pentru reinterpretarea arhitecturii tradiționale FACULTATEA DE ARHITECTURĂ “G. M. CANTACUZINO” LUCRARE DE DISERTA ȚIE coordonator științific, Aurora… [607033]

UNIVERSITATEA TEHNICĂ “GHEORGHE ASACHI” DIN IAȘI
FACULTATEA DE ARHITECTURĂ “G. M. CANTACUZINO“ ARHITECTURĂ
argument
pentru reinterpretarea arhitecturii
tradiționale

FACULTATEA DE ARHITECTURĂ
“G. M. CANTACUZINO”
LUCRARE DE DISERTA ȚIE
coordonator științific,
Aurora -Irina Dumitra șcu
stud. arh.
Tănase Mihai – Ștefan

2

LUCRARE DE DISERTAȚIE
Argument pentru reinterpretarea
arhitecturii tradiționale
Îmbrățișând vernacularul ca model
în locuirea contemporană

Coordinator științific, student: [anonimizat],
Aurora – Irina Dumitrașcu Tănase Mihai – Ștefan UNIVERSITATEA TEHNICĂ “GHEORGHE ASACHI” DIN IAȘI
FACULTATEA DE ARHITECTURĂ “G. M. CANTACUZINO“

3

ABSTRACT
BIBLIOGRAFIE & WEBOGRAFIE
ARGUMENT
1.IMPORTANȚA ARHITECTURII TRADIȚIONALE
1.1. Stadiul curent al cercetării
1.2. Istoria reinterpretar ii vernacularului în arh. Românească din sec XX
2.Caracteristici ale casei traditionale
2.1. Parcursul si organizarea functiunilor
2.2. Spatiile de tranzitie (prispa)
2.3. Proportiile spatiilor
2.4. Volumetrie
2.5. Estetica fatadelor
2.6. Relatia casei cu strada – relatia familiei cu societatea reflecata in caracterul
introvertit al locuintei (introvertit vs extrovertit?)
2.7. Tipologii de case taranesti din Moldova/Ardeal/Muntenia
2.8. Preluarea anumitor elemente arhitecturale în locuirea contemporană

3.REINTERPRETAREA ELEMENTELOR TRADIȚIONALE IN LOCUIREA
CONTEMPORANĂ
3.1. Parcursul si organizarea functiunilor
3.2. Spatiile de tranzitie (prispa)
3.3. Proportiile spatiilor
3.4. Volumetrie
3.5. Estetica fatadelor
3.6. Relatia casei cu strada – relatia fami liei cu societatea reflecata in caracterul
introvertit al locuintei (introvertit vs extrovertit?)
3.7. Locuințe individuale
3.8. Locuințe semi -colective și collective
3.9. Reinterpretarea în funcție de destinația utilizării spațiului și gradul de
intimitate
4.TRADIȚIONAL ȘI NOU. Cand prea multă *reinterpretare* duce la kitsch?
Directii si tendinte
5. CONCLUZII

4

Abstract
Clădirile vernaculare din întreaga lume oferă exemple instructive de soluții durabile
la problemele de construcție. Cu toate acestea, se presupune că aceste soluții nu sunt
aplicabile clădirilor moderne. În ciuda unor opinii contrare, continuă să existe o tendință
de a considera tehnologia inovatoare a clădirilor ca semnul distinctiv al arhitecturii
moderne, deoarece tradiția este privită în mod obișnuit ca antonimul modernității.
Pe parcursul arhitecturii secolului XX, la fel ca majoritatea aspectelor cul turii, am
observat o omogenitate crescândă între regiuni. În lumea noastră actuală, care a ajuns
să accepte acest concept de „amestec”, este de multe ori dificil de spus numai prin
arhitectură unde ar putea fi așezată pe pământ o bucată de arhitectură de s til
internațional. Acest lucru evidențiază faptul că se pierd sursele stilistice locale de
inovație, pe măsură ce stilurile universale de arhitectură, artă, mâncare etc., ale culturii internaționaliste, preiau. Acest lucru creează o tensiune și uneori un conflict direct între cei care salută o arhitectură universală umană a modernității și cei care o deplâng, văzând -o ca o amenințare la culturile, tradițiile și în special caracterul arhitectural
regional. Ne place să vizităm orașe unice, cum ar fi St Peters burg, Paris, Roma, Veneția,
Bangkok sau să ne plimbăm prin orașe și sate din Grecia, Spania, Italia, Mexic și Japonia.
O parte din atracția tuturor acestor locuri este arhitectura lor. Ele au o unicitate în legătură cu acestea, sunt distincte, recunoscute, generate de amplasamentul, locația, clima și
materialele provenite din localitate și tehnicile de construcție. Majoritatea populației care locuiește în aceste medii construite, precum și persoanele care le vizitează se străduiesc să-și păstreze arhitectur a, cultura și sistemul de setări consacrat. Adesea sunt sisteme
integrate în care oamenii acționează, se comportă și trăiesc. Oamenii trebuie să -și pună
în valoare continuitatea istorică, diversitatea culturală și să -și păstreze identitatea în
combinație cu geografia lor.
Această cercetare de proiectare își propune să contracareze lipsa de sens sau fără
relevanță a arhitecturii moderne universaliste, studiind și având o înțelegere completă a istoriei unei regiuni în ceea ce privește geografia, situl, clima, cultura, în măsura în care aceasta are impact asupra definirii unui sistem. a unei clădiri. Oamenii unei regiuni au dezvoltat metode pentru a face față unor astfel de aspecte care au fost adoptate și au supraviețuit și au trecut testele timpului. As tfel de metode devin practicate în mod
inconștient și fac parte din viața de zi cu zi.

5

Bibliografie & Webografie
1. M. Reza Shirazi – Critical Regionalism, Raum, and Tactility: Kenneth Frampton’s
Contribution to Phenomenological Discourse in Architecture
2. Kenneth Frampton , Arhitectura moderna, o istorie critica, Editura Universitară Ion Mincu,
2016
3. Reem Koolhass , Architecture of Well Tempered Environment
4. Ricoeur, P. (1961) ‘Universal Civilization and National Culture’. Cited in Frampton, K.
(1983) ‘Towards a Critical Regionalism’. In: Foster, H. (ed.) op. cit., pp.16 -30
5. Thomas Fisher – „The Architecture of Ethics”, ed. Routledge, 2018
6. Bogdan Ghiu – „Inconstrucția. Pentru o arhitectură etică” , Editura Fundației Arhitext,
2011
7. Frampton , K. (1998) ‘Legacy of Alvar Aalto: Evolution and Influence’. In: Reed, P (ed.),
pp.119 -39.
8. Ginzburg Moisei – „Style and Epoch Issues in Modern Architecture”, editura Fontanka,
2019
9. Vincent Canizaro – “Architectural Regionalism: Collected Writings on Place, Identity,
Modernity, and Tradition”
10. Canizaro B. Vincent – “Architectural Regionalism – Collected Writings on Place, Identity,
Modernity and Tradition”, Princeton Architectural Press, 2007
11. Frampton Kenneth – “Towards a Critical Regionalism: Six Points of Architecture and
Resistance”,
Foster, H. (ed). Postmodern Culture. London; Pluto Press, 1983
12. Ricouer – P., “Universal Civilization and National Cultures: History and Truth,” trans. Chas.
A. Kelbley, Evanston: Northwestern University press, 1965.
13. Austin, M. – “Kiwi Architecture: Modernism Recycled.”
14. Brown, G.Z., and De Kay, M., “Sun, Wind, and Light: Architectural Design Strategies
15. Lindsay Asquith, Marcel Vellinga – Vernacular Architecture in the 21st Century: The ory,
Education and Practice
16. Constantin Joja, SENSURI SI VALORI REGASITE, Ed. Eminescu 1981
17. Cosmin Caciuc, Supra – teoretizarea arhitecturii, Ed. Paideia, 2007 Bucuresti
18. https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0261517717300833
19. https://competition.adesignaward.com/design.php?ID=79542
20. https://arcolar.ro/pdf/MaramuresVERNADOC2014.pdf
21. https://www.slideshare.net/sslele456/vernacular -arch -and -its-adaptatio n-in-modern –
construction
22. http://
atelieruldearhitectura.blogspot.com/2009/09/case -in-constructie.html
23. http://atelieruldearhitectura.blogspot.com/2014/03/c e-mai-inseamna -astazi –
arhitectura.html
24.
https://octavdoicescu.blogspot.com/?m=0

6

Argument

Lumea noastră a suferit acum schimbări enorme; tradițiile s -au dezvoltat încet de -a
lungul secolelor, vechile loialități și restricții au dispărut în mare parte; trăirea comunității
care a fost modelul societăților vechi nu mai există, cel puțin în aceeași formă. Astăzi ni se pare aproape imposibil să acționăm cu unitatea și dăruirea vremurilor mai vechi. Există prea multe forțe în țesătura noastră socială, prea multe cereri, prea multe influențe perturbatoare. Am devenit deodată conștienți că aceasta este o singură lume, iar problemele altor țări și ale altor oameni au devenit problemele noastre; dar pentru tot ceea ce am reușit mai degrabă să pierdem legătura cu oamenii noștri, propria noastră mică și apropiată lume de unde izvorăsc emoțiile noastre cele mai profunde.
Simbolul primar al arhitecturii nu mai este căramida densa, ci cutia deschisa. Într –
adevăr, marea majoritate a clădirilor sunt în realitate ca și efect produs, doar planuri care înconjoară un volum. Lucrând cu clădiri -schelet ce sunt doar învelite într -un ecran
protector, arhitectul nu are cum să evite efectul de suprafață, de volum, cu excepția cazului în care, din respect față de proiectarea tradițională în termeni de masă, nu se străduiește să obțină efectul contrar.
Aceste metode devin cunoștințele culturale ale regiunii, care sunt încorporate de
forța tradițiilor sale. „Provocarea modernă devine apoi combinarea funcției și valorii estetice într -o„ arhitectură durabilă ”care coo perează cu natura și funcționează în
concordanță cu principii ecologice.” Arhitectura trebuie să utilizeze o combinație dintre cele mai bune abordări ale clădirii antice / autohtone, care au înregistrări lungi și cele mai bune progrese tehnologice și cunoș tințe științifice din zilele noastre. Când combinați
astfel de noi informații de proiectare tradiționala, pentru a crea o arhitectură regională modernă care să reflecte locul său pe pământ, este important să respectam ecologia locului respectiv, ordinea ca re stă la baza tuturor celor vii.
Stilul Internațional nu a devenit niciodată unul cu adevărat universal. Cu toate
acestea, el implica o universalitate a abordării, care favoriza în general tehnica ușoară, materialele moderne sintetice si părțile modulate standardizate pentru a facilita

7
fabricarea și construirea, de regulă tinzând spre flexibilitate a planului liber și în acest
scop prefera scheletul in cadrul zidăriei.
Datorită tehnicilor avansate, materialelor, transportului și comunicării, conceptele
universale de arhitectură modernă s -au răspândit în cea mai mare parte a lumii. Aceste
concepte avansate includ iluminatul electric, aerul condiționat și posibilitatea de aplatizare a unui sit, spre deosebire de angajarea sau cultivarea sitului, ceea ce face ca
condițiile topografice și climatice să fie mai puțin importante. Aceasta a fost aplicată de arhitecți moderniști care au contribuit foarte mult la răspândirea acestui stil(modernismul și stilul internațional).
De-a lungul anilor, termeni precum urbaniz are, modernizare și globalizare au
devenit din ce în ce mai sinonimi, cel puțin din punct de vedere arhitectural. Arhitecții din întreaga lume se apleacă spre adaptarea unui „stil internațional” și abandonează patrimoniul lor arhitectural local care a fost rafinat de -a lungul secolelor, dacă nu chiar
milenii, pentru a funcționa mai bine în climatul extrem al fiecărei regiuni și pentru a reprezenta mai bine simțul unic al oamenilor a comunității, precum și a credințelor religioase. Este păcat că ingeniozitat ea în arhitectura regională dezvoltată de antici este
eclipsată de arhitectura din vest, care este plasată orbește în jurul lumii, fără a ține cont sau de respectul față de cultura, clima și oamenii din jur. Acest articol se concentrează în mod special pe cazul arhitecturii din Japonia, concentrându -se în principal pe succesele
arhitecților care au continuat să folosească elemente din clădirile tradiționale din regiune sau le -au adaptat pentru a fi utilizate în creațiile lor moderne, pentru a susține învăța rea
din arhitectura regională.
Aceste metode devin cunoștințele culturale ale regiunii, care sunt încorporate de
forța tradițiilor sale. Provocarea modernă devine apoi combinarea funcției și valorii estetice într -o arhitectură durabilă care cooperează cu n atura și funcționează în
concordanță cu principii ecologice. Arhitectura trebuie să utilizeze o combinație dintre cele mai bune abordări ale clădirii antice / autohtone, care au înregistrări lungi și cele mai bune progrese tehnologice și cunoștințe științi fice din zilele noastre. Combinănd astfel
de noi informații de proiectare, putem crea o arhitectură regională modernă care să reflecte locul său pe pământ.

8
1.IMPORTANȚA ARHITECTURII TRADIȚIONALE
1.1.Stadiul curent al cercet ării

a. Definiția arhitecturii tradiționale în lume
Arhitectura locală este denumită în întreaga lume arhitectură vernaculară. Cuvântul
vernacular a fost folosit pentru prima dată în 1861 ca derivare a vernaculusului latin, aparținând sau specific unei zone / regiuni locale [1]. De asemenea, cunoscut sub
numele de arhitectură fără arhitect, arhitectură spontană, arhitectură populară sau arhitectură rurală și arhitectură regională, conceptul de limbă populară în arhitectură se întoarce până la Vitruvius sub denumirea de regio nalism [2]. Potrivit lui Vitruvius,
diferențele regionale în condiții duc la apariția diferitelor tipuri de clădiri [3].
Schimbările care au loc în relația omenirii cu natura, capacitatea ființelor umane de
a se adapta la diferite condiții și cultura de a crea adăpost ca răspuns la aceste nevoi pot fi urmărite de -a lungul timpului prin arhitectura vernaculară.
Arhitectura regională este definită în termeni de două calități fundamentale: a fi
creată de om sau a produselor timpului. Arhitectura vernaculară ca re dezvăluie
cunoașterea trecutului se acumulează în trecerea istorică a timpului. Printre factorii care determină arhitectura populară se numără clima, geografia, materialele naturale de
construcție, stilurile de viață bazate pe tradiții și comportament r eligios, structurile socio –
culturale și metodele de producție. Arhitectura vernaculară folosește materiale indigene
și forța de muncă locală, reflectând în același timp tradițiile societății, moravurile, credințele, valorile și viziunea asupra lumii. În această arhitectură, factori precum materialele naturale, caracteristicile topografice și fizice ale regiunii și aspectele socioculturale joacă un rol în definirea formei și structurii clădirilor. În armonie cu condițiile climatice și naturale ale mediului l or, aceste structuri sunt în general capabile
să se extindă prin anexare. Acestea sunt structuri simple, definitive și ușor de înțeles și există, în general, o vernaculară a termenilor locali care sunt legați de utilizarea lor în arhitectura locală .
Arhitectura vernaculara este la fel de importanta ca si istoria unui popor, ea reflecta
istoria unui popor, obiceiurile si traditiile acestuia, intr -un cuvant civilizatia traditionala. În
istoria arhitecturii universale se disting cu claritate, în afara de orice considerație stilistica, două concepții arhitectonice, oricare ar fi epoca sau stilul :

9
a) arhitectura cu fațadele închise, în care plinul domină, deci lumina modelează ,
pune în valoare materialul oricare ar fi el, colorat sau nu, prețios sau vulgar ; liniaturile
modenaturii, modenatura însăși fiind alfabetul în care se scriu semnificațiile operei
b) arhitectura cu structura aparentă pe stîlpi și grinzi cu fațadele deschise în
care golul, umbra, sînt elementele principale .
Prima este în gener al concepția fundamentală a arhitecturii europene nordice, dar
arhitecturii arabe ca exterior, arhitecturii babiloniene, arhitecturii egiptene și celei
mexicane. în arhitectura templelor grecești însă, în arhitectura romană, chineza, japoneză, în arhitectura populară de pe litoralul Mării Negre, în India, în Siria, se realizează
dominarea umbrei asupra părților de construcție luminate.
În orice stil arhitectonic trăiește, pulsează viața în variația ceas de ceas, minut de
minut a luminii. în arhitectura românească fenomenul se petrece în negativ, conturînd
puteri tainice, pulsații ritmice cu aîte intensități decît cele luminoase ; nu mai e un spectacol total vizual, abstract, ci unul abstras din lumea reală, spre a se proiecta cu toată plenitudinea într -una estetică.
b. rolul raportului lumina / umbra ca si element generator al simbolismului
si spatiului
Lumina transfigurează, metamorfozează fiecare particulă de material și arhitectura
generată de lumină exprimă cu atît mai tare sufletul p oporului care a creat -o, cu cît
fațadele sînt mai liniate, mai contrastate cu umbra.
Umbra care generează arhitectura românească, estompînd materialul, pune o
surdină puternică dar încarcă arhitectura cu o putere emoțională deosebită și, independent de material, realizează abstracția absolută a arhitecturii. Lumina divizează, subliniază, pune în relief fiecare element, dă culoare ansamblului și un tonus ridicat arhitecturii. Prin contrast, arhitectura generată de umbră e lenifiantă și invi ta la poezie.
Umbra a fost valorificată în moduri variate în epoci stilistice diferite. în spațiul interior
a avut ponderea maximă în toată antichitatea pînă în bizantin și gotic. Dar în spațial exterior este limitată de lumină de la egipteni pînă la neocl asici. în orice arhitectură
istorică lumina pune în valoare cu violență elementele constructive prin ajutorul degradeurilor sau prin opoziția directă cu umbra. Lumina delimitează cu precizie matematică orice volum în spațiu, îl dimensionează, îi da valori monumentale sau îl minimalizează. Umbra estompează elementele constructive și șterge astfel noțiunea de

10
dimensiune, făcînd dintr -o construcție de foarte mici dimensiuni o arhitectură
monumentala.
Umbra în natura nu are nici o formă geometrică. Geometrizare a umbrei se face doar
în arhitectură, arhitectura însăși generînd umbra, fie că e proiectată pe pămînt, fie că
liniază, sfîșie, punctează sau învăluie întreaga fațada. Vibrînd, liniînd, punctînd sau acoperind întreaga fațadă, umbra creează modalități difer ite ale expresiei, arhitecturi care
nu sînt vîrste diferite ale arhitecturii, ci expresii ale diferitelor structuri sufletești.
Umbra e rafinamentul arhitecturii ; cu cit ajunge mai puternica, cu atît valorile
plastice se definesc mai clar, acuzînd forme g eometrice. Raportul între formă și umbră nu
e același dintre formă și lumina lumina pune în valoare formele, umbra pune în valoare volumele. Cînd se aplică asupra unui singur volum, resursele umbrei sînt infinite iar coloratură, tonalități, accente, disoci eri și unificări posibile diferențiază, într -atît
arhitecturile, încît se poate vorbi de universuri plastice diferite.
E o deosebire totală între umbra aruncată pe un zid și umbra golului pridvorului :
prima e mai mult o pată uniforma ; umbra golului pridv orului are nenumărate nuanțe,
subtilități de penumbră și tonuri de gri nenumărate.
Arcada întrerupe continuitatea registrului de umbră, nu poate exista comparație
între unitatea registrului de umbră construit pe grinzi și stîlpi și orice suită de arcade. Pe cînd arcada singularizează orice gol, orice umbră ca formă geometrică, grinda orizontală unifică întreaga structură, constituind o umbră unitara.
Opțiunea pentru arc sau grindă e determinată de structuri psihice fundamental
opuse, astfel : grecii și biza ntinii. Polivenți sînt doar romanii și urmașii lor italienii.
Romanicul impune tuturor arcul, goticul îl frînge, Renașterea reia polivalența romană, barocul revine la lintou iar neoclasicul rămîne în ambiguitate.
Marile curente stilistice influențează doar arhitectura cultă, în timp ce arhitectura
populară rezistă ; cele dedicate lintoului sfîrșesc cu lintou, cele dedicate arcului cu arc.
Trecerea de la lintou la arc se face uneori prin muierea lintoului, îndulcirea lui de
capete, apoi trecerea în arcuri po lilobate și trilobate, fenomen care s -a întîmplat și la noi
în secolul al XlX -lea. Dar înlocuirea lintoului cu arc înseamnă pierderea specificității unei
arhitecturi cînd schimbarea se face în masă. Opțiunea pentru arc a arhitecturii boierești românești,, datorită materialului și dorinței de soliditate, o face greoaie.

11
1.2. Istoria Reinterpretarea vernacularului în arh. Românească din
sec XX

a. Arhitectura tradi țional ă rom ânească prin ochii istoriei . Stilul national
“Pregătindu -mă să scriu aceste rânduri despre
felul de a î nțelege arhitectura rom ăneasc a trebuit s ă
mă îndrept ctre singurul ce scrisese, cu atîta talent și
strlucit orizont, tocmai despre impasul în care se gsea {în 1936) arta de a construi a românilor din pricina alegerii greșite a temei: „Tem e veche, veșnică poate,
dar în afar de nevoile noastre prezente, arhitectura religioas n -a dat civilizaiei românești moderne teme
valabile, ci ornamente uzate”. Și continua G. M. Cantacuzino, cu un uimitor sim ț al realit ății artistice dar
și al celei sociale: „Cred însă că cei care s -au dus s ă
cear ă forme și modele arhitecturii bisericești pentru a
redeștepta, pentrua reîn via o arhitectur româneasc ă, n-au luat drumul cel mai sigur.
Înviitura nu e sub bolta pictat ă cu sfin ți și în aurul t emplelor bogate (1939), și termina
pledoaria sa peste ani cu o întrebare retoric ă: „Trebuie oare s ă rămânem pentru veșnicie
în cripta cu miros de t ămâie a bizantinismului minor și balcanizat? “(1943).” Constantin
Joja
Stilul national a reprezen tat inca de la primele sale faze o compozitie a istoriei
arhitecturii contruite pe teritoriul Romaniei, unde istoricii si arhitectii cauta sa gaseasca in vestigiile trecutului si traditiile populare ale satelor, ceea ce este specific romanesc, nu doar mani festari a influentelor unor alte culturi, lucru destul de improbabil.
Intr-o prima faza, aceasta este conceputa ca o succesiune de momente din timp cu
diferite influente venite din afara ce sunt sintetizate intr -un ”stil” original care ar fi specific
roman esc. Aceste influente in mare sunt din zona Tarii Romanesti sii al Moldovei,
influente care in timp s -au dezvoltat diferit dat faptul si de ocuparile diferite ale zonelor
(in S avem influente bizantine / islamice, iar in E gasim influente gotice, dat de im periul
habsurg).

12
In incercarea de a izola acele elemente subiecte care sunt tipic romanesti, arhitectii
si istoricii vor apela la arta taranilor și arhitectura bisericii. Arta si arhitectura vernaculara
vor contura ce mai tarziu va deveni stlul national, fiind vazuta ca o continuitate a
perio adei medievale in stransa legatura si cu biserica si la prezentul de atunci, facand
conectiunea vernacularului cu modernitatea.
Dar apropierea de artele cu specificitate absolută, deși a fost grea pentru romani , n-
a constituit o barieră pentru recunoașterea valorii lor universale. Vorbind despre o
arhitectură, trebuie să nu se referă la exemplarele ei semnificative, numai la cele care depășesc stadiul de simplă construcție utilitară, la exemplarele înscris e în unitatea
stilistică recunoscută poporului de- a lungul veacurilor , a bisericii.
Arhitecturile istorice sînt sensibile, arhitectura românească este, ca și cea modernă,
o arhitectură cerebrala, dar care n -a renunțat la poezie, o arhitectură apreciind ra porturi
matematice dar sensibilizînd matematica. Arhitecturile istorice sînt volume a căror
materialitate evidentă domină toată expresia arhitecturală, volume care creează și delimitează spații interioare și exterioare în mod definitiv , in cazul arhitectur ii românești
se întâmplă același lucru .
Compoziția arhitecturii țărănești nu e o sumă de acorduri de umbre separate, ci o
suprafață unitară, un registru unitar, un spațiu umbrit unitar, sfîșiat ritmic de liniatura de lumină ce cade pe stîlpi. Umbra în afar ă de orice mecanicism, fără o valoare de accent,
figură geometrică unică, unificînd toată construcția, dantelată doar pe balustradă, umbra în arhitectura românească devine rațiunea de a fi a modului de -expresie arhitecturală. în
ea ritmurile își pierd din intensitatea și muzicalitatea obișnuită în alte arhitecturi.
Valorile arhitecturale se găsesc astfel inversate, întreg limbajul arhitectural e
schimbat, ca și semnele alfabetice. Din această cauză e greu de înțeles mesajul ei pentru cei cu educație esteti că constituită în afara înțelegerii tradiționale a artei românești.

b. raport umbră/lumină pe fațade
Ceea ce diferențiază arhitectura civilă românească de arhitectura țărilor balcanice
este tocmai această ruptură totală a echilibrului lumină- umbră. Arhite ctura românească
nu și numai volum și spațiu, ci expresie necondiționată de material, în principal luptă între
lumină și umbră. Fără sa fie o viziune picturală a spațiului, și un joc al structurilor în umbră, în loc să fie al luminilor pe material și struc tură, ca în arhitecturile istorice. Arhitectura

13
românească nu și joc compozițional de elemente arhitectonice sub lumină, ci suflul unei
unități expresive integral puse sub semnul umbrei.
Raportul dintre umbră și lumină pe fațade va determina caracterele ar hitecturii,
sensurile pe care le capătă expresia plastică, întreg limbajul arhitectural.
Deci în afară de valoarea practică a porticelor, pridvoarelor, care fac posibilă
utilizarea unui spațiu exterior adăpostit aproape tot timpul anului, trebuie să admite m o
înțelegere particulară a comuniunii omului cu natura și a expresiei plastice prin umbra dominantă asupra luminii, restrînsă la coloane, antablament și balustrade. In arhitecturile istorice coloanele au o robustețe suficientă pentru a realiza aproape un echilibru între
lumină și umbra, dar în arhitectura tradițională echilibrul e complet rupt și umbra domină
total părțile luminoase ale structurii.
Acordul secret între umbră și proporție nu se pierde în umbră ; ¡registrul total,
departe de a șterge propor ții, se ritmează și vibrează prin stîlpii subțiri ca niște coarde
care fac sa sune umbra, reflexul, împrumutând arhitecturii românești sonorități surde, în contrast cu sonoritatea luminoasă a arhitecturilor istorice.
Predilecția pentru o surdina a efectelor (o întîlnim și în arhitectura modernă), face
ca arhitectura românească să se lipsească de decorație sau să o mărunțească la stîlpi și balustradă în așa fel, încît să i se simtă numai vibrația, dar nu să se vadă. Proporțiile între goluri și plinur i, atît de importante în arhitectura clasică, se reduc în arhitectura
românească la proporția între un singur gol și un singur plin ; uneori dispărînd plinul cînd umbra stăpînește integral compoziția arhitecturala, proporția se aplică asupra unei liniaturi fine, asupra a doua registre de umbră despărțite de o balustradă și ea de culoarea
umbrei, lemnul fiind singurul material care are culoarea umbrei.
Nu e o enormitate să se vorbească despre culoarea umbrei, umbra casei românești
neînsemnînd o lipsă integra lă de lumină, ci o penumbră a cărei intensitate și culoare
variază în cursul orelor, de la puternică în cursul zilei, estompată dimineața și seara.
În reflexul pridvoarelor caselor din oraș, fundalul nu se mai vede, pe cînd la casele
țărănești fundalul pri dvorului devine vizibil la anumite ore. în arhitectura țărănească
românească fundalul pridvorului e numai un suport, nu un fapt revelator artistic, de aceea e neglijat. Revelator e acordul între umbră și liniatura stîlpilor și a balustradei, între culoarea împrumutată materialului și umbră, între lemnul patinat gri și albul spoielii de
var.

14
În orice stil arhitectonic trăiește, pulsează viața în variația ceas de ceas, minut de
minut a luminii. în arhitectura românească fenomenul se petrece în negativ, contur înd
puteri tainice, pulsații ritmice cu aîte intensități decît cele luminoase ; nu mai e un
spectacol total vizual, abstract, ci unul abstras din lumea reală, spre a se proiecta cu toată plenitudinea într -una estetică.
Arhitectura urbană românească e un fl ux continuu de reflex. Arhitectura țărănească
româneasca e un reflex continuu de umbra, un efect vizual poetic într -o lume dotată cu o
noua dimensiune, a imponderabilului. Limbajului normal al arhitecturii i se opune unul mai puțin sonor și colorat, dar ma i încărcat de semnificații și poezie.
În spațiul exterior lumina e biruitoare și el se întinde în jur, formulat de dinamica
spațială a arhitecturii. în spațiul interior al arhitec – turilor istorice lumina modelează forme,
accentuează culori și, vibrînd pe aceleași elemente constructive pe care le- am întîlnit în
exterior, formulează spațiul interior limitat. Aci la interior umbra este valorată la m aximum
și lumina filtrată e pusă în slujba ei.
În arhitectura tradițională civilă românească umbra este în exter ior, devine suport al
dramei arhitecturale și element principal de expresie, iar la oraș locul umbrei îl ia reflexul
pridvorului închis cu geamuri. Reflexul constituind intermediul dintre lumină și umbră inaugurează o nouă modalitate estetică care va fi valorizată din plin abia la sfîrșitul secolului al XlX -lea.
Fără să fie lumină sau umbră integrală, deci fără să se înscrie în elementele
expresive ale arhitecturilor istorice, reflexul a dominat arhitectura urbană românească în secolul al XlX -lea, cum astăz i domină arhitectura modernă.
E ceea ce au înțeles țăranii români, pătrunși de poezie și monumentalitate, în
comuniune constantă cu natura. Această comuniune a fost realizată prin spațiul intermediar între interior și exterior, pridvorul total, element dom inant de umbră, care a
împrumutat arhitecturii țărănești românești incertitudinea dimensională, deci aptitudinea spre monumentalitate ca spațiu extensibil mental. Intermediu între material și imaterial, între materialitatea și imaterialitatea arhitecturii, umbra pridvorului românesc
domină și determină întreaga compoziție arhitecturală în casa țărănească, împrumutîndu -i o originalitate absolută în istoria arhitecturii.
Pentru a exprima inefabilul poeziei populare românești nici un alt mijloc n -ar fi fost
mai bun decît umbra. O puternică poezie impregnează arhitectura gotică tocmai prin
insistența puternică a umbrei pe fațade și în interior. Poezia e prezentă și în arhitectura

15
romanică, o poezie naivă a unei culturi care se naște, dar e absenta în arhitectura
Renașterii, care înlocuiește poezia cu grandilocvență, umilitatea prin mîndrie, vibrația
lucrului viu prin preciziunea mecanică a lucrului perfect contrapus imperfecțiunilor naturale.
Orice arhitectură structurală utilizează umbra pentru a face structura suport al
expresiei ; orice arhitectură masivă liniază cu ajutorul modenaturii și decorației fața luminată spre a face posibil mesajul arhitectural. Dar arhitectura populară românească, reducînd structura la simple vectoare ale forțelor mecanice și modenatura la simple orizontale, face din umbră materialul expresiv cel mai sugestiv, cel mai permeabil gîndirii arhitecturale.
Dacă decorația nu este atît de discretă încît să devină o simplă vibrație luminoasă,
să se confunde cu vibrația luminoasă a m aterialului, ea începe să acopere arhitectura cu
văluri care fac greoaie perceperea mesajului, întunecă structura psihică a comunității care a dat naștere arhitecturii.
Ferestre continue longitudinale sînt obișnuite încă din secolul al XVI -lea, în țările
riverane mării Nordului ; puternicul aer gotic însă le -a făcut să treacă neobservate, deși
sînt nemărturisitul izvor al arhitecturii moderne ; rolul puternic pe care decorația o juca ;în această arhitectură urbană gotică nu răspundea nevoii de puritate a ar hitecturii
modeme. Nuditatea arhitecturală caracterizează arhitectura urbană românească ca și pe cea țărănească, indiciu al unei îndelungi rafinări plastice a arhitecturii românești, moștenitoare și continuatoare a arhitecturii trace.
S-ar părea că, înlocu ind umbra cu reflexul în arhitectura veche urbană românească,
poezia pierde terenul pe care îl stăpîriea în arhitectura țărănească. Evident, o poezie citadină înlocuiește, în reflexul arhitecturii urbane, poezia populară dacă au același izvor de inspirație , același ritm, aceleași metafore pentru vivificarea fațadelor și comuniunea
cu natura. Această metamorfoză a poeziei din arhitectura țărănească în poetica rece, oarecum distantă, a arhitecturii urbane, făra să dea mutații stilistice, a adus în arhitectura
românească, cu un secol înainte, modalitățile de valorificare a reflexului, care face astăzi esența arhitecturii moderne.
Intensitatea diferită a umbrei, în cursul orelor zilei, face din fiecare casă țărănească
un spectacol arhitectural neîntrerupt ; aspe ctele nebănuite pe care le capătă aceeași
casa în cursul zilei nu se pot împlini în arhitectura generată de lumina, unde numai culoarea dimineții și a înserării aduce variații în peisajul urban.

16
Incidența luminii asupra planului vertical al arhitecturii jo acă un rol minim în
arhitecturile istorice, pe cînd în arhitectura populară românească are un rol covîrșitor.
Planul din fund al pridvorului este vizibil, sau dispare, după cum soarele se înalță sau apune. Intensitatea expresiei e maximă cînd intensitatea umbrei e maxima și anume la amiază, cînd soarele cade vertical. Atunci, stîlpii de lemn, ferestrele și ușile se topesc într –
un fundal neutru, volumul se conturează perfect și opoziția registru de umbră -registru de
lumină își capătă valorile maxime. Definit orie pentru arhitectura românească este
dominația absolută a umbrei, de la casa parter și casa țărănească cu doua nivele pînă la casa urbană cu patru nivele, aceasta din urmă cu echivalentul ei, reflexul.
Valoarea ritmului în această masă de umbră sau refl ex scade treptat , pentru ca stîlpii
subțiri, să se piardă în unitatea permanentă instaurată de umbră. Unificatoare, creatoare
a unui volum impalpabil, umbra, specifică arhitecturii românești, îi dă acesteia un -caracter cu totul neobișnuit.
Lupta între lum ină și umbră, între masiv și imponderabil, s -a dat în arhitectura
românească între arhitectura civilă și arhitectura bisericească, între arhitectura țărănească și arhitectura boierească, între arhitectura urbană și arhitectura boierească, la
fel cum se dă astăzi în arhitectura modernă, zbuciumată de toate căutările ei plastice.
Presentimentul acestui nou univers plastic arhitectura româneasca, l -a avut de mult.
El nu s -a realizat decît în arhitectura țărănească și urbană, arhitectura bisericească
reflectînd u-se ca un revers luminos al tradiției arhitecturale.
De ce umbra și nu lumina a fost aleasă ca mijloc principal de expresie poate fi
explicat doar prin înțelegerea ca un tot indestructibil al binomului viață -natură.
De ce n -a fost cunoscută și recunoscută la valoarea ei pînă acum arhitectura
românească autentică este un fapt cu totul natural. Arhitectura tradițională contrasta cu tot ce era cunoscut ca stil istoric în omenire în secolul al XlX -lea iar românii crescuți la
școlile Occidentului nu mai aveau p osibilitatea să înțeleagă nici sensurile plastice, nici
mesajul arhitecturii românești.
Arhitectura țărănească, cu vectoarele ei discret ritmate, se liniază vertical și orizontal
în geamlîcurile arhitecturii urbane, introducînd o – notă de intimitate acolo unde
arhitectura țărănească excela prin monumentalitatea creată de unitatea, neturburată de nimic, a pridvorului deschis. Ascunsă în curți pe măsură ce orașul s -a occidentalizat,
arhitectura orașului românesc, atît ele departe de orașul occidental ca și de cel oriental,
rămîne invizibilă vizitatorilor obișnuiți cu aceste două arhitecturi. Pentru a fi cunoscută,

17
vor fi necesare încă eforturi îndelungate de cercetare, de restaurare și de explicare a
sensurilor ei plastice.
În arhitectura românească umbra și reflexul realizează simplificarea și unificarea
maximă posibilă într -o arhitectură evoluată, cîștigînd prin aceasta o monumentalitate
greu realizabilă în arhitecturile care variază mijloacele de expresie, elementele arhitecturale, materialele, E o realizar e dincolo de clasicism, deși cu mijloacele
clasicismului,, dincolo de arhitectura majoră, deși realizînd valori majore, dincolo de dimensiuni, realizîndnd monumentalul în ciuda dimensiunilor mici.