PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I Coordonator, Conf. BĂDICU GEORGIAN Candidat, Prof. DEBRECZI ZSOLT Școala Gimnazială „Molnár Józsiás” Târgu… [632313]

Licență

PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I Coordonator, Conf. BĂDICU GEORGIAN Candidat, Prof. DEBRECZI ZSOLT Școala Gimnazială „Molnár Józsiás” Târgu… [632313]

Byadmin ianuarie 1, 2024

1
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAȘOV
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI
DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC

LUCRARE METODICO -ȘTIINȚIFICĂ
PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I

Coordonator,
Conf. BĂDICU GEORGIAN

Candidat: [anonimizat]. DEBRECZI ZSOLT
Școala Gimnazială „Molnár Józsiás” Târgu Secuiesc

2019 – 2021

2
UNIVE RSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAȘOV
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI
DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC

TITLUL LUCRĂRII
PARTICULARITĂȚI ALE DEZVOLTĂRII CALITĂȚILOR MOTRICE DE BAZĂ
LA ELEVII DIN ECHIPA REPREZENTATIVĂ ȘCOLARĂ DE FOTBAL

Coordonator,
Conf. BĂDICU GEORGIAN
Candidat: [anonimizat]. DEBRECZI ZSOLT
Școala Gimnazială „Molnár Józsiás” Târgu Secuiesc

2019 – 2021

3
Avizul conducătorului științific,
(gradul didactic, numele și prenumele)

Domnule director,

Subsemnatul/(a)
vă rog să -mi aprobați susținerea lucrării metodico -științ ifice cu titlul

Data, Semnătura,

4
CUPRINS
Introducere ………………………………………………………………………….. .5
Importanța teoretică a lucrării ……………………………………………………….. 5
Ipoteza cercetarii …………………………………………………………………….. 5
Scopul și motivarea aleg erii temei… …………………………………………… .……5
Gradul de actualitate al lucrării ………………………………………………………. 6
CAPITOLUL I ……………………………………………………………………… 7
FUNDAMENTAREA TEORETICO -ȘTINȚIFICĂ A LUCRĂRII ………………… 7
I.1. Educația fizică și sportivă …………………………………………………….7
I.2. Antrenamentul sportiv, caracteristici ……………………… …………………7
I.3.Calitățile mortice: definiții, forme de manifestare, factori de condiționare,
la diferite vârste ……………………………………………………………… 9
I.4. Viteza .……..…………………………………………………………………1 1
I.5. Îndemânare …….………………………………………………………… …20
I.6. Rezistență ….……………………………………………………………… ..27
I.7. Forță ….……..……………………………………………………………….. 34
I.9. Obiectivizarea procesului de dezvoltare a calității motrice pretinde
profesorului …………………………………………………………………..44
I.10. Modelul jocului și modelul jucătorului la vârsta de 10 -15 ani ……… .……46
CAPI TOLUL II …………………………………………………………………… ..49
II.1. Data, locul și subiecții cercetării …………………………………………………49
II.2. M ateriale și instalații utilizate ……………… ……………………………………49
II.3. Metodele cercetării ……………………………………………… ………… ……4 9
II.4. Organiza rea și desfășurarea cercetării.. ……………………………………… ….53
II.4.1. Mijloace folosite pentru dezvoltarea calit ăților motrice…………………… …54
CAPITOLUL III ……………………………………………………………… .……69
III.1. Rezultatele cercetării , reprezentarea grafică și interpretare… ………… ………..69
CONCLUZII – RECOMANDĂRI ……………………………………………… …87
ANEXE …………………………………………………………………………… ….90
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ . ……………………………………………… …..103

5
INTRODUCERE
Prezenta lucrare își propune să evidențieze importanța calităților motrice și a
aspectelor legate de dezvoltarea ei în procesul de pregătire a jucă torilor de fotbal.
Una din caracteristicile jocului modern este manifestarea calităților motrice de bază,
preocuparea prioritară a jucătorilor fiind efectuarea acți unilor de joc mai repede și mai
prompt decât adversarul.
De aceea trebuie să i se acorde o deosebită atenție calităților motrice de bază.
Gradul de actualitate al lucrării este dat de faptul că se înscrie pe linia preocupărilor
permanente de perfecționare a procesului de antre nament destinat calităților motrice de
bază, care este de mare importa nță în pregătirea jucătorilor pentru marea performanță.
IMPORTANȚA TEORETICĂ A LUCRĂRII
Constă în faptul că realizează o analiză corespunzătoare a calităților motrice de
bază, evidențiază aspectele principale ale calităților motrice de bază specific e jocului de
fotbal și principalele metode de dezvoltare a calităților motrice de bază viteză, î ndemânare,
rezistență și forță.
VALOAREA PRACTICĂ
Constă în faptul că evidențiază utilizarea unui model de dezvoltare a calităților
motrice de bază la elevii din ec hipa reprezentativă școlară de fotbal.
IPOTEZA CERCETĂRII
Dezvoltarea calit ăților motrice de bază specifice jocului de fotbal pot fi
îmbunătățit e prin utilizarea unor metode de antrenament adecvat e la cerințele jocului de
fotbal modern.
SCOPUL CERCETĂRI I
Constă în evidențierea aspectelor principale legate de calitățile motrice de bază
viteză, îndemânare, rezistență, forță și în elaborarea unui model de program pentru
perfecționarea procesului de dezvoltare a calităților motrice de bază.
Pentru realizarea acestui scop s -au fixat următoarele OBIECTIVE:
 Studierea concep țiilor teoretice din literatura de specialitate
 Stabilirea formelor de manifestare a calităților motrice în antrenamentul și jocul de
fotbal.

6
 Elaborarea unui model de program pentru dezvolt area calităților motrice de bază la
elevi din echipa reprezentativă școlară de fotbal.
 Aplicarea testărilor inițiale și finale.
 Concluzi recomandari

GRADUL DE ACTUALITATE A LUCRĂRII
Propune să aducă în fața specialiștilor un material metodic, cu conținut științific,
sistematizat care să stea la baza procesului de antrenament, mai ales în perioada
precompetițională și competițională. Acest fotbal, datorită condițiilor de continuă
profesionalizare, datorită vastei sale socializări, implică în desfășurarea p regătirii și a
jocurilor tot mai multe componente și procese psihice care devin elemente principale de
motivație și de declanșare a potențialului fizic.
Exercițiile propuse sunt destul de ușor de realizat, nu necesită cheltuieli de efort în
plus. Cerința modelării dezvoltării calităților motrice pe lângă corelarea cu pregătirea
tehnică și tactică se realizează și în ceea ce privește conținutul, structura și dinamica
efortului specific. Factorii care acționează asupra pregătirii fizice și asupra dezvoltării
calităților motrice, determinându -le volumul și intensitatea, se transferă tot mai mult din
afară în jocul propriu -zis.

7
CAPITOLUL I

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ ȘTINȚIFICĂ A LUCRĂRII

I.1. Educație fizică și sportivă

Conceptul “educație fizică și sportivă” este folosit în Franța din anul 1924, fii nd
formulat și teore tizat de Maurice Baquet, iar mai apoi, continuat și dezvoltat de
Merand R. Marsenach J. (20).
În România, preocupări pentru definirea acestui concept au avut -o mai mulți
specialiști d e prestigiu, cei mai reprezentativi dintre aceștia fiind (Șiclovan I. și
Teodorescu L.). Ei au militat, în special în deceniile șase și șapte ale secolului XX pentru
"modernizarea” educației fizice – inclusiv a educației fizice școlare – prin introducerea în
conținutul ei, a unor elemente specifice diferitelor ramuri / probe sportive și a practicării
integrale a acestora, după o anumită perioadă de instruire.
Termenul “și sportivă” exprimă o realitate a educației fizice actuale (vezi
amploarea – universal itatea fenomenului sportiv contemporan), respectiv existența unei
“educații sportive”. Aceasta, având o parte din obiective, comune cu cele ale educației
fizice “tradiționale”, pe care însă le diversifică (vezi “formarea unui sistem de deprinderi și
pricep eri motrice specifice unor probe și ramuri sportive”), presupune o pregătire – mai
mult sau mai puțin specializată și adaptată – pentru și prin practicarea unor ramuri /probe
sportive. Nota definitorie a acestui gen de educație, o constituie “tehnica sport ivă”
(deprinderile și priceperile motrice specifice). Pe baza însușirii acestora, se pot realiza o
mare varietate de activități motrice care implică angajarea plenară a subiecților.
Spre deosebire de educația fizică „tradițională” care pentru realizarea ob iectivelor
propuse recurgea aproape exclusiv la exerciții fizice analitice și/sau globale, mai puțin
atractive pentru omul contemporan, educația sportivă completând -o pe cea fi zică și făcând –
o mai atractivă oferă pentru aceleași (și alte) finalități, un fo nd teoretico – practic vast,
alcătuit din cunoștințe de sp ecialitate, deprinderi motrice specifice, priceperi motrice etc.,
Prezența unor “conținuturi de învățat” din diferite ramuri /probe sportive în
programele actuale de specialitate, pun în evidență im portanța care se acordă acestui gen
de activități motrice în îndeplinirea obiectivelor educației fizice și sportive școlare.
Pe baza argumentelor succint prezentate de noi în rândurile anterioare,

8
(Teodorescu L. 1986) consideră că: “în mod necesar educați a sportivă trebuie nu numai să
coexiste și să colaboreze cu educația fizică, ci să fie prezentată explicit în cuplul
terminologic: educație fizică și sportivă". (Balint L. 2003 pag. 27 )

I.2. Antrenamentul sportiv

Este un proces pedagogic desfășurat siste matic și continuu gradat, de adaptare a
organismului omenesc la eforturile fizice și psihice intense, pentru obținerea de rezultate
înalte într -una din formele de practicare competitivă a exercițiilor fizice.
Conceptul de antrenament este acceptat atât sub formă de cauză (un proces dinamic,
de esență pedagogică, structurat pe principiile didactice generale și specifice), cât și de
efect, de stare măsurată prin – modificările biologice și psihice evidente care intervin și
măresc considerabil capacitatea de ef ort a sportivului.
În procesul de pregătire sportivă, antrena mentul are drept scop dominant
optimizarea adaptabilității organismului uman. Adaptabilitatea este o proprietate esențială
care permite omului să depășească dificultățile întâlnite în raporturil e sale cu mediul
natural și social (mai ales) și în situațiile de angajare intensă cum ar fi și cele; pe care le
oferă practica sportivă.
Diversitatea obiectivelor, conținutului, metodologiei și finalității procesului de
antrenament sportiv, au determinat apariția mai multor orientări, genuri și metode de
antrenament care fie că se completează reciproc și se succed, fie că alternează sau chiar se
exclud. (Balint L. 2003 pag. 28 )

I.2.1 Caracteristicile antrenamentului sportiv

Este un proces complex, multi factorial determinat, la care participă alături de
sportivi, antrenori, tehnicieni, organizatori și oameni de știință .
Se desfășoară într -un cadru instituționalizat, fiind organizat la nivelul cluburilor și
asociațiilor sportive – în unitățile de învățămân t cu profil sportiv etc.;
Este o activita te organizată, planificată și condusă de legi, principii, reguli și
obiective specifice;
Se adresează ființei umane în totalitatea ei;
Urmărește maximalizarea performanțelor sportive;

9
Este o activitate de tip prax iologic, toate demersurile sale orientându -se spre
obținerea eficienței acțiunilor, în mod corespunzător diferitelor ramuri /probe sportive;
Este o activitate de tip pedagogic, având în componența sa atât o latură instructivă
cât și una educativă;
Este o a ctivitate care se adresează indivizilor dotați din punct de vedere motric și
psihic;
Are niveluri (stadii) diferite de instruire, raportate, fie la vârsta sportivilor, fie la
valoarea performanțelor realizate, iar conținuturile de instruire sunt cuprinse î n programele
de pregătire pe ramuri de sport.
În lucrarea “Teoria educ ației fizice și sportului” (2000), sunt prezentate unele
tendințe ale antrenamentului sportiv contemporan.
În sinteză, acestea sunt:
– perfecționarea strategiei de selecție (stabilirea vârstei optime de selecție pentru
fiecare ramură de sport, lărgirea bazei de selecție, completarea sistemului de evaluare
periodică a nivelului de pregătire sportivă – probe și teste de selecție etc.);
– menținerea, în cadrul procesului de . antrenament, a unor volume de efort
optime pentru obținerea și apoi stabilitatea formei sportive;
– creșterea ponderii intensității eforturilor de antrenament, în unele perioade ale
anului de pregătire sportivă, cel puțin la nivelul solicitărilor din timpul concursuril or;
– acordarea unei atenții mai mare pregătirii integrale a sportivilor în raport cu
pregătirea specifică și specializată a acestora;
– utilizarea diferitelor metodologii de “instruire asistată de calculator” (IAC) atât la
nivelul dirijării, procesului de antrenament, cât și ca modalitate de evaluare obiectivă a
unor situații variate semnalate în pregătirea sportivă și oferirea unor soluți de ameliorare a
factorilor negativi identificați la acest nivel;
– conducerea procesului de antrenament de către o ech ipă de specialiști (antrenori –
principal, secund – director tehnic, medic, psiholog, igienici, recuperator funcțional etc.).

I.3. Calitățile motrice

Definiții, generalități:
Calitatea motrică este aptitudinea individului de a executa mișcări exprimate în
indici de viteză, forță, rezistență, îndemânare, mobilitate.

10
Calitățile motrice reprezintă însușirii ale organismului concretizate în capacitatea de
efectuare a acțiunilor de mișcare cu anumiți indici de forță, vite ză, îndemânare, rezistență
(Șiclovan I. 1979).
Aptitudinile motrice constituie un ansamblu de predispoziții sau potențialități
motrice fundamentale ale omului, pe care se clădesc abilitățile motrice învățate.
(Manno R. 1996).
Calitatea motrică – însușire esențială a activității musculare exp rimată prin
inter¬mediul actelor motrice, condiționată de structura și capacitățile fundamentale ale
diferitelor aparate și sisteme ale organismului uman și de procese și capacități psihice
(Ardeleanu T. 1990 citat de Tudor V. 1999).
Calitatea motrică – însușire psiho -fizică a individului, bazată pe mecanisme
fiziologice, biochimice și psihice care asigurăexecuția acțiunilor motrice cu indici specifici
de viteză, forță, rezistență, îndemânare.
Calitățile motrice, în diferite ponderi, sunt prezente în efect uarea oricărui act de
mișcare al omului. Nici o calitate motrică nu se poate manifesta însă în mod izolat (“pur”).
în timpul efectuării actelor/acțiunilor motrice, în același timp, sunt prezente forme de
manifestare ale tuturor calităților motrice, fiecare dintre acestea participând îritr -o anumită
proporție la realizarea sarcinii de mișcare. Nivelul indicilor de viteză, îndemânare,
rezistență, fortă sau suplețe, nu condiționează numai efectuarea deprinderilor motrice ci și
valorificarea maximă a acestora ( eficiență în manifestarea priceperilor motrice).
În legătură cu acționarea asupra calităților motrice, literatura de specialitate
folosește doi termeni: dezvoltare și educare.

I.3.1. Dezvoltarea calităților motrice

Definește modificările morfologice și funcționale produse în organismul subiectului
supus la eforturi fizice repetate sistematic și continuu, după cerințe metodologice specifice
și în corelație cu obiectivele de instruire programate.
Dezvoltarea calităților motrice înglobează atât procesul cr eșterii dimensiunii
celulelor, țesuturilor, organelor, aparatelor și sistemelor implicate în efort, cât și
diferențierea funcțiilor fiziologice specifice acestora. Dezvoltarea ca proce s complex ce
integrează creșterea și diferențierea morfo -funcțională (ma turi-zarea) și implicit
ameliorarea calităților motrice, este limitată în timp. Ea înregistrează un progres până la

11
25-30 de ani, după care urmează o etapă de stabilizare, iar după vârsta de 35 – 40 ani, apare
o scădere a parametrilor chiar, și în condiți ile continuării procesului de pregătire motrică;
(Balint L. 2003 pag. 134 )

I.3.2. Educarea calităților motrice

Se referă la totalitatea acțiunilor pedagogice necesare canalizării dezvoltării
calităților motrice în direcția dorită. La vârste mici, se educ ă toate calitățile motrice, dar se
pune accent mai mult pe formele de manifestare a vitezei și îndemânării . La vârste de peste
14-15 ani se va pune accent și pe educarea diferitelor forme de manifestare a calitățil or de
rezistență și forță ( Cârstea Gh. 1999; 2000).
Șiclovan I.(1979), Cârstea Gh. (1993; 1999; 2000) consideră calitățile motrice de două
feluri:
– de bază: viteză, îndemânare, rezistență, forță – la care unii autori mai adaugă
mobilitatea / suplețea (alții exclud îndemânarea);
– specifice (numit e și combinate) care sunt implicate în practicarea unor ramuri și
probe sportive, dar și în alte activități motrice solicitate în anumite situații de viață.
Pentru fiecare calitate motrică de bază există un element caracteristic, astfel:
– pentru viteză – repeziciune;
– pentru îndemânare – gradul de complexitate;
– pentru rezistență – durata;
– pentru forță – încărcătura.
– pentru suplețe – amplitudine.

I.4. Viteza .
Definitii:
– Capacitatea omului de a efectua actiuni motrice íntr -un timp minim pentru
cond itiile respective ( Zatiorski V.M. 1967).
– Capacitatea de a executa rapid mișcarea ( Ozolin N.G. 1972).
Iuțeala (rapiditatea) cu care se efectuează acțiunile motrice în structurile și com binațiile
cele mai diverse ( Mitra Gh., Mogoș Al. 1977).
– Capacitatea de a efectua mișcarea cu o mare rapiditate ș i într -un timp cât mai scurt
(Șiclovan I. 1979).

12
– Capacitatea organismului uman de a executa acte sau acțiuni motrice, cu întregul
corp sau numa i cu anumite segmente (părți) al e acestuia, într -un timp cât mai sc urt, cu
rapiditate (repeziciune, iuțeală) maximă, în funcție de condițiile existente
(Cârstea Gh. 1993; 2000).
– Viteza (în accepțiunea cea mai largă) se referă în principal la iuțeală sau
rapiditatea efectuării mișcării sau actului mo tric în – unitate a de timp ( Dragnea A. 1996).

I.4.1. Formele de manifestare ale vitezei

In gama variată de acte / acțiuni motrice, viteza se manifestă prin majoritatea
formelor sale de exprimare, însă întotdeauna una din acestea – raportată la celelalte – are o
pondere mai mare în realizarea conținutulu i motric respectiv.
Viteza de reacție (“timpul latent al reacției motrice”) -reprezintă capacitatea
individului de a răspunde la, un anumit stimul, printr -un act sau acțiune motrică în timpul
cel mai scurt.
Reacțiile motrice pot fi simple sau complexe.
În cazul reacției simple, avem de -a face cu răspunsuri elaborate la excitanți cunoscuți (ex.
pocnetul pistolului la start). Reacția complexă implică alegerea, combinarea, corectarea
răspunsurilor motrice (acțiunea de răspuns e ste selecționată din mai multe acțiuni posibile);
acest tip de răspunsuri nu au fost exersate în prealabil, în aceeași relație cu semnalul – ex.
în jocurile sportive, box, scrimă, schi alpin etc. O componentă importantă a reacției
complexe este viteza de d ecizie (viteza cu care se selecționează răspunsurile motrice
adecvate în raport cu cerințele situației concrete ale activității prestate).
Indicii vitezei de reacție nu corelează cu indicii celorlalte forme de manifestare a
vitezei, adică îmbunătățirea vit ezei de reacție nu se repercutează favorabil și asupra vitezei
de execuție sau repetiție.
Viteza de reacție nu este identică pentru toate segmentele corpului (indicii cei mai
performanți se află la nivelul membrelor superioare). Viteza de reacție este edu cabilă s -a
constat că ea prezintă valori îmbunătățite la sportivi, în raport cu cei care nu practică
sistematic și continuu activitățile fizice și sportive.
Factorii care condiționează indicii valorici ai reacției motrice sunt: apariția excitației în
recep tori; transmiterea excitației pe căile aferente; analiza semnalului în centrii nervoși (are
durata cea mai mare); transmiterea comenzii efectoare; excitarea mușchiului – prin placa
motorie – care răspunde în final, printr -o contracție.

13
Viteza de execuție (“viteza mișcărilor separate" – Florescu C. citat de Cârstea Gh.
2000) – se măsoară prin timpul consumat de ia începerea efectuării unui act sau acțiuni
motrice pân ă ia terminarea acestuia" ( Cârstea Gh. 1993); timpul scurs de la începutul și
până la sfârș itul mișcării ( Dragnea A. 1997)
Viteza de execuție este determinantă în unele sporturi cu structuri motrice aciclice, probele
de sărituri și aruncări din atletism, box, volei, scrimă schi alpin – proba de slalom etc. Se
măsoară prin timpul care trece de l a începutul până la sfârșitul actului sau acțiunii motrice
efectuate.
În activitatea sportivă, viteza de execuție este în mare măsură determina ta de: nivelul
tehnicii (gradul de însușire deprinderilor) nivelul celorlalte calități motrice (în special forța
și viteza de reacție simplă și complexă); încărcătura de efort.
Viteza de r epetiție (“frecvențe mișcările” ) se exprimă prin numărul maxim de
mișcări simple ef ectuate în unitatea de timp ( Demeter A. 1981); frecvența cea mai înaltă cu
care se pot repeta miș cările într -un timp cât mai scurt (Dragnea A. 1996); constă în
capacitatea de a efectua aceeași mișcare (act motric sau acțiune motrică ) într -o unit ate de
timp prestabilită ( Cârstea Gh. 2000).
Viteza de repetiție este implicată în acțiuni motrice care au î n structura lor mișcări ciclice,
ce se repetă într -o succesiune rapidă, într -un timp limitat.
în majoritatea ramurilor sportive, această formă de manifestare a vitezei se corelează cu
forța și rezistența, fapt care face posibilă educarea vitezei de repetiț ie prin acționarea
specifică as upra acestor calități motrice.
În acest context, s -a constatat că viteza de repetiție scade substanțial în cazul în care
încărcătura și durata efortului de pășesc 2/3 din posibilitățile maxime ale individului.
Principalul fact or limitativ al frecvenței cu care mișcările se pot repeta, îl constituie
mobilitatea pro ceselor nervoase fundamentale – posibilitatea de alternare rapidă a excitației
și inhibiției în zonele motorii ale scoarței cerebrale.
Cârstea Gh. (2000) consideră că viteza de repetiție are legătură și cu "capacitatea de
accelerare” (numită și “viteză de accelerare”, “viteză de angrenare”, “viteză de demaraj”)
definită prin capacitatea de a se atinge o viteză maximă într -nn timp cât mai scurt. Eă
depinde de forța segme ntelor angrenate în mișcare; lungimea pasului; mobilități ui
articulară; elastici tatea musculară (Dragnea A. 1999).

14
Viteza de deplasare – după Demeter A. (1981) reprezintă "o formă complexă de
manifestare a vitezei. Ea "oglindește posibilitățile momentane ale sportivului pentru
parcurgerea cu maxim de viteză a unei distanțe date” (V = S/T).
Datorită faptului că viteza de deplasare nu este determinată numai de formele elementare
ale calității motrice "viteză”, ci și de celelalte calități (forța de împingere a picioarelor,
coordonarea neuromotorie, rezistența în regim de viteză), ea pune in evidență doar parțial
valorile “vitezei pure”. De aceea, se consideră că această formă de manifestate a vitezei nu
este concludentă din punct de vedere științific în carac terizarea individului prin prisma
calităților sale de viteză.
Cârstea Gh. (1993) consideră viteza de deplasare “o variantă a vitezei de execuție” când
este vorba de parcurgerea prin, alergare sau ate modalități, a unui spațiu prestabilit, a unei
distanțe c ontra timp. Același autor de finește viteza de deplasare ca o variantă a vitezei de
repetiție – când se pune problema cât spațiu, ce distanță se parcurge într -o unitate de timp
prestabilită, deci care este frecvența mișcării ce deplasează corpul omului în s pațiu.
Pe fondul manifestării vitezei de repetiție și a celei de deplasare, viteza poate avea caracter
uniform sau neuniform în general. În activitățile motrice, viteza este neuniformă,
prezentând faze de accelerare (creștere a vitezei) și de decelerație ( de reducere a vitezei).
Viteza în regimul celorlalte calități motrice

Viteza – Rezistența se definește ca fiind capacitatea individului de a realiza acțiuni
motrice cu indici sporiți de viteză, un timp cât mai îndelungat. În legătură cu modalitățile
de co mbinare dintre cele două cailați motrice, în literatura de specialitate se vorbește și
despre “rezerva de viteză”. Aceasta, poate fi definită prin capacitatea psiho -motrică a
organismului de a stoca și apoi de a dezvolta la un moment dat, indici superiori de viteză în
condițiile efectuării unor acțiuni motrice de durată medie sau lungă.

Viteza – Îndemânarea – reprezintă capacitatea de a executa acțiuni motrice
complexe – care solicită capacitățile coordinative ale organismului – cu indici de viteză
adecvaț i (optimi).

Viteza – Forta – se mai num ește și “forță explozivă” (Farfel V.S., Zimkin N.V.,
Diacikov V.M., Filin V.P. și alții) ; “forță rapidă” sau forța manifestată în regim de viteză;
unii autori o consideră similară cu “detenta”.

15
Forța explozivă reprez intă capacitatea unui segment corporal de a învinge o rezistență
prinți o viteză de contracție musculară foarte mare. Detenta este o formă particularizată a
forței explozive, dată de capacitatea de a manifesta valori mari de forță pentru a învinge o
rezist entă cumulată – compusă din greutatea propriului corp și forța gravitațională – printr –
o-contracție musculară rapidă (impulsie), localizată în principal la nivelul membrului
inferioare – și prin care, executantul reușește să se desprindă de la sol, în înăl țime sau în
lungime.
Viteza – Forța se manifestă atunci când rezistența de învins este neglijabilă (vezi
mișcarea de împingere la scrimă, loviturile din tenisul de câmp și de masă etc ), mică (vezi
proba de suliță, probele de viteză – sprint din atletism et c.) sau atunci când acțiunea motrică,
efectuată fără o încărcătură suplimentară, este precedată de o tensiune prealabilă datorat
gravitației (detenta – probele de sărituri din atletism).
Baza mecanismelor fiziologice de dezvoltare a calității combinate V -F constă din
perfecționarea coordonării intramusculare (a cărei îmbunătățire contribuie la conectarea
mai rapidă a unui număr mare de unități motorii, cu un grad sporit de încordare a
mușchiului respectiv) și a coordonării intermusculare (care determină cr eșterea valorică a
manifestării cumulate a calității de V -F, pe baza unei activități concertate și coordonate pe
principalele grupe musculare implicate în acțiune). (Balint L. 2003 pag.141 )

I.4.2. Factorii care condiționează valoarea vitezei

Sunt factor ii fiziologici, biochimici, psihici, și într -o oarecare măsură morfologici.
Princip alii factori după Mitra Gh., Mogoș Al. (1977), Cârste a Gh. (1993), Manno R.
(1996), Virgil T. (1999) , sunt:
– mobilitatea proceselor nervoase corticale – care condiționează alternanța rapidă a
excitației și inhibiției; echilibrul necesar în iradierea, concentrarea și inducția excitației și
inhibiției în zonele motorii ale scoarței – fapt care asigură sincronizarea contracției și
relaxării grupelor musculare antagoniste și în final, răspunsuri motorii corecte la stimulii
recepționați;
– ereditatea – influențează decisiv mobilitatea proceselor nervoase, a sinapselor și a
mușchiului;
– viteza de transmitere a impulsurilor nervoase – care este condiționată la rândul ei
de: timpul de recepționare a semnalelor, calitățile receptorilor, timpul de transmitere a

16
impulsului către sistemul nervos central, timpul de transmitere a impulsului în rețeaua
sistemului nervos central și de elaborare a răspunsului, timpul de transmitere a impulsul ui
către organele efectoare (mușchi), timpul necesar activizării acestor organe, calitatea
conductorilor;
– acuitatea, precizi a organelor receptoare (a anali zatorilor);
– calitățile fibrelor musculare care se contractă (fibrele albe – sunt cele considerate
“rapide”);
– valoarea surselor și proceselor energetice – substratul energetic de tip
fosfocreatinic (ATP și CP). Prin ruperea legăturilor fosfatmacroergice se eliberează
exploziv o mare cantitate de energie;
– nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice (forță, rezistență, îndemânare,
suplețe);
– unii factori de țip constituționali – lungimea segmentelor, mobilitatea articulară;
– starea de încălzire a musculaturii – o încălzire adecvată diminuează vâscozitatea,
facilitează elasticitatea și capaci tatea de întindere a mușchilor, crește reactivitatea
sistemului nervos, creează un tonus cortical optim, ameliorează metabolismul și
accelerează ritmul de desfășurare a reacțiilor biochimice intracelulare;
– starea de oboseala este incompatibilă cu dezvolt area vitezelor maxime – oboseala
datorează acidozei locale care alterează capacitatea de contracție a mușchilor. Totodată
acidoza metabolică specifică în starea de oboseală, transmisă aferent centrilor nervoși,
inhibă controlul cortical motor. Acesta va di minua frecvența descărcărilor către unitățile
motorii și în consecință, printre alte efecte, vor scădea indicii de viteză în efectuarea
mișcărilor;
– Diferențierile de ordin sexual femeile neantrenate au o viteză de bază cu 10 – 15%
mai mică decât bărbații neantrenați și de aceeași vârstă cu femeile.

I.4.3. Viteza la diferite vârste

Este calitatea motrică cu cel mai mare grad de determinare genetică, deci
antrenabilitatea ei este destul de scăzută. Se consideră că printr -un proces de instruire (de
antrena ment) dirijat corect, valoarea vitezei se poate îmbunătăți doar cu cca. 20%. (Filin
citat de Manno R. 1996 și Tudor V. 1999)
Evoluția diferitelor forme de manifestare ale vitezei în decursul perioadei de
creștere, se prezintă astfel:

17
– viteza de reacție în registrează valorile cele mai bune în jurul vârstei de 20 de ani.
Prin exersare, timpul de reacție se ameliorează între 8 și 25, apoi se stabilizează până în
jurul vârstei de 60 ani, după care începe să crească (să se înrăutățească).
– viteză de repetiție crește începând de la 6 – 7 ani, până la 16 -18 ani;
– viteza de deplasare, în lipsa unei instruiri specializate, prezintă valorile cele mai
bune în jurul vârstei de 16 -17 ani la fete și 20 -22 de ani la băieții neantrenați.

I.4.4. Viteza – didactica general ă

Exersarea unor acte și/sau acțiuni motrice în tempouri maxime (cu intensități maximale)
folosindu -se condiții normale de instruire – constituie o modalitate de bază pentru educarea
vitezei. Prin folosirea acestui procedeu, se urmărește dezvoltarea vitez ei în corelație cu
cerințele de aplicare integrală (completă) a deprinderilor și priceperilor motrice specifice
unor ramuri / probe sportive.
Există două condiții fundamentale care sunt determinante pentru eficiența
procedeului:
– situarea deprinderilor co nținute în actele acțiunile motrice ce se exersează, la faza de
fixare a stereotipiilor dinamice (nivel SNC), corespunzător structurilor de mișcare
implicate, iar în cazul priceperilor motrice s -au perfecționat capacitățile de aplicare și
generalizare a mi șcărilor solicitate de condițiile variate de execuție;
– dezvoltarea concomitentă cu indicii de viteză, a indicilor forță la nivelul grupelor
musculare implicate în efortul de viteză. În acest context, se recomandă ca structura actului
/ acțiunii motrice efectuate cu îngreuiere mai mare (pentru dezvoltarea forței) și cu viteză
maximă posibilă, să nu difere mult de structurai mișcărilor a căror viteză urmează să fie
îmbunătățită, deoarece în caz contrair transferul nu se va realiza și forța maximă obținută
nu va putea influența favorabil viteza de exe cuție a actului motric specific
(Demeter A. 1981).
Notă: Repetarea multiplă a exercițiilor de viteză în condiții similare și cu intensitate
uniformă (chiar maximală fiind) duce la formarea “stereotipului dinami c motric”, la fixarea
actului motric între anumiți parametri de execuție care creează după un timp așa numita
„barieră de viteză” dincolo de care viteza nu se mai pot educa (Ozolin N.G. 1970) decât
prin intermediul unor strategii special concepute în acest sens.

18
Efectuarea unor acte / acțiuni motrice cu intensitate supramaximală, folosindu -se
condiții ușurate de activitate – reprezintă un procedeu la care se apelează periodic și care se
aplică cu scopul obișnuirii subiecților cu execuții motrice în tempouri crescute (6; 34).
De exemplu, pentru viteza de deplasare șe poate realiza depășirea vitezei maxime
prin efectuarea alergării la vale – pe o pistă ușor înclinată, alergare după lider , alergare cu
accelerare etc.; p entru viteza de execuție: efectuarea unor acte acțiuni motrice specifice
probelor de aruncări din atletism aruncarea greutății, a suliței, a ciocanului – aceste obiecte
având o greutate mai mică decât greutatea lor regulamentară; pentru viteza de repetiție –
micșorarea suprafețelor palelor vâslel or la canotaj, executarea deplasărilor specifice din
baschet, fotbal – fără folosirea mingii, executarea unor procedee tehnice pe perechi – în
absența adversarului etc.
Efectuarea unor acte / acțiuni motrice cu intensitate submaximală, folosindu -șe
condiți i îngreuiate de activitate – constituie un procedeu care deși se adresează în principal,
perfecționării deprinderilor motrice propriu -zise, contribuie și la dezvoltarea vitezei acest
lucru fiind determinat de tempoul de execuție crescut stabilit de către p rofesor /antrenor.
Pentru obținerea unui tempo de execuție superior, se interzice de exemplu – în fotbal
folosirea driblingului; în haltere se ridica greutăți medii dar cu un tempo crescut de
execuție; la schi alpin – se modifică distanțele dintre porțile cărei alcătuiesc traseul marcat
sau poziționarea acestora în raport cu linia de pantă etc.
Criteriul care trebuie să stea la baza stabilirii tempoului execuției în condiții de
îngreuiere este acela ca actele și / sau acțiunile motrice să solicite odată cu viteza indici
sporiți de forță, îndemânare și rezistență.
Efectuarea unor acte / acțiuni motrice în tempouri alternative, submaximale și
maximale – contribuie pe de o parte, la dezvoltarea vitezei de reacție, iar pe de altă parte, la
distrugerea “barierei de viteză” dacă aceasta s -a instalat. De asemenea, procedeul
favorizează mobilizarea psihică a executanților.
Tempourile alternative sunt imprimate în marea majoritate a situațiilor de instruire
de către profesor /antrenor prin intervenție directă sau prin intermediul mijloacelor
mecanice și/sau electronice pe care le manipulează (exemplu: înotătorilor li se imprimă
tempoul cu ajutorul unei “lebede” artificiale – situate pe un dispozitiv ce glisează paralel cu
culoarul de înot și a cărei viteză de deplasare este stabilită dependent de voința
antrenorului; în ciclism – pentru obținerea anumitor tempouri (pe diferite distanțe) se
poziționează în fața plutonului de sportivi (un motociclist care parcurge secvențe de traseu

19
cu viteze diferite); în atletism – în cadrul probelor de fond și mare fond, pe anumite distanțe,
sportivii aleargă conform unor tempouri impuse de colegii desemnați de antrenor etc.
În vederea distrugerii “b arierei de viteză” (Demeter A., 1981) , recomandă
îmbinarea în activitatea de instruire a procedeelor 2; 3 și 4. Autorul precizează, în acest
context, că ușurarea condițiilor de execuție nu trebuie să fie exagerată si să alterneze cu
execuții motrice efectuate în condiții îngreuiate și normate (exemplu: în probele de
aruncări se recomandă arun carea cu obiecte mai ușoare în vederea măririi vitezei de
execuție, urmate de aruncări cu obiecte mai grele decât cele de concurs – pentru forță, și
apoi aruncări cu obiecte regulamentare – viteză -forță). De asemenea, se recomandă
orientarea pregătirii spr e exerciții polivalente, caracteristice pregătirii fizice generale, cu
accent însă pe componenta viteză -forță.
Utilizarea tuturor procedeelor menționate pentru dezvoltarea vitezei, trebuie să
respecte următoarelor cerințe generale de activitate:
-calea cea mai eficientă pentru dezvoltarea calității motrice viteza, este folosirea în
procesul de instruire a mijloacelor specifice acestei calități de mișcare;
– structura actelor / acțiunilor motrice să fie așțfel consolidată / fixată, încât să permită
subiecțil or să -și canalizeze efortul spre obținerea, unor execuții cu viteză maximă;(10 -15
sec).
-exercițiul trebuie să dureze atâta timp cât se poate menține viteza maximă (10 -15
sec);
-intervalul de odihnă dintre repetarea efortului specific trebuie să fie astf el stabilit
încât să permită refacerea a cca. 95% din capacitatea de efort, a executantului, iar în timpul
pauzelor acesta va efectua exerciții de alergare ușoară sau /și mers, în vederea menținerii la
un nivel ridicat a excitabilității SNC (pauze active);
-să nu se abuzeze de repetarea exercițiilor de viteză pe distanțe lungi sau un timp de
execuție îndelungat întrucât se va dezvolta mai mult rezistența decât viteza;
-concomitent cu dezvoltarea vitezei să se acționeze și pentru dezvoltar ea celorlalte
calități motrice. (Balint L. 2003 pag. 53 )

20
I.5. Îndemânarea (capacitățile coordinative, capacitățile de coordonare)

Definiții:
Capacitatea (aptitudinea) individului de a însuși și efectua acțiuni motrice cu grade
de dificultate diferite, dirijând preci s și economic mișcările în -timp și spațiu, cu vitezele și
încordările necesare, în deplină concordanță cu condițiile impuse și cu situațiile ce apar pe
parcursul efectuării acțiunii” ( Mitra Gh. , Mogoș Al. 1977).
– Capacitatea de a coordona fie mișcările un or segmente ale corpului, fie acțiuni de
mișcări la care parti cipă întregul sistem locomotor (Șiclovan I. 1979).
– Îndemânarea se definește în primul rând ca o aptitudine de a restructura rapid
activitatea motrică potrivit împrejurărilor care se schimbă br usc” (Metvecv L.P. și colab.
1980).
– Reprezintă o formă de exprimare complexă a capacității de performanță prin
învățarea rapidă a mișcărilor noi și adaptarea rapidă, la situații variate, conform
specificului fiecărei ramuri de sport sau al altor deprinde ri motrice de bază și aplicative”
(Dragnea A. 1996).
– Capacitatea omului de a efectua acte și acțiuni motrice cu grad superior de
coordonare, în condiții de eficiență și cu un minim de consum energetic și nervos”
(Dragomir P, Barta A. 1998)
– Capacitatea de coordonare poate fi definită ca o calitate psihomotrică care are la
bază corelațiaîntre sistemul nervos central și musculatura scheletică în timp ul efectuării
unei mișcări ( Tudor V. 1999)
Îndemânarea este o calitate motrică (psihomotrică) complexă. Prin cipalele
componente ale îndemânării, organizate sub formă de sistem, sunt: capacitatea de
coordonare, de diferențiere chinestezică, capacitatea de reacție motrică, echilibrul, precizia,
orientarea spațio -temporală, amplitudinea, simțul r itmului, ambilatera litatea etc.
Dintre toate componentele enumerate, capacitatea de coordonare' pare a avea (după
majoritatea surselor bibliografice studiate) rol dominant în nivelul de manifestare al
îndemânării.
Ca aptitudine (calitate) a individului, îndemânarea facilitea ză învățarea într -un timp
scurt a diferitelor acte și acțiuni motrice, intervenind în asamblarea, într -un mod inedit și
adecvat, a componentelor motrice achiziționate anterior, pentru rezolvarea din punct de
vedere motric a unor situații de mișcare în conf ormitate cu scopul urmărit. Asamblarea și
adecvarea spre scop presupun restructurarea “repertoriului motric”. Cu cât acest repertoriu

21
“bagajul motric” este mai bogat în conținut (vezi volumul de cunoștințe teoretice de
specialitate, de deprinderi motrice) și prezintă parametri calitativ superiori (vezi nivelul
indicilor celorlalte calități motrice și conexiunile dintre diferitele zone motorii ale scoarței
cerebrale care determină manifestarea priceperilor motrice), cu atât îndemânarea se
manifestă mai pregn ant.
Îndemânarea se concretizează și poate fi apreciată la modul cel mai general prin
prisma evidențierii anumitor capacități ale individului, pe care acesta le dezvoltă dependent
de situația motrică la care ia parte. Acestea sunt, după (Blume D. 1981):
a) Capacitatea de învățare motrică se bazează pe mecanismele de recepționare,
prelucrare și stocare a informațiilor.
b) Capacitatea de conducere (dirijare, ghidare, direcț ie și control) a mișcărilor – se
bazează în special pe componentele coordinative ale ca pacității de diferențiere chinestezică,
ale capacității de orientare spațială și ale capacității de echilibru.
c) Capacit atea de adaptare și ieadapțarejn ncă depinde de capacitățile de învățare și
conducere motrică. O adaptare optimă, corespunzătoare modif icărilor situaționale nu este
posibilă decât pe fondul unei experiențe motrice suficiente, ce determină o bază consistentă
de comparație prin apelarea la procesele anterioare de învățare. în ghidarea proceselor de
adaptare este necesară de asemenea și o pr ecizie suficient de mare pentru a realiza o soluție
gestuală satisfăcătoare.
Îndemânarea este solicitată în rezolvarea motrică a tuturor situațiilor din viața
cotidiană, din cea profesională sau / și cea specifică activităților de educație fizică și sport,
atunci când fiecare dintre acestea prezintă un anumit nivel de complexitate.
Gradul de complexitate, din punctul de vedere al caracteristicilor de realizare al
acțiunilor motrice, depinde de următorii indici:
– nivelul de dificultate al acțiunii motrice ( numărul de elemente care compun
mișcarea și modul în care acestea trebuie combinate pe parcursul rezolvării conținutului
motric dat);
– precizia mișcărilor conținute în acțiunile motrice, raportate la dimensiunile
spațiale aflate la dispoziția executantulu i pentru efectuarea mișcărilor propuse;
– viteza solicitată de execuția conținuturile motrice care trebuie realizate (ritmul,
tempoul);
– nivelul de încordare motrică manifestată în timpul derulării acțiunii motrice;
– sincronizarea acțiunilor motrice prop rii cu acțiunile efectuate de partener și
adversari.

22
I.5.1. Formele de manifestare ale îndemânării

Îndemânarea generala – reprezintă capacitatea globală a individului de a -și adecva
în mod eficient comportamentul motric la diferite solicitări cotidiene. Caracteristicile ei se
definesc prin pri sma oportunității acțiunilor, economicității și ușurinței în modul de
realizare a sarcinii motrice precum și prin eficiența acțiunilor în raport cu sarcina dată.
Îndemânarea specifică (specială) reprezintă capacitate a specializată a individului de
a efectua acte și acțiuni motrice de o anumită categorie, cu indici sporiți de eficiență.
Această formă de manifestare a îndemânării se evidențiază în momentul solicitărilor
impuse de practicarea unor structuri de mișcări combinate, complexe și caracteristice
diferitelor domenii profesionale și / sau specifice unor ramuri / probe sportive care toate
implică prezența eforturilor fizice complexe.
– îndemânarea în regimul altor, calități motrice – se manifestă pe fondul efectu ării
acțiunilor motrice în care îndemânarea, ca și calitate dominantă, se află în raport
combinativ cu celelalte calități motrice. Ea este dependentă de caracteristicile structurii
motrice care o solicită. (Balint L. 2003 pag. 149 )

I.5.2. Factorii de cond iționare ai îndemânării, sunt:

Calitatea șiștemului nervos central și anume, nivelul de dezvoltare a proceselor de
coordonare și plasticitatea scoarței cerebrale – permit elaborarea unor răspunsuri adecvate
multiplu pe toată durata activităților motrice a tât la stimulii primiți din exterior cât și la cei
interni organismului. Un rol specific aici îl joacă analizatorul chinestezic care oferă
posibilitatea sesizării și perceperii cu precizie a propriilor mișcări, fapt ce contribuie la
însușirea mai rapidă a structurilor noi de mișcare.
Calitatea funcțională (acuitatea, finețea, precizia) a organelor receptoare chinestezic
auditiv, vizual, tactil. Printr -o pregătire susținută, în special în cadrul antrenamentului
sportiv, se reușește formarea la sportivi a uno r “simțuri complexe” precum ar fi: simțul
muscular (sesizarea presiunii din mușchi, tendoane și articulații), simțul ritmului și al
tempoului, simțul armoniei, al plasticității și expresivității motrice; simț ul mingii, simțul
zăpezii etc. Calitatea transmi terii impulsurilor nerv oase și a inervației musculare.
Capacitatea de anticipare a executantului. Mem oria și gândirea executantului. Experiența
motrică anterioară a subiectului – reprezentată de numărul și complexitatea (cantitatea și
calitatea) deprinderi lor motrice pe care individul le stăpânește. îndemânarea se educă și se

23
dezvoltă în cadrul procesului instructiv prin realizarea unor acte / acțiuni motrice “noi”, dar
care au, la bază mecanisme ce angrenează anumite secvențe coordinative fixate la nivelul
sistemului nervos central -într-o experiență motrică anterioară. Deci, cu cât numărul de
deprinderi motrice “izolate” și “rezervele de combinații motrice” sunt mai mari, cu atât mai
ușor se vor însuși noile mișcări și implicit nivelul de îndemânare va cre ște.
Nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice (viteză, suplețe, forță, rezistență) care
implică – pentru fiecare dintre acestea – aspecte de coordonare, de reglare a proceselor
nervoase (excitația și inhibiția), de integrare a funcțiilor și acti vităților organismului,
dependent de cerințele impuse de activitatea motrică desfășurată. (Balint L. 2003 pag. 150)

I.5.3. Îndemânarea la diferite vârste

La 6/7 -10 ani, datorită plasticității cortexului cerebral sunt create premisele pentru
‘educarea; în anumite limite, a îndemânării. Analizatorul chinestezic este totuși puțin
dezvoltat, iar precizia suferă în calitatea aspectelor sale spațio -temporale. Deoarece
procesele de excitație corticală sunt puternice, capacitatea de învățare motrică nu este
asoci ată unei facilități egale în a reține durabil mișcăr ile învățate ( Tudor Z. 1999).
La 11 -14 /15 ani, sunt create condițiile funcționale (plasticitatea cortexului, ameliorarea
capacităților de percepție și de prelucrare a informațiilor) pentru o învățare mot rică –
eficientă având ca și consecințe imediate:
-învățarea tehnicilor sportive de bază;
-lărgirea continuă a experienței motrice;
-aprofundarea structurilor motrice dobândite.
La 16 -19 ani se produce o stabilizare ’ generală a conduitelor motrice, o amel iorare a
capacităților motrice de ghidare, adaptare, readaptare și combinare a mișcărilor.
Capacitatea de învățare motrică este mai mare la băieți decât la fete.

I.5.4. Îndemânarea după dactica educației fizice și sportului:

Principalele procedee metodi ce la care se apelează atât în lecția de educație fizică și
sportivă școlară cât și în cea de antrenament sportiv, sunt:
Efectuarea actelor și / sau a acțiunilor moțrice în condiții relativ constante –
reprezintă un procedeu metodic care este operant pent ru educarea îndemânării atât timp cât
structurile de mișcare exersate, se situează în etapa de inițiere a învățării motrice.

24
Argumentele care stau la baza utilizării acestui procedeu în contextul menționat, sunt
(după Mitra Gh., Mogoș Al. 1980):
– achiziț ionarea de noi acte / acțiuni motrice determină creșterea bagajului motric
care se constituie un factor de bază ce condiționează valoarea îndemânării.;
– prin solicitările specifice pe care le implică acțiunea de învățare, se ameliorează
activitatea analiz atorilor și se reglează funcțiile diferitelor aparate si sisteme ale
organismului, proporțional cu gradul de angrenare a lor în procesele de coordonare
motrică;
– în etapa de inițiere motrică, șe perfecționează percepțiile și reprezentările motrice,
îmbună tățindu -se capacitățile de adecvare motrică la situațiile date.
– se favorizează calitatea manifestării comportamentului de tip motric global,
mijlocindu -se trecerea subiecților la acțiune prin declanșarea unor activități reflectate la
nivelul SNC, legate de experiența motrică personală anterioară (vezi experiențe motrice
asemănătoare sau înrudite – transfer de conținut motric).
Notă: Odată cu consolidarea actelor / acțiunilor motrice, efectuarea acestora se realizează
în mai mare măsură în mod automatizat, iar influențele asupra dezvoltării îndemânării se
diminuează semnificativ (Epuran M. 1995).

Efectuarea actelor / acțiunilor mo trice în condiții îngreuiate: p rocedeul se realizează
prin sporirea treptată a complexității condițiilor de execuție a conținutu rilor de mișcare.
Dintre elementele de îngreuiere care pot solicita în mai mare măsură îndemânarea (în
raport cu condițiile obișnuite) menționăm:
– modificarea poziției inițiale de execuție;
– schimbarea succesiunii de efectuare a diferitelor deprinderi mo trice;
– schimbarea ritmului de execuție metrică;
– efectuarea unor exerciții fizice pe acompaniament muzical;
– micșorarea dimensiunilor spațiului de lucru;
– mărirea numărului de execuții pe același spațiu de lucru;
– introducerea unor sarcini motrice (d e lucru) suplimentare, inclusiv prin adăugarea în
timpuir efectuării acțiunilor a unor obiecte sau aparatd specifice;
– efectuarea deprinderilor motrice în prezen ța unui partener șau în colaborare cu mai mulți
coechipieri;
– efectuarea acțiunilor motrice î n prezența unor: adversari pasivi, semiactivi sau activi;
– consolidarea unor conținuturi motrice exersate în condiții de efort crescut;

25
– efectuarea actelor / acțiunilor motrice în condiții cât mai variate de echilibrul.
Coordonarea motrică crește cu atât mai mult, cu cât mișcările se depărtează de
condițiile unui echilibru stabil;
– efectuarea unor acțiuni ca reacții de răspuns motric declanșate la comenzi date prin
surprindere. Acest tip de comenzi, solicită pe lângă viteza de execuție și îndemânarea (ve zi
selecționarea adecvată a răspunsurilor și coordonarea eficientă a mișcărilor).
Superioritatea acestui procedeu față de cel analizat anterior, constă în faptul că el se
extinde asupra unei arii sporite de activități motrice.
Efectuarea actelor / acțiuni lor motrice în condiții variabile de aplicativitate
procedeul are la bază considerentul că atât în activitatea de educație fizică școlară cât și în
antrenamentul sportiv, deprinderile motrice – mai mult sau mai puțin automatizate – nu se
folosesc izolat și nici în condiții de aplicare (externă și internă) identice. Ca urmare, aceste
condiții diversificate, impun permanent din partea subiecților procese complexe de
adaptare și corecții ale mișcărilor ce intră în componența acțiunilor motrice la un moment
dat și determină – în final – solicitarea la indici superiori a îndemânării.
Principalele căi de aplicare practică a procedeului se bazează pe folosirea următoarelor
categorii de mijloace:
– jocuri de mișcare (cele "pregătitoare"), ștafete și parcursuri aplic ative – cu condiția să nu
li se explice sau demonstreze subiecților modul lor de abordare. Prin intermediul acestor
activități, elevul (sportivul) este solicitat să dovedească că poate valorifica rezultatele
obținute în procesul de însușire a deprinderilor și priceperilor motrice, utilizându -și
repertoriul motric acumulat, în condiții de eficiență sporită;
– deprinderi și / sau priceperi motrice specifice unor ramuri sau probe sportive individuale
efectuate în condiții de întrecere. Acestea creează premise pentru ca îndemânarea să fie
educată la indici superiori. Emoțiile întrecerii dorința de a obține performanțe cât mai bune
etc., schimbă apreciabili condițiile în care au fost consolidate inițial diferitele procedee
tehnice, solicitând subiecților unele in tervenții de adaptare și readaptare motrică; (Balint L.
2003 pag. 61 )
– deprinderi și priceperi motrice specifice unor jocuri sportive și jocul sportiv realizat
integral reprezintă după majoritatea specialiștilor principala categorie de mijloace care
influ ențează pozitiv dezvoltarea îndemânării.
Condițiile în care se aplică procedeele tehnico -tactice în cadrul jocurilor sportive
sunt mereu noi, neprevăzute și impun sesizarea situațiilor, alegerea soluțiilor corectarea
“din mers” a comportamentului motric, modificarea planului și intențiilor inițiale de

26
acțiune, sincronizarea propriilor acțiuni cu cele ale partenerilor și în dependență cu
intențiile sesizabile ale adversarului etc., toate impun un grad superior de coordonare
motrică.
Pentru aplicarea cu efic iență a procedeelor metodice specifice dezvoltării
îndemânării, se impun respectarea unor cerințe și recomandări metodice.
(Mitra Gh. , Mogoș Al. 1980; Dragne a A. 1996), după cum urmează:
– accentul în procesul de instruire va fi pus pe lărgirea continuă a experienței motrice a
subiecților;
– conținuturile motrice ale exercițiile cu care se va acționa pentru dezvoltarea îndemânării
trebuie să prezinte un grad cât mai mare de dificultate, principalul parametru al efortului
implicat fiind dat de complexitatea acestora. Complexitatea include atât aspectele raportate
la organizarea mișcării cât și numărul activităților musculare care trebuie sincronizate între
ele (Magill 1980).;
– pentru a se evita automatizarea actelor / acțiunilor motrice, volumul de lucru / l ecție /
temă va fi mai mic, eșalonându -se în schimb un sistem mai lung de lecții cu astfel de teme,
iar ca și gamă de exerciții, acestea vor fi cât mai diversificate;
– în cazul în care actele / acțiunile motrice care se învață, prezintă cu preponderență î n
conținutul lor elemente de mișcare naturale (mers, alergare, aruncare, săritură), exersarea
lor se va realiza global. Fragmentarea exersării (învățării) în situația dată, în conformitate
cu regula “de la simplu la complex”, nu va influența pozitiv îndemâ narea;
– atât în lecția de educație fizică cât și în cea de antrenament sportiv temele planificate
pentru educarea îndemânării vor fi abordate imediat după partea pregătitoare (de încălzire)
a lecției, atunci când organismul se află în stare optimă de real izare a eforturilor fizice și
psihice specifice;
– intervalele de odihnă (pauzele) dintre repetarea exercițiilor special concepute pentru
dezvoltarea îndemânării trebuie să fie suficient de lungi pentru a permite refacerea
organismului după efortul depus ș i să aibă un caracter activ pentru a menține SNC în stare
optimă de excitabilitate;
– perioadele de vârstă cele mai favorabilei pentru dezvoltarea îndemânării sunt copilăria
pubertatea și adolescența. Acționările specifice se vor realiza selectiv în funcț ie de
perioadele menționate.

27
I.6. Rezistenta (anduranta endurance lb. franceză “ putere de a suporta)
Definiții:
Capacitatea de a efectua timp îndelungat o activitate oarecare fă ră a reduce eficiența
ei (Zațiorski V.M. 1967).
Capacitatea de a face fată ob oselii ( Ozolin N.G. 1972).
Capacitatea organismului de a face față oboselii determinată de efortul fizic, fără a
scădea de -a lungul acțiunilor de mișcare respective potențialul de muncă necesar
îndeplin irii obiectivelor urmărite ( Șiclovan I. 1979).
Menține rea capacității de lucru în timpul unor eforturi de lungă durată, prin
învingerea fenomenului de oboseală și printr -un tempo ridicat al restabilirii organismului
după o activitate obositoare ( Demeter A. 1981).
Capacitatea omului de a face față oboselii fiz ice provocate de activitatea musculară
desfășurată într -un efort de o intensitate precizată și un regim determinat, fără modifica rea
intensității prescrise ( Ardeleanu T. 1990).
Capacitatea organismului de a depune eforturi de o durată relativ lungă și o
intensitate relativ mare, menținând indici constanți de eficiență opti mă (Cârstea Gh. 1993).
Capacitatea psiho -fizică a organismului de a realiza un efort de o anumită
intensitate, prelungit, cu învingerea oboselii specifice activității depuse (Dragnea A., B ota
A. 1999). ’
Noțiunea de rezistență este strâns legată de cea de oboseală. Oboseala este un
proces fiziologic care apare în timpul activității, mai devreme sau mai târziu, în funcție de
intensitatea acesteia și posibilitățile biologice – ale organismulu i supus solicitărilor. Privită
acestui punct de vedere, rezistența poate fi definită ca fiind capacitatea organismului de a
amâna apariția oboselii și de a continua activitatea motrică cu un randament considerabil,
chiar ș i atunci când ea s -a instalat. Rezistența și oboseala sunt două fenomene opuse.
Oboseala duce la reducerea capacității de lucru, în timp ce rezistența favorizează
menținerea acesteia. (Balint L. 2003 , pag. 152 )

I.6.1. Formele de manifestare ale rezistenței sunt:

După ponderea participării musculaturii corpului, literatura de specialitate
menționează:
Rezistența generală se definește prin capacitatea organismului de a efectua timp
îndelungat acțiuni motrice care angrenează cca. 70% (2/3) din totalul grupelor musculare

28
ale corpului uman. Val oarea rezistenței generale este dependentă de capacitățile de
funcționare ale sistemelor cardio -vascular și respirator, considerent pentru care acest gen
de rezistență se mai numește și “rezistență vegetativă” (“funcțională” sau “cardio –
respiratorie);
Rezistența regională – capacitatea omului de a efectua acțiuni motrice prelungite, pe
baza participării în mod permanent la efort, a unui număr limitat de grupe musculare (cca.
1/3 din întreaga musculatură a corpului);
Rezistenta locală – implică angrenareaî ntr- o activitate prelungită a mai puțin de 1/3
din întreaga musculatură a corpul ui (după alți autori 1/6, 1/7).
Ardeleanu T. citat de Tudor V. (1999 ) împarte rezistența locală în:
Rezistență musculară locală aerobă dinamică – se referă la rezistența manif estată de
o grupă de mușchi, în situația unui efort slab sau mediu realizat în condiții aerobe și în
prezența mișcării;
Rezistența musculară locală aerobă statică – se definește prin posibilitatea
menținerii unui efort static (realizat în lipsa mișcării) d e către o grupă musculară mică care
dezvoltă o forță ce nu depășește 15% din forța maximă izometrică a executantului;
Rezistenta musculară locală anaerobă dinamică – se manifestă când efortul este
depus de grupe mici musculare, iar forța dezvoltată prin co ntracții izotonice este mare (de
cca. 50 – 70% din forța maximă);
Rezistența musculară locală anaerobă statică – se manifestă fie când se menține
maximum de timp o contracție musculară statică cu cca. 15% din forța maximă a
individului, fie când se efectue ază contracții statice repetate, intercalate cu pauze și cu
dezvoltarea unei forțe de 50% din forța maximă a executantului. Durata efortului static
depinde de procentajul din forța maximă mobilizată. Astfel, la o forță de contracție de 15%
din forța maximă , durata de menținere a contracției statice poate fi relativ mare, dar când
forța de contracție crește, va scădea durata d e menținere a efortului static.
După caracteristicile activităților, care solicită depunerea eforturilor fizice
îndelungate, vom avea următoarele form e de manifestare a rezistenței:
Rezistența generală – capacitatea organis¬mului de a efectua acțiuni motrice de
lungă durată, cu indici optimali de eficiență;
Rezistența specifică – se referă la aspectele particulare ale rezistenței necesar e în
desfășurarea anumitor profesii sau la practicarea ramurilor/probelor sportive.
După modul în care este satisfăcută, cerința energetică a organismului în timpul efortului,
se disting:

29
Rezistența aerobă – formă a rezistenței în care energia necesară aco peririi
cheltuielilor energetice se obține din arderile rezultate în prezența oxigenului asigurat
țesuturilor chiar în timpul efortului. În acest caz, eforturile depășesc ca durată de timp 8
min.
Rezistența anaerobă – capacitatea organis¬mului de a efectua eforturi cu intensități
mari, în care se acumulează o “datorie de oxigen” la nivelul musculaturii. Asigurarea
substanțelor energetice necesare susținerii efortului nu se va realiza prin oxidare, ci prin
glicoliză (desc ompunerea anaerobă a glucozei). Durat a efortului este de cca. 45 secunde – 2
min.
Rezistența mixtă – este situată la prag anaerob -aerob. Termenul de “prag anaerob”,
semnifică trecerea de la producerea de energie pe cale exclusiv aerobă, la furnizarea de
energie și prin mecanisme anaerobe lact acide. În continuare, pragul anaerob acționează în
sensul intensificării progresive a activității anaerobe. În această stare de efort a
organismului, începe acumularea acidului lactic care va conduce în mod sigur la apariția
stării de oboseală. Prin antren ament se ajunge la o întârziere a procesului de acumulare a
acidului lactic, respectiv a pragului anaerob. Mecanismul responsabil de realizarea acestui
progres este creșterea procentului de VO2 consumat din VO2 maxim ( Tudor V. 1999).
După durata efortului, rezistența poate fi:
Rezistență de durată lungă –efortul depășește 8 -10 min. (regim de efort aerob);
Rezistență de durată medie – efortul este cuprins între 2 – 8 min. (pe fond de efort aerob și
anaerob, la limita superioară a duratei de 2 min.);
Reziste nță de scurtă durată – unde efortul se încadrează în intervalul de timp 45 sec. – 2 min.
(efort anaerob).
După corelarea (cuplarea) rezistenței cu celelalte calități motrice;
Rezistență – forță -caracteristică atât prin manifestarea unei capacități mari de rezistență cât
și de forță (ex. caiac -canoe, canotaj schiul fond, ciclism etc.);
Rezistență – viteză rezistență de viteză”) specifică eforturilor foarte scurte, în care se
solicită rapiditate (ex. 100 mp, probele scurte de înot – se lucrează în apnee efor t anaerob.
După constanța sau fluctuațiile intensității efortului degajat în timpul activității
motrice, distingem:
– rezistența în efort constant și /sau în efort variabil.

30
I.6.2. Factorii care condiționează rezistența sunt:
Stabilitatea proceselor ner voase fundamentale, în sensul întreținerii un timp cât mai
îndelungat a unui raport constant între excitația și inhibiția corticală.
Posibilitățile de activitate ale sistemelor și funcțiilor organi smului, mai ales pe plan cardio –
vascular, respirator și met abolic.
Calitatea metabolismului și a surselor energetice – baza energetică metabolică a rezistenței
este asigurată de 3 grupe de procese metabolice:
– metabolismul anaerob alactacid – care reprezintă suportul “rezistenței de sprint”,
se desfășoară pe 10 -15 sec.;
– metabolismul anaerob lactacid – susține “rezistența de semifond”, până la 1,30
min.;
– metabolismul aerob – asigură manifes¬tarea “rezistenței fondistului”.
Tipul de fibre musculare implicate în activitate. Se apreciază că aproape 90% din absorbț ia
maximă de oxigen într -un efort de rezistență, este realizat de fibrele roșii care sunt
favorabile acestui gen de efort.
Capilar izarea și reglarea periferică avându -se în vedere că irigarea sanguină locală, la
nivelul musculaturii aflată în efort de rezi stență, crește de 15 -20 ori față de starea de repaus.
Compoziția biochimică a sângelui -numărul crescut de eritrocite este favorabil în
susținerea efortului de rezistență, precum și cantitatea mărită de hemoglobina care asigură
o bună oxigenare a țesuturil or.
Capacitatea proceselor volitive – cu ajutorul cărora se poate susține – relua un efort sau:
dimpotrivă, în lipsa acestor calități de voință, se abandonează continuarea efortului. (Balint
L. 2003 pag. 158 )

I.6.3. Rezistența la diferite vârste
În primi i ani de viață, la copilul mic, nu se poate vorbi de manifestarea calității
motrice de rezistență, evidențiată pe fondul unor eforturi prelungite, în mișcările ciclice
(coordonarea motrică redusă determină dispersia energiei, "fapt ce generează o stare de
oboseală resimțită de copil).
La vârsta preșcolară (3 -4; 6-7 ani), pe fondul dezvoltării preciziei și coordonării care
ambele contribuie la realizarea mișcărilor în mod mai economic, se poate educa rezistența
dacă procesul de instruire es te adaptat vârstel or respective iar eforturile se realizează fără
constrângere (particula -ritățile psihologice proprii acestei vârste exclud suportarea
eforturilor de rezistență).

31
La școlari – până la pubertate – dezvoltarea rezistenței trebuie să se facă (pe cât posibil)
individualizat. Se recomandă exerciții cu intensități medii, în regim de efort aerob.
Capacitatea aerobă crește progresiv până la 11 -12 ani, similar la c ele două sexe
Stagnează apoi aproximativ 2 ani, după care se înregistrează un declin în cazul în
care n u se acționează sistematic pentru dezvoltarea ei (mai ales la fete datorită apariției
caracterelor sexuale secundare; la băieți, creșterea capacității aerobe reîncepe în mod
semnificativ după perioada de platou menționată). Din punct de vedere morfologic, în
prima fază a pubertății, educarea rezistenței se poate realiza în condiții optimă, deoarece
dimensiunile și greutatea inimii și a plămânilor ating procentajul lor maxim de creștere.
Dezvoltarea completă a capacității de rezistență nu poate fi atinsă decât dacă, în această
perioadă organismul este suficient de intens solicitat.
Rezistența poate fi dezvoltată și la vârste înaintate – până la 45 ani – ducând la
creșterea capacității de performanță și toleranță la efort precum și la ameliorarea
funcțională a sistemului cardio -respirator. La maturitate, decalajul dintre valorile
capacității de efor aerob, la femei și bărbați se accentuează considerabil.

I.6.4. Procedee metodice (variante ale exersării pentru educarea / dez voltarea calității
motrice rezistenț a.
Pentru dezvoltarea rezistenței se distingi (după Șiclovan I. 1979, Cârstea Gh. 1993, 2000)
Procedee bazate pe variația volumului efortului:
– Procedeul eforturilor uniforme;
– Procedeul eforturilor repetate.
Procedeul eforturilor uniforme (continue) – folosește pentru dezvoltarea rezistenței
generale atâț în cazul instruirii elevilor cuprinși în procesul de practicare a educației fizice
școlare cât și a sportivilor mai ales a celor începători sau în căzui celor de performanță,
atunci când aceștia se afl ă în prima parte a perioadei pregătitoare (la începutul sezonului
competițional).
Caracteristica fundamentală a procedeuluir constă în faptul că, efortul este menținut
permanente la aceeași intensitate (pentru un anumit interval de timp) modificându -se in
sens de creștere doar volumul de activitate (durata, distanța numărul de repetări).
Volumul prezintă în, contextul dat principalul stimul de progres în dezvoltarea rezistenței.
Ca mijloc de bază al procedeului șe utilizează alergarea de durata efectuată î ntr-un
regim de efort a cărui intensitate (tempo) nu trebuie să se situeze sub 70 -75% din VO2
maxim – în cazul în care se dorește mărirea capacității, aerobe de efort a organismului.

32
Ridicarea pe o treaptă superioară a capacității de efort aerob se poate o bține, deci, numai în
condițiile în care intensitatea efortului continuu se situează în zona de transfer aerob –
anaerob, corespunzător unei frecvențe cardiace cuprinse între valorile 170 -180
pulsații/minut. Dacă se urmărește doar menținerea la un nivel con stant a capacității aerobe
existente, tempoul de alergare se poate situa în zona pur aerobă, sub valorile menționate
(adică la cca. 60 -65% din VO2 max., corespunzător unei valori a F C de 140 – 150
pulsații/minut ( Demeter A. 1981).
Durata secvenței de efort continuu șe recomandă a fi între 10 – 15 minute, la începători, iar
la sportivii bine pregătiți, până la 1h. după care datorită suprasolicitării aparatelor
cardiovascular și respirator, scade consumul de oxigen și conco mitent efectul procedeului
(Dragnea A . 1996).
Pentru evitarea scăderii valorii biologice a stimulului de efort și anume a intensității
efortului, se recomandă reevaluarea acestui parametru după o perioadă de activitate de
4 – 6 săptămâni.
Procedeul eforturilor repetate – relativ standard – are ca efect principal dezvoltarea
rezistenței generale și constă din repetarea unei secvențe de efort la intensități constante, cu
un volum de lucru variabil.
Durata efectuării efortului este în strânsă corelație cu intensitatea cu care se execută
acțiun ii motrice. De obicei intensitatea efortului se stabilește la valori medii, dar se pot
planifica și eforturi cu intensitate submaximale și chiar maximale (de concurs).
Intervalele de odihnă dintre repetări, sunt dependente de volumul și intensitate efortul ui
efectuat, putând varia între 1 -3 minute (pauze mici) în cazul intensităților de 60%; 4 -6
minute (pauze medii) la I = 80% și 12 – 20 minute (pauze mari) la eforturi submax imale și
maximale (Șiclovan I. 1979)
Procedeul se poate folosi și pentru dezvoltare a rezistenței specifice, atunci când se
repetă de un anumit număr de ori deprinderi tehnici sau / și acțiuni tactice specifice
jocurilor sportive și chiar jocul bilateral propriu -zis. Aceleași rezultate se obține și în cazul
efectuării unor eforturi cu int ensități dinainte stabilite, cum ar fi la probele de semifond
fond. Aici, luându -se ca model de timp o anumită performanță ce se dorește să fie realizată,
se calculează viteza de deplasare (m/s) în relație cu valorile de distanță și “timp model”
date / pro ba în cauză. Se trece apoi la repetarea secvenței de efort cu viteza de deplasare
calculată dar pe distanțe mai mici decât cele ale probei integrale. Pe măsură ce se formează
un stereotip care determină adaptarea funcțiilor organismului la genul de efort c erut (viteza

33
se menține constantă), se mărește progresiv durata de efort (distanța = volumul) până la
acoperirea completă a probei.
Procedee bazate pe variația intensității efortului:
Procedeul eforturilor variabile.
Procedeul eforturilor progresive.
Procedeul eforturilor variabile (“metoda Fartlek”) – se bazează pe modificarea intensității
sau a tempoului de parcurgere a unor secvențe din timpul efectuării alergării de durată.
Principalul mijloc de aplicare a acestui procedeu este alergarea de durată pe t eren variat
care prin particularitățile sale (vezi profilul variat al terenului pe care se aleargă și
mobilizarea voinței subiectului de a schimba tempoul de alergare), determină modificări
repetate ale intensității efortului. Se consideră că aceste modifi cări conduc la solicitări
complexe ale diferitelor organe, aparate și sisteme producând în final o adaptare
multilaterală a organismului la efort.
Totuși deoarece momentele de solicitare maximă sunt relativ puține și inconstante
ca intensitate, iar restruc turările fiziologice și biochimice de mică amploare, procedeul este
utilizat destul de rar în antrenamentul sportiv (în e.f.s. școlară se apelează la procedeul
menționat, dependent de caracteristicile de relief ale zonei în care este amplasată unitatea
de învățământ).
Procedura este de regulă aplicată în pregătirea începătorilor sau pentru educarea calităților
volitive la sportivii de performanță, iar ședința de instruire are o durată de 30 -60 min.
În activitatea de educație fizică și sportivă școlară (dacă condițiile permit – vezi profilul
terenului) această modalitate de educare a rezistenței se recomandă sub forma sa clasica de
alergare pe teren variat, în special în lucrul cu elevi mai mari.
Procedeul eforturilor progresive – contribuie la dezvoltarea rezistenței specifice și
se bazează pe variația intensității efortului, dar numai în sensul creșterii acesteia.
Procedee bazate pe variația intensității și volumului de efort:
Procedeul cu intervale (antrenament cu/pe intervale; antrenament fracționat) r eprezintă
prin excelență un procedeu conceput pentru dezvoltarea rezistenței, cu efecte majore
asupra creșterii capacității de efort aerob.
Cerințe – recomandări:
– continuitate în pregătire reprezintă principala cerință pentru dezvoltarea rezistenței.
– creșterea continuă a duratei activității sau/și a distanței de parcurs / lecție.
– aprecierea continuă a progresului prin ținerea unei evidențe stricte privind procedeele,
mijloacele utilizate și efectele pe care acestea le -au avut în anumite perioade de p regătire.

34
I.7. Forța
Definiții:
Este capacitatea organismului de a învinge pe parcursul mișcării o rezistență pc baza
contracției musculare ( Șiclovan I. 1979).
Aptitudinea de a învinge o rezistenț. i extremă sau de a i se împotrivi cu ajutor ul eforturilo r
musculare ( Matveev L.P. și colab1980).
Capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge o rezistență prin contracția mușchilor
(Demeter A. 1981).
Capacitatea organismului de a învinge o rezistență internă sau externă prin intermed iul
contracției muscula re (Cârstea Gh. 1993).
Capacitatea de a realiza efortul de învingere, menținere sau cedare în raport cu o rezistență
externă sau internă, prin contracția uneia sau a mai multor grupe musculare ( Dragnea A.
1996).
Aptitudinea motrică ce permite omului să înv ingă o rezistență sau să se opună acesteia
printr -un efort muscular intens. ( Manno R. 1996).
I.7.1. Formele de manifestare ale forței sunt:
În funcție de participarea grupelor musculare, forța se clasifica în:
Fortă generală -care constă din capacitatea or ganismului de a învinge sau de a se
opune diferitelor forme de rezistență prin încordarea sau /și acționarea principalelor grupe
de mușchi scheletici ai corpului;
Forță specială (specifică) capacitatea organismului de a se opune – învinge diferite
tipuri d e rezistență, pe baza contracțiilor selective a anumitor grupe ale musculaturii
scheletice care acționează în corelație cu cerințele de execuție a sarcinii motrice, la un
moment dat.
În funcție de caracterul contracției musculare, forța se poate clasifica în:
Forță statică – caracterizată prin acțiunea mușchilor scheletici asupra unor rezistențe
externe, exclusiv prin încordare, fără scurtarea mușchilor încordare (contracție musculară
izometrică). În manifestarea acestui tip de forță, rezistența externă “de învins” este
semnificativ mai mare decât forța maximă obținută prin contracția musculară a celui care
execută acțiunea.
Forța dinamică -reprezintă acel gen de forță în care acționarea asupra rezistenței
externe este realizată prin încordarea și scurtarea – lungirea mușchilor striați (contracție
musculară izotonică). În raport cu rezistența externă implicată în acțiunea motrică, forța
dinamică poate fi în regim de învingere sau în regim de cedare. În timpul contracției,

35
fibrele musculare își modifică dimens iunile (lungimea) fie în sens de creștere fie în sens de
descreștere. Dacă se produce o scurtare a fibrelor, forța dinamică este de tip învingere”
contracție concentrică și ea acționează în sensul invers al mișcării. Dacă se produce o
alungire a fibrelor m usculare, contracția este excentrică, iar forța acționează în sensul
mișcării. În această ultimă situație, forța este dinamică de “tip cedare” și se manifestă în
regim pliometric.
Forța mixtă se manifestă pe diferite secvențe ale actului / acțiunii motrice prin
mărirea – scurtarea sau menținerea lungimii fibrelor musculare și a mușchilor în întregime.
Se mai numește și “forță combinată” sau “auxotonică” (în cadrul acestui tip de forță se
întâlnesc atât contracții musculare statice cât și dinamice).
După cap acitatea de efort dezvoltată (eliberată), forța poate fi:
Forță absolută (maximală) -se manifestă în general în regim static, sub forma
contracțiilor izometrice sau prin mișcări lente, pe fondul contracțiilor intermediare. Forța
absolută, reprezintă forța cea mai mare pe care sistemul neuromuscular o poate dezvolta în
timpul unor contracții maximale voluntare. Ea este determinantă în acțiunile care presupun
învingerea unor obstacole sau ridicarea, deplasarea, împingerea unor greutăți semnificative
ca valoar e a încărcăturii (ex. lupte, haltere etc.)
Forța relativă – este determinată de raportul dintre forța absolută pe care o poate
dezvolta un individ și greutatea propriului corp.
În funcție de modul în care se combină cu celelalte calități motrice, distinge m:
Forța – Viteza -> reprezintă capacitatea de a manifesta indici superiori de forță într –
un interval scurt de timp. Acțiunile de F -V se realizează prin transformarea câștigului de
forță în viteză. Pentru exprimarea combinației F -V, rezistența care trebuie învinsă se situa
ia valori moderate sau mari (peste 50% din posibilitățile de forță ale individului) (vezi
haltere, lupte, aruncarea ciocanului, a greutății, gimnastică artistică etc.).
Forța – Rezistența -> capacitatea care permite organismului să se opu nă oboselii în
prestațiile în care forța se combină cu durata acționării (se execută pe un interval de timp
mai mare).
I.7.2. Factorii de condiționare ai forței sunt:
Activitatea sistemului nervos central (S. N. C.) concentrarea " proceselor nervoase
funda mentale (excitația și inhibiția). Calitatea acestor procese este determinată de stimulii
care, ajunși pe căile senzitivo -senzoriale la nivelul S. N. C., sunt transformați în senzații.
Senzațiile induc în zonele motorii ale scoarței cerebrale focare de exci tație, iar tăria acestor

36
focare, declanșează comenzile de mobilizare a unităților motorii în vederea efectuării unor
contracții cu parametri corespunzători de forță.
Coordonarea intermusculară – realizată de centrii motor! corticali și subcorticali.
Activ itatea acestor centrii pun în valoare sinergia mușchilor agoniști și anihilează
activitatea antagoniștilor.
Calitatea reglării tonusului muscular – valoarea mai scăzută a tonusului de repaus din
mușchii antagoniști, determină creșterea forței de contracți e dezvoltată de mușchii agoniști.
Diametrul mușchiului – cu cât grosimea fibrelor musculare care compun mușchiul
este mai mare (fibrele conțin, o cantitate mai mare de sarcoplasmă, un număr crescut de
miofibrile, mai mult țesut conjunctival și adipos), cu atât – în timpul unor contracții – se
poate dezvolta o forță mai mare.
Cantitatea de resurse energetice (ATP și CP) și de enzime pe care le deține mușchiul
(enzimele favorizează arderile la nivel muscular)
Structura mușchiului – procentajul crescut de fibr e fazice rapide (albe) favorizează
dezvoltarea Jorței (fibrele albe au un diametru mai mare, rezerve fosfagene crescute și sunt
mobilizate de impulsurile cu o frecvență mai mare).
Lungimea fibrelor musculare și unghiul de acțiune – lungimea fibrelor are
importanță mai mare în manifestarea forței dinamice, iar unghiurile articulare optime de
exprimare a forței sunt diferite de la segment la segment, încadrându -se la modul cei mai
general, între 50° – 170°. Motivația subiecților pentru activitate și capacit atea de
concentrare a atenției. Starea de funcționare a segmentelor și articulațiilor.
Durata contracției – contracțiile de 15 – 20 sec. determină o creștere mai mare a forței decât
cele de 2 – 3 sec. Nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice. Vârs ta (forț a descrește
după 20 – 30 ani). Diferențierile sexuale se consideră că femeile posedă 70% di n forța
musculară a bărbaților. Ritmul circadian indicii de forță mai buni se manifestă între orele –
830- 930 și 1600 -1830. (Balint L. 2003 pag. 165 -166)
I.7.3. Forța la diferite vârste
Forța musculară urmează o dezvoltare paralelă, la ambele sexe până la 11 -12 ani,
iar nivelul său este practic identic la copiii mai mici. Procentajul important de creștere ș
forței înaintea vârstei de 11 anf – la ambele sexe – se poate explica printr -o ameliorare a
coordonării neuromusculare.
La 13 – 14 ani, creșterea forței la băieți este mult mai pronunțată, încheindu -se la 18 -20 de
ani (pentru subiecții neantrenați), adică cu 2 -3 ani mai târziu decât la fete, Ia care se
constată o stabili zare sau o ușoară regresie ( Manno R. 1996, Tudor V. 1999)

37
Acest tip de creștere diferențiată, ce poate ajunge până la 40%, se datorează unei
producții diferite de hormoni androgeni (curba producției de androgeni este oarecum
asemănătoare c elei a dezvoltării musculare și confirmă caracteristicile de creștere a forței
în mod diferențiat pe cele două sexe).

I.7.4. Procedee metodice (variante ale exersării) pentru educarea / dezv oltarea calității
motrice FORȚA
Principalele procedee metodice de scrise în] literatura de specialitate sunt:
Procedeul “ridicării de greutăți” (Șiclovan I. 1979; Cârstea Gh. 1993) sau “metoda
halterofilului (Mitra Gh., Mogoș Al. 1980) se utilizează pentru dezvoltarea forței maxime
sau generale. Mijloacele procedeului s unt preluate din haltere, iar ca aparatură de
specialitate se apelează în principal la bara de haltere cu discuri marcate.
În funcție de modul de programare a intensității efortului (mărimea încărcăturii) procedeul
poate fi aplicat prin intermediul a patru variante:
a) prin creșterea continuă a încărcăturii -ca de exemplu: 60 -65%, 70 -75%, 80 -85% unde
valorile procentuale indică mărimea încărcăturii ridicate – în raport cu posibilitățile
maxime ale individului, la un moment dat. Rata de creștere a încărcătur ii poate fi mai mare
sau mai mică – în funcție de nivelul de pregătire al subiectului (în exemplul anterior, rata =
5%)
b) prin creșterea încărcăturii în trepte -de exemplu: 60 -60%, 70 -70%, 80 -80%, unde
mărirea încărcăturii se face după ce s -a lucrat de m ai multe ori cu încărcătura precedentă;
c) prin creșterea și descreșterea continuă a încărcăturii – exemplu: 60%, 70%, 80%, 90%,
80%, 70%, 60% unde, după ce valoarea încărcăturii crește progresiv până aproape de
maxim sau chiar la maxim (100%), ea scade în același mod până ia valoarea de la care a
pornit;
d) prin creșterea încărcăturii în val – unde descreșterea este întotdeauna ½ din rata creșterii.
Ridicările succesive din cadrul fiecărei variante formează “o serie". În ceea ce privește
numărul de repet ări / serie părerile sunt împărțite. Ele diferă în funcție de utilizarea
procedeului în lecții de antrenament sportiv sau în cea de educație fizică școlară.
Procedeul contracțiilor izometrice (sau procedeul izometric) se utilizează în principal
pentru obți nerea hipertrofiei musculare și implicit creșterea forței maxime.
Contracțiile izomet rice pot fi obținute prin:
– încercări de a, se ridica greutăți mult mai mari decât posibilitățile executantului;
– împingeri aplicate asupra unui obiect imobil (ex.: pe rete);

38
– prin contracția unui grup de mușchi care opune rezistenț ă mușchilor ce lucrează în sens
contrar acestuia.
Durata contracției izomețrice trebuie să se încadrează între 9 -12 secunde. Numărul
contracțiilo izomețrice puternice nu trebuie să depășească 4-6/zi de 2 -3 /săptămână, iar
pauza dintre contracții succesive se recomandă să fie de minimum 90 -120 sec.
Procedeul “în circuit” (“a ntrenamentul în circuit”) a fost creat de Morgen și Adamson
pentru dezvoltarea forței principalelor grupe musculare, prin solicitările continue asupra
sistemului cardiovascular și a forței în regim de rezistență.
Pentru aplicar ea procedeului “în circuit” s -a stabilit următoarele reguli (Șiclovan L.; Mitrea
Gh., Mogoș Al., Baroga L., Cârstea Gh., Dragnea A.):
– exercițiile ce intră în componența circuitului trebuie să fie relativ simple (cu grad redus
de solicitare a coordonării) și cunoscute de subiecți. În cazul unui circuit a cărui conținut
pe ansamblu nu este cunoscut subiecților, recomandă parcurgerea inițială a acestuia într-un
ritm lent care să permită familiarizarea cu exercițiile, materialele, aparatele de specialitate
succesiunea stațiilor etc.
Exercițiile folosite în circuit pot fii selecționate din categoria exercițiilor de pregătire fizică
generală, gimnastica de bază sau a celor de pregătire specifică unor ramuri de sport;
Durata pauzelor poate fi identică pentru toate intervalele dintre stațiile circuitului sau
diferită, în sensul creșterii sau descreșterii lor spre finalul circuitului, mărindu -se sau
micșorându -se astfel valoare a intensității efortului. ( Mitra Gh., Mogoș Al. 1980). Între
circuite (după terminarea unui parcurs complet) se recomandă p auze de revenire de 2 -4
minute; Plasarea circuitului în structura lecției de educație fizică și sportivă școlară, se face
înaintea verigii care determină reve nirea organismului după efort. Procedeul contracțiilor
musculare izotonice – intense si rapide -se utilizează în vederea educării capacității
organismului de a manifesta rapid forța în cadrul deprinderilor motrice specifice diferitelor
ramuri sau probe sportive. Caracteristicile procedeu¬lui sunt date de încărcăturile folosite
după cum urmează:
– pentru ramurile / probele sportive în care predomină viteza, încărcătura se stabilește între
30-50% din posibilitățile. maxime individuale;
– pentru sporturile în care, predomină forța, încărcăturile sunt 50 -80% din posibilitățile
maxime individuale.
Îngreuierile – stimulii (în limitele valorilor precizate) se stabilesc în funcție de nivelul de
pregătire a subiecților. Ca dozare, fiecare exercițiu se repetă de 3 -6 ori în 6 -9 serii. În

39
pauzele dintre exersări se efectuează mișcări de relaxare, mișcări de respirație, suplețe
/mobilitate etc.
Recomandări de aplicare a procedeului:
– exercițiile trebuie efectuate cu amplitudin e mare și fără limitarea mișcării finale pentru a
nu denatura conținuturile motrice specifice care de obicei reclamă creșterea vitezei de
execuție în finalul acțiunii motrice;
– structura internă și caractenristicile exercițiilor de forță – viteză, trebui e șă fie cât ma
apropiate de cele din efortul specific pentru a nu deregla deprinderea motr ică din sportul
practicat. ( Demeter A. 1981)
Procedeul eforturilor repetate până la refuz urmărește creșterea masei musculare,
întărirea fibrelor musculare și amel iorarea indicilor de forță în regim de rezistență .
(Baroga L. 1984; Alexe N. 1993)
Prin efectuarea unor acte/acțiuni motrice cu un număr mare de repetări (până la refuz, în 4 –
6 serii/pauză între serii de 3 -6 min, la un număr de 4 – 6 exerciții / pauză înt re exerciții de 3 –
10 min.) și cu încărcături cuprinse între 35% din posibilități pentru începători și 60 -65%
(până la 80%) pentru avansat . (Cârstea Gh. 1999).
Procedeul "Power training” (metoda eforturilor explozive) – se aplică cu scopul
dezvoltării forț ei în regim de viteză (a forței explozive) utilizează trei grupe principale de
exerciții:
– cu greutăți în principal procedee clasice din haltere.
– cum mingi medicinale (aruncări) și exerciții acrobatice (variante de sărituri, salturi,
rostogoliri).
Cerințe generale privind aplicarea procedeele metodice pentru dezvoltarea forței în lecția
de educație fizică și de antrenament sportiv:
– factorul determinant în selecționarea procedeelor metodice și a mijloacelor cât mai
eficiente care se vor aplica în situația dată, îl constituie stabilirea corectă a tipului de forță
care, se dorește a se dezvolta în procesul de instruire la un momert dat;
– în funcție de treapta de intensitate stabilită (efortul depus prin ridicarea unei greutăți
raportate la % din cea mai bună performanță a subiectului) putem educa: F -V (I = 20 -50%)
prin activitate contra -cronometru, cu un număr de repetări fix (cca. 5 -3 rep. / serie) și timp
variabil; F -R (l = 50 – 80%) cu un număr de 6 -12 repetări /serie; F (95 – 100%) cu o singură
repetare la viteză de execuție redusă;

40
– indiferent de procedeul metodic ales pentru dezvoltarea forței, se va realiza adecvarea
parametrilor efortului (volum, intensitate, complexitate) la particularitățile de vârstă și sex,
de scopul instruirii și a nivelului de pre gătire fizică al subiecților implicați în activitate;
– în antrenamentul sportiv (dar și în educația fizică școlară) în perioada pubertară,
exercițiile specifice de forță se vor programa cu prudentă, accentul punându -se mai mult pe
o temeinică pregătire fi zică multilaterală și pe consolidarea deprinderilor motrice care se
exersează pe fondul de manifestare a calității motrice de forță;
– educarea forței în diferite regimuri de lucru poate începe la vârsta de 8 -9 ani. Între 8 -10
anj este necesară o perioadă de pregătire cu gantele (1,250 -2,500 kg) pentru dezvoltarea
analitică a tuturor grupelor musculare; între 11 -13 ani încărcătura poate fi 30% din
greutatea corporală; între 13 -14 ani, 75%, iar peste această vârstă se pot folosi încărcături
ce depășesc greut atea corporală a executantului;
– la copii și juniori se recomandă dezvoltarea cu precădere a forței în regim de viteză și în
mai mică măsură a forței în regim de rezistență;
– înaintea începerii procesului propriu -zis de educare a forței / lecție, se imp une o pregătire
minutioasăa principalelor grupe musculare ce vor fi solicitate în efort, iar încărcăturile de
lucru vor crește progresiv atât pe durata lecției cât și de la o lecție la alta;
– în timpul activității, se va asigura alternarea judicioasă a ef ortului cu intervalele de pauză,
în așa fel încât organismul să -și poată reface în mare parte capacitatea de lucru. Pauzele
vor fi active, cuprinzând exerciții de respirație și de relaxare.
I.8. Suplețea (Mobilitatea)
Definiții:
Suplețea – capacitatea orga nismului de a efectua cu amplitudine mare, acțiuni motrice
(Mitra Gh., Mogoș Al. 1980).
Mobilitatea – capacitatea omului de a utiliza la maximum potențialul anatomic de
locomoție într -o anumită articulație sau în ansamblul articulațiilor corpului, concreti zată
prin efectuarea unor m ișcări cu amplitudine mare ( Nicu A. 1993).
Suplețea – ansamblul calităților morfo – funcționale care caracterizeaz ă amplitudinea
mișcării” ( Platonov V.L. 1994).
Mobilitatea – capacitatea omului de a efectua cu segmentele corpului, mișcă ri cu
amplitudini diferite ( Dragnea A. 1996).
Suplețea (sinonimă cu mobi litatea articulară “articularitate”) este aptitudinea de a realiza
mișcări cu cea mai mare amplitudine posibi lă, în mod activ sau pasiv ( Manno R. 1996).

41
Elementul care definește suplețea (mobilitatea), în toate enunțurile citate, este amplitudinea
cu care se efectuează o anumită mișcare (amplitudinea se măsoară în grade sau centimetri).
După cum se poate constata chiar și din definițiile menționate, în lit eratura de specialitate
se întâlnesc două direcții de abordare a acestei calități motrice de – bază (atunci când eă este
considerată calitate motrică):
a) Mobilitatea și suplețea sunt două noțiuni sinonime, ce nominalizează aceeași
calitate motrică
b) Mobil itatea și suplețea nu sunt noțiuni sinonime, considerându -se în acest
context că mobilitatea articulara este subordonată supleței. împreună cu capacitatea de
întindere – elasticitate a mușchilor, tendoanelor și ligamentelor Corespunzător acestei
interpretă ri, suplețea faci: trimitere către două componente ale aparatului locomotor
implicate în manifestarea ei:
– articulații -caz în care se face referim In mobilitatea articulară;
mușchi, tendoane, ligamente – cu referire la capacitatea acestora de întindere – elasticitate.
Evoluția în timp a conceptului global de suplețe, reflectă la rândul ei alte două interpretări:
– abordarea supleței doar din perspectiva condiționărilor ei mecanice manifestate
prin autonomia de mișcare a segmentelor înglobate în articulaț ii, exprimată în condiții
variate de mediu și sarcină motrică dată;
– suplețea, ca și calitate a execuției, ca o expresie a condiționărilor anatomo –
fiziologice și psihologice – manifestată prin eficiență, coordonare și adaptare la cerințele de
amplitudin e, fluiditate, expresivitate, plasticitate etc., caracteristici motrice puse în
evidență la momentul realizării sarcinilor de mișcare variate, integrate în cadrul unor
activități motrice complexe.
Din cele menționate, se poate remarca lipsa unei accepțiuni universale, nu atât în ceea ce
definește această calitate motrică (vezi elementul comun, amplitudinea), cât mai ales aria
sa de exprimare motrică. Ne alăturăm ideii conform căreia, suplețea se manifestă în
mișcare în mod global, iar mobilitatea articulară doar la nivelul segmentelor (Lembert G.
citat de Tudor V. 1999).
Macovei S. (1998, 22) consideră suplețea ca fiind o calitate motrică complexă, ce prezintă
următoarele componente:
Suplețea musculo -ligamentară capacitatea mușchilor și a ligamentelor de a s e
adapta cu ușurință la variațiile de lungime impuse de mișcare;

42
Suplețea neuro -motrică capacitatea sistemului neuro -motor de a trece de la stare de
excitație la starea de inhibiție si invers, ușor și în mod gradat, păstrând permanent controlul
asupra mișc ării;
Suplețea articular ă sau mobilitatea articulară – capacitatea aparatului osteo – articular
de a realiza amplitudini cu unghiuri variate, în limitele funcționale proprii fiecărei
articulații. Mobilitatea articulară poate fi privită ca un factor principa l de condiționare
mecanică a mișcării, având un rol limitativ în manifestarea celorlalte componente ale
supleței.
După unii autori, supleț ea (mobilitatea) se manifestă ca și componentă auxiliară în
însușirea tuturor deprinderilor motrice, contribuind la sc urtare a duratei de învățare a
actelor /acțiunilor motrice, atunci când parametrii ei sunt dezvolt ați la un nivel
corespunzător. Î n caz contrar, suplețea limitează atât eficiența procesului de învățare cât și
valorificarea celorlalte calități motrice implica te la un moment dat, în rezo lvarea unei
sarcini de mișcare.
I.8.1. Forme le de manifestare ale supleței:
În funcție de numărul de articulații care participă la realizarea mișcării, distingem:
Suplețea generală se referă la suplețea principalelor articulații ale corpului (centura
scapulară, coxo -femurală și coloana vertebrală) prin care se pot realiza mișcări variate, cu
amplitudine margj Poate atinge parametri maximali numai în urma unui antrenament
specializat.
Suplețea specifică – este limitată la un grup restrâns -de articulații și componente
musculo – ligamentare și asigură obținerea unei amplitudini adecvate doar la nivelul acelor
segmente corporale – care sunt solicitate în efectuarea deprinderilor tehnice proprii unor
activități umanei incluzându -se aic i și cele specifice diferitelor ramuri / probe sportive.
În funcție de factorii care determină natura acțiunilor musculare implicate în obținerea unei
amplitudini semnificative a mișcării, suplețea poate fi:
Pasivă – atunci când amplitudinea maximală în a rticulație se realizează prin
intermediul unei forțe externe: partener, suport, greutatea propriului corp sau a segmentului
interesat etc.
Activă – când amplitudinea maximă obținută la nivelul articulațiilor are la bază
activitatea muscul ară proprie a indiv idului ) Suplețea activă depinde de forța de contracție a
musculaturii scheletice.

43
În general, se consi deră că subiecții (neantrenați ) care posedă o mare suplețe, nu au o forță
musculară semnificativă, iar valorile ridicate de forță se constituie în factori limitativi ai
supleței active.
Valorile de amplitudine ale supleței (mobilității) active sunt, mai mici decât cele ale
supleței (mobilității) pasive. Diferența în grade dintre suplețea activă și cea pasivă poartă
numele de “rezervă d e suplețe/ mobilitate” . Cunoașterea valorilor ei, constituie un
indicator însemnat în procesul de instruire orientat spre d ezvoltarea supleței ( Tudor V.
1999)
Suplețea mixtă – este determinată de interacțiunea dintre suplețea activă și suplețea pasivă,
sub diferite forme.
Factor ii care condiționează valorile supleței – sunt de natură anatomică și
neurofiziologică. Din punct de vedere anatomic, importante sunt tipul și f orma suprafețelor
articulare. În articulațiile mișcarea și mobilitatea sunt inexistente, este redusă în
articula țiile semi -mobile și este foarte mare în articulațiile de tip diartroze – sferoide.
Masa mus culară o masă musculară hipertrofiată limitează mișcarea (din
considerente pur mecanice).
Tonusul muscular și capacitatea de relaxare au rol important în capacita tea de
întindere a mușchilor. Creșterea tonusului (în solicitările neuro – psihice, în starea de stres,
expunerea la frig etc.) diminuează capacitatea de relaxare și întindere musculară, limitând
deci și mobilitatea articulară și suplețea în efec tuarea mișc ărilor. Capacitatea de întindere
musculară gradul de elasticitate musculară.
Capacitatea de întindere a aparatului capsulo -ligamentar.
Vârsta – odată cu înaintare în vârstă, se produc modificări degenerative în sistemul
muscular și osteo -ligamentar, ce s e repercutează negativ și asupra valorii supleței;
În funcție de diferențierile de sex, se constată că suplețea este mai crescută la femei, fapt
datorat densității mai mici a țesuturilor acestora;
Starea de încălzire a aparatului locomotor acțiunea de înc ălzire influențează pozitiv
mobilitatea articulară și capacitatea de întindere musculară;
Oboseala determină scăderea valorilor supleței muscular -articulare;
Ritmul circadian mobilitatea articulară : măsurată dimineața este semnificativ
inferioară în rap ort cu valorile înregistrate după amiaza și seara. ,ț

44
I.8.2. Suplețea la diferite vârste
La vârsta preșcolară, suplețea se situează la parametri care nu impun o intervenție
directă pentru ameliorarea ei, decât atunci când se dorește amplificarea acestor valori. în
aceste cazuri, se poate recurge la ședințe de antrenament specific proiectat pe direcția
menționată.
La 5 -6 ani, în timpul primei perioade de modificări morfologice majore, un
antrenament excesiv al mobilității articulare poate dăuna aparatului de susținere care este și
așa destul de instabil.
În perioadă școlară mică (7 -11 ani), capacitatea de flexie localizată la nivelul
articulațiilor bazinului, umărului și coloanei vertebrale, continuă să crească, dar se
diminuează – în contrast – capacitate a de depărtare a picioarelor din articulația coxo –
femurală și mobilitatea dorsală a articulației scapulare,
La 10 -14 ani, mobilitatea coloanei vertebrale, a articulației coxo -femurale și
scapulare nu se mai ameliorează decât în condițiile unei acțion ări specifice pe aceste direcți
în timpul pubertății, suplețea prezintă valori scăzute deoarece elasticitatea mușchilor și
ligamentelor nu se adaptează imediat la faza de creștere a staturii. De aceea, se impune aici
(vezi ciclul gimnazial de învățământ), un an trenament polivalent al supleței, dar fărâ
supraîncărcarea aparatului locomotor.
În adolescență, suplețea mișcărilor se poate dezvolta, la fel ca de altfel și la adult prin
programe special proiectate, adresate unor regiuni corporale sau / și global întreg ului cor p.
I.9. Obiectivizarea procesului de dezvoltare a calității motrice pretinde profesorului:
– să cunoască nivelul de pregătire al elevilor, de la ce stadiu pornește;
– să stabilească probe și norme specifice fiecărei calități motrice și să le aplice
periodic în activitatea practică;
– să elaboreze modelul final privind dezvoltarea calităților motrice și structuril
– de exerciții utilizate pentru realizarea acestuia;
– să țină o evidență precisă a tuturor datelor obținute și să o utilizeze,
corespunzător pentr u aprecierea critică a activității desfășurate, reținând
învățămintele ce se impun.
Dereglările care pot să apară, în special sub aspectul îndemânării, se datorează insuficienței
consolidării a coordonării în perioadele anterioare. În această etapă se re alizează o
consolidare și chiar o finalizare a dezvoltării unor calități motrice. Forța și rezistența pot fi
dezvoltate, ținându -se seama de restricțiile etapei 10 – 15 ani.

45
Îndemânarea se dezvoltă între aceleași limite de vârstă ca și viteza. Din analiza datelor de
mai sus rezultă că vârstele cele mai favorabile din punct de vedere al randamentului pentru
dezvoltarea cu mijloace specifice, a vitezei și îndemânării sunt cele mici, iar pentru
rezistență și forță vârstele mai mari. Așa cum reiese din literatu ra de specialitate și practică
a confirmat, faptul că fotbalul modern nu poate fi abordat decât în măsura în care jucătorii
sunt posesorii unor calități motrice dezvoltate și a unei pregătiri fizice superioare.
În condițiile antrenamentului sistematic, co ntinuu ca volum și o intensitate corespunzătoare
perioadei și etapei de pregătire, este necesar să se asigure pe lângă capacitățile motrice de
bază viteză, forță, îndemânare, rezistență și capacitatea de efort specifică jocului. În cadrul
lecțiilor pentru dezvoltarea calităților motrice la copii și juniori avem câteva indicații
metodice de care nu putem face abstracție:
– predominanța laturii instruirii calitative a tuturor jucătorilor și mai puțin a
informării echipelor;
– respectarea particularităților de vâ rstă, urmărind:
– evitarea abuzurilor de eforturi statice;
– evitarea exercițiilor de tracțiune numai cu ajutorul brațelor;
– evitarea efectuării săriturilor în număr mare;
– dezvoltarea normală a forței și a rezistenței;
– accentuarea dezvoltării îndemânării, a v itezei sub toate formele de manifestare și a
dezvoltării fizice corecte și armonioase.
Conținutul lecțiilor urmărește o instruire calitativă prin rezolvarea următoarelor sarcini:
– însușirea elementelor din școala alergării și săriturii, elemente strict nece sare
realizării unei execuții corecte;
– dezvoltarea fizică corectă și armonioasă;
– dezvoltarea calităților motrice.
Întreaga gamă de exerciții cuprinse în lecții de dinamică, cu influență multilaterală. În
pregătirea elevilor de 10 -15 ani avem drept obiect ive generate, îmbunătățirea calităților
fizice, deprinderilor și cunoștințelor dobândite în perioadele anterioare, pentru satisfacerea
la un nivel superior a cerințelor jocului de atac și apărare, ca urmare a creșterii valorii
individuale. Obiectivul pregă tirii fizice la această vârstă îl constituie formarea tipului
constituțional viguros și îndemânatic ca sarcina dezvoltării calităților motrice combinate,
cu ajutorul exercițiilor tehnico -tactice cu accent pe îmbunătățirea vitezei de reacție și
execuție, a îndemânării și rezistenței la durata jocului. În jocurile sportive calitatea motrică
dominantă este rezistența în regim de viteză, iar în fotbal avem de a face cu o rezistență în

46
regim de viteză de execuție și deplasare, forță și îndemânare. Corelat cu pre cizarea calității
motrice dominante avem de specificat și efortul caracteristic. Astfel în fotbal efortul este
submaximal, variabil cu întreruperi mari și numeroase.
(www. RegieLive.ro/Dezvoltarea Calităț ilor Motrice la Fotbaliști )

I.10. Modelul jocului și modelul jucăt orului la vârsta de 10 – 15 ani
I.10.1. Modelul jocului
Realizarea unui joc competitiv, superior organizat impune jucătorilor
– permanenta informare în teren, în mod conștient, pentru rezolvarea eficientă a
multiplelor faze de joc;
– activizar ea tuturor zonelor din teren, în ambele momente, prin eforturi susținute ale
jucătorilor în cadrul grupurilor funcționale;
– folosirea ritmului de joc ca armă tactică, prin accelerarea acestuia în diferite
perioade prestabilite s au în anumite situații de joc (recuperare, construcție sau
finalizare);
– menținerea mingii în cadrul echipei pri ntr-un dezvoltat joc colectiv ( în care
jucătorii să o rețină cât mai puțin) pentru realizarea unei siguranțe maxime în
circulația mingii.
A. ÎN ATAC
– anticiparea fazei de apărare ( în apărare se păstrează un jucător în plus);
– activizarea „libero -ului” pentru crearea superiorității numerice în construcție și
finalizare;
– sincronizarea circulației jucătorilor pentru acoperirea rațională a terenului;
– folosirea variațiilor de ritm pe toată suprafața terenului cu accelerări în finalizare.
B. ÎN APĂRARE
– anticiparea fazei de atac ( 1-2 jucători plasați pe poziții avansate);
– jocul „fără minge” prin schimbarea simultană și rapidă a plasamentului din atac în
apărare, urmărind adversarii până la recuperarea mingii;
– marcajul continuu, în zona de circulație a mingii, prin presing, blocând schimbarea
direcției de atac a adversarului;
– jocul cu „libero” asigurându -se superioritatea numerică în jumătatea de teren și în
zona de circula ție a mingii.

47
I.10.2. Modelul jucătorului
A. DEZVOLTAREA FIZICĂ
– segmentele corpului dezvoltate proporțional;
– mobilitate normală în articulațiile aparatului locomotor;
– indici crescuți ai sistemului cardio -vascular și respirator
– talia în jur de 160 – 165 cm pentru jucătorii de câmp și în jur de 170 pentru portari;
– greutatea în jur de 55 – 65 kg pentru jucătorii de câmp și 65 – 75 pentru portari.
B. CALITĂȚI MOTRICE
– îndemânare în efectuarea elementelor de tehnică cu și fără minge (alergări, ocoliri,
întoarceri, sărituri, opriri);
– viteză de reacție, de deplasare și de execuție a procedeelor tehnico -tactice în
condiții de joc;
– forță pentru efectuarea starturilor, opririlor, întoarcerilor, săriturilor, lovirii mingii
cu piciorul și cu capul precum și pentru folosirea regulamentară a forței corporale
în lupta cu adversarul;
– rezistență în regim de viteză și de execuții tehnico -tactice repetate, rezistență la
eforturi de intensitate submaximală și maximală.

C. CALITĂȚI PSIHICE
– orientare în teren în funcție de pozițiile și acțiunile coechipierilor și adversarilor,
precum și decizie rapidă în a selecta și folosi cel mai adecvat mod de acționare;
– încredere în posibilitățile proprii și ale coechipierilor, precum și responsabilitate în
pregătire și jocuri oficiale;
– corectitudine, combativitate, dăruire în realizarea scopului echipei – obținerea
victoriei.

D. CALITĂȚI TEHNICO – TACTICE
– precizie în executarea deprinderilor tehnico – tactice specifice tuturor posturilor în
echipă, atât în fazele de atac cât și în cele de apărare, în regim de forță – viteză și de
rezistență – viteză, în acțiune – principalele acțiuni tehnico – teoretice ale
jucătorilor pe compartimente și ordinea lor în concordanță cu frecvența de joc.

48
E. CALITĂȚI TEORETICE
– cerințele fotbalului de perf ormanță (dezvoltare fizică, capacitate biomotrică,
biofiziologică, psihologică, nivelul pregătirii tehnico – tactice, regimul de odihnă –
alimentație – refacere, relația pregătire sportivă – școală – familie);
– concepția de joc și dinamica jocului în cadrul sistemului modern de joc și a
variantelor sale.
I.10.3. Motivația în jocul de fotbal.
Sport ul ar trebui astfel organizat, încâ t fiecare sportiv sa aiba acces la succes. Va trebui s ă
redefinim noțiunea de succes, care nu trebuie să însemne neapărat câștiga rea întrecerii ci,
în primul rând, atingerea obiectivelor personale ale fiecărui sportiv in parte.
Învățarea copiilor de a se angaja complet pentru a fi cât mai buni în atingerea sau
îndeplinirea unui obiectiv dificil și valoros este un beneficiu, pe care adulții trebuie să -l
încurajeze. Acest obiectiv nu trebuie însă obținut sacrificând dezvoltarea pe ansamblu a
copilului.
Atât antrenorii, cât și părinții să încurajeze copii să dorească să câștige întrecerea,
dar, în același timp să -i învețe pe copii să -și evalueze propria lor valoare nu numai pe baza
rezultatului propriu -zis al competiției, ci pe baza, sau în funcție de atingerea propriilor lor
obiective.
Câteva exemplificări: performanț a sau succesul pot fi explicate astfel:
– prin factor ul intern: talentul sau abilităț ile sportivului;
– prin factorul extern: norocul, priceperea antrenorului;
– prin cauze interne: efortul deos ebit sau urme ale unei accidentă ri mai vechi;
– prin cauze externe: a dversari convenabili sau distanț a prea ma re între hotel și locul
compet iției;
– prin factori care pot fi controlaț i: planul tactic aplicat sau lipsa de angajare in efort;
– prin factori care nu pot fi controlați: pregă tirea adversarilo r, lipsa de fonduri pentru
pregă tire.

49
CAPITOLUL II

II.1. Data, locul și subiecții cercetă rii.
Cercetarea a avut loc la echipa reprezentativă gimnazială de minifotbal a școlii
Gimnaziale „Molnár Józsiás” Târgu Secuiesc. Experimentul pedagogic a fost realizat în
anul școlar 2018 -2019 și 2019 -2020. Subiecții supuși experimentului pedagogic au fo st
elevii selectați la echipa reprezentativă de minifotbal a școlii. Elevi sunt trecuți de la 1 -12
cu numere fără nume și prenume. (Motive de sigutanță și confidențialitatea identități).
Locul de desfășurare: sala de sport, terenul de sport a școlii, ca mpionatele, cupele,
meciuri amicale între echipele interșcolare pe parcursul perioadei sus menținut. Pe
parcursul jocurilor timpul de joc a fost maxim 2 x 25 minute.
S-a lucrat cu grupa o oră în antrenament, 2 ore pe săptamână în cadrul orelor de educați e
fizică și sport în cadrul clasei, fiind 50 de minute, în cadrul campionatului între clase în
cadrul școlii 1 x 20 minute pauza mare, campionate, cupe, meciuri amicale. Efectivul
grupei este, de 12 elevi băieți.
II.2. Materiale și instalații utilizate.
Materiale și instalații utilizate pe parcursul cercetării au fost selectate și utilizate din
baza materială a școlii și echipamente împrumutate d e A.C.S.Sport For All Covasna: f luier,
cronometru, jaloane 50 cm, copete 50 buc. de difetite culoare, mingi de fotbal, greutăți de
difetite mărimi, porți de fotbal, maieuri de departajare, calculator, caiet și hârtii de notat,
aparat de înregistrat poz e, telefon, bastoane, cordă, scară de coordonare, cercuri, ming i
medicinale, saltele, spalier.
Fiecare prob ă/test s-au desfășurat în terenul de sport al școlii.
II.3. METODELE CERCETĂRII
Metodele de cercetare utilizate în cadrul cercetării au fost următoarele:
1. Metoda studiului bibliografic
2. Metoda observației pedagogice
3. Metoda testelor
4. Metoda convorbirii
5. Metode de ant renament folosite pentru dezvoltarea calităților motrice
6. Metoda prelucrării statistico -matematică
7. Metoda grafică

50
II.2.1. Metoda studiului bibliografic a constat în consultarea unui număr corespunzător
de lucrări de specialitate referitoare la teoria edu cației fizice și sportului, la teoria
antrenamentului sportiv, la teoria competiției, la factorul fizic al jocului de fotbal, la calități
motrice și la calități motrice secifice jocului de fotbal.
Constatările și concluziile reieșite din studiul bibliograf iei sunt evidențiate la rezultatele
cercetării.

II.2.2. Metoda observației pedagogice a avut următoarele obiective:
– stabilirea formelor de manifestare a calităților motrice de bază în jocul de fotbal
– stabilirea acțiunilor de joc a căror eficiență au la bază manifestarea calităților
motrice de bază
– stabilirea metodelor de antrenament și a sistemelor de acționare utilizate la diferite
eșaloane pentru dezvoltarea calităților motrice de bază specifice jocului de fotbal.

Observarea s -a desfășurat conform u nor protocol de observație care este evidențiat mai jo s:
PROTOCOL DE OBSERVAȚIE tip A
Obiectivul obeser vării: stabilirea formelor de manifestare ale calităților motrice de bază în
jocul de fotbal și înregistrarea datelor.
Calitățile motrice de bază viteză , îndemânare, rezistență, forță:
– minge: dribling, blocarea mingii, șut pe spațiul porți, șut spre poartă, sărituri la
minge.
– coechipier: dublaj, pasă.
– adversar: schimbări de direcție, dublaj cu deposedare, intercepția mingii față de
adversar.
PROTOCOL DE OBSERVAȚIE tip B
Obiectivul observării: stabilirea metodelor de antrenament și a sistemelor de acționare
utilizate la echipe reprezentative școlare pentru dezvoltarea calităților motrice de bază în
jocul de fotbal.
Constatările și concluziile reieșite din utilizarea metodei observației pedagogice sunt
evidențiate la rezultatele cercetării.

51
II.2.3. Metoda testelor
Pentru testarea calităților motrice de bază am utilizat următoarele teste:
– Alergare de viteză 50 m
Pornire la semnal din punctul ”A” a lergare până la punctul ”B” cronometrarea timpului
parcurs cât mai rapid posibil.
– Alergare de rezistență
Parcurgerea unui traseu pe un teren plană de 1000 m cronometrarea timpului parcurs de la
pornire până la punctul de sosire.
– Săritura în lungime de pe loc
Pentru realizarea săriturii în lungime subiectul va fi poziționat cu vârful picioarelor la linia
de pornire (marcată de o bandă) fiind în poziția stând. Acesta își va lua un singur elan de
brațe, va îndoi genunchii și va balansa brațele sărind cât mai lung pasibil. La aterizare
acesta va trebui să păstreze picioarele unite, fără a -și pierde echilibrul. Spațiul în care se va
realiza acest exercițiu va trebuit marcat după cum urmează: o linie de start, și linii de
gradație paralele față de linia de s tart din 10 în 10 cm pentru măsurarea rezultatului.
Întindem banda/centimetrul/ruleta pentru măsurat, perpendicular peste liniile de gradație
pentru a obține măsurători exacte. Distanța se va măsura între linia de start și primul punct
de contact al călcâi elor cu solul. Dacă cele două călcâie nu sunt pe aceeași linie se va nota
distanța cea mai scurtă. Dacă după săritură subiectul cade spre înapoi/atinge solul cu orice
parte a corpului, măsurătoarea se va repeta. În cazul în care subiectul cade în față, săr itura
se va înregistra ca fiind validă. Punctul de plecare și aterizare trebuie să fie situate la
același nivel. Testul se efectuează de două ori, fiind înregistrat cel mai bun rezultat.
– Parcurs utilitar aplicativ
Parcurgerea unui traseu aplicativ începân d cu 10 buc. menținerea mingii în aer (duble),
conducerea mingii 10 m, conducerea mingii între jaloane utilizând amândouă picioare pe
partea stg piciorul stâng și pe partea dreaptă piciorul drept. Pas în lateral stânga dacă are
piciorul mai îndemânatic în stânga dacă are pe piciorul drept atunci pe dreapta, reprimire
finalizând cu șut pe poartă. Parcursul va fii cronometrat (pentru departajare în caz de
egalitate, cel mai bun timp primește conform nr. de jucători în cazul nostru 12 puncte și așa
mai departe până la ultimul care va primi 1 pct) de la pornire până la finalizarea șutului pe
poartă (trece mingea de linia porții). Fiecare greșeală va fii punctat cu minus 1 punct (duble,
ocolirea jaloanelor, pas incorect, șut pe lângă poartă).

52

Material e folosite: cronometru, fluier, jaloane de 50 cm înălțime , copete, cretă, rulotă de
50m, minge de fotbal ”5”, caiet de notare, calculator pentru înregistrarea rezultatelor.
II.2.4. Metoda convorbirii
A fost folosit ă sub forma unor discuții cu diverși cu născători ai jocului de fotbal:
profesori de educație fizică și sport, conducători de cluburi și asociații sportive, antrenori,
foști jucători, jucători de fotbal activi, arbitrii, spectatori. Aceste discuții au avut o tematică
legată de particularitățile de dezvoltare a calităților motrice de bază în jocul de fotbal,
formele specifice de manifestare, metode de antrenament și sisteme de acționare eficiente
în dezvoltarea calităților motrice de bază, indicații metodice.
Un al doilea aspect cercetat prin metoda convorbirii s -a referit la sondarea nivelului
de pregătire teoretică al jucătorilor de fotbal. În acest sens am încercat să stabilesc dacă
jucătorii pot defini calitățile motrice, dacă au cunoștințe referitoare la forme de manifestare,
metode de ant renament utilizate de către antrenori. Constatările și concluziile parțiale
reieșite din utilizarea metodei convorbirii sunt evidențiate la rezultatele cercetării.
II.2.5. Metode de antrenament folosite pentru d ezvoltarea calităților motrice
Atunci cân d ne referim la „metoda de antrenament în fotbal" înțelegem modalitatea
prin care un grup de exerciții, complexe sau programe, alcătuit într -o ordine care să
respecte principiul psiho – fiziologic și metodic ale efortului specific diferențiat din fotbal,
este aplicat particularităților echipei și jucătorilor pentru realizarea scopurilor
antrenamentului și jocului. Este bine știut că nu orice combinare de exerciți reprezintă o
metodă. Spre deosebire de combinația întâmplătoare, metodele mențin o serie de par ametri
care le definesc.

53
În acest ca pitol mă voi referi la metode le de antrenament folosite în jocul de fotbal.
Constatările, concluziile și modelele de antrenament sunt evidențiate la mijloace folosite
pentru dezvoltarea calităților motrice de bază, rezul tatele cercetării.
II.2.6. Metoda prelucrării statistico -matematică a constat în înregistrarea și calcularea
mediei valorilor datelor obținute la observarea unor parametrii stabiliți în cercetare.
Constatările reieșite din această analiză vor fi mențion ate la rezultatele cercetării.
II.2.7. Metoda grafică a fost folosită pentru a reda mai sugestiv dinamica rezultatelor
înregistrate în urma activității de cercetare .
II. 3. Organizarea și desfășurarea cercetării
După modul de organizare a activității pr ezenta cercetare este una de constatare.
Cercetarea a avut loc la echipa reprezentativă gimnazială de minifotbal a școlii
Gimnaziale „Molnár Józsiás” Târgu Secuiesc. Experimentul pedagogic a f ost realizat în
anul școlar 2018 -2019 și 2019 -2020 . Subiecții s upuși experimentului peda gogic au fost
elevii selectați la echipa reprezentativă de minifotbal a școlii . Locul de desfășurare : sala de
sport, terenul de sport a școlii, campionatele, cupele, meciuri amicale între echipele
interșcolare pe parcursul perioade i sus menținut. Pe parcursul jocurilor timpul de joc a fost
maxim 2 x 25 minute.
S-a lucrat cu grupa o oră în antrenament, 2 ore pe săptamână în cadrul orelor de
educație fizică și sport în cadrul clasei , fiind 50 de minute , în cadrul campionatului între
clase în cadrul școlii 1 x 20 minute pauza mare, campionate, cupe, meciuri amicale.
Efectivul grupei este, de 12 elevi băieți.
Ca nivel de dezvoltare și pregătire este un colectiv eterogen, cu nivel corespunzător
al motricității și al dezvoltării morfo -funcționale somatice.
Scopul cercetării a fost de a determina formele de manifestare a calităților motrice
de bază viteză, îndemânare, rezistență și forță specifice jocului de fotbal, acțiunile de joc
care au la bază manifestarea calităților motrice de bază , de a evidenția importanța
calităților motrice de bază și de a elabora un program de dezvoltare a calităților motrice de
bază specifice jocului de fotbal.

54
Etapele cercetării au fost următoarele:
– prima etapă a constat în stabilirea titlului lucrării și studiul bibliografiei
recomandate.
– a doua etapă a constat în înregistrarea datelor referitoare la particularități de
dezvoltare a calităților motrice de bază specifice jocului de fotbal, purtarea
discuțiilor cu diferiți specialiști din domeniul jocului de fotbal.
– a treia etapă a constat în prelucrarea și interpretarea datelor rezultatelor cercetării.
– ultima etapă a constat în formularea concluziilor și recomandărilor practico –
metodică și elaborarea unui program destinat dezvoltării calităților motrice de bază
specifice jocului de fotbal.
Metodologia de cercetare a fost următoarea:
– s-a studiat materialul bibliografic;
– s-au înregistrat formele de manifestare ale calităților motrice de bază specifice
jocului de fotbal;
– s-au înregistrat metodele de antrename nt, teste și sistemele de acționare destinate
dezvoltării calităților motrice de bază: viteză, îndemânare, rezistență, forță.
– s-au desfășurat convorbirile;
– s-au analizat rezultatele discuțiilor cu diferiții cunăscători ai jocului de fotbal;
– s-au prelucrat și interpretat datele reieșite din cercetare și s -au formulat concluzii și
recomandările practico -metodice;
– s-a elaborat programul destinat dezvoltării calităților motrice de bază specifice
jocului de fotbal.
II.3.1. MIJLOACE FOLOSITE PENTRU DE ZVOLTAREA CALITĂȚILOR
MOTRICE
Mijloace și jocuri folosite pentru dezvoltarea vitezei, înde mânării, rezistenței și forței.
II.3.1.1. Exerciții speciale, din atletism:
– joc de frecvență (pe loc și din deplasare) ;
– alergare cu genunchii sus;
– pas sărit;
– pas sălta t;
– alerg are cu pendularea gambei înapoi ;
în 2-3 serii pe distanțe de 20 -30 m pe plat și pe deal.

55
– alergări pe loc în tempo ușor, la semnal alergare cu tempo maxim 5 -6" urmată de alergare
ușoară;
– alergări accelerate pe diferite distanțe (20 -50m);
– alergări lansate pe diferite distanțe (20 -50m);
– alergări cu schimbare de tempo pe diferite distanțe;
– alergări cu schimbare de tempo și de direcție pe diferite distanțe;
– alergări cu fața, la semnal întoarcere 180 de grade, alergare cu spatele;
– alerg are la deal;
– alergare la vale;
– alergare cu tracțiunea unui cauciuc;
– alergare în ham;
– sărituri din diferite poziții, la semnal, continuate cu lansări pe distante de 20 -30 m;
– alergări în tempouri diferite cu sărituri peste diferite obstacole;
– alergări sub formă de întrecere, ștafete etc.;
– alergări cu handicap pe distanțe de 2 0-50 m.
II.3.1.2. Exerciții și jocuri care implică alergări cu și fără minge, în vederea dezvoltării
vitezei de deplasare:
– alergări cu viteze diferite (lansate): după o bținerea vitezei maxime prin accelerarea
progresivă, jucătorul continuă alergarea pe încă 10 -20 m, în viteză maximă, ca apoi să
încetinească treptat efortul;
– deplasări pe distanțe de 10 -15-20 m, din diferite poziții: ghemuit, sărituri pe loc, pe
ambele p icioare etc.;
– sărituri repetate cu întoarceri. Jucătorii așezați în sprijin ghemuit pe linia de plecare, la un
semnal dat, pornesc pe un traseu de 15 m. Primii 30 m (15 m dus și 15 m întors) se vor
parcurge în alergare ușoară și 15 m din nou în viteză ma ximă;
– alergări dus și întors pe o distanță de 15 m, cu sărituri peste coarda întinsă, ridicată la 80
cm înălțime, la mijlocul distanței și cu întoarceri bruște la semnal;
– alergare de voie pe un teren de dimensiuni limitate: 3 x1 5 sec. în tempo de 3 – 4 – 4 / 4
– concursuri pe 10 -60 m. Se va alerga în grupe de 4 -6, individual, pe echipe și sub formă
unor ștafete;
– concursuri de alergări în slalom, cu ocolirea obstacolelor, sub formă de ștafetă: se
pornește la semnal, se ocolește, plasat la 15 -20 m se re vine cu pasarea mingii;

56
– alergări cu schimbări de direcție; se practică individual sub formă de ștafetă pe 40 -80 m,
contra -cronometru;
– alergări cronometrate pe distanțe de 20 -50 m sub formă de norme de control;
– alergare navetă fără oprire cu aducerea mingii; Se aleargă dus -întors câte 10 m; urmează
o alergare dus -întors pe 20 m, în total 60 m. Sau varianta 20 + 20 m, urmat de 30 + 30 m,
în total 100 m;
– alergare cu și fără minge; Se va alerga 20 m conducând mingea, apoi mingea va rămâne
pe loc, iar al ergarea va continua încă 20 m, fără minge. După ocolirea unui obiect,
jucătorul se va întoarce, se revine la start conducând mingea ultimii 20 m.
– 6-8 mingi așezate în diferite zone de teren, la semnal jucătorii pornesc în alergare, având
fiecare sarcina, de a se întoarce cu cât mai multe mingi;
– conducerea mingii cu îngreuiere; Se poartă diferite încărcături cum ar fi: o minge
medicinală, un cordon de plumb. Sub formă de ștafetă exercițiul se poate practica prin
alergare de 20 m cu mingea medicinală în b rațe.
Apoi se așează mingea jos, se aleargă 20 m fără povară, se ocolește un obiect și se culege
povara. Revenind la grupă, aceasta se predă următorului executant.
– întrecere cu numere; jucătorii vor fi așezați pe 3 -4 coloane, șezând pe jos la distanță d e 3-
4 m intre coloane. Jucătorii vor fi numerotați. Când antrenorul pronunță un număr, acesta
se scoală, ia mingea pe care o conduce în slalom, se întoarce, ocolește coloana și se așează
la locul ocupat anterior.
– variante de alergări cu conducerea mingii ;
– ștafetă de alergare, cu ocolirea semnului, cu conducerea mingii;
– conducerea mingii cu pasă până înapoi de la locul semnului;
– conducerea mingii până la semn, alergare înapoi fără minge, următorul aduce mingea;
– ștafetă cu jucarea cu mana; mingea poate fi rostogolită pe sol, împinsă, aruncată în sus la
câte 3 p ași, ținută între picioare etc.
II.3.1.3. Exerciții și jocuri cu și fără minge, care implică dezvoltarea vitezei de execuție:
– de pe loc sau din deplasare, la semnal executarea unor mișcări singulare, sărituri, opriri,
întoarceri, mișcări de brațe executate foarte rapid;
– trecere din fandat în șezând, în atârnat, din sprijin ghemuit în înainte culcat la semnal, cu
maximum de viteză;
– lovirea mingii cu piciorul, la execuții foarte rapide , pauze între execuții 2 -4 sec.
– conducerea mingii în alergare, simularea săriturii peste obstacole;

57
– stând între două mingi, așezate la 1 -2 m în lateral stânga -dreapta, la semnul ridicarea
mingii din stânga si executarea aruncării aut, deplasare la mingea din dreapta și executarea
unei centrări șutate;
– alergarea ușoară, la semnal schimbarea direcției, fentă, imitarea lovirii mingii cu capul
din sărituri.
II.3.1.4. Exerciții și jocuri cu și fără minge, care implică dezvoltarea vitezei de reacție.
– din stâ nd: acțiuni rapide executate la diverse semnale – țâșnire, ridicare din culcat,
întoarcere, săritură la cap; se execută foarte rapid cu pauze de 3 -5" între exerciții;
– de pe loc sau din deplasare la semnal executarea unor mișcări singulare, sărituri, opri ri,
întoarceri, mișcări de brațe sau picioare;
– trecere din fandat în șezând, în atârnat, din sprijin ghemuit în înainte culcat la semnal, 5
execuții din fiecare poziție cu maximum de viteză, cu pauză intre execuții de 3 -5";
– stând la semnal: pornire în alergare; întoarcere și pornire în alergare; rostogolire înainte,
urmată de săritură, alergare cu schimbare de direcție, simularea săriturii peste obstacole;
– alergare ușoară, la semnal întoarcere 180 de grade, rostogolire înainte și săritură pe
verticală ;
– câte doi, stând față în față, la semnal săritură pe verticală cu extensie, partenerii lovindu –
se piept în zbor;
– câte doi, stând spate în spate, la distanță de un pas,: la semnal săritură simulată cu
întoarcere de 180 de grade (stânga sau dreapta) cu lovirea palmelor în aer;
– "execuție opusă" colectivul se deplasează în mers sau alergare ușoară în formație de cerc,
la diferite comenzi ei trebuind să execute mișcarea inversă decât cea comandată;
– aruncarea mingii cu ambele mâini în sol, rostogolire ra pidă, ridicarea și prinderea mingii;
– câte doi, stând față în față, la 3 m distanță: aruncarea mingilor cu mâna sus, lovirea cu
capul în sus, schimbarea rapidă a locurilor, prinderea mi ngilor și reluarea exercițiului.
Locul dezvoltării vitezei în lecția d e antrenament.
În cadrul ciclului săptămânal de antrenament, dezvoltarea vitezei ținând cont de factorii
care o determină) se va efectua în antrenamentele de după ziua de odihnă sau după
antrenamente cu solicitare neuromusculară mică. În antrenamentele ca re au ca temă
principală dezvoltarea vitezei, încălzirea organismului va purta amprenta vioiciunii ducând
la instalarea s tării de excitabilitate optimă. Exercițiile pentru dezvoltarea vitezei se vor
folosi imediat după terminarea încălzirii, atunci când or ganismul este odihnit.

58
II.3.1.5. Mijloace și jocuri pentru dezvoltarea îndemânării.
Fotbalul necesită o doză importantă de îndemnare. În fotbal, îndemânarea poate fi definită
ca aptitudine de a învăța și stăpâni diferite deprinderi legate de joc, exersându -le în viteză
și corespunzător situației. Toate deprinderile necesare jocului trebuie învățate și executate
de la vârsta cea mai fragedă, pentru a putea fi aplicate în cele mai neașteptate situații și
condiții de joc. O mare parte a lecțiilor de antrenamen t se va consacra exersării diferitelor
tehnici căpătate, dezvoltând concomitent viteza de execuție . Aceste exerciții, menite să
dezvolte îndemânarea se vor include in cele tehnico -tactic, programate în antrenament și
jocuri de pregătire și se vor efectua î n condiții cât mai apropiate de cele ce se ivesc în
timpul partidelor oficiale. Exercițiile trebuie să includă un număr de elemente numite ”de
îndemânare” de tehnică fină. Se vor învăța, de asemenea: căderea fără accidentare (sărituri
din genuflexiuni înai nte și înapoi, plonjoane, rulări și răsturnări), schimbări rapide de
direcție, opriri bruște din sprint, accelerări explozive, treceri peste obstacole, peste
parteneri, cățărări pe obstacole, evitarea ciocnirilor, slalomuri, alergări, driblinguri etc. . Se
vor exersa insistent elemente de pură tehnică, cum sunt: pasele, preluările, plasamentul,
alergarea în spațiul liber, demarcate lovituri de cap etc.:
– individual, din alergare de viteză, aruncarea mingii cu mâna, lovirea ei cu piciorul înainte,
prinderea , din nou lovirea; pe parcursul exercițiului viteza de alergarea a jucătorilor nu
trebuie să oscileze, iar mingea să nu cadă pe sol;
– menținerea mingii în aer prin lovituri repetate cu piciorul, coapsa și capul, din deplasare
în viteză, în linie dreaptă;
– individual, de -a lungul terenului, lovirea mingii din mână cu traiectorie joasă, cu
trimiterea ei înainte la 5 -6 m sprint după ea lovire directă cu piciorul la aceeași distanță și
cu aceeași traiectorie, după ce a ricoșat din sol;
– aruncarea mingii cu m âna puternic în sol, lovirea ei din săritură cu capul, trimițând -o cu
boltă înainte, prindere, din nou aruncare;
– rularea mingii alternativ cu talpa piciorului stâng și drept cu deplasare în viteză cu
spatele;
– un jucător aleargă în viteză cu schimbări de direcție, altul execută cu mingea la picior
aceleași mișcări fără a o pierde;
– alergare 15 m, cu conducerea a două mingi medicinale cu picioarele, așezarea lor în câte
un cerc, continuarea alergării lor, transportarea a trei mingi în brațe, ocolirea u nui jalon,
punerea mingilor înapoi la loc și alergarea înapoi;

59
– câte doi: unul din jucători conduce mingea 5 -6 m, o oprește cu talpa și sprintează înainte.
Un partener aleargă sere minge și o lovește cu "șiretul" dedesubt, trimițând -o cu boltă,
astfel înc ât ea să cadă în fața celui care a oprit -o. Acesta o preia, o conduce, o oprește din
nou;
– conducerea mingii, cu sprijin pe mâini și pe picioare, sub formă de ștafetă;
– lovituri cu cap (cupluri). Jucătorul va lovi mingea cu capul din poziția șezând, în t imp ce
se întoarce și execută o rostogolire înainte;
– înălțimea mingii pentru lovirea de cap; unul din jucători aruncă mingea în aer, pentru sine
și apoi pasează spre un coechipier, pentru ca acesta s -o poată lovi sărind cu capul; mingea
revine astfel la primul;
– doi jucători la distanță de 6 -8 m aproximativ, pas cu capul, preluare și pas înapoi cu
capul;
– ridicarea mingii peste cap și întoarcerea; perechile înalță mingea peste cap, după căderea
și ridicarea în jurul axei proprii;
– loburi înainte, culca re și ridicare. Este un exercițiu individual. Jucătorul execută un lob,
astfel ca mingea să recadă în fața sa. Apoi execută o culcare și o ridicare, încercând să reia
mingea după o singură cădere, în vedea executării unui lob;
– dropul – se execută o pasă pe jos la un partener, care imprimă mingii o traiectorie de
urcare, ca apoi să execute un drop (semivole) sub forma unei pase la partener;
– un jucător conduce în viteză mingea 5 -6 m, o oprește cu talpa și se deplasează puțin
lateral.
Imediat din spate spr intează alt jucător, care ridică mingea direct de pe sol cu vărful, o
controlează, două -trei lovituri, o preia prin ricoșare, o conduce 5 -6 m și o oprește pentru
partener;
– doi jucători așezați fată în fată la distanță de 10 -15 m. Jucătorul A conduce ming ea, la
jumătatea distanței efectuează o întoarcere de 180 de grade cu mingea, îl ocolește pe
jucătorul B, revine la poziția inițială și pasează mingea lui B;
– apropierea de poartă, cu menținerea mingii în aer și trimiterea acesteia peste capul
portarului (venit în întâmpinare) în plasă.
Variante:
a) folosind numai picioarele;
b) folosind numai capul;
c) combinând ambele exerciții.

60
– în interiorul unei jumătăți de teren, la distanțe egale, sunt plasați opt jucători, fiecare cu
minge (patru la colțuri și p atru la jumătățile laturilor). Un alt jucător aleargă în viteză prin
fața acestora, la 10 -12 m, primește mingea de la fiecare și prin lovituri directe î ncearcă să
le introducă în plasă;
– din formație pe un șir, la 30 m de poartă, jucătorii aleargă pe rân d în viteză, și după 8 -10
m primesc mingea aruncată cu mâna de un partener care o trimite înainte, o lovesc din vole
și o introduc în poartă;
– depășirea de viteză a unui apărător, prin autopasă sau prin aruncarea mingii cu vârful
piciorului peste el, apoi finalizare cu șut la poartă;
– jonglare cu schimb de locuri. Jucătorul A aruncă mingea în diagonală la B, pe care o
menține jonglând -o și alergând apoi la A, care se plasează ulterior în spatele lui B. Acum B
pasează lui A cu capul care reia exercițiul;
– doi jucători aflați față în față la 18 -20 m. jucătorul A conduce mingea în viteza, în timp ce
B aleargă fără minge. Pe pozițiile noi pe care au ajuns A pasează mingea lui B care
continuă exercițiul;
– lovituri de cap în trei. Jucătorii sunt așezați în tri unghi la o distanță de 5 m. Aruncă
mingea în sus pentru sine, o lovește cu capul lateral la B, care se retrage. B o retrimite cu
capul la A care avansează și o pasează cu capul lui G, care se retrage, C o retrimite la A.
Astfel A avansează mereu, in timp c e B și C se retrag continuu. După un timp se schimbă
locurile.
– fotbal din șezând: pe un teren cu lungimea de 17 -18 m și lățimea de 7 -8 m, jucătorii
împărțiți în două echipe egale se găsesc în șezând cu sprijin înapoi pe palme. Jucătorii se
vor deplasa du pă minge numai prin târâre din șezând și tot din această poziție să o lovească
cu piciorul sau cu capul, trimițând -o in partea adversă. Jocul se desfășoară pe puncte,
contra timp. Mingea ieșită afară din teren se repune de la margine cu aruncare peste cap, cu
ajutorul picioarelor.
– jucătorii câte doi, stând spate în spate la 20 – 25 m distanță își trimit mingea alternativ
înapoi prin foarfecă, după aruncarea cu mâna pe sol;
– un jucător aruncă mingea cu mâna din apropierea unui partener care stă pe genunch i, în
șezând, culcat pe spate sau pe o latura, și din una din aceste poziții pasează precis înapoi,
lovind -o cu piciorul sau capul;
– mingea la presă. Jucătorii sunt împărțiți în echipe egale, ca număr și ca valoare, așezați
câte doi înapoia unei linii de plecare. Fiecare echipă are câte o minge. La semnal prima
pereche din prima echipă, menține mingea între capete, coechipierii se prind de braț și

61
pornesc în alergare spre punctul de întoarcere, îl ocolesc si revin, transmit mingea perechii
următoare, după care se duc la capătul șirului. Dacă o pereche scapă mingea, a obligată să
o ridice și să continue de unde a întrerupt cursa. Preluarea mingii se face înapoia liniei de
sosire.
– loburi înainte, urmate de sărituri cu jonglare peste celălalt jucător apleca t. A lobează peste
B aplecat, apoi sare peste el și aleargă după minge care nu a sărit decât o dată. O menține
în aer (jonglează) în timp ce B îl ocolește pe A și se apleacă. După un număr de execuții se
schimbă rolurile.
– un jucător aleargă în viteză cu spatele spre poartă. Când se apropie la 8 -9 m de aceasta, i
se transmite mingea puternic pe sus pentru a o devia cu capul în poartă. Pentru asigurarea
tăriei și preciziei, mingea se va lovi cu piciorul din demivole sau cu mâna;
– un jucător se deplasează î n direcții diferite și aruncă mingea la mâna unui partener, care o
retrimite precis, lovind -o numai cu capul din plonjon;
– ștafeta cu purtarea mingii în diferite poziții. Avem două echipe cu un număr egal de
jucători, la semnal primii pornesc în varianta precizată, ocolesc obstacolul și se întorc la
șirul de la care au plecat.
– aceeași structură de exercițiu dar se folosesc pasele transversale și aici se recomandă un
minut de efort intens (alergare cu viteză maximă și un minut de recuperare).
II.3.1.6. Mijloace si jocuri folosite prin metoda cu intervale.
Exersează doi jucători. A pasează mingea la 8 -10 m lui B, în așa fel ca acesta să fie
obligat să alerge 4 -6 m pentru a o putea ajunge. B retrimite mingea lui A. Apoi A pasează
lui B pe partea cealaltă o bligându -l să alerge pentru a putea retrimite mingea (durata 30
sec.). Apoi se inversează rolurile. După 30sec. de solicitare, urmează 30 se c. pauză activă
cu pase simple. Acest exercițiu reprezintă o solicitare puternică dacă jucătorul A lansează
mingea d irect și pe cât posibil într -o direcție neprevăzută. Rezultă astfel alergări pe distanțe
de 10 -12 x 4 -6 m, aducându -se pulsul la 168 -188. Efortul poate fi ușor dozat. Dacă este
nevoie de o solicitare mai mică, retrimiterea mingii de către A nu se va face d ecât după
stoparea mingii, partenerul având o pauză de 1 -2 sec. În caz contrar, se va pasa din vole,
direct După schimbarea rolurilor de 4 -5 ori se poate intercala o pauză activă de 2 -3 min.
Gradul de solicitare și lungimea pauzelor depinde de gradul de pr egătire a jucătorilor.
– Doi jucători se află la 18 – 20 m distanță, fiecare are o minge ; conducerea mingii
cu piciorul drept, în mare viteză, unul în direcția celuilalt ; înainte de a se întâlni, pasează
mingea cu piciorul stâng pe partea dreaptă, apoi se întorc și aleargă după mingea

62
partenerului. Când o ajung o opresc cu talpa, se întorc, reiau distanța inițială și re petă
exercițiul în același fel ( timp de execuție 30 sec .). După o pauză activă de 1 -2 minute se
repetă cu celălalt picior. În 30 sec. se execută de regulă 5 x 10 -15 m alergare cu
conducerea mingii. Solicitarea depinde de viteza de alergare, pulsul crește la 180.
– Trecerea mingii cu boltă (între trei jucători). Cei trei jucători se așează în linie la
distanță de 10 m între ei. Jucătorul A r idică mingea peste B la C și schimbă locul cu B.
Acum C trimite mingea cu boltă peste jucătorul din mijloc și schimbă locul cu acesta.
Numărul repetărilor și alternarea piciorului de execuție este stabilit de antrenor. Cu
schimbări de locuri în viteză se r ealizează 5 -10 x 10 m alergări în 30 sec. Se permit pauze
de câteva secunde între exerciții. După 30sec. , se intercalează 1 -2 minute pauză activă.
După o perioadă de adaptare pauza poate fi scurtată. Solicitarea poate fi mai ușoară dacă
jucătorul care prim ește mingea o oprește, sau o joacă pe cap, înainte de retrimitere.
– Pe o jumătate de teren se prelungește linia de 6 m paralel cu linia medi ană. În
prelungirea careului se plasează câteva mingi din 3 în 3 metrii. Participă 4 -12 jucă tori
așezați pe linia d e fund. Efort: 15 sec. – starturi până la 6 m și înapoi; Odihnă: 60 sec. –
plimbări și jonglerie cu mingea; Efort: 20 sec. – starturi cu schimbări de direcție la 6m,
ocolind mingea (în ainte și înapoi în spațiul de 6 m) Odihnă: 90sec. -relaxare, mers, pase î n
doi; Ef ort:15sec. – starturi până la 6 m și înapoi și 2 sărituri la cap după fiecare start;
Odih nă: 60sec. – mers, pase în doi; Efort: 20sec. – starturi până la 6 m, alergare cu fața și cu
spatele; Odihnă: 180sec. – mers, rela xare, pase în doi.
– Complex de exerciții bazat pe repetarea unor distanțe fixe cu un interval de odihnă
constant;
Se lucrează pe jumătate de teren, cu 4 -6 jucători, se pun 5 jaloane pentru alergarea în
slalom.
Efort: 5 x 50 -55 m în linie dreaptă (viteză maximă), Odihnă: 90sec. după fiecare alergare
(alergare ușoară înapoi și jonglerie cu balonul), Efort: 5 x 5 -55 m în slalom printre jaloane
(viteză maximă), Odihnă: 90sec. după fiecare alergare (alergare ușoară înapoi și jonglerie
cu balonul). După terminarea repetărilor odihnă 240 se c., pase în doi.
– Complex de exerciții specifice încadrate în 5 serii:
Se lucrează pe jum ătate de teren; de la linia de 6 m se măsoară spre ce ntrul terenului
distanțele de 10, 15 și 20 m. Participă 4 jucători (de preferință cei 4 înaintași), fiecare cu
mingea, ajutați de ceilalți 4 care urmează, pentru a readuce în timp util mingile.

63
a) 5×10 conducere în v iteză, cu tras la poartă de la 6 m;
pauză: 15 sec. după fiecare conducere (aducerea mingii și revenire);
30 sec. la terminarea seriei (jonglerie cu balonul)
b) 5 x 20 m conducere mod erată cu tras la poartă de la 6 m cu piciorul de bază (forță in
regim de viteză);
pauză: 20sec. după fiecare conducere;
60 sec. la terminarea se riei (pase în doi);
c) 5 x 20 m sprint cu tras la poartă de la 16 m. minge statică.
pauză: 30 sec. după fiecare sprint;
80 sec. la terminarea seriei;
d) 5 x 20 m sprint cu tras la poartă (con ducere în viteză medie) de la 10 m cu piciorul
neîndemânatic.
pauză: 20sec. după fiecare conducere;
60 sec. la terminarea seriei;
e) 5 x 30 sec. s print cu tras la poartă de la 10 m, minge statică;
pauză: 40 sec. după fiecare sprint ;
180 sec. la terminare.
– Complex de 4 exerciții specifice, într -o serie, folosit în vederea individualizării; se
lucrează pe întreaga suprafață de joc.
a) 2 x 16, pasă și sprint
– pe linia de fund, jucătorul cu mingea pasează cu antrenorul aflat lateral, la jumătatea
distanței, sprintează până la 1 m, de antrenor, respinge balonul, pasează direct cu
antrenorul și sprintează până la linia de fund.
pauză: 30sec. (jonglerie cu mingea)
b) 2 x 35 -40 m conducere printr e jaloane;
– de la linia de 16 m conducere în viteză printre 5 jaloane așezate la distanțe egale, până la
linia de centru (35 -40m).
pauză: 50 sec. (conducere ușoară și jonglerie cu mingea);
c) 2 x 35 -40 m pase în doi simple și cu schimb de locuri
– 1 x 35 – 40 m, la distanța de 10 m de la linia de 16 m, pase în doi în viteză maximă până
la centru;
pauză: 40sec. (pas e în doi în continuare până la 6 m în alergare ușoară și pase în
doi până la terminarea intervalelor);
– 1 x 35 – 40 m, același, cu schimb de locuri.

64
pauză: 80sec. (pase în d oi cu schimb de locuri până la 6 m, în alergare ușoară și
continuarea paselor până la terminarea intervalului);
d) 2 x 20 m conducere și tras la poartă din întoarcere.
– de la inter secția liniei de 6 m cu cea de fund cei 2 jucători, cu 2 mingi fiecare , conduc în
viteză pe linia de 6 m, fac o schimbare de direcție la jalonul aflat la 4m, trag la poartă și
continuă alergarea ușoară până la colțul opus, de unde repetă exercițiul trăgând la poartă cu
piciorul opus;
Prin metoda antrenamentului cu intervale în fotbal se poate dezvolta concomitent
viteza, rezistența, forța musculară plus îndemânarea odată cu apropierea eforturilor de
limita maximă. La această metodă de antrenament exersarea tehnicii și tacticii se face în
condiții apropiate de joc, iar dozarea efortului se poate face în mod exact. Din toate cele
prezentate reiese clar că metoda cu intervale a avut un efect pozitiv asupra dezvoltării
jocului de fotbal.
Circuit complex pentru p regătirea fizică generală.
Colectivul de jucători se împart în 6 subgrupe de câte 2 jucători, așezați în 6 locuri diferite
pe teren;
circuitul nr.1:
• mingi medicinale ( fiecare exercițiu de 10 ori).
• mingea medicinală este aruncată la 2 m sus și prin să în mână ;
• culcat dorsal, ridicarea picioarelor în sus (cu mingea ținută între picioare);
• genuflexiuni combinate cu sărituri, ținând mingea în mână.
circuitul nr.2:
• corzi de sărit (fiecare exercițiu – câte 10 repetări de 3 -5 ori);
• Sărituri pe p iciorul stâng ;
• Sărituri pe p iciorul drept ;
• Sărituri pe ambele picioare.
circuitul nr.3 :
• gantere (haltere mici – 10 repetări pentr u fiecare din cele 3 exerciții) ;
• extensii din poziția culcat înainte ;
• din culcat dorsal ridicarea tr unchiului, cu ga nterele în mână ;
• genuflexiuni cu ganterele în mâini.

65
circuitul nr.4 :
• săritură cu simularea lovirii mingii cu capul, din culcat înainte, cădere pe spate
culcat, de unde se sare, simulându -se din nou lovirea mingii cu capul, legându -se între ele
de 10 ori.
circuitul nr.5 :
• alergare în viteză maximă 5 m înainte, înapoi, lateral stânga, dreapta, repetat la
15,30 sau 60 sec.
circuitul nr.6 :
• Sărituri cu genunchii la piept ( câte poate executa fiecare jucă tor timp de 20 -30 sau
45 sec.).
Circuit pentru de zvoltarea supleței, mobilității și forței
• 10-20 genuflexiuni ;
• 5 căderi înainte în sprijin pe brațe, săritură în ghemuit , săritură cu extensie de 5 ori ;
• 20 de ridicarea picioarelor până la 90 de gr ade din culcat dorsal ;
• 3 x 30 serii de sărituri ;
• culcat pe spate, podul, balans, cu trecerea greutății de pe brațe pe cap și invers, de 5
ori.
• 10-20 flotări în brațe ;
Circuit fizic – tehnic pentru fotbaliști
• alergare 5 x 10 m fără pauză ;
• 100 mențineri ale mingii în a er;
• 30 de aruncătu ri de la margine, di stanța 20 m ;
• joc 1: 1 în 3 serii a 45 sec. cu pauze între serii ;
• conducerea mingii printre 10 jaloane, pe distanța de 40 m cu tras la poartă, 20 de
ori;
• 3 x 10 lovituri ale mingii cu capul, din săritură.
• – pe teren se amenajeaz ă 10 ateliere. Material neces ar: 3 mingi de fotbal, 1 minge
atârnată pentru loviturii cu capul, 2 -3 corzi de sărit, 3 garduri.
Durata pauzei se stabilește în funcție de solicitarea exercițiului și constă în plimbare de la
un apara t la altul 1 -2 minute

66
1. Conducerea min gii în viteză pr intre obstacole ; conducere 15 m, alergare înapoi în linie
dreaptă 15 m, conducere între obstacole 15 m, total 4 x 15 m alergare și conducere cu
pauză.
2. Lovirea mingii atârnate, din săritură, din ambele părți, fără oprire 2 minute
3. Mersul păianjenului 1 5 m, sprint înapoi 15 m (2 repetări ), plimbare până la următorul
atelier.
4. Alergare în patru labe 15 m ( 2 repetări, sprint 15 m (2 repetări).
5. Alergare cu întoarceri de 360 grade (2 întoarceri pe un traseu) 30 m ¬două repetări.
6. Sărituri pe ambele pi cioare 15 m, sprint înapoi 15 m (2 repetări) total 4 x 15m.
7.Alergare cu spatele 15 m, la întoarcere sprint (2 repetări). Total 4 x 15 m.
8. Alergare du – te – vino cu șutarea mingii în zid, 2 minu te; mingea trebuie pasată în fața
unui gard în așa fel încâ t să ricoșeze după gard.
9. Doi jucători își aruncă alternativ mingea, cu pământul, la două porți mici și după
ricoșare o lovesc cu capul din săritură cu elan, încercând să o trimită în poarta adversarului,
2 minute.
10. Sărituri la poartă : 25 pe piciorul stâng, 25 pe piciorul drept și 25 pe ambele picioare -2
minute. Durata lucrului poate fi doar un minut la fi ecare atelier dar poate fi și 3 – 5 minute
valoarea ei depinzând de obiectivele antrenamentului.
Circuit cu jocuri pe teren redus:
– 12 jucători vor fi repartizați pe gr upe de 6 jucători, care joacă 3 : 3 pe spațiile stabilite pe
o jumătate de teren.
Atelierul A – Joc 3: 3 la două porți, pe spațiu redus, cu următoarele restricții tehnice
– mingea se lovește numa i cu piciorul mai neîndemânatic ;
– fentă obligatorie înainte de pasă;
– numai din două atingeri ;
Atelierul B – Joc 3: 3 cu o singură atingere.
Atelierul C – Joc 3: 3 cu lovirea mingii numai cu capul.
Ordinea este A – B – C cu schimbarea atelierului după 20 minute.
Variante dacă avem mai mulți jucători o a patra grupă tot 3: 3 joacă tenis cu piciorul în
spatele porții.
La un atelier se lucrează 10 minute (de două ori 5 minute și se poate trece de două până la
trei ori).

67
Circuit tehnic – fizic – tactic.
Lotul este împărțit pe grupe de 6 jucători , cu 4 ateliere
1. exerciții tehnice în regim de viteză și rezistență.
a) pase în doi, după pas alegere a ocolirea unui jalon, revenire ;
b) pase în doi printre jaloane, după pas schimb de locuri ;
c) exersarea diferitelor forme de pre luare, forță de lovire a mi ngi.
2. exerciții tactice cu substrat fizic.
– extremele centrează la vârful de pe partea opusă care pasează
mingea celuilalt vârf, care o preia din viteză și finalizează.
3. dezvoltarea fizică generală.
– exerciții cu mingea medicinală
a) aruncări cu dou ă mâini ;
b) aruncări din șezând ;
– exerciții cu corzi de cauciuc
– sărituri simple
– sărituri peste 6 gardur i, distanța 3 -4 m între garduri ;
– conduceri de mingi, sl alom printre jaloane ;
– sărituri la corzi.
4. Joc 3 :3 în cercul de la mijlocul terenului : la porți mici, așezate în afara cercului (jucători
nu au vole să părăsească cercul ) cu diferite restricții. Variante : se poate realiza circuitul
lucrând cu jucătorii diferențiat apărătorii separat, înaintașii separat; sau toți jucătorii
efectuează exerciț iile pentru dezvoltarea preponderentă a calităților motrice, și apoi pe
grupe exercițiile tehnice, tactice și jocul.
În urma efectuării sistematice a circuitelor descrise mai sus, concluziile care s -au desprins
au justificat necesitatea introducerii aceste i metode demonstrând clar efectele pozitive pe
care le -a avut asupra dezvoltării calităților motrice.
Astfel am putut constata că jucătorii au efectuat, cu multă ardoare, sârguință și chiar
plăcere, exercițiile datorită faptului că
– exercițiile propuse a u fost variate ;
– în cadrul atelierelor au putut lucra independent jucătorii;
– exercițiile au respectat în mare măsură principiul individualizări;
– prin alternarea efortului pe diferite grupe musculare jucători au suportat relativ ușor
efortul cerut at ât ca volum cât și ca intensitate.

68
În încheiere aș vrea să arăt ca oricare ar fi direcția folosirii antrenamentului în
circuit, valoarea lui reală este strâns legată de acțiunea educativă și capacitatea
profesională a antrenorului, și nu va avea efectul sc ontat, daca se va executa numai pe baza
de fișe sau programe stabilite în prealabil, fără nici un control riguros.
II.3.1.7. Metoda jocului, ștafetelor și întrecerii
A fost utilizat pentru educarea, dezvoltarea calităților motrice de bază în jocul de
fotbal, mai ales la vârsta școlară este foarte importantă. Dezvoltă competențe de direcția
autoorganizării, autoconducerii și autoaprecierii exersării motrice.
Participarea la joc determină dezvoltarea unor calități volitive precum dârzenie,
perseverență, spi rit competitiv. Calități morale ca corectitudine dorință de a învinge, spirit
de colaborare, respect. Calități intelectuale atenție, spirit de observație, memorie, inițiativă.
Aduce un mare plus în integrare, socializare respectarea regurilor de ierarhizar e. Alegerea
jocurilor va fii în funcție de obiectiv, vârstă care este un factor foarte important, trebuie să
cunoaștem foarte bine condițiile de spațiu și de bază materială, starea de sănătate, efectivul
cu care lucrăm, condițiile meteo. Regurile trebuie b ine stabilite, arbitraj corect la nivel de
înțelegere al participanților. Dozarea pe durata jocului trebuie să fie în concordanță în
momentul din antrenament.

69
CAPITOLUL III.
III. 1. REZULTATELE CERCETĂRII
PREZENTAREA, SINTETIZAREA DATELOR C ERECTĂRII
Testare inițială 2018 octombrie . Fiecare sportiv, elev în loc de nume este trecut cu nr.
Numerotarea este menț inut în fiecare tabel, grafice.
Tabel cu sportivi i și măsur ători somatice (inițiale)
TABEL NR. 1.1.
Din tabelul de mai sus reiese măsurăto rile somatice efectuate inițial, punctul de pornire.

Sportivul
Înălțime /cm
Greutate /kg Lungime talpa
cm Înălțime
trunchi cm Perimetru
abdominal
cm Anvergura
brațe
cm Mobilitate
cm
1. 171 84 29,5 86 106 181 -3
2. 170 53 27,5 85 66 174 +7
3. 174,5 57 27 83 67 177 +2
4. 159 50 26 75 69 162 -1
5. 162 52 25 79 65 165 -6
6. 172 62 26,5 98 73 178 +6
7. 156 51 25 84 70 154 -2
8. 170 60 25 82,5 72 171 +2
9. 175 59 26 96,5 72 175 +8
10. 154 52 24 85,5 73 152 +7
11. 161 43 25 81 73 163 0
12. 173 53 26 89 69 175 +6

70
Tabel cu sportivii și rezultatul testelor la probele atletice (inițiale)
TABEL NR. 2.1.
În tabelul de mai sus sunt trecute rezultatele testelor inițiale efectuate de sportivi.
Tabel cu sportivii și testele parcurse în cadrul parcursului utilitar – aplicativ (inițial e)
TABEL NR. 3.1.
Nr. Sportiv 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12.
Duble /bucăți
(menținerea
mingii în aer) 10 10 9 6 10 10 10 10 9 10 10 10
Ocolirea
jaloanelor /bucăți 5 5 5 5 5 4 5 5 5 4 5 5
Pas corect /bucăț i 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 0 1
Șut pe spațiul
porții /bucăți 1 0 1 1 1 1 1 1 0 1 1 0
Timp (secunde) 32,2 38,4 30,1 35,7 29,8 36,3 34,5 40,2 37,2 39,2 41,4 37,4
Puncte conform
timpului parcurs 10 4 11 8 12 7 9 2 6 3 1 5
Total puncte 27 20 27 21 29 23 26 19 21 19 17 21
Clasament II VI II V I IV III VII V VII VIII V Sportivul / Test Alergare de viteză
50m / sec Alergare de
rezistență 1000 m
min Săritura în
lungime de pe loc ,
cm
1. 8,32 4,22 193
2. 7,76 4,16 197
3. 7,36 4,24 211
4. 7,23 4,14 204
5. 7,28 4,11 217
6. 6,67 3,49 237
7. 8,70 4,05 156
8. 6,86 3,45 196
9. 6,86 4,10 220
10. 8,32 4,15 183
11. 7,56 4,21 187
12. 7,45 4,35 206

71
* cel mai bun timp primește conform nr. de jucători în cazul nostru 12 puncte și așa mai
departe până la ultimul care va primi 1 pct .
Tabelul conține toate măsurătorile, rezultatele, clasament de parcurgere a parcursului
utilitar – aplicativ la testarea inițială.
Testare finală 2019 mai
Tabel cu sportivii și măsurători somatice (finală)
Tabel 1.2.
În tabelul de mai sus sunt trecute r ezultatele finale a sportivilor, se vede o creștere față de
testarea inițială.

Sportivul
Înălțime /
cm
Greutate
/kg Lungime
talpa/
cm Înălțime
trunchi cm Perimetru
abdominal
cm Anvergura
brațe
cm Mobilitate
cm
1. 173 82 30 87 107 181 +2
2. 171 57 28 86 68 173 +6
3. 175 62 27 85 69 177 +7
4. 163 56 26 76 71 162 +2
5. 165 57 26,5 81 62 167 +2
6. 173 64 27 98 75 180 +9
7. 158 53 26 86 72 157 +1
8. 173 64 26 84 74 175 +5
9. 175 61 27 97 73 178 +10
10. 156 54 25 87 76 155 +5
11. 163 46 25 83 75 165 +3
12. 174 56 27 91 72 176 +12

72
Tabel cu sportivii și rezultatul testelor la probele at letice (finală )
TABEL NR. 2.2.
Din tabelul de mai sus putem observa rezultatele mult mai bune față de testarea inițială.
Tabel cu sportivii și testele parcurse în cadrul p arcursului utilitar – aplicativ (finală )
TABEL NR. 3.2.

Nr. Sportiv 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12.
Duble / bucăți
(menținerea
mingii în aer) 10 10 9 10 10 10 10 10 10 9 10 10
Ocolirea
jaloanelor /bucăți 5 5 5 5 5 5 4 5 5 5 5 5
Pas corect / bucăți 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1
Șut pe spațiul
porții / bucăți 1 1 1 0 1 1 1 1 1 1 1 0
Timp (secunde) 30,6 32,9 29,8 35,7 28,6 33,7 31,4 36,3 34,1 36,5 37,2 33,8
Puncte conform
timpului parcurs 10 8 11 4 12 7 9 3 5 2 1 6
Total puncte 27 25 27 20 29 24 25 20 22 18 18 22
Clasament II III II VI I IV III VI V VII VII V Sportivul Alergare de viteză
50m / sec Alergare de
rezistență 1000m
min Săritura în
lungime de pe loc ,
cm
1. 7,81 4,02 197
2. 7,56 4,10 203
3. 7,16 4,05 216
4. 7,06 4,08 210
5. 7,01 3,58 218
6. 6,53 3,46 237
7. 8,11 4,10 176
8. 6,76 3,40 207
9. 6,81 4,02 225
10. 8,01 4,12 191
11. 7,46 4,01 189
12. 7,25 4,13 207

73
* cel mai bun timp primește conform nr. de jucători în cazul nostru 12 puncte și așa mai
departe până la ultimul care va primi 1 pct.
Din tabelul de mai sus putem observa nivelul de perfecționare, îmbunătățirea parcurgeri, o
concentrare mai bună, minimalizar ea nivelului de greșeală, creșterea vitezei de parcurgere.
Putem observa diferența de creștere a calităților motrice de bază.
Dacă ne uităm și facem comparație între tabelul cu nr.3.1. testare inițială și tabelul cu nr.
3.2. testare finală se vede crește rea, îmbunătățirea rezultatelor.

74

Interpretarea teoretică a graficelor.
GRAFIC UL NR. 1.

Grafic ul de mai sus compară tabelul nr.2.1. și tabelul nr. 2.2. Putem observa creșterea și diferența rezultatelor sportivilor la testarea alergar e de
vitez ă 50 m. La fiecare sportiv se vede o îmbunătățire în timpul parcurs. (Valorile sunt în secunde)

75

GRAFIC UL NR. 2.

Grafic ul de mai sus compară tabelul nr.2.1. și tabelul nr. 2.2. Putem observa creșterea și diferența rezultatelor sportivilor l a testarea alergare de
rezistență1000 m. La fiecare sportiv se vede o îmbunătățire în timpul parcurs. (Valorile sunt trecute în minute, secunde)

76

GRAFIC UL NR. 3.

Grafic ul de mai sus compară tabelul nr.2.1. și tabelul nr. 2.2. Putem observa creșterea și diferența rezultatelor sportivilor la testarea săritura în
lungime de pe loc . La fiecare sportiv s e vede o îmbunătăț ire sau stagnare de ex la sportivul nr.6 . (Valorile sunt trecute în cm.)

77

GRAFIC UL NR.4.

Grafic ul de mai sus este prezentarea tabelului nr.3.1. Putem observa rezultatele sportivilor la p arcurs utilitar – aplicativ testare inițială.

78

GRAFIC UL NR.5.

Grafic ul de mai sus est e reprezentarea tabelului nr.3.2 . Putem observa rezultatele sportivilor la parcurs uti litar – aplicativ testare finală .
Dacă comparăm graficonul nr. 4. și graficonul nr.5. (testarea inițială și testarea finală) se vede o îmbunătățire dintre cele două teste.

79
PROTOCOL DE OBSERVAȚIE tip A
Obiectivul obesrvării: stabilirea formelor de manifest are ale calităților motrice de bază în
jocul de fotbal și înregistrarea datelor.
Calitățile motrice de bază viteză, îndemânare, rezistență, forță:
– minge: dribling, blocarea mingii, șut pe spațiul porți, șut spre poartă, sărituri la
minge.
– coechipier: du blaj, pasă.
– adversar: schimbări de direcție, dublaj cu deposedare, intercepția mingii față de
adversar.
TABEL NR. 4.1.
Partidă /
Manifestări Obs.
1
2
3
4
5
6
7
8 Total / 8
Partide Media /
Partidă
Dribling (bucăți) 12 10 15 18 21 22 24 27 149 18,6
Blocarea mingii
(bucăți) 4 6 7 7 9 11 14 16 74 9,25
Șut pe spațiul porți
(bucăți) 7 5 8 11 9 8 12 14 74 9,25
Șut spre poartă
(bucăți) 12 8 14 13 16 10 17 21 111 13,8
Sărituri la minge
(bucăți) 16 21 20 26 30 23 26 35 197 24,6
Dublaj (bucăți) 7 10 14 10 16 12 14 18 101 12,6
Pasă (bucăți) 42 35 30 38 46 50 56 64 361 45,1
Schimbări de direcție
(bucăți) 26 30 34 32 24 20 31 35 232 29
Dublaj cu deposedare
(bucăți) 17 14 16 13 14 10 21 22 127 15,8
Intercepția mingi față
de adversar (bucăți) 12 8 7 10 9 14 10 8 78 9,75
Total / partidă 155 147 165 178 194 180 225 260 1504 188

PROTOCOL DE OBSERVAȚIE tip B
Obiectivul observării: stabilirea metodelor de antrenament și a sistemelor de acționare
utilizate la echipe reprezentative școlare pentru dezvoltare a calităților motrice de bază în
jocul de fotbal.

80
METODE DE ANTRENAMENT
TABEL NR. 4.2.
NR. METODA TIMPUL ACORDAT / ANTRENAMENT TOTAL
MINUTE 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
1. ALTERNATIVĂ 10 10 10 15 45
2. HANDICAPULUI 10 15 10 35
3. EXERSĂRII 20 20 20 60
4. SUB PRESIUNE 20 10 15 45
5. ANTR. CELOR 45
SECADAPTATĂ
LA VITEZĂ 10 10 10 30
6. ȘTAFETELOR ȘI
JOCURILOR 20 20 20 10 70
7. FRACȚIONATĂ 15 10 10 35
8. INTEGRALĂ 10 10 20
9. JOCULUI 15 10 20 10 15 10 80
10. ÎNTRECERII 10 10 20 10 50
TOTAL MINUTE
/ANTRENAMENT 50 50 50 50 45 50 40 45 45 45

81

GRAFIC UL NR. 6.

Grafic ul de mai sus e ste reprezentarea tabelului nr.4 .1. Putem ob serva rezultatele sportivilor pe parcursul în timpul jocurilo r, îmbunătățirea
calităților. (Valorile sunt trecute în bucăți/execuție)

82

GRAFIC UL NR. 7.
PROTOCOL DE OBSERVAȚIE tip B

Graficonul de mai sus reprezintă tabelul nr.4.2 . Putem observa minutele alocate metodelor
de antrenament pe parcursul antrenamentelor. (Valorile sunt trecute în minute)
Cercetarea a avut loc la echipa reprezentativă gimnazială de minifotbal a școlii
Gimnaziale „Molnár Józsiás” Târgu Secuiesc. Experimentul pedagogic a fost realizat în
anul școlar 2018 -2019 și 2019 -2020. Subiecții supuși experimentul ui pedagogic au fost
elevii selectați la echipa reprezentativă de minifotbal a școlii. Locul de desfășurare: sala de
sport, terenul de sport a școlii, campionatele, cupele, meciuri amicale între echipele
interșcolare pe parcursul perioadei sus menționa t. Pe parcursul jocurilor timpul de joc a
fost maxim 2 x 25 minute.
S-a lucrat cu grupa o oră în antrenament, 2 ore pe săptamână în cadrul orelor de
educație fizică și sport în cadrul clasei, fiind 50 de minute, în cadrul campionatului între
clase în cadrul școlii 1 x 20 minute pauza mare, campionate, cupe, meciuri amicale.
Efectivul grupei este, de 12 elevi băieți.

83
Scopul cercetării a fost de a determina formele de manifestare a calităților motrice
de bază viteză, îndemânare, rezistență și forță specifice j ocului de fotbal, acțiunile de joc
care au la bază manifestarea calităților motrice de bază, de a evidenția importanța
calităților motrice de bază și de a elabora un program de dezvoltare a calităților motrice de
bază specifice jocului de fotbal.
Etapele cercetării au fost următoarele:
– prima etapă a constat în stabilirea titlului lucrării și studiul bibliografiei recomandate.
– a doua etapă a constat în înregistrarea datelor referitoare la particularități de dezvoltare a
calităților motrice de bază speci fice jocului de fotbal, purtarea discuțiilor cu diferiți
specialiști din domeniul jocului de fotbal.
– a treia etapă a constat în prelucrarea și interpretarea datelor rezultatelor cercetării.
– ultima etapă a constat în formularea concluziilor și recoman dărilor practico -metodică și
elaborarea unui program destinat dezvoltării calităților motrice de bază specifice jocului de
fotbal.
În urma finalizării cercetării s -a ajuns la o serie de constatări care vor fii redate în cele ce
urmează. În urma studiului b ibliografic am reușit să desprind unele aspecte legate de
calitățile motrice de bază specific jocului de fotbal, pe care încerc să menționez cât mai
sistematic. Studierea calitățile motrice de bază în general reprezintă un subiect de mare
interes în rândul specialiștilor, cunoscându -se rolul l or determinant pentru capacitat ea
motrică a omului.
Așa după cum am mai arătat, în vederea validării în practică a ideilor propuse în ipoteza
lucrării și a eficienței metodelor de pregătire fizică propuse și analizâ nd rezultatele obținute
și în special media aritmet ică a valorii testărilor inițial e, intermediare și finale constatăm
următoarele aspecte:
– valoarea rezultatelor a crescut la majoritatea subiecților cu valori semnificative;
– aria de împrăștiere a rezul tatelor este mică ceea ce denotă că avem de a face cu un grup
omogen ca valoare;
– rezultatele obtinute au crescut treptat, deoarece toți subiecții au avut șansa să participe la
procesul de pregătire, nu au fost accidentări și indisponibilități,
– în final ul testărilor viteza, s-a îmbunătățit cu câteva zecimi;
– forța dinamică, testată prin valoarea săriturii în lungime, crește cu mai mulți centimetri;
– valoarea indicelui de rezistentă s -a îmbunătățit cu mai multe secunde ceea ce considerăm
că este suficie nt a asigura o bună capacitate de efort pe toată durata jocului;

84
– îndemânarea jucătorilor s -a îmbunătățit considerabil, dovadă și rezultatele obținute pe
parcursul testări lor.
Acest lucru scoate în evidență oportunitatea utilizării în antrenamente a metod elor
prezentate pe larg în capitolul doi al lucrării. Aceste metode adaptate la specificul vârstei și
însoțite de mijloace le prezentate în capitole al lucrării pot fi un ghid util specialiștilor care
lucrează în domeniu .
După utilizarea metodei observației pedagogice am constatat următoarele aspecte:
– formele de manifestare ale vitezei în jocul de fotbal sunt: viteza de reacție, viteza
de deplasare, viteza de repetiție, viteza de execuție, viteza de opțiune (intuiție,
decizie), viteza de angrenare.
– între ac este forme de manifestare există o strânsă corelație ele fiind prezente în
orice act motric, dar greu de stabilit.
– viteza de reacție, în jocul de fotbal este declanșat în principal de stimuli tactili și
stimuli vizuali la obiecte (mingea) în mișcare, la a cțiunile coechipierilor și la
acțiunile adversarilor.
– viteza de repetiție este prezent în acțiunile ciclice. (alergare)
– viteza de deplasare se caracterizează prin starturi din diferite poziții, care bu sunt de
dinainte stabilite și pe distanțe variabile.
– foarte mare importanță este viteza optimă de concurs, care în jocul de fotbal se
exprimă prin ritmuri diferite, ritmul de alergare, acțiuni de joc.
– nici viteza de angrenare nu trebuie neglijat deoarece timpul scurs de la începerea
unei acțiuni de joc și până la obținerea vitezei maxime este determinat în
eficacitatea acțiunii respective.
– de mare importanță este viteza de joc a întregii echipe care însumează celelalte
forme de manifestare ale vitezei specifice jocului de fotbal.
– de un deosebit interes es te viteza acțiunilor tehnice cu mingea prin care se
realizează depășirea adversarului, colaborare cu coechipierul, finalizarea,
recuperarea mingii, deposedare, intercepție.
– trebuie să evidențiem faptul că viteza se corelează foarte des cu celelalte calităț i
motrice (Î, R, F.) și combinate specifice jocului de fotbal, îndemânare în regim de
viteză, rezistență în regim de viteză și putere, care asigură eficiența multor acțiuni
de joc în atac și apărare.
– exercițiile de îndemânare trebuie întotdeauna însoțite de cerințe.

85
– în procesul de instruire se recomandă exerciți și acționări vizând în special educarea
capacității de percepere a componentelor spațio -temporale ale mișcării, însușirea
elementelor fundamentale ale mișcării.
– pentru rezistență este foarte impo rtant continuitetea în pregătire.
– creșterea continuă a duratei activității
– se recomandă execiții cu intensități medii, în regim de efort aerob.
– forța musculară urmează o creștere semnificativă
Constatări reieșite din utilizarea convorbirii:
Jocul de fot bal modern se caracterizează prin dinamism, viteză mare a acțiunilor, ritmul de
joc schimbat. Se manifestă toate calitățile motrice, jucătorii permanent caută să realizeze
acțiunile de joc mai repede decât adversarul. Anticiparea și capacitatea de orientar e rapidă
la situațiile de joc au un rol foarte ridicat. Necesitatea combinării în jocul de fotbal a
calităților motrice de bază. Opinii referitoare la formele de manifestare ale calităților
motrice de ba ză specifice jocului de fotbal: Majoritatea specialiș tilor au menționat: viteza
de reacție, de deplasare, de execuție, viteza de intuiție, forța dinamică, forța mixtă,
rezistența generală, me moria și gândirea, anticiparea. Modalitățile, metodele de
antrenament și sistemele de acționare în dezvoltaarea calită ților motrice de ba ză specifice
jocului de fotbal. Prin folosirea deprinderilor motrice specifice jocului fără minge și a
procedeelor tehni ce specifice jocului de fotbal. Prin folosirea metodelor, procedeelor și
mijloacelor specifice dezvoltării calitățilo r motrice adaptate la cerințele jocului de fotbal.
Prin stabilirea sistemelor de acționare adaptate, destinate dezvoltării vitezei specifice în
diferite perioade ale antrenamentului sportiv și prin aplicarea lor consecventă și continuă.
Prin stabilirea un or număr optim de repetări, a volumului și intensității efortului, în raport
cu specificu l calităților motrice de bază. Prin testări periodice, ca să se intervină cu
modificările ne cesare. Păstrarea unor evidențe stricte și precise a rezultatelor și mijloa celor
folosite.
Cerințele aplicării metodelor:
Alegerea metodelor trebuie să se facă în raport cu particularitățile de vârstă, nivel
de pregătire, particularități individuale ale subiecților. Metodele să asigure efecte pozitive
în dezvoltarea calităț ilor motrice de bază specifice. Sistemele de acționare să fie adaptate la
conținutul, structura și dinamica jocului de fotbal. Metodele să asigure dezvoltarea unor
combinații ale formelor de maifestare.
Clasificarea metodelor dupa convorbirile purtate cu difer iți specialiști din jocul de fotbal.

86
– metoda alternativă
– metoda handicapului
– metoda exersării
– metoda antrenamentului celor 45 de sec
– metoda antrenamentului sub presiune
– metoda ștafetelor și jocurilor
– metoda fracționată
– metoda integrală
– metoda jocului
– meto da întrecerii
– metoda de corectare a greșelilor
– metoda de evaluare
– metoda de refacere după efort
Opinii referitoare la principalele indicații metodice:
Durata exercițiilor să fie astfel stabilit, încât să nu scadă viteza spre sfârșitul
acesteia. Pauzele în tre repetări trebuie să fie suficient de lungi pentru a permite revenirea
funcțiilor vegetative și în principal, recuperarea datoriei de oxigen. Numărul repetărilor să
fie optim, conform particularităților jucătorilor. Utilizarea frecventă a exercițiilor î n
condiții de adversitate directă. Educarea capacității de a sesiza, mai din timp, situațiile care
vor determina acțiunea de răspuns: încadrarea mișcării adversarilor și partenerilor în
vederea periferică, sesizarea direcției mingii, schimbarea î n comporta mentul adversarului.
În cazul pasării mingii cel care primește pasa trebuie șă o vadă, să -l perceapă direcția și
viteza, să -și selecteze pla nul de acțiune și să -l execute. Concentrarea atenției spre
detectarea semnalului, în urma căruia trebuie să se realizeze acțiunea de răspuns. Folosirea
de jocuri variate și jocuri pe suprafețe m ai reduse decât cele standard. Factori care
determină calitățile motrice nu sunt prea cunoscuț i de către jucători. Unii consideră că se
acordă prea multă atenție vitezei acțiunil or cu mingea și prea puțin vitezei fără minge.
Referitor la metodele de antrenament și sistemele de acționare mai frecvent utilizate de
antrenori au fost exerciții cu reacție, metoda exersării, metoda alternativă, antrenament sub
presiune, antrenament în c ircuit. Nu se acordă prea multă atenție la perfecționarea
starturilor din diferite pozițiisau în urma acțiuni specifice jocului de fotbal: aterizări,
fandări, tatonări, care pot asigura un avantaj serios înc ă de la începerea unui acțiuni.

87
CONCLUZII – REC OMANDĂRI
Suntem martorii unei creșt eri imense a performanțelor la toate ramuril e și probele
sportive. Evoluția este consecința faptului că pe zi ce trece, în pregătirea sportivilor
pătrund tot mai adânc cunoștințe din diferite domenii ale științei, iar c a urmare întregul
proces instructiv – educativ se desfășoară la un nivel tot mai înalt, ținându -se din ce în ce
mai mult seama de substratul biologic al organismului și de posibilitățile sale de adaptare.
Realizarea unui potențial fizic funcțional și psi hologic crescut impune un regim de
pregătire deosebit, o atentă î ndrumare și supraveghere medico – sportivă, o permanentă
cunoaștere a posibilităților jucătorilor de către antren ori și chiar de jucătorii .
Dezvoltarea calităților motrice la fotbaliști se im pune ca o necesitate , fiind necesară
o preocupare permanentă și sistematică, de -a lungul întregului an competițional pentru
exersarea și creșterea calităților de viteză, f orță, rezistență și îndemânare. În perioada
competițională când accentul în pregătire se pune pe elementele tehnico -tactice, realizarea
cerinței legate de dezvoltarea calităților este facilitată de faptul ca folosindu -ne de ajutorul
mingii jucătorii accept ă mai ușor cheltuielile suplimentare de energie și efort. Folosind
exercițiile comple xe care prevăd și obiective tehnice și tactice se poate acționa cu un
randament optim pentru creșterea gradului de dezvoltare a diferitelor calități motrice.
De multe ori monotonia antrenamentelor pur tehnice sau tactice le putem alunga
prin dinamizarea e xercițiilor, prin includerea exercițiilor destinate creșterii exercițiilor
motrice.
La perioada pregătitoare unde dezvoltarea calităților motrice, creșterea gradului de
adaptare a organismului la efort este sarcina de bază, putem afirma că prezența mijloac elor
specifice nu numai că este posibilă și chiar necesară. Nici în această perioadă mingea nu
trebuie să lipsească prea mult din exercițiile întrebuințate, putând asigura eficienț a
exercițiilor menite să dezvolte calitățile motrice prin exerciții și jocur i dinamice, cu
încărcături mari, în care efortul va fi maximal sau sub maximal. După părerea mea, având
în vedere nivelul actual atins de performanța în fotbal, este necesar să folosim aceste
mijloace specifice în mod permanent, în tot timpul anului compet ițional. Este datoria
antrenorilor să se preocupe de găsirea exercițiilor care să asigure în mod combinat
dezvoltarea calităților motrice, perfecționarea tehnicii și creșterea gândirii tactice în
prezența mingii, căci acești trei factori se intercondițione ază reciproc. Din punct de vedere
al nivelului de dezvoltare a calităților motrice la diferiți jucători ai unei echipe, de multe ori

88
se pot constata diferențe destul de însemnate, sau chiar la același jucător pot fi diferențe
între n ivelul unei sau altei calități. Este evident că procesul de antrenament trebuie să aibă
în vedere și aceste aspecte, antrenorul având sarcina să găsească modalitățile, fie prin
modelare, fie prin individualizarea unor sarcini de antrenamente. Se pot forma grupe de
jucători care sunt aproximativ la același nivel de dezvoltare a calităților motrice, sau se
poate lucra pe compartimen te de joc : apărători, mijlocași, atacanți. Este important ca
formele de organizare să fie suple, variate, cu preponderența lucrului pe ateliere și cu
extinderea aspectelor d e auto organizare a pregătirii.
În orientarea actuală a jocului de fotbal, pregătirea fizică își găsește un rol deosebit
de important, alături de ceilalți factori ai antrenamentului sportiv, acționându -se pentru
dezvoltarea echilibrat ă a lor. Pregătirea fizică este o componentă perfectabilă la toate
vârstele, necesitând doar o preocupare sist ematică pentru dezvoltarea ei. Forma sportivă a
unei echipe și potențialul tehnico -tactic de joc este în foarte mare măsură influențat de
valoare a pregătirii fizice. Pentru a se asigura o pregătire fizică eficientă echipelor de fotbal
eu consider necesar să se acționeze cu precădere spre componentele de viteză în forță
dinamică pe fond ul unei pregătiri de rezistență corespunzătoare. Antrenamentele de
pregătire fizică propun să se efectueze pe toată durata anului, într -o pondere mai mare în
perioada pregătitoare și care se red uce în perioada competițională. Exercițiile de sprint,
săriturile și alergările în pantă consider că reprezintă trioul de bază a pregătirii fizice alături
de priceperea profesorului antrenor de a se secționa și doza alte mijloace pentru întregirea
și orientarea spre cerințele actuale ale jocului. În lucrarea de față am căutat să dezvolt ideea
pregătiri și dezvoltării calităților motrice prin mijloace specifice , cu mingea, căci în prea
multe locuri încă se lucrează deficitar la acest capitol, sau exercițiile specifice sunt
neglijate. În lucrare sunt prezentate, selecționate și sis tematizate o serie de exerciții care
aplicate în pra ctică, sunt convins, vor contribui la dezvoltarea calităților necesare
fotbalistului, exercițiile fiind întocmite în conformitate cu orientările și tendințele actuale
ale metodicii și practicii în antrenamentul sportiv. Să se acorde o mai mare atenție
pregătirii teoretice a jucătorilor pentru ai determina să participe direct cu eficiență la
propria pregătire.

89
RECOMANDĂRI PRACTICO -METODICE

De mare importanță în jocul de fotbal este manifestarea concomitentă a tuturor calităților
motrice de bază solicitat ă de jocul competițional. Pentru obținerea unui randament
competițional superior este necesară combinarea optimă a vitezei cu celelalte calități
motrice de bază pentru a forma calități motrice combinate și derivate specifice, care să
asigure eficiența acți unilor rapide și complexe atât de frecvente în jocul de fotbal.
Este foarte necesar folosirea unui număr mare de exerciții cu mingea în dezvoltarea
calităților motrice de bază specifice jocului. Folosirea unui număr mare de exerciții în
condiții de adversi tate directă.
Planificarea calendaristică a competițiilor, jocurilor, antrenamentelor, nivelul de pregătire
și selecția jucătorilor trebuie tratat cu seriozitate.
Să se acorde o mai mare atenție pregătirii teoretice a jucătorilor pentru ai determina să
participe direct cu eficiență la propria pregătire. Să acordăm atenția cuvenită fazelor fixe și
să încercăm crearea unui avantaj favorabil în cunoașterea situațiilor specifice jocului.
Este foarte important să monitorizăm viața în afara terenului de fotbal , să acordăm atenție
și la situația școlară. Să încercăm crearea unui climat plăcut, vesel între sportiv – sportiv și
sportiv – antrenor dar să cerem în aceași timp seriozitate, ambiție și spirit de luptă, de
echipă. Să acordăm atenție și la respectarea com petițiilor, adversarilor, echipamentelor și
bazelor sportive.

90

ANEXE

91

92

93

94

95

96

97

98

99

100

101

102

103
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Apolzan, D., Fotbal, Ed. F.R.F., București, 1990
2. Balint Lorand, Teoria educației fizice și sportului,
Ed. Univ. Transilvania Brașov 2003 .
1. Balint Lorand, Didactica generală a educației fizice și sportulu i,
Ed. Univ. Transilvania Brașov 2003.
2. Bușe, I., Fotbalul sinergic, Ed. Facla, Timisoara, 1982
3. Cârstea Gh. – Teoria și metodica educației fizice și sportului – pentru examenele de
definitivat și gradul didactic. Ed. AN -DA, București, 2000.
4. Demian Marius , „Curs de fotbal” Editura UVVG, 1998
5. Dragnea, A., Antrenamentul Sportiv, Ed. Didactică și Pedagogică, București.2002
6. Enikő Albu, Lucrare de grad did. I. – Dezvoltarea inteligenței emoționale prin
activitățile de efs. 2017.
7. Gîrleanu, D., Lecții pentru dezv oltarea calitatilor motrice la fotbaliști, Ed. Sport –
Turism, 1975
8. Ionescu, M., Fotbal de la A la Z, Ed. Ed. Sport Turism, București,1984
9. Motroc, Ion, „Probleme ale teoriei și metodicii antrenamentului” CNEFS, 1989
10. Motroc, Ion, „Fotbal, de la teorie la prac tică” Editura Rodos, 1994
11. Motroc, Ion, Motroc, Florin, „Fotbalul la copii și juniori” Editura didactică și
pedagogică, 1996
12. Oancea V. Aspecte de antrenament în fotbal , Ed. Astra Brașov 1996
13. Popovici, C., Fotbal – tehnica jocului, Ed. ICIPIAF, Cluj, 1995
14. Popovici, C., Ormenisan S. Fotbal copii și juniori, Cluj-Napoca, 2001
15. Neța, Gh., & Popovici, C., Fotbal 2000, Ed. JRC, Turda, 2000
16. Rădulescu, M., Fotbal – aspecte act uale ale pregătirii juniorilor, Ed. Sport – Turism,
București, 1984
17. Șiclovan, I., Teoria an trenamentului sportiv, Ed. Sport -Turism, București, 1977
18. Stănculescu, V., Fotbal – aspecte moderne de antrenament și joc, Ed. Sport -Turism,
București, 1977
19. www. RegieLive.ro

104
DECLARAȚIE DE AUTENTICITATE A LUCRĂRII METODICO -ȘTIINȚIFICE
DE GRAD DIDACTIC I

Subsemnatul/(a) ______________________________________________________,
legitimat (ă) cu ______ seria ______ nr. _______________
CNP_____________________________ telefon ___________________________,
autorul lucrării cu
titlul____________________ ________ ___________________________________
___________________________________________________________________
elaborată în anul universitar 2019 -2020, în vederea susținerii examenului de grad
didactic I, organizat de Departamentul pentru Pregătirea Personalului Did actic din
cadrul Universității Transilvania din Brașov, pentru seria 2019 -2021, luând în
considerare Metodologia formării continue a personalului didactic din învățământul
preuniversitar, aprobată prin O.M. nr. 5720/20.10.2009, respectiv Ordinul MECTS
nr. 5561/07.10.2011 cu adăugiri, declar pe proprie răspundere că această lucrare a
fost elaborată în întregime de către mine, nu au fost folosite alte surse decât cele
menționate în bibliografie, nu au fost preluate texte, date sau elemente de grafică
din alte lucrări sau din alte surse fără a fi citate și fără a fi precizată sursa preluării,
inclusiv în cazul în care sursa o reprezintă alte lucrări de -ale mele, și că lucrarea nu
a mai fost folosită în alte contexte de examen sau de concurs.
Declar, de asemene a, că în lucrare nu există idei, tabele, grafice, hărți sau alte surse
folosite fără respectarea legii române și a convențiilor internaționale privind
drepturile de autor.

Brașov,
Data, Semnătura,
______________ _________________

* Declarația se comp letează „de mână” și se inserează în lucrarea metodico –
științifică de grad didactic I, la sfârșitul acesteia, ca parte integrantă .

105
Pe coperta a treia
Buzunar pentru CD

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I Coordonator, Conf. BĂDICU GEORGIAN Candidat, Prof. DEBRECZI ZSOLT Școala Gimnazială „Molnár Józsiás” Târgu… [632313] (ID: 632313)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I Coordonator, Conf. BĂDICU GEORGIAN Candidat, Prof. DEBRECZI ZSOLT Școala Gimnazială „Molnár Józsiás” Târgu… [632313]

Copyright Notice

mmwfiww.viif’fmim^^-1-„”: mimwmammm”””-‘- «iui.imLMi>mmmi»i..muM.mimmmv”*m*** .,.-…….,.. .ș< in»iiinpp.i.Mau.

Partial Synthesis of a trans Vitamin D [603862]

Specializarea Balneo-Fizio-Kinetoterapie și Recuperare Medicală [307999]

10 idei preconcepute despre comercializarea unei strategi i de afacere și comunicare in marketing-ul digital Marketingul online este un instrument… [620346]

Prostata este un organ musculo -glandular, impar . Acest organ este alcătuit atât din țesut [614943]

Controlul de calitate, din punct de vedere al stadiului procesului de producție în care se execută, se împarte în: [307698]

Copyright Notice

Similar Posts