(Pentru o morfologie a câmpului universitar) Cluj 2003 Editura Nereamia Napocae 2 Coperta: Alexandru Pecican Ilustrația copertei: Elena Raicu ©… [609596]

1

LUCIAN NASTAS Ă

INTELECTUALII ȘI PROMOVAREA
SOCIALĂ

(Pentru o morfologie a câmpului universitar)

Cluj 2003
Editura Nereamia Napocae

2

Coperta: Alexandru Pecican
Ilustrația copertei: Elena Raicu

© Lucian Nastas ă, Ed. Nereamia Napocae pentru prezenta edi ție

Tehnoredactare: pecolino
Printed in Romania, 2003

3

À Victor Karady,
en hommage de ma reconnaissance
et de mon affection

4

Lucian Nastas ă (n. 1957) este absolvent: [anonimizat] „Al. I.
Cuza” din Ia și, cu mai multe stagii de specializare la Universitatea
“Kossuth Lajos” din Debrecen, „École des Hautes Études en
Sciences Sociales” și „Centre de Sociologie de l’Éducation et de la
Culture” din Paris, Universitatea “Jagellon” din Cracovia (1996) și
Institutul de Istorie Modern ă din Beijing (R.P. Chinez ă). Este
doctor în istorie și cercetător principal în cadrul Academiei
Române, filiala Cluj (Institutul de istorie „G. Bari ț”). Autor și editor
al unor volume precum: Vasile Pârvan, Studii de istorie medieval ă și
modernă (Bucure ști, Edit. Științifică și Enciclopedic ă, 1990); Victor
Slăvescu. 1891-1977 (împreun ă cu Al. Zub, Bucure ști, Edit.
Academiei, 1993); Istoria ca lectur ă a lumii (împreun ă cu L. Boicu și
G. Bă dărău, Iași, Fundația Academic ă “A. D. Xenopol”, 1994); Ilie
Minea, 1881-1943 (împreun ă cu Al. Zub, Ia și, Edit. Universit ății
“Al. I. Cuza”, 1996); Generație și schimbare în istoriografia română
(Cluj, Presa Universitar ă Clujean ă, 1999); Studii istorice româno-
ungare (Iași, Funda ția Academic ă “A. D. Xenopol”, 1999);
Interethnic Relations in Post-Communist Romania (împreun ă cu
Levente Salat, Cluj, Centrul de Resurse pentru Diversitate
Etnocultural ă, 2000, cu o versiune în limba român ă); Țiganii din
România. M ărturii documentare, 1919-1944 (împreună cu Andrea
Varga, Cluj, Centrul pentru Resurse și Diversitate Etnocultural ă,
2001); Maghiarii din România. M ărturii documentare , 1945- 1955
(împreun ă cu Andreea Andreescu și Andrea Varga, Cluj, Centrul
pentru Resurse și Diversitate Etnocultural ă, 2002); Evreii din
România. M ărturii documentare , 1945-1965 (împreun ă cu Andreea
Andreescu, Cluj, Centrul pentru Resurse și Diversitate
Etnocultural ă, 2002).

5

SUMAR

Cuvânt înainte (Ovidiu Pecican)
Argument

Genealogia între știință, mitologie și monomanie
Mecanisme de selec ție și de integrare a elitei universitare
românești. Alian țele familiale
Strategii matrimoniale în mediul universitar românesc la
sfârșitul secolului XIX. Cazul Nicolae Iorga
Pentru o istorie a cuplurilor în mediul intelectual românesc

Teohari Antonescu: un destin neîmplinit
A.D. Xenopol și „Școala critic ă”
Lucian Blaga – avatarurile unei catedre universitare

Universit ățile germane și formarea elitei intelectuale românești.
Reflecții memorialistice (1864-1944)
Geneza a dou ă Universit ăți în Clujul multicultural (1944-1945)
Etape spre o monografie: Constantin Daicoviciu

6

7

ARGUMENT

De și un volum intitulat Universitate și elite așteaptă să fie
pregătit pentru tipar, o sum ă de alte angajamente m-au îndep ărtat
pentru moment de această finalitate. Și totuș i, am considerat util ca
unele texte complementare, precum cele de fa ță, care au fost
elaborate în ultimii cinci ani, să vină în întâmpinarea celor
interesați de problematica istoriei intelectualit ății din spa țiul
românesc, pentru o mai coerent ă circumscriere a mecanismelor de
formare, selec ție și integrare a elitelor, a strategiilor carierei, a
modelelor coopt ării și promov ării etc. Sunt aspecte mai pu țin
abordate de speciali știi în domeniu de la noi, poate și pentru c ă
istoriografia „triumfalist ă” de pân ă acum intr ă oarecum în
competiție cu o alta, mai pu țin percutant ă la comenzile politico-
ideologice, dar ceva mai profund ă, ce coboar ă până în zonele
obscure ale faptelor trecute. De și încă mai de ține monopolul,
„triumfalismul”, „academismul rigid” (de factur ă didactic ă
îndeosebi) va trebui treptat s ă cedeze locul interdisciplinarit ății,
acelui gen de istoriografie ce se afl ă la granița încă netrasat ă dintre
știința trecutului și domenii precum sociologia, psihologia,
etnologia și multe altele – inutil a fi enumerate toate aici, dar care,
abil instrumentate, pot transforma câmpul informa țional și
explicativ al istoriei. Asta nu înseamn ă nici pe departe c ă aducem
ceva nou, pentru c ă mai toat ă lumea vorbeș te despre
interdisciplinaritate ca imperativ indispensabil progresului în orice domeniu. Important este ca abordarea s ă se regă sească nu doar
declamativ, ci în practica exerci țiului istoriografic.

8 Pe de alt ă parte, prin aceast ă grilă se impune a sonda și
ceea ce se petrece în spatele aș a-ziselor „fapte importante”, care
merită să capteze deopotriv ă interesul cercet ătorilor, fără să avem
încă cunoștință de existenț a vreunei instan țe abilitate de cineva sau
de ceva pentru a da asemenea verdicte: ce merit ă și ce nu merit ă a
fi analizat. Când acum câț iva ani un personaj ce de ținea o firav ă și
trecătoare pârghie de putere în gestionarea istoriografiei mi-a
reproș at că umblu la „lada de gunoi a istoriei”, tratând astfel de
subiecte – mi-am dat seama c ă, și pentru el, m ă aflam pe drumul
cel bun. Iar câteva mostre de as tfel de analize le ofer acum și altor
cititori, lăsându-i singuri s ă aprecieze ceea ce se cuvine a fi cercetat
și dacă merită.
Cert este îns ă că asemenea abord ări și-au aflat un public
interesat mai ales în afara spa țiului istoriografic românesc, iar
aprofundarea diverselor teme nu ar fi fost posibilă fără încurajări
venite mai de pretutindeni. Nu întâmpl ător dedica ția pe aceast ă
carte face referin ță nu doar la unul din marii sociologi europeni –
Victor Karady -, dar deopotriv ă mentor ș i excepțional prieten,
căruia îi datorez enorm. Pe de alt ă parte, volumul este rezultatul
impetuozit ății unui alt bun prieten, Ovidiu Pecican, care a
considerat util ă o asemenea apari ție. Din aceste motive îmi îndrept
gândurile mele de recuno ștință spre cei doi, cu profund ata șament
nu numai că rturăresc, ci și uman.
Nu în ultimul rând, toat ă gratitudinea pentru Cristian
Matos, directorul Editurii Nereamia Napocae, care într-un timp relativ scurt a reu șit să ofere publicului cititor o produc ție de carte
impresionant ă, remarcabil ă prin calitate și aria tematic ă de
cuprindere.

Cluj, 3 noiembrie 2002

9

CUVÂNT ÎNAINTE

Printre atâ ția istorici afirma ți după 1989 prin volume proprii,
Lucian Nastas ă se particularizeaz ă printr-o tr ăsătură mai pu țin
obișnuită. Dorința lui de afirmare profesional ă nu a luat forma
grabei de a publica monografii, ci îl face, tocmai dimpotriv ă, să
stăruie în activit ăți laborioase de preludiu istoriografic. Dincolo de
faptul că a coordonat volume colective de studii și a oferit o carte
de amplă interogare a deceniilor din jurul lui 1900 în scrisul istoric
românesc – Generaț ie și schimbare în istoriografia român ă (Cluj, Presa
Universitar ă Clujeană, 1999) -, cu totul memora bil, în cazul acestui
profesionist format în ambian ța ieșeană d e l a I n s t i t u t u l d e I s t o r i e
„A. D. Xenopol”, este c ă se dedic ă punerii în valoare a arhivelor.
Când David Prodan vorbea de munca istoricului spunând c ă,
înainte de orice construcț ie și reconstruc ție, acest intim al
trecutului are de întreprins o munc ă asiduă de „cărămidar” exact
la asta se referea. Într-adev ăr, și pentru Lucian Nastas ă,
reconstruc ția vremurilor apuse porne ște de la punerea în lumin ă a
informației. Pentru aceasta, aidoma lui Harap Alb, care pogora în
fântână pe funie, istoricul descinde în labirinturile pră fuite ale
arhivelor, str ăbătând mormane de documente mai mult sau mai
puțin triate ș i ordonate, parcurgându-le și alegând dintre ele pe
acelea care îi par indispensabile în țelegerii, copiindu-le în condi ții
care nu sunt întotdeauna stră lucite – din diverse pricini – ș i
străduindu-se s ă le deslu șească nu numai pentru sine, ci și pentru
un public mai mult sau mai pu țin larg. Practic, în acest moment,
dacă lăsăm deoparte str ădania marilor colective de cercetare din

10 sistemul de institute al Academiei Române, cele mai ample colec ții
de documente ș i cele mai incitante ca problematic ă par să fie acelea
publicate prin stră dania lui Lucian Nastas ă și a colaboratoarelor
lui1. Ele impun nu doar prin problematic ă, scoțând la lumin ă etape
semnificative – marcate de mari momente de criz ă – ale existen ței
unor comunit ăți etno-culturale de pe teritoriul României.
Principiile de editare urmate, aparatul critic și anvergura
cantitativ-calitativ ă a selecțiilor impresioneaz ă în egală măsură.
Făcând aceste preciz ări, am și conturat deja una dintre liniile
de forță ale unui portret de istoric contemporan. Este vorba despre
o anume generozitate exprimat ă în forme specifice, prin punerea la
dispoziția tuturor celor interesa ți a informa ției menite s ă impună o
problematic ă și să conduc ă la necesara interoga ție asupra
împrejur ărilor istorice din alte vremuri. De altfel, din unghiul
întrebărilor pe care le isc ă, ceea ce a publicat pân ă acum – ca
documente editate ori contribu ții proprii – dezv ăluie complexitatea
unei profesiuni de credin ță în plină afirmare. Cele trei culegeri
masive recoltate pân ă astăzi din arhivele interne și străine vorbesc
despre țigani, maghiari și evrei într-un segment de timp ce
cuprinde perioada interbelic ă și primele dou ă decenii de
comunism (1919-1965). Ele constituie, astfel, cartea de vizit ă a unui
expert în istoria contemporan ă a României interesat de via ța
colectivit ăților desemnate adeseori – cu un termen care nu mi se
pare potrivit, ca unul ce exprim ă un punct de vedere centralist-
statal – drept „minoritare”. Într-un peisaj în care asemenea incursiuni arhivistice sunt, cel mai adesea, r ăspunsul membrilor
grupurilor etnice vizate la ignorarea istoriografiei main stream ,
fiind, în consecin ță, și rezultatul unor explor ări direcționate

1 Țiganii din România. M ărturii documentare, 1919-1944 , Cluj, Centrul pentru Resurse
și Diversitate Etnocultural ă, 2001 (împreun ă c u A n d r e a V a r g a ) ; Maghiarii din
România. M ărturii documentare , 1945- 1955, Cluj, Centrul pentru Resurse și
Diversitate Etnocultural ă, 2002 (împreun ă cu Andreea Andreescu și Andrea Varga);
Evreii din România. M ărturii documentare , 1945-1965, Cluj, Centrul pentru Resurse și
Diversitate Etnocultural ă, 2003 (împreun ă cu Andreea Andreescu).

11 circumstan țial, tomurile documentare ale lui Lucian Nastas ă și ale
colaboratoarelor sale se disting printr-o concep ție mai
cuprinzătoare, mai pu țin tezistă. Nu este mai pu țin adevărat că ele
răspund unei tendin țe ceva mai ample de recuperare a unor
direcții de investiga ție până de curând neglijate, fiind astfel
interpretate câteodată ca semn al corectitudinii politice. Cum îns ă
aceasta din urm ă nu poate deranja decât prin eventualele ei excese
rigoriste ori, dac ă e să supere în sine, atunci numai pe adep ții unei
incorectitudini motivat ă divers (elitism, tradi ționalism ș.a.), de ce
nu s-ar accepta, într-o pluralitate de discursuri istoriografice, și o
asemenea variant ă?! Oricum, prin însu și faptul c ă pledoaria în
acest sens este mediat ă de textele documentelor, ceea ce rezult ă
este eviden țierea unei pleiade de elemente atât de bogat ă, încât se
depășește orice eventual ă rezervă. Semnalate mai degrab ă
parcimonios de o pres ă c u a l t e p r i o r i t ăți pe agend ă, colecțiile de
izvoare documentare ale lui Lucian Nastas ă se vor bucura, sunt
convins, de soarta de durat ă pe care o merit ă prin punerea în
valoare a tezaurului de m ărturii pe care îl con țin de către lucrările
de istorie viitoare. Ele au fost prefa țate de dou ă alte cărți prezidate
de același autor – una în colaborare -, și împreun ă, toate constituie
un areal istoriografic adjudecat într-o manier ă reprezentativ ă de
Lucian Nastas ă2.
Un istoric al perioadei contemporane din existen ța unor
colectivit ăți etnice, confesionale și cultural-lingvistice interesat de
momentele de criz ă, de strategiile supravie țuirii comunitare, de
raporturile cu un stat opresiv și cu propriile pozi ții de progresiv ă
marginalizare; unul al c ărui interes metodologic pentru disciplin ă
se traduce prin ucenicia în preambulul critic al monografiei și
sintezei, și prin disciplina supunerii la normele consacrate de
editare critic ă – acesta este Lucian Nastas ă, așa cum se întrez ărește

2 Studii istorice româno-ungare , Iași, Funda ția Academic ă “A. D. Xenopol”, 1999;
Interethnic Relations in Post-Communist Romania , Cluj, Centrul de Resurse pentru
Diversitate Etnocultural ă, 2000 (împreun ă cu Levente Salat; cu o versiune în limba
română).

12 el dindărătul tomurilor elegant editate de Centrul de Resurse
pentru Diversitate Etnocultural ă din Cluj (în întâlnire cultural ă
fericită!).
Dar nimeni nu ar fi putut spune, cu câtva timp în urm ă, că
autorul despre care vorbesc aici ar avea ș i o asemenea voca ție, un
astfel de interes pentru aspectele incendiare, refulate, ale existen ței
contemporane. Format la școala lui Ștefan S. Gorovei și Al. Zub,
alături de care a lucrat o vreme, în ambian ța studioas ă de la Ia și,
Lucian Nastas ă s-a afirmat în primul rând ca istoric al modernit ății,
cu un interes marcat pentru istoria istoriografiei și al elitei
intelectuale. Editor al lui Vasile Pârvan medievistul3, secondându-l
pe Al. Zub în alc ătuirea unor volume dedicate lui Victor Sl ăvescu4
și Ilie Minea5, mai tânărul istoric p ărea predestinat unei definitive
cantonă ri în aceast ă zonă de interes, mai calm ă și mai ferit ă de
seisme. Numai c ă, până și aici, angula ția din care evoc ă Lucian
Nastasă vremurile și figurile care le-au populat este gr ăitoare
pentru anumite op țiuni proprii. El vorbe ște despre Pârvan, dar
descoper ă altul decât apologetul antichit ății clasice ori profetul
melancolic din eseuri. Acest Vasile Pârvan este un expert în chestiunile cele mai spinoase ale existen ței medievale române ști,
un discipol sagace și informat al lui Dimitrie Onciul care, fie și
numai prin cât a l ăsat în domeniu, ocup ă un loc aparte în
dezvoltarea specializ ării respective. Și tot la fel, readucerea în
atenție a lui Victor Sl ăvescu și Ilie Minea, ast ăzi prea pu țin
frecventa ți, depășește ca semnifica ție simplul omagiu formal adus
unor mentori din alte vremuri, preg ătind valorizarea mai ampl ă
care, deocamdat ă, întârzie.
Dar cel mai semnificativ pentru ceea ce încearc ă Lucian
Nastasă în domeniul istoriei isto riografiei române moderne –

3 Vasile Pârvan, Studii de istorie medievală și modern ă, Bucureș ti, Ed. Științifică și
Enciclopedic ă, 1990.
4 Al Zub, Lucian Nastas ă, Victor Sl ăvescu. 1891-1977 , Bucureș ti, Ed. Academiei, 1993.
5 Al. Zub, Lucian Nastas ă, Ilie Minea, 1881-1943, Ia și, Ed. Universit ății “Al. I. Cuza”,
1996.

13 scriind totodat ă și un capitol din trecutul vie ții noastre publice și
culturale altminteri decât pân ă acum – r ămâne volumul din 1999,
Generație și schimbare în istoriografia român ă. Practic, el încerc ă să
elucideze raportul dintre tradiț ie și modernitate abordându-l nu în
primul rând printr-o analiz ă a discursurilor istoriografice, ci
interesându-se, cu un ochi atent la mondenitate, de strategiile de aliere și delimitare a personalit ăților momentului 1880-1910.
Prietenii, rivalit ăți colegiale, c ăsătorii și înrudiri, rupturi ș i
mezalian țe – iată câteva dintre mecanismele care modeleaz ă
raporturile de for țe din lumea istoriografiei de la cump ăna
veacurilor. Tr ăgând cortina ș i dezvăluind câte ceva din toate
acestea, istoricul – care ar fi putut fi suspectat altminteri de frivolitate și pasiune pentru m ărunțișuri – ezit ă să se substituie
moralistului, l ăsând în acest sens cititorului întreaga libertate. El
ținteș te un scop întrucâtva altminteri, n ăzuind să pătrundă cu
mintea secretele succesului profesio nal, treptele carierei publice,
maniera impunerii ideilor cu ajutorul unor instrumente care nu au
mare lucru de a face cu ideile înse și.
Reunind o serie de studii – dintre care unele inedite – sub
titlul Intelectualii și promovarea social ă. Pentru o morfologie a câmpului
universitar, Lucian Nastas ă rămâne, și de astă dată, aproape unuia
dintre câmpurile sale predilecte de studiu: lumea c ărturarilor
sfârșitului de secol al XIX-lea și a secolului XX. Studii precum
Mecanisme de selec ție și de integrare a elitei universitare române ști,
Alianțele familiale, Strategii matrimoniale în mediul universitar
românesc la finele sec. XIX, Pentru o istorie a cuplurilor în mediul
intelectual românesc vorbesc de la sine despre felul în care spoturile
acestui regizor al trecutului lumineaz ă, scoțându-le din penumbr ă,
unele dintre ritualurile vie ții sociale de acum un secol ori chiar mai
apropiate. Cazul Nicolae Iorga sfârșește, și el, cu o tradi ție a
biografiilor partizane – teritoriu p ăzit cu grij ă de descenden ții
familiei, cu poziț ii importante în istoriografia român ă și chiar
străină -, încercând reconstituirea și examinarea critic ă a unui
comportament care, al ături de excelen ța înzestr ării și permanen ța

14 muncii, l-a propulsat pe savant într-un reliefat prim-plan al
scrisului istoric, al vie ții intelectuale și al celei politice autohtone.
Grupajul secund al volumului readuce în discu ție trei figuri
luminoase ale mediilor academice din aceea și perioad ă: Teohari
Antonescu – un personaj care revine în preocup ările istoricului, de
vreme ce jurnalul acestui înainta ș este deja gata de tipar -, A. D.
Xenopol și Lucian Blaga. Dac ă în interesul pentru Xenopol citim, ca
și în cazul preocup ării pentru Pârvan – reflexele ucenicului (fertil
„neascult ător”, adaug îndat ă) lui Al. Zub, aplecarea asupra
universitarului Blaga face din Lucian Nastas ă un exeget al acestuia
dintre cei mai recenț i (alături de Ion B ălu și Marta Petreu). Dincolo
de orice altceva s-ar putea spune, studiile Teohari Antonescu: un
destin neîmplinit , A. D. Xenopol și „Școala critic ă” și Lucian Blaga –
avatarurile unei catedre universitare se citesc cu pasiune, subiectul și
tratarea lor fiind spectaculare.
Rămânând în afara universit ății ca unul prea pasionat de
libertățile – ca ș i de constrângerile – prospect ării filoanelor
trecutului de pe pozi țiile cercet ătorului științific, Lucian Nastas ă
atacă, într-o deschidere mai ampl ă pe orizontal ă, aceeași mitologie
a universit ății, și în sec țiunea ter ță. Indiferent c ă urmărește
peregrin ările studen ților români prin lumea academic ă tedescă
(precum în Universit ățile germane și formarea elitei intelectuale
românești), sau că se pasioneaz ă de descifrarea reflexelor almei
mater într-una din categoriil e narative de izvoare ( Reflecții
memorialistice (1864-1944) , că încearcă să înțeleagă mai îndeaproape
– printre primii între cercet ătorii români – chestiunea delicat ă a
coexisten ței universit ății maghiare și române în Clujul debutului
perioadei postbelice ( Geneza a dou ă Universit ăți în Clujul
multicultural, 1944-1945) sau că, în aceea și idee, tentează o primă
aproximare plin ă de tâlc a rolului unuia dintre marii rectori ai
Clujului ( Etape spre o monografie: Constantin Daicoviciu ), autorul se
simte la el acas ă. La fel ș i cititorul, care descoper ă cu încântare c ă
istorie modern ă și contemporan ă nu înseamnă doar politic ă și
diplomație, numai na ționalism și comunism, ci și o negociere

15 continuă a propriei pozi ții, ca ș i a situării grupului, mic sau mare,
căruia îi apar ții. Dincolo de cerbicia cu care istoricii „marelui
discurs” țin cu din ții de reconstituirile lor faptice, descriptive, și
dincoace de graba modelor întârziate – mentalit ăți (un termen pe
care americanii nu îl în țeleg, preferând s ă vorbeasc ă – măcar la
Chicago și în siajul școlii din aceast ă metropol ă – de patterns of
behavior ; semn c ă poate a șa ceva exist ă numai pe continentul
nostru) și imagologie, interesat mai degrab ă de ceea ce exist ă în
țesătura complex ă, dinamic ă și fluidă a socialului – de la nivelul
privatului cu relevan ță public ă până la cel al publicului cu
consecin țe în zona privatului, Lucian Nastas ă este cel mai
sociologizant dintre istoricii noului val. El pare, din acest punct de
vedere, un urma ș al lui Henri Stahl, cu diferen ța că opțiunile sale
se îndreaptă spre mediile urbane, nu c ătre deslu șirea socialului
rural, ca la acela. Studiile lui, puse sub semnul unui titlu a c ărui
detaliere trimite nemijlocit la jargonul specializat al sociologiei, par așezate în proximitatea Școlii Analelor, devenit ă un model
previzibil și cumva tiranic – deoarece cvasiexclusiv – în România
ultimelor decenii. Chiar dac ă datoriile științifice și afective
declarate fa ță de sociologul francez de origine maghiar ă Viktor
Karady și prietenia mai veche fa ță de sociologul literar parizian
originar din Ia și Mihai Dinu Gheorghiu trimit, totu și către
perimetrul hexagonal, îmi place s ă-l văd pe Lucian Nastas ă
amestecând ingredientele dup ă propriu-i gust, într-o re țetă
personal ă. Spre a-i testa produsul, invit la lectur ă!

Cluj, 18 ianuarie 2003 Ovidiu Pecican

16

17

GENEALOGIA
ÎNTRE ȘTIINȚĂ, MITOLOGIE Ș I MONOMANIE

C a u n p a r a d o x , a b o r d ările biografice par a fi mereu în
vogă, fiecare genera ție intelectual ă redescoperind genul, într-un
ciclu fă ră oprire ș i, evident, cu motiva ții cât se poate de întemeiate.
S-ar părea că biografia constituie una din pu ținele specii eternizate,
cu impact direct asupra evolu ției ideii și conștiinței de sine a
individului și a colectivit ăților în ansamblu. A șadar, nimic uimitor
în a constata o reabordare în for ță a biografiei, atât în manier ă
clasică, dar mai ales din perspectiv ă sociologic ă, ca răspuns parc ă
la istoriile tot mai dezumanizate, structuralizate ori problematizate,
în care reconstruc țiile „á la long durée” pun în umbr ă tocmai
personajul cel mai important: omul.
Din aceast ă perspectiv ă și mereu aflat ă sub spectrul
acuzațiilor de subiectivism, de impresionism, de cultivare a
individualismului în dauna colectivului, de iluzionism, de
mistificări a diverselor modele umane etc, biografia caut ă cu
asiduitate a se îmbog ăți metodologic și a câștiga în credibilitate
prin tehnici care s ă elimine suspiciunea fic țiunii și a
mitologiz ărilor. Este vorba aș adar de ample încerc ări de reabilitare
epistemologic ă, dar care sunt înc ă departe de atenuarea
dezechilibrului existent între lucr ările de restitu ție propriu-zise

18 (biografiile , așa cum se în țelege îndeob ște) și abordările teoretice
sau metodologice6.
F ără a ne atinge de acestea din urm ă, extrem de complexe
și de o diversitate aproape f ără c o n t r o l , n e v o m l i m i t a d o a r l a
imperativul abandon ării paradigmei clasice om-operă, în care s-au
închis pân ă acum numeroase demersuri biografice. Întocmite
adeseori dintr-o perspectiv ă hagiografic ă, cu menirea evident ă de a
ridica statui, de a crea modele, ch iar stereotipuri, prin privilegierea
operei în detrimentul vie ții, multe din ele ocolesc efortul restitutiv al
unui veritabil curriculum vitae , ceea ce presupune temeinice
anchete arhivistice ori interviuri, pruden ță în recompunerea
faptelor și un excesiv spirit critic. S-a l ăsat astfel deoparte ceea ce
putea fi durabil (de la genealogii minu țios întocmite pân ă la
variabile socio-istorice de mare fine țe, cum ar fi, de exemplu,
aspectul fizic, anomalii fizice, temperament, atitudini comportamentale, averea personal ă, spațiul locuirii, participarea la
activități mondene etc), în profitul comentariilor și analizelor
textuale, f ără îndoial ă mult mai supuse efemerit ății. Aceste
demersuri biografice nu au f ăcut altceva decât s ă revendice un
pragmatism și să manifeste deschidere mai ales spre lumea ideilor
(de altfel, nimic repro șabil), îns ă adeseori r ăspunzând ritualurilor
celebrării și mereu viciate de ideologia epocii în care au fost
elaborate. Tot mai mult, comemo rarea diverselor personaje s-a
substituit colocviilor profesionale, devenind un spa țiu al

6 Cf. J. Romein, Die Biographie. Einführung in ihre Geschichte und ihre Problematik,
Bern, A. Francke, 1948; E. Hoffman, La biographie: vers un renouveau d’un genre décrié,
în L’Homme face á son histoire, Publication de l’Université de Lausanne, Lausanne,
Payot, 1983, p. 77-93; Problemes et méthodes de la biographie. Actes du Colloque.
Sorbonne 3-4 mai 1985, Paris, Sources, 1986; H. S. Becker, Biographie et mosaique
scientifique, în „Actes de la recherche en sciences sociales”, no. 62/63, 1986, juin, 105-
110; Jean-Claude Passeron, Biographies, flux, itinéraires, trajectoires, în „Revue
française de sociologie”, XXXI, 1990, no. 1, p. 3-22; J. Peneff, La méthode biographique,
Paris, A. Colin, 1990; Idem, Les grandes tendances de l’usage des biographies dans la
sociologie française, în „Politix. Travaux de science politique”, no. 27, 1994, p. 25-31
ș.a.

19 mitologiz ării, nici m ăcar cu valoare educativ ă, ci numai din dorin ța
unora de a lua loc în prezidii, de a- și autocultiva imagini pe seama
celui celebrat. A șa s-a întâmplat cu numeroase personalit ăți istorice
românești, de la Burebista, trecând pe la voievozii evului mediu,
până la asumarea deliberat ă a func țiilor de descoperire,
revalorificare ori reabilitare a diver șilor contemporani. În fond, cu
puține excep ții, aceste tipuri de biografii au restituit mai pu țin
faptele, urm ărind mai curând un impact emo țional și dramatic,
prin form ă și imagini, prin crearea unui univers simbolic și unități
estetice discutabile, reconstrucț ia cu fidelitate a realit ății fiind de
multe ori o chestiune secundar ă.
Pe de alt ă parte, biografia a devenit îns ă tot mai
„științifică”, tinzând spre specializare și fragmentare. Se merge tot
mai mult spre deconstruc ția ficțiunii („povestea vie ții”), sub toate
formele și transform ările corelative ale p ărților de biog rafie, în
obiecte de studiu separate. În acest context, genealogia vine să
ocupe un loc important în econ omia biografiilor. Ea a renun țat
demult la simpla justificare dinastică , devenind o necesitate
politică și economic ă (pe lâng ă preocup ările ei obi șnuite, de
ierarhizare), prin „gestionarea” diverselor categorii sociale (ceea ce-i confer ă un puternic ascendent în demografie și sociologie) și
structuri familiale, prin stabilirea și definirea diferitelor func ții
sociale, a mecanismelor de selec ție sau de excludere, a departaj ării
variatelor pârghii de putere dintr- o societate, prin reconstituirea
strategiilor carierei, a stilului de via ță (de la sociabilitate pân ă la
mediul locativ) – acestea fiind doar câteva din utilit ățile
genealogiei. Nu mai vorbim de ceea ce s-ar putea numi genealogii intelectuale, onomastice, toponimice, profesionale etc.
De și la prima vedere ea ar p ărea printre pu ținele capitole
neatinse de ambiguitate, prin actul pur tehnic de reconstruc ție a
unei evolu ții simple și de un empirism logic f ără tăgadă,
genealogia poate constitui sursa multora din miturile individuale ori familiale, degenerând uneori chiar în monomanie. Este foarte
sensibilă în a-și pierde „direc ția” (obiectivele) prin alunecarea

20 (adeseori incon știentă) dinspre structuralismul metodologic
(stabilit aprioric) spre cel dogmatic. Pe de alt ă parte, multe din
reconstruc țiile genealogice, prin mani era în care sunt concepute
(introducerea unor mituri ale ascenden ților iluș tri, omiterea unor
verigi ce-ar face mai puț ină „cinste” familiei etc), prin premisa
fundamental retrograd ă (de factură medieval ă) de a urm ări doar
pe cei cu rang, prin discursul mitologizant ce înso țește actul de
pură reconstruc ție, tentativele – directe sau indirecte – de
relaționare a comportamentelor diver șilor subiec ți cu originile sau
ascenden ța lor „nobil ă”, irită enorm (stârnind adeseori ironii) fie
pe cei ce sunt cu adev ărat într-o asemenea postur ă „nobiliar ă”, fie
pe cei ce consider ă România ultimului secol și jumătate ca o
societate în care principiul meritocratic arunc ă în desuetudine
„tradițiile” unui mediu mereu întârziat, f ără ierarhii și reguli bine
stabilite, cu „notabilit ăți” improvizate și dornice de a dobândi
atestatul și pentru posteritate. A șadar, tema hazardului și cea a
meritului par a fi obiectele unui alt tip de tensiuni, cea dintâi lă sând
prea puțin spațiu celeilalte, mai ales în cazul analizelor sociologice.
Nu sunt pu ține cazurile în care descenden ții unor familii
cu origine mai mult sau mai puț in „aristocratic ă” caută să impună
propria lor versiune și reprezentare istorică a familiei, fabricând de
pildă ascenden țe până la împărații sau nobilimea bizantin ă. Sunt
manifest ări cu o lung ă tradiție hagiografic ă și de autocelebrare,
care deș i impun frecvent atitudini ironice, reu șesc a se sustrage
analizelor competente, men ținându-se pe mai departe în sfera
iluziilor biografice. Acest lucru este sesizabil îndeosebi în cazul
interviurilor realizate cu descenden ți ai unor personalit ăți sau ai
unor familii pretins nobiliare (interviul fiind una din metodele
reconstruc țiilor genealogice), dar și în multe din produc țiile
autobiografice (memorii și jurnale), în care autorii dau dovad ă de a
nu putea evita superficialitatea, anecdoticul, riscul dezv ăluirii unei
psihologii desuete – cu alte cuvinte, se arat ă incapabili de a
surprinde semnificaț iile istorice. Mai importante par a fi
dispozitivele retorice, prin care se construiesc mituri de modele

21 existențiale. Este cauza pentru care anali știi descoperă importante
părți de istorie uitat ă (cenzurat ă), numeroase ambiguit ăți
(dovedibile adeseori ca falsuri), fapte ce p ăreau autobiografului
minore sau dezagreabile – aspecte pe care fluxul memoriei le exclude din punct de vedere teoretic și practic. Iar o asemenea
dezamăgire ne ofer ă unul din marii istorici din a doua jum ătate a
secolului XX, David Prodan, care – profesionist în reconstruc ția
trecutului – î și reduce totu și Memoriile mai mult la conflictele
personale cu diverș i colegi de breasl ă, relatând adeseori firele
obscure ale intrig ăriei, în vreme ce, de pild ă, asupra anilor de
studenție nu zăbovește decât pe parcursul a două pagini
7. Se pare
că nu a considerat demn de luat în seam ă măcar genealogia sa
intelectual ă, care nicicum nu poate fi neglijat ă pentru anii
interbelici ai Clujului universitar. Sigur c ă acest aspect – dar și
altele – a fost lesne remarcat de cei mai mul ți comentatori,
aducându-se repro șuri tocmai cui nu trebuia, editorului, care și-a
împlinit sarcina de a îngriji textul cu maxim ă acribie. Invocarea
faptului c ă n u a r f i t r e b u i t s ă se publice manuscrisul, apreciat ca
nereprezentativ, este o șaradă greu de în țeles pentru simplul motiv
că v e n e a d e l a a l ți istorici. Reconstruc ția trecutului nu se face pe
baza unor documente alese dup ă bunul plac și nu ar trebui s ă se
uite imperativul rankeian de acum un secol și jumătate: adevărul
așa cum a fost.
A șadar, amatorismul și non-specializarea au fost încurajate
nepermis de mult, punând cercetarea științifică de astăzi în mari
dificultăți. Aspectul a fost favorizat și de sărăcia documentar ă a
evului mediu îndeosebi, dar și a epocilor mai apropiate,
numeroase fiind cazurile – mai ales în prima jum ătate a sec. XIX –
în care s-au pl ăsmuit genealogii fictive sau m ăcar parț ial fictive.
Nu de mult, studiul lui Mihai-R ăzvan Ungureanu, Genealogia ca
expresie a defini ției sociale a boierimii moldovene ști în epoca

7 David Prodan, Memorii, ed. Aurel R ăduțiu, Bucure ști, Ed. Enciclopedic ă, 1993.

22 regulamentar ă8, atrage aten ția asupra unor atari tentative sau
mecanisme ale falsific ării, surprinse în fond urile arhivistice ale
Secretariatului de Stat din Moldova, pentru deceniile trei și patru
ale veacului trecut. Ca s ă nu mai insist ăm acum asupra postfaț ei
lui Ștefan S. Gorovei, de exemplu, la reeditarea Arhondologiei
Moldovei a lui Constandin Sion9, sau asupra nenum ăratelor lui
„clipuri” critice ori studii propriu-zise din „Arhiva genealogic ă”
sau de aiurea, în care sunt curmate falsuri și erori genealogice abil
plăsmuite. Sunt preocup ări care au f ăcut deja școală în peisajul
istoriografic românesc, prin crearea unor modele de analiz ă ce se
cuvin a fi adoptate și extinse f ără întârziere.
Formul ările de mai sus impun a șadar un plus de exigen ță
în reconstruc ția acestui important segment al abord ărilor
biografice care, cu siguran ță, vor începe s ă abunde în editorialistica
noastră. Și pentru a evita sensibilit ăți contemporane, vom
exemplifica câteva tendin țe mai vechi de mistificare genealogic ă,
pe temeiul biografi ei unor personalit ăți ale culturii române ști,
pornind și de la constatarea c ă în rândurile acestora a existat în
mod deosebit o atrac ție pentru reconstruc ția propriului arbore
genealogic, dovedind mereu un puternic sim țământ al leg ăturilor
ancestrale. Acest ata șament față de „mo ștenirea” genetic ă (în fond,
față de hazard) nu este deloc nefiresc, având profunde motiva ții
psihologice, asupra c ărora nu insist ăm10.
Cert este îns ă că aproape to ți cărturarii, cu o bun ă imagine
despre sine și despre actul de cultur ă pe care l-au produs, s-au
simțit datori să prindă în propria arhivă și minime referin țe
genealogice. Mai mult chiar, persoane publice fiind și bucurându-

8 În „Arhiva genealogic ă”, Iași, III, 1996, nr. 3-4, p. 107-135.
9 C. Sion, Arhondologia Moldovei , ed. Rodica Rotaru, Bucure ști, Ed. Minerva, 1973, p.
329-351.
10 Vezi Ch. Mauron, Des métaphores obsédantes au mythe personnel. Introduction á la
psychocritique, Paris, J. Corti, 1962; D. Fernandez, L’Arbre jusqu’aux racines.
Psychanalyse et création, Paris, Grasset, 1972; L. Dumont, Essais sur l’individualisme.
Une perspective anthropologique sur l’idéologie moderne, Paris, Seuil, 1983; M. Certeau,
Histoire et psychanalyse, entre science et fiction, Paris, Gallimard, 1987 ș.a.

23 se de un anume prestigiu social, au pus în circula ție referin țe
genealogice, prin intermediul diverselor interviuri sau autobiografii conjuncturale. A șa s-a întâmplat ca mult ă vreme s ă
fie luate de bune informa ții care ast ăzi se dovedesc a nu fi
susținute documentar. Adeseori, chiar personajul în cauz ă se
înșeală în privin ța propriului trecut – cu bun ă știință sau din
necunoaștere –, adev ărul aflat ulterior generâ nd profunde crize de
conș tiință, oferind contemporanilor și posterit ății motiva țiile unor
atitudini și trăsături comportamentale ale acestuia.
Am putea invoca aici cazul lui George C ălinescu, care
multă vreme a tr ăit cu convingerea c ă e fiul natural al
funcț ionarului CFR Constantin C ălinescu, exponent al micii
burghezii, or ășean, și nu de oriunde, ci din capital ă. Ei bine, aflarea
faptului c ă mama sa natural ă nu e alta decât menajera casei, Maria
Vișa, fiică de ță rani, fugit ă dintr-un obscur sat oltenesc împreun ă
cu sora ei (ajuns ă prostituat ă), cea pe care el o umilise atâta vreme
cu obstina ție, a produs o puternic ă traumă psihologic ă. În plus,
mereu și mereu î și va ascunde adev ărata origine, cu ingeniozit ăți
de veritabil artizan. Când în 1937 î și pregătea dosarul de concurs
pentru postul de conferen țiar la Ia și, s-a dovedit a fi de o rar ă
migală în „preg ătirea” actului s ău de naștere: l-a îndoit tocmai pe
rubrica unde era înregistrat ă profesia mamei (de și nu acolo era
locul firesc de pliere) și l-a ars cu mult me șteșug în dreptul
cuvântului umilitor (profesia), ținând apoi documentul ore întregi
deasupra unui bec pentru a-l „învechi” cum se cuvine11. Iar tot
acest efort în pofida resentimentelor dezv ăluite lui Al. Rosetti, în
același an, că „a fi conferen țiar la Iași e un lucru de ru șine, sub
demnitatea mea”, universitatea de aici fiind „o școală primară”
pentru care nu merit ă „sacrificate instinctele mele metropolitane”,
oraș în care oamenii îi par „pu țin demen ți” etc, etc12. Așa se face c ă

11 Cf. I. Bă lu, Viața lui G. C ălinescu, Bucure ști, Ed. Cartea Româneasc ă, 1981, p. 17-18.
12 Coresponden ța lui G. C ălinescu cu Al. Rosetti (1935-1951), ed. Al. Rosetti, Bucure ști,
Ed. Eminescu, 1977, p. 59-61; pentru activitatea lui la Iaș i vezi Iorgu Iordan, G.
Călinescu la Universitatea din Ia și, în „Revista de istorie și teorie literar ă”, XIV, 1965,

24 preluând elemente atât din ascenden ța reală, cât ș i din cea prin
adopție, G. Călinescu a fă cut mereu afirma ții de genul: „Eu sunt
grec, domnule” (pl ăcându-i s ă creadă asta, prin tat ăl natural Tache
Căpitănescu; de altfel e și titlul unei poezii a criticului literar). Cu
toate că, într-un articol intitulat Eu sunt ardelean13, afirma în
contextul istoric de atunci (toamna lui 1944) c ă „deși nu m-am
născut în Ardeal și părinții nu-mi sunt din acele p ărți, eu sunt
ardelean”, meditând asupra multor calit ăți ale oamenilor de
dincolo de mun ți și cu regretul de a nu fi descendentul unui
„strămoș înveșmântat într-un cojoc de lân ă”. Și ca o culme a
ironiei, îns ă, este foarte probabil ca prin familia mamei (cea
repudiat ă) să fie… ardelean de origine. De altfel, ascenden ța
transilvăneană a fost mai totdeauna dezideratul multor c ărturari
din Vechiul Regat, de la cei n ăscuți în inima Moldovei (precum
Alexandru Vlahuță ) și până la cei ale c ăror origini se pierd în
necunoscut, dar cu speran ța și convingerea totodat ă a unei firave
legături cu Ardealul.
Iar o atare atitudine fa ță de propriile obâr șii nu e singular ă.
Din noianul de exemple mai putem reț ine, pentru o alt ă tipologie,
dar și cu manifest ări explicite a „obsesiei de necunoscut”, cazul lui
Camil Petrescu. Co pil din flori, fr ământat de „drama na șterii lui” și
care a p ăstrat mereu „o revolt ă adâncă și binestăpânită contra
tatălui natural” (dup ă cum afirma un congener de-al s ău, Constant
Ionescu14), Camil Petrescu s-a legat în permanen ță de speran ța –
dar și de iluzia – unor revela ții genealogice convenabile. A navigat
fie între ascenden ța celor ce l-au crescut (familia inspectorului
Episcopescu), fie a mamei sale – enigmatic ă, dar care putea

nr. 3-4, p. 501-512; D. Vatamaniuc, Concursul pentru ocuparea conferin ței de critic ă și
estetică literară, în ediț ia G. Călinescu, Avatarii faraonului Tlà, Iași, Ed. Junimea, 1979,
p. 145-170; Lucian Nastas ă, G. Călinescu și Universitatea din Ia și. Pe marginea unei
corespondenț e, în „Anuarul Institutului de istorie A. D. Xenopol”, Ia și, XXVII, 1990,
p. 147-154.
13 „Tribuna poporului”, I, 1944, nr. 31 (15 oct.), p. 1, 3.
14 C. Ionescu, Camil Petrescu. Amintiri și comentarii , București, E.P.L., 1968, p. 33.

25 „promite” ceva (Keller) –, pentru ca împ ăcarea cu situaț ia de fapt
să vină mai târziu, îns ă nu fără mândria expres ă d e a f i u n
„bucureștean autentic”. Sintagma o g ăsim într-un interviu din
„Rampa”15, când în trei rânduri tipografice expediaz ă o genealogie
și frământările unei copil ării pentru care – spunea el – i-ar fi trebuit
„două volume”. Excelent ă stratagem ă de a-și învălui obârșiile în
mister și de a sc ăpa de întreb ări nedorite ș i nici pân ă acum pe
deplin lămurite16.
Toate aceste manifest ări și obsesii, traume ale inferiorit ății
sociale, au existat în mod real, subiec ții fiind convin și că prețul
plătit de ei pentru ascensiunea și recunoaș terea public ă este mult
mai mare decât al altora. Este și motiva ția pentru care cei aflaț i
într-o asemenea postur ă investesc mult mai mult și cu mai mare
tenacitate în reu șita personal ă, îndeosebi în ce prive ște dobândirea
unui capital simbolic și afirmarea pe baza prin cipiilor meritocratice.
Doar în aceast ă manieră au putut fi compensate dezavantajele
inițiale și create premisele accederii la di verse alte tipuri de capital.
Însă într-o societate ca cea româneasc ă (începând cu a doua
jumătate a secolului XIX), în care aparatul birocratic tindea s ă se
substituie aristocra ției de sânge – cu toate consecin țele de rigoare –,
era insuficient ă doar ac țiunea principiului meritocratic pentru
ascensiunea social ă și ocuparea unor func ții publice de prestigiu.
El a intrat mereu în concuren ță cu alte dou ă sisteme: pe de o parte
adeziunea politic ă și socială, pe de alta vechimea și „noblețea”
familială. Acele personalit ăți ale culturii noastre care au reu șit să
plaseze într-un fel sau altul capitalul lor simbolic în cadrul m ăcar
al unuia din aceste dou ă sisteme, și-a asigurat și din perspectiv ă
genealogic ă recunoa șterea printre notabilit ăți. În felul acesta Titu
Maiorescu î și permitea s ă a f i r m e î n P a r l a m e n t c ă era fiu de
profesor, iar ascenden ța mai îndep ărtată era neao ș țărănească, fără

15 J. Berariu, Cu Camil Petrescu despre el ș i despre al ții, în „Rampa”, XVI, 1931, 4119 C
(12 oct.).
16 Mihail Ilovici, Tinereț ea lui Camil Petrescu , Bucure ști, Ed. Minerva, 1971, p. 5-16;
Irina Petraș , Camil Petrescu. Schi țe pentru un portret, București, Ed. Demiurg, 1994.

26 să spună nimic despre ceea ce ș tia toată lumea: c ă prin cea dintâi
căsătorie cu Clara Kremnitz î și asigurase de timpuriu o pozi ție
socială recunoscut ă și acceptat ă (eficient ă mai ales prin cumnatul
său, medic al Regelui Carol I), iar prin al doilea mariaj cu Ana
Rosetti î și consolidase alian țele cu aristocra ția locală, alături de
multe alte atuuri puse în joc de-a lungul vremii17. Sau deliciul lui
Barbu Ștefănescu-Delavrancea de a povesti în cercurile mondene
ale Bucure știului despre copil ăria sa aventuroas ă, ca fiu de c ăruțaș
(care, uneori, f ăcea și mic nego ț cu cereale), prin mahalalele
capitalei. A dovedit îns ă mereu abilitate politic ă, începând cu
înregimentarea în Partidul Liberal (prin socrul s ău Al. Lupa șcu),
trecând apoi la conservatori, cu alte popasuri pe la „Drapeli ști” și
„Junimiști”. În schimb, fratele s ău Nicolae Ștefănescu evita orice
discuț ie despre istoria familiei și manifesta ostentativ preten ții de
mare noble țe (avocat fiind și, totodat ă, ginerele bogatului negustor
bucureștean Iliescu), ceea ce irita enorm pe tat ăl celor doi, care
înainte de a face c ărăușie fusese țăran-țăran18.
O r i c â t d e b i z a r e n i s – a r p ărea astăzi atari atitudini,
provocate de complexul sau apanajul originii, ele sunt îns ă departe
de a constitui în mod obligatoriu cazuri patologice, generatoare de
mitologii familiale irevocabile și de nedemistificat, ori subiecte de
ironii și pamflete. Vicisitudinile travestirii a dou ă generații din
aceeași familie Caragiale merit ă cu adev ărat luare aminte, prin
arsenalul genealogic și ideologic pus în joc. Sfidând autenticile
origini, pe care în mod cert le cuno ștea, Ion Luca Caragiale și-a
înregistrat adeseori elementul ini țial de stare civil ă prin expresia:
„de naștere obscur ă”. Iar amicul s ău, C. Dobrogeanu-Gherea (un
alt complexat, dar de data aceasta de sindromul „metecului”), a
utilizat mereu aceast ă declarație, creând din I. L. Caragiale un
produs al mahalalelor provinciale, în cea mai tragic ă poveste

17 Vezi Z. Ornea, Viața lui Titu Maiorescu, I-II, Bucureș ti, Ed. Cartea Româneasc ă,
1986, 1987; reeditat ă în 1997, Bucure ști, Ed. Du Style.
18 Emilia Șt. Milicescu, Pe urmele lui Delavrancea, Bucure ști, Ed. Sport-Turism, 1986,
p. 13-25.

27 proletară: „Caragiale a gustat întreaga am ărăciune a acestei vie ți. A
suferit și de frig și de foame, a tr ăit zilele ș i nopțile prin cafenele,
pentru că acasă nu era foc ș i lumină, a așteptat ceasuri întregi pe
un prieten, doar îl va cinsti cu un capu ținer, a ajuns s ă nu mănânce
zile întregi, ș i să doarmă pe băncile Cișmigiului, pentru c ă nu avea
unde să-și culce capul”19. Or, acest „complex plebeian” (preluat de
o serie de biografi, precum Octav Minar sau Lucian Predescu și B.
Jordan) era departe de o realitate genealogic ă lesne sintetizabil ă:
prin tată se trăgea dintr-un buc ătar, dar nu oricare, ci buc ătarul
domnitorului Caragea, iar prin mam ă aparținea puternicei familii
de negustori și bancheri din Bra șov, Mihail Alexovici – cu to ții de
origine greceasc ă20. Și dacă s-ar extinde cercet ările, pornindu-se de
la procesul de mo ștenire și actele notariale din 1887 (Tribunalul din
Ilfov)21 – care risipe ște și el iluzia să răciei – s-ar putea stabili certe
legături genealogice cu familia maghiar ă transilvan ă Tabay. Ca s ă
nu mai amintim faptul c ă prin căsătoria cu Alexandrina, fiica
arhitectului Gaetano Burelly, i se deschiseser ă ușile celor mai
mondene saloane.
Cu toate acestea, I. L. Caragiale a fost unul din rarele personaje care au dispreț uit profund orice asociere cu arborele
genealogic al familiei: „Ce-are a face familia mea, care nu e
nobiliară, cu operele mele” – chestiona el în 1906 pe Horia Petra-
Petrescu, care tocmai preg ătea o tez ă de doctorat la Universitatea
din Leipzig despre opera lui Caragi ale; „d-ta despre aceste opere
vrei să faci un studiu critic […] și nu despre umila mea familie
vreunul heraldic”
22. Sau, cu alt ă ocazie: „La noi îns ă? Vestigii

19 C. Dobrogeanu-Gherea, Artiști proletari cul ți, în Studii critice , III, ediție I. Gherea
(ed. III), Bucure ști, Viața Româneasc ă, [1924], p. 111.
20 Vezi Ș erban Cioculescu, Viața lui I. L. Caragiale , București, Ed. Eminescu, 1977, p.
11-23; Marin Bucur, O biografie a lui I. L. Caragiale , Bucure ști, Ed. Cartea
Româneasc ă, 1989, p. 5-34.
21 Cf. M. Antonescu, Al. Djuvara, C. Lecca, Succesiunea Momolo-Cardini , [Bucure ști],
1904.
22 I. L. Caragiale, Opere, VII, edi ție Ș. Cioculescu, Bucure ști, Funda ția pentru
literatură și artă „Regele Carol II”, 1942, p. 217.

28 feudale? artistocra ție? tradiții bătrâne? Când? de unde? cum? Nu
cumva arhondologia greceasc ă ar fi tulpina unei aristocra ții
feudale române ști? Nu cumva avocaț ii ieșiți de ieri de alalt ăieri,
copii de obscure familii din popor, chemate la via ță publică dintr-o
completă nulitate politic ă de drept, prin mi șcarea de la 1848, au
l u a t î n s e r i o s c ă sunt nobili de vi ță pentru că , având noroc la
daraveri, le-a dat mâna s ă-și vopseasc ă frumos o tr ăsură și să-i
lipească la spate un blazon de operet ă”23.
Î n c o n t r a s t c u I . L . C a r a g i a l e , f i u l s ău Matei î și însușește
reprezent ări de la polul opus, tocmai cel repudiat de p ărinte.
Umilit prin actul na șterii sale, ca produs al unei leg ături nelegitime
dintre I. L. Caragiale și Maria Constantinescu, Matei î și
construie ște din mitul nobiliar un univers paralel cu realitatea.
Doar comportamentul s ău de dandy , proiectele și întocmirile
heraldice, mania de a primi decora ții și de a le etala cu enfaz ă,
coresponden ța trimisă diverșilor prieteni ș.a. – într-un cuvânt doar
semnele exterioare îi confereau distinc țiile ce-i alimentau orgoliul
și-i creau o prea bun ă imagine despre sine. Este un personaj
complicat, care chinuie pe tat ăl său și pe mai toat ă lumea, snob, dar
nu lipsit de calităț i și talent artistic, care nu se amestec ă cu
„vulgul” și poartă „toaletă princiar ă”, a cărui carte de c ăpătâi era
Almanahul Gotha etc. Este, în al ți termeni, personajul propriei sale
opere, nu numai al Crailor de Curtea-Veche (una din scrierile cu cel
mai îndelungat stagiu de elaborare), ci ș i al jurnalului și agendelor
sale. Face orice pentru a nu- și curma iluzia, de la ținuta
vestimentar ă ridicolă și incomod ă, până la gesticula ții și dialoguri
bizare chiar pentru mediul la care aspira. În ajunul c ăsătoriei cu
Maria Sion (veritabilă infuzie nobiliar ă) își declară pierdut actul de
naștere, fabricând un altul, în care apare numele real al tat ălui
(devenit între timp o personalitate publică ), iar ca domiciliu al
mamei ora șul Viena (nu altul decât capitala Austriei); locul na șterii
e… Tușnad, pe atunci tot în grani țele Imperiului austro-ungar.

23 Ibidem , V, ediție Ș. Cioculescu, Bucureș ti, Cultura Na țională, 1938, p. 401.

29 Evident, î și găsește și martori care confirm ă sub jurământ realitatea
celor înscrise, actul devenind oficial prin legalizare. Sau, când afl ă
că o cunoștință se întoarce în țară prin Budapesta, roag ă să i se
cumpere un metru de „drapel unguresc”, pentru a da mai mult ă
autenticitate însemnelor nobiliare pe care le va arbora la Sionu (moșie dobândit ă prin căsăt o r i e , î n j u d . I a l o m i ța). Inutil a mai
extinde acum observaț iile pe seama lui Matei I. Caragiale, personaj
care a beneficiat înc ă de acum dou ă decenii de un impresionant
volum de documente, prin grija lui Al. Oprea, dar care a r ămas
aproape neutilizat în multe din fa țetele sale
24.
Aceste ultime dou ă exemple sunt tipologii in extremis , între
ele situându-se o gam ă cât se poate de diversificat ă de alte modele
de reconstruc ție genealogic ă. Fie că e vorba de un v ădit dezinteres
față de ascenden ți, fie că probitatea e cea care conduce orice
incursiune în trecutul familiei, fie c ă este un simplu act de
uzurpare biologic ă sau social ă – interesul pentru arborele
genealogic (cu toate atributele socio-istorice ce i se pot ata șa)
devine indispensabil oric ărui demers biografic. Nu întâmpl ător se
încearcă deslușirea predecesorilor în zonele unei „nobilit ăți”
identitare cât se poate de diverse, de la aristocra ția de sânge pân ă
la cea de decora ții, de la cea de talent (artistic-literar) pân ă la cea de
funcț ii birocratice, de la titluri academice la cea a unui club sau
chiar cafenele selecte, de la cea cu un cult v ădit pentru obiecte și
locuri ale memoriei (fotografii, bijuterii, case etc) până la cei ce
revendic ă cu obstina ție ca loc de origine familial ă o anume regiune
a țării etc, etc.
A șadar, istoricul are de-a face cu un spaț iu al „nobilit ății”
și al „notabilit ății” cât se poate de larg și cu limite indecise, în care
mitologiile familiale su nt adeseori prezente, generând confuzie și
erori istoriografice. În acest context, rostul genealogiei este de prim

24 Al. Oprea, Mateiu I. Caragiale – un personaj. Dosar al existen ței, București, Muzeul
Literaturii Române, 1979. Vezi ș i Al. George, Mateiu I. Caragiale , Bucure ști, Ed.
Minerva, 1981.

30 rang în cadrul noilor demersuri de reconsiderare a biografiei, devenind principalul instrument care poate reconstitui modelele diverselor spa ții socio-istorice, prin asocierea diferitelor
reprezent ări, prin proximit ățile biografice stabilite, prin m ăsurarea
distanțelor sociale, prin reflectarea unor sisteme perfect coerente în
care se realizeaz ă și se transmit diversele tipuri de mo șteniri.

31

MECANISME DE SELEC ȚIE ȘI INTEGRARE
A ELITEI UNIVERSITARE ROM ĂNEȘTI.
ALIANȚELE FAMILIALE

Atunci când se vorbeș te despre mecanismele de selec ție și
integrare intelectual ă, mai toat ă lumea se gânde ște la acțiunea
principiului dominant, meritocra ția, care pare a fi omogen ă și unică
pentru toate reu șitele profesionale. Iar lucrul acesta nu e departe
de adev ăr, meritul și capacitatea individului reprezentând într-
adevăr cheia ș i fundamentul oric ărui succes. Cu toate acestea,
analiza diverselor traiectorii sociale a multor personaje care au ajuns în vârful piramidei indic ă în mod indiscutabil
complementaritatea acestor reguli cu ac țiunea altor factori care au
favorizat promovarea. Iat ă de ce a studia în intimitate mecanismele
care au favorizat succesul unora ș i eșe c u l a l t o r a î n v i a ță,
susceptibili de a beneficia de acela și capital simbolic (intelectual),
constituie unul din mijloacele – credem – suficient de abilitate pentru a descoperi o gam ă cât mai larg ă de factori secundari care
au accelerat sau au încetinit (dac ă nu chiar au blocat) anumite
cariere profesionale. Doar în aceast ă manier ă comparatist ă și
multidimensional ă se poate stabili tipologia resorturilor care au
propulsat anumite persoane în sferele dominante ale societ ății.
Dobândirea capitalului intelectual – ac țiune condi ționată
de numeroase elemente de natur ă fizică și psihică, socială și

32 economic ă, chiar ș i demografic ă etc – reprezint ă în general un act
individual care nu asigur ă în mod obligatoriu succesul, nici
perenitatea pozi ției dobândite pân ă la un moment dat. Din acest
punct de vedere, trebuie semnalate nenum ăratele și imprevizibilele
blocaje ale sistemului, care in tervin de-a lungul unei vie ți, care
împiedic ă reproducerea unui anumit tip de capital din tat ă în fiu,
valorificarea achizi țiilor anterioare etc, din varii motive. De aceea,
nu prin hazard criteriul „capacit ății” reclam ă instaurarea regulilor
concuren ței loaiale, în cadrul c ăreia atuul social, financiar sau
politic ar trebui s ă reprezinte elementele auxiliare.
În acest context, idealul meritocratic – care a câ știgat tot
mai mult teren de pe la mijlocul secolului XIX – a fost mereu asociat cu ideea democratiz ării elitelor și a combaterii tendin ței de
formare în cadrul intelectualit ății a unui nou tip de „aristocraț ie”
care să acționeze pe baza principiilor de cast ă. Cu toate acestea, în
practică, cooptarea personalizat ă (în urma unui concurs) nu a
putut împiedica ac țiunea subteran ă, care a cunoscut multiple
forme de manifestare. Rezultatele ac țiunii sistemului meritocratic a
oferit anumitor familii nenum ărate beneficii în ascensiunea social ă,
ceea ce le-a determinat s ă se ataș eze tradi ției, să o îmbog ățească și
să perpetueze acest model de promovare prin amestecul subtil
dintre legalitate (concursul) ș i acțiunea ocult ă (influen ța). Practica
a dovedit c ă selecția meritocratic ă a putut deveni adeseori
periculoas ă pentru idealul de ordine ș i de perpetuare a unei
„moșteniri” în cadrul unor categorii intelectuale. De aceea, pentru
buna funcț ionare a unui grup bine circumscris din punct de vedere
profesional și având interese comune intrinsec definite, a fost
necesară crearea unei re țele duble de leg ături mai mult sau mai
puțin institu ționalizate, ceea ce a impus elaborarea câtorva strategii
destinate a le oferi protec ție, garan ții și atașamente interpersonale
(clientela). Iat ă de ce atuul principal – capacitatea – intră mereu în
competiție cu numeroase alte elemente, din care cel al alianțelor
familiale rămâne unul deloc de neglijat.

33 Alian ța prin căsătorie permite indivizilor s ă dezvolte un
sistem de schimb interfamilial bazat pe reciprocitate și în cadrul
căruia funcț ia de asigurare, de încredere, nu este neglijabil ă.. Este
aproape singurul mod de a p ătrunde într-o reț ea durabil ă de
obligații și loialități, care presupune nu numai angajamente, dar și
profituri materiale sau simbolice. Iat ă d e c e m a r i a j u l t r e b u i e
conceput, dincolo de aspectele lui bi o-psihologice, ca o strategie de
investiție social ă conștientă sau incon știentă, orientat ă spre
instituirea unor rela ții direct utilizabile pe termen lung sau scurt.
C u a l t e c u v i n t e , c ăsătoria nu reprezint ă decât un moment – e
adevărat, foarte important, chiar esen țial – din lungul proces de
acumulare și valorificare a capitalurilor dobândite anterior sub
diverse forme25. Chiar dac ă în aparen ță pare să joace un rol
secundar în destinul indivizilor, prin faptul c ă reprezint ă singura
modalitate de a asigura continuita tea numelui, mariajul constituie
un imerativ major, în cadrul c ăruia sancț iunea juridic ă ascunde de
fapt declan șarea unor mecanisme de importan ță socială maximă .
De exemplu, succesul într-o c ăsătorie poate oferi celor care provin
dintr-o categorie social ă inferioar ă șansa de a p ătrunde în sânul
elitelor, transformând individul într-un fondator sau continuator al unei dinastii influente, la fel cum insuccesul poate anula orice perspectiv ă ascensionist ă.
Dintr-o alt ă perspectiv ă, căsătoria este mai mult decât un
agajament social; ea creaz ă o r d i n e î n v i a ța unui individ, ofer ă
elemente de echilibru sufletesc, cel mai adesea d ă sens existen ței.
Iar din acest punct de vedere, literatura – chiar ca element de
ficțiune – ofer ă modele cu profunde leg ături cu via ța reală . Este cât
se poate de evident c ă indivizii g ăsesc în organizarea familial ă un
principiu relativ atr ăgător și avantajos, care contribuie la

25 Vezi, de pild ă, G. Becker, A Theory of Marriage, în „Journal of Political Economy”,
81, 1973, p. 813-846; E. Shorter, Naissance de la famille moderne. XVIIIe-XXe, Paris,
1977; Jack Goody, L’évolution de la famille et du mariage en Europe, Paris, Armand
Colin, 1986; Jean-Claude Bologne, Histoire du mariage en Occident, Paris, Hachette,
1999; Martine Segalen, Sociologie de la famille, ed. V, Paris, Armand Colin, 2002.

34 autorealizare, la dobândirea unei identit ăți și la structurarea
normativ ă a realit ății înconjur ătoare26. În acest context, „pia ța
matrimonială ” devine unul din locurile cele mai privilegiate, unde
se negociaz ă, se transmite sau se realizeaz ă deverse tipuri de
„moșteniri”27; este și cauza pentru care c ăsătoria angajează
totalitatea persoanei, implicând toate atuurile în jocul concret al cererii și ofertei.
Analiza strategiilor alian țelor familiale la nivelul diferitelor
paliere ale elitei, pe categorii socio-profesionale și climate
culturale, poate contribui într-o manier ă decisivă la evaluarea
veritabilei puteri a unui individ. Iat ă de ce vom c ăuta acum, într-o
formă oarecum sintetic ă, a deslu și funcționarea acestui mecanism
în comunitatea profesorilor de la facult ățile de litere ș i filozofie,
între 1864-1944, p ătrunzând ceva mai adânc în interiorul ei, într-o
zonă apreciat ă cât de cât obscur ă, pentru a-i conferi o anumit ă
transparen ță. Am ales Universitatea ca spa țiu al anchetei datorit ă
faptului c ă ea adăpostește o adev ărată concentrare de for țe
intelectuale, abilitate ca atare pe de o parte prin chiar pozi ția ce
ocupă din punct de vedere institu țional în spa țiul culturii, iar pe de
altă parte prin produc ția în sine de bunuri culturale. Departe de a
fi o simpl ă categorie socio-profesional ă, universitarii domin ă în
societate prin simboluri și prestigiu. Spre deosebire de alte
categorii, ei nu se definesc ca elite prin pozi ția lor economic ă sau
funcț ii. Pentru a fi recunoscu ți ca elită și pentru a exercita în mod
real putere a, ei au nevo ie în primu l r ând de prestigiu . Or, aceasta
provine din faptul c ă, furnizând cele mai înalte cadre ale societ ății,
ei au exercitat mereu o domina ție simbolic ă și reală; mai mult, am
putea spune chiar o domina ție enigmatică , pentru c ă puterea lor se
bazează pe persuasiune și seducție, procurând mul țimilor de
audienți beneficii morale deloc neglijabile. Ei sunt cei care

26 P. L. Berger, H. Kellner, Le mariage et la construction de la réalité, î n P . L. B erg er,
Affrontés à la modernité, Paris, 1980, p. 23-44.
27 A. Desrosières, Marché matrimoniale et structure des classes sociales, în „Actes de la
recherche en sciences sociales”, no. 20-21, 1978, p. 97.

35 antreneaz ă indivizii în circuitul ideilor, le ofer ă iluzia că particip ă
mai bine la cultura și la valorile esen țiale pe care aceasta le
promoveaz ă. În mod real, universitarii au capacitatea de a
modifica conduite, de a schimb a comportamentul altora, iar
însemnările jurnaliere sau memorialistice ale unor fo ști studenț i la
secțiile de filosofie indic ă evident rolul unor buni oratori în
domeniu de a declan șa mecanisme psihice adeseori ira ționale, care
le-au schimbat destinul.
Accesul și promovarea într-un asemenea loc a fost
produsul unui amestec subtil între șansă, competen ță și muncă.
După ce s-au titularizat, fiecare din ace ști profesori au devenit –
aproape f ără voia lor – puternici și autoritari în domeniul lor; l-au
anexat și au început s ă controleze aproape tot ceea ce petrecea pe
terenul acesta. Iar dac ă erau și cumularzi, nu aveau ca rivali decât
alți cumularzi, cu care negociau ca de la o putere la alta. Aceasta
era imaginea unor universitari prec um B. P. Hasdeu, V. A. Urechia,
T i t u M a i o r e s c u , A . D . X e n o p o l , G r . G . T o c i l e s c u , C . D i m i t r e s c u –
Iași, P. Rășcanu, I. Bianu, I. Bogdan, N. Iorga, V. Pârvan, Al.
Lapedatu, I. Nistor, S. Pu șcariu ș.a. Avem deci de-a face cu un
univers microscopic ce ar trebui analizat în detaliu, pentru c ă nu
este vorba doar de o multiplicare a responsabilit ăților, ci și de o
acțiune de consolidare reciproc ă a acestora, prin intermediul c ărora
individul î și asigura nu numai propria promovare, ci și pe a altora,
de regulă „discipoli” sau „proteja ți”. Or, sub acest aspect, alian țele
familiale au jucat adeseori un rol major. Este suficient s ă
menț ionăm implica țiile legăturilor existente în tre N. Iorga, I.
Bogdan și V. Părvan sau între C. C. Giurescu și S. Mehedin ți.
Pentru universitari, la fel ca și pentru oamenii politici,
căsătoria este foarte important ă, pentru că prin aceasta li se
deschide – în plus – re țeaua influen ței sociale. La Universitate,
indivizii sunt selec ționați pe baza principiului meritocratic, îns ă
acesta nu ac ționează într-o manier ă eficace decât în contextul
integră rii într-un grup cu interese bine definite. Leg ăturile
matrimoniale fac dintr-o c ăsătorie o unitate în care șansele

36 conjuncturale și resursele a dou ă familii se unesc, în care
cunoașterea leg ăturilor genealogice și a relațiilor reale, la fel ca și
arta de a ști să profiți, devin foarte importante. Acest lucru permite
unui individ să concentreze în mâinile sale întregul capital ce
caracterizeaz ă existența unei familii mai largi (clan) și să exercite
astfel o autoritate f ără egal. Iat ă de ce, punerea în cauz ă a unui
sistem universitar de reproducere (precum la facult ățile de
medicină), denunțarea nepotismului care genereaz ă sentimente de
frustrare constituie reac ții față de fuziunile sociale și față de
acumularea de putere prin intermediul alian țelor familiale. Pentru
ilustrare, merit ă invocat aici protestul din aprilie 1941 al lui Gh.
Duzinchevici, asistent la Facu ltatea de istorie din Cluj, fa ță de
maniera defectuoas ă în care î și onorează obligațiile Hortensia
Georgescu, fiica lui Ioan Lupa ș, care func ționa în aceea și
instituț ie28.
De aceea, Universitatea pare a fi locul ideal de analiz ă, iar
în cazul nostru profesorii facult ăților de litere și filosofie alc ătuiesc
un eșantion de câteva zeci de persoane (63 între 1864-1918 și 123
între 1919-1944, profesori titulari)29, care se cunosc, se apreciază
sau se judec ă, se evalueaz ă sau se contest ă. Nici un secret nu
rezistă în interiorul acestui cerc: proiecte, alian țe, prietenii,
obiceiuri, moravuri, op țiuni ideologice, inapetenț e etc – totul este
cunoscut, iar m ărturiile epistolare, jurnalele și memoriile de care
dispunem sunt o dovad ă în acest sens.
Importan ța sporit ă a concurem ței în interiorul acestui
câmp a impus fiec ărui individ s ă investeasc ă tot mai mult pentru
a-și edifica traiectoria profesional ă. Este vorba de a dobândi cât

28 Cf. Arh. St. Cluj, Facultatea de litere, dos. 353/1941. Aceste denunț uri ale lui
Duzinchevici l-au determinat pe I. Lupa ș să intenteze un proces de calomnie,
situația celui dintâi devenind atât de grea la Universitate, în astfel de condi ții, încât
după ceva mai mult de un an, cu toat ă protecția ce o avea din partea lui Al.
Lapedatu, a trebuit s ă accepte girarea direc ției Arhivelor Statului din Cern ăuți (Arh.
St. Cluj, Facultatea de litere, dos. 412/1942).
29 Pentru prima perioad ă (până la 1918) avem în vedere doar stabilimentele de la
București și Iași, pentru a doua ad ăugându-se cele de la Cluj ș i Cernăuți.

37 mai multe atuuri decisive în competi ția cu colegii, pentru a-i
devansa, ceea ce implic ă o diversificare interioar ă a strategiilor
membrilor aparț inând aceluia și corp. În momentul când apar dou ă
fracțiuni – la finele secolului XIX și în deceniul trei al veacului XX,
prin impunerea for țată a unor noi metode și domenii de activitate
științifică sau forme de ac țiune -, lupta pentru suprema ție va fi
declanșată. Aceste conflicte ini țiate de proaspe ții veniț i –
autodefini ți ca „noua școală” – au pus în cauză chiar preeminenț a
tradițională. Vechile tipuri de leg ături care au contribuit la
coeziunea „b ătrânilor” au fost înlocuite de altele, care urm ăreau în
fond aceea și finalitate: controlul domeniului prin monopolizarea
principalelor leviere institu ționale de putere și exploatarea
atuurilor simbolice prin intrarea lor în via ța politic ă sau prin
diversificarea și consolidarea altor tipuri de alian țe atât în
interiorul, cât ș i în exteriorul câmpului intelectual.
O c ăsătorie bun ă poate asigura individului provenit din
zona inferioar ă a ierarhiei sociale o poziț ie avantajoas ă într-un
timp relativ scurt, ca urmare a acumul ării mai multor tipuri de
capital, altfel aproape imposibil de dobândit pe parcursul unei
singure genera ții. Așadar, asemenea alian țele presupune
deschiderea cea mai semnificativ ă spre alte frac țiuni sociale. Petru
Rășcanu, de exemplu, fiul unui modest cânt ăreț la biserica
„Vovidenia” din Bârlad30, și-a încheiat studiile secundare la Liceul
„Naț ional” din Ia și î n 1 8 6 4 , d e v e n i n d p r o f e s o r d e g i m n a z i u î n
aceeași localitate; în urma c ăsătoriei sale cu Aglaia, fiica lui
Constantin Langa (fost ă ordonan ță a lui Al. I. Cuza, un soi de
„Mecena”, dar și un om politic influent în localitate), la 5 iulie
187031, Rășcanu a beneficiat – ca rezltat imediat – de o bun ă dotă ce

30 Tatăl său era Panaite R ășcanu (mort în 1866), iar mama Ecaterina (n ăscută
Gheorghiu).
31 Cf. Arh. St. Ia și, Căsătorii, dos. 288/1870. Constantin Langa a fost și primar al
Iașilor (7 iunie 1891-16 ian. 1892), încurajând arta, ceea ce l-a f ăcut posesorul unei
mari galerii de art ă, cu portretele tuturor oamenilor însemna ți ai țării, galerie pe

38 i-a permis s ă-și continue studiile universitare la Ia și, celelalte
diferite atuuri familiale și politice care au intrat de acum în joc
favorizând chemarea lui ca suplinitor la Facultatea de litere, în
1889, și titularizarea în 189632. Alianța cu aceast ă familie influent ă,
ca și activitatea sa în cadrul unui partid politic puternic (în care a
intrat prin socrul s ău), i-au asigurat o promovare social ă care a mai
avut drept consecin ță numirea pentru mul ți ani ca director al Școlii
Normale Superioare ș i ca inspector general în înv ățământul
secundar, o vreme fiind și decan al facult ății33. Cât prive ște
valoarea produc țiilor „științifice”, nu e cazul s ă le analiz ăm aici; ne
limităm doar a men ționa că puținul ce l-a realizat nu dep ășește
nivelul pur didactic.
Aceast ă acumulare nu este totu și complet ă, capitalul
intelectual elitist opunându-se adeseori în epoc ă ideii de avere –
mai ales material ă – dobândit ă rapid. Cazul lui Ilie B ărbulescu,
între altele, este semnificativ în acest sens: c ăsătoria sa cu o femeie
din marea burghezie (care i-a adus ca dot ă, în afară de lichidit ăți,
u n h o t e l b i n e s i t u a t l a S i n a i a , d i n c a r e s e o b țineau venituri
considerabile), nu a putut s ă-i ofere nimic altceva decât o via ță…
„burghez ă” și satisfac ții politice efemere34; tentativele eș uate de a
se transfera la Bucure ști, faptul c ă nu a reu șit să se facă acceptat ca
membru activ al Academiei (de și a luptat pentru acest lucru, iar
științific era suficient de abilitat), precum și alte insuccese de

care a dăruit-o Universit ății din localitate (vezi Lt. colonelul C. Langa , în „Opinia”,
Iași, VII, 1910, nr. 1047 (26 iunie), p. 1.
32 Arh. St. Ia și, Facultatea de litere-coresponden ță, dos. 871/ 1876, f. 27, dos. 884/ 1889,
f. 12, dos. 890/ 1896, f. 32. Între 1881-1882, R ășcanu a urmat cursuri complementare
la École des Hautes Études din Paris.
33 Șt. C. Ioan, Amintiri, București, 1943, p. 75. În ceea ce priveș te cariera, vezi M.
Vasilescu, Primii profesori de istorie antic ă ai Universit ății din Iași: Petru R ășcanu și
Teohari Antonescu, în vol. Universitatea din Ia și, 1860-1985. Pagini din istoria
învățământului românesc, coord. V. Cristian, I. Ag rigoroaiei, M. Cojocaru, Ia și, 1987,
p. 115-125 (supliment al „Analelor Științifice ale Universit ății „Al. I. Cuza”, Istorie,
t. XXXII).
34 I. Petrovici, De-a lungul unei vie ți, București, EPL, 1966, p. 271.

39 natură intelectual ă, pot fi atribuite în parte ș i inexisten ței unor
minime rela ții familiale în interiorul categoriei sale profesionale.
Cine s-ar fi putut situa pe acela și palier cu Gh. I. Br ătianu, care
poseda, al ături de atuurile intelectuale, toate celelalte tipuri de
capital? Pe linie patern ă era descendent direct din doi prim-
miniștri (bunic și tată), și nu oricare, ci care au contribuit într-o
manieră decisivă la realizarea României moderne și unitare, având
în arborele lor genealogic politicieni, mari proprietari de
pământuri, bancheri, mari industria și sau func ționari superiori de
stat; pe linie matern ă cobora din familiile Moruzzi (care a dat doi
voievozi în secolele XVIII-XIX) și Sturdza; iar prin c ăsătoria sa cu
Elena, fiica prin țului Grigore Sturdza, î și lărgea capitalul f ără a fi
ținut neap ărat la asta ș i fără a fi urm ărit un interes personal
imediat35. Acest ultim exemplu, dar și multe altele, indic ă evident
că legăturile matrimoniale nu presupun neap ărat calcule
machiavelice, chiar dac ă ele sunt rezltatul unei ac țiuni ce a
presupus reflec ție, motiva ții clare și lucide.
În afara c ăsătoriei propriu-zise, cu toate leg ăturile ce se
stabilesc, alegerea unui martor sau na ș de cununie nu poate fi
atribuit întotdeauna hazardului. Prezen ța lui Al. Tzigara-
Samurca ș, de exemplu, ca martor la a doua c ăsătorie a lui Nicolae
Iorga cu Ecaterina Bogdan (1901), n-a fost accidental ă. Relațiile
strânse existente pe atunci între cei doi, manifestate și sub aceast ă
formă, făcea parte dintr-o strategie mult mai vast ă a lui Iorga, ce
viza mai ales raporturil e dintre Tzigara-Samurca ș și Casa Regal ă,
care erau vitale pentru cel dintâi la începutul secolului XX. Au fost
aceleași rațiuni care l-au determinat pe Iorga în 1920 s ă încurajeze
căsătoria fiului s ău Mircea cu Ecaterina, una din descendentele
directe ale lui Barbu Știrbei36.. Sau, de pild ă, la căsătoria lui Sextil
Pușcariu cu Eleonora Maria Dima na ș de cununie a fost Ion Bianu.

35 Vezi Confluen țe istoriografice române ști și europene. Gheorghe I. Br ătianu, coord.
Victor Spinei, Ia și, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1988.
36 N. Iorga. Scrisori c ătre Catinca, ed. Andrei Pippidi, Bucure ști, Ed. Minerva, 1991, p.
207-208.

40 Toate acestea au fost conduite programatice, înregistrate în codul d e n o r m e c e d e f i n e a u u n a n u m i t i n t e r e s ș i care se suprapuneau
oportunit ăților sociale, politice sau intelectuale ale momentului.
În etapa actual ă a cercet ărilor nu ne putem încumeta s ă
facem o înterpretare socio-istoric ă a informa țiilor relative la
importan ța și implica țiile transferului diverselor tipuri de capital
pe calea alian țelor matrimoniale. Analiza componentelor ridic ă
încă numeroase probleme de ordin teoretic și practic, care fac
aproape imposibil, pentru mome nt, un asemenea demers. În
primul rând, cel mai mare obstacol îl reprezint ă accesul la
informație: biografiile universitarilor publicate pân ă acum –
oricum, mult prea puț ine – nu insist ă decât accidental asupra
detaliilor de stare civil ă, asupra unor reconstruc ții genealogice
ample, iar diferitele dic ționare și enciclopedii nu înregistreaz ă
deloc chestiunile relative la c ăsătorii, alian țe sau descenden ți –
doar cu excep ția câtorva personalit ăți care au jucat un rol
important în via ța politic ă și cultural ă a țării. Iar cele câteva
excepții merită chiar luare aminte37. Pe de alt ă parte, apelul la
sursele arhivistice presupune dificult ăți adesea insurmontabile:
greutatea de a afla locul unde s-a oficiat c ăsătoria; interdicț ia de a
consulta fonduri de stare civil ă mai recente de 99 ani; în cazul celor
ce pot fi cercetate se constat ă adeseori lipsa unor piese ce ar furniza
informații despre p ărinții celor doi, vârsta, profesia soț iei, martorii
etc; dificultatea de a g ăsi actele dotale – de regul ă aceste secț ii ale
Tribunalelor nebeneficiind de inventare –, indispensabile începând

37 Avem în vedere lucrarea lui Zigu Ornea, Viața lui Titu Maiorescu , I-II, Bucure ști,
Ed. Cartea Românească , 1986, 1987 (reeditat ă în 1997, Bucure ști, Ed. Du Style), cea a
Ioanei Ursu și Dumitru Preda, Biografia unei con științe: Ioan Ursu, Cluj, Ed. Dacia,
1987, cea a lui I. Opri șan, Romanul vie ții lui B. P. Hasdeu, București, Ed. Minerva,
1990, și cele ale lui Ion B ălu, Viața lui G. C ălinescu, Bucure ști, Ed. Cartea
Româneasc ă, 1981 (reeditat ă la Ed. Libra, 1994), și Viața lui Lucian Blaga, vol. I-IV,
București, Ed. Libra, 1995-1999. La acestea s-ar cuveni ad ăugată, cu titlu de
exemplu, edi ția Magdalenei Vulpe din Sextil Puș cariu, Spița unui neam din Ardeal,
Cluj, Ed. Clusium, 1998. Evident, la rigoare, mai pot fi ad ăugate și alte monografii,
dar nu de factura celor men ționate anterior.

41 cu a doua jum ătate a secolului XIX, pentru c ă ele men ționează
avantajele materiale etc. De pild ă, Vasile Burlă își va consolida,
prin a doua c ăsătorie cu Ecaterina Mavrogheni, atât capitalul
social, cât și cel financiar, considerabil diminuat ca urmare a
divorț ului de Maria Cugler38; Ecaterina a venit cu o dot ă de 900 lei
(aur) în ac țiuni care ofereau anual un profit de 9%, plus bijuterii în
valoare de 3000 lei, al ături de alte bunuri materiale39. Problema
dotei este foarte bine surprins ă în Jurnalul lui Teohari Antonescu,
profesor de arheologie la Universitatea din Ia și, constituind
obiectul unei veritabile negocieri care era gata s ă provoace ruperea
logodnei. În urma că sătoriei lui cu Maria Vârgolici, fiica unui
defunct universitar ie șean, ar fi trebuit să primeasc ă – în
conformitate cu dispozi țiile testamentare ale tat ălui – 8000 lei (aur)
cheș, precum și alte bunuri în valoare de 18.000 lei. Finalmente,
dota a fost diminuat ă ca urmare a unui fel de șantaj, la care au
participat N. Culianu și Gr. Bu țureanu, ambii universitari, cel
dintâi și rector40. În ceea ce prive ște dosarele personale ale
profesorilor, acestea prezint ă numeroase lacune la capitolele ce ne
intereseaz ă, spre deosebire de dosarele corpului ofi țeresc
bunăoară. Pentru perioada interbelic ă însă, informa ții consistente
a u p u t u t f i a f l a t e d i n d o s a r e l e d e p e n s i o n a r e , a t â t î n c e p r i v e ște
datele de stare civil ă, cât și cele relative la carier ă, remunera ții etc.
Singurele surse mai u șor accesibile, dar care trebuie supuse unei
verificări și analize, ar fi textele memorialistice și jurnaliere – puț in
numeroase din nefericire. Iat ă de ce ne afl ăm acum doar într-o faz ă
de generalit ăți , c a r e n u f a c e a l t c e v a d e c â t s ă sugereze și să
valorifice câteva detalii.

38 Aceasta era fiica lui Carol von Cugler, arhitect al Ia șului, și sora lui Norbert (de
asemenea arhitect); ea se va rec ăsători cu Petru Poni, profesor la Universitatea din
Iași, membru al Academiei Române, de mai multe ori ministru al Cultelor și
Instrucțiunii Publice.
39 Arh. St. Ia și, Tribunal, sec ția III. Acte dotale, dos. 109/ 1889.
40 Arhiva Muzeului de Literatur ă al Moldovei, Ia și, mss. 8569/ 4, anul 1899.

42 Un alt aspect, colateral problemei alian țelor familiale, dar
cu implica ții semnificative în destinul unui individ, este vârsta și
locul mariajului. Strategia de a face o bun ă căsătorie nu poate fi
generalizat ă, constatându-se c ă nu toate mariajele sunt coerente
sau motivate din punct de vedere social. Sunt nenum ărate exemple
de universitari care, r ămânând fideli normelor familiei din care
provin (îndeosebi e vorba de cei cu condi ție modest ă), nu ezit ă a se
căsători „precoce”, în raport cu media de vârst ă caracteristic ă
pentru acest câmp (între 30-35 ani), f ără să țină seama de avantajele
sociale: B. P. Hasdeu, cu o genealogie impresionant ă – dar și cu o
adolescen ță plină d e a v e n t u r i – , n u a e z i t a t s ă se căsătorească cu
Iulia Falciu din Ro șia Montan ă, ai cărei părinți erau necunoscu ți, și
chiar să ajute financiar pe cumnatul s ău41, deși Hasdeu ar fi putut
accepta oferte matrimoniale mult mai tentante; Garabet Ibr ăileanu
s-a căsătorit cu Elena Carp, fiica unui preot din Ia și, care nu avea
ca dotă decât bunuri în valoare de 2500 lei42; Alexandru Lapedatu,
care va avea o frumoas ă carieră politică, s-a căsătorit în 1911 cu
Victoria Pan ă, dintr-o modest ă familie transilv ăneană stabilită la
Pănești (jud. Ialomi ța), fără să se gândeasc ă la nici un avantaj
social43; Gh. Bogdan-Duic ă, după o primă căsătorie precoce, s-a

41 I. Oprișan, Romanul vie ții lui B. P. Hasdeu, p. 253-262.
42 Arh. St. Ia și, Tribunal, sec ția III. Acte dotale, dos. 1327/1901. Vezi de asemenea
reflecțiile ulterioare ale lui Ibr ăileanu asupra mariajului, sintetizate de Savin Bratu
în volumul Ibrăileanu omul, București, 1959, p. 281-293.
43 Victoria Pan ă era văduva inginerului G. Lip ăneanu, cu care avusese doi copii:
Mircea , inginer și directorul Creditului Industrial, decedat în 1950 în lagă rul de la
Spanțov; Maria , profesoar ă la Cluj, c ăsătorită cu Ioan Mu șlea, fondatorul „Arhivei
de folclor” și director al Bibliotecii Universitare din Cluj. Din c ăsătoria cu Al.
Lapedatu a rezultat Ana, absolvent ă a facult ății de litere. Dintre fra ții și surorile
Victoriei Pan ă se cuvin a fi aminti ți Aurelian (ministru al Agriculturii în vremea
regimului Antonescu), Elena (c ăsătorită c u I . S c u r t u ) , N i c u P o m p e i ( m a r e
proprietar) și Cornelia (c ăsătorită cu ing. Pâsl ă, colaborator al lui Saligny). În ceea ce
privește familia Lapedatu, Ioan (fratele geam ăn al lui Alexandru) a fost profesor la
Academia Comercial ă, director al B ăncii Naționale și ministru de finanț e; în 1906 s-a
căsătorit cu Venturia Papp (asupra ei vezi: I. Lupa ș, O binefăcătoare a tinerimii
studioase: Venturia I. Lapedatu, Sibiu, Tip. Dacia Traian ă, 1933). Asupra lui Alex.

43 recăsătorit a doua oar ă cu Constanț a – înv ățătoare și apoi
directoare a unei școli din Cluj, care avea un salariu modest și o
dotă nesemnificativ ă44 –, suferind mai tot timpul priva țiuni
materiale și plângându-se de lipsa banilor45; Iorgu Iordan s-a
căsătorit cu Maria Popescu, fiica unui înv ățător din Buz ău. Acesta
explică în Memoriile sale: „Intervenea aici și o concep ție ceva mai
înaltă de viață. Luarea în c ăsătorie a unei fete cu zestre mi se p ărea
u n t â r g i g n o b i l , d e c a r e n u v o i a m n i c i m ăcar să aud. Oroarea
creștea la gândul, pur și simplu teoretic, c ă m-aș fi căsătorit cu fiica
unui preot sau a unui cârciumar, cu zestre f ăcută din banii lua ți «și
de pe vii, și de pe mor ți» sau câ știgați din vânzarea b ăuturilor
alcoolice”46. Iar astfel de pilde pot fi înc ă enumerate: Silviu
Dragomir că sătorit la 25 de ani cu Florica Aurelia Bonciu; Nicolae
Drăganu căsătorit la 24 de ani cu Olimpia Moisil; D. Todoran
căsătorit la 24 ani cu Aurelia Nicoar ă; Anatol Chircev că sătorit la
24 ani cu Elvira Pescariu; Umberto Cianciolo c ăsătorit tot la 24 de
ani cu Margareta Caranica; Ioan Lupa ș căsătorit la 26 de ani cu
Ana Dumitriu; Ștefan Mateescu că sătorit la 21 de ani cu studenta
Florentina Stoian; Nicolae M ărgineanu c ăsătorit la 26 de ani cu
Eufrosina Arvanitis; Alex. A. Naum c ăsătorit la 26 de ani cu Eliza
etc.
Prelungirea celibatului ar putea sugera fie existen ța unor
probleme de natur ă biologic ă (cazul lui Vasile Bogrea, decedat de
altfel prematur47; Dimitrie Onciul, Iosif Popovici, Yves Auger,

Lapedatu vezi Ioan Opri ș, Alexandru Lapedatu în cultura româneasc ă, București, Ed.
Științifică, 1996, ș i Idem, Alexandru Lapedatu și contemporanii să i, Cluj, Ed. Albastr ă,
1997.
44 Arh. St. Cluj, Facultatea de litere-coresponden ță, dos. 15/1926. Asupra ei vezi:
Creatoarea gr ădinilor de copii româneș ti: d-na Constan ța Bogdan-Duic ă, în “Patria”, Cluj,
XVIII, 1936, nr. specia l, 1 dec., p. 32.
45 Scrisori c ătre Ioan Bianu, III, ed. Marieta și Petre Croicu, Bucure ști, Ed. Minerva,
1976, p. 609.
46 I. Iordan, Memorii, I, Bucure ști, Ed. Eminescu, 1977, p. 269.
47 Vezi Lucian Nastas ă, Testamentul lui Vasile Bogrea , în “Dacia literar ă”, VII, 1996,
nr. 2, p. 28.

44 Frederic Lang, Coriolan Petranu48 ș..a.), fie practicarea unor
conduite matrimoniale pe baza unor imperative strict individuale. Conceput ca pre ț al ascensiunii sociale, celibatul a r ăspuns nu doar
intereselor profesionale (terminarea studiilor, trecerea doctoratului, accederea la diverse func ții etc), ci și dorinței de a
realiza o corela ție între capitalul personal și cel al râvnitei so ții.
Pentru cei de origine modest ă, poziția de universitar dobândit ă
prin propriul efort constituie adeseori atuul social care le permite
să facă un bun mariaj. Ștefan Vârgolici, de exemplu, descendent al
unei modeste familii din Borle știi de Sus (jud. Neam ț) s-a căsătorit
prima oar ă la 36 ani cu Natalia – care nu avea în 1879 decât 20 de
ani –, fiica lui Costache Alcaz din Ia și, personaj foarte bogat și cu
multe rude influente, ș i a Ecaterinei (n ăscută Bucur). La un an
după decesul so ției, Vârgolici s-a rec ăsătorit, la 45 ani (în 1888)
49,
cu vara primei so ții, Elena (de 25 ani), fiica lui Gh. Tiron – membru
de frunte al liberalilor ie șeni – ș i a Zoei (n ăscută Alcaz). Exemplul
este urmat de ginerele să u, Teohari Antonescu, care s-a c ăsătorit cu
Eugenia Vârgolici (în 1899)50 după ce ș i-a conturat o carier ă
universitară . Sau căsătoria lui Vasile Pârvan – care a cunoscut
numeroase priva țiuni materiale – cu Silvia Christescu, fiica unui
mare industria ș și nepoata Mariei I. Bogdan (so ția slavistului de la
Universitatea din Bucure ști), căsătorie realizat ă după ce acesta ș i-a
pus bazele unei cariere intelectua le prestigioase. Iar multe alte
exemple ar putea fi invocate: Romulus Cândea s-a c ăsătorit abia la
39 de ani cu Maria Gizela Zaiancicovschi; Anton Naum s-a
căsătorit la 54 de ani cu Ecaterina Pandelia; Teodor Naum s-a
căsătorit la 48 de ani cu Adriana Antonescu; D. M. Teodorescu s-a
căsătorit la 56 de ani Ana Mayer etc.

48 În cazul acestuia vezi, de pild ă, certificatul medical semnat de dr. Ioan Moldovan,
la Arh. St. Cluj, Facultatea de litere-coresponden ță, dos. 266/1942.
49 Arh. St. Ia și, Starea civil ă. Căsătorii, dos. 4556/1879 și 7788/1888.
50 Teohari Antonescu avea 33 de ani. Petru R ășcanu îl dorea de asemenea ca ginere
(cf. T. Antonescu, Jurnal, mss. citat).

45 Exemplele de mai sus ilustreaz ă și o altă componentă
important ă a mariajului, locul de domiciliu al familiei so ției. În
cazul celor care sunt preocupa ți de studii universitare, asist ăm la
un proces de deprovincializare; dorin ța de a reu și în via ță
presupune în mod necesar ruperea de locul de origine, dac ă acesta
este defavorizat din punct de vedere economic, politic și cultural.
În acest context, centrele universitare din Bucure ști, Iași, Cluj ș i
Cernăuți au constituit mereu puncte de atrac ție pentru realizarea
profesional ă. Alianțele locale, în aș ezările neuniversitare, nu
puteau deveni în principiu factori favorabili extinderii leg ăturilor
prin reț eau familială creată în urma c ăsătoriei. Iat ă de ce geografia
mariajelor indic ă o concentrare în centrele universitare,
susceptibile a re ține pe debutan ții în carier ă. Profesorii n ăscuți în
aceste centre sunt pu țin reprezenta ți, iar cauza este ceva mai
complex ă, dar sintetizând se poate spune c ă afluxul de provinciali
se datoreaz ă mult amelior ării rețelei școlare secundare în urma
legii învățământului din 1864 și mai ales a celei din 1898, care au
oferit o mai mare șansă elevilor din aceste spa ții de a accede la
filierele educa ționale elevate și chiar au permis o consacrare
profesional ă. Se constat ă așadar o predominare a desr ădăcinării,
care a jucat un rol esen țial în profitul ora șelor academice. Șt.
Vârgolici, P. R ășcanu, N. Iorga (prima c ăsătorie), T. Antonescu, I.
Bogdan, G. Ibr ăileanu, V. Pârvan, P. Andrei, P. Caraman ș.a. sunt
doar câteva exemple de provinciali care s-au c ăsătorit cu femei ce
domiciliau în aceste centre universitare. De fapt, la rigoare, se poate constata o dubl ă desrădăcinare. Stabilimentele de la Ia și,
Cernăuți și Cluj au fost adeseori cons iderate ca etape intermediare,
anticamere tradi ționale ale Universit ății din Bucureș ti. Chiar dac ă
fenomenul este mult mai evident pentru Facultatea de drept (unde
între 1864-1918 un procent de 43% din profesorii bucure șteni
proveneau de la Ia și, iar între 1919-1944 doar 35,5% erau veni ți din
toate universit ățile provinciale), o asemenea strategie a
transferurilor poate fi constatat ă și la Facultatea de litere. A șadar,
elita universitar ă românească a manifestat o preferin ță remarcabil ă

46 pentru capital ă.. Dacă între 1864-1918, dintr-un total de 35
profesori de la Bucure ști, 6 proveneau din Ia și (17,1%), pentru
etapa ulterioar ă se constat ă o sporire substan țială, de 44,7%. Acest
fenomen trebuie asociat, în afar ă de aprecierea competen țelor
profesionale, și cu apartenen ța politică sau social ă a individului –
multe din aceste transferuri realizându-se ș i cu aportul alian țelor
familiale.
Toate aceste observaț ii, ilustrate cu exemple bine
cunoscute, pun în eviden ță câteva tipuri coerente de strategii
matrimoniale. Complexitatea și multitudinea variabilelor de care
trebuie s ă ținem cont explic ă interpenetrarea diverselor asocieri
artificiale pe care a trebuit s ă le facem din ra țiuni metodologice și
de sistematizare. Cu toate acestea, am ales caracteristicile dominante, care ofer ă o anumit ă specificitate rezultatelor alian ței.

Strategiile de integrare. Acestea au fost caracteristice
îndeosebi indivizilor care nu au fost ini țial beneficiarii capitalului
pe care l-au aflat în noua lor familie, ei provenind adeseori din categorii sociale inferioare mediului de adop ție
51.
Chiar dac ă am constatat pentru ambele etape (1864-1918 și
1919-1944) o bun ă reprezentare a tuturor categoriilor sociale, ceea
ce sugereaz ă aparent o generalizare a procedurilor de selec ție
meritocratic ă – în func ție de concurenț a sporit ă, strategiile
profesorilor au devenit, între cele dou ă războaie mondiale, tot mai
rigide, profesionalizate ș i dependente de capitalul ș colar –, o parte
din reușitele în carieră se datoreaz ă alianțelor familiale contractate
înaintea debutului profesional. E șecul înregistrat de al ții – a căror
„capacitate” intelectual ă era recunoscut ă iar ulterior confirmat ă –
atestă existenț a anumitor limite, determinate printre altele de
factorul analizat aici. Eugen Lovine scu, de exemplu, critic literar ș i

51 W. Landecker, Les types d’intégration et leur mesure, în vol. Vocabulaire des sciences
sociales, éd. R. Boudon ș i P. Lazarsfeld, Paris, 1965, p. 37-48.

47 scriitor renumit, cu un doctorat la Sorbona, dup ă mai multe
tentative eș uate de a deveni titular la Universit ățile din Ia și și
București – unde a fost suplinitor la catedrele de istoria literaturii
române moderne ș i de estetic ă literară (1911/ 2 ș i 1918/ 9) – va
funcț iona ca profesor de liceu în capital ă până la sfârșitul vieții.
Această situație se datoreaz ă în parte temperamentului s ău, dar ș i
circumstan țelor defavorabile, care nu au fost compensate printr-o
bună reprezentare social ă prin intermediul re țelelor de influență
(inclusiv familiale), care ar fi pu tut modifica traiectoria carierei
sale52. Un destin asem ănător au avut sociologul Dimitrie
Drăghicescu, psihologul Eduard Gruber53, istoricul literar I. Cre țu
ș.a.; pentru ce au însemnat peripeț iile și intrigile care au marcat
ocuparea unui post universitar, cazurile George C ălinescu și
Lucian Blaga sunt exemple ideale și mai bine cunoscute
documentar54.
În cadrul acestei categorii, de integrare, câteva exemple s-ar cuveni men ționate, pentru a ilustra mecanismul succesului
profesional sub impulsul suplimentar al mariajului: Petru R ășcanu,
prezentat deja; Emil Panaitescu, c ăsătorit cu Maria-Sofia Lahovary-
Krețulescu, una din fiicele lui Al. Em. Lahovary, ministru
plenipoten țiar la Roma între 1917-1928 (despre care Sextil Pu șcariu
îi scria lui I. Bianu la 2 octombrie 1927): “Colegul meu Panaitescu mă roagă să-l recomand Academiei ca urma ș al lui Pârvan la
Școala din Roma. L-a ș recomanda cu mai mult ă insistență dacă l-aș
ști mai muncitor și mai însufle țit. Avantajiile pe care le are asupra
altora sunt îns ă legăturile lui personale – și prin socrul s ău – cu

52 Fiul unui profesor secu ndar, E. Lovinescu s-a c ăsătorit în 1915 cu Ecaterina
Bălăcioiu, originară din comuna Mierea-Birnici (jud. Dolj), după terminarea
studiilor la Facultatea de litere și filozofie; so ția i-a adus ca dot ă o rentă anuală de
2000 lei ș i alte valori de 8000 lei (cf. Arh. St. Bucure ști, Tribunal, sec ția III. Acte dotale,
dos. 158/1915). Vezi și C. Popescu-Cadem, E. Lovinescu. Dosar biografic, în
„Manuscriptum”, 4/ 1981, p. 150-160.
53 Acesta era c ăsătorit cu Virginia Livia Micle (cf. Arh. St. Ia și, Starea civilă . Căsătorii,
dos. 284/1891), fiica Veronic ăi Micle și a lui Ștefan Micle.
54 Vezi Ion B ălu, Viața lui G. C ălinescu , și Viața lui Lucian Blaga, citate deja.

48 cercurile din Roma, unde a petrecut aproape doi ani, și felul lui
simpatic de a se prezenta. Și din punct de vedere științific sunt
sigur că n u n e v a f a c e d e r u șine, dar nici c ă va putea continua
moștenirea lui Pârvan”)55; Lucian Blaga s-a c ăsătorit cu Cornelia,
fiica lui Coriolan Brediceanu – jurist și deputat în Dieta ungar ă – și
sora avoca ților Tiberiu – fost director al B ăncii „Albina” din
Brașov, membru în Consiliul Dirige nt din Transilvania, membru
corespondent al Academei etc – și Caius, delegatul României la
Conferin ța de Pace de la Paris (1919-1920), ministru de stat (1921-
1922), ministru plenipoten țiar la Rio de Janeiro, Vatican și Viena;
Fl. Ștefănescu-Goang ă s-a c ăsătorit cu Elena Papadopol,
descendenta unei familii foarte bogate, fapt ce-i va permite viitorului universitar s ă-și continue studiile în Germania și să
obțină doctoratul; Aurel Pampu a devenit ginerele lui Virgil
Bărbat, din postura de student favorit al acestuia, cu sprijinul
căruia a urmat cursuri de specializare la Viena, unde a lucrat cu
Anna Freud la „Psychoanalytisc he Ambulatorium”, cu Alfred
Adler, Karl Bühler ș.a., iar la Paris și-a pregătit doctoratul pe lâng ă
celebrii Wallon (Collège de France), Guillaume, Halbwachs și
Fauconnet (Sorbona).

Strategii specializate și de reproducere. Cu toate c ă
acestea sunt mult mai bine reprezentate în cadrul profesiilor liberale (medici, juri ști), ele sunt prezente și la universitarii
„literari”. Alian țele apar ținând acestui tip par să asculte de un
model imuabil ce urm ărește prelungirea și amplificarea atuurilor
sociale existente. În cazul nostru este vorba de alian țe concepute în
interiorul corpului universitar, care se manifest ă ca o strategie de
integrare repetată . Cu titlu de exemplu men ționăm două familii în
interiorul că rora asist ăm atât la strategii specializate, cât și la
strategii de schimbare.

55 Scrisori c ătre I. Bianu , III, p. 631.

49 Mai întâi familia Densusianu. Vizantie Pop (preot), căsătorit cu o fiic ă de preot, au avut patru b ăieți și trei fete ; doi
dintre băieți au urmat o carier ă eclesiastic ă, în timp ce Iulia, una
din fiice, s-a m ăritat cu D. Darie, de aceea și profesie. Alț i doi băieți,
Aron și Nicolae, au realizat schimbarea, f ăcând studii de drept; cu
toate acestea, ei au fost mai mult interesa ți de filologie și istorie.
Din că sătoria lui Aron Densusianu – ajuns profesor la Facultatea
de litere ș i filosofie din Iaș i – cu Elena Circa au rezultat mai mul ți
copii, din care Ovid Densusianu a devenit titularul catedrei de filologie modern ă la Bucure ști, Eliza s-a c ăsătorit cu Vespasian
Erbiceanu (consilier la Înalta Curte de Casa ție și de Justiț ie,
membru corespondent al Academiei Române), iar Elena, medic și
universitar, a devenit so ția lui Emil Pu șcariu (cu o genealogie
impresionant ă), profesor la Facultatea de medicin ă din Iași, vărul
filologului Sextil Pu șcariu
56. La rândul s ău, Ovid Densusianu s-a
căsătorit cu Elena Bacaloglu – absolvent ă a Facult ăților de litere
din Bucure ști și Paris, sora lui C. Bacaloglu, profesor la Facultatea
de medicin ă – scriitoare și mesager ă a culturii române ști în
străinătate, cu care a avut un fiu, Ovid, licen țiat în litere și filozofie,
publicist, func ționar la direc ția presei a Ministerului de Interne și
secretar literar la Teatrul Na țional din Bucureș ti. Sunt doar câteva
repere car e d efine sc un pr oces de repr oducere în c adrul ace lu ia și
c o r p p r o f e s i o n a l , c a r e î n f a p t e s t e m u l t m a i c o m p l e x p r i n ramificațiile genealogice.
Un al doilea exemplu ar fi familia Giurescu, descendent ă
din micul proprietar de p ământ Dumitrache Giurescu. Unul din fiii
săi, Costache, a renun țat la munca câmpului pentru a deveni
comerciant la Foc șani. Primul s ău fiu, Constantin, a urmat
Facultatea de litere, devenind apoi conferen țiar la istorie, secretar
general al Ministerului Instruc țiunii Publice, rectorul seminarului
Școlii Normale Superioare, directorul Serviciului arhivistic al

56 Vezi Sextil Pu șcariu, Spița unui neam din Ardeal, ed. Magdalena Vulpe, Cluj, Ed.
Clusium, 1998, p. 82, 98, 99 ș .a.

50 Ministerului Afacerilor Str ăine, membru al Academiei Române etc.
Din căsătoria lui cu Elena Antonescu, descendenta unei bogate
familii de comercian ți din Foc șani, au rezultat doi b ăieți și o fată,
din care Constantin, cel mai mare, a urmat aceea și carieră,
devenind profesor universitar de istoria românilor. Cu un an înainte de concursul pentru titularizare, s-a c ăsătorit cu Maria-
Simona, fiica unui alt universitar influent, Simion Mehedin ți. Fiul
lor mai mare, Dinu, a devenit și el profesor de istorie la Institutul
de Arte Frumoase din Bucure ști, a predat apoi la Universit ăți din
Statele Unite, iar dup ă schimbarea regimului – în 1989 – s-a
reîntors în ț ară, la aceea și Universitate unde au predat bunicul ș i
tatăl său.
Iat ă deci, pe scurt, dou ă ilustrări a unei strategii ce a putut
deveni funcț ională în măsura în care ea a acoperit un anume câmp
intelectual. Iar aceste exemple nu sunt singurele. S-ar putea ad ăuga
cazul familiei Naum: din cei doi fii ai lui Anton Naum, profesor la catedra de limba și literatura franceză din Iași, Alexandru a
devenit conferen țiar de istoria artei la aceea și facultate, în timp ce
Teodor a devenit profesor de latin ă la Universitatea din Cluj,
căsătorindu-se destul de târziu cu Adina T. Antonescu, fiica
arheologului ie șean, amintit deja, și nepoata lui Ș t. Vârgolici
57. În
g e n e r a l , s e p o a t e a f i r m a c ă elitele universitare, îndeosebi cele ale
facultăților de litere ș i filozofie, au fost defavorizate ca urmare a
procesului de relativ ă autonomizare institu țională și a numă rului
oarecum redus al corpului didactic, iar alian țele cu reprezentan ții
altor domenii de activitate n-au dat întotdeauna rezultate. Cele
câteva cazuri de endogamie nu pot înc ă s u g e r a v a l o a r e a a c e s t u i
demers, mai ales din cauza timpului (abia trei genera ții). În fine,
acest grup a fost marcat dup ă 1945 de circumstan țe particulare,
prin schimbă rile sociale, politice și culturale profunde, care au pus
în cauză regulile tradiț ionale de reproducere. În acest context

57 Este de remarcat c ă Șt. Vârgolici, Anton Naum și Teohari Antonescu au fost
membri fideli ai „Junimii”.

51 constatăm că, după instaurarea regimului comunist, cea mai mare
parte din descenden ții membrilor e șantionului nostru au adoptat
alte strategii și conduite adaptate noilor realit ăți (de pild ă căsătoria
cu reprezentantele „proletariat ului”, cu fiice de „ilegaliș ti”) sau au
fost victimele epur ărilor și marginaliz ării pe considerente
„genealogice”.
Pe de alt ă parte, când se vorbe ște de autoreproducere nu
trebuie uitate specificit ățile în ceea ce prive ște descenden ții fiecărei
familii: num ărul copiilor (Ion Paul a avut șase copii, din care doar
Alma a urmat facultatea de litere, iar Radu Paul a încercat zadarnic să ocupe o pozi ție de titular la Universitatea din Cluj, din acest
motiv în 1940 mutându-se la Fa cultatea de litere din Bucure ști
58; G.
Ibrăileanu n-a avut decât o fiic ă, care nu a continuat profesia
tatălui; din cei patru copii ai lui Fl. Ș tefănescu-Goang ă doar Sanda
a urmat facultatea de litere și filosofie, ceilal ți urmând politehnica
sau arhitectura; Silviu Dragomir n-a avut copii59 etc); sexul lor (din
cei trei copii – dou ă fete ș i un băiat – ai lui Al. Tzigara-Samurca ș,
care cu to ții au îmbr ățișat cariere artistice, doar prin c ăsătoria Anei
cu istoricul Mihai Berza s-a mai perpetuat în familie profesia; sau Ioan Lupa ș, în cazul c ăruia două fete au absolvit facultatea de
litere, iar b ăiatul pe cea de drept etc
60); numărul celor care au
depășit adolescen ța (de pild ă, din 13 copii ai lui Costache Giurescu
doar patru au ajuns la maturitate; C. Marinescu, c ăsătorit cu Zoe

58 Arh. St. Cluj, Facultatea de litere-corespondență , dos. 621/1940. Împotriva lui a
existat o opozi ție permanent ă, orice încercare de a ob ține o pozi ție stabilă soldându-
se cu eșec, motiv pentru care a protestat în repetate rânduri, de și lucrările lui îl
recomandă și acum ca un valoros estetician.
59 Silviu Dragomir era c ăsătorit cu Flora Herboi (rud ă apropiat ă cu soția lui Vasile
Goldiș , ministru al Transilvaniei în 1919, care în epoc ă a avut un rol important în
cooptarea corpului profesoral pentru Universitatea din Cluj).
60 Minerva Lupa ș a devenit so ția sculptorului Vlasiu, iar Hortensia, c ăsătorită cu
avocatul Georgescu, dup ă incidentul invocat mai sus cu Gh. Duzinchevici a plecat
de la Universitate, devenind ulterior costumier ă de mare talent în cinematografie.
Semproniu s-a că sătorit cu Lia Boil ă (fiica lui Zaharia Boil ă, nepotul lui Iuliu Maniu)
și au avut dou ă fete, Ana Lupaș – președintă a Uniunii Arti știlor Plastici din Cluj –
și Mariana, absolvent ă a facultății de litere, stabilit ă în Franța.

52 Balș, a avut doi copii, din care Dinu a murit de septicemie pe când
era la liceu, iar Marica a disp ărut și ea prematur, pe vremea când
lucra la UNESCO ca secretar ă a marelui medievist Robert
Fawtier61); integritatea fizic ă și psihică (fiul lui M. Dragomirescu,
de exemplu, bolnav mintal ș i mort de tân ăr) etc.

Strategiile de cumul. Prin aceasta s-a c ăutat fie l ărgirea
structurii capitalului de plecare, f ără a ține seama neap ărat de un
interes imediat, fie consolidarea unei solidarit ăți profesionale sau
politice. Pentru acest ultim caz este suficient s ă menționăm alianța
dintre N. Iorga și I. Bogdan înt ărită și de căsătoria celui dintâi cu
sora slavistului care, caz unic în istoria universit ăților române ști, a
controlat vreme de aproape dou ă decenii pârghiile administrative
ale domeniului (ca decan ș i rector); acesta mai avea înc ă doi frați
universitari, Gheorghe (la Fa cultatea de litere din Cluj) și Ștefan (la
Facultatea de Farmacie din Bucure ști), fără să mai vorbim de alte
ramificații influente rezultate dint r-un impresionant arbore
genealogic62. Sau c ăsătoria lui Vasile Pârvan cu Silvia, fiica
industria șului Ioan Christescu și nepoata Mariei I. Bogdan, n ăscută
Colțescu.
Acest tip a putut antren a o strategie a substitu ției care,
alături de achizi țiile intelectuale ini țiale, a presupus crearea unei
rețele de protectori bine plasa ți (rețea consolidat ă și pe calea
alianțelor familiale) și utilizarea lor pe filier ele administrative. Este
tocmai ceea ce sugereaz ă analiza conflictului între genera țiile de
istorici de la finele secolului XIX și începutul celui urm ător63. Abia
după 1945 epur ările directe sau discrete au putut sparge

61 Vezi Jean d’Ormesson, Marica, în „Le Figaro”, samdi 17 mars 1984, p. 25.
62 Ion Colan, Câteva date despre familia lui Ioan Bogdan, în „Romanoslavica”, XIII,
1966, p. 273-282; Bogdanii – o familie de c ărturari, coord. Stelu ța Pestrea-Suciu și
Monica Tatu șescu, Bra șov, Biblioteca „G. Bari țiu”, 1994.
63 Vezi Lucian Nastas ă, Generație și schimbare în istoriografia român ă (sfârșitul
sececolului XIX și începutul secolului XX), Cluj, Presa Universitar ă Clujeană, 1999.

53 solidaritățile diverselor clanuri profesionale, politice sau familiale,
pentru a instaura alte solidarit ăți care ar merita și ele analizate.
T i t u M a i o r e s c u a f o s t d e a s e m e n e a u n c u m u l a r d . F i u l calculat și rațional al profesorului universitar Ioan Maiorescu –
înalt func ționar de stat în mai multe rânduri – face figur ă aparte
prin maniera de a în țelege și realiza un micro-univers
intelectocratic. Numic nu se petr ecea la întâmplare în cadrul
proiectelor lui: formarea profesional ă, realizarea unei reț ele eficace
de prieteni, discipoli, alian țe etc. Re ținând doar ceea ce ar interesa
în studiul de fa ță, trebuie men ționat succesul s ău de a lega, înc ă
din perioada studiilor berlineze, prietenii solide cu persoane influente ale timpului, precum Rosette știi și Sturdze știi. La un an
după revenirea în România a reu șit, grație relației cu Th. Rosetti, s ă
devină profesor suplinitor la Universitatea din Ia și și director de
gimnaziu, polarizând în jurul s ău capacit ățile progresiste ale
momentului prin intermediul societ ății „Junimea”, care va
influența profund via ța culturală a ță rii. În ceea ce priveș te
căsătoria sa, a devenit înc ă din perioada studiilor la Berlin ginerele
consilierului de justi ție Kremnitz, lucru care i-a servit ulterior s ă
stabileasc ă excelente rela ții cu Casa Regal ă a Romîniei (prin
intermediul lui Wilhelm Kremnitz, medicul familiei regale, fratele Clarei Maiorescu și soț ul Mitei, una din apropiatele reginei
Elisabeta). Coresponden ța lui Maiorescu cu sora lui Emilia sau cu
prietenii (mai ales cu Th. Rosetti) dezv ăluie interesul care a stat la
baza căsătoriei lui cu Clara; iar evenimentele care au urmat
confirmă în oarecare m ăsură. După o sum ă de infidelit ăți,
Maiorescu a divor țat și s-a căsătorit cu Ana Rosetti, descendenta
unei familii cu o bogat ă genealogie și un ascendent important
asupra familiei regale: tat ăl ei – Radu D. Rosetti, fost prefect al
Poliț iei Capitalei; mama – Casia, vara lui C. A. Rosetti și una din
apropiatele palatului regal; surorile ei – Zoe, doamn ă de companie
a Carmen Sylvei, c ăsătorită cu Achile Bengescu, ș i Maria, so ția lui

54 Iacob Negruzzi64.. Sau alt exemplu: Al. Tzigara-Samurca ș, căsătorit
în 1900 cu Maria, fiica lui Al. Cantacuzino și a Corneliei (n ăscută
Boldur-Costaki), mo ștenitoare a averii primului ei so ț, decedat,
prințul Gr. Gr. Sturdza. Iat ă d e c i c â t e v a r e p e r e s u s c e p t i b i l e a
configura o strategie de acumulare care, în alte cazuri, a e șuat (de
exemplu Alexandru Philippide, c ăsătorit prima oar ă cu Johanna
Minckwitz, de origine nobiliar ă și cu preocup ări erudite).
Al ături de al ți cumularzi, precum Al. Odobescu, Gh. I.
Brăt i a n u , A . D . X e n o p o l , V . A . U r e c h i a , G r . G . T o c i l e s c u e t c , m a i
putem aminti cazul lui Ioan Ursu, devenit profesor universitar pe cale meritocratic ă, care la aproape 40 de ani s-a c ăsătorit cu
Lucreția, fiica colonelului Eremia Grigorescu din prima lui
căsătorie cu Elena Arapu, având ca na ș de cununie pe istoricul A.
D. Xenopol
65. Andrei Vizanti, c ăsătorit întâia dat ă cu Elena Stroi66,
se recăsătorește în 1890 cu Ecaterina Millo67, fiica colonelului Al.
Millo și a Ecaterinei, n ăscută Bibescu. Alexandru Rosetti,
descendent dintr-o veche și celebră familie, s-a c ăsătorit cu fiica
profesorului de matematic ă Rallet de la Universitatea din Ia și, în
vreme ce un frate de-al s ău era căsătorit cu o Miclescu, nepoat ă a
lui Iacob Negruzzi. Liviu Rusu a avut ca so ție pe Christina, fiica dr.
Ștefan Calcef, medic colonel în armata român ă și unul din
fondatorii Cazinoului din Constan ța, participant la compania din
1913 și decedat ulterior în primul r ăzboi mondial, Regina Maria
fiind prezent ă la înmormântare printr-un aghiotant; iar generalul
medic Constantin Ciapâru îi er a bunic din partea mamei. Se
constată așadar și o tendin ța de deschidere spre mediile limitrofe,
un mare num ăr din reu șitele sociale ale profesorilor de la litere

64 Z. Ornea, Viața lui Titu Maiorescu, citată.
65 Ioana Ursu, Dumitru Preda, Biografia unei con științe. Ioan Ursu, citat, p. 149-150.
66 De care a divor țat, la cererea so ției, la 30 noiembrie 1888.
67 Soția lui Vizanti se n ăscuse la Bucure ști, la 18 septembrie 1865, na ș de botez
fiindu-i generalul Ioan Florescu (cf. Arh. St. Ia și, Starea civil ă. Căsătorii, dos. 335/
1890).

55 datorându-se acestei capacit ăți de a acumula, prin mo ștenire sau
alianță, mai multe specii de capital.
Cu toate aceste sugestii pe care le-am oferit pân ă acum,
concluzia care se impune este aceea c ă procesul de acumulare a
anumitor pozi ții importante poate fi depistat începând cu analiza
datelor mai pu țin luate în calcul pân ă acum de istoriografie.
Facilitățile și rapiditatea ascensiunii spre vârful piramidei
reprezint ă, fără îndoială, funcții ale capitalului intelectual și social
de plecare. Îns ă nu trebuie s ă omitem din anchetele ulterioare
concuren ța exercitată și de alte elemente, din care noi, acum, am
abordat doar pe cel al alian țelor familiale.

56

57

STRATEGII MATRIMONIALE ÎN MEDIUL UNIVERSITAR
ROMÂNESC LA SFÂR ȘITUL SECOLULUI XIX.
CAZUL NICOLAE IORGA

Legitimarea meritocra ției în a doua jum ătate a sec. XIX și a
corolarului ei, concuren ța, impune fiec ărui individ o anumit ă
strategie în edificarea traiecto riei profesionale. Dobândirea
atuurilor decisive în competi ția cu semenii devine o problem ă
concretă a existen ței, determinând astfel adoptarea unor conduite
sociale menite s ă contribuie la succesul personal. Studierea acestor
strategii necesit ă un demers analitic extrem de complex tocmai
datorită imensului num ăr de variabile ce trebuie luate în discuț ie
(variabile de ordin demografic, social, cultural, politico-ideologic, financiar, genealogic etc), dar și a elementelor ce configureaz ă
calitățile morale și spirituale ale individului; este evident c ă
structura bio-psihologic ă reprezint ă un suport fundamental ce nu
poate fi neglijat într-un atare demers.
În cazul universitarilor este mult mai dificil de a întreprinde o analiz ă sistematic ă, întrucât principiul meritocratic
intră în concurență cu numeroase alte sisteme. Dincolo de reu șita
școlară, ce rămâne totu și o determinant ă personal ă, se impun și
mecanisme exterioare ale selec ționării și ale perenit ății șanselor de
acces la vârf deoarece, în fond, principiul meritului și al capacit ății
are o valoare mai mult simbolic ă decât real ă. Încă cel puțin doi

58 factori sunt de importan ță hotărâtoare: șansa conjunctural ă și
strategia matrimonial ă. În cadrul universit ăților, fiecare disciplin ă
științifică își are propriile reguli de func ționare ce sunt supuse unei
mobilități deosebit de complexe. Accesul în rândurile corpului
universitar se bazeaz ă, în primul rând, pe o selec ție intelectual ă
prealabil ă. Faptul acesta d ă naștere unei concuren țe, unei lupte
între indivizi, fiecare gândind s ă devanseze poten țialii rivali printr-
un cumul de diferen țe , d e c i s i v e î n f u n c ție de conjunctura
momentului. Iar principalul factor circumstan țial rezid ă și în
evoluția morfologic ă a câmpului universitar: impunerea unor noi
discipline și crearea de catedre, vacantarea lor în timp (prin
pensionări, decese, suspend ări), întemeierea unor institu ții
superioare de înv ățămant etc. Cât prive ște strategiile
matrimoniale, acestea ne apar în cele mai multe cazuri drept un argument esen țial, argument ce condi ționeză viitoare conduite
sociale, cu reverbera ții de neimaginat uneori: mariajul contribuie la
întregirea capitalului social ini țial, constituindu-se astfel un
ansamblu unitar de resurse existente sau poten țiale, întemeiat pe
funcț ionarea unei re țele durabile de rela ții mai mult sau mai puț in
instituț ionalizate care creaz ă legături permanente și utile. Altfel
spus, căsătoria este produsul unor strategii de investi ție socială
conș tientă sau incon știentă , orientate spre instituirea sau
reproducerea unor rela ții direct utilizabile pe termen scurt sau
lung.
Abordarea unui asemenea subiect ar putea aduce l ămuriri
considerabile în tot ceea ce a însemnat la noi via ța publică, al cărei
resort intim se bazeaz ă, fără îndoială, pe viața privată. Reuș ita
mariajului este una din condi țiile fundamentale care va face din
anumiț i indivizi întemeietorii ori continuatorii unei dinastii sau,
dimpotriv ă, eșecul va constitui o piedic ă în calea oric ărei
ascensiuni. Iat ă de ce pia ța matrimonial ă este unul din locurile
privilegiate în care se negociaz ă, se transmite și se realizeaz ă

59 diversele tipuri de „mo șteniri”68, iar acțiunea de a face un bun
mariaj angajeaz ă totalitatea persoanei, cu întregul ansamblu de
atribute69. Dacă pe de o parte, prin c ăsătorie, se dezvolt ă un sistem
de schimb interfamilial bazat pe reciprocitate (poten țială), în care
funcț ia de asigurare nu este neglijabil ă, pe de alt ă parte nu putem
omite și alte semnifica ții: mariajul, mai mult decât un angajament
social, creaz ă un fel de ordine prin care via ța indivizilor cap ătă
sens. Din aceast ă perspectiv ă, el este definit ca locul central de
autorealizare, de dobândire a identit ății și de structurare
normativ ă a societății înconjur ătoare70. Iată de ce indivizii g ăsesc în
organizarea familial ă un principiu de func ționare relativ atr ăgător
și avantajos, chiar dac ă diversele substitute (i ntelectuale, politice,
mondene, hoby etc.) concureaz ă binele ș i serviciile produse printr-
o unitate domestic ă și duc adeseori la o discontinuitate afectiv ă.
P r o b l e m a c e n e – o p u n e m e s t e d e a d e g a j a , p r i n a n a l i z a componentelor sociale, economice și conjuncturale, diversele tipuri
de mariaj sesizabile în sânul corpului universitar din intervalul
1860-1960 și a discerne schimb ările ce au loc sub acest aspect. Ne-
am oprit mai întâi asupra universitarilor întrucât acest grup, spre
deosebire de alte categorii sociale, manifest ă o mai mare
deschidere și mobilitate, inaugurând pe plan matrimonial
configura ții evident înnoitoare – fapt caracteristic societ ăților
moderne.
În stadiul actual al interesului fa ță de aceast ă temă
demersul nu este deloc u șor. Biografiile existente sau noti țele
redactate în diverse enciclopedii ori dic ționare au sacrificat
informații utile, f ăcându-le deseori inoperante. Lipsesc a șadar
tocmai acele instrumente de lucru comode și clare, care s ă permită

68 P. Bourdieu, Le capital social. Notes provisoires, în „Actes de le recherche en sciences
sociale”, no. 31, janvier 1980, p. 2
69 A. Desrosiéres, Marche matrimonial et structure des classes sociales, în „Actes de la
recherche en sciences sociales”, no. 20-21, 1978, p. 97.
70 P. L. Berger, H. Kellner, Le mariage et la construction de la realité, în vol. P. L. Berger,
Affrontés à la modernité, Paris, Centurion, 1980, p. 23-44.

60 accesul la dou ă tipuri de informa ții: date sociale și prosopografice,
c e a r d a p u t i n ța unor compara ții în timp și spațiu social; date
calitative (bibliografie sumar ă, opțiuni politice și ideologice,
credințe religioase, activit ăți extrauniversitare etc), care s ă
faciliteze cercetarea contextului social ș i ideologic. Cu minime
excepții, cea mai mare parte a monografiilor dedicate
intelectualilor români ce au ocupat o catedr ă universitar ă trec sub
tăcere sau trateaz ă superficial capitolul referitor la mariaj. Abordat
doar sub forma unui element de inventar, subiectul a l ăsat aproape
întotdeauna deoparte originile sociale ale so ție, cuantumul
aportului dotal, eventualele avantaje rezultate din leg ăturile de
rudenie, dinamica schimb ărilor intervenite într-o familie de-a
lungul mai multor genera ții prin intermediul c ăsătoriei, fapt ce
exclude stabilirea pe aceste baze a unui tablou general, socio-istoric, al strategiilor matrimoniale.
Este cât se poate de limpede c ă în aceast ă primă etapă a
cercetărilor, realizarea unui recens ământ exhaustiv al elitelor
intelectuale, cu toate informa țiile necesare analizei, devine
imposibil ă.. Putem totu și întocmi o clasificare general ă a marilor
tipuri de strategii pornind de la câteva e șantioane, tipuri concrete
bine cunoscute. Acest mod de analiz ă va oferi îns ă o imagine
abstractă pe plan individual întrucât, în realitate, evaluarea trebuie
făcută global, ținând cont de ponderea atuurilor și handicapurile
celor doi parteneri, de ierarhia valorilor ce-i caracterizeaz ă, de
regulile matrimoniale ce domin ă epoca etc.
A m l u a t î n d i s c u ție cazul lui Nicolae Iorga deoarece
sesizăm o varietate a elementelor ce compun mecanismul
selecționării soțiilor în rândul elitei intelectuale, oferind totodat ă
acea asimetrie ce confirm ă – prin compara ție – caracterul dominant
al funcț iei de ascensiune social ă. Căsătoriile lui N. Iorga sunt doar
momente, în lung ul proce s de acumu l are, de punere în valoare – eventual de conversie – a capitalurilor dobândite sub diverse forme. Abordarea de față nu va aduce prea multe informa ții noi

61 sub aspectul erudi ți e i , c i v a u r m ări să constituie o medita ție
suplimentar ă pentru viitoarele sistematiz ări.

*

Biografia lui Nicolae Iorga înregistreaz ă faptul c ă la 15
aprilie 1890 s-a c ăsătorit cu Maria, fiica lui Vasile Tasu, consilier la
Curtea de Casa ție71. Informa ția, cu toate am ănuntele ceremoniei
suficient reflectate în presa local ă72, încununeaz ă un ș ir de
evenimente din adolescenț a viitorului c ărturar, evenimente ce au
monopolizat temporar aten ția mediului intelectual ie șean.
N ăscut la 5 iunie 1871 în Boto șani73 și provenind dintr-o
familie ale c ărei lipsuri materiale sunt permanente dup ă decesul
tatălui, avocatul Nicu C. Iorga, Nicolae și fratele s ău Gheorghe
rămân în grija mamei, Zulnia, care î și asigură traiul modest dintr-o
pensie de 40-60 lei pe lun ă, din ajutorul acordat de rude și
minimele câ știguri realizate din croitorie. Urmând str ălucit studiile
liceale la Boto șani și Iași, cu numeroase accese de nesupunere fa ță
de regulamentele și convenien țele școlare – ceea ce i-a atras
sancț iuni administrative –, Nicolae Iorga se impune treptat
congenerilor ca un tân ăr deosebit, cu remarcabile însu șiri
intelectuale74.
Dup ă absolvirea Liceului Na țional din Ia și, situându-se pe
primul loc cu media 9.24, Iorga se înscrie la 27 septembrie 1888

71 Arh. St. Ia și, Tribunal sect. III. C ăsătorii, dos. 8520/1890.
72 „Curierul român”, V, 1890, nr. 11 din 8 aprilie, p. 3; „Liberta tea”, II, 1890, nr. 61
din 12 aprilie, p. 3.
73 Actul de naș tere al d-lui N. Iorga, în vol. Lui Nicolae Iorga. Omagiu 1872- 5/18 iunie
1921, Craiova, Ed. Ramuri, 1921, p. 349.
74 I. V. Luca, Situa ția școlară a lui N. Iorga din anul 1885-1886, în „Anuarul Liceului
Laurian din Boto șani”, Boto șani, 1930-1931, p. 31-32; Gh. Ungureanu, N. Iorga, școlar
la Liceul Na țional din Ia și și câteva date inedite despre familia sa, în „Anuarul Liceului
Național din Ia și”, Iași, 1941-1942, p. 5-19; B. Theodorescu, Biografia școlară a lui N.
Iorga, București, 1970, 311 p.

62 printre studen ții facultății de litere a Universit ății din localitate,
devenind și bursier al Școlii Normale Superioare. Asist ăm acum la
o evoluție fulger ătoare, reu și n d c a î n d o a r 1 2 l u n i s ă-și treacă
examenele materiilor pe trei ani, iar la 19 decembrie 1889 s ă devină
licențiat „magna cum laude”8.
Dincolo de lupta care s-a dat atunci în favoarea „fenomenului Iorga”, un fapt trebuie re ținut: crearea unui mit ce-i
va domina pe contemporani și care venea s ă confirme în epoc ă atât
de râvnita ș i apreciata valoare a capitalului intelectual. Indiferent
de imaginea furnizat ă mai târziu de Iorga în O viață de om așa cum a
fost (1935) și preluat ă apoi de biografii s ăi (cu o genealogie
strălucită, ce coboar ă înrudirile până la voievozi ca Vasile Lupu,
Gheorghe Ștefan, Istratie Dabija, Șerban Cantacuzino, Constantin
Brâncoveanu ș.a., sau c ărturari precum Grigore Ureche, Miron
Costin, Constantin Cantacuzino, Manolache Dr ăghici etc)
9. În
realitate, pe la 1890, într-o vreme când asist ăm la declinul elitei
nobiliare ereditare ș i la ascensiunea noilor elite financiare și
intelectuale10, N. Iorga ocupa din punct de vedere social o pozi ție
modestă. Iar în cazul acesta doar capitalul intelectual putea oferi
șansa reușitei în ierarhia sistemului.
Un rol hot ărâtor în crearea imaginii lui legendare a avut A.
D. Xenopol, profesor la Universitatea ie șeană, cu intime rela ții în
rândul intelectualilor locali și cu evidente veleit ăți de mentor în
cadrul recent întemeiatei „Societ ăți științifice și literare”, în al c ărei
organ publicistic, „Arhiva” , avea să tipărească N. Iorga începând
cu 1890. Xenopol are, de altfel, ideea organiz ării unui banchet în
cinstea lui Iorga (24 decembrie 1889), la care a participat întreg corpul profesoral al Universit ății, în frunte cu rectorul N.

8 Vezi Arh. St. Ia și, Facultatea de litere, dos. 229 B/1888, precum ș i dos. 883/1888, f.
51; 884/1889, f. 11, 43, 66.
9 B. Theodorescu , Contribu țiuni la cunoa șterea strămoșilor lui Nicolae Iorga, București,
1947, 85 p.; Șt. S. Gorovei, Mihai S. R ădulescu, Strămoșii cunoscu ți ai lui N. Iorga, în
„Acta Moldaviae Meridionalis”, Va slui, VII-VIII, 1985-1986, p. 427-443.
10 Cf. Al. Lapedatu, Scrieri alese, Cluj, Ed. Dacia, 1985, p. 133.

63 Culianu11, și tot el aranjează tânărului absolvent o audien ță la
junimistul Th. Rosetti, ministru al Cultelor și Instruc țiunii pe
atunci, aflat la Ia și în ianuarie 189012. „Fără să mă întrebe nimeni –
mărturisește Iorga – dac ă vreau să fac politic ă și în ce club am de
gând să mă înscriu, fă ră să m i s e c e a r ă nici un fel de servicii pe
viitor, mi s-a promis ajutor pentru a merge în Italia”13, fapt
îndeplinit cu maxim ă promptitudine și prin mijlocirea lui Iacob
Negruzzi. C ă ajutorul acordat de junimi ști – N. Culianu, Șt.
Vârgolici, I. Caragiani ș.a. – a fost dezinteresat este doar o
aparență. S-a evidenț iat deseori politica Junimii de atragere a
elementelor capabile și promi țătoare din punct de vedere
intelectual, de a le acorda stipendii și a le plasa în pozi ții ce
controlau diverse pârghii ale statului14. Fără îndoială că Iorga avea
merite excep ționale, dar un alt congener al s ău, Ovid Densu șianu,
ce a reușit aceeași performan ță – de a termina facultatea în doar un
an și jumătate (1893) –, ocupând și el apoi o pozi ție dominant ă în
panteonul culturii române, nu s-a bucurat de aceleaș i onoruri și
facilități, chiar dac ă tată l său, Aron, era profesor la facultatea de
litere din Ia și; se afla îns ă de cealalt ă parte a baricadei junimiste.
Încheindu- și în mod str ălucit studiile, cel pu țin două
probleme se puneau în fa ța lui Iorga și a susținătorilor săi: pe de o
parte, ob ținerea unei burse în stră inătate și dobândirea, mai apoi, a

11 I. E. Torou țiu, Studii și documente literare, IV, Bucure ști, 1933, p. 399-400.
12 Scrisori c ătre N. Iorga, I, ediție B. Theodorescu, Bucure ști, 1972, p. 3. Pentru rolul
jucat de Xenopol în destinul lui N. Iorga vezi și A. D. Xenopol, Un ultim cuvânt
pentru d. N. Iorga, în „Românul”, an. 47, 1903, nr. 136 (27) din 9 octombrie.
13 N. Iorga, O viață d e o m a șa cum a fost, ediție Valeriu ș i Sanda Râpeanu, Ed.
Minerva, Bucure ști, 1984, p.116.
14 Vezi Sorin Alexandrescu, „ Junimea ”: Discours politique et discours culturel , în Libra.
Etudes roumaines offertes à Willem Noomen à l’occasion de son soixantième anniversaire,
éd. Par I. P. Culianu, Groningen, Presses de l’Université, 1983, p. 47-49. „Junimea
este o ș coală de cadre ce produce partizani ș i îi distribuie sistematic în toate domeniile
vieții publice, o infrastructură socială sau, cu alte cuvinte, o mafie ce asigur ă
membrilor ei func ții și promov ări sociale”(p. 51).

64 unei catedre universitare; pe de al ta, asigurarea unei confortabile
situații materiale.
În atingerea celor dou ă deziderate nu erau suficiente doar
însușirile intelectuale. Trebuiau elaborate, con știent ori nu,
anumite strategii, din care cea matrimonial ă a fost imediat ă. Faptul
că N. Iorga, în scurta lui studen ție, fusese îndr ăgostit de o coleg ă la
aceeași facultate, Ecaterina C. Botez, era în toamna lui 1889 deja de
notorietate. M ărturie stau scrisorile bunilor s ăi colegi și prieteni
Dimitrie Evolceanu ș i Petre Fântânaru15.
Născută la 30 martie 1866 în com. Miroslava (jud. Ia și),
Ecaterina Botez provenea dintr- o familie de mici proprietari
agricoli, din care doar unchiul Gavril ă Botez dobândise o oarecare
poziție în cadrul corpului ofiț eresc (în 1866 avea gradul de
căpitan)16. O astfel de c ăsătorie nu putea aduce nimic bun lui Iorga,
decât griji suplimentare. Or, fiind cunoscut temperamentul viitorului istoric, dominat de o mare ambi ție și orgoliu, un
eventual „e șec“ trebuia anulat printr-o c ăsătorie ce putea să -i
asigure atuurile esen țiale în cadrul proiectelor ulterioare.
Nu avem m ărturii directe, dar informa țiile ce le de ținem
deja indic ă evident c ă A. D. Xenopol este mijlocitorul și
susținătorul căsătoriei lui Iorga cu Maria Tasu17. Se apela la o
alianță locală, cu o familie ce constituia un factor favorabil l ărgirii
legăturilor cu mediul intelectual ș i politic ie șean, legături de mare
importan ță pentru Iorga în acel moment.

15 Scrisori c ătre N. Iorga, I, p.101-102, 127-128.
16 Din actul de na ștere al Ecaterinei afl ăm: tată l – Costache, n. 1826, greco-ortodox,
agricultor; mama – Profira, n. 1838; unchi de pe tată – Grigore, n. 1836, agricultor;
Gavrilă , n. 1832, ofi țer (cf. Arh. St. Ia și, Facultatea de litere, dos. 219/1888, f. 2).
17 Cât prive ște cariera de student ă a Ecaterinei Botez, constat ăm că până în 1892 î și
trecuse toate examenele cu excepț ia celui de istoria românilor la A. D. Xenopol. Cu
toate eforturile depuse, nici în 1897 nu reu șise să obțină notă de trecere la aceast ă
materie predat ă tocmai de protectorul lui Iorga. Motiva țiile ar putea fi g ăsite în
evenimentele începutului de an 1890? (cf. Arh. St. Ia și, Facultatea de litere, dos.
892/1897, f. 2). Oricum, la 24 ianuarie 1890, D. Evolceanu vedea în Ecaterina „o
ființă atât de dr ăgălașă cu lacrimi în ochi” ( Scrisori c ătre N. Iorga, I, p. 102).

65 Membru fidel al societ ății „Junimea” din 1872, Vasile
Tasu18 era unul din „cei trei români” (ală t u r i d e G . P a n u ș i Al.
Lambrior), care împreună cu A. D. Xenopol aveau s ă dea un nou
impuls interesului asupra istoriei na ționale, într-o ambian ță ce la
începuturi se ar ăta refractar ă față de acest domeniu. Ani de-a
rândul prim preș edinte al Tribunalului din Ia și, profesor suplinitor
la catedra de Drept civil roman a Universit ății locale (între 15
octombrie 1874-1 aprilie 1876 și 1 iunie 1880-15 aprilie 1881), iar
mai apoi consilier la Curtea de Casa ție19, Tasu ocupa a șadar un loc
de frunte în ierarhia oficialit ăților ieșene. De altfel, la scurt timp
după anunțarea inten țiilor matrimoniale, Iorga î și face apari ția
alături de viitorul socru la înmormântarea lui Ion Creang ă –
moment ce a reunit o parte din prietenii și cunoscu ții defunctului:
A. C. Cuza, C. D. Anghel, V. M. Burl ă, Artur Stavri, C. Evolceanu
ș.a. Prin intermediul lui Tasu începe s ă publice, din februarie 1890,
în „Lupta”, gazeta condus ă de G. Panu, ș i tot prin acesta cunoa ște
pe Ion Luca Caragiale, proasp ăt căsătorit cu Alexandrina Burelly și
stabilit temporar la Ia și20. Este un moment în care, prin intermediul
primei genera ții de junimiș ti, Iorga realizeaz ă legături profitabile
pentru viitorul carierei sale.
Faptul nu scap ă neobservat congenerilor ie șeni, ceea ce
determin ă pe fostul coleg de facultate, Petre Fântânaru, s ă-i
prezinte atmosfera într-o epistol ă din 23 martie 1890: „La noi,
printre b ăieți, se cam cunosc gândurile tale. Mul ți mă întreabă
veșnic ce mai știu în aceast ă afacere de dragoste a ta. Le r ăspund că
nu pricep nimic. Nu tocmai cu ochi blânzi privesc ei lucrurile, ar
dori să n u s e î n t â m p l e a șa cum dore ști; de ce? R ăspunsul îl dau

18 Vaile Tasu, n ăscut în noiembrie 1844 la Baia (jud. Suceava); pă rinții: Neculai
(+1854) și Safta (+1860). C ăsătorit la 11 aprilie 1871 cu Eleonora Pop, n ăscută la 26
noiembrie 1854 în Ia și; pă rinții: Dimitrie și Elena (+26 noiembrie 1855), domicilia ți
în Tecuci (cf. Arh. St. Ia și, Tribunal sec ț. III. Căsătorii, dos. 1885/1871).
19 Funcția din cadul Cur ții de Casa ție era ș i ea rezultatul unei strategii politice, în
sens larg. Oricum era bine retribuit ă, leafa fiind ceva mai mare decât a unui
ministru plenipoten țiar cat. I sau a unui general de brigad ă.
20 N. Iorga, O viață de om așa cum a fost, p. 123.

66 fără multă judecată, bazându-se, pretind ei, pe precedente, c ă totul
ce faci este numai o cerin ță în a satisface vanitatea ta”21.
Momentul c ăsătoriei venea într-o perioad ă de mare
strâmtoare material ă a văduvei Zulnia Iorga, mama viitorului
istoric. Mult peste posibilit ățile ei de venit se consumaser ă pe
taxele lui George, fratele mai mic al lui N. Iorga, elev la școala
militară din Iași (300 lei pl ătiți în ianuarie 1890). La 23 martie
Zulnia reu șea să-i trimită fiului ce urma să plece în Italia doar 40
de lei (aproape echivalentul pensiei lunare), bani împrumuta ți de
la Spiru Hasna ș din Boto șani, prieten al familiei22. Or, căsătoria
venea tocmai la timp. Vasile Tasu îi ofer ă pentru început, pe lang ă
stipendiul de la stat, suma de 800 lei, iar apoi, lunar, câte 100-200
lei23. În afara sprijinului material, Vasile Tasu este cel care se pune
neobosit în mi șcare pentru a asigura un viitor ginerelui s ău.
Coresponden ța dintre cei doi dezv ăluie acest lucru: intervine
deseori pentru ritmicitatea și suplimentarea bursei; d ă sfaturi în ce
privește relațiile lui Iorga cu oamenii influen ți ai epocii; regleaz ă
afacerile ginerelui cu diversele reviste în care î și tipărește
producțiile; urm ărește și influen țează chestiunea concursului la
catedra de istorie universal ă, apeleaz ă personal la Take Ionescu, B.
P. Hașdeu, T. Maiorescu, J. Negruzzi, D. A. Sturdza, A. D.
Xenopol, I. Caragiani, Ionescu-Gion ș. a . , î n v r e m e c e p r o a s p ăta
soție juca – în peregrin ările europene ale cuplului – rolul de
„secretar general” al istoricului în formare24.
Iat ă cum surprinde Teoharie Antonescu atmosfera
familială a cuplului Iorga, aflat la Dresda (1893), descriere ce
evidențiază și un succint portret al c ărturarului în formare: „Ș ade
cu nevasta în mansard ă, o odaie mic ă și două paturi, cu un lighean
murdar și negre pervazurile din ăuntru, ar trebui s ă f i e a l b , c u o

21 Scrisori c ătre N. Iorga, I, p. 127-128.
22 Ibidem, p. 29, 31.
23 Ibidem , p. 64. Pentru o just ă compara ție, leafa unui profesor de gimnaziu era în jur
de 200 lei.
24 Ibidem, p. 63-99.

67 masă lungă și o masă peste masa roas ă ori de molii, ori cârpit ă ca
ciorapii mei de m ămița. De sofa nu mai vorbesc, c ă prea era urât ă;
mi-era fric ă să mă așez pe dânsa de teama unor locuitori foarte
puțin comozi. Lucrurile a șa de bătrâne, ar fi p ăcat să n-aibă
asemeni locatari necuviincio și și mărunți. Gătesc în cas ă; doamna
Iorga a fă cut o omlet ă pe o tig ăiță încălzită cu spirt. Untul nu l-a
fiert odat ă cu ouăle, dar mi l-a adus pe un tă leruț. […] Am mâncat
numai ou ăle în corpul c ărora am avut bucuria s ă găsesc și un fir
lung, cre ț și gros, de culoare cam ro șcată; prin urmare al cui, c ă d-
na Iorga are p ărul cu totul negru? Pl ăcerea acestei noi descoperiri
m-a silit s ă mă opresc la drumul jum ătate al mesei mele. Ș-apoi era
fum și aer de buc ătărie. […] Aoleu, și Iorga ce om! Cu cât intru în
mai deaproape leg ături cu dânsul și-l studiez mai cu deam ănuntul,
tot nu mă pot dezbă ra de ideile rele ce am asupra lui. Deocamdat ă
câteva note în aceast ă direcț ie. Vorbeam despre articolul meu
trimis lui Xenopol și încă neapărut, el lăsând vorba, care f ără
îndoială mă interesa mai mult pe mine, începe s ă mi se plâng ă că
Xenopol e nemulț umit de articolul lui din Revue historique făcut ca
recenzie asupra voluminoasei isto rii asupra românilor. […] O alt ă
observație este cea urm ătoare, mai rea pentru sufletul tân ărului.
Vorbeam despre noile c ărți apărute în limba român ă. Iorga cu o
insistență curioasă îmi prezenta o Crestoma ție de Beldiceanu sau nu
știu de cine, ie șită în ediția Șaraga cu 1 leu volumul. Era o carte
foarte nepl ăcută și la aspect, ș i la cuprins. Autorul nu p ărea să aibă
un gust destul de ales, de fin în copierea buc ăților mai de valoare.
Am citit pe s ărite și am închis-o foarte în grab ă; îmi venise stra șnic
să casc. Pe la sfâr șitul volumului era o dare de seam ă, sau scurte
notițe biografice asupra autorilor români. Fiindc ă de vreo trei ori
mi-a deschis-o, cam tot pe la aceea și pagină, de curiozitate am citit,
ca să văd la ce ține el tot mereu în acela și loc ca s ă fie cartea citit ă.
Era notița biografic ă asupra lui Iorga. […] Ie șea din noti ță că Iorga

68 e un scriitor de o «erudi ție și finețe, și inteligen ță»
surprinz ătoare”25.
Întoarcerea lui N. Iorga în țară coincide cu ocuparea
catedrei de istorie universal ă a Facult ății de litere și filosofie din
București (1 noiembrie 1894), ca suplinitor pentru început, moment
ce deschide o nou ă etapă în biografia c ărturarului. Rela țiile cu so ția
sunt armonioase, coresponden ța și diversele informa ții dezvăluind
o atmosfer ă familială perfectă26. Până spre finele anului 1899 nimic
nu lăsa de bănuit în raporturile dintre cei doi. În vreme ce Maria
manifesta – bun ăoară la 3 octombrie 189927 – o deosebit ă grijă față
de soțul ei aflat în str ăinătate („mata nu sta în frig, spune să facă
focul” sau „spune dac ă să-ți trimit [dulcea ța], fie cea de smeur ă, că
eu ți-o trimit, tot pentru mata o pă strez” etc), Iorga scria la numai o
lună lui Ion Bianu: „nu- ți poți închipui ce înfior ător de nenorocit
sunt. Destul s ă-ți spun c ă, deși-mi trăiesc copiii, eu nu mai am
familie”28. Nu ș tim concret la ce se referea Iorga, dar momentul
marcheaz ă începutul unei perioade de mari insatisfac ții. Articolele
publicate de el în „L’indépendance roumaine”29, ce vizau
personalit ăți consacrate ale culturii române precum B. P. Ha șdeu,
V. A. Urechia, Gr. G. Tocilescu, A. D. Xenopol ș.a., au generat o
veritabilă coaliție împotriva criticului, ajungându-se pân ă la
propunerea excluderii din Academie. Focul concentric al adversarilor mergea chiar și la chestiuni de ordin familial.

25 Teoharie Antonescu, Jurnal , text inedit aflat în Arhiva Muzeului literaturii
Române din Ia și, nr. 8569/ 2, f. 2-4.
26 Din aceast ă căsătorie au rezultat urm ătorii copii: Petru (1894-1965), ofi țer de
carieră, cavaler al ordinului „Mihai Viteazul”, c ăsătorit în 1927 cu Elena
Dumitrescu; Elena (1896-1898) ; Maria (1897); Florica (1898-1954), autoare a dou ă
volume de versuri, c ăsătorită în 1918 cu colonelul D. Chirescu (1890-1980), cavaler
al ordinului „Mihai Viteazul” și prefect de Storojine ț î n t i m p u l g u v e r n ării Iorga
(1931-1932).
27 Scrisori c ătre N. Iorga, I, p. 597.
28 N. Iorga, Coresponden ță, I, ediție Ecaterina Vaum, Bucure ști, 1984, p. 125.
29 Reunite în Opinions sincères. La vie intellectuelle des Roumains en 1899, Bucarest,
1899, și Opinions pernicieuses d’un mauvais patriote, Bucarest, 1900.

69 Pe acest fond are loc și divorțul de Maria, la ini țiativa lui
N. Iorga, invocându-se „traiul r ău”, „abaterile sale de la datoriile
conjugale” și „insulte grave” ce i s-au adus. Nu insist ăm asupra
procesului de divor ț din 16 octombrie 1900, derulat într-un timp
record. Și nici asupra depozi ției martorilor care au urmat întocmai
indicațiile avocatului Stavri Predescu30. Reținem doar c ă Iorga se
baza în fa ța instan ței pe m ărturiile lui Ioan Bogdan și D.
Evolceanu, colegi de profes orat la Universitatea bucure șteană, ale
lui Ștefan Or ășanu, student al lui Iorga și funcționar la Biblioteca
Academiei, tot prin grija acestuia, și n u î n u l t i m u l r â n d p e
complicitatea pre ședintelui completului de judecat ă31.
De și sursa intim ă a problemelor conjugale r ămâne
inexplicabil ă ca în multe alte cazuri, divor țul lui N. Iorga apare ca
o etapă în urmărirea realiz ării atât a dezideratelor intim personale,
cât și a celor sociale. A șa cum reiese din coresponden ța lui cu
Catinca Bogdan din octomb rie-noiembrie 1900, divorț ul de Maria
devenea în plan personal șa n s a u n e i „ n o i v i e ți”32 nu numai prin
modificarea raporturilor sociale. În fond, mariajul și divorțul sunt
două mijloace care permit atingerea aceluia și rezultat: împlinirea
personal ă, fericirea. Din aceast ă perspectiv ă, fragilitatea
căsătoriilor nu se datoreaz ă direct problemelor sentimentale, ci
sunt expresia aspectului prometeian al reprezent ărilor sociale
asupra fericirii33. Divorțul lui Iorga nu apare ca anormal, chiar dac ă
este imprevizibil pân ă la mijlocul anului 1900. El devine în mod
funcț ional necesar atunci când traiectoria istoricului nu mai
corespundea premiselor ini țiale, când obiectivele ce au dus la
căsătoria cu Maria Tasu au fost atinse; utilitatea asocierii nu mai

30 Scrisori c ătre N. Iorga, I, p. 599-600.
31 Cf. N. Iorga, Scrisori c ătre Catinca. 1900-1939, ediție Andrei Pippidi, Bucure ști,
1991, p. 51-52.
32 Asupra acestui aspect, vezi C. A. Brown, R. Feldberg, E. M. Fox, J. Kohen, Divorce:
Chance of a New Lifetime, în „Journal of Social Issues”, 32, 1976, no. 1, p. 119-134.
33 A. J. Norton, P. C. Glick, Marital Instability: Past, Present and Future, în „Journal of
Social Issues”, 32, 1976, nr. 1, p.5-20 [p. 17].

70 era evident ă și se impunea ca Iorga s ă joace o alt ă carte, într-un
context diferit. Sub acest aspect, divor țul și un nou mariaj pot fi
interpretate ca un indice de bun ă integrare social ă și de un bun
„tonus” psihologic pentru el. A șadar, desfacerea primei c ăsătorii se
produce în urma unei tensiuni în tre proiectul cultural matrimonial
inițial imaginat de N. Iorga și interac țiunea social ă ulterioar ă în
care a plonjat istoricul. La 1900 lui Ioga îi lipsea protecția eficient ă
î m p o t r i v a a g r e s i u n i l o r p e c a r e d e a l t f e l l e d e z l ănțuise, protec ție
bazată pe relaț iile familiale de tip „burghez” ce presupuneau
existența unei reț ele de leg ături durabile și utile, capabile de
reproducere și extindere, de a oferi profituri materiale sau
simbolice.
Dac ă lipsa unor informa ții nepărtinitoare ne face dificil ă
configurarea adev ăratelor motive ale divor țului, iar cele existente
sunt unilaterale și în vădită contradicț ie cu tonul și semnele
desprinse din coresponden ța purtată de Iorga cu mama și soția sa,
rămâne să căutăm alte elemente ce ar putea contribui la limpezirea
unora din cauze.
Încă d i n v a r a a n u l u i 1 8 9 9 N . I o r g a s e a f l a l a B r a șov,
lucrând asiduu în arhivele de aici pentru elaborarea volumului de Istoria literaturii române din sec. al XVIII-lea . Cu acest prilej, viziteaz ă
des casa p ărintească a slavistului Ioan Bogdan, unde va cunoa ște o
parte din membrii familiei
34, intelectuali rafina ți ce știau să creeze o
atmosfer ă intimă și prieteneasc ă. De altfel, un an mai tarziu, aflat la
Iași, Iorga sim țea lipsa unui mediu de care se ata șase mult: „Vai, ce
oameni sunt românii de aici și ce puțin vă seamănă vouă de acolo!
Ce neprimitori, ce brutali mi se par… Cei mai mul ți nu-ți pot vorbi
zece vorbe f ără a-ți spune o grosol ănie… Cu cât p ățesc mai multe
din acestea, cu atat mi-e mai drag s ă mă gândesc la șezătorile de
seară de la Bra șov”35. Și nu întâmpl ător, în vara lui 1900 va locui
vizavi de casa Bogdanilor, pe strada Cacova de Sus, nr. 8 (azi

34 La 1898-1899 se aflau aici Elena Bogdan și patru din copiii ei: Maria, Ecaterina,
Alexandru și Lucia-Augusta.
35 N. Iorga, Scrisori c ătre Catinca. 1900-1939, p. 27.

71 Constantin Brâncoveanu). Deș i nedivor țat, dar zdruncinat de
atmosfera conjugal ă („la început dispre ț, neglijen ță, tăcere; fereala
cea mai stra șnică de a spune un cuvânt mai bun și mai cald, un
cuvânt de iubire; apoi tolerarea unui b ărbat care n-are defecte”36),
Iorga se ata șează inițial de Maria, „bun ă dăscăliță” și cu faim ă
intelectual ă, fiica mai mare a familiei și care, conform uzan țelor
vremii, era cea dintâi îndrept ățită la căsătorie. Pe nea ștepate îns ă
interesul se îndreapt ă spre Ecaterina, recent întoars ă acasă din
Budapesta, unde absolvise Institutul pedagogic Erzsébet37.
1900 devine un an plin de nelini ști și incertitudini pentru
Iorga, generate de r ăceala Catinc ăi. Cele 131 de epistole expediate
de Iorga acesteia, interven ția fraț ilor ei, Ioan, Gheorghe și
Alexandru, precum ș i a prietenului Andrei Bârsan, vor duce la
finalitatea mult a șteptată38.. Astfel, la 4/ 17 februarie 1901, în
biserica Sfântu Nicolae din Scheii Bra șovului, a avut loc cununia,
naș fiindu-le Al. Tzigara-Samurca ș39.
O asemenea alianță familială nu era f ără semnifica ții.
Originar din Șcheii Bra șovului, Ioan Bogdan este primul din cei 11
copii ai unei familii care prin intermediul înv ățăturii și al
înrudirilor a ocupat un loc dominant în mediul intelectual românesc
40. Din fra ții acestuia s-au remarcat: Gheorghe Bogdan-
Duică, profesor la liceul „Dimitrie Cantemir” din Bucure ști, care
prin anii 1898-1900 se afla în foarte strânse rela ții cu Titu
Maiorescu și se bucura de un bun renume pentru pertinentele
studii de critic ă literară, fapt ce-i va aduce numirea, în 1919, ca
membru al Academiei Române și profesor la Universitatea din

36 Ibidem, p. 33.
37 Maria (1873-1963) se va c ăsători mai apoi cu Grigore Popescu, proprietar în
Topliț a, în mai 1902. S-ar p ărea că Iorga avea un contracandidat la mâna Catinc ăi în
persoana lui Aurel Bunea, fratele canonicului Augustin Bunea.
38 Logodna lui N. Iorga cu Catinca Bogdan este anunț ată de „Tribuna poporului”
(Arad), V, 1901, nr. 16 din 25 ianuarie/ 7 februarie, p. 3.
39 Soția acestuia, Maria Tzigara, se înrudea cu Zulnia Iorga.
40 I. Ciolan, Cateva date despre familia Ioan Bo gdan. Pe marginea unor scrisori și
documente inedite, în „Romanoslavica”, XIII, 1966, p. 273-283.

72 Cluj; Ștefan , profesor la Facultatea de farmacie din Bucure ști;
Alexandru , doctor în filologie, profesor la liceul românesc din
Brașov; Iordan , absolvent al Facult ății de farmacie; Aurel , ofițer
ajuns pân ă la gradul de general; iar dintre surori Elena , căsătorită
cu avocatul Dumitru Pop, și Lucia-Augusta , căsătorită cu un ofi țer
(Herman Seicher) și o vreme colaboratoare a lui Iorga. Dintre to ți,
Ioan Bogdan este cel mai str ălucit reprezentant al familiei, iar
înrudirea cu Nicolae Iorga a jucat un rol însemnat în via ța
intelectual ă din primele decenii ale veacului nostru. Specialist în
filologia slavo-roman ă și profesor la Universitatea din Bucure ști, I.
Bogdan a fost un caz unic în istoria facult ăților de litere române ști,
dar atât de necesar în împlinirea un ei strategii de grup: mai bine de
două decenii a fost decan al acestei institu ții (1898-1919), cu scurte
întreruperi, când a funcț ionat ca prorector și rector41.
Încă din 1898 cei doi se g ăsesc angrena ți prin interese
comune într-o mi șcare renovatoare a culturii noastre, momentul
indicând apari ția în sânul universitarilor bucure șteni a „dou ă
direcții” diferite de concep ții, a unui conflict de idei, dar și de
generații. De o parte „tinerii”, triada critic ă c e r e u n e a p e D i m i t r i e
Onciul, Ioan Bogdan și Nicolae Iorga, pe de alta „b ătrânii” (V. A.
Urechia, B. P. Ha șdeu, Gr. G. Tocilescu, N. Quintescu ș.a.),
încorseta ți într-un academism rigid și conformist, neputincio și în
acceptarea ideilor novatoare. Iar impunerea unor noi deziderate și
programe coerente de munc ă în domeniul universitar presupunea
însușirea pârghiilor de putere în administrarea domeniului. Iorga
și Bogdan se vor angaja de acum într-o lupt ă în care jocul de culise,
cultivarea orgoliilor și a slă biciunilor vor sfâr și prin a-i face
atotputernici în cele mai înalte foruri științifice române ști.
Coresponden ța dintre cei doi și mărturiile contemporanilor, faptele
în sine reconstituite pe baza arhivelor diverselor institu ții sunt mai

41 C. N. Velichi, Ioan Bogdan și reorganizarea Facult ății de filosofie și litere din Bucure ști,
în „Romanoslavica”, XV, 1967, p. 219-236. Ioan Bogdan era c ăsătorit cu Maria
Colțescu, a c ărei nepoat ă Silvia, fiica industria șului Ioan Christescu, a devenit so ția
lui Vasile Pârvan.

73 mult decat revelatoare. Se constat ă o strategie bine elaborat ă, în
care spiritul dictatorial era oarecum înst ăpânit iar politica de cadre,
de plasare a discipolilor în posturi importante, î și regăsea tradi ția
în politica junimist ă din a doua jumă tate a veacului XIX. Cu titlu
de exemplu, se poate constata c ă mai toți – dar aproape toț i istoricii
universitari de renume din primele trei decenii ale secolului nostru își datoreaz ă cariera lui N. Iorga și I. Bogdan: G. I. Br ătianu, Ilie
Bărbulescu, N. B ănescu, P. Cancel, C. C. Giurescu, Al. Lapedatu, I.
Lupaș, I l i e M i n e a , G . O p r e s c u , P . P . P a n a i t e s c u , V . P â r v a n , E m .
Panaitescu, D. Russo, D. M. Teodorescu ș..a. Atotputernicia celor
doi s-a manifestat de la acorda rea burselor de studii pentru
studenți și până la numirile universitare ori în sânul Academiei,
într-o manier ă ce ar merita relevat ă, dar a cărei complexitate nu ne
permite s ă o reconstituim aici.
Ce a însemnat dispari ția lui Ioan Bogdan în 1919 se poate
lesne constata din însemnarea epistolar ă a lui Sextil Pu șcariu,
datată 2 iunie 1923. Ră mas aproape singur în faț a propriilor
discipoli, care reiterau oarecum evenimentele de la cump ăna dintre
secole, Iorga va deveni la rândul s ău victima unei alte genera ții ce
apela la acelea și strategii precum au f ăcut-o cândva mentorii lor.
„Ieri am avut la Academie – noteaz ă filologul clujan – ceea ce era
de așteptat. Dup ă scenele turbulente din anii trecu ți și tendința tot
mai pronun țată de dictator a lui Iorga, noi, cei care-l respect ăm și-i
suntem cu adev ărat prieteni, dar nu în țelegem s ă-l aprobăm în
toate capriciile și neconsecven țele sale, am hotarât s ă votăm, chiar
contra voin ței lui […]. El s-a înfuriat, a venit în sala de ședințe și își
scrise demisia, explicându-ne la cei de față cum el a fost totdeauna
terorizat, mai întâi de I. Bogd an, apoi de Onciul, acum de
Pârvan”42.
Ar fi prematur ă și, oricum, prea vast ă analiza efectelor
acestui ultim mariaj al lui Iorga cu Ecaterina Bogdan, ale c ărui
consecin țe s-au dovedit mai mult decât benefice în cariera

42 Sextil Pu șcariu, Memorii, București, Ed. Minerva, 1978, p. 634.

74 istoricului. Cert este îns ă faptul că Iorga a optat pentru acele solu ții
care să-i pună în valoare talentul, capacitatea intelectual ă și
temperamentul. În pragul secolului XIX se constat ă acea muta ție
profundă în dinamica mariajelor din interiorul corpului profesoral
universitar, în care capitalul intelectual st ă la baza strategiilor și
atuurilor reu șitei profesionale. Iar cazul de mai sus nu este
singular în epoc ă. Acelea și conduite le întâlnim la familia
Densusenilor și a Giure știlor, pentru a da doar dou ă exemple cu
rezonanță în cultura român ă și o încărcătură genealogic ă bogată.
La e șecul primului mariaj al lui Iorga a contribuit, fă ră
îndoială, faptul c ă a c e s t a e r a u n i z o l a t î n t r – u n c â m p î n c a d r u l
căruia nu s-a putut acomoda atât prin vârst ă, cât ș i prin pozi ție
socială, nivel intelectual și habitudini. Prin socrul s ău, Vasile Tasu
– care nu- și făcuse prezen ța în spaț iul cultural ie șean decât prin
câteva recenzii –, Iorga cont actase la vremea respectiv ă legături
profitabile cu potentaț ii unei generaț ii ce nu-și mai găseau locul ș i
funcț ionalitatea optim ă în noul cadru de transform ări sociale ș i
culturale de la finele secolului XIX. Apoi, familia juristului era puțin numeroas ă: în afara Mariei, lipsit ă de studii superioare ș i cu
un spirit mult prea casnic și refractar noilor tipuri de convenien țe
sociale în care Iorga se implica tot mai mult, familia Tasu mai avea un fiu, Vasile, nev ăzător din na ștere și care, dup ă studii stră lucite
la Paris, a pus la noi bazele înv ățământului pentru orbi. Nici
încercarea unor firave alian țe familiale (prin botezuri sau cununii)
nu au dat rezultate. Singura leg ătură cu mediul universitar era
Constantin Erbiceanu, înrudit cu Tasu și naș al fiicei lui Iorga din
prima căsătorie, Florica, leg ătură ce putea trece ca nesemnificativ ă
dacă luăm în seam ă chiar și numai vârsta elenistului: 65 ani în
1900.
Apropierea lui Iorga de I. Bogdan a fost facilitat ă și de o
situație familial ă aproape similar ă. Amândoi au crescut în lipsa
tatălui, în medii ce aveau un sistem de valori și habitudini de clas ă
relativ identice; erau congeneri și formaț i în acela și mediu
intelectual universitar (la Ia și); opț iunile pentru viitoarele cariere,

75 în ambele familii, se îndreapt ă spre profesiuni didactice, insuficient
plătite dar sigure, militare și medicale.
Au fost acestea doar câteva consideraț ii ce trebuie extinse
asupra întregului corp universi tar în vederea definirii unei
tipologii complete a strategiilor matrimoniale, cu rezultate ce ar
putea fi fundamentale pentru morfologia câmpului intelectual
românesc.

76

PENTRU O ISTORIE A CUPLURILOR
ÎN MEDIUL INTELECTUAL ROMÂNESC

De și ar putea p ărea un aspect mai pu țin interesant și
semnificativ în reconstruc ția istoriei intelectualit ății române ști,
abordarea dintr-o atare perspectiv ă este departe de a fi inutil ă ori
extravagant ă. Fără să exager ăm, se poate afirma c ă orice
investiga ție de acest tip î și pierde din aspectul de intrig ă
romanesc ă în profitul contur ării unei veritabile istorii, în care
pârghiile ei motrice se afl ă de fapt în culise, mult mai în adâncime
decât ne-ar place nou ă să credem. Sub acest aspect, partea
„sentimental ă” a ființei umane a constituit mereu unul din agen ții
principali ai dinamicii istoriei, și oricât s-ar evita o astfel de
remarcă, fapt ul în sin e r ămâne o realitate pe care – mai mult sau
mai puțin explicit – cu to ții o recunoa ștem.
De altfel, ne place sau nu, în mod cert se renun ță tot mai
mult la concep ția teleologic ă asupra istoriei, iar dac ă – să zicem –
unul din marii sociologi contemporani a pus in discu ție
„domina ția masculin ă”75, nu mai puț in adevărat este faptul c ă o
sumă de alte lucr ări au venit s ă impună „femeia” ca veritabil
subiect al istoriei76. Între aceste două extreme îns ă, mereu se mai

75 Pierre Bourdieu, La domination masculine , Paris, Édition du Seuil, 1998.
76 Les femmes sujets d'histoire , sous la direction de Irène Corradin et Jacqueline
Martin, Toulouse, Presses Universitaires du Mirail, 1999. Vezi mai nou, pe aceast ă

77 află câte ceva, ceva care poate stabili o mai fireasc ă relație între
istorie, structuri și modele: este vorba de tr ăirea comun ă dintre
sexe, deopotriva lor particip are la cursul istoriei. Dac ă bărbatul s-a
aflat mai totdeauna sub lumini le rampei, complementul s ău firesc
pare că a stat mereu în umbră , istoria de prea pu ține ori sco țând la
iveală femeia ca determinantă a evoluț iei, măcar în aceea și
proporție cu partenerul ei de via ță.
Cu alte cuvinte, se impune o istorie a cuplului, cadru
obligatoriu al dezvolt ării ființei umane. Realizarea unui cuplu nu
este doar un simplu angajament social și sentimental, ci pune
ordine în via ța indivizilor, dă sens existen ței, iar prin întemeierea
unei familii se creaz ă de cele mai multe ori locul central de
autorealizare, de dobândire a unei identit ăți, de structurare
normativ ă a realității înconjur ătoare77. De aceea, indivizii g ăsesc în
organizarea matrimonial ă un principiu de func ționare relativ
atrăgător și avantajos. Este adev ărat și faptul c ă diversele
substitute (intelectuale, politice, comerciale, hoby etc) concureaz ă
plăcerile și serviciile produse printr-o unitate domestic ă, dar
aceste presta ții exterioare necontrolate duc – cum se va vedea și
din analiza noastr ă – la o discontinuitate afectiv ă, la deform ări de
personalitate u șor sesizabile de contemporani.
A șadar, orice cuplu este o entitate original ă, având propria
personalitate, propria sa istorie unic ă, dar care – în fond – reune ște
două istorii a fiec ăruia din parteneri. Este și motivul pentru care se
impune o astfel de tem ă în cercetarea istoric ă. Nu poate exista o

temă , și L'histoire sans les femmes est-elle possible?, sous la direction de Anne-Marie
Sohn et Françoise Thélamon, Rouen, Librairie Académique Perrin, 1998; Françoise
Thébaud, Écrire l'histoire des femmes , Fontenay-aux-Roses/ Saint-Cloud, ENS
Éditions, 1998; Pamela Cox, Futures for feminist histories , în „Gender and History” ,
XI, 1999, no.1, p. 164-168; Alain Ballabriga, Christine Bard ( ș.a.), L'histoire des femmes ,
în „Annales” , LIV, 1999, no.1, p. 87-168; Bettina Bradbury, Feminist historians and
family history in Canada in the 1990s , în „Journal of Family History”, XXI, 2000, no. 3,
p. 362-383;
77 Cf. P. L. Berger, H.. Kellner, Le mariage et la construction de la realite , în P. L. Berger,
Affrontés á la modernité, Paris, Centurion, 1980, p. 23-44.

78 istorie a intelectualilor, privit ă sub aspect biografic, de „poveste a
vieții”, fă ră o abordare și a „celuilalt”, mai pu țin cunoscut, adeseori
„șters” din memoria posterit ății pentru simplul motiv c ă a fost
eclipsat de puternica personalitate a b ărbatului celebru. „Muz ă”,
iubită, soție, obiect al pl ăcerilor carnale ori surs ă de nefericire, cu o
prezență mai mult sau mai pu țin efemeră , femeia a devenit
victima unui anume tip de istoriografie (din nefericire dominant ă),
rece și trunchiat ă, aproape static ă, lipsind personajele feminine de
acele reconstruc ții care să dea părți din adev ărata viață – mult mai
dinamică –, elemente care s ă aibă cu adev ărat capacitatea de a
explica multe din ra țiunile devenirii ș i afirmării unui intelectual în
domeniul ce l-a onorat. Printr-o atare analiz ă s-ar pătrunde mult
mai adânc în biografia individual ă și colectiv ă a intelectualilor,
abordându-se p ărțile obscure, adeseori necunoscute – dar și
frecvent ocolite – ale unor personaje ce merit ă mai mult ă atenție. În
felul acesta se vor putea în țelege mai bine structurile de
funcț ionare ale unei anume frac țiuni a elitelor române ști, prin
reliefarea unor complexit ăți abia intuite.
C u m d e l a s i n e s e î n țelege, nu ne propunem s ă analizăm
relațiile sentimentale în sine („emo țiile” și trăirile intime scă pând
percepției și contabilit ății prozaice a istoricu lui), ci practicile,
comportamentele amoroase ș i de familie, statutul și rolul femeii în
viața intelectualului român etc. A șa cum se pronun ța G. Călinescu
într-o conferin ță ținută în 1947 la invita ția Federa ției Democratice a
Femeilor din România, de și nu în direc ția preconizat ă de
organizatori, „când într-o cultur ă un bărbat și o femeie nu au s ă-și
spună nimic, acea cultur ă nu-i eminent ă”78. Iar aceast ă remarcă
avea în vedere și lipsa în literatura român ă sau nevalorificarea
schimburilor epistolare dintre doi îndr ăgostiți (și nu numai), spre
deosebire de apusul Europei. Pentru c ă declarațiile de dragoste,
practica epistolar ă au fost ș i sunt cel mai bun complice al

78 G. Călinescu, Aproape de Elada , ed. Geo Șerban, Bucure ști, 1985 (supliment al
„Revistei de istorie ș i teorie literar ă”, nr. 2), p. 101-102.

79 îndră gostiților, cel mai adaptat instrument pentru a prezenta
sentimentele; apoi, scrisorile pot fi citite și recitite, de regul ă în
intimitate. Ele sunt adaptate dest inatarului, adeseori textul este
profund gândit și îngrijit, cu înc ărcătură emoț ională, în care nu de
puține ori se reg ăsesc crea ții poetice ori meditaț ii asupra rela țiilor
dintre bărbat și femeie, asupra fiin ței umane, asupra dezideratelor
de orice natur ă, cu alte cuvinte con țin o „filozofie a vie ții” bine
circumscris ă și cu sorți de punere în practic ă. Din păcate, cu pu ține
excepții79, la noi nu prea s-au publicat volume de coresponden ță de
acest gen, poate și pentru c ă lipsește o cultur ă a epistolelor
amoroase.
În linii mari, povestea cuplurilor în mediul intelectual nu ar trebui s ă difere de celelalte categorii profesionale. Se impun
totuși câteva specificit ăți, ce ț in de orizontul cultural, o mai mare
c a p a c i t a t e d e a o r g a n i z a v i i t o r u l , m e d i i l e î n c a r e u m b l ă etc.
Teoretic, intelectualii ar trebui s ă aibă conduite sensibil diferite de
marea mas ă a vulgului, m ăcar prin simplul fapt c ă au avut acces la
surse educa ționale mult mai bogate și diverse, chiar și numai dac ă
am lua în calcul lectura c ărților. Or, pe aceast ă temă, a „educa ției
sentimentale”, provoc ăr i l e n u a u l i p s i t , c i d i m p o t r i v ă, literatura
oferind produc ții intrate demult în patrimoniul universal,
începând cu Banchetul din Dialogurile lui Platon, Arta de a iubi a lui
Ovidiu și până la scrierile lui Petrarca, Abelard, Grieux, Leopardi,
Goethe, Sainte-Beuve (cu a sa Volupté , din 1834), Balzac, D'Anunzio
ș.a. – pentru texte citite uzual de mul ți din intelectualii români în
formare
80 și la care fac referin ță în memoriile, jurnalele sau
coresponden ța lor. Din acest punct de vedere, aproape cu to ții au
calificat adolescen ța ca o perioad ă romantic ă a vieții, cu sursele ei

79 Vezi în mod deosebit Nae Ionescu, Coresponden ța de dragoste (1911-1935) , vol.I-II,
ed. Dora Mezdrea, Bucure ști, Ed. Anastasia, 1997.
80 Pentru r ăspândirea traducerilor și a literaturii franceze la noi (de și categoria
socială la care ne referim prefera lecturile în original), abundent ă din perspectiva
temei, vezi Ecaterina Cleynen-Serghiev, „ Les belles infidèles” en Roumanie ,
Valenciennes, 1993.

80 intelectuale practic inepuizabile, iar romantismului i s-a recunoscut mereu „ordinea emo țională și afectiv ă ca o dimensiune
semnificativ ă a realit ății umane”
81. Nu trebuie s ă omitem din
lecturile de ini ți e r e n i c i p e c e l e c ar e a u f ăcut cultul „virilit ății” în
perioada interbelic ă, insistent invocat epigonic de Mircea Eliade82
sub impulsurile ideologiilor de dreapta. A șadar, lecturile pe aceste
teme au contribuit major la modelarea imaginarului tinerilor
intelectuali în formare, aceș tia identificându-se adeseori cu
personajele, ba chiar comportându-se aidoma.
În ce prive ște studiul de fa ță, este de remarcat dificultatea
în a stabili o tipologie a conduitelor sentimentale, pentru perioada
relativ lung ă ce am abordat-o, întrucât ele sunt într-adev ăr
permanen țe ale fiin ței umane, cu acelea și scopuri ș i finalități, însă
de o complexitate greu de circumscris aici. Pe de alt ă parte, o
anchetă de acest gen este și anevoios de întreprins acum datorit ă
atât lipsei unui optim material documentar, cât și a valen țelor ce le
presupune. De altfel, nici nu ne-am propus mai mult decât de a
mobiliza astfel de analize, în cazul nostru invocând aici
evenimente și personaje mai bine cunoscute ale istoriografiei, cu
forță de sugestie. În fapt, nu înseamn ă mare lucru, o cohort ă
întreagă de intelectuali a șteptând s ă-și ofere propriul exemplu în
edificarea unei viitoare istorii a cuplurilor.
Din aceast ă perspectiv ă, vom oferi câteva elemente ce se
cuvin a fi re ținute și analizate, pigmentând demersul chiar cu
mărturii ale „actorilor”, într-o succesiune nu neap ărat fireasc ă. În
acest context, o prim ă abordare ar fi deslu șirea idealului feminin în
imaginarul intelectualului român.

81 Cf. Georges Gusdorf, L'homme romantique , în Le Romanisme , Paris, Payot, 1993, t. II,
p. 27.
82 Vezi romanul s ău autobiografic Romanul adolescentului miop, ed. M. Handoca,
București, Ed. Minerva, 1989 (ce con ține și Gaudeamus ) și Memorii (1907-1960) , I-II,
ed. M. Handoca, Bucure ști, Ed. Humanitas, 1991.

81 I. Idealul feminin

Imaginea intim ă, idilică a iubitei, a viitorului partener de
viață este fără îndoială rezultatul a cel pu țin două impulsuri, de
cele mai multe ori contradictorii. Pe de o parte este vorba de
modelele familiale dobândite, cu acumul ări dintr-o profund ă
tradiție (adeseori profund conservatoare), impregnat ă cu
principiile moralei cre știn-ortodoxe, la care se adaug ă modelele din
imediata apropiere; pe de alta, im pulsurile generate de un univers
oarecum fictiv, prin intermediul lecturilor adolescentine, a a șa-
zisei „literaturi de dragoste” – care înc ă de la finele secolului XVIII
a tot promovat libertinajul ludic –, ori a altor forme de vehiculare a educației sentimentale, cum ar fi de pildă produc țiile
cinematografice de dup ă primul r ăzboi mondial, atât de gustate la
noi, ca ș i aiurea – toate acestea într-un continuu proces de
transformare în cadrul epocii ce o avem în vedere. În plus, cu prea
puține excep ții, toți intelectualii români au avut posibilitatea de a
călători pentru studii ori specializ ări în apusul Europei, spa țiu
destul de eterogen care a oferit noi și diverse modele în abordarea
vieții sentimentale. Dimitrie Petrino, obscur poet și pentru pu țină
vreme profesor universitar la Iaș i, cu o sumedenie de deficien țe
fizice, văduv dup ă numai doi ani, devine la întorcerea dintr-un
lung și aventuros sejur european un cu ceritor infailibil, un boem în
adevăratul sens al cuvântului, r ăsfățat al diverselor saloane literare
prin conduita lui cosmopolit ă, prin mitul femeii ce-l dezvolt ă în
poezie, pentru iubirea- idol ce-o predica fă ră încetare
83. Nu
întâmplător, Apusul a fost asimilat de autohtoni ști, de cei mai
puțin umbla ți prin lume, cu un spaț iu al „pierzaniei”, în care
libertatea de manifestare aducea mai mult r ău decât bine. Și, după
cum se ș tie, nu pu țini au fost la noi anti-occidentali ști!
De altfel, mediile studenț ești au constituit mereu focare de
promovare a leg ăturilor între sexe, adeseori mediu boem ideal, în

83 D. Mănucă, Scriitori junimi ști, Iași, Ed. Junimea, 1971, p. 128-148.

82 care studiile universitare se asimilau, par țial, și cu educa ția
amoroas ă. Direct sau indirect (explicit sau nu) fiecare a trecut
printr-o pedagogie a amorului, care în practic ă a luat forme
diverse, devenind uneori un factor perturbator a ceea ce se în țelege
îndeobște prin „idealul feminin”, prin dificultatea de a discerne
dragostea carnal ă de cea ideal ă. Sub acest aspect, aspiraț iile
amoroase ale tinerilor au fost pr omovate adeseori în mod ordinar
în fața intereselor comunit ății familiale.
Care putea fi idealul de femeie al liceanului Dan Barbilian, fiul unic al unui magistrat, viitor matematician universitar și poet
cu uimitoare efuziuni filosofice, de vreme ce pe la 15 ani avea
cunoș tințe literare reduse, întemeiate mai mult pe lecturile școlare
obligatorii? Excela doar în crea ția poetică a lui M. Eminescu și, mai
ales, a lui Ion Minulescu
84. Abia doi ani mai târziu începe s ă
descopere Baudelaire, Rimbaud, Paul Verlaine, E. A. Poe,
Mirabeau, Shelley ș.a., lecturi ce-i vor stimula imagina ția și,
probabil, simpatia pentru un stil de via ță g e n A l f r e d d e M u s s e t ,
Ch. Baudelaire, A. Modigliani et comp. (alcoolism, excese sexuale,
nopți nedormite). Doar dup ă primul r ăzboi mondial – când î și va
începe studiile universitare – vor veni lecturi mai temeinice, din H.
Bergson, Nietzsche ș .a., după ce el însu și începuse s ă cocheteze cu
literatura. De și a avut o tinere țe de aventurier sexual, profitând
carnal de tot ceea ce se putea, faptul nu l-a împiedicat s ă-și
proiecteze imaginar cuplul celebru Dante-Beatrice în propria lui legătură amoroas ă – evident ocazional ă – cu frumoasa Else
Erhardt, într-o atmosfer ă medieval-romantic ă din Hanovra.
Aflat la Paris la cump ăna secolelor XIX-XX, Dimitrie
Anghel ducea o via ță de adev ărat boem, frecventând mai toate
cafenelele unde erau prezen ți Jean Moréas, Verlaine, Mallarmé,
Oscar Wilde ș.a., înțelegându-se aproape de la sine cam care putea
fi și atitudinea lui vizavi de femeie și filosofia dragostei. Sextil
Pușcariu rememoreaz ă vizitele f ăcute lui Anghel dup ă aventurile

84 Simon Bayer, Adolescenț a lui Ion Barbu , în „Astra”, I, din 7 decembrie 1966.

83 nocturne, în care acesta îi citea din poeț ii favoriți, din decaden ții
francezi etc85, îmbinând literatura cu relat ări erotice picante și
idealuri feminine simple și mai mult carnale. Pe acelea și
coordonate, însă mult mai sentimental, trebuie amintit Horia
Furtună care, pornind de la experien țe personale, ofer ă o sumă de
reflecții interesante asupra iubirii în romanul s ău din 1934, Iubita
din Paris , distins la noi chiar cu un premiu literar. Ce a însemnat
acest contact cu Occidentul, o spune îns ă foarte bine Mihail
Sebastian. Ieș ind în 1930 din atmosfera „deprimant ă” a
Bucureștiului, Sebastian va cunoa ște la Paris o cu totul alt ă lume,
oferindu-i noi dimensiuni ale existen ței intelectuale și în relația cu
semenii. În locul actri țelor și figurilor inexpresive din țară, va avea
de-a face cu „midinete, studen ți, femei m ăritate, englezi, pedera ști,
lesbiene, o lume mare și divers ă, cu fețe noi, cu obiceiuri
surprinz ătoare”86, care-i vor schimba mult din concep țiile și
apucăturile sale.
La polul opus se situeaz ă Vasile Pârvan, adeptul unei
morale ce respingea „decaden ți” precum Baudelaire, Moréas sau
Verlaine, în profitul lui Eminescu, Zola, Goethe, Turghenief, Maurice Barrès ș .a. Este atitudinea celui care- și înfrâneaz ă pornirile
tinereții în profitul împlinirii idealurilor intelectuale și sociale, prin
privațiuni, munc ă în exces etc. R ăspunzând în 1905 la o scrisoare a
surorii sale Elvira, ce-i prezenta portretul unei colege, V. Pârvan î și
expune p ărerea asupra acelor „c ăutători de senza ții”, incorect
calificați ca „mondeni”
87. Sau atitudinea lui G. C ălinescu, iritat prin
1932, cu ocazia unui sejur pe litoralul M ării Negre, de atitudinea
provocatoare a femeilor, pe plaj ă, care-și studiaz ă atent pozi țiile de

85 S. Pușcariu, Călare pe dou ă veacuri. Amintiri din tinere țe (1895-1906), București, Ed.
pentru literatur ă, 1968, p. 181-182.
86 Scrisori c ătre Camil Baltazar , București, Ed. pentru literatur ă, 1965, p. 117.
87 Vasile Pârvan. Coresponden ță și acte , ed. Al. Zub, Bucure ști, Ed. Minerva, 1973, p.
335-336 (a se vedea, în general, coresponden ța sa cu cele dou ă surori, p. 334-346)

84 expunere la soare, femeile „lini știt cinice și orgolios chem ătoare”88.
Sub aspectul modelelor și al educa ției, merit ă reținut cazul lui
Eugeniu Speran ția, fiul lui Theodor Speran ția, care prin leg ăturile
tatălui și impulsurile familiale a putut s ă vadă și să cunoasc ă o
lume a cărții și a vieții concrete de o înalt ă calitate intelectual ă89. La
acest exemplu mai pot fi ad ăugați Th. Naum, Gh. Br ătianu, Al.
Tzigara-Samurca ș, Ovid Densusianu, I. Pillat, Cezar Petrescu ș.a.
Cât prive ște sursele idealului feminin și d e c u p l u , I . A l .
Brătescu-Voine ști le etaleaz ă oarecum sintetic într-o epistol ă
adresată lui Titu Maiorescu, de și nu tocmai în consonan ță cu
intențiile magistrului s ău: „D-acolo de la dumneavoastr ă, din
armonia f ără pereche respirat ă î n c a s a d u m n e a v o a s t r ă, mi-am
făcut idealul în chestie de c ăsnicie, acolo am priceput ce act
important e leg ătura asta în general […], din conduita d-nei [Ana]
Maiorescu, treptat, și fără să-mi dau seama, am înregistrat toate
însușirile de cerut aceleia pe care mi-a ș lua-o tovar ășă de viață”.
Brătescu-Voine ști își dorea „o fat ă nu grozav de frumoas ă, […dar]
cinstită, iubitoare de adev ăr, de natur ă, de muzic ă și de tot ce e
frumos, oarecum pasiv ă, nu pasionat ă, doritoare de perfecț ie și atât
de inteligent ă încât pricepe în adânc vorbel e: «important nu este ce
e cineva, ci ce devine cineva» –, dar s ăracă”. Și de o asemenea fiin ță
tocmai era îndră gostit, în opozi ție cu propunerea venit ă din partea
lui Maiorescu și care i-ar fi deschis accesul spre o mare avere și
relații în înalta societate90. Erau îns ă idealurile unui tân ăr care
trecuse prin mai multe drame sentimentale, prin experien țe care s-
au cristalizat și au generat modele și dorințe greu de escamotat. De
altfel, „cele mai dragi fiin țe î n c h i p u i t e d e m i n e – m ărturisea el –
sunt Eliza lui Pană Tră snea, Elena din Dou ă surori și mama

88 G. Călinescu, Pe plajă , în „Adevă rul literar ș i artistic”, XI, 1932, nr. 610 (14 aug.), p.
6.
89 Vezi E. Speran ția, Amintiri din lumea literar ă, București, Ed. pentru literatur ă, 1967.
90 Titu Maiorescu și prima generaț ie de maiorescieni. Coresponden ță, ed. Z. Ornea,
București, Ed. Minerva, 1978, p. 64-65.

85 Microbului , și tot d-aia scriu”91.. Ideile sale sunt sensibil diferite de
ale lui Duiliu Zamfirescu, de pild ă, catalogat de majoritatea
contemporanilor drept „snob”, „îmbr ăcat dup ă ultima mod ă,
tânăr, frumos, cu trecere la… doamne”, cu „aere de aristocrat”
etc92, care avea cu totul și cu totul alte idealuri feminine, în dorin ța
de a parveni în ceea ce el credea a fi înalta societate. Iar în aceast ă
din urmă categorie se cuvine a mai fi invocat Mateiu I. Caragiale,
cu obsesii boln ăvicioase de parvenitism social, un dandy a cărui
carte de c ăpătâi era Almanahul Gotha, care- și întreținea iluziile
printr-o ținută vestimentar ă ridicolă și incomod ă etc, atitudini de
altfel excelent de bine surprinse în jurnalul și agendele sale93. La
aceste ultime două exemple se mai poate ad ăuga cazul lui B. P.
Hasdeu care, la 17 ani, și-a luat titlul de prin ț, fiind risipitor,
bravând, manifestând cinism în rela țiile cu femeile, f ără a avea un
ideal bine definit.
Oarecum diferit stau lucrurile în ceea ce prive ște
intelectualii proveni ți din categorii sociale elevate, a c ăror educa ție
sentimental ă era sensibil diferit ă de cei proveni ți din păturile de jos
sau mijlocii. Carol Davila, de pild ă, aflat la studii medicale la Paris,
frecventa la mijlocul veacului XIX saloanele contesei Maria
d'Agoult. Militant ă înfocată pentru emanciparea femeii, celebr ă
pentru romanul ei Nélida (apărut în 1846) – ce avea ca tem ă
povestea iubirii dintre un artist ratat și meschin și o tânără
atrăgătoare, plin ă de rafinament și sensibilitate – și legătura ei
pasională cu Franz Liszt, locuin ța Mariei d'Agoult era pentru
Davila o bun ă sursă de iniț iere în arta iubirii și a legăturilor cu
sexul opus. Mai mult chiar, aici s-au pus la cale proiecte de căsătorie a viitorului medic român cu Blandine, una din cele trei

91 Ibidem , p. 66 (în cursive sunt titluri de nuvele și schițe ale lui Br ătescu-Voine ști,
publicate în „Convorbiri literare”).
92 După însemnările lui Emil Gârleanu, în „Manus criptum”, III, 1972, nr. 3, p.167.
93 Vezi Al. Oprea, Mateiu I. Caragiale – un personaj. Dosar al existen ței, Bucure ști,
Muzeul Literaturii Române, 1979.

86 fiice ale Mariei cu Liszt (pe care Davila n-a cunoscut-o direct), îns ă
fără nici o finalitate94.
Merit ă reținut portretul femeii ideale la G. Ibr ăileanu în
singura sa crea ție literar ă propriu-zis ă, romanul Adela , la dosarul
căruia se poate ad ăuga fragmentul de laborator, Doamna X , în care
„aristocraț ia” acesteia este apreciat ă printr-o sum ă de calit ăți
precum lipsa prejudec ăților sociale, natura ei dominant ă (nu
asupra celor neputincio și), gusturi vestimentare, „completa
libertate a sentimentului”, nep ăsătoare la opiniile morale ale altora,
inteligen ță, îndeletnicirile intelectuale, felul de a iubi (total, în
actualitate, cu patim ă)95.. De altfel, sub acest aspect, al idealului
feminin reflectat în opera diverș ilor scriitori români – ca proiec ție a
aspirațiilor proprii – s-ar putea invoca o sum ă întreagă de exemple
care, însă , ar complica enorm analiza de fa ță. De aceea, ne vom
mărgini numai la elementele directe și concrete pe aceast ă temă.
De pild ă, în 1933, după mai multe e șecuri sentimentale,
Traian Chelariu, bursier la Fontenay aux Roses, a șterne în jurnalul
său portretul femeii iubite, ca ideal ce l-a nutrit de-a lungul întregii
adolescen țe: „e un suflet foar te ales, e sentimental ă și e serioas ă, e
sănătoasă, cuminte, cast ă, înțelegătoare, deș teaptă și gospodin ă” și,
ceea ce are tot atâta importan ță, îl iubește „sincer”, este „bun ă și
credincioas ă”; este femeia „cu care pot r ăzbate în via ță și e femeia
care mă poate face fericit și mulț umit”, care „nu m-ar p ărăsi nici la
greu, precum fac a șa de adeseori femeile”96.
A șa cum se observ ă, au existat modele divergente în
conturarea și exprimarea idealului feminin, la cele sugerate mai
sus adăugându-se o mul țime de al ți factori, uneori mai mult sau
mai puțin perturbatori de-a lungul timpului, cum ar fi impactul
mișcării feministe, originea etnic ă, confesional ă sau social ă a

94 Pentru acest episod vezi G. Br ătescu, Tinereț ea lui Carol Davila , Bucure ști, Ed.
Albatros, 1979, p. 80-97.
95 „Manuscriptum”, VII, 1976, nr. 4, p. 85-92.
96 Tr. Chelariu, Zilele și umbra mea. Jurnal, ed. C. Popescu, Iaș i, Ed. Junimea, 1976, p.
87.

87 femeii, aspectul fizic, h ărnicia, inteligen ța (gradul de instruc ție),
sociabilitatea, maniera și cuantumul de manifestare a
sentimentelor și afecțiunii etc.
Un cumul de interven ții a multora din factorii men ționați
mai sus îl reg ăsim în sfaturile oferite lui Al. Vaida-Voevod de c ătre
tatăl său , o m c u „ e x p e r i e n ța vieții” și „pedagog din fire”, mereu
atent la încerc ările sentimentale ale fiului. Când acesta din urm ă îi
vorbea despre întâlnirile ori flirturile sale, p ărintele, „îngrijorat s ă
nu mă încurc cumva”, îi oferea replici de genul acesta: „Va fi ea
frumoasă și tatăl ei om de seam ă, numai s ă știi că mai demult
mamă -sa avea reputa ția de a fi rea de musc ă”. În fapt, Vaida-
Voevod avea propriul ideal de femeie mai mult prin directa raportare la realit ățile „pieței”, fără efuziuni romantice, dup ă cum
rezultă din Memoriile sale. Din frecventele discuț ii avute cu tat ăl
său pe aceast ă temă, se pare c ă „modelul” din imediata vecin ătate
a avut un rol bine determinat. Semnificativ ă este însă povața ce o
capătă, aproape ca o sentin ță irevocabil ă: „Eu aș dori ca so țiile
voastre s ă fie românce.[…] Dac ă însă ar fi să luați străine, atunci a ș
prefera s ă fie germane. Între ele sunt multe femei care dispun de
calități excelente. Sunt casnice, credincioase, gospodine bune ș i
mame care ș tiu să-și crească copiii cu blândeț e. […] Unguroaicele?
Nu zic, sunt și între ele femei distinse, corecte, cu calit ăți
intelectuale, gospod ărești. Nu mi-ar pl ăcea să vă încurca ți cu
unguroaice. Dac ă însă așa va fi destinul, nu a ș vrea în nici un caz
să fie calvine, c ăci, vai, mult am avut de suferit din partea
calvinelor, vai, rele femei sunt”
97 – opinia din urm ă fiind, evident,
subiectiv ă (chiar și după aprecierea fiului), în familia Vaida
e x i s t â n d î n a d o u a j u m ătate a veacului XIX cel pu țin zece femei
cunoscute de origine maghiară și… calvine. Oricum, dup ă un
ritual uzual în Ardeal, Al. Vaida-Voevod se va c ăsători după placul

97 Al. Vaida-Voevod, Memorii , I, ed. Al. Șerban, Cluj, Ed. Dacia, 1994, p. 38.

88 tatălui său, analizând fetele cu care intra în leg ătură și în funcție de
„țara ce o reprezentau și mamele, în fiecare caz”98.
Și pentru a nu ne îndep ărta de acest aspect, se cuvine a
reține aici aspira țiile lui Al. Philippide, adept al unei morale foarte
conservatoare în ceea ce prive ște femeia. Din capul locului se
cuvine a spune c ă e l e s t e u n u l d i n a c e i a c a r e n u a u p r i v i t c u
simpatie mi șcarea de emancipare a femeii. Pe de alt ă parte, era și
puritan, criticând invadarea literaturii de trivialit ăți99. Din aceast ă
perspectiv ă, a atitudinii sale fa ță de femeie – deducându-se astfel și
idealul lui feminin -, Teohari Antonescu nota în Jurnalul său intim,
la data de 4 aprilie 1899, urmă toarea conversa ție, cât se poate de
revelatoare: „Ast ăzi am întâlnit pe Philippide la Tuffli și dinaintea
unei țuici am început s ă filosofăm asupra fericirii casnice. Parc ă
văd pe Ph[ilippide] îndesându- și pălăria pe cap și începând: «Ei,
te-ai certat cu logodnica, sau tot bine? Vezi coane, a șa e primul an,
te cerți sau vă certați, până vă obișnuiți u n u l c u a l t u l . A p o i
adevărata fericire nu începe decât de la al doilea an încolo; pân ă
atunci sfad ă și vorbe, coane, oricât de cuminte a fi femeia ori
bărbatul. Numai un lucru s ă nu lași: să se urce nevast ă-ta în cap;
nu e vorba, trebuie s ă fie unul care să porunceasc ă și altul care s ă
asculte; dar cel ce s ă asculte, trebuie s ă fie femeia, și bărbatul să
porunceasc ă. Femeia poate fi șireată, poate fi de șteaptă, dar de
când e p ământul, ea a fost inferioară bărbatului și fără poruncă ea
înainte nu știe să meargă. Degeaba tot ne bat capul sociali știi, că
femeia e una cu b ărbatul, c ă trebuie s ă aibă drepturi egale […].
Așa, ascultă-mă pe mine, femeia este ceea ce o faci tu s ă fie: nici s ă
n-o dispre țuiești, dar nici s-o cocotezi în capul t ău, că se
zirighește”. Și nu era singurul ce gândea a șa, devreme ce

98 Ibidem , p. 93.
99 Într-o scrisoare că tre Iorgu Iordan, din 30 aprilie 1925, Philippide credea c ă
„înflorirea” literaturii obscene „st ă în legătură cu democra ția ori mai bine cu
democratizarea culturii”, fapt negativ în opinia lui, dovedind astfel, ca s ă folosim o
expresie actual ă, o atitudine antidemocratic ă (Cf. Alexandru I. Philipide în dialog cu
contemporanii, I, ed. I. Opri șan, Bucure ști, Ed. Minerva, 1986, p. 34).

89 observația finală a celui ce redă discuția este de o simplitate
dezarmant ă: „Mă uitam la dânsul și mă miram de cuminț enia
cuvintelor lui”100.
Aceste reflec ții, spuse la cump ăna dintre secole – dar cu o
lungă tradiție în societatea moldav ă, surprins ă de altfel foarte bine
în Suvenire contimpurane a lui Gh. Sion (1888) – aveau la baz ă
evenimente nu tocmai plă cute din biografia ilustrului filolog, dar
generate tocmai de „idealurile” lui feminine. Aflat pentru studii la
Universitatea din Halle ș i frecventând familia romanistului
Hermann Suchier, lui Philippide i se imprim ă convingerea c ă
femeia germană ar reprezenta idealul s ău de viață. Chiar dup ă ce a
revenit în țară și a ocupat o catedr ă universitar ă (ce corespundea
unui statut social suficient de elevat pentru o „partid ă bună”),
Philippide î și îndreapt ă privirile tot spre acest spa țiu: „Am de
gând, dup ă ce mi-oi înjgheba o gospod ărie și voi mai r ăsufla puțin
de munca cea mult ă – îi scria prietenului Suchier –, s ă vin în
Germania s ă-mi caut o so ție, sănătoasă și harnică, așa cum sunt
soțiile d-voastr ă pe acolo”101. Aspira ția și-o va împlini,
căsătorindu-se la începutul lu i octombrie 1895 cu Johanna
Minckwitz în insula St. Hélier-Jersey. Fiic ă a profesorului
Minckwitz din Zürich, Johanna avea doctoratul în filologia
romanică și dorea s ă se ocupe de filologia român ă, manifestând
„un real entuziasm pentru știință, un caracter franc și o inteligen ță
nu ordinar ă” ; „ E s t e o f e m e i e t a r e î n v ățată care, dup ă cum îmi
spune, cunoa ște mai toate limbile romanice, apoi limbile latin ă
(firește), engleză , suedeză”; „Este o femeie apoi foarte de treab ă,
dar nenorocit ă”102 – calități ce-l vor cuceri pe Philippide. Erau
atuuri fundamentale în opinia filologului ie șean, savant închis în
„turnul de filde ș”, care pentru știință era în stare s ă nu mănânce,

100 T. Antonescu, Jurnal , manuscris aflat la Muzeul de Literatur ă a Moldovei din Ia și,
inv. 8569, caiet 2, nepaginat (o ediț ie îngrijit ă d e L u c i a n N a s t a s ă e s t e î n c u r s d e
apariție).
101 Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii , I, p. 98.
102 Ibidem, p. 102, 106

90 pentru care ascensiunea social ă ca profesor universitar este culmea
aspirației, care nu se amestec ă în politic ă, este în stare s ă facă gafe,
să se certe cu to ți, să- l o f e n s e z e p e M a i o rescu, protectorul și
binefăcătorul său etc. Pe de alt ă parte, Philippide nu este insensibil
la moda arborelui genealogic nobiliar103, în 1895 înso țind
traducerea german ă a Satirei II a lui Eminescu, realizat ă de
Johanna, cu o not ă prin care îi compune acesteia o genealogie
fantezist ă, cu origini detectabile pân ă la Războiul de 30 ani, cu un
obligatoriu von ataș at numelui etc, etc104. Dar parc ă mai mult decât
orice, important pentru Philippide era faptul c ă Johanna
Minckwitz nu era românc ă. „Cu româncele e greu – îi scria Al.
Philippide lui Hermann Suchier la 26 februarie1897. Sunt frumoase, iste țe, unele chiar bune so ții și mame, îns ă au contra lor
prejudițiul: le-a ie șit nume r ău și mi-e fric ă. Am trebuin ță de liniște
și de siguran ță, iar cu româncele noastre – judecând dup ă reputația
de până acum – trebuie s ă fie cineva totdeauna «sur le qui vive».
Apoi toate sunt crescute nu pentru a fi so ții, ci pentru a risipi banii
bărbatului și a înăuci de cap slugile. Femei muncitoare se mai
găsesc numai la țară, dar între țărancă și mine este prea mare
deosebirea, ca s ă poată exista iubirea. Cumplit de grele
împrejur ări! Suntem în țara aceasta o mul țime de b ărbați, care
pierim de dorul femeilor și nu putem g ăsi una. În vremea aceasta
mătură pe lângă noi colb ul de pe strade o mul țime de doctorese,
licențiate, doctorande, artiste și mai știu eu ce dracu alta, dar femei
nici una! […]. „De-a ș găsi eu înc ă măcar o femeie! S ă-mi facă
Heringsalat , să-mi cârpeasc ă colțunii, să-mi cânte – rar – din clavir
etc, etc”
105. Sunt acestea câteva rudimente ale idealului feminin la
Al. Philippide care, desigur, odat ă cu trecerea timpului au devenit
amuzante. Iar referitor la „femeia român ă”, G. Călinescu nu va fi
nici el departe de ideile lui Philippide, de și exprimate dintr-o alt ă

103 Vezi Lucian Nastas ă, Genealogia între știință , mitologie și monomanie , în
„Xenopoliana”, VI, 1998, nr. 3-4, p. 24-33.
104 „Arhiva”, VI, 1895, nr. 3-4, p. 212.
105 Cf. Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii , I, p. 145.

91 perspectiv ă: „femeia român ă n-are înc ă stil – afirma în 1946 -,
frumusețea ei e prea natural ă, prea în afara Spiritului, f ără
semnifica ție, fără mesaj”106. Să fie aceasta cauza pentru care mul ți
intelectuali – T. Maiorescu, V. A. Urechia, O. Tafrali, I. Barbu ș.a. –
și-au luat so ții din străinătate?
Îns ă așa cum se va vedea, o atare relaț ie, bazată pe astfel de
idealuri „casnice”, nu avea s ă d u r e z e p r e a m u l t . Î n c ă din 1896
Philippide d ădea altora sfatul „s ă nu-și ieie femeie înv ățată”.. Este
bine ca fiecare s ă i a d e s o ție o femeie de aceea și condiț ie
(ebenburtige ), dar nu o intelectual ă, pentru că : „Femeile înv ățate
sunt pentru moment o raritate […] și în acest mic num ăr se găsesc,
ca totdeauna la întreprinderi nou ă, numai fiin țe excepționale, ori
ambițioase ordinare, ori femei p ărăsite de aman ți, îngreunate
[gravide], care vor s ă-și răzbune înv ățând, ori slute și răutăcioase,
care au pierdut nă dejdea de a gă si vreun b ărbat”. „Pot spera înc ă
să găsesc o fat ă săracă sănătoasă, harnică și bună – mai ales bună ,
ca să aibă milă și de un câine, cu atât mai mult de b ărbatu-so. Pe
această fată vreau însă întâi s-o v ăd cu ochii și să-i cunosc neamul,
cine a fost tată -so și mă-sa. Pot s ă fie ș i hamali, din partea mea,
numai să fi fost oameni de treab ă”. „În tot cazul, românc ă nu iau
pentru o sut ă d e m o t i v e . M i – a r ămas inima la gospod ăria
nemțească”107. Numai c ă paradoxalul se întâmpl ă și de aceast ă
dată, Al. Philippide rec ăsătorindu-se în 1897 cu o românc ă,
Lucreția Nemțeanu, sora unui student de al s ău din Vân ători-
Neamț, de numai 17 ani, dintr-o familie foarte modest ă de la țară.
Dintr-o anumit ă perspectiv ă, multe din atitudinile
surprinse mai sus ar putea fi apreciate in extremis , însă ele au exista
în mod real și au constituit repere în drumul pentru realizarea
unui cuplu. Nu ne vom opri aici asupra „idealurilor imposibile” sugerate de lecturile ori efuziunile unui univers sentimental
paralel cu realitatea ordinar ă, deși fiecare se înc ăpățânează să spere

106 G. Călinescu, Aproape de Elada , p. 98.
107 Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii , I, p. 130-131.

92 că el va întâlni „femeia perfect ă”. Însă în cele mai multe cazuri,
„idealul” s-a dovedit a fi o utopie, u șor de perceput, îns ă aproape
întotdeauna greu de aflat, iar lament ările pe marginea deziluziilor
nu lipsesc mai la nimeni din cei care au l ăsat posterit ății jurnale,
memorii, coresponden ță.

II. Dragostea – pasiune incontrolabil ă

Adiacent celor surprinse mai sus, trebuie subliniat și faptul
că dragostea fa ță de femeie impune „ardori incontrolabile”108.
Psihanali știi moderni au eviden țiat deja o mul țime de elemente ale
iraționalului uman care determin ă acți u n i c u e f e c t e c e s c a p ă
putinței de control și c a r e , î n p l a n s o c i a l – u n e o r i b i o l o g i c – a u
repercusiuni majore. Evident, nu vom intra în astfel de complexit ăți, însă câteva exemple se cuvin a fi re ținute, m ăcar
pentru consecin țele avute în planul vie ții private a câtorva
intelectuali români. În funcț ie de împrejur ări, astfel de pasiuni au
avut însă și efecte benefice, dar indiferent de consecin țe, pasiunile
incontrolabile au generat de regul ă oprobiul semenilor, alimentând
bârfa, ironia, anecdotica, devenind subiecte de cancan etc.
Cazul lui Mihai Eminescu este deja antologic, G. C ălinescu
reconstituind o veritabil ă tipologie strategic ă a ilustrului poet în
cucerirea femeii iubite109. Iar aceste pasiuni necontrolate, u șurința
cu care se „aprindea”, maniera în care se manifesta, și în general
felul său de viață, a reținut aten ția contemporanilor ș i a constituit
subiect apetisant de reconstruc ție pentru posteritate. De pild ă, prin
1880 M. Eminescu era îndr ăgostit de Cleopatra Lecca Poenaru, fiica
pictorului C. Lecca, ceva mai în etate decât Eminescu, risipitoare și
predispus ă la aventuri sentimentale, divor țată de căpitanul
Poenaru. Titu Maiorescu – care prin anii 1874-1875 cochetase cu

108 Cf. Niklas Luhmann, Amour comme passion, Paris, Aubier, 1990, p. 40.
109 G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Bucure ști, Ed. Cultura Na țională, 1932 (și
celelalte ediț ii).

93 aceeași Cleopatra – îi scria lui N. Gane c ă Eminescu, „amorezat de
d-na Poenaru-Lecca, g ăsește în aceast ă doamnă cam corpolent ă
multă inspira ție”110.. Iar ca rezultat al acestei pasiuni, un
contemporan o indic ă pe Cleopatra drept eroina din Pe lângă plopii
fără soț111. Sau relatarea Mitei Kremnitz, din Memoriile ei, cu privire
la un scurt episod de dragoste dintre ea și Eminescu, acesta din
urmă manifestându-se p ătimaș și necontrolat fa ță de aceea care,
deși cumnat ă a lui Titu Maiorescu, manifesta la rândul ei pentru
cel din urm ă sentimente de iubire.
În 1883, I. L. Caragiale era topit de dragoste pentru Fridolina Reinike, fiica unui arhitect ie șean și vară a lui Eduard
Caudella, ceea ce-l împingea s ă apeleze „cu lacrimi în ochi” la
prietenii junimi ști locali pentru intervenț ii, implorându-i s ă-i
mijloceasc ă însurătoarea. Nu a reu șit să iasă din aceast ă
„demobilizare adânc ă”, în care fusese „absolut pustiu” decât dup ă
ce s-a convins c ă femeii nu-i era gândul la el, ci la un ofi țer care o
abandonase
112.
Pe I. Al. Br ătescu-Voine ști însă, sentimentele l-au f ăcut să
se înjoseasc ă mai mult decât orice b ănuială. La Bucure ști, legătura
s a d e u n an c u o ac t r i ță l-a adus în pragul disper ării, stârnindu-i
gelozii chinuitoare. La Pite ști s-a îndr ăgostit de o fat ă de café
chantant pe care „am adorat-o cu lacrimi, cu înjosiri, cu nebunie, o
mizerabil ă care, dup ă ce m-a vârât în datorii, dup ă ce mi-a furat o
comoară de lacrămi și de mângâieri, m-a p ărăsit pentru o tres ă de
aur, lă sându-m ă timp de dou ă săptămâni într-o tortur ă care mă
plimba pân ă spre ziu ă în pădurile de lâng ă Pitești, unde-mi țineam
respiraț ia până la sufocare, pentru ca s-o pot vedea mai bine
înaintea ochilor”. Aceste înjosiri și multe altele l-au împins îns ă la
reflecții amare ș i cu repercusiuni în viitor: „numai eu știu însă ce
greață de mine însumi m ă cuprinde în urma acestor dragosti, dup ă

110 I. E. Torou țiu, Studii și documente literare, III, Bucure ști, 1932, p. 183.
111 N. Petra șcu, M. Eminescu , București, 1933, p. 22-23, 146-147.
112 Marin Bucur, O biografie a lui I. L. Caragiale , I, Bucure ști, Ed. Cartea Româneasc ă,
1989, p. 174-175.

94 care parc ă aș vrea să-mi deschiz inima spre aerisire”113. Cu
oarecare amuzament relateaz ă și I. Valjan în amintirile sale un
episod de pasiune fulger ătoare, ce a devenit pân ă la urmă penibilă,
umilitoare și chiar primejdioas ă, femeia că reia îi făcuse declara ții
înflăcărate împ ărțind de fapt patul cu înc ă un bărbat ce ap ărea
mereu pe nea șteptate114.
Pe aceleaș i coordonate ale cuno ștințelor întâmpl ătoare și
ale unor posibile consecin țe se înscrie ș i întâlnirea dintre O. Goga
și Aurelia Rusu (viitoare înv ățătoare), în februarie 1900, cu ocazia
participării la o nunt ă lângă Brașov, prilej cu care au fost împreun ă
cele două zile ale evenimentului. A fost suficient pentru a hot ărî în
comun acord s ă se căsătorească, să urmeze facultatea împreun ă,
apoi să călătorească ca poet ș i pictoriță. Relația lor a durat aproape
trei ani115, mai mult prin intermediul coresponden ței, și a dat
naștere la mai multe poezii de referin ță pentru crea ția poetului
ardelean ( Dorință, Despărțire, Pribeag , Noapte ș.a.). Ceva asem ănător
a existat între Alexandru Macedonski și talentata actri ță Aristița
Romanescu – deș i mai pu țin reflectat documentar –, aceasta din
urmă refuzând o cerere în c ăsătorie, dar fiind beneficiara unui
splendid poem, Noapte de aprilie .
Prin anul 1929, fiind student la Cern ăuți, Traian Chelariu
era îndr ăgostit de o anume Stanca, dintr-o familie bogat ă și
nepoată de ministru. Dragostea a fost fulger ătoare, lipsit ă de
speranțe datorit ă diferențelor sociale, iar poetul era con știent că cu
ea „începe în ălțarea sau pr ăbușirea”116. După numai un an sufer ă o
altă mare decepț ie, pe marginea c ăreia așterne reflec ții interesante
în însemn ările lui jurnaliere, pline de durere, dar și de resemnare,

113 Titu Maiorescu și prima genera ție de maiorescieni , p. 65-66.
114 I. Valjan, Cu glasul timpului. Amintiri , ed. Despina Vasilescu-Valjan și I. Potopin,
București, Ed. Eminescu, 1987, p. 180-184.
115 Pamfil Bil țiu, Octavian Goga – Din relicvele unei „vârste pierdute” , în
„Manuscriptum”, IX, 1978, nr. 4, p. 148-152.
116 T. Chelariu, Zilele și umbra mea. Jurnal , p. 12.

95 pentru că unei femei „care caut ă să te umileasc ă nu merit ă să-i dai
atenție mai mult decât i se cuvine”117.
Sigur c ă nu putem l ăsa deoparte aceste pasiuni sub
aspectul consecin țelor tragice. Iar cazul cel mai celebru ar fi Al.
Odobescu. De și trecuse prin viață consumându-se în mai multe
pasiuni arz ătoare, în urma c ărora nu au lipsit decepț iile, Odobescu
a învățat prea pu țin din acestea. Dezam ăgit, de pild ă, de sfârșitul
legăturii lui cu Anica B ărcănescu, în 1855, Odobescu scria lui G.
Crețeanu că a reflectat mult asupra acestui e șec: „socotesc c ă un
om care are pu țină ambiție, care voie ște a se deosebi în litere, în
științe etc, nu trebuie s ă se înamoreze; amorul este o mare pierdere
de timp ș i cel ce aspir ă la lucruri mari are trebuin ță de timp.
Femeia nu merit ă sacrificii, ce un om de inim ă, care iube ște, e
dispus a face”; „oricât de mult ai iubi o femeie, vine o zi în care te va înș ela. Singurele sincere sunt fetele publice: cât le ai în bra țe
sunt ale tale; știi că n-ai a pretinde mai mult”
118. Cu toate acestea,
prin 1891, Odobescu – om însurat și cu o fiic ă – a cunoscut pe
profesoara de geografie Hortensia Racovi ță. Nă scută Keminger
(nepoată a baronului moldovean Kemi nger de Lippa), Hortensia
era mai tân ără cu 30 ani decât Odobescu. Fusese c ăsătorită cu Al.
Davila, de care a divor țat, și s-a recăsătorit cu Dumitru Racovi ță,
care a murit în 1891. Odobescu a f ăcut pentru aceasta o adev ărată
pasiune, care i-a adus mult ă suferință și umilințe, fără șanse prea
mari de ameliorare. Chiar so ția lui Odobescu, Sa șa, a propus
Hortensiei Keminger s ă se căsătorească cu acesta, îns ă e a n u a
acceptat. Refuzul a determinat pe Odobescu s ă se sinucid ă, luând o
doză puternic ă de morfin ă în noaptea de 8/9 noiembrie 1895,
p e n t r u c a î n z i u a u r m ătoare să-și afle sfâr șitul. Chiar în acel an,
Hortensia se va rec ăsători cu un profesor de geografie Buzoianu,
iar Petru Poni, ministrul intrucț iunii publice și, într-un anume fel,
legatarul testamentar al lui Odobescu, o mut ă ca profesoar ă la

117 Ibidem , p. 42.
118 Alexandru Odobescu și corespondenț ii săi, ed. Filofteia Mihai și Rodica Bichis,
București, Ed. Minerva, 1984, p. 174.

96 liceul din Boto șani. Interesant este faptul c ă aceasta a ț inut un
jurnal intim deosebit de interesant, chiar dac ă în ce priveș te relația
cu Odobescu g ăsim doar câteva fraze. Atât a însemnat Odobescu
pentru ea. Tot la fel de tragic și-a sfârșit viața poetul Dimitrie
Anghel, sinucigându-se datorit ă soției sale Natalia Negru (se pare,
din gelozie), femeie care anterior fusese c ăsătorită cu Ș t. O. Iosif,
stins și el destul de repede dup ă divorț. Referitor la relaț ia cu cel
din urmă, un coleg de-al lor de facultate, memorialist, o aprecia ca
asemănătoare „cu aceea atât de vestit ă a poeților francezi Alfred de
Musset și George Sand”, chiar dac ă după divorțul lor n-au
transformat pasiunea ce-i unise cândva în subiect literar119.
Am evocat aici pasiunile evidente și mai bine cunoscute,
adeseori cu repercursiuni ex plicabile. Au existat îns ă o sumedenie
de substitute care ar acop eri tema idealului feminin și al dragostei
ca pasiune, începând cu ata șamentul fa ță de fotografia femeii
venerate120, pasiunile secrete, intime și nicicând dezv ăluite,
dragostea pentru un personaj de carte, și până la discu țiile purtate
cu prietenii despre fiin ța iubită (fapt ce poten țează, uneori, iluzia)
etc.

III. Între dragostea ideal ă și cea carnal ă

Dac ă dragostea ideal ă, adeseori de esen ță platonic ă, este de
perspectiv ă și se îndreapt ă s p r e f e m e i a c u u n a n u m e r a n g s o c i a l ,
dragostea carnal ă genereaz ă impulsuri imediate, individul fiind
mai puțin predispus la raț iune. Sunt dou ă tentații antinomice.

119 Hugo Friedman, Amintiri din via ța de student la Bucure ști (1900-1904) , în „Revista
română de sociologie”, IX, 1999, nr. 3-4, p. 428.
120 Vezi, de pild ă, rolul imaginii fotografice la Al. Davila, Jurnal intim, în
„Manuscriptum”, III, 1972, nr. 2, p. 135. Sursa este extrem de interesant ă în ceea ce
privește conduitele protipendadei române de la finele sec.XIX, dup ă divorțul de
Hortensia Kreminger (cu care a avut doi copii), Al. Davila dorind s ă se
recăsătorească cu Anouca Pherekyde (la care mama fetei a f ăcut tot ce i-a stat în
putință pentru a împiedica acest lucru, și a reușit).

97 Dragostea carnal ă refuză de obicei angajamentele concrete pentru
o stabilitate a legă turii, refuz ă ideea de cuplu și familie în sens
clasic. Amorul carnal se îndreapt ă spre prostituate, femei u șoare,
legături întâmpl ătoare etc, având ca scop satisfacerea rapid ă a
dorințelor sexuale (ceea ce nu exclude sentimentul). Acest aspect al
vieții amoroase a tinerilor a suscitat multe stereotipii și un anumit
tip de conduit ă. Este mai mult decât probabil ă existența la fiecare a
uneia sau mai multor iubiri pasagere, ori iubiri carnale. Faptul este
mult prea obi șnuit pentru a insista aici. Îns ă aceste leg ături
întâmplătoare au creat uneori și probleme, generând situaț ii mai
puțin agreabile sau creând complica ții, de pild ă prin nașterea unor
copii nedoriț i sau prin dobândirea unor boli sexuale. Situa ția din
urmă se întâlne ște îndeosebi pân ă pe la începutul secolului XX,
când astfel de maladii nu- și aflaseră încă remedii eficiente. Este
cazul lui M. Eminescu sau A. D. Xenopol. Acest lucru este
consecin ța unui stil de via ță adolescentin, premarital, la care se
asociază uneori și alte obiceiuri precum be ția, consumul de droguri
etc. De obicei, pentru intelectuali mediile studenț ești favorizeaz ă
cel mai mult leg ăturile carnale, via ța boemă – cu tot cortegiul
presupus de aceasta.
În anii adolescen ței, B. P. Hasdeu se l ăsa antrenat cu mare
ușurință în aventuri sexuale f ără a-l interesa câtu și de pu țin
aspectul, etnia, cultura, rangul ori vârsta partenerelor. Mai mult,
din toate aceste aventuri – deloc pu ține și înregistrate cu destul ă
scrupulozitate în însemnă rile lui jurnaliere -, Hasdeu f ăcea
bravadă, povestind tovar ășilor de chefuri cât mai multe detalii din
viața lui sexuală121. De altfel, o parte din aceste excese se reg ăsesc
în Duduca Mamuca , un roman aproape biografic care a și
scandalizat în 1863 pe puritanii ie șeni. Al. Macedonski, egocentric,
aproape f ără un ideal feminin, pentru c ă femeia nu este dominat ă
decât de func ția procrea ției, detesta femeile u șoare sau frivole,

121 I. Oprișan, Romanul vie ții lui B. P. Hasdeu , București, Ed. Minerva, p. 119-122.

98 simțind repulsie fa ță de erotica vulgar ă122. D. Anghel era în
perioada studiilor pariziene un afemeiat superficial, a c ărui
angajare sufleteasc ă apare aproape nul ă: „a fost poet și a iubit
femeia – îl descria cineva – în edi ții diverse, mai rare sau mai
banale, mai pre țioase sau mai din topor, cu sau f ără inimă, cu sau
fără suflet, indiferent, pentru c ă-și oglindea sim țurile și senzațiile
într-însele”; „ și a fost, întotdeauna, victima lor. Le judeca, dar nu
știa să le reziste”123.
Referindu-se în 1950 la anii adolescen ței („anii
baudelairieni”), Dan Barbilian afirma „c ă la acea dat ă, în alte
condiții, fără slujnice, f ără curve, f ără boli lume ști […] aș fi putut
deveni matematicianul care nu voi mai fi niciodat ă”124. Și într-
adevăr, Barbilian – fiu de magistrat – adoptase înc ă din ultimele
clase de liceu un mod de via ță epuizant, cu nop ți pierdute în jocul
de cărți, beții, aventuri cu femei u șoare etc: „m-am înh ăitat cu
[Simon] Bayer și [Tudor] Vianu. Literatur ă, chefuri…”, cu
„nimicuri în definitiv”125. Îndeosebi imediat dup ă sfârșitul primei
conflagra ții, frecventau casa uneia din iubitele sale, Maria Zalic, ori
bordelurile din cartierul bucure ștean Crucea de Piatr ă. Escapadele
nu erau f ără urmări, stimulând inspiraț ia poetic ă, ca în cazul
poemului Răsturnica , (1921) sau al poeziei Ți-am împletit (dedicat
Mariei Zalic), proiectate s ă apară alături de altele asemenea într-un
ciclu Inscripții pe Crucea de Piatr ă126. De altfel, f ăcuse pentru aceasta
din urmă o adevărată p a s i u n e , d o r i n d s – o i a d e s o ție, deși ea era
mai în vârst ă și mamă a trei copii127. Viața sa aventuroas ă,
escapadele carnale, la care se adaug ă duritatea expresiei verbale în

122 Cf. A. Marino, Viața lui Alexandru Macedonski , Bucure ști, Ed. pentru literatur ă,
1966, p. 231-237.
123 Apud M. I. Dragomirescu, D. Anghel , București, Ed. Minerva, 1988, p. 77.
124 Dan Barbilian, Pagini inedite , I, ed. Gerda Barbilian, V. Protopopescu, Viorel Gh.
Vodă, București, Ed. Albatros, 1981, p. 101.
125 Ibidem , p. 258.
126 Cf. „Manuscriptum”, XIX, 1983, nr. 3, p. 41-43.
127 M. Coloș enco, Ion Barbu – Dan Barbilian, Biografie documentar ă (1564-1925) ,
București, Ed. Minerva, 1989, p. 181.

99 relațiile cu al ți confra ți de literatur ă (îndeosebi din cercul
„Sburătorul”) au dus la un soi de izolare a sa, pân ă și cei mai buni
prieteni ocolindu-l sau evitând orice contact. Amorezat într-o
vreme de Hortensia Papadat-Bengescu, autoarea Concertului din
muzică de Bach și mai în vârst ă decât el, Barbilian a primit din
partea acesteia o replic ă antologic ă în urma declara țiilor insistente
de dragoste: „Barbule, ne-ar trebui o insul ă singuratic ă ca să ne
iubim”, la care, peste ani, el va completa, plin de ironie: „Mă vezi
pe mine pe o insul ă singuratic ă și îndepărtată cu o singur ă
femeie?”128 Și-și continu ă escapadele cu Miriam, o cânt ăreață de
culoare, invitat ă în 1921 de Constantin T ănase pentru câteva
spectacole pe scena „C ărăbuș”, cu rezultatul vizibil în versurile
Malagă și Femeie sau poema Un personaj eteroman . Ajuns în 1921 în
Germania, pentru specializare la Göttingen, via ța sa se deruleaz ă
într-o veritabil ă destră bălare. La câteva zile numai se închide într-
un hotel din Wilhelmshöhe cu fiica aventurier ă a unui magistrat
din Cassel, aflat ă în vilegiatur ă, trăind – dup ă propria lui
mărturisire – ca „un porc și promiscuu”, cu toate c ă „cantitatea nu
mă poate consola de calitate”129. Mai mult chiar, ajunge s ă fie jefuit
de o prostituat ă, povestindu-i lui Tudor Vianu evenimentul cam în
felul acesta: „Pe str ăzile cu afluen ță echivocă în care m ă angajasem,
o urâțenie de curv ă și bătrână și murdar ă își încâlcește privirile în
ale mele.[…] Din cabotinaj sexual, din blestemata mea nevoie de
contrast și tocmai fiindc ă eram epuizat, mul țumit și fără nici o
apetență… iau curva cu mine.[…] Curva trebuia s ă stea pân ă
dimineața. P e la dou ă însă se răzgândește; se scoal ă din pat și se
îmbracă încet. […] Curva îmi scute ște toate plictiselile, descuie
singură și n u c e r e n i c i u n b a n ” ; i s e f u r a s e r ă deja 3000 de m ărci,
„deficitul acelei seri de umilire cre ștină a cărnii”130. Acest incident

128 Gerda Barbilian, Ion Barbu. Amintiri , București, Ed. Cartea Româneasc ă, 1979, p.
77.
129 Ion Barbu în coresponden ță, I, ed. Gerda Barbilian și N. Scurtu, Bucure ști, Ed.
Minerva, 1982, p. 253.
130 Ibidem , I, p. 260.

100 este departe de-al potoli, continuându- și „cariera de amant
universal”, dominat de o singur ă ambiție: „îmbun ătățirea rasei
teutone printr-un puternic influx de sânge valah”131, carieră copios
descrisă în coresponden ța sa din acei ani cu Tudor Vianu și asupra
căreia nu vom mai insista. Amuzante sunt performan țele sale, pe
care ținea să le împărtășească amicilor s ăi: la 6 aprilie 1923 anun ța
deja cea de 2064-a femeie ce-i „c ăzuse la pat”132. O pedanterie de
matematician sau orgoliul de a se autoflata în ochii prietenilor
invidioși? Cert este faptul c ă anul men ționat marcheaz ă întâlnirea
lui cu Gerda Hossenfelder, fiica un ui medic din Cottbus, care peste
numai doi ani îi va deveni so ție și se va stabili cu matematicianul-
p o e t î n R o m â n i a , d u p ă ce acesta a urmat în țară o cură de
dezintoxicare (consuma cocain ă)133. Evenimentul matrimonial va
marca totodat ă și începutul unei perioade de stabilitate uman ă.
Spre senectute, Lucian Blaga m ărturisea lui Gh. Grigurcu
că-și începuse via ța sexual ă la 16 ani, rememorând melancolic
prostituatele vieneze de care avusese parte, cu evident ă aplecare
nu atât spre fiorul erotic, cât spre frumuseț ea trupului feminin134;
este, poate, și explica ția nenum ăratelor cărți poștale reprezentând
nuduri expediate Corneliei în anii vienezi.
În schimb, un student precum Traian Chelariu s-a ferit
mereu de „fiziologie”, c ăutând permanent „iubirea curat ă”135. P.
Comarnescu, divor țat după o convie țuire de numai doi ani cu fiica
ușuratică a unui ministru, î și satisface necesit ățile fiziologice cu
diverse personaje feminine, dezgustat îns ă mereu la gândul c ă
trebuie s ă plătească.. Aflat la Paris, în 1937, noteaz ă în jurnalul s ău
diversele aventuri: „Am avut succes mare cu o fat ă italiană, cu cap
frumos, dar tân ără și splendid ă la corp, care a f ăcut dragoste pe

131 Ibidem , I, p. 79.
132 Ibidem , I, p. 230.
133 M. Colo șenco, Op.cit. , p. 250.
134 Gh. Grigurcu, În apropierea lui Lucian Blaga , în „România literar ă”, 1995, nr. 17, p.
14-15; nr. 18, p. 10; nr. 19, p. 10.
135 T. Chelariu, Op.cit. , p.22.

101 simpatie. Deci numai cu str ăine am reu șit să fac dragoste pe gratis
la Paris. O americanc ă, o italianc ă, dar nu o fran țuzoaică. Am adus-
o la 3 noaptea acas ă, după ce am dansat pasionat cu dânsa, aș a
cum mi-a pl ăcut și cum de mult doream. Amorul pe bani e penibil,
căci nu simț i mai nimic” – concluziona el136.
În alte cazuri, aceste leg ături întâmpl ătoare au creat
complica ții. Al. Philipide avea un copil dintr-o leg ătură anterioar ă
căsătoriei lui cu Johanna Minckwitz, copil ce locuia la Ia și, cu
mama sa, episod despre care nu se cunosc detalii. În urma rela țiilor
lui Ștefan Vârgolici cu o tân ără văduvă (prin 1871-1872) a rezultat
un copil. Vârgolici se credea dator s ă legitimeze poziț ia lui ș i a
femeii prin c ăsătorie. Îns ă junimiștii ieșeni (Maiorescu, I. Negruzzi
și Pogor) l-au împiedicat s ă facă acest pas, de și aproape totul era
aranjat pentru mariaj137. Cezar Petrescu a avut relaț ii nelegitime cu
fiica unui func ționar P.T.T. din Ia și și abia dup ă ce aceasta a adus
pe lume un copil leg ătura lor a c ăpătat o formă legală.
Într-un alt caz, acest tip de conduit ă a generat o veritabil ă
tragedie. Din a doua c ăsătorie a lui V. A. Urechia cu Luiza Pester
din Iași, cărturarul a avut o fiic ă, Corina. Numai c ă această soție
era de o infidelitate ie șită din comun, context în care V. A. Urechia
a întreținut rela ții – se pare – cu toate celelalte trei surori ale so ției.
Cu una s-a c ăsătorit chiar pentru a treia oar ă (cu Ana), însă a avut
un copil și cu o alta, cu Emilia. Corina, men ționată mai sus,
divorț ată după un scurt mariaj de brutalul dr. Eugen Rizu, s-a
îndră gostit de c ăpitanul Guri ță, cu care dorea s ă se căsătorească ..
Numai c ă drama acum apare: o eventual ă căsăt o r i e a r f i f o s t u n
incest, deoarece c ăpitanul era tocmai copilul lui V. A. Urechia cu
Emilia, a șadar fratele dup ă tată al Corinei. Dezv ăluirea situa ției a
dus la sinuciderea celor doi138.

136 P. Comarnescu, Op.cit. , p.181.
137 Cf. G. Panu, Amintiri de la „Junimea” din Ia și, ed. Z. Ornea, Bucure ști, Ed.
Minerva, 1998, p. 289.
138 Vistian Goia, V. A. Urechia , București, Ed. Minerva, 1979, p. 33.

102 Sunt acestea doar câteva modele ș i consecin țe ale
legăturilor întâmpl ătoare, cazuistica fiind îns ă aproape nelimitat ă.

IV. Căsătoria și cuplul familial

C ăsătoria este pasul cel mai impo rtant în realizarea unui
cuplu, în împlinirea uman ă și socială a individului. Ea este mai
mult decât un angajament social, creând un fel de ordine prin care
viața indivizilor cap ătă sens și împlinire. De aceea, mariajul este
definit ca locul central de autorealizare, de dobândire a identit ății,
de structurare normativ ă a realit ății înconjur ătoare139. Așa cum
arătam la începutul studiului nostru, indivizii gă sesc în
organizarea matrimonial ă un principiu de func ționare relativ
atrăgător și avantajos, prin c ăsătorie căutându-se lini ștea
căminului, un plus de confort și siguran ță. Pentru a reveni la Al.
Philippide, de pild ă, viața de unul singur i se p ărea o mare durere:
„Trăiesc fără nici o mul țămire – îi m ărturisea lui Hermann Suchier
la 23 septembrie1894. […] S ă mă însor, n-am cu cine, și apoi nici n-
ar putea tr ăi o femeie lesne cu mine. Neînsurat iar îi r ău. De multe
ori, când, dup ă o enorm ă osteneal ă, mă trezesc cu o mâncare
proastă, cu o locuin ță murdar ă și cu toate acestea cu o risip ă de
bani colosal ă, toate mul țămirile spiritului nu sunt de ajuns s ă mă
liniștească ”140. În schimb, B. P. Hasdeu, dup ă ani de desfrâu, plini
de oboseal ă și dezgust, prin c ăsătorie s-a reg ăsit „întreg și
luminos”141. Anton Naum, melancolic și suferind, de o cumplit ă
timiditate în fa ța femeilor, ajunsese un burlac tomnatec depresiv,
p r e d i s p u s c h i a r l a s i n u c i d e r e . L a 5 3 d e a n i s e v a c ăsători însă cu
Ecaterina Pandeli (mai tân ără cu aproape trei decenii), via ța sa

139 Cf. P. L. Berger, H. Kellner, Le mariage et la construction de la realite , în P. L. Berger,
Affrontés á la modernité, Paris, Centurion, 1980, p. 23-44.
140 Alexandru I.Philipide în dialog cu contemporanii , I, p. 111-112.
141 B . P . H a s d e u , O nevastă româncă î n t r a i u l p ămîntesc și-n viața după moarte ,
București, Ed. Socec, 1903, p. 10.

103 căpătând motiva ții deosebite, sporind tonusul și ieșirea din izolare,
ca să nu mai vorbim de apetitul scriitoricesc. Pe Mihail Sorbul anii
de viață boemă îl aduseser ă „aproape de neuras tenie”, gândind în
mai multe rânduri la sinucidere. Șansa supravie țuirii – dup ă cum
mărturisește lui M. Dragomirescu – i-a venit prin c ăsătorie: „Mi s-a
prezentat o partid ă excelent ă pentru «nasul meu» și… am primit.
Azi n-am remuș cări, ci mul țumiri. Nu mi-am luat povar ă, ci
sprijin. E, dup ă dv. al doilea noroc ce mi s-a ivit în cale și l-am
prins”142.
În fapt, c ăsătoria este doar un moment, foarte important, în
lungul proces de împlinire uman ă, de acumulare și de punere în
valoare – eventual de reconversie sau devalorizare – a atuurilor
dobândite pân ă la o anumit ă vârstă. Poate c ă de aceea, pentru
indivizii ce urm ăresc o ascensiune social ă, m a r i a j u l n u s e f a c e l a
întâmplare. Referitor la acest lucru, credem că am reușit deja să
stabilim, în linii mari, o tipologie a strategiilor matrimoniale la
profesorii universitari ai facult ăților de litere, pentru intervalul
1864-1944143, așa încât nu vom mai reveni aici asupra tuturor
problemelor pe care le presup une mariajul. Important de re ținut
pentru subiectul nostru de acum este existen ța pentru cei doi
viitori membri ai cuplului a unei veritabile „pie țe” matrimoniale,
ocazii și locuri privilegiate unde se stabilesc leg ături, se negociaz ă
și se realizeaz ă diversele tipuri de alian țe. De aceea, intrarea pe
piața matrimonial ă angajeaz ă totalitatea persoanei, adic ă un
ansamblu de atribute și cunoștințe, diversele tipuri de capital (de la
cel economic pân ă la cel simbolic), dar și „educa ția”, manierele,

142 Pavel Țugui, Mihail Sorbul în coresponden ță cu Mihail Dragomirescu , în
„Manuscriptum”, XVII, 1986, nr.1, p.. 103.
143 Lucian Nastas ă, Mécanismes de sélection et d’intégration de l’élite universitaire
roumaine. Alliances familiales , în „Colloquia”.. Journal of Central European History,
Cluj, III-IV, 1996-1997 [2000], no.1-2, p. 203-217. Vezi, de acela și, Strategii
matrimoniale în mediul universitar românesc la finele sec.XIX. Cazul Nicolae Iorga , în vol.
Istoria ca lectur ă a lumii, ed. L. Boicu, G. Bă dărău și L. Nastas ă, Iași, Ed. Funda ția
Academic ă „A. D. Xenopol”, 1994, p. 619-630.

104 relațiile sociale, gusturile etc144. Din aceast ă perspectiv ă, a ne ocupa
de strategiile matrimoniale, în fond, este o analiz ă a manierei în
care diver și indivizi și-au gestionat aceste tipuri de capitaluri
vizavi de alte atuuri pe care le pune în joc viitoarea partener ă de
cuplu. Astfel, c ăsătoria poate fi o strategie con știentă sau
inconștientă, în strâns ă legătură cu originile sociale, educa ția, stilul
de viață etc.
Pentru fiecare individ, decizia de a forma un cuplu
presupune a șteptarea unei conjuncturi potrivite și dobândirea
unor atuuri intelectuale ș i sociale care s ă reducă decalajul dintre
categoria din care provine și cea în care vrea sa intre. Afirma ția
este valabil ă îndeosebi pentru acei intelectuali cu aspira ții de
promovare pe scara social ă și la care se constat ă, cu prea puț ine
contra-exemple, o evident ă ambiție de a încheia c ăsătorii
avantajoase nu doar în plan sentimental, ci și social. Uneori acest
lucru presupune o perioada de a șteptare care duce chiar pân ă la
limita celibatului. A șa ar fi cazul lui Samson Bodn ărescu (37 ani),
T. Antonescu (35 ani), Romulus Cândea (39 ani), D. M. Teodorescu
(56 ani), Virgil B ărbat (50 ani), Ș t. Bezdechi (36 ani), Anton ș i Th.
Naum, tat ă și fiu (53 ani), Gh. Giuglea (35 ani), Al. Lapedatu (35
ani), E. Panaitescu (36 ani), D. Popovici (38 ani), Ioachim Cr ăciun
(35 ani), D. Macrea (39 ani) ș.a. Pentru mul ți din intelectualii
enumera ți, importan ța meritocra ției și a concuren ței tot mai
puternice a impus renun țarea la c ăsătoriile premature care ar fi
putut compromite șansele carierei. Evident, pentru fiecare caz în
parte exist ă diferen țe sesizabile, provenite din diverse motive
intime, familiale ori severitatea ma re a procesului de impunere pe
piața intelectual ă. Perioada de a șteptare pentru întocmirea unui
cuplu este și ea profitabil ă – mai ales pentru provinciali, pentru cei
ce nu provin din ora șul-metropol ă unde se înf ăptuiesc și de unde
se difizeaz ă actele de cultur ă – pentru a se integra mediului de

144 Vezi A. Desrosiéres, Marche matrimonial et structure des classes sociales, în „Actes
de la recherche en sciences sociales”, no.20-21, 1978, p. 97.

105 notabilități locale, pentru a- și întinde sfera rela țiilor sociale, pentru
a se face cunoscut etc. T.Antonscu și P. P. Negulescu, de exemplu,
participau la reuniuni, baluri pr ivate etc, prospectând oferta pie ții
matrimoniale, purtând discu ții interesante cu fete provenind din
vechea aristocra ție locală, cel dintâi nefiind îns ă lipsit de suferin țe
intime, generate tocmai de condi ția sa social ă modest ă, dar și
datorită aspectului fizic pe care-l considera neatr ăgător145. Mai
m u l t c h i a r , î n 1 8 9 5 T . A n t o n e s c u îi scria lui M. Dragomirescu c ă
„aici, la Giurgiu, am ajuns cavaler la mare pre ț. De pild ă, am
primit, negre șit prin mama, propuneri de c ăsătorie de la o fat ă,
vroi să zic de la tat ă-său, cu zestre de 10000 (zece mii) lei și 2000
trusouri. Și este mă o fată urâtă… de la c ăcat te po ți uita, la dânsa
ba. Altă propunere, mai bun ă, a venit din partea unei mame de
high-life d-aici. Ce e drep t, fata e prea frumoas ă, dar preten ții
multe și cam… s ăracă. Nu mă prinde pe mine cu una cu dou ă”146.
A șa cum am subliniat, aceast ă așteptare nu constituie o
conduită general valabilă . Anumi ți indivizi de origine modest ă
(dar nu numai), fideli normelor din familiile lor, nu ezit ă să
realizeze c ăsătorii precoce, dac ă-i raport ăm la vârsta mariajului
altor congeneri. Nicolae Iorga s-a c ăsătorit întâia oară la 19 ani;
Calistrat Hoga ș la 21 ani; Vasile Burl ă la 22 ani; Ș t. Mateescu la 19
ani ș.a.
Sintetizând, putem afirma că , în afara sentimentelor, o
uniune flatant ă și cucerirea unei frumoase dote sunt și ele criterii în
traseul realiz ării unui cuplu. Căsătoria permite dezvoltarea unui
sistem de schimb inter-familial bazat pe reciprocitate (poten țială),
în care funcț ia de asigurare nu este deloc neglijabil ă. Prin căsătorie
se pătrunde într-o reț ea de obliga ții și loialități, aceasta angajând
capitalul simbolic colectiv al familiei și reprezentând un eveniment
decisiv pentru reproducerea unui patrimoniu inseparabil material

145 T. Antonescu, Jurnal , manuscris citat.
146 T. Maiorescu și prima genera ție de maiorescieni, p. 481.

106 și simbolic. În felul acesta se realizeaz ă o unitate ce pune în comun
diversele resurse.
A șadar, o c ăsătorie bun ă înseamn ă garanția numelui,
onoarea, capitalul simbolic al familiei, integrarea într-un grup. Din această perspectiv ă, de exemplu, unul din elementele care s-au
bucurat de o mare aten ție din partea multor intelectuali a fost
numele de familie al so ției și eventualul titlu. Numele este acela
care permite descenden ților unei familii „aristocratice” sau cu un
mare prestigiu social (polit ic) de a crede în existen ța unor diferen țe
esențiale între ei și ceilalți. Numele poartă grandoarea ș i calitatea
unei familii, evoc ă trecutul, rela țiile cu alte familii, ceea ce
angajeaz ă onoarea și respectul. V. A. Urechia, de pild ă (al cărui
nume patronimic adoptat abuziv, „Urechia”, îi oferea sentimentul unei legături cu a șa-zisul str ămoș boier și cărturar din sec.XVII,
Grigore Ureche), se c ăsătoreș te în 1857 la Paris cu Françoise Plano,
fiica doctorului de Plano, medic al reginei Izabela a Spaniei. Sunt explicabile astfel inhibiț iile fiului de clucer din Piatra Neam ț când
s-a trezit înconjurat de atâtea rude bogate din Paris, Madrid,
Londra ori New-York, „care vorbeau de milioane”
147. Și ca să nu ne
depărtăm de aceast ă familie, fiica lui V. A. Urechia din a doua
căsătorie, Corina, va deveni în 1882 so ția lui Eugen Rizu, profesor
universitar și decan al facult ății de medicin ă din Iași, acesta din
urmă căpătând ca dot ă casele socrului din capitala Moldovei,
bijuterii în valoare de 3837 lei/aur, garderob ă, trusou și alte bunuri
de 5450 lei148. Deș i Al. Macedonski pare s ă f i d e t e s t a t i d e e a d e
căsătorie, dintr-o p ărere nu prea bun ă despre femeie, nu rezist ă
tentației de a face o bun ă „alianță”, poate din snobism, dar ș i
pentru a sc ăpa de povara grijilor zilnice. Se c ăsătorește în 1861 cu
Ana Rallet-Sl ătineanu (cu un arbore genealogic impresionant,
coborât în exces pân ă la familia Cantemir), primind ca dot ă bunuri

147 V. A. Urechia, Din tainele vie ții, în „Apărarea naț ională ”, I, 1900, nr. 161, p. 1.
148 Vezi Arh. St. Ia și, Căsătorii, dos. 110/1882. Eugen Rizu, cu zece ani mai în vârst ă
decât soția, era fiul sp ătarului Grigore Rizu. Corina a divor țat la scurt timp datorit ă
brutalității soțului.

107 mobile și imobile în valoare de 32000 lei, zestre de-a dreptul
impresionant ă la vremea aceea149; va reu și totuși, printr-o via ță
boemă și nechibzuit ă, la care se adaug ă întreținerea copiilor mul ți
pe care i-a avut, s ă „falimenteze” și să trăiască din expediente
ocazionale, al ături însă de o so ție devotat ă și afectuoas ă.. Duiliu
Zamfirescu va cunoa ște încă din primul an petrecut la Lega ția
română din Italia pe Henriette, fiica senatorului ș i bancherului
Antonio Allievi, care îi va aduce ca zestre 110000 franci che ș și o
cincime dintr-o proprietate, locuind la socrul s ău, într-un palat de
secol XVI în apropierea Forului Traian, înconjurat de colec ții
prețioase de art ă, frecventând înalta societate din Roma etc150. Sau
Ilie Bărbulescu, a c ărui soție îi adusese „o zestre de care era foarte
mulțumit – un mic hotel confortabil, în parcul de la Sinaia”, având
o situație material ă de „om bogat”151. G. Călinescu s-a c ăsătorit cu
Alice Elisabeta Trifu, ai c ărei părinți aveau în Bucure ști o mare
suprafață de pământ ce acoperea aproape tot cartierul Floreasca de
astăzi, unde au creat o ferm ă c e p r o d u c e a u n v e n i t a p r e c i a b i l ( s e
ocupa cu cre șterea vitelor, legumicultur ă, avea grajduri cu cai de
curse), și pe care mult mai târziu î și va construi casa George
Călinescu. În 1915, la c ăsătoria lui Eugen Lovinescu, fiul
profesorului Vasile Lovinescu, cu profesoara de francez ă Ecaterina,
fiica proprietarului Gh. Gr. B ălăcioiu, dota primit ă a fost o rent ă
anuală de 2000 lei, perpetu ă, plus trusoul complet de 8000 lei,
„precum și orice avere viitoare mobil ă și imobilă sub orice titlu” ar
dobândi-o so ția152.
Cazul lui Mateiu I. Caragiale este și el suficient de
cunoscut pentru a nu insista prea mult. Atât doar de re ținut aici,
faptul că, umilit prin actul na șterii sale – ca produs al unei leg ături
nelegitime dintre I. L. Caragiale ș i Maria Constantinescu –, Matei

149 A. Marino, Viața lui Alexandru Macedonski , p. 242-243.
150 M. Gafița, Duiliu Zamfirescu , București, Ed. pentru literatur ă, 1969, p. 290-291.
151 Cf. I. Petrovici, De-a lungul unei vie ți, București, Ed. pentru literatur ă, 1966, p. 271.
152 Cf. C. Popescu-Cadem, E. Lovinescu – dosar biografic , în „Manuscriptum”, XII,
1981, nr. 4, p. 152.

108 își construie ște din mitul nobiliar un univers paralel cu realitatea.
În plus, se va c ăsători cu Maria Sion, fiica lui G. Sion, de la care va
primi mo șia Elisa-Stoene șt i ( S i o n u ) , p e c a r e o v a î n z o r z o n a c u
diverse însemne heraldice, drapele ungure ști etc153. Astfel, prin
căsătorie, a căpătat un titlu și a devenit mo șier și rentier.
De și ne-am oprit dispropor ționat asupra acestui aspect,
trebuie totu și menționat faptul c ă forța numelui se manifest ă într-
un cerc mult prea restrâns, contribuind doar în mic ă măsură (dar
contribuie) la procurarea unor beneficii simbolice. Când vorbim de prestigiul numelui nu ne referim în primul rând la familiile
veritabil aristocratice, întrucât în România este prea greu de definit
acest lucru dup ă valul de „înnobilă ri” din sec.XVIII și începutul lui
XIX. Avem de-a face cu o a șa-zisă nobilime de titluri, adeseori
cumpă rate. Orgoliul numelui – simbolul apartenen ței la o familie
cu lungă istorie – se poate transforma în crispare, în del ăsare etc,
pentru cine crede c ă el face totul.
Pentru intelectualii cu aspira ții de a ocupa o pozi ție socială ,
ca și pentru oamenii politici, mariajul este foarte important,
deoarece prin el se lă rgește reț eaua de influen ță socială. În mediul
intelectual selec ția se face pe baza principiului meritocratic, al
talentului, dar acesta ac ționează de regul ă eficient numai în
contextul integr ării într-o re țea socială (sau grup) cu interese foarte
bine conturate. Referindu-se la un coleg de profesorat, Sextil Pușcariu îi scria lui I. Bianu în 1927: „Colegul meu [Emil]
Panaitescu m ă roagă să-l recomand Academiei ca urma ș al lui
Pârvan la Școala din Roma. L-a ș recomanda cu mai mult ă
insistență dacă l-aș ști mai muncitor și mai însufle țit. Avantajiile pe
care le are asupra altora sunt îns ă legăturile lui personale – și prin
socrul său – cu cercurile din Roma, unde a petrecut aproape doi
ani și felul lui simpatic de a se prezenta. Și din punct de vedere
științific sunt sigur c ă nu ne va face de ru șine, dar nici c ă va putea

153 În ajunul că sătoriei lui Maria Sion, Mateiu I. Caragiale î și „fabrică” un certificat
de naștere ce indica Tu șnadul ca localitate natal ă, mama sa domiciliind în…Viena.

109 continua mo ștenirea lui Pârvan”154. Și într-adev ăr, Emil Panaitescu
se căsătorise din 1925 cu Maria-Sofia Lahovary-Kre țulescu, al c ărei
tată, Al. Em. Lahovary, era ministru al României la Roma (1917-
1928). În afara unor exemple in vocate mai sus, am mai putea
aminti aici mariajele lui Petre Andrei (cu Maria Tulbure, cumnata lui C. Meissner), Mihai Berza (cu Ana, fiica lui Al. Tzigara-Samurca ș), I. Bianu (cu Alexandrina B ăicoianu, rud ă și cu N.
Xenopol, șef de cabinet al lui I. C. Br ătianu), I. Bogdan (cu Maria
Colțescu), P. Caraman (cu Alice Sibi), I. Cr ăciun (cu Ana Vaida,
cumnată cu Al. Vaida-Voievod), S. Dragomir (cu Flora Bonciu,
rudă cu Vasile Goldi ș), P. Eliade (cu o sor ă de-a lui Spiru Haret),
Gh. Giuglea (cu Maria Hane ș, deci rud ă cu Ov. Densusianu), O.
Goga (întâia oar ă cu Hortensia Cosma, al c ărei tată era unul din cei
mai influen ți și bogați oameni din Ardeal), Ed. Gruber (cu Virginia,
fiica Veronic ăi Micle), N. Lascu (cu Victoria Borza, fiica
universitarului), C. Marinescu (cu Zoe Bal ș), Aurel Pampu (cu
Elena, fiica lui Virgil B ărbat), P. R ășcanu (cu Aglaia, fiica
colonelului C. Lagna, aghiotantul lui Al. I. Cuza), I. D. Ștefănescu
(cu Margareta, fiica lui Al. Vlahu ță), Al. Tzigara-Samurca ș (cu
Maria Gr. Cantacuzino) ș.a., care, chiar ș i la numai simpla
enumerare, par a spune multe.
C ăsătoria este ș i ea așadar o strategie de investi ție, oricât ar
părea cuvântul de reprobabil, pentru c ă investițiile nu sunt
neapărat de natur ă financiară , socială, politică sau cultural ă, ci mai
ales sufleteasc ă. Putem vorbi în termeni de investiț ie, fără a putea
reconstitui vreodat ă (sau doar prea puț in) cuantumul diverselor
atuuri ce intervin în luarea unei decizii, dar nici ceea ce înseamn ă
calitățile morale și spirituale ale so ției. Oricare ar fi reu șita
profesional ă a indivizilor, aceasta nu poate deveni și o reușită
socială dacă nu i se asociaz ă o strategie matrimonial ă conform ă
normelor dominante.

154 Scrisori c ătre I. Bianu , III, ed. Marieta și Petre Croicu, Bucure ști, Ed. Minerva,
1976, p. 631.

110 Pe de alt ă parte, căsătoria nu este doar o afacere personal ă,
privată, ci ș i de grup. Referitor la acest ultim aspect, se cuvine s ă ne
oprim asupra cercului Junimii și a celor grupa ți în jurul lui T.
Maiorescu, grup ce coordona o adev ărată politică în aceast ă
direcție. Cazul relaț iei dintre M. Eminescu și Veronica Micle este
deja mult prea celebru pentru a mai insista asupra lui. T. Maiorescu, I. Negruzzi, pân ă și I. Creang ă, s-au opus inten ției lui
Eminescu de a se c ăsători cu aceasta.
Am menț ionat deja pe Ș tefan Vârgolici care, prin 1871-
1872, avusese rela ții amoroase cu o tân ără văduvă, legătură din
care se n ăscuse un copil. În momentul în care Vârgolici s-a crezut
dator să legitimeze poziț ia lui ș i a femeii prin c ăsătorie, liderii
junimiștilor ieșeni l-au împiedicat s ă facă această căsătorie, de și
aproape totul era aranjat pentru mariaj. Iat ă cum relateaz ă G. Panu
acest fapt: „ Junimea s-a ocupat imediat de aceast ă eventual ă
căsătorie”; „prindeam f ără voia mea buc ăți de fraze schimbate
între d-nii Maiorescu, Negruzzi și Pogor, conversaț ie în care figura
înăcrită și severă a d-lui Maiorescu tr ăda o dezaprobare formal ă”.
„Șefii Junimei , nu știu din ce cauz ă, sfătuiră și insistar ă pe lâng ă
Vârgolici s ă nu contracteze aceast ă căsătorie, și acesta, cu toat ă
dragostea ce avea pentru tân ăra văduvă, se supuse Junimei și
legăturile fur ă rupte definitiv”. „ Junimea se amesteca în asemenea
chestii delicate, de câte ori era vorba de un membru influent, și rar
se întâmpla ca ea s ă nu izbuteasc ă”155. Evident, partida era sub
așteptă rile șefilor junimi ști, Șt. Vârgolici c ăsătorindu-se finalmente
cu Natalia Alcaz156, dintr-o familie ridicat ă l a b o i e r i e d e I o n i ță
Sandu Sturdza, iar dup ă moartea acesteia luând de nevast ă pe vara
ei, Elena Tiron, dintr-o familie ce curprindea mai mul ți intelectuali
locali.
Junimistul Vasile Burl ă se căsătoreș te în 1872 cu Matilda
Caterina Cugler, fi ica arhitectului ie șean, de origine austriac ă,

155 Cf. G. Panu, Op.cit., p. 289.
156 Părinții acesteia erau Costache Alcaz și Ecaterina (n ăscută Bucur). Vezi Arh. St.
Iași, Căsătorii, 16/1879.

111 Carol von Cugler, a c ărui soție începuse s ă publice versuri în
„Convorbiri literare” înc ă din 1867. Tomnatecul junimist A. Naum
se va căsători în 1883 cu Ecaterina, fiica c ăpitanului Iancu Pandali,
la sfatul și insisten țele lui Gr. Buiucliu, junimist și intim al lui
Maiorescu. Când Teohari Antonescu în științează p e T . M ai o r e s c u
despre inten țiile sale matrimoniale – c ăsătoria cu Eugenia
Vârgolici, fiica celui invocat mai sus –, acesta felicit ă pentru alegere
și logodn ă, la care mai adaug ă câteva elemente ce dezv ăluie
preocupările lui: „Î ți poți închipui c ă n u m – a m î n s t r ăinat cu
desăvârșire de ceea ce prive ște pe vechii no ștri junimi ști din Iaș i,
cu toată strămutarea mea din acest frumos ora ș; și așa am aflat de
la prieteni c ă d-ra Vârgolici este inteligent ă și cuminte, este
frumoasă și este prea tân ără. Că este inteligentă și cuminte –
aceasta e principalul; c ă e frumoas ă, e un accesoriu: orice om
inteligent are frumuse țea sa proprie, tocmai prin expresia
inteligen ței; că e prea tân ără, e un defect care se îndrepteaz ă zi cu
zi. Bine ai f ăcut!”157.
T. Maiorescu a avut un rol important și în căsătoria lui M.
Dragomirescu, în 1898, cu Adelina (Ada) Poenaru. De și părinții
Adelinei și sora ei Ana158 erau contra c ăsătoriei celor doi pân ă prin
1897, interven ția liderului junimist (aflat în relaț ii apropiate cu
familia Poenaru) a dus la finalizarea proiectului matrimonial. P. P.
Negulescu, aflat în 1898 la Abbazia împreun ă cu familia
Maiorescu, a cunoscut pe Mariette Dabija, și deși soția mentorului
său îl „împingea” spre o c ăsătorie, acesta – cu delicate țe – tot
refuza pe motiv c ă mama fetei era bolnav ă psihic și exista riscul ca
și descenden ții să aibă aceleași manifest ări. Doar când s-a pus în

157 Apud T. Antonescu, Jurnal , manuscris citat, însemnarea din 15 martie 1899.
158 Părinții Adelinei erau Nicolae și Lucia Poenaru. Mama fetei era de origine
franceză, bunicul Luciei, arhitectul Pierre-Char les-L’Enfant, fiind cel care a ridicat
planurile oraș ului Washington. Din fra ții și surorile Adelinei se cuvine a fi re ținuți
Constantin Poenaru-C ăplescu (1874-1948), renumit chirurg și Ana Poenaru (1864-
1948), căsătorită cu maiorul Ion Oll ănescu, fratele lui Dumitru Ascanio-Oll ănescu.

112 discuț ie averea fetei (mo șia Davideni, cu un venit de 18000 lei pe
an), Negulescu a acceptat discu țiile preliminare pentru logodn ă159.
Îns ă cazul lui I. Al. Br ătescu-Voine ști este mai mult decât
revelator. Remarcat de Maiorescu pentru talentul și inteligen ța sa,
l-a avut mereu în preajm ă, purtându-l prin c ălătorii în str ăinătate
pe cheltuiala sa, veghindu-i forma ția, publicându-i creaț ia literar ă,
introducându-l în înalta sociatate, asigurându-i un post de magistrat etc. Îns ă c ân d M ai o r e s c u i – a p r o p u s s ă ia în căsătorie o
nepoată de-a so ției sale, pe Maria Racot ă, Brătescu-Voine ști a
refuzat tran șant, din clipa aceea rupându-se orice leg ătură dintre
cei doi, de și mai mul ți ani la rând tân ărul discipol a încercat s ă-i
recâștige afecț iunea.
A șa cum de la sine se în țelege, procesul de realizare a unui
cuplu ascult ă de niște ritmuri nu lipsite de semnifica ție, dar ș i de
niște modele, moș tenite sau însu șite prin imita ție.

IV.1. Etape spre c ăsătorie

Exist ă o adevărată scenografie în ce prive ște modul în care
pot face cuno ștință doi parteneri. Sub acest aspect, trebuie
menț ionat că intervin o sum ă de elemente ce ț in de tradiț ie, de
evoluția libertății relațiilor dintre sexe, de conjunctur ă etc, foarte
importante fiind îns ă, în primul rând, calit ățile viitorilor parteneri.
Dincolo de aspectul fizic, care inconș tient mereu intr ă în calcul
(deși adeseori contestat), educa ția tinerei fete constituie un atu
important.
Eugenia Frangolea, viitoarea so ție a lui Samson
Bodnărescu, a studiat prin anii '70 ai veacului XIX la Gotha și
Berlin, lucru nu tocmai uzual la vremea aceea. Elena Bacaloglu a
urmat cursurile de la Collège de France și Sorbona, devenind
pentru scurt timp (1902-1904) so ția lui Ov. Densusianu. Adelina

159 Cf. T. Antonescu, manuscrisul citat .

113 Poenaru (1870-1919), viitoare so ție a lui Mihai Dragomirescu,
vorbea înc ă de mică trei limbi: româna, greaca și franceza, mai apoi
însușindu-și bine greaca veche, engleza, italiana ș i germana. Prin
1880, de exemplu, Adelina a cunoscut pe Eminescu prin saloanele literare din Bucure ști ale Mitei Kremnitz, M. Miller-Vergy, Ioachim
Pompilian, ale mamei ei (Lucia Poenaru) ș.a., saloane frecventate și
de Titu Maiorescu. Prin 1880-188 3, Eminescu a dedicat Adelinei
poezia Apari să dai lumin ă, publicat ă apoi de M. Dragomirescu în
„Convorbiri literare” din 1 iunie 1895
160. În 1891 merge la unul din
Institutele din Oxford pentru a studia literatura englez ă (traduce
Othelo în francez ă), continuându- și apoi studiile la Sorbona, unde
aprofundeaz ă istoria filosofiei la îndemnul lui T. Maiorescu, la
Bruxelles și Liège, dup ă care se întoarce în ț ară (1897). În intervalul
1891-1897 Adelina Poenaru a redactat un Jurnal , deosebit de
interesant sub aspectul educa ției unei tinere fete de origine social ă
elevată, dar mai ales în ce prive ște relația pre-marital ă cu viitorul
soț161.
Ștefaniei Dobrogeanu Gherea, fiica lui C. Dobrogeanu-
Gherea și viitoarea so ție a lui Paul Zarifopol (c ăsătoriți în 1902),
încă din copil ărie i s-a cultivat gustul pentru muzic ă, fiind trimis ă
la studii muzicale în Germania și ajungând o înzestrat ă pianistă . În
1897, pe când se afla la co nservatorul din München, tat ăl îi
recomanda o sum ă de autori pe care „orice om cult trebuie s ă-i
cunoască”, nelipsind Shakespeare, Dickens, G. Eliot, Goethe,
Schiller, Heine, Lessing, Tolstoi, Dostoievsky, Manzoni, Salvatore
Farina ș.a., avertizând-o totodat ă să nu judece „via ța reală după
romane”162. Sextil Pu șcariu ofer ă de altfel într-unul din volumele

160 Vezi Elena Cerchez, În jurul poeziei „Apari s ă dai lumin ă”, în „Manuscriptum”, 1/
1990, p. 27-29.
161 Fragmente în „Manuscriptum”, 4/ 1989, p. 176-179. La BCS Bucure ști se află
coresponden ța dintre M. Dragomirescu și Adelina (sute de scrisori), în parte
publicate în „Manuscriptum”, 4/ 1989, p. 167-175.
162 Corin Grosu, C. Dobrogeanu-Gherea. Scrisori familiale , în „Manuscriptum”, II, 1971,
nr. 1, p. 72.

114 sale de memorialistic ă un portret cople șitor în ceea ce prive ște
calitățile Ștefaniei163. Pe acelea și coordonate, se mai cuvin a fi
menț ionate Venturia Nicolau (c ăsătorită mai apoi cu Onisifor
Ghibu), cu studii muzicale la Viena și Paris, ca elev ă a Féliei
Litvinne, devenind o bun ă pianistă și cântăreață de lieduri, fiind
acompaniat ă într-un concert la Ateneul Român, în 1925, de G.
Enescu, cu multe înregistr ări pe disc etc; Cella Delavrancea, fiica
lui Barbu Ștefănescu-Delavrancea, mult prea cunoscută pentru a
insista aici164. Și tot S. Pu șcariu reconstituie într-o vastă și
impresionant ă sinteză de istorie familial ă, recent publicat ă, o frescă
impecabil ă nu doar de genealogii, ci a femeilor, cu toate atributele
lor, în primul rând de educa ție165.
Sau cazul poetei Matilda Cugl er-Poni, fiica arhitectului
Carol von Cugler și viitoare so ție, mai întâi, a filologului Vasile
Burlă, apoi a universitarului Petru Poni, care a primit în familie o
educație deosebit de aleas ă, împlinit ă prin lecturi sistematice din
literaturile german ă, francez ă, italian ă și român ă, educaț ie
transmis ă și fiicelor ei Lucia, Viorica și Margareta. Totodat ă, a fost
una din pu ținele femei care au f ăcut carier ă literară prin
intermediul „Convorbirilor literar e”, publicând versuri lirice, în
care motivul iubirii, al dragostei neîmplinite, este dominant. Iulia Hasdeu ar fi un alt bun exemplu, fiin ță deosebit de sensibil ă, aflată
mereu sub supravegherea tat ălui ei. Chiar și când aceasta se afla la
Paris, scria s ăptămânal savantului, f ăcându-i un raport detaliat
asupra activit ății (lecturi, succese, întâlniri, alimenta ție etc). Era o
fată c e r e f u z a t e n t a țiile și frivolit ățile vârstei, tr ăind în izolare
împreun ă cu mama sa și studiind din greu, ca student ă la Paris
trebuind s ă concureze cu colegi francezi deosebiț i, din care unii au
devenit celebri, precum André Bellesort sau Abel Rey. Nu trebuie să omitem nici pe Ana Conta (sora lui Vasile Conta), viitoarea so ție

163 S. Pușcariu, Op.cit, p. 114-125.
164 Pentru ambele vezi Cella Delavrancea, Dintr-un secol de viață , București, 1987.
165 S. Pușcariu, Spița unui neam din Ardeal , ed. Magdalena Vulpe, Cluj, Ed. Clusium,
1998. Volumul con ține o impresionant ă cantitate de fotografii de epoc ă ale femeilor.

115 a lui George Kernbach, cu pseudonimul de Gheorghe din Moldova, la care se mai pot ad ăuga o sumedenie de alte exemple
feminine cu o excep țională educație.
Un important document pe baza c ăruia se poate reconstitui
ambianța familială și intelectual ă în care s-a format de tân ără o fată
de familie „bun ă” este „Albumul” Maric ăi Sion (fiica lui Gh. Sion,
autorul unui volum de Suveniruri contimpurane , și viitoarea so ție a
l u i M a t e i u I . C a r a g i a l e ) , o b i c e i f r e c v e n t î n c e p â n d c u m i j l o c u l
sec.XIX166. Sunt de asemenea evidente posibilit ățile de educa ție la o
tânără de la începutul sec.XX prin cazul lui Alice Steriade
(devenită prin c ăsătorie Voinescu), cu studii de filozofie la
București (licențiată în 1908) și un doctorat la Paris despre școala
neokantian ă de la Marburg și idealismul critic (în 1913), ajuns ă
profesoar ă la conservatorul din Bucure ști, după ce a eșuat în
ocuparea catedrei de filozofie de la Universitate pe motiv c ă
era…”femeie”167. Cornelia Brediceanu, cu studii liceale la Laussane
și Brașov, apoi absolvent ă de medicin ă la Viena, provenea dintr-o
familie de intelectuali ardeleni, avoca ți și diploma ți, cu înclinaț ii
a r t i s t i c e , î n c a s a c ăreia se perindau frecvent personalit ăți precum
Aurel C. Popovici, Ion Popovici-B ănățeanul, Traian Vuia, Valeriu
Braniște, Sever Bocu, Filaret Barbu ș.a.
De altfel, progresele realizate la noi de mi șcarea feminist ă,
mai evidente dup ă 1900, poten țate îndeosebi de evenimentele
primului r ăzboi mondial, în timpul c ăruia femeile au fost antrenate
în cele mai diverse câmpuri de activit ăți socialmente organizate
pentru a înlocui pe cei afla ți pe front, au schimbat atitudinea și
importan ța lor în societate. Acestea sunt tot mai mult prezente în
mediile universitare, ajungându-se la sfâr șitul perioadei interbelice
să fie predominante numeric îndeosebi în cadrul facult ăților de
litere și filosofie. În plus, epoca dintre cele dou ă războaie se

166 M. N. Rusu, Suveniruri de salon , în „Manuscriptum”, IV, 1973, nr. 3, p. 184-187.
167 În perioada interbelic ă era în rela ții cu F.Mauriac, André Gide, Roder Martin du
Gard (cu care era în coresponden ță), A. Malraux, H. Focillon, Charles du Bos ș.a.

116 caracterizeaz ă printr-o mai mare libertate a rela țiilor dintre sexe,
un mai mare grad de exprimare și de independen ță al femeii etc.
Sub acest ultim aspect și al fizionomiei unei tinere cu
aspirații elevate sunt demne de reț inut însemn ările jurnaliere ale
lui Jeni Acterian, o fiin ță deosebit de inteligent ă care s-a mi șcat în
preajma lui Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Botta, P. Comarnescu, C. Noica ș.a., într-o epoc ă în care statutul femeii se
ameliorase considerabil
168. Magda Isanos, cu studii de drept f ăcute
la Universitatea din Ia și (1934-1938), poet ă mult apreciat ă,
căsătorită pentru scurt timp cu Eusebiu Camilar. Sau enigmatica
Alice Călugăru, ori mai pu țin cunoscuta azi Lucie Alioth-Karadja,
de o inteligență și cultură deosebit ă, dar nefructificat ă; Lucia
Mantu, plin ă de mister ș i rafinament literar, în preajma c ăreia se
înnobilau M. Sadoveanu, G. Ibr ăileanu, G. Topârceanu ș.a.; Cella
Serghi; Henriette Yvonne Stahl, scriitoare de limb ă română și
franceză, sensibil ă și mult apreciat ă, sunt doar câteva exemple.
Cu alte cuvinte, prea pu ține din partenerele de via ță ale
intelectualilor români au avut la intrarea în cuplu ceea ce numim astăz i d o a r s t u d i i m e d i i , m a j o r i t a t e a b u c u r â n d u – s e d e o b u n ă
educație. Evident, nu trebuie s ă omitem nuan țele ce se impun
pentru a doua jum ătate a secolului XIX, când marea majoritate a
fetelor de familie bun ă frecventau pensioanele, destul de
numeroase în epoc ă și cu obiective ce vizau o palet ă foarte larg ă de
aspecte ale educa ției tinerelor fete, în care nu era neglijat ă nici viaț a
socială și familială .
Nu trebuie îns ă să omitem nici existenț a în viaț a
intelectualilor români a unor partenere de cuplu mai pu țin
instruite prin intermediul școlilor, ceea ce nu exclude pentru
acestea existen ța unor calit ăți și cunoș tințe intelectuale demne de
luat în seam ă. Soția lui B. P. Hasdeu, Iulia, nu pare s ă fi urmat nici
măcar un pension, îns ă contemporanii au fost mereu impresiona ți

168 Jeni Acterian, Jurnalul unei fiin țe greu de mul țumit , ed. Arșivar Acterian și Doina
Uricariu, Bucure ști, Ed. Humanitas, 1991.

117 de inteligen ța și cultura ei, probabil de autodidact. Eugenia
Vârgolici, so ția lui Teohari Antonescu, a r ămas doar cu studiile
liceale încheiate, datorit ă căsătoriei realizate la 18 ani; prima so ție a
lui Cezar Petrescu, Marcela Petr ea, provenea di ntr-o familie
modestă și abia ie șise din adolescen ță, și deși a murit tân ără,
scriitorul i-a purtat tot restul vie ții o tandr ă aducere aminte.
S-ar mai cuveni spuse aici câteva cuvinte despre func ția
mamei în preg ătirea fiicei pentru viitoarele ei îndatoriri de so ție și
mamă . În afara rolului educativ ce-l are, tot ea este cea care se
impune masiv în centrul imaginii viitorului cuplu și organizeaz ă
scena întâlnirilor, via ța în doi în perioada imediat urm ătoare
căsătoriei etc. A șadar, mama este agentul conservator al uzajelor
sociale și totodat ă agentul activ al politicilor matrimoniale. Cu
ocazia prezent ărilor ea este regizorul și scenograful. Ea detemin ă și
învață fiica cum s ă se îmbrace, cum s ă priveasc ă, cum și ce să
vorbeasc ă etc – îi impune atribute apte s ă creeze o bun ă imagine în
ochii pretendentului. Al ături de p ărinți, bunicii, unchii ș i mătușile,
prietenii de familie joac ă un rol deloc neglijabil în procesul
matrimonial, îndeosebi în ceea ce prive ște colecta de informa ții
privind poten țialii pretendenț i. După moartea lui Ioan Lapedatu,
Aron Densusianu (na ș de cununie al acestuia, stabilit apoi la Ia și)
mediază recăsătoria vă duvei Lapedatu (care avea deja doi copii169)
cu scriitorul ș i esteticianul Ioan Pop Florantin, membru al Junimii,
și el la a doua însur ătoare. Pe de alt ă parte, P. Comarnescu nu ț ine
seama de sfaturile prietenilor (C. Noica, M. Eliade, M. Vulc ănescu)
de a nu se c ăsători cu Gina Manolescu-Pincas, sfaturi date nu din
invidie pentru c ă tată l acesteia ar fi ministru, ci pentru c ă în mod
real era o uș uratecă și aventurier ă, chiar și după căsătorie
înșelându-l cu N. D. Cocea. În acela și timp, dup ă cum mărturisește
în Jurnalul său, P. Comarnescu era „tolerat de mama ei, socotit
rezervă bună de tatăl ei vitreg, dl.Pincas, om f ără viitor ca

169 Celebrul economist I. I. Lapedatu și istoricul Al. Lapedatu.

118 intelectual, de tat ăl ei, dl. ministru Manolescu-Strunga; și alții care
cred că eu vreau s ă mă lansez prin el!”170.
De asemenea, fra ții, recunoscând func ția emancipatoare a
căsătoriei pentru fete, contribu ie la realizarea unor c ăsătorii
rezonabile. Sub acest aspect este de reț inut atitudinea lui I. Bogdan
în proiectul matrimonial al colegului s ău de profesorat, N. Iorga,
care se va c ăsători cu Ecaterina Bogdan, sora slavistului171 sau a lui
D. I. Suchianu, prieten ș i coleg de pensiune cu M. Ralea la Paris în
1919-1922, sora celui dintâi devenind so ția lui Ralea (o vremea,
înainte de c ăsătorie, locuind și ea ca student ă în aceea și pensiune
pariziană)172.
Invocam mai sus existen ța unei pie țe matrimoniale, cu
cereri și oferte, cu negocieri etc. În primul rând, fata este plasat ă în
anumite spa ții ale pie ții matrimoniale, pân ă pe la 1918 foarte bine
definite. Existau totodat ă intermediari care f ăceau aranjamentele,
stabileau modalit ățile și locurile de întâlnire pentru cei doi, care
fructificau diverse activit ăți mondene pentru a pune în rela ție doi
tineri etc. Sub aspectul modalit ăților de a face cuno ștință, există
practic o infinitate de exemple, specifice fiec ărui caz aparte, și care
ar face dificil ă enumerarea lor aici. Importante îns ă sunt locurile
care faciliteaz ă întâlnirea, cunoa șterea reciproc ă incipient ă, cea care
să genereze declicul: la masă , invitații într-o familie, excursie (între
rude sau prieteni); cursuri de dans; baluri și serate, ceremonii (o
nuntă, de exemplu), prin toate acestea putându-se controla rela țiile
dintre sexe. Istoricul Ioan Ursu, de pild ă, și-a cunoscut so ția fiind
invitat la Câmpulung la c ăsătoria lui Romulus Grigorescu, unul
din fiii gen.Eremia Gr igorescu, cu o nepoat ă a lui A. D. Xenopol
(Ursu fiind în excelente rela ții cu istoricul ie șean). În calitate de

170 P. Comarnescu, op. cit ., p. 111.
171 Vezi Lucian Nastas ă, Strategii matrimoniale în mediul universitar românesc la finele
sec. XIX. Cazul Nicolae Iorga , în vol. Istoria ca lectur ă a lumii, ed. L. Boicu, G. B ădărău
și L. Nastasă , Iași, Ed. Funda ția Academic ă „A. D. Xenopol”, 1994, p. 619-630.
172 Tatiana Slama-Cazacu, Pe urmele lui Mihai Ralea la Paris , în „Manuscriptum”, XII,
1981, nr. 3, p. 30-34.

119 cavaler de onoare a avut ca partener ă pe viitoarea lui so ție,
Lucreția Grigorescu, fiica generalului. C. C. Giurescu a fost
profund impresionat de fiica lui Simion Mehedin ți, cu prilejul unei
excursii pe Dun ăre, în 1920, cunoscând-o mult mai bine în urma
vizitelor ce le f ăcea tată lui acesteia, care – asemeni lui Maiorescu –
invita acas ă pe cei care-i pre țuia.
Pentru intelectuali, mediul studen țesc este de obicei unul
din locurile privilegiate unde se realizeaz ă cuplurile. De pild ă,
Garabet Ibr ăileanu și-a cunoscut so ția în 1895 (abia terminase
facultatea și era doctorand), cu prilejul unei excursii pe Ceahl ău
organizate de studen ții facultății de științe din Iași. În grup erau ș i
două fete, una din ele, Elena, student ă, era sora unui prieten al lui
Ibrăileanu, Mihai Carp (care publica în „Evenimentul literar” cu
pseudonimul M. Dafin). Ibr ăileanu a stat mereu în preajma Elenei,
fără însă a-i face vreo m ărturisire sau declara ție; doar atât, îi acorda
o atenț ie mult mai mare decât celorlalte persoane. În toamna
aceluiași an, Elena Carp trebuia s ă participe la un Congres
studențesc la Câmpulung-Muscel, ca membr ă a delega ției ieșene.
Ibrăileanu se hot ărăște să plece și el, cump ărând o ladă de felurite
bunătăți (inclusiv lichioruri), grupul ie șenilor mergând într-un
compartiment de clasa a III-a și chefuind toat ă noaptea (ceea ce
Ibrăileanu nu prea f ăcea). La Congres, Garabet ș i Elena nu prea și-
au făcut sim țită prezen ța, ambii plimbându-se pe stră zile
Câmpulungului, iar dup ă încheierea lucr ărilor cei doi nu s-au
întors la Ia și, ci au preferat o excursie la Ruc ăr. Reveni ți într-un
târziu, Ibr ăileanu nu s-a mai dus la Buhu și, ci rămâne la Ia și, unde
vizitează aproape zilnic pe prietenul și colegul Mihai Carp, în fapt
fiind un mijloc de a- și vedea iubita cât mai des. Cam în aceea și
perioadă , înmâneaz ă fetei o epistol ă-declaraț ie, cu o lung ă
autobiografie și propunerea brusc ă de căsătorie. Este un document
al celui f ără familie și care aspira spre o via ță de cămin, stabilitate,
sentimente etc. Dup ă câteva zile fata, realist ă, i-a explicat c ă planul
ei este de a se m ărita după licență și după ce-și va face o carieră .
Dispus s ă aștepte, Ibr ăileanu își manifest ă romantismul f ăcând

120 lungi plimb ări cu Elena, f ără știrea părinților ei. O a ștepta de la
diversele medita ții pe care aceasta le acorda, conducând-o pân ă
aproape de cas ă. Intențiile matrimoniale ale celor doi au fost aduse
și la cuno ștința familiei preotului Gh. Carp, ceea ce le va da mai
multă independen ță, făcând multe excursii etc, pentru ca abia în
1901 să se oficieze și căsătoria. Aceste evenimente, mult mai în
detaliu, sunt redate chiar de Elena într-un fragment
memorialistic173.
A șadar, frecventarea acelora și medii formative,
sociabilit ățile impuse de mediul universitar (prin simpla
colegialitate) au determinat realizarea celor mai multe cupluri.
Hugo Friedman, în amintirile lui, evoc ă aspectul pentru perioada
de la începutul secolului XX: Maria Solomonescu c ăsătorită încă
din vremea studiilor cu filosoful I. Petrovici, Lucia Walter
căsătorită cu D. Caracostea, Șt. O. Iosif cu Natalia Negru, evocând
încă alte 8-9 cazuri de asemenea cupluri174. La fel, N. I. Apostolescu
s-a căsătorit cu Zoe Braviceanu, coleg ă de facultate și mai în etate
decât el cu doi ani. C. Beldie și Cora Irineu, între care au existat
legături sentimentale durabile și stimulative, au fost colegi de serie
la aceeași facultate. De și Cora s-a sinucis di n motive nici până
acum elucidate, la numai 36 de ani, Beldie i-a p ăstrat o vie amintire
și afecțiune, la fel cum elogio și au fost la adresa ei Camil Petrescu,
Isabela Sadoveanu, Perpessicius ș.a. Nichifor Crainic și-a cunoscut
viitoarea so ție în redac ția unei reviste, aspectul ei fizic fiind
determinant. F ără preliminarii, un coleg de c ămin (cumnat al fetei)
i-a aranjat în urm ătoarea săptămână o invitație la poten țialii socri,
prilej cu care Crainic a și cerut-o de so ție. Orice reticen ță a
părinților s-a evaporat din clipa în care tân ărul a declarat c ă nu are

173 În volumul Amintiri despre Ibră ileanu, II, antologie de I. Popescu-Sireteanu, Ia și,
Ed. Junimea, 1976, p. 170-202.
174 Hugo Friedman, Op. cit., p. 428.

121 pretenții la zestre, la scurt timp având loc cununia, na ș fiindu-i
Gala Galaction175.
Rela ția dintre Lucian Blaga ș i Cornelia Brediceanu s-a
fundamentat în 1916 la Viena (de și din vedere o cuno ștea încă din
anii de liceu la Bra șov, 1912-1914), unde ambii erau studen ți, el la
filosofie, ea la medicin ă. În Hronic , Blaga relateaz ă întâlnirea lor în
sala de lectură a bibliotecii universitare. P. Comarnescu și-a
cunoscut viitoarea so ție, pe Gina Manolescu-Pincas, la o serat ă
mondenă, când ambii fiind b ăuți și exuberanț i și-au permis
apropieri ce în alte condi ții ar fi solicitat mai mult timp. T.
Maiorescu și-a cunoscut so ția în 1859, fiind solicitat a medita copiii
lui Kremnitz la francez ă, printre cei patru copii fiind și Clara,
„blondin ă, o nem țoaică palidă spălăcită; cam trecut ă de anii
învățăturii [avea 20 ani] și de aceea, când lucreaz ă, face multe
greșeli”176.
A l t e î n t â l n i r i c u f e m e i a c a r e v a d e v e n i p a r t e n e r d e v i a ță
pot avea loc în modul cel mai simplu. De exemplu, felul cum și-a
cunoscut G. C ălinescu viitoarea so ție, Alice Trifu, este relatat de-a
lungul mai multor interviuri avute de I. B ălu cu aceasta din urm ă
în 1973-1974, și sintetizat în monografia ce a urmat177. Cunoștința s-
a produs banal (în 1928), pe strad ă, la Ș osea – loc bine cunoscut în
epocă pentru astfel de facilit ăți – unde C ălinescu era cu un prieten,
I. Valerian, directorul „Vie ții literare”, în jurul ma șinii acestuia, un
„Peugeot-bébé” care se defectase. (În epocă , mașina era înc ă
semnul unei pozi ții sociale deosebite). Alice era cu o prieten ă.
F e t e l e s u n t i n v i t a t e l a u n r e s t a u r a n t , l a o b e r e . P r i n a s p e c t u l e i
școlăresc (ca ținută vestimentar ă și aspect fizic), decent, C ălinescu
a remarcat-o, mai ales c ă fata dovedea interes pentru literatur ă și
revistele literare. Întâlnirile dintre cei doi au continuat și în zilele

175 N. Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii , Bucure ști, Casa Editorial ă „Gîndirea”,
1991, p. 116.
176 T. Maiorescu, Jurnal , I, ed. G. R ădulescu-Dulgheru și Domnica Filimon,
București, Ed. Minerva, 1975, p. 95.
177 I. Bălu, Viața lui G. C ălinescu , București, Cartea Româneasc ă, 1981, p. 124-135.

122 următoare, discu țiile lor f ăcându-se mai mult asupra literaturii,
Călinescu comportându-se ca un mentor în direc ția recomandă rilor
de lectur ă pentru fat ă, pentru ținuta vestimentar ă e t c . L a p u țin
timp s-au desp ărțit, Călinescu prezentându-se la postul s ău de
profesor de liceu în Timi șoara, dar cu inten ția declarat ă de a veni
în capital ă lunar ( și pentru afaceri literare, sau poate chiar în
primul rând). C ălinescu avea 30 de ani, ș i-și imagina viitorul
printr-o eroic ă activitate științifică, dorind s ă-și facă un „nume”.
Era pentru el, acum, perioada de acumulare și de formare a
personalit ății științifice. Dac ă își imagina s ă se căsătorească , nu
putea s-o fac ă decât în strâns ă legătură cu aspira țiile lui
intelectuale. Via ța de familie o vedea subordonat ă proiectelor sale,
îi trebuia o so ție ascult ătoare, care s ă preia grijile casei, iar el,
Călinescu, s ă se ocupe de scris, iar în plus so ția îl putea ajuta și în
această direcție. Or, Alice Trifu p ărea să coincidă cu acest model.
Faptul că între el și fată exista o diferen ță de 10 ani, p ărea un atuu
pozitiv, aceasta putând fi – în concep ția lui – lesne modelat ă. Deși
s-au văzut sporadic, în intervalul septembrie 1928-aprile1929,
aproape pe nea șteptate, „neavând timp de pierdut”, în vacan ța
Paștelui lui 1929, G. C ălinescu s-a înf ățișat la ușa părinților și a
cerut-o de so ție. I s-a atras aten ția că nu este preg ătită zestrea fetei,
însă Călinescu a insistat s-o ia și așa. Fata va fi apoi prezentat ă și
familiei lui C ălinescu („m ătușelor”). Iat ă cum relateaz ă Alice
întâlnirea cu familia acestuia: „M-am dus înghe țată de frică să mă
prezinte m ătușilor. Le-am g ăsit îmbrăcate cu rochii cu gulere tari,
strânse în corsete cu balene ș i lăudându-se cu familia de greci din
care se tr ăgeau, cu tot felul de unchi și rude bogate. Dup ă sobă se
afla femeia de servici și la fiecare rud ă scoasă din traista familiei,
arunca cu voce batjocoritoare: «…a, be țivu ăla?», «descreieratul
ăla!?»“ etc. Întrebat ă cine i-a pl ăcut mai mult, ră spunsul fetei a
fost: „Servitoarea” [care, în fapt era mama lui C ălinescu]178. A
urmat căsătoria la 4 mai 1929.

178 Ibidem , p. 135.

123 La extrem ă se află angajamentele matrimoniale f ără ca
până l a d a t a c o n s u m ării căsătoriei mirii s ă se fi cunoscut.
Cunoașterea și angajamentele s-au f ăcut prin intermediul
scrisorilor și al fotografiilor. Este cazul lui Al. Philippide. Primul
contact cu Johana Minckwitz a fost epistolar, în martie 1894. Cu
câteva zile înainte de c ăsătorie, Al. Philipide scria lui A. C. Cuza, la
29 sept.1895, din St.Hélier-Jersey: „M ă găsesc într-un salona ș,
dintr-o maison meublée, englezeasc ă, am pe de o parte pe soacr ă-
mea, care-mi cârpe ște căptușeala paltonului, iar pe de alta pe
logodnica mea, care coas ă o față de masă. Trăim așa ca și cum ne-
am fi cunoscând de când lumea”. Philippide are temeri în ce privește reușita mariajului. Constat ă deosebiri între el, so ție și
soacră, pe care le pune pe seama „deosebirii de rasă ”. „Mare lucru
să fie s-o fi nimerit!”
179. Pe a doua so ție a cunoscut-o într-un mod la
fel de bizar. Întâlnindu-se cu un student de-al s ău Nemțeanu,
originar din Vân ători-Neamț , acesta purta fotografia surorii sale.
Pe loc, Philippide a cerut s ă i se facă cunoștință cu ea, iar dup ă o
lună și jumătate s-a ș i căsătorit.
Dup ă cunoașterea și acceptarea proiectului matrimonial,
urmează pregătirile pentru c ăsătorie, logodna, încheierea actelor
dotale etc.

IV.2. Căsătoria propriu-zis ă

Finalmente, ceremonia c ăsătoriei exprim ă angajamentul
reciproc între cei doi, dar și în faț a lui Dumnezeu și a comunit ății.
Actul propriu-zis difer ă de la un cuplu la altul, în func ție de
tradițiile familiale, de concep țiile personale, de mod ă, de
posibilitățile financiare, de particularit ăți (celebrarea într-un mediu
străin, lipsa p ărinților sau a unora din ei etc).

179 Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii , I, p. 15.

124 C ăsătoria lui Al. Macedonski a urmat îndeaproape tipicul
evenimentelor de acest fel din înalta societate, cronicile mondene înregistrând detaliile: cununia religioas ă are loc la 24 februarie
1883, seara, la biserica S ărindar, „în prezen ța unui public atât de
numeros și distins încât abia se putea respira în interior”; mirele și
mireasa (într-o „rochie de atlaz alb ă, în tren ă de brocard,
îmbodobit ă cu flori de l ămâiță”) au fost întâmpina ți cu un buchet
enorm, fiind înso țiți la altar de na șii Alexandrina G. Roznoveanu și
de fratele ei A. G. Câmpineanu; apoi, îmbarca ți în trăsuri și
cupeuri, invita ții au participat la o serat ă dansant ă; după
eveniment, noul cuplu s- a instalat în casele so ției
180.
Al. Philippide s-a c ăsătorit la începutul lui octombrie 1895
cu Johanna Minckwitz în insula St.Hélier-Jersey, doar în fa ța
ofițerului de stare civil ă. A doua c ăsătorie a lui Philippide cu
Lucreția Nemțeanu – cunoscut ă în împrejur ările descrise mai sus –
are loc atât la starea civil ă, cât și în faț a altarului în ziua urm ătoare,
probabil la cererea socrilor. „Afacerea s-a petrecut la țară –
relatează Philippide. Femeia mea are numai 17 ani și este tocmai
contrariul celeilalte.[…] Nunta s-a f ăcut țărănește, cu lăutari, cu
vornicei, cu nunta și, care au c ălărit prin prejurul tr ăsurii, au chiuit
și au dat din pistoale. Civil, m-am cununat la prim ăria din satul
Vânătorii-Neamț ului, patria lui Creang ă, unde socru-mio a fost
primar 12 ani. […] Soacr ă-mea e cu 2 ani mai tân ără decât mine, iar
femeia mea – cea mai frumoas ă fată din tot jude țul”. „Cu aceast ă
ocazie am f ăcut cuno ștință și cu țăranii români de la munte,
prietenii lui Creang ă și eroii povestirilor sale. Sunt întocmai a șa,
cum el i-a descris, inteligen ți, frumo și, buni ș i plini de spirit”;
„Magistrul care m-a cununat era un b ărbat voinic, cu i țari și cu
opinci, dar cu mai bun ă creș tere și cu mai mult bun sim ț decât
mulți cioflegari de prin târguri”181.

180 Apud A. Marino, Via ța lui Alexandru Macedonski , p. 243 -245.
181 Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii , I, p. 147.

125 La 9 iunie 1901 Ibră ileanu a înaintat actele pentru c ăsătorie,
iar oficierea s-a fă cut la 5 iulie 1901. Imediat dup ă căsătorie soții au
plecat în c ălătorie de nunt ă la Văratec. Apoi, se cam încheie epoca
marilor c ălătorii, devenind ceva mai sedentari. În cazul lui I. Ursu,
celebrarea c ăsătoriei a fost simpl ă (24 mai 1915), doar în prezen ța
familiilor celor doi so ți și a nașului de cununie, A. D. Xenopol. La
numai dou ă luni de cuno ștință, Iorgu Iordan s-a c ăsătorit doar
civil, refuzând cununia religioas ă cu toată dorința socrilor care se
trăgeau din familii de preo ți. Acest lucru nu a anulat „masa mare”,
la care au fost prezen ți peste o sut ă de persoane, iar mirele a fost
silit să poarte redingot ă și frac182.
Cu toat ă împotrivirea familiei Brediceanu, Cornelia și-a
impus finalmente voin ța, oficializând leg ătura cu L. Blaga ce dura
deja de trei ani. S-au c ăsătorit civil la 16 decembrie 1920, la Cluj, în
prezența familiei și a câtorva prieteni, iar religios la 20 decembrie,
cu o minim ă asistență, ceea ce-l va determina pe N. Crainic s ă-l
felicite astfel: „Mi-a pl ăcut că ați redus alaiul nun ții la minimum
posibil. Bravo, Lulule, ai fost un adev ărat expresionist”183. La Iași,
Cezar Petrescu a cunoscut o „copil ă delicioas ă”, Marcela, care a
fugit de acas ă în 1916 pentru a se m ărita cu alesul inimii ei: „Am
plecat romantic […] și am pornit s ă-mi fac singur via ța”184.
Căsătoria civil ă și religioas ă a lui G. C ălinescu a fost celebrat ă la 4
mai 1929, la biserica Floreasca din Bucure ști. Nuni au fost familia
Maria și Ioan Raicu, prieteni ai familiei Trifu. Nunta s-a f ăcut în
familie, cu numai 12 invita ți, din familia apropiat ă, și s-a consumat
rapid, C ălinescu neiubind astfel de ce remonii. A treia zi de la
căsătorie Călinescu a plecat la Timi șoara, unde era profesor. În
schimb, P. Comarnescu are parte de o nunt ă monden ă, „care fire ște
a stârnit invidiile multora și meniri rele din partea altora”185,

182 I. Iordan, Memorii , I, Bucure ști, Ed. Eminescu, 1977, p. 269-270.
183 Apud I. Bă lu, Viața lui Lucian Blaga , I, Bucure ști, Ed. Libra, 1995, p. 283.
184 Coresponden ța lui Cezar Petrescu , I, ed. Șt. Ionescu, Cluj, Ed. Dacia, 1986, p. 108.
185 P. Comarnescu, Op. cit., p. 116.

126 urmată de un scurt voiaj la Balcic, dar și cu speran ța că la
intervenția socrului s ău va fi numit ata șat cultural la Londra.

V. Viața în cuplu

C ăsătorindu-se, mulț i intelectuali caut ă să fondeze ș i să
menț ină o „casă”, asigurându-i prestigiul și relaț iile în acord cu
rangul, și să sporeasc ă o încrengă tură onorabil ă. Viața în cuplu este
un aspect foarte complex, deloc static pe parcursul întregii rela ții,
de a cărui funcționare sunt responsabili o imens ă sumă de factori
complementari, de foarte multe ori greu sondabili în stadiul actual al cercet ăr i i , c u m a r f i s p a țiul locuirii și confortul, existen ța
bunurilor de utilitate sau de imagine monden ă, felul în care î și
petreceau vacan țele sau timpul liber (locurile privilegiate de
călătorie), hobby-urile (multe din acestea fiind prelungirea
activității profesionale: c ărțile, antichit ățile, dar nu numai; de
exemplu, C. Stere era pasionat de astronomie și avea un mic
laborator bine dotat pentru epoc ă; și t o t e l a v e a o m a r e p a s i u n e
pentru flori și arbori exotici, evident ă î n p a r c u l d e l a B u c o v ; A l .
Macedonski era preocupat de tehnic ă, punând la cale fel de fel de
invenții), cluburile sau diversele societ ăți frecventate (reinvestind
personalitatea sa într-un spaț iu simbolic sau real) etc. Pentru cei ce-
și ridică o locuin ță, de pild ă, maniera în care o concep (tipologia
locuințelor), unele fiind destinate unei vie ți mondene și de o
sociabilitate mai larga (ca în cazul lui Titu Maiorescu, Nae Ionescu), altele pentru o sociabilitate mai restrâns ă (dar din care nu
lipsesc gr ădina, salonul, sufrageria, dormitorul, biroul,
dependin țele etc). Nu lipsite de importan ță sunt reziden țele
secundare. Dacă , de regul ă, cele principale sunt destinate
proximit ății de locurile unde se focalizeaz ă a c t e l e d e c u l t u r ă, de
alte elite, cele secundare fie provin de cele mai multe ori dintr-un capital mo ștenit sau acumulat (M. Ra lea), fie sunt privite ș i ca loc
de liniște, de fugă de marea metropol ă, loc de relaxare sau de

127 elaborare a propriilor lucr ări (ca în cazul „castelului” de la
Câmpina a lui Hasdeu sau cel al lui O. Goga de la Ciucea; refugiul lui Cezar Petrescu la conacul so ției din Avere ști, jud..Roman) .
Unele din aceste re ședințe sunt locuri de gestionare a averii
proprii, pentru poseorii de p ământ, sau reflect ă un model
aristocratic, de via ță sezonier ă ( v e z i M . I . C ar a g i al e , L . R e b r e an u ,
Blaga, O. Ghibu).
Privind îns ă lucrurile doar la suprafa ță, relația cuplului se
derulează între cei doi parametri fundamentali (func ția socială și
cea de procreare). Prin realizarea unui cuplu, partenerii adopt ă un
stil de via ță, care poate fi definit ca punctul de întâlnire al
cutumelor anterioare proprii fiec ărui individ cu componentele
sociale și culturale exprimate în alte st rategii ale lor. Ca element de
sinteză și împlinire a nivelului de via ță, stilul este un bun indice al
modului în care individul gânde ște la situa ția sa în cadrul elitelor,
apropierea sau îndep ărtarea de diverș i poli ai elitelor, fiind aș adar
în strâns ă legătură cu traiectoria lui profesional ă. Din aceast ă
perspectiv ă, câteva însemn ări jurnaliere ofer ă elemente deosebit de
concrete și interesante: cele ale lui T. Maiorescu, Corneliei Blaga, P.
Comarnescu, Ioan Hudiță ș.a. Iată de ce un asemenea demers ofer ă
o imagine pitoreasc ă asupra intelectualilor, practicile din via ța
privată și socială având totodat ă și o valoare simbolic ă.
Imediat dup ă cununie, Philippide îi m ărturisea lui Suchier
că este foarte fericit de acest pas: „Pentru moment am multe
greutăți. Va mai trece înc ă multă vreme pân ă când soția mea să se
deprindă și cu ț ara și cu mine. Am chiar convingerea c ă între mine
și între părintele ei – pentru care ea ș i soacră-mea au o adora ție! –
va exista totdeauna o mare deosebire în dezavantajul meu. Dar cu răbdare și cu silin ță, sper să ajung acolo ca s ă nu-i fie cu totul
femeii mele ru șine de mine”
186. La puțin timp îns ă, într-o scrisoare
adresată de T. Antonescu lui M. Dragomirescu, în ianuarie 1896,
cam în felul acesta erau relatate rela țiile de familie ale filologului

186 Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii , I, p. 126.

128 ieșean: „Cu Philippide o halima întreag ă. Știi cum s-a însurat, cu
ochii închi și. A venit cu nevestica la Iaș i și de drag ă ce-i era a luat
[…] o cas ă, curat în mijlocul câmpului; el la nimeni vizite n-a f ăcut,
dar nici n-a primit. Este clar c ă fata de la o vreme s-a plictisit,
precum și soacra, și unul, una, celalt, alta, s-au luat la ceart ă,
ginerele cu mama soacr ă”. La o discu ție mai aprins ă, Philippide „a
pus mâna pe topor și s-a repezit la b ătrână. Fata a luat partea m ă-
sii și atunci Philippide le-a trimis s ă se plimbe, le-a dat afar ă din
casă”. Și tot Antonescu adaug ă: „Dacă ai vedea pe fată , ți-ai zice
desigur: «Doamne sfinte, să mă ferești de așa ceva, mai bine în
groapă». O urâțenie foc. Cum dracu a luat-o Philippide, nu știu”187.
Așadar, dup ă cum rezult ă, Philippide nu locuia doar cu soț ia,
ci…și cu soacra, cu care, de fapt, nu s-a în țeles deloc. Iat ă ce-i relata
lui Hermann Suchier la 19 aprilie 1896: „Romanul meu este pe cale de a se sfâr și trist din cauza soacr ă-mei. Pe domniș oara Minckwitz
am luat-o de so ție fără să o fi văzut […], și măcar că, în unele
privinți, n-a răspuns așteptă rilor mele, am iubit-o foarte mult și aș
fi fost foarte fericit dac ă n-aș fi avut pe cap cârtirile maic ă-sei, care
vroia să schimbe țara româneasc ă după țara nemțească și pe mine
după bărbatu-so. Nimic nu mul țămea pe aceast ă femeie și la urmă
i-am hotărât că trebuie s ă se despart ă de fiică-sa și de mine. Femeia
mea a plecat împreun ă, supt pretext de a înso ți și stabili în
străinătate pe maic ă-sa, și de atunci – sunt acum trei luni trecute –
nu mai am nici o știre despre dânsa. D-na Minckwitz mi-a
sechestrat soț ia și n-o lasă să comunice cu mine”. Până și în chestia
divorț ului, soacra lui Philippide îi f ăcea probleme: „Femeia mea
este foarte nenorocit ă și, dacă nu se va întoarce acas ă, va continua
de a fi pân ă la moarte. Toat ă viața va fi exploatat ă de mă-sa – relata
Philippide într-o alt ă epistolă – , c a r e s t r â n g e c e l m a i d e p e u r m ă
ban câștigat de fiică -sa și-i dă să mănânce câte dou ă cafele pe zi, la
săptămână o bucățică de carne. Foc nu fac niciodat ă și Hanna

187 T. Maiorescu și prima genera ție de maiorescieni, p. 487-488.

129 [Johanna] are picioarele ș i mâinile degerate”188. După numai un an,
în 1897, proasp ăt recăsătorit, cu o românc ă de data aceasta,
Philippide se autoprezenta ca un om cu conduit ă exemplar ă: „Cărți
nu joc, petreceri nu fac, m ătăsării nu port, mobile scumpe n-am, în
trei odăi fără soare trăiesc, și cu toate acestea banii n-ajung. S ă fie
oare numai pricina mea?”189. De altfel, problema banilor a fost
mereu subiect de lamenta ție pentru savantul ie șean.
Profesorul și junimistul Ioan Pop Florantin, recă sătorit cu
văduva lui I. Lapedatu, a oferit so ției ani de convie țuire cât se
poate de tri ști și chinuiți. Nevoit s ă întrețină trei copii din prima
căsătorie și pe alți doi ai so ției, Pop Florantin a supus familia unor
condiții de viață de-a dreptul mizerabile: mereu în lips ă de bani, cu
datorii interminabile, f ără un domiciliu stabil, schimbând frecvent
gazdele și locuind în case modeste (cu dou ă camere, într-una fiind
biroul s ău de lucru și cărțile, în cealalt ă dormitorul pentru
minimum 5-6 persoa ne), cheltuitor și cu o moralitate discutabil ă
etc190.
C ăsătoria Nataliei Negru cu D. An ghel s-a dovedit a fi un
infern, ambii fiind gelo și și cu temperamente puternice ce nu
acceptau manifest ările celuilalt. A șa cum remarca S. Pu șcariu, via ța
celor doi oscila între „vorbe crude”, „b ătăi”, scandaluri de
neimaginat și „orgii”191. Așa cum nu i-a fost credincioas ă primului
soț, Șt. O. Iosif, la fel nici în cazul lui D. Anghel, transformându-l
pe acesta din urm ă într-o adev ărată fiară, turbat de gelozie,
neurastenic, capabil s ă-și închidă soția în cas ă zile de-a rândul,
determinându-l finalmente la sinucidere. Iar dup ă moartea
acestuia, f ără prea multe remu șcări a trăit câțiva ani cu V. Gh.

188 Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii , I, p. 130-132
189 Ibidem, p. 48. Pentru c ăsătoria, via ța de familie, divor țul lui Al. Philippide vezi I.
Oprișan, Un personaj romanesc… și sensul romantic al existen ței, în „Manuscriptum”,
XIV, 1983, nr. 4 (53), p. 162-165; XV, 1984, nr. 1 (54), p. 164-166).
190 I. I. Lapedatu, Memorii și amintiri , ed. I. Opri ș, Iași, Institutul European, 1998, p.
37-39.
191 S. Pușcariu, Călare pe dou ă veacuri, p. 214.

130 Morț un, pentru ca în perioada interbelic ă să se recăsătorească cu G.
Savin, profesor la facultatea de teologie192.
G. C ălinescu înc ă de la debutul c ăsniciei, din vara lui 1929,
a refuzat orice idee de a r ămâne alături de socrii s ăi, suficient de
avuți, închiriind împreună cu soția un spa țiu care s ă le ofere
garanția independen ței și a intimit ății. Încă d e l a î n c e p u t ,
Călinescu a f ăcut să se înțeleagă că stăpân în cas ă este el,
„bărbatul”. El conducea gospod ăria, el hot ăra în absolut toate,
încât soț ia s-a obi șnuit treptat s ă vadă totul prin prisma so țului. El
stabileș te cum, când și ce se serve ște la masă , cum se aranjeaz ă
interiorul casei, cum se îmbracă soția (desenându-i și chiar
impunându-i modele de rochii). Alice C ălinescu afirm ă că această
„șefie” a continuat și la Iaș i, când, primind la mas ă, duminica, pe
colaboratorii de la „Jurnalul literar”, Că linescu g ătea singur
bucatele. Abia din aceast ă perioad ă, ieșeană, Călinescu începe s ă
transfere so ției din atribu ții: făcutul cump ărăturilor cotidiene, și
chiar a celor ce-l priveau special pe el: c ămăși, ciorapi, pantofi (pe
care îi m ăsura cu a ță). Călinescu nu împ ărtășea cu so ția din
problemele sale, iar dac ă ea îl întreba ceva, acesta o repezea. Nu
prea primeau vizite. Dup ă cum relateaz ă Alice: „Via ța noastră a
fost totdeauna modest ă. Tră iam retra și. Mergeam o dat ă, de dou ă
ori pe săptămână la cinematograf, la teatru. Spectacolele le alegea
soțul meu. În ultimii ani mergeam la concertele simfonice de la
Ateneu. Vizite? Rar primeam. Una, dou ă pe an. Și de făcut nu
făceam mai niciodat ă împreun ă. Ne vizitau îndeosebi scriitorii,
cunoscuți ce se anun țau dinainte.” „Ini țiativele îi apar țineau lui. Eu
nu aveam voin ța mea. Ș i gospod ăria noastr ă s-a desp ărțit în dou ă.
Eu aveam grij ă de tot ce privea latura material ă: piața, mâncarea,
cumpă răturile curente; lemne eu aduceam[…]. El era foarte comod.
În afară d e s c r i s , n u a v e a g r i j ă d e a l t e l e ” . . U n e o r i C ălinescu citea
soției din ce a scris, spunând c ă ea reprezint ă „bunul-sim ț al
poporului”. Când acesta lucra, „îi pl ăcea să mă știe lângă el. Dar îl

192 Amănunte pentru acest aspect la M. I. Dragomirescu, Op. cit., p. 258-260, 266-268.

131 enerva s ă mă plimb prin cas ă. Stăteam nemi șcată pe fotoliu.
Citeam. Eram un obiect de care nu se putea lipsi. Servitoarea era învoită sau i se interzicea s ă iasă din bucătărie. Liniștea era atât de
adâncă, încât zgomotul peni țe i p e h â r t i e d e v e n e a î n f r i c o șător”
193.
Câtă vreme a lucrat la Istoria literaturii române , Călinescu s-a izolat
aproape complet: „Se închide în cas ă cu săptămânile când e s ă
redacteze; atunci î și ascunde domiciliul sau î și dă adrese fictive,
terorizat la gândul c ă ar putea fi întrerupt de la lucru”194. Călinescu
nu fuma, nu agrea b ăuturile alcoolice (rar vin, șampanie), în
schimb consuma cafea, ceai, „pe care i le aduceam la anumite ore, dinainte stabilite”, relateaz ă soția sa. „Câteodat ă, absorbit de lucru,
nu se ridica pentru masa de prânz. Eu sau servitoarea, dar mai ales
eu, așezam pe o m ăsuță alăturată, cu cât mai pu țin zgomot, tava cu
mâncare. Dac ă m â n c a r e a s e r ăcea, era reînc ălzită, și dacă și așa
rămânea neatins ă, era înlocuit ă cu alte alimente mai u șoare”. Dacă
soția pleca în oraș după cumpă rături, îl g ăsea la fereastr ă
așteptând-o și întrebând-o, ca un copil, ce i-a adus. C ălinescu era
mare amator de dulciuri, îndeosebi de dulcea ță, manifestând chiar
lăcomie. „Cu so țul meu era dificil s ă ai prietene”. Când Alice a fost
vizitată de o cunoș tință din provincie, dup ă puțin timp C ălinescu
„a izbucnit într-un tune t: Da’ nu mai pleacă aia odat ă?”
195.
Călinescu era totodat ă un timid, îndeosebi în fa ța persoanelor
străine. Avea un sistem nervos neechilibrat, cu ie șiri colerice, acest
lucru accentuându-se prin anii 1833-34 în urma unui surmenaj chinuitor, era depresiv și avea mania persecu ției etc. Deș i părea
indiferent fa ță de soție, paginile de Jurnal ale lui C ălinescu indic ă și
frământări vizavi de via ța ei: „Cu Vera am fă cut o gre șeală. Prea
multă afecți u n e d e l a î n c e p u t , d a r și multă intenție pedagogic ă,
sugerarea c ă totul e de înv ățat. Și-a pierdut astfel orice încredere în

193 I. Bălu, Viața lui G. C ălinescu , p. 138-140.
194 Șerban Cioculescu, G. Călinescu, „Istoria literaturii române”, în „Revista român ă”, I,
1941, nr. 3-6, p. 383.
195 I. Bălu, Viața lui G. C ălinescu , p. 138-141.

132 sine și a devenit timid ă”. Și nu sunt singurele reflec ții în ce o
privește196.
Sub aspectul spa țiului de locuire, la Ia și, de pild ă, casa în
care locuia C ălinescu era modest ă, una din camere, mare și
luminoas ă, cu o splendid ă sobă, a devenit biroul lui de lucru și
locul de primire a musafirilor197. Abia în 1942, la Bucure ști, la
îndemnul repetat al so ției, Călinescu se decide a- și face o cas ă
proprie, până atunci fiind mereu în chirie. Casa din str. Vl ădescu
53, pe locul primit ca zestre din partea so ției, era de fapt mai
vechiul grajd pentru caii de curse ai socrului s ău Simion Trifu –
evident, transformat și adaptat pentru locuit – la care ulterior s-au
mai ridicat alte două încăperi. Finalmente, casa avea un hol, o
cameră mai spa țioasă (biroul lui C ălinescu), un dormitor; o
bucă tărie, baie și o mică sufragerie.
Dup ă „dulcea ța” primilor doi-trei ani de c ăsătorie, G.
Ibrăileanu a început tot mai mult s ă-și neglijeze familia în favoarea
preocupărilor lui intelectuale. Îndeosebi dup ă fondarea „Vie ții
Românești”, s-a îndep ărtat tot mai mult de soț ie. Rar petrecea în
sânul familiei. Doar fa ță de fiica sa manifesta un ata șament
deosebit, jucându-se adeseori cu ea, iar uneori seara o înso țea la
culcare, spunându-i o poveste „comandat ă” de aceasta. În acest
context, so ția a început s ă s u f e r e d e p ărăsirea intimităț ii de altă
dată. Nu mai aveau o via ță comună, cu acelea și preocup ări. Ea îi
mai făcea repro șuri, însă cu blânde țe. Cu toate acestea, Ibr ăileanu
își utiliza uneori so ția pe post de lector și „cenzor”, numind-o în
această ipostază „zarzavagiț a lui Molière”. So ția îl menaja totu și
cât putea de mult. Ca s ă nu-l tulbure în orele lui de lucru sau de
somn, Elena circula pe fereast ă – în dreptul c ăreia avea un taburet.
Î i v a f i î n s ă cea mai fidel ă infirmier ă, mai ales dup ă 1904, când
Ibrăileanu a devenit neurastenic, cu o insomnie permanent ă, pe
care o descria simplu și afectat într-o epistol ă adresată în 1921 lui

196 Apud Ibidem , p. 268.
197 Pentru aceast ă locuință vezi Adrian Marino, La „Jurnalul literar”, în „Via ța
româneasc ă”, XVIII, 1965, nr. 6, p. 187

133 P. Zarifopol: „Sufă r de dou ăzeci și cinci de ani de neurastenie
gravă”; „O veșnică insomnie, o ve șnică oboseală, dese nevralgii și
anxietăți teribile”198. Când s-a mutat în 1904 într-o nou ă locuință,
cu șapte încăperi, camera principal ă și cea mai mare, cu ferestre
mari, spre gr ădina cu vegeta ție sălbatecă, a devenit spa țiul de lucru
al lui Garabet. Aici avea un imens birou, sculptat, iar pere ții
acoperiți cu rafturi de c ărți. În colțuri, două sobe masive, și mai era
și un pat. Ibr ăileanu locuia în aceast ă cameră aproape tot timpul
cât era acas ă. Soția avea motive de nemul țumire întrucât în birou
era mare dezordine: biroul înc ărcat de c ărți și reviste într-o
dezordine greu imaginabilă , cu scrum de țigară răspândit
pretutindeni. Ibr ăileanu era îns ă unul din aceia care î și permiteau
mici satisfac ții materiale, ca în cazul cump ărării unei inven ții
relativ noi, la vremea aceea, un gramofon. A ap ărut cu el într-o zi,
pe neanun țate, cump ărat de ocazie de la un coleg de profesorat,
inclusiv câteva pl ăci. A început goana dup ă discuri, Elena a
început s ă protesteze pentru cheltuirea ira țională a banilor, îns ă nu
a reuș it să-l potoleasc ă. Mai mult chiar, la un moment dat schimb ă
gramofonul cu unul mai mare, cu un enorm cornet de alam ă.
Am ănuntele despre via ța de familie a cuplului Blaga sunt
deja mult prea cunoscute prin sumedenia de amintiri ale
apropiaț ilor, cantitatea imens ă de scrisori schimbate între cei doi și
cu prietenii, paginile de jurnal datorate Corneliei, pentru a insista
aici prea mult. Ne vom mai opri doar asupra lui Petru
Comarnescu, c ăsătorit în 1934 cu Gina Manolescu-Pincas, fiica
naturală a ministrului, la acea dat ă, Manolescu-Strunga, care le-a
dăr u i t u n f r u m o s a p a r t a m e n t d e t r e i c a m e r e î n c e n t r u l
Bucureștiului, frumos mobilat și ornat cu tablouri și sculpturi de
valoare. De și duceau o via ță monden ă și se părea că fericirea
tronează, la numai șase luni de la c ăsătorie Comarnescu nota în
jurnalul s ău: „Neîn țelegerile m ă zgândără, mă fac neom […]. Nu

198 Corin Grosu, Spiritul critic… în scrisori. G. Ibr ăileanu către P. Zarifopo l, în
„Manuscriptum”, I, 1970, nr. 1, p. 116.

134 ne mai potrivim fizic, atât de mult m ă bântuie spiritul ei diabolic,
nesiguranț a sentimentelor ei, duplicitatea, capriciile. […] E
intrigată și egoistă. Aseară i-am spus c ă nu pot face nici un plan de
v i i t o r c u d â n s a . S i m t c u m u n e o r i m ă v e d e c u o c h i i n d i f e r e n ți,
alteori cu iubire, alteori cu du șmănie. Uneori îmi cere iertare,
alteori m ă acuză de orice îi trece prin minte. Parc ă suntem dou ă
animale în cuș că. E deschis ă tuturor tenta țiilor mari ș i mici, cel
puțin teoretic și probabil c ă și în practic ă. Și eu care avusesem
naivitatea de a crede c ă-mi găsisem perechea perfect ă și pentru
totdeauna…”199. Mereu trecea prin crize conjugale, prin scandaluri
interminabile, f ără putința de a se concentra și lucra, f ăcându-l să
gândeasc ă că „o asemenea via ță n u m a i e d e t r ăit”. Lipsind mai
multe luni din țară, la întoarcere Comarnescu î și regăsește soția
însărcinată, dar nu cu el, ceea ce-l va determina s ă rupă căsătoria
după numai doi ani.
A șa cum am sugerat deja, habitatul are o mare importan ță
pentru tonusul familiar, pentru armonie, bun ă dispoziție etc. Sub
acest aspect, ora șul unde î și duc via ța cei doi membri ai cuplului
are un rol important. Prin 1892, Al. Philippide descria ora șul unde
va trăi întreaga via ță cam în felul acesta, explicabil dup ă ce tocmai
se întorsese de la Halle: „scumpetea cea mare, murd ăria, nevoia de
a șede la hotel până ce-mi voi g ăsi o locuin ță, lipsa complet ă – dar
completă! – d e o a m e n i c a r e s ă aibă gusturile ș i năzuințele mele,
dau Iașului forma unei închisori în care trebuie s ă expiez niscaiva
păcate strămoșești. Aceste p ăcate le voi expia cu pl ăcere în
nădejdea că copiii ori nepo ții mei vor sc ăpa de dânsele […]. Dac ă-ți
voi spune c ă trăiesc străi n î n m i j l o c u l c o m p a t r i o ților mei –
continua în scrisoarea adresat ă lui Hermann Suchier –, n-ai să mă
crezi, și este cu toate acestea adev ărat. Acești oameni sunt îns ă
blânzi și buni, au dorin ți frumoase, ei ar forma lesne, aici în
orientul Europei, un ad ăpost al ordinei și al progresului, dac ă
crâșmele Parisului, vierme care a p ătruns pân ă și în măduva

199 P. Comarnescu, Op. cit., p. 128.

135 țăranului, n-ar face din jocul de c ărți, beția, lenea, mândria stupid ă,
semicultura, minciuna, curv ărăsia, dacă n-ar face din asemenea
lucruri sportul românilor”200. Nici G. C ălinescu nu s-a sim țit bine la
Iași, în 1937, când ocupa postul de conferen țiar de estetic ă literară
din Iași, trimițând lui Al. Rosetti rânduri de o mare dezam ăgire că
trebuie s ă părăsească capitala: „N-am putut g ăsi nici o camer ă
mobilată după o săptămână de căutări cu samsari. Ideea unei od ăi
cu parchet, sau cu teracot ă, sau cu baie, îi f ăcea pe to ți să râdă. Nu
este nici m ăcar o odaie ca la ț ară, în Ardeal. […] De altfel, m-am
încredințat că n-aș putea locui la Ia și, în chip permanent, niciodat ă.
Absolut niciodată. Cred c ă nicăieri în Africa nu se mai g ăsesc astfel
de spectacole. Ie șenii mi se par pu țin demenț i”. „Sunt foarte
dezorientat. Gândul meu e de a renun ța la conferin ță. Ea e prost
plătită, cu atât cât am ș i aici. Deosebirea e c ă aici sunt la Bucure ști
și acolo sunt într-un infam sat. Toat ă lumea, mai curând sau mai
târziu, fuge din Ia și”201. De altfel, despre oraș ele de provincie,
Călinescu a ținut la Br ăila o conferin ță, în 1948, Zgomotul lini ștei202,
în care surprinde multe di n inconvenientele de a nu tr ăi în
metropol ă. Tot sub aspectul ora șelor de provincie, Duiliu
Zamfirescu gă sea la Foc șani în 1880 o „lume de provincie”,
„caraghioas ă, pretențioasă, săracă de spirit și de gust”, doar cu
câteva „femei frumoase”, con știente de „datoriile femeii cre știne,
prin citirea de dou ă ori pe s ăptămână a psalmilor lui David și a
celor 10 porunci”203.
Un element important al vie ții de cuplu este sociabilitatea.
În afara celei interfamiliale, sociabilitatea intelectual ă s-a
manifestat prin participarea la cluburi, societ ăți savante, de
binefacere, academii diverse, grup ări profesionale sau erudite etc.
Acest tip de sociabilitate joac ă un rol foarte important, de media ție

200 Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii , I, p. 76
201 Coresponden ța lui G. C ălinescu cu Al. Rosetti (1935-1951), ed. Al. Rosetti, Bucure ști,
Ed. Eminescu, 1977, p. 59-60
202 În G. Călinescu, Aproape de Elada , p. 117-128.
203 Scrisoare c ătre Macedonski, în „Manuscriptum”, III, 1972, nr. 3, p. 8.

136 socială și intelectual ă, dând na ștere unei con științe sociale la un
anumit grup, cum ar fi cazul cenaclurilor literare (Junimea, cele din jurul lui Al. Macedonski, M. Dragomirescu, Eugen Lovinescu ș.a.).
Dacă la întrunirile junimii ie șene, femeile lipseau cu des ăvârșire, la
cele din str. M ărțișor, la Maiorescu acas ă, acestea erau bine primite;
se schimbaser ă timpurile, iar so ția lui, Ana, a avut un cuvânt greu
de spus în aceast ă atitudine; apoi, și Maiorescu era un spirit mult
prea deschis pentru a nu accepta situa ția cu mult ă satisfacție. În
jurnalul s ău, uneori Maiorescu prinde a sumare aprecieri asupra
femeilor prezente. De pild ă, la 23 martie 1903, când erau prezente
la masă mai multe personaje importante, so ției lui Iosif Vulcan îi
face urm ătoarea caracterizare: „inteligent ă, cuminte, cu sprâncene
probabil vopsite”
204. În 1907, din banii so ției, M. Dragomirescu
întemeiaz ă „Convorbiri”, numite între 1908-1910 „Convorbiri
critice”, al c ărăr sumar se alc ătuia la domiciliul lor din Bucureș ti,
str.Gramont 11. Totodat ă, M.Dragomirescu și soția Adela adunau
în jurul lor, în fiecare luni (înt re 1907-1910), într-un cenaclu literar,
tineri scriitori precum: D. Nanu, C. Moldovanu, Cincinat Pavelescu, D. Anghel, P. Cerna, I. Minulescu, Al. T. Stamatiad, Em. Gârleanu, L. Rebreanu, I. Dragoslav; pictorii Iser, Talaz, Costin Petrescu etc. De regul ă, intelectualii-universitari sunt mai pu țin
atrași de mondenit ăți, preferând s ă se limiteze la câteva saloane
intelectuale sau grup ări profesionale în specialitatea lor: ele pot
răspunde reputa ției lor, carierei și puterii lor. Îns ă A. D. Xenopol,
de pildă, iubea muzica, organiza serate muzicale la el acas ă, scria
cronici etc.
Un alt tip de sociabilitate este participarea so țiilor la
activități cultural-filantropice. Venturia I. Lapedatu era membr ă
sau conducea mai multe a șezăminte de acest fel, precum Societatea
Principele Mircea, Reuniunea Femeilor Române, Reuniunea de

204 T. Maiorescu, Însemnări zilnice (1903) , publicate de Geo Șerban în
„Manuscriptum”, III, 1972, nr. 2, p. 125.

137 cântări și muzică, Masa săracilor, Masa studen ților etc205, reuș ind,
prin pozi țiile deținute de so țul ei, s ă atragă numeroase ș i
consistente dona ții. Tot în astfel de activit ăți au fost antrenate
Adela Xenopol, una din cele mai aprige ap ărătoare ale drepturilor
femeilor din România ș i directoare a revistei „Viitorul
româncelor”, Cornelia Emilian (so ția universitarului Șt.Emilian),
care a creat prima asocia ție de femei din țară, Matilda Cugler-Poni,
Venturia Goga ș.a.

VI. Criza cuplurilor

Nu toat ă lumea a trecut prin acelea și etape ale cuplului,
sau în aceea și ordine. Totodată , cuplurile difer ă prin trăirea diferit ă
a etapelor. Ceea ce pentru unii este insurmontabil, pentru al ții trec
ca episoade minore. De pild ă, o aventur ă extra-conjugal ă poate fi
un seism pentru un cuplu, submin ând serios fundamentele. În alt
cuplu, acela și eveniment repozi ționează atitudinile, iar în altele se
adoptă tactica „de a nu se mai vorbi, de a se trece pagina”; se
procedeaz ă ca ș i cum nu s-a întâmplat nimic. Datorit ă diverselor
aventuri și infidelit ăți ale lui B. P. Hasdeu, de exemplu, din 1881
cuplul trece printr-o lung ă perioad ă de criz ă, camuflat ă prin
plecarea celor dou ă Iulii (soție și fiică) la Paris.
Apoi, mai multe tipuri de evenimente pot avea repercusiuni asupra unui cuplu: o dificultate sexual ă, nașterea
unui copil, diverse activit ăți profesionale sau sociale etc. Multe
lucruri sunt imprevizibile, genereaz ă crize proprii fiec ărui cuplu în
parte, unele survenind ca urmare a unor evenimente exterioare:
boală, accident, interven ția familiilor de origine etc.
Crizele produc întotdeauna o ruptur ă de echilibru.
Trecerea de la un soi de echilibru la un altul, printr-un

205 I. Lupaș, O binefăcătoare a tinerimii studioase: Venturia I. Lapedatu , Sibiu, Tiparul
Institutului de arte grafice „Dacia Traian ă”, 1933, 31 p.

138 dezechilibru, însemn ă criză. Unele cupluri s-au creat înc ă de la
început sub spectrul tensiunilor și dezam ăgirilor, îns ă diverse
substitute, poate și vârsta, poate interese de alt ă natură ori
speranța transform ării celuilalt au dus la ocultarea lor. Viitoarea
soție a lui M. Dragomirescu îl caracteriza pe acesta în Jurnalul ei în
termeni deloc încurajatori: „Mil este bun! dar cine știe adevărul?
Ar putea s ă se prefac ă, dar să presupun c ă este într-adev ăr. Se
obișnuiește cu toate prea u șor, și nu are mijloace de a- și apropia pe
ceilalți. Cred c ă nu ș tie să iubească din suflet […] Sau [este] de un
idealism rece, filosofic și care nu te mi șcă, sau de-o dragoste, care
deși nu-mi displace tocmai, dar care o simt fă ră legătură; îmi pare
câteodată că nu exist ă nici un fel de solidaritate între noi”. […].
„Caracterul lui îmi ap ărea de un egoism exasperant. Morala lui
este «dinte pentru dinte»“. M. Dragomirescu era „decep ția vieții”
ei. „Găsesc că este ca to ți bărbații, având calit ățile și defectele celor
de mijloc. Un Evolceanu sau un Mehedin ți, cred, s-ar fi potrivit
mai bine cu mine”206. De altfel, dup ă 15 ani de c ăsătorie, Adelina a
și divorțat de Dragomirescu. Cezar Petrescu, r ămas vă duv de
prima so ție, cu toat ă dorința lui de solitudine, cedeaz ă în fața unei
fete de 16 ani care, prin „inocen ța ei, puerilitatea ei, mi-a dat
impresia de ceva nou, proasp ăt”. Căsătorit cu aceasta, dup ă numai
o lună nu mai ș tia cum s ă-și recâș tige libertatea, mai bine spus
singurătatea, motiv al unei crize acute, dezv ăluit surorii sale
Aurelia în coresponden ța din 1931207.
Încă din primele zile de dup ă celebrarea c ăsătoriei dintre
Petru Comarnescu și Gina Manolescu-Pincas, aceasta din urm ă are
atitudini pline de arogan ță față de soț, „trage totul în favoarea ei,
dictează, iar pe mine – noteaz ă el în Jurnal – mă consider ă un fel de
supus al ei, care trebuie s ă accepte orice decide dânsa”; erau, cu

206 „Manuscriptum”, 4/1989, p. 177. Despre Adelina Poenaru vezi: Elena Cerchez,
Mihail Dragomirescu. În memoria Adelinei Poenaru , în „Manuscriptum”, 4/1989, p.
165-175.
207 Coresponden ța lui Cezar Petrescu , I, p. 55-60.

139 alte cuvinte, „aman ți și în restul timpului, stră ini”208. De altfel, la
numai doi ani de la c ăsătorie ea va recunoa ște că în tot acest
interval a continuat rela țiile cu mai vechea ei dragoste, N. D. Cocea
(legătură interzisă de familie), iar copilul ce urma s ă se nască ar fi
fost al acestuia. Urmarea fireasc ă a fost divor țul, însă însemnările
zilnice ale lui P. Comarnescu surp rind într-un mod cât se poate de
elocvent o anumit ă tipologie a crizelor, cu toat ă suita de suferin țe
ce le-a înso țit.
La vârsta maturit ății, Lucian Blaga î și consumase ardorile
vizavi de so ția sa Cornelia, dup ă douăzeci de ani de convie țuire
pasiunile temperându-se, pentru a nu mai constitui stimulii
necesari marii crea ții poetice. În c ăutarea eternului feminin, Blaga
descoper ă pe Domni ța Gherghinescu-Vania, so ția prim-
procurorului general din Bra șov, autor a dou ă volume de versuri,
și care găzduia în casa sa pe Blaga, G. Enescu, Arghezi, Petru
Comarnescu, Ion Pas, Corneliu Ba ba, Ionel Teodoreanu, Vladimir
Streinu, Șeban Cioculescu, Ion Chinezu, Victor Papillian ș.a. Pentru
intervalul 1940-1944, Domni ța a însemnat stimulentul feminin în
viața și creaț ia lui Blaga, oferindu-i st ări de extaz, dar și de gelozie.
Soția Cornelia a dat dovad ă de maxim ă înțelegere, de și probabil în
interior suferin ța nu poate fi descris ă, acceptând aceast ă legătură,
tacit, cu delicate țe, preferând mai curând s-o țină sub control decât
s-o transforme într-o criz ă majoră209. Aproape la fel s-au petrecut
lucrurile prin anii 1946-1948, când Blaga s-a sim țit atras de Eugenia
Mureșanu din Cluj, so ția unui preot, pe care o vizita frecvent, f ără
a fi câtuși de puțin mulțumit de rolul pe care îl ocupa el în via ța
acestei femei. Neglijat ă mai apoi de Blaga, Eugenia va divor ța de
preotul Mure șanu pentru a se rec ăsători cu filosoful ș i
universitarul D. D. Ro șca, cuplu ce se va destr ăma și el peste câț iva
ani.

208 P. Comarnescu, Op. cit., p. 118.
209 Pentru acest moment vezi I. B ălu, Viața lui Lucian Blaga , II, Bucure ști, Ed. Libra,
1996, p. 421-453.

140
VI.1. Via ța extra-conjugal ă

Adeseori, via ța sexuală nu coincide cu cea matrimonial ă,
chiar dac ă sunt dependente una de alta. C ăsătoria este sanc țiunea
juridică a unei leg ături, dar exist ă și altele, socialmente importante
și active, nu numai înaintea c ăsătoriei, dar și în afara ei. F ără a intra
prea mult în detalii asupra acestei chestiuni, trebuie subliniat faptul că legăturile extra-conjugale urmeaz ă legi obiective foarte
diverse ce r ămân a fi studiate pentru tema noastră .
Deja leg ătura amoroas ă dintre Veronica Micle, so ția
universitarului Ștefan Micle, și Mihai Eminescu, devenit ă fățișă
după moartea so țului acesteia, este mult prea celebr ă pentru a o
mai dezvolta. Nu vom insista nici asupra numeroaselor comentarii scandaloase asupra rela ției amoroase dintre T. Maiorescu și Mite
Kremnitz.
Îns ă nu puține au fost cazurile în care și soțiile aveau o
viață extra-conjugal ă. Soția istoricului și publicistului Al.
Papadopol-Calimah, e drept, mult mai tân ără decât tovar ășul ei de
viață, aproape c ă nu mai fă cea nici un secret din leg ătura ei
amoroas ă cu un anume Take Anastasiu (prieten apropiat al lui I. C.
Brătianu). C ălătoreau împreun ă în străinătate, înregistrându-se ca
soț și soț ie, amantul frecventa constant casa lui Papadopol-
Calimah, primind eventualii musafiri ai familiei ca și cum ar fi fost
ai lui etc210. Deș i multe din leg ăturile extra-conjugale ale
intelectualilor au devenit publice, subiectul constituie înc ă un teren
„minat” prin imposibilitatea de a le „gestiona” onorabil, dar și prin
dificultatea de a discerne între realitate și supoziții (bârfe).

210 I. Petrovici, Op. cit., p. 66-68.

141 VI.2. Divor țul

Diversele crize ale cuplului, tensiunea între exigen țele
socio-profesionale externe și modelele familiale sunt mereu
proiectate la nivelul inter-personal: contradic ția structural ă este
perceput ă subiectiv ca o carență personal ă sau relaț ională. De
altfel, oricât s-ar încerca explicarea diverselor tensiuni dintre membrii cuplului, sursa social ă a problemelor conjugale r ămâne
inexplorabil ă. Însă mai mult decât orice, divor țul funcționează ca o
supapă de siguran ță. În fond, mariajul și divorțul sunt dou ă
mijloace ce permit atingerea aceluia și rezultat: pacea ș i armonia
individual ă. Interven ția judiciar ă este doar punctul vizibil ce le
separă. În fond, divor țul nu este anormal, chiar dac ă nu este
previzibil, pentru c ă el apare ca necesar , în mod func țional, atunci
când traiectoria fiec ăruia din parteneri nu mai corespunde
premiselor ini țiale. Divorț ul poate fi foarte bine și rezultatul
faptului c ă obiectivele ce au dus la c ăsătorie au fost atinse.
Utilitatea asocierii nu mai este evident ă și este rentabil a juca o alt ă
carte, într-un context diferit. Când scopurile primei c ăsătorii sunt
atinse, când contextul se schimb ă, divorțul și recăsătoria pot fi
interpretate ca un indice de bun ă integrare social ă și de un bun
„tonus” psihologic.
Ca și căsătoria, divor țul apare ca o etap ă în urm ărirea
bunăstării și a fericirii. Din aceast ă perspectiv ă, fragilitatea
căsătoriilor nu se datoreaz ă direct problemelor sentimentale, ci
sunt expresia aspectului prometeian al reprezent ărilor sociale
asupra fericirii211. Divorțul poate deveni, în plan personal, șansa
unei „noi vie ți” și prin aceasta s ă contribuie la modificarea chiar a
raporturilor sociale212.

211 A. J. Norton, P. C. Glick, Marital Instability: Past, Present and Future , în „Journal of
Social Issues”, 32, 1976, no.1, p. 5-20 (p. 17).
212 C. A. Brown, R. Feldberg, E. M. Fox, J. Lifetime, Divorce: Chance of a New Lifetime ,
în „Journal of Social Issues”, 32, 1976, no.1, p. 119-134.

142 Datorit ă caracterului soacrei sale, dar și al
temperamentului s ău , A l . P h i l i p p i d e a j u n g e î n s c u r t t i m p d e l a
căsătorie la neîn țelegeri cu so ția, iar apoi la divor ț. Nu este cazul
aici a stabili vinov ății, însă Philippide avea un temperament
irascibil, ce- și ieșea foarte u șor din fire. Nu a fost un so ț comod, cu
concepții antifeministe, în vreme ce so ția și soacra veneau dintr-o
altă lume, cu preten ții și fără înțelegere fa ță de realit ățile române ști
și față de Philippide. În fapt, în cazul c ăsniciei lui, se confruntau
două modele familiale, dou ă microcosmosuri sociale și religioase
mult diferite. De aceea, și separarea dintre cei doi s-a produs într-
un mod nu prea „intelectual”. Anecdotica literar ă arată că
incidentul care a dus la fuga so ției lui Philippide s-a petrecut astfel:
soția și soacra cântau la pian; enervat, Philippide a intrat în salon și
a distrus instrumentul, aruncându-l buc ăți pe geam. Speriate, cele
două femei au fugit din cas ă. Explica țiile lui Al. Philippide merit ă
și ele a fi re ținute, dintr-o epistol ă adresată lui T. Maiorescu, în
1896: „V ă scriu din mijlocul celei mai mari dureri pe care am
simțit-o în via ța mea. Am fost pe punctul de a înnebuni și nu știu,
Dumnezeu s ă mă ierte, dac ă sunt teaf ăr. Femeia m-a p ărăsit. Aț i
cunoscut-o, a ți văzut-o, o b ătrână urâtă și răutăcioasă. Nimic n-o
mulțumea, pe mine nu m ă iubea, pe copilul meu o dat ă măcar n-a
vrut să-l vadă, de gospod ărie habar n-avea, histeric ă era, alți
bărbați înainte de mine cunoscuse […] și cu toate acestea o iubesc.
N-am crezut c ă m-ar putea fermeca o femeie în a șa grad. Atâtea
iluzii am pus în aceast ă femeie – ca Don Quijote în Dulcineea – și
atât de amorezat sunt de aceste iluzii, încât via ța mi-a devenit
amară, ah, mai amar ă decât fierea. Numai la femeia mea m ă
gândesc, cu mintea la dânsa adorm – și cum dorm? – și mă trezesc.
Mi-e rușine de mine singur, dar nu pot spune minciuni și o nevoie
mă împinge s ă vorbesc cu cineva, care m ă iubește. […] Ce n-am
făcut pentru dânsa! Totdeauna îns ă era nemul țumită, și pe
deasupra mai aveam și pe soacr ă-mea, care o a țâța contra mea.
Într-o zi am pierdut r ăbdarea și au fugit, crezând c ă am să le ucid.
De atunci nu le-am mai v ăzut. Am plecat la Gala ți, prietenii le-au

143 pornit în lips ă și , c â n d m – a m î n t o r s , a m g ăsit casa pustie […] De
atunci nimic. Pentru mine nici un cuvânt, nici o mil ă. O singură
ființă m-a dispre țuit, tocmai aceea pe care am iubit-o mai mult.[…]
Această femeie îns ă e o viper ă veninoas ă. Vai, atâta r ăutate unde s-
a putut ascunde!? Ș i cu toate acestea, un singur gând am, pe acela
de a o căpăta înapoi. Orice s-ar întâmpla, voi face-o. Nu știu cum.
Voi afla cu vremea. Pentru moment nu sunt bine de fel. M ă
gândesc de multe ori s ă alerg dup ă ea, să o ucid și apoi să mă ucid
și eu”213. Însă iată ce spune și soția lui, într-o scrisoare trimis ă lui
Hermann Suchier: „Dac ă domnul profesor Philippide vrea s ă
introduc ă divorțul, nu pot ridica nici o obiec ție, întrucât îmi
lipsește curajul de a m ă întoarce la el. Dup ă cum am auzit vrea s ă
se recăsătorească. Cine i s-ar putea pune în cale?”; „convingerea
mea că pierderile trecă toare ale controlului de sine, obsesiile
repetate și accesele de furie, ivite imediat dup ă sosirea noastr ă în
România, au dus în cele din urm ă la acea scen ă nenorocit ă care m-a
determinat pe 8 ianuarie s ă fug împreun ă cu mama”. Dup ă ce ele
au fugit, Philippide le trimitea scrisori „teribile de amenin țare”,
susținea că „aș avea niște ochi a șa de îngrozitori ca ai dracilor din
iad”, iar la Karlsruhe Philippide (aflat acolo pentru divor ț) afirma
că de fapt pe soacra lui ar fi dorit s-o omoare. „Nervii îi sunt precis
zdruncinaț i. Dar întrucât de la începutul c ăsniciei nu am putut
câștiga nici o influen ță asupra lui, nu l-am putut ajuta cu nimic, cu
toate că uneori spunea c ă își așteaptă de la mine salvarea”. „Am o
grea și nemeritat ă soartă ! Dacă ați ști cu câtă încredere am cutezat
să merg într-o țară ca România, numai pentru c ă soțul meu mi-a
descris cu ne țărmurită bucurie via ța de familie german ă, așa cum a
cunoscut-o în casa dumneavoastr ă! În cele mai mici tr ăsături pe
care le-am pă strat în amintire, am recunoscut oglinda propriei
mele case p ărințești. Am fost educat ă într-un spirit de mod ă veche,
temător și sobru. De aceea, ajutat ă de mama mea, m-am preocupat,
înainte de toate, cu zel de gospod ărie. Soțul meu p ărea la început

213 Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii , I, p. 46.

144 foarte mul țumit în privin ța asta. Dar, în cele din urm ă, am observat
că felul meu de a fi german nu-i pl ăcea de loc. Nu-mi acorda nici o
încredere. De multe ori p ărăsea casa foarte bine dispus și se
întorcea morocă nos”. Era foarte zgârcit, so ția nu ș tia nimic despre
situația financiară . „În toate privin țele am rămas nelămurită; totul
rămânea înv ăluit în cea ță, de nic ăieri nu aflam adev ărul”.
„Căsătoria în Orient este, pentru o nem țoaică simplă, în cel mai
bun caz o enigm ă, care întrece puterile mele. Mie, încercarea de a
întemeia în Orient un c ămin, mi-a adus cea mai mare nefericire”214.
Pentru Philippide se impuneau îns ă cel pu țin două
concluzii: nu- și va mai lua so ție învățată și nici soacr ă în casă. În
plus, renun ță la orice preten ție în legă tură cu originea social ă a
soției. Divorț ul însă, cel mai adesea, are efecte traumatizante. În
timpul procesului, Philippide m ărturisea c ă se gă sește „ca pierdut,
fără curaj ș i fără scop. Nu mi-am putut închipui c ă o femeie, prin
puținul caz ce ar face de mine, m-ar putea descuraja într-atât”215.
De și în perioada ie șeană a lui T. Maiorescu, c ăsnicia lui cu
Clara părea solid ă, cimentat ă și de existen ța unei fiice, Livia, cuplul
începe s ă devină fragil prin 1875, odat ă cu ata șamentul lui
Maiorescu fa ță de soția cumnatului s ău, Mite Kremnitz. Pentru
prima dat ă Maiorescu se gânde ște la divor ț în 1876. Numai c ă în
1878 intervine în via ța lui o alt ă femeie, Ana Rosetti. Maiorescu
amână divorțul datorit ă unei boli a so ției, iar mai apoi pân ă la
căsătoria fiicei lor. Efectiv vor divor ța în 1887216. Și nu sunt
singurele cazuri, mai putând invoca aici pe A. D. Xenopol, despărțit de soția sa Eliza (n ăscută Galu) dup ă aproape 30 ani; Ov.
Densusianu divor țează după doi ani de Elena A. Bacaloglu; E.
Lovinescu dup ă 19 ani de c ăsnicie, chiar dac ă ruptura dintre cei
doi se produsese mai înainte; Petru Comarnescu dup ă doi ani etc.

214 Ibidem , p. 129-130
215 Ibidem, p. 136
216 Rodica Iovan, În jurul unui divor ț, în „Manuscriptum”, V, 1974, nr. 2, p. 120-127.

145 VII. Șansa unei noi vie ți – recăsătoria

Dincolo de traumele provocate de e șecul unui cuplu,
divorț ul și eventuala rec ăsătorie constituie șansa unei noi vie ți.
Recăsătorit în 1897 cu Lucre ția Nemțeanu, fiica fostului primar C.
Nemțeanu, din Vân ători-Neam ț, „putred ă de săracă”, Al.
Philippide considera c ă î n c e p e „ o n o u ă viață”, plin de optimism,
pentru că era „sănătos ca un tun, nevasta mi-e tân ără, frumoas ă și
bună”; „Femeia mea de acum e tocmai contrariul celeilalte. De ast ă
dată am nimerit-o”, și dă dreptate lui Hesiod care spusese (în
Munci și zile ) că omul trebuie s ă-și ia soție din sat de la dânsul217.
Totodată, lecția primului e șec îl înva ță multe: „L ămurit prin acest
purgatoriu, am devenit mai blând și mai bun decât fusesem și m-
am hotărât să -mi expiez reaua cre ștere trecut ă prin umilin ță”.
„Niciodat ă n-am avut atâta for ță de lucru. Sunt crize în via ța
morală care fac adev ărata graniță între copil ării și bărbăție. Din ele
unii ajung în crâ șme, alții în temni ți, alții în ospiciul de nebuni, cei
mai mul ți se amestec ă în vulgul profan. Rari ies o țeliți. Se vede c ă
sunt dintre cei privilegia ți.”. Lucreaz ă mult, î și face proiecte
intelectuale. „La cap ăt v a f i p o a t e g l o r i a , l a m i j l o c v a f i s i g u r o
muncă îndă rătnică”218. Iar mediul intelectual e plin de indivizi în
căutarea unei noi șanse, cum ar fi A. D. Xenopol, rec ăsătorit cu
Coralia Biberi, cunoscut ă în epocă de Riria; C.Stere recă sătorit cu
Aneta, n ăscută Ionescu-Quintus (la rândul ei divor țată de dr.Al.
Radovici), în afara altora men ționați de-a lungul acestui text.

Nu chiar niș te concluzii

Aflat ă, așadar, cel mai adesea în umbra so ților, femeia a
jucat de cele mai multe ori un rol important în împlinirea uman ă și

217 Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii , I, p. 47
218Ibidem, p. 134, 140.

146 profesional ă a partenerilor. O bun ă căsătorie a constituit mereu o
soluție foarte c ăutată. Dar în aceea și măsură, o căsătorie mai puț in
reușită a putut fi o piedic ă în ascensiunea unui individ.
Femeile au ajutat so ții în munca lor, prin asigurarea
confortului, a lini știi căminului, multe din ele participând efectiv la
partea de crea ție, prin asumarea muncilor mai pu țin plăcute și
observabile, precum copierea, corectura, între ținerea
coresponden ței, iar unele, postum, le-au editat opera etc. Ana
Macedonski a fost în timpul vie ții soțului ei o excelent ă secretar ă,
iar după decesul acestuia s-a ocupat cu venera ție de recuperarea
manuscriselor, ordonarea și copierea lor, între ținând pân ă la
dispariția ei un veritabil cult pentru poet. L. Blaga obi șnuia să-i
dicteze Corneliei lucr ările lui (poezie, teatru, filosofie). Cornelia a
fost mereu prezent ă în viața soțului, îndep ărtând momentele de
deprimare, traducând, sintetizând și dactilografiind în anii
diplomației rapoarte c ătre ministerul de resort. Mereu și mereu a
fost un soi de „tampon” între mizeriile cotidiene și universul
blagian; colec ți o n a î n a l b u m e s p e c i a l e t o t c e e a c e s e s c r i a d e s p r e
soțul ei. Pentru ceea ce a însemnat aceast ă femeie în via ța lui Blaga,
o bună măsură a r f i î n s e m n ările ei zilnice219. Și nu au fost deloc
singurele cazuri. Aproape în orice cuplu de intelectuali, soț ia și-a
adus partea ei de contribu ție, mai pu țin vizibil ă, la reuș ita
partenerului.
Recunoa șterea vine și prin dedica țiile pe care le fac so ții, ca
autori, pe lucr ările tipărite. Publicând Domnița Rosanda (1868),
Hasdeu o dedică „Scumpei mele so ții […], aceast ă mică încercare,
scrisă din îndemnul s ău și sub inspira țiunea iubirii sale”. La numai
un an de la moartea ei, Hasdeu declara c ă soției datora cea mai
mare parte din succesele lui intelectuale: „Iulia mea nu numai m ă
mângâia la munc ă, dar îmi f ăcea nesim țite nevoile”, descriind doar
o infimă p a r t e d i n t o t c e e a c e a î n s e m n a t e a î n v i a ța lui220. Este

219 În „Manuscriptum”, XII, 1981, nr. 1, p. 176-182; nr. 3, p. 148-164;
220 B. P. Hasdeu, O nevast ă româncă în traiul p ământesc și-n viața după moarte ,
București, Ed. Socec, 1903, p. 18-19

147 suficient s ă luăm în mân ă opera acestor c ărturari invoca ți până
acum pentru a constata c ă, cu prea pu ține excep ții, una din primele
file poart ă semnul acestei recunoa șteri.
De și în multe aspecte deficitar ă, scurta noastr ă incursiune
în istoria cuplurilor din mediul intelectual românesc a eviden țiat
necesitatea recuper ărilor pe aceast ă direcție, reliefând mult mai
pregnant rolul femeii și dreptul ei la prezen ță în reconstruc țiile
istoriografice.

148

TEOHARI ANTONESCU: UN DESTIN NEÎMPLINIT

Posteritatea lui Teohari Antonescu pare s ă fi avut un destin
nefericit atât prin pozi ția deținută în ierarhia arheologilor și
profesioni știlor antichit ății, cât și prin trecerea sa mult prea gr ăbită
din aceast ă viață, la numai 44 de ani. Situat între eforturile
magistrale ale lui Al. Odobescu și Gr. G. Tocilescu de la finele
secolului XIX, pe de o parte, și cele ale lui Vasile Pârvan, I.
Andrieșescu, D. Berciu, R. Vulpe și mulț i alț ii care au ilustrat
cercetarea arheologic ă în prima jum ătate a veacului XX, pe de alt ă
parte, Teohari Antonescu aproape c ă s-a pierdut în anonimat,
neoferind nimic senza țional sub aspectul descoperirilor de teren. A
fost perceput mereu ca un profesor universitar bine informat, cu oarecare șarm și capabil a stârni entuziasme, însă totdeauna
rezervat și la locul s ău, prea pu țin socialmente activ în câmpul
culturii sau al politicii. A șa cum sugerează și paginile Jurnalului
său, în mare parte inedit
221, Teohari Antonescu pare s ă fi trăit o

221 Acum șase decenii, Alexandru Naum a publicat doar câteva fragmente în revista
“Convorbiri literare”, aproximativ o zecime, de și pe alocuri cu lec țiuni eronate:
Teohari Antonescu, Însemnari , în “Convorbiri literare”, LXXII, 1939, p. 253-267 (cu o
prezentare de Alex. Naum, Notiță despre Teohari Antonescu, p. 251-253), 406-416, 546-
552, 1838-1842; LXXIII, 1940, p. 48-53, 160-1 64, 248-250, 361-363, 457-459, 578-582,
768-773; LXXIV, 1941, p. 46-49, 178-182, 355-358, 505-510, 635-641, 771-773.
Manuscrisul se p ăstrează î n A r h i v a M u z e u l u i d e L i t e r a t u r ă a Modovei din Ia și,

149 viață plină de complexe, începând cu originea sa familial ă și până
la „nedumerirea” accept ării lui în rândurile maiorescienilor și a
Junimii politice, cu o carier ă rapid ascendend ă în mediul
universitar, cu un mariaj de asemenea „pre țios”, cu alte cuvinte
copleș i t d e u n s t a t u t s o c i a l p r e a p u țin imaginat în adolescen ță și
care i s-a oferit aproape de la sine. Și totul pe un fond sufletesc plin
de ambiție, dar mereu timorat de o boal ă sâcâitoare și pretențioasă,
precum diabetul.
A șadar o personalitate complex ă și anevoie de surprins în
doar câteva rânduri. N ăscut în Bucure ști, la 1 septembrie 1866, în
familia micului negustor Petru Antonescu, Teohari nu și-a
cunoscut niciodat ă tatăl, anul decesului acestuia (decembrie 1865)
indicând chiar serioase îndoieli asupra paternit ății222. Recăsătorită
aproape imediat, mama sa Alexandrina (Luc șița) Antonescu
devine Petrescu, iar din m ărturiile lui Teohari s-ar p ărea că n-a
avut o copil ărie tocmai fericit ă în noua formul ă familială. De altfel,
deși în anii debutului ca profesor la Universitatea din Iaș i încă mai
frecventa locurile copil ăriei în timpul vacan țelor, mereu șederea la
Giurgiu – chiar pe scurt ă durată – îi pricinuia adev ărate stări
depresive, surs ă de rememor ări tragice din „istoria familiei”,
mereu înconjurat de amintirea unor rude mai mult sau mai pu țin
apropiate, dar a c ăror înlănțuire genealogic ă este aproape
imposibil de recompus. Întotdeauna a evitat orice discu ție asupra
descenden ților, manifestând permanent jenă și evidente re țineri în
fața curiozit ăților pe aceast ă temă.

fond 8569, alc ătuit din trei caiete ce însumeaz ă aproximativ 250 file, și care va vedea
curând lumina tiparului su b îngrijirea subsemnatului.
222 Cf. procesului-verbal de reconstituire pe baz ă de martori a datei de na ștere, T.
Antonescu a v ăzut lumina zilei la Ia și, în decembrie 1864 ( Arh. St. Ia și, Stare civil ă-
căsătorii, dos. 13632/1899, f. 5). Evident, afirma ția era menit ă a simplifica lucrurile,
prin evitarea unui drum la Giurgiu, localitate în care locuia mama sa. Cât prive ște
tatăl, Petru Antonescu, în acela și fond arhivistic apare ca decedat în decembrie 1865
(f. 6), ceea ce ar explica „întinerirea” lu i Teohari cu aproape doi ani. În actul de
deces al lui T. Antonescu, din 1910, tat ăl apare sub numele de Vasile Antonescu
(Arh. St. Ia și, Stare civil ă-decese , doc. 92/1910).

150 Studiile secundare și cele universitare le-a fă cut la
București. La Universitatea de aici urmeaz ă cursurile lui Gr. G.
Tocilescu, Bogdan P. Hasdeu, V. A. Urechia, Al. Odobescu, T.
Maiorescu, G. L. Frollo ș.a., o pleiad ă de cărturari care au imprimat
principalele direc ții de evolu ție a culturii române din a doua
jumătate a secolului XIX și începutul celui urm ător. Dar mai cu
seamă a fost atras de Alexandru Odobescu și Titu Maiorescu. Sub
îndrumarea celui dintâi va elabora în 1889 o interesant ă lucrare de
licență despre Cultul cabirilor în Dacia , pe care o va și publica în
același an223. Calitățile manifestate în direc ția studiilor asupra lumii
antice și arheologiei au f ăcut ca Titu Maiorescu s ă și-l apropie, la
recomandarea lui Odobescu, și să-l includă în cercul „proteja ților”
săi, într-o strategie îndelung probat ă și exersată în cadrul Junimii.
A fost, de altfel, marea șansă a lui Teohari Antonescu. Anii s ăi de
formație au coincis cu influen ța covârșitoare exercitat ă, încă, în
societatea româneasc ă de junimism, a c ărei figură centrală era Titu
Maiorescu. Evident, nu mai este vorba de acea junime ieșeană, al
cărei ethos comunitar c ăpătase o nou ă semnificaț ie spre 1890, mult
diferită de cea anterioar ă. Căzută într-un con de umbr ă în anii ‘80
ai secolului XIX, junimismul afi șa în deceniul urm ător o altă relație
între politic ă și cultură, o nouă strategie în catalizarea aspira țiilor
tinerilor intelectuali, mai mult ă coerență în acțiune prin acel
spiritus rector care a fost Titu Maiorescu224. Perioada contestatar ă
trecuse, î și împlinise misiunea; urma etapa organiz ării, prin care
junimiștii – politizaț i – căutau noi semnifica ții acțiunii lor de grup,
a cărei temă preferată a rămas „regenerarea cultural ă”.
Mai degrab ă putem vorbi acum de maiorescianism decât de
junimism. Maiorescu este cel ce se adapteaz ă din mers noilor
exigențe, el pune în lucru un nou tip de ac țiune social ă și culturală ,

223 T. Antonescu, Cultul Cabirilor în Dacia . Studiu arheologic ș i mitologic asupra unor
monumente antice în mare parte inedite și descoperite în regiunile Istrului, cu XII
tabele litografiate. Tez ă de licență, București, 1889, 260 p.
224 Pentru evolu ția Junimii vezi Z. Ornea, Junimea și junimismul, Bucure ști,
Ed.Eminescu, 1978.

151 promovând o nou ă forță – intelectocra ția225. Abia de acum, din
deceniul nou ă, Junimea exercit ă o domina ție simbolic ă și reală,
furnizând multe din cadrele înalte ale na țiunii, nenum ărați
fondatori și aderenți deținând deja privilegii și pârghii decisive în
gestionarea diverselor paliere ale societ ății, reunind membri cu
veritabile puteri politice, economice ș i mai ales intelectuale. Este
un grup socialmente recunoscut, care a produs și protejat o elit ă ce
a utilizat strategii diverse de reproducere și impunere în cadrul
societății române ști.
A șadar, în primul rând, Titu Maiorescu este atent în
selecția tinerilor: le canalizeaz ă energiile în direc ția conceput ă de
el; supravegheaz ă lecturile acestora; îi invit ă acasă, făcându-le
intrarea în lumea influent ă; îi poart ă în că lătorii de vacan ță pe
cheltuial ă proprie, iar unora chiar le g ăsește soții din familii bune;
profită de poziția sa politic ă și socială, oferindu-le cu generozitate
burse, posturi, șanse de afirmare etc, etc226. Era deci firesc ca
adolescen ții să fie atrași de Maiorescu, g ăsind protec ție și sprijin în
ascensiunea social ă. În felul acesta s-au adunat în jurul s ău tineri
d e m a r e v a l o a r e , p r e c u m C . R ădulescu-Motru, Pompiliu Eliade,
Mihai Dragomirescu, P. P. Negulescu, Simion Mehedin ți,
I.Atanasescu (I. S. Floru), I.Al.R ădulescu (-Pogoneanu), François
Rubin, G. Bogdan-Duic ă, I. Al. Br ătescu-Voine ști, C. Lizica, N.
Basilescu, I. Dianu, G. Murnu, Ch. Drouhet, Al. Philippide, D. Evolceanu, N. S ăveanu, Em. Pangrati, Al. Tzigara-Samurcaș , D.
Onciul, I. Bogdan, C. Giurescu ș i mulț i alții, printre care și Teohari
Antonescu. Îi vom reg ăsi de altfel în volumul Lui Titu Maiorescu
omagiu, XV februarie MCM (Bucure ști, Socec, 1900, 663 p.), semnul

225 Sorin Alexandrescu, „Junimea”: discours politique et discours culturel , în vol. Libra.
Etudes roumaines offertes à Willem Noomen à l’occasion de son soixantième anniversaire ,
éd. par I. P. Culianu, Groningen, Presses de l’Université, 1983, p. 47-79.
226 Sorin Alexandrescu apreciază Junimea ca o „ școală de cadre ce produce partizani
și îi distribuie sistematic în toate domeniile vie ții publice, o infrastructur ă socială
sau, cu alte cuvinte, o mafie care asigur ă membrilor ei func ții și promov ări sociale”
(op. cit.., p. 51). Vezi și studiul lui Mihai Dim. Sturdza, Junimea societate secret ă, in
„Ethos”, Paris, 1973, p. 81-110.

152 tinerilor de pre țuire a magistrului, ce a reunit peste 50 de autori și
care i-a fost oferit de o delega ți e î n f r u n t e c u I . B o g d a n , M .
Dragomirescu și D. Onciul, volum în care Teohari Antonescu ofer ă
o sinteză – printre primele – asupra evoluț iei arheologiei și a
descoperirilor ce au deschis noi perspective în cunoaș terea istoriei
nescrise a umanit ății227.
C ă maiorescianismul a însemnat ceva, dovad ă este tocmai
perpetuarea cultului s ău de-a lungul întregii perioade interbelice,
discipolii fiind mereu aten ți să organizeze comemor ări, anivers ări,
să-i reediteze opera, s ă-i scrie biografia etc. A șa cum va rememora
mult mai târziu C. R ădulescu-Motru, Titu Maiorescu „era un
iscoditor de talente. De îndat ă ce le afla, le încuraja, le îndemna, le
ridica la suprafa ță”; „acolo unde vedea c ă mijește un talent, î și
îndrepta toat ă atenția și aducea tot sprijinul s ău”228. Chiar dac ă
opera lui scris ă nu cunoa ște o întindere semnificativ ă, Maiorescu s-
a realizat îns ă mai mult prin alț ii. Marea lui crea ție a fost grupul de
intelectuali de la finele secolului XIX, pe care i-a format, selectat,
cultivat și înălțat. În acest context, studentul Teohari Antonescu
intră în grupul maiorescienilor, g ăsind protec ție și facilități pentru
împlinirea unei voca ții căreia i se va dedica pân ă la sfârșitul vieții.
De altfel, el este con știent de rolul benefic jucat de Maiorescu în
biografia sa, invocând adeseori î n p a g i n i l e j u r n a l u l u i c e l a ținut
faptul că datoreaz ă mentorului absolut toate realiz ările sale umane
și intelectuale; mai mult chiar, este cople șit adeseori de apartenen ța
lui la grupul „junimi știlor” și nu pierde nici o ocazie pentru a
înregistra în nota țiile lui zilnice tot ceea ce putea recupera din
memoria junimi știlor din prima genera ție. Anticipând, am putea
zice că dintre discipolii lui Maiorescu, el a fost unul din cei puț ini
care au manifestat loialitate pân ă la sfârșitul vieții, fă ră sincope sau
momente de tensiune în relaț ia cu mentorul s ău.

227 T. Antonescu este prezent cu texul: Un veac de cercet ări arheologice , în vol. Lui Titu
Maiorescu omagiu , București, Socec, 1900, p. 169-187.
228 C. Rădulescu-Motru, Mărturisiri, ed. Valeriu și Sanda Râpeanu, Bucure ști,
Ed.Minerva, 1990, p. 28.

153 Dup ă terminarea studiilor la Universitatea din Bucure ști,
Teohari Antonescu ob ține la interven ția lui Titu Maiorescu o
generoas ă bursă pentru specializare în apusul Europei. Protectorul
său spera astfel ca discipolul s ă se inițieze temeinic și să profeseze
apoi în domeniul arheologiei și al istoriei vechi, poate și cu gândul
nemărturisit de a g ăsi un înlocuitor, cândva, pentru Gr. G.
Tocilescu, profesorul de la Universitatea din Bucureș ti, deloc
prețuit în cercul Junimii ș i, totodat ă, un oponent înver șunat,
catalogat ca apar ținător al „vechii ș coli” istoriografice, al ături de
Hasdeu și Urechia. Pe de alt ă parte, în România acelor vremuri,
trecerea printr-o universitate occidental ă a fost mereu considerat ă
ca un bun indice de forma ție ambițioasă și de calitate. Ob ținerea
unei diplome de licen ță sau de doctorat în str ăinătate, ca
instrument al carierei, a devenit astfel obiectivul esen țial al
tinerilor cu aspiraț ii elevate, atestatul indiscutabil al competen țelor
intelectuale și garantul reuș itei sociale. Iat ă de ce și pentru Teohari
Antonescu studiile în Occident au devenit nu numai un mijloc de a
se forma, de a se instrui, cât mai ales o modalitate de a se afirma, de a dobândi atuurile principale în aspira ția spre pozi ții sociale
înalte. Coresponden ța lui Antonescu cu Titu Maiorescu ș i cu
ceilalți congeneri ai s ăi, rămași în țară sau afla ți prin diversele
centre universitare europene, reflect ă cu prisosin ță aceste
convingeri, instituindu-se între tinerii maiorescieni o veritabil ă
competiție în planul acumul ărilor celor mai moderne și
spectaculoase metode științifice în variate discipline.
În acest context, Antonescu audiaz ă la École des Hautes
Études din Paris (din noiembrie 1889 pân ă în februarie 1890)
cursurile de epigrafie latin ă ale lui H. de Villefosse și Cagnat, pe
cele de epigrafie greac ă ale lui Th. Homolle, cursurile de
paleografie ale lui M. Chatelain, precum și diverse alte prelegeri
susținute de M. Collignon (despre ceremoniile funerare în epoca

154 clasică), Girard (Institu ții judiciare în Grecia), B. Haussoullier ș.a229.
După acest scurt stagiu, Teohari Antonescu s-a îndreptat spre
universit ățile germane care ofereau înainte de toate o abunden ță
de cursuri și de catedre, garan ție – în opinia tinerilor români – a
unei activit ăți intelectuale intense. Era, fire ște, și dorința lui
Maiorescu, pentru care Germania constituia, în primul rând, un
model pedagogic. Acesta ap ărea în epoc ă ca singura alternativ ă
eficientă la sistemul napoleonian sclerozat, lucru recunoscut de
altfel și de francezi. Ocupând o pozi ție dominant ă în domeniul
cercetării europene înc ă de la finele secolului XIX, cu remarcabile
inovații pedagogice – prin instituirea seminariilor și laboratoarelor
–, prin propunerea a noi și noi domenii de interes didactic,
învățământul superior german devenise în primul rând un spa țiu
al concurenț ei între diverse stabilimente universitare. Este, poate,
explicația pentru care asemeni multora din colegii s ăi Teohari
Antonescu p ărăsește Parisul și peregrineaz ă prin mai multe
universit ăți germane. Un congener al acestuia, istoricul Nicolae
Iorga, care asemeni lui Teohari Antonescu se desparte de capitala Franței pentru a merge la Berlin, relateaz ă că a luat aceast ă decizie
„fără o mărturisire de recuno ștință față de profesorii mei
[parizieni]”
230. „Toate erau a șa de bine rânduite în aceast ă
Germanie wilhelmian ă – mărturisea el aproape trei decenii mai
târziu – încât se fă ceau de la sine, f ără să ai nevoie a intra
numaidecât în leg ături cu oamenii”231. Cam la fel s-au petrecut
lucrurile și cu alți studioși români care au dorit ini țial să-și
desăvârșească formația intelectual ă în capitala Fran ței. Unul din
prietenii lui Antonescu, cu care plecase de altfel împreună la Paris
în toamna lui 1889 – e vorba de C. R ădulescu-Motru –,
mărturisește într-unul din fragmentel e sale memorialistice c ă „anul

229 Vezi însemn ările lui T. Antonescu la Muzeul de literatur ă a Moldovei din Ia și,
caiet 8569/1 (66 p.). Cuprinde însemn ări luate la cursuri, în perioada 1889-1890.
230 N. Iorga, Orizonturile mele. O via ță d e o m a șa cum a fost , ed. Valeriu și Sanda
Râpeanu, Bucure ști, Ed. Minerva, 1984, p. 141.
231 Ibidem , p. 144.

155 cât am stat la Paris a fost dezordonat în ceea ce prive ște programul
studiilor.(…) Am tr ăi t u n a n d e v i a ță cosmopolit ă”. Abia din
toamna urm ătoare, când va merge în Germania, mai întâi la
Heidelberg, apoi la München – aidoma lui T. Antonescu –, va „începe o alt ă viață”, cu frecventarea regulată a cursurilor și
bibliotecii, cu vizitarea teatrelor ș i pinacotecilor etc, totul „dup ă un
plan regulat”
232.
A șadar, mult mai elogio și și deplin ata șați de modelul
intelectual german s-au dovedit a fi cei ce c ăutau să scoată câmpul
lor propriu de studiu de sub domina ția exclusiv ă a tradiționalelor
întocmiri aș a-zis „literare” ș i de a g ăsi o alternativ ă în modelul
științific implantat mai puternic în Germania. Este tocmai ceea ce a
urmărit și T. Antonescu, sub impulsurile venite din partea lui
Maiorescu. La Heidelberg a audiat în mod deosebit cursurile lui von Duhn asupra antichit ăților etrusce, iar la Berlin a fost atras de
prelegerile lui Furtwängler și Kekule. În mod deosebit îns ă,
Teohari Antonescu va afla stimuli în noile propuneri și deschideri
spre civiliza ția indian ă, textele sanscrite ș i studiul comparativ al
limbilor indo-europene și al diverselor religi i, domenii care vor
constitui punctul de plecare al multora din studiile lui ulterioare. Din acest punct de vedere, șederea în Germania a coincis cu o
extraordinar ă ascensiune a interesului față de problematica
idiomurilor și a filiaț iilor indo-europene, îndeosebi universitarii
filologi punând bazele unei veritabile « școli» în domeniu.
Dup ă un scurt stagiu la Universitatea din München – și nu
înainte de a c ălători prin mai multe centre culturale germane,
precum Dresda – T. Antonescu se îndreapt ă spre Grecia, pentru a
participa la activit ățile Institutului arheologic german, sub
conducerea lui W. Dörpfeld, care ținea cursuri direct în incinta
Acropolei ateniene, și cu dorin ța de a studia antichit ățile
miceniene, de a c ălăt o r i î n A s i a M i c ă (la Troia), pe țărmul Mării
Egee și prin insule. Experien ța dobândit ă a i c i e s t e f a s c i n a n t ă, iar

232 C. Rădulescu-Motru, Op. cit., p.23-30, 44-47.

156 notațiile sale jurnaliere referitoare la spa țiul elen în general, și la cel
atenian în special, sunt unice în literatura noastr ă.. Totodat ă,
însemnările lui referitoare la acest stagiu atenian ofer ă un portret
cât se poate de sugestiv al lui Dörpfeld, încununat cu prestigiul de a fi fost asistentul lui Schliemann la Troia și cel care a impus lucr ări
sistematice și moderne în cadrul descoperirilor de la Hissarlik.
Teohari Antonescu particip ă la prelegerile acestuia pe tema
teatrului grec, prelegeri ținute în chiar incinta a șa-numitului
„Teatru al lui Bacchus” și care oferea puncte de sprijin în stabilirea
unei noi teorii asupra reprezent ărilor dramei antice. Este încântat,
de asemenea, de explica țiile acestuia asupra vechilor zidiri care
înconjurau Acropole, numite „pelasgice”, reconstituirile propuse pentru planul original al Propyleelor ș.a. Aflat în preajma lui
Dörpfeld, istoricul român are șansa să cunoasc ă o sumă de savan ți
străini, atrași cu toții de profesionalismul, ș armul și bunăvoința
magistrului, care le organizeaz ă excursii mai pe la toate ruinele și
monumentele antice din Pelopones și de pe insulele M ării Egee,
până la Creta. Nu este o întâmplare c ă într-o asemenea companie
T. Antonescu va cunoa ște pe Arthur Evans – cu studii la Harrow,
Oxford și Göttingen –, pasionat de hieroglife și care, dup ă 1900, va
face una din cele mai senza ționale descoperiri arheologice, palatul
de la Cnossos.
Perioada stagiului atenian coincide și cu debuturile lui
Teohari Antonescu la revista „Convorbiri literare”. Pentru mul ți
din tână ra genera ție, „Convorbirile” au constituit poarta de intrare
în mediul intelectual, antecamera unde de cele mai multe ori se
elaboreaz ă și prin care, întotdeauna, se difuzeaz ă modelele
culturale și ideologice cele mai durabile. În impunerea unui tân ăr –
iar Teohari Antonescu este foarte con știent de acest aspect – revista
constituie un compartiment strategic major: pe de o parte ea
reprezint ă o instan ță de legitimare, dar și un factor de adeziune
sau de excludere; pe de alta, prin periodicitate, este mijlocul cel
mai util și adaptat prin care se poate interveni în domeniile culturii
și ideologiei. Astfel, revista „Convorbiri literare” a servit tân ărului

157 istoric p ătrunderea în re țeaua „speciali știlor”, a celor de la vârf.
Teohari Antonescu elaboreaz ă în perioada sejurului s ău atenian o
sumă de descrieri și reflecții asupra civiliza ției elene, expediate lui
Maiorescu la 16 decembrie 1893, și care vor ap ărea în „Convorbiri
literare” sub titlul O scrisoare cu cuprins antiquaric233. Este doar
începutul unei activit ăți publicistice intense și variate, din care o
mare parte se reg ăsește în paginile acestei prestigioase reviste.
Numai parcurgând filele Jurnalului menționat se poate constata
atmosfera stimulativ ă și efervescent ă din jurul „Convorbirilor”,
convingerea c ă, alături de congenerii s ăi maiorescieni, particip ă la
un act major de cultur ă. Dorința de a urma modelul junimi știlor
din prima genera ție constituie obsesi a lui Antonescu, cu
convingerea ferm ă – după cum îi va m ărturisi lui M. Dragomirescu
– că „în curând și noi, epigonii, vom fi pentru genera ția noastr ă și
cea european ă ceea ce genera ția lui Maiorescu și Carp a fost pentru
timpurile lor”234.
Revenit în țară î n 1 8 9 4 , v a f i n u m i t p r o f e s o r d e l i m b a
greacă la Liceul „Sfântu Sava” din Bucure ști, pentru ca din toamna
aceluiași an – sub ministeriatul junimistului C. Meisner și prin
intervenția lui Maiorescu – s ă se creeze la Ia și, special pentru el ș i
P. P. Negulescu, dou ă conferin țe, una de Arheologie și cealaltă de
Istoria filosofiei contemporane , în care se vor ține cursuri și seminarii,
cu frecvență obligatorie, dar f ără note, doar cu certificate235.
Numirea lui T. Antonescu și a lui P. P. Negulescu la Universitatea
din Iași i-a fost anun țată lui Al. Philippide cu mare bucurie de
Iacob Negruzzi, în epistola din 5 octombrie 1894: „V ă vin doi b ăieți

233 În „Convorbiri literare”, XXVII, 1894, nr. 11 (1 mart.), p. 913-935; nr. 12 (1 apr.), p.
1040-1058; XXVIII, 1894, nr. 2 (1 iun.), p. 111-130; nr. 3 (1 iul.), p. 235-257. Într-o
epistolă adresată lui Duiliu Zamfirescu, din 7 febr uarie 1894, T. Maiorescu aprecia
textul ca pe un „studiu interesant” (D. Zamfirescu, Opere, VII, Coresponden ță, ed. Al.
Săndulescu, Bucure ști, Ed. Minerva, 1984, p. 687).
234 T. Maiorescu ș i prima generaț ia de maiorescieni. Coresponden ță, ed. Z. Ornea,
București, Ed. Minerva, 1978, p. 503.
235 Cf. adresa Ministerului Instruc țiunii nr. 7348/1 oct. 1894 ( Arh. St. Ia și, Rectoratul
Universit ății „Al. I. Cuza” , dos. 621/1894, f. 64-65).

158 foarte buni ca conferen țiari la Universitatea din Ia și, d-nii
Negulescu și Teohar Antonescu. Sunt tineri, harnici, înv ățați,
deprinși să cugete prin ei în șii, iubitori de înv ățătură și în tot felul
recomandabili. S ă vedem ce va ie și din ei acolo și dacă și
caracterele sunt la în ălțimea înv ățăturii lor”236. De ce la Ia și și nu în
București, cu atât mai mult cu cât nici unul din cei doi nu agreau
inițial ideea de a se stabili în fosta capital ă a Moldovei? A f ăcut și
aceasta parte din strategia lui T. Maiorescu de a „controla” mai
b i n e U n i v e r s i t a t e a d e a c o l o , f a p t c e f u s e s e d i s c u t a t d e a l t f e l , î n
prealabil, cu P. P. Negulescu. Adresându-se mentorului s ău, încă
de la 8 februarie 1894, tân ărul filosof îi d ădea dreptate,
considerând c ă „o concentrare a for țelor tinere [la Ia și] – a tuturor –
ar fi poate foarte necesar ă, atât pentru propagarea ș i întărirea
direcției noastre literare, cât și pentru îns ănătoșirea mediului în
general”; „Ia șii sunt – continua el –, în țara noastr ă, un centru
socialist […]. Și ceea ce agraveaz ă încă importan ța Iașilor, ca centru
socialist, e c ă posedă și o universitate, din care se r ăspândesc apoi
în țară, ca profesori, adep ții acestei direc ții. Iată pentru ce cred c ă o
concentrare a tinerilor la Ia și, ar putea fi foarte necesar ă”237. De
altfel, universitatea de aici a fost mai întotdeauna considerat ă ca un
soi de antecamer ă pentru Bucure ști, mulți din profesori
titularizându-se aici, pentru ca mai apoi, când împrejur ările erau
favorabile, s ă se transfere în capital ă, așa cum se va întâmpla ș i cu
P. P. Negulescu.
Pentru moment îns ă, cei doi proaspe ți numiți la
Universitate și-au luat menirea în serios, iar junimiș tii de aici i-au
primit cu entuziasm și speranțe în revigorarea societ ății în locul
unde aceasta se n ăscuse. Adresându-se lui Hermann Suchier
(profesor de romanistic ă la Universitatea din Halle), la 19 iulie
1895, Al. Philippide îl informa asupra noilor numiri la Facultatea
de litere și filosofie: „Am c ăpătat la Universitatea din Ia și doi noi

236 Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii , II, ed. I. Opri șan, Bucure ști, Ed.
Minerva, 1987, p. 78.
237 T. Maiorescu și prima genera ție de maiorescieni. Coresponden ță, p. 285.

159 profesori, unul de filosofie și altul de arheologie[…]. Sunt doi b ăieți
tineri și harnici și, natural, foarte încrez ători într-în șii[…]. Ce va
face arheologul îns ă, deocamdat ă e u n u î n țeleg, pentru că toate
colecțiile trebuitoare lipsesc universit ății noastre”238. Era un adev ăr
anevoie de escamotat, dot ările materiale pentru o astfel de
disciplin ă, arheologia, lipsind întru-totul. Mai mult chiar,
cercetările din aceast ă parte a Moldovei fuseser ă mereu sub
conducerea unor amatori, a unor diletan ți care lucrau la
întâmplare, f ără metodă și mai mult pricinuind stric ăciuni. În ce
privește conservarea, lucrurile se prezentau mai r ău chiar,
neexistând spa ții adecvate. De pild ă, cele peste 600 de obiecte
arheologice adunate de la Cucuteni-B ăiceni (jud.Ia și), poate una
din cele mai celebre sta țiuni arheologice neolitice, erau depuse – în
lipsa unui muzeu arheologic – în pivni ța Institutului de geologie
condus de Gr. Cob ălcescu, al ături de diverse fosile și resturi
străvechi din alte sta țiuni, fără minime indica ții de identificare239.
Ajuns la Universitatea din Ia și, Teohari Antonescu devine
coleg cu prestigioase figuri ale culturii române de la finele secolului XIX, cu care va avea rela ții cordiale și profitabile vreme
de un deceniu și jumătate, pân ă la stingerea sa prematur ă. Întâlnim
în paginile Jurnalui portrete ș i amănunte inedite despre Al.
Philippide, A. D. Xenopol, P. Răș canu (cu care a fost în excelente
raporturi), Ioan Caragiani, Anton Naum, C. Leonardescu, Ed. Gruber, Ar. Densu șianu, I. Gă vănescul, N. Culianu, C. Climescu,
V. Buțureanu, P. Poni ș.a.
În 1895, situa ția oarecum provizorie a lui Teohari
Antonescu și a disciplinei ce o profesa se va schimba prin
includerea materiei în bugetul Universit ății din Iași, cu începere de
la 1 octombrie, conferin țele mai sus amintite fiind înlocuite cu
două catedre, una de Logica și istoria filosofiei moderne (ocupată de P.

238 Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii , I, ed. I. Opri șan, Bucure ști, Ed.
Minerva, 1986, p. 124.
239 Vezi Lucian Nastas ă, Unele date în leg ătură cu istoricul descoperirilor de la Cucuteni,
în “Acta Moldaviae Meridionalis”, V-VI, 1983-1984, p. 513-522.

160 P. Negulescu) ș i alta de Arheologie și antichit ăți, pentru autorul
jurnalului de fa ță240. S u p l i n i t o r î n p r i m u l a n a l a c e s t e i c a t e d r e , î n
urma concursului sus ținut la Universitatea din Bucure ști, Teohari
Antonescu a fost numit pe 1 noiembrie 1896 profesor cu titlu
provizor241, iar prin decretul regal nr. 366 din 22 ianuarie 1899 i se
recunoaște calitatea de titular. Totodat ă, din 1895 ș i până prin 1902
va suplini adeseori și catedra lui Petru R ășcanu, de „Istoria antic ă,
epigrafie și geografie”, cât timp acesta ocupa func ția de inspector
general al înv ățământului secundar242. Toate aceste evenimente
sunt amplu redate în Jurnalul său, constituind un document de
prim ordin în ceea ce prive ște reconstituirea strategiilor numirilor
universitare în acea epoc ă. Însemn ările lui Teohari Antonescu
oferă o multitudine de elemente privitoare la procedurile electorale în
mediul universitar românesc, putând astfel s ă înțelegem mai bine,
din interior, dinamica facult ăților de litere, pentru a sesiza criteriile
de apreciere implicite și explicite ce fondeaz ă ierarhia
legitimităților. Rezult ă cât se poate de clar cum ritualurile de
cooptare devin o gigantic ă mașinărie în care se implic ă veritabile
clici, grupuri sudate care se între țin și se autocoopteaz ă în funcție
de afinitățile ideologice sau intelectuale.
De și puține, amintirile fo știlor studen ți scot în eviden ță
rafinamentul cursurilor lui, cantitatea de informa ție nouă și
diversitatea abord ărilor243, fapt confirmat atât de programele

240 Cf. adresei ministerului, nr. 6540 din 23 sept. 1895; Arh. St. Ia și, Facultatea de litere-
corespondență , dos. 918/1895-1896, f. 1.
241 Adresa ministerului nr. 8927 din 23 octombrie 1896; cf. Arh. St. Ia și, Facultatea de
litere-corespondență , dos. 890/1896, f. 10.
242 Arh. St. Ia și, Facultatea de litere-corespondență , dos. 918/1895-1896, f. 20; dos.
886/1891, f. 180. Suplinitorul primea 80% din salariul titularului.
243 Vezi I. Andrieș escu, Câteva considera țiuni și îndemnuri de început cu privire la istoria
veche și științele ei ajut ătoare . Cu o introducere despre Petru Răș canu și Teohari
Antonescu. O lec țiune de deschidere la Facultatea de litere și filosofie din Ia și,
București, Tip. Cultura neamului românesc, 1920, 48 p.; A. Naum, Notiță despre
Teohari Antonescu , în „Convorbiri literare”, 72, 1939, nr. 3, p. 251-253.

161 Facultății de litere, cât și de caietele sale de curs r ămase inedite244.
Pentru epoca aceea r ămânem surprin și de con ținutul lec țiilor
predate de el, care abordau ches tiuni de-a dreptul provocatoare:
Descoperirile arheologice din Asiria și Babilonia; Scrierea
cuneiform ă și încercările fă cute pentru descifrarea ei; Religia
popoarelor asiatice; Legenda poto pului la diferite popoare ale
globului; Poezia popoarelor preist orice; Arta omului cuaternar;
Monumentele megalitice; Dacia, leag ănul popoarelor ariene;
Filosofia Upani șadelor; Definiț iunea istoriei culturale; Istoria și
critica sistemului celor trei perioade de cultur ă; Priviri generale
asupra scopului și metodei estetice; Tragedia greac ă; Ceramografia
– sunt doar câteva din temele mai des abordate, cu fiecare generație de studen ți. Și totul temeinic documentat, cu trimiteri la
cele mai recente lucr ări și în deplin ă cunoștință a noilor teorii ș i
descoperiri arheologice
245.
De altfel, activitatea sa de profesor a fost minunat întregit ă
cu cea științifică, fiind autorul a mai multor studii publicate în
„Convorbiri literare” și a cinci volume ( Cultul Cabirilor , 1889; Lumi
uitate , 1901; Le Trophée d’Adamclisi. Etude archéologique , 1905; Cetatea
Sarmizegetusa reconstituit ă, 1906; Columna traiană studiată din punct
de vedere arheologic, geografic și artistic , 1910), excelent primite de
critica istoriografic ă a epocii246. A. D. Xenopol afirma, de pild ă,
referindu-se la volumul Lumi uitate, c ă ea dep ășește modul
obișnuit de a se trata problemele istorice la noi și, în consecin ță,

244Arhiva Muzeului de literatur ă a Moldovei , Iași: caietele 8569/4, 107 f. și 8569/8, 218 f.
(însemnările apar țin Eugeniei Mu șata și au fost oferite Adinei Antonescu, fiica
arheologului); caietele 8569/5, 40 f. și 8569/6, 40 f. (aparț in Loricăi Gheorghiu); caiet
8569/10; caiet 8569/11.
245 Vezi M. Vasilescu, Primii profesori de istorie antic ă ai Universit ății din Iași: Petru
Rășcanu și Teohari Antonescu , în vol. Universitatea din Ia și, 1860-1985. Pagini din istoria
învățământului românesc , Iași, 1987 (supliment A ȘUI, ist., t. XXXII), p. 115-132<126-
132>.
246 Vezi Camil Mure șan, Din corespondenț a arheologului Teohari Antonescu: date cu
privire la cercet ările și publicațiile sale dintre anii 1904-1910, în „Anuarul Institutului de
Istorie A. D. Xenopol”, XXXIV, 1997, p.333-340.

162 este de a șteptat ca receptarea ei s ă se facă anevoie, publicul cititor
fiind mai curând avid de a îngurgita trat ările ușoare, dar
neinteresante247. Prolificitatea sa a coincis și a fost favorizat ă în
primul rând de climatul cultural efervescent de la cump ăna
secolelor XIX-XX248, climat instaurat în bun ă măsură de revista
„Convorbirilor”. Dominat ă între 1893-1898 mai ales de estetism, la
începutul veacului urm ător revista acordă tot mai mult prioritate
științelor sociale și naturale, dar și problemelor de interes mai larg
menite a schimba spiritul public (chestiunea propriet ății funciare, a
muncitorilor, a na ționalităților, a evreilor, a reformelor
administrative și școlare etc)249, devenind împreun ă cu "Noua
revistă română " a lui C. R ădulescu-Motru un levier ideologic de
primă mărime și cu o real ă autoritate. Schimbarea se datoreaz ă
poate și constat ării lui T. Maiorescu, din 1898, c ă „societatea
română, cu unicul ei interes literar, a ajuns ast ăzi mai jos de nivelul
mijlociu, e in cadente domo , cum se zicea în astrologia medieval ă”250.
Și nu întâmpl ăt o r , î n c e p r i v e ște istoriografia, tot Maiorescu este
acela care, într-o scrisoare adresat ă lui Simion Mehedin ți, observa
la 1893: „E un scandal cultural ca dup ă începuturile Magazinului
istoric al lui Ș incai, dup ă publicarea Documentelor Hurmuzachi și a
Arhivei lui Hașdeu… st ă toată tinerimea universitar ă cu limba
scoasă după apa din izvoarele istorice și, în loc de ap ă îmbelșugată,
ne dau pic ături dintr-un pahar mic de epigrafie à la Tocilescu și
din sticla de doftorii sifilitice ale lui Xenopol și din ț ucalul lui
Ureche. Nici un tân ăr de valoare de la noi din țară n-are să se
destine istoriei na ționale? E numai Onciul din Cern ăuți! Pentru D-
zeu, numai unul?! Unus este nullus ”. Iar inten ția sa era ca unul din

247 În „Arhiva”, XII, 1902, p. 79-82.
248 Vezi Lucian Nastas ă, Generație și schimbare în istoriografia român ă (Sfârșitul
secolului XIX-începutul secolului XX), Cluj, Presa Universitar ă Clujeană, 1999.
249 Vezi ș i N. Petrescu, Critica societ ății române ști la „Junimea”, în „Convorbiri
literare”, LXX, 1937, p. 103-131.
250 T. Maiorescu, Critice , II, ed. P. Georgescu, Bucure ști, Editura pentru literatur ă,
1967, p. 357.

163 prietenii lui Antonescu, Simion Mehedin ți, să se specializeze în
acest domeniu, devenind „profesorul profesorilor”: „Asta ne lipsește în prima linie […], dar o istorie în sensul școalei lui Ranke,
nu fantasmagorii à la Ha șdeu, Xenopol, N. Densu șeanu”; „Cultura
tinerimii noastre e atrofiat ă, are foamete de istoria na țională mai
ales. Aici e punctul principal al viitorului universitar”
251. Este și
explicația pentru care Titu Maiorescu a c ăutat mereu s ă stimuleze
pe profesorul ie șean în a scrie ș i a tipări cât mai mult, dar mai ales
de a începe ample anchete de teren pentru depistarea în spa țiul
moldav a diverselor urme arheologice, atât de lacunare pân ă la
vremea aceea. Și totul dup ă metode moderne, științifice, iar nu ca
în cazul „vandalismelor” lui Gr. C. Bu țureanu și Neculai
Beldiceanu cu sta țiunea de la Cucuteni-B ăiceni.
Teohari Antonescu și congenerii s ăi au găsit deci în Titu
Maiorescu și revista ce o patrona un ve ritabil bagaj genetic care
putea exercita for ța coagulantă a celor mai multe din aspira ții,
"Convorbirile literare" constituind totodat ă un excelent debu șeu
p e n t r u c e e a c e s e d o r e a : o „ n o u ă” istoriografie. De altfel,
Antonescu îi sugera lui T. Maiorescu – în noiembrie 1896 – c ă
„împrejurul revistei trebuie s ă se alcătuiască o grupare care, de și
cu o sum ă de idei împ ărtășite mai de to ți, să nu fie tocmai
exclusivist ă sau să pară cel puțin”; trebuie neap ărat să atragă în
jurul ei celelalte „elemente str ăine și nesigure” ce pot servi
intereselor de grup252. Sub directoratul lui I. Bogdan și cu un
comitet redac țional din care f ăcea parte și Teohari Antonescu,
revista a devenit o publicaț ie destinat ă mai ales istoriei, fapt
remarcat cu mult mai devreme și nu fără invidie de M.
Dragomirescu, înc ă din 1899, într-o epistol ă către Maiorescu:
„Hotărât, activitatea istoric ă devine copleș itoare, precum alt ădată
devenise cea estetico-filosofic ă. Acest fapt se datore ște cred, în
primul rând, activit ății asidue a tinerilor istorici, a c ăror dragoste

251 T. Maiorescu și prima genera ție de maiorescieni. Coresponden ță, p. 458-459.
252 Ibidem , p. 13.

164 de adev ăr le indic ă u n l o c î n j u r u l Convorbirilor ”253. De altfel,
Jurnalul lui T. Antonescu constituie o m ărturie direct ă a
prefacerilor suferite de revista amintit ă, începând cu alegerea
noului colectiv de redac ție, de dup ă retragerea lui Iacob Negruzii,
și până la atmosfera în care se desf ășurau la Bucureș ti ședințele
noului colegiu director.
Se împlinea astfel o aspira ție mai veche a lui Maiorescu, de
a crea o școală istoriografic ă, în jurul unui program coerent, care s ă
combată superficialitatea științifică născută din entuziasmul epocii
revoluționare, care s ă pună în lucru – aidoma istoricilor germani –
examenul riguros al surselor scrise, expunerea clar ă și sistematic ă a
faptelor, aspira ție mult în ăbușită după eșecul avut cu A. D.
Xenopol și G. Panu. Iar spiritul combativ manifestat de tinerii
istorici cerea în mod evident schimb ări la „Convorbiri literare”,
chiar o „reform ă”, întrucât era revitalizat criticismul mentorului, ce
conferise atâta prestigiu publica ției. Nu întâmplă tor, Vasile Pârvan
va constata în 1906 c ă: „singura revist ă enciclopedic ă, mai veche,
existentă azi la noi, Convorbiri literare , a devenit sub amenin țarea de
a muri în timpul din urm ă, aproape o revist ă de specialitate. Ea
reprezint ă școala nouă istorică română, a cărei dezvoltare a fost
dintre cele mai înfloritoare și productive pe terenul cercet ărilor
științifice din ultimii 15 ani”254. În aceast ă publica ție, în afara
Scrisorii, menționată mai sus, Teohari Antonescu a mai tip ărit:
Dacia, patria primitiv ă a popoarelor ariane (1895 nr. 5); Manifestările
artistice în raport cu rasa , (1895, nr. 10); Descoperirile din Troia , (1895,
nr. 12); Activitatea științifică a lui Alexandru Odobescu (1897, nr. 3-4);
Originea egiptenilor și semiților (1897, nr. 11 și 12); Din lumea Chaldee
(1898, nr. 4); Epopeea lui Izdubar (1898, nr. 5); Priviri asupra filosofiei
Upanișadelor (1899); Din literatura egiptean ă (1901, nr. 3); Cum s-a
format Preistoria (1901, nr. 11); Originile omului (1902, nr. 6);

253 Ibidem , p. 129.
254 V. Pârvan, Este nevoie la noi de o revist ă istorică?, în „Viața româneasc ă”, I, 1906, nr.
10, p. 591 (reprodus în vol. V. Pârvan, Scrieri , ed. Al. Zub, Bucure ști, Ed. Științifică și
Enciclopedic ă, 1981, p. 130).

165 Buddhismul și Nirvana (1903, nr. 9); Trofeul de la Adamclisi (1906, nr.
3-5); Culele sunt sau nu na ționale? (1907, nr. 5) ș.a.
Pe de alt ă parte, Teohari Antonescu a fost deosebit de activ
în a remobiliza pe vechii junimi ști rămași la Iași, intrați într-un soi
de letargie, mulț umiț i cu palide și solitare activit ăți intelectuale. S-a
autolegitimat în această acțiune atât prin strânsele relaț ii ce le avea
c u T . M a i o r e s c u , c â t și prin că sătoria cu Eugenia Vârgolici, fiica
universitarului și junimistului Ștefan Vârgolici255. Încearc ă să
refacă vechea tradiț ie junimist ă a întâlnirilor s ăptămânale, la el sau
la cineva mai înst ărit acasă, organizeaz ă conferin țe și provoac ă la
dezbateri științifice, convoacă noi membri etc. Într-o scrisoare
adresată lui Maiorescu, din 12 decembrie 1898, Al. Philippide îi
descrie acestuia cam cum se înf ățișau lucrurile în noua formul ă:
„Teohari Antonescu a adunat de mai multe ori, în saloanele lui, supt patronajul lui [Petru] Missir, tot felul de caracud ă, și tânără, și
bătrână, cu gândul ca adic ă să reînnoiasc ă Junimea”; „ Ședințele
literare din saloanele lui Teohari au fost îns ă curioase prin
exagerarea calit ăților Junimei: gluma devenea bufonerie, spiritul-
nebunie, libertatea-anarhie. În aer nici o idee – nici o no țiune, cum
ziceți d-voast ă psihologiei de ast ăzi.[…]. Missir e prea fin și prea
diplomat pentru ca s ă poată patrona o societate a șa din topor,
precum a fost și este Junimea”
256. Sunt realit ăți ce se reg ăsesc și în
paginile Jurnalului , insatisfac ția lui T. Antonescu de a nu mai putea
reface atmosfera Junimii de odinioar ă fiind anevoie reprimabilă . A
încercat totodat ă să se apropie de grupul de intelectuali din cadrul
„Societății științifice și literare”, îns ă și aici atmosfera de
improviza țe și incoeren ță î i c r e a d e z a m ăgire. A r ămas totu și un

255 Căsătorit cu Eugenia Vârgolici, la Ia și, la 24 iunie 1899. Martori: P. P. Negulescu,
Chiriac Corban, C. Maisner și G. Roiu. Prin procesul-ver bal din 10 mai 1899, sfatul
de familie al minorei Eugenia Vârgolici, sub pre ședenția lui C. Climes cu (din sfat
mai făceau parte: G. Roiu, G. D. Bu țureanu, C. Coroi, M. Vârgolici, P. Culianu, P.
Poni și I. G. Stravolca), a consim țit la acest mariaj (vezi dosar c ăsătorie, Arh. St. Ia și,
Căsătorii, nr. vechi 13632/1899)
256 Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii , I, p. 52-53.

166 optimist și un entuziast, sperând c ă schimbările bune se vor face
din mers și cu mult tact, activând în paralel în cadrul „Junimii”
politice ie șene, fără veleități de a ie și prea mult în fa ță, rămânând
până la moarte omul fidel al lui Maiorescu.
Destinul s ău nefericit a f ăcut să treacă în nefiin ță la o
vârstă relativ tân ără, la numai 43 de ani, – în ziua 11 ianuarie 1910,
la orele 15.30, r ăpus de un „cancer al ră runchiului”257. Era vârsta
când un istoric abia de acum d ă măsura valorii sale, domeniul
fiind în primul rând unul de acumulare, ceea ce necesit ă timp ș i
muncă . Se încheia astfel o existen ță care sub raport social și
intelectual p ărea să promită mult, într-un domeniu ce se afla în
plină căutare a propriei identit ăți și legitimit ăți științifice.

257 Cf. Arh. St. Ia și, Decese, doc. 92/1910. A fost înmormântat în cimitirul Eternitatea
din Iași, miercuri 13 ianuarie 1910, orele 14. Pentru am ănunte vezi Arh. St. Ia și,
Universitatea „Al. I. Cuza”, Rectorat , dos. 3/1909-1910, f. 14.

167

A. D. XENOPOL ȘI „ȘCOALA CRITIC Ă”

Apari ția celebrei c ărți a lui N. Iorga, Opinions sincères. La
vie intellectuelle des Roumains en 1899 , ce reunea articolele sale din
„L’Indépendance Roumaine”, marcheaz ă în istoriografia noastr ă
un moment cu deosebite semnifica ții în afirmarea noii genera ții de
intelectuali, a tinerilor istorici îndeosebi. F ără precedent,
evenimentul poate fi considerat ca un act de „revolt ă” ce punea în
acțiune un nou tip de mobilizare: indivizi excelent dota ți
intelectual au riscat denun țarea puterilor competente și oficial
recunoscute în materie, pentru o cauz ă considerat ă superioar ă și
care, în fond, nu urm ărea decât uzurparea social ă a „bătrânilor”
istorici.
Simplificând lucrurile, școala critic ă (sau școala nou ă) a fost o
conspira ție a grupului de universitari Bogdan – Iorga – Onciul,
deasupra c ăruia a vegheat ini țial Titu Maiorescu, la care s-au
adăugat nenum ărați susținători mai mult sau mai pu țin importan ți
și care au ac ționat, conjunctural, mai mult sau mai puț in evident.
Scopul a fost demontarea eș afodajului intelectual și instituț ional al
altor universitari, și partizani ai acestora, aprecia ți ca reprezentan ți
ai vechii direc ții în istoriografie („b ătrânii”), accederea la pârghiile
de putere în domeniu și păstrarea lor cât mai mult posibil.
Comportamentul triadei critice n u a f o s t c u n i m i c d i f e r i t s a u m a i
imoral decât al adversarilor, cu to ții utilizând cam acelea și

168 procedee. Ceea ce a contribuit la impunerea și succesul cauzei a
fost perfecta organizare a grupului, coeziunea lui, știința utilizării
celor mai variate tehnici în ob ținerea credibilit ății față de
contemporani, speculând orgolii, ambi ții, slă biciuni,
susceptibilit ăți, conjuncturi politice și sociale etc.
De și s-au eviden țiat până acum suficiente motiva ții și
aspecte din evolu ția școlii critice, cu implica ții majore și de lung ă
durată în prefacerea istoriografiei258, restrângerea argumentelor
d o a r l a c h e s t i u n i l e g a t e d e r e n o v a r e a m a t e r i e i a r f i n u n u m a i u n fapt simplificator, dar și păgubitor în cazul unui fenomen atât de
complex. Trebuie invoca ți neapărat și alți stimuli care țin atât de
sensul datoriei profesionale, dorin ța de înnoire, devotamentul
civic, cât și de nevoia de a domina, fidelitatea fa ță d e u n g r u p ,
căutarea securit ății materiale, glorie, ur ă, răzbunare etc, sentimente
pe care psihanali știi moderni nu le-au ocolit, invocându-le ca pe
adevăruri eterne ce au c ăpătat de-a lungul vremii expresii diferite.
Apoi nu trebuie omis ă interven ția altor câmpuri, precum
structurile sociabilit ății, regulile etice, stereotipiile metodologice,
spiritul de imita ție, practicile din via ța privată, imaginea fa ță de
celălalt ș.a., toate acestea meritând s ă rețină atenția, întrucât ele
sunt rezultatul unor îndelungi elabor ări, au fost achizi ționate înc ă
din perioada form ării intelectuale și îmbog ățite de-a lungul
timpului, odat ă cu noile angajamente sociale și profesionale. Este
indiscutabil c ă deciziile și modul de ac țiune al propov ăduitorilor
„noii” direcț ii în istoriografie au f ăcut obiectul unor reflec ții
temeinice, c ă actele lor contestatare și manevrele de culise nu s-au
produs f ără motivații clare ori f ără o voință lucidă. A milita pentru
o cauză, a se angaja într-o ac țiune, a vota pentru un anume
c a n d i d a t l a U n i v e r s i t a t e s a u A c a d e m i e n u p o t f i a t r i b u i t e

258 Paul E. Michelson, The Birth of Critical Historiography in Romania: The Contributions
of Ioan Bogdan, Dimitrie Onciul and C. Giurescu , în „Anuarul Universit ății Bucure ști”,
istorie, 1983, p. 59-76; Al. Zub, De la istoria critic ă la criticism (Istoriografia român ă la
finele secolului XIX și începutul secolului XX), București, Ed. Academiei, 1985.

169 instinctului. Toate au reprezenta t comportamente pragmatice care
au intrat în codul de norme ce definesc „tân ăra” școală istorică de
la finele sec. XIX.
F ără a intra în am ănuntele acestei segrega ții din cadrul
corpului nostru istoriografic259, reținem că ceea ce ar fi trebuit s ă se
manifeste sub forma unui transfer pa șnic, firesc în succesiunea
generațiilor, a c ăpătat aliura unei lupte deschise, școala critic ă
denunțând erorile produc țiilor de sorginte „romantic ă” printr-o
inimaginabilă pasiune polemic ă, pentru discreditare, iar prin
perfecta organizare a grupului a preluat treptat levierele de
comandă și, când a fost cazul, ș i-a întemeiat chiar noi instrumente
de control și putere institu țională.
De altfel, nu s-ar putea spune despre școala critic ă, și toți cei
intrați în constela ția ei, că a fost radical ă, rupând în totalitate cu
vechea istoriografie, chiar dac ă la acea vreme N. Iorga a atribuit
acțiunii sensul de „revolu ție”260. Tot el este acela care mai târziu, în
cartea sa de memorialistic ă O viață de om așa cum a fost , mărturisește
că „față de istoriografia din 1890, care continua, obosit ă, fără nici o
dorință de a găsi noi informa ții și de a prezenta explica ții noi, nu
m-am gândit un singur moment s ă proclam un crez de refacere”;
„nu putea s ă fie vorba de o « școală nouă» în istorie, iar
«luptătorul» pe care l-au creat unii din pu ținii mei prieteni […] n-a
existat niciodat ă”261. Și totuși, la cump ăna dintre veacuri, N. Iorga
elaboreaz ă un discurs coerent și necruțător contra vechii genera ții
d e i s t o r i c i – B . P . H a s d e u , V . A . U r e c h i a , G r . G . T o c i l e s c u ș.a. –,
care la vremea aceea de țineau pârghiile esen țiale de putere
intelectual ă și instituțională, pe un ton impetuos, v ădit ofensator,
care viza umilirea orgoliului. Constat ăm acum manifestarea
intelectual ă a impulsivit ății cu inten ția declarat ă d e a g e n e r a o

259 Vezi Lucian Nastas ă, Generație și schimbare în istoriografia român ă (sfârșitul
sececolului XIX și începutul secolului XX), Cluj, Presa Universitar ă Clujeană, 1999.
260 N. Iorga, Generalit ăți cu privire la studiile istorice , ediția III, Bucure ști, 1944, p. 43.
261 Idem, Orizonturile mele. O via ță de om așa cum a fost , ed. Valeriu ș i Sanda Râpeanu,
București, Ed. Minerva, 1984, p. 196.

170 schimbare grabnic ă a stărilor de lucruri, chiar dac ă maniera pare
neconvenabil ă: „Voi fi întotodeauna onorat de inamici țiile pe care
le voi fi determinat spunând adev ărul”262; iar ideea va fi reluat ă
mereu, tot mai explicit. La 1903, într-un articol din „S ămănătorul”,
Iorga avertiza pe opinen ții săi: „După puteri, urm ăresc pentru țara
mea un ideal cultural și moral, și cine caut ă să împiedice realizarea
acestui scop de c ăpetenie al vie ții mele îmi este duș man, un
dușman pe care nu-l cru ț în ruptul capului, oricât de nepl ăcut sau
dureros mi-ar fi lucrul, oricâte nepl ăceri mi-ar aduce”263.
Denun țând neprofesionalismul ș i imoralitatea intelectual ă
a „bătrânilor” universitari, triada critic ă a uzurpat în fapt
competen țele socialmente recunoscute ale grupului rival,
deturnând o parte a capitalului simbolic de ți n u t d e a c e s t a î n
profitul satisfacerii propriilor interese.
În acest context, vom c ăuta să deslușim câteva repere ce
definesc raporturile dintre școala critic ă și A. D. Xenopol, f ără
îndoială una din cele mai reprezentative figuri ale istoriografiei
noastre la cump ăn a d i n t r e v e a c u r i . S i t u a t l a c o n f l u e n ța dintre
spiritul romantic al celei de-a doua jum ătăți a secolului XIX și
manifest ările criticiste ale epocii, A. D. Xenopol a exercitat o
influență covârș itoare asupra evolu ției istoriografiei române264.
Personalitate complex ă, întruchipând parc ă vremea ce a traversat-
o, Xenopol apare ca un istoric aproape total, de la romantici
moștenind pasiunea marilor cuprinderi, enciclopedismul, râvna de
a concepe ansambluri armonioase, în timp ce ra ționalismul și
spiritul științific îl îndemnau spre pruden ță, spre o sever ă metodă
a obiectivit ății, în sensul lui Ranke, „wie es eigentlich gewesen ist”.

262 Idem, Opinions sincères. La vie intellectuelle des Roumains en 1899, Bucure ști,
Imprimerie de „L’Indepéndance roumaine”, 1899, p. 11.
263 Idem, Pentru d. Pompiliu Eliade, profesor agregat la Universitate și cugetător
român (unic și incorigibil), în „S ămănătorul”, II, 1903, nr. 38, p. 590.
264 Vezi, îndeosebi, A. D. Xenopol. Studii privitoare la via ța și opera sa , coord. L. Boicu și
Al. Zub, Bucure ști, Ed. Academiei, 1972; Al. Zub, L’historiographie roumaine à l’âge de
la synthése: A. D. Xenopol , Bucharest, Ed. Științifică și Enciclopedic ă, 1983.

171 Nu întâmpl ător, A. D. Xenopol a c ăutat să îmbine cât mai
funcț ional rigoarea reconstruc ției istorice cu teoria disciplinei,
elaborîndu- și propriile concepte pe baza c ărora să elimine
arbitrariul. Iar no țiunea seriilor de pildă, elaborat ă de el la cump ăna
dintre veacuri, în opoziț ie cu cea a valorii formulat ă de H.
Rickert265, nu urm ărea în fond decât deplasarea istoriei din sfera
pur reproductiv ă a faptelor în cea a în țelegerii și eplicării ei.
Discipol al celebrilor profesori germani Ranke, Curtius,
Mommsen, Dühring, Steinthal și însușindu-și cele mai moderne
tehnici și instrumente de lucru ale vremii, A. D. Xenopol a fost
marea speran ță a Junimii, sub oblă duirea căreia avea s ă-și publice
de altfel primele studii asupra Istoriei civiliza țiunii și Culturii
naționale . Că finalmente s-a impus ca istoric în afara Junimii,
Maiorescu manifestându- și mereu animozitatea fa ță de el dup ă
1880, este și una din motiva țiile care fac dificil ă încadrarea lui
Xenopol în vreo grupare cultural ă a epocii. Este unul din acele
spirite care s-au impus și și-au dobândit titlurile de glorie
cărturărească prin efort propriu, creându- și un organ de expresie
care să-i cuprind ă cea mai mare parte a produc țiilor istoriografice,
Arhiva Societ ății științifice și literare , conturându- și așadar de
timpuriu o personalitate ferm ă, ceea ce a indispus sau a extaziat
când pe istoricii romantici, când pe reprezentan ții școlii critice .
Cu o voca ție profund ă pentru cunoa șterea trecutului, A. D.
Xenopol a fost atras de tot ceea ce putea servi proiectelor sale, în
sens modern, interdisciplinar. Nici unul din curentele de idei ale
vremii nu i-a fost str ăin, nimic n-a fost l ăsat în afar ă. Xenopol ș i-a
însușit astfel instrumentarul unei profesii deosebit de complexe,
adăugând mereu și mereu impulsuri de pretutindeni. Este
interesat deopotriv ă de criticism ș i panteism, de realism și
idealism, abordeaz ă logica istoriei, teoretizeaz ă asupra raselor,
combate socialismul, dar mai ales este atras de sociologie. Reu șește

265 H. Rickert, Die Grenzen der naturwissenschaftlichen Begriffsbildung. Eine logische
Einleitung in die historischen Wissenschaften, 2 vol., Leipzig, 1896-1902.

172 astfel să elaboreze o nou ă concepție asupra istoriei, într-o vreme
c â n d J . G . D r o y s e n s a u S i g w a r t , d e p i l d ă, afirmau c ă materia nu
poate avea un fundament propriu, iar P. Lacombe c ăuta să-i
confere statutul științelor exacte. Publicarea în 1899 a c ărții sale Les
principes fondamentaux de l’histoire266, cu o nouă ediție, revăzută și
întregită, în 1908, sub titlul La Théorie de l’histoire , marcheaz ă astfel
definitiv leg ătura indisolubil ă dintre practica istoriografic ă și
teoretizarea domeniului. În c ărțile sale filosofice, Xenopol nu face
doar o teorie a istoriei, ci una mult mai ampl ă, a științei în general,
punând în rela ție toate sferele cunoa șterii care se întereseaz ă de
schimbă rile succesive ale fenomenelor și dezvoltând un întreg
sistem, apreciat la vremea respectiv ă de G. Monod, Ch. Seignobos,
B. Croce, H. Rickert, P. Lacombe, E. Seillière ș..a. Prin traducerea
spaniolă întreprins ă de Domingo Vaca în 1911, Teoria de la historia ,
s-a asigurat concep țiilor sale o r ăspândire și mai mare; Ortega y
Gasset pare a fi fost influen țat de sistemul xenopolian267, în timp ce
Francesco Elias de Tejada, Rodrigue de Nozera, Francesco Saverio
Varano, Francesco de Ayala comenteaz ă pe larg ideile gânditorului
român.
Preocupat aș adar de fundamentele teoretice ale istoriei, A.
D. Xenopol și-a elaborat în paralel propria oper ă de restitu ție a
trecutului, încercând mereu s ă păstreze echilibrul între
evenimentul brut și enunțurile generale, stabilind conexiuni
ingenioase între cele mai diverse aspecte ale evolu ției societ ății.
Din aceast ă perspectiv ă, Istoria românilor din Dacia Traian ă, apărută
în șase volume, între 1888 și 1893, urmată apoi de un compendiu în
limba francez ă (2 vol.), cu acela și titlu și o prefa ță semnată de
Alfred Rambaud, constituie una din cele mai de seam ă realizări ale
istoriografiei române din a doua jum ătate a veacului trecut.
Apărută într-un ritm alert ș i într-o perioad ă în care imperativele

266 Vezi ș i versiunea româneasc ă, Principiile fundamentale ale istoriei , Iași, Tip. H.
Goldner, 1900.
267 Cf. O. Buhociu, La philosophie de l’histoire d’A. D. Xenopol , Paris, Université de
Paris, 1957, p. 174.

173 junimiste convie țuiau atât cu promisiunile neonorate ale lui B. P.
Hasdeu, bun ăoară, care anun țase o impresionant ă Istorie critic ă a
românilor, cât și cu penuria informa țională și lipsa studiilor
analitice, sinteza lui Xenopol era totu și așteptată și corespundea
nevoii epocii respective. Pe de alt ă parte făcea concesii spiritului
romantic ce domina înc ă materia, pe de alta se supunea exigen țelor
criticiste ale acestui fin de siècle . Conștient de scă derile inerente ale
întreprinderii sale, autorul avertiza îns ă pe cititori în Precuvântare,
ce avea o clar ă tentă polemică , că „dacă ar fi să așteptă m ca tot
materialul istoric al unui popor s ă fie descoperit, n-am mai ajunge
niciodată să expunem cursul vie ții sale; c ăci descoperirile se fac
neîncetat; cuno ștințele se întind și se adâncesc, m ărind fără
încetare orizontul istoriei”; „Fiecare timp oglinde ște, în lucr ările
istorice ce le înf ățișează, cunoștința de atunci a poporului asupra
trecutului s ău. Fiecare timp este deci în drept s ă aibă istoria lui”268.
În fond, func ția bivalent ă a sintezei lui Xenopol ( științifică
și patriotic ă) explică longevitatea valorii ei, statutul de monument
acordat de contemporani și posteritate269. Era prima sintez ă
completă a istoriei românilor și care răspundea cel mai limpede și
cuprinzător la toate interoga țiile epocii; de aceea a și rămas un
element de referin ță pentru toate realiz ările ulterioare. Interesul
marelui public pentru aceast ă operă a făcut ca o edi ție popular ă, în
12 volume, s ă apară doar dup ă câțiva ani, în 1896, pentru ca în
perioada dintre cele dou ă războaie mondiale o alta, „rev ăzută de
autor, îngrijit ă și ținută la curent de I. Vl ădescu”, s ă vadă lumina
tiparului în 14 tomuri (1925-1930) . Mai mult chiar, începând cu
1985 s-a trecut la a IV-a reeditare, ap ărând deja patru volume.
Se încheia astfel secolul XIX cu o reu șită de factur ă
monumental ă atât în plan aplicativ, cât și în cel al sistematiz ării
metodologice. Revenea de acum altor genera ții sarcina de a o duce
mai departe, A. D. Xenopol deplasându- și după 1896 tot mai mult

268 A. D. Xenopol, Istoria românilor, ed. IV, îngrijit ă de Al. Zub, vol. I, text stabilit de
V. Mihăilescu-Bârliba, Bucure ști, Ed. Științifică și enciclopedic ă, 1985, p. 35.
269 Al. Zub, În orizontul istoriei, Ia și, Institutul European, 1994, p. 77-83.

174 interesul spre alte sfere ale cunoa șterii istorice, îndeosebi spre
teoria disciplinei. A privit oarecum cu senin ătate obiec țiile ce se
aduceau sintezei sale. Dac ă reconstruc țiile de am ănunt le considera
chiar el perfectibile, amendabile pe m ăsura progreselor din
istoriografie, era îns ă convins c ă ideile fundamentale cuprinse aici
vor fi elemente de rezisten ță pentru demersurile ulterioare. Între
invidia lui Hasdeu, care aprecia opera drept „ șase tacâmuri de
papară tachigrafic ă”270, și scepticismul lui D. Onciul și I. Bogdan,
ce considerau mai necesare studiile monografice decât abord ările
globale, se interpune N. Iorga, care a știut să facă distincție între
informația perisabil ă și marea temeinicie a lui Xenopol „în ce
privește liniile generale”271. Din aceast ă perspectiv ă, relațiile lui A.
D. Xenopol cu reprezentan ții școlii critice merită un plus de aten ție,
prin atitudinea oarecum particular ă manifestat ă de contestatarii de
la cumpăna dintre veacuri fa ță de „bătrânul” istoric.
În cazul triadei, Xenopol a jucat pentru fiecare protagonist
în parte un rol major în formarea și atingerea aspira țiilor socio-
profesionale. Dar mai ales pentru N. Iorga, Xenopol a însemnat
marea șansă, uneori poate unica ce apare în via ța unui om. Ca
profesor la Universitatea din Ia și, unde a avut ca studen ți atât pe
Iorga cât ș i pe I. Bogdan, A. D. Xenopol a fost înc ă de la începuturi
artizanul „fenomenului Iorga”, el a dat form ă și conținut reușitei
tânărului istoric în ierarhia sistemului. Bucurându-se de un real
prestigiu intelectual și politic, cu evidente veleit ăți de mentor la
Universitate și în cadrul „Societ ății științifice și literare” – în al
cărei organ publicistic, „Arhiva”, avea s ă tipărească N. Iorga
începând cu 1890 –, Xenopol înfrunt ă o parte influent ă a corpului
profesoral pentru scurtarea stagiului de studii al tân ărului cu
dispoziții geniale (cum aprecia „Era nou ă” din 24 decembrie 1889) și
tot el are ideea organiz ării unui banchet în cinstea lui Iorga, la care

270 B. P. Hasdeu, Ioan Vod ă cel Cumplit , Bucure ști, Ed. Minerva, 1978, p. 228 (Post-
scriptum la edi ția a II-a).
271 N. Iorga, Despre adunarea și tipărirea izvoarelor istorice, în vol. Prinos lui D. A.
Sturdza, București, 1903, p. 126.

175 au participat to ți universitarii în frunte cu rectorul N. Culianu272.
Mai mult chiar, Xenopol aranjeaz ă proasp ătului absolvent o
audiență la Th. Rosetti, ministru al cultelor și instruc țiunii pe
atunci, asigurându-i-se astfel mult râvnitul stipendiu pentru studii
în străinătate. Și tot el este mijlocitorul și susținătorul căsătoriei lui
Iorga cu Maria Tasu, factor favorabil l ărgirii leg ăturilor cu mediul
intelectual și politic ie șean, legături de mare importan ță în acel
moment273.
Anii de pân ă la sfâr șitul veacului au marcat strânse
legături între magistru și istoricul în formare274. Dacă în 1891
încercarea lui Xenopol de-al aduce pe Iorga la una din catedrele vacante ale facult ății de litere din Ia și a eșuat din motive
„birocratice” (în realitate de sorginte politic ă, dar invocându-se și
„tinereț ea” celui vizat)
275, nu mai pu țin interesat se va ar ăta
profesorul în 1894, cu ocaz ia concursului de la Bucure ști, ce va
marca debutul lui Iorga ca universitar276. În plus, de-a lungul
întregii perioade se constata grija lui Xenopol fa ță de istoricul în
formare, coresponden ța abundând de pove țe și sugestii de o rar ă
delicatețe, indicând îns ă și o colaborare pe picior de egalitate.
Asistența acordat ă lui Iorga a fost mai mult decât profitabil ă: în
1896, pe când acesta î și publica Actes et fragments relatifs à l’histoire
des roumains ( 3 v o l . , 1 8 9 5 – 1 8 9 7 ) , c u s p r i j i n u l m i n i s t e r u l u i d e
instrucțiune public ă, dar exista riscul sist ării la un moment dat a
tipăririi, Xenopol intervine și rezolvă î n c h i p f e r i c i t s i n c o p a ; n u
întâmplător, lucrarea a fost închinat ă magistrului. Tot A. D.
Xenopol propunea în 1898 alegerea lui Iorga ca membru activ al

272 A. D. Xenopol, Istoria ideilor mele, în vol. Scrieri sociale și filosofice, ed. N.
Gogonea ță și Z. Ornea, Bucure ști, Ed. Ș tiințifică, 1967, p. 389.
273 Vezi Lucian Nastas ă, Strategii matrimoniale în mediul universitar românesc la finele
sec. XIX. Cazul Nicolae Iorga, în vol. Istoria ca lectur ă a lumii, coord. G. B ădărău, L.
Boicu, L. Nastas ă, Iași, Fundația Academică „A. D. Xenopol”, 1994, p. 619-630.
274 Scrisori c ătre N. Iorga , I, ed. B. Theodorescu, Bucure ști, Ed. Minerva, 1972, p. 3-19.
275 Ibidem, p. 108.
276 Cf. N. Iorga, Orizonturile mele. O via ță de om a șa cum a fost, p. 164.

176 Academiei, în locul lui Al. Odobescu, alegere amânat ă atunci și
nerealizat ă decât mult mai târziu, în 1911.
Nici Iorga nu și-a neglijat sus ținătorul. În 1893 este
entuziasmat de finalizarea sintezei Istoria românilor din Dacia
Traiană, eviden țiind în „Timpul” marea valoare a operei, îns ă
subliniind totodată necesitatea adun ării izvoarelor și publicarea lor
după criterii științifice277.. Aceea și lucrare este recenzat ă și în
„Revue historique” din Paris278. Iată ce relateaz ă Teoharie
Antonescu în Jurnalul său, referitor la felul cum privea N. Iorga, în
intimitate, interven ția în celebra revist ă franceză: Iorga „începe s ă
mi se plângă că Xenopol e nemuț umit de articolul lui din Revue
historique făcut ca recenzie asupra voluminoasei istorii asupra
românilor. Aceasta nu mi-o spunea decât s ă știu că a scris în
Revistă. «Și mă mir de ce ar fi sup ărat contra mea, c ăci tocmai eu,
prin articolul meu (Iorga vorbe ște), i-am f ăcut să se vândă câteva
mii de exemplare; c ăci ce enorm ă influen ță n-are un articol,
recenzie bun ă, pentru vinderea c ărții!» Și să n u m o r i d e d r a g u l
recenziunii?”279. Este un prim rudiment al caracterului lui Iorga pe
care, mai târziu, o caricatur ă din „Pagini literare” îl va imagina în
postura de Don Quijote luptându-se cu morile de vânt280. Apariț ia
aceleiași sinteze în versiune francez ă, de dou ă volume, și cu o
prefață de A. Rambaud (1896), ofer ă din nou lui N. Iorga prilejul s ă
o prezinte în „Revue critique”281.. La toate acestea, se pot ad ăuga
mărunte servicii profesionale, recipr oce, îndeosebi pentru Xenopol,
în chestiuni de informaț ii documentare.

277 „Timpul” XV, 1893, nr. 104 (14/26 mai), p. 2. Idee reluat ă de Iorga ș i în Despre
concepția actuală a istoriei ș i geneza ei , Lecție de deschidere la Universitatea din
București (1 noiembrie 1894), în vol. Generalit ăți cu privire la studiile istorice , ediția III,
București, 1944, p. 9-28, și care va constitui unul din punctele de contestare a operei
lui Xenopol.
278 „Revue historique”, XVIII, 1893, t.53, p. 153-159.
279 Text inedit în Arhiva Muzeului de literatur ă a Moldovei, Ia și, ms. 8569/ 2, f. 3.
280 „Pagini literare”, I, 1899, nr. 24 (3 oct.), p. 1.
281 „Revue critique”, XXX, 1896, t. 41, p. 470-473.

177 Sunt doar câteva repere ce marcheaz ă evoluția unor rela ții
fericite pân ă spre 1900, evident nelipsite fiind și asperit ățile.
Bunăoară, la 15 iunie 1898, A. D. Xenopol îi repro șează lui Iorga c ă
în prefața la volumul X din colec ția Hurmuzaki și în Chilia și
Cetatea Alb ă nu i-a citat îndeajuns contribu țiile, deși autorul î și
însușise observa ții și concluzii pe care anterior le enun țase
savantul ie șean. „Înțeleg pe marele Onciul s ă nu pomeneasc ă nimic
despre ceea ce s-a scris înaintea lui – reflecta Xenopol –, c ăci este
un om atât de mare, încât nu e chip ca vreun muritor s ă-i stea
înaintea lui”282; dar tocmai la Iorga, o atare atitudine îi p ărea greu
de imaginat. „Închipuie- ți – continua el – c ă ar cădea asupra mea s ă
fac raportul asupra Chiliei [la premiul Academiei]. Voi spune c ă e
bună, căci nu se poate altfel, dar cu ce inim ă și cu ce gând !”283. Așa
s-a și întâmplat de altfel, apreciind „munca vrednic ă de laudă”, în
vreme ce B. P. Hasdeu o g ăsea „confuz ă” și rău conceput ă284.
Nici în ceea ce priveș te relația lui Xenopol cu ceilal ți doi
istorici care au format nucleul școlii critice , D. Onciul și I. Bogdan,
nu putem vorbi de existen ța unor tensiuni pân ă spre 1900. De și
încă de la 1885, T. Maiorescu c ăuta să-l „monteze” pe istoricul
bucovinean contra lui A. D. Xenopol și a lucrării sale Teoria lui
Roesler – v o r b i n d u – i d e s p r e f o s t u l j u n i m i s t c a r e „ e s t e , c a m a i totodeauna, pe cale gre șită” și nu produce decât „elucubra ții
frivole”
285 – D . O n c i u l d a d o v a d ă de o anume onestitate în
împlinirea comenzii pentru Convorbiri literare : „Felul criticii mele –
scria el lui Maiorescu – este mai mult de-a îndeplini lipsele mai
însemnate și de-a corege erorile cu siguran ță constatate, decât de-a
le mustra sau de-a le respinge f ără întemeiere mai de aproape”; „O
critică aspră, cu scopul amintit pentru fixarea opiniei publice
despre cartea cutare, cum a ș crede-o ș i eu dup ă dorinț a d-voastr ă
de bine ș i de lips ă, nu pot încă întreprinde pân ă ce nu-mi voi

282 Scrisori c ătre N. Iorga, I, p. 16.
283 Ibidem.
284 „Analele Academiei Române”. Dezbater i, s. II, t. XXI, 1899, p. 463.
285 Titu Maiorescu și prima genera ție de maiorescieni. Coresponden ță, p. 470.

178 câștiga dreptul la asemenea lucrare prin un nume de autor”286. Cu
toate că recenzia lui Onciul287 ar fi putut irita o fire mai
susceptibil ă, Xenopol nu și-a manifestat nicidecum insatisfac ția, cel
puțin în mod public. Iar când în 1895 D. Onciul se va prezenta la
concursul pentru ocuparea unei catedre la Universitatea din București, evident, cu sprijinul lui Maiorescu și în înțelegere cu I.
Bogdan, Xenopol nu a ezitat s ă recunoasc ă meritele științifice ale
mai tânărului său coleg
288, deși ar fi putut s ă-i împiedice sau s ă-i
amâne numirea. Cât prive ște pe I. Bogdan, respectul fa ță de fostul
profesor s-a manifestat printr-o recenzie deosebit de favorabil ă
asupra c ărții lui Xenopol, Memoriu asupra înv ățământului superior în
Moldova (1885)289.
A șadar, pân ă pe la 1899, existau rela ții bune sau aparent
cordiale între Xenopol și reprezentan ții „noii direc ții” în
istoriografie. Iat ă de ce radiografiile lui Iorga din „L’Indépendance
roumaine”, din care ne vom ocupa în paginile urm ătoare, ce au
consfințit procesul de segrega ție din cadrul comunit ății istoricilor
români, au afectat oarecum pe A. D. Xenopol, surprins la „mijloc”
în expresia din Opinii sincere : „Hasdeu inventeaz ă, Xenopol ignor ă,
Tocilescu nu în țelege decât prea pu țin”290. Deș i toți ceilalți vizați de
N. Iorga au ac ționat în for ță aproape imediat (îndeosebi Tocilescu),
A. D. Xenopol pare a fi trecut cu vederea actul de discreditare
publică, punând afirma ția doar pe seama temperamentului
nereț inut al lui Iorga. Continua s ă-i scrie, s ă-i trimit ă cărțile
proaspăt apărute, să accepte invita ția trinității de a servi masa la I.
Bogdan acas ă291, mai mult chiar, în 1901 va sus ține pentru
premiere la Academie lucrarea lui Iorga, Istoria literaturii române în

286 Ibidem , p. 329.
287 În „Convorbiri literare”, XIX, 1885, nr. 1, p. 60-80; nr. 2, p. 174-187; nr. 3, p. 255-
278; nr. 4, p. 327-348; nr. 5, p. 424-439; nr. 7, p. 589-602.
288 A. D. Xenopol, Istoria ideilor mele , ed. cit., 386.
289 În „Convorbiri literare”, XIX, 1885, nr. 9, p. 785-790.
290 N. Iorga, Opinions sincères. La vie intellectuelle des roumains en 1899 , Bucarest,
Imprimerie de „L’Indépendance oumaine”, 1899, p. 42. r
291 Scrisori c ătre N. Iorga, I, p. 353.

179 sec. XVIII , apreciind-o „de cea mai mare valoare, care rezum ă tot ce
se știe până acum”, „una din lucr ările cele mai însemnate ce s-au
scris în timpul din urm ă”292 ș.a.
Toate acestea în vreme ce Iorga î și continua ac țiunea de
contestare a istoricului ie șean, în mod public sau ocult. Într-o
scrisoare a lui Karl Lamprecht c ătre N. Iorga, bun ăoară, din 20
decembrie 1899, istoricul german se interesa în ce m ăsură A.D.
Xenopol ar fi indicat s ă elaboreze o istorie a românilor, publicabil ă
la Editura Fr. A. Parthes de la Gotha, în seria Istoria statelor
europene293. Răspunsul lui Iorga este suficient de revelator: „Nu
cred câtu și de puțin că ar fi de a șteptat ceva de ordin științific, ceva
de valoare științifică de durat ă de la Xenopol. El e un om foarte
inteligent și, de asemenea, harnic și sârguincios, dar împr ăștiat,
fără persistență și răbdare, lipsit de aten ție pentru exactitatea
faptelor; întotdeauna neîndeajuns de informat, f ără măsură în
opiniile de ordin general, f ără originalitate veritabil ă în gânduri
[…]; Preg ătire istoric ă nu are: cunoa ște toate aproximativ și nu în
profunzime”. Iar despre Istoria românilor a lui Xenopol, „pot s ă vă
asigur că noi nu o putem folosi niciodat ă, ea fiind mai mult o carte
de popularizare”; mai curând, pr opune Iorga, o prelucrare a c ărții
lui I. Ch. Engel, Geschichte der Moldau und der Walachei (Halle,
1804)294. Și rezultatul nu va întârzia: K. Lamprecht îi va încredin ța
lui N. Iorga lucrarea mai sus amintit ă, finalizat ă la 1905, în dou ă
volume, sub titlul Geschichte des Rumänischen Volkes in Rahmenseiner
Staatsbildungen , colaborare ce va continua și în anii urm ători prin
tipărirea celor cinci tomuri din Geschichte des Osmanischen Reiches
nach den Quellen dargestellt (1908-1913). A șadar, o compromitere
ocultă a lui Xenopol, dar care-i va aduce lui Iorga un profit enorm,
îndeosebi prin p ătrunderea pe „piaț a” istoriografic ă european ă,
„piață” pe care Xenopol o controla de aproape un deceniu și în

292 „Analele Academiei Române”. Dezbater i, s. II, t. XXIII, 1901, p. 145-155.
293 Scrisori c ătre N. Iorga, I, p. 465.
294 N. Iorga. Corespondență , II, ed. Ecaterina Vaum, Bucure ști, Ed. Minerva, 1986, p.
140.

180 cadrul c ăr e i a s e b u c u r a d e u n p r e s t i g i u f ără echivalent printre
români.
Treptat îns ă, maniera în care N. Iorga îș i trata fostul
profesor și proteguitor cap ătă forme de exprimare mai mult decât
ofensatoare. În Scurtă istorie a lui Mihai Viteazul, ediție apărută la
1900, în mare tiraj și cu un pre ț insignifiant, reeditat ă în anul
următor sub titlul Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul românesc ,
N. Iorga nu se ab ține în a repro șa lui Xenopol c ă „Păcătuiește însă,
ca de obicei, prin informa ția neîndestul ătoare”, fiind apreciat ca cel
mai „de talent și mai bine preg ătit popularizator al istoriei
românești în ț ară și străinătate”295. De data aceasta, Xenopol îi
răspunde în Arhiva296 „neobositului culeg ător de documente”297
care, datorit ă grabei de a publica cât mai mult și cu orice preț ,
devine victima tocmai a ceea ce critica f ără cruțare. Deja N. Iorga,
supus propriilor exigenț e, elabora lucr ări în care „n ămolul de
detalii și digresii”298 pe de o parte uimea, pe de alta f ăcea dificil ă
abordarea convenabil ă chiar și în rândurile speciali știlor. Mai mult
chiar, numeroasele erori semnalate în operele sale, tendinț a de a
îmbrățișa cât mai variate domenii din spa țiul culturii și politicii
ofereau unora din contemporani prilejul de a-l aprecia drept un
„V. A. Urechia al noii genera ții”. Cu marele s ău orgoliu și un talent
polemic remarcabil, N. Iorga va declan șa de acum o lung ă dispută
cu profesorul s ău, considerându-se „nu tân ărul care vrea să ducă
mai departe zisa istoriografie, ci care a dus-o, o duce și o va duce,
în ciuda interesa ților dădători de sfaturi”299.
Dincolo de descalificarea opinentului, triada critic ă va
încuraja orice disiden ță față de Xenopol, a șa cum a procedat și în
a l t e c a z u r i . L u i D . A . T e o d o r u , d e p i l d ă, care în „buletinele”

295 N. Iorga, Scurtă istorie a lui Mihai Viteazul, Bucure ști, Socec, 1900, p. 111.
296 „Arhiva”, XI, 1900, p. 180-188.
297 Ibidem , p. 180.
298 Scrisori c ătre N. Iorga, I, p. 144.
299 N. Iorga, Pentru A. D. Xenopol , în „Convorbiri literare”, XXXIV, 1900, nr. 5, p. 429-
430.

181 tipărite împreun ă cu Xenopol în „Revue historique” din Paris a
vorbit pentru întâia dat ă străinătății despre existen ța în România a
unei noi școli istorice, D. Onciul îi promitea c ă la întoarcerea în țară
îi va da „pe mân ă și arhive și muzee”, iar în eventualitatea
organizării unui serviciu bibliografic, tot lui îi va reveni; important
era însă, în 1901, ca Teodoru s ă se debaraseze de Xenopol în
elaborarea „buletinelor” și să facă cât mai mult ă propagand ă școlii
critice300.
În polemicile cu A. D. Xenopol (care, în fapt, s-au aflat în planul secund al conflictului dintre cele dou ă generații de istorici),
N. Iorga va aborda și chestiuni colaterale, calificabile în sfera
esteticului, dar care pentru mentorul Societ ății științifice și literare
din Iași reprezenta mult. În Literatura fals ă
301 sau A. D. Xenopol și
pepiniera de poeț i de la Ia și302, Iorga ridiculizeaz ă gusturile artistice
ale fostului profesor care proclama „talente” pe Vojen și Riria, de
exemplu. Îndeosebi asupra acestui ultim nume, pseudonimul
literar al celei de-a doua so ții a lui Xenopol (Coralia Gatovschi),
insista Iorga, rupând o t ăcere unanim ă, dar care crease falsa iluzie
a unei „genialit ăți” poetice.
În toate ac țiunile sale, N. Iorga se conforma unor principii
pe care ț inea să le facă publice: „Polemica înseamn ă luptă .
Polemizeaz ă omul cinstit care descoper ă o faptă rea sau o socoteal ă
șireată, o momeal ă cu meșteșug. Polemizeaz ă acela care se vede
atacat fără dreptate și-și apără numele bun. Polemizeaz ă acela care
înfățișează idei ce i se par mântuitoare, dar a c ăror izbând ă o vede
amenințată d e c i n e n u î n țelege sau nu vrea să înțeleagă.
Polemizeaz ă omul de gust împotriva celor ce mint lumea cu
frumuseți false și nesă nătoase. Polemizeaz ă omul de știință serios
contra flecarilor. Aceasta e polemica bun ă, pe care ai datoria de a o

300 Scrisori c ătre N. Iorga, I, p. 160.
301 „Sămănătorul”, II, 1903, nr. 25, p. 385-389.
302 Ibidem , nr. 30, p. 467-470.

182 începe, de a o urm ări, de a o duce la cap ăt. E ca un fel de poli ție
socială, literară, științifică”303.
Dar principalul câmp al asperit ăților dintre Xenopol și
școala critic ă, cu profituri metodologice în ambele cazuri, a r ămas
totuși istoria. În vreme ce Th. S ăndulescu, într-un articol intitulat
Un sfat românilor din Ardeal304 afirma c ă: „Există un Iorga, dar nou ă
ni se pare c ă nu are nici o valoare. Singurul istoric pentru noi este
Xenopol, că ci el niciodat ă n-a fost dovedit ca g ăzduitor de erori
istorice. Pentru noi, el este crea torul istoriei românilor, e singura
autoritate”, I. Bogdan î și prezenta discursul de recep ție la
Academia Român ă, Istoriografia român ă și problemele ei actuale
(1905), omi țând în mod deliberat orice contribu ție a lui A. D.
Xenopol pe acest t ărâm. Evident, nu a lipsit nici reac ția acestuia
din urmă, poate cea mai tran șantă, propunând chiar nepublicarea
textului în Analele instituț iei. Luând ap ărarea lui I. Bogdan, de fapt
a întregii școlii critice , Titu Maiorescu a ținut să se pronunț e în
termenii urm ători: „De ce se plânge d-l Xenopol? C ă discursul d-
lui Bogdan ș i răspunsul d-lui Sturdza au ignorat meritele d-sale și
ale d-lui Tocilescu? Dar tocmai în discursul s ău de ast ăzi d-l
Xenopol a g ăsit prilejul de a-ș i restabili aceste merite în m ăsura pe
care o crede indicat ă. Este evident c ă în aprecierea sa, d-l Xenopol
se deosebeș te de d-l Bogdan; dar ce dovede ște aceasta ? Dovede ște
un fapt de notorietate public ă și anume c ă în mișcarea actuală a
istoriografiei române se arat ă două direcții deosebite, cea veche a
d-lor Hasdeu, Xenopol, Tocilescu – pentru a nu mai pomeni de Urechia –, cea nou ă și în multe privin ți contrar ă, a d-lor Iorga și
Bogdan”; conflictul între genera ți i n u s e r e z o l v ă prin votul
Academiei, continua Maiorescu; „S ă ne felicit ăm totodeauna când
vedem lupte de idei […]. Progresul nu se poate face f ără schimbare
și antagonism: unele elemente se înl ătură, altele se introduc”
305.

303 Ibidem , nr. 39, p. 611.
304 „Românul literar”, III, 1905, nr. 20 (29 mai), p. 312.
305 „Analele Academiei Române”. Dezbater i, s.II, t.XXV II, 1905, p. 233-234.

183 Acestea sunt doar câteva momente ce ilustreaz ă relația
dintre Xenopol și școala critic ă306, e drept, tensionate și cu mare
audiență în epocă , dar motivate oarecum chiar de N. Iorga într-un
excelent articol din „S ămănătorul”, intitulat Doi bă trâni senini și
venerabili: B.P. Hasdeu și A. D. Xenopol : „Era ș i vina tinerilor,
desigur, c ăci eram cu to ții prea gr ăbiți pentru a ne face reclam ă și a
ne agonisi bog ăție în locul unor b ătrâni care nu mântuiser ă nici
una, nici alta, ș i erau pe departe de a fi s ătui”307.
Sunt gânduri care explic ă multe din ac țiunile „triadei” și
care au redeschis pun țile, ceva mai târziu, spre gesturi cât se poate
de nobile. Dup ă cum relateaz ă „Secolul”, informa ție preluat ă de
aproape întreaga pres ă, până la „Telegraful româ n” din Sibiu, cu
ocazia sărbătoririi Unirii la Ia și, 24 ianuarie 1909, „o scen ă duioasă
s-a produs în aula universit ății de acolo: în prezen ța tuturor
profesorilor universitari și a studen ților, d-l Iorga a cerut iertare d-
lui A. D. Xenopol, apoi ambii s-au îmbr ățișat cu lacrimi în ochi”308.
Evenimentul marcheaz ă așadar o împ ăcare fireasc ă, plină de
mărinimie în cazul marilor spirite. Cei doi vor fi de acum al ături,
Xenopol întocmind Raportul pentru alegerea lui Iorga ca membru
activ la Academia Român ă, după o lungă și iritantă antecamer ă, tot
el fiind ș i autorul Răspunsului la discursul de recep ție, prilej cu
care-și enunța principiile ce au stat la baza rela ției cu Iorga309.
Pân ă spre sfâr șitul vieții lui Xenopol, N. Iorga va da
neînchipuite dovezi de afec țiune față d e fo stul s ău profesor: îl va
invita să susț ină diverse conferin țe în cele mai râvnite momente și
locuri, va supraveghea reeditarea vol. VI din Istoria românilor310,

306 Vezi ș i Dan Berindei, Cultura na țională română modernă, București, Ed.Eminescu,
1986, p. 103-125; P. Țurlea, Prietenia A. D. Xenopol-N. Iorga , în „Magazin istoric”,
XVII, 1983, nr.8 (197), p. 35-37.
307 „Sămănătorul”, IV, 1905, nr.16, p. 241.
308 „Telegraful român”, LVII, 1909, nr.12 (31 ian.), p. 49.
309 „Analele Academiei Române”.. Dezbateri, s. II, t. XXXII, 1910, p. 238-240; N.
Iorga, Două concepții istorice . Cuvântare ținută la 17 mai 1911 la intrarea în Academia
Română. Cu răspuns de A. D. Xenopol, Bucure ști, C. Göbl, 1911.
310 Scrisori c ătre N. Iorga , IV, ed. P. Țurlea, Bucure ști, Ed. Minerva, 1993, p. 210.

184 oferindu-se chiar să țină gratuit cursurile lui Xenopol la
Universitatea ie șeană, în 1915/1916, când acesta suferea de o boal ă
ce-i va aduce și sfârșitul. Cu acest ultim prilej, Xenopol îi scria lui
Iorga: „E frumos și măreț ceasul! Alexandru Xenopol întinzând
mâna adolescentului genial care a fost s ă fie Neculai Iorga când
pășea spre ră sărit, N. Iorga f ăcând aceea și mișcare față de A.
Xenopol, când p ășește spre asfin țit”311.

311 Ibidem , p. 124.

185

LUCIAN BLAGA – AVATARURILE UNEI
CATEDRE UNIVERSITARE

Instituție cu o real ă putere spiritual ă și socială ce grupeaz ă
intelectuali profesioni ști, universitatea constituie un câmp de
investigaț ie deosebit de complex. Ca loc de întâlnire a mai tuturor
aspirațiilor culturale la un moment dat, ea ar trebui definit ă nu
numai prin referinț a la câteva tipuri organi zatorice ideal-abstracte,
ci mai ales prin clientela ce o atrage și funcțiile ce le îndepline ște în
cadrul societ ății.
Din aceast ă perspectiv ă, maniera de selec ție și de integrare
a elitei universitare reprezint ă un element privilegiat de analiz ă. Ea
ne oferă acea sum ă de condi ționări care duc în final la cooptarea
sau respingerea unui individ (deci la validarea sau invalidarea unor capacit ăți profesionale), condi ționări ambigui care au anulat
în practic ă existența unui model unic de promovare, detectabil
prin articole de lege. Iar aspectul a generat numeroase conflicte ce s-au derulat în interiorul corpurilor universitare, devenind adevărate „scandaluri” publice, subiecte de polemic ă care puneau
adeseori în discu ție chiar valabilitatea principiului meritocratic.
Pare fireasc ă așadar necesitatea de a deslu și pentru fiecare caz în
parte câteva din me canismele ce au ac ționat în aceast ă direcție,
promovarea constituind pentru unii un factor de ascensiune

186 socială și împlinire uman ă, iar pentru mulț i alții un element de
blocaj și eșec intelectual, cu repercusiuni majore în plan existen țial.
„Cazul” Lucian Blaga devine relevant în acest context, prin
multitudinea de sugestii oferite în ce prive ște strategia edific ării
traiectoriei sale universitare312, dar ș i prin asimetria ce o constat ăm
vis-à-vis de itinerariile altor intelectuali care au ilustrat o catedr ă în
învățământul nostru superior. Urm ărind dialogurile sale
epistolare, „obsesia” unui atare deziderat cu greu atins dup ă 15 ani
de așteptare (1924-1938) incit ă la întreb ări și caută răspunsuri
anevoie de formulat atunci când e vorba de o personalitate de o asemenea anvergur ă. Care au fost deci vicisitudinile ce-l
determinau pe L. Blaga s ă-i scrie prietenului s ău I. Breazu, la 14
aprilie 1938 din Lisabona, unde se afla ca trimis extraordinar și
ministru plenipoten țiar al României, urm ătoarele rânduri de
entuziasm re ținut: „Ascult ă, e în adev ăr adevărat că sunt numit
profesor la Cluj. Dup ă toate cele întâmplate mi se pare o simpl ă
glumă. Ciudată-i viața: A trebuit s ă ajung de dou ă ori ministru și
să se schimbe legea universitar ă, și chiar constitu ția, ca să mă văd
profesor. Am un co șmar de câteva luni înapoia mea și acu stau aici
într-un hotel ca din o mie și una de nop ți și m i s e p a r e t o t u l
ireal”
313. Este tocmai ce vom c ăuta să deslușim, evident sumar, în
rândurile care urmeaz ă.
Dorința de a accede la o catedr ă universitar ă nu a rezultat
pentru fiecare individ din motiva ții uniforme și ușor detectabile.

312 Asupra problemei vezi, cu multe informa ții documentare, M. Curticeanu,
Prolegomene la o carier ă universitar ă. „Chemarea” poetului la catedra de Filosofia Culturii,
în „Manuscriptum”, X, 1979, nr. 1, p. 95-110; Simona Cioculescu, Din secretele unei
dispute, în rev. cit., p. 111-116; Pavel Țugui, Lucian Blaga la catedra de „Filosofia
Culturii”, în rev. cit., XX, 1989, nr. 3, p. 98-106. O ultim ă sinteză la Ion Bălu, Viața lui
Lucian Blaga, I-IV, Bucure ști, Editura Libra, 1995-1999. Recent a ap ărut excelentul
volum De amicitia Lucian Blaga – Ion Breazu. Coresponden ță, ediție Mircea Curticeanu,
Cluj, Biblioteca Apostrof, 1995 [1996], cu foarte multe note asupra chestiunilor
legate de subiectul nostru.
313 Al. Că prariu, M. Curticeanu, Lucian Blaga inedit. Coresponden ța cu Ion Breazu, în
„Tribuna”, XVI, 1972, nr. 50, p. 4.

187 Pentru mul ți, poziția aceasta a reprezentat în primul rând o func ție
de exercitare a pasiunilor intelectuale într-un cadru instituț ionalizat, dar ș i una de identitate socială , de distinc ție.
Apoi, statutul de universitar oferea o pârghie de putere, de putere ideologic ă și cultural ă, îndeosebi în cadrul facult ăților de litere ș i
filosofie. Este evident faptul c ă odată titularizat, printr-un amestec
subtil de șansă, competen ță și muncă, fiecare profesor devine –
aproape f ără voia lui – puternic și autoritar în domeniu; și-l
anexează și începe a controla tot ce se întâmpl ă pe teritoriul s ău,
având privilegiul de a guverna și regla ansamblul specialit ății sau
disciplinei sale. Devenea în mod indiscutabil cea mai important ă
instanță de evaluare, peste care doar arareori se putea trece. Iar
dacă era un cumulard de func ții (la Academie, în via ța politică, la
diverse funda ții, societăți, comisii, comitete, edituri sau reviste etc)
nu mai avea drept rivali decât al ți cumularzi cu care se negociaz ă
de la putere la putere. Multiplicarea func țiilor însemna
multiplicarea responsabilit ăților, ele consolidându-se reciproc și
asigurând individului nu nu mai propria ascensiune, ci și un
prestigiu anevoie de zdruncinat. Dobândirea unor pârghii de putere în interiorul universit ății și în afara ei, precum și menținerea
lor, implica reale capacit ăți, obligând cumulardul la diverse
solidarități și alianțe, la înscrierea sa într-o anumit ă „clică”, un
g r u p b i n e î n c h e g a t c a r e s e î n t r e ține, se cultiv ă și se coopteaz ă în
funcț ie de afinit ățile ideologice și intelectuale, ca s ă nu mai vorbim
de legăturile familiale. A șa apăreau în perioada interbelic ă N.
Iorga, V. Pârvan, M. Dragomirescu, I. Petrovici, N. Dr ăganu, I.
Nistor ș.a., care însumând eficiente pârghii de putere și
bucurându-se de un prestigiu intelectual indiscutabil, ofereau contemporanilor convingerea c ă universitatea este o chestiune de
„masonerie”.
Pătrunderea într-un atare conclav, unde to ți se cuno șteau,
se evaluau, se apreciau ori se dezavuau, în care aproape nici un secret nu rezist ă (angajamente ș i simpatii politice, proiecte și
atitudini, alian țe, înrudiri, tabieturi, inapeten țe și cancanuri etc.),

188 n u p u t e a u f i l a î n d e m â n a o r i c u i , n e c e s i t â n d i n v e s t i ții nu doar
intelectuale, ci ș i punerea în lucru a unor mecanisme, a unor atuuri
suplimentare susceptibile a genera „declicul”. Credem c ă aproape
fără excepție fiecare promovare la universitate a fost rodul unei
acțiuni sociale și culturale adânc motivate, dar și rezultatul unor
oculte ori chibzuite demersuri în care angajamentele politice și
intelectuale au fost deteminante. Într-un asemenea context, cei care
aspirau spre situa ția de universitar trebuiau neaparat să
dobândeasc ă atuuri decisive în competi ția cu semenii, fapt ce a
determinat adoptarea unor conduite menite s ă contribuie la
succesul personal, multe apreciate și în epoc ă ca inacceptabile din
punct de vedere moral. Iar tot acest proces a fost rezultatul unor strategii atent elaborate și care au creat obliga ții și solidarit ăți
direct utilizabile pe termen lung sau scurt.
Spre deosebire de facult ățile „științifice”, condi țiile
cooptării la litere și filosofie au fost oarecum diferite, criteriile
finale ale opt ării pentru o anume persoan ă fiind mult mai echivoce,
așa cum rezult ă din analiza dosarelor de concurs și de numire la o
catedră universitar ă. Nu întâmplă tor, această ambiguitate a
generat st ări conflictuale, determinate atât de proximitatea
disciplinelor, de sensibilit ățile personale ș i ideologice, de faptele
culturale ale unui candidat, cât și de acțiunea nepotismului și
politicianismului, ceea ce a împiedicat deseori unanimitatea în jurul câtorva principii comune de selec ție. Toate acestea arat ă
evidenta imposibilitate a analizei ce o dorim, în cazul lui L. Blaga, pe baza unui model social și intelectual unificat de recrutare.
Dacă pentru mul ți din congenarii ilustrului filosof și
literat, care au dobândit o catedr ă, intrarea la universitate a
însemnat ani de munc ă și servitute într-un post de a șteptare
(preparator, asistent, șef de lucr ări) pe lâng ă un „patron”,
manifestând supunere și devoțiune pentru că numai astfel
ascensiunea le er a oarecum asigurat ă; dacă unii și-au atins
scopurile prin dobândirea unor atuuri sociale, politice ori matrimoniale suplimentare etc, Lucian Blaga poate fi considerat

189 din acest punct de vedere un izolat în tot angrenajul complex ce-i putea asigura promovarea rapid ă în mediul universitar. În afara
acestor considerente se mai adaug ă și alți factori perturbatori, din
care maniera diferită de acceptare a produc ției sale artistice și
filosofice, nonconformist ă și greu acceptabil ă prin modernismul ei
într-un mediu academic rigid și conservator, infestat de
sămănătorism, poporanism ori citadinism, a avut un rol
determinant prin anii ’20. M ărturie stau faptele, iar Sextil Pu șcariu
bunăoară, unul din vajnicii s ăi susținători și care a contribuit
esențial la debutul literar ș i plasarea lui Blaga pe orbit ă în 1919,
nota încă de la 25 mai 1922 c ă Iorga „m ă blameaz ă pentru c ă pot să
încurajez pe Blaga și să vorbesc de bine despre acest tână r căruia îi
prevestește casa de nebuni”
314.
Și totuși, în edificarea traiectoriei c ărturărești, pentru L.
Blaga o catedr ă la Universitatea din Cluj pare a fi însemnat totul.
Fiu de preot ardelean din Lancr ăm, aspira ția lui asculta parc ă de
aceleași reguli fixe, specifice descenden ților cu o atare origine
socială și pentru care doar atuul intelectual putea compensa lipsa
altor tipuri de capital. În plus, prin c ăsătoria cu Cornelia
Brediceanu (în 1920), fiica avocatului Coriolan Brediceanu din Lugoj, deputat în Parlamentul de la Budapesta și cu func ții
importante în administra ția locală, soră cu Caius (diplomat și om
politic, delegatul României la Conferin ța păcii din Paris, 1919-1920,
reprezentând interesele Banatului; ministru de stat în guvernul Take Ionescu, 1921-1922, și ministru plenipoten țiar la Rio de
Janeiro, Vatican, Viena, Helsinki etc.) și Tiberiu (director al b ăncii
„Albina” din Braș ov, șef al resortului artelo r în Consiliul Dirigent,
apoi director al Operei române din Cluj), L. Blaga era totu și
departe de stabilirea unor leg ături profitabile cu mediile
universitare. Mai mult chiar, înregimentarea politic ă a rudelor prin
alianță în Partidul Na țional Țărănesc și animozit ățile între diverș ii

314 S. Pușcariu, Memorii, ed. Magdalena Vulpe, Bucure ști, Editura Minerva, 1978, p.
559.

190 lideri ardeleni au constituit vreme îndelungat ă un motiv de
„blocaj” în ce prive ște cariera lui. La 1920 însă , Blaga nu b ănuia
încă faptul acesta. Cât prive ște numeroasa lui familie, din partea ei
nu beneficia ca rubedenii mai importante decât de Venturia, var ă
de gradul II, c ăsătorită întâia oar ă cu Laz ăr Tritean, asesor
consistorial (devenit dup ă divorț „Episcopul Lucian de Roman”),
iar apoi rec ăsătorită cu Octavian Goga și care abia prin anii ’30 va
putea constitui un argument semnificativ.
Așadar, imediat dup ă Marea Unire, preg ătindu-și
doctoratul la Viena, în vreme ce Bredicenii nu erau prea încânta ți
de intențiile matrimoniale ale Corneliei315, Lucian Blaga î și elabora
propriul s ău atuu, dar ș i cel mai puternic, pentru a compensa
dezavantajele sociale ini țiale față de familia so ției și de mediul
profesional spre care tindea. Iar singura lui legă tură cu aceast ă
instituț ie de cultur ă era Sextil Pu șcariu, fidel sf ătuitor și susținător,
care devenise na ș de cununie al poetului (Cornelia Brediceanu era
foarte bun ă prietenă cu sora lingvistului).
Nu întâmpl ător, L. Blaga i se adresez ă acestuia înc ă din
ianuarie 1920 – tocmai î și finalizase teza de doctorat, Cultură și
cunoștință, tradusă la noi în 1922 – în legă tură cu posibila carier ă la
care aspira: „Deoarece mi-am f ăcut și unele planuri de viitor, aș
dori foarte mult s ă-mi daț i unele informa țiuni. V-am amintit înc ă
în vara trecut ă că-mi stă gândul la o catedr ă de teoria cuno știnței,
estetică sau alte doctrine filosofice, la Universitatea din Cluj. A ș
vrea să știu dacă îndată după doctorat a ș putea să obțin ceea ce
doresc: bineînțeles, mai întâi în calitate de docent ”316. Iar Pușcariu nu
întârzie s ă-și arate solicitudinea, oferindu-i totodat ă și rudimentele
unei strategii de urmat: „F ă-ți teza de doctorat – îl pov ățuia acesta
– și după ce vei fi trecut examenul ne vom sf ătui ce va fi de f ăcut
pentru cariera d-tale viitoare. Dup ă legile existente trebuie s ă

315 Vezi Lelia Rugescu, Cu Lucian Blaga, Cluj, Ed. Dacia, 1985, p. 47; Lucian Blaga.
Coresponden ță, I, ed. M. Cenu șă, Cluj, Ed. Dacia, 1989, p. 115-119.
316 Magdalena Vulpe, M. Cenu șă, Epistolar: Lucian Blaga – Sextil Pu șcariu, în
„Manuscriptum”, XIX, 1988, nr. 4, p. 144.

191 treacă doi ani între doctorat și docentur ă, deci abia dup ă 2 ani ai
putea să t e a b i l i t e z i . C r e d c ă va fi bine […] s ă treci pe la
Universit ățile mari din Fran ța și – poate – ș i Anglia. Vom griji ca s ă
ai o burs ă convenabil ă și să poți prepara o tez ă de abilitare bun ă.
Aici îț i vom ține locul cald. Am vorbit în privin ța asta cu
profesorul Gusti, care te sf ătuiește să lucrezi mai mult din estetic ă
și sociologie, c ăci această catedră filosofică e vacant ă”317.
Pentru moment îns ă, susținătorul său se va îngriji de
imaginea public ă a lui Blaga, pledând pe lâng ă I. Bianu pentru un
premiu al Academiei care, doar întâmpl ător, v a fi o b ținut abia în
iunie 1921318, în vreme ce el se va ocupa ca Universitatea din Cluj
să-i decerneze la 3 ianuarie 1922 premiul pentru cea mai bun ă
operă literară apărută în Transilvania pe anul 1921, Zamolxe319. Mai
puțin succes a avut Blaga cu ob ținerea unui stipendiu pentru studii
în străinătate. A încercat totuș i o soluție aleatorie, prin cererea
adresată Ministerului Afacerilor Str ăine la 28 decembrie 1921, de a
fi primit în corpul diplomatic, cancelar la lega ția din Paris:
„Primind acest post – ar ăta el – cred c ă mă pot și mai bine
dezvolta, ajungând în contact cu occidentul”. De și a beneficiat de
intervenția lui Vaida-Voevod pe lâng ă primul ministru, care l-a
prezentat ca pe un „mare poet și scriitor”, Blaga nu a ob ținut decât
modesta sinecur ă de „cancelar în administra ția central ă”, pe care o
va refuza la 28 martie 1922320. Retras la Lugoj, unde Cornelia nu-i
putea oferi decât lini ștea necesar ă lucrului și modestele venituri
provenite din exercitarea profesiei de medic stomatolog, evident,
ajutați și de familia so ției, Blaga era în a șteptarea unor conjuncturi
favorabile la Cluj.
De ce la Cluj? În primul rând, catedra universitar ă devenea
pentru el o chestiune profesional ă de maxim ă importan ță, îi oferea

317 Ibidem, p. 145; Lucian Blaga. Coresponden ță, I, p. 172.
318 M. Vulpe, M. Cenu șă, Op. Cit., p. 145-146.
319 Raportul întocmit de S. Pu șcariu, a ap ărut în „Cugetul românesc”, I, 1922, nr. 2,
p. 181-189.
320 M. Vulpe, M. Cenu șă, Op. Cit., p. 151.

192 acea imagine social ă deloc de neglijat, sigur ă și cu venituri
materiale suficiente. În privin ța Bucure știului nu avea nici o
chemare, ca s ă nu mai vorbim de faptul c ă îi lipseau „leg ăturile”;
apoi, acolo era atotputernic N. Iorga, care-i dispre țuia și blama atât
creația literar ă, cât și cea filosofic ă. Clujul reprezenta pentru Blaga
marea tenta ție, mirajul cultural spre care aspira orice tân ăr
ardelean cu voca ție. După Marea Unire, universitatea de aici a
devenit treptat un mediu savant excelent dotat (cu o recunoa ștere
unanimă atât din partea românilor, cât și a străinilor), sediu al celor
mai importante resurse care permit exercitarea puterii și capacității
intelectuale (reviste și societăți culturale, biblioteci, institute de
cercetare, extensiunea universitar ă, instanțe de evaluare etc). Pe de
altă parte, toate interesele lui familiale erau legate de aceast ă
regiune, ca s ă nu mai vorbim de prieteniile ce le avea aici printre
congenari. Doar în acest centru urban avea șansa proximit ății
elitelor intelectuale, administrative și politice ale Ardealului. Iar
sub aspectul tenta ției, Clujul a f ăcut figur ă aparte în câmpul
universit ăților române ști. În vreme ce toate celelalte institu ții
provinciale (Ia șul și Cernăuțiul) au jucat un rol de antecamere
pentru capital ă (ușor de sesizat prin mi șcarea corpului profesoral –
mulți se titularizau în provincie, unde era mai u șor, pentru ca apoi
să se transfere la Bucure ști), universitatea „Daciei Superioare” s-a
constituit într-un veritabil punct de atrac ție, în competi ție directă
cu „centrul”. Aici se concentraser ă, poate, cele mai numeroase
personalit ăți ale științei și culturii române ști, iar atunci cand
necesitățile o cereau au fost angaja ți prin contract și o sumă de
specialiști occidentali, ca să nu mai vorbim de nenum ărații savanți
străini de mare prestigiu prezen ți temporar pentru lec ții, conferin țe
ori experien țe. Iată de ce, în scurt timp, Universitatea din Cluj a
devenit o surs ă de concuren ță pentru mul ți, punându-se în lucru
strategii complexe pentru a deveni o elit ă a elitei. De altfel, spre
maturitate și după ce va ob ține o catedr ă aici, Blaga se va integra
tradiției, mărturisind lui Bazil Munteanu (pe care-l dorea al ături)

193 că „vreau s ă facem un miracol”, „trebuie s ă facem din acel cuib
clujean centrul spiritului românesc, cum n-a mai fost altul”321.
Ocazia mult aș teptată de a intra în înv ățământul
universitar s-a ivit pentru Lucian Blaga abia în 1924, cu ocazia examenului de docență pe lâng ă catedra de estetic ă. Nu miza în
această tentativă d e c â t p e o p e r a s a f i l o s o f i c ă (deja dou ă volume,
doctoratul și teza de docen ță, Filosofia stilului , apărută în 1924), pe
reputația literar ă – suficiente la data aceea, credem – și pe
susținerea din umbr ă a lui S. Pu șcariu și pe cea afectiv ă a
titularului catedrei, I. Paul, aflat în bune rela ții cu marele filolog și,
oarecum, cu „obliga ții” față de socrul lui Blaga
322. De regul ă,
studierea procedurilor de examinare constituie un mijloc privilegiat de în țelegere, din interior, a dinamicii diverselor
discipline, criteriile de apreciere – implicite sau explicite – oferind
totodată ierarhia legitim ărilor. Numai c ă ritualurile coopt ării au
fost adeseori o gigantic ă mașinărie, comisia devenind în fapt nu
numai o instan ță de evaluare, ci mai ales un arbitru între diversele
filiere școlare, intelectuale, ideologice și politice.
Este tocmai ceea ce s-a întâmplat în cazul lui L. Blaga,
laconismul motiva țiilor din procesul-verbal de amânare a abilit ării
(comparativ cu alte asemenea proceduri), subsemnat de G.
Bogdan-Duic ă, Fl. Ștefănescu-Goang ă și M. Dragomirescu323,
indicând în mod evident o silnicie. Membrii comisiei, cu excep ția
președintelui ei, I. Paul, î și argumentau astfel decizia: „Dup ă o
discuț ie amănunțită, ceilalți trei membri sunt de p ărere că d-l Blaga

321 B. Munteanu, Coresponden țe, Paris, Ethos, 1979, p. 177.
322 În penultimul deceniu al veacului trecut, Coriolan Brediceanu era membru în
consiliul jude țean Caraș -Severin, din aceast ă poziț ie ajutând pe I. Paul s ă ocupe
postul de profesor la Ș coala Normal ă din Caransebe ș. Se mai pot ad ăuga și
afinitățile intelectuale dintre fiul lui I. Paul, Radu (cu preocup ări în estetic ă) și
Blaga. De altfel, „amici ția” dintre I. Paul și S. Pușcariu s-a manifestat și prin
numirea, în 1925/26, a lui Radu în postul de custode al Muzeului Limbii Române
din Cluj.
323 Pavel Țugui, Lucian Blaga la catedra de „Filosofia Culturii”, în „Manuscriptum”, XX,
1989, nr. 3, p. 99.

194 susținând o nou ă definiție a esteticului împotriva celor curente, o
nouă teorie a stilului și o nouă diviziune a stilurilor, ar fi oportun
ca d-lui s ă-și refacă și completeze lucrarea cu o deslu șire mai larg ă
a tezelor sale, decât cele discutate în lucrarea d-sale, f ără să omită
pe cele române”. Este adev ărat că din toate disciplinele filosofice ș i
literare, estetica nu s-a bucura t nicicând de consens, tocmai
datorită faptului c ă s-a pretat la o mare supleț e; toți aceia care s-au
considerat autoriza ți în materie și-au elaborat propriul bagaj de
concepte, propriul limbaj, generând înc ă din a doua jum ătate a sec.
XIX veritabile lupte intelectuale. A șadar, o materie care din capul
locului excludea consensul ideologi c , c e e a c e n u a r f i t r e b u i t
neapărat să însemne recuzarea lui Blaga. C ă limbajul lui filosofic,
noile concepte pe care le punea în circula ție iritau o parte din
pedagogii ce se credeau abilitaț i să pună verdicte definitive,
irefutabile – este o realitate care s-a f ăcut, și se face, sim țită mereu.
Însă dincolo de toate acestea, L. Blaga se integra tinerei genera ții
postbelice de intelectuali care a avut șansa să dobândeasc ă rapid o
audiență impresionant ă, prin marea cerere cultural ă și prin
schimbarea radical ă a modurilor de comunicare. Este și ceea ce a
iritat pe cei doi (M. Dragomirescu și G. Bogdan-Duic ă) foști
maiorescieni, aflaț i în controvers ă cu L. Blaga în acel moment324.
Însă dincolo de acest gen de disensiuni, au ac ționat dizarmoniile
din interiorul corpului prof esoral clujean, invidiile și antipatiile
profesionale și politice. Se constituiser ă deja „clanurile”, iar grija
echilibrului de for țe, obstrucț ia și acțiunea ocult ă pentru minimul
ascendent al unui grup de presiune fa ță de un altul, loveau și
afectau sensibilit ăți, hotărau destine, precum cel al lui Blaga. În
vreme ce I. Paul „sus ținea că este tân ărul cel mai distins din noua
generație”, Fl. Ștefănescu-Goang ă, liberal ca ș i Duică iar apoi cu o
frumoasă carieră politică, „arăta că are lipsuri multe, al ăturea de

324 Vezi ș i recenziile lui M. Dragomirescu f ăcute produc țiilor lui Blaga ( Pașii
profetului, Zamolxe și În marea trecere ) în „Buletinul Institutului de literatur ă”, pe
1921/22, partea II, bro șura 4 (1924), p. 197-200; pe 1923, bro șura 1 (1923), p. 54-57 și
pe 1924/25, partea I (1925), p. 40-46.

195 tot atâtea semne de preten ție”325. Că în respingerea lui Blaga au
existat și considerente arbitrare, dovad ă stau rândurile adresate de
Ștefănescu-Goang ă lui V. Bogrea la 22 iunie 1924: „A trebuit s ă fiu
de gardă, căci amicul P[u șcariu] prea vrea s ă-i fericeasc ă pe cei din
jurul său. Cred c ă e supărat pe mine, c ăci la examenul de docen ță
n-am vrut s ă subscriu raportul elogios ce-i f ăcuse Moș Paul […]. P.
avea inten ția să-l propun ă ca suplinitor al catedrei filosofului
nostru [Marin Ș tefănescu], pus în concediu din oficiu. Cred c ă va
veni cu propunerea aceasta la toamn ă”326. Cu amărăciune va nota
S. Pușcariu în acela și an, la 2 noiembrie, c ă „astfel, universitatea
noastră a plătit rușinea de a respinge pe singurul cap filosofic între
tinerii no ștri ardeleni”327.
Eșecul suferit de Blaga acum avea s ă imprime o alt ă
traiectorie destinului s ău pentru aproape un deceniu și jumătate.
Retras în casa so ției, umilit de înfrângerea nedreapt ă, L. Blaga i se
confesa lui Pu șcariu în iulie 1924: „Pot s ă scriu în sfâr șit că ne-am
hotărât să nu ne mai întoarcem la Cluj. Aici, în Lugoj, o ducem mai
bine decât în orice alte împrejur ări în capitala Ardealului, pentru
mine de trist ă amintire. Aici pot s ă lucrez în voie, și în ciuda
intelectualilor de la Cluj mai am înc ă nădejdea să dau lucruri bune
literaturii”328. Așadar, un autoexil al „Marelui Singuratec” care
încerca consolarea în crea ția filosofic ă și literară, lucrând „din
pesimism și un pic de furie” – dup ă cum mărturisea329 – în vreme
ce Cornelia îi c ăuta o minim ă împlinire: fie un post la Institutul de
cooperație interna țională din Paris330, fie o numire în diploma ție.
O nouă șansă părea a se ivi în 1926, odat ă cu dispari ția lui
I. Paul, titularul catedrei de estetic ă literară. Dacă examenul de

325 Documente literare, I, ed. Gh. Carda ș, București, Ed. Minerva, 1971, p. 191.
326 „Jurnalul literar”, One ști, 1977, p. 6.
327 S. Pușcariu, op. cit., p. 742.
328 Magdalena Vulpe, M. Cenu șă, Op. Cit, în „Manuscriptum”, XIX, 1988, nr. 4, p.
147.
329 Ibidem, p. 152.
330 Ibidem, p. 151.

196 docență fusese insuficient „preg ătit”, moral și conjunctural mai
ales, de acum începe s ă devină mult mai precaut dar, evident, și
mai neîncreză tor în șansele oferite de un posibil concurs. Este tot
mai conștient că meritul și capacitatea sunt insuficiente în atari
demersuri iar apelurile la S. Pu șcariu par a fi, pentru moment,
unica șansă: „Totdeauna d-ta e ști cel la care prin nu știu ce glas
demoniac (în sens socratic) m ă simt îndemnat s ă mă adresez în
momentele importante ale vie ții. În cele din urm ă și d-ta ești
întrucâtva vinovat de aceast ă simpatie ocult ă c e o s i m t – p r i n
faptul că ai fost cei dintâi care mi-ai încurajat pu ținul talentului
[…] și prin faptul că n-ai încetat ca atâ ția alț ii de a-mi ar ăta un
interes de-a lungul drumului pe care printr-un capriciu al sorț ii va
trebui să-l duc pân ă la capăt”. Și pentru c ă între timp îi ap ăruseră
Filosofia stilului, Fenomenul originar și Fețele unui veac , excelent
primite de critica vremii, Blaga se considera singurul îndrept ățit a
ocupa catedra lui I. Paul. Îns ă, „după cele pățite acum doi ani m ă
gândesc îns ă numai cu mult ă sfială lăuntrică la posibilitatea de a-l
urma eu. Împrejur ări diverse m ă silesc totu și să țin seama și de
înclinările foarte practice ale familiei, care m ă prețuiește foarte
mult ca savant, dar foarte pu țin ca poet ([…] când e vorba s ă obțin
o catedr ă, comisiile m ă dezarmeaz ă: «e poet»)”331. Dincolo de
interesul strict profesional r ăzbat și considerente de natur ă
familială, începând și el, de pe acum, a spera în „puterea”
pârghiilor politice: „Caius îmi scrie c ă oamenii politici ai no ștri vor
cu orice preț să mă bage în înv ățământul superior. Din parte-mi
sunt încă hotărât să nu mai încerc imposibilul c ăilor spinoase cu
examene, deoarece am v ăzut că în felul acesta nu se poate”332.
Blaga se gândea, evident, la aplicarea art. 81 din legea
învățământului superior, care prev edea cooptarea de profesori
universitari doar pe baza lucr ărilor de specialitate, f ără concurs și
fără existenț a prealabilă a unui „stagiu”. Avea exemplul oferit de

331 Ibidem, XIX, 1989, nr. 1, p. 148.
332 Ibidem, p. 149.

197 M. Ralea, care fusese numit înc ă din 1923 conferen țiar suplinitor de
„pedagogie social ă și legislație școlară”, iar de la 1 ianuarie 1926,
profesor titular la catedra de „Psihologie și estetică” a Universit ății
din Iași333, deși opera sa era departe de a-l recomanda, a șa cum ar
fi fost în cazul lui Blaga. Chiar și Pușcariu ar fi trebuit s ă-și învingă
reținerile fa ță de acel art. 81 (îi era potrivnic), m ăcar de dragul
protejatului s ău.
Numai c ă filologul vedea altfel lucrurile. „Drumul pe care
poți ajunge la Universitatea noastr ă n u e s t e î n s ă cel al art. 81”,
încerca el s ă-l conving ă pe L. Blaga. Vorbise deja cu S. Dragomir,
decanul, care „e de p ărere că tu ești indicat”, urmând a se încerca
schimbarea titlului catedrei din estetică literară în estetică, pentru a
corespunde mai bine preocup ărilor lui Blaga. Concursul, chiar cu
contracandida ți, era de preferat. „Voi c ăuta de ast ădată să fiu ș i eu
în comisie” – îi scria Pu șcariu la 7 martie 1926 –, mizând și pe
faptul c ă până la publicarea vacant ării catedrei, „constela ția
politică v a f i s c h i m b a t ă și vei avea, probabil, binevoitori în
guvern”334..
Se încerca acum punerea în lucru a unui complicat sistem
de negocieri, regrup ări de for țe și influen țe (mai ales politice)
pentru a facilita cooptarea lui Blaga la universitatea clujean ă. Îi
speria eventualitatea unui a șa-zis concurs deoarece mai toate erau
în fapt competi ții închise deja, cu doar un candidat, cel mult doi,
existând desigur și excepții. Iar în cazul acestora din urm ă, de cele
mai multe ori candida ții intrau într-un joc în care deciziile erau
luate dinainte în favoarea unuia dintre ei sau, nu de pu ține ori, se
făcea o reparti ție prealabil ă a rolurilor între un pretendent legitim
și unul prezent pro forma, explicit sau implicit. Cu alte cuvinte,
adeseori concursurile erau organizate pentru a reu și cine trebuie,
cu forme legale. Chiar și numai pentru Universitatea din Cluj
există suficiente exemple ce pot ilustra afirma țiile: „concursul”

333 Arh. St. Ia și, Facultatea de litere-coresponden ță, dos. 3/ 1923, f. 50, 104, și Adresa
Ministerului Instruc țiunii nr. (A) 3653/11 ian. 1926.
334 „Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 1, p. 149-150.

198 pentru ocuparea catedrei de slavistică , în februarie 1936, la care a
reușit, evident, unicul candidat, Em. Petrovici335; cel pentru catedra
de limba ș i literatura german ă, unde din doi candida ți înscriși
inițial, unul se retrage (Ion Sân-Giorgiu, c ăruia i se oferea
perspectiva unei alte catedre la Bucure ști), iar cel ălalt, K. K. Klein,
este declarat reu șit (în 1939)336 etc. Notorie a fost competiț ia – am
numi-o „deschis ă” – la catedra de sociologie, în februarie 1936, în
care s-au înfruntat patru candida ți, cu incidente ce au dat na ștere
unor dezbateri de fond și unei aprigi polemici, divizând membrii
comisiei, instituind arbitrajul între finali știi Traian Herseni și C.
Sudeț eanu, câ știg de cauz ă având cel din urm ă337. Iar
exemplific ăr i l e s u n t d o a r î n l e g ătură cu catedrele, nu ș i cu
conferințele bunăoară. De altfel, exista o varietate de c ăi pentru a
propulsa pe cineva pe o treapt ă ierarhică superioară . Prin maniera
în care s-au petrecut lucrurile, amintim „cazul” Màrton Roskà (1936), șef de lucră ri, adus în fa ța Consiliului de R ăzboi din Cluj
pentru ”agita ție contra siguran ței statului” (colaborarea lui la
volumul A történelmi Erdély, Budapest, 1936) și condamnat la 3 luni
de închisoare, acuzaț ie dirijat ă și instrumentat ă de C. Daicoviciu,
care îi va și ocupa locul
338.
Așadar, o anume practic ă, ce am ilustrat-o mai bine prin
exemple ulterioare momentului de care ne ocup ăm, indică în mod
evident c ă pentru a ajunge la Universitate era indispensabil s ă
câștigi favorurile câtorva „electori” care antreneaz ă și adeziunea
altor colegi. Nu întâmpl ător L. Blaga îi scria lui S. Pu șcariu în
martie 1926: „Totul atârn ă de felul cum se constituie comisia; dac ă
ar intra iar ăși o a m e n i i c a r e m – a u l u c r a t r â n d u l t r e c u t ( D u i c ă și

335 Arh. St. Cluj, Facultatea de litere-coresponden ță, dos. 248/1935-1936.
336 Ibidem, dos. 248/1938-1939.
337 Ibidem, dos. 286/1935-1936. Vezi și „Patria”, Cluj, XVIII, 1936, nr. 48 (28 febr.), p.
1; nr. 49 (29 febr.), p. 1; nr. 50 (1 martie), p. 1; nr. 53 (5 martie), p. 1; nr. 61 (14
martie), p. 1; nr. 76 (3 aprilie), p. 1; nr. 79 (7 aprilie), p. 1, 3.
338 „Patria”, XVIII, 1936, nr. 102 (8 mai), p. 4; nr. 220 (3 oct.), p. 4; nr. 257 (17 nov.), p.
1; „Naț iunea română ”, Cluj, X, 1936, nr. 207 (17 sept.), p. 3; nr. 257 (15 nov.), p. 4; nr.
266 (26 nov.), p. 4 ș.a.

199 Goangă) voi fi silit s ă renunț. Cred totuș i că sunt și alții cu care ar
putea fi înlocui ți acești inevitabili (cu Ghibu, Petran). Dac ă d-ta ești
în comisie, fire ște că perspectiva are un punct foarte luminos”339.
Iar Pușcariu confirma strategia, îndemnând s ă fie „optimist”
pentru șansele lui. „Sper – îi r ăspundea într-o epistol ă din 20
martie – c ă în comisie voi fi ales și eu – și probabil voi fi
președintele ei. Poate vom izbuti s ă mai alegem vreo doi membri
siguri (Dr ăgan, Kristof), iar pe ceilal ți [externi] îi vom convinge,
cred”. În acest sens, Pu șcariu a vorbit cu Ștefănescu-Goang ă, „care
m-a asigurat c ă n-are nimic împotriva ta și că e convins c ă ai putea
fi un bun profesor. Nu sunt îns ă sigur de el, mai ales c ă ar putea s ă
vrea să-l aducă pe R. Demetrescu, care e asistentul lui și care și-a
luat doctoratul”; spera, de asemenea, în bun ăvoința lui Al.
Lapedatu, totodat ă liderul incontestabil al liberalilor ardeleni, „c ăci
el are mare ascendent asupra celor ce ar putea fi împotriva ta”340.
Nici adversarii lui Blaga nu sunt inactivi. Se apeleaz ă
pentru moment la procedura clasic ă a suplinirii, încredin țându-se
catedra lui Virgil B ărbat, titular la cea de „sociologie, estetic ă și
etică”, cel care s-a opus anterior, al ături de Bogdan-Duic ă și
Ștefănescu-Goang ă, schimb ării catedrei din estetic ă literară în
estetică datorit ă atât proximit ății materiilor, cat și a strânselor
legături cu cei doi. Apoi, ca ș i în cazul altor universitari, manifesta
și el o reac ție ostilă față de produc ția filosofic ă a lui Blaga. S-a
recurs așadar la o suplinire care, al ături de alte formule precum
suspendarea unei catedre sau transformarea ei, cu o alt ă titulatur ă,
deveniser ă practici ce ț ineau nu numai de dinamica disciplinei, ci
și de o anume strategie de amânare a coopt ării, catedra aflându-se
deci, din diverse motive, într-o pozi ție de „a șteptare”. Uneori,
această stratagem ă reprezenta și o sinecur ă ce aducea oarecari
venituri, prin cumul, unuia din titulari.

339 „Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 1, p. 150.
340 Ibidem, p. 151.

200 În aceste condi ții, Blaga accept ă să intre în diploma ție –
pentru început cu func ții modeste -, p ărăsind România pentru mai
bine de un deceniu de popasuri europene la Var șovia, Praga,
Berna, Viena și Lisabona. Dac ă în „Casa de la vie” a lui Caius
Brediceanu (din Lugoj), Blaga f ăcuse „saltul decisiv al vie ții” spre
„cele mai mari eforturi de gândire”341, la Berna îndeosebi –
“lagărul de concentrare al filosofilor români” , dup ă expresia so ției
sale342 – a găsit întreaga tihn ă și ambian ță pentru structurarea unei
opere filosofice originale. Solu ția diploma ției a fost departe de
afirmaț ia Leliei Rugescu, doar o corvoad ă de „dragul Corneliei
pentru a-i satisface aspira țiile care, conform tradi ției din sânul
familiei ei, tindeau spre diploma ție”343. Fără a intra în am ănunte,
menț ionăm că nici în acest micro-univers, al Ministerului
Afacerilor Str ăine, L. Blaga nu era tocmai bine plasat. Acela și
politicianism și spirit de „clan” ac ționa și aici, reg ățenii instituind
un adevărat monopol, unde luptele interne și spiritul de c ăpătuială
erau la ordinea zilei. Mai curând „protec ția” acordat ă de N.
Titulescu și amiciția cu V. V. Tilea, iar când a fost cazul chiar
intervenția lui S. Pu șcariu pe lang ă M. Manoilescu344, au putut
asigura aceast ă continuitate „diplomatic ă”.
Ieșirea în Europa a fost poate unica, marea șansă a lui
Blaga de a se împlini spiritual. Avea nevoie de aceast ă deschidere
spre pluritatea formelor de gândire și expresie apusene, în afara
cercului strâmt și complexat de la noi. Prietenii s ăi apropia ți îl
îndemnaser ă mereu spre acest pas vital de care destinul îl lipsise
până atunci. Și-a început noua carier ă nu fără amărăciunea
neîmplinirii în țară, cu sentimentul c ă înalta cultur ă universitară e
sub tirania pseudo-valorilor care blamau autenticul și cugetarea
originală , dintr-un reflex stupid de auto-ap ărare. Putea fi și aceasta

341 Dorli Blaga-Bugnariu, Lucian Blaga în „Însemn ările zilnice” ale Corneliei Brediceanu,
în „Manuscriptum”, XII, 1981, NR. 3, P. 160.
342 Ibidem, p. 150.
343 L. Rugescu, Op.cit, p. 61.
344 Un frate al lui M. Manoilescu era c ăsătorit cu fiica lui S. Pu șcariu.

201 o „nebunie”, al ături de celelalte patru pe care le enumera în 1930:
„Când m-am n ăscut”; „când m-am hot ărat să fac poezie și
filosofie”; „când m-am hot ărat să mă însor sărac” și „când m-am
hotărat să mă fac profesor”345.
Aspirația la o catedr ă universitar ă nu-l părăsise însă nici în
pelerinajele prin capitalele europene. La Var șovia, bun ăoară, în
decembrie 1926, lucra la Daimonion, „împestri țand-o” cu cât mai
multe „trimiteri la autori” pentru a fi pe placul cerberilor
clujeni346.. În țară, în vreme ce opera sa literar ă și filosofic ă începe
să fie tot mai bine primit ă, teatrele întrecându-se în a-i pune în
scenă dramaturgia, fiecare premier ă aducându-i tot atâtea succese,
G. Bogdan-Duic ă își continua ac țiunea de discreditare, de data
aceasta în mod public și pe un ton v ădit ofensator347. „Găsesc că
omul acesta nu numai c ă e pornit împotriva mea, dar n-are cinste
literară” – constata L. Blaga plin de întristare, în aprilie 1927; „vrea
să se foloseasc ă de absen ța mea din țară ca să mă lucreze”348. Iar
semnele c ă Duică încerca s ă creeze un curent ostil lui Blaga, chiar și
în cadrul cursului s ău de „istoria literaturii române moderne”,
veneau din partea tuturor congenarilor clujeni. Fă cea și aceasta
parte dintr-o strategie a contest ării, menit ă să-i închid ă definitiv
drumul spre cariera didactic ă. S-a încercat încă din epoc ă
explicarea atitudinii lui G. Bogdan-Duic ă față de Blaga, îndeosebi
de cei afla ți oarecum la „mijloc”, precum I. Breazu, care aprecia în
Jurnalul său că atitudinea poetului prieten fa ță de profesorul s ău de
literatură e s t e î n m a r e m ăsură nedreaptă349. Însă dincolo de
dispoziția conservatoare și imobilismul spiritual al lui Duic ă, care
în cadrul acumul ărilor specifice vârstei refuza s ă-și apropie și alte
experien țe mai recente, exista în plus și altceva. Nu trebuie s ă

345 „Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 2, p. 106-156.
346 Ibidem, nr. 1, p. 153.
347 G. Bogdan-Duic ă, Dramaturgia lui Lucian Blaga, în „Cele trei Cri șuri”, VIII, 1927,
nr. 2, p. 26.
348 „Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 1, p. 155-156.
349 Arhiva Muzeului literaturii române, Bucure ști, ms. 20727.

202 omitem că alți universitari din vechea genera ție au dat dovad ă de
mai mult ă suplețe în însu șirea unor noi curente ș i forme de
gândire care, de altfel, au devenit o vog ă prin anii ’30; ele au
reprezentat un nou ansamblu de va lori filosofico-literare ce s-a
impus culturii române, neavând în vedere doar aspectul mistic atât de des invocat la vremea aceea și care p ărea că se opune
scientismului și istorismului profesat de Duic ă. Că s-ar putea
invoca, deci, existen ța unei tensiuni în transmiterea experien ței,
Bogdan-Duic ă căutând să-și conserve o pozi ție dominant ă în
materia tradi țională, ar fi un fapt mult prea simplificator. De altfel,
„în ce prive ște atitudinea lui Duic ă față d e m i n e – m ărturisea L.
Blaga la 27 august 1927 – ea n-are nici o legă tură cu convingerile
sale literare. Ea are cu totul alt su bstrat […]. E de altfel ceea ce m ă
face să -i contest cinstea literar ă. (De când a devenit liberal, scrie cu
entuziasm despre Ion Pilat). Între noi doi se d ă o luptă în care el î și
pune toat ă puterea ș i în care înc ă n-am mi șcat un deget, fiindc ă n-a
bătut ceasul”
350.
Opoziția și îndârjirea lui Bogdan-Duic ă sporeau pe m ăsură
ce creș tea și influen ța operei lui Blaga asupra tinerei generaț ii, iar
diversele semnale indicau o posibil ă n u m i r e a p o e t u l u i – f i l o s o f î n
baza art. 81 din Legea înv ățămantului superior. Dac ă între 1929-
1931 L. Blaga începuse s ă pară mulțumit de noua postur ă de
diplomat, îndeosebi din motive financiare351, guvernările național-
țărăniste din acest interval îi ofereau nu numai un motiv de
siguranță a postului, ci și speranța obținerii catedrei de estetic ă
literară prin numire. Î și permite chiar s ă nu grăbească lucrurile,
pentru a finaliza Eonul dogmatic pe care, totu și prudent, n-ar fi dorit
încă să-l publice întrucât „con ține idei atât de noi încât cu ea mi-a ș
tăia singur pentru totdeauna drumul în Universitate”. Mai mult
chiar, intervine pe lâng ă Pușcariu pentru a-l sprijini pe fostul s ău
coleg de liceu, de Institut teologic și de la Universitatea din Viena,

350 Al. Că prariu, Lucian Blaga. Coresponden ță inedită , în „Tribuna”, IX, nr. 19, p. 4.
351 „Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 2, p. 102.

203 D. D. Ro șca, în obținerea unei conferin țe la Cluj352. Însă cu toate c ă
aspectul politic era oarecum schimbat înspre bine, în noiembrie 1930, pe când se încerca adunarea celor 19 semn ături pentru
numirea în baza art. 81, Blaga nu obț ine decât 17
353. Până și S.
Pușcariu era exasperat. „Nu știu cum vom face cu catedra lui –
nota acesta în Memoriile sale. Eu a ș vrea să-l avem aici la estetic ă și
sunt sigur c ă a r f i o f a l ă a Universit ății noastre. Dar sunt multe
piedici. Nici B ărbat, nici Goang ă, nici mai ales Duic ă nu-l vor. Cei
dintâi nu-l cred om de știiță (căci aparatul lui de documentare nu-i
încărcat cu prea multe cita ții), cel din urm ă nu știu de ce-i poart ă
sâmbetele”354. Poate c ă este ș i una din cauzele pentru care
începând din acest an se porne ște o campanie acerb ă împotriva
acestui articol de lege care favorizase pe mul ți din potrivnicii lui
Blaga, dar nu-l mai g ăseau aplicabil în noile conjuncturi. Apoi,
jocul de-a publicarea ș i anularea unui concurs la catedra de estetic ă
exasperase pe toat ă lumea, mai pu țin pe adversarii lui Blaga care,
chiar și după moartea lui V. B ărbat, vor prefera s ă acorde
suplinirea lui G. Bogdan-Duic ă, iar dup ă dispariția acestuia lui P.
Grimm, decât s ă soluț ioneze o stare ce a plutit în echivoc vreme de
un deceniu.
Când la începutul anului 1931 șansele p ăreau favorabile
lui Blaga, acceptând chiar ideea unui concurs de și – după propria
lui mărturisire – „nu mai am nici vârsta, și am atâta con știință
despre mine însumi și despre tot ce pot și nu pot, pentru a m ă mai
aventura în asemenea încerc ări oarecum pierdute din capul
locului”355, G. Bogdan-Duic ă publica în „Na țiunea” din Cluj,
oficios al Partidului Liberal, un ciclu de articole, v ădit

352 Ibidem, p. 102-103; M. Cenu șă, Dialog epistolar Lucian Blaga – D. D. Ro șca, în
„Vatra”, XVI, 1986, nr. 10, p. 8.
353 „Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 2, p. 106.
354 S. Pușcariu, Op.cit., p. 783.
355 „Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 2, p. 106.

204 defăimătoare, intitulat Literatură f ără rost (fire ște de Lucian Blaga)356.
Ar putea p ărea ciudat un mare foileton semnat de „venerabilul”
universitar care anterior, în Detronarea profesorilor357, îndemna
dascălii din înv ățământul superior la deschidere fa ță de noile
curente ale ș tiinței și culturii, s ă rupă cu un „conservatorism”
specific institu țiilor academice etc, etc. F ăcea și aceasta parte dintr-
o strategie a credibilit ății și a aparentei onestit ăți. În Literatură fără
rost însă, Duică arunca anatema asupra a dou ă lucrări de excep ție
semnate de Blaga, Fenomenul originar și Daimonion, utilizând
expresii mai mult decâ t ofensatoare: „La d-l L. B. tulburarea
teoretică o pricinuie ște superficialitatea, care nu adun ă tot
materialul necesar în țelegerii; și răul obicei de-a face știință în
figuri poetice. Astfel, d-sa pare isteț, spiritual, dar nu este serios”358;
„Toată stilistica aceasta este o exchibiț ie de sciitor care voește să
surprind ă”359; sau „scrierile pseudo-filosofice ale d-lui L. B. sunt
prilejuri bogate ș i bune de a împinge în lă turi obscurantismul care
încearcă să mai pluteasc ă încă deasupra mun ților, a căror zăpadă
albă o dorim sclipind în soare plin”360. C u a l t e c u v i n t e , s e c ăuta
anularea tocmai a ceea ce ar fi putut constitui atuurile forte în cooptarea lui Blaga la Universitatea din Cluj. De și, inițial, acesta
preconiza o punere la punct a recenzentului
361, noua conjunctur ă
politică se schimbase sim țitor în defavoarea sa, la care se adaug ă
statutul de diplomat ce-l re ținea de la atari demersuri. La putere se
afla acum guvernul prezidat de N. Iorga, cumnatul lui Bogdan-Duică și cel care a promulgat o nou ă lege a înv ățământului

356 „Naț iunea”, V, 1931, nr. 67 (25 martie), p. 1-2; nr. 68 (27 martie), p. 1-2; nr. 69 (28
martie), p. 1-2; nr. 71 (31 mart ie), p. 1-2; nr. 72 (1 aprilie), p. 1-2; nr. 73 (2 aprilie), p.
1-2; nr. 74 (3 aprilie), p. 1-2; nr . 75 (4 aprilie), p. 1-2; nr. 76 (5 aprilie), p. 1-2; nr. 79 (9
aprilie), p. 1-2; nr. 80 (10 aprilie), p. 1-2; nr. 81 (12 aprilie), p. 3-4.
357 Ibidem, nr. 8 (13 ianuarie), p. 1.
358 Ibidem, nr. 67 (25 martie), p. 2.
359 Ibidem, nr. 72 (1 aprilie), p. 2.
360 Ibidem, nr. 81 (12 aprilie), p. 2.
361 Al. Căprariu, Lucian Blaga. Scrisori c ătre Ion Breazu, în „Tribuna”, XI, 1967, nr. 46,
p. 4.

205 superior, ce închidea posibilitatea oric ărei numiri la Universitate a
celor din afar ă, excepție făcând doar filiera concursului. În plus,
chiar postul să u din Berna era pus sub semnul întreb ării, prin
desființarea lui de acela și guvern condus de Iorga, care- și dovedise
de nenum ărate ori animozitatea fa ță de L. Blaga362.
Așadar, o catedr ă suplinit ă parcă „la infinit”, o lege
evident potrivnic ă lui Blaga, un grup de liberali la Facultatea de
litere din Cluj ce nu-l agreau și nu-l doreau, dar mai ales G.
Bogdan-Duic ă care devenise „un om cu des ăvarșire imposibil”363,
„piedica de c ăpetenie din pricina că reia Lucian Blaga n-a putut
ajunge profesor de estetic ă”364 – sunt doar cateva elemente ce pot
caracteriza avatarurile poetului-filosof. Însă moartea nea șteptată a
lui Duică, la 21 septembrie 1934, p ărea să schimbe datele problemei
și câmpul de for țe în acest conclav aproape impenetrabil f ără
voința a câtorva electori atotputernici. Șansa părea a surâde și altor
pretendenț i, fiind declarate vacante mai multe catedre, precum
istoria literaturii române moderne, slavistic ă și sociologie. Miza era
mare și acționau numeroase interese în satisfacerea unei clientele
ce se credea îndrept ățită acum la o r ăsplată. Dar ca întotdeauna
însă, jocul de culise a decis sor ții, un joc ce n-a fost deloc u șor și
care a pus în mi șcare strategii anevoie de desluș it și de o
complexitate care a dus la modific ări majore chiar și în plan
legislativ. Pentru moment, în martie 1935, printr-o adres ă a
Ministerului Instruc țiunii s-au suspendat pentru câteva luni
vacantările, numirile sau înaint ările, în efortul de a ține sub control
situația catedrelor, într-un mod cât se poate de meticulos. Evident,
n u a r f i l i p s i t ă de interes analiza „concursurilor” ce au urmat (în
februarie 1936) la cele trei catedre amintite, în contextul ce ne

362 „Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 2, p. 108.
363 Bazil Munteanu, Op.cit., p. 295: I. Chinezu c ătre B. Munteanu, 2 august 1934.
364 S. Pușcariu, Op.cit., p. 822. În 1933, Bogdan-Duic ă ținea chiar un curs despre
poezia lui Blaga, evident foarte critic.

206 intereseaz ă, S. Pușcariu fiind bun ăoară președinte a dou ă din
comisii365, angajând pe viitor solidarit ăți utile ș i lui L. Blaga.
Între timp, Lucian Blaga devenise într-adev ăr un caz,
declanșându-se începând cu 1935 o veritabilă campanie de pres ă în
favoarea sa. Se aprecia la unison c ă sosise „momentul pentru
repararea unei mari gre șeli”366, sugerându-se chiar solu ții după
fireasca întrebare: „de ce nu este chemat” la catedra de estetic ă:
„Va înțelege oricine – se pronun ța S. Florea – c ă astăzi Lucian
Blaga nu se mai poate prezenta la un concurs pentru ocuparea acestei catedre, cum s-a prezentat acum vreo zece ani de zile când
a fost respins. Lucian Blaga trebuie s ă se bucure azi de un altfel de
regim: el trebuie s ă fie chemat la catedr ă printr-o procedur ă legală
care se aplic ă și altora care n-au nici a zecea parte din meritele
sale”
367. Iar prin aceast ă campanie, mult prea întins ă pentru a o
putea surprinde acum, Universitatea din Cluj î și vedea prestigiul
știrbit prin „strâmtimea de spirit” ce domnea aici368, unde „oameni
cu ciurda, care au ron țăit două trei idei din vechi tratate, le vântur ă
elevilor și vând știința filosoficeasc ă”369.
Dar lucrurile, în loc s ă se limpezeasc ă, se complic ă parcă și
mai mult. Iat ă cum surprinde atmosfera I.Chinezu într-o epistol ă
adresată lui Bazil Muntenu, la 25 mai 1935: „Blaga e dezolat c ă e
nevoit să trăiască în străinătate și dorește mult s ă ajungă profesor
la Cluj, la estetic ă literară”; în plus, O. Goga aspira și el la aceea și
catedră, susț inut de Rege, de ministrul instruc țiunii și de cea mai
mare parte a consiliului facult ății, la care se adaug ă un virtual
contracandidat, Liviu Rusu. „Circul ă p r i n C l u j z v o n u l p e s i m i s t –

365 Vezi și M. Curticeanu, Un concurs universitar de alt ă dată, în „Echinox”, X, 1978, nr.
2-3, p. 31; nr. 4, p. 22; nr. 5, p. 22; nr. 6-7, p. 34; nr. 8-9, p. 32 (pentru catedra de
istoria literaturii române moderne).
366 N. Tatu, Lucian Blaga la Universitate, în „Societatea de maine”, XII, 1935, nr. 3-4, p.
62.
367 S. Florea, De ce nu e chemat la catedră Lucian Blaga, în „România nou ă”, III, 1935,
nr. 274 (15 dec.), p. 2.
368 „Viața româneasc ă”, XXVII, 1935, nr. 5-6, p. 116.
369 Ibidem, XXVIII, 1936, nr. 1, p. 67.

207 relata Chinezu – c ă Liviu Rusu, un elev al actualului rector de aici
și-a prezentat tezele de doctorat în estetic ă”, pentru c ă Ștefănescu-
Goangă îl dorea tocmai la catedra ținută în rezerv ă de atâta vreme.
„Oricâte doctorate și-ar lua b ăiatul acesta – se continuă în scrisoare
– rămâne pentru mine o minte opac ă, mediocr ă, lipsită de orice
acuitate. Și când m ă gândesc c ă el ar putea pune în discu ție și chiar
împiedica o serie de oameni distin și să ajungă la aceast ă catedră,
m i s e p a r e c ă asistăm încă o dată la paradoxul ridicol ce
caracterizeaz ă întreaga noastr ă viață. Și totuși s-ar putea ca omul
acesta să izbuteasc ă înainte de tine, înainte de Blaga, de Vianu, de
Coculescu”. Profetic ă intuiție, Ștefănescu-Goang ă fiind un „om
foarte șiret și foarte tenace și se pare c ă până-n cele din urm ă va ș ti
să pulverizeze chiar sec țiunea pornit ă în favoarea lui Goga cu atâta
însufleț ire de Pu șcariu, Lapedatu, Dragomir, Lupa ș etc”370. Este,
poate, și explicația pentru care Bazil Munt eanu publica în toamna
lui 1935 un ciclu de trei articole despre Lucian Blaga, métaphysicien
et poéte du mystère, în „L’Europe Centrale”371, care stârne ște și mai
mult mânia lui N. Iorga372.
Dar ceea ce nu s-a întâmplat pân ă acum la Universitatea
din Cluj se va reu și la Academia Român ă. Cu toat ă opoziția lui N.
Iorga, în urma raportului întocmit de S. Pu șcariu, L. Blaga a fost
ales membru activ la 28 mai 1936, abia dup ă al treilea tur de
scrutin373. Nici aceast ă înaltă recunoa ștere nu a fost lipsit ă de
incidente, cu numeroase negocieri și aranjamente de culise,
avându-se de înfruntat mai ales rezisten ța lui Iorga care –
mărturisește Blaga – „de cincisprezece ani se fră mântă împotriva
mea”; „știind de unde s-a pornit ura, îmi dau seama […] c ă Nicolae
Iorga e numele colectiv al unui considerabil num ăr de mon ștri”374.

370 B. Munteanu, Op.cit., p. 296.
371 „L’Europe Centrale”, X, 1935, no.40, p. 633-635; no. 45, p. 712-714; no. 760-762.
372 B. Munteanu, Coresponden țe, p. 456; N. Iorga. Corespondență , II, ed. Ecaterina
Vaum, Bucure ști, Ed. Minerva, 1986, p. 369-370.
373 AAR. Dezbateri, t. LVI, 1937, p. 153-154; 167, 188.
374 B. Munteanu, Op.cit., p. 171.

208 Numai c ă puterea aproape discre ționară a acestuia la Academie, și
nu numai, se diminuas e considerabil prin p ătrunderea în interiorul
înaltului for a unei alte genera ții ce nu mai accepta vechile
rânduieli și „crizele” de autoritate ale ilustrului istoric.
Recepția oficială a lui Blaga, la 5 iunie 1937, avea să
marcheze un moment important nu numai în plan biografic, cât
mai ales prin recunoa șterea de că tre cea mai elevat ă instanță a
producției lui intelectuale. Beneficiind de un elogios Răspuns
formulat de I. Petrovici și bucurându-se de prezen ța lui Carol al II-
lea, L. Blaga se putea co nsidera la apogeu. Poate c ă discursul
Regelui a cuprins cel mai sistematic semnifica ția intrării poetului-
filosof la Academie375. Iar pentru a surprind e atmosfera de culise,
Însemnările zilnice ale Corneliei Brediceanu sunt, credem,
edificatoare prin sinteza faptelor petrecute cu prilejul rostirii de
către soțul ei a celebrului discurs Elogiul satului românesc:
„Triumful de la Academie a fost mai mare decât mi-am putut închipui. Întreaga genera ție tânără , de toate culorile politice, e
profund satisf ăcută de cuvintele regelui. În schimb, b ătrânii din
Academie au plecat capetele, când regele a spus c ă felicită
Academia pentru alegerea lui Blaga. N. Iorga a venit la ș edință cu
un teanc de volume noi de-ale lui, pe care voia s ă le prezinte
regelui cu aceast ă ocazie. Ulterior, Lucian a aflat de la prieteni c ă în
timp ce- și ținea el discursul, Iorga șoptea mereu câte ceva în
urechea vecinului, ca s ă devieze aten țiunea. Dar publicul asculta
cu încordare, iar regele sorbea de-a dreptul fiecare cuvânt ce-l rostea Lucian. […] Dup ă ce a terminat regele, Iorga a exclamat:
Dacă avem așa oameni mari în Academie, atunci eu nu mai am ce
căuta aici, ș i-a luat volumele și a plecat. […] Trecând pe lâng ă el,
Lucian l-a auzit spunând: «Am s ă-i arăt eu acestui domn (regelui)
că mai exist ă un Nicolae Iorga în ț ară», iar în antreu s-a oprit cu
niște academicieni b ătrâni și le-a spus: «discursul regelui înseamn ă
apologia pornografiei și a obscurit ății»; atunci, academicienii, v ădit

375 AAR. Dezbateri, t. LVII, 1938, p. 190-191.

209 plictisiți de teorismele lui Iorga, s-au întors spre Lucian și l-au
felicitat c ălduros”376.
Noua calitate de membru activ al Academiei va conferi lui
Blaga o nou ă imagine socială și intelectual ă, fructificat ă din plin de
fidelii să i susținători. Îndeosebi S. Pu șcariu și mai ales O. Goga
depuneau eforturi pentru modificarea legii în înv ățământul
s u p e r i o r p r i n t r – u n a m e n d a m e n t c e a r f i u șurat intrarea la
Universitate a membrilor Academiei, cel din urm ă fiind chiar el
interesat în aceast ă chestiune. Îns ă demersul s-a dovedit a nu fi
tocmai u șor, îndeosebi datorit ă împotrivirii ministrului liberal C.
Angelescu. Pentru mai mult ă operativitate, Blaga acceptase și ideea
concursului, care – la pova ța lui S. Pu șcariu – „are avantajul c ă nu
poate nimeni s ă-ți zică vreodată că n-ai intrat pe poarta principal ă
în Universitate”; reu șita ar fi fost sigur ă pentru c ă „ești Blaga și
[…] membru al Academiei” iar „pre ședintele comisiei voi fi eu.
După experienț a de la alte concursuri reu șește candidatul pe care-l
vrea președintele”377.
Chiar și așa, evenimentele s-au derulat anevoie și nu
tocmai în virtutea modelelor conven ționale. A trecut aproape un
an de tratative și căutări pentru solu ții cât mai convenabile și care
să satisfacă toate interesele. Negocierile se purtau deja de la putere
la putere. „Am fost ieri la Gong ă – îi relata Pu șcariu lui Blaga, la 25
decembrie 1936. S-a ivit o posibilitate nou ă de a te avea la Cluj, pe
care aș vrea s-o folosesc. Te rog îns ă de cea mai perfect ă discreție,
căci în asemenea cazuri cunoa șterea planului în cercuri mai largi l-
ar putea z ădărnici”. Concret, se preconiza bun ăoară ca în locul lui
I. Valori de la Bucure ști (decedat) s ă treacă Th. Capidan,
conferen țiarul Sever Pop s ă devină titular la catedra lui Pu șcariu
iar postul vacant s ă fie schimbat în „filosofia culturii” și
transformat apoi în catedr ă, estetica r ămânând pentru L. Rusu etc,
e t c . „ V e i a v e a m a r e l e a v a n t a j – a r g u m e n t a P u șcariu – de a fi pus

376 „Manuscriptum”, XII, 1981, nr. 3, p. 162-163.
377 Ibidem , XXI, 1990, nr. 1, p. 137.

210 piciorul solid în universitate și la o disciplin ă pe care o doreș ti”, iar
concursul pentru conferin ță va avea „bun ăvoința întregii comisii”
și nici un contracandidat. Important era s ă se câștige timp, „pentru
ca să trecem eventual amendamentul legii prin parlament”378. Nici
nu se putea face mare lucru de vreme ce Ștefănescu-Goang ă era
subsecretar la Ministerul Instruc țiunii, dar de la care se puteau
obține totu și satisfacț ii datorit ă aspirației de-a deveni și el
academician, iar Blaga nu mai putea fi ignorat într-un atare
context.
Evident, situa ția irita enorm, cu atât mai mult cu cât i se
oferea ca certitudine o conferin ță, dar pe baz ă de concurs, în vreme
ce se crease deja un precedent prin chemarea lui O. Goga la o
catedră special creat ă pentru el, Cultura român ă modernă, prin
derogare de la dispozi țiile legii (de la 1 noiembrie 1936)379. Dar în
acest caz, conjunctura îi putea fi favorabilă , ținând cont de
prietenia ce-i lega și de firava alian ță familial ă dintre Goga și
Blaga. La 21 februarie 1936 S. Pu șcariu îi va prezenta astfel noile
împrejur ări: „Viu de la Goangă […]. Chibzuind bine toate
posibilitățile și toate șansele și după ce m-am consultat și cu unii
colegi, am ajuns la convingerea c ă cel mai bun lucru este totu și să
te prezin ți la concursul pentru estetic ă. I-am spus deci lui Goang ă
că te vei prezenta și poate s ă dea drumul public ării concursului.
Știu, pe de altă parte, că Rusu e foarte plouat de când știe că te are
ca concurent. În comisie voi fi eu pre ședinte, va fi Goga, Grimm de
la noi, iar de la Bucure ști probabil Caracostea, care e un mare
admirator al t ău”. „Bănuiesc – continua Pu șcariu – c ă Gongă va
mai căuta vreo modalitate s ă-mi propun ă pentru ca s ă salveze
estetica pentru Rusu, de și el mi-a declarat c ă pentru a nu face
impresie de par țialitate nici nu va primi să fie membru în
comisie”380.

378 Ibidem, p. 138-139.
379 Lucian Nastas ă, Întregiri la biografia lui Octavian Goga, în „Dacia literar ă”, VI, s.n.,
1995, nr. 1. p. 20-21.
380 „Manuscriptum”, XXI, 1990, nr. 1, p. 141.

211 După mai multe amân ări strategice, la 9 martie se va
publica, în fine, vacan ța catedrei de estetic ă dar, poate nu f ără
intenție, sub titlul de Estetică general ă cu deosebit ă privire la estetica
literară. Neexistând în aceast ă primă etapă nici o propunere de
chemare, s-a recurs la republicarea vacan ței, pentru ocuparea prin
concurs, la 12 iulie acelaș i an. Oricum, dup ă declan șarea
formalităților de înscriere, la care s-au prezentat trei candida ți (L.
Rusu, L. Blaga și Radu Paul), titlul cate drei va constitui o nou ă
găselniță pentru amânarea concursului (la 24 noiembrie 1937),
după ce consiliul facult ății din 6 noiembrie hot ărâse deja comisia
de examinare: Fl. Ștefănescu-Goang ă, Marin Ș tefănescu, P. Grimm
și S. Pușcariu (din Cluj), D. Gusti (Bucure ști), Tr. Br ăileanu
(Cernăuți) și M. Ralea (Ia și). În noile împrejur ări, L. Blaga î și
retrage candidatura, convins fiind c ă sub guvernarea lui T ătărăscu
și cu Ștefănescu-Goang ă subsecretar de stat la Instruc țiune Public ă
nu are, practic, nici o șansă de reu șită la estetica literar ă.
Finalmente, catedra va fi ocupată de L . R us u prin c hemare (l a 23
martie 1938), în urma raportului semnat de Goang ă, D. D. Ro șca și
Vl. Ghidionescu, acestei maniere de promovare opunându-i-se N. Bănescu și G. Giuglea
381. Reacția nu s-a l ăsat aș teptată , în
„Curentul” din 2 aprilie 1938 ap ărând un articol nesemnat, Un nou
scandal în lumea universitar ă din Cluj, cu subtitlurile Consiliul
Facultății de litere î și dezice propriile sale hot ărâri și Nepotismul și
ostracizările, norme de drept382.
Între timp îns ă, în noul guvern O. Goga-A. C. Cuza, L.
Blaga devine subsecretar la Ministerul Afacerilor Str ăine. În aceste
împrejur ări, la 13 ianuarie 1938 D. D. Ro șca redacteaz ă un Memoriu
pentru înfiin țarea la Cluj a unei catedre de „Filosofia culturii”383,
validat la 19 ianuarie de c ătre consiliul facult ății iar la 27 ianuarie
de Consiliul de mini ștri. Evenimentele se succed într-o caden ță
uimitoare, deciziile și actele legislative derulându-se aproape de la

381 Vezi Arh. St. Cluj, Facultatea de litere-coresponden ță, dos. 3/1937-1938.
382 Vezi răspunsul decanului N. Dr ăganu în „Patria”, XX, 1938, nr. 79 (8 aprilie), p. 2.
383 Arh. St. Cluj, Facultatea de litere-coresponden ță, dos. 312/1937-1938 (vezi Anexa I ).

212 o zi la alta, ajungându-se pân ă la modificarea Legii pentru
organizarea înv ățământului superior, ce permitea astfel chemarea
lui Blaga în virtutea calit ății de membru activ al Academiei
Romane384. Acțiunea s-a desf ășurat în contra-partid ă cu ridicarea la
rangul de catedr ă a conferin ței de „Epigrafie și antichit ăți greco-
romane”, ocupat ă tot prin chemare de c ătre C. Daicoviciu385, și cu
satisfacerea altor interese precum aducerea lui Alex. Procopovici la
„Lingvistic ă”, titularizarea lui Romulus Vuia – dup ă 12 ani de
suplinire – la „Etnografie și folclor” etc.
Devenit între timp ministru extraordinar și plenipoten țiar
al României la Lisabona, L. Blaga î și va inaugura cursul la 17
noiembrie 1938 cu lec ția Despre plenitudinea istoric ă, prezentat
deosebit de că lduros numeroasei asisten țe de către S. Pu șcariu
care, vreme de 15 ani, a fost indiscutabil cel mai fidel și constant
susținător al poetului-universitar de acum. Renun țând la
diplomație – una din condi țiile chem ării sale – ș i pe cale de a se
întoarce definitiv la Cluj, Blaga s-a aflat în postura de profesor la o
altă catedră, de „Sociologie rural ă”, cea anterioar ă fiind desfiin țată
prin noua lege a înv ățământului superior care, printre altele,
eliminase iar ăși posibilitatea „chem ării”. Deși materia era „în sine
o universitate, mai ales a șa cum concep eu satul românesc”386,
schimbarea îl deranja vizibil deoarece „m ă plictisește” și „mă costă
înzecit efort”387. Devenise și el între timp un cumulard, ceea ce, se
pare, nu prea era pe placul s ău: „Nu pot să fiu într-un singur an –
mărturisea surorii sale Letiț ia Pavel – ministru, profesor, senator,
agricultor, membru în consiliul superior, hotelier, poet, dramaturg,
filosof și să țin și conferin țe”388. Abia la 10 noiembrie 1938, la
propunerea lui Ștefănescu-Goang ă, consiliul facult ății din Cluj a

384 Pentru am ănunte: Mircea Curticeanu, Prolegomene la o carier ă universitar ă, și Pavel
Țugui, Lucian Blaga la catedra de „Filosofia Culturii”, citate la nota 1.
385 Arh. St. Cluj, Facultatea de litere-coresponden ță, dos
386 B. Munteanu, Op.cit., p. 178.
387 L. Rugescu, Op.cit., p. 78.
388 Ibidem.

213 revenit la vechiul titlu al catedrei, „Filosofia culturii” (vezi Anexa II), decizia fiind consfin țită la 10 februarie 1940 de ministrul
educației de atunci ș i prețuitor al lui Blaga, N. Cartojan.
Părea a se împlini a șadar aspira ția lui spre o catedr ă
universitară , aspirație pusă din nou în cauz ă după 1945 prin
evoluția societății române ști spre un regim totalitar, comunist, care
va introduce o alt ă ierarhie a valorilor și în care Lucian Blaga iar ăși
nu-și va mai g ăsi locul.
“Până a fost apreciat – adnota S. Pu șcariu pe marginea
coresponden ței cu poetul – a fost necesar s ă treacă prin grele v ămi
ale văzduhului ce r ăsar în calea celor ce nu umbl ă pe drumuri
bătătorite și aspiră la catedre universitare. Mai ales când au
mândria de a nu se c ăciuli și conștiința foarte accentuat ă că li se
cuvine locul de îndrum ător al tineretului gânditor”389.

389 „Manuscriptum”, XXI, 1988, nr. 1, p. 64.

214

ANEXE

I

Memoriu c ătre onor. Consiliu al Facult ății de filosofie și litere
din Cluj pentru înființ area unei catedre de
„Filosofia Culturii”

Onorat Consiliu,

Sub influen ța unor factori diverș i, facultatea europeanului
de a înțelege culturile timpurilor celor mai îndep ărtate a crescut
enorm. Aceast ă creș tere a atras dup ă sine lărgirea câmpului de
cercetare, dar ea a dus și la descoperirea unor probleme noi, unele
din ele surprinz ător de noi. Întreb ări pe care nu și le pusese omul
pană aici s-au ivit, întreb ări care cereau ră spunsuri cât mai clare,
dar faptul c ă acestea priveau de aproape probleme în leg ătură cu
cele mai importante interese spirituale ale omului. Cercetarea
atentă a arătat că ceea ce numim noi atât de simplu „cultur ă” e o
formă de existență a cărei natur ă și sens sunt destul de greu de
deslușit. Care sunt condi țiile nașterii și dăinuirii unei culturi și
unde trebuie că utate for țele propulsive ale ei; în ce const ă
caracterul specific al unei culturi și de ce natur ă e raportul între
formele de manifestare particulare ale ei? Iat ă întrebări care nu
puteau și nu pot fi dezlegate decât dup ă un lung examen, sprijinit

215 de informa ție metodic ă și întinsă, și condus cu mare sim ț de finețe.
Investiga țiile întreprinse în jurul acestor probleme au dus în
Germania zilelor noastre la constituirea unei discipline noi, numit ă
Filosofia culturii. Zic disciplin ă nouă pentru c ă filosofia culturii e
ramura filosofic ă cu obiecte ș i metode proprii.
F ăcând aceast ă constatare, nu vreau s ă susțin că
problemele de cultur ă (anumite probleme de cultur ă) n-au format
obiect de discu ție filosofic ă și la unii gânditori mai vechi. Este
incontestabil că se gă sesc reflec ții interesante asupra astorfel de
chestiuni la Vico, la Montesquieu, la Rousseau mai cu seam ă, la
unii romantici germani, și în sfârșit la mai to ți ganditorii secolului
trecut care au f ăcut filosofie a istoriei (sau și filosofie a istoriei).
Dar, cercet ările întreprinse de ace ști filosofi se țărmuresc la
discuț ia unor probleme speciale; fenomenul numit „cultur ă”,
considerat în ansamblul lui, n-a format la nici unul din ace știa
obiectul central de analiz ă. Adică nici unul din acum aminti ții
gânditori n-au v ăzut în toată amploarea ei ș i n-au pus în termeni
clari problema pe care o ridic ă existența și rostul culturii ca atare.
Câteva din ideile în circula ție azi în filosofia culturii au fost
descoperite de romanticii germani. Se știe că Hegel afirma c ă există
legătură strânsă între diversele forme de crea ție spiritual ă – religie,
artă, filosofie, moral ă, organiza ție de stat etc – ale unei mari epoci
de cultur ă, sau ale unui popor produc ător de cultur ă original ă.
Oricât ar p ărea de autonome la întâia vedere, formele acestea sunt
în legătură de corela ție organică unele cu altele și cu întregul ale
cărei părți sunt. Leg ătura dintre ele o face spiritul general al
timpului în care apare o mare cultur ă (Zeitgeist ).
Dar, la gânditorii susaminti ți, aceste idei – care erau și ale
lui Goethe – n-au dep ășit stadiul unor geniale anticipa ții și forma
unor afirma ții interesante dar nedemonstrate. Ele au r ămas
afirmaț ii îndrăznețe și la Taine și la Renan, care le împrumutaser ă
de la Hegel și Goethe, r ăspândindu-le cu scrierile lor în toat ă
Europa. În zilele noastre însă , genialele anticipa ții ale romanticilor,
adâncite și controlate în Germania de modernii filosofi ai culturii,

216 îmbracă haina de concepte tot mai bine definite și, cel pu țin în
parte, tot mai de aproape verificate. Activitatea desfăș urată de
acești gânditori în ultimii 30 de ani e extraordinar ă, iar rezultatele
dobândite sunt remarcabile.
Pentru a ilustra ce amploare și importan ță au luat azi
aceste cercet ări, să mi se dea voie s ă înșir câteva nume de autori ale
unor opere de seam ă și să subliniez, fie ș i numai în treac ăt, câteva
rezultate mai însemnate.
Iat ă n u m e l e : A . D e m p f , W . D i l t h e y , H . F r e y e r , L .
Frobenius, H. Keyserling, Th. Litt, M űller-Lyer, H. Richert, E.
Rothacker, M. Scheler, G. Simmel, O. Spengler, E. Spranger, L.
Ziegler. Iar dintre precursori mai fie aminti ți Nietzsche și I.
Bucckhardt.
Și acum iat ă rezulatele: în urma unor întinse cercet ări,
diriguite latent dar puternic de susanumitele anticipa ții ale
romanticilor, ca de ni ște ipoteze ce urmau s ă fie verificate, ideile lui
Goethe și Hegel despre leg ătura intim ă care ar uni într-un tot
unitar diferitele forme de manifest are ale unei culturi au devenit,
din afirma ții neprobate ce erau, fapte constatate. S-a ar ătat adică,
cu etnografia și istoria în mân ă, că toate formele de crea ție
spirituală original ă ale unei epoci sau popor de cultur ă ascultă,
până în cele mai ascunse fibre ale lor, de o mare lege numit ă legea
unității stilistice. S-a constatat, astfel spus, c ă orice cultur ă
veritabilă arată un stil unic în toate crea țiile ei. „Stilul” fu definit
deci ca unitate de forme dominante într-o varietate de con ținuturi
de cultur ă. Constatat la început numai în domeniul crea ției
artistice, stilul fu descoperit apoi ca fenomen domina nt al culturii
omenești în general, intrând oarecum în îns ăși definiția ei. Stilul
devine concept fundamental, categorie de în țelegere a tuturor
creațiilor culturale ale spiritului.
Fenomenului, odat ă constatat, i s-a c ăutat și o explica ție.
Adepții concep ției morfologice a culturii (Frobenius și Spengler) ș i-
au asumat aceast ă sarcină. Sprijinindu-se ș i pe unele analize f ăcute
de câțiva istorici ai artelor, Frobenius și Spengler cred a fi

217 descoperit c ă există o legătură strânsă între sentimentul spa țiului și
stilul unei culturi. Sentimentul spaț iului e, după acești gânditori,
nu numai o component ă dominant ă a stilului, ci factor determinant
al acestuia. Iat ă o „descoperire” interesant ă. În orice caz îns ă, iată o
ipoteză care s-a dovedit cum nu se poate mai fecund ă. Cel dintâi
care a enun țat-o și s-a str ăduit s-o verifice este Frobenius.
Frobenius a c ăutat să arate că-n toate crea țiile culturii hamitice se
poate descoperi, mai mult sau mai pu țin ascuns, sentimentul
spațiului – pe șteră; iar crea țiile culturii etiopice sunt str ăbătute
toate de sentimentul spa țiului infinit. Ideea lui Frobenius a fost
apoi adoptat ă de Spengler în celebra sa „Pr ăbușire a apusului” cu
titlu de concept central și aplicat ă cu o uimitoare consecven ță
pentru a explica unitatea stilistic ă a culturii antice, arabe (cre știne)
și occidentale. Fiecare dintre aceste t r e i m a r i c u l t u r i a u f o s t s a u
sunt dominate de sentimente ale spaț iului altfel și altfel structurat.
Unitatea stilistic ă a culturii antice a fost determinat ă de
sentimentul unui spa țiu limitat, cea a culturii arabe (cre știne) de
sentimentul spa țiului-peș teră (bolta), cea a culturii occidentale de
sentimentul spa țiului nem ărginit tridimensional ș.a.m.d.
Se în țelege de la sine că aceste rezultate, sau s ă le zicem
mai modest idei, nu pot fi considerate înc ă drept bunuri definitiv
câștigate ale spiritului uman. Ele vor trebui aprofundate și
corectate, desigur temperate – prin controlul sever pe care-l permit oneste aplica ții pe teren. Nu e îns ă mai puțin adevărat că ele s-au
dovedit deja și până acum a fi niș te admirabile ipoteze de lucru.
Interesul lor rezid ă mai ales în acest caracter al lor.
Am scris cele de mai sus, Onor. Consiliu, în n ădejdea că
voi reuși astfel s ă scot în oarecare eviden ță importan ța pe care ar
pute-o prezenta discu ția problemelor de cultur ă și noua disciplin ă
filosofică în ochii oric ărui spirit cu interes real pentru astfel de
chestiuni și pentru rosturile culturii în general.
Dar, dac ă astfel stau lucrurile, mi se pare folositor, a ș zice
bucuros necesar, s ă căutăm să iniț iem și tineretul nostru
universitar în marile probleme discutate azi de atâ ția cercetă tori și

218 gânditori de seam ă. Orizontul intelectual al studen ților noștri de
orice specialitate s-ar l ărgi cu folos și pentru ei și pentru neam,
dându-le posibilitatea s ă ia cât mai deaproape cuno ștință de noile
cercetări, să se familiarizeze, să zic așa, cu spiritul general în care
se pun marile probleme ce le ridic ă marile investiga ții întreprinse
pentru în țelegerea mai just ă a naturii și a sensului fenomenului
„cultură”.. Este evident c ă eforturile pe care le-ar face tineretul
nostru pentru a pricepe ce e cultura în general și care sunt
condițiile ei de d ăinuire și creștere, ar atrage dup ă ele și o mai
adâncă înțelegere a temeiurilor culturii noastre na ționale și a
directivelor de viitor ale ei. În sfâr șit s-ar putea ca darurile
creatoare ale sufletului tân ăr să găsească în aceast ă lumină o mai
dreaptă pricepere a nevoii sacrificiului pe care orice spirit creator
de cultur ă trebuie s ă-l facă, renunțând la anumite lucruri
ademenitoare, dar neaduc ătoare de mântuire.
Cum îns ă situația material ă a studen ților noș tri, în
majoritate fii de țărani, nu îng ăduie luxul de a face cuno ștință cu
spiritul și cu rezultatele noilor cercet ări în ț ara lor de origine, se
impune ca o crea ție folositoare înfiin țarea unei catedre de filosofia
culturii la facultatea noastr ă. Îmi dau voie s ă propun deci ca Onor.
Consiliu s ă ceară Ministerului Educa ției Naționale înfiin țarea cât
mai grabnic ă a susnumitei catedre.

Cluj, în 13 ianuarie 1938 D. D. Ro șca

219

II

Motivare*

[1941]

La dorin ța și cererea Consiliului profesoral al Facult ății de
litere și filosofie (Universitatea Cluj) s-a creat în anul 1938 o catedr ă
de „filosofia culturii”, la care prin unanimitate de voturi a fost
chemat d. Lucian Blaga.
Domnul Lucian Blaga, care se g ăsea atunci în diploma ție,
ca ministru plenipoten țiar la Lisabona, în dorin ța de a-și pune
puterile în slujba înv ățământului superior, a renunțat de bunăvoie
la cariera diplomatic ă, în care a dus-o pân ă la cel mai înalt grad, și
a venit în țară să-și ia în primire catedra de „Filosofia culturii”, la
care fusese chemat. Sosit în țară, d. Blaga s-a v ăzut repartizat la
catedra de „sociologie rural ă” nou înfiin țată de legea C ălinescu,
singura catedr ă ce rămânea liberă , și la care putea s ă fie repartizat,
deoarece catedra de „filosofia culturii” fusese desfiin țată prin
aceeași lege. Dl. Blaga declara c ă niciodat ă nu și-ar fi părăsit cariera
diplomatic ă, dacă ar fi prev ăzut că se pot petrece schimb ări așa de
arbitrare cum este aceea a catedrei de „Filosofia culturii”. Consiliul profesoral, ca și d. Blaga, au cerut de atunci în repetate rânduri
revenirea la vechiul titlu al catedrei. Sub ministeriatul dlui profesor
Caracostea se f ăcuse și se semnase chiar un decret în acest sens, dar
acest decret, din cauza evenimentelor politice, n-a mai ap ărut în

220 Monitorul Oficial. Acum noul decret cu privire la schimbarea titlurilor catedrei d ă Consiliului profesoral posibilitatea de a cere
Ministerului s ă modifice titlul actualei catedre de „Sociologie
rurală” în acela de „Filosofia culturii”.

* „Motivare” conceput ă și scrisă de Lucian Blaga

(Arh. St. Cluj, Facultatea de litere – coresponden ță, dos. 830/1941-1942).

221

UNIVERSIT ĂȚILE GERMANE ȘI FORMAREA
ELITEI INTELECTUALE ROMÂNE ȘTI (1864-1944).
REFLEC ȚII MEMORIALISTICE

Întemeierea în a doua jum ătate a sec. XIX a Universităț ilor
de la Iași și Bucure ști (1864) nu a însemnat neap ărat și asigurarea
pârghiilor elevate și eficiente de formare a elitelor intelectuale
românești. Deși statul s-a angajat în aplicarea unei politici
educative coerente și de anvergur ă, cel pu țin sub aspectul
legislației și al declara țiilor de inten ție, punerea în practic ă a unui
învățământ superior modern – până spre 1900 – nu s-a putut
împlini decât prin artificii și paleative, ceea ce a dat naș tere la
stabilimente universitare defectuoase în organizare și funcționare,
în care structura și calitatea profesorilor n-au putut constitui
stimuli în cooptarea și dialogul cu un corp studen țesc cât de cât
motivat profesional390. În aceste condiț ii, cealaltă Europă a
continuat s ă rămână și mai departe principala surs ă de instrucț ie
superioar ă, spațiu de atrac ție și de referin ță, cu implica ții majore în

390 Cf. M. Popescu-Spineni, Instituții de înalt ă cultură, Vălenii de Munte, 1932; I. Gh.
Șendrulescu, Aspecte din organizarea și dezvoltarea Universit ății din Bucure ști între anii
1864-1878, în „Analele Universit ății Bucure ști”, istorie, vol. 20, 1961, p. 77-92; Al.
Balaci, I. Ionescu, Universitatea din Bucure ști, 1864-1964, Bucure ști, 1964; Istoria
Universit ății din Iași, ed. Gh. Platon, V. Cristian, Ia și, Ed. Universitatea „Al. I. Cuza”,
1985; Universitatea din Ia și, 1860-1895. Pagini din istoria înv ățământului românesc ,
coord. V. Cristian, I. Agrigoroaiei, M. Cojocaru, Ia și, Ed. Universitatea „Al. I. Cuza”,
1987; O. Bozgan, Universitatea Bucure ști. Scurt istoric , București, 1994.

222 procesul moderniz ării societ ății române ști. În dorin ța aproape
disperată de a înlocui vechile configuraț ii culturale, care
asiguraser ă prea pu țin progresul na țiunii, și de a recupera în for ță
decalajul temporal ce o separa de civiliza ția apusean ă391, tinerii cu
aspirații elevate și-au îndreptat mereu privirile spre modelele
sociale și intelectuale central și vest europene. Chiar statul, prin
factorii diriguitori, a pus în practic ă un eficient și costisitor sistem
de formare în „afar ă” a elitei intelectuale autohtone, care, odat ă
revenită, avea să promoveze aici standardele educa ționale și
științifice occidentale.
Din aceast ă perspectiv ă, formarea noilor îndrumă tori
spirituali în apusul Europei a fost și a rămas încă (în diverse
maniere) o tendin ță nu numai obsedant ă, dar ș i primordială . În
1860, de exemplu (pentru a ne limita doar la perioada imediat anterioar ă fondării celor două universit ăți în sens modern), au fost
trimiși la studii în str ăinatate – Paris, Berlin, Bonn, Torino și
München – 32 de bursieri din Moldova, dintre ace știa, la
reîntoarcere, nou ă devenind profesori universitari
392. Mai mult
chiar, domnitorul Al. I. Cuza avea inten ția de a întemeia la Paris
un colegiu român, proiect ce nu se va împlini decât mult mai
târziu, în perioada interbelic ă, prin fondarea Ș colilor române de la
Roma ș i din capitala Fran ței.
Evident, nu e cazul aici de a insista asupra ponderei
tinerilor români afla ți la studii în str ăinatate, de altfel greu de
surprins statistic în etapa actual ă a cercetărilor, deși eforturile sunt
notabile în aceast ă direcție. Semnificativ este îns ă faptul c ă prin
carențele învățământului superior românesc și mirajul reprezentat

391 Vezi, în acest sens, E. Lovinescu, Istoria civliza ției române moderne , 3 volume,
București, 1924-1926 (cu o nou ă ediție în 1972, îngrijit ă de Z. Ornea, Bucure ști, Ed.
Științifică).
392 D. Berlescu, Universitatea din Ia și de la 1860 pân ă la 1918, în vol. Contribu ții la istoria
dezvoltării Universit ății din Iași, I, Bucure ști, 1960, p. 217. Pentru perioada de pân ă la
1864 vezi și A. Filimon, Legături științifice ale Universit ății din Iași cu universit ăți
străine, în vol. Universitatea din Ia și. 1860-1985. Pagini din istoria înv ățământului
românesc, citat, p. 133-137.

223 de apusul Europei, universit ățile străine au de ținut mult ă vreme
monopolul form ării elitei intelectuale autohtone. Se poate estima,
fără exagerare, că în intervalul 1860-1918, aproape to ți miniștrii,
membrii cabinetelor ministeriale și alți înalți funcționari au urmat
filiera studiilor în str ăinătate393. Doar în felul acesta se pot explica
sursele transformă rii societ ății române ști și cum s-a reu șit, sub
influența modelelor occidentale, modificarea aspectului și
spiritului culturii naț ionale, pân ă atunci de factură oriental ă și
ortodoxă , foarte rapid la nivelul elitelor ș i în mod gradat la
celelalte paliere, mai profunde ale societ ății.
Trecerea printr-o universitate occidental ă a fost mereu
considerat ă ca un bun indice de forma ție ambițioasă și de calitate.
Obținerea unei diplome de licen ță sau de doctorat în str ăinătate, ca
instrument al carierei, a de venit astfel obiectivul esen țial al
tinerilor cu aspiraț ii elevate, atestatul indiscutabil al competen țelor
intelectuale și garantul reu șitei sociale. În acest context, „oricine
avea un titlu universitar, mai ales luat în str ăinătate – spunea în
Mărturisirile sale filosoful C. R ădulescu-Motru, referindu-se la anii
1890-1900 –, g ăsea înaintea sa cariera deschis ă gata”394. În
consecin ță, „continuarea studiilor universitare în str ăinatate era
pentru toat ă generația mea un lucru a șa de natural, încât ea nu
cerea aranjamente prealabile […]. Plecau, fiindc ă așa făcea toată
lumea”395. Iată de ce studiile în Occident au devenit pentru mul ți
dintre tinerii români nu numai un mijloc de a se forma, de a se

393 Vezi Mihai Sorin R ădulescu, Elita liberal ă româneasc ă (1866-1900), București, Ed.
All, 1998. Pentru cât datorează corpul universitar românesc (asimilat înal ților
funcționari de stat, mul ți din profesori devenind mini ștri și prim-mini ștri, ori fiind
fruntași ai diverselor partide politice) universit ăților europene, vezi Lucian Nastas ă,
Le rôle des études à l’étranger dans la carrière des professeurs d’université roumains (1864-
1944), în vol. L’enseignement des elites en Europe Centrale (19e-20e siècles), sous la
direction de Victor Karady et Marius z Kulczykowski, Cracovie, Université
Jagellonne, 1999, p. 149-158.
394 C. Rădulescu-Motru, Mărturisiri, ed. Sanda și Valeriu Râpeanu, Bucure ști, Ed.
Minerva, 1990, p. 69.
395 Ibidem , p. 38.

224 instrui, cât mai ales o modalitate de a se afirma, de a dobândi atuurile principale în aspira ția spre pozi ții sociale înalte. Din marea
varietate a tipurilor de c ălătorie, filiera studiilor pare s ă fi fost
așadar cea mai important ă și semnificativ ă: ea urm ărea un
„program” cu obiective bine precizate; se f ăcea la vârste tinere (20-
25 ani), când individul e deschis spre cunoa ștere, spre alte
experien țe; este cel mai important moment din ciclul ini țierii, cu
finalități la întoarcere, cei mai mul ți studenți ocupând apoi func ții
și pârghii esen țiale de putere intelectual ă, politică și economic ă,
devenind la rândul lor îndrumă tori în diverse domenii.
Revenind la observa țiile aceluia și C. Rădulescu-Motru,
aflăm și motivații mai pu țin onorabile, dar care, în parte, reflect ă o
stare de spirit oarecum real ă: „Aceast ă plecare în str ăinătate –
spunea el – se f ăcea aproape în mod mecanic, f ără să fie însoțită de
obișnuitele anticip ări sentimentale. Tân ărul român pleca; nu
fiindcă avea nostalgia unei culturi despre care îi vorbiser ă alții și
pe care el nu o avea în ț ară, ci el pleca pur și simplu luat de curent.
Ajuns în str ăinătate, în afar ă de ș coala unde avea s ă urmeze, el nu
cunoș tea decât cafeneaua și restaurantul. Ini țierea în via ța cultural ă
a străinătății interesa pe foarte pu țini. Cei mai mul ți, chiar dac ă
întârziau cu anii prin str ăinătate, se înapoiau în țară, din punctul
cultural, aș a cum fuseser ă la sosire. Aveau o diplom ă și cu aceasta
erau mul țumiț i”396. Evident, exist ă în aceste reflec ții și o anume
doză de exagerare, explicabil ă prin aceea c ă memorialistul, ajuns
profesor universitar dup ă ce, în prealabil, urmase și el filiera
studiilor în str ăinătate, căuta indirect s ă supraliciteze valoarea
instituț iilor academice na ționale, necesitatea ca tinerii români s ă
prefere în primul rând universit ățile autohtone și nu mediile
„corupte” ale Apusului. În fapt, cum am sugerat deja, nivelul scăzut al înv ățământului românesc nu putea nici pe departe
satisface exigenț ele educa ției moderne europene de la cump ăna

396 Ibidem . O critic ă a obiceiului de a merge la studii în afara țării și la D.
Hurmuzescu, Studenții români la universit ățile străine, în „Cultura român ă”, III, 1906,
nr. 4, p. 128-136.

225 secolelor XIX-XX. Era nevoie de re forme profunde înainte de a se
emite preten ția identit ății calitative dintre universit ățile române ști
și cele occidentale. Alexandru Lapedatu, fost student al
universit ății din Iași și fără măcar un stagiu de specializare în afara
țării, dar ajuns profesor universitar și în mai multe rânduri
ministru al Cultelor și Artelor în perioada interbelic ă, avea s ă
regrete în 1910, dup ă o vizită în Germania, lipsa contactului cu
Apusul în anii adolescen ței: „Călătoria aceasta m-a convins și mai
mult de gre șeala ireparabil ă pe care am f ăcut-o de a nu fi c ăutat și
eu, ca al ți colegi, s ă merg la studii în str ăinătate – respectiv
Germania – unde, în epoca aceea mergeau mai to ți tinerii români.
Regretul era prea tardiv. Ajunsesem la o vârst ă [34 de ani] și într-o
situație că nu mai puteam repara nimic”397.
În consecin ță, apusul Europei a continuat s ă rămână marea
atracție, singurul spa țiu ce putea oferi nu numai șansele împlinirii
umane și intelectuale, ci și suficiente elemente de referin ță, modele
culturale ce au jucat un rol fecund și mobilizator, surse de terapie
și idealuri de regenerare na țională. În acest scop s-au pus în lucru
strategii diverse, mai ales în ceea ce prive ște locurile și branșele de
studii, pentru a optimiza la maxim rentabilitatea investi ției în
titluri și diplome str ăine, pentru că specializarea într-un domeniu
nou, adeseori purt ător al modernit ății, oferea șanse suplimentare
în accederea la universitate S-a n ăscut astfel un nou ideal
meritocratic care a pus în cauz ă vechile reguli, tradi ționale, de
reproduc ție și de recrutare a elitelor. Specializarea în afar ă, în
domenii fă ră echivalent în România, s-a lovit îns ă, adeseori, de
conservatorismul mediului universitar existent la un moment dat, generând conflicte între genera ții sau între diverse grupuri de
putere universitară , pentru c ă se intra în concuren ță cu catedrele
clasice, ceea ce ar fi impus redefinirea programelor etc. Aceast ă
strategie a spart totodat ă, periodic, monopolul materiilor clasice și
a modificat diviziunea muncii intelectuale, a dus la crearea de noi

397 Al. Lapedatu, Scrieri alese , ed. I. Opri ș, Cluj, Ed. Dacia, 1985, p. 195.

226 catedre în specialit ăți până atunci absente, dar necesare prin
evoluția cunoa șterii. Evident, dac ă în Apus, prin materii
specializate se în țelegea, de pild ă, însuș irea limbilor orientale,
egiptologia, papirologia, istoria amerindienilor etc, la noi nu se putea merge atât de departe, iar un excelent sanscritist precum Teofil Simenschi (cu temeinice studii în Germania) nu a putut nicicând să profeseze în acest domeniu, ci a trebuit s ă predea
greaca și latina. Alte discipline puteau fi considerate ca atare, dat ă
fiind relativa întârziere cu care aceste materii se impun la noi (arheologia, bizantinologia, sociologia, etnologia etc).
Un rol principal în formarea intelectualilor români din a doua jum ătate a secolului XIX și primele dou ă decenii al veacului
nostru l-au avut Fran ța, Germania și Austria, iar secundar Italia,
Ungaria, Belgia, Elveț ia și Spania. Nu vom insista asupra acestei
ierarhii, lipsind înc ă acele analize socio-istorice temeinice care s ă
indice aproape „matematic” fluxul de studio și români spre
diversele universit ăți europene. Eforturile depuse de Miklós Szabó,
Sándor Tonk, László Szögi, Cornel Sigmirean și Stelian Mândru ț
doar pentru spa țiul transilvan sunt înc ă greu de imaginat și pentru
regiunile extra-carpatice
398. Însă, fără îndoială, Franța și Germania
au dominat în mod indiscutabil, fiind principalele pepiniere de

398 Tonk Sándor, Erdélyiek egyetemjárása a középkorban (1520-ig), Bukarest, Kriterion,
1979; Szabó Miklós, Tonk Sándor, Erdélyiek egyetemjárása a korai újkorban, 1521-1700 ,
Szeged, „József Attila” Tudományegyetem, 1992; Szögi László, Magyarországi diákok
a Habsburg Birodalom egyetemein. I. 1790-1850, Budapest-Szeged, Eötvös Loránd
Tudományegyetem Levéltára, 1994; Szabó Miklós, Szögi László, Az erdélyiek külföldi
egyetemjárása a XVIII. században és a XIX. század els ő felében , în Emlékkönyv Jakó
Zsigmond nyolcvanadik születésnapjára , Kolozsvár, 1996, p. 470-483; Szögi László, Új
utakon nyugat felé…Hagyományok és változások az újkori magyar egyetemjárásban (1789-
1919), în „Az egyetemi könyvtár évkönyvei”, Budapest, VII-VIII, 1997, p. 32 7-380; C.
Sigmirean, Istoria form ării intelectualit ății române ști din Transilvania și Banat în epoca
modernă, Cluj, Presa Universitar ă Clujean ă, 2000; Stelian Mândru ț, Die rumänische
Intelligenz und die Wiener Universität, 1867-1918. Allgemeine Betrachtungen, în „Revue
Roumaine d’Histoire”, XXXIV, 1 995, nr. 1-2, p. 97-107; idem, Rolul Politehnicii din
Viena în formarea intelectualit ății tehnice române ști (1867-1918) , în „Xenopoliana”, IV,
1996, nr. 1-4, p. 156-162.

227 licențiați și doctori români în litere, istorie, filosofie, filologie,
drept, științe exacte și alte domenii tehnico- științifice purtă toare ale
modernit ății, la fel cum în domeniul medicinii Viena a prevalat,
mai ales pentru anii de pân ă la prima conflagra ție mondial ă.
A șadar, fără a contrapune spa țiul german celui francez,
tezele referitoare la ponderea uneia sau alteia în modernizarea noastră politică și cultural ă ar trebui reformulate în complexitatea
diverselor nuan țe ce le comport ă. Pentru c ă n u a r t r e b u i s ă se
creadă că admirația pentru Fran ța și cultura ei au fost f ără rezerve,
la fel cum nici ata șamentul fa ță de Germania nu s-a bucurat de
unanimitate. Ceea ce nu poate fi adeverit înc ă general-statistic, se
dovedeș te a fi mult mai complicat la nivelul elitelor, mai ales a
celor deț inătoare de pârghii esen țiale de putere și care au jucat un
rol politic și cultural major în epoc ă. Sub acest aspect, influen ța
germană nu a fost deloc insignifiant ă și fără urmări notabile. În
discursul s ău la Academia Român ă, din 1891, când se aniversau 25
de ani de la fondarea acestei institu ții, marele om politic care a
contribuit decisiv la modernizarea țării, Mihail Kog ălniceanu, nu
întâmplător a insistat mai mult asupra mediului s ău formativ din
anii adolescen ței: „Toat ă viața mea, ș i tânăr și în vârst ă coaptă, am
mărturisit în mai multe rânduri c ă culturii germane, c ă
Universit ății din Berlin, c ă societății germane, b ărbaților și marilor
patrioți care au operat reîn ălțarea și unitatea Germaniei, datoresc
în mare parte tot ce am devenit în țara mea și că la focul
patriotismului german s-a aprins f ăclia patriotismului meu
român”
399. Erau afirma ții ale celui care, dup ă un scurt sejur
studențesc la Lunéville al ături de fiii domnitorului Mihail Sturdza,
a trebuit s ă-și desăvârșească formația intelectual ă departe de
„contagiunea ideilor revolu ționare”, la Berlin, într-un mediu
auster, unde „educa ția este mai profund ă, moravurile mai inocente
și obiceiurile mai patriarhale”400.

399 „Analele Academiei Române. Dezbateri”, s. II, t. 13, 1890-1891, p. 264.
400 Cf. Al. Zub, Mihail Kog ălniceanu istoric, Ia și, Ed. Junimea, 1974, p. 67-103.

228 Exemplul Societ ății Junimea este mai mult decât revelator,
prin prestigiul social, literar și intelectual fă ră rival în perioada
1866-1918, dar și după aceea, precum și prin influen ța exercitat ă în
viața politic ă a societ ății române ști. Titu Maiorescu, ș eful
incontestabil al acestei grup ări, care a jucat un rol decisiv în
orientarea culturii române pân ă la primul r ăzboi mondial, avea o
formație strict german ă (liceul la Viena, universitatea la Berlin și
doctoratul la Giessen), chiar dac ă cultura francez ă nu i-a fost deloc
străină (studii de drept la Pa ris între 1859-1861). De și majoritatea
membrilor Junimii (printre ei numero și universitari, oameni
politici ajun și în fotolii ministeriale, înalț i funcționari etc) aveau o
formație francez ă, cu toate acestea tonul și direcția ideologic ă erau
date de o relativ ă minoritate (o p ătrime) care privea cu mare
admirație spre cultura german ă, considerat ă prin disciplina și
rigoarea ei, prin conservatorism, drept singurul model ce ar servi
intereselor societ ății române ști, în vreme ce modelul francez era
acuzat de prea mult ă superficialitate și spirit revolu ționar401. Titu
Maiorescu, transformând Societatea într-o frac țiune politic ă mai
întâi, apoi în partid, a acaparat treptat importante pârghii de
putere, atingând apogeul în 1913 când, ca șef de guvern, a prezidat
Congresul p ăcii balcanice. Totodat ă, ca ministru al educa ției ori ca
rector al Universit ății din Bucure ști, a contribuit la orientarea
diverselor bran șe de studii spre modelul german, rezultat evident
în structura înv ățământului superior românesc pân ă în preajma
celui de-al doilea r ăzboi mondial. Nu întâmpl ător, unul dintre
junimiști și protejat al lui Maiorescu, universitarul Ion Bogdan, a
fost însărcinat să studieze la fa ța locului principiile ș i modul de
organizare al ș colilor germane, elaborând la întoarcere, în 1886, un
voluminos raport402. Așadar, Maiorescu a pus în lucru un nou tip

401 I. Bogdan, Raport asupra școalelor secundare din Germania , Bucure ști, Ed. C.Göbl,
1886, VIII-260 p.
402 Pentru aceste aspecte vezi C. G. Bedreag, Quelques aspects de „Junimea de Iassy”.
1863-1872-1885, în vol. Omagiu lui Ion I. Nistor, 1912-1937 , Cernăuți, Tip. ”Glasul
Bucovinei”, 1937, p. 121-155.

229 de acțiune social ă și cultural ă – promovând totodat ă o nouă forță,
intelectocra ția –, achizi țiile sale iniț iatice din spa țiul german
alcătuind fundamentul demersurilor lui în spa țiul românesc. A fost
mereu atent în selec ția tinerilor, le-a canalizat energiile spre
direcția conceput ă de el, a profitat de pozi ția sa politic ă și socială
oferindu-le cu generozitate burse (îndeosebi pentru Germania), posturi, șanse de afirmare etc. El este cel care impunea discipolilor
aflaț i prin capitalele europene s ă-i ofere în schimburile epistolare
descrieri cât mai fidele ale evenimentelor politice și culturale de
acolo, a locurilor v ăzute și a celor constatate
403. Impunea a șadar,
printr-un subtil tact pedagogic, exerci țiul inițierii și cunoașterii
prin observa ție direct ă, prin spirit critic și compara ție. Sub
impulsurile lui Maiorescu, c ălătoriile de studii în stră inătate au
căpătat inten ții și scopuri riguros motivate, cât mai bine
organizate, cu finalit ăți benefice în societatea româneasc ă.. La
inițiativa și prin interven țiile lui directe ș i eficiente au studiat în
Germania viitoare personalit ăți ale culturii noastre, precum C.
Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, Teohari Antonescu, D.
Evolceanu, C. Litzica, Al. Philippide, I. Al. R ădulescu-Pogoneanu,
S. Mehedin ți etc, cu to ții lăsând posterit ății – deși adeseori
inconștient – pagini descriptive și analitice de impresionant ă
vigoare.
Din aceast ă perspectiv ă, literatura memorialistic ă
româneasc ă oferă suficiente pagini pentru a întocmi un Corpus de
texte relative la impactul universit ăților germane asupra form ării
elitei noastre intelectuale. Edite sau inedite, acestea constituie o
sursă de prim ordin și se înfăț ișează într-o mare diversitate de
forme (de la texte memorialisti ce propriu-zise, coresponden ță,
interviuri etc, pân ă la rapoarte întocmite la cererea Ministerului
Instrucț iunii).

403 Vezi vol. Titu Maiorescu și prima generaț ie de maiorescieni. Coresponden ță, ed. Z.
Ornea, Bucure ști, Ed. Minerva, 1978.

230 O analiz ă sumară a personajelor care au c ălătorit și au lăsat
posterității imagini despre Germania indic ă un dezechilibru
semnificativ în ceea ce prive ște orientarea profesional ă. Materiile
filologice dominau de departe, în vreme ce la polul opus medicina este aproape absent ă. Dreptul este prea pu țin prezent, însemn ări
jurnaliere p ăstrându-se doar de la Iacob Negruzzi, care
înregistrează mai curând – este adev ărat că fidel – via ța cotidian ă,
cu întâmpl ările mărunte, aparent nesemnificative, ale unui tân ăr
care a locuit la Berlin 11 ani, unde urmase anterior, asemeni lui P. P. Carp, și Deutsch-französische Gymnasium
404. A. D. Xenopol ar fi
un alt exemplu, dar în fragmentul s ău memorialistic se arat ă mai
puțin preocupat de studiile lui juridice din Germania, cochetând
îndeosebi cu filosofia și istoria, pentru ca mai apoi s ă-și îndrepte
mereu aten ția spre ce se petrecea în spa țiul cultural francez405.
Științele exacte și cele tehnice capteaz ă spiritele într-o m ăsură mai
bună, îndeosebi dup ă primul r ăzboi mondial. Sub acest ultim
aspect, Dan R ădulescu, unul din cei mai de seam ă chimiști români,
profesor la Universitatea din Cluj în perioada interbelic ă, oferă în
Memoriile sale descrieri relevante ș i pline de substan ță în ceea ce
privește Berlinul și îndeosebi efectul benefic de a fi fost timp de doi
ani în preajma lui Max Planck, prin anii 1911-1913406. Regăsim la el
același entuziasm și fascina ție ca la Emanuel Bacaloglu, care cu
șase decenii mai devreme se specializase în chimie la Leipzig,
Germania fiind în a doua jumă tate a secolului XIX spa țiul unde se
construiser ă primele laboratoare sistematice în domeniu.
Concluzionând parc ă, Iorgu Iordan explic ă î n c â t e v a p a g i n i d i n
însemnările lui memorialistice motiva țiile profunde ale studio șilor
români de a merge în Germania, în primul rând datorit ă
„posibilit ăților numeroase de a se instrui în sensul larg al
termenului”, în afara științelor umaniste românii preferând chimia,

404 Iacob Negruzzi, Jurnal , ed. Horst Fassel și Dan Mănucă, Cluj, Ed. Dacia, 1980.
405 Vezi Istoria ideilor mele, în vol. Scrieri sociale ș i filosofice, ed. N. Gogonea ță și Z.
Ornea, Bucure ști, Ed. Ș tiințifică, București, 1967, p. 370-375.
406 Dan Rădulescu, Memorii , Cluj, Ed. Dacia, 1979, p. 135-188.

231 amintită mai sus – „în care nem ții erau extrem de tari”, spune el –,
și ingineria (Politehnica din Charlottenburg), Iordan fiind totodat ă
uimit de libertatea rela țiilor dintre sexe și de ponderea studentelor
în învățământul universitar407.
Este de la sine în țeles faptul c ă treziți din letargia moldo-
valahă, studioșii-memoriali ști depășesc repede simplele inten ții de
instrucție universitar ă, călătoria transformându-se de cele mai
multe ori într-un extraordinar exerci țiu de informare și cunoaștere
mult extins ă la toate palierele societ ății germane. În afara
descrierilor și aprecierilor asupra unor universit ăți precum
Göttingenul (leag ănul rena șterii universitare germane), Berlinul,
Leipzigul, Halle, Bonnul sau Heidelbergul, nu este neglijat ă nici
viața cotidian ă, economia, starea politic ă și cultural ă. De aceea,
multe din relat ări devin veritabile m ărturii-document de epoc ă, în
care tensiunea diferen țelor de civiliza ție dintre cele dou ă spații
anevoie a putut fi escamotat ă. Vasile Pârvan, aflat la Jena pentru
specializare în arheologia clasic ă, considera de datoria sa s ă
informeze pe cei din ț ară despre realit ățile din spa țiul teuton,
publicând în „Voin ța naț ională” câteva Schi țe din via ța socială
germană408, în care, finalmente, lansa provocatoarea întrebare:
„când va veni și la noi, cu acelaș i ritm înălțător și sfânt al luminii”
progresul prin institu țiile de cultur ă? Era, poate, ș i reacția fireasc ă
la suspiciunea mereu afi șată de profesori fa ță de cei veni ți din
România, a șa cum rezult ă din epistola adresat ă lui I. Bogdan în
iunie 1905, din Berlin, și în care îi spunea c ă „ceea ce m-a am ărât
însă, nu atât pentru mine, cât pentru țara noastr ă, a fost
neîncrederea, aproape dispre țul, cu care suntem trata ți de învățații
de aici”409.
Nu vom insista acum asupra sentimentelor de uimire, de încântare sau de dezam ăgire naiv ă manifestate de c ălători pentru

407 Iorgu Iordan, Memorii , I, Bucure ști, Ed. Albatros, 1977, p. 229.
408 În „Voin ța naț ională”, XXI, 1904, nr. 5903, p. 1-2; nr. 5904, p. 1 (semnat: V.
Andrei).
409 V. Pârvan, Coresponden ță și acte , ed. Al. Zub, Bucure ști, Ed. Minerva, 1973, p. 18.

232 tot ceea ce a însemnat lumea extrauniversitar ă, poate mult mai
interesant ă și cu o pondere mult mai mare în economia
descrierilor. C ălătoria de studii a r ămas pentru cei mai mul ți
principala îndeletnicire, fiind mai cu to ții preocupa ți să-și îndrepte
pașii spre acele stabilimente care ofereau finalit ăți profitabile mai
apoi în țară. Este și explica ția pentru care aproape to ți studenții
români afla ți în Germania au trecut cel pu țin prin dou ă-trei
universit ăți, parcă mereu nehot ărâți și în căutare de tot felul de
facilități sau stimulente intelectuale.
Privit ă dinspre România, universitatea german ă oferea
înainte de toate o abunden ță de cursuri și de catedre, garan ție – în
opinia românilor – a unei activit ăți intelectuale intense. Aceast ă
compara ție cantitativ ă a devenit repede un exerci țiu de stil pentru
a se cere și la noi crearea de noi cate dre, existând în arhiva
ministerului instruc țiunii numeroase memorii și rapoarte prin care
se sublinia întârzierea noastr ă științifică, enumerându-se o lung ă
listă de cursuri și materii care lipseau. Germania a constituit
așadar, în primul rând, un model pedagogic. Foarte mul ți
memoriali ști sunt fascinaț i de acest aspect, o mare parte din
reflecțiile lor având ca tem ă fundamentală descrierea
universit ăților din punct de vedere institu țional-organizatoric, a
cursurilor, a corpului profesoral, a evolu ției diverselor discipline
de studiu etc.
Modelul german ap ărea în epoc ă ca singura alternativ ă
posibilă la sistemul napoleonian sclerozat410, lucru recunoscut de
altfel și de francezi. Cel ălalt model existent, cel din Anglia, nu se
bucura de un prea mare prestigiu și părea netransportabil datorit ă

410 Reflexii și compara ții între modelul german și cel francez napoleonian universitar
vezi în „Einsamkeit und Freiheit” neu besichtigt. Universitätsreformen und
Disziplinenbildung in Preussen als Modell für Wissenschaftspolitik im Europa des 19.
Jahrhunderts, hrsg. Gert Schubring, Stuttgart, Steiner Verlag, 1991, 336 p. Pentru a
particulariza, vezi Philologiques I. Contribution à l’histoire des disciplines littéraires en
France et en Allemagne au XIXe siècle, éd. Michel Espagne, Michel Werner, Paris, Édit.
de la MSH, 1990.

233 legăturilor strânse cu biserica și prin sistemul de finan țare de tip
medieval411.. Pe de alt ă parte – fapt insesizabil memoriali știlor din
epocă , dar pe care anali știi de azi l-au eviden țiat deja –,
universit ățile germane traversau și ele spre sfâr șitul secolului XIX
o criza de identitate, generat ă de reculul idealului humboldian,
universalist și dezinteresat, în fa ța unei Germanii utilitariste în care
efectivele de studenț i sporeau incredibil, noile stabilimente tehnice
concurau universit ățile tradi ționale și în care cultura general ă
pierdea teren în fa ța tentațiilor pe care le ofereau strictele
specializ ări412. La 1893, Dimitrie Evolceanu – ca mul ți alții – nu
înțelegea prea bine fenomenul în toat ă dimensiunea și implicatiile
lui, însă îl intriga la culme faptul c ă î n G e r m a n i a , î n d o m e n i u l
filologiei bun ăoară, cursurile generale lipseau aproape cu totul în
detrimentul acribiei413. Era și acesta un motiv pentru unii de a
apăra modelul francez în fa ța hegemoniei germane (mai ales în
cazul disciplinelor canonice: filosofie, istorie). Îns ă un congener al
celui de mai sus, istoricul Nicolae Iorga, vedea lucrurile și din altă

411 O mărturie de epoc ă a unui universitar american format în Germania, care
compară evoluția universit ăților anglo-saxone și germane între cele dou ă războaie:
Abraham Flexner, Universities: American, English, German , New York, Oxford,
Londres, Toronto, Oxford University Press, 1930, IX-381 p.
412 Vezi Fritz K. Ringer, The Decline of the German Mandarins , Cambridge (Mass.),
Harvard University Press, 1969; Ch. Mac Clelland, State, University and Society in
Germany, 1700-1914 , Cambridge, Cambridge University Press, 1980; Konrad H.
Jarausch, Students, Society and Politics in Imp erial Germany. The Rise of Academic
Illiberalism , Princeton, Princeton University Press, 1982; Hartmut Titze, Der
Akademikerzyklus , Göttingen, Vandenhoek & Ruprecht, 1990; Les Universités
germaniques. XIXe-XXe siècles, sous la direction de Ch. Charle, num ăr special al
revistei „Histoire de l’Éducation”, nr. 62, 1994 ș.a. Pentru statistici comentate asupra
efectivelor de studenț i în universit ățile germane vezi: Das Hochschulstudium in
Preussen und Deutschland 1820- 1944. Datenhandbuch zur de utschen Bildungsgeschichte ,
I. Band, Hochschulen , hrsg. Hartmut Titze, Goettingen, Vandenhoeck und Ruprecht,
1987, 304 p. Despre implanta țiile științifice germane în str ăinătate, prin o teorie a
imperialismului cultural german, vezi Lewis S. Pyenson, Cultural Imperialism and
Exact Sciences. German Expansion Overseas, 1900-1930 , New York, Peter Lang, 1985,
XVI-342 p.
413 Titu Maiorescu și prima genera ție de maiorescieni, p. 251.

234 perspectiv ă. În 1891 el p ărăsea Parisul, pentru a merge la Berlin,
„fără o mărturisire de recuno ștință față de profesorii mei
[parizieni]”414. „Toate erau a șa de bine rânduite în aceast ă
Germanie wilhelmian ă – mărturisea el aproape trei decenii mai
târziu – încât se fă ceau de la sine, f ără să ai nevoie a intra
numaidecât în leg ături cu oamenii”415. Se pare îns ă că nici Berlinul
nu-l încântase prea mult, pentru c ă va continua s ă afle, în acela și
spațiu german, un alt mediu universitar mult mai în concordan ță
cu temperamentul s ău pasional și independent. Îndreptându-se
spre Leipzig, „nu l ăsam în urm ă nici un profesor de care s ă fi fost
legat, nici un coleg german, dar absolut nici unul, pe care s ă-l fi
cunoscut”. Abia aici, la Leipzig „intram în adevă rata via ță
germană, în viața german ă a sudului, mai blând ă, mai zâmbitoare,
mai prietenoas ă, o viață «născută, iar nu f ăcută», fă ră nimic din
constrângerea pe care în orice detaliu al existen ței o găsisem la
Berlin”416. „Examenul de doctorat se f ăcea fără nici o solemnitate
(…), prin vreo c ămăruță oarecare, de la profesor la profesor, cu un
singur element de datin ă, fracul de împrumut (…) care înlocuia
vechea rob ă medievală . Publicul nu era admis. Totul se petrecea
simplu și iute”417. Era exact mediul ce-i trebuia lui, pentru a ob ține
mai repede și fără complica ții doctoratul mult râvnit, a șa cum
procedaseră și alții anterior și cum, de exemplu, va mai face și
discipolul lui Iorga, Vasile Pârvan, ajuns profesor universitar pe baza unui doctorat susț inut în 1908 la Breslau (Wroclaw), dup ă ce
ezitase în fa ța lui Otto Hirschfeld (Berlin) și Wilken (Leipzig).

414 N. Iorga, Orizonturile mele. O via ță d e o m a șa cum a fost , ed. Valeriu și Sanda
Râpeanu, Bucure ști, Ed. Minerva, 1984, p. 141. Pentru Germania mai vezi: N. Iorga,
Note de drum , Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1913; inexplicabil,
însemnările memorialistice sau notele de c ălătorie referitoare la acest spa țiu sunt
puține. Abund ă însă notele de c ălătorie pentru Italia îndeosebi, Fran ța, Portugalia,
Serbia, Spania, America.
415 Ibidem , p. 144.
416 Ibidem , p. 147.
417 Ibidem , p. 149.

235 Cam la fel s-au petrecut lucrurile ș i cu alți studioși români
care au sperat s ă-și desăvârșească formația intelectual ă în capitala
Franței. În toamna lui 1889, de pild ă, C. Rădulescu-Motru
urmărește la Sorbona cursurile fi ziologului H. Beaunis, f ără o
atracție special ă, ca mulți alți români comportându-se precum un
„diletant în voiaj”, bucurându-se mai mult de pl ăcerile
metropolitane și de bogata ofert ă literară. „Anul cât am stat la
Paris – spune el – a fost dezordonat în ceea ce prive ște programul
studiilor. (…) Am tr ăit un an de via ță cosmopolit ă”. Abia în toamna
următoare, la îndemnul lui Jules Soury de la École des Hautes
Études, va merge în Germania, mai întâi Heidelberg, apoi la München, unde „începe o alt ă viață”, cu frecventarea regulat ă a
cursurilor și bibliotecii, cu vizitarea teatrelor și pinacotecilor etc,
totul „dup ă un plan regulat”. La Leipzig face practic ă în
laboratorul lui Wilhelm Wundt – fondatorul psihologiei
experimentale –, unde îl impresioneaz ă „atmosfera de gândire
pură” și în care „domnea un spirit foarte liberal”, savantul fiind
„un profesor minunat, care nu c ăuta să-și impună părerea lui, ci
dădea libertate deplin ă elevilor s ăi”
418. Lui W. Wundt îi va datora o
bună parte din forma ția sa intelectual ă și Petre Andrei, viitorul
profesor de sociologie de la Universitatea din Ia și.
A șadar, mult mai elogio și și deplin ata șați de modelul
intelectual german s-au dovedit a fi cei care c ăutau să scoată
câmpul lor propriu de studiu de sub domina ția exclusiv ă a
tradiționalelor întocmiri a șa-zis „literare” și de a găsi o alternativ ă
în modelul științific implantat mai puternic în Germania. În afara
lui C. R ădulescu-Motru citat mai su s, pentru psihologia
experimental ă, se cuvin a mai fi aminti ți Teohari Antonescu pentru
arheologie, Simion Mehedin ți pentru geografie, Nicolae B ănescu
pentru bizantinologie, Ștefan Zeletin pentru sociologie istoric ă ș.a.
Însă cel mai revelator exemplu îl constituie filologia romanic ă,
lingvistul german Friedrich Diez fiind cel ce a creat o puternic ă

418 C.Rădulescu-Motru, Mărturisiri , p. 23-30, 44-47.

236 tradiție și mai ales o școală în studiul strict științific al idiomurilor
neolatine. Iar prin succesorul s ău, Meyer-Lübke (anterior profesor
la Jena ș i Viena), universitatea din Bonn a atras mereu pe cei mai
reprezentativi filologi români. În Memoriile sale, Iorgu Iordan
explică, credem, cel mai complet ra țiunile profunde ce puteau
determina frecventarea unei universit ăți germane, începând cu
existența catedrelor strict specializate și până la sistemul de
recrutare a corpului didactic419.
Ocupând o pozi ție dominant ă în domeniul cercet ării
europene înc ă de la finele sec. XIX, cu remarcabile inova ții
pedagogice – prin instituiea seminariilor și laboratoarelor –, prin
propunerea a noi și noi domenii de interes didactic, înv ățământul
superior german devenise în primul rând un spa țiu al concuren ței
între diverse stabilimente universitare420. De altfel, pedagogia, ca
disciplin ă de studiu, a constituit pent ru tinerii români un domeniu
favorit, cu adev ărat apt să reformeze și să amelioreze înv ățământul
autohton. Plecând în 1907 pentru trei ani la Jena, Onisifor Ghibu
motiveaz ă în volumul s ău de memorialistic ă, Pe baricadele vie ții.
Anii mei de înv ățătură, rațiunile acestei op țiuni, întrucât ora șul, „pe
vremea aceea, era metropola mondial ă a pedagogiei”. Mai apoi,
același mare pedagog și artizan al Universit ății din Cluj, unde a
fost și profesor, s-a îndreptat spre Heidelberg, atras nu de „faima
lui de vechi oraș studențesc cu tradi ții de idile și de farmec unic, ci
de faima a doi profesori”, Wilhelm Windelband (de istoria
filosofiei) și Ernst Troeltsch (teolog)421. Iar un traseu asem ăntător a
avut și Vladimir Ghidionescu, devenit profesor de pedagogie la
Cluj și fondator al unui excelent Laborator de pedagogie

419 I. Iordan, Memorii , II, Bucure ști, Ed. Albatros, 1977, p. 28-69. Pentru o mai scurt ă
călătorie în Germania, înainte de primul r ăzboi, vezi vol. I, p. 220-231.
420 Vezi Rudolf Stichweh, La différenciation des disciplines dans les universités allemandes
du XIXe siècle , în „Histoire de l’Éducation”, Paris, no. 62/1994 (num ăr special sub
titlul Les universités germaniques. XIXe-XXe siècles , sub direc ția lui Ch. Charle), p. 55-
73.
421 O. Ghibu, Pe baricadele vieț ii. Anii mei de înv ățătură, ed. Nadia Nicolescu, Cluj, Ed.
Dacia, 1981, p. 131; în general, pentru Gemania vezi p. 169-185.

237 experimentală și pedologie, primul din spa țiul românesc. A șadar,
punerea în lucru a înv ățământului specializat de ini țiere în
metodele de cercetare a fost un mijloc de atragere a studen ților
celor mai mobili și mai motiva ți. La toate acestea, cum s-a sugerat
deja, la sfâr șitul sec. XIX s-au ad ăugat și argumentele utilitariste în
funcț ie de competi ția economic ă și culturală internațională.
Pe de alt ă parte, mul ți din călători fiind aspiran ți la poziția
de profesor universitar, sau aflându-se într-o pozi ție de
„așteptare”, au consacrat o parte din însemă rile lor situa ției
corpului didactic. Ceea ce impresioneaz ă mai mult pe români este
poziția socială pe care o aveau universitarii germani, pozi ție ce le
conferea privilegiul de a fi foarte prolifici din punct de vedere editorial, facilitându-le astfel șansa hegemoniei culturale. De aceea,
Iorgu Iordan considera „necesare unele explica ții pentru
cunoașterea sistemului de organizare a înv ățământului superior
german, dar, și, lucru mai important, pentru întelegerea calit ăților
acestui sistem, care a dat de-a lungul timpului rezultate
extraordinare”, impresionându-l mai ales „libertatea
academic ă”
422, în alegerea cursurilor și a profesorilor; în cooptarea
și salarizarea acestora dup ă valoare etc. „Nu-i de mirare c ă fiecare
universitate german ă – afirma Iorgu Iordan –, indiferent de
vechimea ei ș i de importan ța statului unde se g ăsea, avea, printre
membrii corpului ei didactic, dou ă sau trei somit ăți pe plan
mondial”; „Noi românii, de și am organizat înv ățământul, de toate
gradele, dup ă modelul francez, am imitat pe germani în ce prive ște
salarizarea profesorilor”423. În 1909, Ion Andrie șescu – viitor
profesor de prei storie la Bucure ști – îi oferea lui Vasile Bogrea o
veritabilă analiză comparativ ă între diversele centre universitare
germane, cu reflecț ii amare în ce prive ște starea institu țiilor
similare din ț ară. Referindu-se la Berlin, de exemplu, uimirea sa e
fără rețineri: „Mijloacele materiale nu picur ă, curg, și nu se cru ță

422 Iorgu Iordan Op.cit ., II, p. 36-37. ,
423 Ibidem , p. 37.

238 banul când e vorba de școli și cultură, mai ales c ă pentru prusaci e
o chestie de ambi ție a completa Universit ății puținătatea anilor
vechimei cu bog ăția mijloacelor culturale – e drept, f ără pereche.
Astfel, se ridic ă Universitatea cea nou ă din Berlin deasupra tuturor
celorlalte, care se mândresc c ă au apucat veacul de mijloc”. Este
impresionat îndeosebi de biblioteca din Berlin, pe care o consider ă
„unică în lume”: „nu e carte ș i nu e colec ție veche sau nou ă care
dacă nu e în bibliotec ă, ceea ce se întâmpl ă rar să nu fie, [este]
căutată la toate bibliotecile germane și adusă celui ce a cerut-o […].
E o organiza ție model, care explic ă conș tiinciozitatea pân ă și a
celor mai mediocre cercet ări ale nem ților”424. În acela și registru se
înscriu și descrierile lui Ion A. R ădulescu-Pogoneanu f ăcute
mentorului s ău din ț ară, Titu Maiorescu, atunci când se opre ște la
Berlin și Leipzig425.
Ceea ce a entuziasmat cu adev ărat pe intelectualii români a
fost libertatea de care se bucurau studen ții. Ea constituia o ruptur ă
de cutumele înv ățământului secundar și pregătea într-adev ăr
pentru autonomia vie ții adulte. Autorii no ștri sunt sedu și de
sociabilitatea juvenil ă intensă, de Korps sau Burschenschaften, care
întrețin uzajele aristocratice ale duelurilor sau beț iilor colective.
„Pe vremea aceea, în Germania – rememora C. R ădulescu-Motru –,
întreaga via ță studențească era organizat ă în corpora ții. Unele
aveau coduri de onoare foarte complicate, practicau duelul și
menț ineau în veacul al XIX-lea o mentalitate perimat ă. Totuși
aceste organiza ții își aveau importan ța lor, căci nivelau diferen țele
dintre clasele sociale, punând pe nobili în direct ă legatură cu
intelectualii de origine burghez ă sau proletar ă”426. Totul se
petrecea dup ă o tipologie îndelung exersat ă și care făcea deliciul

424 Documente literare, I, ed. Gh. Carda ș, București, Ed. Minerva, 1971, p. 66-67. Vezi
și scrisoarea lui Andrie șescu că tre N. Iorga, din 29 iulie 19 09, despre jubileul de 500
ani a Universit ății din Leipzig (I. E. Torouț iu, Studii și documente literare , X,
București, 1940, p. 17).
425 Titu Maiorescu și prima genera ție de maiorescieni, p. 406-419.
426 C. Radulescu-Motru, Marturisiri , p. 27.

239 mai tuturor tinerilor. Aflat la Heidelberg, de pild ă, același autor
redă circumstan țele „inițierii” în via ța studen țească prusacă,
circumstan țe descrise de mul ți alți intelectuali români, evident cu
mai mult ă sau mai pu țină pudicitate: „Timp de trei luni, cât am
stat aici, mi-am primit botezul de comiliton, dup ă cel mai strict
ritual. Nop ți petrecute cu cântece și băutură de bere; excursii pe
râul Neckar (…); serb ări de tot felul la vechiul castel și prin
localitățile învecinate; o via ță – cu un cuvânt – de pierde-var ă, dar
o viață nu lăsată la voia mea liberă , ci regulat ă ca un ceasornic de
canonul Burschenschaftului”427. Nici Iorgu Iordan, în timpul
sejurului s ău la Bonn, nu a renun țat la bucuriile oferite de
corporațiile studen țești, însă de altă natură, este adev ărat, pe care
le descrie în acelea și Memorii , când se refer ă, de pild ă, la
sărbătoarea Rusaliilor (in germ. Pfingsten ) și plă cerea de a petrece
în grup; „cele dou ă semestre de «studen ție» la Bonn – conchide el –
au fost, dac ă judec bine, extraordinar de rodnice în ce prive ște
dezvoltarea mea profesional ă”428. De altfel, Vasile Pârvan, cu tot
temperamentul s ău auster și predispus mai mult la studiu decât la
activitățile extrauniversitare, surprinde o sum ă de trăsături de
caracter ale poporului german pornind de la felul în care acesta î și
petrece timpul liber, evident, cu referiri critice la situa ția din țară și
concluzionând c ă „disciplina intelectual ă și morală a unui popor
poate să-i producă petreceri și bucurii de cel mai înalt grad chiar
când acestui popor îi lipse ște voiciunea popoarelor sudice și
scânteia de geniu intensiv a orientului”429.
Într-o atare atmosfer ă este explicabil ă „pierzania” unora
din studio șii români, cu mai mult ă aplecare pentru mediile boeme
și incapabili de a-ș i înfrâna multe din pornirile juvenile. Aflat
pentru specializare la Göttingen, între 1921-1924, matematicianul
Dan Barbilian (cunoscut mai degrabă sub pseudonimul de poet,

427 Ibidem , p. 44.
428 I. Iordan, Op.cit., p. 51.
429 V. Pârvan, Sărbători și petreceri, în „Voin ța naț ională”, XXXIII, 1905, nr. 5983, p. 1;
nr. 5984, p. 1-2 (semnat V. Andrei); pentru citat vezi nr. 5983.

240 Ion Barbu) face în mod evident figur ă aparte. Intr ă într-o
corporație „flamand ă”, se simte excelent, nu- și refuză aproape
nimic din pl ăcerile cotidiene, că lătoreș te în multe p ărți ale
Germaniei ( Vergnügungsreise ), duce o via ță prea pu țin studen țesc-
austeră, ci dimpotriva, chiar aventuroas ă, de la nenum ărate
complica ții cu femei doritoare a deveni so ții până la aventuri cu
prostituate, particip ă la beții teribile și consum de droguri etc, etc.
Deși se afla într-un mediu cât se poate de propice studiului, într-o
universitate care reunea o extraordinar de mare varietate de studenți de diverse etnii (danezi, finlandezi, norvegiei, suedezi,
ruși etc), el este mereu un nemul țumit. D ă v i n a p e m e d i u l
academic de acolo și vrea să plece la Bonn pentru că „Göttingenul
e o glorie uzurpat ă lui însu și”, nemaifiind cel „de alt ădată, de
acum 60-70 de ani când profesau Riemann, Minkowsky, Gauss. Acum e în plin declin”
430. Deș i nu-și va lua atunci și acolo
doctoratul pentru care a fost trimis din țară – „Ce-mi trebuie mie
doctorat și Göttingen și diplome!”, spune el considerând c ă
„abuzul de abstrac țiune” dezumanizează431 –, va deveni mai apoi
unul din str ăluciț ii profesori ai Universit ății din Bucure ști, într-un
domeniu cu adev ărat novator. A r ămas însă, în urma acestui sejur
prin Germania, o excelent ă coresponden ță cu diver și interlocutori
din țară, o frescă aproape unic ă în ceea ce prive ște viața și mediul
academic de acolo în anii de dup ă prima conflagraț ie mondial ă432.
Sunt acestea doar câteva ipostaze ale manierei în care a fost receptat memorialistic ș i jurnalier spa țiul german, sub raportul
contribuției lui la formarea elitei intelectuale române ști. Fără să
acoperim aici întreaga gam ă de direc ții susceptibile a fi investigate
pe aceast ă temă, dar asociindu-se o sum ă de alte asemenea

430 Ion Barbu în coresponden ță, I, ed. Gerda Barbilian și Nicolae Scurtu, Bucureș ti, Ed.
Minerva, 1982, p. 21.
431 Gerda Barbu, Ion Barbu. Amintiri , Bucure ști, Cartea Româneasc ă, 1979, p. 108
(scrisoare că tre tată l său din 27 iulie 1922).
432 Vezi, în mod deosebit, coresponden ța cu Tudor Vianu (nota 41).

241 anchete433, se impune aproape de la sine concluzia c ă frecventarea
universit ăților germane a avut indiscutabil efecte intelectuale
remarcabile asupra culturii științifice de la finele sec. XIX și din
întreg sec. XX.

433 Avem în vedere studiile Elenei Siupiur, sintetizate în Die deutschen Universitäten
und die Bildung der Intelligenz in Rumänien und den Ländern Südosteuropas im 19.
Jahrhundert , in „New Europe College. Yearbook 1994-1995, Bucure ști, Ed.
Humanitas, 1998, p. 213-246.

242

243

GENEZA A DOU Ă UNIVERSIT ĂȚI
ÎN CLUJUL MULTICULTURAL (1944-1945)

Institu ție cu o real ă putere social ă și spiritual ă, ce
pregătește intelectuali profesioni ști, Universitatea constituie un
câmp de investiga ție deosebit de complex. Ca loc de întâlnire a mai
tuturor aspira țiilor culturale la un moment dat, ea ar trebui
definită nu numai prin referin ța la câteva tipuri organizatorice
ideal-abstracte, ci mai ales prin clientela ce o atrage și prin func țiile
ce le îndepline șt e î n c a d r u l s o c i e t ății434. Din aceast ă perspectiv ă,
opțiunea pentru un anume centru de înv ățământ superior și branșa
de studii, stabilirea unei tipologii în ceea ce prive ște conduita
profesional ă, pe baza unor variabile socio-istorice (etnie,
confesiune, categorie social ă, origine geografic ă, vârstă etc), ar
trebui să constituie elemente privilegiate de analiz ă.
O atare anchet ă ar putea fi cu atât mai sugestiv ă pentru
spațiul intra-carpatic care, prin destinul istoriei, a cunoscut nu
numai pluralismul etnic și confesional, dar și fluctuaț ii de tutel ă
politico-statal ă. S-ar pune astfel mai mult ă rigoare în toate acele
încheieri, formulate ambiguu uneori, dar care se v ăd însă anulate
imediat în practica infra-istoriei , încheieri ce pot fi sintetizate în
ideea că atât în perioada 1872-1918, cât și între 1919-1944 la
Universitatea din Cluj s-a practicat discriminarea etnic ă și
confesional ă, instituția fiind un instrument eficace de asimilare fie

434 Vezi Lucian Nastas ă, Universitate și elite. Repere bibliografice , în „Xenopoliana”, IV,
1996, p. 172-177.

244 pentru maghiari – în cazul primei etape –, fie pentru români – în
cazul celei de-a doua. Dincolo de toate acestea, o realitate r ămâne
însă indiscutabil ă, și anume c ă educația (îndeosebi înv ățământul
instituț ionalizat) a constituit una din strategiile majore de
gestionare a identit ății oricărei etnii. În acest context,
transform ările pe care le-a suferit câmpul intelectual, începând cu a
doua jum ătate a sec. XIX și până în anii când în acest spaț iu s-a
instaurat regimul comunist, au f ăcut ca filiera studiilor superioare
să devină cea mai important ă pârghie de accedere în rândul
elitelor, îndeosebi pentru minorit ățile etnice ș i confesionale ce
căutau astfel s ă compenseze dezavantajele iniț iale.
Mult ă vreme de la înfiin țare, Universitatea din Cluj a fost
privită ca o institu ție cu funcț i i m i n o r e î n c a d r u l I m p e r i u l u i
Austro-Ungar, un stabiliment provincial, menit a satisface doar
exigențe de interes regional prin distribuirea diplomelor de baz ă în
materiile didactice (litere, filosofie, matematic ă, științe naturale,
geografie) și pentru profesiile liberale (drept, medicin ă și
farmacie). Faptul s-a datorat, în mod evident, mai ales puternicei
concuren țe exercitat ă p e p l a n i n t e r n d e U n i v e r s i t ățile din
Budapesta și Viena, dar și de cele apusene435 care, printre altele, au

435 În acest sens vezi studiile lui Victor Karady, Assimilation and schooling: National
and denominational minorities in th e Universities of Budapest around 1900 , în vol.
Hungary and European Civilization , ed. Gy. Ránki (ed.), assistant editor A. Pók,
Bloomington, Indiana U.P., 1989; Funktionswandel der österreichischen Hochschulen in
der Ausbildung der ungarischen Fachintelligenz vor und nach dem ersten Weltkrieg , în vol.
Sozialstruktur und Bildungswesen in Mitteleuropa im 19. und 20. Jahrhundert ,
herausgegeben von V. Karady, W. Mitter, Köln/Wien, Böhlau Verlag, 1990, p. 177-
191; Mobilité differentielle et modernisation: ét udes de cas sur les publics universitaires et
leurs carrieres en Hongrie au XIX et XX siècles , în vol. Sozialer Raum und akademische
Kulturen. Studien zur europäischen Hochschul- und Wissenschaftsgeschichte im 19. und
20. Jahrhundert , herausgegeben von J. Schriewer, E. Keiner, Ch. Charle, Frankfurt am
M., Berlin, Peter Lang Verlag, 1993, p. 373-378; De la métropole académique à
l’université de province. Note sur la place de Vienne dans le marché international des études
supérieures (1880-1938), în „Revue germanique internationale”, 1/1994, p. 221-242;
Social Mobility, Reproduction and Qualitative Schooling differentials in Ancien Régime
Hungary , în „Central European University. History Department Yearbook 1994-
1995”, Budapest, 1995, p. 133-156 ș.a. e e

245 servit drept model pentru organizarea institu ției nou create la Cluj
în 1872. Nu întâmpl ător, universit ățile din diversele capitale
europene au cunoscut o mare concentrare de studenț i originari din
Transilvania (indiferent de etnie), întotdeauna metropola constituind un puternic punct de atrac ție pentru provinciali
436. Pe
de altă parte, trecerea printr-un atare stabiliment era considerat ă ca
un indice de calitate, de bun ă pregătire profesional ă, prin care se
spera accesul la veritabila elit ă socială. Când Axente Banciu a
trebuit s ă opteze pentru o institu ție de înv ățământ superior,
„singura hot ărâre definitiv ă p e c a r e o l u a s e m – a f i r m ă în
memoriile sale – era de a nu m ă duce la Cluj, ci la Budapesta. Îmi
dădeam seama c ă alt orizont sufletesc ți se deschide într-un oraș
mare, decât într-unul de-a doua sau a treia mân ă”437.
Treptat îns ă, îndeosebi în deceniul de până la primul
război mondial, Clujul a devenit într-adev ăr de „interes na țional”,
prin produc ția inflaționistă de diplome mai ales în cadrul facult ății
de drept și științe de stat ș i ca loc de concentrare a studen ților mai

436 Un eșantion din aceste contingente la Bremzay Géza, Lista transilv ănenilor,
bănățenilor, bucovinenilor, moldovenilor, muntenilor și macedonenilor, promova ți doctori la
Facultatea de medicin ă din Târnavia și Budapesta de la înființ area ei pîn ă la 1894-95 , Cluj,
Tip. Orient, 1938; D. C. Amzar, Studenți români în str ăinătate. Date și interpret ări
statistice , în „Cercet ări literare”, IV, 1941, p. 215-240 (pentru Berlin); V, 1943, p. 21-39
(pentru Leipzig); S. Mândru ț, Rumänische Studenten aus Siebenbürgen an Universitäten
Osterreich-Ungarns und Deutschlands, 1897-1898, în „Ungarn Jahrbuch”, XX, 1992, p.
171-180; idem, Die Rumänische Intelligenz und die Wiener Universität, 1867-1918.
Allgemeine Betrachtungen , în „Revue roumaine d’histoire”, XXXV, 1995, 1-2, p. 97-
107; László Szögi, Magyarországi diákok a Habsburg Birodalom egyetemein. I. 1790-1850 ,
Budapest-Szeged, Eötvös Loránd Tudományegyetem Levéltára, 1994; Miklós Szabó, László Szögi, Az erdélyiek külföldi egyetemjárása a XVIII.században és a XIX.század elsô felében , în Emlékkönyv Jakó Zsigmond nyolcvanadik születésnapjára , Kolozsvár, 1996, p.
470-483; László Szögi, Új utakon nyugat felé…Hagyományok és változások az újkori
magyar egyetemjárásban (1789-1919), în „Az egyetemi könyvtár évkönyvei”,
Budapest, VII-VIII, 1997, p. 327-380; C. Sigmirean, Istoria form ării intelectualit ății
românești din Transilvania și Banat în epoca modern ă, Cluj, Presa Universitar ă
modernă, 2000.

437 Axente Banciu, Vălul amintirilor, ed. S. Mândru ț, A. A. Rusu, Cluj, Presa
Universitar ă, 1998, p. 177.

246 puțin ambițioși, proveni ți nu numai din Transilvania, dar și din
regiuni mai îndep ărtate ale Ungariei. Analiza transferului de
studenți de la Universitatea din Budapesta la cea din Cluj, de
exemplu, dar a c ăror localitate de na ștere sau de reziden ță nu
justifică aceasta, ș i studiul comparativ al succeselor școlare (în
învățământul secundar și superior) sunt doar două elemente ce pot
confirma afirma ți a d e m a i s u s . D e a l t f e l , î n e p o c ă, István Apáthy
(rector al Universit ății clujene) afirma în bro șura sa Despre nevoile
Universit ății nostre și remedierea lor (1912) c ă instituț ia ce o
reprezenta devenise „o fabric ă oriental ă de diplome pentru
întreaga Ungarie”; „To ți grandomanii neispr ăviți, care nu- și pot
obține prin muncă științifică un titlu universitar la Budapesta, se
refugiază la Cluj unde, cu mijloace din cele mai curioase, ajung
doctori în drept, în filosofie”438. Iar faptul acesta este lesne de
surprins în statisticile universitare, facultatea de drept din Cluj, de pildă, distribuind de 2-3 ori mai multe diplome decât în metropol ă:
în 1905 – 837 la Cluj, 281 la Budapesta; în 1907 – 757 la Cluj, 340 la
Budapesta
439, ceea ce a dus la o devalorizare a titlurilor și studiilor
universitare juridice, și nu numai, la o discreditare academic ă a
acestei institu ții transilvane.
Cu toate acestea, universitatea clujean ă a jucat și ea un rol
major în formarea elitelor intelectuale, iar o bun ă măsură a acestui
fenomen nu poate fi surprins ă fără temeinice anchete socio-istorice,
având ca sursă fondurile arhivistice ale acestui stabiliment440.
Analiza este tentant ă în primul rând prin faptul c ă toate sursele de
bază se află la Cluj, în form ă aproape complet ă, și constituie un
unicat în peisajul științific maghiar: este singura arhiv ă a unei

438 Apud O. Ghibu, La a două zecea aniversare a Universit ății Daciei Superioare, Cluj,
1939, p. 22.
439 Cf. A. Ladányi, A magyarországi felsôoktatás a dualizmus kora második felében ,
Budapest, 1969, p. 74.
440 O asemenea lucrare, de mare acribie, este aproape finalizat ă de Zoltán Palfi,
asistent la Facultatea de Științe Politice și Administrative din Cluj, ca tez ă de
doctorat elaborat ă sub coordonarea lui Victor Karady, la Universitatea Central
European ă din Budapesta.

247 universit ăți maghiare ce se p ăstrează în întregime (pentru epoca de
până la 1918), cea a universit ății din Budapesta – de pild ă – fiind în
mare parte pierdut ă prin vitregia evenimentelor prin care a trecut
metropola (primul și al doilea r ăzboi mondial, revolta din 1956).
Sfâr șitul primului r ăzboi mondial, ce a adus României, în
plan statal, realizarea dezideratului de unitate na țională, a
însemnat și pentru Universitatea clujean ă o schimbare major ă.
Devenind româneasc ă, Universitatea nu începea nimic de la cap ăt
sub aspectul infrastructurii, mo ștenind de la vechea institu ție
aproape totul: sediul central, cl ădirile diverselor facult ăți și clinici
excelent dotate pentru vremea aceea, o impresionant ă bibliotecă ,
cămine și cantine studenț ești etc, mai pu țin profesorii, cea mai
mare parte a lor mutându-se la recent înfiin țata Universitate din
Szeged, iar cei care au r ămas la Cluj treptat vor p ărăsi instituț ia
prin scoatere la pensie sau vor ocupa mereu pozi ții secundare în
ierarhia universitar ă.
Evoluția ulterioar ă a Universit ăți i a a v u t l o c î n s t r â n s ă
legătură cu realit ățile etno-demografice ale spa țiului intracarpatic,
care aducea cu sine specificit ăți greu de armonizat cu cele ale
Vechiului Regat, ceea ce a impus la nivelul factorilor politici de decizie, și nu numai, necesitatea regândirii „domeniului na țional”,
elaborarea unor strategii de integrare într-un spa țiu statal unitar,
românesc. Problema alterit ății a devenit una din preocup ările
obsedante, evoluând în strâns ă legătură cu teoria dominării sociale ,
conform c ăreia minorit ățile etnice trebuie s ă suporte o tripl ă
alienare: politic ă, economic ă și cultural ă. Deși nu a existat în
perioada interbelic ă o legisla ție restrictiv ă, care s ă blocheze
mobilitatea social ă a minoritarilor, Români a a fost unul din acele
state guvernate de elitele na ționale și în care func țiile publice au
rămas mai mult sau mai pu țin închise non-românilor. În acest
context, de blocare „obscur ă”, imperceptibil ă prin articole de lege,
minoritarii au pus în lucru o se rie de mecanisme compensatorii
care le-au oferit șanse acolo unde concurenț a autohtonilor era mai
slabă, aceștia din urm ă preferând „pie țele” deja rezervate lor,

248 precum administra ția publică , armată, învățământ. Din acest
motiv, prezen ța minoritarilor la Universitatea din Cluj este vizibil ă
îndeosebi la acele facult ăți care ar fi putut oferi dup ă finalizarea
studiilor ș anse de realizare profesional ă, fără a intra prea mult în
competiție cu tinerii români.
Pe de alt ă parte, spre deosebire de celelalte dou ă instituț ii
provinciale – din Ia și și Cernăuți, care au fost un fel de antecamere
pentru cea de la Bucure ști –, Universitatea de la Cluj a f ăcut figur ă
aparte prin calitatea înv ățământului, bucurându-se de un corp
învățat de excep ție și dotări la nivelul stabilimentelor occidentale.
Este și motivul pentru care viaț a științifică de aici s-a impus la
nivel nu doar na țional, făcând o puternic ă concurență Universit ății
din capital ă, prin mecanisme pe care lucrarea lui Vasile Pu șcaș,
Universitate, societate, modernizare, le-a eviden țiat în multe din
detalii441.
Evenimentele de la începutul celui de-al doilea r ăzboi
mondial, sanc ționate prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940,
au fă cut ca pentru o vreme de patru ani Universitatea din Cluj s ă
devină din nou maghiar ă, în vreme ce institu ția româneasc ă își va
continua activitatea în principal la Sibiu, iar sec țiile tehnice la
Timișoara.
Sfârșitul conflagra ției a adus cu sine probleme complexe
pentru viitorul României. De și legitima ți de primatul actului de la
23 august 1944, vizavi de Ungaria, guvernan ții români s-au aflat
până la hotărârile finale ale Tratatului de Pace de la Paris sub
spectrul nesiguran ței în ceea ce prive ște viitorul Transilvaniei.
Exista temerea c ă Uniunea Sovietic ă vedea Ungaria ca o țară mult
mai sigur ă în ceea ce prive ște instaurarea regimului comunist, fapt
pentru care se impuneau strategii menite s ă aducă recunoa șterea
Transilvaniei ca parte component ă a României, iar din
multitudinea acestora dou ă au fost fundamentale: obedien ța dusă

441 Vasile Pu șcaș, Universitate, societate, modernizare. Organizarea și activitatea științifică
a Universit ății din Cluj, 1919-1940, Cluj, Presa Universitar ă Clujeană, 1995.

249 la extrem a comuni știlor români fa ță de Uniunea Sovietic ă și
oferirea garan ției că aici s-a instaurat un regim sigur orientat spre
URSS; m ăsuri veridice de protecț ie a minorit ăților, prin înl ăturarea
oricărui tip de discriminare pe principii etnice.
În acest context, problema func ționării și pe mai departe a
universit ății maghiare la Cluj intra în competi ție cu necesitatea
revenirii universit ății române ști în acela și important centru urban
transilvan. Factorii de decizie ai instituț iei temporar mutat ă la
Sibiu ar fi dorit reîntoarcerea în localurile pe care le de ținuse în
perioada interbelic ă, iar pentru a îndep ărta orice concuren ță
sugerau mutarea universit ății maghiare la Târgu Mure ș, în vreme
ce conducerea acesteia din urm ă se opunea oric ărei iniț iative de
acest gen. De aceea, la nivel guvernamental, deciziile nu erau u șor
de luat, pentru a menaja susceptibilit ăți și de o parte, și de alta.
Finalmente, prin dou ă Decrete Regale promulgate la 29 mai 1945,
se consfin țea funcț ionarea la Cluj a dou ă universit ăți distincte, una
de limbă maghiar ă442, iar cealalt ă de limb ă română. În aceste
împrejur ări, la 11 februarie 1946, Universitatea maghiar ă și-a
deschis oficial por țile concomitent la Cluj și Târgu Mure ș (unde va

442 Decret promulgat în baza hot ărârii Consiliului de Miniș tri nr. 817/1945 și
publicat în „Monitorul Oficial”, nr. 119 din 29 mai 1945, p. 4423-4424. Problema
universit ății maghiare s-a pus înc ă din ianuarie 1945, când prefectul de Cluj, Vasile
Pogăceanu, printr-o ordonan ță, permitea înfiin țarea în acest ora ș a două universit ăți
(română și maghiar ă). În legătură cu aceast ă decizie, senatul universit ății române ști
de la Sibiu a publicat o Mo țiune, prin care se cerea ca universitatea maghiar ă să
funcționeze într-o alt ă localitate, unde populaț ia de aceast ă etnie este compact ă.
Pentru ordonan ța lui Pog ăceanu, vezi „Tribuna Ardealului”, VI, 1945, nr. 1214 (23
ian.), p. 3, iar o versiune maghiar ă din „Világosság” în vol. A Kolozsvári Magyar
Egyetem 1945-ben , ed. Béla Barabás și Rudolf Joó, Budapest, Magyarságkutató
Intézet, 1990, p. 47-49, și Erdély Magyar Egyeteme, 1944-1949 , vol. I, ed. Lázok János și
Vincze Gábor, Marosvásárhely, Custos Kiadó, 1995, p. 142-145. Asupra acestei
instituții vezi ș i Árpád Antal, Dokumentumok a Bolyai Tudományegyetem els ő éveiből, în
„Korunk”, VIII, 1997, nr. 4, p. 127-133; Erdély Magyar Egyeteme, 1944-1949, vol. II, ed.
János Lázok și Gábor Vincze, Marosvásárhely, Ed. Mentor, 1998; Gábor Vincze,
Illúziók és csalódások. Fejezetek a romániai magyarság második világháború utáni
történetéb ől, Csíkszereda, Státus Könyvkiadó, 1999, p. 225-262.

250 funcț iona Facultatea de medicin ă și de farmacie), sub numele de
„János Bolyai", al ături de cea româneasc ă, sub numele de „Victor
Babeș”, ce vor d ăinui în aceast ă postură până în 1959, când, în
împrejur ări ce vor fi în curând descrise într-un volum distinct443, se
vor unifica sub titulatura: „Universitatea Babe ș-Bolyai”.
Pentru a îmbog ăți partea documentar ă relativă la etapele
care au dus la coexisten ța a două universit ăți la Cluj, public ăm mai
jos – complementar la ceea ce deja s-a tip ărit într-un volum
anterior444 – câteva mă rturii menite s ă evidențieze problemele
complexe care au stat în fa ța factorilor de decizie din epoc ă,
completând astfel gama de surse deja existente cu câteva aspecte
inedite.

443 Minorități etnoculturale. M ărturii documentare. Maghiarii din România (1956-1968),
ed. A. Andreescu, L. Nastas ă și A. Varga, în curs de apari ție la Cluj, sub egida
„Centrului de Resurse pentru Diversitate Etnocultural ă.
444 Minorități etnoculturale. M ărturii documentare. Maghiarii din România (1945-1955),
ed. A. Andreescu, L. Nastas ă și A. Varga, Cluj, Ed. CRDE, 2002, 920 p.

251

1

România Sibiu, 13 octombrie 1944
Ministerul Culturii Naț ionale și al Cultelor
Rectoratul Universit ății „Regele Ferdinand” Cluj-Sibiu
Nr. 2242/1944

DECIZIE

Noi, Iuliu Haț ieganu, Rectorul Universit ății ”Regele
Ferdinand I” din Cluj,
Având în vedere împuternicirea dată nouă de dl. general
de Corp de Armat ă I. Boițeanu, Ministrul Culturii Na ționale și al
Cultelor prin adresele nr. 13.248 din 22 septembrie și 137.125 din 4
octombrie 1944, prin care suntem autoriza ți a constitui Comisia
pentru luarea în primire a patrimoniului Universit ății din Cluj ș i a
instituț iunilor anexe,
Având în vedere delega ția dată p e c a l e t e l e f o n i c ă în ziua
de 12 octombrie1944, prin decan A. Iona șcu, de c ătre Înaltul
Comisar al Transilvaniei, dr. Ionel Pop, de a lua în primire
neîntârziat Universitatea din Clujul eliberat, cu toate institu țiile și
bunurile ei,
Având în vedere încheierile Senatului Universitar din 30
august și 26 septembrie1944,

Decidem

252
Art . I. Se dele ag ă, pentru luarea în primire a Universit ății din
Clujul eliberat și a tuturor institu țiunilor și bunurilor Universit ății, o
comisiune compusă din domnii: decan A. Iona șcu, decan D. D. Ro șca,
profesor C. Tă taru, profesor A. Procopovici, profesor A. Pop, profesor T.
Moraru, director I. Mu șlea și secretar general, I. A. V ătășescu, sub
președinția subsemnatului.
Art.II. Luarea în primire și inventarierea tuturor bunurilor
s e v a f a c e d e c ătre domnii membri din comisie, asista ți de
funcț ionari administrativi, prin împ ărțirea atribu țiilor dup ă cum
urmează :
a) Dl. rector Iuliu Ha țieganu, asistat de dl. secretar general
I. A. Vătășescu, pentru Rectorat ș i serviciile anexe.
b) Dl. decan A. Iona șcu, asistat de dl. secretar general I. A.
Vătășescu și de dl. administrator Cioac ă, pentru Colegiul
Academic, c ăminele și cantinele studen țești, iar asistat de dl.
secretar Opri șor pentru Facultatea de Drept.
c) Dl. decan Roș ca și dl. profesor Procopovici, asista ți de dl.
secretar Gh. V ătășescu, pentru Facultatea de Litere și toate
institutele și muzeele apar ținătoare.
d) Dl. profesor C. T ătaru și Alexandru Pop, asista ți de d-nii
secretar Ștefan I. Buzil ă și Nicolae Maier, pent ru Fac. de Medicin ă
(clinicile și institutele).
e) Dl. profesor T. Morariu, asistat de dl. C ăliman, pentru
Fac. de Științe și toate institutele și laboratoarele apar ținătoare.
f) Dl. director I. Muș lea, asistat de G. C ăliman, pentru
Biblioteca Universităț ii.
g) Dl. ad-tor general I. Ruja, subinginer T. Pop, asista ți de
mecanici și oameni de serviciu, precum și dl. translator Visarion
Butuc, vor avea îns ărcinări speciale ce le va delega comisia.
Art. III. Toate chestiunile în leg ătură cu luarea în primire,
de inventarierea și organizarea pazei edificiilor și a bunurilor
Universit ății sunt de competen ța comisiei instituit ă prin art. I., în
care scop comisia este îndrituit ă a lua orice m ăsură, a interveni la

253 autoritățile competente și a da delega țiuni atât personalului
Universit ății, cât și persoanelor din afar ă de Universitate.
Art. IV. În lipsa rectorului, atribu țiunile sale vor fi
exercitate de dl. decan A. Iona șcu, în ce prive ște clădirea central ă
cu anexele ei, Colegiul Academic, c ăminele și cantinele; dl.
profesor C. T ătaru în ce prive ște clinicile universitare și institutele
Facultății de Medicin ă; dl. profesor A. Procopovici în ce prive ște
institutele Facult ății de Litere; dl. profesor T. Moraru în ceea ce
privește institutele ș i laboratoarele Facult ății de Științe. În caz de
lipsă a unora din profesorii membri ai comisiei, atribu țiunile
respective vor fi exercitate de profesorul sau func ționarul
administrativ delegat de restul membrilor din comisiune.
Art.V. Dup ă luarea în primire și inventarierea tuturor
edificiilor și bunurilor, comisiunea instituit ă la art. I va da delega ții
pentru paz ă funcționarilor administrativi care înso țesc comisia sau
autorităților ori persoanelor competente din Cluj, dup ă aprecierea
comisiei.
Art.VI. Membrii comisiei și funcționarii delega ți pe lâng ă
comisie vor fi retribui ți cu diurne legale majorate cu o cot ă ce se va
stabili ulterior.

Rector Secretar General
I. Hațieganu I. A. V ătășescu

(Arh.St.București, Pre ședinția Consiliului de Mini ștri. Guvernele
Sănătescu-Rădescu, dos. 44/1944, f.85)

254 2

România Sibiu, 17 octombrie 1944
Ministerul Culturii Na ționale și al Cultelor
Rectoratul Universit ății „Regele Ferdinand” Cluj-Sibiu

Înaltului Comisar al Guvernului pentru Transilvania445

Am onoarea a v ă face un scurt raport asupra misiunii date
de domnia voastr ă pe cale telefonic ă, recepționată și transmis ă mie
de domnul decan al Facult ății de Drept, profesor Aurelian Iona șcu,
în seara zilei de 11 octombrie 1944.
În diminea ța zilei de 13 octombrie m-am deplasat la Cluj
însoțit de domnii profesori Aurelian Iona șcu, Coriolan T ătaru,
Alexandru Pop, Gheorghe Procopovici446, T. Morariu,
reprezentând cele patru facult ăți, precum ș i de secretarul general
al Universit ății, Vă tășescu, administratorul general Ruja, precum și
d e u n p e r s o n a l t e h n i c și administrativ în num ăr de vreo 20
persoane.
La ora 15 dup ă un drum anevoios de 5 ore, în ziua 13
octombrie am intrat în ora șul Cluj – Universitatea fiind prima
instituț ie care a intrat imediat dup ă sosirea Comisarului

445 Prin Legea nr. 487 din 10 octombrie 1944, s-a înfiin țat „Comisariatul pentru
administrarea Transilvaniei eliberate”, care trebuia s ă reprezinte guvernul român în
aceste teritorii (cf. Colecția de legi ș i regulamente, t. XII, 1944, 1-31 octombrie,
București, 1945, p. 16-17). În func ția de înalt comisar a fost numit Ionel Pop,
membru de seam ă al Partidului Na țional-Țărănesc. Acest organism îns ă nu ș i-a
putut exercita autoritatea la Cluj, întrucât regiunea a intrat sub administra ția
militară sovietic ă, până la 13 martie 1945. Pentru acest aspect vezi I. S. Nistor,
Constituirea și activitatea Comisariatului pentru administrarea Transilvaniei eliberate
(octombrie 1944-martie 1945) , în „Anuarul Institutului de istorie și arheologie Cluj-
Napoca”, XXVI, 1983-1984, p. 491-498.
446 De fapt Alexandru Procopovici.

255 guvernului, în baza armistiț iului, Ilie Laz ăr447 –, precum și un
număr de vreo 100-150 jandarmi de front. Nici comenduirea pie ții,
nici poliția nu sosir ă încă. După o vizită scurtă la Episcopul Hossu,
o scurtă revistă a orașului și o înțelegere cu domnul comisar Ilie
Lazăr, deodat ă cu întunericul ne-am retras stabilind prima ședință
a comisiei de luare în primire pentru ziua de 15 octombrie, ora 7.30, în localul „Albinei”.
În ziua de 14 octombrie 1944, ora 7.30, s-a ținut prima
ședință, în care s-a discutat procedeul de luare în primire a
Universit ății. Ședința a fost prezidat ă de dl. comisar al guvernului
Ilie Lazăr. În aceast ă ședință s-au adus speciale mul țumiri d-lui dr.
Liviu Pop, d-lui dr. Liviu Telie, pentru munca deosebit ă depusă în
păstrarea zestrei Universit ății, precum și domnului med. colonel
dr. Ursu care, intrând cu primii osta și în Cluj, cea mai mare grij ă a
lui a fost asigurarea pazei prin sentinele a clinicilor și instituț iilor
universitare.
La ora 9 în cabinetul rectoral a decurs programul lu ării în
primire a Universit ății. După cuvântul domnului comisar al
guvernului, dr. Ilie Laz ăr, care dup ă ce a accentuat drepturile
noastre imprescriptibile asupra Universit ăți, a rugat pe rectorul
fostei Universit ății maghiare, dr. Miskolczy448, să predea
Universitatea.
Dr. Miskolczy, rectorul fostei Universit ăți maghiare
(ungurește cu interpret, după ce franțuzeșt e n u a f o s t î n s t a r e s ă
facă o propozi ție), a ținut să comunice c ă au rămas la Cluj pentru a
păstra patrimoniul Universit ății – deși recunoa ște că multe lucruri
au fost duse la Budapesta –, apoi au r ămas ca s ă ia legături
culturale cu românimea. El neavând nici o îns ărcinare, nu poate să
predea – ia numai la cuno ștință că Universitatea română , prin
rectorul ei, ia în primire Universitatea – și nu poate s ă ne predea

447 Ilie Lazăr era comisarul politic al Armatei a 4-a.
448 Dezső Miskolczy (1894-1979), profesor la universit ățile din Szeged, Cluj și Târgu
Mureș, specialist în anatomia și fiziologia sistemului nervos. Membru de onoare al
Academiei Române (1965) și membru al Academiei Maghiare de Științe.

256 nici cheile Universit ății. La aceasta am r ăspuns că iau act c ă au
rămas pentru a p ăstra patrimoniul Universit ății; iau act și de
declarația că multe lucruri s-au dus la Budapesta.
Relativ la aceea, c ă au rămas aici ca s ă ia legătura cultural ă
cu românimea ș i Universitatea român ă, am răspuns că timpul și
modul relu ării legăturilor culturale este în funcț ie de noi și nu de
ei. Universitatea maghiar ă, care în diverse lucr ări științifice a
insultat neamul român, Universitatea maghiar ă, care de la catedr ă
a insultat neamul român – nu poate vorbi de reluarea leg ăturilor
culturale. Universitatea maghiar ă, care a eliminat limba
româneasc ă din uzul Universit ății, Universitatea maghiară a cărei
studenți timp de 4 ani au brutalizat, batjocorit, insultat, b ătut pe
studenții români, Universitatea, a c ărei studen ți au atacat sub
ocrotirea poli ției teologii români449 – nu poate vorbi ș i nu poate s ă-
și aroge ini țiativa unor leg ături culturale. Universitatea maghiar ă,
care niciodat ă nu a protestat contra închiderii școlilor, bisericilor
române, ba chiar a fost în fruntea propagandei de asuprire
culturală – nu poate avea nici cel mai mic drept de a începe o
legătură culturală.

449 Este vorba de evenimentele petrecute la Cluj la 4 martie 1944, când un grup de
studenți maghiari au manifestat contra unui incident petrecut la Bra șov, atacând
apoi Facultatea de Teologie greco-catolic ă, unde au spart geamuri și au rănit mai
mulți studenți, de unde au pornit spre Catedrala Ortodox ă, spre a o devasta, fiind
însă opriți de poliț ie. (Cf. Arh. St. Cluj, Inspectoratul de Poli ție Cluj, dos. 477/ 1944, f.
7). Incidentul de la Bra șov din 26 februarie 1944 a constat în urm ătoarele: mai mulț i
membri ai consulatului maghiar din localitate și câțiva reprezentan ți ai acestui grup
etnic serveau masa la un hotel. La un moment dat, jurnalistul Gavril Olteanu și un
grup de indivizi au insultat pe maghiari, au ridicat scaune ș i au lovit pe un
funcționar al Consulatului și un preot. Știrea s-a aflat repede în Ardealul de Nord.
Guvernul maghiar îns ă a interzis comunicarea evenimentului în pres ă, dorind s ă
rezolve incidentul pe cale diplomatic ă. În ciuda m ăsurilor luate, știrea a fost
publicată într-un ziar clujean, ș i cu toate c ă autoritățile au ordonat confiscarea
tuturor exemplarelor, informa ția s-a răspândit. În semn de revolt ă, în mod spontan
studenții maghiari au declan șat manifesta țiile men ționate mai sus. Pentru
comunicatul oficial despre evenimentele de la Bra șov vezi „Esti Lap”, Cluj, nr. 56
din 9 martie 1944.

257 După aceasta, s-a întocmit procesul verbal de luare în
p r i m i r e , s e m n a t d e r e c t o r u l I . H a țieganu și rectorul Miskolczy.
Acest proces-verbal o s ă am onoarea de a vi-l remite ulterior.
După aceasta, am procedat la luarea în primire a oficiilor,
institutelor și a clinicilor. Luarea în primire este în curs. Pentru
rectorat, oficiile sale, colegiul academic, este încredin țat domnul
Vătășescu, secretarul general al universit ății. Pentru Facultatea de
Drept domnul prof. Aurelian Iona șcu. Pentru Facultatea de
Medicină domnul profesor Coriolan T ătaru. Pentru Facultatea de
Litere domnul profesor Procopovici. Pentru Facultatea de Ș tiințe,
domnul profesor Moraru. Domnii susmen ționați sunt înso țiți în
această operație de personal tehnic.
În ședința din 14 octombrie 1944 s-a hot ărât ca la toate
institutele, afar ă de personal de preluare, s ă se trimit ă imediat
personal permanent. În ziua de 15 octombrie 1944 au fost trimiș i
pentru fiecare clinic ă și institut 1-3 membri de fiecare institut, din
personalul științific, administrativ și de serviciu. Aceast ă hotărâre
s-a văzut necesar ă pentru o mai bun ă pază a avutului universitar.
Aceasta este situa ția azi, în ziua de 16 octombrie 1944.
Deși rolul meu cu ziua de azi s-a terminat – fiind numit
noul rector –, îmi ț in de datorie patriotic ă și universitar ă să vă fac
unele constat ări și propuneri pe care le rezum pe scurt în
următoarele puncte.
1. Universitatea trebuie pus ă în funcție încă în anul acesta,
î n c u r s d e 4 – 6 s ăptămâni. Clujul de azi – prin r ămânerea întregii
maghiarimi – este unguresc. Ungurii vor încerca s ă profite ș i să
inducă în eroare armata sovietic ă, pentru a pune st ăpânire pe
conducerea ora șului. Prea reiese din conversaț ia avută cu rectorul
maghiar – și din informa țiile primite la Cluj – c ă ungurii au deschis
Universitatea înainte de intrarea trupelor sovietice și au vrut s ă o
continue a 3-4-a zi de ocupa ție, așa încât, dac ă eu nu executam
ordinul dvs. din 11 octombrie imediat, ne g ăseam în fa ța unei
complica ții serioase, deoarece comandantul rus le-ar fi dat dreptul
să continue cursurile.

258 2. Se impune ca toate autorit ățile armatei să se mute la Cluj
în 5-6 săptămâni.
3. Orașul să fie curăț it de ungurii veni ți din Ungaria, deci
și de profesorii universitari – care nu trebuie tolera ți –, apoi
curățire și de ungurii care au avut anumite comport ări ostile
neamului nostru.
4. Trebuie dat ă satisfacție complet ă românilor r ămași în
oraș, numindu-i în posturile care le merit ă după calificație, ba
poate ceva mai mult.
5. Înaltul Comisariat s ă-și înceapă imediat funcț ia sa.
6. Trebuie f ăcută o înțelegere cu conducerea sovietic ă, ca
orașul Cluj s ă f i e s c u t i t d e î n c a r t i r u i r i m a s i v e d e t r u p e , t o c m a i
pentru a putea începe o via ță spre normalizare.
Iată, Domnule Ministru, tot ceea ce am dorit s ă vă comunic
în legătură cu însăr c i n a r e a c e m i – a ți dat; aceast ă însărcinare pe
care am executat-o cu toat ă puterea sufletului meu, a fost pentru
mine o răsplată a muncii depuse cu abnega ție și cu iubire de neam
și patrie – pentru Universitatea Clujului –, care în refugiul la Sibiu
a desemnat cele mai str ălucite pagini ale activit ății sale creatoare, și
în aceast ă operă de creație spiritual ă și modesta mea persoan ă a
avut un rol.
O mare parte în reu șita acțiunii în primele zile de eliberare
se atribuie și faptului c ă domnul general Ionescu, comandantul
Aviaț iei, ne-a pus la dispozi ție o mașină și pe dl. Comandor Iona ș
și pe dl. lt. col. Scriban. Țin să remarc c ă tactul deosebit de pre țios,
cunoașterea perfect ă nu numai a limbii ruse ști, dar și a sufletului
rusesc, al d-lui lt. col. Scriban a contribuit decisiv ca permisiunea de luare în primire s ă s e d e a c u m u l t ă complezan ță din partea
comandantului rusesc. Serviciile aduse în acele 2 zile de Cluj, ale d-lui col. Scriban, sunt foarte pre țioase, pentru care îi exprim și pe
această cale mul țumirile mele deosebite.

Iuliu Hațieganu

259 N.B. Pentru ca s ă fiți informaț i de perfidia profesorilor r ămași, vă
alătur o copie a unui ordin al Ministerului de Instruc ție
Maghiar450..

(Arh.St.București, Pre ședinția Consiliului de Mini ștri. Guvernele
Sănătescu-Rădescu, dos. 44/1944, f.86-87)

3

Comisia Aliat ă de Control din România
București, 24 octombrie1944

Domnului Prim-Ministru S ănătescu

Domnule Prim-Ministru

Vă facem cunoscut c ă la Cluj (Transilvania) au sosit
funcț ionarii Universit ății române: dl. profesor Ionescu T ătaru; dl.
Procopovici Moravira; dl. di rector al bibliotecii – Mu șlea;
secretarul g-ral al Universit ății – Vă tășescu; comisarul politic din
Armata a 4-a Român ă – Ilie Laz ăr.
Toate persoanele specificate s-au prezentat la Universitate
și au provocat un scandal, alungând din Universitate înv ățații și
profesorii unguri, rupând pretutindeni inscrip țiile ungure ști,
cartoane cu caracter didactic etc.
L a d a t a d e 1 6 o c t o m b r i e 1 9 4 4 a u p ătruns for țat în
Universitate un grup de solda ți români, precum și persoane civile,
sosite din Sibiu, și sub conducerea șefului Siguran ței Leontin Pop

450 În același fond, f. 84.

260 au provocat la Universitate o manifesta ție cu lozinca ”afar ă cu
ungurii din Universitate”.
Cei sosiți au chemat pe directorul Universit ății Miskolczy
Dezső și i-au propus s ă predea Universitatea, amenin țând,
totodată că „dacă nu pleci o s ă ne socotim cu tine”. Comisarul
politic Ilie Laz ăr amenin ța: „Când va pleca din Cluj Armata Ro șie
o să mă socotesc eu cu to ți”.
Față de cele de mai sus, cer s ă se opreasc ă deîndată astfel
de fără de legi și previn c ă noi nu vom tolera dezordinea în
Transilvania.

Locț iitorul Pre ședintelui CAC din România
General Locot. Vinogradov, Șef de Stat Major al CAC

General Maior din Gard ă: Vasiliev

(Arh.St.București, Pre ședinția Consiliului de Mini ștri. Guvernele
Sănătescu-Rădescu, dos. 44/1944, f.78)

4

Declarație

Subsemnatul dr. Ilie Laz ăr, în conformitate cu ordinul nr.
1654 din 21 septemvrie 1944 al Ministerului de R ăzboi, am fost
însărcinat de că tre Consliul de Mini ștri să îndeplinesc func țiunea
de consilier juridic de lâng ă Armata a IV-a operativ ă.
În aceast ă calitate m-am deplasat din ordinul domnului
general Avramescu, Comandantul Armatei a IV-a, înso țit de un
Batalion de Jandarmi comandat de c ătre maiorul Mareș , de la

261 postul de comand ă al armatei din Ocna Mure șului la Cluj, cu
scopul de a asigura via ța și avutul cet ățenilor.
În ziua de 12 octombrie 1944 am sosit cu Batalionul de
Jandarmi pe dealul Feleacului, unde am l ăsat jandarmii, iar eu cu
maiorul Mare ș, însoțit de patru jandarmi și un translator, am mers
la comandamentul rus al ora șului cu scopul de a ob ține
asentimentul Comandamentului pentru intrarea în ora ș. Acest
asentiment ne-a fost dat, ba mai mult, la a doua întâlnire s-a c ăzut
de acord și asupra compunerii patrulelor mixte. La cererea
domnului col. medic dr. Ursu, de comun acord cu comandantul Batalionului, maiorul Mare ș, s-au dat pentru clinici și universitate
62 de santinele.
În dupămasa zilei de 12 octombrie 1944, a sosit delega ția
prof. universitari de la Sibiu, în frunte cu dl. Iuliu Ha țieganu,
pentru preluarea universit ății și clinicilor. Am fost rugat de c ătre
domnul Ha țieganu s ă-i asist în calitatea ce aveam la preluarea
universit ății, ceea ce am acceptat și imediat am c ăzut de acord ca în
dimineața zilei de 13 oct. a.c.,ora 7.30, s ă ne întâlnim în localul
Băncii „Albina”, pentru a c ădea de acord asupra formalit ăților
preluării.
După această consfătuire, dl. Ha țieganu a trimis cu o
mașină pe dl. dr.Tellea s ă-l aducă de acas ă pe dl. dr. Miskolczy,
rectorul fostei universit ăți, dup ă c u m l e f u s e s e î n țelesul mai
înainte. Întreaga asisten ță de la „Albina” ne-am deplasat la
universitate, unde am fost primi ți în biroul rectoratului de c ătre dl.
rector dr. Miskolczy.
Subsemnatul, printr-o scurt ă cuvântare întroductiv ă,
arătând hot ărârea Aliaț ilor, am rugat pe dl. rector al universit ății
regimului maghiar s ă predea universitatea Daciei Superioare
domnului rector Iuliu Ha țieganu. Dorin ța mea a fost tradus ă în
limba maghiară de către dl. dr. Tellea. Domnul rector ne-a ar ătat o
adresă a guvernului maghiar, prin care d-sa este autorizat s ă
rămână la locul s ău și că, deci, el n-are autoriza ția de a face
predarea și altfel, din averea universit ății, multe lucruri de valoare

262 au fost ridicate ș i duse la Szegedin, parte la Budapesta, dar c ă d-sa
ia act de starea de fapt, semnând chiar procesul verbal al ături de
noi.
Despre pretinse samavolnicii, teroare și alte lucruri n-am
nici o cunoș tință, iar în prezen ța mea nu s-a petrecut absolut nimic
ce ar fi putut jigni pe cineva. Totul a decurs în cea mai perfect ă
ordine și cu metode civilizate și sunt mirat c ă s-au putut afirma
inexactități ca acelea c ă s-ar fi insultat, s-ar fi rupt tablouri, s-ar fi
intrat cu armata în universitate. Toate acestea sunt minciuni izvorâte din surs ă interesat ă, cu scopul de a învenina raporturile ce
trebuie s ă existe între autoritatea românească și Comandamentul
militar rus.
Acestea sunt faptele și adevă rul în leg ătură cu preluarea
universit ății din Cluj.

Buc. 3 nov. 1944 Ilie Laz ăr

(Arh.St.București, Pre ședinția Consiliului de Mini ștri. Guvernele
Sănătescu-Rădescu, dos. 44/1944, f.90-91)

5

România Cluj, la 4 noiembrie 1944
Comisariatul pentru Administrarea Confidențial
Regiunilor Eliberate al Transilvaniei
Nr. 246/ Cab.

Domnule Pre ședinte

În posesiunea adresei nr. 761-Cabinet din 25 octombrie
1944, referitoare la adresa Comisiunei Aliate de Control din

263 România, din 24 octombrie 1944 (f ără număr), semnat ă de domnul
general locot. Vinogradov, loc țiitorul pre ședintelui CAC din
România, am onoarea a v ă aduce la cuno ștința dvs. urm ătoarele :
Adresa domnului general locot. Vinogradov nu poate avea
la temelie decât informa țiunile de rea credin ță, pe care anumite
cercuri ale ungurilor din Ardeal în mod sistematic le dau
comandamentelor sovietice, în scop ul de a provoca disensiuni între
aceste comandamente și autorităț ile române, și a prezenta pe
ungurii din Ardealul recucerit ca victime ale unui pretins sistem de
teroare introdus de români. Acele cercuri ungure ști urmăresc prin
aceasta s ă se men țină pe cât posibil în situa ția de dominan ți ai
Ardealului, camuflân du-se ca victime și ca partizani sau
simpatizan ți prigoniț i ai mișcărilor democratice.
Cazul „prelu ării” Universit ății din Cluj e o bun ă ocaziune
pentru a dovedi aceste manevre ungure ști.
În urma eliber ării Clujului, era cea mai evident ă datorie ș i
drept al autorit ăților române ști să introduc ă stăpânirea
româneasc ă în acest ora ș aparținând României, în spiritul
democratic de omenie și de respectare a drepturilor și libertăților,
care animeaz ă guvernul român. Tocmai de aceea, la 12 octombrie
1944 am îndrumat diferite autorit ăți, ale căror cadre le-am
constituit înainte, s ă plece pentru a se instala în Cluj, în primul
rând luând m ăsuri de ordine și menite să conserve patrimoniul
public de acolo. În aceea și vreme am rugat și pe domnul rector al
Universit ății din Sibiu-Cluj, domnul prof. dr. Iuliu Ha țieganu, ca
împreun ă cu comisiunea de profesori care a fost desemnat ă în
acest scop de Senatul Universitar, s ă se deplaseze la Cluj pentru a
prelua Universitatea, împreun ă cu institutele ata șate ei. (Anexez
decizia Rectoratului Universit ății din Cluj-Sibiu, din 15 octombrie
1944, nr. 2242/1944).
Procedeul urmat de aceast ă comisiune universitar ă, și cele
întâmplate real cu ocazia prelu ării Universit ății din Cluj, sunt
cuprinse în referatul pe care mi l-a f ăcut domnul rector dr. Iuliu
Hațieganu, și după care anexez aici o copi e. De asemenea, prezint

264 în original declara ția domnului dr. Ilie Laz ăr, consilier juridic pe
lângă Armata a IV-a.
Reiese din aceste documente, vrednice de încredere
deplină, că comisia român ă, în frunte cu domnul rector dr. Iuliu
Hațieganu, a procedat cu demnitate, evitând orice violen ță de
limbaj sau atitudine, și că întreaga procedur ă a decurs în modul cel
mai civilizat, fă ră de cel mai mic incident. Deci informaț iunea dat ă
evident de cercurile șoviniste ungure ști Înaltului Comandant
Sovietic, c ă „toate persoanele specificate s-au prezentat la
Universitate și au provocat un scandal alungând din Universitate
învățații profesori unguri, rupând pretutindeni inscrip țiunile
ungurești, cartoane cu caracter didactic etc”, este complet lipsit ă de
realitate și potrivnic ă faptelor a șa cum s-au întâmplat.
Anexez de asemenea 6 procese-verbale, în fotocopie,
asupra opera țiunilor de preluare a Universit ății și a singuratecelor
facultăți, dresate în ziua de 14 oc tombrie 1944. Primul proces-
verbal, privind preluarea întregii Universităț i , e s t e s e m n a t d i n
partea Universit ăți române de domnii: dr. Iuliu Ha țieganu, rector,
profesorii A. Ionaș cu, decanul Facult ății de Drept, dr. Coriolan
Tătaru, A. Procopovici, Al. Pop, T. Moraru, apoi de directorul I.
Mușlea și secretarul general I. A. V ătășescu, iar din partea
universit ății ungure ști de rectorul acesteia, dl. Desideriu
Miskolczy. Documentul poart ă și sigiliile celor dou ă Universit ăți.
În punctele 1-3 ale acestui proc es verbal este fixat precis
modul cum a decurs actul prelu ării: în cea mai perfect ă ordine și
armonie. Domnul rect or D. Miskolczy a f ăcut a singur ă rezervă,
cuprinsă în textul unguresc scris de mâna sa, de deasupra
semnăturii: „Iau la cuno ștință, în afara punctului 4”(Punctul 4
cuprinde predarea simbolic ă a cheilor Universit ății). Deci , îns ăși
această rezervă de detaliu denot ă că și domnul rector Miskolczy a
acceptat perfect nesilit celelalte puncte ale procesului verbal –
dovada peremptorie a modului cum s-a petrecut actul prelu ării.
Celelalte 5 procese-verbale, toate semnate ș i de domnul
rector Miskolczy și purtând sigiliul universit ății ungure ști,

265 dovedesc modul cum s-a fă cut preluarea singuratecelor facult ăți.
În toate aceste procese-verbale domnul rector D. Miskolczy declară
că „ia act de preluare”.
În 6 acte autentice, semnate toate de rectorul universit ății
ungurești D. Miskolczy, se confirm ă o procedur ă normală, pașnică,
fără nici un incident sau chiar „scandal”.
În adresa din 24 octombrie 1944 a Comisiei Aliate de
Control se arat ă mai departe c ă „la data de 16 octombrie 1944 au
pătruns for țat în Universitate un grup de solda ți români, precum și
persoane civile, sosi ți din Sibiu, ș i sub conducerea șefului
Siguranței locale Leontin Pop, au provocat la Universitate o
manifesta ție cu lozinca «afar ă cu ungurii din Universitate»”. Cei
sosiți au chemat pe rectorul Universit ății, Miskolczy, ș i i-au propus
să predea Universitatea, amenin țând totodat ă „dacă nu pleci, o s ă
ne socotim cu tine”.
Din anexele de mai sus se dovede ște, fără putință de
îndoială, cine, când și în ce împrejur ări a fă cut preluarea
Universit ății. Aceasta nu s-a f ăcut nici la 16 octo mbrie 1944, nici cu
scandal și nici de „un grup de solda ți români” etc, ci de profesori
universitari ai Universit ății Cluj-Sibiu, în frunte cu rectorul dr.
Iuliu Hațieganu, la 14 octombrie 1944.
La data de 16 octombrie 1944 , la orele 12, când autorit ățile
române s-au prezentat domnului general comandant sovietic al
garnizoanei Cluj, au primit îndrumarea ca pân ă la orele 14 s ă
părăsească Clujul, lucru ce s-a și întâmplat. A șadar, începând de la
orele 14 ale zilei de 16 octombrie 1944, în Cluj nu au fost autorit ăți
române.
Este cert c ă atâta vreme cât au fost în Cluj (2-3 zile)
autorități române ști, scandalul de care se face pomenire nu s-a
întâmplat. Nu am cuno ștință și nu am nici un raport care s ă denote
că după scoaterea din ora ș a acestor autorit ăți civile și militare
române s ă se fi întâmplat cele relatate. Iar r ăspunderea pentru
ordinea public ă nu mai era a autorit ăților române ști din moment
ce, urma dispoziț iunilor Comandamentului local sovietic, acele

266 autorități au fost îndep ărtate din Cluj. Ceea ce este cu des ăvârșire
cert, este c ă nici o persoană venită d e l a S i b i u , n i c i o a u t o r i t a t e
română și nici un osta ș român nu a s ăvârșit faptele reprobabile ce
se imput ă.
Dar mai e un puternic indiciu c ă informaț iunile pe care se
bazează adresa Comisiei Aliate de Control sunt eronate.
Se arată în textul citat mai sus c ă cei ce ar fi provocat
scandalul pretins din ziua de 15 octombrie 1944 ar fi fost „sub
conducerea șefului Siguran ței Leontin Pop”. Or, dup ă cum am
constatat, în serviciul Poli ției sau al altei autorit ăți române ști nu se
găsește acest Leontin Pop, el nu are nici un fel de leg ătură cu
autoritățile române ști. În anii dinainte de 1940 era, de fapt, în Cluj,
în serviciul Poli ției un Leontin Pop; acesta a fost îns ă îndepărtat
din serviciu și a rămas în teritoriul deta șat prin verdictul de la
Viena. Poate să fie aceea și persoan ă cu cea pomenit ă în adres ă, însă
în nici un caz nu a luat parte la actul prelu ării Universit ății, nu a
avut nici o atingere cu comisiunea de preluare sau cu autorit ățile
românești.
Pentru a ilustra care este adev ărata situa ție moral ă și
politică a acelor „înv ățați profesori unguri” de la Universitatea din
Cluj, îmi iau libertatea s ă vă arăt următoarele:
Unii dintre profesorii unguri, care f ăceau parte din corpul
profesoral al Universit ății ungure ști din Clujul ocupat, au r ămas în
Cluj și după eliberarea lui. Acum explic ă ei aceast ă rămânere cu un
pretins sentiment de prietenie și dorință de colaborare cu românii,
cu convingerile lor democratice, care i-ar fi îndemnat să nu dea
urmare poruncii guvernului hitlerist din Budapesta de a evacua și
părăsi Clujul, ca să rămână în atmosfera democratic ă adusă de
armatele liberatoare.
Anexez în text unguresc și în traducere româneasc ă un
document, care dovede ște și cauza și rostul r ămânerii în Cluj a
acestor profesori. E adresa nr. 60.923/1944-IV, din 28 septembrie
1944, a Ministerului regal ungar al Cultelor și Instruc țiunii din

267 Budapesta, semnat ă de ministrul D. Rakowszky Ivan, c ătre Senatul
Universit ății ungure ști din Cluj. Din acest text reiese:
a) La 15 septembrie 1944, Senatul Universitar unguresc din
Cluj, în ședință ordinară , a hotărât să rămână la Cluj, chiar sub
ocuparea acestui oraș din partea trupelor române și sovietice.
Această hotărâre a fost produsă de „ fermitatea, sentimentele na ționale
și curajul moral neînfrânt” al Senatului și al respectivilor profesori.
b) Guvernul ungar cu alese laude ia la cuno ștință
aprobatoare aceast ă hotărâre a Senatului Universit ății, pe care o
consider ă „ca o luare de atitudine inspirat ă de cultura maghiar ă și
de rezistența națională obligatorie pentru Universitatea maghiar ă a
Transilvaniei”.
c) Guvernul ungar d ă și va da Senatului Universitar r ămas
în Cluj tot sprijinul moral și material în aceast ă atitudine de
„rezisten ță națională”.
d) Guvernul ungar consider ă ca singur ă autoritate
competent ă Senatul Universitar r ămas în Cluj, deci o autoritate în
subordinele sale.
Este deci clar c ă membrii corpului profesoral ungar de la
Universitatea ungurească din Cluj au r ămas acolo ca exponen ți ai
„rezisten ței naționale”, ca pioni politici ai guvernului reac ționar și
șovinist din Budapesta, sus ținuți și ajutați de acesta „cu toate
mijloacele morale și materiale”.
Democra ția pe care o afi șează puternic fa ță de românii pe
care pân ă ieri îi maltratau și batjocoreau, dorin ța de colaborare
culturală într-o atmosfer ă de reciprocă toleranță și apropiere, nu
sunt decât o masc ă sub care se ascunde acela și grup de oameni
șoviniști, reacționari, unelte ale politicii naziste a Budapestei. Ei î și
continuă activitatea și își servesc ideologia și după eliberarea
Clujului. O obiectiv ă cercetare a faptelor și a oamenilor ar dezv ălui
în fața oricui acest real aspect al lucrurilor.
Desigur, cu toate aceste manevre de rea credin ță, ca și cu
atâtea alte acte de provoca ți u n e p e c a r e l e s ăvârșesc încă
exponenț ii șovinismului unguresc, r ămași în teritoriile eliberate,

268 autoritățile române vor fi p ătrunse de un spirit de toleran ță,
civilizație și corectitudine des ăvârșită, respectând drepturile
tuturor cet ățenilor români, indiferent de originea lor etnic ă sau de
credința lor religioas ă.
Primiți, vă rog, Domnule Preș edinte, asigurarea deosebitei
mele considera țiuni.

Înalt Comisar
Dr. Ionel Pop

Domniei Sale, Domnului General de Corp de Armat ă Adjutant
Constantin S ănătescu, Preș edintele Consiliului de Mini ștri.
București.

(Arh.St.București, Pre ședinția Consiliului de Mini ștri. Guvernele
Sănătescu-Rădescu, dos. 44/1944, f.80-84)

6

6 noiembrie 1944

Domnului general locot. Vinogradov

Locț iitorul Pre ședintelui Comisiei Aliate de Control din
România

La adresa dvs. din 24 octombrie a.c., relativ ă la anumite
incidente provocate cu ocazia prelu ării Universit ății din Cluj, am
onoare a v ă face cunoscut cele ce urmeaz ă.
1) Din datele furnizate de dl. rector al Universit ății din Cluj
și de dl. Ilie Laz ăr, consilier juridic pe lâng ă Armata a IV-a, rezult ă

269 atitudinea plin ă de demnitate ș i modul civilizat cu care s-au
prezentat profesorii români, preluarea universit ății având loc în
condițiuni de armonie și ordine. Aceasta rezult ă și din procesul
verbal întocmit de profesorii români și de dl. rector al Universit ății
ungurești dl. Desideriu Miskolczy.
Pentru toate facult ățile ținând de Universitatea din Cluj, dl.
rector Desideriu Miskolczy declar ă în procesele verbale întocmite
că „ia act de preluarea” facult ăților respective. În nici unul din
aceste procese-verbale nu se confirm ă vreo procedur ă anormal ă.
2) Tot din aceste procese-verbale rezult ă că preluarea
Universit ății din Cluj s-a f ăcut la 14 octombrie a.c. de un grup de
profesori români, în frunte cu rectorul Universit ății dr. Iuliu
Hațieganu, ș i nu la 16 octombrie de un grup de persoane str ăine de
Universitate.
În ziua de 16 octombrie, la ora 14, autorit ățile româneș ti –
primind dispozi țiunea Comandamentului Sovietic – au p ărăsit
Clujul, astfel c ă eventuale incidente ce s-ar fi produs dup ă această
dată nu cad în sarcina acestor autorit ăți.
3 ) Î n c e e a c e p r i v e ște persoana domnului Leontin Pop,
arătată în adresa dvs. ca șef al Siguran ței, sub conducerea c ăruia s-
ar fi provocat incidentul de la 16 octombrie a.c., acesta nu are nici o
legătură cu autorit ățile române ști. A fost șef al Siguran ței înainte
de anul 1940, ulterior îndep ărtat din serviciu ș i rămas în teritoriul
cedat prin verdictul de la Viena.

Apreciem folositor s ă vă a d u c e m l a c u n o ștință faptul c ă
profesorii unguri ai Universit ății din Cluj pot fi considera ți ca pioni
șoviniști ai guvernului reac ționar de la Budapesta și nu democra ți
convinși și cu inten țiuni de colaborare armonioas ă.
Aceasta se poate constata din adresa nr. 60.923/1944 a
Ministerului ungar al Cultelor și Instruc țiunii Publice, pe care îl
anexăm în traducere, și în care, luându-se act de sentimentele
naționale și curajul Senatului Universitar unguresc, se afirm ă

270 intenția guvernului ungar de a da tot sprijinul moral și material în
această „rezisten ță națională”.
Anexăm șase procese-verbale întocmite cu ocazia prelu ării
Universit ății din Cluj și copia ordinului Ministerului ungar al
Cultelor.
Primiți, vă rog, domnule general, asigurarea deosebitei
mele considera țiuni.

Președintele Consiliului de Mini ștri
General de Corp de Armat ă Adjutant
Const.Sănătescu

(Arh.St.București, Pre ședinția Consiliului de Mini ștri. Guvernele
Sănătescu-Rădescu, dos. 44/1944, f.92-93)

7

Conferința interministerial ă de vineri 6 iulie 1945, ora 10

Ședința se deschide la ora 10, sub pre ședinția domnului dr.
P. Groza, pre ședintele Consiliului de Mini ștri.
Participă domnii: Ș tefan Voitec, ministrul Educa ției
Naționale; dr. D. Bagdazar, ministrul S ănătății; prof. Gh. Vl ădescu,
subsecretar de stat al naț ionalităților minoritare; Aurel Potop,
subsecretar de stat la Min. Educa ției Naționale; Vasile Luca; prof.
Emil Petrovici, rectorul Universit ății din Cluj; prof. Florian
Ștefănescu-Goang ă, delegatul Senatului Universit ății din Cluj; dr.
M. Kernbach, decanul Facult ății de Medicin ă din Cluj; Cs őgör
Ludovic, subprefect de Cluj; Demeter Ioan, subprimar de Cluj;
Jancsó Elemér; Venczel Iosif; Nagy Géza; Csikó Ferdinánd; Takáts
Ludovic.

271
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Are cuvântul domnul
Csőgör Ludovic, subprefect de Cluj.
Csőgör Ludovic , subprefect de Cluj: Domnule prim-ministru,
domnilor mini ștri, Decretul-lege 407 din 28 mai 1945, în art. 1,
dispune în felul urm ător: „Se înfiin țează la Cluj pe data de 1 iunie
1945 o Universitate de stat cu limba de predare maghiar ă, care va
funcț iona cu urm ătoarele facult ăți: a) Litere și Filozofie; b) Drept și
Economie Politic ă; c) Ș tiințe și d) Medicin ă umană”, adică cu patru
facultăți.
Această iniț iativă d e g u v e r n e s t e r e z u l t a t u l d e o
importan ță capitală al regimului nostru de mocratic, un început de
realizare a acelei politici care se bazeaz ă pe principiul de egal
tratament al naț ionalităților, conform schimbului de telegrame
avut între Mare șalul Stalin și domnul prim-ministru la data de 6 și
8 martie 1946.
Domnule prim-ministru, cu prilejul acestei prime
conferințe interministeriale convocat ă în chestiunea Universit ății
de stat cu limba de predare maghiar ă din Cluj, s ă binevoiți a ne
permite ca noi, care am fost desemna ți de către Ministerul
Educației Naționale pentru conducerea acestei Universit ăți, să vă
salutăm în modul cel mai c ălduros pe dv., ca pe fă uritorul
Universit ății Maghiare din Cluj.
Exprimându-ne tot acum recuno ștința noastr ă cea mai
sinceră față de domnii miniș tri Ștefan Voitec și Aurel Potop, care
au contribuit în mod covâr șitor la acest act de guvern ământ, vă
rugăm, domnilor mini ștri, să binevoi ți a acorda tot concursul
binevoitor al dv. la realizarea acestei universit ăți. Fiindc ă, cu
redactarea Decretului-lege referitor la înfiin țarea Universit ății
Maghiare din Cluj, s-au ivit o serie de probleme concrete a c ăror
soluționare depinde de m ăsurile concomitente luate de
departamentele direct interesate.
Convocarea acestei conferin țe ne dă posibilitatea de a v ă
expune în mod sistematic toate problemele de solu ționat, care sunt:

272 în primul rând, probleme edilitare și de inventar; în al doilea rând,
probleme financiare; iar în al treilea rând, problemele personale. Suntem convin și că dv. veț i cădea de acord în privin ța soluționării
acestor probleme și tocmai acordul acesta va fi garan ția realizării
Universit ății Maghiare din Cluj.
Domnule prim-ministru, domnilor mini ștri, să binevoiți a
permite s ă ne exprim ăm speran ța, că în aceast ă conferin ță se vor
lua hotărâri care vor forma baza m ăsurilor prev ăzute în Decretul-
lege 407. Acest Decret-lege a înfiin țat Universitatea Maghiar ă pe
data de 1 iunie 1945. Consf ătuirile avute în cursul lunii aprilie și
mai au preg ătit redactarea acestui Decret-lege, par a fi clarificat
îndestulător acele m ăsuri de organizare și acele condi ții financiare
d e c a r e d e p i n d e c a î n t i m p d e c â t e v a s ăptămâni Universitatea
Maghiar ă să ia ființă.
Primele probleme sunt problemele edilitare. Decretul-lege
pune la dispozi ția Universit ății Maghiare din Cluj localul Liceului
de Fete „Regina Maria” și dispune c ă pe măsura necesit ăților și a
posibilităților se vor mai putea pune la dispozi ție și alte localuri. La
23 iunie – pe baza Decretului-lege 406 – am predat și reprezentan ții
Universit ății „Regele Ferdinand I” au preluat localurile
universitare din Cluj, iar la 30 iunie am preluat localul Liceului de Fete „Regina Maria”. Cu prilejul pred ării și preluă rii acestor
localuri s-au ivit probleme foarte grave, în privin ța așezării și
funcț ionării Universit ății noastre.
Localul Liceului „Regina Maria” nu este destul de
încăpător. În privin ța așezării Facult ății noastre de Drept ș i
Economie Politic ă nu avem alt ă soluție decât s ă rămână
deocamdat ă în localul Academiei de Înalte Studii Comerciale și
Industriale. Facult ățile de Ș tiințe și de Medicin ă ale celor dou ă
Universit ăți sunt nevoite de a colabora. Tot atunci este și o
propunere pentru a șezarea Facult ății noastre de Medicin ă în orașul
Tg. Mure ș.
Problemele cele mai grave sunt problemele financiare.
Conform dispozi țiunii Decretului-lege 407, cheltuielile necesare ale

273 Universit ății Maghiare, cât și întreținerea ei vor fi acoperite printr-
un credit bugetar extraordinar. Vom înainta propunerile noastre în privința cheltuielilor necesare, pentru a putea stabili cadrele
acestui credit bugetar extraordin ar. Aceste cheltuieli sunt în
legătură cu lucrările de repara ții, de construc ție, de amenaj ări și
instalări necesare în localurile desemnate pentru Universitatea
Maghiar ă. Avem un personal care în cursul lunilor trecute a depus
o muncă efectivă, fără ca aceast ă muncă să fie integral retribuit ă.
Avem datorii și în legătură cu funcț ionarea clinicilor universitare,
deoarece de la data încadr ării Ardealului de Nord, clinicile din
Cluj n-am primit nici o subven ție din partea statului. Suntem
convinși că greutățile cele mai mari în legă tură cu rezolvarea
problemelor Universit ății Maghiare provin din nesolu ționarea de
până acum a problemelor financiare.
Probleme tot a șa de vitale sunt ș i problemele personale.
Decretul-lege dispune c ă Ministerul Educa ției Naționale va fixa
prin decizie ministerial ă numărul și titulatura catedrelor,
conferințelor și personalului didactic ajut ător. Ministerul va
institui pentru fiecare Facultate comisiuni de speciali ști compuse
din câte 7 profesori titulari universitari, apar ținând Universit ăților
din Bucure ști, Iași și Cluj, de preferin ță cunoscând limba maghiar ă,
care vor face propuneri pentru numirea profesorilor, conferen țiarilor și personalului didactic ajut ător. Numirile se vor
face prin Decret-regal, pe baza raportului Ministerului de Educa ție
Națională, respectiv prin decizie ministerial ă, după distincțiile
prevăzute în legea înv ățământului superior.
În cele ce urmeaz ă vom înainta propuneri, pe care de altfel
le-am prezentat deja Ministerului de Educa ție Națională imediat
după publicarea Decretului-lege. Întârzierea aplic ării
dispozițiunilor prev ăzute în Decretul-lege – trebuie s ă constatăm –
a produs o nemul țumire și o neîncredere față de noi, care suntem
învinuiți cu neglijarea problemelor de organizare.
Domnule prim-ministru, domnilor mini ștri, vă rugăm să
binevoiți a ne permite ca în leg ătură cu cele trei categorii de

274 probleme de mai sus s ă vă expunem rezumatul rapoartelor noastre
mai detaliate.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Domnilor, eu mul țumesc
foarte mult pentru cuvântarea de introducere a domnului Cs őgör
și vă rog să fiți convinși că noi avem voin ța fermă să înființăm
Universitatea Maghiar ă, de comun acord, ș i că o vom realiza. Vom
face totul ca pacea s ă domneasc ă între cele dou ă popoare și prima
noastră înfăptuire, pe acest drum, este înfiin țarea Universit ății
Maghiare din Cluj. De aceea, cerem reprezentan ților celor dou ă
universit ăți să vadă lucrurile cu obiectivitate ș i să nu cread ă că
interesele lor sunt opuse, fiindc ă, dimpotriv ă, interesele celor dou ă
universit ăți sunt comune.
Răspunderea noastr ă este mare. Avem o r ăspundere fa ță
de popoarele noastre, dar avem și o altă răspundere fa ță de
generațiile viitoare, c ărora trebuie s ă le dăm acest prim exemplu.
Am făcut mari sfor țări ca să ajungem unde suntem acum în
chestiunea universitar ă. Trebuie s ă mergem înainte, fiindc ă este
foarte important din punct de vedere politic s ă realizăm acest
proiect.
Vă mulțumesc înc ă o dată p e n t r u î n c r e d e r e a p e c a r e a ți
exprimat-o în mine ș i adresându-m ă și românilor, și ungurilor
prezenți aici, ca reprezentanț i ai celor dou ă Universit ăți ardelene, îi
rog ca de aici înainte s ă ne fie tovar ăși de drum pentru crearea unei
atmosfere armonice, necesare realiz ării acestui a șezământ de
învățământ superior.
În ceea ce prive ște chestiunile de am ănunt, vă rog să-mi
dați voie s ă ridic problema Academiei de Comer ț, care
funcț ionează acum la Bra șov. Dacă această Academie s-ar muta la
Cluj, ea ar putea fi încadrat ă în Universitate ș i s-ar putea face acolo
și studii de drept.
Prof. Fl. Ștefănescu-Goang ă: Eu am luat contact la Bra șov cu rectorul
și cu profesorii Academiei și i-am întrebat care este punctul lor de
vedere. Mi-au r ăspuns că țin să meargă la Cluj, ca s ă poată fi la
înălțimea cuvenit ă.

275 Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Eu când am fost la Bra șov,
am primit la prefectur ă o delega ție a majorit ății covârșitoare a
profesorilor și o delega ție mare de studenț i , c a r e m – a u r u g a t
insistent s ă-i las la Bra șov.
Șt. Voitec , ministrul educa ției naționale: Și popula ția locală cere
acest lucru.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Aceea are interes. Domnul
Emil Petrovici, rectorul Universit ății din Cluj, are cuvântul.
Emil Petrovici , rectorul Universit ății din Cluj: Domnule pre ședinte
și domnilor, Universitatea Regele „Ferdinand I”, refugiat ă la Sibiu,
cu mici excep ții, a înțeles schimbarea vremurilor și de la început,
după 23 August, în discu țiile pe care le-au avut profesorii între ei și
personalul în genere al Universit ății, au ajuns tot mai mult la
convingerea c ă România democratic ă trebuie s ă asigure
naționalităților care tr ăiesc pe p ământul ei nu numai un
învățământ primar-secundar, dar chiar și un învățământ superior
în limba lor matern ă. Această convingere și-a și exprimat-o, acest
personal, înainte de alc ătuirea guvernului de larg ă concentrare
democratic ă, care conduce ast ăzi țara, în diferite ocazii: de
exemplu prin mo țiunea grup ării universitare democrate, mo țiune
care a și fost publicat ă prin gazete, și printr-o alt ă moțiune – foarte
apropiat ă ca spirit și expresie de cea dintâi – a Senatului
Universitar.
Prin urmare, de la început noi am fost anima ți de un larg
spirit democratic, astfel încât am hot ărât să ne unim cei câț iva
membri ai Frontului Na țional Democratic din Universitatea
noastră cu membrii Frontului Na țional Democratic de la Cluj,
profesori sau viitori profesori la aceast ă Universitate, care aveau în
mână soarta acestui a șezământ de cultur ă. Spun aceasta pentru
completarea istoricului acestei Universit ăți.
În același timp Universitatea noastr ă înțelege să trateze
această problem ă de aici înainte ca și până acum: ne vom str ădui să
dăm tot prinosul nostru de munc ă pen tru ca ac east ă Universitate
d e s t a t c u l i m b ă de predare maghiară să poată lua fiin ță și

276 funcț iona, spre în ălțarea culturală a țării noastre și spre binele
popoarelor conlocui toare din România.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Domnul profesor Ștefănescu-
Goangă are cuvântul.
Prof. Fl. Ștefănescu-Goang ă: Domnule preș edinte și domnilor, în
calitatea pe care o am, de pre ședinte al grup ării profesorilor
democra ți, pot să vă spun că am discutat chestiunea Universit ății
de stat cu limbă de predare maghiar ă și am fost foarte mul țumit
când am putut în prima ședință a acestui grup s ă redactăm o
moțiune prin care noi în șine am cerut guvernului înfiin țarea unei
astfel de universit ăți.
În foarte scurt ă vreme dup ă aceea, însu și Senatul
Universit ății „Regele Ferdinand I” a dat și el o mo țiune similar ă..
Deci, noi ne g ăsim pe linia tradi țională a democra ției, care a fost la
baza însăși a înființării Universit ății „Regele Ferdinand I” din Cluj,
pentru că noi am ținut totdeauna ca fiecare popula ție să se
dezvolte și să se cultive în mod liber în limba sa proprie și
înțelegem ca în ceea ce priveș te viața cultural ă a fiecărei
naționalități să nu existe nici un fel de restric ție. Prin urmare, noi
am venit cu aceast ă propunere cu totul amical ă, fără să fim puși în
cauză de colegii no ștri de la Universitatea Maghiar ă, ci pur și
simplu din propria noastr ă inițiativă.
Pentru documentarea noastr ă, a tuturora, vom pune și noi
la dosarul acestei cauze cele dou ă moțiuni, ca s ă se vadă spiritul în
care am în țeles să colaborăm și în care în țelegem s ă cooperă m și de
aici înainte. Ținem să facem declara ția că spiritul în care am lucrat
a fost spiritul democratic. De aceea, ținem ca și noua Universitate
care va lua fiin ță să fie înfiin țată în acelaș i spirit.
Suntem foarte mul țumiți că dv. ne-a ți chemat la
colaborare, nu s ă ne războim ca p ărți adverse, ci s ă colaborăm ca
factori de cultur ă. De aceea, ne exprim ăm convingerea c ă și colegii
noștri vor veni cu acelaș i spirit de colaborare, pentru ca cele dou ă
Universit ăți să poată funcț iona nestingherite, adic ă nici
Universitatea „Ferdinand I” să nu fie pus ă în inferioritate, nici

277 noua Universitate Maghiară să nu fie pus ă în condi țiuni grele de
funcț ionare. Cu cât aceste dou ă Universit ăți vor avea posibilit ăți
mai mari de funcț ionare și nu vor avea de întâmpinat greut ăți în
calea lor, cu atât în țelegerea între noi va fi mai deplin ă.
În al doilea rând, îmi exprim dorin ța ca ș i profesorii care
vor fi numi ți în aceast ă nouă Universitate Maghiar ă să fie tot dintre
aceia care au dovedit acela și spirit de larg ă democra ție. Așa cum
noi am p ăși t d e l a î n c e p u t , f ără să ne cear ă cineva, la epuraț ia
tuturor elementelor care au dep ășit această linie, cerem ca ș i colegii
noștri unguri s ă aibă în vedere faptul c ă în aceast ă Universitate to ți
să vie de la început cu un spirit democrat, iar tot ceea ce aminte ște
trecutul fascist sau hitlerist s ă fie înlăturat din aceast ă Universitate.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Domnule profesor, cu
permisiunea dv. adaug o mic ă întregire la ceea ce a ți spus, nu
vreau să spun o mică rectificare. Noi cei de față , care reprezent ăm
două popoare conlocuitoare, trebuie să ne dăm seama c ă am
încheiat un trecut, l-am soldat. Credem c ă l-am încheiat definitiv.
Tradiția n-a fost a democra ției. Noi ne amintim foarte bine de
epoca când la Universitatea din Cluj domnea un spirit de s ălbatec
șovinism, a fost o vreme chiar când s-a introdus un numerus clausus
față de unguri. Cunosc din practica mea proprie ce eforturi a
trebuit să fac ca ici și colo să fie primit câte un student maghiar mai
distins. Tot astfel știu că Universitatea „Ferencz József” din Cluj,
instituită după Dictatul de la Viena, a continuat aceea și linie a
Universit ății române ști, dovedind un spirit categoric șovinist. Cu
toate aparen țele, care se încercau s ă se salveze, în fond a fost acolo
exact acela și șovinism care se manifesta sub toate raporturile, și la
corpul profesoral, și în marea mas ă studen țească, cum se
manifestase și la români: exact acelaș i șovinism, și cantitativ, ș i
calitativ. S ă nu ne temem s ă recunoa ștem acest lucru, fiindc ă dacă
nu-l recunoa ștem, noi persever ăm într-o mentalitate primejdioas ă.
Eu accentuez acest lucru, ca s ă nu că dem în aceea și greșeală.
Eu nu adaug nici o condi ție, nu adaug nici un „dac ă” și
nici un „dar”, fiindc ă în clipa în care vii și adaugi un „dar” sau un

278 „dacă” – mă rog, facem pace între cele dou ă popoare, dar… – faci o
breșă, care poate să -ți anihileze toate rezultatel e. De aceea, eu insist
încă o dată: să scoatem dintre noi tot ce a fost în trecut. S ă nu ne
facem iluzia c ă în trecutul nostru am fost pe linia cea bun ă; n-am
fost nici noi și n-au fost nici ungurii. Ș i tocmai pentru c ă am mers
pe o linie gre șită, tocmai pentru c ă n – a m m e r s p e d r u m u l
dezvoltării popoarelor noastre, am ajuns unde suntem și am suferit
și unii, și alții. De aceea a fost posibil s ă fim târâ ți într-o aventur ă
groaznic ă, pe care am tr ăit-o și unii și alții.
Și ca să vă explic ș i mai bine unele din cauzele care au
făcut să existe zi de zi fric țiuni între cele dou ă popoare, v ă rog să –
mi dați voie ca înc ă d e l a î n c e p u t s ă vă amintesc un detaliu: în
decursul r ăzboiului, popoarele sângerânde, și cel maghiar, și cel
român, încercau s ă scape, s ă iasă din luptă și să nu mai sângereze
în stepele Rusiei. S-au pornit ac țiuni în acest scop, și-mi amintesc
că în 1943, toamna, Partidul Micilor Agricultori din Ungaria,
împreun ă cu Legitimi știi, cu Social-Democra ții din Ungaria ș i cu
P a r t i d u l C o m u n i s t d e a c o l o , c a r e d e d r a g u l u n e i î n țelegeri între
partide au f ăcut eforturi foarte mari și au constituit a șa-numita
Ligă a Păcii, în cadrul c ăr e i a a u p o r n i t l a d r u m c u c u r a j , c a s ă
scoată Ungaria din r ăzboi și să aducă trupele acas ă. Noi am
acționat la fel, este aici un prieten care v ă poate spune acest lucru.
Eu am trecut de multe ori grani ța dincolo ș i am acționat în sensul
coordonării acțiunii duse în Ungaria pentru pace, cu o ac țiune
inițiată în țara noastr ă. Paralel cu Liga P ăcii din Ungaria am f ăcut
aici Frontul Plugarilor. Ne-am pus pe treab ă și am mers înainte, cu
proiecte bine stabilite.
Noi declaram c ă nu mai putem purta acest r ăzboi, că dăm
grâu, petrol, tot ce vor, îns ă vrem pace. Era o ac țiune care putea s ă
aibă succes. Spunem c ă nu mai putem duce un ră zboi sângeros și
că trebuie s ă aducem armatele acasă . Era un punct câ știgat și de
noi și de unguri. În anul 1943 îns ă, din nenorocire, ac țiunea noastr ă
a avut o sc ădere, atât dincolo, cât și dincoace. Ce s-a întâmplat? În
1943 armatele române m ărșăluiau spre dealul Feleacului pentru ca

279 să intre în Cluj. Paralel cu aceste trupe care m ărșăluiau dinspre
Arad, Alba Iulia, Turda, am mers și eu paralel cu ma șina, pentru a
mă duce la Cluj. Tot strigau: „Intr ăm în Ardealul de Nord, ne
ducem la Cluj”. Pe str ăzile Sibiului, Turdei, Alba Iulia erau mari
manifesta ții, mari serb ări. Toți românii erau siguri c ă intră m în
Cluj. Eu îns ă v e d e a m c l a r c a r e e s t e s i t u a ția. M-am întâlnit cu
generalul Dumitrache, care comanda un grup de vân ători, care m-a
însoțit până la graniță și care m-a întrebat: „De ce v ă duceț i acolo,
pentru că intră m noi cu armata”. I-am r ăspuns: „Aceasta este o
naivitate, cum v ă imagina ți dv. că Hitler ș i Mussolini v ă vor lăsa ca
să intrați în Ardealul de Nord, s ă vă duceț i la Cluj. Aceasta este
numai o manevr ă de a lor”.
Eu m-am dus spre Cluj, am coborât dealul Feleacului și am
văzut cum toate țe v i l e d e t u n d e p e c o a s t ă erau îndreptate spre
frontierele noastre. Ce s-a întâ mplat? Atunci s-a descoperit
acțiunea noastră , a Frontului Patriotic, pentru a ie și din război, și
au fost descoperiț i și ungurii, care duceau aceea și acțiune. Sistemul
era acesta, când se f ăcea o mi șcare în Ungaria, pentru ie șirea din
război, erau agita ți românii, mobiliza ți, iar când f ăceam noi vreo
acțiune, îi mobilizau pe unguri în spatele nostru. Acesta era jocul
perfid al fasci știlor, care că utau să speculeze aceste dou ă popoare
și să nu le lase s ă-și continue ac țiunea lor în conformitate cu
interesele popoarelor respective.
Încă o dată vă spun că a fost în tradi ția și a maghiarilor, și a
românilor aceast ă atitudine de șovinism și nu a existat o
democra ție adevărată. Vă rog, să fim sinceri, și să ne aruncă m
cenușă pe cap.
Este adev ărat că domnul fost rector Ș tefănescu-Goang ă a
fost o jertf ă a fascismului, a huliganismului mare și a șovinismului
și mai mare, care anima nu numai studen țimea, dar ș i clasa
burgheză, clasa conduc ătoare. Nu vorbesc de bietul popor, pentru
că și țăranii români și țăranii unguri au dat dovad ă de mult ă
înțelepciune. Toate acestea le-am co nstatat la Congresul pe care l-
am avut la Frontul Plugarilor. A existat o pornire popular ă pentru

280 împăcarea acestor dou ă popoare. Noi, clasa conduc ătoare, clasa de
sus, am înveninat fântânile, atât din partea maghiarilor, cât și din
partea românilor. Da ți-mi voie s ă adaug acest lucru, de care sunt
convins. Natural, individual, mul ți dintre noi au fost de bun ă
credință în trecut. Sistemul îns ă, de ambele p ărți, a fost un sistem
șovin, atât în ceea ce prive ște Universitatea „Regele Ferdinand I” la
Cluj, cât și Universitatea „Ferencz József” de la Budapesta451 n-au
putut să se sustrag ă acestui sistem, acestei mentalit ăți, pe care noi,
încă o dată, trebuie s ă le înmormânt ăm în vecii vecilor, cu curaj.
Cine mai ridic ă capul ca s ă învenineze sufletele, trebuie s ă fie lovit
fără cruțare, pân ă când vom respira în lini ște pe acest p ământ.
(Aplauze).
Prof. Fl. Ștefănescu Goang ă: Domnule prim-ministru, domnilor, eu
a m f o s t r e c t o r t i m p d e o p t a n i d e z i l e l a U n i v e r s i t a t e a „ R e g e l e Ferdinand” din Cluj. În aceast ă perioad ă d e t i m p n u a m r e s p i n s
nici un ungur de a intra în aceast ă universitate. Am avut în anul
școlar 1937-38 1100 studen ți unguri, fa ță de 3000 studen ți români.
Pe toți i-am primit în c ămine, le-am dat burse. În ceea ce prive ște
numerus clausus, totdeauna am luptat împotriva lui.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Nu v-am contestat meritele
dv., nu fac personaliz ări, ci vorbesc în general.
Prof. Fl. Ștefănescu Goang ă: Eu am luptat împotriva acestui sistem
împreun ă cu profesorii care m-au sus ți n u t . E u n u a m f o s t r e c t o r
numit, ci rector ales ani de zile consecutiv. Practicile mele au fost cu desăvârșire democratice și am fost sus ținut de majoritatea
profesorilor, care ani de zile m-au ales. Am fost ales chiar în contra
voinței Partidului Na țional Țărănesc și a Partidului Liberal. Știți
foarte bine c ă am căzut jertf ă acestei atitudini, pe care am
menț inut-o cu curaj.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Recunosc meritele dv.
Sistemul era acesta îns ă c a r e v i – l s p u n e u . S i s t e m u l n u – l

451 Universitatea „Ferencz József” era la Cluj, cea din Budapesta numindu-se
„Eötvös Lóránd”.

281 reprezenta ți dv. Sistemul a fost mai tare ca dv., pentru c ă s-a ajuns
în fapt la numerus clausus după plecarea d-tale. De nenum ărate ori
am intervenit pentru înscrierea unor elemente bune în universitate
și am rugat s ă nu fie nenoroci ți studenții buni unguri. Este drept c ă
în epoca dv. s-au f ăcut multe înscrieri de studenț i unguri. V ă întreb
însă: s-ar fi putut face cursuri paralele cu studen ții maghiari chiar
în epoca conducerii dv.? Mai ob țineați dv. majoritatea în alegeri?
Eu cred c ă nici cursuri nu mai putea ți ține, nicidecum s ă mai fiți
rector. V ă rog, încă o dată, să recunoa șteți că acesta a fost sistemul,
care trebuie înmormântat cu curaj.
Dr. D. Bagdazar , ministrul s ănătății: Domnilor mini ștri, domnilor
reprezentan ți ai Universităț ii din Cluj, maghiare și române, sunt
totalmente de acord cu cele spuse de domnul prim-ministru. Declarațiunile d-sale nu sunt f ăcute din motive de circumstan ță, ci
este o atitudine constant ă a d-sale. Noi, colaboratorii d-sale, am
avut ocazia în conferin țele noastre intime s ă constatăm aceast ă
atitudine pe care ast ăzi v-o înf ățișează domniilor voastre.
Atitudinea d-sale a fost întotdeauna net împotriva șovinismului
atât român, cât și m a g h i a r . C e e a c e a s p u s d – s a a s t ăzi este
confirmarea unei atitudini consecvente.
Profesiunea mea mi-a dat ocazia s ă am contact cu
reprezentan ții științei maghiare, cu figuri str ălucite ale medicinei
maghiare, care pot cinsti orice universitate str ăină. Poporul român
se simte mândru c ă în grani țele sale activeaz ă astfel de figuri.
Universitatea, prin defini ția ei, este un sanctuar al ș tiinței. Știința
nu are patrie. Ea trebuie s ă serveasc ă interesul poporului și numai
al poporului.
De aceea, Ministerul S ănătății va pune la dispozi ția
Universit ății Maghiare și în special a Facult ății de Medicin ă
clinicile necesare. Vom pune tot ce este necesar la dispoziț ie pentru
buna func ționare a acestor clinici, chirurgical ă și medical ă, pentru
o perfect ă funcționare. Noi în țelegem s ă dăm tot concursul nu
națiunii maghiare, ci științei, științei adevărate, științei democrate,

282 pentru că știința trebuie s ă rămână internațională și trebuie s ă
rămână în serviciul poporului. (Aplauze).
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Intr ăm în ordinea de zi,
domnul Nagy Géza are cuvântul.
Nagy Géza: Domnule prim-ministru, domnilor mini ștri, domnilor,
este vorba în primul rând de repararea localurilor necesare Oficiilor Universitare, Facult ății de Litere și Filozofie și a Facult ății
de Științe, a Seminarului Pedagogic Universitar, a Institutelor de
Matematici și Geografie, Institutelor de Fizic ă și Chimie General ă,
pentru care va trebui ca aripa nou ă să fie terminată și amenajat ă..
Este vorba de localul Liceului „Regina Maria” predat Universit ății
Maghiare ca edificiu central, care are dou ă părți, una veche și una
în curs de construc ție.
În al doilea rând, se pune problema localului Facult ății de
Drept și Economie Politic ă, care urmează să funcț ioneze în edificiul
Academiei de Înalte Studii Comerciale, cu condi țiunea îns ă ca cel
puțin un an de zile Academia Comercial ă să rămână la Brașov. Vă
rugăm a hotărî chiar ca aceast ă Academie s ă rămână t i m p d e c e l
puțin un an la Bra șov, din cauz ă că la Cluj este o criz ă mare de
locuințe, iar Facultatea de Drept și Economie Politic ă nu poate
funcț iona decât în acest local al Academiei de Înalte Studii
Comerciale.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Și eu sunt de aceea și părere,
pentru că avem mari greut ăți cu mutarea. Clujul a fost distrus de
bombardamente și încartiruirea este foarte grea. Academia de
Înalte Studii Comerciale e bine s ă rămână la Brașov, pentru c ă nici
noi nu avem posibilit ăți bugetare și avem alte probleme de
rezolvat. Din punct de vedere bugetar trebuie s ă fim lăsați să
respirăm ușurați, nu să încărcăm bugetul cu cheltuieli care nu sunt
strict necesare. E bine ca pentru acest an Academia de Înalte Studii Comerciale s ă rămână la Brașov, iar în decursul acestui an, noi
vom programa mutarea Academiei de Înalte Studii Comerciale de
la Brașov la Cluj.

283 Eu sunt pentru acest lucru și din alt punct de vedere.
Vreau ca la Bra șov să rămână o astfel de institu ție cultural ă, să fie
un centru românesc cultural în mijlocul societ ății săsești, unde nu a
putut pătrunde nici cultura maghiar ă, nici cultura româneasc ă. S-
au încercat fel de fel de metode de c ătre societatea s ăsească pentru
a nu lăsa să pătrundă cultura româneasc ă și cultura maghiar ă.
Societatea s ăsească a fost animat ă întotdeauna de un spirit
necultural, pentru c ă dacă avea la baz ă un spirit cultural, permitea
această pătrundere. Foarte bine spunea domnul ministru Bagdazar
că știința și cultura e interna țională. E i a u f o s t d o m i n a ți
întotdeauna de un spirit economic, de îngâmfare, de atitudine de superioritate de ras ă, de guler tare, de rigidi tate (Steifheit) cum zic
nemții, dispreț uind pe valahul și secuiul, care venea în spate cu
ceva marf ă.
Eu mă gândeam c ă o institu ție superioar ă de cultur ă
româneasc ă este necesară în Brașov. Vom crea poate alta acolo,
fiindcă este necesar ă, dar fa ță de argumentele puternice ale
Academiei Comerciale, care arat ă că această instituție nu poate
funcț iona cumsecade decât al ături de o Universitate, în leg ătură cu
studii juridice superioare, Academia Comercial ă din Bra șov
trebuie mutat ă în viitor tot la Cluj. R ămâne îns ă c a l a B r a șov să
facem un alt institut de cultur ă superioară .
Aurel Potop , subsecretar de stat al Educaț iei Naționale: S ă facem o
Facultate de Litere.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Dac ă dumnealor spun c ă
este vorba numai de un an de zile, atunci Academia Comercial ă
mai rămâne înc ă un an de zile la Bra șov și problema este
soluționată. La anul, dac ă vom fi s ănătoși, Academia Comercial ă se
va putea muta în lini ște în acest local din Cluj, sau poate că vom
construi acolo un palat special pentru ea.
Nagy Géza: Domnilor, prima problem ă este colaborarea Facult ăților
de Științe. Următoarele institute de știință ale Universit ății „Regele
Ferdinand I” și ale Universit ății Maghiare sunt nevoite s ă
colaboreze: Institutul de Botanic ă, Institutul de Fiziologie Vegetal ă,

284 Institutul de Zoologie, ca re toate sunt în strâns ă legătură cu
colecțiile Uniunii Muzeului Ardelean, colec ții care sunt a șezate în
localurile institutelor respective și c a r e s u n t m e n i t e s ă serveasc ă
atât interesele științifice și didactice ale Universit ății „Regele
Ferdinand I”, cât și pe acelea ale Universit ății Maghiare; Institutul
de Fiziologie Animal ă, Institutul de Biologie, Institutele de Fizic ă și
Institutele de Chimie, care au nevoie de s ăli de lucr ări și
laboratoare amenajate și instalate în mod special.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: S ă ne oprim aici. Îmi scap ă
controlul acestei probleme. Cum este posibil ă coordonarea?
Emil Petrovici , rectorul Universit ății din Cluj: Și noi ne-am sf ătuit
cu speciali știi de la Facultatea de Științe, fiindc ă este vorba de
această Facultate. Universitatea „Regele Ferdinand I” va fi foarte
mult stingherit ă în activitatea ei dac ă va fi nevoit ă să împartă
localurile și colecțiile institutelor științifice. Știți că acolo sunt
laboratoare, care comport ă măsurători foarte fine. Dac ă de
exemplu un profesor de știință vrea să facă o lucrare de chimie sau
de fizică în laboratorul lui, el poate s ă-și amenajeze laboratorul în
așa fel încât timp de câteva luni de zile s ă nu facă decât lucrarea
care îl intereseaz ă. Deci, nu se poate ca în acela și laborator să se
schimbe întregul sistem de lucru și să vină un alt cercetă tor, ca să
facă o altă cercetare în alt ă direcție.
Și atunci propunerea Facult ății noastre de Științe este
următoarea: Facultatea noastr ă de Ș tiințe are un mobilier dublu,
adică are mobilierul de la Cluj, pe care l-am preluat acum, și are
mobilierul de la Timi șoara, fabricat acolo dup ă 1940. Mobilierul
acesta de la Timi șoara este foarte pre țios; nici nu poate fi evaluat în
bani; mesele pentru labora tor nici nu pot fi confecț ionate ast ăzi. Or,
noi ducem acest mobilier la Cluj, unde mai avem înc ă unul. Deci,
nici n-avem unde s ă-l punem ș i trebuie s ă-i căutăm un local unde
să-l așezăm. Ei bine, vom a șeza acest mobilier în Universitatea cu
limbă de predare maghiar ă. Facultatea noastr ă de Ș tiințe a înțeles
ca acest mobilier foarte pre țios, care permite crearea de

285 laboratoare, să treacă în zestrea Universit ății Maghiare, s ă fie
împrumutat sau s ă fie dat acestei Universit ăți.
Prin urmare, trebuie localuri pentru aceste institute. Ni se
pare că în clădirea Liceului „Regina Maria” sunt foarte multe
camere – mi s-a spus c ă ar fi vreo dou ă sute. Nu pot intra acolo și
laboratoarele Facult ăților de Științe?
Nagy Géza: În privin ța acestei chestiuni foarte importante din punct
de vedere ș tiințific, trebuie să exprimăm recuno ștința noastră cea
mai adânc ă. Propunerea aceasta ni s-a mai f ăcut și rândul trecut,
când am examinat aceast ă chestiune, îns ă acest mobilier de care
vorbește domnul rector Petrovici apar ține nu de aceast ă instituț ie,
ci de Institutele de Fiziologie Animal ă, de Biologie, de Fizic ă și de
Chimie. La celelalte institute pe care le-am în șirat, n-avem nevoie
de fapt de acest mobilier. Problema se pune numai pentru ultimele patru institute men ționate. Este vorba îns ă de colec țiile muzeale,
care nu se pot muta…
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Cred c ă muzeele constituie o
comoară comună și nu trebuie să tindem s ă avem un muzeu român
și un muzeu maghiar, ci s ă îmbogățim împreună colecț iile pe care
le avem. Eu vorbesc îns ă de laboratoare.
Nagy Géza: În privin ța laboratoarelor, am examinat localurile și, cu
puțină bunăvoință, în ce prive ște cele dou ă, trei localuri necesare,
cred că colaborarea este asigurat ă.. Este vorba de cinci institute
care au nevoie de multe înc ăperi.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Cum se prezint ă localurile?
Nagy Géza: La Fiziologia Vegetal ă sunt necesare 27 camere.
Profesorii s-au în țeles. Viitorul profesor maghiar va primi trei
încăperi din 27.
Prof. Emil Petrovici , rectorul Universit ății din Cluj: Eu știu că nu s-
au înțeles.
Nagy Géza: Colaborarea de fapt în privin ța laboratoarelor se pune
mai cu seam ă la Institutele de Fiziologie Animal ă, Biologie, Fizic ă
și Chimie, unde nu este vorba decât de colaborarea profesorilor. În
Liceul „Regina Maria” nu putem in stala aceste institute, din cauze

286 edilitare. Pe m ăsură însă ce se vor face lucr ările de construc ție,
vom scoate institutele acestea de acolo și ne vom folosi de
mobilierul Universit ății „Regele Ferdinand I”.
Bagdazar, ministrul s ănătății: Cât cost ă reparațiile?
Nagy Géza: Depinde de banii care ni se vor da. Lucr ările de
construc ție și reparații la Liceul „Regina Maria” cost ă 140 milioane
lei. Așa cum este acum localul, nu poate fi folosit pentru
adăpostirea institu ției noastre. Prin urmare, este vorba aici de dou ă
chestiuni: întâi, folosul comun al muzeelor și, în al doilea rând,
cooperarea aceasta a profesorilor.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Dac ă există muzee separate,
ele se dezvolt ă paralel.
Șt. Voitec , ministrul educa ției naționale: Nu știu dacă este propriu
cuvântul de „muzee”.
Prof. Emil Petrovici , rectorul Universit ății din Cluj: E vorba de
colecție.
Fl. Ștefănescu-Goang ă: Noi am pornit de la punctul de vedere ca
fiecare profesor universitar s ă lucreze în toat ă libertatea, ca s ă nu
existe posibilit ăți de fric țiuni. De aceea am evitat ca în aceste
laboratoare s ă lucreze dou ă rânduri de profesori. Chiar dac ă ar fi
vorba de doi prieteni, doi profesori nu pot lucra în acela și
laborator, fiindc ă fiecare are metoda lui de lucru și sistemul lui de
predare. De aceea am c ăutat să evităm acest lucru.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Și eu sunt de aceea și părere.
Prof. Fl. Ștefănescu-Goang ă: În al doilea rând, Facultatea de Științe n-
are localuri suficiente. În timpul rectoratului meu am construit
f o a r t e m u l t e , p e n t r u c ă cele existente nu erau eficiente. Din
moment îns ă c e F a c u l t a t e a d e M e d i c i n ă se duce la Tg. Mure ș,
însemneaz ă că cea mai mare parte a problemei este solu ționată.
Dacă dumnealor primesc Academia de Comerț , care este o
construc ție foarte mare și are încăperi foarte numeroase, acolo se
pot instala în condi țiuni foarte bune. Aceast ă Academie de Comer ț
are și laboratoare, aș a că poate, împreun ă cu Liceul „Regina
Maria”, s ă adăpostească foarte bine laboratoarele Facult ăților de

287 Științe. În felul acesta, Universitatea Maghiar ă din Cluj are mai
mult spa țiu decât avem noi, fiindc ă, de pildă, Facultatea noastr ă de
Științe n-are decât patru s ăl i d e c u r s u r i . O r , l a L i c e u l „ R e g i n a
Maria” sunt 16 clase mari, pe care noi nu le avem, în afar ă de
cămin.
De aceea, rog pe colegii no ștri de la Universitatea
Maghiar ă să înțeleagă acest lucru, fiindc ă din moment ce primesc
și localul Academiei de Comer ț, situația Universit ății Maghiare se
ușurează în mod considerabil. Și dacă pe lâng ă aceasta le mai
facem și înlesnirea furniz ării mobilierului, atunci pot să
funcț ioneze și dumnealor nestânjeni ți.
Noi încerc ăm să înlăturăm cât mai mult posibil orice
suprafață de fric țiune. În ce prive ște însă colecțiile Uniunii
Muzeului Ardelean, acestea trebuie s ă rămână acolo unde sunt. Ș i
în timpul cât a func ționat Universitatea noastr ă, aceste colec ții au
fost la dispozi ția profesorilor ș i a popula ției maghiare. Este foarte
ușor de înțeles că nici unul dintre profesorii no ștri nu va refuza
vizitarea și punerea la dispoziț ie a colec țiilor acestui muzeu, când i
se va cere. De aceea, cred c ă n-ar fi deloc bine ca acum, dup ă ce am
despărțit localurile a șa cum s-a hot ărât, totuși unele din ele s ă fie
comune.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Ca s ă scurtăm discuțiile, nici
eu nu sunt de p ărere ca în acelaș i laborator să lucreze dou ă rânduri
de profesori, mai ales c ă d e o b i c e i s a v a n ții sunt nervo și. Mă
gândesc îns ă la posibilitatea practic ă de solu ționare a problemei.
Dacă instalarea acestor laboratoare reclam ă sume prea mari, ar fi
bine ca ele s ă fie amenajate la „Liceul Regina Maria”, nu în localul
Academiei Comerciale, mai ales având în vedere provizoratul folosirii acestui din urm ă local. Eu înclin spre aceast ă soluț ie.
Dr. D. Bagdazar, ministrul s ănătății: Muzeele și colecțiile comune s ă
fie utilizate împreun ă; dar laboratoarele s ă fie separate.
Nagy Géza: Suma de 140 milioane este necesar ă pentru instalarea
ultimelor patru institute; pentru celelalte cinci n-avem nevoie de laboratoare. V-am spus c ă pentru Institutul de Fiziologie Vegetal ă

288 a v e m n e v o i e d e 2 7 î n c ăperi, aproape jum ătate dintr-un etaj din
edificiul central, egal cu un etaj al Academiei Comerciale. Ne-am și
înțeles cu domnul profesor Emil Po pp, pentru ca aprobarea acestei
înțelegeri să fie ratificat ă de Senatul Universitar.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Este bine s ă nu-i amestec ăm,
pentru că sunt riscuri de incidente, de atmosfer ă, până se va ș terge
din sufletele unora și altora orice urm ă de reac țiune. În ceea ce
priveșt e m u z e e l e , n u e s t e b i n e c a a c e s t e c o m o r i s ă fie desp ărțite.
Ele formeaz ă un tezaur comun pentru ambele popoare. Deci, pe
linie muzeal ă se poate face o colaborare între studen ții români și
studenții unguri, muzeele putând fi cercetate alternativ de că tre
studenții români și de studen ții maghiari. Deci, ele pot r ămâne în
aceeași clădire. Nu sunt de p ărere ca să se lucreze în comun în ceea
ce priveș te laboratoarele, pentru c ă ar trebui mereu să fie
supraveghea ți și profesorii, și studenții.
Nagy Géza: Î n c e e a c e p r i v e ște colaborarea Facult ăților de Științe,
următoarele institute de științe ale Universit ății „Regele Ferdinand
I” și ale Universit ății Maghiare sunt nevoite a colabora: Institutul
de Geologie, Institutul de Mineralogie etc, ele vor func ționa în mod
provizoriu pân ă la terminarea Liceului „Regina Maria”. Este, prin
urmare, numai o colaborare provizorie.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Paralel începe ți să vă
instalați. Aduceți și materialul de la Timi șoara.
Nagy Géza: În privin ța celorlalte institute, în strâns ă legătură cu
muzeele, v ă rugă m să delegați o comisiune neutr ă, pentru a
examina situa ția la fața locului.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Vom forma o comisiune
mixtă, care va avea dreptul s ă hotărască în mod definitiv.
Nagy Géza: Noi nu ne putem pronun ța în numele societ ății…
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Aceast ă comisiune va cerceta
situațiunea la fa ța locului, va putea s ă hotărască și numai în caz de
diferend se va face un referat c ătre noi, iar noi vom arbitra de aici,
arbitraj f ără apel, atât din partea românilor, cât ș i din partea
ungurilor.

289 Prof. Fl. Ștefănescu Goang ă: Principiul r ămâne acesta, ca fiecare s ă
aibă local propriu.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Tendin ța este aceasta: dv. s ă
rămâneți în localurile deja existente și afectate Universit ății
române, iar dumnealor s ă aibă localuri separate. V ă rog să vă
mulțumiți cu aceast ă declara țiune. Instala ți-vă însă în mod
provizoriu, colaboraț i și lăsați să trăiască amândou ă instituț iile.
Vom institui un organ neutral care va rezolva diferendele care se
vor ivi, iar noi vom arbitra în ultim ă instanță. Aceasta este
soluțiunea cea mai bun ă. Acesta este un principiu care lini ștește și
pe unii ș i pe ceilalț i. Colaborarea aceasta este provizorie, pân ă
când vom avea noi posibilit ăți bugetare ca s ă facem instalarea în
clădiri frumoase și bine amenajate. L ăsați-ne însă să respirăm puțin
din punct de vedere bugetar. Înc ă o dată vă repet, tendin ța noastră
este ca fiecare s ă aveți local separat.
Nagy Géza: Î n c e e a c e p r i v e ște colaborarea profesorilor, normele
trebuie fixate printr-o decizie ministerial ă.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Redacta ți această decizie
împreun ă, pentru ca s ă nu mă ocup eu de ea. Dv. nu veni ți la mine
decât atunci când ave ți diferende pe care nu le pute ți soluționa,
pentru rest v ă rog să mă cruțați.
Nagy Géza: Acum urmeaz ă problema aș ezării Facult ății de
Medicină. Pentru a șezarea Facult ății de Medicin ă se oferă două
modalități: în colaborare cu Facultatea de Medicin ă a Universit ății
„Regele Ferdinand I”; în localul propriu.
Universitatea Maghiar ă a fost hot ărâtă la colaborarea cea
mai pașnică și colegială cu Facultatea de Medicin ă a Universit ății
„Regele Ferdinand I”, îns ă după predarea ș i preluarea institu țiilor
și clinicilor universitare s-au ivit greut ăți neașteptate. C ăutând
modalitatea spre a putea evita fric țiunile, comisia de conducere a
Universit ății Maghiare s-a sim țit nevoită de a examina posibilit ățile
așezării Facult ății de Medicin ă în orașul Tg. Mure ș.. Pe baza
raportului exper ților, comisia a ajuns la hot ărârea că din partea sa
nu ridică nici o greutate înaintea mut ării Facult ății de Medicin ă la

290 Tg. Mure ș, dacă se vor realiza urm ătoarele condi țiuni: 1)
Ministerul de R ăzboi să renunțe la Liceul Militar din Tg. Mure ș, cu
toate accesoriile mobile și imobile ale acestuia, în favoarea
Facultății de Medicin ă maghiare din Cluj; 2) Ministerul S ănătății
Publice s ă pună sub conducerea și administrarea Facult ății de
Medicină maghiare spitalele publice din Tg. Mure ș, cu toate
accesoriile mobile ș i imobile ale acestora. Avem nevoie înc ă de o
sută de paturi.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Aici este o chestiune pentru
care trebuie s ă vă puneți de acord cu domnul ministru al s ănătății
publice.
Nagy Géza: E s t e u n s p i t a l b i s e r i c e s c c a r e n u f u n c ționează. De
asemenea, este un c ămin unde au stat deporta ții evrei, care acum s-
au întors acas ă.
Csőgör Ludovic: Acolo este o sal ă de operaț ie.
Nagy Géza: 3) Ministerul Educa ției Naționale să închirieze pe o
durată cât se poate de îndelungat ă sanatoriul particular din Tg.
Mureș.
Dr. D. Bagdazar , ministrul s ănătății: Mi se pare c ă este al Ap ărării
Patriotice. Am s ă mă interesez.
Nagy Géza: 4) Azilul de copii din Tg. Mure ș să fie mutat într-un
castel expropriat în apropierea ora șului și edificiul azilului s ă fie
dat în folosin ța Facultății de Medicin ă maghiare.
Dr. D. Bagdazar , ministrul s ănătății: Ce capacitate are acest azil?
Nagy Géza: Are o capacitate de 120 paturi. Acest azil poate să fie
așezat într-un castel de lâng ă Tg. Mure ș, la Porunca sau în alt ă
parte.
Dr. D. Bagdazar , ministrul s ănătății: Noi avem multe cl ădiri goale
în Ardeal, care au capacitate pân ă la câte o mie de paturi. În ele
vom face sanatorii de tuberculo și.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Dac ă veți muta azilul de
copii într-un castel lâng ă Tg. Mure ș, cu atât mai bine.
Nagy Géza: 5) Guvernul să pună la dispozi ția Universit ății
Maghiare o sum ă corespunz ătoare – vom reveni asupra

291 chestiunilor financiare – pentru amenajarea și instalarea localurilor
sus amintite, conform scopurilor didactice și științifice ale clinicilor
și institutelor, care urmeaz ă să fie așezate în aceste localuri.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Vom face tot ce este posibil.
Vă rog însă să faceți numai cheltuielile strict necesare, ca s ă puteți
începe s ă lucrați; să nu pășiți la lucrări mari, care n-ar putea fi
înfăptuite imediat și care nu sunt de absolut ă necesitate. Sper ăm că
vom ajunge la stabilizarea leului, la normalizarea pre țurilor și
salariilor. Atunci vom putea p ăși la opere care s ă necesite sume
mai puțin astronomice. V ă dați seama ce înseamn ă numai
reparațiile în aceste timpuri. Fac apel c ălduros la reprezentan ții
Universit ății Maghiare s ă înțeleagă că nu putem da deocamdat ă
decât strictul necesar pentru ca aceast ă instituț iune să poată
funcț iona, nu s ă o punem în stare de perfectă amenajare, frumoas ă
și bine dotat ă, așa cum cere o astfel de institu țiune.
Nagy Géza: Dacă Ministerul S ănătăți i n e v a v e n i î n a j u t o r c u
inventarul necesar, de care dispune, atunci aceste cheltuieli se vor
reduce la minimum.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Cu cât va trece vremea cu
atât vom face o instalare modern ă și frumoasă , pentru ca aceast ă
instituț iune să nu fie mai prejos de nivelul celorlalte institu țiuni. Și
apoi, nu putem s ă facem totul pentru Facultatea de Medicin ă
maghiară și prea pu țin pentru copilul nostru, pentru Universitatea
româneasc ă.
Nagy Géza: Avem nevoie la Tg. Mure ș de 400 paturi.
Dr. D. Bagdazar , ministrul s ănătății: Cât cost ă?
Nagy Géza: 270 milioane lei. Această sumă s e v a p u t e a r e d u c e l a
jumătate dac ă acest mobilier ne va fi pus la dispozi țiune de
Universitatea din Sibiu sau de Ministerul S ănătății, sau de
Ministerul Armatei, care ne-ar putea veni în ajutor. Astfel, aceast ă
sumă s-ar putea reduce cu mult, care pare astronomic ă.
Dr. D. Bagdazar, ministrul s ănătății: Aparent aceast ă sumă nu este
astronomic ă. Noi am desfiin țat spitalele din zona interioar ă, care
înseamnă câteva mii de paturi. Din aceste câteva mii de paturi vor

292 putea trece o bun ă parte pentru clinici. Ele sunt deja trecute în
buget.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Domnule ministru Bagdazar,
te rog foarte mult s ă faci tot efortul pe chestiunea aceasta, pentru a
fi rezolvat ă.
Prof. Emil Petrovici , rectorul Universit ății din Cluj: Avem și noi
nevoie de un num ăr de paturi.
Dr. D. Bagdazar, ministrul s ănătății: Vă dăm. Este vorba nu numai
de paturile goale, ci și de între ținerea lor pentru tot timpul anului.
Nagy Géza: 6) Clinica infantil ă a Universit ății Maghiare din Cluj,
Calea Mo ților 70, rămâne și mai departe în posesiunea Facult ății de
Medicină a acestei Universit ăți, ca Policlinic ă Universitar ă.
Prof. Fl. Ștefănescu-Goang ă: Sunt absolut surprins de propunerea
colegilor no ștri. Noi n-avem o clinic ă infantilă la Facultatea noastr ă
de Medicin ă, fiindcă localul este d ăr â m at . N – av e m u n d e s ă stăm,
iar în localul în care ne-am instalat, am venit cu tot materialul nostru. Prin urmare, noi trebuie s ă funcț ionăm anul acesta.
Clădirea aceasta este cump ărată de statul maghiar ș i revine acum
statului român. Dac ă dumnealor se instaleaz ă în condi țiuni așa de
bune la Tg. Mure ș, sunt surprins c ă mai vor s ă mențină o sucursal ă
a Facultății de Medicin ă maghiară la Cluj.
Csőgör Ludovic: Domnilor, trebuie s ă spun că populația maghiar ă
din Cluj ș i opinia public ă maghiar ă nu este mul țumită cu hotărârea
pe care am luat-o noi s ă mutăm clinicile la Tg. Mure ș, fiindcă
atunci Clujul, unde este majoritatea populaț iei maghiare, r ămâne
fără institute sanitare maghiare. Înainte de arbitrajul de la Viena a
fost acolo un spital reformat, care acum nu mai func ționează din
pricină că a fost bombardat. De aceea, cerem s ă rămână un institut
sau un spital cât de mic, dar s ă rămână un institut sanitar maghiar
și la Cluj.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Dar dumnealor spun c ă n-au
altă posibilitate.
D. Demeter Ioan: Acest institut n-a fost niciodat ă al Facult ății din
Cluj. Localul a fost cump ărat acum patru ani, iar Facultatea de

293 Medicină a Universit ății „Regele Ferdinand I” a avut un local
propriu pentru clinica infantil ă, așa că n-are nevoie de acest local,
care este separat.
Dr. D. Bagdazar , ministrul s ănătăți i : E s t e g r e u d e c o n c e p u t c a o
clinică pediatric ă să se separe de Facultatea de Medicin ă. Sunt
anumite discu ții și anumite analize, care trebuie f ăcute în cadrul
Facultății.
Csőgör Ludovic: Noi nu vrem s ă reținem acest local pentru o clinic ă
infantilă, ci vrem s ă facem acolo o policlinic ă destul de mic ă, un
spital, cam cu o sut ă de paturi.
Nagy Géza: Numai atât v ă rugăm să ne acorda ți.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Noi nu v ă împiedic ăm să
faceț i o clinică, dar nu în localul acesta.
Dr. D. Bagdazar , ministrul s ănătății: La noi în țară este o mare
mortalitate infantil ă, așa încât existen ța unei clinici într-un ora ș
mare este foarte indicat ă.. La noi mortalitatea copiilor în primul an
este de 20% și n-avem o asisten ță medical ă serioasă pentru copii.
Deci existen ța unei clinici ar fi foarte folositoare. Dac ă găsiți
posibilitatea s ă rezolvaț i această problem ă din punctul de vedere al
localului, noi n-am avea nimic de obiectat, fiindc ă am saluta cu tot
entuziasmul apari ția unei astfel de clinici într-un centru a șa de
mare.
Prof. Dr. N. Kernbach , decanul Facult ății de Medicin ă din Cluj:
România este țara care are mortalitatea infantil ă cea mai mare în
Balcani și poate chiar în Europa. Clinicile pe care le aveam sunt
foarte pu ține, față de speciali știi pe care îi avem. Dac ă n i s e i a
clinica infantil ă de la Cluj, se pune pentru noi o problem ă de
demografie româneasc ă. Clădirea cea veche a acestei clinici este
imposibil de amenajat. Tot ce a fost bun, s-a luat de acolo de actuala Facultate Maghiar ă. Noi trebuie să avem o clinic ă infantilă,
care să poată funcț iona imediat ș i unde noi s ă ne putem forma
specialiști.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Eu sunt pentru aceast ă
soluție, pentru c ă nu-mi închipui c ă se poate desp ărți o clinică de o

294 Facultate de Medicin ă. Idealul este ca aceast ă clinică să funcț ioneze
la Târgu Mure ș, alături de Facultatea de Medicin ă.
Csőgör Ludovic: Eu am o propunere: Statul maghiar, prin arbitrajul
de la Viena, a cump ărat localul spitalului unde lucreaz ă clinica
infantilă și a ridicat un edificiu nou cu dou ă e t a j e , c u î n c ălzire
centrală, în strada Bárdossy. Acolo intr ă cel puțin 150 paturi și ar
putea foarte bine fi instalat ă clinica infantil ă. Este vorba de c ăminul
de fete.
D. prof. Fl. Ștefănescu-Goang ă: Eu sunt într-adev ăr surprins de
propunerea colegilor no ștri. Clinica aceasta infantil ă trebuie s ă
funcț ioneze la Cluj, fiindc ă face parte din înv ățământul nostru. Nu
sunt deloc împotriv ă ca să se facă o policlinic ă sau un sanatoriu la
Cluj pentru popula ția maghiar ă; dar să se gă sească un alt local, nu
localul acesta, în care cea mai mare parte din mobilier este provenit din vechea noastr ă clinică și primit cu inventar.
Prof. Emil Petrovici , rectorul Universit ății Cluj: Dup ă câte am
înțeles, Universitatea Maghiar ă vrea să aibă o policlinică generală.
Dr. Bagdazar , ministrul s ănătății: Dv. vre ți să aveți un spital
general.
Nagy Géza: O policlinic ă.
Dr. Bagdazar , ministrul s ănătății: Policlinica este policlinic ă și
clinica este clinic ă. Ce specialitate vre ți dv. să aveți acolo?
Prof. Emil Petrovici , rectorul Universit ății Cluj: Popula ția maghiar ă
merge de obicei la clinic ă. Fiecare om știe că Universitatea
însemneaz ă clinici; fiecare știe care este doctorul care îl vindec ă.
Pentru oamenii din popor, clinicile reprezint ă Universitatea. Dac ă
se duc clinicile, Universitatea a disp ărut. Dân șii însă vor să lase o
urmă a acestei Facult ăți de Medicin ă Maghiare de la Târgul Mure ș
la Cluj, în care s ă fie toate clinicile în embrion, pentru ca meseria șii
și țăranii maghiari s ă se ducă tot la clinici. Eu cred c ă ideea nu este
rea. Însemneaz ă că Facultatea de Medicin ă nu s-a dus cu totul la
Târgu Mure ș, ci a mai r ămas ceva din ea ș i la Cluj. Este aceasta o
satisfacție pentru popula ția maghiar ă și trebuie s ă ne gândim s-o
dăm. Soluția însă n-o văd ca să ni se ia nou ă clinica infantil ă sau să

295 fim trimi și să ne instal ăm în căminul de fete. Aceasta nu este
posibil, fiindc ă avem foarte mul ți studen ți acolo. Deci, trebuie
căutat un alt local.
Dr. Bagdazar , ministrul s ănătății: Ce înțelegeți dv. prin policlinic ă?
Vreți să dați acolo numai consulta ții sau să înființați un spital
multilateral cu paturi?
Nagy Géza: Cu dou ă secții.
Dr. Bagdazar , ministrul s ănătății: Cu o sec ție de medicin ă internă și
una de chirurgie. Deci, vre ți un spital maghiar în Cluj, nu o
policlinic ă.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Domnilor, s-a ar ătat și de o
parte și de alta ceea ce se dore ște, și fiindcă trebuie g ăsită o soluție,
să-mi daț i voie să mă rezum la urm ătoarea: În ceea ce prive ște
opinia public ă, care s-ar împiedica de acest lucru, c ă s-a mutat la
Tg. Mure ș Facultatea de Medicin ă Maghiară , eu cred c ă nu trebuie
să ne temem de ea. Cine este sincer democrat, cine a cunoscut
trecutul și face comparaț i e c u c e e a c e e s t e ac u m , s e v a î m p ăca în
sufletul lui. Celui care se împac ă cu aceast ă situație și care mai are
un gram de r ămășiță de reacționarism, noi trebuie s ă-i spunem cu
c u r a j : C e v r e i , e s t e n e v o i e d e u n c o m p r o m i s , f i i n d c ă nimic nu se
realizeaz ă sută în sută și ideal.
Avem o Universitate Maghiar ă la Cluj; avem o Facultate de
Medicină la Tg. Mure ș, care este capitala Secuimii. Dac ă ar trăi
Bernarzii, ei ar fi aici ș i ar vedea o Facultate de Medicin ă Maghiar ă
înființată în localul Școlii Militare de la Tg. Mure ș. Sub raportul
acesta și pentru noi românii, ș i pentru fiecare Maghiar sincer și
care nu urm ărește o ranchiun ă, trebuie s ă fie o mare mul țumire că
problema a fost solu ționată astfel.
Dacă dv. crede ți că este necesar din punct de vedere
practic să aveți un spital maghiar în Cluj – de și bolnavii nu se vor
mai uita la na ționalitatea spitalului –, ca s ă fiți acoperi ți sută în
sută, să căutăm să facem undeva acest spital. Nu pot îns ă să merg
așa de departe încât s ă lipsesc Facultatea de Medicin ă de o clinic ă
infantilă. Să căutăm o solu ție practic ă pentru a v ă da posibilitatea

296 să aveți un spital maghiar la Cluj, îns ă trebuie s ă fim destul de tari
față de opinia public ă și să-i arătăm miezul chestiunii. S ă nu se lase
cineva influen țat de am ănunte, când întregul este a șa de frumos și
de învior ător.
Csőgör Ludovic: Sunt dou ă localuri, de aceea am cerut. Sunt mai
multe decât a avut înainte Facultatea.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Am dat Școala Militar ă de la
Tg. Mure ș, Liceul „Regina Maria” din Cluj, localul Academiei de
Înalte Studii Comerciale.
Csőgör Ludovic: În c ăminul de fete sunt dou ă etaje.
Dr. P. Groza , președintele Consiliului: Universitatea român ă va
rămâne cu clinica infantilă , Universitatea maghiar ă urmează să se
instaleze în localurile pe care le-am pus la dispozi ție, urmând ca
Universitatea română să se instaleze în localurile pe care le are.
Prof. Fl. Ștefănescu-Goang ă: Este imposibil s ă dăm căminul de fete.
Prof. Emil Petrovici , rectorul Universit ății din Cluj: C ăminul de fete
nu se poate da. Este un local la care ținem noi foarte mult.
Prof. Fl. Ștefănescu-Goang ă: Timp de 20 ani de zile clinicile noastre
au primit populaț ia maghiar ă și a fost tratat ă în condi țiuni cât se
poate de bune. Aș a vom face și de aici înainte. Vom da asisten ță
atât românilor, cât și ungurilor, aceasta cu atât mai mult cu cât în
corpul nostru profesoral vor fi și profesori unguri. Clinicile noastre
din Cluj vor primi și populația român ă și populația maghiar ă.
Dr. D. Bagdazar, ministrul s ănătății: Noi ne concentr ăm prea mult
la orașe. Asistenț a medical ă la sate este inexistent ă. Crearea unui
nou spital în plus, unde sunt deja clinici, este inoportun ă. În Cluj se
dă o asistență suficient ă deocamdat ă. Clinicile noastre vor putea s ă
facă față și cerințelor populaț iei maghiare, cu atât mai mult cu cât
profesorii no ștri din Cluj cunosc limba maghiar ă.. Deci, popula ția
maghiară poate să aibă o asisten ță medical ă, profesorii de acolo
știu aproape to ți limba maghiar ă, fără ca să fie nevoie de crearea
unui nou spital.
Dr. P. Groza, pre ședintele Consiliului: Sub raportul asisten ței
medicale, clinicile și spitalele din Cluj pot servi și pe unii și pe alții.

297 Refuz să cred că ar mai putea d ăinui mentalitatea de a merge la un
spital românesc sau la un spital unguresc. Popula ția maghiar ă din
Cluj va putea merge pentru tratament la clinicile noastre
românești, după cum popula ția româneasc ă din Tg. Mure ș va
trebui să meargă pentru tratament la spitalele maghiare de acolo.
Așa văd eu situa ția.
Vasile Luca: Eu cred c ă argumentul „a cump ărat statul maghiar”
sau „a cump ărat statul român” trebuie s ă cadă , pentru c ă atât
Universitatea Maghiară , cât și Universitatea Român ă, sunt ale
statului român. Deci, toate cl ădirile, tot ce se vede, sunt ale statului
român. Tot ceea ce s-a cl ădit în timpul acesta sau înainte în
Ardealul de Nord a devenit proprietatea statului român.
Argumentul acesta trebuie dat deoparte, fie c ă este sus ținut de o
parte, fie c ă este sus ținut de c ătre unguri, fie c ă este sus ținut de
către români.
În ceea ce prive ște opinia public ă din Cluj, să -mi daț i voie
să mă războiesc cu aceast ă opinie public ă a Clujului. Opinia
publică a Clujului este a șa cum s-a creat de diferite elemente. Noi
am găsit la început o opinie public ă la Cluj ostilă revenirii
Universit ății Maghiare de acolo, și mai ales am g ăsit o serie de
piedici puse de anumite elemente, care nu vor s ă se realizeze acest
lucru, Universitatea Maghiar ă, elemente care fac parte din
rândurile șoviniștilor români, ca și din rândul șoviniștilor
maghiari. Aceste elemente au pus astfel problema și au venit cu
astfel de preten țiuni ca să nu se poat ă realiza aceast ă operă . Ele nu
văd scopul adev ărat, n-au în țeles eforturile pe care le-am f ăcut
pentru realizarea acestui mare țel, urmărit de toate forț ele
democratice din România f ără deosebire de na ționalitate. For țele
democratice din România fac tot efortul ca să mergem pe linia
împăcării acestor dou ă popoare. Aceste elemente agit ă și astăzi,
după cum au agitat la început. S-a întâmplat îns ă o mare schimbare
în plus.
Noi trebuie s ă rezolvăm aceast ă problem ă, fără să ținem
seama că nu dăm satisfac ție unei mici p ărți din opinia public ă a

298 Clujului. În Cluj sunt clinici suficiente și spitale. În aceste spitale
populaț ia maghiar ă va găsi o asisten ță medical ă, pentru c ă atât
corpul profesoral, cât și personalul inferior sunt pe linia
democra ției. Acei care nu vor voi s ă se ducă la clinicile din Cluj, se
vor duce la Tg. Mure ș.
Foarte bine a spus domn ul prim-ministru, popula ția
maghiară din Cluj se va duce la clinicile Universit ății române din
Cluj, dup ă cum popula ția român ă din Târgu Mure ș se va duce la
clinicile ungure ști de acolo. Deci, nu este absolută nevoie s ă se
creeze noi clinici sau noi spitale la Cluj, pentru popula ția maghiar ă,
aceasta cu atât mai mult cu cât medicii și profesorii de la Cluj
cunosc foarte bine limba. Trebuie s ă luptăm împotriva curentelor
nesănătoase. Elementele care nu doresc s ă se înfăptuiască această
operă agită probleme str ăine de interesele acestor dou ă popoare și
caută să nu se realizeze aceast ă mare oper ă, pentru ca ele mereu s ă
aibă motive de agita ție. Când aceast ă problem ă va fi rezolvat ă,
elementele despre care am vorbit vor fi iar ăși nemulț umite. Ele nu
înțeleg greut ățile în fa ța cărora se afl ă guvernul, nu în țeleg
greutățile care apas ă asupra acestei ță ri în momentul actual,
greutăți enorme economice și financiare. Cu toate aceste greutăț i,
statul face aceste sacrificii ca s ă realizeze aceast ă operă și nu va
precupeți nici un sacrificiu, va face tot ce este posibil pentru ca s ă
realizeze aceast ă operă, care se afl ă pe linia împ ăcării celor două
popoare.
Nu trebuie s ă ne impresioneze ac țiunea acestor elemente
care vor agita permanent ș i care caut ă să găsească nod în papur ă și
să agite opinia public ă, atât cea româneasc ă, cât și cea ungureasc ă.
Împotriva acestor elemente trebuie s ă ducem o lupt ă necruțătoare.
Ultima dat ă, când au fost provoca țiunile pe care le
cunoașteți în marea mas ă a populaț iei maghiare, ele au fost
provocate de anumite elemente str ăine de democra ție, de elemente
șovine, de elemente care au fost preocupate de interese str ăine
decât acelea ale popoarelor noastre, ale poporului maghiar și ale
poporului român. Aceste elemente au agitat și au căutat să meargă

299 cu acțiunea lor pân ă acolo încât s ă se amestece ș i la Comisia Aliat ă.
Au venit cu provoca țiunea pân ă acolo încât au spus c ă această
Universitate va fi primit ă cu ciocniri sâng eroase. Pentru lini ștea și
ordinea opiniei publice, Universitatea nu trebuie s ă mai vin ă la
Cluj.
Deci, situa țiunea este clar ă. Eu sunt de acord, dac ă este
posibil, s ă se facă un spital în alt ă parte, undeva, dar nu
n u m a i d e c â t l a C l u j . L a C l u j s u n t s u f i c i e n t e s p i t a l e și instituț iuni
medicale. Cum foarte bine a spus domnul ministru al s ănătății, este
nevoie de o asisten ță medical ă la sate.
Populația maghiar ă din Cluj, având în vedere spiritul
democratic al noii Universit ăți române, va putea merge la clinicile
Universit ății române ști. Noi trebuie s ă întreprindem o ac țiune
politică democratic ă atât pentru poporul maghiar, cât și pentru
poporul român din aceast ă parte a țării. Noi trebuie s ă creăm
această atmosfer ă de perfect ă democra ție, o atmosfer ă de perfect ă
armonie între aceste dou ă popoare. Înc ă o dată, popula ția
maghiară din Cluj va g ăsi în clinicile Universit ății române de acolo
tot sprijinul sanitar. Un asemenea angajament îl iau și profesorii de
la aceast ă Universitate, după cum un asemenea angajament ne
vom lua și noi, conduc ătorii organiza țiilor democratice din aceast ă
țară.
În principiu, când va fi posibil se vor forma mai multe
spitale, îns ă deocamdat ă trebuie s ă punem cap ăt agitațiilor și să
realizăm aceast ă operă în interesul ambelor popoare, s ă realizăm
Universitatea Româneasc ă și Universitatea Maghiar ă. La început
pornim cu mijloace modeste și treptat, treptat vom c ăuta să dăm o
dezvoltare mai mare. Noi nu am terminat cu dezvolt ările noastre
pentru cultura româneasc ă și pentru cultura ungureasc ă. Sunt
perspective f ără de sfâr șit atât timp cât va exista o dezvoltare
științifică, pentru toate aceste institu țiuni. Noi nu putem în
momentul actual s ă facem totul. Trebuie s ă înțelegem cu to ții acest
lucru. S-a dat pentru Facultatea de Medicin ă maghiar ă un local
frumos la Tg. Mure ș, s-a fă cut tot ce este posibil pentru

300 Universitatea Maghiar ă d e l a C l u j , a v e ți în viitor tot sprijinul
guvernului și vă rog să nu venim și să îngreun ăm situația.
Guvernul se g ăsește în fața unei situaț iuni grele financiare și
economice. Noi ne lu ăm însă angajamentul ca în viitor s ă vă
punem la dispozi ție tot ce este necesar pentru dezvoltarea
culturală atât a poporului maghiar, cât și a poporului român, și în
genere a tuturor cet ățenilor acestei țări. Vom c ăuta ca să satisfacem
cerințele culturale ale acestei țări, să dezvoltăm aceste institu țiuni
și să mergem pe calea progresului. Nu trebuie s ă ne împiedic ăm în
realizarea marilor opere de am ănunte pure, pentru c ă o mică parte
din opinia public ă a Clujului este contra. Noi vom transforma
această opinie public ă. Totul depinde de conducerea noastr ă, ca
această opinie public ă să înțeleagă că ceea ce nu putem realiza
astăzi, vom realiza mâine. Important este c ă această instituț ie de
cultură va fi realizat ă.
Eu sunt de p ărere că Universitatea român ă nu poate s ă
rămână fără această clinică infantil ă, după cum Facultatea de
Medicină de la Tg. Mure ș nu poate s ă funcționeze fără clinicile
respective. În ceea ce prive ște spitalul, dac ă va fi posibil, mai târziu
s e v a r e a l i z a , d a r a c e a s t a n u n u m a i d e c â t î n C l u j , c i î n a l t ă parte,
unde asisten ța medical ă lasă de dorit. Noi nu putem crea aceste
clinici și spitale în Cluj, pentru c ă în acest ora ș este o mare criz ă de
locuințe . A r f i u n m a r e s c a n d a l c a n o i s ă creăm institu ții peste
instituț ii, acolo unde func ționarul public doarme la birou pe mese.
Noi nu putem să extindem aceste institu ții fără nici o margine.
De asemenea, c ăminul de fete nu poate s ă ia altă destinație,
pentru că această lume studen țească nu poate fi încartiruit ă în altă
parte. La Tg. Mure ș sunt posibilit ăți mai multe de încartiruire,
mult mai u șoare, atât pentru profesori, cât ș i pentru personalul
inferior. Nu trebuie s ă ne gândim s ă smulgem cât mai mult și totul
deodată. Noi suntem de p ărere că nu trebuie s ă facem mai mult
decât atât cât putem, s ă nu ne întindem picioarele mai mult decât
ne acoper ă plapuma. Dac ă găsiți altă clădire și dacă sunt
posibilități financiare, se va putea realiza și acest spital. Dar, repet,

301 în Cluj sunt clinici, sunt spitale, unde popula ția maghiar ă și
română va putea g ăsi o asisten ță medicală.
La Cluj veneau oameni din toat ă provincia pentru a g ăsi o
asistență medical ă. Acei ce nu vor voi s ă se ducă la clinicile
Universit ății din Cluj se vor putea duce la clinicile Facult ății de
Medicină din Tg. Mure ș, după cum în ultimul timp se duceau la
Sibiu. Problema spital ului este o problem ă secundar ă, pe care dac ă
n-o putem realiza momentan, ea nu va putea stingheri activitatea
Universit ății „Regele Ferdinand I”. Deci, trebuie s-o l ăsăm
deoparte.
Dr. P. Groza, președintele Consiliului: Domnilor, a șa cum spunea
domnul Luca, în leg ătură cu opinia publică , și la Tg. Mure ș este o
opinie publică , ale cărei manifest ări le-am înregistrat. Ce de
proteste a produs în cercurile burgheze române ști, așa-numite
democratice, mutarea Facult ății de Medicin ă maghiar ă la Tg.
Mureș! Se spunea: Atunci am pier dut totul; se maghiarizeaz ă totul.
Vasile Luca: Să ne gândim și la opinia public ă româneasc ă.
Dr. P. Groza, președintele Consiliului: Eu frâng aceast ă opinie
publică și dau spitale și instituț ii de cultur ă maghiarilor. Am f ăcut
o minunat ă experien ță la Congresul Plugarilor – fiindc ă trebuie s ă
știți că nu ță ranii, ci intelectualii, majoritatea intelectualilor, au
protestat împotriva acestei m ăsuri –, chemând pe plugari și
spunându-le ce am f ăcut. Ei au ră spuns: Foarte bine, numai s ă fie
doctori buni și doctorii bune. Atunci am pus fa ță în față pe
intelectuali și pe țărani și am spus plugarilor: Domnii ace știa sunt
contra m ăsurii luate de noi. Iar țăranii au r ăspuns: Apoi domnii
aceștia totdeauna ne-au încurcat. Iat ă opinia public ă.
Întreaga secuime va sim ți rezultatele acestei m ăsuri. Și
secuimea are tot atât de mari nevoi cum au și moții noștri. Ce n-a ș
da eu ca într-o localitate din Munț ii Apuseni s ă pot avea și eu o
clinică. De aceea, v ă rog să fiți de acord asupra acestei solu ții, cu
obligațiunea din partea noastr ă că, atunci când vom avea mijloace
și localuri, vom rezolva aceast ă problem ă cum se cuvine.

302 Dr. D. Bagdazar, ministrul s ănătății: Domnilor, vreau s ă ilustrez
numai o afirma țiune a domnului Luca. Am fost impresionat atunci
când am v ăzut în statisticile Ministerului S ănătății din 1943
raportul dintre num ărul medicilor și popula ția la ora șe și la sate.
Astfel, la Sibiu este un medic la 161 locuitori, iar la Bucure ști este
un medic la 200 locuitori. Cred c ă la Cluj propor ția este similar ă.
La sate îns ă, avem un medic la 18.000 locuitori. Prin urmare,
vedeț i, dacă noi reprezent ăm cu adev ărat un curent democratic,
trebuie s ă ne concentr ăm toată atenția asupra popula ției de la sate
și – așa cum foarte bine a spus prietenul Luca – s ă facem acolo ceva
mai mult.
În al doilea rând, existen ța Facultăților de Medicin ă este ș i
ea în raport cu num ărul popula ției. În Uniunea Sovietic ă, pe care o
luăm totdeauna ca exemplu, exist ă o Facultate de Medicină la 2
milioane de locuitori. Aceea și proporție trebuie p ăstrată și la noi.
Nu știu dacă populaț ia maghiar ă din Ardeal num ără 2 milioane de
locuitori; eu cred c ă nu. Ș i totuși o Facultate de Medicin ă
deserveș te necesit ățile acestei popula ții. Noi avem în restul țării,
pentru toat ă populaț ia noastr ă româneasc ă, patru Facult ăți de
Medicină. Cu acestea deservim nevoile a 8 milioane locuitori, iar
p e n t r u r e s t a m m a i a v e a n e v o i e d e î n c ă câteva Facult ăți.
Deocamdat ă n u l e p u t e m f a c e . R ămâne să v e d e m , î n s i t u a ția
actuală ce măsuri putem lua.
Demeter Ioan: Domnilor, ca s ă trecem mai departe, lu ăm act de
declarația dv. că, după înființarea Facult ății de Medicin ă maghiar ă,
se va căuta o solu ție pentru instalarea unui spital maghiar la Cluj.
Vom veni atunci în fa ța guvernului cu alte propuneri și alte soluț ii.
Dr. P. Groza, președintele Consiliului: V ă mulțumesc.
Nagy Géza: Atunci problema urm ătoare ar fi ca Facultatea de
Medicină a Universităț ii Maghiare, ca și celelalte Facult ăți ale
acestei Universit ăți, să-și păstreze inventarul s ău procurat dup ă 11
septembrie 1940. Afar ă de aceasta, având în vedere situaț ia izolată
din punct de vedere științific a Facult ății de Medicin ă la Tg. Mure ș,
Ministerul Educa ției Naționale să dispună cedarea dubletelor de

303 reviste, de c ărți didactice și științifice și de inventar general, din
partea bibliotecilor publice și institutelor de medicin ă din Cluj, în
folosința Facultății de Medicin ă a Universit ății Maghiare.
Afară de cele ș apte puncte de mai sus, trebuie s ă fie
menț ionat că la mutarea Facult ății de Medicin ă a Universităț ii
Maghiare la Tg. Mure ș nu se poate proceda decât dup ă o
organizare definitiv ă a acestei Facult ăți, adică numai dup ă
numirea profesorilor și personalului didactic. Avem greut ăți foarte
mari; n-avem personalul numit, pe care s ă-l trimitem, ca să se
prezinte acolo ca persoane oficiale. Pân ă a t u n c i s u n t e m î n t r – o
situație destul de penibil ă.
Șt. Voitec, ministrul Educa ției Naționale: Se va rezolva și această
chestiune.
Dr. P. Groza, președintele Consiliului: De acord.
Prof. Fl. Ștefănescu-Goang ă: Noi am propus și suntem de acord ca
inventarul din 1940, care a fost procurat de Universitatea Maghiar ă, să-i rămână ei. Vreau îns ă să vă atrag aten ția că o parte
din inventar, pe care l-am avut pân ă la 1940, a plecat din
Universitatea noastr ă; a fost luat de armata maghiar ă. Lipsește
foarte mult din acest inventar. Ar fi foarte bine dac ă s-ar găsi
mijlocul ca guvernul maghiar să ne redea acest inventar, pe care
noi l-am avut și care acum ne lipse ște.
Nagy Géza: Avem informa țiuni precise unde este o parte din acest
material, care a fost evacuat. De fapt, s-a încercat o evacuare total ă
a Universit ății din Cluj, mai întâi din cauza bombardamentelor în
anii 1942, 1943 și 1944, iar pe urm ă a venit un ordin în toamna
trecută, ca să se procedeze la o evacuare totală a Universităț ii.
Atunci, Senatul Universitar a prot estat împotriva acestui ordin,
însă înainte s ă se ajung ă la aceast ă măsură, în cursul evacu ărilor
făcute din pricina bombardamentului și a războiului, de fapt au
fost scoase din Cluj cam 180 l ăzi. O parte din acest material a fost
dus la Kesten, lâng ă Balaton, însă c e s – a î n t â m p l a t c u p a r t e a
cealaltă, scoasă din Cluj, nu știm. Dacă se vor ivi posibilit ăți pentru
recuperarea acestui material, trebuie luate imediat m ăsuri. Noi îns ă

304 n-avem informaț ii. Am primit odat ă un ră spuns că, date fiind
greutățile de transport, nu poate fi vorba de readucerea acestui
material. Guvernul îns ă poate lua m ăsuri în acest scop.
Dr. P. Groza, președintele Consiliului: Eu v ă mulțumesc pentru
lămurirea dat ă, care îmi va servi foarte mult. Apelez la
organiza țiile politice maghiare s ă mă ajute în tratativele pe care le
voi deschide cu guvernul din Budapesta, pentru a g ăsi o
modalitate de restituire a acestui mobilier.
Prof. Emil Petrovici, rectorul Universit ății din Cluj: Dar la Vadul
Crișului nu este nimic?
Csőgör Ludovic: Întrucât eu am stat la Facultate timp de patru ani
știu că, din cauza bombardamentelor, s-a dat un ordin s ă
împachet ăm toate lucrurile și să le trimitem la sate. Am auzit c ă
din cele 180 lă zi trimise, majoritatea sunt acolo, într-o m ănăstire.
Trebuie s ă luăm legături cu guvernul maghiar s ă le aducem.
Prof. Emil Petrovici, rectorul Universit ății din Cluj: Dar la Vadul
Crișului este ceva?
Csőgör Ludovic: Este ș i acolo ceva, trebuie s ă trimitem un delegat s ă
cerceteze.
Prof. Emil Petrovici, rectorul Universit ății din Cluj: Noi avem dou ă
camioane; putem s ă trimitem pe cineva, dar trebuie s ă vie și un
delegat din partea Universit ății Maghiare.
Demeter Ioan: Universitatea Maghiar ă este dispus ă să facă toate
demersurile pe lâng ă guvernul maghiar pentru restituirea acestor
materiale; este dispus ă chiar s ă formeze o delega țiune care,
împreun ă c u u n r e p r e z e n t a n t a l g u v e r n u l u i r o m â n , s ă plece în
acest scop la Budapesta. Dacă guvernul român pune la dispozi ție
camioane, în câteva s ăptămâni putem readuce acest material.
Dr. P. Groza, președintele Consiliului: Îl vom readuce cu ajutorul
armatei. V ă rog să luați act.
Prof. Fl. Ștefănescu-Goang ă: Noi vă mulțumim.
Nagy Géza: În fine, trebuie accentuat c ă și în cazul când condi țiile
de mai sus ar fi considerate ca realizabile, și s-ar hot ărî mutarea
Facultății de Medicin ă la Tg. Mure ș, până când nu vor fi realizate

305 condițiile de mai sus ale func ționării, la Cluj trebuie s ă fie menținut
fără întrerupere sistemul de colaborare între cele dou ă Facultăți de
Medicină.
Prof. Fl. Ștefănescu-Goang ă: Am și stabilit.
Prof. Emil Petrovici, rectorul Universit ății din Cluj: Tocmai în ultima
noastră ședință ne-am izbit de dificult ăți în ceea ce prive ște această
colaborare și a trebuit ca personalul nostru s ă se înțeleagă cu
personalul Universit ății Maghiare. Au început discu ții, chiar
neoficiale, în ceea ce prive ște împărțirea încăperilor între clinici; a
fost destul atât ca să se turbure spiritele. Atunci ne-am în țeles cu
conducerea Universit ății Maghiare s ă se dea un comunicat dup ă
întrunirea noastr ă de astăzi, arătându-se c ă guvernul a hot ărât să
așeze Facultatea de Medicin ă a Universit ății Maghiare la Tg.
Mureș. În cazul acesta, conducerea Universit ății Maghiare face
cunoscut personalului Facult ății de Medicin ă și personalului
clinicilor c ă este la Cluj în situa ție de lichidare, a șa că nu mai este
cazul să se facă discuții pentru fiecare înc ăpere în parte, fiindc ă nu
este vorba de o instalare la Cluj a acestei Facult ăți.
Trebuie s ă rămânem la aceast ă hotărâre. Acesta este
comunicatul care ar lini ști spiritul și personalul românesc și
spiritul și personalul maghiar. Este vorba de o situa ție de lichidare
a personalului Facult ății de Medicin ă, până la instalarea acestei
Facultăți la Tg. Mure ș. Tot personalul Facult ății de Medicin ă
maghiară este considerat în aceast ă situație, până când se va putea
muta la Tg. Mure ș.
Csőgör Ludovic: Ne-am gândit s ă aranjăm și această chestiune. Dac ă
Facultatea de Medicin ă Maghiar ă se mută la Tg. Mure ș, e bine s ă
începem s ă intrăm la Cluj în stare de lichidare.
Dr. P. Groza, președintele Consiliului: Noi d ăm comunicatul chiar
astăzi. Legea o facem imediat.
Vasile Luca: Nu este nevoie de o lege; este suficient ă o decizie.
Dr. P. Groza, președintele Consiliului: Dar legea tot trebuie
modificat ă.

306 Vasile Luca: N-am studiat chestiunea. Cred îns ă că, pentru mutarea
sediului Facult ății Maghiare de Medicin ă d e l a C l u j l a T g . M u r e ș
este suficient ă o decizie.
Dr. P. Groza, președintele Consiliului: V ă rog să redactați împreun ă
comunicatul. Se va da un comunicat și în limba maghiar ă, ca să fie
liniștiți și ungurii. Pân ă la mutarea Facult ății de Medicin ă
maghiare la Tg. Mure ș, personalul acestei Facult ăți rămâne ca
oaspete la Cluj.
În ceea ce prive ște partea financiar ă, am avut conversa ții
cu domnul ministru de finan țe, pe care nu l-am mai chemat aici, ca
să examinăm noi împreun ă toate posibilit ățile. În urma hot ărârii
Consiliului de Mini ștri, a trebuit s ă mă îngrijesc eu și de chestiunile
financiare. Cât ă vreme Consiliul de Mini ștri mi-a men ținut acest
mandat, am dat cinci sute milioane. Din aceast ă jumătate de
miliard însă , 370 milioane se duc pe lefurile ș i diferențele de salarii
ale învățătorilor din Nordul Ardealului.
Aurel Potop, subsecretar de stat la Educa ția Națională: Îmi permite ți
să vă amintesc în țelegerea de atunci. Am ob ținut un credit de la
dv. și de la cei care au asistat la aceast ă ședință și a rămas ca o
jumătate de miliard să fie destinat ă repunerii în func țiune a
întregului înv ățământ din Ardeal. Plata personalului însă era
dinainte stabilit ă.
Dr. P. Groza, pre ședintele Consiliului: Nu mai e actual ă chestiunea.
Am chemat pe domnul ministru de finan țe care mi-a prezentat
situațiunea.
Aurel Potop, subsecretar de stat la Educa ția Naț ională: Sunt credite
acordate dinainte.
Dr. P. Groza, președintele Consiliului: Am hot ărât să pun la
dispoziție aceast ă sumă de 500 milioane lei, pentru ambele
universit ăți, pentru a face investi țiile necesare. Peste o lun ă, două,
veți veni din nou și vă vom da alte sume de bani.
Șt. Voitec, ministrul Educaț iei Naționale: S ă stăruiți pe lâng ă
domnul ministru de finan țe ca să se ordonan țeze imediat aceste

307 sume. Se fac promisiuni și când să se facă ordonan țarea, nu se dau
bani.
Dr. P. Groza, președintele Consiliului: Am aici un memoriu al
Uniunii Populare Maghiare, pe care îl voi cerceta cu toat ă
atențiunea.
Nagy Géza: Urmeaz ă condițiunile financiare ale func ționării.
Dr. P. Groza, președintele Consiliului: Începe ți și faceți proiectele și
devizele numai cu ceea ce este strict necesar. Eu voi trimite la Cluj
o jumătate de miliard. V ă rog, pe ambele p ărți, să faceț i strictul
necesar. V ă rog să vă restrângeț i la ceea ce trebuie pentru ca
instituț ia să meargă înainte. Nu face ți investi ții inutile. Rog pe
domnii reprezentan ți ai Universit ății Maghiare s ă se restrâng ă în
aceste cheltuieli, pentru c ă sunt interese în joc ale statului. Asupra
noastră apasă sarcini foarte grele, sarcini pe care le suport ă și
poporul român, și poporul maghiar.
Csőgör Ludovic: Când vom primi această sumă și cum se va
distribui ea?
Dr. P. Groza, președintele Consiliului: Dup ă necesități, ținându-se
seamă de ordinea de urgen ță. Se vor face lucr ările strict necesare
pentru ca ambele institu țiuni să meargă mai departe.
Csőgör Ludovic: Eu lucrez de trei luni de zile în direc ția aceasta ș i
am venit de trei ori la Bucure ști. Până acum nu am avut ocaziunea
să dezvolt necesit ățile noastre. Noi am primit cinci milioane pentru
repararea Liceului „Regina Maria”. Personalul nu este pl ătit de la
15 martie pân ă astăzi și nu pot s ă-l aduc acas ă.
Dr. P. Groza, președintele Consiliului: Eu voi trimite suma de 500
de milioane domnului rector al Universit ății, Emil Petrovici, cu
îndrumarea ca, ori de câte ori este nevoie, d-sa s ă dea bani și dacă
nu dă, vă rog să telefona ți la Bucure ști. Nu faceț i investiții decât
acele care sunt încadrate în problemele care ne preocup ă. Faceți
proiecte și devize de cât cost ă fiecare lucrare și sumele vor fi puse
deîndată la dispoziț ie.

308 Csőgör Ludovic: Pentru Universitatea Maghiar ă se vor pune sume la
dispoziție în mod separat. Cât se va da din aceast ă sumă, pe care o
puneți la dispozi ție, pentru Universitatea Maghiar ă?
Dr. P. Groza, președintele Consiliului: Nu se poate ști, aceasta
depinde de mersul lucr ărilor și importan ța lor.
Nagy Géza: În ceea ce prive ște edificiul central este nevoie de suma
de 40.484.100 lei, la care se adaug ă apa și canalizarea 68.580.400.
Totul se ridic ă la suma de 187.397.100 lei. Acestea sunt lucr ări
necesare și modeste. Cerem să se refac ă canalizarea, pentru c ă
aproape toate conductele de ap ă sunt stricate, sparte, din cauza
frigului. Deci, pentru edificiul central este nevoie de suma de 187 milioane lei. Pentru terminarea lucr ărilor în aripa în curs de
construc ție este nevoie de suma de 44.800.000 lei.
Instalațiunile instituț iilor și laboratoarelor de fizic ă și
chimie, dac ă ele nu vor primi o parte a inventarului indispensabil
al Universit ății „Regele Ferdinand I”, este nevoie de suma de 90
milioane lei. În total, pentru aceste lucr ări, este nevoie de suma de
135.496.100 lei.
În ceea ce prive ște Facultatea de Medicin ă de la Tg. Mure ș,
dacă vreți să aveți o privire general ă asupra cheltuielilor acestora,
ele sunt urm ătoarele: a) Amenajarea spitalului din Tg. Mure ș
pentru scopurile didactice, având în vedere c ă lucrările de
construc ție la spitalul vechi trebuie s ă fie terminate, și că este
nevoie să se construiasc ă amfiteatre și laboratoare, precum și săli
c u r a z e X , e s t e n e v o i e d e s u m a d e 1 0 0 m i l i o a n e l e i ; b ) P e n t r u instalațiunile și mobilierul clinicilor medicale, în localul Liceului
Militar din Tg. Mureș , este nevoie de suma de 250 milioane; c)
Pentru instalarea și mobilarea Institutelor teoretice de medicin ă,
unde trebuie instalate laboratoare și săli de disec ție, suma de 100
milioane; d) Pentru transport este nevoie de suma de 50 milioane. Deci, în total 500 milioane.
La aceste cheltuieli se adaug ă combustibilul necesar pentru
anul școlar 1945/ 46, care se ridic ă la suma de 50 milioane. Datoria

309 administra ției clinicilor, de la 23 iunie 1945, se ridic ă la suma de 63
milioane. Total general, 936 milioane.
Dr. P. Groza, președintele Consiliului: Care este suma total ă?
Nagy Géza: Suma total ă finală este de 1.180.000.000 lei.
Dr. D. Bagdazar, ministrul s ănătății: Clinicile au fonduri proprii.
Dr. P. Groza, pre ședintele Consiliului: Ce necesit ăți aveți dv.,
domnule rector Petrovici? La ce sum ă se ridică?
Prof. Emil Petrovici, rectorul Universit ății din Cluj: Avem nevoie de
circa un miliard.
Dr. P. Groza, președintele Consiliului: Aceste sume se vor da
treptat, treptat.
Prof. Fl. Ștefănescu-Goang ă: Noi nici nu ne-am gândit s ă facem
lucrări mai mari, ci numai acele strict necesare. Nu facem nici o
modificare a zidurilor desp ărțitoare. De fapt, aici sunt dou ă sume,
care se pot reduce într-un anumit caz.
Dr. P. Groza, președintele Consiliului: Nu mai discut ăm toate
detaliile. Acum avem drumul deschis. Avem îns ă mari greut ăți
financiare. De aceea, v ă rog să luați câte 250 milioane lei pentru
fiecare universitate și să începeți să lucrați. Nu vă băgați însă în
cheltuieli prea mari. Lucr ările de ap ă și canal nu mai pot fi folosite
acum?
Nagy Géza: Aproape jum ătate din ele trebuie ref ăcute, fiindc ă altfel
localul nu poate fi folosit.
Dr. P. Groza, președintele Consiliului: Rog ambele p ărți să facă cât
mai mari economii. Pe urm ă vom vedea. În decursul verii, în
septembrie, poate c ă ne vom reface puț in.
Dr. D. Bagdazar, ministrul s ănătății: Clinica neurochirurgical ă poate
trece cu tot inventarul la Tg. Mure ș.
Nagy Géza: Noi vă spunem cu cea mai mare sinceritate c ă sumele
acestea sunt calculate cu toat ă modestia și conștiinciozitatea.
Domnul ministru Voitec a trimis o comisiune care s ă examineze
nevoile noastre financiare. Rezultatul a fost acela și, la dumnealor
ca și la noi, pân ă la un ban – pentru c ă și noi am lucrat cu exper ții
noștri. Cheltuielile acestea sunt absolut necesare.

310 Dr. D. Bagdazar, ministrul s ănătății: La cât se ridic ă numărul
paturilor pentru toate clinicile dv. de la Tg. Mure ș?
Csőgör Ludovic: La 800.
Prof. Emil Petrovici, rectorul Universit ății din Cluj: Și noi la Sibiu
avem 800.
Nagy Géza: În suma pe care am ar ătat-o nu este trecut și mobilierul.
Dr. D. Bagdazar, ministrul s ănătății: Mobilier mai v ă dăm și noi.
Nagy Géza: În cazul în care paturile necesare se pun la dispozi ție,
însemneaz ă că se scade suma de 250 milioane lei. Clinica noastr ă
neurochirurgical ă trebuie s ă-și demonteze toate aparatele și să le
mute la Tg. Mure ș.
Dr. D. Bagdazar, ministrul s ănătății: Se pot demonta și duce.
Dr. P. Groza, președintele Consiliului: Dar transportul cost ă 50
milioane lei?
Nagy Géza: Dacă ne ajuta ți dv. cu mijloace de transport ale armatei,
vom mai face economii și de la acest capitol.
Dr. P. Groza, președintele Consiliului: Numai pentru l ăzi dv. cere ți
16 milioane lei.
Nagy Géza: Problema l ăzilor este foarte important ă.
Dr. P. Groza, președintele Consiliului: V ă rog să colabora ți
împreun ă. Faceț i în aș a fel ca l ăzile să fie folosite pentru
transportul materialelor ambelor universit ăți, de la Sibiu la Cluj și
de la Cluj la Tg. Mure ș. Gândiți-vă că fiecare ban cheltuit este scos
din munca unui popor su pus la limita capacit ății sale de
contribuție.
Vă rog să -mi dați voie să constat c ă ceea ce trebuia discutat
astăzi și pus la punct, s-a f ăcut. În ceea ce priveș te executarea în
detaliu, fac un apel la domnii mini ștri de resort ș i-i rog s ă
colaboreze cu reprezentan ții ambelor universit ăți, făcând cele mai
mari economii, f ără însă ca să întârzie cu lucr ările, pentru ca opinia
publică, cea cumsecade, și maghiar ă și română, să vadă realizat în
fapt cât mai repede acest lucru. Înfiin țarea Universit ății Maghiare
din Cluj este o piatr ă de încercare de o extrem ă importan ță în
politica noastr ă de împ ăcare a celor două popoare. Din pricina

311 aceasta s-a încercat și torpilarea ei, pe care eu am tr ăit-o aici la
București, atunci când s-a format acest guvern. A intervenit chiar și
Misiunea Aliat ă, care a fost informat ă că este rău, că românii vor s ă
scoată cu baioneta pe to ți ungurii din cas ă, că se va vărsa sânge etc.
Eu am fost foarte alarmat atunci când a venit comandantul
suprem sovietic, care – foarte delicat – m-a întrebat dac ă sunt
întemeiate aceste informa ții. Am declarat categoric c ă fac o
chestiune de prestigiu politic din împ ăcarea acestor dou ă popoare;
am arătat că nu înțeleg ca de la prima încercare, pe care o fac în
cadrul acestei politici și care este înfiin țarea Universit ății Maghiare
din Cluj, s ă dau eșec, fiindc ă aceasta ar însemna s ă rămânem
descoperi ți. Am spus atunci: Universitatea Maghiar ă din Cluj va
lua ființă și garantez c ă nu se va v ărsa sânge.
Comandantul suprem sovietic a r ămas foarte mirat de
această siguran ță a mea, fiindc ă e l a v e a a l t e i n f o r m a ții. L-am
întrebat atunci: Cum a ți putut s ă vă lăsați impresiona ți de oameni
care au venit la dv.? Și cei care v-au informat, de ce n-au venit s ă
comunice aceste lucruri întâi guvernului Groza? Ce fel de maghiari
sunt ace știa, care în loc s ă vină să mă prevină pe mine, care m ă
ostenesc pentru împ ăcarea acestor dou ă popoare, vin la dv.?
Trebuie s ă constatăm de la început că aceștia sunt oameni care
insinueaz ă. Trebuiau s ă-mi comunice mie, fiindc ă l a mine g ăseau
uși deschise și pentru c ă eu sunt bine inten ționat. Și numai dac ă nu
găseau la mine leacul, puteau s ă se adreseze Comandamentului
Sovietic, care era în stare s ă asigure ordinea la fa ța locului.
Am arătat că a fost vorba de o ac țiune de provocare din
partea unui grup maghiar, care a vrut s ă torpileze m ăsurile pe care
noi inten ționam să le luăm. Din cercet ările pe care le-am f ăcut,
rezultă că firele provocatoare mergeau departe. Le-am urm ărit și
am ajuns s ă descopăr pe vinova ți. Pe aceștia aș fi putut s ă-i bag în
fundul pu șcăriei. N-am vrut îns ă să iau această măsură, pentru
atmosfera generală , pentru prestigiul nostru și de dragul p ăcii.
Chiar păcătoși dacă sunt, nu-i bag în fundul pu șcăriei. Chiar și
reprezentan ții Comandamentului Sovietic au vrut s ă-i aresteze, dar

312 n-au făcut-o, ca s ă n u s t r i c e a t m o s f e r a p e p l a n i n t e r n și pe plan
internațional.
Iată, dar, înc ă o dată, că s-a făcut în mod lini știt această
treabă. Dacă mai sunt unii de rea credin ță, trebuie s ă fim tari ș i să
le reprim ăm orișice încercă ri de împotrivire, pentru c ă în felul
acesta vom rezolva aceast ă problem ă, care este piatra de încercare
a înțelegerii celor dou ă popoare. Are succes aceast ă operă . Noi am
pus temelia p ăcii între cele dou ă popoare.
Vă mulțumesc pentru aceast ă colaborare ș i vă rog să
lucrați înainte împreun ă. Dacă se vor ivi dificult ăți în calea dv., v ă
rog încă o dată să le aduce ți la cuno ștința noastră aici. (Aplauze
puternice).

Ședința se ridic ă la ora 12.40.

Stenografi: D. Fier ăscu, V. Br ănză

(Arh. St. București, Președin ția Consiliului de Mini ștri. Stenograme,
dos. 7/1945, f.17-72)

313

ETAPE SPRE O MONOGRAFIE:
CONSTANTIN DAICOVICIU

De și ar putea p ărea prematur ă încercarea de a readuce în
câmpul istoriografic personalitatea istoricului Constantin Daicoviciu – nu atât datorit ă activității sale științifice
452, cât mai
ales a implic ării lui în schimb ările politice de dup ă al doilea r ăzboi
mondial –, consider ăm totuși oportun ă orice restitu ție referitoare la
el, urmând ca din recompunerea diverselor aspecte secven țiale să
se reconstituie ansamblul, cu luminile și umbrele inerente oric ărei
biografii.
Ne vom opri pentru moment doar asupra unui document din 1958, pe care îl vom reproduce mai jos, în anex ă, dar care vine
după o suită d e a n i î n c a r e C . D a i c o v i c i u a f o s t p e r c e p u t c a u n
„slujbaș” fidel al regimului comunist, omi țându-se contextul
politic în care a tr ăit și activat în cadrul Universit ății din Cluj.
Absolvent al Facult ății de filozofie și istorie imediat dup ă
românizarea Universit ății clujene, dup ă ce anterior participase la
primul r ăzboi mondial (din 14 aprilie 1916 pân ă la 1 februarie
1918), ca soldat voluntar și sublocotenent de rezerv ă în armata
austro-ungar ă, iar apoi – de la 1 octombrie 1918 – în Garda
Națională româneasc ă, luând parte la opera țiunile campaniei de pe

452 Vezi Hadrian Daicoviciu, Bibliografie Constantin Daicoviciu (1923-1968), în
„Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie din Cluj”, XI, 1968, p. 14-23.

314 Tisa în cadrul Regimentului român 83 infanterie453, C. Daicoviciu a
parcurs întreaga ierarhie universitară în mod exemplar: a început
ca practicant la Institutul de arheologie (din 1 martie 1921)454, a
continuat în func ția de custode în acela și loc (din 1 mai 1923)455, a
urmat cursurile Șc o l i i R o m â n e d e l a R o m a p e c â n d d i r e c t o r a l
acesteia era Vasile Pârvan456, pentru ca abia la 1 octombrie 1938 s ă
ajungă profesor titular, prin chemare, la catedra de Epigrafie ș i
Antichități Clasice, transformat ă după numai dou ă luni în
Arheologie și Preistorie.
A traversat o epoc ă deloc ușoară, de acerb ă competi ție cu
alți profesioni ști ai materiei, a practicat loialitatea fa ță de unul din
grupurile de putere conturate în cadrul corpului profesoral, a
recurs la denun țuri răuvoitoare pentru a îndep ărta pe unul din
rivali457, a făcut politic ă etc, pentru ca – finalmente – s ă urmeze anii

453 Cf. Arh. St. Cluj, Facultatea de litere-coresponden ță, dos. 25/ 1941.
454 Ibidem , dos. 3/1920.
455 Ibidem, dos. 5/1922.
456 A fost sus ținut, pentru ob ținerea bursei, de c ătre N. B ănescu (cf. Documente
literare, I, ed. Gh. Carda ș, București, Ed. Minerva, 1971, p. 165).
457 Este vorba de îndep ărtarea lui Márton Roska (1880-1961), absolvent și el al
facultății de litere din Cluj și doctor în filozofie la Viena, arheolog și șef de lucr ări la
Cluj. În 1937 C. Daicoviciu l-a denun țat pentru colaborarea la A történelmi Erdély
(Budapesta, 1936). Márton Roska a fost pus sub urm ărire la Consiliul de R ăzboi al
Corpului 6 Armată , pentru „agita ție contra siguran ței statului”. Din ordonan ța
definitiv ă rezultă că M. Roska, de și funcționar al statului român, a ac ționat în cadrul
unei societ ăți revizioniste din Budapesta, publicând într-o revist ă maghiar ă
numeroase lucr ări istorice în care întrebuin țează nomenclatura și topografia
ungureasc ă. I se mai aducea acuza ția că într-una din publica ții prezint ă Ardealul pe
o hartă despărțită de Vechiul Regat. La ascultarea martorilor, primul, C. Daicoviciu
a arătat că sub masca ș tiinței Roska a propagat idei false, având tot timpul o
atitudine antiromâneasc ă, că ar fi ascuns obiecte din patrimoniul statului
(arheologic), că s-a opus schimb ării inscrip țiilor ungure ști cu cele române ști, că într-
o serie de publica ții germane folose ște nomenclatorul unguresc etc, Daicoviciu
considerând a fi „o datorie s ă sesizeze autorit ățile pentru activitatea f ățiș
iredentist ă” a lui M. Roska. În acest context, Márton Roska a fost condamnat la 3
luni de închisoare. La cererea de gra țiere, profesorii Universit ății au redactat un
Memoriu , prin care consider ă că verdictul este „cu totul legitimat de activitatea și
atitudinea provocatoare pe care condamnatul a avut-o, ani de-a rândul, fa ță de

315 celui de-al doilea r ăzboi mondial, invazia armatelor sovietice și
integrarea României în „lag ărul socialist”, ce impunea noi reguli
de funcț ionare societal ă, alte exigen țe, pe baza unei ideologii
totalitare. În acest nou context, C. Daicoviciu este numit decan al facultății
458, iar din 15 ianuarie 1947 va deveni subsecretar de stat la
Ministerul Asigur ărilor Sociale și Muncă
De și departe de a fi elucidate pentru moment în multe din
fundamentele ei, epoca ce începea acum solicita și câmpului
istoriografic schimbarea discursului anterior cu un altul, marxist-leninist, impus din afar ă, controlat, pe baza postulatului conform
căruia aceast ă doctrină nu numai c ă are o misiune revolu ționară,
dar este suficient ă pentru a explica dezvoltarea societ ății, deci și a
istoriei. Ca mul ți alții, și C. Daicoviciu ajunge la discre ția puterii,
fiind mai pu țin – probabil – preocupat de legitimitatea regimului,
cât mai ales de a putea s ă-și salveze pozi ția universitar ă, de a
contracara orice încercare de def ăimare a sa – dup ă cum se
întâmplase, de pild ă, în 1941, când Daicoviciu era invocat negativ

națiunea și statul al c ărui func ționar este”; semnatarii se opun gra țierii,
considerând-o ca “o grav ă jignire” adus ă “autorit ății și demnit ății” Universit ății
(semnatari: N. Dr ăganu, S. Pu șcariu, Th. Naum, Th. Capidan, S. Dragomir, I. Lupa ș,
M. Ștefănescu-Goang ă, C. Petran, Șt. Bezdechi, D.M. Teod orescu, G. Giuglea, P.
Grimm, G. Buzoianu, Vl. Ghidionescu, D. Popovici, Em. Petrovici, C. Sude țeanu, C.
Daicoviciu, I. Cr ăciun, Șt. Tesca, Em. Diaconu ș.a.; lipsește semnă tura lui G. Kristóf).
În toamna lui 1937, Márton Roska a p ărăsit România, fiind numit profesor la
Universitatea din Szeged. Asupra acestui caz vezi: Ionel M ărgăianu, Un scandal
universitar la Cluj: Șeful de lucr ări Martin Roska colaborează la o lucrare de contestare a
drepturilor române ști asupra Ardealului , în “Patria”, XVIII, 1936, nr. 102 (8 mai), p. 4;
Idem, Consiliul de r ăzboi din Cluj s-a sesizat de cazul profesorului Roska Martin , în
“Patria”, XVIII, 1936, nr. 103 (9 mai), p. 4; Prof. Marin Roska a fost condamnat , în
“Naț iunea română ”, X, 1936, nr. 257 (15 nov.), p. 4; D. Iorga a cerut gra țierea lui Roska
Márton, în “Patria”, XVIII, 1936, nr. 257 (17 nov.), p. 1 [într-un num ăr din “Neamul
românesc”, Iorga a cerut gra țierea deoarece ar fi “unul din cei mai distin și
cercetători ai preistoriei ardelene”, iar “Ardealul nu se poate ap ăra cu sentinț e de
închisoare”] ș.a.
458 „Monitorul Oficial”, nr. 238 din 14 octombrie 1944.

316 într-o epistol ă a lui Onisifor Ghibu adresat ă lui Ion Antonescu459 –,
de a îndep ărta chiar poten țialii rivali, reali sau imaginari. Apoi, nu
trebuie omis ă nici ac țiunea Partidului Comunist de a coopta
„tovarăși de drum”, pentru interesele de moment, de care ulterior
va scăpa fără prea multe scrupule. Or, aceste împrejur ări, în care o
sumă de universitari erau epura ți, unii întemni țați etc, impuneau
lui C. Daicoviciu o regândire a contextului, o cump ănire a
opțiunilor460. Iar linia pe care a adoptat-o reprezint ă o strategie pe
care el a crezut-o de cuviin ță în anii aceia, asta neînsemnând c ă a
rămas insensibil fa ță de absurdit ățile epocii. A fost o alegere pe
care a apreciat-o ca „salvatoare”, iar studiile ulterioare vor putea îndeajuns reconstitui e șafodajul și da explica țiile de rigoare.
Însă nu trebuie omise și alte câteva aspecte: conduita
delirantă a multora de a promova r ăzbunarea, profitând de obsesia
„dușmanului intern”; suspiciunile vizavi de noii veni ți în rândurile
partidului, mai ales dac ă anterior fuseser ă înregimenta ți în
partidele „istorice”, cu alte cuvinte promovarea imaginii
„oportunistului”; pornirile justi țiare, demasc ările; confrunt ările din
interiorul câmpului istoriografic și al celui universitar461 etc. Este
ceea ce s-a întâmplat și în cazul lui Daicoviciu. La 19 septembrie
1949, de exemplu, în cadrul unei ședințe la Institutul de Istorie și
Filosofie al Academiei RPR, Mihai Roller nu a pierdut ocazia s ă-i
reproș eze profesorului clujean „preocup ările înguste de

Pericle Martinescu nota în jurnalul s ău, în 1951: „Ast ăzi, a fi scos dintr-o slujb ă,
nu înseamnă numai a deveni ș omer, înseamn ă a pierde toate drepturile civile,
domiciliul, dreptul de a locui în ora șul unde ț i-ai organizat existen ța, dreptul de a te
bucura de via ță” (cf. Pericle Martinescu, 7 ani cât 70. Pagini de jurnal 1948-1954 ,
București, Editura Vitruviu, 1997, p. 283). 459 Onisifor Ghibu în coresponden ță, I, Cuvânt înainte, îngrijirea edi ției, note și indici
de Mihai O. Ghibu, Bucure ști, Ed. Semne, 1998, p. 27.
460
461 Vezi Onisifor Ghibu, Ziar de lagă r. Caracal 1945, Bucure ști, Editura Albatros, 1991;
Nicolae M ărgineanu, Amfiteatre și închisori. M ărturii asupra unui veac zbuciumat , Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 1991.

317 tehnicitate”, „frica de a gândi la diferenț ierile de clas ă”462. De altfel,
animozit ățile dintre cei doi, dintre diletantul M. Roller ș i științificul
C. Daicoviciu, erau aproape la ordinea zilei. Mai mult chiar, în
oficiosul partidului, „Scânteia”, din 15 mai 1953, a fost publicat un
atac virulent la adresa lui Daicoviciu, Despre activitatea Institutului
de Istorie din Cluj al Academiei RPR, care, deși nesemnat, a fost în
mod evident inspirat de Roller, și în care i se repro șa: „Din 1945
încoace, prof. Daicoviciu nu a mai publicat nici o lucrare de sintez ă
din care s ă se poat ă v e d e a î n c e m ăsură autorul ș i-a revizuit
pozițiile anterioare în domeniul cercet ării istorice. Or, în activitatea
din trecut a prof. Daicoviciu pe t ărâmul istoriei s-au manifestat
concepții greșite, idealiste, cosmopolite, na ționaliste. Principala sa
lucrare, intitulat ă Transilvania în antichitate , monografie publicat ă
în limba francez ă și în limba italian ă – dar pe care autorul nu a
socotit necesar s-o traduc ă și în limba poporului român – este
străbătută de idealism și întemeiat ă pe concep ții antiș tiințifice”;
„Este deosebit de regretabil faptul c ă prof. Daicoviciu nu a g ăsit
încă din 1945 încoace timpul necesar pentru a lua pozi ție clară și
categoric ă față de «tezele» acestei lucră ri – cu atât mai mult cu cât
el s-a bucurat de ajutorul unor istorici sovietici și români care i-au
analizat lucrarea ș i au scos la iveal ă gravele lipsuri ș i confuzii pe
care le cuprinde”. Aducându-i-se asemenea acuza ții, Daicoviciu a
trebuit s ă-și facă chiar „autocritica”, și nu oricum, ci în plenul
Academiei, în cadrul Sesiunii Generale din 16-17 iunie 1953463.
Sunt acestea câteva repere care indic ă evident necesitatea
regândirii personalit ății lui Constantin Daicoviciu, într-un context
mai nuan țat și fără a cădea neap ărat victim ă diverșilor
memoriali ști care au îngro șat în negativ activitatea arheologului
clujean. Destinul multora din cei epura ți, care au c ăzut victime
regimului comunist, este demn de toat ă compasiunea, îns ă a
reduce – de cele mai multe ori – tragediile personale doar la

462 Mihail Roller, Probleme de istorie. Contribu ții la lupta pentru o istorie științifică în
RPR. , ed. III, Bucure ști, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1952, p. 83, 85.
463 „Analele Academiei Republicii Populare Române”, vol. III, 1953, p. 76-77.

318 influența nefastă a unui singur personaj nu poate fi decât un lucru
păgubitor în orice analiză asupra trecutului. Este și motivul pentru
care oferim acum și o altă fațetă a manierei în care a fost receptat în
epocă Constantin Daicoviciu.

319

[Anexă]

Informare

Printre oamenii de știință din ora șul Cluj, care în cadrul
relațiilor dintre ț ara noastr ă și alte țări au făcut diferite vizite în
unele țări capitaliste este și Daicovici Constantin, rectorul
Universit ății „V. Babe ș” din Cluj.
Având în vedere pe de o parte activitatea ș i poziț ia politic ă
din trecut a profesorului Daicovici Constantin, iar pe de alt ă parte
faptul că aceste vizite și schimburi de delega ții cu unele țări
capitaliste din Europa sunt în ultimul timp tot mai numeroase, consider ăm necesar s ă informăm Secretariatul CC al PMR asupra
activitîții din trecut a profesorului Daicovici, precum și asupra
unor sesiz ări în legătură cu atitudinea sa din prezent.
Înainte de 1940, Daicovici Constantin a fost membru al
Partidului Na țional Liberal, fiind la Cluj unul dintre prietenii
intimi ai fostului ministru liberal Ștefănescu-Goang ă. În acești ani,
a făcut întotdeauna „politica guvernului”, fiind pe rând
simpatizant liberal, țărănist, carlist, legionar și apoi iar țărănist.
În perioada guvern ării legionare a fost numit decan al
Facultății de litere la Sibiu, fiind schimbat din aceast ă funcție odată
cu reprimarea rebeliunii. Cu ocazia unor festivit ăți legionare la
Sibiu, Daicovici a ap ărut în cămașă verde de m ătasă, elogiind pe
profesorul german Hormioz, ce se afla în vizit ă la Universitate,
spunându-i acestuia „porni ți împotriva du șmanului nostru comun,

320 URSS, și veț i avea tot sprijinul nostru”. Aceasta s-a întâmplat cu 6
luni înainte de izbucnirea r ăzboiului contra URSS. Daicovici avea
chiar cartea Legionarii cu o dedicaț ie personal ă a lui Codreanu.
Între anii 1941-43 a fost membru al Asocia ției Româno-
Germane, fiind mereu în anturajul profesorilor germani veni ți în
țară pentru a introduce în înv ățământul superior ideologia fascist ă.
După eșecul suferit cu activitatea legionar ă se orienteaz ă din nou
spre PNȚ, în care scop are o întrevedere cu Iuliu Maniu în anul
1943.
Dup ă 23 august 1944 este prieten intim cu conduc ătorul
PNȚ , Ionel Pop, iar de anul nou 1945 conduce o delega ție de
p r o f e s o r i u n i v e r s i t a r i l a M a n i u , c a r e s e a f l a î n v i z i t ă la Sibiu,
pentru a-l felicita și a-l asigura de sentimentele de admira ție.
În anul 1945, dându- și seama c ă situația politic ă din țară
n u e s t e î n f a v o a r e a l u i M a n i u ș i a celorlalte partide burgheze, se
orienteaz ă în sens invers, înscriindu-se în Uniunea Patriotic ă și
apoi pătrunde în PCR. Cu toate acestea continu ă să aibă legături cu
partidul și curentele reac ționare, lucru dovedit prin faptul c ă
participă la ședința de constituire a Asocia ției Româno-Americane
din Transilvania, fiind ales membru în comitetul de conducere.
Din materialul existent rezult ă că Daicovici Constantin este
un om de ș tiință burghez, carierist, tipul intelectualului oportunist.
Din informa țiile pe care le au organele de stat rezult ă că și-a
exprimat p ărerea că într-o ț ară de mărimea țării noastre nu se
poate face alt ă politică decât „lichelism”, adic ă germanofil sub
nemți, rusofil sub ru și etc.
În perioada anilor 1940-1948 Daicovici a fost în stânse relații de prietenie cu Cianciolo Umberto, pân ă la plecarea acestuia
din țară, directorul Institutului de cultur ă italiană din Sibiu și Cluj.
Cu ocazia deplas ării făcute în 1956 în Italia, Daicovici Constantin l-
a căutat pe Cianciolo U. la domiciliu. Din materialele ob ținute de la
MAI rezult ă de asemenea că Daicovici între ținea coresponden ță cu
un anumit Filipo Dozzi din Italia, plecat din țara noastr ă în 1949, și
care lucreaz ă în slujba serviciului de spionaj american, ocupându-

321 se de ță rile de democra ție popular ă.. Din cele declarate de prof.
Prodan David, care l-a înso țit pe Daicovici Constantin în Italia,
rezultă că l-au întâlnit pe Filipo Dozzi la Roma.
Cu prilejul particip ării la Congresul interna țional de
arheologie clasic ă, Daicovici Constantin a luat leg ătura cu fugarul
român Adame șteanu Dinu, stabilit în Italia, care, din informaț iile
ce le au organele MAI, are leg ătură cu Opran Mihai, agent al
serviciului de spionaj american în Fran ța.
Cu ocazia deplas ării la Viena, din iunie 1958, Daicovici
Constantin a luat leg ăt u r a c u u n c e t ățean austriac, iar la
reîntoarcerea în țară a trimis o scrisoare rudelor acestuia de la
Câmpulung Moldovenesc.
Men ționăm că numai în anul 1958 prof. Daicovici
Constantin a fost în Italia, cca 5 s ăptămâni în Austria, iar în prezent
este plecat în RD German ă.
Daicovici Constantin are de asemenea leg ături cu mul ți
cetățeni străini din țările capitaliste care viziteaz ă țara noastră .
Astfel, în perioada cât cetăț eanul american Krokett John Thomas a
deschis expozi ția de arhitectur ă SUA la Cluj, acesta a luat de mai
multe ori leg ătura cu Daicovici Constantin, care i-a prezentat pe
Bogdan Mihai, urm ărit de organele de Securitate. În iulie a.c., un
ziarist iugoslav, care a venit la Cluj, l-a vizitat pe Daicovici Constantin, cu care s-a între ținut un timp îndelungat etc.
Din cele ar ătate mai sus rezult ă că prof. Daicovici
Constantin este un om lipsit de orice scrupul moral, descompus, care din dorinț a de a parveni a c ăutat să fie întotdeauna al ături de
partidele de guvern ământ, fiind pe rând țărănist, liberal, fascist, iar
din 1945 declarându-se „comunist”.
Din afirma țiile făcute față de unele persoane reiese
atitudinea oportunist ă a lui Daicovici Constantin. Astfel, fiind
întrebat ce va face dup ă ce se schimb ă situația, a răspuns foarte
senin: „schimb ăm cămașa”. De asemenea, fiind întrebat de câ țiva
prieteni dac ă a făcut bine înscriindu-se la comuni ști, le-a răspuns:
„sunteți niște proș ti, eu știu cel pu țin că am trăit bine, nu mi-a

322 lipsit nimic și dacă situația se va schimba îmi voi face și eu anii de
pedeapsă”.
Trecutul lui Daicovici Constantin și atitudinea sa din
prezent fiind cunoscut ă de multe persoane, este larg comentat ă în
orașul Cluj, în special dup ă prelucrarea Documentelor Plenarei CC
al PMR din 9-13 iunie 1958. Consider ăm că față de atitudinea și
trecutul lui, prof. Daicovici nu prezint ă nici un fel de încredere, în
special pentru a prezenta țara noastr ă în diferite rela ții cu țările
capitaliste.

În afar ă de prof. Daicovici Constantin sunt și alți oameni
de știință și artă din ora șul Cluj care pleac ă foarte frecvent în
străinătate cu diferite delega ții, în vizite la conferin țe, congrese etc,
lipsind luni de zile din țară în fiecare an. A șa sunt tovar ășii Raluca
R i p a n , P a l o c s a i R u d o l f , T a k á c s Ludovic, Tiberiu Popovici, A.
Baconski și alții. Aceste plec ări dese din țară și pe timp îndelungat
se resimt mult în sectoarele de munc ă d e c a r e r ăspund ace ști
tovarăși. De exemplu, Takács Lu dovic, rectorul Universit ății
„Bolyai” din Cluj, în cursul anului 1958 a fost în vizit ă în Grecia,
Turcia, Italia, apoi 2 s ăptămâni la Stokholm, iar în prezent este în
RD German ă. Acad. Raluca Ripan a fost în ultimele 3 luni de 3 ori
în străinătate etc.
Trimiterea acestor persoane în str ăinătate se face direct de
către Ministere sau organe centrale, f ără a se cere niciodat ă părerea
organelor locale de partid. Din cauza aceasta se ajunge la situa ția
ca anumite m ăsuri luate de organele locale de partid s ă fie
compromise. Astfel, cu ocazia prelucr ării Documentelor Plenarei
CC al PMR din 9-13 iunie a.c., acad. Raluca Ripan și prof. Takács
Ludovic au fost sancț ionați de org. de baz ă din care fac parte,
pentru menț inerea și promovarea în munc ă a unui num ăr mare de
elemente du șmănoase regimului nostru. Cu toate acestea, la câteva
zile după ce Takács Ludovic a fost discutat și sancționat de org. de
bază cu „vot de blam și avertisment”, este trimis într-o delega ție în
RD German ă.

323 Consider ăm că ar fi necesar ca la trimiterea unor tovar ăși
în străinătate să se ceară și părerea Comitetului Regional de partid,
care poate aprecia mai just activitatea și meritele acestor tovar ăși.

Consider ăm de asemenea necesar s ă inform ăm
Secretariatul CC al PMR în leg ătură c u d a t e l e p e c a r e l e a u
organele MAI asupra activit ății unor istorici ce lucreaz ă pe lâng ă
Filiala Academiei RPR.
În anul 1957, un grup de istorici, printre care Daicovici, Lupaș I., Silviu Dragomir ș i Mateș, au fost îns ărcinați de CC al
PMR să documenteze din punct de vedere istoric falsitatea
propagandei contrarevolu ționarilor din Ungaria cu privire la
Ardeal și relaț iile româno-maghiare. Cu aceast ă ocazie, istoricul
Lupaș a descoperit unele acte autentice prin care se dovede ște că
unirea bisericii greco-catolice cu Roma în 1698 n-a fost real ă, fiind
făcută în mod samavolnic de catolicii care au falsificat actele de
unificare. Lupa ș a ajuns în posesia actelor originale și a celor
falsificate. Istoricul Lupa ș a cerut un sfat politic filozofului
reacționar Lucian Blaga, dac ă să aducă la cuno ștință această
descoperire sau nu. Blaga s-a opus public ării, spunând să păstreze
documentele pentru când nu vor mai fi comuni știi la conducere,
sfat pe care Lupa ș l-a ascultat.
Având în vedere importan ța acestor documente istorice ș i
faptul că organele de stat pot ajunge în posesia lor, credem c ă ar fi
necesar ca ele s ă fie preluate și publicate, pentru a se stabili
adevărul din aceast ă perioad ă a istoriei Ardealului, luându-se
totodată măsurile corespunz ătoare față de cei care au c ăutat să
ascundă aceste documente.

Cluj, 28 august 1958 Prim secretar
V. Vaida

(Arh. St. Cluj, Comitetul Regional PCR Cluj, fond 13, dos. 2/1958, f. 74-
78)

324

325

NOTĂ BIBLIOGRAFIC Ă

Genealogia între știință, mitologie și monomanie , în “Xenopoliana”, VI,
1998 [1999], nr. 3-4, p. 24-33.
Mécanismes de sélection et d’intégration de l’élite universitaire roumaine.
Alliances familiales , în “Colloquia”. Journal of Central
European History, Cluj, III-IV, 1996-1997 [2000], no. 1-2, p.
203-217.
Strategii matrimoniale în mediul universitar românesc la finele sec. XIX.
Cazul Nicolae Iorga , în vol. Istoria ca lectur ă a lumii , ed. L.
Boicu, G. Bă dărău și L. Nastas ă, Iași, Edit. Funda ția
Academic ă „A. D. Xenopol”, 1994, p. 619-630.
Pentru o istorie a cuplurilor în mediul intelectual românesc, în vol.
Prezențe feminine. Studii despre femei în România, ed. Ghizela
Cosma, Enik ő Magyari-Vincze, Ovidiu Pecican, Cluj, Editura
Fundației Desire, 2002, p. 167-236.
Teohari Antonescu: un destin neîmplinit, inedit.
A. D. Xenopol și „Școala critic ă”, în „Anuarul Institutului de istorie
A. D. Xenopol”, Ia și, XXXVI, 1999, p. 25-36.
Lucian Blaga – avatarurile unei catedre universitare , în vol. Itinerarii
istoriografice , coord. G. B ădărău, Iași, Funda ția Academic ă
“A. D. Xenopol”, 1996, p. 499-521.
Universit ățile germane și formarea elitei intelectuale române ști. Reflec ții
memorialistice (1864-1944) a apărut, într-o form ă sensibil

326 modificat ă, sub titlul Das Europa-Bild der im Ausland
studierenden rumänischen Jugend (1860-1918), în H. Heppner
(Hg.), Die Rumänen und Europa vom Mittelalter bis zur
Gegenwart , Wien-Köln-Weimar, Böhlau Verlag, 1997, p. 215-
131.
Geneza a dou ă Universit ăți în Clujul multicultural (1944-1945), inedit.
Etape spre o monografie: Constantin Daicoviciu, inedit.