Pentru obținerea gradului didactic I CASTELUL TELEKI DIN COMLOD DE LA GRANDOARE LA DECĂDERE Coordonator științific, Prof. dr. Toader Nicoară… [304659]

[anonimizat]-ȘTIINȚIFICĂ

Pentru obținerea gradului didactic I

[anonimizat]: [anonimizat]. [anonimizat] 2017-2019

[anonimizat]…………………………4

Cap. 1. Repere monografice ale localității……………………………………………6

1.1 Repere geografice……………………………………………………………………………6

1.2 Repere istorice………………………………………………………………………………..7

1.3 Portul……………………………………………………………………………………………..9

1.4 Obiceiuri ale locului……………………………………………………………………….10

1.5 Populația……………………………………………………………………………………….16

1.6 Instituții………………………………………………………………………………………..17

Cap. 2 Familia Teleki și rostul ei în istoria Transilvaniei…………………..22

Cap. 3 Reședința familiei Teleki………………………………………………………..34

3.1 Castelul Teleki din Gornești………………………………………………………….34

3.2 Castelul Teleki din Poșmuș…………………………………………………………..38

3.3 Castelul Teleki din Comlod…………………………………………………………..39

Cap. 4 Metodica predării opționalului de istorie locală……………………..43

4.1 Rolul istoriei în școală………………………………………………………………….43

4.2 CDȘ- rolul opționalului „ Elemente de istorie locală”……………………..45

4.3. Obiectivele opționalului…………………………………………………………………46

4.4 Elaborarea opționalului………………………………………………………………….48

4.5 Metodele de învățământ folosite la predarea opționalului………………54

4.6 Mijloace de învățământ……………………………………………………………..61

4.7 Evaluarea cunoștințelor dobândite……………………………………………..62

4.8 Curriculum opțional la decizia școlii……………………………………………..64

Cap. 5 Cercetare didactică…………………………………………………………………73

5.1 Stabilirea obiectivelor………………………………………………………………….73

5.2 Ipoteza de lucru…………………………………………………………………………..74

5.3 Desfășurarea experimentului……………………………………………………….76

5.4 Desfășurarea cercetării pe etape………………………………………………….76

5.5 Interpretarea rezultatelor……………………………………………………………..79

CONCLUZII……………………………………………………………………………………..84

Bibliografie………………………………………………………………………………………..85

Ilustrații (anexe documentare)……………………………………………………………88

Motivația alegerii temei

Comlodul, micuța localitate din inima Transilvaniei, a ajuns celebru datorită nepăsării și ignoranței oamenilor, care au lăsat să se distrugă unul dintre cele mai impresionante ansambluri arhitecturale ale barocului transilvănean, Castelul Teleki.

Lucrarea de față a apărut mai mult din nevoia personală de a-mi satisface curiozitatea, fapt care m-a motivat să adun cât mai multe informații despre despre această construcție, ce m-a impresionat de la prima vedere, având un impact puternic asupra mea. Pe de o parte, am fost impresionat negativ mai mult de starea tristă în care a ajuns acest castel datorită nepăsării unor oameni care nu au fost în stare să ia niște măsuri simple de conservare (consolidarea acoperișului și schimbarea unor țigle….). Pe de altă parte, am fost puternic impresionat, de grandoarea și impetuozitatea clădirii, de spiritul ei, care parcă mai urlă după anii de glorie, ani în care era una dintre comorile celor două familii cărora le-a aparținut: Wesseleny și Teleki. Plăcut impresionant am fost și de fațada principală a clădirii pe care încă rezistă cu măreție anul construcției, blazoanele sculptate ale celor două importante familii nobiliare din Transilvania, dar și inscripțiile în latină referitoare la istoria castelului. Acestea parcă refuză să se degradeze, să dispară știind practic că, dacă dispar, dispare întreaga istorie adunată de acest castel de-a lungul a aproape trei secole. Sigiliile celor două familii, Wesseleny și Daniel, reprezintă dovada grandorii acestui castel, fără ele acesta și-ar pierde aproape întreaga identitate și valoare, ar fi o clădire „mare”, o ruină oarecare, aflată într-o stare avansată de degradare pe o colină din partea de cămpie a județului Bistrița-Năsăud.

Trebuie menționat faptul că, deși numele oficial al clădirii este Castelul Teleki din Comlod, acest castel a fost construit și a aparținut, la început, familiei Wesseleny de Hadad (Hodod), intrând în posesia familiei Teleki doar în secolul al XIX-lea, prin căsătorie. După părerea mea, castelul ar fi trebuit să poarte numele ambelor familii nobiliare și să se numescă Castelul Wesseleny-Teleki.

Remarcabilă trebuia să fie și grădina castelului din care nu a mai rămas aproape nimic, formată în special din carpeni, dintre care se remarcă stejarul vechi de 600 de ani care încă mai păzește castelul, fiind martor mut atât al secolelor de grandoare, cât și al degringoladei.

Un alt aspect important în alegerea temei a fost denumirea castelului, TELEKI, nume răsunător în viața politică, economică și culturală a principatului Transilvaniei. Ca profesor de istorie, și, totodată, în calitate de propunător al opționalului Elemente de istorie locală, am considerat că este necesar ca elevii să cunoască mai întâi istoria locului, ca mică părticică a istoriei naționale, să afle date despre familia și castelul Teleki, precum și despre cardinalul Iuliu Hossu, acestea ocupând un loc privilegiat în istoria acestor meleaguri. Datele din istoria și geografia locală sper să îi apropie mai mult pe copii unii de alții, să îi facă să înțeleagă mai mult comportamentul localnicilor, să îndrăgească mai mult aceste locuri, să-și respecte strămoșii, să recunoască valorile culturale -singura comoară vie și nepieritoare a oricărei civilizații, să fie mândri că aparțin acestui popor și acestor locuri.

Sper din tot sufletul ca acest minunat castel să fie salvat,și, până nu este prea târziu, să se găsească resursele și să se ia măsurile necesare pentru protejarea, restaurarea, punerea în valoare a monumentului istoric și integrarea lui social-economică și culturală în viața colectivității locale și, de ce nu, naționale.

Capitolul 1. Repere monografice ale localității Comlod

1.1.Repere geografice

Localitatea Comlod este situată în sudul județului Bistrița-Năsăud, pitoresc cadru al spațiului carpato-danubian, desfășurându-și teritoriul în partea nordică a frumoaselor plaiuri ale cetății de munți a Transilvaniei, meleaguri străvechi românești, pământ din vatra și leagănul de zămislire a poporului român.

Satul Comlod este situat în nord-estul Câmpiei Transivaniei, într-un teritoriu ce abundă de denivelări, la o altitudine de peste 400 m. Satul aparține comunei Milaș, învecinându-se cu Orosfaia și Milaș în sud, satul Ocnița, comuna Teaca în nord- vest, comuna Miceștii de Câmpie în est.

Se găsește la o distanță de aproximativ 50 km de orașul Bistrița, la 70 km de orașul Cluj-Napoca și la 45 de km de orașul Târgu-Mureș.

Relieful se caracterizează prin alternarea văilor cu dealuri joase, sub 500 m, cea mai mare înălțime fiind de 527 m pe dealul Neamțului. Satul Comlod este situat în sud-vestul județului, aflându-se în aria colinelor înalte ale Câmpiei Transilvaniei de est (Dealurile Jimborului, dealurile Lechinței, Colinele Comlodului, Colinele Mădărașului). Aceste dealuri și coline au în general la nivelul culmilor altitudini între 300-500 m și versanți cu înclinații moderate sau puternice (5°-25°).

Clima zonei deluroase se caracterizează printr-un continentalism ceva mai pronunțat decât al regiunilor vecine, cu slabe diferențieri între est și vest, în special în ceea ce privește regimul termic, temperatura medie fiind de 8,5 șC.

Din datele înregistrate înregistrate la stația meteorologică din Târgu-Mureș, reiese că temperatura medie a lunii iulie este cuprinsă între 19 și 19,8 șC, iar în perioada iernii, minima medie a lunii ianuarie este de -3 și -4,4 grade șC. Gerurile timpurii de toamnă și cele târzii de primăvară sunt destul de frecvente, începând din luna octombrie și prelungindu-se, adesea, până în mai.

Vânturile bat din direcții diferite, având, în general, o intensitate slabă. Primăvara și vara este mai frecvent vântul de nord-est, iar vânturile de sud și sud-est sunt caracteristice pentru anotimpurile de toamnă și iarnă.

Repartiția cantitativă a precipitațiilor este uniformă în timp. Media anuală a precipitațiilor din perioada 1896-1955, la stațiunea Târgu-Mureș a fost de 636 mm. Pe timpul lunilor ianuarie și februarie, precipitațiile sunt, de regulă, sub formă de zăpadă, iar vara ploile au un caracter torențial și sunt însoțite de descărcări electrice.

Flora și fauna sunt specifice zonei de deal. În trecut, pădurile ocupau suprafețe mari, mai ales pe pantele nordice, însă, în momentul de față, sunt reprezentate doar de petece de pădure. Aceste păduri sunt compuse din: gorun – Quercus petraea, carpen – Carpinus betului, alun, mesteacăn – Betula verrucose, arțar și fag – Fagus silvatica. Pe teritoriul satului se mai întâlnesc fercvent pâlcuri de salcâmi, acăți în denumirea locală.

Pantele nordice au păstrat insule de stepă, reprezentată prin specii de rogoz pitic și colilie. Iar pe coamele de deal sunt frecvente pajiștile dominate de stepă stanophilă. În lunci în funcție de de umiditate se dezvoltă diferite specii de rogoz și graminee.

Dintre plantele de cultură, cele mai răspîndite sunt: porumbul, grâul de toamnă, ovăzul, orzul, sfecla de zahăr, floarea soarelui etc.

Cele mai răspândite animale sălbatice sunt iepurele de câmp – Lepuds europeus, căprioara – Capreolus capreolus, vulpea – Canis vulpes, porcul mistrț, viezurele, veverița, ursul, iar lupul a dispărut complet de câțiva ani. Dintre păsări se întâlnesc: vrabia, pițigoiul, uliul, coțofana, porumbelul sălbatic, bufnița, pupăza, ciocănitoarea, cucul, mierla.

Hidrografia este săracă, deoarece pe teritoriul satului nu există o apa curgătoare cu debit constant. Rețeaua hidrografică este formată din pârâul Comlod, care are un debit scăzut, mai ales pe timpul verii.

.

1.2 Repere istorice

Comlodul este o localitate veche, situată într-o zonă mai deluroasă a Câmpiei Trasilvaniei. Prima atestare documentară datează din data de 5 iunie, anul 1315 sub denumirea de Villa Komlod, prin care „capitul din Oradea adeverește dăruirea prin testament a satelor Ocnița, Comlod și Milaș, de către Comitele Renold, fiul lui Ioan din neamul Kukenesrenold, capitului de Alba-Iulia”.

Acest comite le poseda din donație regală, pe atunci Milașul se numea VILLA NALAS, iar Comlodul VILLA KOMLOD, care, tradusă din latină, înseamnă proprietate la țară, fermă, conac.

Donatorul își rezervă dreptul de a stăpâni până la moartea sa satele amintite. Actul acesta a fost întocmit la cererea comitelui Renold, pe de-o parte, și a canonicilor și a magistrilor arhidiaconi Ioan de Alba și Benedict de Ozd, împuterniciți ai capitlului de Alba-Iulia, pe de altă parte.

La 19 martie 1335, capitlul de Oradea adeverește că prepozitul de aici, Ladislau, a oprit înstrăinarea moșiilor Milaș ( NULLOS) și Comlod. În acest act se arată că Ștefan, fiul lui Domide, nobil de Orosfaia, a vrut să le obțină prin înșelăciune, ascunzând regelui adevărul, faptul că fost donate bisericii.

În 1408, același Capitlu a certificat înțelegerile dintre urmașii mai multor nobili, care au continuat să se certe decenii în șir cu privire la părțile cuvenite din moșteniri (Hossu V. 2008, pag. 10).

În 1449, aflăm că părțile Milașului se supuneau nobilului Ioan de Orosfaia, fapt ce arată, fără niciun dubiu, că obștea locală fusese iobăgită. Plătea dările și făcea slujbele implicite. În 1506 existau trei stăpâni Ioan de Nadas, Imre Torok de Sighet și Demeter Pârcălabul de Bongard, care își administrau moșiile și-și strângeau contribuțiile iobăgești prin cneji din fruntea fiecărui grup de supuși iobagi. Așa cum se deduce din Registrul Cincizecimii, din 1461, exploatarea feudală se adâncise, locuitorii continuând să plătească și acea dare regească de 1 la 50 de capete din fiecare turmă (0,5%).

Mai aflăm, că aceste părți au ajuns în posesia familiei Kacsis sau Kenteleki Radoffi, apoi a familiei Somkereki-Erdely. ( Nistor A.et. al.,1988, pag. 111).

Satul Comlod a fost, până la începutul secolului al XX-lea, reședința pentru membrii a două familii transilvănene influente: Wesselenyi, care primește satul drept donație din partea principelui transilvănean Mihai Apafi I, și Teleki care a ajuns să stăpânească mosii în această zonă de prin 1725 când principal proprietar era Teleki Adam, căpitanul suprem al Districtului Chioar. În 1809 suprafețele cele mai însemnate se aflau în posesia grofului Teleki László, care era titularul unei castel nobiliar de care depindeau 22 de sesii, inclusiv iobagii și jelerii care lucrau pentru el.

Nobilimea a avut o importantă influență în viața satului, ea fiind elita conducătoare prin statutul rezervat în societatea feudală.

Milașul, de care aparținea și satul Comlod, s-a aflat și a rămas în comitatul Cojocna, plasa de Jos, iar în 1791 a devenit sediu de plasă un timp. Din 1808, aparține plasei Urmeniș, unde îl găsim și după împărțirea administrativă din din 1876 cu sediul de notariat cercual, până în 1925-1926, când va trece la plasa Teaca și va intra în componența județului Mureș. De notariatul cercual Milașul Mare aparțineau satele: Comlod, Ocnița și Orosfaia, situație care se va menține și după 1944. Din 1956, Milașul se va afla în raionul Sărmaș, regiunea Cluj, având ca sate apartenente: Comlod, Dupa Deal, Ghemeș, Hirean, Orosfaia, pentru ca la împărțirea administrativă din 1960 să revină la regiunea Mureș Autonomă Maghiară, raionul Reghin.

Începând din anul 1968 și până în prezent, satul Comlod face parte din comuna Milaș, județul Bistrița-Năsăud, alături de satul Milaș, reședința comunei, După Deal, Ghemeș, Hirean și Orosfaia. (Chira L.M, 2018, pag. 231)

De-a lungul timpului, satul Comlod a purtat diferite denumiri: 1322 – pass Comlos, 1335 – Comlod, 1339 – Villa Komlos, 1504 – pass Komlodh, 1599 – Komlod, 1850 – Komlodu, 1956 – Comlod. (Coriolan S., pag. 399)

Ereditatea numelui provine din cuvântul maghiar komlo ce înseamnă „hamei” la care s-a adăugat sufixul „-d”.

1.3 Portul

Portul locuitorilor din Comlod și împrejurimi a avut caracteristicile sale proprii, care s-au schimbat în decursul anilor. Unele aspecte ale vechiului port se mai întâlnesc la bătrânii satului.

După cum relatează oamenii mai vârstnici, portul locuitorilor se deosebea într-o oarecare măsură după vârstă.

Fetele purtau capul descoperit, cu părul împletit în cosițe lăsate pe spate. Purtau o cămașă albă, din pânză de cânepă, în zilele de lucru, și de bumbac, în zile de sărbătoare, pe care o coseau cu diferite forme la mâneci, la guler și la piept. Peste cămașă, catrințe, rochii de lână sau o fustă largă cu laibărul prins de aceasta, care se încheia la piept, cu talia mai sus de mijloc. La rochie și fustă purtau șorț din lână sau cânepă. La joc, purtau în plus poale strâmte din pânză albă. În general, hainele erau lungi.

Peste acestea, când timpul era friguros, se purta un pieptar înflorat. Hainele groase se făceau din pănură țesută la război de către femei, care se dădea la piuă, iar uneori se vospsea în culori închise. Toate pisele de îmbrăcăminte se lucrau în casă.

În picioare purtau opinci, iar, mai târziu, cizme, ghete, pantofi.

Femeile căsătorite purtau părul strâns în coc (acesta era semnul că nu mai este fată), peste care purtau ceapța (un fel de căciuliță cu broderii în față) și pe deasupra năframa înflorată, legată la spate.

În rest, îmbrăcămintea nevestelor nu era diferită de cea a fetelor, însă culorile folosite pentru vopsirea materialelor sau pentru cusutul motivelor specifice erau mai închise, iar fustele mai lungi, până sub genunchi. La sărbători, ca și fetele, purtau catrințe, de regulă, din lână. Iarna purtau și haine groase numite sumănice sau cojoace din piele de oaie, până la genunchi.

Femeile bătrâne poartă, în general, aceleași veșminte ca și nevestele, dar în culori mai închise, în special negru, și fără cusături, mai simple. Pe cap poartă nafrămi negre, groase și legate sub bărbie. Vechiul port se mai întâlnește și astăzi la femeile mai în vârstă, iar catrințele modernizate, se poartă și astăzi la sărbătorile cele mai mari,sau chiar la nunți.

Portul bărbaților se prezintă astfel:

Băieții (feciorii) purtau pe cap clop (pălărie) de paie sau de păr vara și căciulă de miel iarna. În sărbători, atât clopul, cât și căciula aveau drept podoabă o peană (buchet de flori), mai ales la joc.

Cămașa albă de cânepă se purta în zile de lucru, iar la sărbători o cămașă împodobită cu cusături simple pe guler și la pomnișori, șuluari (pantaloni largi de cânepă), vara și cioarecii albi de pănură țesută în casă, în timpul friguros.

Cămașa se poartă deasupra, neîncinsă, iar mai demult se încingea cu un chimir lat, din piele. Peste cămașă purtau pieptar de oaie, chiar și vara. Iarna purtau uioș în zilele friguroase, iar în zilele de sărbătoare, sumane sărădite. Aceste sumane le purtau pe umeri ca pelerinele.În picioare purtau opinci cu obiele, cizme sau bocanci.

Bărbații căsătoriți purtau aceleași haine, dar fără cusături. În zile de lucru purtau în față un șurț de lână sau cânepă.

Bătrânii aveau, în general, aceeași îmbrăcăminte, însă mai simplă. În picioare purtau opinci, iar părul îl purtau lung până la umeri.

În general, cusăturile specifice localității erau cu puncte și găurele, iar țesăturile aveau forme geometrice și linii. Cele mai folosite materiale erau lâna și bumbacul, culorile specifice fiind: roșu, albastru, galben, verde, iar uneori, pentru împodobit, foloseau beteală.

Pentru transportul unor materiale la târg, sau cu alte ocazii se foloseau desagi de lână țesuți în casă, iar ca obiect utilitar și de ormanent pentru femei, se folosea straița (traista) frumos cusută cu motive, care se purta și la sărbători.

1.4 Obiceuri ale locului

Locuitorii din Comlod au o serie de obiceiuri legate de momentele importante din viața omului și de unele sărbători. Unele dintre acestea se mai păstează și se practică și astăzi, iar altele dăinuie doar în amintirea bătrânilor.

Dintre acestea le voi aminti doar pe cele legate de naștere, căsătorie, moarte și de anumite sărbători.

Sarcina- credințe și practici

Se obișnuia și se obișnuiește și astăzi, să se recomande femeilor însărcinate să nu vadă oameni infirmi sau cu deficiențe psihice, oameni care bat animale sau le omoară. În general, să nu vadă fapte urâte și care ar speria-o, deoarece se spune că ar naște copii anormali sau ar naște înainte de vreme. În această perioadă, femeile trebuie să vadă doar oameni frumoși, lucruri cat mai placute.

Când o femeie însărcinată intră într-o casă unde se mănâncă, trebuie servită.

Există credința că, dacă femeia nu a făcut ițe pentru țesut înainte de a se mărita, să nu facă în timpul sarcinii, căci îi moare bărbatul.

Nașterea și botezul.

La naștere, femeia era asistată de o femeie din sat cu mai multă experiență sau de o vecină care a avut copii. După naștere, se taie buricul copilului și, dacă era fată, acesta se înnoda și se punea la păstrat într-un cui, iar la vârsta de 11-12 ani se dădea fetiței să-l deznoade, iar dacă reușea, însemna că va fi foarte îndemânatică și va putea să coasă frumos.

Perioada de 6 săptămâni după naștere este cunoscută sub denumirea de săptămânile femeii. În aceste săptămâni , ea trebuie sa respecte o serie de interdicții dintre care amintim:

6 săptămâni nu are voie să scoată apă din fântână, căci apa din acea fântână va face viermi;

nu are voie să iasă, în această perioadă, în sat, pe drum;

după naștere nu trebuie lăsată să doarmă timp de 24 de ore, căci se poate să nu se mai scoale;

să nu doarmă singură în casă după naștere, căci vine „Mațolea”;

să nu lase copilul singur în casă, căci s-ar putea ca, un personaj imaginar să-l schimbe. În caz că s-ar întâmpla acest lucru, povestesc femeile bătrâne, mama copilului trebuie să facă focul în cuptorul de pâine și să se facă că-l aruncă de 3 ori în foc, iar a treia oară va apărea copilul cel adevărat;

copilul se scaldă după naștere de 3 ori pe zi, iar apa respectivă nu trebuie aruncată în locurile pe unde umblă oamenii, căci se spurcă și se umple de bube;

În primele zile după naștere, vecinele și rudele îi duc lăuzei mâncare, prăjituri, țuică. În legătură cu somnul copilului mic este credința că poate să i se i-a somnul și de aceea oricine intră în cameră unde este un copil mic, trebuie să lase în leagăn lângă copil un obiect al său cât de neînsemnat, când pleacă să nu-i ia somnul copilului.

Botezul se face la biserică la o săptămână după naștere, dacă copilul este sănătos, iar dacă nu, chiar a doua zi după naștere. Nașii copilului sunt cei care au cununat părinții. Nașa se prezintă la casa copilului cu mâncare și băutură, iar după ce se mănâncă, pleacă cu copilul împreună cu moașa la biserică, unde are loc botezul. După ce copilul este botezat, se înfașă în scutece noi pe care i le-a făcut nașa cadou și se întorc acasă. La botez mai iau parte rude, vecini, copii. Mai nou, la petrecerea care urmează după botez, invitații aduc diferite daruri nou-născutului.

Este obiceiul ca din apa în care a fost botezat copilul, să se ducă o cană acasă și din aceasta se pune câte puțin în apa în care se scaldă copilul, ca să nu se sperie și să nu se îmbolnăvească.

Numele copilului se alegea, în trecut, în general, după numele sfântului care era înscris în calendar în ziua nașterii, iar astăzi, după preferințe.

La întoarcerea spre casă de la botez, cei care-l întâlnesc, urează copilului noroc și sănătate. În ziua următoare botezului, copilul nu se scaldă.

Îndatoriri după botez

De ziua Sf. Toader, sâmbăta, înaintea începerii postului mare, se taie moțul copiilor care s-au născut până atunci, înainte de răsăritul soarelui, iar părul respectiv se pune după o icoană.

La vârsta de un an, are loc datul la grindă, care constă în ridicarea copilului până la tavan și de fiecare dată se spune: „atât să crească de mare”.

Nașii sunt considerați părinți spirituali, având obligația să se intereseze de creșterea și educarea copilului. De asemenea, nașii trebuie să-i cunune pe cei botezați.

Nunta

Pețitul și logodna. Cele mai obișnuite ocazii de întâlnire și cunoaștere reciprocă a tinerilor erau, în trecut, la joc, la muncă, la șezători. Băiatul merge la fata aleasă în casa părinților acesteia câteva săptămâni sau chiar luni, în special seara, perioadă în care tinerii se cunosc mai bine.

Când s-au hotărât să se căsătorească, se logodesc. Începând din acest moment, tinerii pot fi văzuți împreună la joc, la biserică și în alte împrejurări.

Între timp părinții merg pe vedere (în vizită), apoi urmează pețitul propriu-zis. Un neam de-al băiatului împreună cu acesta merge la părinții fetei și, după o serie de discuții, le spune motivul pentru care au venit și urmează tocmeala (înțelegerea) asupra zestrei, stabilirii datei nunții.

Pregătirile pentru nuntă încep după ce s-a făcut înțelegerea. În casa miresei se pregătesc hainele de zestre și se cumpără lada de zestre. Cu 2-3 săptămâni înainte de nuntă, mireasa umblă în zilele de sărbătoare cu o cununiță pe cap, cu două zile înainte de nuntă, mireasa însoțită de druște (domnișoare de onoare) merg prin sat, din casă în casă și cheamă oamenii la nuntă.

Pentru buna desfășurare a nunții, se stabilesc colăcarii (10-12 feciori), aceștia sunt cei care îl vor însoți pe mire în ziua nunții și un staroste care îi va conduce pe colăcari și întreaga procesiune de la nuntă.

Nunta începe în seara zilei de sâmbătă, cu participarea tinerilor din sat atât în casa miresei, cât și a mirelui. În casa miresei se face steagul pentru nuntă, care este purtat de către un fecior în ziua nunții.

Pregătirea bucatelor pentru nuntă se face la casa ambilor miri, deoarece se petrece în ambele părți.

Procesiunea nunții începe de la mireasă, când mirele, împreună cu nuntașii săi vin să ia mireasa și zestrea pentru a plecala cununie. De aici, alaiul de nuntă împreună cu mireasa și cu carul în care se găsesc și fetele care descântă tot drumul, se îndreaptă spre biserică pentru cununie. Pe drum, stegarul joacă steagul, iar colăcarii spun diferite strigături.

Un alt obicei este legatul drumului. Când alaiul de nuntă ajunge în diferite locuri din sat, oamenii leagă drumul și nu-i lasă pe nuntași să treacă decât după ce se târguiesc, iar nașul plătește, de obicei, cu băutură.

La casa miresei rămân părinții miresei împreună cu unii invitați și continuă petrecerea, până luni, când merg și ei la casa mirelui să petreacă împreună.

De la cununie spre casă se merge în continuare cu tot alaiul cu muzică, ceterași, strigături, descântece și chiuturi, spre casa mirelui. Nunta continuă până luni dimineața.

Moartea

În legătură cu înmormântarea, au existat și mai există o serie de credințe și obiceiuri. Astfel, oamenii de aici mai cred că unul din semnele care vestesc moartea unui membru dintr-o gospodărie este strigătul cucuvelei pe casă, fapt ce i-a atras denumirea de pasărea morții.

Când un om este bolnav rău, cei din familie, pentru a-i ușura suferința, aduc preotul să-l spovedească și să-l cuminice, apoi îi fac maslu, ungerea de pe urmă.

Când este în agonie, i se pune o lumânare aprinsă în mână. De asemenea, se consideră că sufletul răposatului nu va putea trece prin cele 12 vămi din lumea viitoare, decât dacă cei vii vor face niște pomene speciale, care să îl ajute și în caz că a murit nespovădit și necuminicat.

După moarte, trupul defunctului se scaldă, se bărbierește, i se taie unghiile și se îmbracă cu hainele cele bune, după care se vestește în sat moartea cu ajutorul clopotelor de la biserică, care se trag de trei ori pe zi până la înmormântare.

Mortul se așază pe o laviță și se acoperă cu o pânză subțire. Este pus cu mâinile pe piept, iar în mâna dreaptă i se pune un ban, în trecut de argint, cu care va plăti la vămi.

Lângă mort se pun flori și lumânări care se aprind când bat clopotele. Pe pieptul mortului se pune o lumânare în formă de colac, numită toiag.

Există credința că sufletul mortului stă în podul casei trei zile după înmormântare, după care se duce la cer.

Sub lavița sub care se găsește mortul se pune un vas cu apă, iar uneori pe piept i se așează o seceră, pentru a nu intra în putrefacție.

În cele trei zile până la înmormântare, la casa mortului vin oameni din sat cu flori și lumânări, folosind atât la intrare cât și la plecare expresii ca Dumnezeu să-l ierte și sa-l odihnească / să-i fie țărâna ușoară etc. În nopțile până la înmormântare, se strâng oamenii din sat la priveghi. Coșciugul este confecționat din scânduri, iar crucea este una provizorie, confecționată tot din lemn. Aceasta, în drumul spre groapă, este împodobită cu un ștergar și un colac împletit. Înmormântarea se face în a treia zi după ce s-a constatat decesul și la aceasta participă cine vrea.

Slujba înmormântării se face acasă, începe în casă și continuă în ogradă. După slujbă, are loc iertarea care constă în primirea peste coșciug a unei lumânări și a unui colac, după care coșciugul este bătut în cuie.

În ziua înmormântării, mortul se cântă, adică este jelit prin bocete, acasă și în drum spre groapă, de către femeile din sat.

Se pornește spre cimitir, formându-se un cortegiu în următoarea ordine: crucea, praporii, preotul, scriul cu mortul și oamenii începând cu neamurile. Pe drum se fac 12 opriri cu slujbă, numite stări, corespunzătoare celor douăsprezece vămi ale văzduhului pe care se presupune că trebuie să le traverseze sufletul.. La groapă, de asemenea, are loc o slujbă scurtă după care sicriul se lasă în groapă, iar cei prezenți aruncă pământ peste sicriu. Cei care au participat la înmormântare sunt chemați la masă. Doliul durează 6 săptămâni sau un an, în funcție de gradul de rudenie pe care persoana îndoliată l-a avut cu defunctul. Pentru liniștea sufletului decedatului, dar și pentru protecția apropiaților de o eventuală bântuire, rudele 9 zile se fac pomene la 9 zile, la 6 săptămâni și la un an.

Există și credința că unii morți se fac strigoi, însă aceștia sunt strigoi în timpul vieții și se recunosc după o codiță mică pe care o au în regiunea coccigiană. Aceștia fac o mulțime de rele oamenilor, iar după moarte se produce secetă mare în localitate, dacă nu sunt înmormântați cu fața în jos.

Alte ceremonii și rituri în legătură cu sărbătorile calendaristice

În ajunul Crăciunului, dimineața, copiii merg din casă în casă și colindă pentru mere, covrigi sau nuci, iar seara merg tinerii din sat și chiar vârstnicii, la rude și la prieteni. Colaci primesc numai cei săraci.

Alte obiceiuri care se păstrează sunt turca (capra), steaua, viflaimul și irozii. Repertoriul pentru colinde este bogat și variat.

La Anul Nou se mergea cu plugușorul în ajun de seară, iar a doua zi copiii mai mici mergeau cu sorcova. Băieții obișnuiau să scoată porțile, mai ales ale caselor unde se aflau fete de măritat, și să le ascundă. Pentru a afla peste câți ani se mărită, fata mergea la porc și-l lovea cu piciorul spunând: la anul, la doi ani, până ce porcul se ridica de jos.

Un obicei mai vechi, care în prezent a dispărut, era strigătul fetelor care în timpul anului nu s-au purtat cinstit, care se făcea în seara de ajun, din dealul bisericii, de către feciori.

La Sf. Gheorghe se obișnuia să se pună leuștean și mărăcini în fereastră și la ușă, atât la casă, cât și la grajd, pentru a alunga strigoii, care umblă, mai ales în această noapte, să ia somnul copiilor, laptele vacilor, aduc boli și nenorociri oamenilor și animalelor. Cine se culca afară până la această dată putea fi sluțit de strigoi. Tot în această zi se obișnuiește ca, tinerii și copiii să se urzice între ei.

La Sf. Toader se taie moțul copiilor.

În sâmbăta Floriilor se face slujbă pentru morți în cimitir, iar a doua zi oamenii duc mărțișori(crengi de salcie).

La Paște se vopsesc și se încondeiază ouă. La Rusalii, jocul duminical, se iese la câmp și acolo tinerii se întâlnesc cu cei din satele vecine, petrecând împreună.

În ziua de Sânziene, femeile obișnuiesc să facă coronițe din flori de sânziene, pentru fiecare din casă câte una și le aruncă pe casă. Se crede că, în cazul în care una cade, cel a cărui nume a fost rostit când coronița a fost aruncată pe acoperiș va muri în timpul anului.

Ceremonii și rituri în legătură cu munca

Paparuda se face în timpul verii, existând credința că, dacă se umbla prin sat și oamenii aruncă apă pe ea, este învinsă seceta și va ploua.

Clăci de desfăcut porumbul se mai obișnuiește să se organizeze și în prezent, toamna, precum și clăci de tors, dar din ce în ce mai rar.

La construirea unei case, se obișnuiește să se pună câte un ban în fiecare colț al temeliei, pentru ca cei care vor locui acolo, să aibă întotdeauna bani..

Există o serie de credințe în legătură cu natura și fenomenele naturale, printre care amintim:

când cade o stea, se spune că a murit un om, căci fiecare are steaua lui;

cometele vestesc ani grei de foamete, boli și războaie;

eclipsa de lună și de soare se explică prin aceea că vârcolacii mănâncă luna sau soarele.

1.5 Populația

Populația satului a fost constituită din maghiari și români, așa cum reiese și din recensământul din 1850, când din 311 persoane, 136 erau români , 161 maghiari și 14 țigani (atlas statistico descriptiv…), din recensământul din 1880 reiese că era o populație de 357 locuitori dintre care 158 era români și 183 maghiari, precum și cel din 1890, de unde aflăm că populația satului era de 448 locuitori, dintre care 196 români și 252 maghiari. Potrivit recensâmântului din anul 1941 în Comlod era 302 români și 220 maghiari.

Date mai vechi referitoare la statistica populației aflăm din recensământul din anul 1857, de unde reiese că existau: 60 de case, 76 locuințe iar populația număra 322 de locuitori dintre care 171 erau bărbați și 148 femei, iar starea civilă a populație era următoarea: bărbați necăsătoriți 98, căsătoriți 66, văduvi 9; femei necăsătorite 78, căsătorite 62 și 9 văduve.

Urmărind în continuare situația populație avem o serie de date cuprinse în recensămintele din 1910 și 1930.

În 1910, Comlodul avea o populație de 435 de persoane, dintre care 221 erau români. 209 maghiari și 5 germani. Satul era format din 88 de case, având o suprafață de 1453 de iugăre.

La recensământul din 1930, satul avea 112 gospodării și o populație de 513 suflete, 305 români și 198 maghiari (atlas), dintre care 238 erau bărbați și 275 erau femei. Pe grupe de vârstă și stare civilă, structura populație se prezenta astfel :

Din recensămintele din anii 1992 și 2011 vedem ca populația de etnie maghiară a scăzut, iar în 1992 dintr-o populație totală de 195 de persoane, 146 era români și 49 maghiari, iar în 2011 din 145 de persoane, 124 era români și doar 20 maghiari, o persoană fiind de altă etnie, nedeclarată.(atlas)

Din mișcarea naturală a populației, între 1900 și 1910 vedem că există un spor natural negativ de -18, care nu s-a menținut mult, doarece în 20 de ani populația din localitatea Comlod a crescut cu 78 de locuitori.

Între anii 1900-1910 au avut loc 131 de decese, cele mai multe fiind din cauze medicale: 6 decese cauzate de pojar, 2 de scarlatină, 6 de tusă convulsivă, 1 difterie, 1 diareea copiilor, 1 dizenterie, 23 de tuberculoză, 3 de uscăciune infantilă, 43 de slăbiciune congenitală, 1 atac de apolexie, 1 de spasme, convulsii, 13 de pneumonie, 5 boli de apă, 8 alte cauze. De bătrânețe au murit doar 14, iar 3 au suferit decese violente: 2 accidente și o omucidere.

Din recensămintele efectuate de-a lungul timpului,observăm o scadere constantă a populației, în special datorită plecării tinerilor la orașe sau, mai nou, în străinătate.

1.6 Instituții

Principale instituții care au funcționat în această micuță localitate au fost școala și biserica.

Despre începuturile școlii din Comlod și despre dezvoltarea sa până în anul 1896 nu am găsit date precise, ci am folosit unele informații locale pe care le-am cules de la bătrânii satului, primite de ei de la părinții și bunicii lor. După cum se știe, școlile, în Evul Mediu, au început să apară pe lângă mănăstiri și biserici, iar învățătorul era preotul și în special cantorul.

Unii bătrâni din sat își amintesc cum predecesorii lor relatau că, încă de prin secolul al XVIII-lea, călugării de la mănăstire adunau copiii din sat și-i învățau cântece bisericești, să citească și să scrie. Așa a rămas în amintirea oamenilor popa Manu de la mănăstire care le dădea copiilor prescuri când mergeau să învețe.

În 1896 aflăm că s-a pus în funcțiune clădirea „Școlii Maghiare Civile”, care a fost terminată abia în 1912, unde au învățat maghiarii din Comlod și Orosfaia.

În secolul al XX-lea, pe langă clasele de la secția maghiară, în Comlod au existat și clase primare în regim de predare simultan cu predare în limba română. Școala la Comlod a existat până în anul 1977, când aceasta s-a desființat, copiii fiind repartizați la școală la Orosfaia.

În ceea ce privește biserica, cele mai multe informații găsite au fost despre biserica greco-catolică, dar putem afirma cu certitudine că până atunci românii erau de religie ortodoxă. Data înființării parohiei greco-catolice Comlod nu se cunoaște cu exactitate. Aceasta s-a înființat în urma unirii cu biserica Romei din anul 1701, când parohia ortodoxă a devenit greco-catolică. Acest lucru s-a realizat prin așa numita blagoslovenie, care consta în accceptarea de către preoții ortodocși a juridiscției episcopului greco-catolic. În anul 1733 la Comlod activa preotul greco-catolic Grigore (Gligori), ceea ce înseamnă că la această dată aici exista o parohie greco-catolică. Pe parcursul secolului al XVIII-lea, parohia Comlod a oscilat între greco-catolicism și ortodoxie. La 6 ianuarie 1761, preotul greco-catolic din Comlod a fost înlăturat din biserică la cererea călugărului ortodox Sofronie din Cioara. Conscripția protopopului greco-catolic al Sânmărtinului de Câmpie din 23 iunie 1761 menționa existența la Comlod a preotului greco-catolic Marc și a 3 laici greco-catolici, Someșan Todor, Ruța Todor și Sendița Vasilia. La 31 martie 1762, toți credincioșii din Comlod erau ortodocși, Conscripția finală din anul 1762 înregistra 1 preot greco-catolic, dar nici o familie-greco-catolică și 1 preot ortodox și 35 de familii ortodoxe, biserica aparținând ortodocșilor, iar conscripția din anul 1765 menționa că toate familile erau ortodoxe. Conscripția din 1767 arăta că arăta că la Comlod existau 26 de familii ortodoxe, dar nici o famile greco-catolică. Ca urmare a vizitei episcopului greco-catolic, Grigore Maior, din februarie 1774, credincioșii din Comlod au redevenit greco-catolici.

Conscripția din anul 1773 menționa existența la Comlod a unei biserici de lemn și a unei case parohiale. Biserica de lemn din Comlod a fost reconstruită sau renovată în anul 1741 de către Todor Someșan. Conscripția din anul 1750 amintea despre existența la Comlod a unei biserici, iar conscripția din anul 1762 despre existența unei biserici și a două case parohiale. Biserica de lemn din Comlod avea hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril.

Conscripțiile din anii 1733, 1750 și 1762 arată că parohia Comlod nu dispunea de terenuri arabile și nici de fânețe. Conscripția din anul 1750 menționează că parohia Comlod dispunea de un teren intravilan. Situația din anul 1765 ne arată faptul că, la Comlod, intravilanul a fost ocupat de preotul ortodox, în condițiile în care aici nici nu activa un preot greco-catolic, deoarece toți credincioșii au redevenit ortodocși. Conscripția din anul 1767 menționează fapul că parohia Comlod dispunea de un teren intravilan. În urma convertirii satului Comlod la greco-catolicism, în anul 1774, episcopul Grigore Maior a cerut Guberniului Transilvaniei acordarea de terenuri parohiale pentru această parohie. Prin Legea pentru reforma agrară, sesiunea preoțească (eclezia) din Comlod a fost completată până în anul 1925 până la 32 de iugăre, cea cantorală până la 6 iugăre, iar cea bisericească până la 10 iugăre.

În anul 1773 la Comlod activa preotul greco-catolic Grigore (Gligori). Conscripția din anul 1750 menționează existența la Comlod a unui preot greco-catolic. În anul 1755, aici slujea pretotul greco-catolic Simion, iar în anul 1761 activa preotul greco-catolic Gherman Marc. În anul 1765, la Comlod nu exista nici un preot greco-catolic.În anul 1767 aflăm că aici funcționa preotul greco-catolic Marcu. În perioda 1826-1834, parohia a fost condusă de preotul Alexandru Costea. În perioada 1834-1838, preotul din Orosfaia, Iacob Pop, slujea și la Comlod, iar în intervalul 1838-1855, Comlodul a avut un preot propriu, pe Alexa Șoimușan.

Se pare că începând cu anul 1855 Comlodul a devenit filie a parohiei Orosfaia deoarece din acest an la Comlod au funcționat preoți din Orosfaia.În unele perioade scurte la Comlod au servit și preoți din alte parohii, cum au fostpreotul Simion Augur din Ocnițacare a slujit în anul 1871, sau preoții Ioan Hosu și Teofil Hosudin Milaș care au slujit în anul 1925. În perioada 1871-1876 Comlodul era sigur filie și aparținea parohiei Orosfaia.

În perioada 1733-1749 parohia greco-catolică Comlod a făcut parte din Protopopiatul greco-catolic Sânmărtinul de Câmpie, iar în anul 1750 aparținea de Protopopiatul greco-catolic Suatu, care făceau parte din Episcopia greco-catolicăde Făgăraș. În perioada 1835-1876 Comlodul a făcut parte întâi ca parohie, apoi ca filie a parohiei Orosfaia din Protopopiatul greco-catolic Fărăgau, care făcea parte în perioada 1835-1850 din Episcopia greco-catolică Făgăraș și în perioada 1850-1876 din Mitropolia Alba Iulia și Făgăraș. În anul 1938 Comlodul probabil era filie a parohiei Orosfaia, care făcea parte din Protopopiatul greco-catolic Teaca, protopopiat ce aparținea de Mitropolia greco-catolică de Alba Iulia și Făgăraș.

În anul 1941 în Comlod nu exista nici un credincios de religie ortodoxă.

În anul 1948 filia Comlod a revenit la ortodoxie, religia ortodoxă menținându-se majoritară până în zile noastre .

Despre biserica reformată Comlod putem afirma că, după răspândirea reformei, maghiarii din Comlod au adoptat calvinismul. Mișcarea reformată a apărut pe teritoriul de astăzi al României în prima jumătate a secolului al XVI-lea, făcând adepți printre credincioșii catolici de naționalitate maghiară din Transilvania. Pătrunderea ideilor Reformei în Transilvania a fost favorizată de înfrângerea Ungariei de către Imperiul Otoman, în bătălia de la Mohacs  (1526), în urma căreia Transilvania va deveni principat autonom sub suzeranitate otomană, iar catolicismul nu va mai fi protejat oficial de autoritățile de stat.
     Întemeietorul acestei confesiuni a fost Jean Calvin (1509-1564), preot catolic francez, care a aderat mai întâi la protestantismul luteran, apoi a dus mai departe ideile lui Luther. Învățătura de credință a calvinismului a fost concentrată și sistematizată în două documente de bază: „Catehismul de la Heidelberg” (1563) și  „A doua confesiune helvetică”(1566).
     Pătrunderea învățăturii reformate a fost facilitată de posibilitatea predicării Evangheliei în limba maternă, ceea ce, la vremea respectivă, Biserica Romano-Catolică nu îngăduia (liturghia fiind în limba latină).
     Biserica Reformată a fost recunoscută oficial în anul 1564 de principele Transilvaniei Ioan Sigismund. Sinoadele din 1564 și 1567 au pus bazele organizatorice ale calvinismului din Transilvania. Între 1570-1580 se înființează Episcopia Reformată din Ardeal.
     Dezvoltarea calvinismului a determinat puternice conflicte cu catolicismul maghiar. În 1566, călugării și preoții catolici au fost alungați din Transilvania, calvinismul beneficiind de sprijinul, inclusiv militar, al principilor calvini.

Totuși, în anul 1572, se acordă din nou libertate de manifestare catolicismului. Astfel că acesta a supraviețuit și a început să se refacă în zonele Ciuc, Sf. Gheorghe, Odorhei, Trei Scaune.
     După ocuparea Transilvaniei de către Imperiul Habsburgic se recunosc și întăresc drepturile Bisericii Catolice iar reformații au fost obligați să restituie catolicilor unele lăcașuri de cult.
     După primul război mondial și unirea Transilvaniei cu România, parohiile din Banat, Crișana și Maramureș, care până atunci erau sub jurisdicția unor eparhii din Ungaria, au format o nouă episcopie, cu sediul la Oradea.
   Biserica Reformată din România numără 600.932 credincioși, conform recensământului din 2011, în marea majoritate maghiari, organizați în două eparhii (Cluj și Oradea), cu circa 1.352 lăcașuri de cult. Biserica dispune de 780 parohii și 140 filii. (http://culte.gov.ro/?page_id=724)

Faptul că maghiarii din Comlod au adoptat calvinismul în secolul al XVI-lea este demonstrat și de atestarea documentară a Bisericii reformate din localitate, construită în același secol. Biserica reformată a jucat un rol important în istoria localității până ăn 1810, când satul a fost condus de consiliul Bisericii Reformate. Numărul credincioșilor reformați a scăzut proporțional cu scăderea numărului locuitorilor de etnie maghiară. Astăzi mai sunt foarte puțini, dar, din două în două săptămâni, un preot din Cluj vine să țină slujba.

Evoluția popupației după religie poate fi urmărită și din următorul tabel:

Capitolul 2. Familia Teleki și rostul ei în istoria Transilvaniei

Familia Teleki este una dintre cele mai influente familii nobiliare din Transilvania. Această familie se trage din neamul Garázda, care în 1408 obține moșia Telek din comitatul Békés de unde și numele, iar în 1414 obține moșiile Záporhida, Szék și altele, după care membrii ei primesc numele atributiv Záporhidai, Zzéki și Teleki Garázda. Dintre cele trei ramuri, Teleki și Szék a jucat un rol însemnat în viața politică, culturală și economică a Trasilvaniei și a Ungariei, începând cu secolul al XVIII-lea.

Familia Teleki a fost înnobilată în 24 februarie 1409 de către împăratul Sigismund de Luxemburg, primind și bazonul vechi, simplu al familiei: scut francez modern în al cărui câmp roșu se vede pe o terasă verde o capră sălbatică în profil dextra, ridicată în două picioare, ținând o ramură de brad. Deasupra scutului planează o coroană de conte cu nouă fleuroane, ornamentată cu perle și pietre prețioase. Sigiliul familiei Teleki redă blozonul vechi, fiind în ceară roșie, având dimensiunile de 12×11 mm. ( Bicsok Z., 2015, pag. 143)

Celelalte ramuri, în parte, s-au stins de timpuriu, iar ceilalți au convers în ramura Széki. Această ramură s-a ridicat în rândul marii nobilimi a Transilvaniei în timpul domniei lui Mihail Apafi, prin Mihály (al doilea cu acest nume) Teleki (1634-1690)(vezi tabel 1). ( Ranca I., et.al.,1984-pag 265) .

Mihail Apafi I, principe al Transilvaniei (14 septembrie 1661-15 aprilie 1690), s-a născut în 1632 și a decedat pe 15 aprilie 1690, în Sighișoara. A fost impus de turci împotriva rivalului său, Ioan Kemeny, înfrânt și ucis în lupta de la Seleușul Mare (30 ianuari 1662). Pe plan intern, în timpul domniei sale, se consolidează regimul nobiliar. Apafi, înscăunat prin susținerea Porții a fost un domnitor slab, conducerea fiind deținută efectiv de soția sa Anna Bornemissza și Mihály Teleki. Iată ce scria cronicarul Mihály Cserei: „Smeritul Mihail Apafi mai degrabă era potrivit să fie preot decât principe. Nu avea nicio treabă cu problemele țării, iar dacă totuși apărea vreo chestiune spunea doar asta: „Vedeți domniile voastre să fie pe placul domnului Teleki“. Îi plăcea vânătoarea și o practica deseori în tinerețe, în rest se delecta cu feluritele ceasornice care stăteau rânduite peste tot în casa lui. Cu acestea migălea tot timpul. În rest citea sau traducea cărți. Nu avea nicio înclinație, cum au alți bărbați, față de cai, haine sau gospodărie. Și gospodăria, și curtea lui erau îngrijite, până când trăia, de soția lui.”( www.revista-apostrof.ro, 2015 nr.7) Teleki, denumit și "flagelul lui Dumnezeu pentru Transilvania" a devenit în această perioadă unul dintre cei mai bogați oameni ai principatului. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Familia_Teleki)

Mihály Teleki (Anexa1) a intrat de tânăr în viața publică a principatului ocupând funcții politice și militare, ajungând în cele din urmă prim-consilier al lui Apafi ( Ranca I., et.al. 1984, pag 265), în anul 1663, și, deși nu a fost numit oficial în fruntea cancelariei, a fost cel care a dirijat viața politică a Transilvaniei pe aproape toată perioada domniei lui Apafi.(Bicsok Z., , 2015, pag. 143). Acesta i-a dăruit domeniul și castelul de la Gornești în anul 1675.

Pe plan extern, Mihály Teleki a înțeles schimbarea de forțe din centrul Europei și, încă din timpul asediului Vienei, a stabilit legături cu habsburgii. În consecință, conducătorii provinciei nu puteau să fie acuzați de o alianță cu otomanii.

În 14 aprilie 1685, Teleki a fost cel care a semnat, în numele lui Apafi, convenția de la Cârțișoara. Prin acest act semnat în secret, principatul, în schimbul garantării libertății religioase și a privilegilor istorice, recunoaștea suzeranitatea Imperiului Habsburgic, renunța la politica externă independentă și permitea stabilirea garnizoanelor armatei habsburgice pe teritoriul principatului. Convenția s-a semnat prin intermediari, habsburgii fiind reprezentați de iezuitul Antidie Dunod. În 1685, pentru sprijinul acordat habsburgilor, Teleki Mihaly este ridicat la rangul de conte de către împăratul Leopold I. (ist. Luca I, http://www.monumenteuitate.org/ro/monument/235/Gornesti-Teleki,)

Nemulțumiți de mersul anevoios al negocierilor, în toamna anului 1685, austriecii au trimis primele trupe pe teritoriul Transilvaniei, iar Dunod i-a cerut dietei de la Alba Iulia să rupă toate legăturile cu turcii și polonezii. În anul următor, o nouă armată imperială a pătruns pe teritoriul Transilvaniei și a învins trupele trimise să o oprească. În aceste condiții, reprezentanții stărilor din Transilvania au semnat Tratatul Hallerian, prin care provincia intra sub protecția împăratului.

Acordul prevedea obligația transilvănenilor de a lupta împotriva otomanilor, alături de Habsburgi, iar teritoriile care urmau să fie dobândite de la turci intrau în stăpânirea Vienei. În schimb, nobilii transilvăneni puteau să își redobândească moșiile de pe aceste teritorii, iar Mihály Apafi era recunoscut ca principe al Transilvaniei. Pentru a se asigura că tratatul va fi respectat, Viena ocupa cetățile de la Cluj și Deva.

Profitând de o retragere temporară a trupelor imperiale, care au fost trimise la asediul Budei, Apafi și dieta au amânat ratificarea acordului, mai mult au decis să îi trimită Porții tributul obișnuit și să păstreze relațiile cu otomanii. Iritată de acțiunile transilvănenilor, Curtea de la Viena a trimis o nouă armată, sub conducerea lui Carol de Lorena, care a impus un nou acord, semnat la Blaj, în toamna anului 1687.

Acest acord a reprezentat ocuparea de facto a Transilvaniei, habsburgii instalând garnizoane militare în toate cetățile importante, iar transilvănenii erau obligați să furnizeze alimente pentru întreținerea acestora. O nouă încercare a principelui Apafi și a nobililor de a restabili relațiile cu Poarta (decembrie 1687) a provocat reacția vehementă a Vienei. O armată imperială, condusă de generalul Caraffa, a intrat în Sibiu în februarie 1688, obligând reprezentanții stărilor să rupă legăturile cu Imperiul Otoman și să recunoască „de bună voie” protectoratul împăratului.

Nobilimea filootomană a beneficiat de o situație favorabilă neașteptată în 1688, prin declanșarea războiului franco-austriac. Habsburgii au fost nevoiți să-și retragă o bună parte a trupelor din centrul Europei și să le trimită pe Rin. În aceste condiții, Viena a suferit o serie de eșecuri la sud de Dunăre, printre care și pierderea Belgradului. Mihail Apafi a murit în martie 1690, iar reprezentanții stărilor s-au grăbit să-l proclame principe pe fiul acestuia, Mihail Apafi al II-lea.

Turcii au optat pentru Emeric Thököly. Acesta a pătruns în Transilvania în vara anului 1690, venind din Țara Românească, în fruntea unor trupe otomane și a unor trupe ale lui Constantin Brâncoveanu, reușind să învingă la Zărnești o armată austriacă și una transilvăneană, condusă de Mihály Teleki, care moare în luptă. (Sîmbăteanu I, https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/transilvania-si-imperiul-habsburgic-cum-au-ocupat-austriecii-ardealul)

Până la moartea sa, Mihály Teleki și-a întregit averea pe diferite căi (donații, cumpărări, zălogiri etc), devenind, în cele din urmă, cel mai mare latifundiar din Trasilvania.

Descendenții lui au luat, de asemenea, parte activă în viața politică a vremii ocupând funcții de comiți supremi, consilieri guberniali ori aulici sau chiar cancelari. Proprietățile familiei erau răspândite în toată Trasilvania și Ungaria. Cele mai mari domenii le aveau în apropirea orașului Târgu Mureș, cu centru la Gornești în comitatul Turda, apoi în districtul Chioar și în Bihor.

Sándor I Teleki (1679-1754), al 12-lea copil al lui Mihail, a fost consilier gubernial și aulic. Ei au moștenit moșiile din comitatul Turda, cu centrul la castelul de la Gornești. S-a căsătorit în anul 1703 cu Júlia Bethlen de Bethlen, fiica lui Miklos Bethlen, adversar hotărât al dominației habsburgice și proprietar al domeniului de la Sânmiclăuș. Din această căsătorie s-au născut trei fii și o fiică. Júlia Bethlen a murit de tânără, iar Sándor s-a recăsătorit apoi cu Szuzsanna Nagy de Petk, cu care a avut alți doi fii, pe Sándor și Sámuel. Teleki Sándor moare la Alba Iulia în 1754. (Luca I.,http://www.monumenteuitate.org/ro/monumHYPERLINK "http://www.monumenteuitate.org/ro/monument/235/Gornesti-Teleki"ent/235/Gornesti-Teleki,) Dintre fiii lui s-au remarcat mai ales Lászlö II și Sámuel II.

Lászlö II (1710-1778)(vezi tabel 2) a fost camerar imperial, consilier gubernial și apoi prim-paharnic al Transilvaniei și consilier intim. S-a născut la Drâmbar, azi localitate în județul Alba, în 1710 și s-a căsătorit în 1732 cu Eszter Rádav de Ráda, fiica contelui Ráday Pál, cancelar al Transilvaniei în timpul lui Francisc Rákóczi al II-lea. Teleki Lászlö se va stabili împreună cu soția pe domeniul din Țelna. Aici, Eszter Ráday alcătuiește o importantă biblotecă, în parte, din cărțile moștenite la moartea mamei ei, contesa Klára Kajali. Fiul cel mare al familiei, József (1738-1796), s-a născut în cetatea Hust, azi Ucraina, primind o educație aleasă, acesta stuiind matematica, istoria și teologia sub îndrumarea lui Péter Bod la Ighiu și Țelna. La aproximativ 20 de ani începe o impresionantă călătorie academică prin centrele universitare din vestul Europei. În această perioadă, tânărul conte frecventează cele mai exclusiviste saloane ale vremii și intră în contact cu personalități influente ale iluminismului. Începe să colecționeze cărți valoroase, obiecte de artă și instrumente muzicale. Se implică în dezbaterile intelectuale ale vremii, alături de Voltaire, Bernoulli și Rousseau. În anul 1761, în timpul unei șederi prelungite în Viena, înaintea întoarcerii în Trasilvania, este primit în audiență de împărăteasa Maria Tereza. În 1762 se căsătorește la Sibiu cu Janka Róth de Királyfalva, născută la Szirak în 1741. Prin căsătoria cu singurul copil al familiei Róth, contele Teleki obține castelul din Szirak, unde, în 1777, i se va naște cel de-al patrulea și ultimul copil, József. După întoarcerea în țară, ocupă mai multe funcții politice și se îngrijește de colegiul reformat din Târgu Mureș. Dintre urmașii lui, menționăm pe fiii: Lászlö III (1764-1821), care a fost membru al Tablei Septemvirale și autorul mai multor lucrări literare și pe József III (1777-1817), consilier gubernial. Ei au obținut de la conții Szekely, în contul unor împrumuturi, domeniul Alămor de lângă Sibiu. Dintre copiii lui Lászlö III, József VI Teleki (1790-1855) a fost gubernatorul Transilvaniei pe perioada 1842-noiembrie 1848, și s-a remarcat prin publicarea de lucrări cu caracter istoric, fiind primul președinte al Academiei Ungare. ( Ranca I, 1984, pag 266)

Sámuel (1739-1822) ( vezi tabel 4)(Anexa1), fiul cel mic al lui Sándor I a avut o carieră politică strălucită și o bogată activitate în domeniul culturii.

Teleki Sámuel s-a născut la Gornești, în apropierea orașului Tîrgu-Mureș, la 17 noiembrie 1739. Tatăl său, Sándor Teleki, s-a remarcat prin activitatea de susținere financiară a activității școlare. Această preocupare permanentă a tatălui se răsfrânge și asupra fiului căruia îi va fi asigurată o educație desăvârșită. Studiile elementare și gimnaziale îi vor fi asigurate prin profesori particulari, așa cum se obișnuia în familiile aristocrate, iar între anii 1759-1763 va frecventa universități din străinătate. Orașele unde își desăvârșește formarea scolastică sunt Budapesta, Viena, Basel, Strassburg, Karlsruhe, Köln, Utrecht și Leiden. În ultimul an, înainte de întoarcerea în țară, va ajunge inclusiv la Paris. Scopul acestor continue peregrinări este de a avea un acces cât mai bun la informații din toate domeniile: filosofie, literatură, istorie, matematică, fizică, științe naturale. Întors în Transilvania, aduce cu el un număr impresionant de volume care vor constitui nucleul viitoarei biblioteci pe care o va înființa la Târgu-Mureș.

În 1768, se va căsători cu Zsuzsanna Bethlen de Iktar. Tinerii soți se stabilesc pe moșia contelui de la Dumbrăvioara. Fiind relativ izolat de lumea intelectuală din Vestul Europei, își menține legăturile cu aceasta printr-o bogată corespondență. Implicarea activă în viața cultural-educativă transilvăneană vine odată cu ocuparea postului de curator al Colegiului din Aiud. În această calitate, Teleki se ocupă de reorganizarea studiilor, impunând o orientare raționalistă.

Din anul 1774 va începe o nouă etapă în viața sa, și anume implicarea în politica principatului prin deținerea de funcții. La început va fi numit comite suprem al comitatului Târnavei. În 1777 deține funcția de consilier al Guberniului Transilvaniei. Între 1780 și 1790 este consilier intim al împăratului Iosif al II-lea.

În urma reformelor administrative ale împăratului se restructurează împărțirea teritorială a provinciei. În cadrul acestor măsuri, Teleki va primi funcția de comite al comitatelor unite ale Bihorului, Săbolciului, Aradului, Bichișului și Csongradului. Ascensiunea sa politică continuă cu funcția de vicecancelar al Cancelariei Aulice. Este primul nobil de religie protestantă care ocupă un rang aulic atât de important în Imperiul Habsburgic.

După moartea împăratului Iosif al II-lea și revenirea la vechea organizare politico-administrativă, în cadrul căreia Transilvania avea propria cancelarie separată de cea a Ungariei, Teleki va fi numit cancelar al Transilvaniei. Rămâne în această funcție până în 1822, la stingerea sa din viață.

Activitatea intensă de om politic nu a diminuat preocupările sale de om cultivat și erudit. Drept dovadă, la sfârșitul secolului al XVIII-lea pune bazele, la Tîrgu-Mureș, a primei biblioteci publice din Transilvania, unde sunt grupate mii de volume adunate de Teleki de-a lungul vieții. (http://cultura.inmures.ro/orasul-vechi/personalitati-culturale/teleki-samuel/).

Ferenc I Teleki (1787-1861), fiul lui Sámuel, a îmbrățișat cariera miltară, fiind, în același timp, camerar imperial. Nepotul acestuia, Samú VII Teleki (1845-1916) (Anexa 1) și-a dobândit un renume ca explorator al Africii. Sámuel, contele Teleki, (născut la 1 noiembrie 1845, Saromberke, Transilvania – acum Dumbrăvioara, a murit la 10 martie 1916, în Budapesta, Ungaria, Austro-Ungaria). Explorator maghiar care a descoperit și numit Lacul Rudolf (acum numit și Lacul Turkana) și Lacul Stefanie (acum Chew Bahir), în nordul Kenyei și în sudul Etiopiei. El a contribuit, de asemenea, în mod semnificativ la cunoașterea zonelor înalte neexplorate din Africa de Est.

Teleki a plecat de la Pangani (acum în Tanzania) în februarie 1887, în compania unui ofițer naval austriac, Ludwig von Höhnel, și a traversat tot ceea ce este acum Kenya, până la capătul sudic al Etiopiei. Au urcat Kilimanjaro și Muntele Kenya în martie 1887 și au urmat sistemul fluvial interior la Lacurile Rudolf și Stefanie, pe care le-au atins în martie 1888. În timpul întoarcerii la coasta Africii de Est, la Mombasa, în octombrie 1888, Teleki a descoperit un vulcan activ (în sudul Kenyei) numit, ulterior, după el. https://www.britannica.com/biography/Samuel-Grof-Teleki)

Alți membrii ai familiei Teleki:

Blanka Teleki de Szék (n. 5 iulie 1806, Satulung, Imperiul Austriac – d. 23 octombrie1862 Paris, Franța) a fost o contesă maghiară care a activat pentru drepturile femeii, promotoare a educației și artei feminine. Ea este considerată ca fiind o precursoare a feminismului și o pionieră în promovarea educației femeilor. Familia ei avea o moșie în județul Satu Mare, în apropiere de Ucraina. A fost nepoata pionierului în educație Teréz Brunszvik⁠. A studiat pictura la München și Paris, și sculptHYPERLINK "https://ro.wikipedia.org/wiki/Sculptură"ura cu Ferenczy István⁠ în Budapesta.

După ce și-a publicat ideile cu privire la educația femeilor, a fondat propria școală pentru fete în Budapesta în 1846. În 1848, ea și elevii ei au devenit primele femei din Ungaria care au semnat o petiție prin care cereau drepturi egale pentru bărbați și femei în Ungaria, dreptul de vot pentru  femei și dreptul femeilor de a studia în universități.

A participat la Revoluția de la 1848, și, prin urmare, a fost condamnată la închisoare. În 1851 a fost închisă cu Klára Leövey⁠, fiind eliberată în anul 1856. După ce și-a isprăvit pedeapsa, a părăsit Ungaria, plecând la Paris, unde a și murit, pe 23 octombrie 1862.

Contele László Teleki al IV-lea de Szék (n. 11 februarie 1811, Pesta, Imperiul Austriac – d. 7 mai 1861, Pesta, Imperiul Austriac) a fost un scriitor și om de stat maghiar. El este amintit ca autor al dramei Kegyencz („Lingușitorul”, 1841). În cărțile mai vechi în limba engleză, el este numit „Ladislas Teleky”.

Teleki s-a născut la Pesta ca fiu al lui László Teleki al III-lea și al Johannei Mészáros. După moartea tatălui său, în 1821, a fost crescut de unchiul său, József Teleki (1790-1855). În cursul anului 1830 el a călătorit prin Europa. La întoarcerea în Ungaria a devenit politician, mai întâi în Transilvania (unde fratele său a devenit guvernator) și apoi în Adunarea Națională Maghiară, preocupându-se, în special, de o reprezentare echitabilă a diferitelor naționalități în cadrul Imperiului.

În 1848, a venit vestea Revoluției de la Paris, iar el a călătorit la Paris ca reprezentant al revoluționarilor maghiari. Eșecul RHYPERLINK "https://ro.wikipedia.org/wiki/Revoluția_Maghiară_din_1848"evoluției Maghiare a dus la exilarea lui și, în 1851, a fost condamnat la moarte în contumacie. În anii 1850 a trăit în Elveția și a făcut tot ce a putut pentru a-l ajuta pe Lajos Kossuth, în ciuda dezacordurilor anterioare între ei.

În noiembrie 1860 a călătorit la Dresda sub un nume fals, cu scopul de a o vedea pe văduva Auguszta Lipthay. A fost arestat pe 16 decembrie de către poliția saxonă, iar patru zile mai târziu a fost transportat peste graniță, în Austria, unde a fost închis până în ziua de Anul Nou. După negocieri cu autoritățile, mediate de împăratul Franz Joseph, a fost grațiat și i s-a permis să se întoarcă în Ungaria cu condiția să renunțe la politica revoluționară și la călătoriile în străinătate.

La întoarcere, acesta a fost primit ca un erou și imediat și-a reluat activitățile sale politice, conducând Partidul Rezoluției (Határozati) și insistând asupra faptului că reformele propuse în 1848 trebuie realizate fără niciun compromis. S-a sinucis pe 7 mai, seara, din motive neclare, înainte de o dezbatere publică importantă cu Ferenc Deák privind statutul constituțional al împăratului. Acest eveniment tragic, întâmplat la doar un an după moartea lui István Széchenyi, a demoralizat și uluit publicul maghiar. Franz Liszt i-a dedicat Rapsodia Ungară nr. 2.

Géza Teleki (n. 28 septembrie 1843, Dej – d. 27 septembrie 1913, Budapesta) a fost un scriitor și politician maghiar, ministru de interne al Regatului Ungariei între 1889-1890. Fiul său, Pál Teleki, a fost premierul Ungariei între 1920-1921 și 1939-1941.

Pál Teleki, conte de Szék, (n. 1 noiembrie 1879, Budapesta, Austro-Ungaria – d. 3 aprilie 1941HYPERLINK "https://ro.wikipedia.org/wiki/Pál_Teleki#cite_note-d6afc74a51074c7c91c50e2cd9712699-1" Budapesta, Regatul Ungariei) a fost un geograf și politician maghiar, descendent al familiei Teleki din Transilvania. A fost prim-ministru al Ungariei din 1920 până în 1921 și din 1939 până în 1941. A fost cunoscut ca expert în geografie, a fost membru al Academiei Maghiare de Științe și șeful organizației maghiare de cercetași Magyar Cserkészszövetség.

Tatăl său, Géza Teleki (1843-1913), originar din Dej, a fost scriitor și politician, pentru scurt timp ministru de interne. Mama sa a fost Irén Muráti (Muratisz) (1852-1941), fiica unui negustor grec.

În 25 iulie 1920, guvernatorul Miklós Horthy l-a desemnat prim-ministru. În afară de această funcție, mai era și ministru al minorităților. La 14 aHYPERLINK "https://ro.wikipedia.org/wiki/14_aprilie"prilie 1921, după negocieri eșuate cu Carol al IV-lea, și-a dat demisia.

În 1920 Teleki a inițiat 12 legi antievreiești, începând cu „numerus clausus” (număr limitat). În 1928 István Bethlen (pe atunci Bethlen era prim-ministru după demisia lui Teleki din 1921) a vrut să modifice legile antievreiești, iar Teleki era foarte revoltat și a făcut tot ce sa poate pentru a se opune modificărilor. În 1939 Teleki a scris preambulul celei de-a doua legi antievreiești și a planificat a treia lege antievreiască în 1940. El a și semnat 52 de decrete antisemite, iar membrii guvernului său au pus emis alte 56 de decrete antievreiești. În 1940, în timpul guvernării sale, liderul nazist al Partidului Crucilor cu Săgeți, Ferenc Szálasi, a fost amnistiat, astfel mișcarea nazistă s-a întărit. În octombrie 1940 a permis trecerea tancurilor germane prin Ungaria spre România.

La 5 noiembrie 1940 Pál Teleki s-a întâlnit cu Adolf Hitler în GerHYPERLINK "https://ro.wikipedia.org/wiki/Germania"mania și a ridicat problema evreilor din Europa, propunându-i lui Hitler deportarea evreilor din Europa după încheierea războiului.

Documentul "Numerus Clausus" semnat de Horthy István și Teleki Pál, pe data de 24 septembrie 1920.

În 1938 Teleki a revenit în politică, mai întâi ca ministru al culturii. Teleki a fost unul dintre reprezentanții delegației Ungariei la Dictatul de la Viena.

Pe 12 decembrie 1940, a semnat la Belgrad tratatul de prietenie cu Iugoslavia. Întrucât pe 2 aprilie 1941 amiralul Miklos Horthy a permis ca trupele germane să treacă prin Ungaria spre Iugoslavia, Teleki a considerat acest fapt drept o încălcare a cuvântului dat și s-a sinucis în ziua următoare.

Tabelul 1

FAMILIA TELEKI

Mihály I.

căpitan de gardă

s. Gárazda Anna

János

(1614-1662)

comite de Zarand

Bornemissza Anna

Mihály II.

(1631-1690)

prim consilier princiar

Weer Judit

TABELUL 2

RAMURA LUI LASZLO II

László II

(1710 – 1778)

Rédey Eszter

József

(1738 – 1796)

Róth Janka

Tabelul 3

RAMURA LUI LAJOS I

Lajos I

(? – 1758)

Bethlen Kata

Imre (1861-?)

Tabelul 4

RAMURA LUI SAMUEL II

Samuel II

(1739-1822)

cancelar aulic

Bethlen Zsuzsa

Capitolul 3. Reședința familiei Teleki

3.1 Castelul Teleki din Gornești

După cum a văzut în capitolul precedent, familia Teleki a fost una dintre cele mai bogate din Transilvania, deținând mai multe moșii pe care se aflau impozante castele.

Reședința principală a familie era la castelul de la Gornești, în apropiere de orașul Târgu Mureș. Gorneștiul este atestat documentar sub denumirea de Knezeg în 1319, când regele Carol Robert de Anjou donează domeniul voievodului Transilvaniei, Széchenyi Tamás. Mai târziu, domeniul ajunge în proprietatea familiei Erdélyi de Somkerék. Erdélyi István construieste aici, între 1462 și 1465, un castel medieval cu cinci turnuri, înconjurat de un șanț de apărare alimentat cu apă din râul Mureș. Accesul în castel se făcea pe un pod de cărămidă ce se continua cu un pod mobil.

După ce a intrat în posesia familie Teleki în 1675, castelul suferă mai multe modificări făcute de-a lungul timpului de către membrii familiei.

Între 1686 și 1687, Teleki face mai multe modificări la castelul său din Gornești, printre care înălțarea unei noi aripi, supraînălțarea și decorarea turnurilor cu piatră sculptată în stilul Renașterii transilvănene. În memoriile sale, amintește și de gradinile sale de flori și legume. Teleki Mihály moare în 1690 în bătălia de la Zărnești, iar istoria domeniului de la Gornești trece la următoarea generație, reprezentată de familia ultimului fiu al acestuia, contele Teleki Sándor.

Fiul contelui Sándor, László, el va fi cel care va începe transformarea castelului medieval în palatul baroc pe care îl cunoaștem astăzi. Alege pentru aceasta același arhitect pe care cumnatul său, Gedeon Ráday, îl contractase pentru reședința din Pécel – Andreas Mayerhoffer. Planurile pentru noul palat au fost întocmite între anii 1769 și 1772 iar în 1772 a început demolarea vechiului castel. Între timp, în 1771, Andreas Mayerhoffer moare la Budapesta, iar lucrările acestuia sunt preluate de fiul său, Johan Mayerhoffer. Teleki Laszlo, moare la Gornești, însă lucrările la ansamblu erau departe de a fi gata și vor fi continuate de fiul cel mare al contelui, József.

Teleki József continuă lucrările începute de tatăl său pe domeniul de la Gornești. În paralel cu lucrările la clădirea palatului, contele amenajează în spațiul dintre vechiul șanț de apărare și palat, între 1789 și 1792, o grădină franceză, foarte diferită de grădinile baroce ale vremii din Ungaria de Vest, cu partere de flori inspirate din motivele artistice ale etnografiei maghiare. În 1790 se construieste și sera, sau „Marea casă a florilor”. La moartea lui Teleki József, în 1796, în castelul său din Szirak, lucrarile începute la reședința din Gornești erau terminate, palatul baroc construit în totalitate și înconjurat de o frumoasă grădină franceză.

Palatul a fost construit în stilul palatelor Grassalkovich. Are plan în formă de U, cu un pavilion central decroșat, în trei axe. Clădirea are subsol, parter, etaj și pod. Aripile palatului formează o curte de onoare amplă, orientată spre parc. Decorația fațadelor este simplă, singurul care primește mai multe ornamente fiind pavilionul central. Acesta este decorat pe fațada principală cu pilaștri dubli cu capiteluri ionice și ferestre în arc, decorate cu ornamente rococo, deasupra cărora se află câte o altă fereastră, de formă ovală.

Primele planuri, atribuite lui Andreas Mayerhoffer, au fost publicate de Biró József. Comparând fațada proiectată de Mayerhoffer cu fațada actuală a clădirii , putem observa că s-a renunțat la o mare parte din ornamente și că pavilionul central a fost supraînălțat, fiindu-i adăugat și un mic balcon pe fațada principală. La interior, scara centrală a fost înlocuită cu una mult mai simplă, iar compartimentarea camerelor a fost revizuită. Per ansamblu, clădirea actuală are un aspect mult mai provincial și mai masiv decât clădirea gândită de Mayerhoffer. Motivul acestor schimbări nu a fost identificat, însă, având în vedere că lucrările la palat au durat două generații, putem emite ipoteza conform căreia planurile concepute pentru primul comanditar nu au mai fost agreate și de al doilea. Este posibil ca Teleki Jozsef, călătorind prin Europa și apropiindu-se de filosofia iluministă, să fi optat pentru o reședință mult mai sobră, considerând decorația barocă depășită.

Lucrările la amenajarea parcului domeniului din Gornești sunt continuate de Teleki József al II-lea care, călătorind prin Europa asemenea tatălui și unchiului său, dar și în Anglia, este impresionat de parcurile engleze. Reîntors pe domeniul de la Gornești la începutul anilor 1800, Teleki József transformă grădina franceză într-un parc englez, cu alei și arbori de esență rară, profitând de atmosfera istoricistă dată de vechiul șanț de apărare al castelului medieval. Un plan al parcului din 1831 includea un obelisc și o glorietă despre care nu știm dacă au mai fost construite. Însă cel mai important element adăugat în aceasta generație este monumentul comemorativ al lui Teleki József, ridicat în anul morții sale (1817) de către soția sa, Zsófia Teleki de Szék. Monumentul din parcul castelului este alcătuit dintr-un soclu de piatră cu inscripții în latina, azi parțial distruse, ce are deasupra o urnă decorată cu ghirlande. Contele a murit la vârsta de 40 de ani și a fost tatăl a opt copii. Cel de-al doilea fiu, Teleki Domokos, a moștenit domeniul.

În ceea ce privește domeniul din Gornești, în timpul lui Teleki Domokos, acesta, la fel ca multe alte cazuri din Transilvania, este devastat în 1849 de trupele rusești, venite în ajutorul habsburgilor pentru a înnăbuși revoluția. Acest episod trist din istoria domeniului apare menționat de Charles Boner, un călător englez ce a vizitat Transilvania la sfârșitul anilor 1850. În cartea sa, Transylvania: Its Product and Its People [London: Longmans, 1865.], Boner scrie: ‘’Locul a avut teribil de suferit în timpul revoluției: tablourile au fost distruse, podelele rupte, mobila cu mătase furată, legăturile de piele ale valoroaselor cărți din bibliotecă rupte și folosite la peticirea curelelor sau șeilor. Nicio fereastra nu a mai ramas, pe scurt, nu a mai ramas nimic de distrus. A fost restaurat cu simplitate, iar acum ordinea și confortul domnesc aici, încât pare aproape incredibil ca locul să fi trecut, cu atât de puțin timp în urmă, prin acea devastare nemiloasă.’’ Boner amintește apreciativ herghelia contelui Teleki și felul în care acesta își ‘’gospodărea’’ domeniul, despre care spune că era cultivat admirabil cu rapiță, trifoi, grâu, porumb și pepeni, care cresteau în abundență.

Un alt călător englez ce a vizitat domeniul de la Gornești în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost maiorul E.C. Johnson. În On the Track of the Crescent – Eratic notes from Piraeus to Pest (1885), Johnson descrie clădirea palatului și interiorul, despre care amintește ca era mobilat luxos, cu piese în stilul Ludovic al XIV-lea, iar pe tavanul sălii de luat masa se găsea o frescă ce înfățișa un subiect clasic, realizată cu măiestrie.

Gorneștiul a ajuns prin intermediul acestei cărți în atenția scriitorului Bram Stocker. Acesta, căutând să se inspire în crearea castelului renumitului său conte, a studiat câteva din carțile apărute în Anglia ce includeau mărturii despre Transilvania, printre care și cartea maiorului E. C. Johnson, unde i-au atras atenția reședințele nobililor din Brâncovenești, Beclean și Gornești.

Cripta familei Teleki a fost construită în 1886. Aflată pe un deal în apropierea satului, la o distanță considerabilă de palat, cripta este o cladire cu fațadă triunghiulară, aflată într-un pâlc de copaci. Șase trepte duc la ușa încadrată de un fronton de marmură alba cu două capiteluri corintice ce încadrează inscripția: Sirban nincs fajdalom / Nincs Elet! / 1886 [în mormânt nu există durere, nu există viață]. Cripta a fost construită la 10 ani după moartea contelui Teleki Domokos, probabil din inițiativa soției fiului său Géza (1850 – 1882), contesa Margit Bethlen de Bethlen (1858-1929).

Teleki Domokos al II-lea s-a născut la Cluj în 1880 și a fost un pasionat colecționar de artă și covoare orientale și occidentale, pe care le păstra în palatul de la Gornești, iaro parte din această colecție de covoare se găsește astazi în muzeele din Budapesta. S-a căsătorit în 1905 cu contesa Eduardine Teleki de Szék.

Contele a adus in parcul castelului o serie de statui, despre care s-a crezut multă vreme că ar fi datat din secolul al XVIII-lea. Recent, odată cu publicarea memoriilor contelui Teleki Mihály, această ipoteză a fost dezmințită, contele amintind în jurnalul său ca aceste statui datează din secolul al XIX-lea și au fost aduse din Budapesta, de la una dintre vilele familiei. Cele 11 statui se împart în două categorii: 7 sculpturi reprezentând zeități ale Antichității și 4 scuplturi de pitici, caricaturi ale personalităților din timpul Revoluției Franceze.

Cele șapte statui de personaje mitologice îi înfățișează pe Junona, Neptun, Marte, Venus, Ceres, Bachus și Ganimede și făceau parte, după cum indică profesorul și istoricul de artă Nicolae Sabău în Sculptura barocă în România, dintr-o serie tipologică ce mai includea alte șase statui din Budapesta. Statuile sunt amplasate în jurul palatului, pe socluri decorate cu mascheroni încadrați de motive vegetale.

Cele patru statui de pitici reprezintă figuri notorii din istoria Franței sau tipuri umane generale satirizate din societatea europeană a secolului al XVIII-lea: Ludovic al XVI-lea, Mirabeau, o figura feminină reprezentând una dintre acele ‘’dames des halles’’, figuri feminine gălăgioase și vindicative din pătura de mijloc a societății franceze, și o a patra figură ce reprezenta, după Nicolae Sabău, o vivandieră , adică o femeie autorizată în trecut să însoțească armatele unor țări, pentru a vinde soldaților alimente și alte articole de consum.

Dintre cele 11 statui adăugate de Teleki Domokos se mai păstrează astăzi 9, în parcul palatului, fiind în stare avansată de degradare. Statuia ce o înfățișa pe Junona a dispărut, în urma ei rămânând un soclu gol. Cei patru pitici au fost transformați de timp și neglijență în niște bucăți ciuntite și erodate de piatră.

La începutul secolului al XX-lea, palatul găzduia și colecția de ilustrate și biblioteca de peste 6000 de exemplare a exploratorului Teleki Sámu, descendentul fondatorului bibliotecii Telekiana.

La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, clădirea a fost jefuită și biblioteca distrusă (o parte din cărți au fost salvate și se păstrează în Biblioteca Teleki din Tg. Mureș și la Muzeul Aradului). În 1949, ansamblul a fost naționalizat, iar în 1956, după o epidemie de tuberculoză, a fost transformat în preventoriu TBC pentru copii. Între 1961 și 1962, clădirea a fost renovată pentru a servi noii funcțiuni. Pe parcursul anilor, s-au făcut diferite modificări și renovări, printre care încălzirea centrală și închiderea porticului de la parter cu ferestre (1991), înlocuirea unora dintre ferestrele vechi și pictarea dormitoarelor copiilor. Interiorul păstrează însă sobele, candelabrele, tâmplăria și stucaturile originale.

Ansamblul a fost retrocedat în 2006 și a intrat efectiv în posesia urmașilor din familia Teleki în 2011. În prezent, aceștia doresc restaurarea palatului și parcului și introducerea lor în circuitul turistic.

Peisajul arhitectural al localităților din nord-estul Transilvaniei este întregit de monumente istorice interesnte, vechi castele nobiliare, numeroase în acest spațiu (12 castele): castelul Hye din Ilișua, castelul Lazăr Imre din Sărata, castelul Rakoczi din Șieu Măgheruș, conacul Torma din Cristeștii Ciceului, castelul Wasselenyi din Chiochiș,castelul Haller din Matei, castelele Teleki din Posmuș și Comlod, castelul Banffy din Urmeniș și castelele Bethlen din Beclean, Arcalia și Cristur Șieu.

În județul Bistrița-Năsăud, familia Teleki a deținut două castele, castelul de la Posmuș și castelul de la Comlod.

3.2 Castelul Teleki din Poșmuș

Satul Posmuș a fost întemeiat de către coloniștii germani, în timpul Dinastiei Arpadiene, iar Teleki Mihály (1634-1690), Cancelar al Transilvaniei, a dobândit o proprietate însemnată în jurul anului 1680. La vremea aceea, încă nu exista vreo casă pe domeniul familiei, dar la mijlocul secolulul al XVIII-lea, mai mulți nepoți ai lui Teleki trăiau în Posmuș. La mijlocul secolului secolului al XVIII-lea, în locul conacului de astăzi se aflau mai multe clădiri șubrede din lemn. Teleki Pál și Haller Borbála au reconstruit clădirea în stil baroc (stema celor două familii se vedea clar până recent pe clădire, deasupra intrării, dar din păcate acesta a căzut de pe clădire, iar astăzi se păstrează într-o cameră din castel). Teleki Pál și Haller Borbála erau cei care au ordonat crearea formei dreptunghiulare a castelului: pe laturi se aflau magaziile, grajdul și închisoarea, în spate, clădirea principală reconstruită între anii 1750 și 1752, iar în față se afla bastionul de poartă construită în jurul anilor 1760. Bastionul de poartă, clădire în care se afla și a capelă, ulterior a fost folosită drept casă de oaspeți. În 1823, conacul a suferit un incendiu. Lucrările de reconstrucție au fost conduse de către Teleki Ferenc și s-au terminat în anul 1830. În timpul revoluției din 1848-1849, conacul a fost distrus, Teleki Ferenc mutându-se pe domeniul lui din Șomcuța Mare. În anul 1868, Teleki Ándor a efectuat lucrări de reparații la conac. În 1936, grajdul din stânga bastionului de poartă a fost demolat și reconstruit puțin mai departe de conac. Tot în anii 1930 a fost finalizată noua aripă a conacului pe baza planurilor arhitectului Meczner Lájos, dar, în mod interesant, noua aripă reprezenta stilul baroc.

După anul 1945, proprietatea familiei Teleki a fost supusă naționalizării, folosită pe post de Întreprindere Agricolă de Stat și ca ansamblu de apartamente. Conacul era înconjurată de întinderi mari de păduri și un parc. Noii „proprietari” au tăiat în mare parte pădurea, dar au mai rămas pe domeniu mai mulți arbori seculari, există și un stejar care are mai mult de 500 de ani. În spatele conacului s-a înființat o pepinieră. În afară de clădirea folosită ca locuință, conacul este o ruină astăzi. (http://www.castelintransilvania.ro/castelul-teleki-posmus-.html)

3.3 Castelul Teleki din Comlod

Castelul de la Comlod a fost la început reședință a familie Wesseleny, domeniul și castelul intrând în posesia familie Teleki în secolul al XIX-lea, prin căsătorie.

Reședința de la Comlod a fost construită în 1756 (Anexa 3, 4), după cum atestă inscripția de pe fațada clădirii, de către István Wesselényi de Hadad (in română Hodod – unde se află o altă reședință a familiei) care se căsătorește in 1742 cu Polixenia Dániel la Vargyas (in română Vârghiș). István Wesselényi (1708-1757) ( Anexa 2) a fost fiul baronului István Wesselényi și Katalin Bánffy de Losoncz, iar Polixenia Dániel (n. 14 ianuarie 1720 – d. 24 septembrie 1775) a fost fiica unui alt influent nobil maghiar, baronul Stephen Daniel și Perky Polixenia. Reședința principală a familie a fost castelul de la Jibou. Împreună având 12 copii: István Wesselényi (? -1748), Pál Wesselényi, Samuel Wesselényi (? -1750), Katalin Wesselényi, Katalin Wesselényi, Ferenc Wesselényi, Wesselényi Polyxenia (1743-1764), Zsuzsanna Wesselényi (1744-1800), Maria Wesselényi (1748-1785), Miklós Wesselényi (1750-1809), Anna Wesselényi (1757-1807), Katalin Wesselényi.

Blazoanele din piatră ale celor două familii domină și acum fațada principală a clădirii: sub o coroană – simbol al alianței familiilor – se vede sirena cu un trandafir în mână, blazon al familiei Wesselényi, și lebăda cu gâtul străpuns de o săgeată, blazonul familiei Dániel. Cele două blazoane au fost adăugate la 30 de ani după construcția clădirii și au fost executate în piatră de celebrul sculptor Anton Schuchbauer ( Anexa 5, 7, 8).

Clădirea este o construcție reprezentativă pentru barocul transilvănean, cu o puternică tentă rurală. Ea constă într-un singur volum masiv și compact, cu un acoperiș tipic baroc, înalt și în două pante. Subsolul palatului, acoperit cu bolți de factură renascentistă, sugerează existența unei etape de construcție datând din secolul XVII. Parterul este baroc, cu bolti la interior, arce în leagăn la partea superioara a golurilor și două ferestre de formă ovoidală pe fațada principală. Portalul din piatră sculptată de la intrare este și el tratat în manieră barocă, cu forme curbe și motive specifice (cochilia de scoică) ( Anexa 9).

O particularitate a acestei clădiri este asimetria compoziției. Astfel, o latură a clădirii este puternic vitrată, răspunzând cerințelor unei funcțiuni reprezentative (de exemplu, salonul sau sala de bal), în timp ce latura opusă corespunzătoare beneficiază de un număr redus de goluri, adăpostind funcțiuni anexe locuirii (cămari, toalete, etc.).

Clădirea era înconjurată de o grădină amenajată, cu numeroase alei străjuite de carpeni, din care nu a mai rămas aproape nimic. Importanța, în trecut, a grădinii, ca element privilegiat al ansamblului, este pusă în evidență de tratarea fațadei dinspre grădină ca fațadă principală.

În secolul al XIX-lea, domeniul ajunge prin căsătorie în posesia familiei Teleki. Sătenii spun că locuitorii acestei clădiri au luat în calcul și siguranța, motiv pentru care ar fi amenajat un tunel secret de evadare, care pornea din beciul castelului și străbătea satul Comlod până la biserica reformată.

Potrivit unui articol din presă, comoara familiei Teleki, Castelul din Comlod, a fost amanetată de către contesa Ivona. Averea conților Teleki a fost amanetată pentru 100 de florini de aur unui sătean în 1875. Cea care a înstrăinat averea a fost contesa Ivona Teleki, aflată la un pas de faliment. Cel care a pus mâna pe clădire a fost Petre Dionisie Câmpan, un sătean proaspăt întors la acea vreme din Statele Unite ale Americii cu o avere considerabiă. Actul care susține această tranzacție a fost îngropat în pământ într-o lădiță în 1914, unde a stat până în 1948, fiind astfel ferit de cele două războaie mondiale.

La începutul secolului al XX-lea, castelul și moșia au intrat în posesia Dr. Böszörmeny Sándor, care a fost cununat de groful Teleki, acesta din urmă lasându-i moștenire domeniul de la Comlod. Este posibil să fie vorba despre avocatul și economistul maghiar cu accelași nume, care a emigrat în România, deoarece de la bătrânii satului aflăm că i se zicea doctor Böszörmeny, „dar nu era doctor de oameni” și care trăia mai mult la Cluj. De domeniu se ocupa Măria Sa, adică „Măreasa”, cum i se adresau sătenii, soția, care locuia în castel. Aceasta întreținea castelul și își lucra pământul cu ajutorul oamenilor din comună.

Tot de la bătrânii satului aflăm că era împrejmuită curtea, de nu putea intra nici pasărea, că grădina avea o alee lungă, împrejmuită de carpeni plantați la 10 metri unul de altul, la capătul căreia se afla un ghețar săpat în pămănt, iar deasupra erau plantați tei pentru a ține umbră. Teii mai există și astazi. Confortul din castel este demonstrat și din informația că în beci exista o instalație care producea curent electric, satul fiind racordat la electricitate abia din anul 1965. În colțurile salonului erau personificați îngeri, simbolizând cele patru anotimpuri.

În spatele castelui în partea dreaptă a exsistat un grajd lung de aproximativ 40-50 de metri, iar în partea stângă, o magazie. După instaurarea regimului comunist, castelul a intrat în posesia statului, pierzându-și importanța și valoarea istorică. Beciul, unde odată grofii își țineau vinul, fiind folosit ca depozit de cereale și „baraboi de sămânță”, iar grajdurile erau folosite de către CEAP pentru vite.

Tot în perioada comunistă, salonul a fost transformat în cămin cultural, iar într-o cameră a castelului funcționa magazinul Cooperativei. Magazinul a continuat să existe și să funcționeze și după anul 1989, când castelul a intrat în posesia Consiliului Județean. Fiind monument istoric, castelul a fost administrat de Primăria Milaș, care percepea impozit de la cei care dețineau magazinul. În anii 80-90, lângă castel a fost amenajată o popicărie, unde tot la 2 săptămâni aveau loc petreceri.

Din informațiile primite pe calea istoriei orale, dar care nu pot fi verificate astazi, din păcate, am aflat că s-a încercat refacerea acoperișului, dar au fost angajați niște țigani din Lechința, care au vândut lemnul bun, folosind brad putred, care, evident, nu a rezistat mult.

În 1951, clădirea este naționalizată, iar după Revoluția din 1989 intră în administrația Consiliului Județean Bistrița.

Frumusețea castelului a atras ateția mai multor investitori, în 2013 o campanie britanică își manifesta intenția de a cumpăra sau concesiona Castelul Teleki de la Comlod pentru a-l renova complet și a deschide acolo o școală cu regim de internat cu tabără de vacanță pe timpul verii, pentru copiii cu handicap. Englezii însă s-au răzgândit, astfel, rămâne în sarcina Consiliului Județean să salveze comoara familiei Teleki.

În 2015 clădirea a trecut din domeniul public în domeniul privat al județului, fapt motivat de CJ de necesitatea asigurării cadrului legal pentru vânzarea imobilului prin licitație publică deschisă, cu asigurarea condițiilor privind transparența decizională, tratamentul egal pentru toți ofertanții, libera concurență, publicitatea națională și internațională. Palatul Teleki, fiind, încă din acel moment, într-o stare avasată de degradare. Tencuiala a căzut, lăsând clădirea expusă la intemperii, acoperișul stă și el să cadă, amenințând cu distrugerea bolțile de la etaj și de la parter care încă nu s-au ui de la Comlod a făcut cu ochiul, de-a lungul timpului, și investitorilor străini. Astfel, primii care au inclus domeniul familiei Teleki în visul lor au fost niște italieni. Aceștia voiau să transforme castelul într-un cazino, iar grădina din apropiere în cele mai mari terenuri de golf din România. Minunea a ținut însă doar trei zile, italienii renunțând rapid la aceste planuri.

Conform documentației făcute pentru organizarea licitației de vânzare, uzura fizică a clădirii este dominantă la structura de rezistență la șarpantă, învelitoare și închideri după cum urmează:

– prăbușirea parțială a bolții subsolului, având consecințe asupra întregii construcții, necesită intervenții urgente în vederea stopării fenomenului pentru partea rămasă din planșeul peste subsol, care, în prezent, este în consolă și riscă să se prăbușească în totalitate;

– planșeul peste parterul sălii mari a castelului este parțial prăbușit;

– prăbușirea parțială a șarpantei acoperișului, datorită putrezirii unor elemente de structură (longeroane, grinzi, căpriori, cosoroabe, etc.);

– fisuri locale de profunzime în pereții portanți ai construcției;

– învelitoarea acoperișului prezintă țigle și coame lipsă, deplasate de la poziție, fisurate și îmbătrânite;

– streșinile sunt distruse, iar apele pluviale se infiltrează în pereți;

– tinichigeria este ruginită sau lipsește și apele sunt deversate la baza clădirii, degradând fundațiile;

– instalațiile interioare aferente clădirii sunt învechite și nefuncționale. Clădirea nu are instalații de apa și canalizare funcționale. (http://gazetadebistrita.ro/ramas-mai-mult-brandul-decat-constructia-fizica-castelul-teleki-de-la-comlod-poate-fi-concesionat/)

Astăzi, acoperișul este căzut aproape în totalitate, din impozantul castel de altădata nu au mai rămas decât niște ziduri, restul construcției din secolul al XVIII-lea fiind prăbușită în fostele pivnițe.(Anexa 11, 12).

Reședința familiei Teleki din Comlod este monument istoric de importanță națională.

Capitolul 4. Metodica predării opționalului de istorie locală

4.1 Rolul istoriei în școală

Istoria este știința fundamentată, la începutul secolului al XIX-lea, ale cărei rădăcini coboară până la începuturile organizării vieții în colectivitate. Încă din vremuri străvechi, oamenii au simțit nevoia de a-și transmite informații și evenimente cu încărcătură istorică de la o generație la alta. Istoria este cartea de identitate a unui popor, a unei colectivități, a unei persoane, este punctul de sprijin care ne dă certitudini și încredere.

A. D. Xenopol spunea că scopul istoriei este acela de a ne face să înțelegem starea actuală a fiecărui popor în parte, și a omenirii în genere, precum și direcția în care o vor apuca popoarele și omenirea în viitor. ( Postolache N., 2008).

Finalitatea istoriei ca disciplină școlară constă în contribuția pe care o aduce la formarea culturii generale, la modelarea personalității elevilor, oferind suficiente date pentru înțelegerea istorie contemporane. Istoria este una dintre disciplinele care se remarcă prin aportul formativ, dar și prin aplicabilitatea în toate domeniile vieții cotidiene, de la politică la economie, de la relații sociale la manifestări culturale.

D. Xenopol afirma, cu referire la rolul istoriei:

Istoria este singurul mijloc capabil să deștepte în sufletul nostru iubirea cea sfântă de țară, ea ne arată cum popoarele au fost mari când au știut să sacrifice interesele pentru binele comun; tot istoria ne învață moralitatea, respectul datoriei, puternica viață de familie ce sunt condițiile înfloririi popoarelor. Ea ne învață iarăși că dreptatea este lega supremă și că nici o faptă abătută de la norma naturală de purtare nu rămâne fără a atrage pedeapsă după sine, pedeapsă care constă în răul ce se produce din acea faptă însăși și se revarsă asupra popoarelor ce au produs-o.

Încă din cele mai vechi timpuri, istoria a însemnat o operă de civilizație și de umanizare, o inestinabilă valoare de echilibru a omenirii ce i-a însoțit pas cu pas existența pe drumul lung și anevoiosal procesului de autocunoaștere și autodefinire. (Tănasă G.,1996, pag. 19).

În centrul istoriei sunt oamenii și acțiunea umană transformatoare, societatea alcătuită din ființe creatoare de valori libere și sociale care sunt capabile să se organizeze și să evolueze din punct de vedere social și cultural. Istoria este locul în care se întâlnesc civilizațiile europene și nu numai. (Zainea I, 2001, p.11)

Prin natura sa, istoria trezește și cultivă sentimente, creează acele stări raționale și afective de care are nevoie orice ființă umană pentru a trăi și a-și valida capacitățile creatoare în conformitate cu cerințele progresului și cu interesele societății. De aceea, în ansamblul disciplinelor școlare care contribuie la formarea personalității elevilor, istoriei îi revine un rol esențial. Sarcina studierii ei nu constă doar în transmiterea unui volum de cunoștințe, în informarea elevilor asupra curgerii datelor, a faptelor sau a evenimentelor, ci, mai ales, în formarea capacității de interpretare, de înțelegere și de acțiune.(Felezau C., pag.45).

În corelație cu modelele unanim recunoscute, învățarea istoriei nu este un joc gratuit al spiritului ori al satisfacerii curiozității personale, ci o preocupare majoră, cu valoare socială, menită să asigure fiecărui cetățean premisele înțelegerii prezentului și viitorului, locului și rolului său în societate ( op. Cit, pag 46)

Istoria vizează atât latura cognitivă, cât și cea rațional-afectivă, contribuind la dezvoltarea cunoștințelor din toate sferele existenței sociale, a capacităților intelectuale ale elevului în concordanță cu cerințele vieții contemporane, cu progresele științifice. Alături de celelalte discipline, istoria contribuie la stimularea interesului pentru știință și la formarea gândirii logice, a spiritului critic, îndeosebi prin formarea deprinderilor de a sintetiza, argumenta și interpreta obiectiv fenomenele istorice. Ca o constantă, istoria, ca disciplină de învățământ, e chemată să înzestreze tânăra generație cu acele cunoștințe, cu discermământ, cu maturitate, în vederea integrării ei în societatepe baza unor principii sănătoase. ( op. Cit. Pag 46)

Enumerarea numai a câtorva aspecte sugerează că istoria este, în același timp, o știință și o disciplină școlară pluridisciplinară, integratoare:

tezaur al învățămintelor trecutului, exemplu pentru prezent și prospectare a viitorului, istoria apare ca o disciplină independentă încă din zorii umanității, când nevoia de a consemna și transmite experința trecutului se face tot mai mult resimțită;

știință de sinteză, componentă esențială a culturii generale, știință umanistă prin excelență, având în centrul său omul și activitatea umană transformatoare, știință pluridimensională, integratoare, ordonatoare și explicativă, istoria îmbogățește viața spirituală cu imensa și valoroasa experință a umanității, dezvăluindu-le sensurile devenirii istorice, ceea ce înseamnă că istoria este o știință a trecutului, prezentului și viitorului;

istoria operează cu concepte, noțiuni specifice și altor discipline, apelează la cunoștințele dobândite de elevi la alte discipline; astfel, aprofundează cunoștințele elevului, îi dezvoltă capacitățile intectuale, punându-l în situația de a opera, în condiții diferite, cu noțiunile care au un grad mai mare de generalitate, de a evidenția trăsăturile generale și particularitățile acestora;

istoria constituie fundament pentru cunoștințele dobândite de elevi la discipline ca: limba și literatura română, unde nu se poate studia fenomenul literar-artistic fără stabilirea cadrului social-economic și politic în care s-a dezvoltat; geografia economică, ce poate fi înțeleasă numai prin prezentarea cadrului istoric; cultura civică apelează la cunoștițele dobândite de elevi la orele de istorie.

În școlile din România, din nefericire, predomină Istoria Universală, Istoria Românilor fiind studiată integrat cu istoria universală în clasa a-IV-a, în clasa a-VIII-a și în clasa a-XII-a. În clasa a-V-a, a-VI-a și clasa a-VII-a de gimnaziu elevii studiază istoria universală. Istoria locală se studiază doar opțional în cadrul curricumului la decizia școlii, cu toate că, istoria locală a realizat istoria națională mergându-se de la particular la general.

Istoria ca obiect de învățământ reprezintă forma didactică a bazelor științei istorice și asigură conținutul procesului de predare-învățare a acestei discipline în școală. Istoria selectează calitativ și catitativ doar faptele istorice semnificative care prezintă evoluția înaintașilor din preistorie și până în prezent, stabilind contribuția fiecărei epoci la tezaurul de valori al umanității.

Manualele de istorie cuprind teme de civilizație românească și universală din toate epocile, dorindu-se înțelegerea civilizației românești ca un tot, ca o parte integrantă a istoriei universale. Dar acest lucru nu este suficient, de aceea consider că este necesar ca fiecare profesor să aibă posibilitatea realizării unui curs de istorie locală, deoarece prin planul cadru, numărul de ore alocat disciplinei istoriei, nu se pot studia particularitățile locale ccoroborate cu istoria națională, ca să nu mai vorbim de istoria universală.

Astăzi, valorificarea formativă a istoriei are în vedere antrenarea gândirii, apartenența la respectarea adevărului, la obiectivitate, spirit critic, participarea activă și conștientă la promovarea și ocrotirea valorilor sociale, culturale, ce aparțin individului, comunității și umanității în egală măsură.

4.2 CDȘ – rolul opționalului Elemente de istorie locală

În contextul globalizării, al integrării europene și a cosmopolitismului, un curs de istorie locală ar contribui major la fundamentarea/refundamentarea conștiinței de sine, a identității, a apartenenței, dar și la valorizarea propriei istorii, la afirmarea personalității.

Cursul poate dezvolta sau, după caz, poate iniția elevii în tehnica studiului istoriei prin sursele „clasice”, scrise și nescrise, dar și a studiului istoriei orale. Elevii află care sunt mijloacele de investigație, cum se alcătuiește un chestionar, cum se realizează un interviu, cum se compară sursele și, mai ales, cum se valorifică informațiile obținute.

Cursul ar obliga profesorul coordonator și elevii să valorifice și să dezvolte aptitudini, competențe, cunoștințe dobândite în cadrul altor discipline școlare, pe care să le aplice într-un context nou, diferit.

Nu în ultimul rând, comunitatea însăși ar putea fi beneficiara indirectă, prin „produsele” generate în cadrul cursului, filme, fotografii, albume etc., ce ar determina o regândire a politicii locale față de monumente, clădiri, obiective istorice, culturale, turistice, în sensul revalorizării, promovării și valorificării lor.

4.3. Obiectivele opționalului

Pentru realizarea unui curs de istorie locală și nu numai, trebuie avute în vedere următoarele obiective:

reactualizarea cunoștințelor de istorie în raport cu realizările istoriografiei românești și universale;

selectarea unui conținut istoric adecvat;

structurarea conținutului astfel încât să se poată face legătura cu istoria națională, dar să permită și interdisciplinaritatea;

flexibilitatea conținuturilor;

reechilibrarea raportului formativ-informativ;

accesibilitatea cunoștințelor raportate la particularitățile de vârstă ale elevilor.

În realizarea unui curs de istorie locală trebuie să se pornescă de la obiectivele cadru ale ciclului de învățământ, trecându-se prin obiectivele de referință și activitățile de învățare și terminându-se cu competențele specifice fiecărei componente ale cursului. Obiectivele cadru și cele de referință evidențiază rezultatele așteptate de către profesor în urma parcurgerii materiei, iar activitățile de învățare prezintă modurile de realizare a obiectivelor.

Conținuturile sunt mijloacele prin care sunt atinse obiectivele cadru și de referință. Ele sunt organizate astfel:

termeni, concepte și probleme de atins;

lecturi propuse pentru fiecare temă, inclusiv studiul de caz.

Obiectivele cadru ale ale disciplinei istoriei sunt :

înțelegerea și reprezentarea timpului și spațiului istoric;

cunoașterea și folosirea izvoarelor istorice;

investigarea și interpretarea faptelor și a proceselor istorice;

înțelegerea și utilizarea limbajului de specialitate.

Dar unul din obiectivele principale ale studierii istoriei în învățământului preuniversitar românesc constă în a-i încuraja pe elevi să realizeze o mai mare autonomie, astfel încât aceștia să găsescă singuri o rezolvare, atât de ordin intelectual, cât și personal. Pornind de la aceste constatări, fiecare profesor de istorie are obligația de a analiza tiputile de obiective și de probleme cu care sunt confruntați elevii, în pararel cu o evaluare a rolului său de coordonator al acestor activități. În consecință, cursul de istorie locală ne permite să ne stabilim obiectivele specifice predării istorie în așa fel încât noi, profesorii, să găsim modalitățile cele mai eficiente prin care să le acordăm sprijin elevilor, într-o perioadă de acumulări personale, sufletești și intelectuale, în așa fel încât sa-i ajutăm să-și dezvolte deprinderi de muncă intelectuală, dar și de viață.(Felezeu C, 2004, II, pag 77)

Obiectivele de referință care vor fi formulate pentru noul curs necesită utilizarea unei game largi de activități de învățare, adaptate la capacitatea de înțelegere și nivelul de dezvoltare intelectuală a elevilor. Aceste obiective precizează care sunt rezultatele așteptate ale procesului instructiv-educativ. Ele se vor desprinde din obiectivele cadru și urmăresc progresul în achiziția de capacități și cunoștințe în anul respectiv.

La nivelul fiecărui capitol, profesorul va formula obiectivele operaționale. Operaționalizarea obiectivelor la obiectul istoriei, definite de unii cercetători obiective pedagogice concrete, de alții, obiective comportamentale, de performanță, obiectivele operaționale presupun două sensuri:

un sens general, care se referă la transpunerea unui obiectiv în termenii de operații, manifestări observabile;

un sens tehnic, care reclamă enunțarea obiectivului sub forma comportamentelor observabile și măsurabile.

În lucrarea Perfecționarea lecției în școala modernă, I. Cerghit și Viorica Lupu, prezentau o definiție a obiectivelor operaționale astfel: Marea majoritate a acestora se exprimă prin modificări cantitative, procese concrete, imediate, pe termen scurt și ușor verificabile, în comportamentul sau în conduita elevului.

Operaționalizarea obiectivelor presupune:

deducerea unor obiective concrete din obiectivele generale;

transformarea acestor obiective în sarcini, acțiuni, pe care trebuie să le realizeze elevul în procesul de predare-învățare;

Obiectivele operaționale sunt segmente ale lecțiilor și se referă la ceea ce face elevul și nu la ceea ce face profesorul. Au un caracter formativ prin implicarea elevului în procesul de predare-învățare. Ele permit profesorului observarea acestor performanțe după fiecare secvență a lecției. Obiectivele operaționale pot fi precizate, enunțate:

în funcție de elevi;

în termeni de comportamente;

în termenii performanței;

prin precizarea condițiilor specifice de manifestare a comportamentelor.

Proiectarea obiectivelor operaționale trebuie să țină seama de particularitățile de vârstă (clasa în care se află elevul), nivelul de performanță diferit de la o clasă la alta. Stabilirea timpului necesar acțiunii elevului este o condiție care vizează nivelul reușitei sub aspect formativ-instructiv. (Exemplu: Precizați rolul pe care l-a avut episcopul Iuliu Hossu în realizarea Marii Uniri.)

Stabilirea criteriilor de verificare, evaluare, însușire a cunoștințelor are în vedere: analiza, sinteza și achiziția de cunoștințe. (Exemplu: Arătați pe harta județului Bistrița-Năsăud comunele cu care se învecinează comuna Milaș.) (Păun Ș, 2007, pag 30)

4.4 Elaborarea opționalului

În realizarea cursului de istorie locală, profesorul de istorie trebuie să respecte următorii pași:

să reactualizeze în permanență informațile dobândite de elevi;

să respecte raportul dintre istoria ca știință și istoria ca obiect de învățământ;

să integreze istoria locală în cea națională și universală;

să elaboreze conținutul fiecărei lecții în concordanță cu obiectivele informaționale ale acesteia;

să respecte logica științei istoriei și cea didactică;

să organizeze conținutul lecției de istorie în viziune interdisciplinară;

să stabilească locul și rostul lecției în ansamblul temei, capitolului sau materiei pe care o învață;

să întocmească o bibliografie minimă, care să fie recomandată elevilor doritori să-și îmbogățească cunoștințele de istorie;

să încheie fiecare lecție cu o concluzie, cu scoaterea în evidență a unei idei fundamentale.

În studierea istoriei locale contemporane, un rol important îl are istoria orală, deoarece ea ea ne poate prezenta aspecte inedite. Pentru a nu crea o polemică sterilă și aparent nefondată, voi trece în revistă câteva definiții ale istoriei orale:

înregistrează amintirile de viață și sentimentele acelor tipuri de oameni ascunși de istorie și ne oferă o imagine mai vie a trecutului nostru;

îi ajută pe cei ascunși de istorie să se facă auziți, iar pe cei interesați de trecutul lor, să înregistreze experințe personale hotărâtoare la un moment dat pentru familiile și comunitățile lor;

este un tip de istorie trăită prin experiențe unice;

este nouă și fascinantă, fiindcă este interactivă;

este istoria împărtășită: un prilej rar de a vorbi cu istoria cu adevărat, față în față;

este o extensie a artei povestitului, iar în acest sens, fiecare dintre noi are o istorie orală, o povestire despre drumul nostru prin viață; (http://old.unibHYPERLINK "http://old.unibuc.ro/prof/stiuca_n_a/docs/res/2011noiNStiuca_ist_orala.pdf"uc.ro/prof/stiuca_n_a/docs/res/2011noiNStiuca_ist_orala.pdf)

În aceelași timp, istoria orală este cea mai democratică istorie, deoarece este o istorie a celor mulți, a maselor, care prin mărturiile lor ies din anonimat. Dar istoria orală nu este credibilă în totalitate, dacă informațile nu sunt confirmate și de alte surse.

Un curs opțional de istorie locală poate iniția elevii în tehnica studiului istoriei orale. Elevii ar putea deprinde câteva noțiuni teoretice despre ceea ce înseamnă istoria orală, care sunt metodele de investigație, cum se alcătuiește un chestionar, cum se realizează un interviu, cum se compară sursele și lucrul cel mai important de învățat este cum se valorifică informațile obținute.

Opționalul de istorie locală ar trebui să cuprindă diferite momente din istoria județului, comunei sau a unei localități, temele pot să fie propuse de fiecare profesor care dorește realizarea unui astfel de curs opțional.

De exemplu, tematica cursului opțional Elemente de istorie locală (Comuna Milaș), este alcătuit din următoarele teme:

1. Relația dintre istoria locală, națională și universală;

2. Elemente de geografie locală: așezarea geografică, relieful, clima, flora și fauna, hidrografia;

3. Istoria veche a Milașului și a vecinătăților sale;

4. Satul și evoluția comunității umane din zona Milașului în Evul Mediu, epoca modernă și contemporană;

5. Monumente de arhitectură: Castelul Teleki din Comlod, Biserica din lemn din Comlod, Biserica reformată din Orosfaia.

6. Cardinalul Iuliu Hossu;

7. Eroii comunei Milaș : Monumentele eroilor din satul Milaș și Ghemeș;

8. Milașul azi: sat, activități economice, modern și vechi;

9. Tradiții, obiceiuri, ocupații străvechi și actuale;

10. „Istoria lumii începe cu istoria mea” ;

Tematica cursului poate fi adaptată oricând nivelului și capacităților elevilor cărora li se propune acest opțional.

Pentru a-i determina pe elevi să aleagă opționalul de istorie locală, profesorul trebuie să prezinte pe scurt tematica, principalele obiective ale acestuia și, nu în ultimul rînd, mijloacele de realizare a acestuia. Cursul trebuie conceput cât mai atractiv pentru elevi, să presupună ieșirea din curtea școlii, drumeții de documentare și cercetare individuală, vizite la obiectivele arhitecturale locale și nu numai, excursii. Toate aceste activități trebuie finalizate cu realizarea unui portofoliu, care să fie prezentat și altor clase de elevi, stimulând astfel generațiile următoare să aleagă și ele un asemenea opțional.

Motivațiile alegerii unui curs opțional de istorie locală ar fi următoarele:

elevii vor aplica cunoștințele dobândite la disciplinele: Istorie, Geografie, Biologiei, Cultură Civică, stimulându-se astfel interdisciplinaritatea;

elevii au posibilitatea să-și aprofundeze cunoștințele despre orizontul geografic local să-i înțeleagă mai bine structura, funcționalitatea, problemele cu care se confruntă și perspectivele;

dezvoltarea la elevi a unor deprinderi de muncă individuală și de echipă cu un pronunțat caracter practico-aplicativ (cercetări pe terenfinalizate prin eleborarea unor referate și proiecte);

informațiile, conceptele, și noțiunile dobândite în urma studierii acestui curs, vor îmbogății cultura generalăț și vor dezvolta capacitatea intelectuală a elevilor.

Cursul trebuie să fie unul interactiv, susceptibil oricând la modificări și îmbunătățiri (forme, conținut, metode). El trebuie să țină cont de obiectivele generale ale istoriei precum: cunoașterea și interpretarea surselor istorice, investigarea și inerpretarea faptelor și proceselor istorice, stimularea curiozității pentru studiul istoriei și dezvoltarea atitudinilor pozitive față de sine și ceilalți și, nu în ultimul rând, ca fiecare elev să conștietizeze apartenența sa la un anumit spațiu istoric, etnic și cultural.

Pornind de la aceste obiective generale putem stabili obiectivele de referință specifice și activitățile de învățare aferente:

OBIECTIVE DE REFERINȚĂ ȘI ACTIVITĂȚI DE ÎNVĂȚARE

4.5 Metodele de învățământ folosite la predarea opționalului

Pentru realizarea obiectivelor propuse, cadrele didactice trebuie să aplice metodele

didactice în predarea istoriei.

Metodele de învățământ (“odos” = cale, drum; “metha” = către, spre) reprezintă căile folosite în școala de către profesor în a-i sprijini pe elevi să descopere viața, natura, lumea, lucrurile, știința. Ele sunt, totodată, mijloace prin care se formează și se dezvoltă priceperile, deprinderile și capacitățile elevilor de a acționa asupra naturii, de a folosi roadele cunoașterii transformând exteriorul în facilități interioare, formându-și caracterul și dezvoltându-și personalitatea.

Prin "metodă de învățământ" se înțelege, așadar, o modalitate comună de acțiune a cadrului didactic și a elevilor în vederea realizării obiectivelor pedagogice. Cu alte cuvinte, metoda reprezintă „un mod de a proceda care tinde să plaseze elevul într-o situație de învățare, mai mult sau mai puțin dirijată”.Sub raportul structurării, metoda este un ansamblu organizat de operații, de procedee. (Cerghit I., 2005)

În anumite situații, o metodă poate deveni procedeu în cadrul altei metode (ex. problematizarea poate fi inclusă într-o demonstrație).

Metodologia didactică desemnează sistemul metodelor utilizate în procesul de învățământ precum și teoria care stă la baza acestuia. Sunt luate în considerare: natura, funcțiile, clasificarea metodelor de învățământ, precum și caracterizarea, descrierea lor, cu precizarea cerințelor de utilizare.

Metodele de învățământ sunt un element de bază al strategiilor didactice, în strânsă relație cu mijloacele de învățământ și cu modalitățile de grupare a elevilor. De aceea, opțiunea pentru o anumită strategie didactică condiționează utilizarea unor metode de învățământ specifice.

Totodată, metodele de învățământ fac parte din condițiile externe ale învățării, care determină eficiența acesteia. De aici decurge importanța alegerii judicioase a metodelor corespunzătoare fiecărei activități didactice.

Sistemul metodelor de învățământ conține:

– metode tradiționale, cu un lung istoric în instituția școlară și care pot fi păstrate cu condiția reconsiderării și adaptării lor la exigențele învățământului modern;

– metode moderne, determinate de progresele înregistrate în știință și tehnică, unele dintre acestea de exemplu, se apropie de metodele de cercetare științifică, punându-l pe elev în situația de a dobândi cunoștințele printr-un efort propriu de investigație experimentală; altele valorifică tehnica de vârf (simulatoarele, calculatorul).

În școala modernă, dimensiunea de bază în funcție de care sunt considerate metodele de învățământ este caracterul lor activ adică măsura în care sunt capabile să declanșeze angajarea elevilor în activitate, concretă sau mentală, să le stimuleze motivația, capacitățile cognitive și creatoare.

Un criteriu de apreciere a eficienței metodelor îl reprezintă valențele formative ale acestora, impactul lor asupra dezvoltării personalității elevilor.

Clasificarea metodelor de învățământ se poate realiza în funcție de diferite criterii:

I. după criteriul istoric: metode clasice (tradiționale): expunerea, conversația, exercițiul etc.; metode moderne: studiul de caz, metoda proiectelor, metode de simulare, modelarea etc.;

II. după funcția didactică prioritară pe care o îndeplinesc:

1) metode de predare-învățare propriu-zise, dintre care se disting: a) metodele de transmitere și dobândire a cunoștințelor: expunerea, problematizarea, lectura etc.; b) metodele care au drept scop formarea priceperilor și deprinderilor: exercițiul, lucrările practice etc.; 2) metode de evaluare;

III. după modul de organizare a activității elevilor: metode frontale (expunerea, demonstrația); metode de activitate individuală (lectura); metode de activitate în grup (studiul de caz, jocul cu roluri); metode combinate, care se pretează mai multor modalități de organizare a activității (experimentul);

IV. după tipul de strategie didactică în care sunt integrate: algoritmice (exercițiul, demonstrația); euristice (problematizarea);

V. după sursa cunoașterii (care poate fi experiența social-istorică a omenirii, explorarea directă sau indirectă a realității sau activitatea personală), la care se adaugă un subcriteriu: suportul informației (cuvânt, imagine, acțiune etc), prof. Cerghit propune o altă clasificare [1, 2] și anume:

1) metode de comunicare orală: expozitive, interogative (conversative sau dialogate); discuțiile și dezbaterile; problematizarea;

2. metode de comunicare bazate pe limbajul intern (reflecția personală);

3. metode de comunicare scrisă (tehnica lecturii);

4. metode de explorare a realității: a) metode de explorare nemijlocită (directă) a realității: observarea sistematică și independentă; experimentul; învățarea prin cercetarea documentelor și vestigiilor istorice; b) metode de explorare mijlocită (indirectă) a realității: metode demonstrative; metode de modelare;

5. metode bazate pe acțiune (operaționale sau practice): a) metode bazate pe acțiune reală / autentică): exercițul; studiul de caz; proiectul sau tema de cercetare; lucrările practice; b) metode de simulare (bazate pe acțiune fictivă): metoda jocurilor: metoda dramatizărilor; învățarea pe simulatoare.(Cerghit I.,2005)

Acestor categorii li se adaugă un alt tip de metode și anume metodele de raționalizare a învățării și predării: metoda activității cu fișele; algoritmizarea; instruirea programată; instruirea asistată de calculator (I.A.C.).

Metodele cele mai des folosite la predarea istoriei locale sunt:

1. Expunerea sistematică a cunoștințelor

Datorită specificului conținutului istoriei, metoda expunerii sistematice a cunoștințelor rămâne una dintre metodele cu numeroase valențe educative, fiind bazată pe utilizarea cuvântului.

În predarea cunoștințelor de istorie nu se poate evita comunicarea orală a cunoștințelor, întrucât faptele istorice nu pot fi supuse verificării directe a celor ce învață, nu pot fi, prin urmare, înțelese pe calea cercetării efectuate de elevi și nici nu pot fi sintetizate sau integrate într-un sistem, în mod independent.(Felezeu C., 2004, pag.134)

Expunerea este o metodă prin care profesorul prezintă oral o temă cu un conținut informat ordonat, dar accesibil elevilor. Este o metodă prin care se ordonează dialectic probleme complexe, idei sau legi necunoscute, care pot fi cunoscute pe baza experienței intelectuale a elevilor. Comunicarea este indirectă, de la profesor la elev, datorită rolului principal pe care il are exponentul care prezintă informațiile oral și neindividualizării predării-învățării.(Păun Ș., 2007, pag. 127)

Expunerea cunoaște mai multe variante:

1.1 Povestirea

Povestirea este o motodă expozitivă, care constă în nararea unor fapte sau întămplării, respectând ordinea în timp și spațiu a obiectelor, a faptelor, evenimentelor autentice sau imaginare. Profesorul prezintă fapte, evenimente istorice, folosind un limbaj expresiv, în care figurile de stil, intonația ocupă un loc central, cu scopul de a crea sentimente atitudini.(Păun Ș., 2007)

Povestirea poate fi însoțită de imagini, documente istorice, hărți, tablouri, care o fac să fie urmărită de elevi cu emoție, încordare, participare intensă la evenimentul istoric.

Acestă metodă poate fi interactivă prin implicarea elevului în actul povestirii, solicitîndu-i acestuia, de exemplu, să povestească pe baza unui text prezentat viața cardinalului Iuliu Hossu, sau să povestească un obicei de la Crăciun la care a participat.

1.2 Descrierea

Descrierea este o formă de expunere, prin care prezentăm trăsături, detalii, caracteristici ale unui obiect sau eveniment istoric, cosemnând rezultatele observațiile vizuale sub forma de reprezentări ale obiectelor, proceselor, fenomenelor istorice. Metodologia descrierii cuprinde: pregătirea descrierii ca un moment important din lecția de istorie, prin formularea obiectivului urmărit, alegerea textului, selectarea secvențelor din text, exersarea prezentării descrierii, alegerea mijloacelor de învățământ pentru susținerea descrierii istorice. Descrierea presupune proiectarea unei situații de învățare ( întrebări, sarcini de lucru pentru elevi). (Păun Ș, 2007, pag. 129)

Exemplul 1: Descrieți castelul din imagine, folosindu-vă de următoarele întrebări: Despre ce castel este vorba? Cine a construit acest castel? Ce importanță a avut în istoria locală? În ce stil arhitectural a fost construit? Care este istoria lui recentă?

Exemplu 2: Descrieți costumul popular din fotografie.

1.3 Explicația

Este o variantă a metodei expunerii, care constă în argumentarea științifică a faptelor relatate, prin accentuarea cauzelor care a determinat evenimentul istoric, a modului de desfășurare, a urmărilor și relațiilor dintre faptele și evenimentele istorice. Explicația pune în mișcare gândirea logică în reconstituirea și explicarea faptelor istorice, ea adresându-se mai mult gândirii elevului și mai puțin afectivității sale. De aceea această metodă trebuie folosită la elevii de clasele VII-VIII din învățământul gimnazial.

Această metodă se poate folosi la opționalul de istorie locală, de exemplu, pentru a explica cauzele care au determinat locuitorii din această zonă să adopte religia greco-catolică.

2. Conversația

Conversația este o metodă interogativă, care constă în dialogul dintre profesor și elevi, pe baza întrebărilor și răspunsurilor celor doi factori ai binomului educațional. Întrebarea este începutul cunoașterii, iar interacțiunile verbale profesor – elev, elev-profesor, elev-elev realizază progresul, asimilarea de cunoștințe pas cu pas.(Păun Ș., 2007, pag 138)

În învățarea istoriei, conversația are o valoare formativă deosebită, întrucât ea dezvoltă atât memoria, imaginația, gândirea istorică a elevilor, cât și activitatea acestora. Întrebările trebuie să fie concise, să nu cuprindă răspunsul, să nu cuprindă termeni necunoscuți de elevi, conținuturile lor să presupună un singur raspuns. În funcție de obiectivele urmărite și de conținutul lecției, profesorul poate folosi atât conversația de introductivă, folosită la începutul lecției pentru captarea atenției, dar și conversația euristică pentru dobândirea de noi cunoștințe cât și conversația de consolidare, sistematizare și verificare a cunoștințelor.

Această metodă este indicat să fie folosită cât mai mult la cursurile opționale și mai ales la cursul de istorie locală, unde profesorul trebuie să stimuleze curiozitatea elevilor, aceștia să fie dornici să pună întrebări atât profesorului, cât și bunicilor, părinților pentru a afla cât mai multe informații despre istoria locală, sau chiar a familiei.

3. Discuția

Discuția este un schimb reciproc de idei și informații dintre profesor ți elevi, pe o anumită temă, cu scopul de a examina, aprofunda, a se informa despre date, concepte, noțiuni, evenimente istorice.

La cursul de istorie locală este obligatoriu să se discute cu elevii atât la începutul cursului, cât și la începutul fiecărei teme propuse despre interesele lor, despre ce așteptări au de la acest curs/temă, despre ceea ce ar dori să învețe, dezvoltându-le capacitatea de expresie verbală și de creativitate colectivă. Schimbul de informații este reciproc, vizează interesele elevilor, procesul de învățământ, domenii de activitate diferită.(Păun Ș., 2007)

4. Demonstrația

În predarea istoriei, demonstrația este o metodă de explorare indirectă, prin care profesorul dovedește o realitate, un fenomen sau un proces pe baza unui material concret, intuitiv, sau în urma unor exemple, argumente logice și acțiuni practice care favorizează cunoașterea.( Păun Ș., 2007, pag.143)

La cursul de istorie locală, demonstrația se poate realiza prin mai mute căi:

Demonstrația cu ajutorul unor obiecte și urme istorice reale (se poate realiza prin vizită la muzeu, șantiere arheologice; la școala noastră se poate vizita muzeul local, castelul Teleki );

Demonstrația cu ajutorul documentelor istorice (se poate face o vizită la Arhivele Statului);

Demonstrația cu ajutorul izvoarelor de istorie locală (documente, fragmente din cronici, din arhivele instituților, inclusiv ale școlii);

Demonstrația cu ajutorul unor reprezentări grafice (tablouri cu personalități locale, fotografii vechi cu familii de țărani, hărți);

Demonstrația cu ajutorul hărții geografice și istorice (harta județului, harta comunei etc);

Demonstrația cu ajutorul mijloacelor audio-vizuale.

5. Problematizarea

Este o metodă didactică interogativă, o metodă activă, care presupune crearea în mintea elevului a unor contradicții, a unor situații-problemă, care să conducă gândirea lor la descoperirea conținutului de idei a temei. O întrebare devine problemă numai în cazut în care trezește în mintea elevilor o contradicție neașteptată, o tensiune, o incertitudine, o uimire, care să le stimuleze interesul, le mobilizează capacitățile psihice și îi determină la o atitudine activă, până la găsirea soluției.(Felezeu C., 2004, II, pag. 181)

Această metodă poate fi folosită cu succes la liceu, la gimnaziu folosirea acestei metode poate crea dificultăți elevilor, mai ales dacă nivelul clasei e scăzut. Această metodă poate fi încercată cu elevii de vârf ai clasei, prin crearea unei situații-problemă.

Exemplu: Care a fost cauza care a dus la degradarea castelului Teleki? sau Cum a influențat instaurarea comunismului viața țăranilor din comuna Milaș?

6. Comparația

Reprezintă o cale prin care profesorul de istorie și elevii reușesc, cu ajutorul unor mijloace de învățământ, să reconstituie trecutul pe baza asemănărilor și deosebirilor dintre evenimentele istorice. Prin această metodă elevii vor explica trecutul prin găsirea asemănărilor și deosebirilor dintre diferite evenimente istorice.

Comparația poate fi concomitentă sau succesivă. Comparația concomintentă constă în compararea unor evenimente istorice din aceeași perioadă în condiții diferite.

Exemplu: Compararea monumentului eroilor din satul Milaș cu monumentul eroilor din satul Ghemeș;

Comparația succesivă constă în compararea etapelor unui proces, eveniment istoric sau a unor noțiuni istorice de acelasi fel care s-au sucedat pe scara timpului.

Exemplu: Compararea structurii etnice a localității Comlod la recensămintele din 1850, 1930, 1992, 2011 sau Compararea portului locuitorilor de la începutul secolului al XX-lea cu cel al locuitorilor de la începutul secolului al XXI-lea.

7. Învățarea prin descoperire

Învățarea prin descoperire este metoda care se bazează pe investigația proprie a elevului, cu scopul de a dobândi cunoștințe noi, a descoperi, uneori, adevărul istoric, cauzele, evoluțiile și consecințele evenimentelor istorice. Această metodă oferă posibilitatea de a achiziționa abilități, deprinderi, priceperi, prin efort propriu.(Păun Ș., 2007, pag. 154)

Această metodă se poate folosi fie individual, fie pe grupe, stimulându-se astfel munca în echipă. Elevii vor primi un document legat de o temă din istoria locală, care trebuie să conțină sarcinile didactice stabilite de profesor, care trebuie să pună elevii în fața unei activități de cunoaștere. Munca elevilor la clasele gimnaziale trebuie dirijată de profesor pas cu pas.

Exemplu: Din mai multe documente referitoare la membrii familiei Teleki, elevii trebuie să descopere care au fost cei mai importanți și ce rol au jucat ei în istoria Trasilvaniei;

Învățarea prin descoperire este inductivă când raționamentul elevilor cunoaște etape succesive, de la date, fapte istorice, cauze, la formularea unor concluzii generale. Învățarea deductivă presupune etape, de la adevăruri generale la adevăruri particulare.

Investigațiile directe din sursele de informare sunt esențiale, pentru realizarea învățării, dezvoltă activitatea independentă, sunt în acelasi timp cunoaștere și acțiune. Se recomandă la cursurile opționale să se pună accent pe cooperare și munca în echipă pentru rezolvarea sarcinilor trasate de profesor.

8. Modelarea

Este o modalitate de cunoaștere a realității prin intermediul unor modele materiale sau ideale, ca analogie a obiectelor și fenomenelor reale, prin care gândirea elevilor este condusă la descoperirea adevărului prin antrenarea raționamentului analogic. (Felezeu C., 2004, II, pag. 188)

Folosirea modelelor, ca instrumente de organizare a învățării istoriei, contribuie la dezvoltarea gîndirii elevilor, îi obișnuiește cu ideea că obiectele și fenomenele realității pot fi modelate și îi conduce la descoperirea unor proprietăți și relații, la cunoașterea mai adâncă a acestora. Pentru o mai bună înțelegere a noțiunilor și evenimentelor istorice, profesorul poate interveni cu modele cu aspecte istorice, precum: machete, unelte, arme, simboluri matematice, imagini a unor monumente istorice, pelicule de film, cartografice.

Exemplu: planul castelului Teleki din Comlod sau harta mută a comunei, pe care elevii să amplaseze locul unde este situată fiecare localitate, obiectivele turistice, comunele vecine;

4.6 Mijloacele de învățământ

Aplicarea metodelor prezentate mai sus nu se poate face fără ajutorul mijloacelor de învățământ. Acestea reprezintă totalitatea meterialelor și instrumentelor ajutătoare întrebuințate de profesor în procesul predării și de elev în cel al învățării istoriei, cu scopul de a facilita dobândirea cunoștințelor, formarea deprinderilor, realizarea atitudinilor, valorilor și calităților personale și evaluare lor cât mai obiectivă și exactă.

Mijloacele de învățământ îndeplinesc o serie de funcții psiho-pedagogice, precum:

– Funcția cognitiv-formativă – asigură date, informații asupra realității studiate;

– Funcția de educație estetică și moral civică;

Mijloacele de învățământ folosite pentru predarea istoriei locale, sunt aceleași care se folosesc și la predarea istorie și anume: obiecte arheologice, unelte, hărți istorice, imagini, tablouri,obiecte de îmbrăcăminte, fotografii, albume, filme cu caracter istoric, video-proiector, casetofon, calculator.

4.7 Evaluarea cunoștințelor dobândite

După C. Cucoș, evaluarea școlară este procesul prin care se delimitează, se obțin și se furnizează informații utile, permițând luarea unor decizii ulterioare. În această acepțiune, actul evaluării presupune ca momente distincte măsurarea, aprecierea rezultatelor școlare și adoptarea măsurilor ameliorative. Potrivit altor cercetători, în didactică, evaluarea este definită ca activitate a profesorului prin care se realizează prelucrarea informaților obținute prin verificare, în sensul aprecierii, întăririi și corectării cunoștințelor, priceperișor și deprinderilor elevilor.

Rolul tradițional al evaluării progresului elevului a fost acela de a-i filtra pe elevii care sunt mai puțin capabili să meargă înspre următorul nivel din ierarhia nivelurilor educaționale. Astfel, testele naționale ar trebui să decidă care dintre elevi pot să meargă mai departe la bacalaureat, iar bacalaureatul decide cine merge mai departe la facultate. După părerea mea, evaluarea progresului elevilor să se focalizeze pe ceea ce elevii sunt capabili să facă, și nu pe cum performează în timpul examinărilor tradiționale. Având în vedere rolul său de completare a curriculumului academic tradițional, CDȘ-ul ar trebuie să se concentreze pe identificarea și înregistrarea competențelor pe care elevii sunt capabili să le demonstreze. Școlile pot să folosească ocazia de a avea un CDȘ pentru a testa noi forme de evaluare.

Principiile de evaluare includ:

• transparența: ce și cum trebuie evaluat pentru ca procesul să fie clar pentru elev, dar și pentru evaluator. În modul, am considerat necesar să se prezinte criteriile de performanță care trebuie cunoscute și înțelese de elev, dar și de evaluator;

• obiectivitate și corectitudine: evaluarea are legătură cu demonstrarea competențelor deținute, și nu cu elevul implicat. Evaluatorul trebuie să se concentreze pe ceea ce elevul este capabil să facă cu ocazia evaluării, și nu pe performanța sau comportamentul anterioare;

• consecvență: toți candidații sunt supuși aceleiași evaluări;

• corectitudine: evaluarea trebuie să asigure faptul că doi elevi care au aceeași performanță obțin același rezultat;

• verificare: pentru a asigura corectitudinea, evaluarea nu trebuie să depindă de capriciul unei persoane.

În continuare, sunt prezentate câteva exemple de metode de evaluare pe care le-ați putea avea în vedere:

Joc de rol: aceasta este o formă valoroasă de învățare experiențială care le permite elevilor să învețe prin interpretarea unui rol pe care s-ar putea să trebuiască să-l împlinească mai târziu în viața lor sau pe care îl pot influența;

• Întrebări și răspunsuri: îi permit unui evaluator să suplimenteze evaluarea pentru a stabili motivele pentru care un elev a avut o anumită performanță, cât de multe cunoștințe are elevul sau cât de mult înțelege acesta;

• Prezentări: dați-le elevilor posibilitatea de a-și dezvolta abilitățile de comunicare orală care sunt atât de importante în viața de zi cu zi. Prezentările de grup reprezintă o bună modalitate de a evalua competențele de lucru ale unei echipe;

• Discuțiile între elevi permit evaluarea competențelor de comunicare, de muncă în echipă și de rezolvare de probleme;

• Studiile de caz pot constitui, de asemenea, moduri eficiente de evaluare a competențelor individuale ale elevilor de rezolvare de probleme, de lucru în echipă și de comunicare;

• Proiectele pot fi folosite pentru evaluarea competențelor individuale și de echipă, cum ar fi rezolvarea de probleme, munca în echipă etc. Este posibil ca folosind un singur tip de evaluare să atingem un grad de corectitudine mai mic decât prin folosirea unei combinații de tipuri diferite de evaluare.

Evaluarea se realizează prin folosirea preponderentă a metodelor alternative de evaluare:

Observarea sistematică a comportamentului elevului prin:

• fișa de clasificare;

• scara de clasificare;

• lista de control/verificare;

• proiectul;

• portofoliul;

• referatul;

• autoevaluarea; (http://isj.gj.edu.ro/wp-content/uploads/2013/02/Ghid-CDS.pdf)

Evaluarea trebuie să fie corectă, dar stimulativă, bazată pe interesul și participarea efectivă la realizarea activităților de învățare.

4.8 CURRICULUM OPȚIONAL LA DECIZIA ȘCOLII

Denumirea opționalului: „Elemente de istorie locală – Comuna Milaș”

Aria curriculară: Om și societate

Tipul de opțional: opțional la nivel de disciplină

Durata: 1 an ( 1 oră pe săptămână)

Modul de desfășurare: clasa a-VI-a

Unitatea școlară și localitatea: Școala Gimnazială Milaș

Argument

Curriculumul opțional „Elemente de istorie locală” se adresează elevilor din învățământul gimnazial, din clasa a-VI-a, dornici să cunoască, alături de informațiile din programa oficială, cât mai multe date despre istoria locală și a orizontului apropiat. Acesta își propune familiarizarea elevilor cu aspectele istorice și geografice din orizontul apropiat, precum și dezvoltarea de capacități, deprinderi de a cerceta și întocmi referate, mini-lucrări științifice, toate cu scopul de a cunoaște cât mai bine locurile natale și de a conștientiza, astfel, oportunitățile pe care le au elevii școlii noastre în vederea orientării școlare și profesionale, privind ocuparea unui loc de muncă în apropierea localității natale.

Finalitatea istoriei ca disciplină școlară constă în contribuția pe care o aduce la formarea culturii generale, la modelarea personalității elevilor, oferind suficiente date pentru înțelegerea istoriei contemporane. Mai mult decât orice altă știință și disciplină școlară, istoria se remarcă prin aportul ei formativ, dar și prin aplicabilitatea în toate domeniile vieții cotidiene, de la politică la economie, de la relații sociale la manifestări culturale.

D. Xenopol afirma, cu referire la rolul istoriei:

Istoria este singurul mijloc capabil să deștepte în sufletul nostru iubirea cea sfântă de țară, ea ne arată cum popoarele au fost mari când au știut să sacrifice interesele pentru binele comun; tot istoria ne învață moralitatea, respectul datoriei, puternica viață de familie ce sunt condițiile înfloririi popoarelor. Ea ne învață iarăși că dreptatea este legea supremă și că nicio faptă abătută de la norma naturală de purtare nu rămâne fără a atrage pedeapsă după sine, pedeapsă care constă în răul ce se produce din acea faptă însăși și se revarsă asupra popoarelor ce au produs-o.

Astăzi, valorificarea formativă a istoriei are în vedere antrenarea gândirii, apartenența la respectarea adevărului, la obiectivitate, spirit critic, participarea activă și conștientă la promovarea și ocrotirea valorilor sociale, culturale, ce aparțin individului, comunității și umanității în egală măsură.

În contextul globalizării, al integrării europene și al cosmopolitismului, un curs de istorie locală ar contribui major la fundamentarea/refundamentarea conștiinței de sine, a identității, a apartenenței, dar și la valorizarea propriei istorii, la afirmarea personalității.

Cursul poate dezvolta sau, după caz, poate iniția elevii în tehnica studiului istoriei prin sursele „clasice”, scrise și nescrise, dar și a studiului istoriei orale. Elevii află care sunt mijloacele de investigație, cum se alcătuiește un chestionar, cum se realizează un interviu, cum se compară sursele și, mai ales, cum se valorifică informațiile obținute.

Cursul ar obliga profesorul coordonator și elevii să valorifice/să dezvolte aptitudini, competențe, cunoștințe dobândite în cadrul altor discipline școlare, pe care să le aplice într-un context nou, diferit.

Nu în ultimul rând, comunitatea însăși ar putea fi beneficiara indirectă, prin „produsele” generate în cadrul cursului, filme, fotografii, albume etc., ce ar determina o regândire a politicii locale față de monumente, clădiri, obiective istorice, culturale, turistice, în sensul revalorizării, promovării și valorificării lor.

Competențe generale:

I. Dezvoltarea capacităților de percepere și reprezentare a spațiului geografic local, de cunoaștere a evenimentelor istorice și obiectivelor culturale;

II. Cunoașterea, înțelegerea și utilizarea limbajului de specialitate;

III. Dezvoltarea comportamentelor favorabile ameliorării relațiilor dintre om și mediul înconjurător.

Valori și atitudini

1. gândire critică și flexibilă

2. relaționarea pozitivă cu ceilalți

3. antrenarea gândirii prospective prin înțelegerea rolului istoriei în viața prezentă și ca factor de predicție a schimbărilor

4. rezolvarea pe cale non-violentă a conflictelor

5. valorizarea propriei istorii, identități, particularități

6. acceptarea diversității etnice, sociale, religioase

Competențe specifice și exemple de activități de învățare

CONȚINUTURILE ÎNVĂȚĂRII

SEMESTRUL I

SEMESTRUL al II-lea

APLICAȚII ȘI EVALUARE

Descrierea și cunoasterea orizontului local;

Portofoliu – ,,Obiceiuri și tradiții în satul meu. Îmbrăcămintea și portul” ;

Deplasări în orizontul local, castelul Teleki, muzeu școlii;

Studiu de caz- Cardinalul Iuliu Hossu;;

Interpretarea graficelor și a imaginilor;

Lucrul cu hărți și fișe de lucru;

Referate despre satul natal și împrejurimi;

Joc de rol, concursuri, conversația de verificare;

RESURSE MATERIALE

Albume, postere, referate, reviste, casete video, planșe, fotografii vechi;

Planul castelului Teleki din Comlod;

Harta fizică și economică a județului Bistrița-Năsăud, Harta turistică a județului;

Fișe de lucru individuale, pe grupe de elevi;

BIBLIOGRAFIE:

• Bîca, I., Sigmirean, I., 1999: Bistrița, ghid turistic, Ed. George Coșbuc, Bistrița

• Îndrumător în Arhivele Statului, Județul Bistrița-Năsăud, 21 , București, 1988

• Îndrumător în Arhivele Statului, Județul Mureș, 19 , vol. I, București, 1984

• Valorificarea instructiv educativă a elementelor de istorie locală, E.D.P:, București, 1967

• Marinescu George, Cercetări și descoperiri arheologice în jud. Bistrița-Năsăud, Bistrița, 1974

• Bicsok Zoltan, CRINI, COROANE, LEBEDE, Colecția de sigilii a Arhivelor Naționale Harghita, Ed. Csikszereda, 2015

• Direcția Județeană Bistrița-Năsăud a Arhivelor Statului

• Felezeu Călin, Didactica istoriei, Universitatea Babeș-Bolyai, Presa Universitară Clujeană, 2000

• Păun Ștefan, Didactica Istoriei, Ed. Corint, București, 2007

• Tănasă Gheorghe, Metodica predării-învățării istoriei în școală, Ed. Spiru Haret, Iași, 1996

• arh. Chira Cristina; Sabău Nicolae, Sculptura barocă în România, București,  Editura Meridiane, 1992.

• Sabău Nicolae, Metamorfoze ale barocului transilvan, vol. I. Sculptura, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002;

• Ion Dorin Narcis, Castele, palate și conace din România, editura Fundației Culturale Române, București, 2001

• Prunduș S., Plaianu C., Cardinalul Iuliu Hossu, Editura Unitas, Cluj-Napoca, 1995

• Hossu Valer, Episcopul Iuliu – Sfântul Marii Uniri, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2008

• Se recomandă utilizarea surselor nonformale și informale, utilizarea internetului de exemplu, sub directa îndrumare a profesorului, pestru formarea reflexului de prelucrare critică a informațiilor din diversele site-uri, bloguri….

Capitolul 5. Cercetarea didactică

5.1 Stabillirea obiectivelor

Pentru partea practică a lucrării, cel mai potrivit loc pentru efectuarea cercetării am considerat că este școala și orizontul local, deoarece școala este locul unde elevii se simt cel mai bine, unde se manifestă natural, fără să fie influențați din exterior.

Scopul cercetării l-a constituit:

1. impactul pe care îl are opționalul de istorie „ Elemente de istorie locală” în dezvoltarea creativității și stimularea interesului elevilor pentru cunoașterea istoriei locale;

2. abordarea cunoștimțelor despre istoria locală la gimnaziu, astefel încât prin metode și procedee variate să fie atinse competențele necesare tematicii, fapt evidențiat și în procesul de evaluare.

Obiectivele cercetării:

– Analiza problematicii metodologice în însușirea conținuturilor despre istoria locala a comunei;

– Investigarea, măsurarea și evaluarea competențelor elevilor, corespunzătoare tematicii urmărite;

– Introducerea în experiment a variabilei metodologice;

– Îmbogățirea cunoștințelor tematice prin aplicarea unor metode active, centrate pe elev, alături de utilizarea unor surse de informare, precum: hărți, imagini, texte reprezentative, filme, prezentări power point;

– Formarea unor gândiri istorice, a unor capacități intelectuale și practice;

– Reconstituirea trecutului, explicarea evenimentelor istorice, formarea atitudinilor pozitive;

– Dezvoltarea capacității de exprimare individuală prin compoziții individuale și de grup.

– Utilizarea unor metode și procedee variate pentru formarea competențelor urmărite la elevii de gimnaziu în abordarea istoriei locale și integrarea ei în istoria universală și națională;

– Măsurarea, evaluarea rezultatelor și formularea concluzilor;

Pentru realizarea scopului și obiectivelor mai sus mențiomate am folosit mai multe metode pentru pentru a culege informații în legătură cu temetica urmărită:

1. Cunoașterea elementelor de geografie locală și folosirea lor la orele de geografie;

2. Descoperirea istoriei localităților comunei, a obiceiurilor si portului din trecut și care se mai practică și în zile noastre;

3. Obținerea de informații referitoare la unele personalități care au legătură cu istoria locală ( Mihály Teleki, Samuel Teleki, Iuliu Hossu);

4. Descoperirea monumentelor și obiectivelor turistice din zonă;

5. Aflarea activităților economice ale locuitorilor și a resurselor naturale;

5.2 Ipoteza de lucru

Punctul de pornire în demersul cercetării a fost centrarea activităților pe elev în procesul de predare-învățare-evaluare pentru optimizarea rezultatelor obținute și asigurarea retenței.

Dobândirea competențelor vizate necesită un timp mai îndelungat. Aceasta va conduce la situarea elevilor la nivelul cerințelor competențelor generale și specifice prevăzute în programa opționalului și realizate prin intermediul binomului educațional profesor-elev.

Metodele folosite în cadrul cercetării sunt:

a) Metoda observației

Este una dintre cele mai vechi metode de cercetare folosită în educație. Este frecvent utilizată deoarece este cel mai ușor de aplicat din punct de vedere tehnic și nu necesită o aparatură sofisticată.

Ea constă în urmărirea sistematică și intenționată aunui fenomen aflat în condiții naturale de existență sau desfășurare, cu scopul de a înțelege, explica și ameliora fenomenul educațional respectiv. În contextul de predare-învățare a conținuturilor istorice, observarea este o metodă de cercetare, explorare a realității istorice obiectuale și a realității substituite prin mijloace de învățămînt, în lecțiile de istorie, observarea poate fi spontană, neorganizată de profesori, și observare sistematică, organizată. Observarea sistematică presupune o etapă de pregătire prin care profesorii preciziază scopul și obiectivele operaționale, precum și înregistrarea, descrierea obiectivă și detaliată a datelor.

Observarea poate fi individuală sau pe grupe și presupune activități din partea elevilor, care au ca rezultate desene, schițe, scheme, sinteze ale observaților expuse în descrieri verbale.

Activitățile independente sau de grup vizează observarea unor obiecte, documente, imagini istorice, presupun interpretarea, analizarea , producerea informațiilor în grup, sau la nivelul întregii clase.

b) Metoda cercetării documentelor curriculare și școlare

Constă în analiza datelor oferite de sursele documentare oficiale, documente școlare și de arhivă, în contextul scopului și obiectivelor cercetării.

c) Metoda biografică

Această metodă urmărește adunarea a cât mai multor date despre momentele importante trăite de individ în existența sa, despre relațiile prezente ca și despre semnificația lor pentru aflarea istoriei personale a fiecărui individ, necesară în stabilirea profilului personalității sale. Această metodă poate fi folosită la cercetarea unui eveniment de istoria locală pentru că se concentrează asupra diferitelor evenimente din viața individului, de mediul natural din care el provine și cum a influențat acesta dezvoltarea întregii comunități.

d) Metoda analizei produselor activității subiecților

Datele colectate cu ajutorul acestei metode trebuie să fie supuse unei analize în concordanță cu scopul și obiectivele cercetării. Trebie să delimităm în acest context cercetarea proces, adică acțiuni care preded elaborării produsului și produs: proiecte, referate, compuneri, prezentări power-point etc.

e) Metoda testelor

Are aplicabilitate atât în atât în cercetarea pedagogică cât și în evaluarea didactică. Instrumentul de cercetare este reprezentat de test ( ansamblul de itemi care vizează stabilirea gradului de cunoștințe, competențe sau comportamente) care poate fi individual, colectiv, psihologic, docimologic sau sociometric.

5.3. Desfățurarea experimentului

Cercetarea experimentală s-a desfășurat la Școala Gimnazială Milaș, din localitatea Milaș, județul Bistrița-Năsăud. Am ales pentru realizarea acestei cercetări două clase clasa a-VII-a (an școlar 2016-2017) care era formată din 21 de elevi și reprezenta grupa de control și clasa a-VI-a (an școlar 2017-2018) formată din 21 de elevi, care este clasa experimentală.

Durata cercetării s-a desfășurat pe o perioadă mai lungă, pe doi ani școlari 2016/2017 și 2017/2018, pentru că nu se putea preda același opțional la două clase diferite în aceleși an școlar.

5.4 Desfășurarea cercetării pe etape

Cercetarea a fost formată din mai multe etape:

1. Etapa preconstatativă – s-a realizat în prima oră de curs, și în care au putut fi sesizate unele disfucționalități legate de tematica opționalului la clasele vizate de experiment. Și anume: unii elevi nici nu au știut că au o istorie locală, unde este asezat Milașul in județul Bistrița-Năsăud, au auzit despre castelul Teleki dar nu au știut mai nimic despre el, nu au auzit despre rolul familiei Teleki în istoria Transilvaniei, mulți nu au știut cine a fost Iuliu Hossu.

2. Etapa constatativă a vizat verificarea sesizărilor anterioare prin aplicarea la clasele menționate a unor teste de evaluare inițială pentru subiectul cercetat( Anexa 15).

3. Etapa experimentală realizată pe parcursul semestrului I și jumătatea semestrului 2 a fiecărui an școlar, a urmărit optimizarea procesului educativ prin metode și procedee variate, care să aibă ca rezultat un progres în asimilarea informațiilor istorice despre istoria locală, îndeplinirea competențelor urmărite pe parcursul lecțiilor și asigurarea retenției cunoștințelor un timp mai îndelungat.

În desfășurarea procesului de predare învățare, am variat, la clasa a-VII-a metodele tradiționale de predare a istorie cu metodele moderne, interative, centrate pe elev ( brainstorming-ul sau asaltul de idei, metoda cubului, învățarea prin descoperire, jocul de rol). Iar la clasa a-VI-a am încercat să folosesc cât mai mult metodele moderne de predare și să demonstrez astfel că folosirea acestor metode stimulează învățarea, iar informațile însușite de elevi sunt reținute pentru o perioadă mult mai lungă.

Din perspectiva modernă, sub supravegherea profesorului, elevii își asumă responsabilitatea propriei învățări, dezvoltându-și pe parcursul acestui proces competențe de educație permanentă. Accentul este pus pe modalități alternative pentru încadrarea diferitelor aspecte și rezolvarea de probleme. Sunt introduse idei, principii, fapte care sunt folosite și înțelese într-un context semnificativ.

Din expunerea de mai sus reiese clar faptul ca elevul este mult avantajat dacă dispune de metode moderne de predare, avand in vedere faptul ca școala îl formează pentru viață, eventual pentru un viitor loc de munca. Elevul se adaptează unor anumite cerințe, iar daca el a fost format prin metode tradiționale, cu greu s-ar acomoda într-un loc de munca unde cerințele sunt de tip modern.

Cercetări efectuate în ultimii ani arată că pasivitatea din clasă (înțeleasă ca rezultat al predării tradiționale, în care profesorul ține o prelegere, eventual face o demonstrație, iar elevii îl urmăresc) nu produce învățare decât în foarte mică măsură. Iată câteva rezultate ale acestor studii:

– Elevii sunt atenți numai 40% din timpul afectat prelegerii.

– Elevii rețin 70% din conținuturile prezentate în primele 10% și numai 20% din cele prezentate în ultimele 10 minute ale prelegerii.

– Elevii care au urmat un curs introductiv de psihologie bazat pe prelegere au demonstrat ca știu numai 8% mai mult decât elevii din clasa de control care NU au făcut cursul deloc.

– Un studiu mai recent vizând implicațiile predării centrate pe discursul magistral Johnson, Smith (1991) relevă că:

◦ atenția elevilor descrește cu fiecare minut care trece pe parcursul prelegerii ;

◦ prelegerea se potrivește numai celor care învață eficient prin canal auditiv ;

◦ prelegerea promovează învățarea de nivel inferior a informațiilor factuale ;

◦ prelegerea presupune că toți elevii au nevoie de aceleași informații în același ritm ;

◦ elevilor nu le place să fie supuși unei prelegeri ;

Când învățarea este “pasivă”, creierul nu “salvează” ceea ce a fost prezentat! Prin urmare, deducem urmatoarele :

• Invațarea presupune înțelegerea, iar aceasta înseamnă mai mult decât

cunoașterea faptelor.

• Elevii construiesc cunoașterea și înțelegerea pe baza a ceea ce deja cunosc și/sau cred.

• Elevii formulează noile cunoștințe prin modificarea și rafinarea conceptelor lor curente și prin adăugarea de noi concepte la ceea ce cunosc deja.

• Invățarea este mediată de mediul social în care elevii interacționează unii cu alții.

• Invățarea eficientă necesită preluarea de către elevi a controlului asupra propriei invățări.

• Transferul, respectiv capacitatea de a aplica cunoștințe în situații noi este afectat de gradul în care elevii învață-pentru-înțelegere (și învață -cu- înțelegere).

Dintre metodele moderne de predare pe care le-am folosit pe parcursul cercetării amintesc (brainstorming-ul, învățarea prin descoperire, metoda cubului, jocul de rol, demonstrația, investigația). O să fac o scurtă prezentare a modului în care s-au desfășurat orele în cadrul acestei etape.

Ca variabile dependente ales următoarele teme ca probe :

1. Elemete de geografie locală ;

2. Portul și obiceiurile în zona de câmpie ;

3. Istoria veche a localităților ;

4. Castelul și familia Teleki ;

5. Evoluția comunităților umane din evul mediu și până în prezent ;

6. Cardinalul Iului Hossu ;

La tema „ Elemente de geografie locală” am îmbinat metodele tradiționale cu cele active : Cu ajutorul hărții fizice a județului am aflat unde este așezată comuna Milaș; iar cu ajutorul hărții fizice a României am aflat în ce regiune geografico-istorică n-e situăm și care sunt celelalte regiuni ale Romaniei; s-a folosit și harta mută pentru aprofundarea cunoștințelor (Anexa 14). Descoperirea elementelor de relief, climă, hidrografie, floră și faună s-a realizat printr-o drumeție în orizontul local, la cea mai mare altitudine existentă în apropierea școlii ( Dl. Mănăstiri- 513 m).

Portul și obiceiurile din comună le-au aflat singuri, prin cercetare proprie împărții în grupe de câte 4 ( Gr.1 – Portul fetelor și femeilor , Gr.- 2 Portul tinerilor și bărbaților, Gr.- 3 Nașterea și botezul, Gr.- 4 Nunta , Gr. 5 – Obiceiuri de la sărbători); s-au realizat proiecte, planșe, desene, eseuri.

Pentru teme 3 am folosit ca mijloc de învățământ calculatorul și internetul, fiecare elev trebuind să adune informațiile găsite pe internet despre localitatea natală, apoi să le prezinte în fața clasei și să se extragă ideile principale.

La tema Castelul și familia Teleki am foloit metoda cubului, pe fețele cubului fiind scrise următoarele cerințe: Construcția castelului și primii proprietari, Blazoanele sculptate de pe fațada castelului, Elementele de arhitectura ale castelului, Familia Teleki și rostul ei în istoria Transilvaniei, Mihály Teleki, Membrii ai familiei Teleki.

Elevii au primit materiale cu informații despre temele primite, ei urmând să extragă pe cele care se referă la cerința primită.

Pentru a afla cum a evoulat comunitatea umană din această zonă , elevii au avut de realizat un eseu cu privire la un moment din viața bunicilor, străbunicilor, a unei persoane vârstnice din sat.

Învățarea prin descoperire a fost folsită la tema „ Cardinal Iuliu Hossu”, unde împărțiți pe grupe, de pe fișele de lucru au trebuit să găsescă informațile cerute despre viața cardinalului și apoi să le prezinte în fața clasei.

Despre importanța comemorării eroilor patriei, am folosit activitatea desfășurtă de școala noastră la monumentul eroilor din localitatea Milaș, de ziua Eroilor( Ispas). Acolo elevii clasei a-VI-a au recitat poezii și au cântat cântece patriotice.

4. Etapa posttest, realizată în urma parcurgerii celei experimentale, a avut rolul de a testa elevii, în vederea confirmării sau infirmării ipotezei de lucru de la care s-a pornit acest demers didactic ( Anexa 16).

5. Etapa retest a supus elevii reevaluării, pentru a putea concluziona gradul de retenție a informaților după o anumită perioadă, impactul strategiilor didactice abordate care au avut acest rezultat și deprinderea unor concluzii finale , putându-se face o comparație în acest sens între aceste ultime două etape ale cercetării pedogogice.

5.5 Interpretrea rezultatelor

Rezultatele obținute de subiecții cuprinși în eșantion confirmă ipoteza cercetării, evidențiind rolul centrării activității pe elev în procesul de predare-învățare-evaluare pentru optimizarea rezultatele obținute și asigurarea retenției competențelor dobândite.

Etapa constatativă- Rezultatele obținute la testul inițial:

La etapa experimentală, interpretarea datelor s-a făcut prin metoda observației și putem trage următoarele cocluzii:

La grupa de control s-a observat o îmbunătățire a rezultatelor unde s-au aplicat metodele interactive centrate pe elev, iar la grupa experimentală s-a observat o îmbunătățire a competențelor la toate temele propuse pentru cercetare așa cum reiese din următorul tabel:

La etapa retest s-a aplicat doar un test grilă iar rezultate au fost îmbucurătoare, spre surprinderea mea, la ambele grupe:

La etapa finală, menționez că în lecțile pregătitoare testului final am acordat o atenție deosebită eliminării lacunelor existente în pregătirea elevilor la limba și literatura română pentru receptarea textelor literare prin continuarea utilizării metodelor moderne, a jocurilor didactice pentru receptarea textelor utilitare, crearea suportului afectiv și motivațional necesar participării active la lecții, aplicarea unui curriculum diferențiat stimulării și aprecierii pozitiveîn caz de reușită, jocuri diverse, concursuri pe echipe cu sarcini antrenante. Rezultate fiind foarte bune la grupa experimentală:

Prin interpretarea rezultatelor la cele două grupe putem observa o îmbunătățire semnificativă a rezultatelor grupei experimentale, impactul metodelor moderne folosite cu preponderență față de cele tradiționale au contribuit la reușita experimentului.

Compararea rezultatelor grupei experimentale de la testul inițial cu cele de la testul final demonstrează reușita experimentului.

Prin interpretarea rezultatelor Gr. experimentale de la testul inițial cu rezultate obținute la testul final tragem următoarele concluzii:

1. note sub 5 la tesul inițial 3 ( 14%) note sub 5 la testul final 1 (5%)

2. note între 5-6,99 testul inițial 8 (38%) note între 5-6,99 testul final 4 (19%)

3. note între 7-8,99 testul inițial 10 (47%) note între 7-8,99 testul final 8 (38%)

4. note între 9-10 tstul inițial 0 (0%) note între 9-10 la testul final 8 (38%)

Rezultatele obținute la testare după predarea conținuturilor tematice au demonstrat un nivel ridicat de promovbilitate în comparație cu epata constatativă. Rolul învățării centrate pe elev și al strategiilor didactice activizatoare s-a dovedit esențial în înregistrarea progresului școlar.

Concluzii

Această lucrare a apărut din dorința mea de a lăsa ceva comunității în care îmi desfășor activitatea de cadru didactic, din dorința mea de a afla cât mai multe informații noi, pe care apoi să le transmit și elevilor de la Școala Gimnazială Milaș, dar nu numai lor, ci tuturor persoanelor interesate de istoria acelor locuri în care trăiesc și unde mulți s-au născut. Istoria locală are un rol important în înțelegerea trecutului unui popor și în evitarea greșelilor făcute de acesta. Din punct de vedere informativ elementele de istorie locală ajută elevii la aprofundarea cunoștințelor, la fundamentarea ștințifică a lecților, la formarea unei concepții ștințifice despre lume.

Din punct de vedere formativ elementele de istorie locală stimulează dezvoltarea spiritului de observație, a gândirii, imaginației. Contribuie la formarea însușirilor pozitive cum ar fi: dezvoltarea sentimentului patriotic, educarea spiritului de dragoste față de muncă, manifestarea unei atitudini pozitive față de învățătură, disciplină, comportare. 
Prin cunoașterea trecutului și prezentului local natal sub aspect istoric, formăm la elevi atitudinea de respect față de valorile materiale și spirituale moștenite.

Lucrarea am structurat-o în cinci capitole:

Capitolul I, Repere monografice ale localității Comlod, prezintă date importante despre geografia locală, istoricul localității, aspecte importante despre evoluția comunităților umane, aspecte ale portului dar și obiceiuri ale locului. Am mai menționat câteva date dspre principalele instituții care au existat în zona: școala și biserica. ;

În capitolul II, Familia Teleki și rostul ei în istoria Trasilvaniei, am facut o scurtă bibliografie a principalilor membri ai familiei precum și realizările acestora;

Al treilea capitol , Reședința familiei Teleki, prezintă reședința principală a familiei Teleki și anume castelul de la Gornești de lângă Târgu-Mureș, precum și cele două reședințe ale familiei din județul Bistrița-Năsăud. Țin să menționez că am găsit puține informații atât despre localitatea Comlod, cât și despre castelul Teleki.

Capitolul al-IV-lea, Metodica predării opționalului de istorie locală la gimnaziu, rolul pe care o are predarea istoriei locale în școală, cum trebuie conceput și predat un CDȘ de istorie locală, plus impactul pe care l-a avut asupra elevilor.

În capitolul V, Cercetare didactică, am încercat să demonstrez impactul pe care il are opționalul de istorie locală în stimularea creativității și personalității elevului și rolul metodelor moderne în procesul de predare- învățare- evaluare.

Consider că elementul cheie în educație îl reprezintă elevul, care trebuie să realizeze o serie de procese pentru a putea cunoaște și utiliza practic informațile însușite. O învățare eficientă presupune mai întăi înțelegerea faptelor, analizarea acestora, formularea unor idei pe baza cunoștințelor dobândite ulterior, generalizarea și abstractizarea lor. Profesorul nu mai este cel care ține o prelegere în fața elevilor, ci e mediator și îndrumător în activitatea de învățare pe care aceștia o parcurg. Predarea trebuie să se realizeze prin utilizarea cât mai mult a unor metode activ – participative care să solicite interesul, creativitatea, imaginația, implicarea și participarea elevului, în scopul însușirii unor cunoștințe care să-i folosească.

Îmbinarea tradiționalului cu modernul în vederea transmiterii și reținerii informației istorice pentru elevi are o deosebită valoare instructiv-educativă, contribuind la dezvoltarea integrală a personalității lor pregătindu-i pentru următoarele etape ale școlarizării ( liceu, facultate).

În calitate de profesori de istorie, suntem datori să le transmitem elevilor nu numai cunoștințe factuale, ci și dragostea pentru materia pe care o predăm. Istoria este disciplina care te poate face să călătorești în trecut, înțelegând astfel prezentul și viitorul.

Un gând al meu se îndreaptă și spre muzeul școlar din Orosfaia, care încă mai păstrează vie imaginea trecutului acestor meleaguri și a cărei valoare nu este valorificată deloc. Sper ca pe viitor să se găsească o soluție pentru ca obiectele să poată fi expuse și admirate de toată lumea. Castelul din Comlod care sper din tot sufletul să nu dispară definitiv din „peisajul zonei”, dar și muzeul, ar putea fi introduse în circuitul turistic al județului, mai ales că în zona de câmpiei acestea cam lipsesc contribuind puțin și la bugetul comunității.

Sper ca această lucrare să fie utilă pentru comunitate dar și celor interesați de evoluția în timp a acestor meleaguri, iar monumentul uitat din Comlod să își regăsească grandoarea de altă dată.

BIBLIOGRAFIE

1. Bicsok, Z.,(2015) CRINI, COROANE, LEBEDE, Colecția de sigilii a Arhivelor Naționale Harghita, Editura Csikszereda.

2. Bîca, I., Sigmirean, I., (1999), Bistrița – Ghid turistic, Editura George Coșbuc, Bistrița.

3. Cerghit, I., ( 2005), Metode de învățământ”,Editura Didactică și Pedagogică, București.

4. arh. Chira, C.; Sabău N.,(1992), Sculptura barocă în România,  Editura Meridiane, București.

5. Coriolan, S., Dicționarul istoric al localităților din Transilvania – vol A-N Editura Academiei RSR.

6. Cucoș, C., (2002), Pedagogie, Ediția a II-a – revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași.

7. Felezeu, C., (2000), Didactica istoriei, Universitatea Babeș-Bolyai, Presa Universitară Clujeană.

8. Gal, T., Retegan, I., (1967), Valorificarea instructiv educativă a elementelor de istorie locală, Editura didactică și pedagogică, București.

9. Hossu, V.,(2008), Episcopul Iuliu – Sfântul Marii Uniri, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca.

10. Ion, D.N., (2001), Castele, palate și conace din România, Editura Fundației Culturale Române, București.

11. Luca, M. C., (2018), Atlas Statistico-descriptiv al localităților județului BN, Editura Institutului Național de statistică, pag. 231.

12. Manuilă, S., (1938), Recensământul general al populației din 29 decembrie 1930, Vol I: sex, stare civilă, Grupe de vârstă, gospodării, infirmități, populația flotantă, Editura Institutului Central de statistică, București.

13. Marinescu, G, (1974), Cercetări și descoperiri arheologice în jud. Bistrița-Năsăud, Bistrița.

14. Nistor, A., Mureșan, I., Rusu-Sărățeanu, I., Viraj, I., (1988), Îndrumător în Arhivele Statului, Județul Bistrița-Năsăud, 21 , Primăria Comunei Milaș, București.

15. Păun, Ș.,(2007), Didactica Istoriei, Ed. Corint, București.

16. Postolache, N.,(2008), Didactica Istoriei, Editura fundației „România de mâine”, București.

17. Prunduș, S., Plaianu, C.,(1995), Cardinalul Iuliu Hossu, Editura Unitas, Cluj-Napoca.

18. Ranca, I., Grama, V., Moldovan, I., Mureșan I., Pal-Antal A.,(1984), Îndrumător în Arhivele Statului, Județul Mureș, 19 , vol. I, Fonduri și colecți familiale, București.

19. Rotariu, T. coordonator, Semeniuc, M., Pah, I., Mezei E.,(1997), Studia Censualia Transsilvanica, Recesământul din 1857 Transilvania, Ediția aII-a revăzută și adăugită, Editura Staff.

20. Rotariu, T. coordonator, Semeniuc, M., Mezei, E., (1990), Studia Censualia Transsilvanica, Recesământul din 1910 Transilvania, Editura Staff.

21. Rotariu, T. coordonator, Semeniuc, M., Mezei, E., (2002), Recensământul din 1941-Transilvania, Editura Presa Universitară Clujeană.

22. Rotariu, T., coordonator, Semeniuc, M., Mezei, E., (2005), Studia Censualia Transsilvanica, Mișcarea naturală a populației între 1901-1910 Transilvania, Vol. II – Cauze de decese, Editura Presa Universitară Clujeană.

23. Rotariu, T., coordonator, Semeniuc, M., Mezei, E., (2005), Studia Censualia Transsilvanica, Mișcarea naturală a populației între 1901-1910 Transilvania, Vol. I – Evenimente demografice, Editura Presa Universitară Clujeană.

24. Sabău, N.,(2002), Metamorfoze ale barocului transilvan, vol. I. Sculptura, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

25. Szilagyi, S. M.,(2004), Lucrare de absolvire, Cercetarea și valorificarea elementelor de istorie locală din zona satului Șopteriu, comuna Urmeniș, județul Bistrița-Năsăud, în cadrul lecțiilor și activităților cu caracter istoric din învățământul primar.

26. Tănasă, G., (1996), Metodica predării-învățării istoriei în școală, Ed. Spiru Haret, Iași.

27. Zainea, I.,(2001), Predarea și învățarea istorie, Editura Asociația Cultural-Ști ințifică Adsumus,Oradea.

28. Arhivele Naționale Serviciul Județean Bistrița-Năsăud, Fond: Oficiul parohial greco-catolic Orosfaia, inventar (1901-1954), Fond nr. 224, inv. nr. 223.

29. https://www.onvpv.ro/sites/default/files/pdfs/caiet_de_sarcini_doc_ lechinta_252ro.pdf

30. Situ-ul Wikipedia,

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ocni%C8%9Ba,_Bistri%C8%9Ba-N%C4%83s%C4%83ud

31. Site-ul Secretariatul de stat pentru culte – http://culte.gov.ro/?page_id=724á

32. Site-ul Revista Apostrof, 2015, Nr. 7 – Lukács József – Principele ceasornicar, http://apowp.revista-apostrof.ro/arhiva/an2015/n7/a10/

33. Site-ul Monumente Uitate, istoric Irina L., Gornești – Teleki,

http://monumenteuitate.org/ro/monument/235/Gornesti-Teleki

34. Site-ul Historia – Sîmbeteanu I, Transilvania și Imperiul Habsburgic. Cum au ocupat austriecii Ardealul, https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/transilvania-si-imperiul-habsburgic-cum-au-ocupat-austriecii-ardealul

35. Site-ul Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Familia_Teleki

36. Site-ul Cultura inmureș, Oroțan-Telea M., Teleki Sámuel – http://cultura.inmures.ro/orasul-vechi/personalitati-culturale/teleki-samuel/

37. Site-ul Enciclopedia Britanică – https://www.britannica.com/biography/Samuel-Grof-Teleki

38. Site-ul Castel în Transilvania – http://www.castelintransilvania.ro/castelul-teleki-posmus-.html

39. Site-ul Monemente Uitate – Comlod-Wesselényi – http://monumenteuitate.org/ro/monument/57/Comlod-Wesselenyi

40. Site-ul Gazeta de Bistrița – http://gazetadebistrita.ro/ramas-mai-mult-brandul-decat-constructia-fizica-castelul-teleki-de-la-comlod-poate-fi-concesionat/

41. Site-ul Adevărul – https://adevarul.ro/locale/bistrita/castelul-contelui-teleki-resedinta-nobiliara-tuneluri-secrete-transformata-intr-o-ruina-1_5459e8370d133766a88da9f9/index.html

42. Site-ul ISJGJ- http://isj.gj.edu.ro/wp-content/uploads/2013/02/Ghid-CDS.pdf

43. http://www.actrus.ro/reviste/2_2004/r7.pdf

Anexa 1

Mihály Teleki ( 1631-1690) Sámuel Teleki (1739-1822)

Samú VII Teleki (1845-1916)

Anexa 2

István Wesselényi de Hadad (1708-1757)

Polixenia Dániel de Vargyas (1720-1775)

Anexa 3

Anexa 4

Anexa 5

Anexa 6

Anexa 7

Anexa 8

Anexa 9

Anexa 10

Anexa 11

Anexa 12

Anexa 13

Anexa 14

Anexa 15

Nume și prenume………………………

Data…………………………………………..

Test inițial – Elemente de istorie locală

I. Încercuiți litera corespunzătoare răspunsului corect: 20 pct

1. Comuna Milaș se află situată în unitatea de relief denumită:

a) Câmpia Transilvaniei b) Podișul Târnavelor c) Podișul Someșan

2. Localitatea Milaș este asezată în zona de climă:

a) temperat oceanică b) mediteraneană c) temperat continentală

3. Un obicei specific acestei zone care se practică la Crăciun este:

a) Călușarii b) Irozii c) Împăiatul boului

4. Hidrografia din această zonă este:

a) bogată b) săracă c) medie

II. Completează spațiile libere cu informația corectă: 20 pct

1. Principala ramură economică a comunei este reprezentată de……………………………

2. Dintre plantele de cultură cele mai cultivate sunt………………..,……………….,…………..

3. Pe raza comunei se află un castel în localitatea…………………………………………………

4. În trecut localitatea Milaș se mai numea și …………………………………………………….

III. Completați spațiile libere din textul următor cu termenii corespunzători din lista dată; 20 pct

În comuna Milaș se află un castel care a aparținut în secolul al-XIX-lea familiei nobiliare…………………………… Castelul a fost construit în anul…………..de către………………………………………., care s-a căsătorit cu Polixenia Daniel. Pe fațada principală a clădirii sub o coroană se află………………………………….celor două familii, ca simbol uniunii dintre ele. Astăzi, castelul se află într-o stare avasată de……………………………..

Lista de termeni: degradare, István Wesselényi, Polixenia Daniel, Ștefan Wesselényi, Teleki, Banffy, blazon, stemă, strălucire, 1756, 1858;

IV. Citiți cu atenție textul următor: 20 pct

Cardinalul Iuliu Hossu s-a născut la 30 ianuarie 1885 în satul Milaș, județul Bistrița-Năsăud din părinții Ioan, preot, și Victoria. La 3 martie 1917, este numit Episcop în scaunul Eparhiei Gherla, rămas vacant, numirea găsindu-l preot militar. La 1 decembrie 1918 Episcopul Iuliu Hossu citește Declarația Unirii pe Câmpia Blajului. În 1930 Eparhia de Gherla devine de Cluj-Gherla, mutându-și centrul în orașul Cluj, Iuliu Hossu devenind Episcop de Cluj-Gherla. La 28 aprilie 1969 este numit Cardinal „in pectore”.Moare la 28 mai 1970 în Spitalul Colentina din București, ultimele lui cuvinte fiind: „Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă”.

Pornind de la acest text răspundeți la următoarele cerințe:

1. Numiți, din text, personalitaea care s-a născut în localitatea Milaș;

2. Explicați rolul pe care l-a avut la realizarea Marii Uniri;

3. Scrieți în ce rang a fost numit de papă în anul 1969;

4. Transcrieți din text care au fost ultimele lui cuvinte;

Se acordă 20 pct din oficiu

Timp efectiv de lucru 50 min

Barem de corectare

Subiectul I

Câte 5 puncte pentru fiecare răspuns corect: 4 x 5 pct. = 20 pct

1 – a ; 2 – c ; 3 – b; 4 – b

Subiectul II

Câte 5 puncte pentru fiecare răspuns corect: 4 x 5 pct. = 20 pct

1. agricultura

2. oricare dintre răspunsurile: grâu, porumb, orz, orzoaică,

3. Comlod

4. Milașul Mare

Subiectul III

Câte 4 puncte pentru fiecare termen completat corect: 5 x 4 pct = 20 pct

Teleki , István Wesselényi, 1756, blazon, degradare

Subiectul IV

Câte 5 puncte pentru fiecare răspuns corect: 4 x 5pct = 20 pct

1. Iuliu Hossu

2. citește declarația Unirii pe câmpia Blajului

3. cardinal

4. „ lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă”

Anexa 16

Numele și prenumele……………………………………………….

Data…………………………………………………………

Test grilă – Elemente de istorie locală

I. Încercuiți litera corespunzătoare răspunsului corect:

1. Comuna Milaș este situată în:

a) Maramureș b) Transilvania c) Moldova d) Oltenia

2. Comuna Milaș se află județul Bistrița-Năsăud, în partea de:

a) sud b) est c) nord d) vest

3. Altitudinea maximă a comunei este de:

a) 600 m b) 628 c) 528 d) 548

4. Mireasa mergea prin sat să cheme oamenii la nuntă însoțită de:

a) druște b) surori c) părinți d) nemuri

5. Castelul din Comlod a fost construit de către:

a) Samuel Teleki b) Istvan Wesselényi c) Stefan Wessélenyi d) Mihaly Teleki

6. Principala ocupație a locuitorilor din comuna Milaș este:

a) mineritul b) prelucrarea lemnului c) apicultura d) agricultura

7. După instaurarea habsburgilor în Transilvania, românii au adoptat religia:

a) romano-catolică b) reformată c) greco-catolică d) otdodoxă

8. Personalitate născută la Milaș, care a jucat un rol important în Marea Unire, a fost:

a) Iuliu Maniu b) Iuliu Hossu c) Valer Hossu d) Ion Rațiu

9. Cea mai cunoscută familie nobiliară care a deținut pămant în comună a fost:

a) Teleki b) Bánffy c) Dániel d) Rákóczi

Se acordă 1 pct din oficiu

Timp efectiv de lucru 20 min

Barem de corectare

Subiectul I

Câte 1 punct pentru fiecare răspuns corect: 9 x 1 pct = 9 pct

1-b ; 2 – a; 3 – c ; 4 – a ; 5 – b ; 6 – d ; 7 – c ; 8 – b ; 9 – a;

Anexa 17

Numele și prenumele………………………………………………….

Data…………………………………………………………………………

Test Final – Elemente de istorie locală

I. Încercuiți litera corespunzătoare răspunsului corect: 20 pct

1. Comuna Milaș este situată în depresiunea colinară a Transilvanie în unitatea de relief:

a) Podișul Someșan b) Câmpia Transilvaniei c) Podișul Târnavelor

2. Principala ocupație a locuitorilor din această zonă este:

a) agricultura b) păstoritul c) cultivarea pomilor fructiferi

3. Comuna Milaș se învecinează în NE cu comuna:

a) Lechința b) Teaca c) Urmeniș

4. În satele din comună există pâlcuri de salcâmi, denumiți popular:

a) spini b) acacie c) acați

II. Notați cu adevărat (A) sau fals (F) următoarele enunțuri: 20 pct

1. Suprafețele cele mai însemnate de pământ se aflau în posesia grofilor Teleki;

2. După instaurarea dominației habsburgice în Transilvania, românii de aici au trecut la religia greco-catolică;

3. Portul din trecut se mai păstrează și astăzi;

4. Dealul Mănăstirii este numit așa pentru că în trecut acolo a existat o mănăstire;

III. Completați spațiile libere din textul următor cu termenii corespunzători din lista dată: 20 pct

În comuna Milaș se află un castel care a aparținut în secolul al-XIX-lea femiliei nobiliare…………………………… Castelul a fost construit în anul…………..de către………………………………………., care s-a căsătorit cu………………………………………….. Pe fațada principală a clădirii, sub o coroană, se află………………………………….celor două familii, ca simbol uniunii dintre ele. Castelul este o clădire reprezentativă pentru…………………transilvănean, cu o puternică tentă……………….. Astăzi castelul se află într-o stare avasată de……………………………..

Lista de termeni: degradare, rural, István Wesselényi, Polixenia Dániel, Ștefan Wesselényi, Teleki, Banffy, blazon, stemă, strălucire, 1756, 1856, baroc, urban;

IV. Citiți cu atenție textul următor: 20 pct

Milaș, mai demult Milașul Mare, în maghiară Nagynyulas, colocvial Nyulas, în germană Hasendorf, în trad. "Satul cu iepuri", "Iepureni" este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România. Este atestat documentar din anul 1315. Cea mai însemnată personalitate care s-a născut în această localitate este Iuliu Hossu, episcop greco-catolic, din 1969 a fost numit cardial de papa de la Roma. Iuliu Hossu a fost cel care a citit la 1 decembrie 1918 din însărcinarea Marelui Sfat Național Român, mulțimilor adunate la Marea Adunare Naționale de la Alba Iulia, proclamația de unire a Transilvaniei cu Regatul României A fost arestat de comuniști, închis în închisorile comuniste, ultima parte a vieții și-a petrecut-o la mănăstirea Ciorogârla. A murit la 28 mai 1970 în Spitalul Colentina din București, ultimele lui cuvinte fiind: „Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă”.

Pornind de la acest text răspundeți la următoarele cerințe:

1. Transcrieți din text paragraful care face referire denumirile care le-a avut localitatea Milaș în trecut;

2. Anul atestării documentare a localității Milaș;

3. Scrieți care a fost cea mai importantă personalitate născută în localitate și ce rol a jucat în istoria națională;

4. Transcrieți, din text, care au fost ultimele cuvinte ale lui înainte de a muri;

V. Alcătuiți o scurtă compunere( 100-150 cuvinte) în care să prezentăți un obicei al locului. 10pct

În compunerea ta, vei avea în vedere:

– să ai un conținut adecvat cerinței;

– să prezinți un obicei local

– să te încadrezi în limita de spațiu

Se acordă 10 pct din oficiu

Timp efectiv de lucru 50 min

Barem de corectare

Subiectul I

Câte 5 puncte pentru fiecare răspuns corect: 4 x 5 pct. = 20 pct

1 – b ; 2 – a ; 3 – b; 4 – c

Subiectul II

Câte 5 puncte pentru fiecare răspuns corect: 4 x 5 pct. = 20 pct

1 – A

2 – A

3 – F

4 – A

Subiectul III

Câte 2,5 puncte pentru fiecare termen completat corect: 8 x 2,5 pct = 20 pct

Teleki , 1756, István Wesselényi, Polixenia Dániel, blazon, baroc, rural, degradare

Subiectul IV

Câte 5 puncte pentru fiecare răspuns corect: 4 x 5pct = 20 pct

1. Milaș, mai demult Milașul Mare, în maghiară Nagynyulas, colocvial Nyulas, în germană Hasendorf, în trad. "Satul cu iepuri", "Iepureni"

2. 1315

3. Iuliu Hossu

4. „ lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă”

Subiectul V 10 pct

Se acordă puncte pentru: originalitate – 1pct, încadrare în spațiu – 1 pct, conținut – 2 pct, prezentarea unui obicei local – 3 pct, redactare – 2 pct.

Declarație de autenticitate,

Subsemnatul Otvoș Alexandru Vasile, cadru didactic la Școala Gimnazială Milaș / Urmeniș, județul Bistrița-Năsăud, înscris la examenul de acordare a gradului didactic I, seria 2017-2019, cu lucrarea Castelul Teleki din Comlod de la grandoare la decădere având ca îndrumător științific pe domnul profesor dr. Nicoară Toader declar pe propria răspundere:

a) lucrarea a fost elaborată personal și îmi aparține în întregime;

b) nu am folosit alte surse decât cele menționate în bibliografie;

c) nu am preluat texte, date sau elemente de grafică din alte lucrări sau din alte surse fără a fi citate și fără a fi precizată sursa preluării, inclusiv în cazul în care sursa o reprezintă alte lucrări ale subsemnatului;

d) lucrarea nu a mai fost folosită în alte contexte de examen sau de concurs.

Declarant: Data:

Otvoș Alexandru Vasile