ evoluția este variabilă și în mare masură dependentă de participarea anturajului social iar vindecările
reprezintă o regulă .

TULBURAREA ANXIOS -FOBICĂ

­ are multe asemănări cu nevroza anxioasă dar spre deosebire de aceasta apare la personalități:
 anankaste = riguroase, ordonate, perfecționiste, lipsite de spontaneitate, umor și imaginație, cu
trăiri afective sărace, incapabile de prietenie și dragoste autentice care trăiesc după o ordine prestabilită și exersată
permanent;
 anxios -evitante = cu autostimă scăzută, neîncredere în propriile capacități, hipersensibilitate, un
exagerat simț al ridicolului și un stil de viață restricti v care să confere maximum de siguranță subiectului.
­ etiologic este rezultatul intervenției unor psihotraume repetate sau a unor factori care modifică sau perturbă
rețeaua de suport social sau condițiile securizante de viață ale persoanei pe terenul favoriz ant reprezentat de
trăsăturile anankaste și evitante, care în contact cu noul și neprevăzutul induc trăiri anxioase intense și durabile; în
condițiile descrise subiectul tinde să perceapă realitatea ca fiind subîmpărțită în două zone – una de siguranță

117
relaxantă în care funcționează firesc și una neprotejantă și nesigură care îi întreține neliniștea și suspiciunea
favorizând apariția fobiilor.
­ clinic domină:
 fobiile = frici patologice cu obiect bine precizat dar iraționale și copleșitoare care – se subîmpar t în
trei categorii:
 fobii spațiale dintre care trebuie subliniată gravitatea agorafobiei care asociază atacuri de
panică apărute în locuri publice, pe străzi, în magazine sau în mijloacele de transport în comun care blochează
afectivitatea elaborată, acti vismului persoanei și realizează tranziția între episoadele succesive ale nevrozei fobice;
 fobii sociale – mai frecvente la adolescenți și adulți tineri;
 fobii speciale – de animale, fenomene naturale, murdărie și boli.
 conduite de asigurare și de evitare a situațiilor fobogene care includ organizarea programului
cotidian astfel încât să nu iasă din limitele unui spațiu familiar, să ocolească condițiile generatoare de trăiri fobice
adesea și prin căutarea asiduă a companiei unei ființe sau obiect securizant ;
 anxietatea concentrică = focalizată pe elementul fobogen, care este delimitată în timp de durata
contactului cu acesta, asociază fenomene vegetative intense și nu poate fi controlată voluntar.
­ diagnosticul pozitiv este facilitat de particularitățile sind romului fobic și de cele ale terenului predispozant.
­ diagnosticul diferențial – se face cu:
 tulburarea nevrotică anxioasă și depresivă;
 debutul schizofreniilor;
 decompensările personalităților dizarmonice de tip anxios, evitant și obsesiv;
 manifestările f obice din:
 bolile vasculare cerebrale;
 boala PARKINSON;
 tulburările psihice posttraumatice și postencefalitice;
 fazele intercritice ale epilepsiei.
­ evoluția tabloului clinic este extrem de oscilantă, fenomenologia putându -se agrava prin abuzul de alcool și
tranchilizante făcut în scop anxiolitic și prin complicații afective.
­ se ameliorează sub tratament în decurs de câteva săptămâni sau în timp – în cazul formelor persistente –
odată cu înaintarea în vârstă.

TULBURAREA OBSESIV -COMPULSIVĂ

­ psihogenie centra tă pe elementele sindromului obsesiv, considerată cea mai rară, cea mai bine
structurată și cea mai gravă formă de nevroză, care afectează în mod egal cele două sexe;
­ etiopatogenetic:
 implică intervenția unor psihotraume repetate pe un teren favorizant rep rezentat de personalități
cu trăsături particulare de tip:

118
 anankast – rigurozitate, ordine, meticulozitate, simț hipertrofiat al datoriei și al
economiei, monotonie imaginativă, sărăcire și lipsa de modulare afectivă;
 psihasten – nesiguranță, ambivalență, ambitendință, dezorganizare în gândire și activitate,
cu tendința de a se lăsa condus alternând cu atitudini de revoltă și agresivitate manifestă, trăsături practic
complementare celor anankaste.
 se produce în urma intervenției descrise o creștere a nesigu ranței, a nevoii de autocontrol și de
verificare a subiectului care sunt responsabile de autosuprasolicitarea prin verificări obsesive extinse treptat în toate
sectoarele existenței individuale.
­ clinic :
 idei, amintiri și reprezentări obsesive cu tematici tehnico -științifice, artistice, morale, religioase, de
ordine, de complexitate, de autoprotecție sau legate de perceperea scurgerii timpului; ele converg uneori spre
manifestări ruminative care:
 parazitează activismul subiectului;
 îndeamnă la acte particul are, ridicole, cu semnificații simbolice, respinse de conștiință:
 compulsiuni sau intenții de acte obsesive însoțite de anxietate
accentuată și ostilitate latentă datorită nematerializării lor;
 ritualuri:
 acțiuni mai complexe, aparent voluntare, cu desfăș urare
invariabilă, fixă, însoțite de o stare de anxietate care cedează
odată cu ele;
 pot include unele acțiuni îndreptate împotriva tematicilor
obsesive realizând astfel strategii de apărare elaborate;
 pot fi congruente cu obsesiile – ablutomania și ritual uri de
verificare sau
 pot fi incongruente cu obsesiile:
 aritmomania ;
 onomatomania :
 ritualuri de îmbrăcare ;
 repetarea unor cuvinte “cheie”.
­ diagnosticul diferențial se face cu:
 ideile obsesive pasagere;
 alte tulburări nevrotice;
 decompensările personalităț ilor cu trăsături patologice de tip:
 anxios;
 anankast;
 psihasten.
 debuturile schizofreniilor;

119
 psihozele afective unipolare depresive;
 tulburările obsesive din:
 ateroscleroză;
 epilepsia intercritică;
 stările postmeningoencefalitice;
 scleroza multiplă;
 paral izia generală progresivă.
­ evoluția este cronică, invalidantă în peste 1/2 din cazuri , poate avea o anumită periodicitate în perioadele
critice ale vieții sau este caracterizată prin paroxisme obsesive de scurtă durată – îndeosebi la vârstnici, la 1/6 din
subiecți fiind identificabilă cu debutul unor psihoze schizofrenice.

TULBURAREA ISTERICĂ – DE CONVERSIUNE

­ psihogenie cu tablou clinic polimorf care:
 apare cu preponderență la personalități cu trăsături particulare – egofilie, imaturitate și labilitate
afectivă, hiperexpresivitate, viață imaginativă bogată și sugestibilitate;
 are o fenomenologie care reprezintă expresia unor trăiri subiective neplăcute și neconștientizate
putând fi reprodusă sau cedând prin sugestie.
­ etiologic – sunt implicați două categori i de factori:
 declanșatori = psihotraume și stări tensionale persistente;
 favorizanți = trăsături caracteriale de serie isterică, suferințe organice oligosimptomatice sau
subclinice și prezența unui anturaj “receptiv”.
­ patogenetic:
 stările tensionale intra psihice – care interesează prezentul sau pot invoca trecutul – sunt reprimate
și refulate în subconștient de unde sunt convertite în manifestări care “vizează” impresionarea anturajului;
 sub influența unor intense sentimente de autocompătimire – care îi su nt specifice – subiectul se
abandonează complet în seama celor din jur invocând ințelegere, ocrotire și sprijin;
 atenția anturajului social reprezintă un beneficiu secundar care conjunctural poate fi material,
afectiv sau moral și completează un cerc vicio s care cultivă rolul de suferind al subiectului.
­ clinic:
 tablou de o extremă variabilitate care imită diverse stări maladive și este
dependent de nivelul intelectual și de contextul socio -cultural al subiectului;
 include toate elementele sindromului isteri c cu aspect paroxistic sau persistent
alături de tulburări psihice disociative – amnezii selective sau lacunare, sindromul GANSER,
fugi și stări crepusculare isterice.
­ diagnosticul diferențial se face cu:
 trăiri și manifestări hiperexpresiv -captative încad rabile în sfera normalității;
 alte nevroze;
 decompensările personalităților dizarmonice de tip isteric;

120
 psihozele schizofrenice;
 bolile psihosomatice – în determinismul cărora manifestările isterice pot avea o contribuție
semnificativă;
 boala comițială;
 isteroepilepsia;
 crizele sincopale și spasmofilice – în cazul tulburărilor paroxistice.
­ evoluția fenomenologiei este persistentă – îndeosebi prin simptomele de conversiune somatică – și există o
evidentă tendință la cronicizare în condițiile “permanentizări i” beneficiului secundar.

TULBURĂRILE NEVROTICE MOTORII SAU MIXTE

­ apar cu predilecție la vârsta copilăriei;
­ sunt declanșate și întreținute atât de influențe psihosociale negative cât și de factori somatogeni locali;
­ au un tablou clinic de o mare diversit ate dominat de manifestările somato -motorii și vegetative la care se
asociază fenomene astenice, anxioase, fobice și obsesive;
­ includ:
 crampele profesionale:
 variantă clinico -etiologică al cărui debut se situează la vârsta adultă după angajarea în
unele ro luri profesionale cum sunt cele care impun – atât cantitativ cât și calitativ – apelul la acte motorii stereotipe
precum scrisul, dactilografiatul sau cântatul la diverse instrumente;
 apar datorită acțiunii unor psihotraume, suprastimulării psihice sau fiz ice sau unei
atmosfere psihologice nefavorabile legate de condițiile improprii de activitate, de caracterul neplăcut sau nepotrivit
cu aptitudinile personale al acesteia – pe un teren caracterial fragil sau imatur afectiv -volitiv incluzând trăsături
accent uate sau dizarmonice de tip anxios;
 substratul patogenetic constă într -o perturbare a sistemului reglator al contracțiilor
musculaturii sinergice care – aferent comenzii primite – are o formă de manifestare spastică și una paralitică;
 clinic se descriu:
 contracturi intermitente ale musculaturii membrelor superioare care imobilizează în
poziții forțate degetele mâinii, antebrațului și brațului afectând principalele stereotipii
motorii profesionale;
 anxietate difuză și anticipativă, labilitate emotivă, scăder ea eficienței cognitive,
tulburări neurovegetative constante;
 examenul neurologic nu evidențiază modificări ale sensibilității profunde sau
superficiale;
 conduite, ritualuri sau diverse remedii cu rol compensator ale subiectului, care
hiperconștientizează ridicolul situației și datorită faptului că mișcarea respectivă
poate fi executată corect în orice context non -profesional.

121
 diagnosticul diferențial se face cu:
 alte tipuri de tulburări nevrotice sau neurologice;
 manifestări asemănătoare apărute cu precăde re la sexul masculin deși datele
epidemiologice nu sunt concludente.
 evoluția este trenantă, cu frecvente recăderi care conduc adeseori spre schimbarea
profesiei respective.
 nevroza ticurilor :
 dominată clinic de tulburări diskinetice = ticuri – mișcări bru ște, repetitive, fără sens, cu
localizare unică sau multiplă care reproduc schematic parțial sau total o mișcare sau un gest voluntar;
 afectează cu precădere fața și extremitatea cefalică, nu pot fi controlate volitiv decât
pentru o scurtă perioadă de timp dar sunt conștientizate uneori penibil de subiect;
 apar mai frecvent la băieți decât la fete, de obicei în primul deceniu de viață dar se pot
instala și la vârste critice cum sunt pubertatea și climaxul;
 dispar în somn sau la distragerea atenției;
 etiolog ic sunt incriminați:
 factori declanșatori:
 psihotraume;
 eșecuri;
 conflicte;
 excese educative.
 factori favorizanți:
 stările de surmenaj;
 trăsăturile psihologice precum:
 imaturitatea afectivă asociată unui super -ego puternic;
 nesiguranță;
 anxietate;
 hiperexp resivitate;
 teatralism sau rigiditate psihocomportamentală.
 boli somatice.
 au ca substrat mecanisme imitative sau fixarea unei reacții de apărare la
asocierea factorilor etiologici descriși;
 clinic:
 debutează insidios la diverse grupe musculare de la care pot însă migra
ulterior și pot fi legate de o jenă vestimentară sau de o afecțiune
preexistentă – blefarită, conjunctivită, eczeme, alergii;

122
 asociază manifestări nevrotice precum astenia, anxietatea, elemente
fobice și obsesive, insomnii, cefalee, tulburăr i neurovegetative și în
aproape o treime din cazuri alte tablouri clinice de nevroze motorii;
 parazitează în mod tranzitor sau persistent activismul, prezența și
raporturile sociale ale subiectului.
 diagnosticul diferențial trebuie făcut cu:
 ticurile cu s ubstrat organic cunoscut – local sau cerebral;
 coreea acută și cronică;
 spasmele musculare și miocloniile;
 stereotipiile motorii;
 boala ticurilor sau sindromul GILLES de la TOURETTE.
 evoluția este acută la copii și persistentă la adulți .
 logonevrozele – balbismele nevrotice:
 psihogenii caracterizate prin tulburări ale ritmului și fluenței vorbirii ca urmare a
perturbării coordonării musculaturii fonatorii prin mecanism anxios, depresiv sau obsesiv;
 apar mai frecvent la băieți, îndeosebi la stângaci, la debu tul celei de -a doua copilării când
se realizează trecerea la vorbirea în fraze, dar întreaga perioadă infanto -juvenilă este una de maximă vulnerabilitate
datorită discrepanței dintre posibilitățile de exprimare și capacităților cognitive;
 etiologic sunt in criminate:
 psihotraumele din prima copilărie;
 deficiențele comunicării intrafamiliale;
 suprastimularea verbală din partea unor mame anxioase sau imature afectiv;
 debilitatea funcțională a aparatului fonator.
 clinic:
 se descriu patru forme de balbism sau b âlbâială nevrotică:
 forma inhibată – caracterizată prin blocajul brusc al vorbirii;
 forma clonică – cu repetarea primei silabe a primului cuvânt din propoziție;
 forma tonică – în care pronunțarea primei silabe a cuvântului este precedată
de un vizibil efor t tensionat urmat de o expunere precipitată și penibilă;
 forma mixtă – care îmbină manifestările clonice și tonice și este cel mai
frecvent întâlnită.
 se asociază de cele mai multe ori:
 tulburări fonatorii și respiratorii:
 spasm laringian;
 spasm al limbii;
 spasm al buzelor;
 spasm al vălului palatin.

123
 tulburări respiratorii – tahiaritmie respiratorie;
 sincinezii musculare și gesturi parazite:
 clipit;
 grimaserii;
 contracții ale musculaturii cervicale.
 tulburări neurovegetative:
 tahicardie;
 transpirații;
 oscila ții termice cutanate.
 stări de anxietate anticipativă, logofobie și chiar sociofobie.
 tulburările cedează în somn sau atunci când subiectul intens motivat
relatează date bine cunoscute sau cântă.
 diagnosticul diferențial se face cu:
 întârzierile în dezvol tarea vorbirii;
 oligofreniile.
 evoluția este cronică deși aproximativ jumătate din cazuri se pot vindeca
în mod spontan.
 enurezisul nevrotic:
 micțiune completă, involuntară și repetată survenită în somn, în perioada celei de -a doua
copilării și având un de terminism psihogen;
 apare mai frecvent la băieți iar etiopatogenetic este condiționat de contribuția influențelor
socio -familiale în controlul și disciplinarea actului micțional; astfel sunt cu preponderență incriminate psihotraumele,
frustrările, inconsec vențele educative, armonia ambianței și trăirilor afective – ultimele direct legate de pierderea
accidentală a controlului sfincterian;
 poate avea un caracter primar – atunci când incontinența fiziologică continuă peste limita
de vârstă admisă sau secundar – când apare după o perioadă de control sfincterian normal de câteva luni până la un
an de zile;
 clinic – pierderi de urină în timpul somnului de noapte, foarte rar de zi care asociază
manifestări nevrotice nocturne și diurne;
 diagnosticul diferențial se face cu enurezisul cu substrat organic din:
 malformațiile congenitale urogenitale și ale coloanei vertebrale;
 infecțiile urinare persistente;
 parazitoze intestinale;
 leziuni posttraumatice;
 diabet;
 epilepsie;

124
 bolile somatice care scad rezistența organismu lui și pot fi considerate factori
favorizanți etiologici.
 evoluția și prognosticul sunt favorabile cu atât mai mult cu cât vârsta debutului este mai
mică.
 encoprezisul nevrotic:
 pierderi repetate, puțin abundente și incomplete de materii fecale cu caracter diurn la
vârsta de peste 3 ani – la care controlul sfincterian este deja instalat;
 are particularități etiopatogenetice și evolutive foarte asemănătoare enurezisului nevrotic.

 pavorul nocturn nevrotic:
 tulburare de tip crepuscular a conștiinței având asp ectul unei crize de panică ce întrerupe
somnul în primele trei ore de la instalare, de obicei în faza de somn lent profund;
 apare la copii și mai rar la adolescenți, este favorizat de psihotraumele cotidiene sau de
programul de seară cu lecturi și filme de groază, poate fi însoțit de automatisme precum mersul sau fuga și e urmat
de amnezie lacunară;
 trezirea progresivă determină retrocedarea simptomatologiei;
 diagnosticul diferențial se face obligator cu:
 manifestările asemănătoare declanșate de supraalimen tația vesperală;
 epilepsia temporală;
 vegetațiile adenoide;
 afecțiuni gastro -intestinale;
 spasmofilie;
 fazele remisionale ale psihozelor reactive.
 automatismul ambulator nocturn nevrotic sau somnambulismul :
 tulburare de tip crepuscular a conștiinței cu exe cutarea unor mișcări complexe și
coordonate în spațiul imediat sau la distanță;
 apare în prima parte a nopții și este urmat de amnezie lacunară, factorii psihotraumatizanți
fiind decisivi în determinismul fenomenologiei;
 are o evoluție favorabilă cu vârsta sau sub tratament ca și pavorul nocturn nevrotic și
trebuie diferențiat de manifestările asemănătoare cu substrat comițial.

125
PSIHOZELE SCHIZOFRENICE ȘI PSIHOZELE CRONICE DELIRANTE
SAU TULBURĂRILE DELIRANTE PERSISTENTE

PSIHOZELE SCHIZOFRENICE

­ categorie d e psihoze predominant endogene, de etiologie încă insuficient clarificată, pentru care sunt
definitorii:
 disoluția progresivă și generalizată a unității psihismului și a personalității precum și a
comunicării cu lumea reală – corespunzător termenului grece sc schizis = fragmentare, dezintegrare, rupere;
 evoluția ondulantă sau progredientă care duce la o stare de defect cronic clinic și social;
 înstrăinarea bizară de condiția umană aferent închiderii în sine patologice = autism cu invazia
intempestivă a pulsi unilor elementare și a imaginilor simbolice în câmpul conștiinței și instalarea fenomenelor
halucinator -delirante.
­ au fost cunoscute sub denumirea de “demență precoce” dată de MOREL în 1851, terminologia actuală
aparținând lui BLEULER începând cu anul 1911 ;
­ pot fi comentate:
 prin prisma simptomelor:
 primare – care aparțin cu precădere sindromului disociativ;
 secundare – din cadrul sindromului delirant -halucinator.
 din perspectiva fenomenelor:
 productive = schizofrenia cu simptome pozitive – care aparțin sin droamelor delirant –
halucinator și de influență xenopatică;
 deficitare = schizofrenia cu simptome negative – care aparțin cu predominența
sindroamelor disociativ, apato -abulic și de depersonalizare.
­ clinic diversele variante sindromologice descrise se combi nă concomitent sau succesiv;
­ epidemiologic:
 prevalența bolii în populația generală este de 1 -1,5%, iar un procentaj de 0,025 -0,050% din
populație se află sub tratament psihiatric specific în fiecare an;
 sunt afectate în mod egal ambele sexe dar debutul es te mai precoce la bărbați –între 15 -25 ani
decât la femei – 25-35 ani, 90% dintre cazurile tratate având între 15 -55 ani;
 schizofrenia este mai răspândită în emisfera nordică decât în cea sudică și apare mai frecvent la
persoanele născute iarna și la încep utul primăverii;
 indicele de natalitate printre schizofreni este apropiat – datorită sistemului de îngrijire comunitară –
de cel al populației generale, dar cel de mortalitate este mai ridicat datorită asocierii – în 80% din cazuri a unor
afecțiuni somatic e, nediagnosticate în proporție de 50%;
 este descrisă de asemenea o frecvență crescută a nicotinismului și a consumului abuziv de alcool și
droguri față de populația generală;

126
 prevalența bolii este mai ridicată în zonele urbane aglomerate și în segmentele de populație cu un
nivel social -economic redus, de asemenea domină în socio -culturile de tip occidental în raport cu cele orientale sau
din țările lumii a treia.
­ etiologia:
 este multifactorială și explică varietatea clinico -evolutivă a schizofreniilor și diversitatea
răspunsurilor terapeutice;
 sunt incriminați:
 factori genetici – prezența bolii la unul sau ambii părinți crește riscul de transmitere la
rudele de gradul întâi de la 8 ori până la 47 de ori;
 factori biologici:
 anormalități de dezvoltare sau d egenerescența neuronilor sistemului
limbic, cortexului frontal și ganglionilor bazali – exprimată prin
mișcările anormale oculare sub influența unor factori de mediu;
 modificări ale metabolismului unor neurotransmițători – dopamina,
noradrenalina, serotoni na și a sistemului GABA;
 prezența unei atrofii corticale periventriculare prin anomalii de
dezvoltare sau cu substrat degenerativ;
 modificări de origine virală a sistemului imunitar cu diminuarea
celulelor -T, a reacției limfocitare și apariția unor anticor pi anticreier;
 scăderea concentrațiilor hormonilor LH, FSH corespunzător
debuturilor tardive și duratei bolii, precum și a prolactinei și
hormonului somatotrop în cazul predominenței simptomelor
negative;
 hiperexcitabilitate EEG care implică lobul temporal și explică
capacitatea redusă de diferențiere senzorială auditivă.
 factori constituționali:
 biotipali – frecvența crescută a bolii la tipul astenic -leptosom;
 psihotipali – rolul favorizant al psihotipului schizoid.
 factori psihosociali:
 modele comportame ntale negative;
 disfuncționalitatea relațiilor parentale;
 supra – sau substimularea emoțională a copiilor;
 stresul secundar industrializării și urbanizării;
 evenimente de viață psihotraumatizante intense sau repetate.
­ debutul schizofreniilor poate fi:
 insidios:

127
 pseudopsihopatic prin accentuarea trăsăturilor personalității premorbide de tip schizoid
sau schizotipal;
 pseudonevrotic de tip neurasteniform, hipocondriac, isteric, obsesivo -fobic, anxios;
 prin structurarea progresivă a delirului primar pe un teren premorbid cu sau fără
trăsături predispozante.
 psihotic acut:
 de tip confuziv, afectiv, atipic sau prin bufee delirant -halucinatorii;
 monosimptomatic – medico -legal – prin fugi, dezinhibiție sexuală, comportament auto –
sau heteroagresiv de gravitate extre mă.
­ clinic:
 se asociază în diverse combinații simptome aparținând sindroamelor:
 delirant -halucinator;
 disociativ;
 de influență xenopatică;
 apato -abulic;
 de depersonalizare și derealizare.
 fenomenologia dominată de simptome pozitive sau negative dezorganiz ează psihismul și
personalitatea și izolează subiectul de lumea exterioară;
 tulburările perceptuale – halucinații și pseudohalucinații auditive cu caracter imperativ negativ
care sunt patognomonice, halucinații și pseudohalucinații corporale și vizuale res pectiv olfactive și gustative, acestea
din urmă fiind mai puțin semnificative;
 tulburările atenției sunt nespecifice – hipoprosexia spontană și voluntară sunt secundare detașării și
dezinteresului față de ambianță;
 hipomnezia de fixare este de asemenea nes pecifică și este secundară hipoprosexiei; în hebefrenie și
în forma paranoidă a schizofreniei se descrie mentismul hipermnezic iar paramneziile reprezintă de fapt interpretări
delirante ale unor conținuturi mnestice;
 tulburările gândirii – sunt rezultatul structurării delirului primar și se desfășoară pe fondul
păstrării stării de luciditate a conștiinței:
 cantitativ – inconsecvență și incoerență ideativă însoțită de cea verbală mergând până la
schizofazie, ambivalență ideativă, fading mintal, perseverații și stereotipii ideative și verbale, baraje mintale și
verbale;
 calitativ:
 idei delirante nesistematizate, ilogice, bizar argumentate, cu tematici
variate;
 idei de persecuție, urmărire, mistice, de invenție, cosmogonice care se
potențează reciproc cu fenome nele halucinatorii;

128
 se pierde legătura între ceea ce este esențial respectiv neesențial,
devin dominante metaforele, abstractizările și conceptualizările
subiective.
 limbajul conține simboluri, neologisme și paralogisme, este ermetic, hiperelaborat,
strani u, își pierde capacitatea de comunicare și are adeseori aspect de monolog – vorbirea cu
sine însuși = solilocvia fiind patognomonică schizofreniilor;
 tulburările afectivității – decolorare și rigiditate afectivă cu fragmentarea dispoziției și a emoțiilor
elaborate, trăiri afective paradoxale incluzând ambivalența și inversiunea afectivă, modalități de expresie bizare și
imprevizibile;
 viața instinctuală:
 este global pervertită confirmând dezorganizarea psihismului ;
 sunt afectate instinctul alimentar și cel de apărare prin episoade bulimice sau anorexice,
parorexii, ignorarea pericolelor, precum și instinctul sexual și cel matern prin modalități viciate de desfășurare a
actului sau de alegere a partenerului sexual, respectiv prin abandonul copilului sau infan ticid cu ignorarea oricăror
norme sau reglementări comunitare;
 mimica și comportamentul exprimă sau disimulează uneori tematicile halucinator -delirante fiind
bizare, desprinse de context, incomprehensibile pentru anturaj, caricaturale datorită fenomenelor parakinetice și
catatonice prezente în diverse combinații;
 se asociază – cu precădere în cazurile cronicizate – modificări somatice nespecifice secundare
ignorării regulilor de igienă personală, medicației neuroleptice sau dereglărilor neurovegetative prec um – oscilații ale
pulsului, temperaturii corporale, ale apetitului și curbei ponderale, ale tranzitului digestiv și funcției excretorii renale,
cianoza periferică, amenoreea și în mod cvasipatognomonic – midriaza și analgezia, aceasta din urmă fiind expli cația
posibilă a automutilărilor.
­ paraclinic:
 examenul pneumoencefalografic a permis stabilirea unei corelații pozitive între severitatea
simptomelor negative și aceea a atrofiei corticale exprimată prin dilatarea ventriculului al treilea, fiind descrisă c hiar
și o formă de “schizofrenie cenestezică” dominată de parestezii și acuze cenestopate cu substratul neurologic descris;
 examinările electroencefalografice oferă date controversate, fiind descrise elemente paroxistice în
fazele de reacutizare și în cele catatonice, descărcări de unde lente sau înlocuirea ritmului alfa cu unde mai lente
întrerupte în mod neregulat de frecvențe rapide.
­ formele clinice:
 schizofrenia hebefrenică sau deorganizată:
 apare cel mai precoce, de obicei la sfârșitul decadei a doua ș i începutul celei de a treia
decade a vieții;
 mai este denumită și “demența neroada” și trebuie diferențiată în primul rând de “crizele
adolescentine” pentru că are drept caracteristici clinico -evolutive:
 stări de reverie și ruminații pe teme abstracte;

129
 idei delirante megalomanice sau interpretative ilogice, fugace, incongruente cu
dispoziția și cu expresia mimico -pantomimică;
 decolorare și inversiune afectivă;
 limbaj coprolalic, cu glume absurde, însoțit de râs sau plâns acontextual;
 comportament caricatur al, impertinent, stupid, un semn caracteristic fiind privitul
prelungit și nemotivat în oglindă;
 în ansamblu, dominanța sindromului disociativ induce o degradare cognitivă
severă care conferă acestei forme clinice prognosticul cel mai nefavorabil.
 schizofr enia catatonică:
 formă cu o frecvență în scădere progresivă care asociază clinic elementele sindromului
catatonic și cele aparținând sindroamelor delirant -halucinator și disociativ;
 ca extreme fenomenologice sunt prezente imobilitatea sau agitația motorie iar ca și semne
cvasipatognomonice ecomimia, ecolalia și ecopraxia.
 schizofrenia paranoidă :
 cea mai tipică și mai frecventă formă clinică, care debutează după încheierea
personogenezei la sfârșitul celei de -a doua sau în cea de -a treia decadă de viață;
 clinic sunt dominante elementele sindromului delirant -halucinator și a celui de
transparență -influență dar lipsa suportului afectiv și nivelul de maturizare și de funcționare în roluri a persoanei nu
permit dezorganizarea psihismului și îndepărtarea progresiv ă de realitate;
 evolutiv, deși existența subiectului este dominată uneori de stări tensionale, suspiciozitate,
replieri și ostilitate, păstrarea capacităților intelectuale și parțial a celor relaționale conferă acestei forme clinice
prognosticul cel mai fa vorabil.
 schizofrenia simplă:
 este caracterizată prin scăderea progresivă a motivațiilor, curiozității și a aptitudinilor
cognitive și relaționale, fiind dominată clinic de simptome negative cu afectarea persistentă dar stabilizată – după un
anumit număr d e ani – a funcționării în rolurile sociale și profesionale.
 schizofrenia tardivă:
 forma controversată cu debut în decada a cincea de viață în condițiile absenței
fenomenelor de deteriorare cognitivă;
 clinic sunt caracteristice elementele sindromului de lirant -halucinator dar cu idei delirante
bine sistematizate, ancorate în conflicte prepsihotice cu mare încărcătură afectivă iar halucinațiile auditive și tactile
au conținut și localizare uro -genitală;
 se asociază episoade anxioase sau confuzive de scurtă durată dar evoluția este favorabilă,
cu o relativ bună remisie socială.
 schizofrenia nediferențiată:
 clinic este caracterizată prin asocieri de simptome aparținând celorlalte forme clinice fără
reprezentarea dominantă a vreuneia dintre ele.

130

 schizofrenia latentă:
 definită prin manifestări de tip schizofrenic care nu ating intensitatea clinică și corespund
particularităților personalităților patologice schizoidă și schizotipală.
 schizofrenia reziduală:
 dominată clinic de simptome negative persistente – dar nu ireversibile – care urmează
unui episod cu durată de cel puțin un an de zile sau mai multor episoade cu simptome pozitive, floride .
 schizofrenia afectivă:
 formă clinică controversată în cadrul căreia se combină în diverse variante simptome
aparținând si ndroamelor depresiv și maniacal respectiv delirant -halucinator, disociativ și de transparență -influență;
 sindroamele de serie discordantă nu sunt congruente cu cele afective și persistă cel puțin
o lună după remisiunea acestora;
 evoluția este ciclică, asem ănătoare psihozelor afective, cu remisiuni interepisodice
cvasicomplete, complicația majoră rămânând însă riscul suicidar.
­ diagnosticul pozitiv – este susținut de date anamnestice, hetero -anamnestice și clinice care confirmă:
 prezența asociațiilor de simpt ome pozitive și negative grupate în sindroamele delirant -halucinator,
disociativ, de influență xenopatică, catatonic, schizo -defectual, de derealizare și depersonalizare;
 un teren premorbid vulnerabilizat endogen;
 intervenția – uneori inaparentă – a unor f actori psihotraumatizanți sau a unor evenimente de viață
stresante, psihometrice care confirmă premorbid trăsături de personalitate de tip schizoid, schizotipal, borderline sau
paranoic sau/și fenomene deteriorative intelectuale care progresează paralel cu evoluția bolii.
­ diagnosticul diferențial:
 se face cu manifestări asemănătoare:
 tulburări schizofreniforme – de natură organică și neurologică, induse de toxice: alcool,
droguri;
 posttraumatice;
 infecțioase din: pelagra, sifilis, SIDA, encefalita herpeti că;
 medicale: avitaminoze, porfirie, lupusul eritematos diseminat;
 neurologice: tumori intracraniene, hidrocefalia cu presiune normală, epilepsia, coreea
HUNTINGTON, boala CREUTZFELDT -JAKOB, lipoidoza cerebrală, vasculopatiile cerebrale;
 psihiatrice – crizele adolescentine, personalitățile patologice de grup A și borderline,
tulburările psihotice reactive și cele tranzitorii cu simptome schizofrenice, psihozele afective uni – și bipolare,
psihozele isterice, psihozele cronice delirante și tulburările schiz oafective;
­ evolutiv :
 este specifică evoluția persistentă și tendința de cronicizare a simptomatologiei;
 de cele mai multe ori – exceptând forma hebefrenică – evoluția este ondulantă cu faze de
exacerbare și de remisiune alternante;

131
 adeseori după primul epi sod morbid remisiunea este durabilă și aproape completă permițând
reintegrarea în rolurile socio -profesionale;
 recăderile sunt însă aproape o regulă în următorii cinci ani de zile iar simptomele defectuale
devin treptat tot mai bine reprezentate, împiedicâ nd reîntoarcerea la nivelul de funcționare anterior – fapt care
diferențiază în mod semnificativ psihozele schizofrenice de cele afective;
 în timp simptomele pozitive devin mai puțin intense în cursul fazelor de reacutizare iar acestea:
 se remit total sau parțial;
 sunt urmate de stări de defect care rămân stabile sau progresează în timp.
 o treime dintre cazuri ating un nivel de remisiune clinică și socială care să le permită reintegrarea
– chiar și parțială sau marginală – în comunitate ;
 la două treimi din cazuri, frecvența internărilor, nivelul semnificativ al stărilor defectuale și
mentalitatea colectivă determină și întrețin un permanent deficit de inserție socială;
 factorii de prognostic pozitiv sunt:
 debutul acut și tardiv;
 factori precipitanți evidenți ;
 asocierea elementelor afective;
 ereditate familială afectivă;
 integrare corespunzătoare în rolurile premorbide familial, profesional și social;
 rețea de suport social eficientă;
 prezența dominantă a simptomelor pozitive.
 factorii agravanți ai prognosticu lui sunt:
 debutul insidios la vârstă tânără;
 absența unor factori precipitanți aparenți;
 ereditate familială discordantă;
 statut familial, profesional și social deficitar premorbid;
 rețea de suport social deficitară cantitativ și calitativ;
 dominanța simpt omelor negative;
 recăderi frecvente în primii trei ani de evoluție;
 existența unor complicații perinatale, a carențelor afective și a psihotraumelor în prima
copilărie.
 după 5 -10 ani de evoluție a bolii doar o zecime dintre cazuri au o remisiune bună iar î n 40-60%
dintre ele simptomatologia persistă toată durata vieții.
­ atitudinea terapeutică:
 trebuie să se adreseze atât fenomenologiei productive cât și celei defectuale și să favorizeze o cât
mai completă și durabilă reinserție a subiectului în ambianță;
 profilactic:
 se apelează la supravegherea medicală a grupelor cu risc crescut:

132
 copiii născuți din mame schizofrene, cei cu ereditate familială afectivă sau dizarmonică
precum și copiii cu mari carențe educațional -afective variabil motivate;
 personalitățile p atologice de tip schizoid, schizotipal, paranoic, borderline, obsesiv –
compulsiv.
 curativ:
 chimioterapia:
 reprezintă veriga terapeutică principală, deși ea se adresează simptomelor și nu bolii
propriu -zise;
 apelează la medicația neuroleptică sau antipsihoti că – cu efect sedativ central – aplicată
inițial întotdeauna în condiții de spitalizare;
 sunt utilizate în prezent două categorii de neuroleptice, în funcție de profilul
psihofarmacologic:
 antagoniștii receptorilor dopaminergici: CLORPROMAZIN, HALOPERIDOL,
TIORIDAZIN, SULPIRID care se dovedesc utile în 1/4 din cazuri și au efecte
extrapiramidale secundare, complicațiile majore fiind diskinezia tardivă și
sindromul neuroleptic malign;
 antagoniștii dopaminergici -serotoninergici : CLOZAPINA, RISPERIDONA,
OLANZA PINA și ZIPRASIDONA care se dovedesc eficienți pentru un număr mai
mare de pacienți, sunt la fel de utili ca și HALOPERIDOLUL în simptomele
pozitive, dar în mod specific se adresează și celor negative, nu produc efecte
extrapiramidale ci uneori hipotensiun e, somnolență, creștere ponderală și
agranulocitoză – CLOZAPINA; ele aparțin categoriei neurolepticelor atipice.
 sunt importante:
 definirea simptomelor țintă;
 alegerea neurolepticului în funcție de eficiența sa anterioară în cazul dat;
 administrarea – în doză adecvată – a preparatului 4 -6 săptămâni și asocierea
neurolepticelor între ele sau cu preparate anticonvulsivante doar în cazurile
rezistente – CARBAMAZEPIN, VALPROAT SODIC, săruri de LITIU,
tranchilizante minore.
 cura neuroleptică propriu -zisă pentru cele două subclase de preparate descrise implică:
 administrarea inițial parenterală a preparatului inhibitor al receptorilor
dopaminergici timp de 3 -7 zile după care se tatonează doza zilnică per -orală, în
ambele variante administrarea fiind făcută de 2 -3 ori pe zi;
 dozele se înjumătățesc la vârstnici și de asemenea în faza ambulatorie a
tratamentului care poate apela și la preparate depōt – cu efect persistent de 1 -4
săptămâni, precum FLUANXOL, MODECATE, MODITEN, HALDOL –
DECANOAT;

133
 efectele extrapiramidale sau diskinezia tardivă pot apărea în orice fază a curei
descrise, de aceea se asociază de la început preparate antiparkinsoniene;
 administrarea per -orală a dozei zilnice utile de neuroleptic atipic – o dată sau de
două ori pe zi – care continuă într -un do zaj identic sau scăzut cu 30 -50% în faza
extraspitalicească;
 efectele antipsihotice apar în primele două săptămâni de tratament dacă a fost
stabilită doza optimă și există o bună complianță terapeutică – de obicei răspund
primele fenomenele psihomotorii și apoi cele productive;
 după două săptămâni în care nu apar modificările așteptate se impune schimbarea
neurolepticului cu alt preparat iar dacă nu se produce o remisiune semnificativă
sub neuroleptice în decurs de 3 luni de zile cazul este considerat refra ctar la
această variantă terapeutică;
 cazurile rezistente impun apelul la tratamentul electroconvulsivant , acesta fiind
electiv în tablourile catatonice și schizoafective – când negativismul și agitația
psihomotorie reprezintă un pericol vital; după o core ctă evaluare a stării somatice,
cu precădere a sistemului nervos și cardiorespirator, se aplică serii de 8 -10 ședințe
cumulate de electrosomn cu renunțarea la chimioterapie pentru perioada respectivă;
fac excepție dozele mici de tranchilizante sau hipnotic e; după trei ani de evoluție a
bolii, efectele terapiei electroconvulsivante diminuă vizibil;
 pentru a preveni recăderile tratamentul chimioterapeutic trebuie aplicat timp de un
an de zile după primul episod, doi ani de zile după cel de -al doilea și apoi f ără
întrerupere tot restul vieții.
 psiho -socioterapiile:
 sunt favorizate de dozele mici de neuroleptice și completează efectele curei neuroleptice
deschizând calea reabilitării și reinserției sociale și uneori profesionale a schizofrenilor;
 cele mai eficie nte variante aplicabile sunt:
 psihoterapiile individuale suportive care vizează diminuarea detașării emoționale și
dezvoltarea capacităților de înțelegere și prelucrare pozitivă a mesajelor
interlocutorului;
 psihoterapiile comportamentale care cultivă înc rederea în sine, aptitudinile și
abilitățile motrice și relaționale interpersonale;
 psihoterapiile cognitive prin care se încearcă corijarea erorilor de judecată și
estomparea dezinteresului pentru lumea obiectivă;
 terapiile de grup familial care se adrese ază relațiilor, obiceiurilor și mentalităților
intrafamiliale raportate la pacient și la boala sa; ele trebuie să evite acele familii în
care există un nivel ridicat de “expresie emoțională” în sensul că cel puțin unul dintre
membrii manifestă față de subi ectul reîntors la domiciliu atitudini exagerat de

134
binevoitoare sau de critice și ostile; prelungirea acestor condiții mai mult de 35 ore pe
săptămână, a favorizat o creștere a frecvenței recăderilor în următoarele 9 luni;
 psihoterapiile de grup care antren ează pacienții în vederea creșterii sociabilității, a
spiritului de apartenență la viața comunitară și a capacităților de testare a realității;
 ergoterapiile = terapiile prin activitate, vizează mobilizarea abilităților restante în
scopul reorganizării și eficientizării conduitei.
 meloterapia, artterapia, cultterapia și kinetoterapiile completează arsenalul terapeutic –
reabilitativ și facilitează integrarea progresivă într -un sistem de asistență psihiatrică
comunitară care include : cămine și apartamente prot ejate, centre de zi dar și de intervenție
în criză, cluburi și asociații de voluntari sau de foști pacienți care colaborează cu echipa
terapeutică și cu membrii familiei constituindu -se într -un sistem complex care
dispensarizează, supraveghează și sprijină pacienții din comunitatea respectivă.
Mijloacele terapeutice folosite si eficiența lor în psihozele schizofrenice sunt dependente de particularitățile
terenului premorbid, de forma clinică și stadiul evolutiv, de aptitudinile restante individuale dar și d e calitatea și
durata relației terapeutice cu o echipă bine structurată, disponibilă și lipsită de prejudecăți, care să coalizeze personal
medical și non -medical într -un demers reabilitativ cu particularități unice.

PSIHOZELE CRONICE DELIRANTE SAU TULBURĂ RILE DELIRANTE
PERSISTENTE

­ reprezintă un grup de tablouri psihopatologice dominate de sindromul delirant, care este în mod
inconstant însoțit de halucinații și de elemente aparținând altor sindroame psihopatologice, cu precădere de cel
depresiv;
­ durata fe nomenologiei delirante trebuie să fie de cel puțin 3 luni de zile în condițiile în care aceasta nu este
explicabilă printr -o suferință organică cerebrală și nu este precedată de simptome schizofrenice;
­ în mod cvsiconstant reacutizările fenomenologiei sunt urmate de stări de defect clinic și/sau social;
­ includ:

­ PARANOIA SAU PSIHOZA CRONICĂ DELIRANTĂ INTERPRETATIVĂ – denumită astfel și
descrisă inițial de KAHLBAUM în 1863 ca o stare de anormalitate stabilizată cu idei delirante care afectează un
anumit secto r al psihismului;
 este o psihoză delirantă dominată de un sistem delirant bine sistematizat și impenetrabil la
argumente, experiențele existențiale și la persuasiune, la care nu se asociază halucinații;
 este rar întâlnită în clinica psihiatrică pentru că s ubiecții nu simt niciodată nevoia unui consult
medical și au o rigiditate comportamentală proverbială; prevalența este de 0,02 -0,03%, incidența cazurilor noi anuale
fiind de 1 -3 la 100.000 de locuitori;

135
 vârsta medie a debutului este între 35 -45 de ani iar raportul între sexe este ușor favorabil sexului
feminin;
 etiopatogenic sunt incriminați:
 factori biotipali și psihotipali = biotipul picnic și personalitățile cu trăsături dizarmonice de tip
paranoic și senzitiv;
 factori biografici = experiențe de viață n egative legate de discrepanța dintre aspirațiile
personale și posibilitățile de fond sau conjuncturale de realizare a acestora, situațiile prelungite de izolare socială care
facilitează diminuarea stimei de sine sau proiectarea propriilor defecte asupra ce lor din jur așa cum se întâmplă și în
unele domenii profesionale – învățământ, cercetare, carieră militară, atmosfera suspicioasă sau ostilă din familia
parentală;
 convingerea patologică se constituie insidios pornind de la intuiții patologice și interpret ări
eronate ale informațiilor din ambianța care, favorizate de orgoliul, suspiciozitatea și egocentrismul personalității
premorbide, contribuie la structurarea sentimentului adevărului propriu = paranoismul; între faptul trăit sau intuit
și interpretarea l ui poate exista o perioadă de latență de luni sau ani de zile în cursul căreia subiectul acordă în mod
progresiv semnificații negative secvențelor existențiale în raport cu sine însuși; se organizează aparent logic o
tematică delirantă argumentată până la un moment dat rațional, care însă elimină alte preocupări și organizează
existența subiectului într -o lume separată de cea reală; principalele tematici delirante sunt cele megalomanice și de
persecuție; conștiința bolii psihice este absentă, dar atenția și memoria sunt intacte, fiind însă orientate selectiv spre
conținutul delirant; sunt descrise iluzii și halucinații olfactive și gustative congruente cu tematica delirantă; aceasta
are un suport afectiv care închide un cerc vicios – astfel stările hipertimi ce pozitive întrețin delirurile megalomanice
de invenție, de misiuni deosebite iar anxietatea și depresia susțin delirul de persecuție, respectiv pe cel hipocondriac;
convingerile delirante sistematizate modifică structura caracterială și conferă o altă id entitate subiectului.
 formele clinice principale ale paranoiei sunt:
 delirurile de interpretare :
 debutul este insidios, dificil de stabilit în timp, declanșat și întreținut de fenomenele
percepției delirante extra – și intracorporale și de interpretări retr ospective;
 delirul este bine sistematizat și este structurat “în rețea” pentru că părțile sale
componente au puncte de plecare multiple în realitatea înconjurătoare și se constituie într -un mozaic insinuat
profund în personalitatea subiectului;
 tematicile delirante au un conținut persecutoriu, interpretările patologice ale subiectului
fiind legate de ideile sale de mărire, forță, bogăție sau superioritate spirituală;
 în afara delirului subiectul poate avea un comportament normal, dar de cele mai multe ori
el poartă amprenta ostilității și agresivității latente sau manifeste, fapt care favorizează inducerea convingerilor
patologice unora dintre persoanele din jur, care sunt dependente într -un fel sau altul de inductor, sunt mai sugestibile
structural sau conj unctural sau fac parte din anturajul imediat al inductorului = delir indus sau delir colectiv ;
 se asociază cu intermitență episoade anxioase și depresive de intensitate variabilă;
 delirurile pasionale:

136
 se structurează cu precădere la personalități premorbi de cu trăsături paranoice, obsesiv –
compulsive sau senzitive, la care apare mai mult sau mai puțin spontan o idee prevalentă, care se îmbogățește “în
lanț” prin elemente care provin din același domeniu al realității;
 senzația de frustrare inițială generează prin supracompensare o exaltare în plan ideator și
afectiv, cu dezvoltarea binomului megalomanie -persecuție agresivă în cadrul unui sistem delirant “în sector”, ce
alienează comportamentul și relațiile cu cei din jur;
 principalele forme clinice descrise s unt:
 delirul senzitiv de relație:
 delir interpretativ, instalat insidios la personalități senzitive ca urmare a
perturbării raporturilor interpersonale prin repetatele situații umilitoare care
rănesc un orgoliu exacerbat;
 se dezvoltă astfel convigerea pato logică, conform căreia, cei din jur cunosc,
anticipează și comentează negativ gândurile și acțiunile subiectului;
 structurarea delirantă este facilitată de condițiile de izolare socială, de boli
somatice sau defecte fizice invalidante, care favorizează tem aticile de persecuție
sau de culpabilitate, inclusiv sexuală, așa cum se întâmplă în delirurile
persoanelor cu invalidități grave și în delirul masturbanților;
 evoluția este strict dependentă de atitudinea anturajului și pentru că reactivitatea
subiecților este de tip hipostenic, ei se obișnuiesc să trăiască “alături de delir” sau
în cursul unor paroxisme anxioase pot încerca tentative autolitice.
 delirurile de revendicare:
 se caracterizează prin debutul brusc, într -o conjunctură care provoacă
nemulțumire s ubiectului și care poate fi mai mult sau mai puțin obiectivă și
obiectivabilă;
 pe fondul hipersensibilității structurale, exagerate de contactul cu cei din jur,
devin dominante ideea prejudiciului și necesitatea imperioasă de a face dreptate;
 ca variante t ematice sunt descrise:
delirurile de invenție care postulează – pe terenul
megalomanic – monopolul absolut asupra unor descoperiri
extraordinare;
delirurile revendicative care sunt însoțite de un comportament
cverulent și ostil, exprimat și prin grafomanie și
procesomanie;
delirurile idealiștilor pasionali, dominate de fanatismul
religios sau politic și de o incisivitate extremă în raporturile
sociale;
delirurile revendicative ale celor cu ascendență ilustră;

137
delirul paranoiac hipocondriac în care ideea de prejudiciu este
centrată pe personalul medical;
«nevroza de rentă» descrisă la cei cu tulburări psihice
posttraumatisme cranio -cerebrale care revendică beneficii
nejustificate;
 această categorie de deliruri au remisiuni minime și rare și ca urmare un
prog nostic rezervat; uneori factorii conjuncturali sau vârsta pot facilita remisiuni
sociale parțiale.

 delirul erotoman – psihoza pasională :
 corespunde convingerii patologice a subiectului că este iubit de o persoană cu
calități de excepție sau cu o înaltă po ziție socială sau profesională care dorește
să se căsătorească cu el sau să i se dedice cu toată ființa;
 apare spontan sub forma unei revelații, cel mai frecvent la femei în vârstă,
nemăritate dar și la bărbați care duc o existență izolată, au un statut so cio-
profesional și o viață sexuală deficitară – în cazul lor sunt descrise majoritatea
covârșitoare a complicațiilor medico -legale;
 interpretând toate reținerile și refuzurile presupusului partener, drept verificări ale
sentimentelor sale, subiectul trece treptat de la faza de speranță la cele de
dezamăgire și ură precum și la convingeri persecutorii care pot determina
conduite de răzbunare culminând cu tentative de omucidere;
 prognosticul este rezervat.
 delirul de gelozie – paranoia conjugală:
 convingerea patologică a subiectului că este înșelat de către partener cu
verificare minuțioasă a raporturilor interpersonale și a programului acestuia;
 este mai frecvent la sexul masculin iar debutul este brusc și favorizat de abuzul de
alcool, care poate și întrețin e simptomatologia;
 simțindu -se ineficient și ironizat în căutarea probelor dorite, persecutatul devine
persecutor și poate avea manifestări agresive față de partener sau rival, astfel că
internarea devine obligatorie;
 evoluția este cronică, remisiunile fii nd parțiale și de scurtă durată; singura
modalitate de vindecare rămâne decesul partenerului.
 diagnosticul pozitiv se pune pe baza caracterului sistematizat și plauzibil inițial al ideilor delirante
apărute pe un teren caracterial predispozant, durata simp tomatologiei fiind de minimum 3 luni de zile;
 diagnosticul diferențial se face cu schizofreniile și cu alte tulburări delirante de origine psihogenă,
toxică sau cu substrat organic;

138
 abordarea terapeutică a delirurilor paranoice este întotdeauna de maximă d ificultate, pentru că
ele sunt practic incorigibile:
 chimioterapia cu neuroleptice sedative, tranchilizante, antidepresive și anticonvulsivante
– se adresează doar manifestărilor secundare delirului iar internările trebuie făcute cât mai târziu pentru a nu cultiva
suspiciozitatea, pentru a putea exclude condițiile favorizante non -psihiatrice sau pentru a preveni comportamentul
auto- sau heteroagresiv;
 psihosocioterapiile pot fi utile în delirul senzitiv de relație, când pot favoriza după ani de
zile chiar v indecarea; terapiile individuale par să fie mai utile decât cele de grup, dar ambele trebuie să câștige pe cât
posibil înțelegerea și o fațetă a încrederii subiectului prin tehnici suportive, cognitive și comportamentale;
 se poate apela la schimbarea locu lui de muncă, la recompense neașteptate, la satisfacerea
dorințelor și chiar a unor revendicări posibile, aportul grupului familial fiind de mare valoare prin facilitarea unor
remisiuni sociale în pofida păstrării convingerilor delirante ale subiectului.

­ PARAFRENIA SAU PSIHOZA CRONICĂ DELIRANTĂ HALUCINATORIE
 grup de psihoze predominant endogene, dominate de un delir sistematizat și persistent, a cărui
extraordinară bogație este în concordanță cu absurditatea conținutului, dar contrastează cu bună adaptabi litate la
ambianță;
 sunt considerate de unii autori variante ale schizofreniilor paranoide sau tardive datorită
asemănărilor patogenetice;
 debutul este tardiv – între 35 -45 de ani – și alături de absența frecventă a trăsăturilor paranoice
premorbide permit e o bună inserție în realitate a subiectului și păstrarea nucleului personalității;
 delirul se structurează progresiv prin interpretări patologice repetate ale evenimentelor ambientale,
facilitate de dispoziția delirantă și însoțite de fenomenele de depers onalizare și derealizare, fiind urmat după luni sau
ani de zile de apariția halucinațiilor predominant auditive, și uneori de fenomenele de automatism mintal;
 subiectul realizează o “dublă contabilitate” prin delimitarea fazelor delirante – de obicei bine
disimulate – de lumea reală, manifestându -se doar atunci când devin dominante producțiile halucinatorii și
imaginative;
 afectivitatea variază în funcție de faza evolutivă și de tematica delirantă oscilând între iritabilitatea
inițială, anxietatea din fazel e persecutorii și exuberanța din fazele megalomanice, iar activitatea este mult timp
corespunzătoare rolurilor socio -profesionale;
 formele clinice principale sunt:
 parafrenia sistematizată – cu debut insidios, dominat de elaborarea secundară precoce a
interpretărilor primare prin intermediul fenomenelor de triplu automatism mintal; se sistematizează progresiv un
delir cu conținut persecutoriu, la care în timp se asociază teme megalomanice prin care subiectul se detașează într -o
realitate mai ușor de accepta t; evoluția prelungită determină după ani de zile închistarea delirului și detașarea
subiectului de conținutul său;

139
 parafrenia expansivă – debutează tot insidios, aproape exclusiv la sexul feminin și este
caracterizată de prezența unui delir megalomanic po limorf, instalat pe un fond afectiv euforic instabil; halucinațiile
sunt precoce, intense și predominant vizuale , sub forma unor viziuni onirice , care perturbă activismul subiectului prin
cvasicontinua neliniște psihomotorie;
 parafrenia confabulatorie – apare mai precoce decât celelalte forme și este egal
reprezentată la cele două sexe; este frecvent întâlnită personalitatea premorbidă, cu trăsături mitomanice iar sistemul
delirant cu tematici persecutorii și megalomanice este generat de exaltarea imaginati vă, de interpretări și intuiții
delirante, localizate în trecut sau având punct de plecare în lecturi sau conversații recente;
 parafrenia fantastică – denumită clasic delir de imaginație , este cea mai apropiată de
schizofrenia paranoidă prin absența sistem atizărilor, dar își păstrează individualitatea prin păstrarea raportării la
realitate a subiectului și prin lipsa fenomenelor deficitare ; fenomenele de derealizare inițiale sunt urmate de
manifestările sindromului de automatism mintal; halucinațiile psihos enzoriale și cele intrapsihice au un caracter
absurd, bizar iar gândirea este pronunțat paralogică, cu tematici de mărire și persecuție, amplificate imaginativ până
la producții mitice, suprarealiste, având ca subiect metamorfoze corporale, torturi, complo turi și catastrofe cosmice;
ele sunt situate în afara dimensiunilor spațio -temporale și datorită tulburărilor cantitative și calitative de memorie;
clinic este frapant contrastul între lumea delirantă si cea reală și faptul că subiectul se adaptează bine a mbelor ;
evoluția este prelungită cu sărăcirea progresivă a conținuturilor delirante și instalarea unor stări pseudodefectuale de
tip apato -abulic;
 parafrenia tardivă – poate apare la sexul feminin în decadele a 7 -a și a 8 -a de viață, fiind
favorizată de tr ăsături caracteriale schizoide sau paranoice și de un deficit senzorial vizual sau auditiv; delirul se
instalează insidios, fiind însoțit de elementele sindromului de transparență -influență, cu halucinații predominant
auditive; tematicile delirante sunt er otice și de prejudiciu iar starea afectivă asociată este de tip depresiv ; în timp se
descrie asocierea fenomenelor de deficit organic care relativizează delimitarea acestei forme clinice;
 diagnosticul diferențial trebuie făcut în primul rând cu schizofreni ile și tulburările shizoafective,
dar și cu psihozele maniacale pentru forma expansivă;
 tratamentul :
 include:
 chimioterapia – care apelează la combinații de neuroleptice, sedative și incisive în
fazele manifeste ale producțiilor delirant -halucinatorii;
 tratamentul electroconvulsivant poate fi aplicat în decompensările formei
sistematizate;
 măsuri de îngrijire și asistență comunitară care:
 să prevină manifestările productive;
 să întrețină buna adaptabilitate și eficiența în roluri ale subiectului;
 să permită evitarea unor contacte socio -profesionale defavorizante.
 are mereu rezultate tardive și parțiale datorită nivelului aparent corespunzător de
integrare socială a pacientului și absenței conștiinței bolii.

140
PSIHOZELE AFECTIVE PERIODICE

­ categorie de psihoze predominant endogene caracterizate prin tulburarea ciclică a afectivității în sens
hipertimic pozitiv -maniacal, respectiv negativ -depresiv care se manifestă la același subiect, pot avea o intensitate
psihotică, se remit clinic aproape complet sau incomple t și au tendință la recurență;
­ există:
 psihoze afective periodice bipolare – corespunzătoare modelului clinico -evolutiv clasic al psihozei
maniaco -depresive – în cadrul cărora se succed la intervale variabile episoade depresive și maniacale;
 psihoze afecti ve periodice unipolare în cadrul cărora alternează fie doar episoade depresive, fie
doar episoade maniacale;
 psihoze afective mixte caracterizate prin episoade afective cu o durată de minimum două
săptămâni, în care se asociază sau alternează foarte rapid simptome depresive și maniacale.
­ durata episoadelor maniacale este de 1 -4 luni de zile iar a celor depresive de 6 -12 luni;
­ episoadele maniacale predomină la vârste mai tinere iar cele depresive la vârste mai înaintate;
­ pe măsura evoluției bolii, durata epi soadelor crește, remisiunile sunt mai puțin complete și pot apare stări
de defect clinic și social care nu sunt însă specifice psihozelor afective;
­ epidemiologic:
 creșterea progresivă a prevalenței psihozelor afective este determinată de transformările rap ide
sociale, economice și culturale, de vulnerabilizarea individului prin pierderea unor modalități de protecție în grupuri
familiale sau profesionale tradiționale, de creșterea duratei medii de viață dar și a morbidității prin afecțiuni cerebrale
și cardi ovasculare și toxicomanii precum și aferent îmbunătățirii cantitative și calitative actuale a mijloacelor de
diagnostic și dispensarizare;
 o treime din cazuri reprezintă forme bipolare iar restul forme clinice monopolare care însă pot
include și tablouri c linice fără un determinism cert endogen;
 psihozele afective bipolare au o prevalență de 0,3 -1,5% în populația generală, afectează în mod
egal ambele sexe și debutează de cele mai multe ori înainte de vârsta de 30 de ani; ele se subîmpart în forme bipolare
I și II, în cadrul cărora alternează episoade depresive și maniacale – respectiv episoade depresive și hipomaniacale;
 psihozele afective unipolare – într-o majoritate covârșitoare de tip depresiv – au o prevalență de
1,5-20%, afectează sexul feminin de dou ă ori mai frecvent iar primele manifestări apar cu precădere după vârsta de
30 de ani;
 o treime din cazuri mai asociază un diagnostic de tulburare psihopatologică, o pătrime unul
secundar de boală somatică iar două treimi consumă abuziv alcool sau/și medic amente;
 incidența psihozelor afective crește de la poli înspre ecuator și este mai crescută la categoriile cu un
nivel socio -cultural mai ridicat;
 cele mai severe complicații sunt:
 comportamentul suicidar prezent sub forma a cel puțin unei tentative la un sfert până la
jumătate din cazuri;

141
 scăderea nivelului calității vieții pacienților corespunzător ratei ridicate a
disfuncționalităților vieții familiale și profesionale.
­ etiologia – incriminează:
 datele genetice care confirmă acumularea familială a cazuril or, aceasta condiționând atât
precocitatea debutului, cât și gravitatea evoluției; probabilitatea apariției psihozelor afective la descendenți rude de
gradul I – atunci când ambii părinți suferă de psihoză afectivă bipolară I, variază între 50 -70%, transmi terea făcându –
se pe linia mamă -fiu; procentul scade la jumătate dacă doar un părinte este bolnav, precum și pentru următoarea
generație;
 corelațiile dintre psihozele afective bipolare și modificările de la nivelul cromozomului X
sau a perechii cromozomiale 18;
 prezența biotipului picnic la care psihozele afective apar mai frecvent.
 factori biologici:
 modificări neuroanatomice lezionale la nivelul sistemului limbic, ganglionilor bazali și
hipotalamusului cu precădere în emisfera non -dominantă;
 dilatarea vent riculilor cerebrali în psihozele bipolare și atrofia moderată a lobilor frontali
și a nucleilor caudați în depresiile unipolare, evidențiate prin tomografie cerebrală computerizată și rezonanță
magnetică nucleară;
 scăderea fluxului sanguin cerebral, domina nt la nivelul lobului frontal, evidențiată prin
PET și/sau SPECT;
 perturbarea eterogenă a metabolismului neuromediatorilor cerebrali: noradrenalina și
serotonina, care sunt scăzute în depresie și crescute în manie, respectiv serotonina – scăzută în depresi e;
 modificări neuroendocrine, precum scăderea cortizolului, a funcției tiroidiene și a
hormonului de creștere;
 creșterea concentrației ionului de calciu intracelular – moderată în manie și accentuată în
depresie;
 perturbarea arhitecturii somnului la nivelu l fazelor REM și prezența undelor delta
anormale de somn evidențiate prin înregistrări EEG;
 perturbările ritmurilor circadiene;
 deficiențele sistemului imunitar secundare disfuncției hipotalamice;
 modificări electrochimice la nivelul lobului temporal suger ate de utilitatea tratamentului
cu anticonvulsivante în psihozele afective.
 factori psiho -sociali:
 trăsături de personalitate de tip dependent, obsesiv -compulsiv, isteric, favorizante pentru
toate variantele de psihoze afective și structurări dizarmonice a le personalității de tip depresiv și ciclotim implicate
doar în etiopatogenia psihozelor bipolare I;
 antecedente heredocolaterale de tipul personalităților patologice și a toxicomaniilor la
membrii familiei parentale;

142
 stresul psihic sau fizic care precede sau acompaniază primul episod sau evenimente
considerate psihotraume majore, precum pierderea unui părinte înainte de vârsta de 11 ani și decesul soțului sau
soției;
 conflicte și schimbări în cadrul rolurilor sociale și profesionale – cu rol dominant
decla nșator;
 erori de judecată și raționament minore, adeseori comune dar repetate, care cultivă în timp
un pesimism structural, un stil de autoevaluare și strategii cognitive negative.
­ clinic – psihozele afective bipolare – de tip I si II se caracterizează pri n alternanța episoadelor depresive
și maniacale, respectiv hipomaniacale, condiționată sezonier în care episoadele afective apar mai frecvent și
evoluează mai grav primăvara și toamna, episoadele depresive sunt mai durabile și mai intense în anotimpurile r eci,
iar cele maniacale în anotimpurile calde.
 episodul depresiv:
 include elementele sindromului depresiv care sunt independente de factorii conjuncturali
și sunt reprezentate cu predominență prin dispoziția tristă, anhedonie = incapacitatea de a se bucura și de a simți
plăcerea, fatigabilitate, hiporeactivitate la stimuli, hipoprosexie globală, ritm ideativ încetinit, idei micromanice
autodevalorizante – cu scăderea încrederii și stimei de sine, idei cu potențial autolitic, anxietate, insomnii de trezire
foarte caracteristice, cefalee, inapetență, pierdere ponderală mai mare de 5% în ultimele 4 săptămâni, constipație,
amenoree, scăderea libidoului;
 manifestările au o intensitate variabilă, de la cea nevrotică la cea psihotică și pot fi însoțite
sau mascate de stări de agitație sau inhibiție psihomotorie stuporoasă care prezintă un risc autolitic maxim;
 paraclinic sunt descrise hipercolesterolemia, inversarea raportului albumine/globuline și
scăderea 17 -cetosteroizilor urinari , a cărei persistență este expres ia cronicizării simptomatologiei;
 durata unui episod depresiv care să permită stabilirea diagnosticului este de minimum 2
săptămâni;
 sunt descrise diferite variante clinice în cadrul cărora apar ca dominante:
 anxietatea somatizată sau paroxistică cu risc a uto- și heteroagresiv;
 stupoarea melancoliformă cu blocaj ideoverbal și motor, mimica disperată,
durere morală profundă și risc maxim autolitic;
 ideile delirante micromanice de autoculpabilizare, de ruină, de doliu,
hipocondriace, de posesiune, de transfor mare și negare corporală însoțite sau nu de halucinații auditive – voci
acuzatoare sau defăimătoare și olfactive – mirosuri dezagreabile de murdărie și de putrefacție;
 acte suicidare spontane, imprevizibile care pot reprezenta singura manifestare a
episodu lui depresiv;
 la tineri, depresia este frecvent asociată sau mascată de tulburări de
comportament, atitudini toxicofilice și angajare deficitară în procesul educațional iar la vârstnici ea este adesea
subdiagnosticată datorită unor suferințe somatice asoci ate și izolării sociale.
 episodul maniacal:

143
 include elementele sindromului omonim care se pot instala brusc sau insidios – când sunt
precedate de simptome prodromale, precum ergasiomania = tendința de a se mișca și a fi activ, iritabilitate, trăiri
depresi ve, schimbarea spontană și nemotivată a atitudinii față de cei din jur și a preocupărilor cotidiene;
 sunt caracteristice succesiunea tumultuoasă a trăirilor și conținuturilor ideative euforic –
megalomanice – cu idei delirante nesistematizate de hipervaloriz are personală și halucinații congruente, tematic –
dezinhibiția instinctiv -pulsională și motorie, ineficiența în rolurile cotidiene, exceptându -l pe acela de «clovn care
nu-și respectă publicul», insomnii, scădere ponderală, subfebrilitate, hipersalivație și o rezistență proverbială la frig
și efort;
 se pot asocia iritabilitatea, suspiciozitatea, episoade disforice;
 principalele variante clinice sunt:
 hipomania – caracterizată prin euforie ușoară, hiperactivism, cu o bună dar puțin
durabilă eficiență în rol urile personale, hipersociabilitate, comportament toxicofilic și sexual exacerbat, nevoie
scăzută de somn;
 mania fără simptome psihotice în cadrul căreia sunt dominante hiperestezia
senzorială, extravaganțele vestimentare și comportamentale, impulsivitatea ;
 mania delirantă sau cu simptome psihotice caracterizată prin idei delirante
megalomanice și/sau interpretative, tranzitorii și nesistematizate, fuga de idei, halucinații vizuale și mai rar auditive,
congruente cu starea afectivă sau neutre afectiv, hiper excitație motorie cu neglijarea totală a igienei, alimentației și
deshidratare consecutivă;
 mania confuzivă în cadrul căreia domină deficitul prosexic și mnestic și
incoerența ideo -motorie;
 mania supraacută sau furia maniacală caracterizată prin îngustarea câmpului
conștiinței, dezinhibiție motorie extremă și un ridicat potențial agresiv.
 există și tablouri clinice afective mixte care asociază simptome depresive și maniacale,
precum depresia cu fuga de idei, mania coleroasă, mania neproductivă, stupoarea ma niacală.
­ diagnosticul pozitiv se pune pe baza criteriilor clinice ale sindroamelor depresiv și maniacal alternând la
același pacient care prezintă o vulnerabilitate structurală sau conjuncturală la tulburări afective;
­ diagnosticul diferențial se face cu:
 episoadele depresive și maniacale recurente – induse de:
 factori psihosociali: psihotraume, conflicte, frustrări, stres intens sau prelungit;
 factori organici: boala aterosclerotică și hipertensivă, boli neurologice, endocrine,
infecțioase, boli de sistem și neoplasme, boli din perioada puerperală;
 apărute secundar în cadrul altor tablouri psihopatologice: schizofrenii, psihozele cronice
delirante de tip paranoic sau parafrenic, alcoolism și alte toxicomanii sau după tratamente cu substanțe
antihipertensive , corticoizi, psihotrope clasice și depôt și preparate psihotone.
­ evoluția psihozelor afective bipolare se caracterizează prin:

144
 succesiunea episoadelor depresive și maniacale într -un raport de 3/1, adeseori episodul maniacal
fiind cel de debut;
 episoadele maniacale au un început și un sfârșit mai brusc decât cele depresive;
 durata medie a episoadelor este de 6 luni de zile – cele depresive fiind de obicei mai lungi – dar
sub tratament se reduce la 2 –3 luni;
 remisiunea clinică este de obicei completă, dar u n anumit tip de episod este adesea urmat de unul
de scurtă durată de tip opus iar pe măsura trecerii anilor, intervalele libere dintre episoade diminuează ca durată;
după trecerea a cinci -șase episoade, intervalele libere se stabilizează la 6 -9 luni;
 este cunoscută posibilitatea recăderilor din perioada convalescenței – de gravitate aparte în cazul
depresiilor, datorită riscului suicidar precum și aceea a “virajului” postterapeutic spre fenomenologia opusă de tip
maniacal, respectiv depresiv;
 frecvența epis oadelor este mai mare la tineri, iar gravitatea lor este mai mare la vârstnici și
datorită asocierii unui anumit grad de deteriorare cognitivă;
 în formele bipolare I se descrie și alternanța rapidă a episoadelor afective la intervale de zile sau
săptămâni;
 jumătate dintre cazuri au mai mult de 10 episoade pe parcursul întregii vieți, iar o zecime sunt
considerate cazuri cronicizate datorită remisiunilor incomplete și simptomelor defectuale persistente interepisodice;
 factorii de prognostic negativ -agravanți ai evoluției psihozelor afective bipolare de tip I si II sunt:
 prezența unor trăsături premorbide de tip afectiv ciclotim sau hipomaniacal;
 disfuncționalitatea rolurilor profesional și familial;
 prezența simptomelor de intensitate psihotică;
 remisiuni inc omplete cu persistența unor simptome depresive interepisodice;
 debutul tardiv al simptomatologiei;
 apartenența la sexul masculin;
 asocierea comportamentului toxicofilic față de alcool sau medicație psihotropă.

­ psihozele afective unipolare – de tip depresi v, denumite și depresii recurente :
 sunt mult mai frecvente decât formele maniacale și predomină în emisfera nordică;
 debutul este tardiv – de obicei după vârsta de 40 de ani, este precipitat întotdeauna de evenimente
stresante de viață și favorizat de trăs ături premorbide de personalitate de tip anankast;
 sunt net prevalente în emisfera nordică și sunt de două ori mai frecvente la sexul feminin;
 durata episoadelor este mai mare decât în psihozele bipolare ajungând la un an de zile și sunt
descrise și forme clinice cu un singur episod;
 clinic intensitatea simptomatologiei este variată dar domină tablourile de intensitate nevrotică, la
care se asociază cvasiconstant anxietatea, consumul abuziv de alcool și medicamente și multiple acuze somatice care
pot masca fenomenologia depresivă;

145
 evolutiv pot apare remisiuni spontane, dar de obicei există tendința de prelungire a episoadelor și
de scădere a intervalelor libere, cu afectarea performanțelor în rolurile sociale și profesionale; se crează astfel
condițiile decl anșării unui conflict intrapsihic datorită contrastului față de trăsăturile caracteriale premorbide, fapt
care se constituie într -un factor agravant evolutiv; vindecarea se constată la 50% din cazurile spitalizate la primul
episod depresiv iar după 5 ani d e evoluție 1/6 din cazuri se consideră cronicizate;
 prognosticul este favorizat de absența unor trăsături premorbide favorizante și a unor boli asociate,
de eficiența terapiei intraspitalicești, a primului episod și în mod deosebit de calitatea rețelei de suport social a
pacientului și de aceea a funcționării lui în rolurile socio -profesionale în ultimii 5 ani dinaintea debutului;
 complicația majoră o reprezintă actul suicidar, realizat în cadrul unor paroxisme anxioase.

­ psihozele afective unipolare – de tip maniacal:
 sunt mai frecvente în regiunile subtropicale, un rol etiologic dominant avându -l factorii socio –
culturali;
 durata episoadelor este cuprinsă între câteva săptămâni și câteva luni de zile iar clinic domină
tablourile maniacale delirante cu deli r congruent sau incongruent cu starea afectivă – acesta din urmă având adesea o
tematică interpretativă; se asociază cvasiconstant consumul abuziv de alcool sau droguri;
 evolutiv, durata fazelor acute este mai scurtă la tineri – 2-3 săptămâni – iar cronici zarea
simptomatologiei constituie o excepție, remisiunile fiind complete și din punct de vedere social;
 diagnosticul diferențial pentru ambele variante de psihoze afective unipolare este identic cu cel
aferent formelor bipolare.

­ tratamentul psihozelor afe ctive periodice:
 trebuie să se adreseze atât episodului afectiv cât și bolii propriu -zise, corespunzător evitării
recăderilor și diminuării cantitative și calitative a simptomelor defectuale;
 rolul etiopatogenetic major al factorilor stresanți și al rețele i de suport social impune și măsuri
profilactice care antrenează sistemul de îngrijire comunitară;
 atunci când episoadele depresive sau maniacale sunt de intensitate psihotică este obligatorie
spitalizarea și asocierea metodelor chimio – și psihosocioterape utice;
 episodul depresiv este abordat:
 chimioterapeutic în funcție de particularitățile fenomenologiei dominante, care poate fi
anxios -agitată sau inhibată – în prima variantă se administrează antidepresive cu efect anxiolitic -sedativ:
AMITRIPTILIN, DOXEPI N, LUDIOMIL, ZOLOFT iar în cea de -a doua preparate cu efect activator:
ANTIDEPRIN, ANAFRANIL, NORTRIPTILIN, PROZAC; unele dintre antidepresivele menționate se găsesc și sub
formă injectabilă, astfel că în cazul lor tratamentul începe cu administrarea paren terală – intramuscular sau în
perfuzie intravenoasă, după evaluarea funcțiilor cardio -respiratorie și hepato -renală și continuă cu administrarea per –
orală într -un dozaj individualizat care să nu depășească 250 mg/zi pentru antidepresivele clasice și 100 mg /zi pentru
cele atipice;

146
 se administrează de regulă un singur preparat la care se pot asocia pentru
potențarea efectului sau pentru diminuarea efectelor secundare un tranchilizant sau/și un neuroleptic sedativ sau
incisiv , îndeosebi atunci când există un p otențial suicidar – CLORPROMAZIN, NEULEPTIL, ZYPREXA, respectiv
HALOPERIDOL, SULPIRID, RISPERIDONĂ;
 în cazul obținerii efectului dorit, se trece la doza de întreținere, care reprezintă
2/3 sau 1/2 din doza inițială și este indicat să fie continuată 6 luni de zile;
 efectele secundare ale antidepresivelor clasice sunt dominant de tip anticolinergic
și hipotensor iar a preparatelor atipice = inhibitorii recaptării serotoninei – tulburările de dinamică sexuală;
 dacă după 2 -3 săptămâni simptomatologia nu se modi fică semnificativ:
 se schimbă preparatul antidepresiv;
 se asociază un alt antidepresiv sau un neuroleptic;
 se mărește dozajul neurolepticului administrat în paralel;
 se asociază preparate anticonvulsivante: CARBAMAZEPINA,
VALPROAT SODIC;
 se asociază pentr u 14 zile TRIIOD -TIRONINA sau L –
TRIPTOFAN;
 se trece la tratamntul electroconvulsivant:
 util și atunci când există un risc vital inițial evident și cu
precădere în depresiile inhibate;
 se aplică sub forma ședințelor cumulate 6 -12 pe parcursul a
3-6 zile și rămâne cea mai eficientă metodă terapeutică prin
promptitudinea efectelor și riscurile minime implicate.
 se apelează și la terapii prin băi de lumină, utile îndeosebi în depresiile
sezoniere din emisfera nordică;
 pentru prevenirea recăderilor în formele bipolare se administrează săruri de
litiu – carbonat sau citrat – într-un dozaj care să corespundă unei litemii de
0,5-1,5 mEq/l;
 supradozajul cu antidepresive sau hipersensibilitatea variabil motivată a
subiectului pot determina un “viraj mania cal” al simptomatologiei.
 psiho -socioterapeutic sunt întotdeauna utile în depresiile de intensitate nevrotică de la
debut iar în cele psihotice, în fazele remisionale, tehnici psiho -terapeutice precum:
 terapii interpersonale care – cu precădere în depresii le unipolare – permit
refacerea disfuncționalității raporturilor cu cei din jur care au declanșat sau întrețin tabloul depresiv;
 terapii comportamentale prin care se încearcă mobilizarea și stimularea
activismului subiectului până la un nivel care să permi tă consolidarea persistentă a capacității de funcționare în roluri
și chiar obținerea de performanțe;

147
 terapii cognitive care vizează modificarea evaluărilor cognitive deformate în sens
autodevalorizant ale pacientului, care acordă aceeași semnificație și a titudinii anturajului față de el;
 terapii de grup familial atunci când tabloul depresiv al subiectului și
disfuncționalitatea vieții de familie – care culminează cu destrămarea ei în 50% din cazuri – se condiționează
reciproc;
 integrarea pacientului în pro grame de art-, melo -, ergo – și kinetoterapie poate fi
utilă în depresii prin facilitarea emoțiilor pozitive și stimularea capacităților fizice și relaționale.
 episodul maniacal :
 este obligatoriu să fie abordat în condiții de spitalizare, datorită consecinț elor negative
asupra ambianței socio -profesionale dar inițierea relației terapeutice este extrem de dificilă datorită expansivității și
absenței conștiinței bolii;
 chimioterapia este singura variantă terapeutică aplicabilă și implică apelul la preparate
neuroleptice sedative și incisive – în diverse combinații – la care se pot asocia tranchilizante, beta blocante și săruri
de litiu ; acestea din urmă:
 reprezintă tratamentul de elecție al fenomenologiei maniacale, dar efectul lor
devine evident doar după 8 -10 zile de administrare independentă sau în asociere cu neuroleptice sedative;
 este obligatorie monitorizarea administrării litiului pentru a asigura efectul
antimaniacal, care apare de obicei între 0,6 -0,8 mEq/l la un dozaj de 900 -1200 mg/zi;
 în prima lună – dacă litiumterapia este eficace – se determină litemia săptămânal
iar în următoarele 6 luni lunar; durata tratamentului cu preparate de litiu este indicat să fie de un an de zile după
remisiunea episodului maniacal în vederea prevenirii eventualelor rec urențe depresive;
 psihoterapiile sunt ineficiente în episodul maniacal precum și în perioadele remisionale
datorită tulburărilor conștiinței auto – și allopsihice și superficialității conduitei.

148
ALCOOLISMUL

­ cunoscut încă din antichitate alcoolismul a înce put să fie studiat la mijlocul secolului al XIX -lea prin
contribuția clinicienilor francezi și a lui MAGNUSS HUSS – care folosește pentru prima dată termenul, derivat din
omonimul arab “alkuhl”, arabii fiind primii care l -au distilat în jurul anului 600 î. e.n.
­ consumat ocazional sau constant, alcoolul și -a confirmat efectele sale anxiolitice, normotimizante,
euforizante, dar și pe cele toxice asupra stării fizice și psihice;
­ deși este considerat un “liant social”, alcoolul – prin efectele sale asupra compor tamentului consumatorilor –
devine un factor perturbator major al eficienței în roluri a persoanei și a armoniei comunitare;
­ alcoolul:
 în majoritatea covârșitoare a cazurilor pătrunde în organism pe cale per -orală și în aproximativ o
oră atinge nivelul max im sanguin – fapt condiționat însă și de concentrația băuturii respective și de conținutul de
alimente din tubul digestiv – iar apoi alcoolemia scade progresiv și lent – cu 70% în primele 12 ore și complet în 24
de ore;
 este eliminat pe cale respiratorie ș i renală, fiind însă în mod predominant metabolizat prin
degradare enzimatică cu formarea de produși toxici pentru organism;
 interferează:
 cu metabolismul aminelor biogene, blocându -l la stadiul de produși de natură aldehidică;
 cu metabolismul vitaminic, glucidic și lipidic, producând o intoxicație cu radicali acetat a
întregului organism și o stare carențial -dismetabolică persistentă.
 are o acțiune toxică directă asupra sistemelor enzimatice cerebrale, hepatice și renale, asupra
membranelor celulare și mi tocondriilor, care fiind însă precedată de un efect dinamizant și euforizant – expresie a
dezinhibiției corticale – este ignorată sau deformat comentată.
­ deși consumul de alcool este o toxicofilie universal acceptată , prin gravitatea și complexitatea compl icațiilor
sale, atunci când devine abuziv și prelungit ca durată, primește un statut nozologic distinct, conform căruia este situat
pe a patra poziție – după accidente, bolile cardio -vasculare și cele psihice între cauzele de morbiditate și mortalitate
generală;
­ modalitățile de consum abuziv de alcool variază în funcție de:
 oferta de băuturi alcoolice și de accesibilitatea populației;
 de nivelul social -economic – estompat însă prin producția de băuturi ieftine, dar de calitate
îndoielnică;
 de tradițiile, ob iceiurile sau interdicțiile dintr -o socio -cultură sau de domeniul profesional;
 de vârstă și sex – deși în ultimele două decenii a crescut în mod îngrijorător consumul de alcool la
tineri și la sexul feminin;
 de incompatibilități biologice – descrise la eșa ntioane semnificative de populație, îndeosebi de
origine asiatică sau religioase – la populația islamică.
­ există un:

149
 alcoolism acut corespunzător intoxicației alcoolice acute, care induce o stare de beție ale cărei
semne dispar după eliminarea alcoolului;
 alcoolism cronic sau maladiv, care:
 însumează totalitatea deficitelor biologice, psihologice și sociale instalate consecutiv
consumului abuziv episodic sau continuu de alcool față de care există o stare de dependență psihică și fizică;
 presupune apariția toleranței – necesitatea creșterii progresive a cantității de alcool
pentru obținerea aceluiași efect – de circa 3 -4 ori față de cea inițială;
 este diagnosticat doar în condițiile prezenței dependenței fizice față de alcool:
 manifestă prin apariția simpto melor de sevraj la reducerea sau la întreruperea bruscă a
consumului;
 este mai severă și mai tardivă decât cea psihică – aferentă senzației de bine subiectiv care
condiționează imperios consumul.
 alcoolism primar în cazul căruia nu poate fi identificată o tulburare psihică clinic manifestă care
să preceadă consumul abuziv și instalarea dependenței dar care în forma sa tipică, nucleară se constituie într -un
model maladiv, pentru care pot fi specifice:
 caracterul familial al abuzului de alcool;
 trăsături cara cteriale premorbide de tipul imaturității și instabilității psiho -afective sau de
tip pasiv -dependent.
 alcoolism secundar care apare ca o consecință a unei alte tulburări psihice – de tip nevrotic sau
psihotic, respectiv ca și atribut al tulburărilor compo rtamental -adaptative ale unor personalități dizarmonice
nucleare sau dizarmonizate secundar intervenției unor factori organo -lezionali cerebrali traumatici, infecțiosi,
inflamatorii sau vasculari;
 conform clasificării clasice a lui JELLINEK se descriu urmă toarele tipuri de alcoolism:
 alfa – motivat de disconfortul fizic sau/și afectiv dar controlabil voluntar prin posibilitatea
opririi consumului;
 beta – instalat după un consum cotidian prelungit în timp și în condițiile unui aport
alimentar corespunzător dar caracterizat prin apariția unor complicații somatice secundare digestive, cardiace și
neurologice;
 gama – dominat de stabilizarea dependenței fizice, pierderea controlului asupra
consumului și de adaptarea metabolismului cerebral și hepatic la alcool;
 delta – forma de maximă gravitate în cazul căreia consumul de alcool este imposibil de
oprit, chiar și pentru 1 -2 zile;
 epsilon – include variantele ale consumului periodic abuziv de alcool.

­ epidemiologic:
 răspândit în toate zonele geografice, consumul uzu al de alcool a devenit apanajul a peste 50% din
populația statelor occidentale, fiind considerat un obicei comun și acceptabil social;

150
 alcoolismul maladiv este de 3 -4 ori mai frecvent la sexul masculin decât la cel feminin, formele cu
evoluție gravă fiind întâlnite la adulții tineri – sub 30 de ani;
 decadele de vârstă cele mai afectate cantitativ și calitativ sunt: 20 -30 ani și 40 -50 ani;
 consumul uzual de alcool este cu 1/3 mai mare la cei cu un nivel social -economic mai ridicat, dar
formele cronicizate, c u evoluție severă sunt de două ori mai frecvente la cei proveniți dintr -o categorie socio –
economică inferioară;
 diferențele dintre prevalența în mediul urban și cel rural sunt nesemnificative;
 cele mai frecvente variante de comorbiditate sunt cu alte tipur i de toxicomanii – 1/3 din cazuri, cu
tulburările de comportament sau de personalitate de tip antisocial, cu tulburările depresive majore și cu cele anxioase;
 complicațiile majore sunt reprezentate de:
 perturbarea relațiilor interpersonale și a eficienței funcționării în rolurile profesionale;
 comportamentul suicidar descris la 25% dintre alcoolici;
 decesul prin boli hepatice, cardiace, neoplasme, accidente vasculare cerebrale, infecții
intrercurente întâlnite cu o frecvență de două ori mai mare la bărbați și de trei ori mai mare la femei în raport cu
populația generală, durata medie de viață fiind cu 10 ani mai scăzută.
­ etiologia toxicomaniei etilice – se distinge prin heterogenitatea ei și implică următoarele categorii de factori:
 genetico -familiali:
 scăde rea concentrațiilor unor neurotransmițători în LCR: serotonina, dopamina și GABA
precum și a metaboliților lor la copii proveniți din părinți alcoolici;
 frecvența de 3 -4 ori mai mare a alcoolismului și a complicațiilor sale la cei proveniți din
familii de alcoolici în raport cu cei fără antecedente familiale etilice.
 metabolici:
 carențele alimentare și vitaminice – cu precădere VITAMINA B 1; prin intermediul
nivelului mai scăzut de aldehid -dehidrogenază – enzima care asigură conversia alcoolului în acetaldeh idă – întâlnit la
femei, acești factori explică severitatea crescută a intoxicației la sexul feminin produsă de aceeași doză de alcool în
raport cu bărbații;
 psihologici și personologici:
 sindroamele disprosexice sau hiperkinetice ale copilăriei;
 imaturita tea și labilitatea psiho -afectivă;
 conduite imitativ -compensatorii cu predominență raportate la congeneri;
 trăsături dizarmonice de tip anxios, dependent, psihastenic și antisocial.
 socio -culturali:
 condiții social -economice precare;
 obiceiuri și tradiții colective;
 accesibilitatea ridicată a băuturilor alcoolice;
 nivelul crescut de toleranță a opiniei publice, inclusiv cu substrat religios.
­ clinic se descriu:

151
 alcoolismul acut:
 include variantele intoxicației acute cu alcool care ingerat în cantități mici a re un efect
excitant și vasoconstrictor iar în doză crescută un efect vasodilatator, anestezic, depresor și narcotic, fiind simultan un
element perturbator al arhitecturii somnului prin scăderea fazelor de somn REM și a latenței somnului;
 tablourile clinic e sunt:
 beția simplă – starea de intoxicație etilică produsă de un consum abuziv de alcool la un
nebăutor sau prin supradozaj la un consumator cronic; dinamica ei include:
 faza subclinică – cu scăderea performanțelor psihomotorii la evaluarea
psihometrică și alcoolemie sub 0,8 g‰;
 faza hipomaniacală – cu excitație psihomotorie și euforie la o alcoolemie în jur
de 1 g‰;
 faza ebrioasă – cu incoerență și dezinhibiție ideo -verbală, hipoestezie senzorială
globală și amnezie episodică la o alcoolemie de 1 -2 g‰;
 faza de somn la o alcoolemie de peste 2 g‰, care dacă depășește 4g‰, duce la
comă și deces prin inhibarea centrilor respiratorii sau prin fenomenul de aspirație
a produselor vomei.
 beția patologică – intoxicație alcoolică acută produsă de ingestia unei cant ități mici –
100-200 g de băutură distilată apărută la băutorii problemă – persoane cu o sensibilitate particulară față de alcool
sau pe fond encefalopat, inclusiv cel aferent alcoolismului cronic;
 clinic se instalează un sindrom confuziv de tip crepuscula r, cu excitație
psihomotorie și automatisme motorii, care creează impresia unui “automat
periculos”, la care se pot asocia halucinații și idei delirante mixte nesistematizate;
durata manifestărilor se situează între câteva minute și câteva ore – perioada î n
care subiectul are un comportament complet dezinhibat, violent și ostil față de
anturaj, episodul terminându -se prin somn comatos și fiind urmat de o amnezie
lacunară totală; aceste particularități fac din beția patologică sau complicată o
entitate de mare importanță medico -legală prin faptul că – înainte de a fi
diagnosticată – exclude responsabilitatea subiectului în pofida gravității actelor
sale.
 alcoolismul periodic – include:
 alcoolismul exploziv și cel de la sfârșit de saptămână – de “week end”, care presupun un
consum abuziv de alcool – individual sau colectiv – după etape de abstinență de durată variabilă, motivate socio –
cultural sau religios;
 dipsomania – consum abuziv de alcool, de tip paroxistic și evoluție intermitentă:
 cu episoade cu durat ă de până la șapte zile, separate de perioade inegale de timp – în care
abstinența este totală;

152
 precedată sau “anunțată” de simptome nevrotice sau depresive, cu o durată de zile sau
săptămâni, la un individ abstinent la care dorința de a bea lipsește;
 mani festă clinic printr -un tablou dominat de automatisme ambulatorii: fugi, vagabondaj –
și acte hetero – sau autoagresive, urmate de un somn profund, amnezie lacunară și un disconfort psihic și somatic
intens.
 alcoolismul cronic sau alcoolismul boală:
 tablou m aladiv complex, cu manifestări psihopatologice, neurologice și somatice secundare
pierderii controlului asupra cantității de alcool ingerate care explică și instalarea dependenței fizice, confirmată
prin apariția fenomenelor de sevraj la întreruperea consu mului;
 tulburările psiho -comportamentale determină degradarea progresivă și de obicei ireversibilă a
randamentului și capacităților adaptative personale și marginalizarea socială și profesională a subiectului;
 include ca subvariante clinice:
 tulburarea org anică de personalitate, de natură toxică etilică:
 modificare a personalității și a psihismului, apărută după minimum 15 ani de consum
abuziv de băuturi alcoolice la subiecți aflați în a 4 -a sau a 5 -a decadă de viață;
 clinic sunt dominante:
 tulburarea sau d izarmonizarea caracterială – comportament egocentric,
impulsiv, lipsit de autocontrol dar și de empatie și responsabilitate în relațiile
interpersonale și tendință irezistibilă de satisfacere a trăirilor hedonice prin
intermediul consumului de alcool care devine singura motivație existențială și
pervertește paleta valorilor personale;
 tulburările cognitive cu denivelare intelectuală și sărăcire imaginativă ,
patognomonice fiind crizele de «black -out» – episoade de amnezie anterogradă
apărute după consumul de alcool care pledează pentru afectarea hipocampului și a
lobilor temporali;
 disfuncționalitatea persistentă în rolurile familiale, profesionale și sociale .
 pot apărea fenomene de sevraj și decompensări afective sau/și interpretative, de
intensitate psihoti că;
 se asociază progresiv:
 tulburări neurologice – tremor fin generalizat și simptome polinevritice: mialgii,
parestezii, crampe musculare mai ales în molet, reflex rotulian viu și reflex
ahilean abolit, hipotrofie musculară și nevrită optică;
 tulburări d igestive: gastrită, pancreatită, ulcer gastroduodenal, ciroză hepatică
hipertrofică sau atrofică;
 tulburări cardiovasculare: miocardiopatia toxică etilică cronică cu semne de
insuficiență cardiacă, oscilații tensionale și aritmii cardiace, care pot explica o
parte din decesele subite ale alcoolicilor.

153
 psihozele alcoolice – tablouri psihopatologice caracteristice alcoolismului maladiv care
apar secundar abstinenței impuse sau conjuncturale, respectiv în condițiile unui stres psihic sau fizic; includ:
 delirul alcoolic subacut :
 tablou confuziv, cu debut vesperal sau nocturn, dominat de:
 tulburările de conștiință: obnubilare și dezorientare auto – și allopsihică;
 tulburările de percepție: halucinații polisenzoriale anxiogene, cu
precădere vizuale, cu conținut pr ofesional sau de tipul zoopsiilor –
imagini de animale ale căror dimensiuni scad direct proporțional cu
distanța la care sunt percepute;
 amnezie postcritică totală sau parțială.
 cu manifestări somatice minime și evoluție spre vindecare în câteva zile sau
agravarea fenomenologiei în sensul instalării delirului acut alcoolic.
 delirul alcoolic acut sau delirium tremens:
 tablou clinic de tip confuziv , asemănător celui descris anterior, dar de intensitate
mărită, la care se asociază constant tulburări neurologi ce – inclusiv crize
epileptiforme – și somatice care agravează mult prognosticul;
 este un delir oniric caracterizat prin participarea subiectului la acțiunile motivate
delirant -halucinatorii;

 cuprinde de la debut:
 o fenomenologie onirică anxios -agitată;
 alterarea severă a stării somatice;
 tremor amplu generalizat;
 transpirații;
 hipertermie;
 midriază;
 diminuarea reflexului fotomotor;
 deshidratare accentuată;
 congestie muco -tegumentară;
 tendințe la colaps vascular.
 modificările paraclinice atestă insuficienț a funcției hepato -renale:
 creșterea potasiului intracelular;
 hipoprotrombinemie;
 limfocitoză;
 eozinopenie;
 hipercatabolism azotat cu hiperazotemie;

154
 scăderea pH -ului și a rezervei alcaline, care anunță delirul acut azotemic, cu
o evoluție de maximă gravitat e.
 netratat, are o evoluție fatală în 20% din cazuri, dar sub tratament corect și
precoce instituit, în 6 -8 zile starea generală se ameliorează – primele semne fiind
dispariția insomniilor și a hipertermiei și ameliorarea tulburărilor de percepție și
de co nștiință în această ordine;
 alte posibilități evolutive este cea de tip subacut, cu instalarea fenomenologiei
psihozei KORSAKOV sau a unor stări sechelare tranzitorii.
 sechelele postonirice:
 tablouri clinice oligosimptomatice care pot apărea în fazele rem isionale ale
episoadelor de sevraj descrise anterior;
 includ reprezentări recurente ale trăirilor onirice față de care subiectul este
ambivalent sau încearcă să le corijeze pentru a -și estompa disconfortul afectiv;
 atunci când persistă mai multe zile sub f orma unor idei postonirice pot constitui
punctul de plecare al unor deliruri cronice.
 halucinoza alcoolică WERNICKE:
 tablou psihotic instalat după un consum abuziv care debutează vesperal prin
halucinații auditive elementare,
 pe fondul păstrării stării de conștiență apar halucinații auditive cu un conținut
ostil, amenințător formulat la persoana a III -a, care sunt intens anxiogene și
datorită faptului că uneori sunt însoțite de fenomene de influență xenopatică;
 lipsește amnezia lacunară postcritică, dar po t persista idei nesistematizate
obsesive de persecuție sau urmărire care pot evolua spre un tablou
schizofreniform simptomatic sau se remit în câteva săptămâni.
 psihozele alcoolice cronice:
 debutează frecvent postoniric și au ca tematică principală gelozia – pe fondul
disfuncționalităților vieții sexuale a pacientului – ideile interpretative fiind
variabil sistematizate;
 în formele sistematizate apar frecvent impulsivitatea și manifestările agresive, iar
în alte variante – în cadrul cărora sunt descrise hal ucinații și pseudohalucinații
auditive și verbale – comportamentul subiectului este pasiv; pot apare și
manifestări disociative, care pledează pentru psihozele schizofreniforme alcoolice
sau pentru schizofrenii latente, relevate de consumul abuziv de alcoo l.
 encefalopatiile alcoolice – sunt tablouri anatomo -clinice secundare carențelor vitaminice
de grup B – în special tiaminice: B 1 – instalate datorită consumului cronic de alcool și nu aferent efectelor toxice ale
alcoolului, ce includ:

155
 forme cu evoluție acută:
 encefalopatia GAYET -WERNICKE:
 apare pe fondul impregnației cronice cu alcool, ca o exacerbare a acesteia,
declanșată de un șoc biologic: traumatism, intervenție chirurgicală, afecțiuni
somatice intercurente;
 clinic în faza de stare este caracteristi c un tablou confuziv, cu torpoare
cvasicontinuă și bradipsihie care asociază simptome neurologice : mioză,
fotofobie, modificarea reflexelor pupilare, dizartrie, mioclonii, hipertonie
generalizată și tulburări neurovegetative de origine centrală: hipertermi e,
transpirații, tahicardie, tahipnee;
 sub tratament intensiv corect evoluează spre vindecare în 10 -14 zile, cu sau
fără sechele de tip polinevritic sau deteriorative, cognitive; netratată duce la
comă și deces în câteva luni de zile.
 forme cu evoluție sub acută:
 psihoza polinevritică KORSAKOV:
 apare pe fondul impregnației etilice cronice; urmează unui episod confuziv de
sevraj sau complică evoluția unei encefalopatii GAYET -WERNICKE;
 clinic:
 debutează cu o fenomenologie nevrotiformă și simptome polinevritice ,
ulterior instalându -se o triadă caracteristică:
-dezorientare temporo -spațială, auto – și allopsihică;
-hipoprosexie spontană și hipomnezie de fixare sau antero -retrogradă;
-confabulații mnestice.
 asociază constant o stare hipertimică de tip euforic, cu ignorarea
parțială a deficitului cognitiv;
 se remite spontan în 6 -8 luni, sub tratament în 1 -2 luni de zile, dar
poate evolua și spre un sindrom amnestic de tip demențial sau spre
exitus prin cașectizare progresivă și infecții intercurente.
 demența alco olică:
 rămâne o entitate controversată datorită:
 implicării etiopatogenetice a unor factori traumatici, vasculari și
endocrino -metabolici;
 caracterului parțial reversibil al deficitului care poate retroceda după o
abstinență prelungită.
 clinic sunt descris e trei variante:
 cu manifestări confuzive persistente;

156
 cu manifestări neurologice și idei delirante absurde de tip
megalomanic;
 cu deficit cognitiv și tulburări de comportament, care confirmă
iresponsabilitatea și degradarea etico -morală a subiectului.
– diagnosticul pozitiv al diverselor tipuri de alcoolism se pune pe baza:
 datelor clinico -anamnestice care confirmă legătura cauzală dintre consumul de alcool de tip toxicomanic și tulburările
psihopatologice și somatice specifice;
 datelor paraclinice care c onfirmă afectarea hepatică și sindromul policarențial, respectiv atrofia corticală difuză și cea
subcorticală, anterioară din alcoolismul maladiv.

– diagnosticul diferențial se face pentru fiecare dintre formele clinice cu:
 alte tipuri de intoxicații acute sau subacute;
 tulburările afective de tip hipomaniacal și depresiv;
 episoadele confuzive de etiologie psihogenă, traumatică, infecțioasă;
 epilepsia – mai ales datorită existenței unei “epilepsii alcoolice” care apare ca fenomen de sevraj sau complică ev oluția
alcoolismului maladiv prin scăderea de către alcool a pragului convulsivant;
 psihozele cronice delirante;
 psihozele schizofrenice;
 psihosindroamele organice;
 demențele de alte etiologii;
 unele stări de șoc.
– evoluția alcoolismului maladiv depinde de factori:
 individuali: starea de sănătate fizică și psihică alături de structura caracterială premorbidă;
 ambientali: calitatea rețelei de suport social și aceea a funcționării în rolurile profesionale și
sociale, experiența biografică personală, precum și mentalitatea și normele aparținând socio -culturii de proveniență;
 este caracteristică alternanța remisiunilor parțiale și a recidivelor, care în funcție de factorii
menționați determină după o perioadă variabilă de timp degradarea biologică și psiho -socială a subiectului;
 factorii agravanți ai evoluției sunt : vârsta precoce a debutului consumului, asocierea altor
toxicomanii, antecedentele familiale etilice sau dizarmonice, modele de conduită toxicofilică și profesii
predispozante, precum cele de ospăta r, lucrători în industria prelucrătoare a băuturilor alcoolice sau în condiții de
muncă fizică grea, prezența unor boli somatice invalidante;
 la complicațiile somatice și psihopatologice descrise se asociază tulburări depresive, anxioase, ale
instinctului sexual și manifestări auto – și heteroagresive care situează alcoolismul pe locul doi al cauzelor suicidului
reușit după psihozele afective bipolare și pe primul loc în determinismul actelor infracționale, a căror paletă se
extinde între atentatele la pudoa re și crimă;

157
 o complicație în extindere progresivă este sindromul alcoolic fetal cu: microcefalie, malformații
craniofaciale și cardiopulmonare și o vulnerabilitate afectiv -atitudinală persistentă – care poate apărea la copiii
născuți din mame alcoolice în 35% din cazuri.
– atitudinea terapeutică în alcoolism:
 trebuie diferențiată în funcție de forma clinico -evolutivă;
 în episoadele confuzive de sevraj – este obligatoriu tratamentul rehidratant și roborant, la care se
asociază cu un bun efect și asupra excit ației psihomotorii: SULFAT DE STRICNINĂ subcutanat, HEMINEURIN
intravenos, tranchilizante – DIAZEPAM, NAPOTON, HIDROXIZIN, CLONAZEPAM, neuroleptice –
HALOPERIDOL, TIORIDAZIN, NEULEPTIL;
 este necesară terapia cu preparate corectoare ale insuficienței hepati ce: ASPATOFORT,
METIONINĂ , soluții de aminoacizi, vitamine din grupa B sau chiar alcooloterapie per os sau intravenos în soluții
glucozate , în condiții de spitalizare;
 uneori se impune și asocierea de preparate cortizonice, tonicardiace și antibiotice cu efect asupra
fenomenologiei somatice;
 tratamentul intoxicațiilor acute ocazionale sau a celor aferente alcoolismului cronic este
asemănător;
 în episoadele dipsomanice și în crizele comițiale se impun mereu și măsuri de protecție a
subiectului prin spitaliza re obligatorie, dar și o evaluare neurologică complexă a cazului, urmată de instituirea
medicației anticonvulsivante de durată;
 în alcoolismul cronic schema terapeutică trebuie să includă:
 medicație anxiolitică, normotimizantă – cu precădere antidepresive inhibitoare ale
recaptării serotoninei – PROZAC, ZOLOFT, SEROXAT, CITALOPRAM – și psihoenergizantă, care să se adreseze
decompensărilor afective și comportamentale, la care se asociază – atunci când fenomenologia devine de intensitate
psihotică – preparat e neuroleptice;
 medicație de repulsie:
 aparține tehnicilor de decondiționare care vizează crearea unui reflex condiționat
de tip aversiv prin asocierea alcoolului cu substanțe, împreună cu care provoacă manifestări somato -psihice extrem
de neplăcute;
 cele mai cunoscute cure de aversiune sunt cele cu APOMORFINĂ,
METRONIDAZOL și ANTALCOL sau DISULFIRAM – acesta din urmă inducând un sindrom hipersimpaticoton
aferent intoxicației acetaldehidice a organismului, metabolizarea alcoolului fiind întreruptă de către preparatul
amintit la stadiul de aldehidă acetică;
 tehnici psihoterapeutice individuale – cognitive și comportamentale – și de grup care
vizează oferirea de soluții alternative, reconsiderarea motivațiilor și valorilor dominante personale și cultivarea
aptitudinilor relaționale restante în lipsa alcoolului;
 tehnici socioterapeutice care apelează la sprijinul membrilor familiilor alcoolicilor, a
asociațiilor de foști alcoolici, de voluntari și la mijloacele mass mediei; este recunoscută acualmente contribuți a

158
reabilitativă deosebită – a Grupurilor de Alcoolici Anonimi și a Grupurilor AL -ANON care activează după programe
elaborate, coalizând eforturile alcoolicilor și partenerilor lor de viață în recuperarea socială și profesională a
subiecților, a unor instit uții cu profil ergoterapeutic și de asistență de tip comunitar, care facilitează recuperarea
aptitudinală și îngrijirea separată a alcoolicilor – centre de zi și locuințe protejate.

159
RETARDĂRILE MINTALE SAU OLIGOFRENIILE ȘI DEMENȚELE

RETARDĂRILE MINTALE – OLIGOFRENIILE

­ sub denumirea generică de întârzieri mintale sau oligofrenii aparțin împreună cu demențele patologiei
psihiatrice deficitare;
­ sunt stări de nedezvoltare sau dezvoltare incompletă a psihismului și a personalității în ansamblu care:
 afectea ză în mod variabil subiecți de aceeași vârstă, aflați în aceleași condiții de dezvoltare;
 implică cu precădere un deficit cognitiv și adaptativ social, la care se asociază simptome somatice
cu specificitate relativă, a căror frecvență și intensitate sunt c orespunzătoare gradului deficitului;
 se instalează până la vârsta de 3 ani și se manifestă până la 18 ani;
 sunt diagnosticate independent de coexistența unor suferințe psihice sau fizice, a căror frecvență
însă este de 3 -4 ori mai mare la subiecții cu reta rdări mintale decât în populația generală.
­ epidemiologic:
 datele sunt neconcludente datorită lipsei de uniformitate a metodologiilor de evaluare și relativizării
lor de către factori afectivi, conjuncturali sau culturali precum și aferent dificultăților de identificare a debutului
manifestărilor;
 în populația infantilă incidența este de 1 % iar în populația generală prevalența este de 4 -6%;
 frecvența este mai mare la sexul masculin și este invers proporțională cu gravitatea nedezvoltării
intelectuale.
­ clasi ficarea retardărilor mintale:
 se face în funcție de:
 coeficientul intelectual:
 raportul dintre vârsta mintală a subiectului și cea cronologică,
 valoarea sa la copilul normal dezvoltat fiind 100 iar diagnosticul de oligofrenie se
pune atunci când QI este sub 70.
 vârsta mintală, dezvoltarea limbajului, rezultatele școlare și capacitățile de adaptare
socială;
 include patru forme:
 ușoară QI = 50 -70;
 medie QI = 30 -50;
 gravă QI = 20 -30;
 profundă QI sub 20.

­ etiologia retardărilor mintale includ:
 factori gen etici – endogeni:
 determină cele mai severe forme de oligofrenii, reprezenând 80 -90% din total;

160
 se clasifică în:
 forme produse prin mecanisme poligenice cu dominanța unor gene defavorabile
inteligenței care se manifestă clinic prin fenomenologia debilită ții mintale, fără asocierea altor tulburări;
 forme produse prin gene majore mutante care determină un tablou clinic grav
însoțit de simptome neurologice și somatice specifice, precum: acondroplazia, arahnodactilia = sindromul MARFAN,
microcefalia primitivă , neurofibromatoza Von RECKLINGHAUSEN, distrofia musculară DUCHENNE;
 forme produse prin anomalii cromozomiale de număr sau formă, care au un
tablou clinic de intensitate variabilă, influențat negativ de vârsta înaintată a mamei – sindroamele DOWN,
TURNER, KLINEFELTER.
 factori exogeni:
 de natură fizică, chimică, infecțioasă, traumatică, carențială, metabolică și hipoxică și
acționează pre -, intra – și postnatal, producând efecte lezionale ireversibile asupra SNC – până la vârsta de 3 ani –
cei mai cunoscuți f iind substanțele radioactive, medicamentele, inclusiv cele psihotrope, alcoolul, virusul rubeolic și
cel citomegalic, traumatismele obstetricale, malnutriția calorică și/sau proteică;
 factorii socio -culturali care întârzie sau opresc dezvoltarea psihismulu i prin intermediul
deficitului economic, afectiv, educativ sau cultural, fiind bine cunoscută frecvența semnificativ mărită a debilității
mintale la copiii proveniți din familii dezorganizate.
 determinismul retardărilor mintale are drept caracteristică acț iunea combinată a unor factori endo –
și exogeni;
 există o corelație pozitivă între severitatea retardării mintale și:
 precocitatea intervenției factorului sau asocierilor de factori etiologici;
 prezența unui factor etiologic confirmat.
­ patogenetic diferit ele mecanisme implicate – legate de particularitățile factorilor etiologici – nu induc
modificări specifice ci se diferențiază prin severitatea deficitului de dezvoltare;
­ clinic sunt descrise:
Intelectul liminar:
 corespunde unui QI între 70 -85 și reprezint ă cantitativ 10% din întârzierile mintale dar cifra este
relativizată de deficiențele procesului educațional și de suprastimularea provocată de ritmurile societății moderne;
 prezintă deficiențe ale gândirii abstracte și o fragilitate a structurilor verbale , cu apeluri repetate la
denumiri pretențioase și nepotrivite situației;
 are dificultăți semnificative în fața exigențelor școlare ale claselor a 5 -a și a 6 -a și la începutul
implicării în rolul profesional;
 are capacități normale de învățare și adaptare l a viața în colectivitate iar un context social și cultural
favorabil permite o integrare mulțumitoare în rolurile existențiale și estomparea diferențelor față de indivizii cu un
intelect normal.

161
Întârzierea mintală ușoară:
 corespunde debilității mintale descrise clasic și unui QI între 50 -70 și reprezintă cantitativ
majoritatea oligofreniilor =75 %;
 vârsta mintală este de 9 -10 ani , deci sfârșitului celei de -a treia copilării și corespunde nivelului
primelor patru clase elementare, dificultățile de învățar e apărând la vârsta preșcolară sau școlară;
 funcțiile de cunoaștere sunt afectate în mod neomogen, dar gândirea este în mod constant
deficitară, având un caracter concret cu dificultăți în elaborarea de judecăți și raționamente și în procesele de
abstracti zare, generalizare, în analize și sinteze, ritmul fiind constant încetinit;
 atenția spontană uneori foarte vie și funcțiile mnestice puțin modificate pot compensa parțial
insuficiențele gândirii, care rămâne însă rigidă, ancorată în prezent, incapabilă de a utiliza experiența anterioară;
 limbajul reflectă deficiențele gândirii și sărăcia imaginativă fiind specifică utilizarea acontextuală a
unor termeni memorizați mecanic;
 afectivitatea este imatură, dominată de componențe de factură holotimică, instabilă, cu
impulsivitate recurentă, nevoia de a obține satisfacții imediate fiind cea care cultivă un stil care coalizează
egocentrismul și dependența de anturaj; în permanență trăirile afective sunt condiționate de atitudinea persoanelor din
jur care pot sugestio na conduite imorale sau/și acte delictuale;
 există inconstant o insuficiență a coordonării motricității voluntare, hiperreflectivitate
osteotendinoasă, sinkinezii;
 adaptarea socială este mai bună în societățile slab dezvoltate și în mediul rural unde stimu lii
externi sunt reduși calitativ și cantitativ în concordanța cu expectațiile colectivității;
 în condițiile unei educații sistematice în unități speciale sau în medii familiale simultan tolerante și
stimulative pot fi cultivate unele aptitudini manuale și pot fi însușite meserii simple care să permită o autoîntreținere
minimală, afectată însă în condiții de stres economic sau social și în situații neprevăzute;
 viața instinctuală si cea familială sunt mereu afectate de instabilitatea și sugestibilitatea
comportamentală precum și de nevoia de apreciere și valorizare socială, fiind dominate de promiscuitate.

Întârzierea mintală medie:
 corespunde imbecilității descrise clasic și unui coeficient intelectual între 30 -50 iar cantitativ
reprezintă 10 % dintre reta rdările mintale;
 dezvoltarea intelectuală este corespunzătoare vârstei de 6 -7 ani, deci sfârșitului celei de -a doua
copilării iar subiecții își însușesc doar limbajul oral, nu și pe cel scris ;
 deficitul intelectual este evident din primii ani de viață și a sociază tulburări de motricitate și alte
fenomene neurologice – paralizii de nervi cranieni, hemiplegii spastice, sinkinezii, paratonii;
 atenția spontană nu este de obicei afectată și sunt descrise uneori capacități de memorare mecanică
excepționale prin i ntermediul cărora subiecții pot reține șiruri întregi de cifre sau date aritmetice – calculatorii
calendaristici;

162
 gândirea este concretă și incapabilă să elaboreze judecăți, să prelucreze raporturile temporale sau
spațiale, să înțeleagă noțiunea de număr i ar limbajul, datorită dislaliilor și dizartriei, ignoră orice acord gramatical =
asintacsie;
 afectivitatea e instabilă, cu paroxisme disforice de scurtă durată și cu trăiri emoționale vii, în
contextul în care subiectul simte nevoia de atenție, mângâiere ș i protecție; sub imperiul impulsivității pot fi comise
acte antisociale ale căror consecințe nu sunt conștientizate de subiect;
 imbecilii pot fi educați să se îngrijească singuri, să se ferească de pericolele fizice imediate, să
efectueze munci simple sau chiar operații stereotipe în ateliere protejate sau în cămine “școală”;
 nu sunt capabili să se autoconducă în viața socială – unde sunt mereu potențiale “victime” – și au
nevoie de supraveghere în cadrul familiei sau în instituții protejate de tip comunita r, dependența lor socială fiind
mereu reconfirmată.

Întârzierea mintală gravă:
 corespunde idioției descrisă clasic și unui coeficient intelectual cuprins între 20 -30, vârsta mintală
a subiectului fiind inferioară celei de doi ani ; cantitativ acest eșantio n reprezintă 1 -2 % din oligofrenii și mai este
etichetat și sub denumirea de idiot superior – “omul animal”, fapt la care contribuie și cvasiconstantele malformații
cranio -faciale, scheletale și hipotrofia staturală;
 deficitul psihomotor este grav cu – pervertirea senzorialității, caracterizată prin nevoia de senzații
acute și intense – se lovesc de corpurile din jur, își smulg părul, se automutilează;
 funcțiile de cunoaștere sunt nedezvoltate, viața afectivă și cea instinctuală sunt primitive, anarhice,
cu excese și perversiuni care alternează cu perioade de apatie; expresiile verbale nearticulate asemănătoare sunetelor
animalelor însoțesc adesea dezorganizarea motricității și diversele tulburări neurologice de tip senzitiv -senzorial și
convulsiv;
 subiecți i sunt complet dependenți de anturaj , sunt irecuperabili, la cei superiori – cu un QI apropiat
de 30, fiind posibilă educarea unor deprinderi minime de autoservire și igienă personală sau executarea unor gesturi
elementare, alături de pronunția deformată a câtorva cuvinte;
 posibilitatea permanentă a autoaccidentărilor și rezistența scăzută la infecții scad durata de viață a
acestui eșantion de oligofreni la mai puțin de două decenii.

Întârzierea mintală profundă:
 corespunde unui QI mai mic de 20 și așa -numitului “om plantă” care reprezintă cantitativ 1 -2 %
dintre oligofreni;
 existența subiectului este pur vegetativă cu abolirea reflexelor condiționate și a oricăror capacități
de autoîngrijire;
 vulnerabilitatea extremă la diversele noxe scurtează mult durata medie de viață și impun
supraveghere și îngrijire complexă permanentă.

163
­ diagnosticul pozitiv – este relativ simplu în oligofrenii și apelează la anamneză și heteroanamneză, la
evaluarea deficitului intelectual și adaptativ prin scale și chestionare specif ice – ele permit un diagnostic clinic în
susținerea căruia trebuie să se țină seama întotdeauna de:
 capacitatea de a valorifica cunoștințele și nu – în primul rând – de volumul lor;
 caracteristicile social -economice și culturale ale mediului de proveniență al subiectului;
 starea afectivă a subiectului în perioada examinării;
 de prezența asociată a unor deficiențe neurologice;
 la examenul neurologic și somatic și la examinările de laborator genetice și serologice – relevante
în unele cazuri – ele facilitează de cele mai multe ori un diagnostic etiologic;
 este susținut – mai ales într -un context etiologic decelabil – de instabilitatea psiho -afectivă,
modalitățile de expresie sărace și caricaturale, comportamentul sugestibil și neelaborat, lipsa de angajare și
eficiența în rolurile – mereu minore și nesemnificative – în profesie, viața familială și socială.
­ diagnosticul diferențial – se face pe baza datelor etiologice, clinico -anamnestice și psihometrice cu:
 tulburările organice de personalitate și anume cu stăr ile psihopatoide de dezvoltare;
 nevrozele infantile determinate de factori psiho -sociali nefavorabili;
 encefalopatiile și demențele determinate de factori infecțioși, inflamatori, traumatici, toxici,
endocrino -metabolici, care acționează după vârsta de tre i ani, respectiv după aceea a maturizării somatice și psiho –
sociale a subiectului;
 imaturitatea somato -psihică secundară distrofiilor cu efecte semnificative asupra limbajului și
coordonării motricității – care este recuperată de obicei până la vârsta de 3 sau cel mult 6 ani;
 carențele afective secundare separării – cu durata mai mare de 3 luni – de părinți;
 carențele informaționale prin izolare socială de natură geografică sau secundară instituționalizării
precoce a subiectului;
 dislexia și discalculia de natură genetică sau microlezională;
 schizofrenia infantilă și autismul infantil KANNER;
 stările de handicap senzorial primare.
­ evoluția oligofreniilor:
 este complicată în o treime până la două treimi din cazuri de diverse tipuri de tulburări
psihopatologic e care sunt de câteva ori mai frecvente decât la populația normală, fapt ce confirmă vulnerabilitatea
conferită de deficitul intelectual;
 gravitatea episoadelor psihopatologice este în general în concordanță cu gradul retardării
mintale , astfel că în forme le mai ușoare se descriu cu precădere manifestări nevrotiforme și afective iar în
oligofreniile severe tulburări psihotice;
 complicațiile cele mai frecvente sunt date de autovătămări, de contactarea unor boli infecțioase
sau somatice , cu evoluție agravată de deficiențele cognitiv -adaptative și de actele cu caracter antisocial, legate direct
de nivelul ridicat al sugestibilității;

164
 formele ușoare și medii au un prognostic mai bun datorită adaptării mai flexibile la condițiile de
mediu și la programul terapeut ic-reabilitativ.
­ atitudinea terapeutic -reabilitativă are două componente:
 profilactică – care include:
 sfatul genetic și familial care sugerează măsuri anticoncepționale în familiile cu boli
ereditare;
 măsuri de educație și igienă adresate gravidelor și ac tului nașterii – inclusiv întreruperea
sarcinii dacă în primele 3 luni gravida este contactă de rubeolă – și asigurarea unei legislații protective față de
acestea;
 măsuri de educație sanitară a populației având ca subiect cunoașterea și evitarea factorilor
etiologici pre – și postnatali implicabili în determinismul retardărilor mintale.
 curativă – se adresează factorilor etiologici decelați:
 prin terapia precoce și corectă a icterului nuclear, toxoplasmozei, mixedemului și
fenilcetonuriei;
 după instalarea de ficitului cognitiv se combină:
 metode chimioterapeutice:
 adresate deficitului prosexic: methylphenidate – RITALIN;
 comportamentului impulsiv și agresivității:
 CARBAMAZEPINĂ;
 SĂRURI DE ACID VALPROIC;
 neuroleptice clasice: HALDOL, TIORIDAZIN;
 neuroleptice m oderne: RISPERIDON, ZYPREXA;
 beta-blocante: PROPRANOLOL;
 BUSPIRONĂ.
 fenomenologiei obsesiv -compulsive care însoțește uneori stereotipiile motorii –
antidepresive inhibitoare ale recaptării serotoninei și noradrenalinei:
FLUOXETIN.
 metode psihoterapeutice – care se aplică inițial în unități speciale și de obicei după
atingerea vârstei școlare și includ:
 tehnici comportamentale și în formele mai ușoare de retardări mintale cognitive
individuale;
 psihoterapii de grup și familiale care se adresează deficitului relațional și
persoanelor care – în cea mai mare măsură – trebuie să accepte, să înțeleagă și să
ofere un suport material, afectiv și moral permanent deficientului mintal.
 metode socioterapeutice – care vizează protecția, educarea și îngrijirea comunitară a
retardatului mintal și trebuiesc aplicate eșalonat în cămine -internat, cămine -școală, școli ajutătoare, cămine -spital –
pentru formele grave – și în unități productive protejate care pot adeseori întreține sau cultiva abilități și aptitudini

165
restante car e să completeze suportul motivațional al subiectului și să -i confere uneori șansa unei existențe decente și a
apartenenței la viața comunitară.

DEMENȚELE

­ reprezintă o categorie de afecțiuni psihice cu substrat organic lezional cerebral care se manifestă clinic
prin degradarea progresivă și de obicei ireversibilă a psihismului – în mod – particular a funcțiilor de cunoaștere,
a personalității și a comportamentului;
­ este evidentă alterarea funcționării în rolurile sociale și profesionale a subiectului, deși aceasta din urmă este
relativizată ca și criteriu diagnostic de diferențele de accesibilitate și de cele transculturale;
­ în 15 % din cazuri modificările pot fi reversibile și anume, atunci când ele nu ating gradul de severitate al
unor leziuni definitive ca urmare a intervenției terapeutice precoce;
­ fenomenologia de tip demențial nu este însoțită de alterări ale câmpului conștiinței și poate fi identificată
fals-pozitiv datorită unor factori perturbatori ai eficienței intelectuale precum surmenajul, stăril e depresive, deficitul
motivațional sau prezența unor suferințe somatice cu evoluție severă;
­ în majoritatea cazurilor factorii etiologici incriminați sunt decelabili și în prezența componentelor
sindromului demențial permit încadrarea nosologică;
­ conform c elei mai recente clasificări care apelează la criteriile etiologice și anatomopatologice, sunt descrise
demențele din boala ALZHEIMER, demențele vasculare și cele din cadrul altor boli;
­ epidemiologic:
 demența de tip ALZHEIMER reprezintă 50 -60% din totalul demențelor și 5% din demențele
întâlnite peste vârsta de 65 de ani, incidența crescând paralel cu vârsta;
 factorii de risc specifici sunt: sexul feminin – cu mare probabilitate și datorită longevității mai
ridicate, antecedente psihopatologice similare la rude de gradul întâi, antecedente traumatice cranio -cerebrale
personale, antecedentele familiale de sindrom DOWN sau de limfom;
 demența vasculară constituie 15 -30% din totalul demențelor , factorii de risc specifici fiind sexul
masculin și boala hipertensiv ă;
 în 15 % din cazuri cele două forme descrise coexistă;
 restul demențelor sunt consecința intervenției unor factori infecțioși, virali, toxici, traumatici și
metabolici, care provoacă leziuni cerebrale de aspect variat, dar întotdeauna localizate bilatera l.
­ particularități clinico -etiologice și patogenetice :
Demențele din boala ALZHEIMER:
 în peste 40% din cazuri este confirmată contribuția factorilor genetici aferent:
 caracterului familial al bolii;
 ratei de concordanță pentru gemenii monozigoți care este de șase ori mai mare decât
pentru gemenii dizigoți;
 confirmării transmiterii familiale printr -o genă autosomală dominantă.

166
 anatomo -patologic sunt descrise ca specifice:
 plăci senile cu structură amiloidică;
 degenerescența granulovasculară a neuronilor cu a trofii neuronale extinse la nivelul
întregului cortex și la nivelul hipocampului;
 degenerescența neurofibrilară;
 pierderi sinaptice care afectează peste 50% dintre legăturile interneuronale;
 scăderea metabolismului acetilcolinei și noradrenalinei la nivelu l SNC prin deficitul de
acetilcolintransferază și atrofierea neuronilor colinergici și noradrenergici.
 clinic:
 după vârsta debutului se descriu: o demență ALZHEIMER cu debut precoce – între 45 -65
de ani, una cu debut tardiv – peste 65 de ani, și una mixtă care asociază etiopatogenetic modificări vasculare;
 simptomatologia include:
 faza de debut insidios cu tulburări de memorie, urmate de o dezorientare
temporo -spațială care face ca subiectul să se piardă în propria locuință sau să nu -și găsească patul în c ameră sau în
salon; sunt tot mai evidente dispersia atenției spontane, tulburările de judecată și raționament și uneori simptome
anxioase, depresive sau interpretative;
 faza de stare se instalează mai rapid la cei cu debut precoce și transmitere
familială a bolii – de la câteva luni până la 1 -2 ani e dominată de un sindrom demențial sever cu degradarea globală a
psihismului și a personalității cu:
 dezorientare auto – și allopsihică;
 afazie senzorială – imposibilitatea înțelegerii limbajului vorbit, însoțită de
ecolalie, polilalie, logoree și jargonofazie;
 apraxie cu dezorganizarea motricității și comportament caricatural;
 agnozie vizuală pentru forme, culori și fizionomii – prosopagnozie;
 episoade confuzive sau paranoide – cu halucinații polisenzoriale și id ei delirante
nesistematizate de prejudiciu;
 manifestări impulsive și heteroagresivitate intermitentă;
 crize epileptiforme și o hipertonie de tip extrapiramidal cu semnul roții dințate
pozitiv.
 faza terminală se instalează după o evoluție lent progresivă – cu posibile faze de
platou iar după 8 -10 ani cu fenomene cașectice, gatism și deces prin accidente sau infecții intercurente.

Demențele vasculare:
 apar de obicei după vârsta de 60 de ani și incriminează din punct de vedere etiologic accidentele
vasculare de tip hipertensiv sau ischemic, alături de
 factorii de risc familial de același tip;

167
 factori favorizanți precum excesele alimentare și toxice, sedentarismul și stresul; se
consideră că la aproximativ o zecime din persoanele care au suferit un accident va scular cerebral după vârsta de 60 de
ani se instalează modificările de tip demențial;
 anatomopatologic sunt descrise multiple distrucții tisulare cu caracter diseminat , secundare
atacurilor ischemice succesive, care au impus utilizarea și a termenului de demență multiinfarct;
 debutul este în marea majoritate a cazurilor brusc, după un ictus apoplectic sau o criză
convulsivă și coalizează manifestări confuzive și semne de focar tranzitorii, urmate de fenomene astenice și depresiv –
anxioase, secundare conștien tizării propriei degradări psihice și somatice;
 în faza de stare este caracteristic un tablou lacunar – de unde și denumirea de demență lacunară –
cu degradarea inegală și variabilă a funcțiilor psihice , îndeosebi a memoriei și a capacităților de orientare temporală,
labilitate afectivă marcată, accentuarea unor trăsături ale personalității premorbide, deși – în mod caracteristic acestui
tip de demență – nucleul personalității este păstrat timp îndelungat;
 manifestări de tip parkinsonian și cerebelos precum și un pseudobulbarism, de asemenea specific,
cu râs și plâns spasmodic, dizartrie și disfagie ; se asociază constant modificări somatice secundare vasculopatiilor
cerebrală și sistemică, evidențiabile și paraclinic;
 evoluția este ondulantă cu acutizări epi sodice ale fenomenologiei psihopatologice și neurologice,
iar în fazele finale – după 2 -3 ani de zile – se descrie un sindrom care include obtuzie, dezorientare temporo -spațială,
ataxie și căderi accidentale; decesul se produce printr -un ictus final sau pr in accidente și complicațiile lor.

Demențele din cadrul altor boli:
 au o etiologie variată iar unele forme clinice cum sunt cele din:
 hipotiroidism;
 hidrocefalia cu presiune normală;
 unele tumori cerebrale – au o simptomatologie care poate regresa, starea generală a
subiectului ameliorându -se în timp.
 includ:
 Demența din boala PICK:
 apare cel mai frecvent între 50 -60 de ani la sexul feminin și reprezintă 5 % dintre
demențele ireversibile;
 etiopatogenia este necunoscută dar cu mare probabilitate există o tr ansmitere
ereditară;
 anatomopatologic se întâlnesc în mod specific o balonizare a neuronilor cu
apariția bulelor argentofile intracitoplasmatic – corpusculi PICK – și o înmulțire accentuată a celulelor gliale –
glioza ; atrofiile corticale sunt bilaterale ș i sunt bine delimitate fronto -temporal;
 clinic debutul este insidios cu labilitate afectivă, episoade euforice, dezinhibiție
instinctuală și tulburări de comportament precum furturi, piromanie și delicte sexuale; la acestea se adaugă o bulimie
caracteristi că ce precede faza de stare în care domină o fenomenologie demențială de tip frontal cu apatie, stereotipii

168
și perseverații verbale și motorii, ecolalie, palilalie, mutism; modificările neurologice asemănătoare cu cele din boala
ALZHEIMER se instalează doa r în faza finală, după 4 -6 ani de evoluție și se asociază cașexiei și gatismului; lipsesc
dezorientarea temporo -spațială, deficitul cognitiv sever și crizele epileptiforme.
 Demențele din boli neurologice – apar în fazele finale ale evoluției acestora fiind de
remarcat următoarele entități:
 demența din boala JAKOB -CREUTZFELDT sau pseudo -scleroza spastică –
suferință neurologică degenerativă indusă de un virus lent, pe cât de rară, pe atât de gravă datorită unei
fenomenologii deteriorative, însoțită de stări confuzive persistente și manifestări de tip piramidal sau extrapiramidal,
simptome care după o evoluție subclinică de 1 -2 ani de zile duc în câteva luni la comă și deces; se pot asocia ataxie,
ambliopie, atrofii de tip neuron motor central iar modificările EEG de tip trifazic sunt caracteristice;
 demența din boala HUNTINGTON sau coreea cronică – este o formă dominant
subcorticală în care pe primul plan nu se află deficitul cognitiv ci lentoarea psihomotorie și pierderea progresivă a
abilității de a efectua gesturi complexe la care se asociază episoade confuzive și halucinator -delirante intense și
persistente; mișcările coreiforme preced de obicei demența sau pot domina tabloul clinic atunci când acesta debutează
la vârste tinere – rigiditate striată sau la v ârste înaintate – tremorul intențional;
 demența din boala PARKINSON are un tablou clinic asemănător cu cel
precedent, dar în evoluție sunt evidente și deficitul cognitiv și bradifemia;
 demența epileptică:
 are un tablou clinic particular în care domină brad ipsihia – încetinirea
ritmului și eficienței funcțiilor psihice – cu precădere a celor de cunoaștere, fiind specifică trecerea greoaie de la o
idee la alta – vâscozitatea ideatorie, exprimată și în limbaj; treptat, pe măsura neglijării preocupărilor și
responsabilităților profesionale și sociale se instalează o îngustare caracteristică a motivațiilor și intereselor, o
monotonie imaginativă și atitudinală , subiectul fiind dominat de grija pentru propria sănătate exprimată printr -un
comportament egoist și ego centric;
 etiopatogenetic sunt implicate anoxia și traumatismele cranio -cerebrale
consecutive manifestărilor paroxistice, precum și efectele secundare ale medicației anticonvulsivante și asocierea
posibilă a unor paroxisme subclinice care explică evoluția o ndulantă, variabilă ca intensitate a fenomenologiei
deteriorative.
 Demențele toxice – sunt dominate cantitativ de demențele alcoolice , alți factori etiologici
precum monoxidul de carbon, solvenții organici, metalele grele fiind mult mai rar implicați, și a ceasta îndeosebi în
anumite medii profesionale, fiind descrise câteva variante clinico -evolutive cu substrat anatomopatologic specific și
anume:
 psihoza KORSAKOV sau sindromul amnestic -confabulator organic în care
tabloul clinic caracteristic este dominat de hipomnezie de fixare, false recunoașteri, dezorientare temporală și
confabulații având ca substrat anatomopatologic leziuni la nivelul circuitului lui PAPEZ , situat în zona hipocampo –
mamilo -talamo -cingulară, considerat sediul memoriei; se asociază fenom ene polinevritice, hipotonie și hipotrofie
musculară, sub tratament manifestările psiho -patologice putând remisiona în câteva luni până la un an de zile;

169
 boala MARCHIAFAVA –BIGNAMI este caracterizată clinic prin episoade
confuzive persistente și tulburări d e comportament care asociază o fenomenologie neurologică severă cu dizartrie,
hipertonie spastică, astazo -abazie – pierderea bruscă a tonusului postural și crize epileptiforme; evoluția este rapid
progresivă, în faza finală tabloul demențial fiind însoțit de mutism și akinezie; anatomopatologic a fost confirmată
demielinizarea treimii anterioare a porțiunii axiale a corpului calos și atrofia acestuia;
 scleroza laminară MOREL – clinic este caracterizată printr -un tablou demențial
cu evoluție progresiv rapidă și ireversibilă, având ca substrat glioza lobului frontal , confirmată anatomopatologic.
 Demențele din bolile infecțioase – pot apare ca sechele deteriorative și neurologice,
indiferent de vârstă, după tablouri de tip meningoencefalitic produse de bacilul piocianic, bacilul KOCH, virusul
herpetic, cele mai cunoscute și comentate variante clinice fiind:
 demența luetică – care corespunde sifilisului cerebral și este caracterizată clinic
prin deficit sever al memoriei de fixare, idei delirante nesistematizate de grandoare și enormitate, comportament
pueril și sugestibilitate accentuată la care se asociază anizocorie, dizartrie, tremor, hipotonie și hipotrofii musculare;
treptat se instalează un tablou demențial sever având ca particularitate contrastul dintre g ravitatea deteriorării
psihice și somatice și euforia megalomanică atitudinală a subiectului; serologic reacția BORDET -WASSERMANN
este pozitivă în lichidul cefalorahidian;
 demența din infecția cu virusul imunodeficienței dobândite – în cadrul căreia
sunt d escrise un deficit de concentrare și unul mnestic, care afectează în mod specific capacitatea de rezolvare a
problemelor cotidiene și cititul; sunt de asemenea caracteristice apatia, deficitul motivațional și cel al relațiilor
interpersonale, afectate și d e episoadele disforice sau paranoide; se asociază neurologic tremor cu mișcări rapide și
repetitive, hipertonie, tulburări de echilibru întreținute și de mișcările spastice oculare și hiperreflexie generalizată;
evoluția este rapid progresivă cu degradare globală, mutism și deces în câteva săptămâni sau luni de la instalarea
fenomenologiei descrise.
 Demența posttraumatică:
 dificil de delimitat ca entitate de sine stătătoare datorită posibilei interferențe a
unor factori degenerativi, toxici sau a unui proce s înlocuitor de spațiu intracerebral, de tipul hematomului subdural;
 clinic domină labilitatea afectivă și paroxismele anxioase, fenomene de tip
pseudoparkinsonian și convulsiv care evoluează lent – adeseori la foștii boxeri – punch -syndrom și se stabilize ază în
timp.
 Alte tipuri de demențe apărute ca și manifestări sau consecințe ale unor boli cerebrale sau
somatice:
 au particularități clinico -evolutive legate de suferința declanșatoare;
 se descriu în:
 lipiodoza cerebrală;
 intoxicația cu monoxid de carbon sau alte substanțe psihoactive;
 degenerescența hepato -lenticulară – boala WILSON;
 hipotiroidismul dobândit;

170
 hipercalcemie;
 lupusul eritematos diseminat;
 poliarterita nodoasă;
 deficiența de vitamina B 12;
 deficiența de vitamina PP – pelagra.
­ diagnosticul po zitiv al demențelor este facilitat adeseori de posibilitatea stabilirii unei corespondențe între
factorul etiologic dominant implicat și fenomenologia de tip demențial confirmată:
 clinic;
 psihometric – prin intermediul indicelui deteriorativ;
 paraclinic prin:
 examenul fundului de ochi;
 electroencefalografie;
 angiografii cerebrale;
 radiografii craniene simple;
 examenul LCR;
 explorarea metabolismelor intermediare;
 reacții biologice în infecții.
 neuro -imagistic:
 rezonanța magnetică nucleară;
 computertomograf ia craniană cu emisie de fotoni, care permit și o mai bună delimitare a
principalelor tipuri de demențe – degenerative respectiv vasculare.
­ diagnosticul diferențial:
 se face cu precădere clinico -anamnestic, paraclinic și psihometric prin scale și teste car e
evaluează și componentele non -cognitive ale psihismului, uneori fiind posibile și explorările anatomopatologice;
 este utilă diferențierea dintre demențele de tip ALZHEIMER și cele vasculare prin intermediul
tehnicilor radiologice moderne , precum și aceea față de stările confuzive de altă etiologie, depresii, stările de defect
schizofren, patologia simulativă, intoxicațiile cronice cu substanțe psihoactive și retardările mintale.
­ evoluția demențelor în ansamblu:
 depinde de:
 precocitatea debutului;
 particul aritățile etiologice;
 atributele de gravitate fiind date de prezența antecedentelor familiale identice
 vulnerabilitatea psihologică sau somatică preexistentă;
 este favorizată de calitatea integrării și funcționării în rolurile profesionale și sociale, de nivelul
educativ și cultural, de complexitatea relațiilor interpersonale care alături de terapii psihofarmacologice și
psihosociale pot încetini uneori sau chiar stabiliza – pentru perioade de timp variabile – fenomenologia deteriorativă;

171
 este reversibilă în hipotiroidismul dobândit, în hidrocefalia cu presiune normală și în unele tumori
cerebrale;
 este întotdeauna agravată de asocierea consumului de alcool sau benzodiazepine, consum care
uneori poate releva un tablou demențial subclinic.
­ atitudinea terapeu tică – deși în plan conceptual – pare improprie într-un sector nosologic care implică
degradarea de obicei ireversibilă a psihismului și a personalității, coalizează în realitate mijloace profilactice și
reabilitative necesare și utile.
 profilactic:
 se imp une terapia corectă a afecțiunilor potențial generatoare de modificări de tip
demențial și la sfatul genetic în cazurile cu ereditate familială;
 sunt utile măsurile de educație sanitară alături de cele care asigură un nivel corespunzător
de civilizație mat erială accesibilă unor extinse colectivități umane;
 se apelează la strategii și modele de factură psiho -socioterapeutică, care pot asigura un
regim de viață echilibrat ce asociază armonios activismul elaborat, repausul și petrecerea plăcută a timpului libe r,
precum și evitarea condițiilor stresante și a toxicelor.

 terapeutic – sunt utile:
 chimioterapia:
 cu anxiolitice cu timp de înjumătățire scurt: OXAZEPAM, ALPRAZOLAM;
 antidepresive inhibitoare ale recaptării serotoninei – FLUOXET, ZOLOFT;
 antidepresive duale – EFECTIN;
 neuroleptice – îndeosebi TIORIDAZIN – pentru asistarea manifestărilor afective
și halucinator -delirante; dozajul trebuie să fie individualizat în funcție de starea somatică generală dar este indicat să
nu depășească jumătate din doza admin istrată la vârsta adultă;
 preparate care se adresează deficitului cognitiv – TACRIN, ARICEPT –
stimulează metabolismul colinergic alături de VITAMINA E în doze mari de 1 g/zi și SELEGILIN (un IMAO) ce
poate induce hipotensiune ortostatică, despre care se c onsideră recent că încetinesc derapajul cognitiv;
 psihotone;
 energizante;
 vasodilatatoare;
 antiagregante plachetare: ACID ACETILSALICILIC.
 psihoterapii suportive și ergoterapii care să întrețină aptitudinile individuale;
 psihoterapii familiale de majoră im portanță în acceptarea situației pacienților și în
asigurarea unei ambianțe protectiv -stimulative;
 socioterapii și îngrijire de tip comunitar la nivelul caselor și căminelor de bătrâni în
organizarea cărora un rol major revine și asociațiilor de voluntari, care pot de asemenea să se implice în schimbarea
mentalității și normelor morale colective față de fenomenologia de tip demențial și complicațiile ei.

172
TULBURĂRILE PSIHICE ÎN TRAUMATISMELE CRANIO -CEREBRALE,
ÎN ARTER IOSCLEROZ A CEREBRALĂ ȘI ÎN BOALA HIPERTE NSIVĂ

TULBURĂRILE PSIHICE ÎN TRAUMATISMELE CRANIO -CEREBRALE

­ se datorează modificărilor funcționale și organice ale țesuturilor nervoase afectate direct sau indirect de
agentul traumatic;
­ importanța lor actuală este deosebită dintr -o dublă perspectivă me dicală și socială și corespunde ritmurilor
dezvoltării vieții economice, transporturilor, turismului și sporturilor;
­ ele afectează cu precădere populația de vârstă cuprinsă între 15 -25 ani și implică de 3 ori mai frecvent sexul
masculin în raport cu cel fe minin;
­ cele mai des întâlnite cauze sunt:
 accidentele de circulație care ocupă primul loc și prin prisma gravității consecințelor deoarece
afectează sistemul nervos central în 81% din cazuri, față de procentajul mediu de 2%;
 accidentele industriale și cas nice;
 vătămările secundare conduitelor agresive;
 căderile accidentale și accidentele sportive;
 accidentările în lupte și războaie.
­ factorii favorizanți implicabili sunt:
 în 80% din cazuri particularități temperamental -caracteriale, precum o reactivitate de tip
impulsiv în situații stresante, instabilitatea imaginii de sine, tendințe agresive latente, dificultăți adaptative întreținut e
și de lipsa de experiență, oboseală și consum frecvent de toxice, inclusiv alcool;
 în 10 % din situații rolul întâmplării pa re să fie dominant;
 epilepsia, toxicomania etilică, psihosindroamele deteriorative și tratamentul prelungit cu
neuroleptice sunt condiții cu risc crescut pentru traumatismele cranio -cerebrale.
­ clasificarea traumatismelor cranio -cerebrale se face după:
 locul agresiunii:
 traumatisme directe – prin lovirea nemijlocită a craniului;
 traumatisme indirecte – prin transmiterea efectului unei lovituri produsă în altă regiune
decât cea craniană asupra conținutului cutiei craniene;
 durata și severitatea tulburărilor d e conștiință – există traumatisme:
 minore;
 medii;
 grave.
 criteriul chirurgical:
 traumatisme închise – fără soluție de continuitate la nivelul pielii capului – în cazul lor
compresiunea creierului este mai intensă;

173
 traumatisme deschise – care lezează pielea capului și pot fi:
 nepenetrante – nu depășesc duramater;
 penetrante sau perforante intracerebral.
 tulburările psihice secundare traumatismelor cranio -cerebrale , acestea apelând la intervalul de
timp dintre acțiunea agentului traumatic și apariția manifes tărilor clinice și având forme:
 acute;
 subacute;
 tardive.
­ patogenetic – efectul traumatismului depinde de:
 particularitățile factorilor mecanici , locul și durata acțiunii, direcția de transmitere a energiei
traumatice;
 particularitățile somatice și psiholo gice ale subiectului : vârsta, prezența unor boli somatice sau a
unor leziuni cerebrale anterioare, a unor stări de intoxicație sau de surmenaj, a unei instabilități afective
constituționale;
 atitudinea anturajului familial și calitatea înțelegerii și sprij inului oferit de restul componentelor
rețelei de suport individual.
­ anatomopatologic – sunt descrise ca principale modificări:
 edemul cerebral – localizat sau generalizat care:
 în formele severe duce la instalarea unui sindrom de hipertensiune intracranian ă;
 pare responsabil de manifestările psihotice confuzive și are o evoluție deseori
imprevizibilă spre resorbție sau spre lichefiere și necroză.
 vasodilatație paralitică;
 hemoragii prin diapedeză sau vasoconstricție prelungită;
 hematoame intraparenchimatoas e;
 focare de necroză;
 fenomene reparatorii de cicatrizare care au însă un potențial evolutiv specific, se extind prin reacții
conjunctive gliale și sunt responsabile de apariția epilepsiei posttraumatice.
­ clinic:
Tulburările psihice acute :
 afectează consta nt – cantitativ și calitativ – conștiința , principalele manifestări psihopatologice
fiind:
 delirul traumatic = psihoza confuzivă de tip oneiroid cu halucinații vizuale și idei
delirante mobile – uneori cu tematici profesionale – la care se asociază o labi litate afectivă marcată și tendințe
perseverative; atunci când durata evoluției depășește 7 zile se consideră că leziunile anatomopatologice sunt extinse;
 stupoarea traumatică dominată de negativism și detașarea completă de realitate;
 starea crepusculară – mai frecventă la copii, la adult ea fiind adeseori înlocuită de
manifestări neurasteniforme, fobii și automatisme ambulatorii schițate.

174
 corespund celor trei tablouri clinice descrise clasic:
 comoția cerebrală = zguduirea creierului – efect primar al traum atismului cranian
caracterizat prin:
 pierderea de scurtă durată – câteva minute – a conștienței care poate atinge
intensitatea comatoasă;
 reversibilitate completă cu:
 amnezie lacunară și retrogradă;
 amețeli, cefalee, vărsături și oscilații ale parametril or cardio -circulatori cu
durată de câteva zile.
 diagnostic doar retrospectiv având în vedere particularitățile clinico -evolutive.
 contuzia cerebrală = strivirea creierului – se manifestă printr -o pierdere a stării de
conștiență până la comă cu o durată de ore sau zile, la care se asociază:
 semne neurologice de focar și semne de iritație meningeană;
 stări de agitație psihomotorie de tip euforic sau disforic, alternând cu perioade de
apatie și detașare față de ambianță.
 compresia cerebrală = hematomul cerebr al – apare după un anumit interval de timp față
de traumatism și se manifestă printr -un tablou de suferință cerebrală cu evoluție progresivă și gravă.
 simptomatologia:
 inițial poate fi de aspect nevrotiform adăugându -se treptat tulburări de conștiință de t ip
confuziv, de o extremă variabilitate și semnele sindromului de hipertensiune intracraniană: cefalee accentuată
matinal, vărsături pseudoincoercibile, amețeli, respectiv edem și stază papilară la examenul fundului de ochi;
 include semne de iritație menin geană și semne neurologice de focar în peste 50% din
cazuri , confirmate și paraclinic prin:
 examenul electroencefalografic – care evidențiază un focar lezional cu unde lente
de mică amplitudine;
 echoencefalografie – care arată deplasarea unei emisfere cu m inimum 2 mm;
 tomografia computerizată – care pune în evidență colecția sanguină și deplasarea
masei cerebrale;
 examenul arteriografic – care confirmă deplasarea sistemului vascular unilateral;
 examenul radiologic – care poate arăta linia de fractură.
 în va riantele evolutive grave sau netratate la timp – prin intervenție neurochirurgicală – se
instalează starea comatoasă cu midriază paralitică unilaterală, hemipareză controlaterală caracteristică și alterarea
ireversibilă a funcțiilor vitale.

Tulburările ps ihice subacute includ:
 tulburările de memorie – de tipul amneziilor:
 lacunare;

175
 anteroretrograde – rare;
 selective;
 de fixare specializate – deficitul memoriei vizuale corepunde afectării emisferei drepte iar
cel al memoriei auditive afectării emisferei stâ ngi.
 sindromul KORSAKOV posttraumatic:
 caracterizat prin amnezie de fixare, dezorientare temporo -spațială, false recunoașteri,
confabulații mnestice și o dispoziție labilă oscilând între euforie și apatie;
 evoluează spre o ameliorare lentă – în 6-12 luni d e zile – sau spre tabloul demenței
traumatice.
Tulburările psihice tardive posttraumatice:
 se instalează în continuarea celor acute sau subacute sau după o perioadă de latență de săptămâni
sau luni de zile;
 includ:
 oligofrenia posttraumatică – apare după t raumatisme grave produse în primii 3 ani de
viață și are manifestări de intensitate variabilă care asociază mereu semne de deficit neurologic;
 demența posttraumatică:
 se instalează după episoade confuzive prelungite și este favorizată de repetarea
traumati smului, vârsta înaintată, terenul aterosclerotic sau toxic etilic;
 este dominată de un tablou deteriorativ cognitiv, parțial exprimat și cu evoluție
mai lentă la tineri, respectiv cu un caracter global și evoluție rapidă la vârstnici;
 sunt caracteristice o scilațiile afective urmate de inerție și tendințe perseverative
motorii, restrângerea progresivă a interesului pentru ambianță și manifestări comportamentale exprimând caricatural
un egoism absolut.
 encefalopatia traumatică a boxerilor – punch -drunk – sindromul pseudoebrios
posttraumatic descrisă la boxerii profesioniști după 1 -2 decenii de practicare a acestui sport:
 are ca substrat mici focare hemoragice – secundare loviturilor – care se
transformă în zone atrofice;
 include două categorii de simptome domi nante:
 psihiatrice: obtuzie, paroxisme disforice, tulburări de atenție și memorie care
progresează timp de un an de zile – apoi rămân staționare – în final conturând
un tablou demențial;
 neurologice: dizartrie, tremor, tulburări de echilibru și în fazele a vansate o
fenomenologie de tip piramidal și extrapiramidal.

 tulburarea organică de personalitate posttraumatică:
 reprezintă modificări caracteriale și cognitive secundare efectului lezional
cerebral al agentului traumatic cu o simptomatologie clinică nuan țată în funcție de sediul leziunii;

176
 cel mai frecvent implicate și mai expresive clinic sunt zonele fronto -orbitare și
temporale;
 fenomenologia clinică poate fi dominată de manifestări euforic -expansive și
dezinhibiție comportamentală cu ignorarea regulilor de igienă și conviețuire în colectivitate sau de apatie ,
diminuarea suportului motivațional și a randamentului intelectual , în ambele situații asociindu -se treptat un stil
egocentric, care alături de exploziile coleroase și episoadele interpretative între țin deficitul relațional.
 epilepsia posttraumatică:
 apare cel mai frecvent după traumatisme deschise cu penetrarea duramaterului,
întotdeauna la un interval de minimum 6 luni până la 5 ani de la traumatism deoarece are ca substrat modificările
cicatriciale sau procesele de scleroză difuză sau localizată;
 manifestările convulsive specifice îmbracă forma crizelor majore generalizate și
a celor de tip jacksonian și însoțesc frecvent stările psihopatoide sau demențiale posttraumatice;
 interaccesual domină insta bilitatea afectiv -atitudinală, vâscozitatea ideativă,
reacțiile de tip impulsiv;
 vascularizația săracă a zonei cicatriciale împiedică accesul și difuziunea
medicației anticonvulsivante și scade în mod semnificativ responsivitatea terapeutică.
 cerebrastenia posttraumatică:
 are un tablou clinic care:
 se instalează frecvent după traumatisme cranio -cerebrale minore sau medii ,
care produc doar modificări cerebrale cu caracter funcțional astfel încât mai
este cunoscută și sub denumirile de sindrom postcomoțional sau
postcontuzional;
 este favorizat și întreținut de:
 factori psihogeni precum reacția subiectului față de traumatism,
atitudinea anturajului apropiat, precocitatea și calitatea raporturilor cu
terapeutul sau echipa terapeutică care pot avea un potențial i atrogen
ridicat;
 factori personologici – trăsături ale personalității premorbide de tip
isteric, anxios, obsesiv -compulsiv sau paranoic.

 include:
 simptome neurastenice – cefalee, amețeli, astenie, fatigabilitate, deficit
ușor mnestico -prosexic, labilita te afectivă și anxietate, fiind
caracteristică reacția catastrofică descrisă de GOLDSTEIN, care constă
în paroxisme anxioase de mare intensitate care:

177
 asociază manifestări vegetative și dezinhibiție comportamentală cu
manifestări clastice și pe fondul îngu stării câmpului conștiinței;
 este declanșată de stimuli minori, precum sunt evenimentele
cotidiene banale, nesemnificative;
 are o durată de câteva zeci de secunde sau minute și este urmată de
regrete, conduite egocentrice persistente și reacții interpretat ive.
 semne neurologice discrete: tremurături, exagerarea reflexelor
osteotendinoase, tulburări de acomodare vizuală, hipo – sau
hiperexcitabilitate labirintică.
 apare în primele săptămâni după traumatism și evoluează lent spre vindecare în
decurs de 2 ani d e zile; în 25% din cazuri se cronicizează datorită severității traumatismului și trăsăturilor
dezavantajante caracteriale preexistente.

­ mai sunt descrise – în legătură cu traumatismele cranio -cerebrale:
 tulburări nevrotice – care:
 alături de fenomenologia cerebrastenică sunt cele mai frecvente complicații și sunt
descrise cu precădere la sexul feminin;
 sunt dominate clinic de sindroamele isteric, hipocondriac, anxios și depresiv; o formă
particulară o reprezintă nevroza de revendicare sau de rentă – favori zată uneori de trăsăturile dizarmonice
premorbide și caracterizată de dorința manifestă de a obține o compensație materială sau morală nemeritată în
raport cu gravitatea suferinței secundare traumatismului cranio -cerebral: sume de bani, concedii, protecție în mediul
familial și profesional, schimbarea locului de muncă.
 tulburări psihotice – de tipul psihozelor afective, schizofrenice sau cronice delirante al căror prim
episod sau ale căror recăderi sunt declanșate de intervenția agentului traumatic, chiar d acă uneori faptul poate fi o
simplă coincidență.
­ diagnosticul pozitiv:
 este relativ ușor:
 pentru tulburările psihice în cazul cărora se poate stabili o legătură cauzală cu un
traumatism cranio -cerebral;
 pentru manifestările care apar precoce.
 este mult mai dificil în cazul traumatismelor ușoare – cel mai adesea la copii – care nu sunt
comunicate și de asemenea în unele tablouri clinice care au ca substrat compresia cerebrală de tipul hematoamelor
subdurale subacute sau cronice;
 trebuie să apeleze la o anamn eză corectă, la examenul clinic psihiatric, la cel psihometric și
neurologic precum și la un examen somatic care să evidențieze eventuale leziuni la nivelul altor organe.

178
­ diagnosticul diferențial:
 se face pentru fiecare formă clinică cu toate tablourile psihopatologice nevrotiforme de intensitate
psihotică sau deteriorative precum și cu tipurile de tulburări de personalitate amintite aflate în faze de decompensare,
în cazul cărora anamneza și examenul clinico -psihometric nu pledează pentru o etiologie tra umatică cerebrală;
 utilizează curent radiografiile craniene fără substanță de contrast, computertomografia cerebrală,
examenul electroencefalografic alături de testele psihometrice.
­ evoluția și prognosticul:
 sunt influențate de faptul că majoritatea trauma tismelor cranio -cerebrale nu ajung în serviciile
medicale iar la copil există posibilitatea unor viraje rapide înspre bine sau rău datorită labilității sistemelor
homeostazice;
 elementul de care depind cvasiconstant diversele variante evolutive este severi tatea modificărilor
morfoanatomice și fiziopatologice cerebrale posttraumatice;
 factorii de prognostic negativ sunt:
 durata prelungită a tulburării de conștiință – mai mult de câteva ore;
 persistența tulburărilor mnestice;
 gravitatea semnelor clinice iniți ale, inclusiv a celor de focar;
 preexistența unor tulburări metabolice sau vasculare determinate de toxicomanii sau de
boli sistemice cu evoluție prelungită;
 trăsături de personalitate premorbidă de tip dominant introvert;
 evoluția subclinică, latentă a un ei tulburări psihotice schizofrenice sau afective care devine
manifestă după traumatism.
 factorii de prognostic pozitiv sunt:
 intervenția terapeutică precoce;
 trăsăturile de personalitate premorbidă de tip dominant extrovert;
 starea de sănătate fizică bună a subiectului;
 atitudinea empatic -suportivă a anturajului familial și social.
 recuperarea psihică se desfășoară – spontan sau asistat – cel mai intens în primele 6 luni după
traumatismul cranio -cerebral iar după un an de zile ritmul achizițiilor stagnează .

­ atitudinea terapeutică:
 în fazele acute – imediat după traumatism:
 implică spitalizarea obligatorie în decurs de 48 de ore;
 administrarea de psihotrope în doze mici pentru terapia tulburărilor de conștiință și a
agitației psihomotorii: HALOPERIDOL, TIO RIDAZIN, CLORDELAZIN, alături de benzodiazepine: NAPOTON,
OXAZEPAM, HELEX;

179
 asocierea vitaminelor din grupa B și a psihotonelor metabolice: LECITINĂ,
ENCEPHABOL, PIRACETAM și – în funcție de situație – a vasodilatatoarelor: PAPAVERINĂ, SANTAMIN care
se adre sează și deficitului mnestic.
 în fazele sechelare – este deosebit de importantă asigurarea unei ambianțe care să faciliteze:
 îngrijirea și recuperarea motorie prin: fizioterapie, gimnastică medicală, ergoterapie;
 terapia medicamentoasă a paroxismelor comiț iale, a tulburărilor de comportament și a
fenomenologiei depresive și anxioase asociate, precum și a celei bradipsihice – cu:
 anticonvulsivante: CARBAMAZEPIN, SĂRURI DE ACID VALPROIC;
 neuroleptice: NEULEPTIL, LEVOMEPROMAZIN;
 antidepresive: MIANSERIN, LU DIOMIL, FLUOXETIN, FEVARIN, EFECTIN și
preparate psihotone.
 tehnici psihoterapeutice individuale și de grup familial de tip suportiv;
 programe socioterapeutice de reabilitare socio -profesională care să vizeze refacerea
aptitudinilor relaționale și chiar re orientarea profesională alături de refacerea paletei valorilor existențiale
personale.

TULBURĂRILE PSIHICE ÎN ARTERIOSCLEROZA CEREBRALĂ

­ termenul de arterioscleroză definește o arteriopatie cronică caracterizată prin îngroșarea, îndurarea și
sclerozarea p ereților arteriali;
­ arterioscleroza cerebrală:
 corespunde localizării omonime a aterosclerozei – boală metabolică ce afectează sistemul
circulator arterial în ansamblu;
 afectează atât arterele mari de la baza creierului cât și arterele mici intracerebrale, fapt ce explică
tablourile demențiale aterosclerotice care au ca substrat leziunile difuze.
­ anatomopatologic :
 modificările inițiale sunt funcționale și se manifestă prin arterioloconstricții tranzitorii urmate de
vasodilatație paralitică cu apariția unor zone de edem cerebral și a leziunilor anoxice neuronale , care explică
tulburările tranzitorii de conștiință;
 agravarea procesului arteriolosclerotic prin contribuția coalizată a trei factori – ateromatoza,
hipertensiunea arterială și vârsta – determină zon e de necroză cerebrală mai mult sau mai puțin întinse, care
reprezintă substratul morfologic al demenței “multiinfarct”;
 leziunile peretelui vascular și cele parenchimatoase pot coexista sau nu la nivel cerebral,
diagnosticul anatomopatologic confirmându -l pe cel clinic doar în prezența ultimelor.
­ etiologia aterosclerozei este multifactorială și include :
 factori eredo -constituționali – familiile de vasculari;

180
 apartenența la sexul feminin, care este protejat hormonal până la menopauză, ulterior riscul fiind
același ca pentru sexul masculin;
 vârsta – poate explica apariția mai tardivă a manifestărilor clinice, deși această observație tinde să
fie astăzi uneori infirmată;
 hipertensiunea arterială;
 hipotiroidismul;
 bolile care evoluează cu dislipidemie: hipercol esterolemia și hiperlipidemia esențială, obezitatea și
diabetul;
 regimul alimentar dezechilibrat;
 un regim de viață care asociază suprasolicitarea nervoasă și sedentarismul;
 un factor local vascular – încă neconfirmat – care ar pregăti debutul procesului a terosclerotic.
­ clinic:
 în faza de debut – este descris un tablou neurasteniform care are drept particularități debutul după
vârsta de 45 de ani, scăderea randamentului intelectual, scăderea autocontrolului cu dezinhibiție instinctuală,
preocupările hipocon driace și simptome neurologice precum tremorul fin al mâinilor, exagerarea reflexelor
osteotendinoase și diminuarea reflexului pupilar.
 în faza de stare – după câțiva ani de evoluție, sunt descrise:
 deteriorarea funcțiilor cognitive devine constantă cu afe ctarea marcată a activismului și a
capacităților comunicative care se limitează la stereotipii și răspunsuri scurte, aprobative;
 episoade psihopatologice de tip:
 confuziv oniric – apar vesperal sau postnictal;
 depresiv cu:
 anxietate și idei delirante micr omanice ce devin tot mai absurde ca și conținut
pe măsura progresivității fenomenelor deteriorative;
 tentative suicidare favorizate uneori de interferențele confuzive.
 maniacal – cu simptomatologie mai grosieră în cadrul căreia pot apărea și idei
delirante nesistematizate interpretative sau cu conținut fantastic, alături de manifestări coleroase persistente care
favorizează accidente letale, ca urmare a agitației extreme;
 paranoid sau delirant -halucinator , descris clasic de autorii francezi ce apare
după vâ rsta de 60 de ani și include:
 halucinații auditive persistente și uneori și halucinații olfactive și viscerale;
 idei delirante de prejudiciu, urmărire dar și de autoacuzare și chiar fenomene
de automatism mintal, dar strâns legate de contextul existențial concret al
subiectului.
 pseudodemențial – în sensul unei asocieri de tulburări de conștiință și
deteriorative care au o evoluție tranzitorie, fiind expresia acutizării insuficienței circulatorii cerebrale.
 crizele epileptiforme – cel mai frecvent în contex tul fenomenelor confuzive.

181
 în faza finală este descrisă demența aterosclerotică care:
 presupune permanentizarea unui deficit ireversibil și inegal al funcțiilor psihice;
 poartă și denumirea de demență lacunară datorită păstrării îndelungate a nucleului
personalității și conservării conștiinței bolii, trăirilor afective elaborate și a raportării la normele de conviețuire
comunitară;
 după debutul neurasteniform și manifestările din faza de stare devin evidente:
 amneziile și dezorientarea temporală conștientiz ate însă de pacient;
 iritabilitatea și pseudoincontinența emotivă cu izbucniri coleroase;
 deficitul motivațional și scăderea marcată a randamentului activ;
 asocierea constantă a modificărilor somatice = gerotipul = subiecții arată mult
mai în vârstă decât sunt în realitate;
 semne de focar neurologic secundare accidentelor vasculare;
 sindromul pseudobulbar aterosclerotic.
 evolutiv – după 5 -10 ani pacientul trece în stadiul de gatism , nu se mai poate îngriji deloc,
devine cașectic și poate deceda prin infecți i intercurente sau ictusuri apoplectice.
­ diagnosticul pozitiv – este confirmat clinic, anamnestic și paraclinic prin :
 fenomene neurastenice persistente însoțite de deficit cognitiv progresiv, confirmat și psihometric;
 manifestări aterosclerotice ale aortei și vaselor periferice;
 semne clinice și paraclinice de arterioscleroză coronariană și afectare renală;
 prezența accidentelor vasculare cerebrale majore;
 prezența reflexelor patologice MARINESCU -RADOVICI și TOULOUSE;
 creșterea semnificativă și persistența colesterolului, lipidelor totale și beta -lipoproteinelor, a
trigliceridelor și scăderea fosfolipidelor serice;
 semnul SALUS -GUNN prezent , degenerescența maculară la examenul fundului de ochi și deficit al
funcției optice, mergând până la cecitate.
­ diagnost icul diferențial:
 se face cu:
 hipertensiunea arterială, frecvent însă ele evoluând asociat;
 recăderile tardive ale psihozelor afective bipolare și celor schizofrenice;
 melancolia de involuție;
 demența paralitică – o raritate astăzi;
 demența senilă – în forma ei alzheimerizată;
 demențele toxice, epileptice și traumatice.
 beneficiază de particularitățile clinice ale arteriosclerozei cerebrale și de sindromul biologic
specific.

182
­ atitudinea terapeutică – include:
 tratamentul bolii de bază – ateroscleroza, cu măsuri profilactice complexe vizând armonia
regimului de activitate și de odihnă și evitarea abuzului de toxice, îndeosebi la persoanele care provin din familii cu
dereglări ale metabolismului lipidic;
 tratamentul psihiatric simptomatic care are o serie de particularități derivate din cele ale terenului
lezional specific, și anume – trebuie să țină seama de faptul că la vârstnic:
 atât efectele utile ale medicației psihotrope cât și cele adverse apar mai rapid și sunt mai
intense, iar pe de altă parte diminu ă mai încet față de vârstele mai tinere;
 în genere psihotropele pot accentua procesul de îmbătrânire prin scăderea
neurotransmiterii colinergice cerebrale , pot produce suprasedare, stări confuzive, efecte extrapiramidale, tulburări
senzoriale, de vorbire ș i mers, manifestări convulsive sau pot avea efecte paradoxale – opuse celor farmacologice
cunoscute;
 există posibilitatea unor interacțiuni cu medicația administrată pentru afecțiuni asociate
și care impun tratament concomitent: hipertensiunea arterială, i nsuficiența cardiacă, diabet zaharat, boli reumatice sau
digestive;
 poate apela la aceeași diversitate de preparate care se utilizează la vârste mai tinere, al
căror doză inițială nu trebuie să depășească 1/4 până la 1/2 din doza adultului și este crescută progresiv până la
obținerea efectului terapeutic optim sau până la apariția unor efecte secundare intolerabile;
 sunt de preferat neurolepticele cu efecte intermediare, antidepresivele tetraciclice și cele
inhibitoare ale recaptării serotoninei, anxiolitic ele cu efecte sedative și risc de dependență scăzute, psihotonele și
vasodilatatoarele.

TULBURĂRILE PSIHICE DIN BOALA HIPERTENSIVĂ

­ hipertensiunea arterială esențială este – alături de arterioscleroză – principala cauză de morbiditate și
mortalitate peste vârsta de 50 de ani;
­ hipertensiunea poate constitui faza incipientă a arteriosclerozei iar aceasta din urmă apare ca și o
complicație obligatorie în stadiile II și III ale bolii hipertonice;
­ etiologic sunt implicați:
 factori ereditari – sunt bine cunoscut e familiile de hipertensivi ;
 factori psihologici – trăsături de personalitate de tip anxios și obsesiv -compulsiv;
 factori de mediu – stresul cotidian și cel profesional – mai ales atunci când opțiunea profesională
nu corespunde aptitudinilor individuale sa u în profesiile care solicită un intens efort intelectual, regimul de viață și
alimentație neechilibrat, obezitatea, sedentarismul și consumul abuziv de toxice;
­ în toate fazele evolutive ale bolii sunt descrise tulburări psihice după cum urmează:
 în stadiu l I:
 simptome neurasteniforme însoțite de oscilații tensionale frecvente;

183
 sunt dominante:
 cefaleea sub forma unor crize migrenoase, însoțită de amețeli;
 scăderea randamentului intelectual;
 tulburările senzoriale – fotoame, fosfene, acoasme și foneme.
 în stadiul II – sunt descrise episoade psihotice cu aspect clinic polimorf și evoluție tranzitorie care
includ:
 stări depresive cu durată de 2 -3 săptămâni și tendință la recidivă , caracterizate prin idei
delirante de autoacuzare, umilire, hipocondriace și uneor i de relație și persecuție care asociază halucinații vizuale și
auditive și intermitent alterări ale stării de conștiență pe fondul timic depresiv -anxios;
 stări confuzive de tip oneiroid sau crepuscular cu debut și sfârșit brusc care asociază
simptome neur ologice – dizartrie, cecitate, surditate, afazii, hiper – sau hipoestezii și hemiplegii;
 stări de pseudoincontinență afectivă cu treceri bruște de la disforie la euforie ușoară cu
tendință la calambururi asemănătoare “moriei” din tumorile frontale.
 în stadi ul III – de visceralizare tabloul clinic seamănă cu cel din paralizia generală progresivă și
coalizează:
 deficitul cognitiv cu scăderea marcată a randamentului intelectual, a curiozității, simțului
critic și a conștiinței bolii, conturându -se uneori un tab lou de tip KORSAKOV, în cadrul căruia tulburările mnestice
sunt mult mai intense decât în ateroscleroza cerebrală și evoluează în raport cu oscilațiile tensiunii arteriale ;
 dispoziție euforică și idei megalomanice de mărire, putere și bogăție nesistematiza te;
 simptome neurologice precum afazii, pareze și uneori crize epileptiforme.
­ diagnosticul pozitiv:
 impune stabilirea corespondenței dintre tulburările psihopatologice descrise și boala
hipertonică, cvasiconstant asociată cu ateroscleroza;
 apelează la exam inări paraclinice care să permită stabilirea stadiului evolutiv – examenul
fundului de ochi, electroencefalograma, electrocardiograma, sumar de urină, clearance urinar, uree.
­ diagnosticul diferențial – se face ținând cont de caracterul tranzitoriu și depen dent de oscilațiile tensionale
al simptomatologiei precum și de interferențele confuzive cu:
 episoade psihopatologice asemănătoare din ateroscleroză – în care tulburările psihice sunt
mai stabile și urmate de fenomene deficitare ireversibile;
 nevrozele pro priu-zise;
 psihozele afective periodice;
 epilepsia;
 boli oftalmologice sau ORL.
­ atitudinea terapeutică :
 apelează la medicație hipotensoare în urgențele hipertensive un preparat de elecție fiind sulfatul de
magneziu, administrat parenteral intravenos dizolv at în soluție de glucoză 33% ;

184
 se evită pe cât posibil administrarea preparatelor reserpinice care au efecte depresogene mai ales în
episoadele depresive apărute pe fond hipertensiv;
 se utilizează:
 neuroleptice: HALOPERIDOL, TIORIDAZIN, LEVOMEPROMAZIN – cu prudență și în
doze mai mici decât cele uzuale, pentru a evita căderile tensionale și stările confuzionale, mai ales în stadiul III al
bolii hipertonice;
 mai utile și cu minime efecte adverse – dar tot în doze înjumătățite – pot fi neurolepticele
moderne: ZYPREXA, RISPOLEPT, SEROQUEL, ZELDOX, ABILIFY.
 antidepresive triciclice: AMITRIPTILIN sau tetraciclice: MIANSERIN, care nu au efecte
anxiogene;
 preparate anxiolitice: HIDROXIZIN, NAPOTON;
 psihotone și roborante cerebrale.

185
URGENȚELE PSIHIATRICE

­ reprezint ă totalitatea manifestărilor psihopatologice care instalate în cele mai variate condiții:
 întrunesc caracteristicile unui pericol iminent, uneori vital față de integritatea psihologică și
somatică a persoanei și/sau a colectivității;
 necesită o evaluare co rectă și o intervenție terapeutică imediată;
 trebuie să fie cunoscute și recunoscute nu doar de psihiatri ci și de medicii și personalul medical
aparținând tuturor specialităților;
 impun existența unor condiții de asistență speciale în centre de intervenți e în criză sau în unități
amenajate în cadrul spitalelor psihiatrice sau a celor generale.
­ includ:
Suicidul:
 cel mai dramatic aspect al atitudinii față de sine a ființei umane care a fost etichetat de către
stoici ca gest final al omului liber și considera t păcat suprem de către biserică;
 are explicații multiple de la cele genetice care îl motivează prin intermediul depresiilor
predominant endogene până le cele morale conform cărora autosuprimarea este expresia redirijării agresivității spre
propria persoan ă deoarece manifestarea ei asupra cauzelor exterioare este interzisă de normele etice;
 semnificațiile actului suicidar precum și mijloacele folosite au de asemenea variate semnificații
– astfel suicidul poate fi:
 un gest de fugă din fața unor situații apar ent insurmontabile legate de starea de sănătate
sau de particularitățile statutului socio -profesional;
 un act de șantaj prin care se încearcă manipularea anturajului;
 expresia unei autoculpabilizări întemeiate corespunzător unor erori sau greșeli personale
recente sau repetate;
 expresia unui narcisism dezamăgit în sensul că individul este pur și simplu deziluzionat de
situația sa prezentă care indiferent din ce punct de vedere ar fi abordată s -a îndepărtat definitiv de expectațiile și
idealurile sale;
 manif estare regretată ulterior – în cazul nereușitei – a unei impulsivități structurale
personale;
 expresia dramatică a unui model cultural – artiști celebri, opere literare;
 rezultatul unui raționament logic extrapolat “filozofic” în expresia “de ce nu acum?”.
 sinuciderea:
 prin spânzurare exprimă tendința de autoumilire;
 prin înec compensează o senzație somatică penibilă de arsură – la bolnavii de pelagră;
 mijloace “blânde” – venesecție, ingestie de medicamente, refuzul alimentației sau
îngrijirii din partea ce lorlalți în caz de boală – vizează sugestionarea anturajului și obținerea unui avantaj printr -un joc
care rămâne mereu riscant;

186
 prin defenestrare sau alte mijloace șocante poate însemna dorința de răzbunare asupra
celor din jur care doar astfel vor fi impr esionați și vor regreta atitudinea de până atunci.
­ epidemiologic:
 incidența suicidului reușit variază între – mai puțin de 10/100.000 în țările mediteraneene și
Olanda și peste 25/100.000 în țările europene occidentale, unele dintre cele estice – Ungaria – și Japonia; în Statele
Unite ale Americii numărul este cvasiconstant între 12 -13/100.000, suicidul reprezentând a noua cauză de deces pe
plan național;
 indiferent de zona geografică, numărul tentativelor este de 8 -10 ori mai mare decât al sinuciderilor
reușite dar statisticile nu includ așa -numitele sinucideri “cronice” ale toxicomanilor sau ale diabeticilor,
hipertensivilor sau obezilor, care nu respectă indicațiile medicale;
 suicidul reușit este de 3 ori mai frecvent la bărbați decât la femei dar tentati vele sunt de 4 ori mai
frecvente la sexul feminin;
 numărul sinuciderilor crește cu vârsta și relativizează semnificațiile “crizei de la mijlocul vieții”;
la bărbați frecvența maximă este după vârsta de 45 de ani, iar la femei după 55 de ani; prevalența max imă se
întâlnește la bărbații peste 65 de ani = 40/100.000 locuitori;
 în ultimul deceniu se constată o creștere continuă a frecvenței tentativelor la persoane între 15 și
44 de ani și a suicidului reușit la bărbații cu vârste cuprinse între aceste limite;
 rasa albă este de două ori mai frecvent afectată de comportamentul suicidar decât alte rase,
suicidul fiind de asemenea mai frecvent la imigranți în raport cu populațiile băștinașe;
 apartenența religioasă la creștinism se dovedește a fi un factor protector în raport cu actul suicidar;
 privitor la statutul familial se constată o frecvență de 2 ori mai mare a sinuciderilor printre
persoanele necăsătorite și fără copii ; rata suicidului este crescută, de asemenea, în familiile cu antecedente de
aceeași factură în cadrul cărora se descrie așa -numitul suicid “aniversar” care are loc în ziua omonimă a săptămânii
cu actul precedent ;
 rata suicidului este mult mai scăzută la persoanele cu un statut profesional corespunzător în raport
cu cei neangajați și a crescut înt otdeauna în perioadele de recesiune economică; există profesii cu risc suicidar
crescut – muzicieni, persoane care activează în domeniul juridic, în administrație, în cercetare și medici – cu
precădere: oftalmologi, psihiatrii, anesteziști și stomatologi, deși datele recente indică o uniformizare a frecvenței
suicidului la personalul medical;
 în raport cu anotimpul cele mai frecvente tentative au loc – contrar mentalității colective – în
perioada caldă a anului, dintre lunile aprilie și septembrie.
­ etiologi c sunt implicați:
 factori genetico -familiali:
 este confirmat riscul suicidar mărit de 4 -8 ori la rudele de gradul întâi ale celor cu
antecedente familale de suicid sau la rudele pacienților psihici cu comportament suicidar;

187
 intervin și prin contribuția eti opatogenetică în psihozele afective bipolare de tip I,
schizofrenii și alcoolismul maladiv dar și printr -un posibil factor genetic al impulsivității legat de perturbările
metabolismului serotoninei.
 factori biochimici – scăderea activității sistemului sero toninergic cerebral, disfuncționalități ale
metabolismului neurohormonilor hipofizari, a celor tiroidieni și a monoaminooxidazei cerebrale;
 factorii demografici și cei socio -culturali descriși;
 trăsături accentuate sau dizarmonice de personalitate de tip n arcisic, histeric, antisocial,
borderline, anxios și afectiv -depresiv sau ciclotim;
 boli neurologice, endocrine, urogenitale, neoplasme, toxicomanii și algii cronice care asociază un
disconfort afectiv persistent și favorizează reacții afectiv -comportament ale de o gravitate particulară prin contextul
desfășurării și consecințele lor;
 episoade și boli psihice – care pot explica peste 90% din sinucideri și tentativele suicidare în
următoarele procente aproximative – tulburările depresive 80%, schizofreniile ș i tulburările schizofreniforme 10%,
sindroamele psihoorganice acute și cele cronice, inclusiv demențele 5%; în toate aceste situații consumul abuziv
conjunctural sau de tip toxicomanic de alcool sau droguri are un rol favorizant de primă importanță;
 riscul suicidar maxim este descris în legătură cu:
 depresiile delirante;
 subiecți cu deteriorări cognitive și suprasolicitări psihice intense în vârstă de peste 30 de
ani;
 cei care au prezentat tentative asemănătoare , îndeosebi în cele 3 luni anterioare;
 pacienț ii psihiatrici la care frecvența suicidului este de 3 -12 ori mai mare decât în
populația generală – și anume de până la 10 ori mai mare la cei internați – mai ales în prima săptămână după
internare și de până la 4 ori mai mare la cei tratați în ambulator;
 perioada zilei cuprinsă între orele 6 dimineața și 6 seara.
 evenimentele de viață negative și abuzul de alcool pot deveni adeseori factorii declanșatori ai
actului suicidar;
 metodele folosite:
 diferă în funcție de caracterul elaborat sau impulsiv al sinuc iderii dar în general bărbații
apelează la spânzurare, împușcare sau defenestrare iar femeile la autointoxicația cu medicamente sau diverse
substanțe toxice;
 pot fi precedate sau nu de modificări de tip presuicidar ale comportamentului și ciclurilor
circad iene individuale precum – renunțarea la vechi obiceiuri sau ritualuri personale, schimbarea totală a atitudinii
față de persoanele cunoscute, stări de reverie prelungite, hiperimplicare sau dimpotrivă – izolare socială, donații
nemotivate, insomnii rebele sau schimbarea spontană a preferințelor alimentare.
­ profilaxia suicidului impune cunoașterea factorilor de risc specifici , care într -o ordine arbitrară a
contribuției lor sunt:
 vârsta peste 45 de ani;

188
 apartenența la sexul masculin;
 structurarea dizarmonică a personalității;
 prezența unor boli somatice sau psihice și a comportamentului toxicofilic;
 absența sau disfuncționalitatea statutului marital – familial și profesional;
 condiții de izolare socială sau deficiențe persistente în relațiile interpersonale;
 confirmarea existenței unor tentative anterioare sau a unor internări în secții psihiatrice;
 psihotraume recente.
­ atitudinea terapeutică – presupune:
 evaluare complexă anamnestică și heteroanamnestică, clinică și paraclinică a subiectului – inclusiv
prin e xaminări toxicologice – și vizează cu precădere tentativele nereușite;
 asocierea unor psihoterapii scurte suportive poate facilita relația terapeutică și evidențierea
factorilor de risc implicați;
 decizia internării subiectului este obligatorie atunci când riscul vital persistă și este luată cu
participarea aparținătorilor;
 subiectul odată internat trebuie să se afle sub supraveghere de specialitate 24 de ore din 24 pentru a
preveni repetarea actului care este posibilă atât la debutul internării, când inten sitatea ideației depresive este maximă
cât și anterior externării, când refacerea tonusului fizic poate facilita comiterea unei noi tentative aparent paradoxală;
 cunoașterea factorilor de risc de natură personală sau ambientală permite inițierea unui progr am
terapeutic și reabilitativ care:
 să includă metode chimio – și psihoterapeutice și să asocieze intervenția responsabilă a
familiei sau/și a rețelei de asistență psihiatrică comunitară;
 să vizeze amânarea planurilor de autosuprimare și substituirea lor tr eptată cu motivații
afective sau/și spirituale noi care să permită creșterea stimei de sine și o raportare cât mai optimistă la realitatea
ambientală.

­ alte urgențe specific psihiatrice sunt:
 Homicidul:
 care poate fi nepremeditat – în majoritatea covârșito are a situațiilor – sau premeditat când
impune obligatoriu de la început o abordare medico -legală;
 este descris – în peste 50% din cazuri în zilele de la sfârșitul săptămânii, după ora 8 seara;
 locul desfășurării actului este cel mai frecvent domiciliul vi ctimei sau al autorului crimei,
destul de des aceștia fiind persoane care se cunosc sau chiar membrii ai aceleiași familii;
 bărbații sunt de 5 ori mai frecvent implicați în tentative de homicid decât femeile, dar în
ultimii ani raportul tinde să scadă;
 are ca principali factori de risc:
 trăsăturile de personalitate de tip antisocial și antecedentele de comportament
agresiv;

189
 prezența unor tulburări psihotice, îndeosebi de tip paranoid sau paranoic;
 prezența antecedentelor toxicofilice etilice sau de altă nat ură;
 psihotraume sau stări conflictuale în rolurile familiale sau sociale;
 profesii în cadrul cărora se manipulează diverse tipuri de arme.
 impune întotdeauna expertiza medico -legală psihiatrică și măsuri punitive exemplare față
de autorul crimei sau al te ntativei.
 Stările acute de agitație psihomotorie:
 pot avea o etiologie variată care implică în mod izolat sau asociat factori de natură
organică, toxică, endogenă și psiho -socială;
 includ prin urmare și diversele tipuri de reacții psihopatologice, precum ș i recăderile cu
manifestări zgomotoase ale psihozelor predominant endogene;
 sunt favorizate de:
 abuzul de toxice sau dimpotrivă de abstinență impusă sau conjuncturală;
 abuzurile și psihotraumele trăite în copilărie;
 dizarmonia structurii caracteriale;
 deco mpensările unor boli somatice.
 sunt însoțite întotdeauna de tulburări de conștiință – îngustarea câmpului conștiinței,
depersonalizare, derealizare – și de afectivitate – tristețe, anxietate, ambivalență sau inversiune afectivă care trebuiesc
atent evaluat e;
 trebuiesc examinate și tratate în condiții particulare în servicii de urgență dotate
corespunzător;
 principalele repere ale intervenției terapeutice vizează:
 protecția terapeutului și a membrilor echipei sale;
 evitarea autovătămării sau autosuprimării i ncidentale a subiectului;
 prevenirea manifestărilor heteroagresive prin:
 afișarea unei atitudini care să îmbine deschiderea spre dialog, calmul și
fermitatea;
 ofertă chimioterapeutică;
 imobilizarea forțată a pacientului dar cu observarea stării lui somati ce și
supravegherea funcțiilor vitale.
 beneficiază – în condițiile descrise de:
 administrarea parenterală – intramuscular sau intravenos – a unei combinații de
neuroleptice și benzodiazepine: HALOPERIDOL+DIAZEPAM sau LORAZEPAM, FENOBARBITALUL
administrat i ntramuscular fiind de asemenea util; se pot asocia CARBAMAZEPIN, PROPRANOLOL și
BUSPIRON;
 tratament cu neuroleptice incisive atunci când fenomenologia anxios -agitată
aparține unui episod psihotic predominant endogen.

190
 Actele de violență intrafamilială:
 au d rept victime în majoritatea cazurilor femeile fiind cunoscut faptul că peste 50% din
crimele care au drept victime femeile căsătorite au ca autori pe soții acestora;
 sunt favorizate de disfuncționalitatea persistentă a relațiilor conjugale și de consumul d e
alcool;
 favorizează la rândul lor, în cazul victimelor, tulburări anxioase, depresive și chiar
preocupări autolitice și produc uneori traumatisme cranio -cerebrale cu consecințe imprevizibile în timp, deși în multe
cazuri contuziile sunt localizate “inten ționat” în zonele corporale neexpuse vederii;
 impun măsuri de intervenție care să țină cont de particularitățile raporturilor și rolurilor
intrafamiliale care trebuie să vizeze uneori și protecția în timp a victimei sau asigurarea condițiilor necesare sepa rării
definitive de agresor.
 Abuzurile fizice, sexuale sau morale asupra copiilor:
 sunt expresia disfuncționalității vieții familiale și a trăsăturilor dizarmonice ale
personalității părinților;
 sunt raportate doar într -o proporție de 5% și sunt adeseori d escoperite accidental cu
ocazia unor consulturi medicale pentru simptome nespecifice;
 discreția victimelor – care se tem de repercursiuni – și aceea a părinților sau rudelor
agresoare se reflectă și în atitudinea terapeutică care trebuie să:
 abordeze separ at victima și agresorul;
 evalueze corect situația intrafamilială;
 evite acuzațiile directe;
 asigure separarea copilului de agresor sau abordarea lor psiho -socioterapeutică
îndelungată în centre speciale.

 Violurile:
 reprezintă încercările forțate de a într eține relații sexuale cu un partener de sex opus
sau de același sex, în cursul cărora se pot produce vătămări corporale de gravitate variabilă și chiar decesul
victimei;
 din motive variate 90% dintre ele rămân neraportate , printre ele situându -se complicat ele
proceduri medicale și juridice ulterioare și acuzația de provocare sau încurajare a agresorului de către potențiala
victimă;
 evaluarea victimei trebuie să includă și examenul somatic și cel ginecologic inclusiv din
punctul de vedere al prevenției sarci nii;
 psihopatologic victima trece printr -o fază acută imediată , dominată de anxietate, fobii,
tristețe cu autoculpabilizare, suspiciozitate, stări de depersonalizare și derealizare și una tardivă – după un interval
liber – dominată de simptome de stres pos ttraumatic, perturbarea accentuată a randamentului în roluri, atitudini de tip
dependent sau de izolare socială;

191
 terapeutic – subiectul trebuie să beneficieze de:
 psihoterapii individuale suportive și cognitive în cursul cărora să fie avertizat
asupra part icularităților evoluției stării sale și să nu fie solicitat să descrie evenimentul traumatizant;
 psihoterapia cuplului conjugal are uneori o importanță deosebită;
 chimioterapie anxiolitică și uneori normotimizantă.
 Stările de intoxicație sau de sevraj lega te de substanțele psihotrope :
 sunt frecvent întâlnite în serviciile de urgență;
 sunt apanajul abuzului accidental sau de tip toxicomanic de alcool, droguri, medicație
psihoactivă sau se datoresc unei reactivități individuale particulare la medicația neurol eptică, respectiv supradozării
acesteia;
 clinic pot apare episoade confuzive, depresive, psihotice discordante, însoțite de stări de
stupor sau agitație psihomotorie, precum și fenomene de tip extrapiramidal;
 sunt obligatorii examenul clinic, date anamnest ice și heteroanamnestice complexe și
determinări de laborator;
 impun o intervenție imediată cu:
 lavaj gastric, administrare de substanțe antidot – inclusiv de preparate
antiparkinsoniene – și asistarea funcțiilor vitale în serviciul de urgență;
 supraveghe re de minimum 48 de ore și/sau internare atunci când starea somatică,
fenomenologia psihopatologică și deficiențele suportului social al subiectului impun aceasta;
 tratament chimio – și psihoterapeutic prelungit atunci când este confirmată
contribuția unei psihoze sau a unui tablou de tip toxicomanic.

­ Apelurile telefonice la serviciile de urgență:
 pot avea semnificații diferite – de la exprimarea unei stări de disconfort sau a unui conflict
interpersonal trecător până la mascarea unei simptomatologii psihot ice sau a unor tendințe agresive latente;
 de obicei reprezintă o modalitate de invocare a unui ajutor calificat din partea unor subiecți care,
din diferite motive, nu pot sau nu vor să vină în contact direct cu terapeutul;
 impun o atitudine particulară din partea membrilor echipei de intervenție în criză care trebuie să
încerce:
 inițierea unui dialog edificator pentru stabilirea identității, pentru starea psihică și intențiile
solicitantului;
 aducerea persoanei solicitante în incinta serviciului de urgență sau cel puțin identificarea
postului telefonic utilizat atunci când apelul pare motivat de decompensări psihopatologice ce impun intervenție
imediată sau perturbă în mod semnificativ anturajul;
 înregistrarea apelurilor telefonice “cronicizate” și a adresel or corespunzătoare pentru a nu
perturba activitatea serviciului de urgență.

192
­ indiferent de natura lor, urgențele psihiatrice se pot asocia cu alte tipuri de urgențe medicale sau
chirurgicale și necesită o intervenție terapeutică promptă și eficace de care d epinde ulterior în mare măsură
echilibrul biologic și psihologic, precum și integrarea în roluri a individului.

193
TERAPIILE PSIHIATRICE

­ includ totalitatea modalităților de asistență a diversității tulburărilor psihopatologice condiționate
biologic, psihol ogic și socio -cultural și delimitate sub forma episoadelor și bolilor psihice;
­ în ansamblul lor sunt dependente de:
 calitatea și precocitatea diagnosticului;
 calitatea relației terapeutice.
­ sunt mereu dezavantajate de:
 relativitatea datelor asupra etiolog iei tulburărilor psihopatologice sau de absența oricăror indicii din
acest punct de vedere;
 lipsa conștientizării sau hiperconștientizarea suferinței psihice de către pacient;
 deficiențele de abordare a cazului datorită aspectului dezinhibat sau stuporos a l conduitei acestuia;
 tendințele disimulative sau suprasimulative ale pacientului;
 mascarea sau deformarea tulburărilor psihopatologice prin acuze somatice, comportament
toxicofilic sau prin consulturi și tratamente anterioare în cadrul altor specialități;
 deficiențele cantitative sau calitative ale rețelei de suport social a pacientului;
 mentalitatea colectivă dezavantajantă în raport cu bolnavul și boala psihică.
­ întrunesc o serie de atribute particulare referitoare la:
 responsabilitatea deosebită a psihi atrului și a colaboratorilor sau a căror intervenție nu vizează doar
modificările psihismului ci și reabilitarea persoanei suferinde față de sine și față de lume;
 necesitatea apelului la cele mai recente cunoștințe medicale și la colaborarea interdisciplin ară;
 continuitatea perfecționării profesionale a psihiatrului care trebuie să fie însă și un om de cultură și
de largă deschidere spirituală;
 cultivarea mentalității de muncă în echipă deoarece contribuția psihologului, sociologului,
asistentului social, e rgoterapeutului sau juristului sunt decisive în asigurarea eficienței durabile a demersului
terapeutic.
­ includ:
 terapiile biologice:
 chimioterapia;
 terapiile biologic active.
 terapiile psiho -sociale:
 psihoterapiile;
 socioterapiile.

­ componentele descrise:
 își completează și își potențează reciproc acțiunea în cadrul unui program terapeutic complex și
strict individualizat;

194
 sunt aplicabile atât intraspitalicesc cât și în ambulator;
 vizează în mod progresiv corectarea perturbărilor cu substrat biologic, a ce lor psihologice și a celor
socio -culturale și morale aferente cazului psihiatric;
 trebuie să ignore marile doctrine psihiatrice și să se adreseze în mod cât mai pragmatic evidențelor
clinice, nevoilor și expectațiilor pacientului și ale anturajului său apr opiat.
­ CHIMIOTERAPIA:
 trebuie să beneficieze de:
 acuratețea diagnosticului;
 definirea unor simptome sau sindroame țintă;
 colaborarea pacientului în cadrul consensului terapeutic și/sau cu aparținătorii acestuia.
 apelează la substanțele psihotrope:
 produse naturale și sintetice care influențează psihismul uman prin intermediul acțiunii lor
asupra metabolismului neuronal și mecanismelor sinaptice, cu preponderență la nivelul cortexului și a substanței
reticulate diencefalice și din trunchiul cerebral;
 se impu ne a fi selectate în funcție de efectele lor utile, respectiv adverse, de eventualele
interacțiuni medicamentoase și de particularitățile cazului.
 și-a început istoria modernă prin sintetizarea în 1950 a primului neuroleptic –
CLORPROMAZINA;
 clasifică actu almente psihotropele în patru categorii principale, și anume:
 cu efect psihic:
 sedativ: psiholepticele;
 stabilizator: psihoizolepticele;
 stimulator: psihoanalepticele;
 perturbator: psihodislepticele.

A. PSIHOLEPTICELE:
 categorie de psihotrope cu structură ch imică polimorfă și efect principal inhibator asupra
activității SNC și a psihismului în ansamblu;
 se împart în trei categorii:
Medicamentele sedative si anticonvulsivante – care la rândul lor includ:
 sedativele fără efect hipnotic:
 sunt foarte rar folosite astăzi datorită discrepanței dintre efectele utile și cele toxice
hepatice și renale , fiind înlocuite de tranchilizante și neuroleptice;
 sunt substanțe de origine vegetală sau bromuri;
 cele mai cunoscute preparate sunt: EXTRAVERAL, BERGONAL, DISTONOCALM,
BROMOVAL, iar HIPNOGALUL și PASINALUL au și un ușor efect hipnotic datorită blândeții acțiunii lor, fiind
preferate la persoanele în vârstă.

195
 sedativele cu efect hipnotic:
 au ca primii predecesori alcoolul, opiul și derivatele sale: morfina – dar cele mai
cunoscute preparate sunt sărurile acidului barbituric: MEPROBAMAT și GLUTHETIMID;
 în ultimele trei decenii utilizarea lor a scăzut mult din aceleași motive ca aceea a
sedativelor nehipnotice, la care se adaugă potențialul toxicomanic;
 barbituricele – se sub împart în trei categorii:
 după durata acțiunii:
 scurtă: CICLOBARBITAL;
 medie: DORMITAL;
 prelungită: FENOBARBITAL.
 efectul lor clinic se bazează pe potențarea acțiunii inhibitorii a acidului
gamaaminobutiric – GABA la nivel cerebral dar pot produce și aritm ii cardiace, depresie respiratorie și – prin
diminuarea acțiunii enzimelor hepatice – scăderea metabolizării altor medicamente;
 supradozajul provoacă stări confuzive de diferite intensități, cefalee, iritabilitate,
diminuarea reflexelor, ataxie, nistagmus, dar de o gravitate particulară sunt riscul dezvoltării dependenței și cel letal,
diferența dintre doza eficace și cea toxică letală fiind minimă;
 interferează cu:
 antidepresivele;
 anticonvulsivantele;
 anticoagulantele;
 antiaritmicele;
 antibioticele;
 prepa ratele contraceptive și imunosupresoare.
 sunt contraindicate la pacienții cu :
 boli cardiace;
 insuficiențe respiratorii, hepatice și renale;
 glaucom;
 miastenie;
 porfirie;
 diabet și la vârstnici.
 FENOBARBITALUL se administrează per os și intramuscular în st ările de
agitație marcată, iar DORMITALUL și intravenos – în narcoanaliză;
 MEPROBAMATUL și GLUTETHIMIDUL:
 se folosesc ca și barbituricele foarte rar astăzi;
 au aceleași efecte adverse ca și barbituricele, dar mult mai intense,
supradozajul putând produce ș i manifestări convulsive sau șoc
anafilactic.

196
 tranchilizantele și neurolepticele sedative – în doze mici au efect sedativ iar în doze mari efect
hipnotic;
 anticonvulsivantele :
 reprezintă o categorie heterogenă de substanțe care au un efect anticonvulsivant direct sau
secundar – când apare prin creșterea dozei;
 se clasifică în două subgrupe, și anume:
 preparate barbiturice :
 FENOBARBITAL;
 DORMITAL;
 CICLOBARBITAL.
 preparate nebarbiturice:
 sedative: BROMOVAL;
 benzodiazepine:
 DIAZEPAM;
 RIVOTRIL;
 CARBAMAZEPIN.
 hidantoine: FENITOIN;
 dione:
 PRIMIDON;
 TREPAL.
 succinimide:
 SUXILEP;
 MORFOLEP.
 ca și indicații:
 în crizele convulsive generalizate sunt utile:
FENOBARBITALUL și FENITOINUL;
 în crizele epileptice minore se preferă SUXILEPUL și MORFOLEPUL iar în
cazurile re zistente TREPALUL;
 CARBAMAZEPINA este singurul preparat eficace în toate formele de
comițialitate.
­ în ansamblu, indicațiile acestei prime categorii de psihotrope sunt tulburările somnului, tulburările anxioase
și diversele forme de epilepsie.

197
Tranchil izantele – psihotrope heterogene din punct de vedere chimic cu acțiune anxiolitică, sedativă,
miorelaxantă și anticonvulsivantă;
 alcoolul, passiflora și valeriana sunt primele tranchilizante naturale cunoscute;
 preparatele sintetice sunt reprezentate prin:
 barbiturice – puțin folosite astăzi;
 produse non -benzodiazepinice:
 MEPROBAMAT;
 HIDROXIZIN;
 PROPRANOLOL.
 produse benzodiazepinice:
 NAPOTON;
 DIAZEPAM;
 TRANXENE;
 OXAZEPAM;
 LORIVANE;
 XANAX = ALPRAZOLAM;
 HALCION;
 RIVOTRIL care acționează ca sedative și anxioli tice în doze mici respectiv ca
hipnotice în doze mari.
 farmacodinamic:
 cresc activitatea GABA cerebral iar ALPRAZOLAMUL scade și metabolismul
noradrenergic cerebral;
 recent au fost descoperiți două categorii de receptori benzodiazepinici implicați în
funcț iile hipnice, cognitive și în coordonarea motricității;
 sunt absorbite integral în tubul digestiv iar repetarea administrării determină dublarea
concentrației;
 au minime efecte secundare în dozele terapeutice :
 somnolență;
 hipomnezie de fixare – la vârstni ci;
 incoordonare motorie;
 tulburări de dinamică sexuală;
 enurezis;
 hiperglicemie;
 stări depresive;
 confuzive;
 icter;

198
 agravarea glaucomului – care pot fi combătute astăzi cu un un antagonist al
receptorilor benzodiazepinici: FLUMAZENIL = ROMAZICON.
 supradoz ajul produce efect depresor respirator, convulsii și comă , situațiile respective
beneficiind de preparatul amintit mai sus și de măsuri de terapie intensivă;
 pot fi asociate în cele mai variate combinații medicamentoase – îndeosebi cu
neurolepticele și ant idepresivele, impunându -se precauțiuni corespunzătoare în cazul alcoolului, psihotropelor
sedative, anticolinergicelor, hidantoinelor , a căror efect îl potențează și în asocierea antiacidelor care le întârzie
absorbția;
 indicațiile terapeutice majore sunt:
 tulburările anxioase;
 tulburări depresive – XANAXUL fiind de remarcat în această a doua situație;
 fobiile sociale;
 tulburările obsesiv -compulsive;
 akatisie;
 ca adjuvante în terapia psihozelor și a sindroamelor de sevraj ale alcoolicilor și
toxicomanilor.
 LORIVANUL administrat intramuscular și DIAZEPAMUL administrat intramuscular sau
intravenos sunt utile în stările de agitație psihomotorie și în sindroamele extrapiramidale de origine neuroleptică.

Neurolepticele:
 categorie de substanțe psihotrope cu acțiu ne centrală sedativă care:
 induc o stare de indiferență psihomotorie specifică;
 diminuează tulburările psihotice cu evoluție acută sau persistentă;
 inhibă stările de agitație psihomotorie.
 primul preparat antipsihotic – utilizat în terapia episoadelor mani acale – a fost RESERPINA:
 ale cărei efecte bazate pe inhibarea presinaptică a neurotransmițătorilor catecolaminergici
au fost descrise în 1931, ea fiind utilizată începând cu anul 1953;
 care a fost înlocuită datorită în primul rând efectelor sale depresoge ne intense, cu primul
preparat antipsihotic antagonist al receptorilor dopaminergici – CLORPROMAZINA – sintetizat de DELAY și
DENIKER în 1952, a cărui acțiune este mult mai intensă și mai promptă.
 se subîmpart în două categorii majore în funcție de efectul farmacologic:
 neurolepticele clasice – antagoniști ai receptorilor D 2 dopaminergici;
 neurolepticele moderne sau atipice – antagoniști ai receptorilor dopaminergici și
serotoninergici.

199

a. neurolepticele clasice:
 sunt încă utilizate pe scară largă în între aga lume, deși efectele lor secundare neurologice, uneori
ireversibile le dezavantajează tot mai mult aplicabilitatea;
 din punct de vedere farmacologic blochează – într-un procent variabil – receptorii dopaminergici
astfel încât:
 efectul clinic antipsihoti c apare atunci când blocajul afectează 60% dintre receptorii D 2;
 efectele secundare parkinsoniene apar atunci când acest procent depășește 70%;
 CLOZAPINA = LEPONEX este singurul preparat care ocupă în proporție mai mică
receptorii D 2 dar blochează simultan receptorii D 4 și pe cei serotoninergici precum și receptorii adrenergici,
colinergici și histaminergici, fenomen responsabil de efectele extracerebrale ale acestor psihotrope.
 se clasifică:
 în funcție de structura chimică în:
 fenotiazine:
 CLORPROMAZIN;
 LEVOMEPROMAZIN;
 ROMERGAN;
 EMETIRAL;
 TIORIDAZIN;
 NEULEPTIL;
 MAJEPTIL;
 LYOGEN;
 PIPORTIL.
 thioxantene:
 FLUANXOL;
 NAVANE.
 dibenzoxazepine: LOXITANE;
 dihidroindoli: MOBAN;
 butirofenone:
 HALOPERIDOL;
 DROPERIDOL;
 SPIROPERIDOL (SPIPERONE) – utilizat – prin legarea de un atom
radioactiv în cercetările care apelează la tomografia cu emisie de
pozitroni – PET.
 difenilbutilpiperidine:
 ORAP;
 IMAP;

200
 SEMAP.
 benzamide: SULPIRID;
 neuroleptice cu acțiune prelungită = neuroleptice depozit:
 MODECATE;
 FLUANXOL;
 CLOPIXOL;
 IMAP;
 SEMAP;
 HALDOL -DECANOAT – care se administrează intramuscular la
intervale cuprinse între 1 -4 săptămâni.
 în funcție de efectul clinic în:
 neuroleptice sedative – cu efecte secundare extrapiramidale minime și vegetative
maxime;
 neuroleptice medii – cu efecte secundare mixte;
 neuroleptice incisive – cu efecte secundare mixte intense;
 neuroleptice dezinhibitorii – cu efecte secundare vegetative minime și
extrapiramidale maxime.
 în funcție de tipul caracteristic de efecte secundare – extrapiramidale sau vegetativ e –
figura 1.

LEVOMEPROMAZINA
TRIMEPRAZINA
PROPERICIAZINA
CLORPROTIXEN
TIORIDAZINA
CLORPROMAZINA
REZERPINA
PIMOZID
PENFLURIDOL
PROCLORPERAZINA
FLUFENAZINA
PIPOTIAZINA
HALOPERIDOL
TRIFLUOPERAZINA
TRIFLUOPERIDOL
TIOPROPERAZINA

Fig. 1 – Clasificarea bipolară a neurolepticelor

S
E
D
A
T
I
V E
X
T
R
A
P
I
R
A
M
I
D
A
L

201
 principalele efecte ale preparatelor descrise sunt de tip:
 antipsihotic;
 sedativ și de potențare a psihotropelor sedative;
 parkinsonian – prin blocarea receptorilo r dopaminergici de la nivelul nucleilor bazali;
 antiemetizant;
 analgetic;
 hipotermizant;
 de antagonizare a substanțelor psihostimulatoare;
 hipotensiv și de deprimare a funcției cardiace.
 efectele secundare pot fi:
 psihice :
 apatie și depresie – la preparate le sedative;
 anxietate – la preparatele incisive și dezinhibitorii;
 tulburări de conștiință – de la somnolență la stări confuzive onirice – la
preparatele sedative și la pacienți în vârstă.
 neurologice – la preparatele incisive și dezinhibitorii:
 de tipul sindroamelor akinetic, akinetic -hiperton, diskinetic -hiperton și
hiperkinetic -hiperton, care include tulburări variate ale conduitei motorii – de la
blocajul motor total până la tremorul generalizat și crize de opistotonus sau
epileptiforme;
 scăderea pragu lui convulsivant;
 diskinezia tardivă – complicație gravă și ireversibilă a terapiei prelungite cu
neuroleptice
 explicată prin hipersensibilizarea receptorilor dopaminergici;
 favorizată de terenul organo -lezional cerebral, administrarea prelungită
de antip arkinsoniene, sexul feminin și vârsta peste 50 de ani a
pacientului.
 sindromul neuroleptic malign – complicație gravă cu potențial letal:
 cu etiologie necunoscută;
 care poate apărea în orice etapă a tratamentului cu neuroleptice;
 se manifestă clinic printr -o fenomenologie confuzivă și bradipsihică
însoțită de: hipertermie marcată, paroxisme hipertensive, tahicardie,
transpirații;
 poate evolua 10 -14 zile și poate fi confundat cu manifestările psihotice
propriu -zise, dar sub tratament precoce și intensiv cu a ntiparkinsoniene,
miorelaxante și de reechilibrare hidroelectrolitică și acido -bazică
simptomatologia diminuă în câteva zile în majoritatea cazurilor,

202
mortalitatea fiind semnificativă – 20-30%, doar în cazul neurolepticelor
depôt.
 un sindrom paraclinic sev er cu:
 hiperleucocitoză;
 creșterea creatinfosfokinazei;
 creșterea enzimelor hepatice;
 creșterea mioglobinei plasmatice – cu mioglobinurie și probe renale pozitive.
 somatice:
 cardio -vasculare:
 prelungirea timpului de conducere atrio -ventriculară și a perioa delor
refractare;
 tulburări de ritm care în anumite condiții – supradozaj sau asocierea cu unele
antibiotice – pot favoriza decese subite;
 hipotensiune ortostatică.
 endocrine:
 galactoree;
 amenoree;
 impotență;
 inhibiția ejaculării – la TIORIDAZIN.
 oftalmol ogice: pigmentarea retinei – care poate fi progresivă și ireversibilă după
doze de peste 800 mg TIORIDAZIN pe zi;
 metabolice:
 creștere ponderală;
 glicozurie.
 hematologice: leucopenie tranzitorie și agranulocitoză, îndeosebi la
CLORPROMAZIN, TIORIDAZIN și C LOZAPIN;
 dermatologice:
 variate dermatite alergice;
 erupții urticariene;
 fotosensibilitate.
 anticolinergice periferice:
 tulburări de acomodare vizuală;
 midriază;
 uscăciunea gurii;
 grețuri;
 icter colestatic;
 constipație;

203
 retenție urinară.
 efectele supradoză rii neurolepticelor:
 manifestări extrapiramidale;
 midriază;
 tahicardie;
 hipotensiune;
 hiporeflexie osteotendinoasă;
 stări confuzive;
 depresie respiratorie;
 crize convulsive în cazurile grave.
 prevenirea sau tratarea efectelor secundare sau ale celor provoc ate de supradozaj se face cu:
 antiparkinsoniene:
 preparate anticolinergice: alcaloizi de belladonă;
 preparate de sinteză:
 ROMPARKIN;
 AKINETON;
 ORFENADRIN.
 LEVODOPA și agoniștii săi: AMANTADINA și BROMOCRIPTINA.
 beta-blocante:
 PROPRANOLOL – singurul care – spre deosebire de toate celelalte – nu
diminuă eficacitatea clinică, nu favorizează apariția de stări confuzive și nu are potențial toxicomanic, care
trebuiesc avute mereu în vedere.
 prin asocieri medicamentoase care implică neuroleptice incisive și sedat ive, tranchilizante,
antidepresive care au și efect anxiolitic.
 indicațiile terapeutice majore sunt:
 psihozele schizofrenice și afective;
 psihozele toxice de sevraj;
 stările de agitație psihomotorie;
 tulburările nevrotice cu componente anxioase și obsesivo -fobice;
 decompensările comportamentale ale unora dintre personalitățile dizarmonice;
 tulburări ale motricității – coreea HUNTINGTON și sindromul lui GILLES de la
TOURETTE.
 interacțiunile medicamentoase sunt multiple:
 astfel efectele clinice:
 sunt potențat e de:
 psihotropele sedative;

204
 unele antidepresive – îndeosebi de cele inhibitoare ale recaptării
serotoninei;
 unele antihipertensive;
 PROPRANOLOL;
 alcool;
 substanțele opioide.
 sunt diminuate de:
 antiacide;
 anticolinergice;
 nicotină.
 administrarea se face pe r os sau parenteral, efectul sedativ fiind evident după o oră iar cel
antipsihotic propriu -zis după 7 -14 zile, dar consolidarea acțiunii dorite are loc doar după 6 săptămâni; după acest
interval doza poate fi mărită semnificativ sau se poate alege alt prep arat.
 contraindicațiile majore ale administrării sunt:
 terenul alergic;
 insuficiența cardiacă sau respiratorie;
 glaucomul;
 adenomul de prostată;
 primul semestru al sarcinii.
 contraindicațiile relative ale administrării sunt:
 suferințele hepatice sau renale decompensate;
 vârsta înaintată.
 cura neuroleptică reprezintă terapia prelungită cu neuroleptice:
 impune inițial condiții de spitalizare;
 include:
 faza de atac:
 presupune administrarea unui neuroleptic incisiv în doză crescândă
progresiv până la stabilirea dozei optime și a toleranței individuale;
 include și asocierea unui preparat sedativ pentru diminuarea efectelor
secundare, a anxietății și agitației psihomotorii atunci când este prezentă;
 durează 3 -7 zile și poate să fie însoțită și de apariția efectelo r secundare
neuroleptice.
 faza de platou – durează tot aproximativ 7 zile și corespunde stabilizării efectelor
dozei terapeutice utile;
 faza terapeutică – reprezintă perioada administrării dozei minime eficace – cu
toate efectele secundare specifice – și are o durată cuprinsă între 1 -6 luni de zile;

205
 faza de întreținere – poate dura 1 -2 ani de zile sau toată viața – în cazul
psihozelor procesuale – și presupune:
 administrarea unei doze ce reprezintă 50% din cea administrată în
primele 2 săptămâni;
 asocieri m edicamentoase cu preparate antidepresive, beta -blocante,
benzodiazepine, litiu și CARBAMAZEPIN, psihotone și roborante care
potențează acțiunea utilă și diminuă unele dintre efectele secundare;
 evitarea activităților care impun coordonare motorie și a expu nerii la
lumina solară.
 în cazul neurolepticelor depôt:
 se începe de asemenea cu doze mici – jumătate din cele uzuale în cazurile
rezistente la administrarea per os;
 se asociază de la început antiparkinsoniene, avându -se în vedere precocitatea și
intensita tea efectelor secundare extrapiramidale sau alergice.

b. neurolepticele moderne sau atipice:
 au o serie de particularități care au făcut ca utilizarea lor să ia o amploare deosebită în ultimii ani;
 acționează atât pe simptomele pozitive cât și pe cele negati ve care însoțesc mereu evoluțiile
cronicizate și ca urmare favorizează componenta resocializantă terapeutică;
 nu au decât efecte secundare nesemnificative în raport cu eficacitatea clinică, și anume:
 CLOZAPINA: posibile efecte hematologice;
 ZYPREXA: crește re ponderală la administrarea îndelungată;
 RISPERIDONĂ: posibile efecte extrapiramidale;
 SEROQUEL, SOLIAN, ZELDOX și ABILIFY: efecte secundare minime.
 au minime interacțiuni medicamentoase care să le dezavantajeze aplicabilitatea;
 se pot administra și numa i de două ori pe zi sau în doză unică cotidiană.

B. PSIHOIZOLEPTICELE:
 au ca reprezentant de primă importanță sărurile de litiu: carbonat, citrat, sulfat și gluconat – cu
denumiri comerciale variate: LITHOBID, LITHONATE, ESKALITH;
 sunt cunoscute pentru ef ectul lor antimaniacal și de prevenire a oscilațiilor patologice ale
dispoziției încă din anii 50’, respectiv anii 60’;
 farmacologic – ionul de litiu :
 este absorbit complet în tubul digestiv, nu este legat de proteinele plasmatice, nu
este metabolizat și e ste eliminat în întregime pe cale renală;
 acționează prin:

206
 inhibarea metabolismului noradrenergic cerebral și în mod tranzitoriu a celui
serotoninergic;
 creșterea potențialului de repaus a membranei neuronale și scăderea
consecutivă a excitabilității celul ei nervoase.
 diminuă de asemenea funcțiile cardiacă, tiroidiană, renală;
 induce leucopenie tranzitorie;
 efectele secundare principale sunt:
 astenie;
 somnolență;
 inhibiție ideo -afectivă și sexuală;
 scăderea toleranței la alcool;
 tremor fin al extremităților ;
 grețuri;
 vărsături;
 creștere ponderală;
 poliurie;
 acnee;
 alopecie.
 clinic:
 indicațiile de elecție sunt episoadele maniacale și depresive ale psihozelor
afective bipolare , fiind bine cunoscut și efectul de prevenire a recăderilor în psihozele amintite;
 este recomandat ca tratament adjuvant în:
 schizofreniile rezistente la tratament;
 tulburările schizoafective;
 tulburările obsesiv -compulsive;
 stările de agitație psihomotorie;
 insomniile rebele;
 tulburările instinctului alimentar.
 este contraindicat în:
 psihozele afective cu cicluri de scurtă durată;
 boala comițială;
 insuficiența cardiacă;
 insuficiența hepatică și renală acută sau cronică;
 regimurile diuretice sau desodate;
 sarcina și hipotiroidismul – contraindicații relative.

207
 preparatele de litiu:
 se admi nistrează per -oral într -un dozaj care să corespundă unei litemii cuprinsă între 0,5 –
1,5 mEq/l, verificată săptămânal în prima lună, lunar în primul trimestru și apoi la 2 luni de zile;
 sunt în mod identic absorbite și eliminate, la 1 mEq litiu corespunzând 6,94 mg sare de
litiu;
 doza inițială – administrată de trei ori pe zi – corespunde la 8 -12 mEq litiu = 300 -450 mg
litiu și se dublează în prima săptămână, în continuare dozajul fiind stabilit în așa fel încât litemia să nu depășească 1
mEq/l;
 efectele tim ostabilizatoare apar după 5 -14 zile de tratament, absența lor după 4
săptămâni confirmând ineficacitatea preparatului respectiv;
 durata terapiei cu litiu este nelimitată în timp în cazul psihozelor afective bipolare;
 se controlează – la debut – starea sist emului cardio -vascular, ureea, creatinina plasmatică
și ionograma, care sunt verificate apoi periodic, odată la 6 luni;
 efectele toxice:
 pot apare la o litemie de 8 mEq/l:
 grețuri;
 vărsături;
 diaree;
 sindrom poliurio -polidipsic.
 la o litemie de 10 mEq/l ap ar:
 tremurăturile;
 hipotonia musculară;
 semne de hipotiroidie;
 diabet zaharat;
 convulsii epileptiforme;
 agravarea unor afecțiuni dermatologice preexistente.
 la 20 mEq/l se instalează coma vigilă care răspunde la întreruperea temporară a
administrării liti ului, la vârstnici fiind necesare precauții speciale, datorită aritmiilor cardiace și stărilor confuzive
prelungite posibile.
 preparatele de acid valproic sunt:
 reprezentate de: DEPAKINE și ORFIRIL;
 bine tolerate;
 fără efecte secundare sau de supradozaj me nționabile.

208

C. PSIHOANALEPTICELE:
 categorie de substanțe psihotrope care au drept acțiuni principale stimularea dispoziției sau/și a
vigilității:
 se subîmpart în două categorii:
 antidepresivele;
 psihotonele.

Antidepresivele – se clasifică la rândul lor în două categorii și anume:
 triciclice, tetraciclice și inhibitorii de monoaminooxidază = IMAO:
 acționează prin inhibarea recaptării noradrenalinei, serotoninei și a activității MAO –
enzima care degradează catecolaminele cerebrale;
 includ ca preparat e:
 triciclice:
 ANTIDEPRIN;
 ANAFRANIL;
 HERPHONAL;
 CARBAMAZEPIN;
 AMITRIPTILIN;
 NORTRIPTILIN;
 TRIPTIL;
 NOVERIL;
 DOXEPIN.
 tetraciclice:
 LUDIOMIL;
 MIANSERIN.
 IMAO:
 NARDIL;
 PARNATE;
 CLORGYLINE;
 SELEGILINE.
 pot fi clasificate și în funcție de dominanța efectului psihostimulent, respectiv sedativ –
figura 2;
 farmacologic:
 sunt bine absorbite în tubul digestiv și sunt metabolizate în întregime la nivel
hepatic – proces inhibat de neuroleptice și de FENOBARBITAL;

209
 preparatele tri – și tetraciclice au un efect anticoli nergic central și inhibând
recaptarea monoaminelor scad pragul convulsivant;
 IMAO nu au efect anticolinergic central și au un efect anticomițial moderat;
 în ansamblu aceste antidepresive potențează acțiunea simpaticomimeticelor,
anticolinergicelor, fenotia zinelor și hormonilor tiroidieni, fiind contraindicată asocierea IMAO cu alimentele care
conțin tiramină, aferent potențării reciproce a efectului hipertensiv;
 datorită acțiunilor antagonizante trebuie lăsat un interval liber de 7 zile între
administrarea unui preparat triciclic și a unui IMAO, respectiv de minimum 14 zile în situația inversă.

IMAO
ANAFRANIL
ANTIDEPRIN
VIVACTIL
NORTRIPTILINA
DOXEPINA
MIANSERINA
LUDIOMIL
AMITRIPTILINA
SURMONTIL

Fig. 2 – Clasificarea antidepresivelor după potențialul stimulant și cel sedativ

 efectele secundare pot apărea în 2/3 din cazuri și sunt:
 psihice:
 virajul maniacal;
 anxietate;
 activarea simptomelor psihotice subclinice și a potențialului suicidar;
 episoade confuzive – la pacienții vârstnici.
 neurologice:
 tremurături;
 exagerarea ROT;
 crize comițiale – la triciclice și pe un teren favorizant vascu lar sau lezional
cerebral.
 somatice:
 cardiovasculare – hipotensiune arterială ortostatică – NORTRIPTILINA fiind
preparatul cu cel mai puțin semnificativ efect hipotensor, crize hipertensive – la
IMAO, tulburări de ritm și de conducere;
 uscăciunea gurii;
 grețuri; STIMULANT
SEDATIV

210
 retenție urinară la bărbații vârstnici;
 erupții urticariene;
 amenoree;
 tulburări de ejaculare;
 tulburări de coagulare;
 efecte teratogene asupra embrionului.
 indicațiile terapeutice majore:
 episoadele depresive de diverse etiologii și intensități, î n cele psihotice fiind necesară
asocierea unui neuroleptic;
 tulburările anxioase difuze sau paroxistice cu sau fără agorafobie;
 nevroza obsesivo -fobică;
 anorexia și bulimia nervoasă;
 sindroamele de stres posttraumatic;
 enurezisul;
 pavorul nocturn;
 tulburăr ile de ejaculare;
 algiile rebele;
 alcoolismul maladiv.
 administrarea se face:
 ținând seama de:
 prezența sau absența anxietății;
 vârsta și starea somatică a pacientului;
 terapiile antidepresive anterioare;
 faptul că efectul antidepresiv apare după 2 -4 săptă mâni de tratament;
 contraindicații – glaucomul și retențiile urinare pentru preparatele tri – și
tetraciclice și vasculopatiile cerebrale pentru IMAO.
 inițial pe cale parenterală și în condiții de spitalizare – în episoadele depresive
endogene – apoi se con tinuă per os o perioadă de timp variind între 4 -6 luni de zile;
 în depresiile ușoare și medii precum și în ambulator, antidepresivele se prescriu per
os și în doze care reprezintă mai puțin de 2/3 din cele intraspitalicești;
 se fac asocieri frecvente și cu hipnotice, beta -blocante, psihotone, dar și hormoni
tiroidieni, litiu sau acid valproic în depresiile rezistente – care pot beneficia și de tratament electroconvulsivant.

 inhibitoare ale recaptării serotoninei:
 au devenit actualmente cea mai prescrisă ca tegorie de antidepresive datorită efectelor
secundare nesemnificative și avantajelor administrării;

211
 au ca reprezentanți: FLUOXETIN – primul introdus în ordine cronologică, ZOLOFT,
SEROXAT și CITALOPRAM – care diferă în principal prin timpul de înjumătățire și se găsesc sub formă de
comprimate sau capsule administrabile per os;
 spre deosebire de antidepresivele tri – și tetracicilice – se administrează cel mai adesea în
doză unică cotidiană care rămâne nemodificată pe toată durata tratamentului, fiind similar ă celei cu eficacitate
confirmată în timp;
 nu impun posologii diferite intraspitalicesc și în ambulator, efectele utile apărând în 4 -6
săptămâni;
 au minime efecte secundare:
 grețuri;
 anorexie;
 diaree;
 tulburări de dinamică sexuală;
 oscilații ponderale care dispar la întreruperea administrării.
 au aceleași indicații terapeutice ca și celelalte antidepresive la care se adaugă:
 sindroamele disforice premenstruale;
 tulburările somatoforme și disociative;
 conduitele auto – și heteroagresive recurente;
 decompensă rile personalităților patologice;
 obezitatea;
 schizofreniile procesuale – ca adjuvante.
 potențează acțiunea LEPONEXULUI, CARBAMAZEPINEI și PROPRANOLOLULUI și
nu se asociază cu IMAO datorită posibilității apariției unui sindrom serotoninergic fatal.

Psihot onele:
 reprezintă cea mai diversă categorie de psihotrope care au în ansamblu un efect stimulator direct
sau indirect asupra sistemului nervos central prin:
 creșterea vigilității;
 acțiune antihipnotică;
 stimularea circulației cerebrale.
 sunt indicate în:
 antagonizarea efectelor depresoarelor centrale;
 psihosindroamele organice cerebrale de diverse etiologii;
 stările confuzive de diverse etiologii;
 narcolepsie;
 depresii;
 tulburări nevrotice cu dominanță astenică;

212
 nedezvoltările intelectuale și instabilitatea psihomotorie a copiilor.
 sunt contraindicate în:
 glaucom;
 hipertensiune arterială;
 hipertiroidism;
 feocromocitom;
 cardiopatia ischemică;
 tulburările de ritm cardiac;
 primul semestru de sarcină.
 nu se asociază cu IMAO sau alte stimulente centrale;
 se clasi fică în:
 preparate antihipnotice:
 analeptice simple:
 clasice: cafeina, picrotoxina, stricnina, camforul și derivații săi – utilizate
în intoxicațiile cu barbiturice, neuroleptice și alcool;
 moderne: AHYPNON, KARION, HEPT -A-MYL – folosite în
combaterea efe ctelor secundare ale neurolepticelor și în activările
electroencefalografice.
 psihoenergizante – includ:
 aminele simpatomimetice: BENZEDRINA – puțin utilizată astăzi și
datorită riscului crescut de dependență;
 psihotone cu acțiune simpaticomimetică redusă – CENTEDRIN,
RITALIN, LIDEPRAN, ORFENADRINA – DISIPAL – sunt mai
frecvent indicate fiind mai puțin incisive;
 psihotonele de reglare metabolică = nootrope – au o acțiune selectivă de
creștere a rezistenței neuronale, de facilitare a conexiunilor
interemisfe rice și cortico -subcorticale precum și de favorizare a
proceselor de învățare; includ:
 PIRACETAMUL;
 MECLOFENOXATUL – azi puțin folosit;
 PIRITINOLUL (ENCEPHABOL);
 preparate vasculotrope: PAPAVERINA și DH -ERGOTOXIN,
REDERGIN.
 psihotonele nespecifice: GLUTARO M, VINCAMINĂ, FOSFOBION,
TANAKAN, ACIDUL FOLIC, VITAMINELE B 1, B 6, C și LECITINA
– sunt frecvent folosite datorită efectelor protectoare și stimulatoare
neuronale, fiind și bine tolerate.

213
D. PSIHODISLEPTICELE:
 substanțe perturbatoare ale psihismului, aparținâ nd categoriei drogurilor naturale sau sintetice
care – pot fi utilizate:
 în psihiatria experimentală;
 în tentative terapeutice conjuncturale și mereu deficitar argumentate științific.

TERAPIILE BIOLOGICE SPECIALE
­ metode terapeutice care provocau disoluția bruscă și profundă a conștiinței – urmată de revivarea acesteia
– cu evidente efecte pozitive asupra psihismului;
­ marea lor majoritate sunt doar de interes istoric, exceptând convulsioterapia;

­ Tratamentul electroconvulsivant sau convulsioterapia:
 constă în producerea unor paroxisme de tip comițial prin introducerea cutiei craniene într -un
circuit electric, manifestările convulsive nefiind necesare, însă efectului terapeutic – fapt confirmat prin
eficacitatea nemodificată a convulsioterapiei protejate;
 a fost introdusă de CERLETTI și BINI în 1937 și deși controversată, s -a perfecționat progresiv
odată cu tehnica medicală și prin selectarea judicioasă a indicațiilor ei terapeutice;
 dintre variantele mecanismelor de acțiune sunt de reținut:
 blocarea paroxisma lă a substratului momentan al psihismului – metabolismul și
conexiunile interneuronale –responsabil de manifestările psihopatologice;
 reglarea calitativă a conștiinței prin provocarea repetată a unor stări comatoase
reversibile.
 aplicarea ei:
 se face doar în condiții de spitalizare de către un personal competent și numai după
obținerea consimțământului scris a pacientului sau a unui aparținător apropiat;
 impune în prealabil examenul clinic și neurologic complex al subiectului – cu accente
particulare pe apa ratul dento -maxilar, cardio -circulator și locomotor;
 presupune:
 imobilizarea corectă a articulațiilor simetrice mari ale corpului și a celei temporo –
mandibulare după ce pacientul și -a golit sfincterele;
 aplicarea bitemporală a doi electrozi umectați și ins talarea manifestărilor tonico –
clonice caracteristice unei crize de Grand -mal – acestea pot fi evitate – la pacienții cu contraindicații majore prin
aplicarea electroșocului protejat – realizat prin administrarea prealabilă a unui preparat bronholitic, urma t de un
anestezic de scurtă durată și de un miorelaxant.
 cura cuprinde 6 -12 ședințe provocate zilnic la 2 zile sau de două ori pe zi – în serii cumulate , cu
eficacitate confirmată;

214
 indicațiile actuale sunt:
 depresiile de intensitate psihotică;
 tulburările psihotice acute;
 psihozele schizofrenice – în faza de debut;
 psihozele maniacale rezistente la tratamentul chimioterapeutic;
 tulburări psihopatologice ale căror particularități clinico -evolutive sunt periculoase pentru
pacient sau cei din jur: anorexia ner voasă, algii rebele, episoade psihotice pe fond comițial sau involutiv.
 contraindicațiile pot fi:
 absolute:
 sindromul de hipertensiune intracraniană;
 anevrisme cerebrale și aortice;
 antecedentele vasculare cerebrale sau coronariene.
 relative:
 hiper – și hipotensiunea arterială;
 vârsta înaintată;
 suferințele pulmonare;
 anemiile severe;
 afecțiunile sistemului osteo -articular;
 psihosindroamele organice cerebrale;
 stările febrile;
 stările de deshidratare;
 convalescența unor boli infecțioase, hepatice sau renale .
 incidentele posibile sunt reduse în raport cu brutalitatea aparentă a metodei:
 stări confuzive prelungite de tip oniric sau korsakovian și tulburări mixte de memorie care
cedează progresiv într -un interval de timp cuprins între 3 săptămâni și 6 luni de z ile;
 accidente mecanice: fisuri, fracturi, luxații sau tasări vertebrale – rare în condițiile aplicării
corecte a metodei;
 tulburări tranzitorii de ritm cardiac sau stări sincopale;
 stopul cardio -respirator care impune măsuri prompte de reanimare și oxigen oterapie, dar
este extrem de rar întâlnit, riscul letal fiind mai mic decât în cazul terapiilor cu neuroleptice și antidepresive.
 rămâne o metodă terapeutică de primă importanță în asistența psihiatrică, cu riscuri minime, în
pofida mentalității laice dar și medicale, care îi condamnă incisivitatea și unele dintre efectele secundare de tip
apato -abulic.
­ Insulinoterapia:
 introdusă de SAKEL în 1927 constă în producerea unor stări de șoc hipoglicemic prin injecții cu
insulină;

215
 este utilă uneori în aplicare alt ernantă cu chimioterapia sau tratamentul electroconvulsivant – în
debuturile rezistente la tratament ale schizofreniilor sau tulburărilor schizoafective;
 nu mai este aplicată astăzi datorită:
 unei eficiențe reduse – confirmată în timp;
 condiționării ei de o stare de sănătate somatică bună;
 accidentelor convulsive sau stărilor comatoase prelungite posibile.

­ Psihochirurgia:
 este o metodă terapeutică particulară prin caracterul ireversibil al modificărilor induse;
 a fost introdusă în 1936 de neurologii portu ghezi MONIZ și LIMA;
 în timp au fost confirmate riscurile metodei care modifică doar reactivitatea sau atitudinea
individului și nu fenomenologia clinică propriu -zisă dar produce schimbări ireversibile ale personalității sau/și ale
psihismului;
 în diferite le variante perfecționate de -a lungul anilor rămâne o metodă utilizabilă – în condițiile
respectării unor norme profesionale și morale specifice – în asistarea unor suferințe medicale sau psihiatrice rebele la
orice alt tip de intervenție și invalidante pe ntru pacient, precum:
 psihozele depresive;
 tulburările obsesiv -compulsive;
 algiile rebele;
 comportamentul agresiv sau criminal.

PSIHOTERAPIILE:
­ coalizează totalitatea metodelor terapeutice care influențează psihismul individual:
 prin intermediul unor teor ii sau doctrine psihologice;
 pornind de la un contact – dominant verbal cu pacientul – intermediat de trăsăturile personalității
sale;
 vizând tulburări psihopatologice în determinismul cărora sunt implicate influențele psiho -sociale
negative.
­ se adresează funcțiilor de cunoaștere, afectivității și suportului volitiv al persoanei și trebuie să țină seama
de nivelul educațional și cultural, dar și de apartenența etnică și religioasă;
­ în ansamblu vizează remanierea conștiinței de sine și a autostimei, precum ș i refacerea motivațiilor și
redirecționarea pozitivă a conduitei;

­ se clasifică în:
 psihoterapii individuale – care sunt:
 bazate pe tehnica asociațiilor libere , conform cărora pacientul își expune – ignorând de
obicei persoana psihoterapeutului – conținut urile mnestice, experiențele existențiale și fanteziile imaginative;

216
 indicate în tulburările nevrotice, depresiile ușoare și medii, tulburările anxioase și
obsesive , care nu afectează mai mult decât unul dintre rolurile existențiale individuale: familial, profesional sau
recreațional;
 dificil de aplicat aferent contribuției structurii și maturității psihologice a pacientului,
precum și datorită duratei prelungite în timp și/sau costurilor ridicate.
 psihoterapiile psihodinamice:
 apelează la reactualizarea și comentarea conținuturilor inconștientului individual în
cadrul unui raport “față în față” cu terapeutul;
 vizează tulburările de adaptare, cele nevrotice și trăsăturile patologice ale personalității
trăite ego -distonic, într -o permanentă raportare la viața cotidiană a subiectului și la viitorul imediat personal, în sensul
optimizării imaginii de sine și a rezolvării problemelor majore.
 psihoterapiile suportive:
 includ tehnici de consiliere, educare și convingere a subiectului – cu participarea lui voită
și conștientă;
 se bazează pe dorința de autoevaluare realistă și de schimbare a pacientului și vizează
stimularea capacităților autoprotective și adaptative individuale în defavoarea conduitelor autodezavantajante;
 sunt utile în:
 episoadele psihopatologice de clanșate reactiv;
 depresii;
 tulburările de adaptare.
 psihoterapiile cognitive:
 se adresează interpretărilor eronate ale informațiilor provenite din mediul ambiant sau
personal – inductoare de trăiri și convingeri patologice;
 vizează reeducarea pacientului care trebuie ajutat să recunoască caracterul patologic al
interpretărilor sale și să utilizeze stimulii primiți după principii raționale și autostimulative;
 pot fi utile în:
 depresii;
 tulburările anxioase;
 tulburările fobice.
 psihoterapiile comportamentale :
 vizează corectarea tulburărilor psihopatologice privite ca răspunsuri condiționate la
stimulii externi – prin crearea unui alt tip de comportament, care suprimă condiționarea inițială;

 includ:
 tehnici de structurare a unui răspuns condiționat, incompati bil cu primul prin
recompense sau crearea unei ambianțe securizante;
 tehnici de obținere a unui răspuns negativ față de răspunsul primar patologic –
prin repetarea excesivă a excitantului și apariția unei inhibiții condiționate;

217
 tehnici de combatere a cond iționării patologice prin intermediul răspunsurilor
punitive.
 sunt utile în:
 tulburările anxioase;
 tulburările obsesivo -fobice;
 tulburările de dinamică sexuală;
 tulburările nevrotice motorii;
 toxicomanii.
 psihoterapiile de relaxare:
 vizează raporturile di ntre psihism și corporalitate aflate într -o permanentă schimbare;
 apelează la tehnici diverse – dirijate voluntar și conștient – care asigură reglarea funcțiilor
viscerale și autodisciplinarea somatică;
 realizează – prin intermediul relației cu terapeutul – relaxarea psihică mediată de cea
corporală și musculară.
 psihoterapii de grup:
 se adresează în mod specific dificultăților relaționale interpersonale – indiferent de
tehnica folosită;
 se vizează cultivarea atitudinilor empatice și a intrajutorării recipr oce între 6 -10 subiecți
care se întâlnesc zilnic în perioada internării și de două ori pe săptămână în condiții de ambulator;
 trăsăturile dizarmonice de tip narcisic, obsesiv și paranoic perturbă întotdeauna
funcționarea grupului psihoterapeutic;
 includ și grupurile de “autoajutorare” ale alcoolicilor, toxicomanilor, psihoticilor
defectuali – lipsite de influența psihoterapeutului calificat, dar motivate de destinul comun medical și existențial.
 psihoterapiile conjugale și de grup familial:
 se adresează cel or mai apropiate și potențial implicate persoane din anturajul subiectului
suferind psihic;
 se bazează pe tehnici de consiliere și suportive, care să:
 faciliteze înțelegerea și acceptarea noii situații și să evite tendințele de
victimizare ale pacientului sau/și ale familiei sau partenerului;
 permită utilizarea perioadei de vulnerabilitate manifestă individuală pentru o
autoevaluare și o automobilizare întreținute de raporturile pozitive cu cei apropiați.

­ în ansamblu pentru aplicarea diverselor metode psih oterapeutice se impun ca măsuri constant necesare:
 câștigarea încrederii pacientului care nu trebuie privit doar prin prisma statutului de bolnav;
 informarea pacientului asupra particularităților și scopului relației psihoterapeutice;
 căutarea unor subiect e de interes aparent comun care să deschidă dialogul și să confirme interesul
sincer și neostentativ față de problemele pacientului în ansamblu.
­ selectarea pacienților pentru psihoterapie se face ținând seama de:

218
 particularitățile temperamental -caracterial e, nivelul educațional -cultural și experiența biografică a
subiectului;
 poziția metodei psihoterapeutice alese în raport cu celelalte componente ale programului terapeutic.

SOCIOTERAPIILE:
­ ansamblu de metode terapeutice – care:
 vizează reabilitarea în rol uri a pacientului psihiatric și reintegrarea sa – chiar și parțială – în
viața grupului social;
 se adresează aptitudinilor somatice și psihice restante ale subiectului;
 acordă o importanță majoră modalităților de comunicare și de relaționare interpersonală ;
 apelează la un personal calificat dar și la membrii rețelei de suport social a pacientului, la foști
pacienți și la voluntari, care completează o echipă terapeutică care mai include psihiatrul, psihologul și juristul;
 sunt aplicate – în mod individual sa u în grup – în unități specializate și în cele aparținând rețelei
de psihiatrie comunitară care realizează legătura treptată între spitalul psihiatric și habitatul inițial al subiectului și
includ – centrele de sănătate mintală și de intervenție în criză, centrele de zi, locuințe și locuri de muncă protejate;
 asigură continuitatea programului terapeutic, fiind cele mai durabile componente ale acestuia și
datorită faptului că pot antrena și persoane sau grupuri de populație cu risc crescut pentru tulburări p sihopatologice;
 cuprind – în cadrul unui program elaborat – tehnici de kinetoterapie, ergoterapie, artterapie,
meloterapie, biblioterapie, cultterapie cu rol mobilizator, relaxant, resocializant și de facilitare a unor posibile și
necesare noi achiziții.