Pentru fiecare copil, familia constituie un întreg univers în care se naște, crește și se dezvoltă armonios. [311164]

Cuprins:

I. [anonimizat], crește și se dezvoltă armonios.

[anonimizat] o mare parte din timp și unde învață deprinderile de bază.

[anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat] „instituția familiei rămâne stabilă”.(Baran-Pescaru A, 2004, p. 83)

„Familia există ca o [anonimizat], economic, [anonimizat]” (Sion G., 2007, p. 170)

De-a [anonimizat] a [anonimizat] „familia, [anonimizat] o [anonimizat]/[anonimizat], [anonimizat]/sau cea psihosocială”. (Mitrofan I., Ciupercă C., 1998, p. 17)

Rolul familiei în educația copilului este aceea de a [anonimizat].

[anonimizat], social, financiar. Ea formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, [anonimizat], cumpătarea, grija față de ceea ce îi aparține.

Cu toate astea familia nu are aceeași reprezentare pentru toată lumea. [anonimizat]/ii (familia nucleu), [anonimizat], copiii și alte rude sau generații (familia extinsă), unii locuiesc doar cu un părinte (familia monoparentală), familia „amestecată” compusă din părinți care au divorțat, s-au căsătorit cu altcineva și au format o [anonimizat] a unuia sau a ambilor parteneri și/sau din această căsătorie.

[anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], cât și pentru bunici. În acest sens, m-am orientat către o temă ancorată în realitatea cotidiană.

[anonimizat] a lua în grijă și de a îngrji copilul. Dar care este rolul cu care sunt ei investiți de către parinți? Ar trebui să existe bunici în orice familie? Cine sunt ei pentru copii? Acestea sunt câteva dintre întrebările care m-a determinat să aprofundez această temă. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].

I.1. Familia

Familia a fost definit de la o epocă la alta în variate moduri. Familia, [anonimizat], [anonimizat].

Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influiențează și modelează persoană umană.

Familia a mai fost definită de către Strauss C. L. ca fiind un grup, având la bază căsătoria, alcătuit dintr-un soț, soția și copiii născuți în cadrul acesteia.

Familia modelează cel mai bine și ușor personalitatea umană, de aici și expresia „cei șapte ani de acasă” care își lasă amprenta pe parcursul vieții omului, unde dobândește valorile familiale, valorilor naționale și a celor general umane.

În familie copilul învață să iubească, să-și facă prieteni, să colaboreze și să lucreze în echipă, aici învață cum să fie un soț sau o bună soție, un părinte eficient și un bunic sau bunica înțeleaptă. În esență familia constituie pilonul de baza al promovării valorilor umane și culturii societății.

Extrem de important pentru acțiunile și stabilitatea familiei sunt relațiile de comunicare și interacțiune dintre membrii acesteia.

De-a lungul timpului, după numeroase recensăminte, s-a constatat că numărul femeilor căsătorite predomină numărului bărbaților căsătoriți. Acest lucru se datorează percepției diferite pe care o au bărbații și femeile asupra căsătoriei. (Raygorodsky DY, Ed. casa. "Bachrach-M" 2002.)

În urma studiilor executate s-a ajuns la concluzia că culplurile care stau împreună o perioadă de timp sunt denumite în mod diferit în funcție de sex. Bărbații consideră că trăiesc în concubinaj, astfel având încă titulatura de persoane libere, pe când femeile o consideră căsătorie, chiar dacă nu e cu acte, ele o aduc la același statut juridic. (Cuznețov L., 2008)

Căsătoria și familia deși se află în strânsă legătură și se suprapun în unele privințe ca sens sunt concepte total diferite deoarece cele două nu mai depind în mod direct și obligatoriu una de cealaltă.

Ca fenomene sociale, căsătoria și familia sunt strâns legate, însă pot fi și separate: familia poate exista în afara căsătoriei, iar căsătoria poate exista fără familie. Ca și consecință, căsătoria este cea ce legitimează crearea unei familii dar nu determină procesul propriu-zis de formare a acesteia. În ziua de astăzi, când majoritatea cuplurilor sunt doar cu statut de familie și nu au urmat etapele demult stabilite cum ar fi cunoasterea, căsătoria, familia, iar diferența dintre cele două a rămas că o dată căsătoriți dobândesc statutul de soț-soție.

Familia poate fi privită din mai multe perspective:

perspectivă juridică vede familia ca având trei caracteristici speciale:

a) relații de căsătorie și de filiație;

b) traiul în comun;

c) bugetul comun

perspectivă sociologică ce se referă la caracterului contextual-istoric al definiției.

Perspectiva pedagogică surprinde raportul dintre familie și educație. (Codul familiei al Republicii Moldova. – Chișinău, 2003.)

E. Stănciulescu definește familia ca fiind „o unitate socială constituită din adulți și copii, între care există relații de filiație naturală sau socială. În conformitate cu aprecierile savanților din domeniul psihologiei și pedagogiei la care aderăm, familia reprezintă un microgrup social, o celulă elementară a societății, a neamului, care realizează un ansamblu de funcții biologice, psihologice, educative, economice, sociale, culturale, conturând habitusul primar al individului.” (Stănciulescu E. , 1996, p. 154-163)

Familia este mediul natural, firesc, cel mai apropiat și necesar pentru dezvoltarea și formarea personalității umane.

De asemenea familia se clasifică și din punct de vedere al formațiunilor social-economice, ceea ce ne ajută să descoperim și să înțelegem fenomenele negative care însoțesc familia chiar de la începuturile ei.

Comunitățile sociale de regulă se formează în funcție de clasa socială, de vârstă, profesie, producere, cluburi pe interese, școală etc, și de la apariția ei până astăzi, familia deține un rol prioritar în viața societății ca mijlocitor al inserției sociale.

Cultura familiei

Cultura familiei reprezintă cumulul de valori materiale și spirituale pe care le deține și le promovează ca instituție socială. Ea este transmisibilă de la generație la generație și poate suferi modificări de-a lungul timpului la nivelul virtuților, convingerilor, tradițiilor, dar și la nivelul modelele comportamentale ale părinților, bunicilor care copii de regulă le pun diferit în practică.

M. Rokeach (1973) afirma că „valoarea este o credință durabilă asupra unui mod de existență, care ar fi preferabil din punct de vedere personal și social și de la clasificarea acestora în valori-scopuri și în valori instrumentale, care se referă la mijloacele utilizate în atingerea acestora. Modul de a acționa, de a fi reprezintă această credință durabilă, ce reflectă raporturile care exprimă concordanța dintre idei, fapte, lucruri, sprijinind acțiunea umană. Atunci când valorile orientează și sprijină acțiunea educativă, care este și ea o acțiune umană, ele se transformă în valori educative și din acest moment devin funcționale, adică se aplică activ în practica educațională .” (Cuznețov L., 2008.)

I.2. Structura familiei

De regulă, părinții și copii construiesc nucleul familiei, însă sunt situații tot mai des întâlnile unde nucleul mai este format și din bunici sau rude apropiate ca unchi, mătuși, și care la rândul lor se implică, voluntar sau involuntar, la educația copiilor din acea familie.

Este foarte important ca educatorii de profesie să cunoască structura familiei pentru a putea indentifica dacă climatul în care trăiește acesta este unul propice.

În cadrul familiei tipice compuse din părinți și copiii, de regulă mama este cea care participă activi la primii ani de educație a copiilor, urmând mai apoi ca tatăl să preia atribuțiile educative în mare măsură, însă și aici implicarea lui este relativă deoarece se face oarecum o împărțeală pe sexe, astfel încât fetele rămânând pe seama mamelor, iar băieții intrând în aria de influență a taților.

În cazul în care familia este una numerică, formată și din bunici, implicația acestora poate avea atât influențe negative, cât și pozitive.

De regulă bunicii doresc să se implice în educația nepoților și pot avea influențe benefice în educația acestora. Bunicii își înțeleg locul pe care aceștia îl ocupă în cadrul familiei și intervin doar de pe poziția de colaboratori ai părinților.

Există însă și situații în care bunicii îi tratează pe părinți ca pe niște copii la rândul lor, dăunând relației părinte-copil, deoarece acesta nu mai are autoritate. De asemenea situații mai nepotrivite sunt atunci când membrii care fac parte din familia extinsă fie le iau apărarea copiilor, fie îi instigă pe părinți împotriva copiilor.

Mai jos, avem un tabel cu recensământul gospodăriilor, realizat în anul 2011 de Institutul Național de Statistică.

Tabel 1: Gospodării ale populației pe tipuri, după numărul persoanelor și al relațiilor de rudenie între acestea ( http://www.recensamantromania.ro)

Privind tabelul de mai sus putem observa că:

Predomină gospodăriile familiale, aproximativ 65%, în defavoarea gospodăriilor nefamiliale

În cazul gospodăriilor familiale predomină familiile ce au la bază un singur nucleu familial, fără alte persoane, urmate de familiile cu un nucleu familial ce sunt formate și cu alte persoane înrudite;

Cele mai rar întâlnite sunt familiile ce au la bază trei sau mai multe nuclee familiale;

În cazul gospodăriilor familiale situația stă astfel: aproximativ 80% din acestea sunt formate dintr-o singură persoană, pe când restul de 20% sunt formate din 2 sau mai multe persoane.

I.3. Tipurile de familie

Cercetările din literatura de specialitate au împărțit familia în mai multe tipuri având la bază o multitudine de criterii. Eu am ales câteva dintre acestea pe care le-am considerat mai explicite. Aceste sunt:

După numărul partenerilor ce o alcătuiesc:

familii poligame: acestea sunt familiile formate din mai mulți membri de același sex;

bărbatul are mai multe soții (familii poliginice);

femeia este soția mai multor bărbați (familii poliandrice);

familii monogame: se referă la familiile cu câte un singur partener de același sex.

Familiile monogame se pot clasifică în:

familii extinse: sunt familiile alcătuite dintr-un număr mare de membrii, pe lângă familia nucleu se mai întâlnește și familia de origine a unuia sau altuia dintre părinți;

familii restrânse: alcătuite din cei doi soți și din copiii necăsătoriți ai acestora (sunt specifice mediului urban).

După numărul părinților existenți:

familii biparentale: în care se regăsesc ambii părinți;

familii monoparentale: familiile în care există doar unul dintre părinți, acest lucru survine în urmă decesului, divorțului sau a liberei alegeri de a devenii părinte unic.

După numărul de copii ce o formează:

familii fără copii: fie cuplul s-a decis să nu aibe copii, fie nu s-a întâmplat acest lucru sau fie cuplul nu poate avea copii;

familii cu un copil;

familii cu doi copii;

familii cu trei sau mai mulți copii.

După orientarea sexuală a partenerilor:

familii heterosexuale: unde partenerii sunt de sex opus;

familii homosexuale: în care cuplul e format din parteneri de același sex.

După apartenența culturală a partenerilor:

familii din aceiași cultură;

familii mixte: parteneri aparțin unor culturi diferite.

După criteriul locuinței:

familia de rezidență: reprezintă grupul de persoane care alcătuiesc o gospodărie, au același domiciliu și administrează împreună un buget comun;

familia de interacțiune: este formată din membrii aceleiași familii care însă nu au domiciliul comun și adesea nici aceeași localitate de domiciliu, dar care păstrează legătura prin schimburi de vizite, ajutoare financiare etc.

Din păcate, astăzi familia suportă o serie de transformări cum ar fi rata ridicată a divorțurilor, familia cu mulți copii e într-o descreștere continuă; legăturile dintre membrii familiei tind să se slăbească.

I.4. Funcțiile familiei

Funcțiile familiei, după Mitrofan I. , pot fi definite ca fiind „totalitatea responsabilităților ce revin familiei în cadrul arhitectonicii de ansamblu a activității economico-sociale într-o anumită perioada istoricește determinată. ” (Mitrofan I., Ciupercă C, 1998)

„Un lucru sau un fenomen există atâta timp cât îndeplinește anumite funcții în care nu poate fi substituit.” ( Bistriceanu C., 2006, p.145.)

Familia rămâne în continuare o instituție socială importantă, deși nu mai este la fel de conservatoare, cu reguli de formare la fel de stricte, ci una adaptată societății contemporane, democratică.

„Schimbările din ultimele decenii din societatea occidentală au născut ideea că ne aflăm în fața unei noi civilizații, diferită de cea industrială și denumită postindustrială, postmodernă, a doua modernitate sau modernitate reflexivă (Beck, 1995), modernitate târzie, înaltă, radicalizată (Giddens, 1990), modernitate lichidă (Bauman, 2000).” (apud Popescu, 2010)

Instituțiile care se dezvoltaseră încă din modernitate au continuat să preia din atribuțiile ce erau asigurate de familia tradițională: educativă, economică, culturală. Dezvoltarea rapidă a serviciilor a îndemnat femeile să renunțe la activitatea casnică și să se îndrepte mai mult spre acestea, favorizând emanciparea femeii pe plan social. Independența economică și autonomia dobândită de acestea le-au determinat să nu-și mai dorească să-și sacrifice viața personală în detrimentul celei de familie. Apoi, o dată cu celebra „bătălie a sexelor” femeile s-au ambiționat

să își dovedească competențele pe piața muncii, să militeze pentru egalitatea între sexe și să infirme „mitul superiorității capitalului intelectual al bărbaților” (Vlăsceanu, 2007, p. 189).

Familia îndeplinește mai multe funcții care asigură o bună funcționalitate atât față de societate, cât și de indivizii acesteia. Sociologii au dat diferite clasificarii ale acestor funcții, iar o parte din acestea sunt:

funcții biologice și igienico–sanitare – acestea se referă la satisfacerea necesităților sexuale ale membrilor cuplului conjugal, la nașterea copiilor și la asigurarea condițiilor igienico sanitare care să asigure o dezvoltare biologică normală a tuturor membrilor familiei. Funcția de reproducere era esențială unității familiale, fiind atribuită necesității primare de dezvoltare a societății globale, necesitatea de perpetuare fizică, biologică.

funcția economică – presupune acumularea veniturilor suficiente pentru întreg colectivul familial și organizarea unei gospodării comune proprii pe baza bugetului comun de venituri și cheltuieli astfel încât să se asigure locuință, hrană, îmbrăcămintea, obiectele de trăi și susținerea urmașilor pentru realizarea lor. Familia asigurându-și această funcție favorizează îndeplinirea celorlalte funcții.

funcția de solidaritate familială – se bazează pe egalitate, pe stimă, pe susținere și pe dragoste reciprocă între partenerii de cuplu, copii și parinți, frați și surori. Această funcție are menirea de a oferi stabilitate și unitate familiei.

funcția de socializare – urmarește integrarea individului în societate. Această funcție vizează copilul, însă nu se referă doar la el. Familia are datoria de a transmite valorile, atitudinile, caracteristicile, principiile comunității din care fac parte, pentru ca toți membri ei sa fie integrați în societate.

funcția etico-juridică a familiei – această funcție este strans legată de latura juridică a familiei. Membrii unei familii au drepturi și responsabilități reglementate prin lege. Funcția juridică și-a pierdut din valoarea odată cu apariția cuplurilor consensuale, iar “responsabilitatea familială colectivă a fost înlocuită cu responsabilitatea individuală” (Bistriceanu C., 2006, p.199).

În cadrul societății contemporane doar unele din aceste funcții și-au păstrat originalitarea, unele s-au redus, în timp ce unele au dispărut de tot.

I.5. Tipuri de atașament

Încă de la naștere, dar și pe parcursul existenței, observăm anumite reacții la copilul nostru. Ne întrebăm de ce copilul are uneori reacții violente, de ce nu se integrează bine în anumite medii sau de ce nu se comportă așa cum ne asteptăm să o facă. Toate acestea ne îndrumă către un anumit tip de comportament pe care acesta îl manifestă în toate relațiile din viața sa, adică colegi de gradiniță, alți membri ai familiei extinse sau persoane straine.

De regulă, tiparele comportamentale le observăm la copii dezvoltându-se pornind de la o relație cu o persoană de bază cum ar fi mama, bunica sau o bonă.

Bowlby (1969) și Ainsworth (1978) sunt de părere că relația timpurie a copilului cu îngrijitorii inițiali este extrem de importantă și îl ajută să-și construiască bazele atașamentului ulterior ca adult.

De-a lungul timpului s-a format o clasificare a tipurilor de atașament după cum urmează mai jos

Figura 1: Teoria atasamentului – tipurile de relatie intre parinte-copil, (2015) (http://www.suntparinte.ro/teoria-atasamentului )

Din studiile realizate de diverși cercetători reiese faptul că copiii sunt mai atașați de bunicii materni, deși din punct de vedere al calității educației nu este nicio diferență între bunicii materni sau bunicii paterni.

„Bunicii de pe mamă ne vizitau săptămânal, în fiecare duminică, și țineau la nepoți ca la nu știu ce”. [sex masc., n. 1947, învățământ obligatoriu de șapte clase și calificare la locul de muncă, muncitor]

„De fiecare dată îmi cumpără câte o atenție, acum mi-a dat telefon și mi-a spus: Bunică, ți-am cumpărat de la mănăstirea Slatina o iconiță, i-am spus preotului să-mi dea ceva deosebit pentru bunica Carmen. Celeilalte bunici nu i-am luat nimic că nu am știut ce.” [sex fem., n. 1942, studii medii, horticultor] (Mândrilă C. G., 2005)

I.6. Copiii crescuți de bunici

O particularitate culturală a României este reprezentată de generațiile de bunici ce-și cresc nepoții, de aici și expresiile des întâlnite cum că „Am fost crescut(ă) de bunici”, „ Pe mine m-au crescut bunicii”.

Înainte de Revoluție majoritatea copiilor au fost crescuți de bunici. Acest lucru s-a datorat sistemului și politicii de atunci, însă această tradiție a rămas valabilă și în societatea contemporană deoarece fie părinții nu au timp să stea acasă cu aceștia, sau nu își permit să angajeze o bonă, fie nu au încredere în cineva din exteriorul familiei să aibe grijă de copil de la o vârstă fragedă și nici să se ocupe de educația acestuia.

Relațiile bunici-nepot variază de la o familie la alta și variază de tipul acesteia. Există nepoți care beneficiază din plin de educația primită de la bunici, de asemenea bunicii sunt de un real ajutor în situații mai extreme când aceștia sunt agresați fizic sau verbal de părinți, iar bunicii rămân singura sursă de protecție și ajutor.

În urma unor cercetări făcute de Crawford, cit. în Atkinson, din anul1999, reiese faptul că nepoții ce au avut o relație apropiată cu bunicii li se diminua riscul de a avea probleme psihice la vârsta adultă.

Din nefericire există și cazuri în care bunicii și nepoții nu sunt apropriați, în care bunicii au grave probleme de atașament, o atitudine fatalistă și pesimistă asupra vieții, fie relația dintre bunici – părinți nu este una optimă. Din păcate puține studii sunt din România, deoarece din ce în ce mai mulți psihoterapeuți vorbesc despre probleme de atasament care își au originea în „abandonul” originar pe care l-au trait copiii lasați la bunici luni sau chiar ani, exact în perioada cea mai vulnerabila a copilariei.

Ținând cont de toate cele de mai sus, pentru o relație optimă bunic-părinte-copil se recomandă următoarele:

De regulă, bunicii la apariția primului copil au tendința de a se impune din dorința de a ajuta, sub pretextul experienței anterioare. De aceea este bine să se stabilească niște limite până unde aceștia pot interveni, îndemnându-i să se bucure și de experiența de a fi bunic;

Pentru a creea o relație bună bunic-nepot e important să-i întrebăm și pe aceșia dacă-și doresc să stea la aceștia, probabil au un motiv întemeiat dacă refuză;

De asemenea este benefic orice tip de contact dintre nepot-bunic fie comunicare prin telefon, vizite săptămânale, plimbări în parc. Acest tip de relaționare permanentă ajută la dezvoltare emoțională și sociale a copiilor, de asemenea întărește relația cu aceștia;

Copiii percept imediat ierarhia din familie, ei observă imediat atunci când bunicii dețin supremația în casă, iar ei știu foarte bine să exploateze acest lucru întorcând totul în favoarea acestora Acest tip de situație este foarte dificil de gestionat. De multe ori părinții își pierd autoritatea asupra propiilor copii, care odată ce au înțeles cine face regulile, ascultă numai de bunici.

I.7. Tipuri de bunici

Semnificația rolului de bunic este diferită și este dată de tipul bunicului. Neugarten și Weinstein au clasificat tipurile de bunici, în funcție de interacțiunile cu nepoții, în cinci categorii (Neugarten, B., Weinstein, K., 1964):

– bunicul oficial sau formal, este tipul de bunic ce îi place să își răsfețe nepoții, dar totodată păstrează clar delimitarea între părinte și bunic, construind acest rol așa cum crede el, fără îndatoriri și expectanțe precise. Este mereu dornic de a fi în preajma nepotului, de ai dărui mereu ce are nevoie, însă fără a interveni în educația acestuia sau în a rezolva problemele importante din viața acestuia.

„Eu am trăit mai mult în casa părintească (în prima copilărie), deci nu la bunici, spre deosebire de mezinul familiei, care a trăit numai la bunicii dinspre mamă, într-un sat vecin. La fel s-a întâmplat și cu primul născut, fratele mai mare, care până la șapte ani a locuit tot acolo, după care a venit acasă pentru a merge la școală împreună cu mine. Suntem trei frați și o soră (…). Bunicii veneau în sprijinul familiei noastre, dar nu au intervenit în chip deosebit (…). În schimb, material ne ajutau substanțial”. [sex masc., n. 1947, învățământ general obligatoriu de 7 clase și calificare la locul de muncă, muncitor] (Mândrilă C. G., 2005)

-bunicul căutător de amuzament, de jovialitate este tipul de bunic care dezvoltă o relație jucăușă cu nepotul său, punând accent pe satisfacția reciprocă;

„La mine a râs prima dată – spune bunicul – că eu sunt mai comic și apoi eu am stat mai mult cu ea, fiind și la pensie. Eu dansez cu ea, mă plimb, vorbesc, mă joc….” [sex masc., n. 1942, studii superioare, profesor] (Mândrilă C. G., 2005)

– bunicul rezervor de înțelepciune familiei – se referă la tipul de bunic care se asteaptă ca tinerii părinți să păstreze o relație subordonată acestora datorită capacităților de cunoaștere pe care aceștia le dețin;

„La bunicul mergea toată familia să-i ceară sfatul într-o problemă sau alta. Părinții mei discutau cu el probleme de serviciu, pentru că el cunoștea o mulțime de oameni și avea o mulțime de relații. Apoi, și financiar stătea mai bine ca noi, așa încât uneori, mai ales la început…când eram eu mic, ne ajuta și material. Și pe mine mă întreba ce gânduri am când termin școala…” [sex masc., n. 1984, student ] (Mândrilă C. G., 2005)

– bunicul distant – este bunicul care are un contact limitat cu nepotul, numai în vacanță sau cu unele ocazii speciale, altfel rămâne distant și neimplicat în viața nepotului;

„Îmi amintesc când veneam la bunici vara, bunicul mă aștepta la stația de autobuz cu căruța cu cal și ne ducea, hurducându-ne, până în sat, acasă… Avea o casă formată din două camere, iar în camera cea mare, în care nu făceau foc iarna, „casa cea mare” cum îi ziceau ei, dormeam noi, nepoții, vara… Era un sentiment plăcut când ne culcam în patul acela mare, cu salteaua din paie.. iar în cameră era „răcoare”. Bunica venea în fiecare seară cu lampa de gaz aprinsă (nu era lumină electrică) să ne spună noapte bună. [masc., n. 1957, studii superioare, cadru didactic universitar] (Mândrilă C. G., 2005)

– bunicul surogat sau falsul părinte – este tipul de bunic ce are ca responsabilitate creșterea nepotului

Jendrek (1996) împărțea această categorie în trei subcategorii:

bunici care asigură îngrijirea zilnică,

bunici cu care locuiește nepotul și de care are grijă în absența custodiei

bunici care au custodie legală asupra nepoților

În categoria bunicilor care asigură îngrijirea zilnică se încadrează bunicii ce au grijă de nepoți atunci când părinții sunt plecați la treburile câmpului și este specifică această subcategorie bunicii din mediul rural sau tot aici se încadrează și bunicii din mediul urban, care își ajută copii prin dusul-adusul de la grădiniță, școală, oferindu-le hrana acestora și îi ajută la teme.

„Părinții plecau la treburile gospodărești, în câmp chiar, iar noi doi – eu și sora mea – mă rog, stăteam cu o bunică în măsura în care avea ea grija noastră.” [masc., n. 1949, studii medii muncitor]

„Îi ajut pe copii cu cât pot. Iau nepoții de la școală, îi duc acasă, le dau să mănânce, își fac lecțiile, iar seara vine fii-mea și-i duce acasă mâncați, odihniți, cu lecțiile făcute. Dimineața îi duce ea la școală, că îi este în drum, iar după masă îi iau eu. Ce să facem, este greu, copiii sunt mici și cu asta îi pot ajuta și eu.” [fem., n. 1939, absolventă a liceului pedagogic, educatoare] (Mândrilă C. G., 2005)

A doua subcategorie se referă la bunicii care locuiesc cu nepoții în aceeași casă participând la creșterea acestora, preluând din atribuțiile părinților. De regulă această apropiere devine o sursă de conflict.

„Bunicul, înalt, cu părul negru ca mura și mustăți întoarse, lucra în jandarmerie, îmi împletea din paie pălării de soare și sacoșe. El m-a învățat cu adevărat conduita în viață. Bunicul nu mă certa, stăteam în aceeași curte cu el, ieșea dimineața să mă binecuvânteze înainte de a pleca la școală, și-mi controla cărțile și caietele ca să n-aibă urechi. Îmi făcea colțare și etichete, apoi se uita în penar și în ghiozdan. Când mă întorceam, treceam pe la ei. Bunica îmi pregătea mâncare dobrogeană.

Lăsam ghiozdanul, mă spălam pe mâini și treceam la masă… numai bunătăți îmi dădeau. [fem., n. 1942, studii medii, horticultor]”

„Bunicul era un om sărac. Deci tatăl lui tata. Cu o nevastă foarte rea. Nu țin minte să-mi fi spus ”Na o nucă!” Stăteam în aceeași curte și… mereu, ba-i treceam prin fața casei, ba stăteam pe prispa ei, ba… și mă rog, îmi făcea șicane, îi făceam șicane. Și tata mă bătea din cauza asta. [masc., n. 1936, studii medii, instructor cultural]

„Am avut o bunică, cea din partea tatei, ca din poveste. Era mai frumoasă la bătrânețe decât în tinerețe. Noi eram mulți nepoți. Când venea vara și veneau și ceilalți de la București, mi-aduc aminte, că pe aceștia îi chema la masă, iar pe noi ne fugărea acasă, că eram prea mulți și bunica nu putea face față. Acest lucru o supăra pe mama, că pentru o lingură de mâncare facea diferență între nepoți.” [fem., n. 1969, studii medii, operator mașini de calcul] (Mândrilă C. G., 2005)

Bunicii suplinitori ai rolului parental intervin în mod direct în educația pe care nepoții o primesc, și sunt responsabili de deciziile importante din viața acestora. În general sunt preferați bunicii materni.

„Bărbatul meu (povestește bunica) făcea lecțiile la matematică cu nepotul, dar el fiind prea mic se concentra mai greu, bărbatul meu se enerva destul de tare, el fiind obișnuit să lucreze cu elevii mai mari (studenții). Atunci am spus lasă, tu, că sănătatea este mai de preț, eu sunt mai calmă și fac eu lecțiile cu el. Exersez și la pian cu el, merg la ei acasă, că ei au pian, când este nevoie, pentru că nora mea nu se pricepe la muzică, nu cunoaște valoarea notelor, iar eu am răbdare să fac cu el exerciții și să-i explic că fiecare bucată trebuie interpretată cu o anumită trăire… …eu simt când este disponibil să lucreze, altfel opune rezistență, dacă se gândește la joacă. A luat premiul întâi la concursul de pian, nici nu ne așteptam, dar am muncit mult cu el.

Ceilalți bunici, de pe mamă, se implică mai puțin, fiind și departe, noi stăm la patru blocuri distanță.

– Nivelul de pregătire a celorlalți bunici este similar cu al dumneavoastră?

– Nu, nu au studii superioare.” [fem., n. 1941, studii superioare, farmacistă] (Mândrilă C. G., 2005)

Mai târziu, Cherlin și Furstenberg (1986) au efectuat un studiu pe un eșantion reprezentativ, împărțind tipurile de bunici în trei categorii (Mândrilă C. G., 2005):

– bunicii distanți fiind categoria a căror bunici nu interacționează frecvent cu nepoții, menținând o relație simbolică cu aceștia;

– bunicii însoțitori – întrețin o relație deschisă cu nepoții, bazată pe interacțiune de bază, aceștia neamestecându-se în educația nepoților.

– bunicii implicați au un rol activ în educația nepoților, iau decizii când vine vorba de educația acestora;

Cele trei tipuri de bunici clasificați de Cherlin și Furstenberg (1986 ) corespund în linii mari cu tipurilor de bunici distanți, căutători de distracții și părinți surogat găsite de Neugarten și Weinstein, deși primii menționați au luat în considerare, la momentul realizării cercetării, și dinamismul relației bunic-nepot.

Anne Gauthier (1995) realizează o altă împărțire în trei tipuri de bunici:

cei care se substituie părinților în supravegherea cotidiană a copiilor,

cei care își asumă roluri specifice („specialiștii”)

cei care nu își asumă roluri educative („pasivii”). (Gauthier A., 1995, p. 111)

În prima categorie de bunici identificată de Gauthier A (1995) se încadrează în mod special vârstnicii ce nu au studii superioare și care, încă dețin atribuția de părinte, oferindu-le nepoților o educație ce are la bază valori fundamentale precum politețea; respectul față de părinți, bunici și societate; onestitatea; ascultarea în raporturile cu părinții și bunicii.

A doua categorie de bunici identificată este aceea cu bunici ce au absolvit studii superioare și care acordă o mare importanță creșterii și educării nepoților.

Există o subclasificare a acestei categorii de bunici: bunici „club”, care organizează timpul liber al nepoților într-o atmosferă pedagogică și bunicii „rădăcini”, specializați în transmiterea memoriei familiale (Stănciulescu E, 1996, p 154-163).

În ultima categorie, ce-a de-a treia, sunt încadrați bunicii „pasivi” din toate categoriile sociale. Ei sunt încadrați în această categorie a bunicilor pasivi deoarece fie au o vârstă prea înaintată, fie sunt la distanțe mari geografice sau există rupturi între părinți și familiile lor de origine.

O clasificare mai diferită a realizat McCredy, în anul 1985, care a avut drept criteriu de clasificare etnicitatea. În urma efectuării cercetărilor, s-a evidențiat faptul că în cazul italienilor, a scandinavilor și a irlandezilor, jumătate dintre bunici au fost considerați ca aparținând stilului formal și părinte surogat.

Bunicile englezoaice și italiene sunt văzute ca un „rezervor de înțelepciune”, în schimb bunicii germani au avut un scor mare la stilul bunicilor oficiali, distanți, iar bunicile germane au fost încadrate, în majoritate la stilul „părinte surogat”.

I.8. Locul și rolul bunicilor în familie

Relația afectivă bunici-nepoți este una profundă și vine în completarea relației dintre părinți și copii. În ultimii ani, exodul tinerilor în străinătate, urbanizarea, adaptarea oamenilor la noile condiții de existență, concentrarea vieții membrilor familiei asupra unor relații de tip mai restrâns, în care bunicii, practic, au fost eliminați din cadrul familial, a influențat evident solidaritatea, coeziunea familiei, a determinat destrămarea familiei tradiționale și a stimulat apariția și dezvoltarea familiei nucleare.

Rolul de bunic este văzut ca având o dublă funcție, pe de o parte bunicii sunt o mână de ajutor pentru proaspeții părinți, deoarece aceștia au mai multă experiență, răbdare, servind ca sursă de informație pentru nepoți, pe de-o altă parte pot intra în contradicție cu părinții, fiind prea permisivi cu nepoții, sau când aceștia din urmă le subminează autoritatea părinților.

Cercetările realizate în ultimii ani accentuează rolurile pe care bunicii le au în crearea identității nepotului, acesta având un impact puternic în viața copilului, fiind înțeleptul familiei, oferind sfaturi atât copiilor cât și părinților, sau pur și simplu participând activ în momentele cheie ale copilului cum ar fi joaca, masa sau rezolvarea temelor.

Datorită diversității vârstelor bunicilor, se înlocuiește imaginea clasică a bunicilor în bastoane, cu aceea a bunicilor activi, care lucrează până la vârste destul de înaintate. Mai jos avem un exemplu de bunică activă, care-și îndeplinește cu greu acest rol.

„Sunt bunică din ’95… dar nu prea pot să fiu bunică, pentru că eu în continuare sunt salariată, mai am până la pensie. Îi ajut și eu cât pot, dar… eu îi mai am pe aceștia mititei de crescut, abia mă descurc. Nu pot să fiu o adevărată bunică, cum aș vrea eu să fiu pentru primul nepot. Îl mai aduc așa din când în când și pe la noi.” [sex fem., n. 1950, studii liceale și calificare postliceală, funcționară]. (Mândrilă C. G., 2005 )

Barranti în lucrarea „The Grand parent-Grand child Relationship: Family Resources in an Era of Voluntary Bonds.” afirmă că există mai mulți factori care influențează rolul de bunic, cum ar fi: vârsta, sexul, statutul social, nivelul de educație, resursele economice personale și resursele sociale. De asemenea, un rol important asupra calității și cantității timpului petrecut ca bunic îl au numărul de nepoți, și frecvența contactelor cu aceștia (Barranti, 1985, p. 34). De asemenea este important dacă aceștia locuiesc cu copii sau sunt aproape de aceștia pentru a putea interacționa mai mult, acest lucru întărind relația dintre aceștia sau tensionând-o la nivel bunic-părintele copilului.

Asumarea rolul de bunic este benefic atât pentru copii deoarece aceștia au un om de încredere alături de el, au cu cine se juca, dar și cine-i ajuta la teme și răsfăța, dar și pentru persoanele de vârsta a treia, mai ales persoanelor active, le ridică moralul și au o activitate ce o fac cu plăcere.

„Mi-au prins foarte bine nepoții când m-am pensionat, mă gândeam cu groază ce am să fac. Așa, cu ei am permanent activitate. De două ori pe săptămână merg cu fetița și cu băiatul la Palatul Copiilor pentru lecții de pian. Băiatul stă la noi când vine de la școală, mănâncă, își face lecțiile și apoi seara pleacă acasă.” [sex fem., n. 1941, studii superioare, farmacistă] (Mândrilă C. G., 2005)

Rolul de bunic este împărțit relativ în funcție de sex, având predominant rol matern, strâns legat de sentimentul de a fi mamă, exercitat de bunicuțe pe nepoței, ele ajungând să-și dorească mai mult să se implice în mod direct în educația oferită nepoților.

În mediul rural, rolul important pentru nepoți îl are bunicul patern, deoarece în acesta copilul vede spiritul de independență pe care acesta dorește să-l deprindă, de asemenea de la acesta învață valori pure în ceea ce privește locuința, munca, moștenirea, pământul și realizarea unei înclinări patriarhale.

„Pe bunică-su îl iubește cel mai mult, îl strigă de cum se scoală, îl ajută la treabă cât este de mică, dă apă la cal, dă fân, merge cu căruța, așa cum îl vede pe el și îi place grozav. Treburile bărbătești îi plac mai mult decât cele femeiești”. [sex fem., n. 1941, studii 7 clase ] (Mândrilă C. G., 2005 )

Rolul de bunic surogat cu drepturi depline în educația copilului apare atunci când părinții acestuia au decedat, fie i-au abandonat. În aceste cazuri bunici au drepturi depline în a se implica în creșterea copilului sau a lua decizii importante pentru acesta.

„[….] și primul lucru pe care îl țin minte că l-am învățat și la care bunica ținea foarte mult era că trebuie să ne spălăm. Eu aveam un păr foarte bogat și creț pe vremea aceea și aveam probleme cu pieptănatul. Ea mă învăța că… niciodată, înainte de a mânca, nu trebuie să venim cu mâinile nespălate [….].

[fem., n. 1937, studii superioare, cadru didactic pensionat; familia de origine constituită din bunici și patru orfani de război, Elisabeta Stănciulescu coord. 1998] (Mândrilă C. G., 2005 )

După cercetări efectuate calitățile principale pe care nepoții și le doreau ca buncii să de dețină au fost blândețea,dragostea, hărnicia, inteligența, abilitatea de comunicare și simțul umorului.

Figura 2: Valorificarea pedagogică a culturii postfigurative în educația familiară (Simenco I., 2016)

Știați că?

Se spune din popor celebra vorbă „Cine nu are bătrâni să-și cumpere!” însă la unele culturi, în trecut, era în vogă obiceiul de a elimina persoanele în vârstă, deoarece ele erau considerate inapte pentru a aduce contribuție statului și erau o povară pentru societate.

Câteva popoare precum ungurii și pecenegrii îi duceau pe cei considerați neputincioși și fără utilitate pentru trib, la primul popas, astfel aceștia deveneau ținte vii pentru tinerii arcași care doreau să se perfecționeze.

Un alt obicei bizar este cel al eschimoșilor care își duceau bunicile senile, pe o banchiză unde de regulă erau sfâșiați de animalele sălbatice. De regulă, bătrânii cunoscând deja tradiția, dacă se întâmpla să fie un an mai sărac în recolte, hotărau să plece singuri.

Un alt obicei neortodox era practicat de cei din Normandia, în secolul al XIX-le, unde bătrânii familiei erau puși să urce o scară cu ultimele trepte tăiate. Acest obicei era însoțit de o frază ritualică: „Vino bunicuțo să urci în pod", iar apoi se aștepta inevitabilul. (Bătrânii au fost considerați multă vreme o povară pentru societate – https://www.historia.ro/)

II. Metodologia cercetării

II.1. Scopul și obiectivele urmărite în cercetare

Scopul lucrări de disertație este acela de a veni în întâmpinarea nevoilor copilului, prin crearea unui centru, în care persoanele de o anumită vârstă, cu o anumită calificare să se ocupe de copii și de a afla ce tip de relație au nepoții cu bunicii lor.

Obiectivul 1: Aflarea părerii părinților despre importanța și necesitatea înființării unui centru în care bunicii să desfășoare diverse activități cu copiii.

Ipoteza 1: Presupunem că majoritatea părinților (50+1) cred că este important și necesar înființarea unui centru în care bunicii să desfășoare diverse activități cu copiii.

Obiectivul 2: Identificarea părerii părinților cu privință la preferințele tipurilor de activități desfășurate.

Ipoteza 2: Presupunem că părinți doresc să se desfășoare activități de tiă vocaționale, sportive, educative.

Obiective testat cu ajutorul metodei anchetei, având ca instrument chestionarul.

Obiectivul 3: Aflarea tipului de relație copil-bunic.

Ipoteza 3: Se presupune că relația dintre copil-bunic este una bună.

Obiectiv testat cu ajutorul metodei interviu, având ca instrument ghidul de interviu.

II.2. Metode de cercetare folosite

„Orice cercetarea presupune adoptarea unui complex de metode care să permită strângerea unei cantități suficiente de date și informații concrete, obiective și complete, a căror analiză și interpretare ulterioară să poată conduce la răspunsuri sau soluții științifice la concluzii vizibile.” (I. Cerghit, 1989)

„Cercetarea pedagogică este o strategie desfășurată în scopul surprinderii unor relații noi între componentele acțiunii educaționale și al elaborării unor soluții optime de rezolvare a problemelor indicate de procesul instructiv – educativ în conformitate cu exigențele sociale” (Nicola I., 1995, p 56)

Cercetarea pedagogică este o „investigație delimitată precis ca temă la o întrebare restrânsă ivită în procesul perfecționării muncii de învățare, de educație și care presupune să se afle un răspuns cert, temeinic, argumentat științific la o întrebare” ( Muster, D. 1985, p. 22)

În realizarea obiectivelor propuse am folosit metoda anchetei având instrument chestionarul, aceasta fiind completată cu metode de înregistrare, prelucrare și interpretare a datelor și metoda interviului, având ca instrument ghidul de interviu.

Metoda anchetei „este o metodă interactivă și se bazează pe schimbul direct de informații între cercetător și subiecții investigați, prin care se culeg date referitoare la anumite situații, fenomene și manifestări.” (Pălășan T., p 53)

Această metodă are ca instrument chestionarul, care definit de Chelcea S. reprezintă „o tehnică, și corespunzător, un instument de investigare, constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise și, eventual, imagini grafice, ordonate logic și psihogic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă au prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris. (Chelcea S., 2001, p. 177)

„Interviul, ca metodă de cercetare, este menită să identifice factorii empirici răspunzători de erorile utilizării acestei metode de colectare a datelor și să evalueze posibilitățile de minimizare a efectelor acestor factori.” (Chelcea S, 201, p. 121)

„ Definim interviul de cercetare ca o tehnică de obținere, prin întrebări și răspunsuri a informațiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor sociouname. Interviul se bazează pe comunicarea verbală și presupune întrebări și răspunsuri ca și chestionarul. Spre deosebire însă de chestionar, unde întrebările și răspunsurile sunt scrise, interviul implică totdeauna obținerea unor informații verbale.” (Chelcea S, 201, p. 121)

II.3. Planul cercetării

În realizarea obiectivelor cercetării am folosit ca metode de cercetare metoda anchetei, având ca instrument chestionarul și metoda interviului având instrument ghidul de interviu.

Am folosit metoda chestionarului pentru a afla părerea părinților, dacă ar dori să se înființeze un astfel de centru, care este vârsta ideală pentru participare la centru, ce activități ar fi de dorit să se desfășoare, dacă acest centru îmbunătățește aptitudinile copilului, ce puncte tari și puncte slabe indentifică la acest tip de activitate.

Chestionarul cuprinde itemi de tip deschis, semideschiși și itemi de tip inchis. Acesta a fost aplicat pe un lot de 100 de părinți dintre care 7 având sex masculin, și 93 având sex feminin, și a fost realizat cu ajutorul google docs, având câmpul foi de calcul, dar și cu ajutorul altor surse externe. (ANEXA 1 – Chestionar)

După identificarea reală a nevoilor părinților, vom schița planul centrului, ce tipuri de activități s-ar desfășura în cadrul acestuia, din câți copii se va forma o grupă, din ce medii de activitate vor fi persoanele în vârstă și vârsta de la care copii pot veni la centru.

Metoda interviului am folosit-o pe opt subiecți cu vârstă între 4-6 ani, iar cu ajutorul ei am aflat ce tip de relație au copii cu bunicii, dacă sunt prieteni, dacă practică activități împreună și cât de permisivi sunt. (ANEXA 2 – Ghidul de interviu)

II.4. Interpretarea rezultatelor chestionarului

Chestionarul cuprinde atât itemi de tip deschis cât si itemi de tip inchis. Acesta a fost aplicat pe un lot de 100 de părinți dintre care 7 având sex masculin, și 93 având sex feminin, și a fost realizat cu ajutorul google docs, având câmpul foi de calcul, dar și cu ajutorul altor surse externe.

Din ce poziție completați chestionarul?

92% din persoanele ce au completat acest chestionar sunt părinți și doar 8% din cei ce au completat acest chestionar sunt cadre didactice. Niciun bunic/persoană în vârstă nu au completat chestionarul.

Câți copii aveți?

50% din cei ce au completat acest chestionar au 1 copil, 35% au 2 copii, 10% din persoanele chestionate au 3 copii, și doar 5% au 4 copii.

Ce vârsta are copilul/copii dumneavoastră?

La întrebarea „Ce vârstă are copilul/copii dumneavoastră?” răspunsul ce a obținut cel mai mare procent a fost vârsta de 5 ani- 35%, 25% din persoane au copil/copii cu vârsta de 4 ani, iar procentul cel mai mic este de 4 % și este reprezentat de copii cu vârsta de 3 ani.

În grija cui îi lăsați atunci când sunteți la muncă?

La această întrebare 33% din părinți afirmă că își lasă copilul/copiii în grija bunicilor, 30% din aceștia rămân singuri, 27% rămân în grija unuia dintre părinți pe când 10% din copii sunt în grija vecinilor, altor rude.

Bunicii copilului locuiesc cu dumneavoastră?

68% din familii sunt de tip extins, au în componența sa – bunicii, pe când 32% din familii nu locuiesc împreună cu bunicii.

Ce relație are copilul cu bunicii lui?

Din cei 100 de părinți ce mi-au răspuns la acest chestionar 53% afirmă că copilul are o relație foarte bună cu bunicii, 29% bună, 13% satisfăcătoare, pe când 5% afirmă că relația copil-bunic este una nesatisfăcătoare.

Cu ce se ocupă bunicii copilului vostru?

Din interpretarea acestui grafic reiese că 72% din bunici sunt pensionari, 20% încă profesează, iar 8% sunt la pensie dar și-au continuat activitatea.

V-ar placea să se înființeze un centru în care persoanele în vârstă, ce au o anumită calificare, să se ocupe de el/ei? Argumentează!

Diagrama pentru cei ce au răspuns „Da” (87 de persoane), însoțită de câteva argumentări.

După cum putem observa procentele sunt asemănătoare și se remarcă pregătirea și experiența personalului 21%, o alternativă mai bună la after school 18% și persoanele în vârstă au mai multă răbdare și pot înlocui cu ușurință bunicii proprii 17%.

Diagrama pentru cei ce au răspuns „Nu” (13 răspunsuri), însoțită de câteva argumentări.

La această diagramă rezultatele sunt 54% consideră că persoanele nu au răbdare, 31% sunt de părere că copiii vor fi reticienți, iar 15% din părinți își fac griji că personalul nu este calificat pe deplin.

V-ați duce copilul la un asemenea centru?

87% din părinți ar fi dispuși să-și ducă copilul la un astfel de centru, pe când 13% au răspuns că nu.

Credeți că acest centru ar îmbunătăți relația pe care o are copilul cu bunicii lui? Argumentează!

La această întrebare 87% consideră că acest centru ar îmbunătăți relația copil-bunic deoarece membrii de la centru au o vârstă apropiată cu cea a bunicilor și se oferă o continuitate relației deja dezvoltată, iar 13% sunt de părere că nu se îmbunătățește relația.

Un potențial beneficiu al acestui centru, credeți că ar fi faptul că copilul este mai bine pregătit pentru ciclul de învățământ ce urmeză a-l desfășura?

79% din persoane consideră că acest centru este folositor și ajută copilul în integrarea școlară, 10% consideră că nu îi este de ajutor copilului, mai departe, acest centru, iar 11% au răspuns că „nu știu”

Ce alte beneficii ale înființării unui astfel de centru mai puteți enumera?

Beneficiile identificate de părinți sunt: 22% cred că îi ajută să se integreze mai ușor în școală, 20% consideră că se valorifică eficient resursele persoanelor mai în vârstă, 18% cred că copilul se dezvoltă intelectual, 10% social, 16% consideră că copii devin mai toleranți cu persoanele în vârstă și 14% consideră că li se dezvoltă anumite abilități prin intermediul centrului.

Care ar fi punctele slabe pe care le identificați?

În urma cercetării efectuate s-au identificat cinci puncte slabe astfel: 28% pun la îndoială pregătirea personalului, 25% își fac griji pentru acomodarea copiilor, 20% consideră că vârstnicii nu mai au răbdare suficientă și nici energie 11%, iar 16% își fac griji pentru permisibilitatea prea mare.

V-ați dori să învețe ceva nou, să-și facă temele sau să se joace la acest centru?

38% din părinți doresc ca copilul să-și continuie copilăria jucându-se la centru, 20% doresc să învețe ceva nou, 12% doresc să își facă temele, iar 30% doresc ca copii să desfășoare toate cele trei tipuri de activități

Ce ateliere v-ați dori să existe la acest centru?

Atelierele preferate de părinți sunt: 21% – abilități practice, 19% ar dori un atelier de pictură, 17% dintre părinți doresc ca copilul lor să învețe limbi străine și tehnicile de prim ajutor, 16% ar dori un atelier de dans, 7% preferă teatru, activități sportive, iar 3 % doresc un atelier de muzică.

Credeți că acest centru poate identifica în copilul dumneavoastră adevărata lui vocație?

63 % din părinți consideră că un astfel de centru poate identifica vocația copilului, pe când 30% afirmă că nu, iar 7% nu știu.

Care credeți că este vârsta ideala pentru un copil să fie integrat într-un astfel de centru?

În viziunea părinților, vârsta ideală la care copilul trebuie să participe la un astfel de centru este 4 ani, urmat de 30% vârsta de 3 ani și 20% vârsta de 5 ani. Doar 8% din părinți consideră că acest centru este benefic oricărei vârste.

Ați recomanda un asemenea centru și altor părinți?

83% ar recomanda și altor părinți acest centru, spre deosebire de 17% din părinți care nu ar face asta.

Câte ore/zi ați fi dispus să lăsați copilul la acest centru?

43% din părinți ar lăsa copilul la centru 4 ore, 32% din cei ce au răspuns ar prefera un program de 3 ore, 18% program de 2 ore. În schimb 7% din părinți ar dori ca centrul să aibă program de 8 ore.

Credeți că un astfel de centru ajută la îmbunătățirea aptitudinilor copilului?

76% din părinți consideră că centrul îmbunătățește aptitudinile copilului, iar 18% nu cred asta. 6% din persoane nu au certitudinea aceasta.

Credeți că un asemenea centru ar ajuta la o mai buna integrare copiilor cu dizabilități în școala de masă?

La această întrebare 69% din părinți consideră că acest centru ar ajuta la integrarea copiilor cu dizabilități în școala de masă, pe când 21% neagă acest lucru. 10% din persoane nu au idee despre acest lucru.

II.5. Schița de proiect a centrului

Activitatea acestui centru se va desfășura în trei săli diferite, fiecare copil va trece prin una din săli prin rotație, dar va participa cu precădere la activitățile preferate.

Acest centru, la cererea părinților, va cuprinde într-o sală diverse ateliere de abilități practice, ateliere de pictură, într-o altă sală se vor face cursuri de limbi străine, tehnicile de prim ajutor, iar în ultima sală se vor face activități de tip dinamic cum ar fi dans, teatru, muzică și activități sportive. La aceste activități vor participa copii cu vârstă cuprinsă între 3-5 ani.

Activitățile vor fi diversificate de la o zi la alta, în funcție de preferințe, iar o dată pe lună vom avea activități de tip copil- părinte-bunic.

În total vor fi în jur de 30 de copiii, și 10 persoane în vârstă, fiecare având una sau mai multe dintre specialitățile de mai sus. De asemenea, acest centru va fi compus și dintr-o asistentă medicală, și de doi pedagogi pentru învățământul preșcolar.

Durata timpului petrecut la acest centru este de 4 ore/zi.

II.6. Interpretarea rezultatelor interviului

Acest interviu a fost aplicat pe un număr de 8 persoane, cu vârstă cuprinsă între 4-6 ani.

Analiza întrebării pregătitoare

Întrebare de deschidere:

Cu ce membru din familie te distrezi cel mai tare? Dar cu bunicii?

La această întrebare, trei dintre intervievați au răspuns că se distrează cel mai tare cu bunicii, mai exact un singur răspuns al unui copil a înclinat spre bunică, iar ceilalți doi înspre bunic. Această întrebare am dorit să fie spontană, astfel încât copiii să poată răspunde fără a avea vreo problemă sau necesitatea unui timp de gândire îndelungat.

Această întrebare a avut rolul de relaxa un pic atmosfera în care vor fi introduși copiii, având în vedere faptul că o mare parte dintre ei nu au mai fost intervievați, acest moment reprezentând o noutate în viața lor, dată fiind și vârsta fragedă, în acest sens am dorit să înlăturăm posibilele stări de discomfort, timiditate, evitare. Restul copiilor au răspuns că se distrează cu tatăl, cu fiica surorii mamei sale, cu sora bunicii, cu mama, cu fratele.

În încercarea noastră de a întării întrebarea de deschidere, majoritatea copiilor au răspuns pozitiv la întrebarea “Cu ce membru din familie te distrezi cel mai tare? Dar cu bunicii?” Prin întrebările adresate fiecărui copil în parte, aflăm că aceștia sunt foarte curioși (specific și vârstei) nerăbdători, deoarece răspunsurile acestora sunt destul de ample, cu cât înaintăm, ceea ce înseamnă că acest subiect și modul în care au fost propuse întrebările nu le-au conferit un sentiment straniu copiilor, bunicii fiind persoane cu care se joacă, învață lucruri noi, le oferă atenție.

Analiza întrebarea 1.

Întrebarea nr. 1: Crezi că bunicii ar putea fi prietenii copiilor?

Această întrebare a fost una pregătitoare și a avut ca scop încadrarea în subiect a participanților. Toți participanții au răspuns afirmativ la această întrebare. Noțiunea de “prietenie” a fost înțeleasă și percepută de fiecare copil în parte în diferite moduri, deși toți copiii au răspuns că bunicii ar putea fi prietenii copiilor, explicațiile ulterioare ale fiecăruia sunt diferite: cu bunicul se joacă, cu bunica gătesc, construiesc obiecte, desenează. Încă din primele întrebări ne-am dat seama de faptul că primul impuls al fiecărui copil a fost să simtă bunicul/bunica ca pe un prieten al copiilor, exceptând un răspuns al unui copil: „Poate, dacă ar fi tineri și nu așa cu părul alb”. Această întrebare a avut răspunsuri concrete și la obiect fără ca participanții să devieze foarte mult de la subiect.

Analiza întrebarea 2.

Întrebarea nr. 2: Dar bunicii tăi, sunt prietenii tăi? De ce?

În cadrul acestei întrebări am pornit de la faptul că dacă bunicii sunt prietenii copiilor, atunci bunicii sunt și prietenii fiecăruia dintre ei? De ce îi consider prieteni? Sau din contră de ce nu îi consideră? La această întrebare fiecare copil a răspuns că bunicii sunt prietenii lor, fiindcă se joacă frumos cu ei, stau împreună, îi iubesc, îi ajută să se dea cu bicicleta, sunt alintați, primesc dulciuri, îi lasă să se joace cu câini, exceptând un răspuns în care un copil a afirmat faptul că bunicii îi sunt prieteni excluzând momentele când îl ceartă.

Această întrebare ia pus în dificultate pe intervievați, deoarece spre deosebire de prima întrebare care făcea referire la bunici și relația nepoți-bunici în general, acum copiii trebuiau să se gândească din perspectiva relației proprii cu bunicii lor.

Analiza întrebarea 3.

Întrebarea nr. 3: Cât timp stau bunicii tăi cu tine ?

La această întrebare intervievații au răspuns diferit, astfel: un copil a răspuns că stă cu bunicii mult, în fiecare zi, un alt copil a răspuns că până vine mami de la muncă, un alt copil a răspuns că atunci când nu vine la grădi, stă cu bunicii de dimineață până seara, un alt răspuns extrem de emoționant a constat în faptul că stă alături de bunici mult, stau împreună în fiecare zi, când mama e la muncă, și pe tatăl său nu l-a cunoscut, decât în poze, alt copil a răspuns că bunicii stau cu el în fiecare zi, deoarece mama și tatăl lucrează și au grijă și de Zs., de frățiorul copilului, alt copil a răspuns că bunicii stau cu el atâta timp cât părinții îl lasă cu ei.

Chiar dacă intervievații sunt la o vârstă la care nu au conturate atât de bine încadrările în timp, aceștia au putut să exprime printr-un anumit răspuns cât de mult, sau cât de puțin timp petrec bunicii cu ei.

Analiza întrebarea 4.

Întrebarea nr 4: Cum vă petreceti timpul împreună?

La această întrebare majoritatea copiilor au răspuns dând exemplu diverse activități realizate împreună cu bunicii lor, în special joaca alături de aceștia.

Răspunsurile participanților au acoperit întreaga plajă de răspunsuri posibile pentru această întrebare cum ar fi: „Ne jucăm cu mingea și îmi face jucării din lemn; Mergem pe deal și strângem flori și iarbă pentru iepuri; Bunica face de mâncare și curățenie, eu o ajut, nu fac mizerie, o ascult și ne jucăm de-a cofetăria; Stăm împreună, câteodată ne jucăm și cântăm; Ne jucăm, ne jucăm de-a v-ați ascunselea, cu bunicul, iar cu bunica desenez; Ne jucăm împreună, cu bunicul; Mergem la plimbare, mergem la magazin și… mergem la cumpărături; Aștept. Dar mă mai și joc cu bunicul meu, când am un balon, el se joacă cu mine. Cu bunica nu mă joc cu mașinile, dar facem torturi și prăjitură cu mere împreună.”

Analiza întrebarea 5.

Întrebarea nr. 5: Le simți lipsa atunci când pleacă pentru scurt timp din localitate?

La această întrebare o parte dintre copii au răspuns afirmativ, că simt lipsa bunicilor când pleacă pentru scurt timp din localitate, iar o alta parte dintre cei intervievați au răspuns că nu le simt lipsa, fie că mama, sau tatăl suplinesc la fel de bine lipsa acestora, prin activități asemănătoare, fie pentru că nu se pot pune în postura de a-și vedea bunicii plecați, deoarece nu au plecat de lângă iei.

Analiza întrebarea 6.

Întrebarea nr. 6: De ce te simți bine în preajma bunicilor?

La această întrebare copiii au răspuns că se simt bine în preajma bunicilor, deoarece râd mult, se joacă, udă grădina, se joacă cu apă, primesc dulciuri și jucării, se joacă împreună, le oferă multe lucruri, stau aproape de ei.

Tot în cadrul acestei întrebări sesizăm faptul că indiferent de cât de mult iubesc sau nu unul dintre bunici, copiii tind să răspundă prin argument pozitive, amintindu-și aspectele frumoase, primul instinct, jocul și joaca reprezentând activitățile de bază ale acestei etape de vârste studiate.

Analiza întrebarea 7.

Întrebarea nr. 7: Când îți dorești ceva, bunicii îți îndeplinesc dorința?

La această întrebare majoritatea afirmă că bunicii le îndeplinesc orice dorință, iar restul afirmă că îndeplinirea dorințelor sunt în strânsă legatură cu comportamentul lor sau cu situația financiară a bunicilor.

Analiza întrebarea 8.

Întrebarea nr. 8: Cum reacționează bunicii tăi, atunci când încalci o regulă?

Răspunsurile la această întrebare au fost destul de variate. Unii subiecți afirmă că bunicii îi ceartă sau îi pedepsesc atunci când încalcă o regulă, alții relatează că bunicii nu au nicio reacție la cele întâmplate, iar restul afirmă că bunicii pasează responsabilitatea părinților.

Analiza întrebarea 9.

Întrebarea nr 9: Îți poți ierta bunicii dacă te ceartă?

La această întebare majoritatea subiecților afirmă concret că își iartă bunicii, restul au răspuns categoric că nu și-ar ierta bunicii dacă îi ceartă. Acestia nu își argumentează răspunsul dat.

Analiza întrebarea 10.

Întrebarea nr 10: Cât de repede vă împăcați?

La această întrebare au răspuns cu ușurință toți participanții, majoritatea afirmă că se împacă repede,după 1-3 minute, pe când alții afirmă că se împacă greu, după o zi sau chiar mai multe.

Analiza întrebarea 11.

Întrebarea nr 11: Când te joci cu alți copii, ce fac bunicii tăi?

La acestă întrebare au răspuns toți participanții, iar răspunsurile au fost destul de variate. Bunicii de regulă fie se uită la TV, fie se joacă cu nepoții, lucrează la atelier sau la treburile casnice și/sau gospodărești.

Analiza întrebarea 12.

Întrebarea nr. 12: Ți-ai dori ca atunci când vei fi bunic/bunică să semeni cu bunicii tăi?

Toți participanții au raspuns la această întrebare. Aici procentajul este împărțit egal. Unii doresc să fie ca bunicii lor pentru că sunt buni la suflet, pentru că au diverse abilități (fie că fac prăjituri sau jucării), și alții nu vor să semene cu bunicii fizic ( „Nu pentru că nu aș vrea păr negru ca al bunicii, eu vreau păr mov!” ), sau pentru că vor să fie mai buni cu nepoții lor.

Concluzii

În cadrul metodei anchetei am aplicat un chestionar pe un lot de 100 de persoane, predominant de sex feminin. Am vrut să aflăm părerea părinților despre înființarea unui centru în care oamenii vârstnici, ce au avut o anumită calificare și au ieșit la pensie, să se ocupe de copiii și să desfășoare anumite activități cu aceștia.

Prin aplicarea acestui chestionar mi s-a confirmat obiectivul că majoritatea părinților (88%) cred că este important și necesar înființarea unui centru în care bunicii să desfășoare diverse activități cu copiii. Motivele invocate de aceștia au fost: pregătirea și experiența personalului, o alternativă mai bună la after school și persoanele în vârstă au mai multă răbdare și pot înlocui cu ușurință bunicii proprii. 12% dintre părinți nu sunt de acord cu înființarea centrului deoarece consideră că persoanele în vârstă nu au răbdare, sunt de părere că copii vor fi reticienți, de asemenea îți fac griji că personalul nu este calificat pe deplin.

Am abordat diverse întrebări care să ne ajute să vedem dacă părinții au nevoie de înființarea unui astfel de centru, dacă și-ar lăsa copiii, de la ce vârstă.

În urma aplicării chestionarului am aflat că părinți preferă să își lase copilul/copiii în grija bunicilor (33%), 30% din aceștia rămân singuri, 27% rămân în grija unuia dintre părinți pe când 10% din copii sunt în grija vecinilor, altor rude. De asemenea 68% din familii sunt de tip extins, au în componența sa – bunicii, pe când 32% din familii nu locuiesc împreună cu bunicii.

Din cei 100 de părinți ce mi-au răspuns la acest chestionar 53% afirmă că copilul are o relație foarte bună cu bunicii, 29% bună, 13% satisfăcătoare, pe când 5% afirmă că relația copil-bunic este una nesatisfăcătoare.

Din interpretarea chestionarului reiese că 72% din bunici sunt pensionari, 20% încă profesează, iar 8% sunt la pensie dar și-au continuat activitatea.

87% din părinți ar fi dispuși să-și ducă copilul la un astfel de centru, pe când 13% au răspuns că nu. Tot cei 87% de părinți consideră că acest centru ar îmbunătăți relația copil-bunic deoarece membrii de la centru au o vârstă apropiată cu cea a bunicilor și se oferă o continuitate relației deja dezvoltată, iar 13% sunt de părere că nu se îmbunătățește relația.

Părinții au identificat următoarele beneficii ale înființării acestui centru: 22% cred că îi ajută să se integreze mai ușor în școală, 20% consideră că se valorifică eficient resursele persoanelor mai în vârstă, 18% cred că copilul se dezvoltă intelectual, 10% social, 16% consideră că copii devin mai toleranți cu persoanele în vârstă și 14% consideră că li se dezvoltă anumite abilități prin intermediul centrului.

În urma cercetării efectuate s-au identificat cinci puncte slabe astfel: 28% pun la îndoială pregătirea personalului, 25% își fac griji pentru acomodarea copiilor, 20% consideră că vârstnicii nu mai au răbdare suficientă și nici energie 11%, iar 16% își fac griji pentru permisibilitatea prea mare.

Părinții (38%) doresc ca copilul să-și continuie copilăria jucându-se la centru, 20% doresc să învețe ceva nou, 12% doresc să își facă temele, iar 30% doresc ca copii să desfășoare toate cele trei tipuri de activități.

Cu ajutorul acestui chestionar am identificat ce tipuri de ateliere preferă părinții să existe la acest centru: 21% – abilități practice, 19% ar dori un atelier de pictură, 17% dintre părinți doresc ca copilul lor să învețe limbi străine și tot 17% tehnicile de prim ajutor, 16% ar dori un atelier de dans, 7% preferă teatru, activități sportive, iar 3 % doresc un atelier de muzică.

În viziunea părinților, vârsta ideală la care copilul trebuie să participe la un astfel de centru este 4 ani, urmat de 30% vârsta de 3 ani și 20% vârsta de 5 ani. Doar 8% din părinți consideră că acest centru este benefic oricărei vârste.

83% ar recomanda și altor părinți acest centru, spre deosebire de 17% din părinți care nu ar face asta.

43% din părinți ar lăsa copilul la centru 4 ore, 32% din cei ce au răspuns ar prefera un program de 3 ore, 18% program de 2 ore. În schimb 7% din părinți ar dori ca centrul să aibă program de 8 ore.

În urma interpretării datelor din interviu se poate spune că copiii au în general o relație bună cu bunicii lor, astfel testându-ni-se ipoteza.

Cu ajutorul metodei interviu, având ca instrument ghidul de interviu am reușit să testez ipoteza în care am presupus că relația dintre copil-bunic este una bună.

Am realizat acest interviu pe un lot de 8 persoane cu vârste cuprinse între 4-6 ani. Am ales câteva din întrebări care au evidențiat relația bunic-copil.

În cadrul întrebării „Dar bunicii tăi, sunt prietenii tăi? De ce?” am pornit de la faptul că dacă bunicii sunt prietenii copiilor, atunci bunicii sunt și prietenii fiecăruia dintre ei? De ce îi consider prieteni? Sau din contră de ce nu îi consideră? La această întrebare fiecare copil a răspuns că bunicii sunt prietenii lor, fiindcă se joacă frumos cu ei, stau împreună, îi iubesc, îi ajută să se dea cu bicicleta, sunt alintați, primesc dulciuri, îi lasă să se joace cu câini, exceptând un răspuns în care un copil a afirmat faptul că bunicii îi sunt prieteni excluzând momentele când îl ceartă.

La întrebarea „ Cât timp stau bunicii tăi cu tine ?” intervievații au răspuns diferit, astfel: un copil a răspuns că stă cu bunicii mult, în fiecare zi, un alt copil a răspuns că până vine mami de la muncă, un alt copil a răspuns că atunci când nu vine la grădi, stă cu bunicii de dimineață până seara, un alt răspuns extrem de emoționant a constat în faptul că stă alături de bunici mult, stau împreună în fiecare zi, când mama e la muncă, și pe tatăl său nu l-a cunoscut, decât în poze, alt copil a răspuns că bunicii stau cu el în fiecare zi, deoarece mama și tatăl lucrează și au grijă și de Zs., de frățiorul copilului, alt copil a răspuns că bunicii stau cu el atâta timp cât părinții îl lasă cu ei.

La întrebarea „Le simți lipsa atunci când pleacă pentru scurt timp din localitate?” o parte dintre copii au răspuns afirmativ, că simt lipsa bunicilor când pleacă pentru scurt timp din localitate, iar o alta parte dintre cei intervievați au răspuns că nu le simt lipsa, fie că mama, sau tatăl suplinesc la fel de bine lipsa acestora, prin activități asemănătoare, fie pentru că nu se pot pune în postura de a-și vedea bunicii plecați, deoarece nu au plecat de lângă iei.

La întrebarea „De ce te simți bine în preajma bunicilor?” copiii au răspuns că se simt bine în preajma bunicilor, deoarece râd mult, se joacă, udă grădina, se joacă cu apă, primesc dulciuri și jucării, se joacă împreună, le oferă multe lucruri, stau aproape de ei. Tot în cadrul acestei întrebări sesizăm faptul că indiferent de cât de mult iubesc sau nu unul dintre bunici, copiii tind să răspundă prin argument pozitive, amintindu-și aspectele frumoase, primul instinct, jocul și joaca reprezentând activitățile de bază ale acestei etape de vârste studiate.

Consider că acest interviu a venit în completarea chestionarului prin faptul că întărește ideea că copilul preferă să petreacă timpul cu bunicii lui pentru că învață anumite lucruri, sunt blânzi, iubitori.

Anexă chestionar:

Acest chestionar vine în întâmpinarea nevoilor copilului de a avea un înlocuitor pentru bunici (în cazul în care bunicii nu sunt aproape de el sau sunt trecuți în nefiintă), prin deschiderea unui centru de educare și formare, în care persoanele în vârstă, cu o anumită calificare, să se ocupe de acesta într-o anumită perioada a zilei.

Vă rugăm să citiți cu atenție fiecare afirmație. Precizăm că nu există răspunsuri corecte sau incorecte, ci numai răspunsuri care pot reflecta cât mai adecvat opinia dumneavoastră în raport cu aspectele menționate anterior.

Vă asigurăm că răspunsurile dvs. vor fi prelucrate în condiții de confidențialitate și anonimat.

Din ce poziție completați chestionarul?

Câți copii aveți?

Ce vârsta are copilul/copii dumneavoastră?

În grija cui îi lăsați atunci când sunteți la muncă?

Bunicii copilului locuiesc cu dumneavoastră?

Ce relație are copilul cu bunicii lui?

Cu ce se ocupă bunicii copilului vostru?

V-ar placea să se înființeze un centru în care persoanele în vârstă, ce au o anumită calificare, să se ocupe de el/ei? Argumentează!

V-ați duce copilul la un asemenea centru?

Credeți că acest centru ar îmbunătăți relația pe care o are copilul cu bunicii lui? Argumentează!

Un potențial beneficiu al acestui centru, credeți că ar fi faptul că copilul este mai bine pregătit pentru ciclul de învățământ ce urmeză a-l desfășura?

Ce alte beneficii ale înființării unui astfel de centru mai puteți enumera?

Care ar fi punctele slabe pe care le identificați?

V-ați dori să învețe ceva nou, să-și facă temele sau să se joace la acest centru?

Ce ateliere v-ați dori să existe la acest centru?

Credeți că acest centru poate identifica în copilul dumneavoastră adevărata lui vocație?

Care credeți că este vârsta ideala pentru un copil să fie integrat într-un astfel de centru?

Ați recomanda un asemenea centru și altor părinți?

Câte ore/zi ați fi dispus să lăsați copilul la acest centru?

Credeți că un astfel de centru ajută la îmbunătățirea aptitudinilor copilului?

Credeți că un asemenea centru ar ajuta la o mai buna integrare copiilor cu dizabilități în școala de masă?

Anexă ghid interviu

Numele intervievatului………………………………………………………………………..

Funcția………………………………………………………………………………………

Vârsta………………………………………………………………………………………

Data…………………………………………………………………………………………

Am realizat acest interviu să aflu ce tip de relație aveți cu bunicul dumneavoastră.

Dacă sunteți de acord, voi înregistra această convorbire pentru a evita orice denaturare a conversației noastre. Tot ceea ce vorbim va fi confidențial și voi reda doar un rezumat al părerii dumneavoastră.

Întrebare de deschidere:

Cu ce membru din familie te distrezi cel mai tare? Dar cu bunicii cum e?

1. Crezi că bunicii ar putea fi prietenii copiilor?

2. Dar bunicii tăi, sunt prietenii tăi? De ce?

3. Cât timp stau bunicii tăi cu tine ?

4. Cum vă petreceti timpul împreună?

5. Le simți lipsa atunci când pleacă pentru scurt timp din localitate?

6. De ce te simți bine în preajma bunicilor?

7. Când îți dorești ceva, bunicii îți îndeplinesc dorința?

8. Cum reacționează bunicii tăi, atunci când încalci o regulă?

9. Îți poți ierta bunicii dacă te ceartă?

10. Cât de repede vă împăcați?

11. Când te joci cu alți copii, ce fac bunicii tăi?

12. Ți-ai dori ca atunci când vei fi bunic/bunică să semeni cu bunicii tăi? De ce?

Îți mulțumesc!

Sper să mă întâlnesc și eu cu bunicii tăi și să ne împrietenim

Bibliografie

Mitofan I., Ciuperca C. (1998). Introducere in psihosociologia si psihosexologia familiei, Ed. Alternative, București

Voinea M. (1993). Sociologia familiei,  s. n., Bucuresti

Bistriceanu C. (2006). Sociologia familiei, Ed. Fundatiei Romania de Maine, p.145-199.

Sion G. (2007). Psihologia varstelor, Ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti

Baran-Pescaru A. (2004). Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Ed Aramis, București

Raygorodsky DY. (2002). Psihologia Familiei (Chrestus-Matija). – Ed. casa. "Bachrach-M"

Cuznețov L. (2008). Tratat de educație pentru familie. Pedagogia familiei. Chișinău: CEPUSM

Barranti, C., R. (1985). The Grand parent-Grand child Relationship: Family Resources in an Era of Voluntary Bonds. „Family Relations”

*** (2003). Codul familiei al Republicii Moldova. – Chișinău.

Cuznețov L. (2008). Tratat de educație pentru familie. Pedagogia familiei. Chișinău: CEPUSM

Popescu R. (2010). Profilul Familiei Românești Contemporane, 2010

Neugarten, B., Weinstein, K. (1964). The changing American grandparent Journal of Marriage and Family

Gauthier, A. (1995). Art. Les Relations entre grands-parents et petits-enfants: Vers une nouvelle alliance desges?, în B. Bawin-Legros [i T. Jacobs (dir.), Université de Ličge, p. 111-158

Stănciulescu E. (1996). Operspectivă etnologică asupra socializării în familiile românești. Revista de Cercetări Sociale, (2), p 154-163.

Webografie

Smerdeakov A., (2013). Stadiile dezvoltării inteligenței (Jean Piaget) -http://ziuadepsiho.blogspot.ro/2013/08/stadiile-dezvoltarii-inteligentei-jean.html – accesat la data de 21.04.2017

Familia – http://www.scritub.com/sociologie/FAMILIA831791024.php – accesat la data de 21.03.2017

Definiția și clasificarea familiei, (2008). -_http://articole.famouswhy.ro/familie_definitie__structura__sarcini_in_educatia_copilului/- accesat la data de 21.04.2017

Funcțiile familiei – http://www.creeaza.com/familie/etica-deontologie/Functiile-familiei691.php – accesat la data de 14.05.2017

Vasile M., Copiii crescuți de bunici, http://www.casamontessori.ro/copiii-crescuti-de-bunici/ – accesat la data de 20.05.2017

Neagoe, G. (2017). Tipuri de atasament la copii, http://terapeuti.ro/general/atasamentul-in-psihoterapie-definitie-tipuri-de-atasament-la-copil/, accesat în data de 3.04.2017

Mândrilă C. G. (2005). Calitatea de bunic – http://analeteologie-iasi.ro/arh/2005/27.pdf accesat în data de 20.04.2017

Reitzs C. D., Mutran J. E. (2004). Grandparent Identity, Intergenerational Family Identity, and Well-Being, – https://academic.oup.com/psychsocgerontology/article/59/4/S213/579018/Grandparent-Identity-Intergenerational-Family – accesat în data de 3.04.2017

http://www.recensamantromania.ro/volumul-iv-cladiri-locuinte-gospodarii/ – accesat în data de 23.05.2017

*** (2015). Teoria atasamentului – tipurile de relatie intre parinte-copil, http://www.suntparinte.ro/teoria-atasamentului – accesat în data de 20.05.2017

Bătrânii au fost considerați multă vreme o povară pentru societate – https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/batranii-au-fost-considerati-multa-vreme-o-povara-pentru-societate – accesat în data de 21.04.2017

Simenco I., (2016). Valorificarea pedagogică a culturii postfigurative în educația familiară – http://www.cnaa.md/files/theses/2016/50020/simcenco-irina_thesis.pdf accesat în data de 23.052017