PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I “CUNOAȘTEREA ȘI PREVENIREA TUBERCULOZEI PULMONARE PRIN EDUCAȚIA PENTRU SĂNĂTATE” CUPRINS Capitolul I 1. Anatomia… [301678]

[anonimizat] I

“CUNOAȘTEREA ȘI PREVENIREA TUBERCULOZEI

PULMONARE PRIN EDUCAȚIA PENTRU SĂNĂTATE”

CUPRINS

Capitolul I

1. Anatomia și fiziologia sistemului respirator

Anatomia sistemului respirator

Căile respiratorii

Plămânii

Fiziologia sistemului respirator

Ventilația pulmonară

Schimbul de gaze respiratorii

Capitolul II

Tuberculoza

Informații generale despre tuberculoză

Definiție. Etiologie

Istoric

Procesul epidemiologic

Agentul patogen

Forme clinice

Tratament și profilaxie

Factori cauzali și preventivi

Capitolul III

3. Rezultate personale

3.1. Materialul biologic studiat

3.2. Metode și tehnici de lucru

3.3. Rezultate

3.4. Concluzii

Capitolul IV

4. Educația pentru sănătate

4.1. Scopul și obiectivele educației pentru sănătate

4.2. Modalități de realizare a educației pentru sănătate

4.3. Activitatea didactică

4.4. Forme și metode didactice

4.5. Modalități de evaluare

Capitolul V

5. [anonimizat], intitulat „Combaterea bacilului Koch”-scop, obiective, experiment, analiza statistică a [anonimizat].

5.1. Scopul și obiectivele cercetării

5.2. Ipotezele cercetării

5.3. Variabile și instrumente utilizate

5.4. Paradigma experimentală

5.5. Lot de subiecți

5.5. Analiza statistică a datelor și interpretarea rezultatelor

5.6. Concluzii

INTRODUCERE

Tuberculoza reprezintă o importantă problemă de sănătate publică in România.

Tuberculoza continuă să își etaleze istoria de peste 3000 [anonimizat] o treime din populația lumii și provocând decesul a peste 2000 [anonimizat]. [anonimizat]-se ca o epidemie publică globală. [anonimizat], s-au înregistrat peste 32 milioane de noi îmbolnăviri și peste 10 milioane de decese datorate tuberculozei. [anonimizat] 2020 la circa 10 [anonimizat]. [anonimizat], pană in 2020, 1000 de milioane de oameni se vor infecta cu bacilul Koch, 150 [anonimizat] 36 de milioane vor muri.

[anonimizat] 1998, a strategiei internaționale de tratament sub directă observație (DOTS) și prin implementarea Programului Național de control al tuberculozei 2001/ 2005 (PNCT), in anul 2003 [anonimizat] 20 de ani, o tendință de scădere a cazurilor noi de tuberculoză.

[anonimizat] (UE), [anonimizat] a OMS, România ocupa în 2013 [anonimizat], [anonimizat], Georgia, Kirghistan și Tajikistan. [anonimizat]-TB a OMS, [anonimizat] 2016:

– Reducerea incidenței TB pînă în 2016;

– Reducerea la jumătate până în 2016 a ratei prevalenței și mortalității raportată la nivelul anului 1990;

– Depistarea și tratarea a cel puțin 70% [anonimizat] +, în cadrul programului DOTS;

– Tratarea cu succes a cel puțin 85% dintre cazurile noi pozitive.

[anonimizat] sănătate, contribuie la eforturile de stopare a endemiei prin tuberculoză.

Tuberculoza este o boală care se poate preveni și trata prin intervenții coordonate la nivel național și local. Eforturile de stopare a tuberculozei, pentru a putea fi eficace, trebuie abordate multidisciplinar și intersectorial. Primii pași in cunoașterea și prevenirea acestei boli se impun a fi făcuți in școală, in cadrul orelor de educație pentru sănătate și dirigenție.

Am considerat ca această temă ar avea un impact deosebit asupra elevilor, care cunosc foarte puține elemente legate de această afecțiune, iar un studiu realizat pe incidența acestei boli în rândul populației le-ar trezi interesul in ceea ce privește cunoașterea și prevenirea ei.

Alegerea acestei teme a fost influențată de experiența proprie la catedră dar și de observarea atentă și sistematică a elevilor în urma cărora am realizat că aceștia dețin o serie de obiceiuri nesănatoase care le-ar putea pune în pericol sănătatea și dezvoltarea armonioasă.

CAPITOLUL I

ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA SISTEMULUI RESPIRATOR

ANATOMIA SISTEMULUI RESPIRATOR

1.1.1 CĂILE RESPIRATORII

Fosele nazale sunt două conducte situate înapoia piramidei nazale, de la orificiile nazale, nări, până la deschiderile spre faringe, coane. Anterior prezintă vestibulul nazal, tapetat cu piele, care conține glande sebacee și foliculi piloși. Fosele nzale sunt acoperite la interior de mucoasa nazală, care are în partea superioară mucoasa olfactivă. Pereții laterali prezintă trei cornete nazale (superior, mijlociu, inferior) iar intre fosele nazale există un sept osteocartilaginos. Mucoasa respiratorie, bogat vascularizată, asigură preîncalzirea aerului respirat, iar firele de păr constituie un dispozitiv de filtrare. Pentru aceasta, este preferabilă respirația nazală, pe cât posibil cu gura inchisă.

Faringele este un conduct musculo- membranos de circa 15 cm lungime, care prezintă trei etaje: nazofaringele (comunică cu fosele nazale prin coane și cu urechile medii prin trompele lui Eustachio), bucofaringele ( comunică anterior cu cavitatea bucală) și laringofaringele ( comunică anterior cu laringele si în jos cu esofagul). Faringele are rol de barieră în calea unor infecții. Mulți agenți patogeni se opresc la acest nivel, determinând inflamații ale mucoasei, faringite sau infecții ale amigdalelor, amigdalite.

Laringele are forma unui trunchi de piramidă cu baza în sus. Este format dintr-un schelet cartilaginos, unit prin articulații și ligamente din musculatură striată proprie și din mucoasă. Cel mai mare cartilaj laringian, cartilajul tiroid, proemină în regiunea anterioară a gâtului, este mai mare la bărbați si se numește popular “mărul lui Adam“. Comunică în partea superioară cu faringele printr-un orificiu, acoperit in timpul deglutiției cu un căpăcel numit epiglotă și în partea inferioară cu traheea. Pe pereții laterali ai laringelui se află două perechi de pliuri ( plici) ale mucoasei laringiene, având în alcătuirea lor fibre musculare striate și țesut elastic. Pliurile superioare sunt numite pliurile vestibulare sau corzile vocale false. Pliurile inferioare sunt corzile vocale adevărate. Între pliuri se delimitează un spațiu numit glotă. Producerea sunetelor articulate aste realizată prin vibrația corzlor vocale adevărate in timpul expirației. La producerea sunetelor participă limba, dinții, buzele și vălul palatin. Cavitățile bucală, nazală, toracică și sinusurile osoase craniene au rol de „cutii de rezonanță’’, întărind sunetele. În general, la bărbați, corzile vocale sunt mai groase decât la femei, iar sunetele produse de vibrația acestora sunt mai profunde.

Epiglota este un organ format din țesut cartilaginos elastic. Are forma unei frunze și este acoperit de o mucoasă. Aflată în partea superioară a laringelui, epiglota este solicitată continuu în timpul deglutiției. În timpul mișcărilor de înghițire ale laringelui, aceasta închide intrarea în laringe și, prin forma ei, dirijează mersul lichidelor si a bolului alimentar către faringe, deci pe cale normală, digestivă.

Traheea este un organ tubular, fibrocartilaginos și muscular, lung de 10-12 cm. Continuă laringele până la vertebra a patra toracica, unde se desparte în două bronhii. Peretele traheal are un schelet format din 15-20 de inele cartilaginoase incomplete, în formă de potcoavă. Lipsa acestora, în partea posterioară, permite trecerea bolului alimentar prin esofag, care se află în spatele traheei. La interior are un epiteliu respirator, cu celule mucoase și ciliate. Cilii lor vibratili au o mișcare ondulatorie permanentă, dinspre plămâni spre laringe, împingând spre faringe surplusul de mucus și eventualele impurități ajunse aici.

La nivelul vertebrei a patra toracală, traheea se împarte in două bronhii principale, dreaptă și stângă, extrapulmonare. Acestea pătrund în plămâni prin hiluri, alături de vasele sangvine și de nervii pulmonari și se ramifică intrapulmonar, formând arborele bronșic. Structura bronhiilor principale este asemănătoare traheei, având inele cartilaginoase incomplete posterior.

Bronhiolele lobulare deservesc lobulii și se ramifică în bronhiole terminale, continuate cu bronhiolele respiratorii. Bronhiolele respiratorii, împreună cu formațiunile derivate din ele ( ductele alveolare, sacii alveolari și alveolele pulmonare) formează acinii pulmonari. Acinul pulmonar reprezintă unitatea morfofuncțională a plămânilor.

Bronhiolele terminale și respiratorii sunt conducte aeriene fără inele cartilaginoase, care au motricitate datorită musculaturii netede, inervată vegetativ, din pereții acestora. Bronhiolele fac parte din țesutul pulmonar propriu- zis.

1.1.2. PLĂMÂNII

Configurația externă

Plămânii sunt principalele organe implicate în respirație. Sunt localizați în cavitatea toracică de-o parte și de alta a inimii. Aceștia au forma unei jumătăți de con și sunt acoperiți de pleura viscerală. Culoarea lor variază în funcție de vârstă și de anumiți factori (fumat, poluare).

Plămânii permit intrarea aerului în interiorul corpului în vederea asigurării schimburilor de gaze cu sistemul circulator.

Fiecare plămân cântărește aproximativ 700 grame, cel drept fiind puțin mai greu decât cel stâng. Capacitatea totală a plămânilor este de aproximativ 5000 cmc de aer. Consistența plămânilor este elastică. Fața externă este convexă și vine în contact cu coastele, pe când fața internă este plană și vine în contact cu organele din mediastin. Fața externă este brăzdată de șanțuri adânci numite scizuri care compartimentează plămânii în lobi.

Plămânul drept prezintă două scizuri care îl împart in trei lobi,pe când plămânul stâng are doar o scizură ce-l împarte în doi lobi.

Legătura dintre plămâni și peretele toracic este realizată prin pleură,o seroasa dublă, parietală, ce acoperă plamânii. Aceasta este formată din două foițe, una viscerală care aderă la suprafața pulmonului și una parietală care aderă la peretele toracic. Între cele două foițe există o cantitate de lichid cu rol în mișcările respiratorii.

Cantitatea de lichid ce se găsește între foițele pleurei este de 15 ml, dar în 24 de ore se secretă 600 de ml de lichid, ceea ce înseamnă că lichidul pleural este reînnoit de mai multe ori într-o singură zi.

Respirația este un fenomen vital. Dacă organismul poate rezista mai mult de 30 zile fară hrană, 3-4 zile fară apă, nu poate fi lipsit de oxigen mai mult de cateva minute.

Aerul ajunge în plămâni prin intermediul unui sistem de conducte format din: nazo-faringe, laringe, trahee, bronhii și bronhiole. Rolul sistemului de conducte este de a încălzi și umezi aerul sau de a capta și îndepărta particulele străine inhalate.

Sistemul de canale scade în diametru după fiecare ramificație – de la trahee și bronhiile mari, până la bronhiole cu diametrul mai mic de un milimetru.
Plămânul este format din peste 30 de tipuri diferite de celule. Traheea și bronhiile mari sunt tapetate de un strat mucos ce conține mai multe tipuri de celule: celule ciliate – asigură deplasarea mucusului, celule caliciforme – secretă mucusul, celule bazale – au rol în regenerare și celule neuro-ectodermice – asigură funcția secretorie a plămânilor. În corion (stratul profund situat sub mucoasă) se găsesc celule implicate în procesele de apărare – limfocite, mastocite, eozinofile sau neutrofile.

Bronhiolele respiratorii și canalele terminale (ultimele ramificații ale arborelui bronșic, se deschid în sacii alveolari) conțin celule Clara – secretă surfactant și mucus.

Unitatea funcțională a plămânului este acinul pulmonar (sau sacul alveolar) format din alveole pulmonare. Acestea conțin două tipuri de celule – pneumocite de tip I și pneumocite de tip II (cele de tip doi secretă surfactant). Pe lângă aceste celule se mai pot găsi și macrofage.

În total, cei doi plămâni conțin aproximativ 300 de milioane de alveole pulmonare ce asigură schimbul de gaze respiratorii dintre sânge și aerul atmosferic. Rolul principal în acest schimb îi revine membranei alveolare. Aceasta este o barieră aer-sânge, formată din pneumocite de ordin I, II și surfactant în partea alveolară, iar de cealaltă parte din membrana și endoteliul capilar.

Grosimea membranei este de doar 0,5 micrometri și asigură un schimb rapid de gaze (între sânge și aer). Surfactantul este un lichid al cărui rol poate fi înțeles ușor, comparând alveola pulmonară cu un balon de cauciuc ce se umflă și dezumflă ritmic (mișcările respiratorii), iar surfactantul ce menține alveola deschisă cu pudra de talc din interiorul balonului ce previne lipirea cauciucului. Deci, rolul surfactantul este de a preveni colabarea alveolei pulmonare.

FIZIOLOGIA SISTEMULUI RESPIRATOR

Schimburile gazoase respiratorii se desfașoară în organism în trei etape succesive: etapa pulmonară sau etapa externă, etapa sangvină, de transport a gazelor respiratorii prin sânge și etapa celulară (tisulară) sau respiratie internă.

Ventilația pulmonară

Mișcările respiratorii permit pătrunderea și ieșirea succesivă a aerului din plămâni, contribuind la realizarea ventilației pulmonare. Plămânii nu au musculatură proprie. Intrarea și ieșirea aerului din plămâni se datorează modificărilor diametrelor cutiei toracice, determinate de contracțiile și relaxările musculaturii zise respiratorii ( diafragma, mușchii intercostali etc.), iar la mișcările respiratorii forțate participă și alți mușchi (abdominali, pectorali etc.). Diafragma este un mușchi în formă de cupolă, care separă cavitatea toracică de cea abdominală. Prezintă orificii prin care trec, din torace în abdomen, esofagul și artera aortă, iar din abdomen în torace vena cavă inferioară. Diafragma, inervată de nervul frenic, intervine activ în inspirație. Prin contracție, aceasta se aplatizează și mărește astfel diametrul vertical al cutiei toracice.

Inspirația este un act motor activ, realizat cu ajutorul mușchilor respiratori (intercostali externi, dințați posteriori și superiori, diafragmă). Contracția acestora modifică volumul cutiei toracice, mărind-o în toate cele trei diametre ( longitudinal, transversal, anteroposterior). Ca urmare, plămânii se dilată pasiv datorită forței de adeziune a pleurelor. Presiunea aerului pulmonar devine mai mică decât presiunea atmosferică și aerul atmosferic pătrunde pasiv, realizându-se inspirația. În inspirația forțată intervin și alți mușchi, precum micii pectorali, sternocleidomastoidieni, dințatul anterior, scaleni etc.

Expirația este un proces pasiv. În condiții obișnuite, cutia toracică revine la dimensiunile sale de repaus, ca urmare a relaxării musculaturii respiratorii. În consecință, presiunea din interiorul plămânilor crește, iar o parte din aerul introdus anterior în plămâni este expulzat. Singurii mușchi care intervin în expirația normală sunt intercostalii interni. În expirația forțată intră în activitate mușchii abdominali și mușchii regiunii lombare, iar expirația devine activă.

Inspirația și expirația se succed ritmic, cu o frecvență de 14-16 mișcări/min. la bărbați și 18 mișcări/min. la femei. Frecvența și amplitudinea mișcărilor respiratorii variază în funcție de sex, vârstă, desvoltare fizică etc. și depinde de necesitățile de O2 și, mai ales, de cantitatea de CO2 produsă.

1.2.2 Schimbul de gaze respiratorii

Schimburile gazoase se realizează la nivelul membranei alveolo-capilare, prin difuziunea O2 din alveole în sângele capilar și a CO2 în sens invers. Trecerea se face în timp. Aerul atmosferic inspirat conține circa 21% O2, iar aerul expirat numai 16%. Diferența de 5% O2 trece în sânge la nivelul capilarelor alveolare. Aerul expirat conține de circa 100 de ori mai mult CO2 decât cel inspirat.

Schimbul de gaze dintre sângele din capilarele alveolare și aerul alveolar este favorizat de gradientul presional dintre cele doua medii. Oxigenul se afla la presiune mult mai mare in alveolele pulmonare (100 mm Hg) față de capilarele sangvine. Datorită gradientului presional, oxigenul traversează membrana alveolo-capilară, trecând în capilarele sangvine. Dioxidul de carbon, fiind sub o presiune mai mare în capilarele alveolare (47 mmHg), va traversa membrana în sens invers ajungând în alveole, unde presiunea este mai mică (40 mm Hg) și, de aici în mediu, prin expirație.

Respirația internă este schimbul de O2 și CO2 dintre sângele din capilare și lichidul interstițial ce scalda celulele. Mecanismul acestui schimb este difuzia determinata de gradientul presional al gazelor. Ajuns la nivel celular, oxigenul difuzat în plasmă difuzează primul în lichidul interstițial și apoi în celule. Oxihemoglobina se disociază în oxigen și hemoglobină, oxigenul trecând în celule. Hemoglobina devine astfel disponibilă pentru a se uni cu dioxidul de carbon rezultat în urma arderilor celulare. Se formează astfel cabohemoglobina, un compus labil care va disocia la nivel pulmonar. O parte din dioxidul de carbon se dizolvă în plasmă, iar aproximativ 80% este transportat sub formă de bicarbonați în plasmă si eritrocite.

Respirația celulară este procesul biologic complex în cadrul căruia sunt degradate substanțele organice până la CO2 și H2O printr-o serie de reacții oxidative cu eliberarea energiei în interiorul celulei. Energia rezultată din degradarea substanțelor organice este eliberată treptat și acumulată într-o ‚”monedă energetică celulară”- molecula de ATP. Organismele acumulează energia în ATP deoarece altfel s-ar risipi sub formă de caldură, ceea ce poate duce la moartea subită a celulei.

Capitolul II

2.TUBERCULOZA

2.1.INFORMAȚII GENERALE DESPRE TUBERCULOZĂ

Tuberculoza este o boală contagioasă dintre cele mai vechi și mai răspândite. Prima infecție determină leziuni specifice (tuberculi) pulmonare și pleurale, dar localizările secundare (așa numita “tuberculoză de organ”) pot fi intestinale, genitale, renale, cutanate etc. Agentul patogen este bacilul Koch.

La microscop, bacilii au aspect de bastonașe drepte sau curbate, cu capete rotunjite, lungi de 1-5µm și groase de 0,2-0,5 µm, dispuse izolat sau grupate în grămezi. Deseori, ei conțin granule cu diametrul egal cu grosimea bacilară (aspect de mătănii). La microscopul cu fluorescență, după colorarea cu fluorocromi (auramină, rodamină), micobacteriile apar ca bastonașe fluorescente galben-portocalii pe fond întunecat. Microscopia electronică și microscopia cu contrast de fază au arătat că micobacteriile sunt delimitate de un perete celular tristratificat, dublat pe fața internă de membrana celulară, care prezintă invaginații citoplasmatice cu rol mitocondrial (mezozomi). Structura biochimică: bacilii tuberculoși conțin 80-85% apă și 15-20% reziduu uscat, format din săruri minerale și substanțe organice (lipide, glucide, protide). Caracteristic este conținutul ridicat de substanțe lipidice ale corpilor bacilari (30-40%), acizi grași și tuberculofosfatide, acizi micolici (acidoalcoolorezistență), cord-factor (virulența micobacteriană) și fracțiunea ceroasă .Componenta protidică a bacililor tuberculoși are ca principal reprezentant – tuberculina, preparată de Robert Koch și utilizată în prezent sub formă purificată sub denumirea de PPD („purified protein derivative”) în diagnosticul infecției tuberculoase.

Agenții etiologici ai tuberculozei umane sunt bacterii din genul Mycobacterium, gen unic al familiei Mycobacteriacae din ordinul Actinomycetales. Genul cuprinde peste 50 de specii, care au în comun următoarele caracteristici:

– forma bacilară;

– imobilitatea;

-acidoalccolorezistența;

– multiplicarea lentă;

– aerobioza.

2.2 PATOGENEZĂ

Bacilul tuberculozei a fost identificat de Robert Koch în 1882. Clasificarea micobacteriilor genului Mycobacteria vine de la „myces” = ciupercă, mucegai și „bacterian” = bastonaș în limba greacă. Sunt circa 50 de specii micobacteriene ce pot fi izolate la om după următoarele criterii majore:

a) patogenitatea la om (strictă, potențială sau nulă);

b) viteza creșterii pe medii artificiale (lentă sau rapidă);

c) pigmentația coloniilor (necromogene și cromogene).

După criteriul patogenității, o primă distincție trebuie făcută între micobacteriile tuberculoase („complexul M.tuberculosis”) și cele netuberculoase.După viteza de creștere se clasifica în:

A. Micobacterii cu creștere lentă:

1. Complexul M.tuberculosis (M.tuberculosis, M.bovis, M. Africanum, M.leprae;

2. Grup fotocromogene (M.kansasii, M.marinum, M.simiae, M.asiaticum);

3. Grup scotocromogene: (M.scrofulaceum, M. Szulgai, M.gordonae);

4. Complexul M.avium (M.avium, M.intracellulare, M.paratuberculosis, M.lepraemurium)

B. Micobacterii cu creștere rapidă:

1. Grup I necromogene (M.fortuitum, M.chelonei);

2. Grup II termofile (M.smegmatis, M.phlei, M.thermoresistibile);

3. Grup III scotocromogene (M.flavescens etc);

4. Grup IV altele (M.vaccae, M.aurum, M.novum, M.austroafricanum, M.rhodesiae).Evidențierea microscopică a bacililor tuberculoși în produsele patologice se bazează pe acidoalcoolorezistența micobacteriană.

2.3 EPIDEMIOLOGIE

Epidemiologia tuberculozei vizează studiul răspândirii bolii în populația umană și animală, precum și legătura dintre infecția bacilară, colectivitățile umane și condițiile de mediu.Procesul epidemiologic cuprinde:

-sursa de contaminare (infecție),

-căile și mecanismele de transmitere a infecției,

-organismul sau terenul receptiv.

Principalele surse de infecție tuberculoasă sunt:

-bolnavii de tuberculoză pulmonară,

-bolnavii cu tuberculoze extrapulmonare active,

-animalele bolnave de tuberculoză (animale domestice -câini, pisici ),

-animale sălbatice sau animale de laborator.

Căile și mecanismele de transmitere

Transmiterea se poate face:

– pe cale aeriană prin inhalarea unor particule microscopice de secreții respiratorii, care conțin bacili (picaturi Flugge);

– prin contaminare directă ( exemplu bronhoscopia, îngrijirea bolnavilor);

– transmiterea digestivă (este specifică infecției cu M.bovis);

-transmiterea cutanată (este descrisă la cei care manipulează produse patologice provenite de la bolnavii de tuberculoză : anatomopatologi, laboranți, necropsieri). Imunitatea antituberculoasă (rezistența naturală) este condiționată de factori genetici, dar și de tipul și magnitudinea infecției. Astfel, imunitatea cuprinde o componentă de imunitate naturală și o parte de imunitate de „suprainfecție” determinată de prezența germenilor vii în organism și mediată de imunitatea de tip celular întârziat Imunitatea în tuberculoză este relativă iar imunodeficiențele induse de diverse cauze ( ex. infecția HIV/SIDA) favorizează evoluția infecției latente către tuberculoza activă clinic manifestată.

2.4 TRATAMENTUL ȘI PREVENIREA TUBERCULOZEI

Tratament

În tratamentul tuberculozei sunt prescrise două sau mai multe antibiotice cu mecanisme diferite de acțiune, deoarece monoterapia ar determina dezvoltarea unei tuberculoze rezistente la antibioticul în cauză. În perioada inițială, intensivă a tratamentului, sunt adăugate alte două medicamente pentru a scurta durata tramentului și a crește șansele de reușită, chiar în condițiile rezistenței la medicamente.
Antibioticele de prima linie pot vindeca tuberculoza în majoritatea cazurilor, cu condiția ca tratamentul să fie instituit înainte ca plâmânii să fie afectați, iar ca tratamentul să fie urmat corect și să nu fie întrerupt înainte de termen. 
În absența antibioticelor, 50% din pacienții cu TBC decedează în mai puțin de cinci ani, 25% dezvoltă o formă cronică a bolii, iar ceilalți 25% se vindecă.
În cazul unei tuberculoze multirezistente, rata de vindecare este de 60%-80%.

Prevenire

Există două aspecte ale prevenirii TBC: evitarea transmiterii infecției la alte persoane și tratarea precoce a infecției latente, înainte de progresia către forma activă a bolii.
Vaccinul BCG (bacilul Calmette-Guerin) este utilizat în numeroase țări pentru a preveni apariția unor complicații severe (meningita sau tuberculoza miliară) la persoanele cu risc crescut de infectare cu M. tuberculosis.

Eficiența vaccinului BCG este controversată, dar acesta continuă să fie utilizat în țările cu risc mare de infecție.
Vaccinul antituberculos nu oferă o protecție absolută (eficacitatea sa este de 20%-60%) și nici permanentă.
Aproximativ 10% dintre persoanele vaccinate cu BCG la naștere prezintă o reacție pozitivă la testul cutanat tuberculinic, chiar dacă nu sunt infectate cu bacilul tuberculos.

CAPITOLUL III : TEHNICI DE LABORATOR

Investigația bacteriologică are o poziție centrală atât in diagnosticul și in monitorizarea cazurilor de tuberculoză,cât si in evaluarea PNCT,de aceea,pregătirea pacientului,recoltarea produselor patologice,precum și interpretarea rezultatelor,sunt foarte importante.

3.1. RECOLTAREA, TRANSPORTUL ȘI CONSERVAREA PRODUSELOR BIOLOGICE.

Calitatea produselor patologice este esențială pentru obținerea unor rezultate certe. Astfel,este important ca recoltarea să se facă sub supravegherea unui cadru medical instruit privind reducerea riscului de contaminare a produselor,să se evite diseminarea germenilor in mediul ambiant precum și eitarea infectării personalului medical implicat.

Recipientele de recoltare trebuie să fie de unica folosință,cu capac etanș,din material plastic pentru a se observa cu usurință cantitatea și calitatea produsului.

Recoltarea și manipularea produselor patologice se face astfel încât să se evite contaminarea cu bacteri și fungi a produsului contaminat și să se evite diseminarea germenilor în mediul ambiant.În cazul persoanelor suspecte de tuberculoză,produsele se recoltează înainte de începerea tratamentului antituberculos.

Produsele patologice se trimit către laborator însoțite de formulare,cu date de identificare identice pe recipient și pe formular.Transportul probelor către laborator trebuie realizat imediat după recoltare sau,dacă nu este posibil,acestea se păstrează la frigider(4șC),maxim 3-4 zile,pentru a minimaliza multiplicarea florei de asociație.

Sputa este produsul patologic de elective în investigarea tuberculozei pulmonare.Se recomandă recoltarea matinală,înainte de masă sau administrare de medicamente iar tranportul către laborator trebuie sa se facă imediat după recoltare.

3.2.EXAMENUL MICROSCOPIC.

Se examinează: sputa, lichidul de spălătură, puroiul, lichidul pleural, lichidul cefalorahidian, urina.

Examinarea sputei- presupune etalarea și colorarea.

Etalarea:-se marchează lame noi, curate și degresate, cu numere complete preluate din registrul de laborator;

-se ordonează flacoanele cu produse patologice;

-se sterilizează ansa bacteriologică,se aleg porțiuni purulente și se etalează in porțiunea centrală a lamei pe o arie de aproximativ 1x2cm,fără să se ajungă la marginile lamei;

-produsul se întinde uniform pe lamă,în strat subțire,astfel încât să se obțină un frotiu prin care să se poată vedea literele unui text tipărit,atnci când este uscat.

-ansa bacteriologică se sterilizează;

-lamele se usucă la temperatura camerei sau pe plită incălzitoare după care se fixează prin flacăra becului de gaz,de 3 ori,fără a carboniza frotiul;

-se așteaptă răcirea lamelor.

Colorarea: se folosesc colorații ce pun în evidență caracterul acido-alcoolo-rezistent al micobacteriilor. Colorația de referință pentru evidențierea BAAR este colorația Ziehl-Neelsen.

Colorația Ziehl-Nielseen:

-se așează lamele cu frotiurile fixate pe suportul de colorare,fără să se atingă între ele;

-se acoperă complet frotiurile cu soluție 0,3% de fucsină fenicată,proaspat filtrată;

-se trece pe sub lame flacăra unui bec de gaz până la emiterea de vapori,fără să fiarbă;

-se repetă acțiunea de 3-4 ori în pimele 3 minute.Se completează cu fucsină dacă aceasta s-a uscat sau s-a scurs de pe lamă.Se lasă până la 10 minute;

-se spală cu apă distilată și se scurge apa;

-se acoperă frotiul cu acid-alcool 3% și se lasă pentr decolorare maxim 3 minute;

-se repetă decolorarea dacă frotiul rămâne roșu(după decolorare,frotiul trebuie să fie roz pal sau alburiu);

-se spală iar cu apă distilată și se scurge apa;

-se acoperă apoi frotiul cu albastru de metilen 0,3% timp de 30 secunde,maximu 1 minut;

-se spală bland cu apă dstilată;

-se usucă frotiurile în poziție înclinată pe support de lame.

Examinarea frotiurilor colorate Ziehl-Nelseen se face la microscopul optic,folosind obiectivul cu imersie și oculare10x sau 7x.

Se mai poate folosi colorația auramină-rhodamină și examinarea la microscopul cu fluorescență.

Frotiurile efectuate din puroi trebuie să fie foarte subțiri, deoarece au tendința să se desprindă de pe lamă dacă este gros și, de asemenea, se evidențiază cu dificultate.

La lichidele pleurale sero-citrine, examenul microscopic este rareori pozitiv, fapt pentru care examinarea de rutină nu este recomandată.De asemenea și frotiurile din LRC sau urină sunt foarte rar pozitive.

Frotiurile colorate Ziehl-Nelseen se examinează numai cu obiectivul cu imersie.Văzuți la microscop,in colorația Ziehl-Nelseen,bacilii BAAR,apar ca bacilli roșii,drepți sau ușor încurbați,uneori cu structură granular,izolați sau grupați,evidențiindu-se clar pe fondul albastru al frotiului.

Uneori bacteriile pot avea și zone mai puțin colorate alternând, ceea ce le conferă un aspect dungat.

FROTIURI COLORATE ZIEHL-NIELSEN

3.3. EXAMENUL PRIN CULTURĂ.

În diagnosticul bacteriologic al tuberculozei, cultivarea reprezintă metoda de bază. Prin cultură se poate stabili viabilitatea microorganismelor,cultivarea permite atât izolarea, cât și identificarea bacililor tuberculoși, confirmând etiologia și activitatea bolii. De asemenea, obținerea coloniilor izolate permite testarea chimiosensibilității germenilor. Este o metodă foarte sensibilă, cu o limită de 10-100 bacili/ml produs (față de 5.000 – 10.000 în cazul frotiului direct), dar în același timp o metodă laborioasă și complexă care nu poate fi corect și eficient aplicată decât în laboratoare specializate.

Izolarea micobacteriilor din spută implică următoarele etape:

1) omogenizare / decontaminare, urmată sau nu de concentrarea germenilor prin centrifugare (pretratarea sputei);

2) însămânțarea pe medii de cultură, incubarea la termostat și controlul creșterii;

3) notarea și interpretarea rezultatelor.

Metode de omogenizare / decontaminare-Se folosesc agenți chimici (hidroxid de sodiu 4%) care omogenizează (fluidifică) sputa prin descompunerea structurilor sale organice (mucos, fibrină, detritus) și concomitent distrug flora microbiană asociată din produs.

Se utilizează mediul Löwenstein-Jensen, care este cea mai bună alegere deoarece:

– asigură creșterea micobacteriilor; – se poate păstra în frigider câteva săptămâni;

– inhibă germenii de contaminare prin verdele malahit conținut;

– este ieftin.

Are dezavantajul că: – intervalul de timp necesar pentru a obține o cultură pozitivă este de 4-8 săptămâni în cazul produselor paucibacilare, iar contaminarea conduce la pierderea culturii respective.

Se incubează culturile până la 2 luni de la însămânțare în termostat, la 36,5-370 C; primul control se efectuează la ridicarea tuburilor în poziție verticală și permite identificarea mediilor rapid și integral contaminate (toate cele 3 tuburi); în continuare, culturile vor fi controlate săptămânal până la împlinirea a 8 săptămâni de incubare ( 60 de zile).

TUBURI DE CULTURĂ BLANCK CU MEDIU LOWENSTEIN-JENSEN

CULTURI MYCOBACTERIUM TUBERCULOSIS

CAPITOLUL III

3.REZULTATE PERSONALE

3.1. MATERIALUL BIOLOGIC STUDIAT

STUDIUL LA SPITALUL DE PNEUMOFTIZIOLOGIE

Tipul studiului -Lucrarea face referire la un studiu de tip descriptiv observațional, efectuat pe o perioadă de doi ani (01.01.2013-31.12.2014) pe bolnavii internați, cu diagnosticul de tuberculoză pulmonară, confirmați sau nu microscopic la internare, în Spitalul de Pneumoftiziologie, județul.

Cercetarea am realizat-o într-o perioadă de doi ani pe pacienții internați în spital. Studiul a cuprins un număr total de 8642 bolnavi, cu domiciliul stabil atât în aria județului, precum și din județele învecinate, care au fost internați în perioada 01.01.2013- 31.12.2014 .

Pentru fiecare bolnav internat s-a completat la internare o fișă cu date ce cuprind: nume și prenume, numărul foii de observație, sex, vârstă, ocupația, nivelul de instruire(școlarizare), simptome și semne clinice la internare, durata simptomelor, boli asociate, consum de toxice (fumat, alcool), contact cu sursa TB, examen radiologic pulmonar la internare și în dinamică, examen tomografic computerizat pulmonar, examene sputa pentru bK (număr examene M și C) la internare și în dinamică, tehnici de provocare a sputei (aerosolizare), tehnici de recoltare a sputei (aspirat bronșic), examenul sanguin (număr leucocite, hemoglobina, VSH), testele hepatice, renale, glicemia, testul HIV, IDR, tratamentul antibiotic nespecific- anterior terapiei antituberculoase, tratamentul tuberculostatic–regim standard, regim individualizat, reacții adverse la tratament, evaluarea tratamentelor;

Prelucrarea statistică a datelor rezultate din analiza documentelor medicale înregistrate, tehnicilor cu viză diagnostică efectuate bolnavilor din lotul studiat,din evaluarea tratamentului aplicat și investigarea focarelor de tuberculoză, s-a efectuat cu ajutorul unui program computerizat, datele fiind, de asemenea, prezentate tabelar și grafic pentru o mai bună înțelegere a lor. Pacienții au fost testati din punctul de vedere al echivalenței pe parametri: -vârsta, sexul, mediul de viață, ocupația, aspecte clinice, bacteriologice, biologice, radiologice în momentul internării și la externare, apoi s-a făcut o analiză descriptivă a modului în care diferiți parametri ( de investigație, terapie și evoluție) au influențat rezultatele de etapă și finale ale bolnavilor.