PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: Lect.univ.dr. ADRIAN CURCAN PROPUNĂTOR: Înv. LUPU (CONEA) OLGUȚA DANIELA ȘCOALA… [307078]

[anonimizat] I

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Lect.univ.dr. ADRIAN CURCAN

PROPUNĂTOR:

Înv. LUPU (CONEA) OLGUȚA DANIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,EMIL RACOVIȚĂ”

BUCUREȘTI, 2019

[anonimizat] A CREATIVITĂȚII IN CADRUL

LECȚIILOR DE EDUCAȚIE PLASTICĂ

( ARTE VIZUALE ȘI ABILITĂȚI PRACTICE )

CUPRINS

ARGUMENT……………………………………………………………………5

MOTIVAREA ALEGERII TEMEI………………………………………. ……9

I. CONSIDERAȚII TEORETICE PRIVIND CREATIVITATEA COPIILOR……………………………………………………………………………………………12

I.1. GENEZA ȘI FAZELE EXPRIMĂRII PLASTICE LA COPII……………12

I. 2. EVOLUȚIA GRAFISMULUI ÎN FUNCȚIE DE ETAPELE DE DEZVOLTARE ALE COPILULUI ………………………………………….15

I.3. MANAGEMENTUL ÎNVĂȚĂRII CREATIVE…………………………18

II. CREATIVITATEA – DIMENSIUNE PSIHOLOGICĂ A CREATIVITĂȚII UMANE……………………………………………………………………….22

II.1. DEFINIȚII ȘI CARACTERISTICI………………………………………22

II.2. METODE DE STIMULARE A CREATIVITĂȚII…………………………………………………………………………..27

II.3. CREAȚIA ELEVULUI LA CICLUL PRIMAR………………………….33

III. ELEMENTE DE LIMBAJ PLASTIC………………………………………………………………………………………37

III.1. ROLUL ELEMENTELOR DE LIMBAJ PLASTIC ÎN STIMULAREA CREATIVITĂȚII COPIILOR………………………………………………..

IV. JOCUL DIDACTIC…………………………………………………………………………46

IV.1. CONCEPTUL DE JOC…………………………………………………46

IV.2. CLASIFICAREA JOCURILOR DIDACTICE…………………………58

IV.3. JOCUL DIDATIC FOLOSIT LA ACTIVITĂȚILE PLASTICE ………61

V. METODOLOGIA CERCETĂRII………………………………………….71

V.1. SCOPUL ȘI IPOTEZA CERCETĂRII. OBIECTIVE…………………71

V.2. METODE DE CERCETARE……………………………………………71

V.3. DESCRIEREA LOTULUI DE ELEVI…………………………………74

V.4. PRETESTAREA CERCETĂRII………………………………………..77

V .5. EXPERIMENTUL CERCETĂRII………………………………………86

V .6. POST-TESTAREA CERCETĂRII……………………………………105

V .7. INTERPRETAREA ȘI ANALIZA REZULTATELOR GRUPULUI EXPERIMENTAL……………………………………………………………107

VI . CONCLUZII FINALE………………………………………………….122

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………..127

ANEXE………………………………………………………………………129

[anonimizat] .” (Jean Château )

,, Socotit ca formă de expresie a [anonimizat] , în toate formele sale ( [anonimizat], [anonimizat] ), reprezintă principalul mijloc de familiarizare a [anonimizat] a expresivității plastice. Aceasta componentă a educației estetice își propune să dezvolte la elevi capacitatea de a [anonimizat], [anonimizat], dar si elemente de gândire si comunicare plastică ( a trasa si a înțelege un plan , o schiță, un proiect, a [anonimizat] ).”

Jocul este singura atmosferă în care ființa sa psihologică poate să respire si în consecință poate să acționeze.

,,[anonimizat], o prospețime a imaginației, o [anonimizat], [anonimizat] .”

Pedagogia modernă atribuie jocului o semnificație de asimilare a realului la activitatea proprie a copilului, motiv pentru care acesta a devenit una din principalele metode atractive , extrem de eficace în munca instructiv-educativă cu școlarii mici. Piaget spune:,, toate metodele active de educație a copiilor mici cer sa li se furnizeze acestora un material corespunzător pentru că, jucându-se ,ei sa reușească să asimileze realitățile intelectuale care fără aceasta rămân exterioare inteligenței copilului”.

Jocul se poate, așadar, înalța pană la nivelul seriozității, nu numai al divertismentului, asumându-și importante funcții pedagogice, atunci când este rațional integrat în sistemul muncii instructiv-educative.

Lumea copilului rămâne cea mai frumoasă, cea mai curată si cea mai inventivă. În jocul lui serios, copilul creează lucruri deosebite si de aceea noi, cei maturi, trebuie să știm din când în când să ne întoarcem în lumea copilăriei sau, mai bine, să nu ne desprindem de ea niciodată. În evoluția ontogenetică a omului, jocul este asociat mai mult copilăriei, dar ar fi de reținut că un adult care nu s-a jucat în copilărie este frustrat toată viața. Considerăm că nimic nu ,,fură” mai mult din existența umană, din formarea personalității decât lipsa jocului în copilărie.

Fiecare activitate organizată și desfășurată cu copiii trebuie să fie o reușită, să aducă de fiecare dată lucruri noi și interesante pentru cei ce învață, astfel că fiecare personalitate să cunoască modificări si transformări pozitive.

Învățătoarea nu este doar cea care predă, ci este cea care conduce activitatea elevului. Astfel spus, este cea care îl ajută , îl îndrumă pe copil să învețe. Ea este cea care știe cât de mult poate să obosească copilul în activitatea sa de învățare, așa încât găsește momentul oportun pentru a introduce în lecție un moment de relaxare în care copilul să se simtă în largul lui fără constrângeri, dar cu toate astea sa continue învățarea.

Sub ,,amprenta divertismentului”, copiii descoperă lumea înconjurătoare prin intermediul jocului. Iată pentru ce jocul rămâne principala modalitate de învățare fiind o formă de activitate prin care aceștia încearcă să-și însușească experiențe din viața adulților.

Jocul este de multe ori acela care oferă cheia înțelegerii, care poate impresiona și care ne permite să ne strecurăm în sufletul copilului și să-l cucerim pentru învățătură.

La vârsta școlară mică, elevii învață unele tehnici elementare ale activității intelectuale , interesul pentru studiu se găsește într-o fază incipientă, de aceea pentru a-i determina pe micii școlari să se angajeze într-o activitate, atât de complexă și dificilă, trebuie stimulate mobiluri interne si externe, care să declanșeze dorința, atracția și interesul pentru învățare.

Consider că jocurile didactice organizate conform psihologiei învățării, reprezintă un mijloc activ și eficace de instruire și educare a școlarului mic. Acest tip de activitate, ca un aparent aspect de divertisment, este in fond o activitate aptă să răspundă unor importante obiective ale procesului instructiv-educativ. Jocul este o asimilare a realului la activitate proprie, oferindu-i acestei activități alimentația necesară si transformând realul în funcție de multiplele trebuințe ale eului.

Jocul este înțelepciune, este o formă de manifestare a personalității copilului, este un exercițiu cu ajutorul căruia copilul se pregătește pentru viață.

Este uimitor cum în urma unei analize atente a unei lucrări realizate de un școlar, poți descoperi atât de multe despre el. Despre felul lui de a fi, despre tipul de personalitate, caracterul lui, problemele care îl frământă, gândurile lui cele mai ascunse redate inconștient prin desen. Cu ajutorul unui desen poți spune tot despre copil.

Obiectivul pe care mi l-am propus pentru activitatea de educație plastică, desfășurată cu copiii, îl constituie, dezvoltarea sensibilității artistice, dezvoltarea gustului estetic, dezvoltarea creativității artistice prin jocuri didactice, formarea capacitaților de a aduna informații despre o temă singuri, nu în grup, de a face conexiuni între diferite elemente, să le stimulez gândirea și creativitatea copiilor, dar și gândirea critică, să le încurajez independența copilului, dar si promovarea cooperării în activitate. Pentru ca fiecare copil să se exprime plastic, creativ, spontan și cu bucurie, trebuie să spunem în fiecare zi copiilor :,, jucați-vă cu culorile liberi, fără nici o grijă cât mai sunteți copii.”

Frumosul sub diversele sale forme poate fi întâlnit în natura înconjurătoare, influențând dezvoltarea anumitor aptitudini creatoare în ceea ce privește evoluția pe plan artistic a copiilor.

Ochiul are nevoie de culoare cum are nevoie de lumină , lumea e colorată . O lume fără culori n-ar fi numai tristă, ci ar părea moartă, îți dai seama gândindu-te doar la marea deosebire între o zi de vară însorită, scăldată de cerul albastru și smălțuită cu flori si o zi de toamnă târzie, ploioasă, mohorâtă când totul e dominat de cenușiu.

Și totuși , chiar in trista înfățișare a naturii ce se pregătește de iarnă, există culori, chiar dacă sunt reduse la o gamă cromatică restrânsă ocru – cenușiu. Total lipsit de culoare e numai întunericul absolut.

Unii pedagogi consideră că în secolul XXI se poate vorbi de o adevărată renaștere a educației estetice, menită să restabilească unitatea armonioasă a personalității umane, amenințată de ,, tehnicizare ”, ca urmare a dezvoltării, fără precedent, a științei și tehnicii. De fapt nu există o opoziție între artă, pe de o parte, știință si tehnică, pe de alta parte. Pe lângă deosebirile evidente, rezultate din specificul cunoașterii artistice și al cunoașterii științifice, există multe elemente comune între aceste domenii ale spiritualității umane : finalitatea lor socială, tentativa de a ridica omul pe trepte tot mai înalte de progres, de a promova ceea ce particularizează specia umană, umanismul.

Creațiile artistice care reflectă viața socială și universul lăuntric, natura sunt astăzi sub incidența progresului științific. Activitatea artistică beneficiază de creațiile tehnicii, iar tehnica poate fi considerată si ea ca o ,, artă “, arta de a înlesni traiul, de a-l elibera pe om de munci grele, de corvoadă și de rutină, pentru a-l face disponibil să creeze si să asimileze valorile culturii artistice si științifice.

Se poate vorbi, însă , de o inegală distribuire a preocupărilor artistice și tehnice, de o subordonare a acestora, unor scopuri mercantile, unor interese înguste, egoiste.

Educația artistico-plastică este o modalitate a deschiderii copilului pentru receptarea și crearea frumosului din artă, natură, viața socială. Ea exercită o acțiune polivalentă asupra dezvoltării copilului, asigură condiții propice pentru stimularea și promovarea activității in toate domeniile. Esența procesului de educație artistică constă, pe de o parte, în educarea simțului pentru frumos, pentru a-l putea sesiza, descoperi și traduce în viață, iar pe de alta parte, în îndrumarea copilului spre creația artistică și pregătirea lui în vederea înțelegerii reale, plastice a vieții prin intermediul artei.

La vârsta școlară, educația artistico-plastică se află în interdependența organică cu dezvoltarea armonioasă fizică, cu educația moral-civică și cea intelectuală.

Abordarea creatoare a întregii activități din școală impune centrarea acțiunilor desfășurate aici pe copil, învățătorul fiind preocupat să descopere înclinațiile si preferințele fiecăruia, valorizând în mod optim trăsăturile personale și capacitățile fiecărui copil.

Prin activitățile plastice desfășurate în școală se urmărește familiarizarea treptată a copilului cu frumosul din realitate ( natura și viața socială ) și din creațiile artistice, formarea percepțiilor și sentimentelor estetice, a gustului pentru frumos, a unor deprinderi artistice.

Creativitatea este definită ca trăsătură complexă a personalității umane, constând în capacitatea de a realiza ceva nou, original, natura fiind una din principalele surse de inspirație în ceea ce privește dezvoltarea creativității la preșcolari, școlari, tineri si adulți.

Studiile de specialitate , ca si experiența practică, evidențiază faptul că aceste activități exercită o influentă benefică asupra formarii personalității elevului nu numai pe plan estetic, ci și pe plan moral, afectiv , intelectual.

Experiența didactică demonstrează că activitățile plastice sunt foarte îndrăgite de școlari. Copiii sunt atrași de culoare, de varietatea instrumentelor tehnice, își dovedesc spontaneitatea, dând frâu liber imaginației și fanteziei.

Profesorul trebuie să îndrepte atenția elevilor numai spre ceea ce e frumos, să-i învețe să combine formele, să alăture culorile în așa fel încât să obțină efecte cât mai plăcute ochiului , să combine culorile pentru a obține nuanțe etc.

Prin intermediul activităților de pictură, desen , modelaj, copilul trebuie învățat să- și termine lucrul început, deci să-și atingă scopul propus chiar dacă pentru acesta el trebuie să depună efort îndelungat, dezvoltându-și răbdarea și perseveranța.

Activitățile plastice din școală pot fi adevărate surse de cunoaștere și evaluare a dezvoltării personalității copiilor, având în vedere legătura dintre desen, culoare și personalitate.

Un proces de învățământ modern se cere organizat astfel încât să-i ajute pe copii să prezinte cunoștințele într-o formă personală, să caute soluții originale, să grupeze și să ierarhizeze ideile.

MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

,, De-aș fi pictor ! Câtă bogăție pentru penelul meu ! Cufundat în ideea încântătoare a frumosului , artistul face să ațipească toate celelalte pasiuni sau cel puțin le îmblânzește. Și chiar dacă aș fi pictor ? Am văzut în pictură și în poezie natura frumoasă, uneori chiar și neprihănită ; dar natura măreață fără hotar, cu neputință de imitat nu am văzut-o nicicând înfățișată. (….) lucrurile din natură pe care le văd în fața ochilor îmi depășesc toate puterile sufletului, și nu aș cuteza, chiar dacă ar retrăi în mine Michelangelo, să trag primele linii.”

Mi-am ales această temă , din dorința de a mă perfecționa într-un domeniu care m-a captivat dintotdeauna domeniul estetic și creativ și despre care mi-am dat seama că are o influentă copleșitoare asupra educării sau mai bine spus asupra dezvoltării armonioase a personalității umane la vârsta școlară.

Prin tema pe care mi-am ales-o încerc să scot în evidență câteva modalități prin care observarea naturii, jocul didactic, poate influența formarea și dezvoltarea creativității la copii.

Mi-am ales această temă pentru a arata că în fiecare copil există un potențial creativ , care, dacă este educat și exersat, poate fi valorificat, concretizat, obiectivizat și în domeniul artei plastice.

Mai mult decât alte activități, cea plastică constituie cadrul și mijlocul cel mai larg de activizare și stimulare a potențialului creativ. Culorile, formele plastice, punctele, liniile sunt mijloace de exprimare a copiilor încă de la vârsta mică. Prin artă se dezvoltă sensibilitatea senzorială și cea comportamentală. Sensibilitatea artistică se construiește pe baza afectivității , intuiției și fanteziei alături de temeinicia cunoștințelor și de spiritul critic.

Mi-am ales această temă pentru a-l face pe copil să înțeleagă și să recepteze frumosul din mediul înconjurător, atât în armonia din natură cât și din artă, să fie el însuși creator de lucruri frumoase.

În munca desfășurată la clasă cu copiii care au înclinații native spre o redare grafică a lumii înconjurătoare și a așternerii pe hârtie a petei de culoare, am înțeles importanța cultivării permanente a acestuia.

De-a lungul carierei am observat că Educația plastică are o influentă puternică asupra dezvoltării personalității. Educația plastică implică o cunoaștere temeinică a copilului, a universului spiritual al acestuia, a legității formării și dezvoltării psihicului, a particularităților și dinamicii vieții lui. Pentru aceasta este necesar să-i asigurăm apariția unui câmp emoțional afectiv-volitiv în care manifestările libere să consolideze relația inteligență-dezvoltare.

Am considerat că tehnicile de lucru pe care le folosesc în cadrul activităților artistico-plastice sunt îndrăgite de colectivul de elevi, obținând o participare mai mare din partea lor, că pot dezvolta la copii spiritul de observație, atenția , operațiile gândirii și mai ales gândire logică , creatoare, interpretarea personală în funcție de volumul de cunoștințe acumulate în experiența de viață a fiecărui copil, că voi reuși să le educ răbdarea și perseverența , ca prin aceste tehnici de lucru voi reuși să sporesc sensibilitatea și expresivitatea artistică din lucrările copiilor.

Vârsta școlară se caracterizează printr-o mare mobilitate spirituală, fiind perioada unui șir de descoperiri și surprize. Realul se împletește cu imaginarul în desen și pictură , de aceea este necesar ca încă de la o vârstă mică să se dezvolte percepția estetică , gustul estetic, capacitatea de înțelegere a frumosului.

Onisifor Ghibu spunea ,, copiii trebuie obișnuiți de mici să iubească frumosul, să fie întotdeauna curat îmbrăcați și spălați, să îngrijească obiectele cu care au de-a face “.

Lucrările realizate de copii pot constitui adevărate fișe psihopedagogie în care se oglindește procesul de evoluție și de dezvoltare intelectuală. Desenul copiilor arată ce- i impresionează, ce-i interesează, ce-i afectează , spontaneitatea sau meticulozitatea, precum și alte trăsături de temperament.

Am considerat că obligația mea ( în practica didactică) este aceea de a crea elevilor mei acele condiții prin care să-și dezvolte aptitudinile, interesul pentru a desena si colora, spiritul de observație și atenția.

Este știut faptul că nu toți copiii au aptitudini pentru toate disciplinele, dar numărul celor lipsiți total de orice fel de aptitudini este de 3- 5 %, după cum spun studiile realizate.

Există deci posibilități ca toți membrii unui grup să poată învăța disciplina respectivă, dar pentru aceasta, rolul educatorului este extrem de mare, el având sarcina de a cunoaște îndeaproape posibilitățile copilului și să organizeze de așa natură activitățile încât să țină seama de acestea.

Arta este principala modalitate prin care se înfăptuiește relația estetica dintre om si realitate, constând într-o sesizare a generalului în particular, un mijloc de a reflecta realitatea în plină dezvoltare. Arta exprimă întotdeauna ceva, poartă un mesaj, comunicând sentimentele și ideile creatorului pe care ,, beneficiarul “, de artă le receptează și le asimilează într-un mod propriu.

M-am axat în special pe educația artistico-plastică, ca modalitate principală de formare și dezvoltare a creativității copiilor. Am urmărit să subliniez câteva idei importante în ceea ce privește tehnicile de lucru folosite la educația artistico-plastică. După părerea mea educația plastică nu este doar o disciplina de lucru, ci are efecte psiho-comportamentale esențiale, contribuind la formarea personalității, cultivând atitudini maleabile, sentimente pozitive, gustul și simțirea estetică , de aceea ea trebuie controlată și orientată spre folosul tuturor, nu numai pentru cei cu înclinații.

Curiozitatea copilului pentru tot ceea ce îl înconjoară, dorința de cercetare a tuturor lucrurilor care îi stârnesc un minim de interes, capacitatea de asimilare a unei mari cantități de cunoștințe, pot constitui un punct de plecare într-o călătorie a cunoașterii aprofundate, alături de un ,,personaj“ care pentru ei este o întreagă poveste -,,cadrul didactic“. Printr-un șir de activități, combinate în așa fel încât să capteze și să stimuleze interesul , copiii vor călători într-o lume a cunoașterii, în care vor întâlni probleme, dificultăți din viața reală, locuri despre care au auzit sau nu, plante și animale deosebite pe care vor fi încântați să le redea cu instrumentele de lucru.

Cu ajutorul imaginației, a materialelor ( planșe, ilustrații , jocuri ) și ascultând explicațiile învățătorului , copiii vor putea explora spațiul terestru, spațiul cosmic și lumea de sub ape, valorificând ceea ce au aflat, în lucrări , desene, picturi , povestiri, dramatizări, prin care să împărtășească și altora experiența lor.

Punându-i-se la dispoziție diferite tehnici de lucru, învățând și stăpânind bine abc-ul culorilor, mânuind un limbaj plastic adecvat, copilul poate deveni ,, un diamant care strălucește chiar si atunci când este strivit “ . Învățând prin artă nu numai să înțeleagă mesajul unei opere de artă ci, mai ales, să trăiască și să iubească frumosul.

Pentru omul de la școală care muncește rând pe rând cu alte generații de copii, este benefică viziunea care se regăsește la majoritatea cercetătorilor occidentali actuali și potrivit căreia creativitatea este o sursă de bucurie și poate fi chiar mijlocul esențial prin care oamenii învață și se dezvoltă ca ființe umane.

II. CONSIDERAȚII TEORETICE DESPRE CREATIVITATEA

ELEVILOR

I.1. GENEZA ȘI FAZELE EXPRIMĂRII PLASTICE LA COPII

Perioada școlară mică prezintă caracteristici importante și progrese în dezvoltarea psihică. Învățarea devine tipul fundamental de activitate , mai ales datorită modificărilor oarecum radicale de condiționarea dezvoltării psihice în ansamblul sau pe care le provoacă și ca urmare a dificultăților pe care copilul le poate întâmpina și depăși în mod independent. Activitatea școlară va solicita intens activitatea intelectuală, procesul de însușire gradată de cunoștințe cuprinse în programele scolii, copilului i se vor organiza și dezvolta strategii de învățare , i se va conștientiza rolul atenției și repetiției, își va forma deprinderi de scris-citit și calcul. Învățarea și alfabetizarea constituie condițiile majore implicate în viața de zi cu zi a copilului de după 6 ani. Această condiție nouă de existență acționează profund asupra dezvoltării personalității lui. Efectele directe asupra dezvoltării psihice sunt secundate de numeroase efecte indirecte ale vieții școlare. Prin alfabetizarea copilului , acesta câștigă potențial, instrumente valide de apropiere de toate domeniile culturii și științei contemporane și a celei ce s-a dezvoltat în decursul timpului.

Școala creează capacități și strategii de învățare pentru toată viața și contribuie la dezvoltarea planului deliberativ avertizat al vieții interioare, la structurarea independenței și a capacităților proprii, la dezvoltarea de aspirații, la descoperirea vieții sociale. Volumul mare de cunoștințe pe care le vehiculează școala, permite să se formeze o continuitate socială prin integrarea culturală a copilului în orbita cerințelor și intereselor sociale privind nivelul minimal de cultură, nivelul cerut de conceptele implicate în continuarea dezvoltării economiilor naționale moderne și în exercitarea de roluri profesionale și sociale. Școala se apropie în zilele noastre de economie, ca instituție, și devine implicit un fel de instruire a viitorului societății.

În ceea ce privește tipul de relații, școala ca instituție socială include în clasele sale colective egale ca vârstă, tutelate, care parcurg programe de instruire determinate într-un spirit competitiv, relațiile grupate fiind supuse acelorași reguli și regulamente. Datorită acestor condiții de socializare a conduitei se conturează rolul de elev din clasele mici și statutul social legat de randamentul școlar și de participarea copilului la sarcinile implicate în viața școlară. Școala impune modelele de viață, dar, și modelele sociale de a gândi și a acționa. Ea creează sentimente sociale și lărgește viața interioară, cât și condiția de exprimare a acesteia ( mai ales exprimarea verbală și comportamentală ). Școala formează capacitați de activitate, respectul fată de muncă, disciplină și responsabilitate ca trăsături psihice active.

Primii ani de scoală, chiar dacă au fost pregătiți prin frecventarea grădiniței, modifică regimul , tensiunea și planul de evenimente ce domină în viața copilului. Adaptarea copilului se precipită și se centrează pe atenția fată de un alt adult decât cel din familie. Acest adult ( învățătoarea sau învățătorul ) începe să joace un rol important în viața copilului.

Pentru copil, caracteristica cea mai sensibilă, diferită , odată cu intrarea în școală, constă în neutralitatea afectivă a mediului școlar, fapt ce creează condiția cerinței de a câștiga independent un statut în colectivitatea clasei. Nu mai sunt valide manifestările de afecțiune și farmec pe care copilul le posedă. El devine membru al unei colectivități in care se constituie un nou climat afectiv, de recunoaștere a autorității si raporturi de reciprocitate.

O trăsătură a vârstei școlare mici care se evidențiază este latura de orientare generală. Pe acest plan se face o părăsire a intereselor evidente în perioada preșcolară, ca desenul , modelajul. Din acest motiv, produsele școlarului mic în aceste domenii devin mai puțin spontane, pline de ștersături. Încep să fie preferate biografiile, legendele. Lecțiile de aritmetică sunt preferate la 7- 8 ani fată de lecțiile de științe ale naturii . După 9 ani încep să prezinte interes cărțile cu poveșt , cu acțiuni palpitante. Tot în perioada micii școlarități se constituie un adevărat delir de colecționare. Copiii încep să facă mici colecții de ilustrate, timbre, plante, frunze, insecte, etc. Sertarele și buzunarele lor devin pline de tot felul de lucruri. De altfel, copiii devin în clasele a III a si a IV a mici geografi, zoologi ceea ce constituie un indiciu de evidentă expansiune și decentrare care se instituie în universul copilului pe plan mintal și afectiv. Orientarea gândirii spre concretul complex detașat de percepția imediată se însoțește de operații logice, ce substituie intuiția neelaborată de la nivelul perceptual, sau cel puțin o supune unei ordini logice.

O altă caracteristică pregnanta a acestei perioade este aceea a unei mai mari atenții acordate jocului cu reguli în colectiv. Regula devine fenomen central, un fel de certitudine ce-l ajută în adaptare și pe care o consideră reper ca atare. Se poate presupune că această organizare de dependență de reguli, uneori excesivă ( la nivelul copiilor de clasele a II a si a III a ) exprimă un fel de mândrie pentru aceste feluri de apartenențe.

Toți copiii din lume , indiferent de vârstă, scoală, condiții materiale, mediu cultural, desenează, modelează cu instrumentele pe care le au la dispoziție. La toți oamenii normali precum și la cei cu anumite afecțiuni psihice, se manifestă funcția plastică a creierului, funcție care ne dă posibilitatea să ne exprimăm prin intermediul liniilor, punctelor, culorilor, petelor, formelor, comunicând emoții, stări, sentimente, idei, atitudini, etc. Exprimându-se prin intermediul limbajului plastic ( de cele mai multe ori înaintea exprimării scrise și verbale) copilul comunică, explorează lumea, simte plăcere, îsi consumă energia, surplusul de energie, își exersează și își structurează afectivitatea, își construiește imaginarul propriu.

Tot la acest nivel de dezvoltare , copiii organizează jocuri cu subiecte prelungite, ce se perpetuează săptămâni întregi în zilele însorite pe terenuri virane sau părăsite, apropiate de casa sau pe terenurile apropiate de scoală. Organizarea de serbări școlare devine atractivă. Le place să construiască mici cotloane, colibe. Mulți autori numesc aceasta etapa ,, Robinson Crusoe “.

După 9 ani , copiii de sex diferit încep să se separe în mod spontan în jocuri. Copilul devine ceva mai meditativ, se atenuează caracterul pregnant al expansivității în conduite. Este o perioadă de încercări numeroase de a rezolva activitățile mai dificile. Evidentă este dorința copilului de autoperfecționare, de îmbogățire a cunoștințelor. Copilul devine dintr-o dată mai ordonat, mai perseverent în diferite feluri de activități.. Nu mai trece cu plăcere de la o activitate o formă de restructurare a disponibilităților personalității, în care crește emanciparea de dependeță fată de regulile familiei și subordonarea acestor cerințe școlare. Nu sunt puține situațiile în care copilul impune acasă reguli noi motivate ca ,,așa a spus doamna învățătoare la școală “.

În jurul vârstei de 8 ani și după, interesele devin multilaterale și diferențiate. Studiul aritmeticii trece printre preocupările de prim ordin. Competiția colectivă începe să devină de asemenea deosebit de activă și se evidențiază in jocurile de echipă. Momentul vârstei de 8 ani este foarte sensibil pentru educația socială, dat fiind faptul ca adaptarea a depășit încă o etapă tensională și copilul a început să treacă într-o fază de mai mult echilibru și mai mare stăpânire de condițiile de activitate școlară pe care le traversează. Începe să devină ceva mai reflexiv și preocupat de numeroase probleme dintre care și aceea a provenienței copiilor ( de la 5 ani ), dar și de probleme privind apartenența socială, identitatea de neam. Este un moment de intensă identificare socială și concomitent de constituire a sentimentelor de apartenentă socială, clasa la nevoia de a planifica timpul și activitățile. Desenele alta. El simte, lucrările scrise se îmbunătățesc, devine adesea de performanță și activitatea la orele de matematică.

Progresele în dezvoltarea intelectuală sunt de asemenea evidente. Între 9 și 10 ani are loc o creștere evidentă a spiritului de evaluare a copilului , spiritul critic se dezvoltă la fel. Capacitatea copilului de a aprecia ce anume a omis în răspunsul la lecție crește. În același sens, își dă semna relativ clar ce a greșit la lucrarea de control.

Zece ani înseamnă deja sfârșitul copilăriei. Desenele vor fi amestec de imaginație și de reprezentare a obiectului, ele sunt mai puțin schematice, mai puțin stereotipe, mai elaborate și se vor elaborate și se vor, de regulă, figurative. Modurile de reprezentare se apropie tot mai mult de modurile familiare adultului ; ele dovedesc un efort de observație și de reflecție, o grijă pentru conformitate, fenomen care, din păcate, în multe cazuri va diminua activitatea creativă a copilului . De aceea explorarea și înțelegerea imaginarului prin diferite modalități este o necesitate în cadrul educației vizuale.

I.2. EVOLUȚIA GRAFISMULUI ÎN FUNCȚIE DE ETAPELE DE DEZVOLTARE ALE COPILULUI

Nu putem aborda problema educației plastice la copii fără să respectăm particularitățile de vârstă ale acestora , prezentarea acelor caracteristici psihologice ale copiilor care sunt foarte importante structurii didactice a unei educații plastice eficiente. Aceste caracteristici trebuie considerate ca niște repere psihologice, adică instrumente de descriere a stării dezvoltării psihice la un moment dat. Cu alte cuvinte, pentru înțelegerea desenelor create de copii,se cere mai întâi înțeles suportul emoțiilor care conduce la viziunile transpuse de ei cu multă sinceritate și putere de convingere pe foaia de hârtie. Deși par simple, elaborate facil, putem deosebi o mulțime de aspecte, specifice fiecărui segment de vârstă al copilăriei, al stării emoționale trăite sau a modului în care este percepută lumea. Când sunt mici, copiii nu sunt preocupați de crearea unor valori artistice. Ei nu dețin pentru a stăpâni actul creației nici măcar minimul de informații care să- i ajute la separarea formelor estetice de cele inestetice în spațiul care trăiesc. Desenele lor ilustrează alte sfere, iar când unele dintre imagini corespund unor cote artistice, fenomenul e absolut întâmplător, dar mai ales ne plac pentru că sunt mulate pe gustul nostru estetic matur. De aceea , vom privi la început desenele celor mici cu ochi de psiholog și nu de îndrumător de cerc artistic. Pentru asta vom accepta din start punctul de vedere al cercetătorilor din domeniu, care separă joaca copilului de actul desenării. Imaginea grafică realizată de copil nu reprezintă pentru el o distracție, chiar dacă, în multe din cazuri, e însoțită de bucuria realizării sau de revelație. Cu puțină reținere, apreciem că doar fluidizarea culorii prin plierea hârtiei se poate numi exercițiu-joc.

Printre domeniile cultivate de psihopedagogia secolului al XX-lea privind înțelegerea copilului, producțiile artistice ale acestuia au prezentat un viu interes, desenul ocupând un loc privilegiat. Interesul nu vizează descoperirea unor valori artistice, ci conexiunile existente între copil și stările lui psihologice, mai ales sub aspectul dezvoltării lui. Au fost efectuate cercetări laborioase asupra desenelor copiilor cu urmărirea minuțioasă a producțiilor grafice ale aceluiași copil de-a lungul mai multor ani. Astfel a fost subliniată evoluția specifică a grafismului în funcție de fazele de dezvoltare. Studiul evoluției desenului în funcție de vârsta făcea abstracție de predispozițiile artistice ale copilului, evoluția grafică însoțind dezvoltarea capacităților sale psihologice. S-a urmărit înțelegerea și sesizarea stadiilor grafismului și folosirea probelor de desen pentru realizarea unei evaluări a nivelului intelectual al copilului. Semnificația pe care copilul o da obiectelor și fenomenelor din jurul său este în funcție de experiența sa nemijlocită , de trebuințele și de trăirile proprii în plan afectiv și emoțional, care nu întotdeauna corespund cu realitatea.

Desenul se înscrie astfel, la jumătatea drumului între jocul simbolic, care oferă aceeași plăcere funcțională, și imaginea mintală care presupune același efort de imitare a realului. Astfel desenul reprezintă uneori o pregătire a imaginii mintale, alteori o rezultantă a acesteia.

Pe de altă parte, desenul copilului reprezintă un limbaj, prin care el își transpune gândurile și reprezentările lui despre sine și despre lume. În timp ce limbajul vorbit este dificil de achiziționat, iar cuvintele deseori trădează și deformează gânduri și situații, desenul este un mijloc de expresie privilegiat, care oglindește întreaga personalitate a copilului. În desenul său , copilul povestește grafic, fără ca aceasta să includă în mod necesar și cuvintele; când se apelează la acestea, desenul este de multe ori punctul de plecare pentru povestiri reale sau imaginare. Nu întâmplător unii copii sunt auziți cum își descriu imaginea creionată, explicând chiar în timp ce desenează.

Autori precum Luquet, Guillaume, Engelhart au studiat evoluția desenului în funcție de vârsta copilului. În cercetările privind desenul infantil au existat inițial două puncte de vedere contrarii: una din abordări susținea proveniența esențialmente realistă a primelor desene, deoarece urmează modele efective, fără aportul imaginației. Se susținea că imaginile grafice dirijate de ficțiune apar mai târziu. A doua teorie este susținătoare a idealismului, considerând că primele încercări grafice ale copilului oglindesc doar conținutul psihic intern al acestuia, fără a avea corespondenta cu realitatea înconjurătoare. Desenul unui copil până la vârsta de 8-9 ani este realist ca intenție, dar el începe prin a desena ceea ce știe despre un personaj sau despre un obiect înainte de a exprima grafic ceea ce vede. Astfel, realismul desenului urmează mai multe faze, timp în care copilul dă forma experiențelor sale și își cristalizează ideile despre lumea în care trăiește și numai după 9-10 ani este preocupat să redea imaginea grafică a ceea ce vede.

Primul stadiu al grafismului este cel al mâzgălelilor. El apare după vârsta de un an, un și jumătate, fără a fi însoțit însă de vreo intenționalitate. Creionul este la această vârstă doar o prelungire a mâinii iar copilul nu realizează vreo legătură între urmele lăsate de creion și mișcarea mâinii sale. Interesul său este stimulat doar de urmele lizibile, pe care le va trasa peste tot, în toate direcțiile, fără să ridice creionul.

Intenția copilului de a reprezenta ceva prin desen apare între doi și tei ani, în timp ce începe să descopere că anumite mișcări ale mâinii cu care ține creionul, conduc la apariția unor linii cu aspecte diferite. Astfel, o reprezentare grafică neintenționată poate deveni intenționată pe parcursul finalizării ei. Între doi și trei ani, își formează necesarul de cunoștințe despre linie, intuind ceva și despre pată , apare și intenția de a conferi semnificații mâzgălelilor sale prin analogie cu obiectele reale pe care le privește. Momentul acesta al desenului e cunoscut în literatura de specialitate sub termenul de realism fortuit sau al doilea stadiu al mâzgălelilor.

Observăm că intenția de a reprezenta ceva nu precede desenul , și îl succede. Noua fază este mai avansată din punct de vedere psihic. Copilul încearcă să țină mai bine creionul în mână, prin imitația adultului și devine mai atent cu posibilitățile de modelare a liniei intenționând să dea semnificație imaginii pe care o creează.

Uneori apariția intenționalității se face simțită în cursul grefierii. Semnificația desenului va fi descoperită însă la finalul acestuia, când copilul pune formele determinate ale mâzgăliturilor sale în legătură cu aspectul unor obiecte. Începe să gândească în imagini. Nu rareori copilul va schița un anumit desen, după ce va întreba adultul: ,,ce am desenat ? “Aici atitudinea adultului trebuie să fie prudentă. Firesc este ca în fața acestei provocări să dirijeze într-un fel atenția copilului ca să dea singur un sens acelei reprezentări, să evite, cu alte cuvinte, să facă identificarea bazându-se pe gândirea sa matură .

Abia la trei ani copilul începe cu adevărat să deseneze, în curând să dea sens reprezentărilor sale. Primele lui imagini sugerează jucăriile preferate, obiecte sau persoanele apropiate. Omulețul este unul dintre modelele dominante. El apare inițial sub forma omulețului-mormoloc, ilustrat printr-un cerc ce reprezintă atât capul cât și corpul văzute din față și cărora le sunt atașate câte două perechi de linii sau bețe prin care reprezintă mâinile și picioarele. Cu cât înaintează în vârstă, cu atât omulețul se îmbogățește în detalii. La această vârstă el are o viziune sincretică și percepe mai degrabă ansamblul formelor decât detaliile.

La acest nivel pătratele, dreptunghiurile, cercurile, elipsele sunt uniform reprezentate prin aceeași curbă închisă, fără drepte sau unghiuri. Desenul unui pătrat este aproximativ corect în jurul vârstei de patru ani, și este strâns legat de apariția celei de-a treia faze în desenul copilului, cea a realismului intelectual.

În stadiul realismului intelectual, copilul începe să reproducă obiecte cu aspectul apropiat celor reale, cu elementele lor specifice, dar nu le poate reda înfățișarea dintr-o latură, așa cum sunt ele văzute firesc în mediu. Copilul include elementele care în realitate nu se văd, prin transparenta acelor laturi care ascund conținuturi cunoscute. El desenează interiorul casei care se vede prin peretele exterior sau corpul uman văzut prin haine.

Desenul omulețului se îmbogățește progresiv la 4-5 ani. În jurul vârstei de 5-6 ani, după un studiu statistic al lui Thomazi, apare delimitat corpul omulețului printr-un al doilea cerc văzut tot din față.

Variațiunile aspectului omulețului permit evaluarea inteligenței copilului , dar aduc și informații esențiale despre nivelul cunoștințelor pe care le are un copil despre propriul său corp, deoarece când un copil desenează un omuleț, se desenează de fapt pe sine. Când copilul va căuta să deseneze realitatea înconjurătoare, va obține mai mult o creație imaginară decât o reprezentare fidelă a realului. Noțiunile și reprezentările de perspectiva apar abia la vârsta de 7 ani, prin înțelegerea schimbărilor de mărime sau de forma în funcție de punctul de observare, a reprezentării perspectivei în desen și se cristalizează la 9-10 ani.

Trecerea progresivă de la realismul intelectual la realismul vizual are loc între opt și zece ani. Aceasta trecere este legată de transformările complexe care încep la opt ani și depind de numeroși alți factori : nivel mintal, mediu socio –cultural, maturitate afectivă. La această vârstă copilul poate desena deja din memorie. El reține preponderent ceea ce-l impresionează mai mult, raportul dintre posibilitatea de recunoaștere și de reproducere se modifică, cu dezvoltarea memoriei reproductive, cu posibilitatea de reorganizare a datelor cunoscute.

După 12 ani copilul va accede la ultimul stadiu al grafismului , cel al reprezentării în spațiu, când desenele devin mai artificiale, deoarece sunt mai laborioase. În ciuda tuturor achizițiilor, sarcina reprezentării nu va fi deloc mai ușoară, dimpotrivă, copilul întâmpina dificultăți în redarea realului văzut, mai ales a celor legate de stăpânirea mijloacelor tehnice de lucru și cunoașterea limbajului plastic necesar.

I.3. MANAGEMENTUL ÎNVĂȚĂRII CREATIVE

Sistemul de învățământ are un pronunțat caracter inerțial și poartă înăuntrul său premisele unei atitudini conformiste și retiniene. Cadrul didactic poate foarte ușor staționa într-o abordare de rutină a demersului didactic, mulțumindu-se cu aplicarea ,,cuminte” a programei de educație plastică, reluând an de an teme, modalități de învățare, fără să țină cont de faptul că sunt alți copii, că sunt posibile abordări mai incitante , mai stimulative, mai creative.

Învățătorul poate deveni factorul esențial în stimularea creativității elevilor dacă abordează la clasă un management bazat pe anumite repere:

Pornește în demersul didactic de la o viziune pozitivă asupra naturii umane ;

Consideră că este perfect normal ca cineva să se simtă implicat într-o decizie la formularea căreia a luat parte ;

Crede în capacitatea de autorealizare a elevilor și îi încurajează în acest sens ;

Apreciază individualitatea , personalitatea fiecăruia ;

Încurajează promovează și recompensează creativitatea ;

Este angajat într-un proces de schimbare permanentă și are competente necesare pentru a gestiona schimbarea ;

Pune accentul mai mult pe motivația internă decât pe cea externă ;

Pune accentul pe proces și nu pe produs, pe ceea ce se întâmplă cu structurile psihice implicate în învățare și nu pe produsele obiectuale ( lucrările plastice în sine ).

Dar ce se poate face efectiv pentru stimularea creativității la ciclul primar prin activitățile artistico – plastice ? Este o întrebare la care încercăm găsirea câtorva răspunsuri.

Se constată că orele de arte vizuale și abilități practice ne permit să valorificăm mai intens potențialul creativ al elevilor prin caracterul lor ludic accentuat. Copilul vine la școală cu mare experiență vizuală, știut fiind faptul că cea mai mare cantitate de informație vine pe canalul vizual ; de altfel copiii au numeroase experiențe plasice încercate acasă sau la școală, aceștia având în marea lor majoritate încă plăcerea de a ,, mâzgăli “, de a reprezenta plastic lumea, senzațiile , trăirile, uimirile proprii, spontan, direct.

Un alt motiv este faptul că activitățile plastice oferă copiilor posibilitatea de a explora lumea vizual și tactil, implicând și mișcarea mâinilor, nu numai a ochilor, mișcare care se încarcă de stările interne în care se afla aceștia în timp ce pictează, desenează sau modelează.

Elementele de limbaj plastic și tehnicile plastice devin ,, instrumente “ cele mai accesibile copiilor pentru a se exprima și a realiza imagini plastice expresive. De la familiarizarea cu elemente de limbaj plastic se poate ajunge prin intermediul unor ingenioase explorări vizual – plastice la descoperirea virtuților expresive ale acestora. Aici intră în joc creativitatea pedagogică a învățătorului.

Creativitatea devine educabilă în condițiile abordării unui management modern în care în cadrul didactic este preocupat pentru crearea unui climat corespunzător, propunându-și să utilizeze metode active, să realizeze corelații inter-disciplinare, să promoveze manifestarea liberă a copiilor în învățare, dar în primul rând să cunoască și să stimuleze potenialul creator al fiecărui copil, recurgând la creativitatea în grup, cel mai eficient procedeu susținut de specialiști.

Prin procesul de creație copilul caută forme noi, își lărgește universul, capacitatea de cunoaștere. Sarcinile învățătoarei privitoare la formarea creativității consider că ar putea fi orientate în trei direcții principale :

Depistarea potențialului creativ al școlarilor ;

Încurajarea manifestărilor creative ale acestora ;

Organizarea de activități instructiv-educative stimulative din punct de vedere creativ;

Desfășurând un management creativ la clasă, programa rămâne neschimbată privind volumul de cunoștințe prevăzut, dar aplicând metode de creativitate pentru realizarea obiectivelor generale și operaționale modificăm sistemul operațional al elevului , amplificând astfel latura formativă a procesului de învățământ. Cu cât vom solicita mai mult efortul creativ al copiilor în procesul didactic, cu atât va crește spiritul de independență al acestora și astfel șansa dezvoltării personalității creatoare a școlarului.

Analizând creativitatea, J .Dewey pornește de la semnificația sa de arbitru al gândirii. G. Allport evidențiază faptul că în actul creației sunt implicate aptitudinile și chiar toate procesele psihice , propunând astfel o altă viziune asupra creativității-omul dispune de un potențial creativ, iar datoria educației este să-l descopere și să-l dezvolte.

Creativitatea presupune și procesul de elaborare a noi semnificații sau soluții prin generarea de noi combinații și restructurări a câmpului informațional. Sub aspectul desfășurării sale, creativitatea a fost caracterizată ca procesul prin care omul resimte lacunele sau dezechilibrul posibil în anumite sisteme date, în anumite zone ale experienței umane, și pe care le depășește prin capacitatea de a formula idei și ipoteze noi, de a le verifica și retesta de a percepe și exprima, în forme originale relații noi și neașteptate sau de a ordona în sisteme unice, perfecționate, datele datele ce aparent nu sunt direct legate între ele.

Creativitatea este o dimensiune complexă a personalității ; ea angajează diferite tipuri de resurse psihologice, cum ar fi: fluiditatea, capacitatea de elaborare, sensibilitatea pentru probleme, capacitatea de definire a problemelor, etc. Totodată, creativitatea solicită anumite potențialități și caracteristici de personalitate: spirit de independentă, preferința pentru complexitate, autonomie în elaborarea judecaților, conștiința de sine puternică.

Cadrul didactic sugerează copiilor iluzia deplinei libertăți. E vorba de o ,,libertate înțeleasă “, cum spunea marele gânditor J. J. Rousseau ,, Copilul nu trebuie să facă decât ceea ce vrea el, dar el nu trebuie să voiască decât ceea ce voiești tu să facă ; nu trebuie să facă un pas fără ca tu să-l fi prevăzut, nu trebuie să deschidă gura fără ca tu să știi ce ce va spune, trebuie ghidat mereu spre drumul și orizontul care trebuie.”

Atitudinea cadrului didactic determină din optica potrivit căreia ea are menirea să creeze un bogat și sugestiv mediu copiilor, să lase posibilități de încercare și inițiativa copiilor, să-i ajute prin infomatii corecte, să exploateze erorile și eșecurile unor experiențe ale copiilor ; ea urmărește, îndruma, sfătuiește dar nu comandă niciodată.

Pentru formarea și dezvoltarea spiritului creativ la elevi este necesară și dezvoltarea încrederii în forțele proprii. Aceasta poate fi stimulată prin atitudinea atentă a învățătorului față de dorințele, sugestiile sau propunerile copiilor, prin importanța pe care o acordă inițiativei lor pozitive și acțiunilor îndeplinite fără ajutor din afară.

A forma gândirea creatoare a unui copil nu înseamnă a-l face artist, ci numai a-i da posibilitatea să-și dezvolte originalitatea gândirii. E foarte important să nu descurajăm încercările copilului prin aprecieri asupra a ceea ce a produs el. Un motiv important este și faptul că desenul este iubit de copii, aceștia simțind nevoia de a desena, picta, tot așa cum simt nevoia de a se juca. Între desenul copiilor și joc există multe trăsături comune care au fost evidențiate în sens creator de mulți pedagogi, profesori de desen , artiști , psihologi. Lucrările plastice ale copiilor constituie un mesaj sincer, autentic, care vorbește despre lumea exterioară, despre felul în care ei văd, simt și interpretează aceste lumi și relațiile dintre ele.

II. CREATIVITATEA – DIMENSIUNE PSIHOLOGICĂ A CREATIVITĂȚII UMANE

II.1 DEFINIȚII ȘI CARACTERISTICI

,,Prin creativitate se înțeleg adeseori factorii psihologici ai unei performanțe creatoare viitoare, într-un domeniu sau altul al activității omenești .”

,, Creativitatea – activitatea mintală de elaborare a ideilor noi și originale pe plan mintal, iar creația este activitatea de metamorfozare a ideilor noi în proiecte, planuri, schițe și în final în obiecte tehnice sau artistice. “

Deși nou introdus în psihologie (în anul 1939, de către G.W. Allport), termenul de creativitate a avut o evoluție explozivă în ultima jumătate a secolului XX-lea. Dintr-o problemă centrală a psihologiei, creativitatea a devenit una dintre marile probleme ale umanității, confruntată cu o creștere fără precedent a problemelor-sociale, economice, demografice , educative, pe care este chemată să le rezolve.

În prezent există sute de modalități în care este definită creativitatea. În general, psihologii susțin că a fi creativ “, înseamnă ,, a crea ceva nou, original și de valoare pentru societate “. , Mihaela Roco arata ca toți specialiștii care s-au ocupat de fenomenul creației recunosc în mod unanim că trăsătura definitorie a creativității –noutatea. ( Roco Mihaela, 2004).

Paul Popescu-Neveanu afirmă :,, Creativitatea presupune o predispoziție generală a personalității spre nou, o anumită organizare a proceselor psihice în sistem de personalitate” , Margaret A. Boden a inventariat definițiile date creației consemnate în diferite dicționare și a concluzionat ca în general creativitatea este văzută ca ,, realizarea de combinații noi,originale de idei vechi.”Unii autori găsesc acest concept destul de imprecis. Ei arăta că în mintea omului obișnuit creativitatea este legată de expresii și creații artistice, de invenții tehnologice sau descoperiri științifice, de educație, de comunicare interumană, de comportamentele și de mișcările sociale, ea semnificând adaptare, libertate interioară, evoluție , talent literar, imaginație, construcție , originalitate, distanțare față de lucrurile deja existente. Alți autori, însă, văd în creativitate capacitatea de a imagina răspunsuri la probleme, de a elabora răspunsuri inedite și originale .

Pornind de la faptul că fiecare autor pune accentul pe dimensiuni diferite datorită complexității fenomenului, Al. Roșca (1981) este de părere că puțin probabil să se ajungă la o definiție unanim recunoscută. El arată ca , după unii autori, ,, creativitatea este aptitudinea sau capacitatea de a produce ceva nou sau de valoare “, iar după alții ea constituie un proces prin care realizează un produs .

Exista tendințe de a limita creația la productivitate, valoare, utilitate, calități care sunt necesare, dar nu și suficiente pentru delimitarea creativității. Definitorii pentru creație sunt originalitatea și noutatea. Ca formațiune psihică deosebit de complexă, creativitatea se caracterizează printr-o multitudine de trăsături :,, productivitate, utilitate, eficienta, valoare , ingeniozitate, noutate, originalitate”, așa cum sunt prezentate de Mielu Zlate în lucrarea ,,Psiholohgia la răspântia mileniilor “.

Productivitatea se referă la numărul mare de idei, soluții, produse mai mult sau mai puțin materiale.

Valoarea produselor activității creatoare are în vedere faptul că acestea trebuie să prezinte însemnătate din punct de vedere teoretic sau practic ; valoarea trebuie să fie recunoscută și respectată în plan social.

Ingeniozitatea presupune o deosebită eficacitate a metodelor de rezolvare. Noutatea se referă la distanță în timp a lucrurilor, ideilor. Referitor la această calitate a creativității , Mihaela Roco remarcă faptul că pot există lucruri foarte noi, recent elaborate, care să aibă un grad redus de originalitate.

Originalitatea se apreciază prin raritatea ideilor, soluțiilor sau a produselor. De regulă sunt considerate originale rezultatele creativității care apar o singură dată într-o colectivitate, deci sunt unice.

În concluzie, creativitatea intervine oriunde soluțiile preelaborate, răspunsurile habituale sau rutiniere nu mai operează, punând omul sau colectivitatea în situația de aimagina soluții noi, originale și valoroase, adică soluții creative. Dacă termenul de creație se referă la opera încheiată, la produs, creativitatea este un atribut al persoanei, dar și o armă de activitate ce implică soluțiile noi.

Toată taina unei lecții bune stă în căldura și melodia sufletului. Conceptul psihologic de creativitate desemnează capacitatea de a produce noul. Acesta exprimă interacțiunea constructiv-transformatoare dintre subiect și mediu. Un produs al creativității se caracterizează prin : originalitate , unicitate, noutate și utilitate socială.

Creativitatea este o nevoie socială, o latură necesară a psihicului uman, a funcționării sale sistemice și a capacității sale emergente. Aceasta se manifestă la toate nivelurile și componentele procesului de predare-învățare evaluare, dar și în toate momentele actului didactic. Pusă în relație cu idealul educațional, creativitatea pedagogică este o necesitate constantă, dar și un scop al întregului proces de învățământ.

Creativitatea a fost și va rămâne o calitate superioară a omului , fiind identificată, în cazul elevilor că o capacitate de a realiza ceva și altceva în raport cu realitatea existentă, de a înțelege și a cunoaște pe plan material și spiritual ceva inedit, util și valoros. Aceasta apare în orice activitate, fiind ea însăși o formă de activitate. Ea este un fenomen complex, dar actual și vital pentru viitor, este fereastra larg deschisă ce-i dă imaginației aripi, iar viselor contur și împlinire.

Creativitate, creație, creativitate generală, creativitate specifică, tehnica , artistică, creativitate de expresie, creativitate procesuală, creativitate de produs, creativitate inovativă, creativitate inventivă, creativitate emergenta, creativitate literară, muzicală, teatrală, plastică, vizuală, etc. Lista se poate continua, între conceptul de creativitate generală și specifică încăpând toate tipurile de creativitate încât se ajunge la ideea că sunt atâtea tipuri de creativitate câte feluri de activități există .

Parcurgând mai multe surse bibliografice referitoare la creativitate, fiecare poate constata că creativitatea este un concept destul de vag și oarecum imprecis.

A creea înseamnă : a face să existe, a aduce la viață, a cauza, a genera , a produce, a fi primul care interpretează rolul și care dă viața unui personaj, a compune repede, a zămisli, a inventa un nou mecanism, etc. Cine poate fi numit creativ ? Cel care se caracterizează prin originalitate și expresivitate, cel care este imaginativ, generativ, deschizător de drumuri , inventiv, inovativ, etc.

Abordarea psihometrică a creativității, considerată la debutul ei o adevărată revoluție în ceea ce privește măsurarea gândirii creative, și-a propus în esență, să studieze creativitatea la subiecți obișnuiți prin teste creion-hârtie. Unele teste conțin :

a ) elaborarea întrebărilor : subiectul scrie toate întrebările pe care le poate concepe, pe baza unei imagini desenate ;

b ) optimizarea produsului : subiectul enumeră modalități interesante și neobișnuite de întrebuințarea unei cutii de carton, cărămidă, etc.

c ) cercuri : subiectul trasează câteva cercuri goale pentru a le integra apoi în diferite desene cărora le da titlu.

Aceste teste au facilitat cercetarea și au putut fi întreprinse pe oameni obișnuiți. Jucarea lor cu elevi de diferite vârste mobilizează gândirea, imaginația, antrenându-le, după unii chiar dezvoltându-le. În câmpul practicii educaționale diferite variante din aceste teste transformate în jocuri plastice pot fi folosite ca modalități de incitare / solicitare creativă a elevilor. Pare mai incitantă, mai interesantă pentru elevi solicitarea ,, ce pot face cu patru dreptunghiuri și două triunghiuri “ decât ,, desenați o casă “.

Și acestor teste de creativitate li s-au adus critici, ele fiind considerate triviale, recomandându-se sarcini mai complexe – probe scrise sau desenate . S-a considerat de asemeni că punctajele obținute la fluentă, flexibilitate, originalitate și elaborate nu pot cuprinde întreaga sferă a creativității care cu siguranță nu se reduce doar la aspecte cognitive. Pentru dascăl este extrem de important să nu ia în calcul în proiectarea și desfășurarea activităților plastice doar aspectele cognitive ; aspectele afective, motivaționale , dorințele sunt la fel de importante, iar în modalitate de expresie artistico-plastică ele sunt chiar esențiale în primii 10- 12 ani și chiar ulterior, dar mai ales în implicarea acestora în ceea ce privește dimensiunea expresivă sau creativitatea la nivel de expresivitate.

Sugestii interesante pot fi preluate și aplicate la activitățile plastice din abordările cognitive. Ne referim aici la modalitățile de reprezentare plastică a obiectelor, contextelor, senzațiilor, sentimentelor, etc. , apelând la elementele și mijloacele plastice, la descoperirea, jucarea și generarea operațiilor plastice aplicate culorii, formelor, liniilor, petelor și punctelor.

Studiile sociale privind creativitatea au pus accentul pe rolul variabilelor de personalitate, motivație și mediul socio-cultural ca surse ale creativității. Astfel au fost depistate anumite trăsături de personalitate caracteristice indivizilor creativi : gândirea independentă , încrederea în sine, fascinația complexității, orientarea estetică, asumarea riscurilor, curajul, îndrăzneala, spontaneitatea, autoacceptarea, actualizarea de sine, motivația intrinsecă. În ce măsură noi ca educatori sesizăm asemenea trăsături și încurajăm manifestarea, concretizarea lor în activitățile plastice ? De asemeni, la nivel social, au fost studiate influențe privind diversitatea culturală, starea de război, existența unor modele, resursele, numărul competitorilor dintr-un anumit domeniu. E nevoie de experiență și imaginație din partea învățătorului în a formula probleme vizual–plastice adecvate vârstei și particularităților specifice copiilor. În fond, cât trăiește omul rezolvă mereu probleme, legate de hrană, adăpost, haine, resurse, dorințe, vise, idealuri, etc., deci abordarea învățării, creativității sub această manieră îl formează pe elev pentru viață, dezvoltându-i capacitatea de a intra în spațiul problemelor și de a le rezolva.

Pentru educatorul creativ relaționarea dintre diferitele discipline prin intermediul învățării integrate este benefică pentru antrenarea integrată / complexă a tuturor instanțelor psihice și a diferitelor câmpuri informaționale și procedurale de care dispune elevul. Interdisciplinaritatea , multi-disciplinaritatea și trans-disciplinaritatea sunt aspecte extrem de importante în structurarea și abordarea creativă a învățării. În acest sens inițierea copiilor în realizarea unor proiecte în care aceștia să-și fructifice cunoștințele asimilate la mai multe discipline și propriile experiențe sunt benefice pe plan formativ. Putem propune, discuta și apoi forma colective de copii care să realizeze mici proiecte având teme că : ,, noi și culorile “, ,, mărul ca fruct, mărul în pictură, mărul în poveste, mărul ca aliment “; ,, călătorie în lumea formelor naturale, artistice , tehnice, matematice , etc. Important este ca elevii să exerseze și să conștientizeze abordarea unei teme, idei, obiect, realități, probleme din mai multe perspective descoperind însușiri, aspecte, calități diferite, noi.

Pentru educator e important faptul că reiese clar că pentru creație, indiferent în ce domeniu s- ar desfășura, sunt specifice ultimele două stadii – integrativ și transformațional – și de regulă presupun divergenta, nonconformism, incertitudine și renunțarea la ceea ce este tradițional în vederea conceperii unui nou mod de abordare a problemelor.

Din punct de vedere educativ, este esențial să înțelegem că găsirea și căutarea noului presupune renunțarea temporară la cunoscut, la tradițional, marcând un moment de criză în viața individului, implicând asumarea riscului, incertitudinii un puternic disconfort psihic, fiind nevoie de mult curaj și perseverența. Creația, indiferent de domeniu, nu este doar o joacă, ea necesită mult curaj , munca perseverentă , risc. În acest context sunt benefice exemplele de creatori, inventatori, sportivi, cu momentele de cumpănă, curaj, perseverență, dar și cu cele de depășire a obstacolelor și cu bucuria reușitei, descoperirii , învingerii, creării operei, cuceririi piscului.

,,Există adesea, în prima copilărie, o prospețime a imaginației, o curiozitate neobosită, un fel de geniu poetic, pe care savanții sau artiștii ajunși la maturitate nu le pot găsi decât cu mare greutate.”

Pornind de la această remarcă a lui Gaston Berger, putem să ne îndreptăm atenția spre o abordare de încredere a problematicii creativității, susținuți de orientările noi din Curriculum Național și de Planul-cadru de învățământ.

Valorificând cele mai de preț însușiri ale copilăriei ( inventivitatea, fantezia, imaginația, căutările pasionate, elanul spre aventură și cunoaștere ), regăsite în activitățile realizate în orele de educație plastică, vom stimula și vom forma oameni cu gândire independenta, creativă. Copiii nu pot realiza la începutul drumului lor de mici artiști forme care să le întruchipeze cât mai sugestiv ideile și sentimentele. Cu atât mai puțin se vor orienta în structura spațiului compozițional. Privind atent natura, ei vor observa nu doar frumusețea ei, dar și varietatea plantelor, forma și culoarea lor. O frunză care se desprinde și se leagănă în vânt, o castană căzută pe aleea din parc sau o ghindă găsită la poalele copacilor pot constitui materiale de bază în realizarea unor lucrări minunate în orele de educație plastică și abilități practice. Problema formării prin educație a personalității autohtone și creative este complexă și aprimit soluții variate, fără a se putea spune că este rezolvată. Trecerea de la un învățământ dominant informativ la unul formativ-creativ, cu o finalitate măsurabilă dinainte stabilită, trebuie să fie un obiectiv major pentru educatorul care organizează situații de învățare.

Creativitatea poate fi definita prin procesul de creație ( fenomen de extremă complexitate prin care se elaborează fie o operă de artă, fie o inovație tehnică, un mecanism, un aparat, etc. ), prin personalitatea creatoare și potențialul creativ.

Copiii sunt creativi în mod natural și doar așteaptă atmosfera propice pentru a-și manifesta creativitatea, pentru a ne surprinde , pentru a ne încânta cu talentul lor.

II.2. METODE DE STIMULARE A CREATIVITĂȚII

De-a lungul timpului psihologii au arătat că, atât în știința , tehnică,cât și în artă, creativitatea nu se produce instantaneu ci are o anumită dinamică, parcurge etape și momente, presupune anumite mecanisme și condiții.

Alexandru Roșca definește creativitatea ca : ,, procesul care duce la făurirea unui nou, acceptat de un grup de oameni ca fiind util, adecvat și satisfăcător “. Paula Constantinescu Stoleru definește creativitatea ca fiind ,, procesul prin care subiectul sesizând o disfuncționalitate într-un anumit domeniu teoretic sau practic, modelează idei sau ipoteze, le obiectivează în produse noi, adecvate, utile și recunoscute de ceilalți. “

Nevoia de inovare este esențială pentru bunul mers al școlii, al vieții, al vremurilor în care trăim. Creativitatea presupune oameni creativi, iar aceștia nu sunt chiar așa de ușor de găsit. Doar 2% dintre oameni sunt foarte creativi și, cu greu, atingem 15% pentru oamenii cu creativitate ceva mai mare decât media.

Creativitatea a fost și va rămâne o calitate superioară a omului, fiind identificată, în cazul elevilor că o capacitate de a realiza altceva în raport cu realitatea existentă, de a înțelege și a cunoaște pe plan material și spiritual ceva inedit, util și valoros. Școala este unul dintre cele mai importante medii în care elevul poate primi în mod organizat cunoștințe de artă, un mediu în care poate fi educat prin acest limbaj al simțirii.

Talentul reprezintă o formă calitativ superioară de evidențiere a aptitudinilor complexe, ceea ce face posibilă creația de valori noi, originale. Aceasta zestre nativă este necesar a fi cultivată cu tact și pricepere, în sensul dezvoltării potențialităților creative ale elevilor.

O condiție esențială în evaluarea creativității plastice a elevilor o constituie dezvoltarea gândirii artistico plastice și a posibilităților de a materializa această gândire prin însușirea unor tehnici de lucru diversificate ( pictură pe sticlă, pe pânză, modelaj . Micii artiști plastici sunt într-o permanentă căutare , sunt avizi după nou, inventivi. Ei renunță la tehnicile vechi, tradiționale, ajungând să înțeleagă noile curente și tehnici care au apărut în arta modernă.

Practica didactică a demonstrat că nu este suficient să-i faci pe copii să observe frumosul din natură sau viață, că nu este de ajuns să prezinți în fața lor lucruri artistice, ci trebuie urmărită dobândirea de către elevi a unor aspecte esențiale ale cunoașterii plastice. Acesta este obiectivul general al orelor de arte vizuale și abilități practice, cuprinzând două aspecte principale, și anume : dezvoltarea la elevi a gândirii artistico-plastice , precum și dezvoltarea sensibilității și gustului artistic și estetic.

Pentru realizarea acestor obiective, am considerat necesară introducerea unor căi de acțiune care să releve următoarele aspecte : familiarizarea elevilor cu limbajul plastic, inițierea în problemele actului de creație (culoare, armonie, compoziție, crearea limbajului plastic ), precum și contactul cu frumusețea mediului înconjurător și cu opera de artă. Pe lângă cunoașterea unor noțiuni plastice, este necesar ca elevii să fie familiarizați cu materialele și instrumentele folosite în cadrul activităților plastice ( tempera, acuarela, carioca, plastilina, tușuri colorate, pânză, gris, vase pentru apă, plăcute pentru culori , etc.).

Introducând diverse tehnici de lucru, elevii și-au îmbogățit bagajul de cunoștințe și au obținut lucrări cu calități artistico-plastice. Folosite în paralel, metodele clasice și cele moderne au stimulat și au dinamizat gândirea elevilor, determinându-i să cunoască , să înțeleagă și să aplice cu succes diverse tehnici, să rezolve problemele plastice pe care le ridică. Pentru a stimula creativitatea, specialiștii au pus la punct diverse metode și tehnici care să permită unor elevi valizi să obțină rezultate apropiate celor creativi. Aplicarea lor din ce în ce mai susținută și în cadrul orelor de educație plastică le-a dovedit din plin utilitatea.

În cele ce urmează, aș dori să evidențiez câteva metode pentru a incita elevii în găsirea unor soluții optime pentru compozițiile la libera alegere, având drept finalitate dezvoltarea gândirii vizuale a acestora.

Noul, originalul nu apar doar din combinatorică , din jocul ingenios al procesărilor, al formelor, culorilor, compunerii spațiale, ci și din incitarea diverselor ,, situații plastice “și din modul de abordare a lucrurilor la nivel paradigmatic.

Pentru punerea la lucru a resurselor și energiilor interne de care dispune subiectul pentru incitarea curiozității, interesului, pentru permutări / jocuri paradigmatice, ieșirea din banal, obișnuit, posibil , nou,inedit, avem la îndemâna o serie de metode, procedee, tehnici care încearcă să-l pună pe acesta în contexte / situații cognitiv afective insolite, paradoxale, care să-i declanșeze potențele creative exprimabile și prin limbajul plastic.

Numărul metodelor practicate astăzi în lume în scopul educării creativității la tineri și al reeducării relativității adulților era cu mult peste 100 în anii ’80 . Astăzi numărul lor este mult mai mare. Pe noi nu ne interesează aici discuțiile despre clasificarea metodelor de stimulare a creativității. Multe din aceste metode sunt o adaptare a unor tehnici binecunoscute la specificul activităților vizual-plastice, altele sunt culese și prelucrate / experimentate .

Cine abordează problematica creativității și creației vizual–plastice, fie elev, student, artist plastic, psiholog și cu deosebire educator de artă, va fi asaltat mai devreme sau mai târziu de cel puțin trei întrebări esențiale din perspectiva pragmatică : Ce facem la activitățile vizual-plastice ? Din ce se naște lucrarea plastică ? Și cum intrăm în starea de a face ?

În câmpul acestor activități vizual–plastice întotdeauna facem ceva concret, material, obiectual, gestic motor și în același timp ceva spiritual, mental, imaterial. Realizăm o lucrare bidimensională sau tridimensională, elaborată sau doar schițata folosind o anumită tehnică. Această lucrare / compoziție plastică este un ,, obiect “ cu experiență proprie, care poate include în el o serie de elemente, texturi, elemente structurale, semnificații, simboluri, linii, pete , combinații ale acestora. Obiectul vizual-plastic se vrea a fi un lucru nou, care să conțină ceva nou, noutate, originalitate, inventivitate, expresivitate, oricât de mici ar fi acestea. Cum putem realiza lucrări plastice care să conțină un cât de mic nou ? Avem posibilități infinite, resurse numeroase – interne și externe, materiale și spirituale, raționale, iraționale, diurne și nocturne, digitale și analogice, sensibile și combinatorice, situaționale și paradigmatice, etc.

Lucrarea plastică nu apare din senin, ea se naște în urma unei munci intense, mintale și concret-plastice, în urma conlucrării unor mecanisme și procese psihice de elaborare mentală, interioară și realizare, transpunere concret obiectuala. În elaborarea mentală și concomitent concret-obiectuala a unei lucrări plastice pot fi antrenate, activate o serie de elemente (reprezentări în sens cognitiv ), procesări / operații sau o parte dintre acestea :

elemente idei ( viață , armonie, melancolie, complexitate, muzicalitate, etc );

elemente formă ( unghiulare, rotunde, ramificate, plane, spațiale, figurative, abstracte , etc. ) ;

elemente culoare (mai multe, mai puține, tonuri, nuanțe, în diverse contraste sau desfășurări armonice ) ;

elemente structurale și structurante ( grupuri de puncte, de linii, de pete, grupuri de elemente stropite, pulverizate, presate, repetiții ritmice, desfășurări fractale );

structuri de suprafață ( texturi ) inspirate din natură, prelucrate sau pur și simplu inventate prin jocul elementelor de limbaj plastic și al tehnicilor plastice ( care vor sugera senzații vizual-tactile- moale, aspru, lucios, mat, zgrunțuros, uscat, umed, etc. )

structuri de adâncime, organizări interne la nivel macro și microscopic care sugerează organizări existente și posibile ale datului și creatului, dar și al posibilului ;

combinații de structuri, texturi, idei ;

motive intrate în circuitul artistic ( motive mai mult sau mai puțin arhetipale, simboluri, semne, teme, etc. );

combinații, configurări de culori, forme, motive, simboluri, idei, sentimente, semne iconice, semne pur plastice, emoții, stări, etc. ;

combinații, asocieri diverse ale celor însușite mai sus, etc.

Cantitatea de elemente din care se poate constitui , naște o lucrare plastică este considerabilă,

posibilitățile de alegere a anumitor elemente, combinarea lor tinde spre infinit. Noul, originalul poate lua naștere, uneori din dimensiuni surprinzătoare, dacă sunt puse la lucru cât mai multe resurse și mecanisme psihice ale subiectului implicate în creativitate și dacă se creează un climat favorabil. Pregătirea intrării în ,, starea de a face “ ( sau reveria, după unii autori ) poate fi facilitatea de unele metode de încălzire a mâinilor, ochilor și minții, de deblocare a funcțiilor imaginative, de inducere a unor reverii lucide sau poetice, etc. Subiectul angajat într-un demers vizual-plastic creativ, antrenat treptat în acest sens, va cunoaște și va exersa elementele și procesările care converg într-o lucrare plastică ; el va descoperi jucându-se, exersând, elaborând, reelaborând, faptul că elementele lucrării și procesările la care sunt supuse se aleg conștient și inconștient în funcție de preferințe, problema plastică, idee ( subiect ), de impulsuri, obsesii, preocupări, stări de moment, în ultimă instanță de personalitatea proprie. Și pentru că noul, originalul apare undeva la confluenta dintre combinatorica, subtilitatea și sensibilitatea alegerii și codificării vizual-plastice a constituenților lucrării plastice și modul de abordare a lucrurilor, problemelor la nivel paradigmatic, totul scăldat de emoționalitate și susținut energetic de motivații cultivate cu curaj, profesorul de educație plastică și elevul pot apela împreună la o serie de metode, tehnici care facilitează această întâlnire, inducând stări creative.

METODA PUNCTELOR UNITE CU LINII

Poartă denumirea acțiunii în sine. Se aplică după ce elevii sunt deprinși să observe formele întâmplătoare , în plan dimensional, ( fără intervenția conștiinței, dându-se frâu liber hazardului ), apoi formele naturale, spontane, create de natură, dar și cele elaborate. Se distribuie întâmplător puncte pe foaia de lucru ( cu creionul, cariocă ), pe fond muzical, într-o anumită cadența, ritm. Acestea se vor uni apoi întâmplător. Rețeaua de linii poate să fie una ordonată sau nu. Dacă una dintre aceste forme se aseamănă cu ceva din realitatea înconjurătoare, aceasta trebuie conturata, colorată și evidențiata prin folosirea detaliului, exploatarea zonei descoperite.

METODA PETELOR ÎNTÂMPLĂTOARE

Compoziții realizate prin prelucrarea unor pete spontane de culoare obținute și prin fuzionarea pe suport umed și / sau uscat-acuarelă, dar și prin pete picturale, obținute prin stropirea suprafeței de hârtie uscată. Se dispun întâmplător pe foaia de lucru pete / stropi ( culori umede pentru întrepătrunderea / fuzionarea acestora ), pe fond muzical, în vederea descătușării spiritului. Se poate folosi și tehnica stampilei. Elevii descoperă pete , forme din realitatea înconjurătoare.

METODA UMANIZĂRII sau a METAMORFOZĂRII ANTROPOMORFE

Această metodă consta în transformarea lucrurilor, obiectelor înspre trăsături umane. Exemple :,, Bucătăria veselă “, ,, Pădurea fermecată “. Prin natura unei forțe superioare , un magician, oamenii pot fi transformați în veselă și, de aici, crearea unei întregi povesti despre veselă ce capătă însușiri omenești, a fructelor unite în lumea lor miraculoasă sau a obiectelor ce prind viață.

METODA ANIMALULUI FANTASTIC

Este de fapt animalul ce nu exista în realitate, dar pe care elevii au prilejul să-l creeze prin combinarea părților componente ale animalelor ( aripi de fluture, coarne de cerb, cozi de păun ; pește cu coadă din crenguțe înfrunzite, e un animal fantastic căruia elevul e incitat în a-i găsi un nume ).

MEDODA MODULĂRII

Metoda consta în folosirea unui element – modul care să se repete în spațiul plastic după o anumită regulă. Acesta își poate păstra identitatea, dar modificând–și : dimensiunea, poziția, culoarea,valoarea tonală). Exemplu modularea cecului în obținere ,, Omului de zăpadă “, modularea pătratului în obținerea ,, Florii fermecate “, o pasăre – folosind ca element modul pasărea, focul-având ca element modul focul, clopoțelul cu element modul un clopoțel, transmițându-se astfel starea de bine în astfel de ore.

METODA MAȘINĂRIEI

Elevul e solicitat să inventeze un mecanism, o mașinărie care prodece ceva. Exemplu:,, Mașina de făurit fericirea “- în mecanismul de intrare apar pietre, iar în cel de ieșire bebeluși, ,, Mașina de creat comori ale naturii din țara noastră “- în mecanismul de intrare apare substanța explozivă a insectei numită ,, Bombardierul” , iar în cel de ieșire ,, Dreta”, floare de rău, plantă tropicală ce trăiește în apropierea orașului Constanța, plantă ce nu se mai găsește nicăieri altundeva pe continentul european-planta seamănă cu un nufăr.

METODA CONFIGURĂRII ȘI RECONFIGURĂRII (A COMPUNERII ȘI A DESCOMPUNERII )

Metoda se bazează pe folosirea pătratului Tangam. Compunerea unui element nou, repetitiv sau nu, e necesar să se realizeze utilizându-se cele 7 piese componente. Exemplificări : Mental, apoi practic se urmărește descompunerea în elementele lui constitutive a ,, Iepurașului realizat” cu ajutorul elementelor Pătratului Tangam și numai cu aceleași elemente să se recompună altă configurație, de exemplu ,,Fetița stând”, în tehnica colaj sau desen.

Meritul acestor metode este acela că elevul este eliberat de captivitatea unor tipare apărute datorită rutinei. Descătușat astfel, el începe să gândească și să lucreze liber, găsind cu mai multă ușurință drumuri noi, ceea ce se va reflecta și în activitatea sa cotidiană. Elevul este stimulat astfel să încerce, să descopere și să devină conștient de toate posibilitățile constructive și de expresie pe care le oferă fiecare instrument și fiecare material utilizat în raport cu celelalte. Numai așa are dreptul de a alege ceea ce este mai potrivit pentru a aborda o compoziție cu un anumit subiect, devine singura cale de stimulare a disponibilităților de un tip sau altul de viziune. De asemenea, pe măsură ce priceperile și deprinderile se formează, el poate să lucreze cu unități din ce în ce mai mari și să aibă perspectiva unei activități independente, creatoare, plăcute și atrăgătoare.

Criteriile de evaluare în urma aplicării acestor metode ar putea fi: creativitatea(neobișnuit, unic, plin de imaginație), design-ul plăcut, personalitatea compoziției / produsului.

Toate aceste metode provoacă spiritul elevului , obișnuințele lui mentale și artistico-plastice. Capacitatea elevilor de a se exprima artistico-plastic poate fi considerată ca un prim pas spre manifestarea ființei lor, care înlesnește o comunicare vie, directă, impresionantă și personală cu viața. Dacă un copil pictează o floare, el pune în ea ceva din sufletul său. Arătând-o celorlalți el trezește admirația și interesul celorlalți, stabilind un dialog al imaginii, al frumosului. În acest fel, elevul își individualizează sentimentele ( față de floare ), personalizându-le , iar, pe de altă parte, realizează o comunicare cu ceilalți, bazată pe emoții, descoperiri, trăiri.

Concluzionez, afirmând cu convingere că educația plastică intră în sfera cunoașterii și a creativității, ea fiind educația acelor simțuri pe care se bazează inteligența și gândirea creatoare a elevilor, stimulând, așadar, flexibilitatea și aspectul critic–funcții importante ale creativității.

II.3. CREAȚIA ELEVULUI LA CICLUL PRIMAR

La această vârstă, deși desenele copiilor încă mai oglindesc în interferența dintre realismul logic și realismul vizual, observăm apariția unor imagini noi care se datorează dezvoltării acuității vizuale și capacității de acomodare a vederii la diferite distanțe. La nivelul clasei I și a- II-a interpretarea formelor și a culorilor e dominată de optica unei logici afective , dar se simte influenta percepției vizuale.

Se poate remarca în lucrări ilustrarea unor informații privind universul înconjurător și îmbogățirea lexicului grafic. Progresiv, apare și o ierarhizare a intereselor minorului în sfera noilor cuprinderi, ca și modul cum el caută să pătrundă în esența lucrurilor. Pe măsura dezvoltării lor psihice, a îmbogățirii experienței de viață, la care se adaugă și noile informații despre mediu oferite de școală, copiii sunt tentați să-și îmbunătățească și posibilitățile de expresie plastică. Se experimentează desenul practicat cu pensula și apare nevoia de a vedea colorată întreaga suprafață a paginii. Posibilitatea culorilor de a sugera cald sau rece este corect utilizată în atmosfera rece a ansamblului , contrast cu imaginea caldă a clasei.

Copilul are o mai bună capacitate de a aprecia vizual diferențele de lungime ale unor linii aflate în mediu. Trebuie să subliniem că se apreciază mai corect liniile verticale decât cele orizontale. Între 6 și 9 ani copiii subestimează lungimile. Se acceptă mult mai ușor copierea semnelor grafice aflate pe o suprafață plană de hârtie decât cele sugerate de elemente din natură. Este dificilă și imitarea unor forme geografice, deoarece solicită atât controlul mușchilor mici ai degetelor și brațului , cât și capacitatea de a percepe relații spațiale, raporturi de mărime, etc. Psihologii ca Hurlock, L.J. Cronbach și Gesell au considerat că există o corelație între dezvoltarea neuromusculară și inteligență. Tot ei au susținut și ideea că un indiciu al dezvoltării inteligenței este capacitatea copilului de a reproduce figuri geometrice. Astfel, un copil de cinci ani poate reproduce , cu imperfecțiuni , un triunghi, dar un copil mai mic de șapte ani nu poate reda imaginea unui romb. Iar capacitatea de a reproduce din memorie figura simplă a unui om apare și mai târziu. Aceasta se întâmplă pentru că desenarea oricât de simplă a elementelor cere nu numai dexteritate manuală ci și înțelegerea raporturilor spațiale dintre segmentele modelului.

Fig.1. Peisaj de primăvară, elev

Noile informații privind posibilitățile de expresie ale liniei și petei de culoare sunt percepute cu multă luciditate, dar, la început copilul le adaptează fortuit la imaginile sale anterioare din mediu.

Se consideră că, în lejeritatea transpunerii elementelor grafice pe foaia de hârtie, subiectul depinde și de ,, stângăcie “. Este vorba de tendința de a utiliza mâna stângă mai mult decât mâna dreaptă. După unele statistici , cam 4% din populație are această tendință, în general persoane de sex masculin. De-a lungul timpului , s-au formulat mai multe explicații în legătură cu cauza naturală a stângăciei. Una dintre ele se bazează pe activitatea dominantă a emisferei cerebrale drepte, când în mod obișnuit, activitatea motrică este dirijată din zona emisferei stângi. Nu putem afirma că există o regulă care obligă subiectul să folosească la scriere , la desen sau la mânuirea arcușului pe strunele viorii, doar mâna dreaptă. O atitudine corectă este să nu forțăm copilul să folosească mâna dreaptă când înclinația lui înnăscută este de a folosi mai mult mâna stângă. Aceasta constrângere , numită ,, literalism forțat “, îi creează minorului stări tensionate, complexe de lungă durată și duce chiar la tulburări funcționale cerebrale. Oamenii stângaci există mulți și nu desfășoară, izolați de societate, doar activități specifice lor. E bine chiar să notăm ca unul dintre marii titani ai omenirii, Leonardo da Vinci, geniu neegalat în multe domenii de cercetare și idolul tuturor inventatorilor și creatorilor de artă care s-au născut în ultimele cinci secole, a fost stângaci.

Fig.2 Câmp cu păpădii, elev

Modul de manifestare a creației copilului de 7- 11 ani Ca să înțelegem trebuie să ținem cont de caracterizarea acestei vârste. Distingem diminuarea egocentrismului , specific copilăriei mici, și orientarea obiectivă a intereselor. De aceea , procesul imaginației ocupă un plan secund în comparație cu preocuparea deosebită pe care școlarul o acordă realității obiective. El este mai receptiv la relațiile dintre obiecte și fenomene, începe să fie atras de cercetarea aspectelor lor firești, de aceea imaginația nu mai are același rol important pe care-l avea în perioada preșcolară. Vom vedea că ea revine, totuși, în adolescență. La stadiul acesta însă, copilul optează pentru real, ceea ce se observă foarte bine și în desene. Tot în ele se mai observă ponderea mereu crescândă, odată cu vârsta , a cunoștințelor obținute sistematic la diferite obiecte de învățământ. Se menține totuși o anumită tendința spre fabulație datorată, în primul rând, dorinței copilului de a ieși în evidență.

Distingem la copiii din ciclul primar posibilitatea de a realiza imagini mult mai apropiate de aspectul lor fizic, față de cum o făceau la grădiniță. Apare la acest nivel și interesul pentru tehnicități noi, diferite de cele cunoscute anterior. Printre acestea întâlnim des schițarea colorată pe foaia hârtiei , direct cu pensula, a viitoarei lucrări. Este lărgită paleta cromatică prin perceperea culorilor terțiare și a tonurilor. Copiii mai mari, când desenează obiecte și ființe, încep să fie atrași oarecum și de aspectul ușor decorativ al lucrării, prin folosirea simetriei și a ritmicității. Această tendință ajută, la nivelul clasei a IV-a, să fie înțeles sensul de compoziție al desenului, în care componentele alcătuiesc un întreg dominat de exprimarea unei idei sau a unui eveniment.

În timpul orelor de desen se recomandă îndrumarea atenției elevilor, pe cât posibil spre formele reale ale lucrurilor pe care le redau pe hârtie. Așadar, aprecierile vor avea în vedere și realismul imaginii. Pentru realizarea unui desen realist, în măsura posibilităților lor de percepere se recomandă ca elevii să fie familiarizați și cu folosirea unor instrumente adecvate , ca andreaua sau firul cu plumb, prin care se asigură observarea mai atentă a coordonatelor, a raportului între părți și a poziționării elementelor în ambient. Tot la această vârstă încep pregătirile teoretice legate de principalele mijloace de limbaj plastic și posibilitățile lor de expresie. Stăpânirea acestor cunoștințe dezvoltă imaginația plastică prin anticiparea posibilităților de creație.

III. ELEMENTE DE LIMBAJ PLASTIC

Așa cum limbajul conține cuvintele, cum limbajul matematic are la baza cifrele și semnele, cum limbajul muzical dispune de note, și artele vizuale dispun de un limbaj propriu. Leonardo da Vinci ( 1452- 1519 ), titanul Renașterii italiene, spenea că începutul picturii stă în punct ; în al doilea rând vine linia ; în al treilea rând e suprafață ; al patrulea e corpul cel acoperit de suprafață.

Elementele de limbaj plastic constituie alfabetul artelor vizuale și reprezintă mijloace de comunicare specifice. Fără cunoașterea acestui alfabet, nu este posibilă înțelegerea mesajului conținut într-o operă de artă, așa cum un analfabet nu va reuși să citească o carte.

Orice demers artistic începe cu cel mai simplu element, care este punctul. Acesta ia naștere imediat ce suprafața suportului este atinsă de un instrument ( creion, pix cariocă, pensulă, sau deget plin de culoare ). Din acel punct, instrumentul aflat în mișcare, într-o direcție sau alta, va trasa linia și, aceasta la rândul ei, va închide forma. Punctul, linia și forma se constituie în elemente de limbaj artistic-plastic, alături de culoare și de valoare.

Punctul ca element de limbaj artistic-plastic

Punctul , alături de linie și suprafață, au fost, la începutul manifestării multimilenare a omului , cele mai simple și mai directe mijloace de comunicare vizuală. Imaginile pictate pe pereții peșterilor, cioplite pe diferite unelte sau modelate, au fost o modalitate de adaptare spirituală a omului la mediul natural, de multe ori ostil. Privind aceste imagini din preistorie constatăm că punctul nu se detașează de ansamblul organic în care el este cuprins, fiind utilizat în reprezentarea ochilor, ornamentelor, etc.

În 1910, creând prima pictură abstractă, Kandinski realizează de fapt un ansamblu de forme fără corespondențe în realitate. Apar puncte, linii, pete pe o suprafață suport, detașate de orice tangentă vizuală cu realitatea. Singura legătură este cea cu câmpul gestic liniile reprezintă urma gesturilor mâinii artistului. Astfel, începând cu această lucrare, punctul devine de sine stătător, cu o identitate bine definită.

În pictură, punctul, rezultat din simplu contact al unui instrument cu suportul, devine material, cu o anumită mărime, formă, culoare și structură.

Punctul este deci o formă plană sau spațială le cărei dimensiuni ( înălțime, lățime, și lungime, în cazul formelor tridimensionale ) sunt reduse sau tind să se micșoreze simultan și proporțional până la dispariția lor totală în cea mai mică formă plastică, în raport cu mărimea suprafeței suport.

Pentru educatorul de artă este important de înțeles și reținut câteva aspecte legate de morfologia și ipostazele punctului în vederea conceperii unor exerciții și jocuri prin intermediului cărora elevii să descopere multiplele posibilități de folosite creativă a punctelor plastice.

Morfologia punctului :

punctul poate avea două sau trei dimensiuni ;

el poate avea mărimi diferite ( de la foarte mică, mică, medie până la foarte mare ) dar în funcție de mărimea suprafeței de suport;

jonglând cu măriri și micșorări și micșorări de puncte, putem sugera efectele spațiale ;

punctul poate avea forme diferite ( cerc, pătrat, triunghi, sferă, cub, forme abstracte libere, neregulate sau forme figurative);

punctul poate avea diferite culori : prin culoare se poate sugera senzația de ușor sau greu.

În artele vizuale, cu ajutorul punctului elaborat se poate desena și construi,

deoarece capătă diverse ipostaze când este folosit în scopuri bine definite.

Ca semn plastic, punctul este o imagine elaborată, care exprimă ceva concret, în concordanță cu ideile și sentimentele de care este animat autorul în momentul creației. Poate reprezenta elemente figurative cum ar fi : flori , frunze sau fructe pe copaci, stele pe cer, mușuroiul de furnici, albinele din jurul florilor, păsările în zbor, luminile orașului, fulgii de zăpadă, ochii, nasturii hainelor.

Totodată, punctele pot anima o suprafață și atunci când sunt redate ca elemente abstracte sub diferite forme oarecare sau a celor geometrice cunoscute. Se sugerează aplicarea grupărilor de puncte într-o compoziție cu tema sugerată, cum ar fi : ,, Pomi înfloriți “, ,, Toamnă în livada “, ,,Albinele “, ,,Noapte înstelată “, ,, Luminile orașului “, ,, Furnicile “, ,,Buburuzele “, ,, Peștii “.

Ca mijloc de exprimare, punctul și grupurile de puncte devin elemente constructive care redau volumul , efectul , spațiul, textura, structura, umbra, lumina. Toate aceste expresivități, pot fi evidențiate prin: mărimea și densitatea punctelor, ( efectul mare-mic, aerat–aglomerat ), valoare și culoare ( efect închis-deschis, lumină-umbră ), sensuri ale aranjării pe suport ( orizontal, vertical, oblic, drept, frânt , curb, șerpuit, spiralat, circular, zig-zag, stelat, ascendent, descendent, paralel, radial, concentric, ordonat, dezordonat ).

Punctele își pot intensifica expresivitatea prin repetare ritmică, alternare, grupare, înșiruire, simetrie, îmbinare, divizare. Ele devin energice și dobândesc dinamism, sunt capabile să sugereze mișcarea când sunt redate în culori contrastante.

După identificarea diferitelor ipostaze în care punctele au fost observate ca elemente ale universului vizual, se pot organiza activități individuale și de grup pentru realizarea exercițiilor de figurare, după natură sau imaginație a grupărilor de puncte. Ca mijloace de obținere a punctelor sugerăm pulverizarea, stropirea pe umed și pe uscat, șablonul, amprentele și colajul. Drept exemplu pot fi ,, Spicele de grâu “, ,, Boabele de mazăre “, ,, Buburuzele “, ,,Aripile de fluturi “, ,,Ciupercile “. Pot fi realizate exerciții de acoperire a suprafeței hârtiei cu grupuri de puncte, urmărind diferite trasee care să redea ,, Picături de ploaie pe geam “, ,,Cârdurile de cocori” , ,, Florile câmpului “, ,, Cerul înstelat” , ,, Furnicile harnice “.

Ca ornament decorativ, punctul și grupările de puncte au rolul de a înfrumuseța, de a ornamenta vestimentația, vasele ce ceramică, imprimeurile textile. De cele mai multe ori, punctele apar însoțite și de elemente de limbaj plastic ( linie, forma , culoare ).

Linia ca element de limbaj artistic-plastic

Linia este forma lăsată de un punct în mișcare. Artele plastice oferă posibilități de exprimare grafică, fiind un semn și simbol, cu expresivități și semnificații distincte. Linia– semn servește comunicării, sugerează idei, redă elemente și obiecte din natură, indică un lucru sau poate reprezenta ceva, are darul de a accentua caracteristicile obiectelor desenate.

În realitate coexistă linia cu rolul de linie-ornament, prezentă pe formele materiale create de natură întâlnite la zebre, tigri, fluturi, pești , frunze și flori, dar și formele create de om care pot fi țesături, cusături, imprimeuri textile, obiecte ceramice și de uz gospodaresc etc.

Totodată, mai poate fi identificat în ipostaza de linie-obiect, cum este cazul ramurilor de copaci, al firelor de telegraf sau al liniilor de cale ferată. Linia posedă stări explozive și spațiale, devine simbol al dinamicii și al mișcării.

În desen , linia deține triplu rol :

constructiv, deoarece sugerează forma, volumul, materialitatea și chiar culoarea ;

figurativ, pentru că devine un semn plastic sau formă cu diverse semnificații ;

expresiv, datorat conținutului semantic al desenului obținut prin mișcare, ritm , contrast.

Efectele expresive ale liniei sunt folosite în diferite ipostaze, determinate de forma acesteia, care poate fi simplă , continuă, egală, modulată, compusă , activă, hașurată, după cum poate fi subțire, sensibilă, groasă, energică, întreruptă, lungă, clară, difuză.

După sens sau direcție , linia este dreaptă, frântă , curbă. Atât linia frântă cât și cea curbă poate fi deschisă sau închisă.

În suprafața desfășurată structural, liniile sugerează ritmul , care este guvernat de poziție, mișcare, caracter și formă ( dus-întors, paralele, radiale, alternate, concurente ).

Ansamblul de linii dintr-o compoziție determină caracterul acesteia. Liniile așezate preponderent pe orizontală anihilează mișcarea și indică relaxare, destindere, repaus, ceva static. Atunci când se dezvoltă mai mult pe diagonală, în urcare sau coborâre, când au aspect de curgere, de învolburare, se încolăcesc ori șerpuit, au darul să exprime mișcarea, dinamismul.

Forma, poziția, sensul și modul de grupare al liniilor determină anumite expresivități și poartă anumite semnificații. Să cunoaștem ce exprimă și ce semnifică diferitele tipuri de linii :

linia subțire – gingășie, fermitate, lumină, sensibilitate ;

linia groasă – vigoare, forță, umbră ;

linia continuă – fermitate, precizie, siguranță ;

linia întreruptă – nesiguranță, indecizie, căutare ;

linia dreaptă – rațiune, logică, rigoare ;

linia frântă – asprime, schimbare, vitalitate, ritm puternic ;

linia curbă – sensibilitate, emotivitate, delicatețe, melancolie ;

linia orizontală – calm, liniște, repaus, spațiu deschis ;

linia verticală – înălțare, aspirație, echilibru, noblețe, spiritualitate ;

linia sinuoasa – mișcare continuă, fluiditate ;

linia oblică ascendentă – mișcare, dinamism , avânt, năzuință spre înalturi;

linia oblică descendentă -instabilitate , cădere , dezechilibru, dezorientare, pericol ;

linii orizontale grupate-stabilitate, liniște, repaus ;

linii verticale paralele dispuse la distanțe egale – ordine, măreție, armonie, înălțare ;

linii curbe ușor ondulate – mișcare lină, grație ;

linii curbe în spirale cu sensuri contrare – viteza, frământare ;

linii dispuse în cercuri concentrice ori în spirale – ritm evolutiv, expansiv, de dezvoltare;

linii de aceeași grosime – simplitate ;

linii de grosimi diferite – complexitate ;

linii difuze – transparență, plutire, moliciune.

Pe baza acestora, poate fi sugerată realizarea unor compoziții în care să se utilizeze expresivități și semnificații ale liniilor și grupurilor de linii în funcție de mesajul dorit. Ca subiecte pot fi alese ,, La pescuit “, ,, Înălțarea zmeului “, ,, Zebre pe iarbă “, ,, Păpușa cârlionțată“ .

Forma ca element de limbaj artistic-plastic

Forma reprezintă aspectul exterior vizibil, înfățișarea obiectelor materiale, a ființelor și a fenomenelor naturii ( animale, păsări , insecte, reptile, arbori, flori, semințe, frunze, minerale, pietre, nori, case, mașini, aparate, haine, pantofi, rechizite, culori ).

Formele materiale create de natură se numesc forme naturale sau forme spontane. Alături de ele există formele create de om, care sunt forme elaborate, inspirate de multe ori din natură. Printre formele create de om sunt și formele artistice plastice.

În artele plastice, forma constituie un element de limbaj important și are două ipostaze: plană și spațială.

Forma plană

Forma plana este o formă bidimensional ( are două dimensiuni: lungime și

lățime ).

Pentru a ușura înțelegerea , se va apela la foaia de hârtie utilizată ca suport pentru desen. Apoi se va face apel la formele geometrice cunoscute ( triunghi, pătrat, cerc, romb, trapez, oval ). Ea ne amintește de pata plată, studiată anterior și obținută în mod spontan, folosind procedee tehnice specifice și în mod elaborat, când intenția autorului este evidentă.

Forma plană spontană

Cel mai simplu exercițiu de obținere a formelor spontane este prin presarea picăturilor de culori și de nonculori după plierea hârtiei. Ele se impun prin forma care seamănă cu elemente cunoscute din natura și prin bogăția coloristică datorată fuzionărilor spontane. Exercițiul va fi însoțit de dialogul privind interpretarea formelor spontane obținute după despăturirea hârtiei. Pot fi obținute forme simetrice de fluturi, frunze , flori, chipuri umane și animale, elemente fantastice sau nonfigurative.

Descoperirea și analizarea formelor spontane din natură, asociate cu cele obținute accidental printr-o serie de procedee , ajută la înțelegerea calităților formelor din punct de vedere al culorii, structurii sau sensului. Aceste achiziții înlesnesc prelucrarea și întegrarea lor în compoziții originale, în funcție de fantezia și capacitatea de fabulare specifice copiilor.

Un exercițiu de obținere a formelor spontane este posibil cu ajutorul sforii îmbibate în culoare presată între două bucăți de hârtie.

Un alt exercițiu se va desfășura cu ajutorul frunzelor, pe suprafața cărora vor fi puse culori fluidizate. Așa pline de culoare, frunzele vor fi presate cu degetele pe suprafața hârtiei. Rezultă pete colorate, care repetate în diferite culori și poziții, alcătuiesc un imprimeu cu frunze. Dispunerea pe suport e controlată, iar organizarea aparține autorului, care poate sugera un peisaj de toamnă.

Un procedeu de obținere a formelor spontane este posibil cu ajutorul unei bucăți de hârtie mototolită care a fost trecută prin culoare. Botul de hârtie va lăsa pe suprafața colii de desen forme imprevizibile sub forma unor amprente colorate.

Forma plană elaborată

În organizarea spațiului plastic gândirea , logica, intenția au un loc preponderent. Pentru aceasta se face apel la formele elaborate, rezultate ale unor procedee tehnice capabile să exprime cel mai bine ideile autorului. Ca și formele spontane există o serie de metode prin care se obțin forme elaborate, aflate la îndemâna tuturor.

Un exercițiu de obținere a formelor elaborate este cel al ștampilelor confecționate din cartof, din gumă sau din polistiren. Forma dorită va fi tăiată sau decupată, apoi va fi acoperită de culoare. Ștampila aplicată pe suport va imprima pata aplicată pe suport. Cel mai ușor de realizat sunt formele de pești, fluturi, flori.

O cale de obținere a unor pete elaborate este și metoda ștraifurilor. Dintr-o bucată de carton se decupează un ștraif ( șablon ) după o formă dorită. Ștraiful de carton se fixează pe suprafața hârtiei pe care vrem să obținem imagini ale formei decupate. Cu pensula, cu degetul său cu o bucată de burete îmbibată în culoare se dă peste marginea ștraifului. Prin reluarea operației cu alte culori se obțin mai multe forme repetate ritmic.

Un alt procedeu de obținere a unor forme simetrice elaborate este prin metoda inversării. Dintr-o hârtie colorată identic pe ambele părți se decupează de la mijloc o formă oarecare. Cele două forme obținute se lipesc pe un suport de altă culoare. Partea decupată se lipește în partea de sus, iar cea rămasă după decupare se lipește în partea de jos a suportului.

Mai pot fi folosite tehnici mixte de obținere a unor forme atât elaborate , cât și spontane. Sunt necesare foi colorate cu cerneală, pe care vor fi desenate sau stropite picături cu pensula înmuiată în apă cu pic. Cerneala se va decolora pe zonele unde a acționat picul – astfel apar zone albe elaborate sau spontane, în funcție de procedeul utilizat. Pe zonele decolorate vor fi adăugate elemente colorate în acuarele sau vor fi suprapuse noi forme. Acestea pot sugera , ,,Oameni de zăpadă “, ,,Nave cosmice “, ,,Roboți “, ,, Schiori “.

Tehnica mixtă se pretează și la un alt procedeu oarecum asemănător, la care sunt folosite culorile cerate. Pe hârtia aleasă ca suport se vor desena cu ceară formele dorite. Cu pensula udă se aplică acuarele fluidizate , care nu vor adera la ceară aplicată anterior. Conturul desenat cu ceară va apărea evident, scăldat printre petele de culoare transparentă.

Cele două procedee cu cerneală decolorată cu pic și cea a hârtiei desenate cu ceară se pretează a fi abordate de elevi. Cele mai atractive și apreciate de elevi vor fi ,, Scafandrul “, ,, Fauna marină “, ,,Acvariul “, ,, Peștii “, ,, Jocuri de iarnă “, ,,Cerul înstelat “, ,,Păsări în zbor “.

Forma spațială

Forma spațială are volum, se încadrează în spațiu și are trei dimensiuni ( lungime, lățime și înălțime ) și este proprie artelor spațiale, cum ar fi : sculptura, ceramică, arhitectura. Obiectele cunoscute copiilor din mediul înconjurător – cum ar fi catedra, masa, scaunul, dulapul ghiveciul cu flori, penarul, găleata – reprezintă forme spațiale.

Diferitele forme spațiale din natura pot fi identificate prin exerciții de observare pe imagini ( reproduceri de artă ) a formelor de obiecte ( carte , penar, creion, minge, balon ), a celor geometrice ( cub, piramidă, prismă, cilindru, con, sferă ) sau a formelor plastice ( vase ceramice, statui, construcții ).

Formele spațiale se por realiza apelând la modelajul lutului și al plastilinei dar și cu ajutorul machetelor confecționate din carton. Cel mai simplu și ușor mod de obținere are la baza arta plierii hârtiei, cunoscută cu denumirea de Origami.

Modelajul constituie un domeniu accesibil copiilor, la care forma spațială este

tema centrală și reprezintă o modalitate simplă de redare a realității prin volume plastice, artistice, în materiale ușor de prelucrat, cum sunt lutul și plastilina.

Inițierea în tainele modelării presupune familiarizarea cu materialele și instrumentele de lucru. Urmează cunoașterea calităților materialelor de modelat, prin demonstrarea proprietății de a dobândi forme prin aplicarea unor procedee tehnice specifice. Printre acestea se exemplifică apăsarea, turtirea , strângerea , rularea în palme.

Primele exerciții de modelaj presupun realizarea de forme simple, executate din plastilină sau lut numai cu ajutorul degetelor, care nu solicită eliminare sau completare de material. Se fac exerciții de apăsare, turtire sau rulare, în urma cărora rezulta bile, macaroane, cuburi, mere.

A doua etapă de exerciții include exerciții de modelaj prin eliminare sau adaos de material, pentru realizarea unei plăci care conferă o mai mare libertate de creație în basorelief sau rond – bose. Pornind de la o formă dată, prin presare cu diferite obiecte, va fi produsă deformarea materialului – amprentele imprimate creează un volum plastic cu suprafețe vibrate.

Alături de aceste tehnici de lucru, mai poate fi eliminat material din volumul bloc sau va fi transformat volumul inițial prin sugrumare, precum și prin despicare sau plierea materialelor. Subiectele pot fi compoziții geometrice sau figurative, bazate pe elemente cunoscute din natură, cum sunt : Buburuza, Ursul , Vulpea, Câinele, Pisica, Puii, etc.

Interesul copiilor pentru modelaj poate fi stimulat recurgând la prezentarea unor reproduceri după sculpturi celebre provenind din Arta Egiptului Antic, sau din Arta Romana cu vestita Columna a lui Traian. Apoi merită să fie cunoscuți Michelangelo Buonarotti ( 1475 – 1564 ), vestit titan al Renașterii italiene și ,, Magul de la Hobița „ , Constantin Brâncuși ( 1876 – 1957 ) .

Totodată, sunt deosebit de atractive construcțiile bazate pe valorificarea condițiilor climaterice oferite de anotimpurile anului. Pe timpul iernii se pot realiza sculpturi de zăpadă și din gheață, iar pe timpul verii cele din nisipul ud al plajelor de vacanță.

Origami ( cuvânt de origine japoneză ) are în Japonia, vechi statut de artă- joc al

imaginației și reprezintă tehnica plierii hârtiei în scopul obținerii de forme spațiale. Pornind de la forma plană a hârtiei, de obicei pătrată, prin plieri succesive, aceasta dobândește calități artistice cu inspirație din formele naturii.

Pata ca element de limbaj artistic – plastic

Stropind, presând, amprentând diferite texturi în medii uscate sau umede, elevii vor descoperi cu multă plăcere jocul culorilor, pete în constelații simetrice și asimetrice. Pata este un element plastic ușor ambiguu, ea are limite deci am putea s-o asimilăm formei, dar limitele ei sunt imprecise, vagi și apoi, vizual și senzitiv vorbind, pata se impune prin masa ei cromatică și nu prin contururile ei formale. În crearea formelor spontane pata este în centrul atenției. Elevii vor descoperi în jurul lor că lumea e plină de pete, unele plăcute , subtile, grațioase, altele greoaie, lăbărțate, ușor dizgrațioase. Vor găsi pete pe pereți roșii de timp și intemperii, în suprafețele mari, vopsite, pe asfalt multe pete lichide ; multe plante sunt ,, pătate „ cu diverse culori mai ales toamna, cerul e plin uneori de pete noristice, mișcătoare, hainele, mâinile sunt mereu pătate de praful muncii, elevii înșiși se vor pata la activitățile plastice. Vor descoperi treptat ca lumea picturii jonglează cu o mare diversitate de pete: pete plate, vibrate, grele , compacte, ușoare, transparente, suple, apăsate, sigure, șovăitoare, nervoase, construite din linii și puncte dar, cel mai adesea din mase de culoare. Vor avea surpriza să descopere că această lume de umbre colorate le oferă mari posibilități de exprimare, orice formă reală, orice obiect sau ființă reală sau ireală pot fi reduse la o prezenta fantasmatică, totul poate deveni o umbră ușor ambiguă de unde atmosfera de mister, poezie , lirism. Prin diverse exerciții și jocuri plastice gen ,,teatrul de umbre chinez ” și alte experimente plastice, elevii vor pătrunde în lumea de subtilități a petelor. Jocul de pete se pretează cel mai bine la jocul de interpretări cât mai diverse, nu întâmplător petele au dat naștere la teste de personalitate. În interpretarea / semantizarea petelor / configurațiilor de pete elevul își proiectează trăirile, preocupările, viziunile și obsesiile proprii. Desigur se vor face și relaționări de pete cu linii, pete cu puncte, pete și forme precise, suprapuneri, intersecții dând naștere la adevăratele lucrări simfonice. Elevii vor descoperi nabiștii și tașiștii , înțelegând treptat că jocul de pete și culori este strâns legat de un anumit impuls vital , de energia mai mult sau mai puțin brută, mai mult sau mai puțin sublimată, care există și țâșnește mereu sau din când în când din om în exterior.

Forma ca element de limbaj plastic

Forma este unul din elementele omniprezente în viața copilului, tânărului, omului în general; totul în jurul nostru este formă: firele de iarbă, frunzele, casele, copacii, norii, curgerea apelor, înfățișarea reliefului, fotografii, filme, sculpturi, picturi, mulaje, nasturi, explozii solare și produse de om, fructe, semințe, fulgi, avioane, vapoare, orașe, păduri, constelații, mașinile, uneltele, insectele, păsările, hainele, animalele, norii, imaginile. Spectacolul nesfârșit al universului este o mișcare neîntreruptă a nașterii, dezvoltării, distrugerii sau transformării acestor atmate de forme.

Ceea ce este popriu formei este faptul că se exprimă printr-o discontinuitate a mediului. Forma este de aceea intim legată de individualizare, de coagularea unor substanțe, materii sub acțiunea unor forțe. Elevii vor experimenta, vor descoperi, cercetând sau jucându-se constituirea diferitelor forme faptul că există forme spontane, dirijate, elaborate, că unele sunt strict geometrice, altele ramificate, unele simetrice, altele asimetrice.Ei vor descoperi, mai ales jucându-se cu diferite tehnici și materiale plastice, c pot elabora o mulțime de forme cu ajutorul punctelor, petelor dar mai ales cu ajutorul liniilor, că aceste forme pot fi bidimensionale sau tridimensionale, Încet, încet vor descoperi o serie de caracteristici vizual-plastice a formelor, le vor clasifica după anumite criterii, vor afla o sumedenie de asemănări și deosebiri, se vor încânta de frumusețea lor sălbatică ori de limpezimea lor stilistică analizând forme aparținând diverselor epoci istorice și diferitelor domenii – arhitectură, sculptură, pictură, grafică, ceramică, textile, vestimentație.

III.1. ROLUL ELEMENTELOR DE LIMBAJ ÎN DEZVOLTAREA CREATIVITĂȚII COPIILOR

Desenul copilului este sincer, spontan, încărcat de afectivitate, oglindește atât structura lui spirituală, cât și gradul dezvoltării sale intelectuale. Pentru copil, desenul este în aparență doar un joc. El reprezintă expresia impulsului spre activitate, o descătușare de energie pe plan psihic și fizic, are o anumită orientare, o continuitate și un ritm.

În dorința de a lua în stăpânire lumea înconjurătoare, copilul folosește jocul ca activitate de exersare și de antrenament. Desenul – joc devine act de creație nonverbal, din momentul în care copilul descoperă urmele lăsate de creion sau cretă , mișcate de mână pe o suprafață. Aparent fără noimă, ,,producțiile” ce conțin linii și forme au tâlcul lor, exprimă ceva. Orice desen transmite mesaje, ascunde un univers de emoții și de dorințe greu accesibile adulților.

Copilul va da un înțeles liniilor și formelor desenate, chiar dacă reprezentările vizuale nu concordă cu intenția. El comunică ceea ce a intenționat să înfățișeze cu ajutorul acestor elemente aparent lipsite de sens figuativ. Adulții trebuie să asculte și să aprecieze preocupările. Lipsa de tact, eticheta de copil ,,lipsit de talent”, ca și părerile negative vor distruge punțile de comunicare.

Părinții și educatorii trebuie să cunoască evoluția realismului în desenul infantil, ceea ce le va înlesni înțelegerea copilului în cunoștință de cauză.

Pătratul este perete de casă, triunghiul un acoperiș, cercurile devin soare, capete de oameni, păsări și animale, pomi, flori și ochi. Liniile simple devin mâini, picioare, degete, nas, sprâncene, gură, raze de soare, frunze, tulpini. Schemele acestea sunt aparent automatisme, limitate la preocupări grafice.

Schemele reprezintă automatisme de limbaj, care reflectă un studiu al capacității de expresie proprii vârstei copilului. Modul de reprezentare al chipului omenesc, al animalelor, caselor, pomilor,florilor, soarelui sunt aproape identice la copiii din întreaga lume, care au vârste apropiate. Ceea ce îi diferențiază sunt elementele ce țin de expresia acestora. Copilul dispune figurile dorite pe o linie, la baza paginii. Soarele ocupă frecvent partea de sus a paginii. Desenul ideoplastic se bazează pe perspectiva afectivă și prin răbdare. Casele plutesc și par că se răstoarnă, ca și copacii sau personajele animate.

Alături de joc, exprimarea grafică devine forma cea mai adecvată pentru a arăta ceea ce șie și ce simte copilul despre lumea înconjurătoare, despre obiecte și fenomene care capătă sensuri și semnificații în experiența și trăirile sale. Interesul pentru exerciții grafice trebuie stimulat.

Punctul ca mijloc de exprimare dar și ca element decorativ, are rolul de a înfrumuseța, de a ornamenta desenul, de cele mai multe ori apar însoțite de linii sau alte elemente de limbaj plastic ( linie , formă, culoare ). Expresivitatea punctelor sporește atunci când se recurge la gruparea, ritmarea, alternarea sau ordonarea și direcționarea mișcării lor în suprafță, dezvoltând crativitatea. Din hârtii colorate se vor rupe cu mâna sau se vor tăia cu foarfeca mici bucățele care vor folosi la colaje.

Mai pot fi tăiate cu perforatorul buline divers colorate. Cu ajutorul acestor bucățele de hârtie, grupate și ordonate în anumite aranjamente, pot fi realizate colaje care să compună Semne de carte cu flori, Felicitări, Mozaicuri de mici forme geometrice.

Linia , este și ea evidentă în actul creației și are aspect elaborat. În actul gravurii, linia joacă un rol deosebit, ajutând cu siguranță a dezvoltarea creativității copiilor.Primele exerciții grafice par simple mâzgăleli, dar ascund în ele un univers nebănuit.

Grupate și repetate la anumite distanțe în mișcare rectilinie sau ondulatorie, liniile își sporesc efectul expresivității plastice când sunt redate în creion sau tuș.

În ornamentele decorative s-au impus diferite tipuri de linii, care în timp ce au devenit simbolice și recunoscute ca specifice pentru un popor sau altul. Efectele liniei sporesc în compania punctelor și a culorilor.

În organizarea spațiului plastic, gândirea, logica, intenția au un loc preponderent. Pentru aceasta se face apel la formele elaborate, rezultate ale unor procedee thnice capabbile să exprime cel mai bine ideile autorului. Mai pot fi folosite tehnici mixte de obținere a unor forme atât elaborate cât și spontane. Sunt necesare foi colorate cu cerneală, pe care vor fi desenate sau stropite picături cu pensula înmuiată în apă cu pic. Cerneala se va decolora pe zonele unde a acționat picul – astfel apar zone albe elaborate sau spontane, în funcție de procedeul utilizat. Pe zonele decolorate vor fi adăugate elemente colorate în acuarelă sau vor fi suprapuse noi forme. Acestea pot sugera Oameni de zăpadă, Nave cosmice, Roboți, Schiori.

Tangramul, denumit jocul celor șapte forme sau jocul umbrelor, constă în împărțirea unui pătrat, după anumite reguli, într-un număr de cinci triunghiuri de diferite dimensiuni, un pătrat și un paralelogram.

Se spune că Napoleon Bonaparte, în timpul exilului său, se delecta cu jocul Tangram. Numai cu ajutorul acestor șapte forme se pot alcătui literele alfabetului, cifrele, case, vapoare, siluete de păsări, animale, oameni. Tot astfel se pot realiza compoziții în formă de colaj : Vulpea și găștele, Câinele și vulpile la pândă, Vapoare pe mare, La patinaj.

Modelajul constituie un domeniu accesibil copiilor, fiind o modalitate simplă de redare a realității prin volume plastice, artistice, în materiale ușor de prelucrat, cum sunt lutul și plastilina.

Prin desen, pictură, modelaj, culori și tehnici de lucru, se realizeaază însușirea principalelor elemente de limbaj plastic, implicit se dezvoltă capacitatea creatoare a copilului, de a se exprima liber, mai repede și mai ușor decât prin comunicarea scrisă sau verbală. Nu întâmpător, desenul apreciat ca ,,vocabularul cel mai complet” este folosit în ,,Terapia educațională complexă și integrată ” pentru tratarea celor deficiențe min tale, senzoriale sau socio-afectve.

Ori de câte ori o lecție de educație plastică este abandonată în favoarea altei discipline de învățământ, considerată mai importantă, să recitim cele de mai sus și să privim în jur. Dacă nu ne place ce vedem, trebuie să știm că, în mare parte, vina ne aparține nouă , adulților. Orice ocazie ratată de a educa sensibilitatea și creativitatea se va repercuta, mai devreme sau mai târziu, asupra tuturor.

IV. JOCUL DIDACTIC

IV. 1. CONCEPTUL DE JOC

Jocul didactic – ,, acțiune ce valorifică la nivelul instrucției finalitățile adaptative de tip recreativ propriu activității umane “

Jocul didactic – ,, specie de joc care îmbină armonios elementul instructiv-educativ cu cel distractiv “.

Jocul didactic-,,un mijloc de facilitare a trecerii copilului de la activitatea dominantă de joc la cea de învățare “

Jocul este o formă de manifestare a copiilor tuturor timpurilor și al tuturor popoarelor. El satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate. Prin natura să psihologică și socială, jocul copilului se deosebește esențial de jocul animalelor.

,, Omul se joacă doar atunci când este om în adevăratul sens al cuvântului și nu devine complet om decât când se joacă “ – spune Schiller în eseurile sale estetice și filozofice.

În viața copilului jocul este o activitate deosebit de atrăgătoare care evoluează intre ficțiunea pură și realitatea muncii și ne ajută să cunoaștem mai bine inclinațiile copilului , fiind cel mai bun turn de observație de unde putem avea o vedere de ansamblu asupra dezvoltării copilului. Jocul ne permite să urmărim copilul sub toate aspectele dezvoltării sale, în întreaga sa complexitate: cognitiv, motor, afectiv, social, moral.

Pentru copil ,,jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieții. Jocul este sintagmă, atmosfera în care ființa să psihologică poate să respire și, în consecință , poate să acționeze “

Nu ne putem imagina copilăria fără râsetele și jocurile sale. Un copil care nu știe să se joace, ,,un mic bătrân “, este un adult care nu va ști să gândească. Prin joc el pune în acțiune posibilitățile care decurg din structura sa particulară; traduce în fapte potentele virtuale care apar succesiv la suprafața ființei sale, le asimilează și le dezvoltă, le îmbină și le complică, își coordonează ființa și îi dă vigoare.

Jocul este un proces interdisciplinar, el încurajează toate tipurile de inteligentă, conform teoriei inteligentelor multiple a lui H. Gardner ( 1983 ): lingvistică, muzicală, logică, matematică, spațială, corporal chinestezică, personală și socială.

Prin joc, copiii :

Învață elementele de vocabular nou numind obiectele în timpul jocului; caracteristicile acestora, relațiile dintre ele, utilizând structuri gramaticale, dezvoltându-și abilitatea de a susține o conversație; Exprimă dorințe, negociază, împărtășesc idei, experiențe, imită aspecte din viața cotidiană.

Învață muzica prin intermediul jocurilor cu text și cânt, jocurilor cu acompaniament instrumental.

Își dezvoltă abilități spațiale prin arte ( desen, pictură, modelaj ), prin jocurile de corespondență vizuală și pe baza realizării de semne vizuale ; aleargă , se cățără , aruncă și prind mingea sau alte obiecte, sar coarda dezvoltându-și abilitățile de tip corporal–chinestezic; conștientizează propriile sentimente, gânduri ;

Rezolvă situații problematice, găsește soluții pentru problemele sale ;

Dobândește abilități sociale îndeplinind diferite roluri sociale, învață să vadă lumea din perspectiva altor persoane, folosesc limbajul adecvat negocierii și rezolvării de probleme, colaborează și acceptă propuneri, idei , etc.

Jocul este descătușarea energiei de prisos, destindere după încordare, pregătire pentru cerințele vieții, compensare pentru ceea ce nu s-a realizat. Cu cât încercăm să delimităm mai mult jocul de alte forme de activitate umană, aparent înrudite , cu atât iese mai mult în evidență extrema lui autonomie ca formă de activitate, înfrumusețând și completând viața, fiind indispensabil atât individului ca funcție biologică, cât și societății, datorită valorii sale ca mijloc de exprimare, ca funcție culturală. Jocul este o acțiune sau o activitate efectuată de bunăvoie înăuntrul unor anumite limite stabilite, de timp și de spațiu. El începe și se încheie la un moment dat, de delimitarea lui temporală depinzând și calitatea de a fixa imediat că formă de cultură. Rămânând în memorie ca o creație spirituală este transmisibil și poate și repetat oricând, repetabilitatea constituind una din însușirile sale esențiale.

Jocul desemnează o activitate fizică și mentală, spontană și urmărită prin ea însăși, fără utilitate imediată, generatoare de distracție, de plăcere și reconfortare, esență sa fiind intelectuală.

Jocul a fost socotit încă din antichitate ca o modalitate de educație pusă în slujba activității mentale. Filosoful Aristotel a atras atenția asupra faptului că jocul are o funcție formativă, iar Platon a subliniat idea folosirii jocului în scopuri didactice, ideea continuă până în epoca modernă.

Caracteristicile principale ale jocurilor sunt determinate de natura lor dar și de vârsta celor care le practică. Pentru copii, ele constituie stimulentul principal al dezvoltării psihice, având un rol foarte important în pregătirea acestora pentru integrarea socială.

La vârsta preșcolară și școlară mică, această activitate devine specific umană, deoarece reflectă un bogat și variat conținut social. Copilul intră într-un sistem mai complex de relații social–umane, datorită noilor condiții de viață în care încep să trăiască și să acționeze, drept urmare copilului dezvăluindu-i-se treptat o lume nouă, aceea a obiectelor cu funcții sociale determinate, precum și o nouă sferă de activități pe care le desfășoară adulții. Pe măsură ce se dezvoltă și pătrunde tot mai mult în sfera relațiilor cu obiectele și persoanele din jur, copilul simte tot mai mult nevoia să acționeze cu obiectele așa cum acționează adulții, să se comporte așa cum se comportă aceștia.

În studiul Conferințe despre educația copiilor, Anton S. Makarenko arată cât de important este jocul în dezvoltarea personalității copilului, cât de puternic este ecoul jocului în viața sa. Jocul produce copilului bucurie – este bucuria creatoare, bucuria victoriei sau bucuria estetică adică bucuria calității.

În joc copiii își modelează activ achizițiile, intră în stăpânirea unor scheme de acțiune, acestea constituind un început în formarea eului. Jocurile cu roluri obligatorii și colective ( în care acțiunile sunt coordonate între parteneri conform unor reguli dinainte stabilite ) îi obligă pe copii la aprecierea acestora și aprecierea de sine. Întrucât regulile sunt solidare cu rolurile, copilul se familiarizează cu lumea valorilor, trece treptat de la morala situațională la cea autonomă, genetică și interiorizată .

Ca activitate complexă, care angajează resursele cognitive și afective ale copilului, jocul devine termenul pe care se pot exercita cele mai importante influențe informative și formative. Prin joc, copilul se apropie mai facil de înțelegerea lumii, îmbogățindu-și și gama de atitudini și de simțăminte față de ea. În joc se reflectă lume și viață, în joc se pun bazele personalității și caracterul copilului.

Jocul este calea copiilor către cunoașterea lumii în care trăiesc și pe care sunt chemați să o transforme.

Aproape toți autorii care au descris ori au cercetat jocul, au subliniat în mod deosebit aportul imaginației și al fanteziei, precum și influența hotărâtoare a realității imediate în conținutul jocurilor.

Rezultatele multor cercetări arată că jocul copiilor este deosebit de sensibil la tot ceea ce reprezintă sfera activității umane, a muncii, a raportului dintre oameni, ceea ce a dus la evidențierea faptului că jocul este social prin conținutul său și prin origine, adică se naște în condițiile vieții sociale a copilului.

Jocul copiilor constituie un teren important de descifrare a capacităților psihologice, inclusiv a celor intelectuale și a trăsăturilor de personalitate .După modul cum se joacă, observăm dacă un copil este mai inventiv, mai activ în joc, dacă poate sau nu surprinde situații noi, ingenioase, încă dispune de claritate de idei, coerență în rolul ce și l-a asumat.

Jocul este privit drept activitatea care formează, modelează inteligența, dar, pe de altă parte, permite să se constate caracteristicile ei. Activitatea ludică furnizează informații privind psihodiagnoza inteligenței.

Prin activitatea de joc copiii dobândesc cunoștințe li se formează variate acțiuni mintale care influențează dezvoltarea proceselor psihice, se face trecerea, în etape, de la acțiunile practice, materiale de joc spre acțiuni mintale, în planul reprezentărilor. Jocul are un rol formativ și, prin intermediul lui, copilul are posibilitatea de a reconstitui, de a produce într-o formă intuitiv–activă o arie cuprinzătoare din realitatea obiectivă.

Jocul favorizează dezvoltarea aptitudinii imaginative la copii, a capacității de a crea sisteme de imagini generalizate despre obiecte și fenomene, precum și de a efectua diverse combinări mentale cu imaginile respective. Prin joc, copilul dobândește numeroase și variate cunoștințe despre mediul înconjurător prin care i se dezvoltă procesele psihice de reflectare directă și nemijlocită a realității : percepțiile, reprezentările, memoria, imaginația, gândirea, limbajul.

În timpul jocului reprezentările copilului, se îmbogățesc, se precizează și se conturează. Trecând de la reprezentări la noțiuni, copilului i se dezvoltă gândirea activă, memoria, unde un rol important îl joacă limbajul. Comunicând între ei, își fixează tema jocului, stabilesc subiectul, își repartizează rolurile, își precizează acțiunile comune, menite să confere jocului un caracter organizat.

Prin joc, imaginația copiilor suferă modificări calitative în strânsă unitate cu schimbările psiho-fiziologice care au loc în această perioadă. Cunoștințele copilului devin mai precise, mai sistematice și mai generalizate, se dezvoltă imaginația reproductivă și creatoare. Iată de ce părinții, educatorii trebuie să acorde o atenție deosebită jocului copilului și chiar să-i fie partener.

Numeroasele teorii ce s-au elaborat pe parcursul timpului despre joc vin să răspundă la o seamă de întrebări foarte complexe și dificile. Care este natura și originea jocului în procesul dezvoltării filogenetice și ontogenetice ? Pentru ce simte copilul o nevoie atât de imperioasă de a se juca ? Ce fel de funcții formative îndeplinește jocul în dezvoltarea psihică a copilului ?

În explicarea jocului, St. Hall a susținut că jocul nu ar fi altceva decât o recapitulare a instinctelor și a formelor primitive de viață, în ordinea în care ele au apărut în istoria vieții strămoșilor noștri. Teoria sa se dovedește însă a fi absurdă, deoarece în jocuri se manifestă experiența socială a copilului, ca rezultat al comunicării cu cei din jur. Succesiunea diferitelor tipuri de jocuri poate fi explicată prin ,, teoria biogenetică “ întrucât conținuturile jocurilor așa după cum se știe, este prin excelență social, reflectând realitățile societății noastre. Societatea în care copilul se dezvoltă, determină la copii în cea mai mare măsură atât conținutul, cât și caracterul jocului. De aceea după felul de a se juca al copilului, desprindem influența societății în care copilul trăiește și chiar al clasei sociale din care face parte. Există, ca atare o condiționare social-istorică și chiar de clasa a jocului. Se cunosc jocuri care se transmit de la generații la generații, sute de ani ca apoi să dispară sau să se transforme în jocuri cu reguli. De asemenea, în timp apar jocuri noi , care se dezvoltă fiind generate de noi aspecte ale vieții sociale, dar și de influența mediului social, care își pune amprenta pe orice joc al copilului, condiționează rețeaua complicată a relatiilor din cadrul jocurilor copiilor .

În joc, copilul manifestă liber tot ceea ce a văzut, înțeles, a învățat în jurul său, din viața sa, tot ceea ce a apucat să se stratifice în caracterul său. Caracteristic jocului sub raportul conținutului său nu sunt fixitatea, rigiditatea ci variabilitatea , jocul apărând ca o disponibilitate. Copilul începe să se joace încă din primii ani ai vieții. Jocul devine însă o activitate centrală a copilului. Pedagogia școlară științifică arată că jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului, generată de trebuințe, dorințe.

Jocul deține un rol atât de mare în viața copilului pentru că satisface dorința lui firească de manifestare și independentă. Realitatea care-l înconjoară fiind mult prea complexă, el caută s-o cunoască, să se orienteze în mediul înconjurător. Jocul este o activitate de pre-învățare. Acționând asupra obiectelor și ființelor din jur, copilul cunoaște treptat această lume, își satisface nevoia de mișcare și înțelegere, dobândește încredere în puterile proprii. Prin joc, funcțiile senzorio-motorii și verbale se activează și se dezvoltă.

Esența jocului constă în reflectarea și transformarea pe plan imaginar a realității înconjurătoare. Jocul nu constituie pentru copil o simplă distracție, jucându-se , copilul cunoaște și descoperă lumea și viața. Cunoașterea lumii prin jocuri este accesibilă și atractivă pentru copii. Din datele acumulate pe calea observațiilor, rezultă că în timpul jocului, copilul desfășoară o variată activitate de cunoaștere. Această activitate este prezentă chiar și în primele jocuri cu obiectele. Cunoașterea activă a obiectelor folosite în joc exprimă năzuința copilului de a cunoaște mediul înconjurător. Mânuind obiectele în chip diferit, copiii cunosc variatele lor însușiri : formă, mărime, greutate, culoare, duritate. Pe măsură ce copilul înaintează în vârstă și se dezvoltă, conținutul jocurilor se extinde, reflectând și relațiile sociale dintre oameni. Jocurile încep să oglindească tot mai mult fenomene complexe ale vieții sociale, aspecte variate din viața oamenilor adulți.

În jocurile sale, copilul reflectă viața și activitatea socială a adultului, pentru că el însuși este o ființă cu tendințe sociale. Încă de timpuriu copilul simte nevoia unei comunicări active cu cei din jur, în primul rând cu părinții care îl îngrijesc, îi procură jucării și se joacă cu el. Atașamentul copilului față de adulți, admirația lui față de posibilitățile lor îl fac să nutrescă dorința vie de a deveni la fel ca ei. Cunoștințele, priceperile și deprinderile copilului sunt limitate. Această contradicție între dorințele copilului pe de o parte și posibilitățile lui reale pe de altă parte, este rezolvată pe calea jocului. Jocul este forma de activitate prin care în situații imaginate, copilul își realizează tendințele și dorințele nerealizate. Jocul este o formă accesibilă de activitate, prin care copilul imită relațiile sociale dintre adulți.

Jocurile copiilor sunt o adevărată ,,oglindă “ a societății. Conținutul jocurilor îl constituie viața socială. Factorul principal care determină conținuturile jocurilor îl constituie impresiile pe care i le furnizează copilului realitatea socială. O altă caracteristică a jocurilor copiilor rezidă în faptul că ele reflectă relații determinate care se stabilesc între adulți . Jocurile adulților și ale tinerilor sunt activități menite să distragă pe subiect de la ocupațiile sale obositoare. Pentru copii nu sunt distracții, pentru că ele ocupă un loc central în viața lor. Ceea ce aseamănă jocul copiilor cu cele ale adultului sunt sentimentele de plăcere provocate de joc.

Jocul apare ca formă de odihnă, deși este o activitate ce nu exclude dificultățile, copiii care se joacă părând a fi inepuizabili pierzând măsura timpului. Pentru că presupune activitatea liberă a unor ficțiuni ce nu sunt solicitate în alte condiții, H. Spencer găsea izvorul jocului în excesivul activism al organismului tânăr, constatându-se că cheltuiala plăcută a unor energii restabilește echilibrul organismului.

O dată cu vârsta , conținutul jocurilor care reflectă relațiile dintre oameni în procesul muncii devine mai bogat și mai variat. În jocurile lor, copiii construiesc case, uzine, sădesc pomi. Adulții îi fac să înțeleagă că toate acestea se realizează pentru că viața lor să devină mai îmbelșugată și mai frumoasă, perspective ce se reflecta în jocurile lor.

O altă trăsătură distinctivă a jocurilor este aceea că, în procesul desfășurării lor, copiii intră în relații social–morale. De regulă, copiii care în timpul jocului se abat de la cerințele comportării civilizate sunt dezaprobați de către ceilalți. Atunci când copiii nu reușesc să rezolve în mod independent ,,conflictul “, ei reclamă cadrului didactic pe cel care a încălcat cerința morală. Ei își exprimă astfel protestul și dorința de a restabili între participanții la joc relațiile social–morale tulburate.

Jean Piaget ne conduce spre concluzia că jocul este un moment de progres pentru dezvoltarea copilului în ansamblu, el fiind expresia gândirii, căci în joc copilul acaparează fenomenele care-l uimesc.

Vorbind despre metoda jocului, Ioan Cerghit arată că ,, pedagogia jocului nu atribuie jocului numai o semnificație funcțională de simplu exercițiu pregătitor și util dezvoltării fizice, ci una de asimilare a realului, motiv pentru care a devenit astăzi una din principalele metode active, atractive, eficace în munca instructiv- educativă cu preșcolarii și școlarii mici “.

IV.2 . CLASIFICAREA JOCURILOR DIDACTICE

Jocul capătă forme dintre cele mai variate. Varietatea foarte mare a jocurilor se lasă greu incorporată într-o schemă satisfăcătoare.

Există modele de clasificare a jocurilor mai simple și mai complexe , după un criteriu sau după mai multe având la baza scheme de sondaj longitudinal sau de sondaj transversal.

Quarat vorbește de trei categorii de jocuri ; jocul cu caracter ereditar ( luptă , urmărire , vânătoare ) ; jocuri de imitație privind activitățile umane ( inclusiv ale vieții de fiecare zi). În această categorie de jocuri sunt incluse jocuri începând cu cele cu arcul , cu praștia, și terminând cu jocurile ,, de-a familia “, ,, de-a vizita “, etc., și jocul de imaginație. Este însă foarte greu de făcut o astfel de clasificare deoarece uneori jocurile numite ereditare sunt de fapt preluate prin imitație de copiii mai mici de la copiii mai mari.

Jocurile psihice se împart după Claparède în jocuri intelectuale și afective. Primele solicită o activitate intelectuală complexă, antrenează strategii complexe ale gândirii, comparații simple și complexe ca în jocurile de tipul dominou-lui ; raționamente ca în jocul de șah, asociate în jocuri de crâmpeie ritmate, judecată și inversiunea ca în ghicitori și enigme, imaginația ca în jocurile cu subiect, curiozitate.

Jocurile afective sunt și ele diferite după Claparède. Mai diferite sunt acele tipuri de jocuri afective în care sunt antrenate emoții estetice subtile ca : desen , modelaj , muzică, pictură. Unele jocuri afective solicită emoții puternice. Astfel, frica este întreținută de jocurile în care copiii se sperie sau se fac farse.

Autostăpânirea în jocurile de inhibiție este trecută în categoria jocurilor psihice afective, deci autostăpânirea conține numeroase elemente volitive.

Marea varietate a jocurilor didactice practicate în școală a impus necesitatea clasificării lor. Există mai multe criterii de clasificare a jocurilor didactice :

După scopul educațional urmărit :

a ) jocuri de mișcare ( jocuri motrice ) – care urmăresc dezvoltarea calităților, priceperilor și deprinderilor motrice ;

b ) jocuri ce vizează dezvoltarea psihică, acestea se pot clasifica în :

-jocuri senzoriale ce vizează , în principal dezvoltarea sensibilității. Se pot

organiza jocuri diferite pentru: dezvoltarea sensibilității auditive, dezvoltarea sensibilității tactile și chinestezice, dezvoltarea sensibilității vizuale , dezvoltarea sensibilității gustativ-olfactive.

intelectuale care, la rândul lor se pot diferenția în :

-jocuri vizând precizarea, îmbogățirea cunoștințelor ( jocuri cognitive );

-jocuri de dezvoltare a capacității de comunicare orală sau scrisă,

-jocuri de exersare a pronunției corecte ;

-jocuri de atenție și orientare spațială ;

-jocuri de dezvoltare a memoriei ;

-jocuri de dezvoltare a gândirii ;

-jocuri de dezvoltare a perspicacității ;

-jocuri de dezvoltare a imaginației și creativității ;

-jocuri pentru stimularea inhibiției voluntare și a capacității de autocontrol.

După sarcina didactică urmărită cu prioritate , jocurile didactice se împart în:

a ) jocuri pentru fixarea și sistematizarea cunoștințelor ;

b ) jocuri de verificare și evaluare a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor ;

c ) jocuri de transmitere și însușire a noi cunoștințe .

După conținut, jocurile didactice se pot grupa în :

a ) jocuri didactice pentru cunoașterea mediului înconjurător ;

b ) jocuri didactice pentru educarea limbajului – ce pot fi jocuri fonetice , lexical-semantice , gramaticale ;

c ) jocuri didactice cu conținut matematic, jocuri logico-matematice ;

d ) jocuri pentru însușirea unor norme de comportament civilizat , formarea unor deprinderi și obișnuințe de conduită morală, de circulație rutieră .

După prezenta sau absența materialului didactic

a ) jocuri cu material didactic natural sau confecționat : jucării , jocuri de masă , imagini, diafilme, diapozitive, obiecte de uz casnic său personal, mozaicuri, materiale din natură;

b ) jocuri fără material didactic.

După locul pe care-l ocupă în activitate :

a ) jocuri organizate ca activitate de sine stătătoare ;

b ) jocuri integrate în activitate ;

Explicarea jocului este de asemenea un moment hotărâtor pentru succesul jocului didactic. Învățătorului îi revin în acest moment următoarele sarcini :

să-i facă pe elevi să înțeleagă sarcinile ce le revin ;

să precizeze regulile jocului , asigurând însușirea lor rapidă și corectă de către elevi ;

să precizeze conținutul jocului și principalele lui etape , în funcție de regulile jocului ;

să dea indicații cu privire la modul de folosire a materialului didactic ;

să scoată în evidență sarcinile conducătorului de joc și cerințele pentru a deveni

câștigători.

Jocul începe la semnalul conducătorului. La început acesta intervine mai des în joc, reamintind regulile, dând unele indicații organizatorice. Pe măsură ce se înaintează în joc sau elevii capătă experiența jocurilor, propunătorul acordă independența școlarilor, îi lasă să acționeze liber.

Se desprind, în general , două moduri de a conduce jocul elevilor : conducerea directă ( învățătorul având rolul de conducător al jocului ) și conducerea indirectă ( învățătorul ia parte la joc fără să interpreteze rolul de conducător ).

Pe parcursul desfășurării unui joc didactic poate trece de la conducerea directă la cea indirectă, sau le poate alterna. Totuși, chiar dacă învățătorul nu participă direct la joc îi revin sarcini deosebite. În ambele cazuri dascălul trebuie :

să imprime un anumit ritm al jocului ( timpul este limitat );

să mențină atmosfera de joc ;

să urmărească evoluția jocului, evitând momentele de monotonie, de stagnare ;

să urmărească comportarea elevilor, relațiile dintre ei ;

să activeze toți elevii la joc, găsind mijloacele potrivite pentru a-i antrena și pe cei timizi;

să urmărească dacă respectă cu strictețe regulile jocului .

Sunt situații când pe parcursul jocului pot interveni elemente noi : autocontrolul jocului, schimbarea materialului între elevi, complicarea sarcinilor jocului, introducerea unor elemente noi sau a unui material nou, etc.

Încheierea jocului. Învățătorul formulează concluzii și aprecieri asupra modului în care s-a desfășurat jocul, dacă s-au respectat regulile și s-au executat sarcinile primite, asupra comportării copiilor, făcând recomandări și evaluări cu caracter individual și general.

Jocurile didactice ,, educă atenția, capacitățile fizice și intelectuale, perseverență, promptitudinea, spiritul de echipă, de ordine, dârzenie, modelează dimensiunile etice ale conduitei “. ( U. Șchiopu )

IV.3. JOCUL DIDACTIC ÎN CADRUL LECȚIILOR DE ARTE VIZUALE ȘI ABILITĂȚI PRACTICE

Arta este o gramatică cu morfologie și sintaxă proprie, este limba universală care nu este maternă și care nu se învață de la sine , nefiind înțeleasă în adevăratul ei sens decât prin cultură și meditație.

Vârstei școlare îi corespunde faza realismului vizual, etapa în care copilul este preocupat să redea în imagine grafică aspectele vizibile ale obiectelor . Copilul se supune în acest desen , perspectivei vizuale sau relațiilor active dintre imagini. Exprimarea se transpune în imagine plastică aceea ce vede și știe. Datorită creșterii posibilităților copilului de a observa și percepe tot mai adecvat realul, exprimarea și transpunerea în imagine plastică a ceea ce vede și știe, nu se mai realizează cu aceeași spontaneitate ca în etapele următoare. Întâmpină dificultăți în redarea realului, deoarece nu stăpânește mijloacele tehnice adecvate și limbajul plastic necesar.

În învățământul primar educația plastică le oferă elevilor mijloace de expresie plastică și le orientează observația de la aspectele exterioare spre stadiul structurilor interne din natură , dezvoltându-le potențialul creator.

Limbajul formelor se vede peste tot de la fulgi de zăpadă , la cristal, de la arhitectura frunzelor până la formă omenească. Pentru copiii cu o viață sufletească bogată, lucrul cu pensula este o modalitate ideală de desfășurare a emoțiilor și de eliberare a tensiunii interioare.

Limbajul artistic al elevilor reprezintă învelișul material al gândirii lor artistice , al acelei calități a gândirii, care acționează în câmpul sensibilității estetice a copilului și care face posibil schimbul de idei , de sentimente și de stări emotive.

Prin metodele și procedeele pe care le-am folosit am urmărit să antrenez acele potente creative care să ducă la realizări artistice productive , conștiente, personale, imediate. Astfel am aplicat folosirea metodei braistorming ( asaltul de idei ) care conferă posibilitatea unui grup de copii să-și manifeste liber, spontan imaginația. Activitățile de desen ( pictură ) cu tema aleasă se pot desfășura grupând copiii câte 4- 6 , fiecare grup primește o foaie de hârtie și instrumente necesare de lucru , copiii din grup stabilesc tema , un copil începe desenul cu elementul pe care îl dorește și dă foaia mai departe spre dreapta, copilul următor preluând ideea și continuând-o. La finalul activității fiecare grup povestește ce reprezintă desenul , după care le afișează pe toate pentru a fi apreciate și admirate. Lucrările elevilor au fost analizate și ierarhizate de către un ,,parlament “ al elevilor după următoarele criterii : claritatea mesajului, originalitatea, expresivitatea, contrastul și gama cromatică , estetica lucrării.

O altă metodă care poate fi folosită cu succes este metoda analogiilor, având la bază principiul transformării străinului în familiar și pe cel al transformării familiarului în străin.

Am comunicat elevilor prin analogie și metafore. Rezolvarea ei este amânată până când se constată că elevii au găsit soluții eficiente, cu diferite efecte plastice expresive. Se anunță esența problemei și se stabilește care dintre lucrările lor o prezintă mai clar, mai expresiv.

În aplicarea acestei metode am cerut elevilor să acopere suprafața foii de desen cu o tentă de culoare preferată și apoi cu pensula , folosind o culoare contrastantă mai închisă și mai deschisă, să deseneze elemente care să exprime ideea de mișcare ( unu-doi pomi, o cale ferată , dealuri leneșe, soare vesel, păsări zglobii, tren gălăgios, mașini rapide, etc. ). După ce au fost finalizate lucrările a fost anunțată esența problemei: rolul culorii dominante în compoziția plastică.

Altă tehnică de lucru aplicată în scopul dezvoltării imaginației creatoare a elevilor a fost tehnica de fuzionare la margini a unor pete de diferite culori și fuzionarea în masă a culorilor, care se realizează aplicând pete de culoare, linii, figuri colorate cu vopsea fluidă , îndoind și presând foaia de hârtie sau pictură făcută cu sfoară înmuiată în culoare. După uscarea planșelor copiii descoperă forme prin analogie cu aspecte din viața înconjurătoare : fluturi, flori , păsări, pomi, elefanți .Aceste tipuri de exerciții au la baza gândirea divergentă și inteligență creatoare. Putem spune deci că cele mai plăcute ore pentru elevii mici sunt cele de educație plastică, în care creativitatea se poate manifesta cu mult succes .

Procesul adaptării copilului la lumea celor mari nu se poate realiza prin forme de activități similare cu ale adultului. Pentru echilibrul sau intelectual și afectiv este necesar ca el să fie atras de asemenea forme de activitate prin care să i se faciliteze asimilarea treptată a realului.

Când un copil este nehotărât în fața unei coli albe de hârtie, neștiind ce imagine să realizeze, poate să înceapă așternerea absolut liberă, fără nici o idee preconcepută, a unor pete și linii din culorile date sau alese potrivit cu sarcinile preciza după procedeul ,, provoacă și vezi ce iese“, apoi continuă ceea ce acele pete și linii întâmplătoare îți sugerează.

,, Niciodată nu este prea devreme pentru începerea educării creativității , activitatea creatoare nu ar trebui îngrădită de nici un fel de interdicții, limitări, critici “

Jocul didactic, ca metoda specifică pentru dezvoltarea creativității folosit în orele de desen, este o activitate distractivă încadrată în anumite reguli, activitate care este efectuată de participanți ( concurenți ) care se străduiesc să-și realizeze scopurile. Acest ansamblu de acțiuni și operații asigura elevilor îmbogățirea cunoștințelor din diferite domenii de activitate, corectarea unor carențe de comportament, sensibilizarea copilului, crearea unor emoții și sentimente morale și estetice. Elementele de joc imprimă activității un caracter mai viu, mai atrăgător , aduc varietate și o stare de bună dispoziție, de veselie și de bucurie , de divertisment și de destindere, ceea ce previne apariția plictiselii, a monotoniei și a oboselii.

Una din trăsăturile esențiale ale jocurilor didactice desfășurate în orele de educație plastică o reprezintă caracterul lor competitiv, de întrecere. Copiii sunt solicitați să-și concentreze atenția, să gândească repede și corect, să participe activ la reușita jocului. Prin aceste jocuri se urmăresc nu doar laturile formative ale învățării elementelor de artă plastică în școală, ci și anumite laturi educative, dezvoltându-le elevilor spiritul de întrajutorare, de dragoste și atașament pentru colectivul de elevi, atitudinea creatoare și activă în cadrul activităților artistico-plastice.

Jocul didactic poate fi organizat cu succes la orice tip de lecție de educație plastică în orice clasă a ciclului primar pentru că această metodă de învățământ constituie o tehnică atractivă de explorare a realității.

Încă din clasa I se pot realiza jocuri didactice variate la activitățile plastice desfășurate în orele de curs, în concordanță cu particularitățile psiho- fizice ale elevilor. La tema plastică ,,Cunoașterea culorilor “ se poate folosi jocul didactic ,, Găsește culoarea “, pentru a fixa și a consolida culorile cunoscute. Se folosește o cutie cu jetoane colorate , roșu, galben, albastru, verde, portocaliu, violet; elevii se împart în trei grupe și câte un reprezentant din fiecare grupă trage, pe rând , câte un jeton colorat din cutie. După ce privesc cu atenție jetonul , fiecare grupă denumește cinci obiecte care au acea culoare și zece care se pot colora cu ea ( se aprobă chiar și ideile ce contrastează cu realitatea ). La a doua probă elevii extrag un alt jeton din cutie și un alt copil din grupa respectivă spune ce fel de culoare a găsit : caldă, rece, primară , binară, închisă sau deschisă. Dacă grupa care extrage jetonul nu știe să răspundă , pot răspunde celelalte grupe, care vor primi puncte în plus. Grupa de elevi care dă cele mai multe răspunsuri corecte câștigă și este răsplătită cu aplauze și premii simbolice.

Un alt joc didactic prin care se urmărește formarea de nuanțe ale culorilor este jocul ,,Ce ne scrie Culoare – Împărat ? “. Pentru realizarea acestui joc se confecționează fișe mici de diferite culori care se rulează și se leagă cu panglici care au la capăt câte o pecete colorată elevii scot pe rând din săculeț câte două scrisori care au pete de culori diferite și mesajul : ,, Amestecă-le de mai multe ori, în cantități diferite, și vei găsi toate culorile vistieriei mele”. Jocul durează 3- 5 minute și câștigă elevul care obține cele mai multe nuanțe cromatice.

Pentru că elevii să-și consolideze grupele de culori complementare se folosește jocul didactic ,, Caută perechea !”, desfășurat în timp foarte scurt dar cu o mare eficiență ; fiecare elev primește câte un jeton colorat și trebuie să-și caute perechea – culoarea complementară celei de pe jeton . Fiecare elev privește cu atenție jetoanele celorlalți și caută culoarea complementară celei pe care o are în mână ; câștigă elevii care își găsesc perechea.

După ce elevii învață clasificarea culorilor în culori primare, binare și terțiare, combinarea și crearea lor, este necesară o consolidare a acestor cunoștințe care se poate realiza prin intermediul jocului ,, Culoarea salvatoare “ . Se împarte clasă în grupe de câte 6 elevi, fiecare grupă primește un set de 19 fise de culori diferite: roșu , galben, albastru, verde, portocaliu, violet, ocru, gri-albăstrui , maro-roșcat, câte două și un jeton alb. Unul dintre elevi împarte jetoanele , câte trei pentru fiecare elev, iar primului patru. Cel care are patru jetoane începe jocul și scapă de unul din jetoane, fiecare urmărind să-și realizeze un grup complet de culori primare, binare sau terțiare pentru a câștiga.

În clasele mai mici elevii au părerile lor despre armonizarea culorilor, păreri ce nu sunt întotdeauna în concordanță cu cele ale adulților, fiecare culoare reprezintă ceva anume pentru orice copil, de aceea ei le grupează și le aranjează pe material – suport după preferințele lor. Pentru a le dezvolta gustul estetic este necesar să se știe care sunt preferințele copiilor, capacitatea lor de armonizare a culorilor, de aceea se poate folosi jocul didactic ,, Zânele din Tara Culorilor mi-au dăruit camera cea mai frumoasă !”. Li se dă copiilor câte o planșă ce reprezintă o cameră mobilată , frumos aranjată, dar necolorată , și li se cere să folosească toate culorile preferate pentru că zânelor să le placă și să le dăruiască cea mai frumoasă camera.

Tot pentru că elevii să armonizeze culorile corect se folosește jocul ,, Ce culoare lipsește?”- li se prezintă elevilor o planșă colorată în aceeași culoare ( verde deschis ) și li se cere să caute ce culori lipsesc. După ce copiii observă că toate culorile ,,au plecat “ de pe planșă încearcă să le aducă înapoi și să le folosească în așa fel încât să realizeze o lucrare plastică de excepție. Pe rând elevii vin la planșă și caută să folosească culori care să fie în armonie cu celelalte. Jocul se termină în momentul în care lucrarea plastică este gata și sunt declarați câștigători toți copiii care au reușit să armonizeze cel mai bine culorile .

La o altă temă plastică se folosește acest joc didactic pentru a completa culorile primare care lipsesc, pe cele binare, culoarea complementară , folosind atât lucrul frontal , cât și pe grupe și chiar individual. Acest joc contribuie la dezvoltarea creativității și imaginației, elevii dorind să obțină culori noi .

Educația plastică vine deseori în ajutorul celorlalte obiecte de învățământ , educație muzicală, comunicare, științe, iar de multe ori aceste obiecte îi ajută pe copiii de vârsta școlară mică să-și dezvolte imaginația , gustul estetic, să folosească o cromatică adecvată în lucrările plastice pe care le realizează. Astfel se poate folosi jocul ,, Comunicăm dar și desenăm”. Pentru desfășurarea acestui joc sunt necesare scurte texte descriptive care sunt citite într-un ritm lent de către învățător. Elevii le ascultă cu atenție și , în același timp , desenează pe ½ sau ¼ din foaie, fiind atenți la amănunte ; după ce colorează lucrarea , ascultă încă o dată lectura pentru a completa amănuntele care au fost omise la prima lectură. Pentru fiecare detaliu corect desenat se acordă câte un punct și câștigă cel care a realizat cel mai detaliat desen. ( ,, Prieteni “, după Cezar Petrescu clasa a II-a ). Prin acest joc didactic se urmărește atât reprezentarea unei forme cu ajutorul culorilor, cât și dezvoltarea imaginației și creativității, a gustului și a judecății estetice. Dintre textele literare ce pot fi folosite la acest joc se pot menționa : ,, Stupul lor “, de Tudor Arghezi, ,, Iarna pe ulița “, de George Coșbuc, ,, Primăvara “ de Vasile Alecsandri, ,, Degețica “, de Hans Christian Andersen, ,, Povestea prințesei Rozeta “.

La vârsta școlară mică toate culorile capătă pentru copil semnificații diverse. Pentru că toate culorile să-și dezvăluie enigmele și să capete noi semnificații se realizează jocul ,,Chipurile diferite ale culorii “, mai ales la tema plastică ,, Semnificația culorilor și nonculorilor “. Pe o planșă mare li se prezintă elevilor mai multe pete de culoare așezate pe verticală , adăugând și nonculorile. Pentru descoperirea valențelor expresive și simbolice ale culorilor, pentru consolidarea contrastelor învățate se folosesc și alte jocuri didactice care intervin în dezvoltarea creativității elevilor : ,, Picăturile însuflețite “, ,,Provoacă , descoperă și continuă”, ,,Pășim dint-un loc în altul pe griuri“, ,,Descoperă ce culori a vrut să folosească prietenul tău și continuă lucrarea “, ,,Ce ar vrea să-mi spună culoarea verde ?” , ,,Copac roșu, soare roșu“, ,,Obiectul ( chipul ) neimaginat de nimeni“- joc de originalitate.

Elementele de joc : descoperirea, ghicirea, simularea, întrecerea, surpriza, așteptarea vor asigura mobilizarea efortului propriu în descoperirea unor soluții, în rezolvarea unor probleme, stimulând puterea de investigații și cointeresarea continuă.

Jocul este foarte important, sub variatele sale forme, în dezvoltarea copilului, importante subliniate de numeroase teorii ale jocului din literatura pedagogică și de locul acestuia în diferite sisteme de educație. Jocul are o valoare funcțională ce rezidă în faptul că el transpune simbolic copilul în rolurile adultului. De aici decurge importanta îmbogățirii impresiilor copiilor despre viață și activitatea oamenilor dintr-o sferă largă, de domenii profesionale, accesibile înțelegerii lor.

Copilul se joacă de-a ceea ce a văzut sau a auzit. Modelele de urmat pe care el le transpune în joc izvorăsc din realitatea apropiată, din viață și activitatea adulților din preajma lui. Pe această cale își asimilează semnificația socială a rolurilor care îl așteaptă în viață. Prin joc, copilul învață cu plăcere, devine interesat de activitățile ce se desfășoară. Datorită conținutului și modului de desfășurare , jocurile didactice sunt mijloace eficiente de activizare a întregului colectiv al clasei, dezvoltă spiritul de echipă și unele deprinderi elementare și de muncă organizată.

Jocurile didactice sunt un mijloc foarte important și pentru realizarea sarcinilor educației morale. Ele contribuie la dezvoltarea stăpânirii de sine, a autocontrolului, a spiritului de independentă, a disciplinei conștiente, a spiritului colectic și a altor calități de voință și de caracter. În joc copiii învață să se ajute unii pe alții, să se bucure de succesele colegilor, să aprecieze nepărtinitor succesele altora. Așadar jocurile didactice exercită o influență pozitivă asupra întregii personalități a copilului.

Voi prezenta în continuare câteva jocuri pentru dezvoltarea creativității la orele de educație plastică.

Continua tu ! – este un exercițiu care cere îmbogățirea formei date. Se oferă spre observare o planșă pe care au fost desenate fragmente, elemente, forme : o mână, un cap de pește, un triunghi, o pălărie, o frunză, o petală și li se cere elevilor să constituie, alegând dintre posibilități pe aceea care li se pare cea mai potrivită, pentru a realiza ei înșiși o compoziție, completând partea aleasă cu elemente care întregesc formă.

Un tablou neterminat – este un exercițiu care vizează imaginația, creativitatea, cât și inteligența și abilitatea de a desena. Se prezintă o lucrare neterminată ( sunt trasate doar câteva linii) și se cere elevilor să o continue.

Jocul Kim – dezvoltă memoria vizuală – grafică, o serie de 8- 12 obiecte sunt puse pe catedră și se lasă un timp în câmpul vizual al copiilor, apoi se acoperă cu o pânză. Copiii vor desena toate obiectele pe care și le reamintesc.

Tunelul – joc ce urmărește dezvoltarea memoriei vizuale, plecând de la datele percepute într- o anumită ordine. Un copil confecționează un colier de mărgele multicolore cu o anumită alternanță de culoare. Colierul va fi introdus sub un tunel format dintr-o bucată de carton pliat în a doua. Copiii trebuie să- și imagineze și să pună ordinea perlelor la ieșirea din tunel ( ordinea directă sau ordinea inversă ).

Serii de desene – joc pentru dezvoltarea memoriei vizuale și atenției. Se execută la tablă, sub ochii elevilor, o serie de desene și , în timp ce atenția copiilor este distrasă, se șterge unul sau mai multe. Elevii trebuie să identifice desenul sau desenele care au fost șterse.

Surpriza petelor – copiii vor primi ca primă sarcină să acopere în întregime o foaie de desen cu pete de culori și forme diferite. După terminarea acestei sarcini, li se va cere să–și privească atent lucrarea , și, cu ajutorul unei carioci să contureze forme diferite în așa fel încât lucrarea să devină o compoziție figurativă. Exercițiul devine mai interesant dacă aceeași lucrare inițială se multiplică la copiator color și li se distribuie tuturor copiilor, fiecare dintre ei conturat figuri diferite, apoi comparate, sunt un stimlent deosebit pentru dezvoltarea imaginației creative.

Ștafeta pictorilor – în fața fiecărei echipe se plasează câte o tablă de scris, iar pe linia de plecare se așază mai multe bucăți de cretă, diferit colorate.

Înainte de începerea jocului, conducătorul de joc, hotărăște ce anume trebuie să deseneze copiii pe tablă și ce elemente din desen trebuie să execute fiecare dintre ei. De exemplu, se stabilește desenarea unei case. La comanda de începere, primii din fiecare echipă iau câte o bucată de cretă, aleargă la tablă și desenează un singur element al casei, un perete, apoi aleargă la coada șirurilor proprii ; pornesc următorii până ce se termină desenul respect ( pereții, acoperișul, ferestrele, ușile, coșul, pragul de la intrare, gardul, florile din curte etc ).

Este declarată câștigătoare echipa care a terminat prima, a desenat corect și a colaborat mai atent.

Pentru identificarea materialelor și a instrumentelor specifice artelor plastic ( pensule, pastile, creioane colorate, tuburi de tempera, paletă, plastilină ), pot fi inițiate jocuri de tipul ,,Săculețul cu surprize “ și ,,Caută și folosește “. Elevii vor avea pregătite pe mese coli de desen și materiale, de exemplu creion negru, creioane colorate și carioci ( roșu, galben , albastru, verde, portocaliu , violet ). Într-un săculeț vor foi puse materiale identice.

Un copil desemnat va căuta în săculeț și va scoate un obiect. După ce va identifica obiectul și-l va denumi, se va da comanda ,, Căutați și folosiți “. Cu un obiect asemănător celui descoperit pe masă de lucru, fiecare va desena linii, puncte forme care figurează ceva dorit sau nu. Se va sugera folosirea gesturilor rectilinii de tip orizontal și vertical, precum și a celor rotative. Se va lăsa un timp de lucru ( maxim 5 minute ), după care se va extrage un alt obiect. În final vor fi expuse creațiile și va fi analizat modul de compunere a spațiului plastic.

Mașina de cusut…desene / alergarea liniei pe o suprafață plană, cea care produce mișcarea și deci curgerea, mai lină sau mai scadată, mai avântată sau mai estompată, a formelor dintr-un vârf de grafit mai tăios sau mai moale sau dintr-un trup de cărbune catifelat, este mâna, cea mai inteligentă prelungire a corpului și a minții ca instrument senzorio-motor. Ea plimbă unghiular sau rotund, delicat sau aspru, șovăitor sau sigur instrumentul respectiv pe hârtie, carton, pânza sau alt suport.

Jocul numit ,, mașina de cusut desene “ propune, pornind de la principiul funcționării mașinii croitorului , o inversare de funcții : mâna ca instrumental născător de linii ( creion, carbine, cariocă ) stă pe loc, în schimb suportul ( hârtia ) se mișcă ,,cosând “diferite forme. Un elev este mașina de cusut iar altul este croitorul. Elevul ,, mașina de cusut “ține un creion, pix, etc, ca pe un ac de cusut și face mișcări de sus în jos, circulare sau segmentare de mică amploare, sau stă pe loc cu instrumentul ( acul- creion ), ,, cosând “ (desenând) un portret, un obiect , un peisaj sau orice altceva. Ce se câștigă și ce se pierde prin acest procedeu-joc în elaborarea formelor plastice ? Se obține o mai mare libertate și lejeritate în configurarea formelor plastice, o bucurie și o plăcere dată de noutatea tehnicii, o anumită cursivitate / muzicalitate a liniilor și a formelor și poate chiar o ingenuă, feciorelnică stângăcie a gestului desenării. Se pierde din siguranța desenării și din ,, aroganța “ mâinii drepte ( sau stângi).

Mișcarea planului suport în vederea curgerii unor forme din creion modifică într-un fel relația ochi – mișcare – desen, în sensul creșterii responsabilității vederii în stăpânirea suprafeței mișcătoare.

Acest joc poate fi practicat sub diferite variante :

un subiect ține creionul , altul deplasează hârtia ;

același subiect tine creionul nemișcat cu mâna stângă și mișca hârtia cu mâna dreaptă (sau invers );

un subiect deplasează hârtia cu ambele mâini, altul ține fixe două creioane ;

acul ( creionul ) poate face diferite mișcări ritmice în ax vertical, în plan orizontal sau poate mai tare sau mai slab ;

în loc de creion se poate folosi orice alt instrument, inclusiv un recipient perforat din care curge culoare.

Un alt exercițiu are rolul de a familiariza elevii cu procedeul tehnic de folosire a

pensulei și a acuarelei. Vor fi alese 3 pastile de acuarele ( roșu, galben, albastru ), pensule rotude medii, pahare cu apă, coli albe de hârtie. Copiii vor observa că în stare uscată pensula și acuarelele nu au darul să coloreze hârtia. Acest lucru va fi posibil numai după ce fluidizăm culorile pigment. Termenul folosit pentru clasa a II-a va fi ,, înmuiem “.

Procedeul tehnic reclamă pensula înmuiată în apă. Vor fi picurate 2- 3 picături de apă pe fiecare pastilă aleasă, fără a o atinge, cu pensula sau cu degetul. Prin udarea pastilelor se produce înmuierea lor. Apa picurată nu trebuie să băltească, ci doar să ude pastilele. Cu pensula udă se va freca ușor pastila înmuiată și culoarea fluidizată va putea fi transportată pe suprafața dorită.

La sfârșitul tuturor activităților de învățare , lucrările pot fi prinse cu agrafe de birou pe sfoară întinsă la tablă, asemeni rufelor puse la uscat. Permanent o echipă de elevi va fi desemnată cu organizarea expoziției pentru analiza, autoanaliza și evaluarea activității.

Criteriile de evaluare au în vedere atingerea obiectivului de referință, respectarea cerințelor temei, folosirea corectă a materialelor și instrumentelor de lucru, acuratețea execuției, gradul de finalizare prin acoperirea suprafețelor cu toate elementele studiate, bogăția cromatică, calitatea mesajului, originalitatea prezentării și creativitatea.

Manifestând creativitate, învățătorul va determina avântul libertății și creativității copiilor, va realiza echilibru între preocupările pentru formarea gândirii logice, raționale, flexibile, fluide, creatoare, depășind înțelegerea îngustă, eronată, potrivit căreia libertatea de manifestare și creație a copiilor se dezvolta spontan. Aplicând cu pricepere jocul didactic, învățătorul trebuie să poată valorifica unele din bogatele resurse formativ-educative ale acestuia în angajarea personalității copilului de a desfășura o activitate ce solicită efort susținut, dar într- o atmosferă de voie bună, de cooperare, de întelegere. Jocurile didactice sunt antrenante pentru toți elevii și acționează favorabil și la elevii cu rezultate slabe la învățătură, crescându-le performanțele și căpătând încredere în capacitățile lor, siguranță și promptitudine în răspunsuri, deblocând astfel potențialul creator al acestora.

Dacă ar fi să căutăm sau să definim atributele omului, în orice context de exigente- educația și creativitatea nu pot lipsi. Se cunosc și se folosesc o mulțime de termeni asociați creativității : dotare, aptitudine, talent, imaginație, inteligență , inventivitate, spirit novator, capacitate. În educație s-a crezut mult timp că activitatea creatoare este apanajul exclusiv al unor oameni extcepționali, special înzestrați. Dar, de fapt, nu trebuie decât să observăm multitudinea de idei dezvoltată la copii, fantezia lor fiind o garanție perfectă că creativitatea o posedăm cu toții încă din momentul nașterii. De aceea trebuie să le asigurăm copiilor situații în care au șanse de succes, succes care la rândul lui nu vine de la sine, ci implică din partea lor mult efort de muncă creatoare. Putem deci compara copilul cu un planor, iar educatorul cu instructorul care pregătește zborul, are grijă de un start corespunzător, în condiții bune, așa încât planorul, odată ridicat, zboară singur și aterizează oricând în condiții de deplină siguranță.

În joc copiii își modelează activ achizițiile, intră în stăpânirea unor scheme dw acțiune, acestea constituind un început în formarea eului. Un joc bun seamănă cu o muncă bună și un joc dezorganizat seamănă cu o muncă proastă. Așa cum este copilul în joc, așa va fi și în muncă după ce va crește. De aceea educarea viitorului om de acțiune se produce, înainte de toate, prin joc.

V.METODOLOGIA CERCETĂRII

V.1. Scopul, ipoteza și obiectivele cercetării

Lucrarea va prezenta cercetarea întreprinsă asupra unei clase de elevi, cu ipoteza că dacă se utilizează într-o pondere și o diversitate mai mare jocul didactic ca metodă de predare-învățare-evaluare în cadrul lecțiilor de Arte vizuale și Abilități practice, se vor obține performanțe în planul creativității în orele de Arte vizuale și Abilități practice.

Se dorește să se afle dacă în urma investigațiilor efectuate, activitățile artistico – plastice , prin specificul lor, constituie un context favorabil dezvoltării creativității școlarilor și respectiv în ce condiții această dezvoltare este posibilă și dacă cultivarea și dezvoltarea creativității școlararilor prin jocuri didactice conduce la performanțe superioare în domeniu.

Obiectivele propuse se constituie ca ,, decupaje curriculare “ în cadrul ariilor Arte și tehnologii, fiecare dintre ele contribuind la posibilitățile oferite de specificul său, la conturarea temei de ansamblu. Aceste obiective sunt :

dezvoltarea capacității de exprimare plastică, metaforică a trăirilor sufletești, a influentelor suferite din exterior, utilizând la maxim valentele imaginației și ale creativității ;

utilizarea jocurilor didactice ca activitate pentru fixarea cunoștințelor și dezvoltarea creativității ;

dezvoltarea trebuințelor de independentă, de autoexprimare, de autodepășire ;

cultivarea spontaneității și independenței ;

formarea capacității de exprimare a propriilor idei și soluții ;

formarea receptivității pentru cooperare ;

însușirea unor modalități de operare a gândirii, în special euristice .

Am desfășurat o cercetare pedaogică practic-aplicativă, ce abordează o problematică

mai restrânsă din domeniul didacticii, cu o aplicabilitate practică imediată, respectiv metoda jocului didactic aplicată în cadrul orelor de arte vizuale și abilități practice în vederea stimulării creativității elevilor.

Semnificativ pentru asemenea tip de cercetare este faptul că ea se înscrie în perimetrul activității instructiv-educative practice și urmărește ca prin rezultatele sale să contribuie la îmbunătățirea și îmbogățirea modalităților concrete de acțiune, prin descrierea detaliată a ,,unei anumite situații, a unui anume proces instructiv-educativ, a factorilor și implicațiilor acestora când operează în proces.” De regulă, această cercetare îmbracă forma anchetei, urmărind să surprindă starea de fapt, să radiografieze fenomenul așa cum se prezintă el în momentul respectiv. Ea vizează, de asemenea, introducerea unor inovații cu scopul îmbunătățirii rezultatelor activității instructiv-educative.

Din punct de vedere metodologic, cercetarea desfășurată este una experimentală, ce presupune provocarea intenționată a unor fenomene educaționale și se finalizează cu descoperirea unor relații cauzale și legități caracteristice activității educaționale. Acest tip de cercetare declanșează acțiuni educaționale originale, rezultatele acestora fiind înregistrate și prelucrate pentru a demonstra eficiența lor educativă.

Experimentarea presupune determinarea cantitativă, prin măsurare, a fenomenelor investigate, oferind posibilitatea evidențierii obiective a eficienței noilor tehnologii didactice. Șansele generalizării rezultatelor obținute sunt mai mari. Aplicarea nu se face în mod mecanic, în acest proces jucând un rol important și personalitatea cadrului didactic.

V. 2. METODE DE CERCETARE

Cercetarea psihologică are ca obiect de studiu fenomenele și însușirile psihice. Complexitatea obiectului de cercetare a psiologiei, natura subiectivă a psihicului se

răsfrâng asupra metodologiei utilizate în cercetarea pedagogică, imprimandu-i o serie de elemente de specialitate.

Orice cunoaștere, deci și cea psihologică se realizează utilizându-se un ansamblu de metode care sunt ghidate în general de concepția cercetătorilor și de principii teoretico- științifice de la care această pornește, cu alte cuvinte, de metodologia cercetării.

Nici una dintre metodele de cercetare psihologică, oricât ar fi ea de elaborată și complexă, nu este suficientă singură pentru o cunoaștere psihologică și științifică a individului, ceea ce face ca experimentatorul să aibă nevoie de o strategie de cercetare.

Ca plan de acțiune ordonată în vederea atingerii scopului propus, strategia de cercetare psihologică presupune parcurgerea următoarelor etape : documentarea; stabilirea scopului și a obiectivelor; formarea ipotezelor de lucru; alegerea și precizarea metodelor, mijloacelor subiectelor; specificarea condițiilor în care se va efectua cercetarea; stabilirea modalităților de prelucrare și interpretare a datelor și validarea.

Principala metodă utilizată în această lucrare este cea a analizei produselor activității întrucât am considerat ca fiind coordonată cu vârsta subiecților și cea mai relevantă dacă ne raportăm la aspectele investigate. Universul unui copil este mult mai ușor de descifrat prin prisma lumii de obiecte și valori cu care el se înconjoară sau pe care le produce singur. Pe lângă această metodă am mai folosit: metoda observației , metoda testelor și metoda biometrică.

Metoda analizei produselor activității

Această metodă, așa cum indică și numele, se bazează pe analiza psihologică a produselor activității, analiza ce furnizează informații despre ,, viața lăuntrică “, însușirile psihice ale individului. Desprins de subiect, produsul activității devine obiect de investigație psihologică devine ,,oglina creatorului “.( Popescu–Neveanu, P., Zlate, M., Crețu, T., 1995)

După cum am arătat în capitolele anterioare, la vârsta școlară nevoia de acțiune și de materializare a acesteia este extrem de puternică. Mai mult, având în vedere diversitatea activităților desfășurate la clasă, gama produselor realizate de copii este foarte numeroasă, motiv pentru care s-a considerat oportun de utilizat această metodă în cercetarea de fată.

Trăsăturile personalității umane, capacitățile, disponibilitățile, potentele sale, se exteriorizează nu doar în conduite nonverbale, motorii sau expresiv- emoționale, ci și în produsele activității.

Pentru a obține aceeași categorie de produse care să facă obiectul analizei cercetării, au fost formulați itemi anume pentru toți subiecții. Probele aplicate au fost date individual în activitățile artistico- plastice, intr- un climat psihoafectiv stimulativ și intr- un interval de timp limitat ( între 5 și 25 de minute pentru dezvoltarea fiecărei sarcini ).

Dintre toate produsele prin care se exteriorizează potențialul creativ al școlarilor m- am oprit asupra desenului și picturii. Desenul copilului oferă informații despre nivelul de dezvoltare a percepției, a intelectului, despre reprezentările de care dispune, inclinațiile artistice, dorințele, trăirile afective, relațiile cu ceilalți.

Această categorie de activitate oferă informații despre factorii intelectuali ai creativității. Acești factori sunt, după cum bine știm: fluiditatea, flexibilitatea și originalitatea.

Metoda observației

Această metodă este una dintre cele mai vechi metode de cercetare, folosită nu numai în psihologie. Este frecvent utilizată deoarece este ușor de aplicat din punct de vedere tehnic și nu necesită o aparatură sofisticată.

Cu ajutorul observației am urmărit:

integrarea socio-afectivă a copilului în activitate;

particularități ale proceselor psihice;

caracteristici temperamentale;

Observația este considerată, de cele mai multe ori, explicit sau implicit, ca fiind prima și cea mai simplă metodă de cercetare. Deși frecvență, o astfel de apreciere trădează o anumită imprudență. Specialiștii în domeniu notează, mai echilibrat și ponderat că: Modalitățile fundamentale ale investigației faptelor sunt observația și experimentul; aceste două operații nu se pot ierarhiza după importanta nici după vreo succesiune univocă fiind complementare și intervenind alternativ în procesul real al cunoașterii .

Observația că metodă de cercetare presupune un maximum de atenție, iar atenția de cercetare nu este același lucru cu atenția psihologică. Cel puțin în literatura noastră de specialitate, metodologii au tendința de a ajunge la consensul ca observația este urmărire atentă, în observația științifică sunt predominante formele de atenție voluntară, adică orientare, concentrare și selectivitate. Observarea implică, în primul rând, mișcări ale capului și privirii în direcția stimulului, contracția mușchilor oculari, apropierea și coborârea sprâncenelor, oprirea respirației în faza inspiratorie și inhibiția mișcărilor capului apoi un ansamblu de mișcări de apărare cu scopul de a proteja reviviscenta urmelor cerebrale în sfârșit capacitatea de a asocia imaginile cu clase logice și sensuri științifice .

Cuvântul ,, observație “ semnifică tocmai constatarea exactă a unui fenomen, fapt, cu

ajutorul unor mijloace de investigație și apoi studierea aprofundată a acestei constatări. Observatorul este doar un ,, fotograf” al faptului , iar observația trebuie să redea exact natura faptului, fenomenului.

Observația s-a realizat în condițiile obișnuite de viață și activitate ale subiecților școlari, în cadrul programului școlar.

Explicația – odată cu demonstrarea modului de lucru, voi da o seamă de explicații copiilor, care au rolul de a întregi percepția, de a mijloci înțelegerea mai deplină a celor arătate. Voi da explicații referitoare și la modul cum trebuie compusă o temă , cum trebuie să se folosească culorile, etc.

Metoda explicativă este folosită , ca și demonstrarea la începutul activității, dar sunt situații când învățătoarea mai oferă explicații suplimentare, dar acestea sunt individual. Nu este bine să se întrerupă activitatea copiilor, pentru că atenția lor este foarte ușor distrasă și revine mai greu. Explicația o mai folosim și la sfârșitul activității, când se face analiza lucrărilor, ea constând în greșelile pe care le-au făcut și cum pot fi îndreptate dar și aprecierea lor.

Convorbirea – interviul este o metodă de cercetare directă prin care se discută în mod intenționat cu elevii pentru obținerea unor date ( opinii, dorințe, interese , aspirații), în legătură cu anumite fenomene și manifestări. Dialogul cu elevii clasei a II-a a fost cât mai natural , pe baza unor întrebări bine elaborate, menite să-l stimuleze pe elev să-și exprime gândurile, părerile, trăirile. Am folosit convorbirea în momentul organizării expoziției de desene ale elevilor. Pontarea a fost făcută cu ajutorul lor, moment care mi-a oferit prilejul de a afla impresiile, observațiile, interpretările făcute de ei asupra desenelor colegilor.

Pentru a pătrunde mai adânc în acest ansamblu de procese psihice, consider că mai întâi trebuie cunoscute particularitățile desenului fiecărui elev. Așa voi stabili care este nivelul creativității, a parametrilor acesteia.

V.3. DESCRIEREA LOTULUI EXPERIMENTAL

Experimentul prezentat în lucrarea de față a fost aplicat asupra unei clase formate din 25 de elevi din care 13 fete și 12 băieți de clasa a II-a. Ei au aproximativ 9 ani. Cei 25 de copii de clasa a II-a sunt omogeni ca vârstă, nivel de școlaritate, naționalitate.

În procesul de gândire începe să se manifeste independența, suplețea și devine tot mai evident spiritul critic, întemeiat logic.

Atenția trece spre forma voluntară, stabilă. Elevii manifestă o imaginație vie, fantastică. Studiind etapele de dezvoltare a imaginației creatoare a elevilor, am constatat că ei pot reprezinta nu numai imaginea artistică pe care și-au format-o asupra lumii reale, dar și a unei lumi posibile, care ar putea exista.

Acum acționează mai mult motivația extrinsecă cum sunt calificativele, recompensele materiale și morale. De aceea este necesar să se dezvolte și să se conștientizeze motivele interioare, cum ar fi setea de cunoaștere, dragostea și pasiunea pentru învățătură, conferind astfel valențe superioare evoluției psihice a elevului.

Referitor la procesele afective, putem spune că acestea sunt vii și puternice. Pe unii dintre ei, totul îi impresionează, îi entuziasmează, îi bucură sau îi întristează.

Penru a pătrunde mai adânc în acest ansamblu de procese psihice, consider că mai întâi trebuie cunoscute particularitățile desenului fiecărui elev. Așa voi stabili care este nivelul creativității, a parametrilor acesteia.

Testarea clasei de elevi în faza prealabilă aplicării experimentului a scos în evidență următoarele aspecte :

Elevii cunosc culorile și semnificațiile culorilor principale ;

Folosesc în desenele lor nuanțele și tonurile unei culori ;

Aranjează figurile echilibrat în suprafața plastică ;

Elevii care urmează exclusiv imaginația proprie , nu țin seama de ordine, în timp ce elevii care își disciplinează inspirația au în vedere ordinea ;

Flexibilitatea la nivelul clasei este pronunțată ;

Trei copii dovedesc originalitate pronunțată în lucrările lor ;

Perioada de desfășurare a cercetării

Cercetarea s-a desfășurat pe parcursul a 7 luni ( noiembrie 2018 – mai 2019 ) și s-a derulat astfel :

Etapele desfășurării cercetării

Experimentul folosit cu cei 25 de elevi de clasa a II-a a cuprins 3 etape :

a ) Faza prealabilă – pretestarea a cuprins aplicarea unor jocuri și teste de creativitate la clasa a II-a la educație plastică, prin care s- a urmărit stabilirea punctului de pornire în desfășurarea demersului experimental, nivelul depriderilor și priceperilor elevilor, capacitatea de a opera cu diverse materiale și instrumente de lucru, capacitatea de a combina unele elemente decorative în redarea unui produs final.

b) Faza administrării factorului experimental , consta în organizarea și desfășurarea de jocuri didactice la disciplină educație plastică. Jocurile didactice au vizat aceleași obiective urmărite în testele de evaluare.

c) Faza înregistrării rezultatelor, post-testarea a constat în aplicarea unor teste de evaluare în scopul comparării rezultatelor obținute după organizarea experimentului, pe baza parametrilor creativității ( flexibilitate, originalitate, fluenta ).

Obiectivele urmărite la testele de evaluare finală au fost aceleași, dar probele propriu- zise au avut un grad sporit de dificultate.

Eficiența procedeelor experimentale a fost măsurată prin analiza logico-comparativă a rezultatelor de la o etapă la alta.

Locul desfășurării experimentului

Experimentul s-a desfășurat în sala de clasă, de la Școala Gimnazială ,, Emil Racovița “, București.

VI.1. Pretestarea a cuprins aplicarea probelor propuse, pentru a se constata nivelul dezvoltării creativității acestora înainte de a se trece la desfășurarea experimentului . S-au utilizat probele descrise în subcapitolul ,, Metode de cercetare “, probe anume gândite pentru derularea acestei cercetări și pentru categoria de vârstă în care se înscriu subiecții.

Lucrările copiilor au fost apreciate urmărind trei factori ai creativității :

originalitate – măsurată în funcție de raritatea statistică a unui răspuns ;

flexibilitate – cotată în funcție de numărul total de categorii diferite în care se pot întâlni răspunsurile la un item ;

fluiditate – dată de numărul total de răspunsuri la o probă ;

Probele cuprinse în cercetarea pedagogică :

Proba 1

Descriere : Proba 1 solicită copiilor numirea cât mai multor obiecte (minim 1 obiect- maxim 3 obiecte- un obiect pe fiecare parte a foii ) cu care seamănă pata de culoare prezentată. Proba se desfășoară pe parcursul a 5 minute.

Cotarea (evaluarea) :

Figura 3 – Descriptori de performnță, proba 1-pretestare

Pe rând copiii observă cu atenție pata de culoare și găsesc cel puțin trei lucruri cu care ar putea semăna pata de culoare. Copiii pot roti foaia cum vor ei, dar trebuie să găsească lucrurile într-un timp ales de învățătoare, cam 5 minute.

În timpul testului, urmăresc comportamentul copiilor, modul cum emit ideile.

La acesta probă, copiii au răspuns cerințelor, fiecare dintre ei evidențiindu-se prin răspunsuri mai variate. De exemplu, pata de culoare de mai jos seamănă cu : o semilună, , strop de ploaie, frunză în vânt, balenă, val, balon, vânătă, polonic, barcă, petală de floare, etc.

Fig.4. Pată de culoare

La această probă școlarii au obținut următoarele rezultate :

Fig.5. Tabel cu rezultatele subiecților grupului experimental, proba 1- pretetare

După cum se poate observa, unii dintre subiecți au obținut un punctaj peste media stabilită.

Proba 2- această probă urmărește stimularea creativității, având la bază o temă dată.

Descriere-exercițiu joc de observare a elementelor din natură care pot fi redate cu ajutorul liniilor.Spuneți ce fel de linii sunt :

Se prezintă patru tipuri de linii : linii orizontale, linii verticale, linii groase, linii subțiri.

Elevii sunt numiți aleatoriu să răspundă cerințelor testului și dau răspunsuri diferite. Șoseaua, calea ferată, liniile de telegraf le putem reda prin linii orizontale, stâlpul de telegraf, cumpăna fântânii, macaraua, putem să le redăm prin linii verticale, tulpinile copacilor, stâlpii, coloanele clădirilor, prin linii groase, ramurile copacilor, firele electrice prin linii subțiri.

Cotarea: se notează fluența, flexibilitatea și originalitatea după indicațiile date.

Fig.6. Descriptori de performanță, proba 2- pretestare

Acest test solicită ,, răspunsuri în număr nelimitat “, punctul de plecare fiind linia. Se obsevă cât de simplă, accesibilă oricărui copil este această probă, dar în același timp, cât de profund psihologică este concepția care a stat la baza elaborării ei. Pe lângă flexibilitate, testul măsoară originalitatea ,investivitatea și fluența.

Valorificând experiența actuală în cadrul activităților comune de cunoaștere a mediului înconjurător și a naturii, s-au obținut următoarele variante : cale ferată, șosea, linii de telegraf, cumpăna fântânii, macaraua, trunchiurile copacilor, foarte puține teme originale ( coloanele clădirilor, urmele de fum din aer lăsate de avioane ) ;

La această probă rezultatele au fost următoarele :

Fig.7. Tabel cu rezultatele subiecților grupului experimental, proba 2 – pretestare

După cum se poate observa, S2 are un punctaj asemănător cu S3, S 6, S9 , S 13,S14, S22, S24 și S25. Lucrările școlarilor sunt sărăcăcioase, nu au elemente ieșite din comun, doar subiectul S4 și S 16 ies în evidență cu răspunsuri originale.

Proba 3

Descriere – se așează în fața fiecărui copil o fișă individuală pe care sunt desenate figuri geometrice și li se spune să facă un desen așa cum vrea fiecare, cu ajutorul figurilor geometrice desenate pe fișe.

După realizarea desenelor, fiecare copil este întrebat ce anume a făcut.

Evaluarea:

Fig.8. Descriptori de performanță, proba 3-pretestare

Această probă a ,, formelor geometrice “ a permis copiilor să devină ,, inventivi “. Deși copiii nu au dispus de informații despre modul cum pot să ralizeze diverse combinări mintale, pentru a desena variate ființe, obiecte.Astfel, ei au reușit să completeze figurile începute de mine, dar nu toți au reușit să creeze o legătură între ele.

Rezultatele la această probă sunt :

Fig.9. Tabel cu rezultatele subiecților grupului experimenta , proba 3 – pretestare

După cum poate vedea și din tabelul și din desenul de mai sus, nu toți copiii au rezolvat sarcina dată. Unele din desene sunt sumare, fără legătură între ele, unii subiecți chiar au înțeles greșit sarcina. Dar alții , cum ar fi : S7, S12, S13, S16, S20 au dus la bun sfârșit sarcina cerută. Fiind în perioada de pretestare și nelucrându-se cu metode specifice, nu toți subiecții au reușit să facă o legătură între formele inventate de ei sau să aducă un element nou în creația lor. Sperăm că la finalul cercetării să avem lucrări în care să existe o legătură între ele.

Proba 4

Descrierea: acest model a fost imaginat de către prof. univ. U. Schiopu și intitulat ,,Fereastra deschisă “.

În fața fiecărui copil se așază o foaie pe care este lipită o fereastră, căreia i se deschid ferestrele și li se spune copiilor să deseneze în deschizătura ferestrei ceea ce ar dori ei să vadă prin ea. Proba este simplă și ușor de executat, dar ne permite să surprindem unele caracteristici importante ale imaginației și creativității.

Punctajul pentru această probă este :

Fig.10. Descriptori de performanță, proba 4-pretestare

În cazul constatării contaminării rezultatelor lucrărilor , se va acorda un singur

punct pentru elementele comune cu ale celorlalte desene. De asemenea, în cazul în care elementele sunt dispuse în afara spațiului destinat lucrului , acestea nu se vor puncta întrucât nu se respectă sarcina dată.

La această probă copiii au posibilitatea de a desena ce vor ei, dar cu condiția să nu depășească spațiul dat. Se observă că unele lucrări au fost lipsite de creativitate, simple, lipsite de culoare .

Rezultatele la această probă au fost :

Fig. 11. Tabel cu rezultatele subiectilor grupului experimental , proba 4 – pretestare

Proba 5

Descriere – se așează în fața fiecărui copil o foaie pe care este desenat un covoraș decorat cu mai multe figuri geometrice , care cuprinde modul nestructurat de covoraș și li se spune să decoreze, să înfrumusețeze covorașul așa cum vrea fiecare, dupul gustul fiecăruia dar să obțină un ,, covoraș fermecat ”, foarte frumos.

Cotarea – în analiza rezultatelor se ține seama de numărul modelelor combinate, de diversitatea metodelor folosite în realizarea covorașului. Prin aceasta se urmărește parametrul de fluentă. Flexibilitatea se desprinde din numărul de metode folosite, din diversitatea lor, adică dacă modelele nu se repetă. Originalitatea se referă la modelele nou create de copii, la modelele unice, care apar în mod spontan, neînvățate :

Punctajul pentru această probă este :

Fig.12. Descriptori de performanță, proba 5 – pretestare

Copiii au desenat forme și modele, dar au existat și subiecți care au colorat mai puține pătratele și care au colorat aproape toate pătrățelele cu aceeași culoare sau cu puține culori. Când i-am întrebat de ce au colorat așa , ei mi-au spus că le plac modelele simple, cu culori puține sau aceeași culoare.

După toate probele date am obținut următoarele rezultate :

Fig.13. Tabel cu rezultatele subiecților grupului experimental ,proba 5 – pretestare

Proba 6

Descriere – se așează în fața copiilor fișa de mai jos care are doar 3 elemente și li se spune copiilor să termine desenul început de învățătoare ,, Scene din poveste “.

Evaluarea :

Fig.14. Descriptori de performanță, proba 6 – pretestare

Per total, copiii au reușit să intuiască elementele din desen și să le continue, dar elementele adăugate în desene sunt foarte puține, ca număr, sunt lipsite de culoare și cam sărăcăcioase .

Rezultatele la această probă au fost :

Fig.15. Tabel cu rezultatele subiecților grupului experimental, proba 6 – pretestare

După toate probele date am obținut următoarele rezultate :

Tabel cu rezultatele obținute în grupul experimental

la probele aplicate în etapa de pretestare:

Fig.16. Tabel cu rezultatele obținute de grupul experimental la probele aplicate în pretestare

După cum se poate observa, în tabelul de mai sus, grupul experimental a obținut o medie de 21,48 % . După etapă experimentală, rezultatele pe care le așteptăm ar trebui să fie peste media grupului experimental . Dezvoltarea potențialului creativ nu se realizează de la sine, ci este nevoie de acțiuni continuie și organizate de stimulare și activare. Activarea și stimularea potențialului creativ impun cunoașterea specificului și a nivelului de dezvoltare a acestuia, ca și cunoașterea relațiilor determinative în care este implicat.

Motivarea pozitivă, afectivă și cea de ordin relațional stimulează nevoia copilului de a-și exprima propriile opinii, propriile cunoștințe într-o formă inedită.

Materialele didactice, bogate și atractive, indicațiile verbale, descrierile plastice ale învățătoarei, dar mai ales munca în echipă, amplifică manifestările creative ale copiilor în cadrul activităților artistico-plastice.

VI.2. Experimeentul cercetării s-a desfășurat în grupul experimental, derularea acestuia constând în perioada de pregătire pentru fiecare probă în parte. Aceaata este etapa în care s-a intervenit cu variabila independenta – demersul didactic care urmărește dezvoltarea și exersarea diferitelor componente ale creativității.

În această etapă s-a urmărit realizarea următoarelor obiective:

formarea de capacități precum: spiritul critic constructiv, găsirea unor idei creative;

implicarea activă și creativă a copiilor pentru stimularea gândirii productive, a gândirii divergente și laterale, libertatea de exprimare a cunoștințelor, a faptelor;

dezvoltarea și consolidarea capacității de reprezentare corectă ;

dezvoltarea capacității de imaginație ;

dezvoltarea capacității de gândire și aflexibilitatii, a logicii gândirii ;

,,Planșa mea face cunoștință cu colegii de grup” – un joc prin care lucrările plastice realizate sunt imagini realizate de 5- 10 subiecți.. Fiecare subiect desenează / pictează 2-3 elemente ( la o temă dată sau liberă ), apoi plansele se rotesc, deplasându-se de la un subiect la altul ; mereu se desenează / pictează alte 2-3 elemente pe planșă primită. După 3-4 deplasări sau mai multe, lucrările se definitivează de către subiecții la care au ajuns. Este un joc care-l pune pe subiect mereu în alte situații, cerându-i o rapidă adaptare la noua planșă și găsirea unor noi soluții, elemente plastice care să se integreze în configurația existentă. Este un joc care-i ține pe subiecți în alertă și îi determină să gândească rapid, să gândească soluții, să fie creativi și să transpună în fapte plastice efective ; mecanismele psihice sunt intens și rapid implicate, creativitatea este maximă în realizarea imaginilor plastice. Ultimul act – definitivarea ultimei lucrări primite, este o liniștire , temperare, care îi permite fiecărui subiect participant o orchestrare / armonizare definitivă a imaginii plastice.

Fig.17. Primăvara înflorită- tehnica îmbinării culorilor, grup de elevi

Fig.18. Câmp cu flori- tehnica deplasării planșelor, grup de elevi

La sfârșitul activității s-a organizat o expoziție și s-au analizat toate lucrările. Toate lucrările au fost apreciate și recompensate. Subiecții au căutat și alte denumiri ale activității :

,, Poenița cu flori “, Grădina cu flori “, Aspecte de primăvară “, etc. Jocul ne-a oferit informații despre posibilitățile creative ale copiilor, despre întinderea imaginației lor, exersându-se atitudinea creativă și exprimarea personalității.

,,Fereastra deschisă “ , un joc deosebit de frumos, care permite copiilor să-și expună creativitatea și imaginația în lucrările pe care le vor executa.

Foarte importantă este relația dintre învățătoare și copii în desfășurarea jocului. În ceea că mă privește, am lăsat totală libertate copiilor în exprimarea lor în desen, dar este necesară intervenția, evaluând comportamentul copiilor printr-o comunicare afectivă, care să se bazeze pe elemente pozitive în derularea jocului, pentru a le da încredere de a-și exprima ideile, gândurile, dorințele, aspirațiile, fără rețineri.

Fiecare copil primește o foaie de harie pe care este lipită o ramă de fereastră, copiii trebuind să picteze în dezchizătura ferestrei ce ar dori să vadă dacă fereastra ar fi reală.

Pe tot parcursul activității încurajez copiii, cei timizi și reținuți au fost îndemnați la spontaneitate și fantezie.

Copiii au pictat o sumedenie de lucruri : marea și valurile, plajă și palmieri , copaci verzi și munți înalți, baloane de aer, piese de lego, grădina cu flori, roboți, mâncare, chiar și tăvi cu pizza.

A desena înseamnă a creea un înțeles, cu ajutorul culorilor, unor imagini, cee ce este uneori de spus în cuvinte. Desenul, faptul plastic este un suport în care se amestecă și se intersectează valorile obiectului și valorile persoanei . Aceste aspecte sunt foarte importante în cazul abordării educației plastice în sensul stimulării și dezvoltării creativității copiilor. Într-o astfel de abordare a creației plastice vom înțelege importanța stimulării spontaneității copiilor, a manifestării libere, neîngrădite a interiorității proprii a eului , inclusiv corporal, în actul desenării, pictării, cât și al exersării, dezvoltării sensibilității în sesizarea și traducerea în semne plastice a calităților vizual-tactile și motrice a realității exterioare.

Fig.19. Fereastra deschisă., grup de elevi

,,Jocul celor 7 figuri “, jocul elementelor geometrice ( TANGRAM ), este un joc

distractiv pentru copii, care înfățișează desenul ca pe un joc. Acest joc distractiv, ,, jocul celor 7 figuri ”, care se obțin printr-o segmentare anumită a pătratului.

Fiecare copil a primit câte un pătrat segmentat 7 figuri geometrice, ( vezi schema de mai jos), li se cere să decupeze cele 7 figuri geometrice în care a fost împărțit pătratul . Cu ajutorul lor vor construi diferite siluete, umbre ale diferitelor obiecte ( vapoare, căni, case, etc ), animale (cocoș, cocor, câine, pisica, etc ) sau oameni în diferite poziții sau acțiuni (folosind mereu toate cele 7 figuri geometrice ).

Jocul dezvoltă puterea de analiză și descompunerea a formelor complexe în forme simple și invers, construirea formelor siluetare ( umbre ) după modele , combinând cele șapte forme geometrice.

Pentru o diversitate mai mare am împărțit cei 25 de copii în 3 grupe, de fapt, copiii singuri au format echipele, drept dovadă că ei au reușit să înțeleagă jocul, că le place foarte mult să lucreze împreună, pe echipe și că abia așteaptă să compună în spațiul plastic lucrări originale, interesante. O echipă va primi împărțirea unui pătrat, alta împărțirea unui disc ( cerc ) și a treia va lucra împărțirea unei forme siluetate, o frunză. Vor avea ca sarcină construirea altor configurații formice .

Fig.20.Obiecte din forme geometrice-tehnica tangram, grup de copii

Fig.21. Fetiță-tehnica tangram, elev

După cum se poate vedea, jocul TANGRAM oferă informații despre posibilitățile creative ale elevilor, despre întinderea imaginației copiilor, cu ajutorul acestui joc didactic se exersează atitudinea creativă și puterea de compunere și descompunere a formelor geometrice.

S-a observat că subiecții au combinat piesele într-un mod original, plin de creativitate , reușind lucrări pline de originalitate : barcă, puișor, robot, floare, floare, fluture, omidă, morișcă, castel, cățeluș, etc.

,, Surpriza petelor “, un joc grozav, distribui elevilor câte o coală de hârie albă și le explic să aștearnă la voia întâmplării câteva pete de culoare de forme și mărimi diferite, de consistențe sau transparențe diferite și care eventual se pot suprapune pe anumite porțiuni. Petele întâmplătoare pot fi realizate prin diferite tehnici : stropire, presare, frecare, picturare, scurgere etc. Apoi se intervine adăugând, completând, transformând jocul de pete într-o imagine iconică. Subiectul, la fel ca în cazul testului Rorschach , învârte planșa și o privește în patru poziții, descoperind ( proiectându-și ) în petele colorate diferite forme de plante, animale, ființe, lucruri, peisaje, situații ; dar aici subiectul intervine cu mijloace plastice și face vizibil și pentru ceilalți ceea ce se întrevede el. De asemenea, petele întâmplătoare sunt realizate de subiect. Acest joc solicită capacitatea de imaginație, gândirea analogică, capacitatea de semnificare. Copiii pot realiza fiecare lucrarea proprie pornind de la petele produse de ei sau pornind de la aceleași pete scanate și reproduse.

Fig.22. Petele întâmplătoare-tehnica ametecurilor de culori, grup de elevi

Jocul ,, Firul de ață “, este un joc prin intermediul căruia obținem foarte ușor diferite forme aleatorii, de multe ori de o frumusețe stranie, muzicală. Voi anunța copiii că avem nevoie de coli de hârtie de desen de diferite mărimi, de guașe, acuarele, tempera sau tuș, cerneală, etc. și fire de ață de 20-50 de centimetri. Se încarcă firul de ață cu culoare cu ajutorul unei pensule apoi se așează într-o formă oarecare pe suprafața unei hârtii care se acoperă cu o altă hârtie de aceeași mărime ( poate fi o coală îndoită în două suprafețe suprapuse ). Apoi se presează cu o palmă hârtia de deasupra în timp ce se trage încet ața dintre cele două suprafețe de un capăt cu cealaltă mână. Când se desfac cele două coli de hârtie vor apărea două forme identice. Aceste forme pot fi lăsate ca atare sau pot fi prelucrate plastic, intervenind cu alte elemente plastice. Copiii au lucrat individual și fiecare copil și-a ales câte o culoare cu care să lucreze, diferită de cea a colegilor. S-a observat că fiecare copil a respectat indicațiile de desfășurare a jocului, folosind corect pensula pentru a încărca cu culoare firul de ață, iar modul de așezare pe hârtii ( al firului ), a fost diferit de la un copil la altul.

Fig.23. Flori – tehnica firului de ață, grup de elevi

Copiii au urmărit cu atenție pașii prezentați de mine, așezând corect coala peste firul de ață și au reușit lucrări pline de culoare, originalitate, fantezie, frumusețe și muzicalitate. Fiecare copil a folosit culorile prefarate , una , două sau mai multe, obținând cu ajutorul unui fir colorat forme de fluturi, flori , vase etc.

Un alt joc, ,, Decorarea sentimentelor !”, constă în decorarea lucrurilor, ființelor, ideilor și sentimentelor cu alte forme, puncte, linii, a fost primit cu entuziasm de copiii mei. I-am întrebat ce ar vrea să decoreze. Mi-au răspuns că ar vrea să decoreze animale, plante , păsări , copaci, rochițe, tot ce ține de obiectele textile și cea a obiectelor de uz casnic, unelte , utilaje. Au decorat pești cu multe puncte colorate, peisaje cu puncte și forme, flori cu multe pete colorate, struți cu linii multicolore.

Jocul acesta al decorării, uneori chiar a unei pete de culoare sau a unei forme geomerice ( cerc, cub etc ), le-a facilitat, le-a activat copiilor mecanisme implicate în crearea unor posibile câmpuri metaforice, simbolice, ale unor ființe, lucruri, idei, sentimente.

Fig.24. Flori , pești și struți – tehnica decorării, grup de elevi

Acest joc, prin care copiii au împodobit , au înfrumusețat diferite obiecte, ființe , idei, suprafețe a activat cu precădere gândirea analogică și a dezvoltat capacitatea creatoare.

O altă activitate care le-a trezit foarte mult interesul copiilor și dragostea de a picta a fost ,,picura folosind tehnica ștampilelor”. Pentru a definitiva aceste desene este nevoie de confecționarea unor ștampile din diferite materiale plastice , textile sau din hârtie. Ei au ales să folosească ștampile din tuburi de hârtie tăiate în fâșii și ștampile din bețișoare învelite cu material textil.

Fiind primăvară, au ales să picteze păpădii și liliac, pe coli de hârtie colorată. Pentru folosirea acestei tehnici se mai pot confecționa stampile și din dopuri de plută, gumă de șters.

Fig. 25. Păpădii – tehnica desenului cu ștamplile, elev

Fig.26. Păpădii – tehnica desenului cu ștampile, elev

Fig. 27. Liliac în floare – tehnica desenului cu ștampile, grup de elevi

Fig.28. Vara – tehnica desenului cu degetele, elev

Voi propune elevilor un joc prin care sunt folosite metode noi interactive, care se bazează pe cooperarea dintre copii în timpul unei activități. Ei trebuie să relaționeze unii cu alții astfel încât responsabilitatea individuală să devină presupoziția majoră a succesului.

Metoda poate fi aplicată în mai multe variante, în functie de o serie de criterii. Grupul creativ poate conține membri obișnuiți ai grupului natural neselecționați după criterii creative.

Voi prezenta tema ,, În vacanță “. Fiecare copil să se gândească care vor fi primele trei elemente care vor alcătui desenul lui. După ce vor desena cele trei elemente, trebuie să dea foaia colegului din dreapta pentru ,, a citi “ desenele și pentru a continua desenul primit.

Astfel se alternează activitatea individuală cu cea de grup. Foile se deplasează apoi de la stânga la dreapta până ajung în poziție inițială. Fiecare copil când a primit coala colegului său din stânga, a identificat elementele desenate și a încercat să adauge altele, să le completeze sau să le modifice, fără a se depărta de tema colegului său.

Se observă din desenele prezentate că activitatea individuală a alternat cu cea de grup. Notez implicarea fiecărui copil la realizarea temei și le solicit să găsească un titlu care să definească conținutul desenului. Exemplu : ,, În vacanță “, ,,La bunici “, ,,La mare “, ,,În tabără “, etc.

Fig.29. În vacanță – tehnica construcțiilor din hârtie, grup de elevi

,,Suflăm și desenăm !”, un joc atractiv, care captează atenția copiilor, un joc prin care vom realiza picturi prin suflarea de pete de culoare cu paiul . Voi împărți coli tuturor copiilor și le voi explica tehnica de desfășurare. Vom picura pete de culoare pe hârtie cu ajutorul unei pensule, burete sau pipete. Se ține paiul deasupra hârtiei, orientat în direcția unde se dorește să se deplaseze culoarea. Se suflă prin pai, iar culoarea se întinde pe hârtie.

Fig.30. Chipuri hazlii – tehnica picturii prin suflarea culorilor, grup de copii

,, Confecționam un afiș !”- acest joc urmărește dezvoltarea imaginației creatoare, a originalității, a simțului estetic, a clarității exprimării. Elevii vor avea ca sarcină crearea unor afișe, pe teme date. Port o discuție cu elevii mei despre afișe, despre care am învățat și la orele de comunicare : ce sunt, la ce și cui folosesc, cum sunt realizate și cum ar trebui să fie, etc.

Ei își alcătuiesc grupuri de lucru, confecționând câte un afiș prin care să informeze colegii despre un meci de fotbal, următoarea excursie care se va realiza, datoriile școlarului, etc.

Explic copiilor că pe afiș se poate scrie, se pot face desene, colaje, se pot utiliza markere, creioane colorate sau totul poate fi alb- negru, iar literele și cifrele pot avea mărimi diferite. Iată unul dintre afiș, care a avut tema ,, Fii vesel , nu fi trist !”

Fig.31. Fii vesel , nu fi trist !- afiș, tehnica construcțiilor din hârtie, grup de copii

În timpul desfășurării jocului, am încurajat elevii, am dat indicații doar atunci când acestea au fost absolut necesare, lăsând elevilor, în cea mai mare măsură, libertatea acțională. Cele mai reușite și inspirate afișe au fost evidențiate , premiate și apaudate. Acest joc de creativitate stimulează atât potențialul intelectual, cât și sfera afectiv–volițională a personalităților.

Metoda ,,Turul galeriei “ am folosit-o și în activitatea ,, Cartierul meu “, pe lângă multe alte activități. Lucrul după această tehnică se materializează, în final, în alcătuirea unor postere, colaje, desene. Se promovează gândirea și învațarea activă prin cooperare. Caracterul intuitiv al metodei se pretează vârstei școlare mici și permite copiilor ca , prin vizualizarea activității să-și organizeze cunoștințele teoretice, artistice, practice și să le expună verbal.

Împărțiți în microgrupe, copiii lucrează la tema ,, Cartierul meu “, iar produsele obținute în cele trei ateliere vor constitui rezultatul muncii lor.

Atelierul I – activitate practică : copiii lipesc din material mărunt ( din natură ), semințe, material textil, cutii ) părțile componente ale florilor care se găsesc în grădinile din jurul blocurilor. Din cutii construiesc case, magazine care se află în cartierul lor.

Atelierul II – colaj și desen : elevii colorează și decupează clădiri înalte , mașini , străzi, grădini, apoi le asamblează într- un colaj 3D. Fiecare elev își selectează singur culorile pentru clădiri, culorile pentru străzi și pentru mașini, astfel încât, în final , să se obțină lucrări cât mai diferite.

Fig.32. Cartierul meu – tehnica decupării, îndoirii , lipirii hârtiei, grup de copii

Atelierul III – pictură : copiii pictează cartierul în care locuiesc, un cartier cu case sau blocuri, își aleg culori diferite, clădirile au forme diferite, exact ca în cartierul în care locuiesc sau ca în cel pe care și-l imaginează.

Produsele obținute în cadrul fiecărui atelier sunt expuse într-o expoziție, întreagă clasă examinează și discută aspectele înfățișate. Nominalizează lucrările care le plac cel mai mult.

Propun un alt joc copiilor ,, Scene din poveste “, prin care elevii vor trebui să redea prin desen conținutul unei poezii sau al unei povești citite sau ascultate. Prezint câteva pasaje din lecturile studiate de ei. La alegere, elevii vor realiza o compoziție statică sau dinamică.

Pentru a pune în evidență personajele care i-au impresionat cel mai mult, elevii le exagerează dimensiunile, aducându-le în prim-planul lecturii. Personajele negative sunt ridiculizate prin folosirea culorilor și prin plasarea în plan îndepărtat, apărând astfel în perspectiva afectivă a abordării compoziției.

Descrierile de natură din textele literare studiate au inspirat elevii în crearea unor compoziții de o originalitate imensă.Textele cu conținut istoric au dat prilejul elevilor să realizeze compoziții deschise–scene de luptă.

Elevii au ales fragmente din ,, Fata babei și fata moșneagului “, de Ion Creangă, ,, Aventurile lui Habarnam “, de Nikolai Nasov, ,, Cenușăreasa “, de Frații Grimm, ,,Degețica “, de Hans Christian Andersen, etc. Planșele au avut caracteristici pregnante de originalitate, fiecare având o viziune proprie despre personaje și faptele lor. Personajele au fost realizate folosindu-se nuanțe și tonuri ale culorilor în diferite tehnici.

Fig.33. Fata babei și fata moșneagului- tehnica picturii în acuarelă, elev

Fig.34. Scene din poveste – tehnica picturii în acuarelă, elev

Un alt joc pe care l-am derulat cu clasa mea a fost ,, Ce vreau să devin ?” care le-a dat prilejul realizării în mod individual a unor produse deosebite. Domeniile de activitate alese de subiecți au fost diferite, fiind menționat și acela de modă și modeling. Patru fetițe vor să devină designeri vestimentari, reușind să realizeze modele de rochii de seară sau rochii de mireasă, cămăși, pantaloni și fuste. Din material textil au reușit chiar să confecționeze câteva dintre aceste modele. Cei ce voiau să devină polițiști au confecționat o șapcă de polițist, semne de circulație, cei care doreau să devină doctori și-au confecționat un halat alb și un stetoscop iar cei care au ales meseria de profesor s-au desenat în mijlocul copiilor.

În cazul activității copiilor, produsul și valoarea lui nu constituie neapărat un criteriu de apreciere. Hotărâtoare sunt procesele psihice care implică actul creației. Creativitatea copiilor se caracterizează, înainte de toate, prin aportul intelectual afectiv motivațional pe care-l aduce subiectul în activitate ca și prin eforturile personale care se soldează cu un pas înainte de evoluția personală.

,, Florile din părul meu “, un joc deosebit de creativ, unde copiii au primit o coală albă , un șablon de chip de copil pe care l-au personalizat după chipul și asemănarea proprie, restul materialelor procurându-și-le singuri. S-a observat că unii copii au folosit materiale din natură: flori uscate, petale, frunze, cozi de flori, semințe, frunze de leandru, petale de trandafir de diferite culori, reușind lucrări interesante și creative.

În acest joc, am lăsat libertate totală elevilor, dar am intervenit dacă un copil mi-a adresat o întrebare sau mi-a cerut o părere.

Fig.35. Chipul meu – tehnica colajului cu frunze, grup de elevi

Fig.36. Florile din părul meu – tehnica colajului cu frunze, grup de elevi

Am observat din desenele lor că, cu cât copilul e lăsat liber în alegerea datelor și a mijloacelor de rezolvare, activitățile creatoare sunt mai facile. În lipsa unor indicații precise, gândirea și imaginația acționează prin asociații mai mult sau mai puțin întâmplătoare. De aici reiese originalitatea fiecăruia. Învățarea prin descoperire dezvoltă spiritul de inițiativă și independentă, spiritul critic, îndrăzneală, flexibilitatea intelectuală.

La orele de Arte vizuale și Abilități practice, imaginația elevilor poate să colinde locuri neumblate. Important este ca învățătorul să creeze cadrul și ambianța necesare scopului urmărit.

Un alt exemplu este jocul Ce poți face din două cercuri ?, în care s-a folosit o figură geometrică. Subiecții au primit fiecare o coală albă pe care au fost desenate două cercuri mai mari și două cercuri mai mici. Le-am explicat copiilor că pot dezvolta desenul așa cum vor ei, pot să folosească orice culori și orice forme și se pot întinde cu pictura pe toată coala de hârtie. La sfârșit, fiecare copil își prezintă lucrarea, remarcându-se experiența lor de viață, animăluțele preferate, poveștile lor preferate, chiar și legumele preferate.

Fig. 37. Chipuri amuzante – tehnica desenului decorativ, elev

Fig.38. Cel mai bun prieten – tehnica desenului decorativ, grup de elevi

Am ajuns și la tehnica modelajului, atât de accesibilă copiilor, unde compozițiile geometrice sau figurative sunt bazate pe elemente din natură: păsări, buburuze, plante, copaci, animale diverse, flori, legume.

Joaca cu plastilina este foarte îndrăgită de copii și este foarte importantă pentru dezvoltarea motricității acestora. Jocul De ce cântă păsărelele ?, a avut ca scop principal exersarea tehnicii modelajului și identificarea elementelor de limbaj plastic, alături de dezvoltarea creativității copiilor. Copiii au lucrat pe grupe a câte 6, fiecare alegâdu-și culorile de plastilină preferate și elementele de decorare proprii. În timp ce elevii au modelat, am ascultat și muzică iar apoi am urmărit câteva filmulețe cu diverse teme despre păsările pământului. I-am întrebat pe copii dacă cunosc câteva nume de păsări cântătoare din țara noastră. Au dat exemple ca: mierla, ciocârlia, cucul, privighetoarea, cucul, etc.

Fig.39. Păsări fermecate – tehnica modelajului , elev

Voi propune copiilor un joc care se realizează prin tehnica plierii hârtiei. Voi explica că peste petele de culoare așezate cu pensule groase, pe jumătate din suprafața hârtiei se pliază hârtia pe jumătate și se netezește cu mâna pentru a presa culorile aflate în foi. Astfel, se obțin două forme spontane identice, aflate față în față. Elevii și-au ales ca teme: Abracadabra, vrăjitorie de culori, Floarea, Fluturașul.

Fiecare dintre ei a folosit culori diferite și a obținut forme spontane și creative, imaginându-și obiecte și forme diferite ca: fluturi, flori, copaci, cerul plin cu nori fumurii, etc.

Fig.40. Forme îndrăznețe – tehnica plierii hârtiei, elev

Fig.41. Forme îndrăznețe – tehnica plierii hârtiei, elev

Un alt joc care i-a captat foarte mult a fost jocul prin tehnica picturii cu palma. Le explic copiilor că se unge palma cu un strat de vopsea mai concentrată, și, aplicând-o apoi apăsat pe suprafața de decorat, se obține o pată care sugerează un model oarecare ce poate fi completat cu ajutorul dactilopicturii sau chiar cu pensula, obținându-se astfel diferite imagini. Aplicând palma de mai multe ori în același loc și învârtindu-se în același timp foaia de hârtie, se obțin efecte sub formă de floare, soare sau alte imagini.

Pentru conșientizarea și formarea capacității de a înțelege armonia culorilor, a efectelor care se pot obține prin combinarea culorilor, le propun elevilor așa zisele jocuri de culori.

Am inițiat copiii să descopere procedeul de combinare a a culorilor, să observe și să cunoască nuanțele ce le pot obține prin combinarea culorilor între ele.

Fig.42. Broscuțe – tehnica picturii cu palma, elev

Fig.43. Floarea din palma mea – tehnica picturii cu palma și piciorul, grup de elevi

Pentru a familiariza elevii cu tehnica de lucru Origami și elementele de limbaj platsic, am adus în atenția acestora jocul La magazinul de jucării, un joc care i-a captat și i-a inspirat să creeze prin tehnica colajului și a altor tehnici de lucru ( decupare, mototolire, tăiere, lipire, rupere ) imaginea unei jucării ,,altfel”. Jocul a început de la o marionetă jucărie care i-a vizitat la școală , spunându-le că toate jucăriile sunt supărate că nu mai au prieteni copii, copiii fiind mai ocupați cu calculatorul. Marioneta i-a provocat să confecționeze fiecare câte o jucărie și să-i dea viață, prin dragoste și afecțiune față de prietenii dragi.

Copiii au acceptat provocarea și fiecare dintre ei a ales să dea viață unui prieten drag. Au fost lăsați să-și alegă materialele necesare de lucru care să le facă jucăria mai atractivă.

La sfârșitul orei a fost organizată o expoziție de jucării, fiecare lucrare fiind analizată cu ajutorul copiilor. Fiecare copil a avut șansa sa-și descrie prietenul-jucărie. Elevii au fost creativi, folosind materiale de lucru diferite pentru a confecționa jucăriile dorite.

Fig.44. Jucăria preferată-tehnica colajului hârtiei, grup de elevi

În orele de Arte vizuale și Abilități practice, jocul didactic are o mare valoare educativă , întrucât prin joc elevii își încearcă abilitățile lor de desenare, cât și pe cele de găsire a diferitelor soluții posibile pentru realizarea unor teme plastice. Jocul pune în fața elevilor situații noi pe care trebuie să le rezolve dovedind spirit de inițiativă, fantezie, voința, spontaneitate. Prin organizarea de către învățător a unor activități practice – joc, se oferă elevilor posibilitatea ca ei să-și afirme personalitatea în ansamblu și să se bucure de plăcerea jocului , cât și de o anumită stare interioară de autoafirmare. Prin joc, elevii sunt antrenați la lecție, devin activi părăsind rolul de simpli spectatori.

,,Cultura generală, informațiile deținute de elev, cultura vizual – plastică, experiența de viață, setul de operații, proceduri, scheme, sensibilitatea, inteligența emoțională, starea sănătății biologice și mentale, dispoziția (euforia/disforia ), etc. sunt tot atâtea surse interne care alimentează imaginarea, elaborarea și construirea imaginii plastice.”

VI.3. Post- testarea a constat în reaplicarea acelorași probe de determinare a nivelului de dezvoltare a creativității la grupul experimental. Prin intermediul acestei etape s–a urmărit verificarea ipotezei cercetării, s–a stabilit progresul realizat de grupul experimental.

Obiectivele urmărite în această etapă sunt :

constatarea nivelului dezvoltării creativității grupului experimental în urma parcurgerii etapei experimentale ;

înregistrarea evoluției rezultatelor celor două grupuri ;

Tabel cu rezultatele obținute de grupul experimental

la probele aplicate în post – testare :

Fig.45. Tabel cu rezultatele grupului experimental la probele aplicate în post-testare

După cum se poate observa și din graficul de jos, grupul experimental a avut un progres foarte mare față de faza de pretestare. Acest raport este creat, pe de o parte, de creșterea mediei rezultatelor grupului experimental de la 21, 48 % la 50, 8 % ( diferența fiind de 29,32 % ).

VI.4. INTERPRETAREA ȘI ANALIZA REZULTATELOR GRUPULUI EXPERIMENTAL

În cercetarea de față ceea ce ne intereseză cu precădere este evoluția nivelului dezvoltării creativității grupului experimental ca urmare a unui demers didactic care urmărește dezvoltarea creativității, motiv pentru care, în cele ce urmează, ne vom opri în primul rând asupra evoluției rezultatelor subiecților acestui grup la fiecare probă.

PROBA 1

Comparații între Grupul experimental din etapa de pretestare – proba I și Grupul experimental din etapa post-testare – proba I:

La această probă, valoarea mediei rezultatelor Grupului experimental

înregistrează o creștere de 2, 12 % , de la 3,52 % în pretestare la 5,64 în post-testare.

Graficul și tabelul de mai jos ilustrează această evoluție a rezultatelor sub aspectul mediei, respectiv al punctajului individual :

Fig.46. Evoluția mediei grupului experimental la proba I

Fig.47. Tabel cu compararea mediilor grupului experimental în faza de pretestare și post-testare la proba I

Fig.48. Evoluția rezultatelor subiecților din grupul experimental la proba I

După cum se poate vedea, diferența dintre cele două medii este semnificativă și nu este datorată întâmplării, ci cercetării.

În graficul de mai jos este prezentată evoluția rezultatelor fiecărui subiect al grupului experimental la această probă. După cum se poate observa, majoritatea subiecților au înregistrat o oarecare creștere a rezultatelor, ceea ce înseamnă o creștere clară a creativității subiecților. Astfel, observăm că, utilizarea în etapa experimentală a metodei Braistorming și a diverselor jocuri didactice, are efecte psihologice incontestabile mărețe, mărește încrederea în sine și în alții, produce plăcere personală și stimulează creativitatea de grup.

Rezultatele acestei probe ne oferă date concludente despre posibilitățile creative ale copiilor, despre întinderea imaginației copiilor pe mai multe planuri, fapt ce ne ajută în activitatea zilnică desfășurată cu copiii.

După cum se poate observa, subiecții în etapa de pretestare, cât și în cea de post- testare înregistrează un progres mai mare sau mai mic, evidențiindu-se la această probă subiecții S16, S 22 și S25 care au evoluat mai mult în comparație cu etapa de pretestare. Ei au descoperit o mulțime de obiecte care ar semăna cu pata de culoare, mult mai deosebite față de ceilalți. ( de exemplu : cort, clanța, hamac, până, încălțător, sac de dormit, etc )

PROBA 2

La această probă valoarea mediei rezultatelor grupului experimental

înregistrează o creștere spectaculoasă de 4,84 %, de la 3, 52 – în etapa de pretestare la 8, 36 în etapa de post- testare. După cum se poate observa la această probă mediile sunt puternic semnificative statistic, ceea ce atestă faptul că metodele interactive și jocurile didactice folosite în cadrul experimentului au facilitat stimularea creativității școlarilor de clasa a II a.

Graficul și tabelul de mai jos ilustrează această evoluție a rezultatelor sub aspectul mediei, respectiv al punctajului pe individ :

Fig.49. Evoluția mediei grupului experimental la proba a II

Fig.50. Compararea mediilor grupului experimental, faza pretestare și faza post-testare, proba 2

Fig.51. Evoluția subiecților din grupul experimental la proba a II-a

La această probă toți subiecții, au evoluat simțitor.

S-a remarcat experiența de viață a copiilor și înclinația spre unele obiecte din mediul înconjurător și din natură, obiecte casnice din gospodăria omului, mijloace de locomoție precum și diverse teme originale.

Copiii au dat dovadă, față de etapa inițială, de un potențial cretiiv deosebit, astfel 90 % din grupă a evoluat față de faza de pretestare. Rezultatele oglindesc aptitudinile creative ale copiilor, iar ei au fost lăsați liberi să-și exprime grafic în desene experiența personală, potrivit nivelului de dezvoltare al fiecăruia.

Astfel observăm o creștere spectaculoasă a lui S10 care a evoluat de la 4 puncte la 10 puncte, dar și S13, S15, S16, S17, S20, S23. Interpretările grafice au fost următoarele : obiecte de mobile – casă , dulap, masă , lampa, tablou, calorifer, cutie cu casete, scaun ; aparate tehnice –laptop , calculator , televizor, priză, întrerupător; obiecte originale – tabla de șah, ladă de deșeuri toxice, calorifer, geamantan, ceas, grătar, etc.

Diferențele sunt foarte mari față de prima etapă , când lucrarea era sumară și a obținut un punctaj foarte mic.

Flexiblitatea plastică este evidentă la un număr destul de mare dintre copii, iar produsele elaborate de ei, aparțin unor categorii de clase diferite. Rezultatele oglindesc aptitudinile creative ale copiilor, iar ei au fost lăsați liberi să-și exprime grafic în desene experiența personală.

PROBA 3

La această probă valoarea mediei rezultatelor grupului experimental înregistrează o creștere de 3, 96% , de la 3,72 – în etapa de pretestare la 7, 68 – în etapa de post-testare.

Diferența o putem vedea și în tabelul de mai jos care demonsrează că există deosebiri între cele două medii și nu putem spune că e doar un efect aleatoriu datorat eșantionării sau evoluției vârstei .

Graficul și tabelul de mai jos ilustrează această evoluție a rezultatelor sub aspectul mediei.

Fig.52. Evoluția mediei grupului experimental la proba a III-a

Fig.53. Compararea mediilor grupului experimental, faza pretestare și faza post-testare, proba 3

La această probă s-a cerut nu numai continuarea desenelor începute de învățătoare, dar și îmbinarea lor. Subiecții grupei experimentale au obținut progrese mari, în ceea ce privește complexitatea temei desenate, ceea ce vizează flexibilitatea ca prim factor al creativității.

Deși, inițial, toți subiecții au obținut punctaj situat sub media grilei în raport cu care s-a realizat cotarea răspunsurilor la această probă, în etapa finală a obținut un punctaj situat

peste media grilei amintite.

Se vede un progres evident de la o etapă la alta la subiecții : S4, , S6, S9 S15, S17, S21 Ș și S23 .

Fig.54. Evoluția rezultatelor subiecților din grupul experimental la proba a III-a

PROBA 4

La această probă, valoarea mediei grupului experimental înregistrează o creștere de 4,76 % , de la 3,12 % – în faza de pretestare la 7,88 5% – în faza de post-testare.

În tabelul de mai jos, putem observa diferențele între cele două medii care sunt puternic semnificative, ceea ce demonstrează faptul că utilizarea metodelor interactive de grup din timpul experimentului au ajutat la dezvoltarea și simularea creativității școlarilor, grupul fiind omogen, dacă ne raportăm la rezultatele finale.

Graficul de mai sus și tabelul de mai jos ilustrează această evoluție a rezultatelor sub aspectul mediei , respectiv al punctajului individual al subiecților.

Fig.55. Evoluția mediei grupului experimental la proba a IV-a

Fig.56. Tabel cu compararea mediilor grupului experimental, faza pretestare și faza post-testare, proba 4

Fig.57. Evoluția rezultatelor subiecților din grupul experimental, la proba a IV-a

S-a constatat o îmbunătățire simțitoare a armoniei culorilor, copiii au folosit culorile calde, vii în redarea imaginii. Probă este simplă și ușor de executat, dar ne permite să surprindem unele caracteristici importante ale imaginației.

După cum se poate observa din graficul de mai sus, mai mulți subiecți au atins punctaje înalte, fată de prima etapă a cercetării.

Dacă la prima etapă a cercetării desenele erau sărăcăcioase, observăm că în etapa finală ele sunt lucrate cu detalii.

PROBA 5

La această probă valoarea mediei rezultatelor grupului experimental înregistrează o creștere de 5,4%, de la 3,04 – în etapa de pretestare la 8, 44% – în etapa finală. Graficul și tabelul de mai jos fac o comparație între mediile celor două etape, de pretestare si post-testare a probei a V a, pe clasă și individual.

Fig.58. Evoluția mediilor grupului experimental la proba a V-a

Fig.59. Tabel cu compararea mediilor grupului experimental, faza pretestare și faza post-testare, proba 5

În graficul de mai jos este prezentată evoluția rezultatelor fiecărui subiect al grupului experimental la această probă. După cum se poate observa, și din tabelul de mai sus , toți subiecții au înregistrat o creștere semnificativă față de prima etapă a cercetării.

Fig.60. Evoluția rezultatelor subiecților din grupul experimental, proba a V-a

La această probă s-a ținut seama de numărul de culori folosite, de numărul de metode combinate, de diversitatea metodelor folosite. Prin această se urmărește parametrul de fluență. Flexibilitatea o întâlnim în numărul de metode folosite, din diversitatea lor, iar originalitatea se referă la modele nou create. În această etapă finală toate aceste componente ale creativității le întâlnim la toți subiecții, față de etapa inițială, când puțini au fost cei care au avut performanțe.

PROBA 6

La această probă valoarea mediei rezultatelor grupului experimental înregistreză o creștere de 7,36%, de la 5,52% – în etapa de pretestare la 12, 88 % – în etapa finală. Diferențele le observăm din tabelul si graficul de mai jos , ceea ce atestă faptul că această diferentă nu se datorează întâmplării sau evoluției vârstei, ci intervenției cercetătorului asupra grupului.

Graficul de mai jos ilustrează această evoluție a rezultatelor sub aspectul mediei, iar în tabelul de mai jos am făcut o comparație între cele două etape, de pretestare și post-testare a grupului experimental.

Fig.61. Evoluția mediilor grupului experimental la proba a VI-a

Fig.62. Tabel cu compararea mediilor grupului experimental, faza pretestare și faza post-testare proba 6

În graficul de mai jos este prezentată evoluția rezultatelor fiecărui subiect al grupului experimental la această probă. După cum se poate observa, toți subiecții au înregistrat o creștere mai mare sau mai mică a rezultatelor. Comparativ cu etapa de pretestare, când doar doi subiecți au reușit să obțină punctaj bun, în etapa finală observăm că peste 95% din efectivul grupului au obținut un punctaj peste media grilei.

Fig.63. Evoluția rezultatelor subiecților din grupul experimental la proba a VI-a

La această probă s-a constatat o îmbunătățire simțitoare a armoniei culorilor, a crescut procentul copiilor, care au aplicat diferite modalitați de lucru, ceea ce vizează originalitatea. Ei au reușit, în procent de 95% , să intuiască desenele începute de mine și să le continuie îmbogățindu-le.

Fig.64. Scene din poveste- Fata babei și fata moșneagului

Fig.65. Scene din poveste-Cenușăreasa

CONCLUZII FINALE

În urma aplicării la clasă a unei învățări creative, folosind metodele de dezvoltare a creativității într-un climat afectiv favorabil, am interpretat rezultatele obținute la testările inițiale și finale administrate la această clasă înainte și după aplicarea experimentului, și pot concluziona că :

Noțiunile teoretice transmise din domeniul ariilor Arte vizuale și Tehnologii îi ajută pe elevi să-și dezvolte conduita creativă ,

Cunosc și practica suficient brainstormingul de grup și individual și pot aplica și în alte domenii această metodă ;

Elevii au devenit mai deschiși, mai comunicativi, mai inventivi ;

Elevii sunt mai încrezători ( indicând mai multe domenii în care cred că ar putea obține performanțe creative ); mai motivați pentru creativitate, au o atitudine mai creativă față de mediul înconjurător ;

Folosesc elemente de limbaj plastic în redarea trăirilor lor sufletești, cunoscând semnificațiile culorilor și îmbinându-le în mod original ;

Sunt deprinși a căuta soluții în cele mai variate direcții, trecând cu ușurință de la o cale la alta și de la un domeniu la altul atunci când au de rezolvat o problemă plastică.

Acționând prin sine însuși, independent atât pe plan mintal, cât și pe plan practice, ca

o premisă și ca un prim pas pe calea obținerii unor produse în care independența actului să garanteze originalitatea soluției, imaginația se înarmează cu anumte instrumente, îndepartandu-se de blocajele subiective generale și de cele proprii.

În întreaga activitate întreprinsă am ținut seama atât de flexibilitatea și pasiunile

elevilor, cât și de aptitudinile lor, curiozitatea, încrederea în sine, de spontaneitatea găsirii unei soluții , încurajându-i pe elevi cu sfaturi de genul : ,, Fii receptiv față de ceilalți !”, ,, Nu renunța prea ușor !”, ,,Ideile tale ar putea fi la fel de bune ca și ale celorlalți !”, ,,O idee absurdă valorează mai mult decât nici o idee !”etc.

Elevii au devenit mai sensibili și mai receptivi la indicațiile primite. Sunt foarte

atenți când le sunt transmise informații noi legate de expresivitatea unor elemente de limbaj plastic sau legate de noi tehnici de lucru. Ei observă și lucrează cu o atenție concentrată. Au o mare vioiciune corporală și o participare fizică la ceea ce realizează ( mimează sau povestesc în timp ce desenează sau lucrează în ora de Arte vizuale și abilități practice ).

Crearea unui climat de învățare neautoritar a dus, de asemenea, la stimularea

activității artistice, creatoare a elevilor. Ei au fost încredințați că ideile lor sunt foarte importante atât pentru ei, cât și pentru întreaga clasă. Așa au căpătat încredere în forțele lor pentru a putea lucra creativ.

Imaginația îndrăzneață figurează printre cele mai de seamă calități ale omului modern. Cu ajutorul ei, copilul găsește forța în a lupta pentru adaptarea unor mentalități existente la situații noi, într-un ritm accelerat.

Cu ajutorul imaginației creatoare, elevii de azi, oamenii de mâine, vor putea să vadă în viitor și să și aducă contribuția reală la progresul societății.

Analiza graficelor ilustrează, o creștere a mediei rezultatelor grupului experimental. Ca urmare a parcurgerii etapei experimentale, rezultatele grupului experimental cunosc o creștere mai mare la fiecare dintre probe și la toate aspectele pe care urmărește să le dezvolte demersul didactic inițiat-capacitatea combinatorică, capacitatea de gândire, logica gândirii, flexibilitatea gândirii, fluenta, capacitatea de reprezentare corectă.

Fig.66. Diagrama pe procente la proba inițială

Astfel lucrându-se cu aceste metode de stimulare a creativității , dar prezentate ca niște jocuri de învățare, de cooperre, distractive, nu de concentrare, metodele interactive învață copiii să rezolve probleme cu care se confruntă, să ia decizii de grup și să aplaneze conflictele. Aplicarea acestor metode s-a demonstrat că au ajutat copiii să obțină performante, i-au făcut mai resposabili în rezolvarea sarcinilor. Întreg grupul înțelege prin exercițiu să nu-și marginalizeze partenerii de grup, să aibă răbdare cu ei, exercitandu–și toleranța reciproc. Din compararea datelor obținute, reiese clar că activitățile, metodele, influențele folosite în cele două semestre au contribuit la ridicarea nivelului și potențialului creativ al școlarilor din grupa experimentală și la stimularea posibilităților reale ale școlarului de clasa a II a. Progrese s-au înregistrat și în ceea ce privește complexitatea temelor desenate, ceea ce vizează flexibilitatea ca prim factor al creativității.

Ca urmare a analizei graficelor prezentate în a doua parte a lucrării de față, putem concluziona că ipoteza formulată inițial a fost confirmată.

S-a arătat că, în condițiile în care se folosesc constant jocuri didactice interactive se produce o dezvoltare a nivelului creativității individual și de grup.

Experimentul de față demonstrează că dacă se lucrează constant cu metode și jocuri interactive de grup în direcția dezvoltării creativității și se adoptă un stil didactic care să creeze libertatea de care are nevoie creativitatea pentru a se manifesta copiii, se pot atinge rezultate surprinzătoare.

Fig.67. Evoluția mediilor pe probe, grup experimental

Progresul grupului experimental la fiecare dintre probe este explicabil prin parcurgerea de către aceștia a etapei experimentale care a urmărit tocmai dezvoltarea ccapacităților și atitudinilor evaluate de fiecare probă în parte.

O ușoară creștere a rezultatelor la fiecare probă era de așteptat ( ceea ce se și întâmplă în cazul mediilor la toate probele ), întrucât activitățile școlare, prin natura lor, urmăresc dezvoltarea imaginației și a celorlalte componente implicate în creativitate.

Exprimarea rezultatelor în procente ar arăta în felul următor: nivel minim al dezvoltării spiritului practic 5%, nivel mediu 45% și nivel mare 50%.

La o privire atentă a diagramelor pe procente diferențele sunt evidente. Nivelul mare a înregistrat o evoluție semnificativă de la 12% la 50%, nivelul mediu de la 28% la 50% iar nivelul minim a scăzut de la 60% la 5%.

Fig.68. Diagrama rezultatelor pe procente la proba finală

Rezultatele activităților practice desfașurate în cadrul acestui demers experimental, impun următoarele aprecieri calitative :

În compozițiile elevilor apar elemente noi, care se bazează pe cunoștințele,tehnicile noi asimilate în cadrul activităților desfășurate pe parcursul studiului ;

Lărgirea experienței cognitive despre obiecte, fenomene, situații din mediul

natural și social în care trăiește, legate de viața cotidiană îl face mai receptiv și mai sensibil la aceste experiențe, ceea ce are efect imediat în planul dezvoltării spiritului creator ;

Se poate constata o mai bună organizare a elementelor compoziționale la proba finală;

Progresele copiilor se bazează pe îndemânarea în mânuirea materialelor de lucru, însușirea tehnicilor de lucru ;

Elevii și-au însușit deprinderea de căuta soluții originale, sunt mai inventivi, mai motivați și mai încrezători în forțele proprii.

Învățătorul este cel care trebuie să depisteze la elevi talentul creativ să și să asigure mediul de dezvoltare a capacităților creative. El trebuie să încurajeze imaginația, fanteziile și sugestiile creatoare ale elevilor. Când imaginația elevilor trece printr-un moment de efervescență, învățătorul trebuie să lase ideile să curgă, să observe elevii prin modul în care rezolvă problemele neobișnuite, prin felul în care pun întrebările.

În concluzie, cunoașterea și stimularea capacității creative a școlarului mic constituie factorul cheie în educație ce ține de personalitatea cadrului didactic și elevului , precum și de climatul socio-afectiv în care aceștia își desfășoară activitatea.

BIBLIOGRAFIE

1. Antonesei, Liviu ( coord ), (2009 ). Ghid pentru cercetarea educației, Editura Polirom, Iași .

2. Allport, Gordon , ( 1981 ). Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București .

3. Andrei , Barna, Georgeta , Antohe ( 2002 ). Curs de pedagogie – Introducere în pegagogie , teoria educației și teoria curriculum-ului, editura Logos, Galați.

4. Cerghit, Ioan, ( 2006 ), Metode de învățământ, Ediția a IV-a , revizuită și adăugită, Editura Polirom, Iași

5. Cerghit, Ioan, Neacșu, Ioan, (1982 ). ,, Metodologia activității didactice, în Didactica” ( coord. D. Salade ) Editura Didactică și pedagogică, București

5. Cioca, Vasile, ( 2007 ). ,, Jocul de-a arta ”, Editura Limes

6. Cioca, Vasile ( 2007 ). ,, Imaginea și creativitatea vizual-plastică ”, Editura Limes

7. Constantin, Paul, (1986 ). ,, Să vorbim despre culori ”, Editura Ion Creangă

8. Cristea, Maria, ,, ( 2007 ). ,, Educație plastică și didactica educației plastice în învățământul primar și preșcolar ”, București

9. Dascălu, Aurel , (1997 ). ,, Educația plastică la ciclul primar ”, Editura Polirom , Iași

10. Drăghicescu Silvia, Florența, Drăghicescu, (2007 ). ,, Educație plastică –ghid metodic pentru clasele I- IV, ”, Editura Aramis, București

11. Fulga, Mihaela, Ruiu, Georgeta, Gonea, Elena, Breban, Silvia (2002 ). ,, Metode interactive de grup ”- ghid metodic, Editura Arves, București

12. Golman, Daniel , ( 2001 ). ,,Inteligență emoțională” , Editura Curtea Veche, București

13. Neacșu , Ioan, ( 1990 ). ,, Metode și tehnici de învățare eficientă ”, Editura Militară, București

14. Nicola, Ioan, (1996 ). ,,Tratat de pedagogie școlară ”, Editra Didactică și pedagogică, București

15. Golu ,Pantelimon, Verza Emil, Zlate Mielu ( 1998 ). ,, Psihologia copilului ”-manual pentru clasa a XI-a școli normale, Editura Didactică și pedagogică, București

16. Piaget ,Jean, ( 1973). ,, Nașterea inteligenței la copil ”, Editura Didactică și pedagogică, București

17. Piaget ,Jean, (1980 ). ,, Judecata morală la copil ”, Editura Didactică și pedagogică, București

18. Popescu-Neveanu ,Paul, Zlate, Mielu, Tinca ,Crețu, ( 1995 ). ,,Psihologie. Manual pentru clasa a X-a școli normale și licee ”, Editura Didactică și pedagogică, București

19. Popescu-Neveanu, P, ( 1978 ). ,,Dicționar de psihologie ”, Ediura Albatros, București

20. Planchard, Emil (1976 ). ,, Introducere în pedagogie ” , Editura Didactică și pedagogică, București

21. Radu, Adrian, (2008 ). ,,Educație plastică la orice vârstă ”, ediția a II-a, revizuită și adăugită, Editura Ars Docendi, București

22. Roco, Mihaela, ( 1979 ). ,, Creativitatea individuală și de grup ”, Editura Academiei Republicii Socialiste România , București

23. Roco, Mihaela, ( 2001 ). ,, Creativitate și inteligență emoțională ”, Editura Polirom, Iași

24. Roșca , Alexandru, ( 1972 ). ,,Creativitatea ”, Editura Enciclopedică Română , București

25. Roșca , Alexandru, (1981 ). ,,Creativitatea generală și specifică ”, Editura Academiei, București

22. Stein, M., (1975 ), Stimulating creativity, volumul 2, Group Procedures, New York, Academicv Press

26. Stoica , Alexandru, (1981 ). ,, Creativitatea generală și specifică ”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București

27. Stoica , Alexandru, ( 1993 ). ,, Creativitatea elevilor – Posibilități de cunoaștere și educare ”, Editura Didactică și pedagogică, București

28. Șchiopu, Ursula, ( 1981 ). ,, Psihologia vârstelor ”, Editura Didactică și pedagogică, București

29. Șușală , Ion, ( 1982 ). ,, Culoarea cea de toate zilele ”, Editura Albatros

30. Verza, Emil, Verza, Emil, Florin, ( 2000 ). ,, Psihologia vârstelor ”, Editura Pro Humanitate, București

31. Zlate, Mielu, ( 1994 ) ,, Fundamentele psihologiei ”, Editura XXI, București

32. Zlate, Mielu, ( 2000 ), ,, Introducere în psihologie ”, ediția a III-a, Editura Polirom, Iași

ANEXE

FIGURA 1 – Peisaj de primăvară, Ogreanu Gabriela Alexandra, clasa a II-a B

FIGURA 2 – Câmp cu păpădii, Alexandru Teodora, clasa a II-a B

FIGURA 3 – Pată de culoare

FIGURA 17 – Câmp cu flori-primăvara, grup de copii, clasa a II-a B

FIGURA 18 – Fereastra deschisă, grup de copii, clasa a II-a B

FIGURA 19 – Tangram-colaj , grup de copii, clasa a II-a B

FIGURA 20 – Tangram colaj-fetiță, Stănescu Anastasia, clasa a II-a B

FIGURA 21 – Pete întâmplătoare, grup de copii, clasa a II-a B

FIGURA 22 – Firul de ață, grup de copii, clasa a II-a B

FIGURA 23 – Flori , grup de copii, clasa a II-a B

FIGURA 24 – Flori , pești și struți-decorare, grup de copii, clasa a II-a B

FIGURA 25 – Păpădii, Stănilă Deli Anamaria, clasa a II-a B

FIGURA 26 – Păpădii, Cergan Ilinca Andreea, clasa a II-a B

FIGURA 27 – Liliac în floare, grup de copii, clasa a II-a B

FIGURA 28 – În vacanță-peisaj , grup de copii, clasa a II-a B

FIGURA 29 – Chipuri hazlii , grup de copii, clasa a II-a B

FIGURA 30 – Fii vesel , nu fi trist !, afiș, grup de copii, clasa a II-a B

FIGURA 31 – Cartierul meu, grup de copii, clasa a II-a B

FIGURA 32 – Scene din poveste, Bogdan Vlad, clasa a II-a B

FIGURA 34 – Chipul meu, grup de copii, clasa a II-a B

FIGURA 35 – Florile din părul meu, grup de copii, clasa a II-a B

FIGURA 36 – Chipuri amuzante, grup de copii, clasa a II-a B

FIGURA 37 – Chipuri amuzante, grup de copii, clasa aII-a B

FIGURA 57 – Scene din poveste, Fata babei și fata moșneaagului, Marin Cristina Ioana, clasa a II-a B

FIGURA 58 – Scene din poveste, Cenușăreasa, Dincă Mihai, clasa aII-a B