Pentru a întelege mai bine ce semnifica ie a avut acest eveniment în evolu ia ț ț [630856]

Pentru a întelege mai bine ce semnifica ie a avut acest eveniment în evolu ia ț ț
cre tinismului, trebuie sa ne întoarcem la contextul istoric al acelor vremuri,la motiveleș
cauzatoare ale acestui important conflict.
Pe plan spiritual, ruptura dintre Roma i Constantinopol s-a dezvoltat încet, de-a lungul ș
unei perioade îndelungate, punctul culminant fiind excomunicarea reciprocă din anul 1054 dintre
Patriarhul Mihail Cerularie i Cardinalul Umberto de Silva Candida, legatul papal. Această ș
schismă a dus la împartirea cre tinismului, luând astfel na tere doua Biserici separate: cea ș ș
Ortodoxă cu centru la Constantinopol i cea Romano-Catolică cu centru la Vatican (Roma). ș
Există în practicile biserice ti un principiu în baza căruia erau luate, într-un mod colegial, ș
toate hotărârile cu privire la învă ăturile i practicile fundamentale ale Bisericii, principiul ce ț ș
poate fi numit sinodal sau colegial. Acest fel de a lua hotărâri importante, printr-un sinod la care
to i episcopii participau cu drepturi egale, contribuie la unitatea bisericii iț ș la păstrarea intactă a
dogmelor cre tine. ș1
Dar acela i principiu biblic al sinod-ului a fost încălcat de Papa de la Roma. Episcopul ș
Romei a ridicat preten ii nejustificate cu privire la dreptul lui de a hotărî singur ț în toate
chestiunile legate de via a i învă ătura Bisericii. Înainte de Marea Schismă de la anul 1054, ț ș ț
episcopii din răsărit au cerut convocarea unor sinoade care să rezolve, ca i în trecut, anumite ș
diferen e ce au apărut în Biserică. Dar Papa, sub influen a politica a regilor francezi, care doreau ț ț
să fie accepta i ca urma i ai Imperiului Roman, a refuzat modul biblic de a rezolva problemele si ț ș
au vrut să introducă un principiu monarhic, ne-biblic. În aceste condi ii se poate afirma că Papa a ț
fost acela care s-a rupt de părerea celorlal i episcopi i a creat un nou stil de biserică, ne-acceptat ț ș
până atunci. Printre episcopii care aveau importan ă în acea vreme erau cei din Constantinopol, ț
Antiohia i Alexandria. Papa ignorându-i pe to i ace tia, implicit a rupt unitatea Bisericii. ș ț ș
Spre a- i ș justifica preten ia ț la rolul de conducători în lumea cre tină, papii s-au folosit de ș
a a zisa Danie a împăratului roman Constantin cel Mare, care a fost primul împărat roman ce s-aș
convertit la cre tinism. Drept recuno tin ă pentru ca Papa Silvestru l-ar fi vindecat de lepră, ar fi ș ș ț
acordat printr-un document scris în anul 315 dreptul de domnie a Papei Silvestru i a următorilor ș
papi asupra Romei, Italiei i provinciilor romane din estul bazinului mediteranean. Dania ar fi ș
recunoscut totodată i prioritatea spirituală al Sfântului Scaun asupra tuturor bisericilor lumii. ș
Această Danie a lui Constantin cel Mare a fost men ionată însă ț pentru prima dată în sec.IX i a ș
1 Pr. Prof. .Dr. , Nicolae Chifar , Istoria Creștinismului, Iași , 2002 , p. 83.

constituit o arma redutabilă în cadrul disputelor aprinse pentru întâietate dintre biserica de vest iș
biserica de est. Controversa a culminat cu Marea Schismă din anul 1054, după care cele două
mari biserici s-au despartit definitiv. Mul i papi s-au bazat pe acel act, a cărei autenticitate nu a ț
fost pusă la îndoială timp de peste 600 ani.2
La Roma, colaboratorii papei Leon al IX-lea (1049-1054) considerau restabilirea
autorită ii i a prestigiului Sfântului Scaun (decăzute în sec. al X-lea) ca i condi ia absolut ț ș ș ț
indispensabilă pentru reforma Bisericii i pentru prioritatea papală. Acum însă,autoritatea i ș ș
prestigiul scaunului apostolic roman erau prejudiciate de autonomia evoluată a scaunului
patriarhal constantinopolitan. Personajul principal al occidentalilor este Cardinalul Umberto, al
cărui caracter impulsiv se apropia de cel al Patriarhului Mihai Cerularie, personaj al Orientului
mai mult politic decât religios i cu o pregătire ș teologică superficială. În anul 1043, când
Patriarhul Alexe Studitul moare, Cerularie î i realizează visul de a ocupa scaunul patriarhal din ș
capitala imperială. În anul 1050, an în care papa Leon al IX-lea prime te omagiul normanzilor, el ș
îi declara eretici pe latini. Aceasta, probabil pentru ca acum se proiectează o alian ă între ț
imperiul oriental, cel occidental i papalitate împotriva du manului comun, normanzii, care rup ș ș
în elegerea încheiată anterior cu papa.ț3
Promotorul acestei aliante este comandantul armatelor bizantine din sudul Italiei, Arghir,
persoana pe care Cerularie nu o suportă, în plus, nu poate accepta o alian ă între latini, ț
considera i eretici, i grecii drept credincio i. Ideea alian ei este împărtă ită atât de papa, care se ț ș ș ț ș
duce în Germania, pentru ajutor, cât i de împaratul bizantin. Patriarhul îl excomunica pe Arghir ș
i îi neagă comuniunea, fapt după care dă curs unei aprigi campanii de denigrare a Bisericiiș
Romei. Închide bisericile latine din capitală i sechestrează mănăstirile ce apar ineau Romei. ș ț
În primăvara sau vara anului 1052, patriarhul Petru de la Antilohia, îi scrie papei,
exprimându- i preocuparea fa ă de lipsa de comuniune dintre Roma i Constantinopol, vinovatul ș ț ș
fiind în ochii săi, tocmai papa. În anul urmator, instigat de un colaborator al lui Cerularie,
Arhiepiscopul Leon de Ohrida (Bulgaria) adresează tuturor arhiepiscopilor latini i papei o ș
scrisoare în formă de tratat, destinatarul scrisorii fiind Episcopul de Trani.
2Alexandru Stan, Istoria Religiilor , București , 1991, p. 73.
3 Pr.Prof. Dr, Ioan Rămămureanu, Istoria Bisericească Universală , Bucuresti , 1992 , p. 231.

Din 28 iunie 1053 până în luna martie sau aprilie a anului urmator, papa a fost
făcut prizonier de normanzi i închis la Benevento. După eliberarea sa, pontiful roman îi trimite ș
la Constantinopol pe Umbert, pe Pietro, Arhiepiscopul de Amalfi, si pe Cancelarul roman
Friedrich de Lorena. Ei primesc i ș două scrisori, una destinată împăratului i ș alta patriarhului;
acesta din urmă trebuind sa fie condamnat i depus de către lega ii papali. Ajun i în capitala ș ț ș
Imperiului Bizantin, acestia trateaza doar cu împaratul, sperând ca acesta va fi mai puternic decât
patriarhul, căruia îi se neaga orice gest de onoare i i se dădea de înteles că au venit pentru a ș
corecta erorile bizantine. Tot atunci este publicat i tratatul lui Cerularie împotriva latinilor. ș
Pe data de 16 iulie 1054, într-o sâmbătă, lega ii papali depun pe altarul bisericii Sfânta ț
Sofia bula de excomunicare a lui Cerularie i a tuturor adep ilor lui, apoi părăsesc capitala. Bula, ș ț
în termeni destul de aspri,a fost redactată de Umberto. Cum actul de anatemizare era compus în
latine te, a trecut un timp până să se facă traducerea lui în grece te. Patriarhul a cerut ca bula să ș ș
fie tradusă în limba greacă. Acest document con inea mai multe acuze, unele adevărate, altele ț
false, la adresa lui Cerularie, a lui Leon de Ohrida i a ș adep ilor ț lor. Patriarhul considera că
acuzele îl lovesc nu numai pe dânsul, ci întreaga Biserică bizantină.
La 24 iulie 1054, bucurându-se de simpatia clerului i a credincio ilor, patriarhul ș ș
convoaca la catedrala Sf. Sofia sinodul permanent, compus din 12 mitropoli i i 2 arhiepiscopi i ț ș ș
expune totul conform propriilor interese, rostind la final anatema împotriva cardinalului
Umberto, a delegatilor romani, a Papei Leon IX si a Bisericii Romane. Se observa u or cum ș
accentul s-a deplasat de la cunoa terea lui Dumnezeu pe cunoa terea unei tiin e totale, care ș ș ș ț
pretinde că poate mântui atât pe om cât i lumea. Acest neognosticism intra în conflict cu ș
doctrina oficială a Bisericii cre tine ș4.
Contemporanii acelor zile n-au acordat importan ă evenimentelor consumate la 16 i 24 ț ș
iulie 1054, pentru ca lumea cre tină de atunci era obi nuită cu frecven ele i divergen e dintre ș ș ț ș ț
Roma i Constantinopol. Este drept ca atunci, contemporanii n-au socotit atât de grave ș
evenimentele din 1054, ci ca abia mai târziu, odată cu atacarea cucerirea Constantinopolului, la
13 aprilie 1204, de către cavalerii occidentali ai Cruciadei a IV-a; despăr irea creată de ț
Cardinalulul Umberto s-a adâncit tot mai mult între cele doua Biserici5.
4 Mircea Eliade, Istoria credin elor i ideilor religioase ț ș , vol.III, Bucure ti , 1991, p. 273. ș
5 Aurelia Bălan Mihailovici, Istoria cultirii i ș civiliza iei cre tin ț ș, Bucure ti, 2006, pp. 224-225. ș

În timp ce Biserica Catolică a avut o anumită deschidere către filozofie i cultură, dând ș
omenirii mari gânditori i arti ti mai ales în perioada rena terii, Biserica Ortodoxă a rămas ș ș ș
imobilizată în superstitii i credin e absurde, retrograde, care nu au făcut decât să tragă înapoi ș ț
societatea. În estul Europei i în Orientul Mijlociu nu s-a mai sim it nevoia unor noi traduceri; ș ț
timp de 1200 de ani Biserica a fost efectiv moartă, invadată de paganism i lipsită de credin ă. ș ț
Orient și Occident sunt doi termeni care devin concepte culturale și identitare odată cu
confruntările între civilizații pe care le deschid marile descoperiri geografice. Unul dintre
sensurile acestor concepte culturale decurge din rolul lor de a concentra experiența relației cu altă
cultură.
După schismă grecii au avut din ce în ce mai mari probleme cu apărarea imperiului
găsindu-se într-o situa ie penibilă i apoi disperată. Ajutorul apusean era mereu condi ionat de ț ș ț
acceptarea primatului, lucru care făcea i mai mare ruptura dintre cele două tabere. Dorin a de ș ț
putere politică a papalită ii a fost adevărata cauză a schismei i ea s-a dovedit în timp. Adevărata ț ș
i iremediabila ruptură între cele două biserici s-a produs prin cucerirea Constantinopolului dinș
13 aprilie 1204 de către cruciate, fapt care conduce la slăbirea gravă a Imperiului bizantin,
aceasta fiind una din cauzele principale ale cuceririi lui de către turci la 29 mai 14536.
Din nefericire , schisma cea mare din 1054 dureaza până în zilele noastre de i au existat ș
mai multe încercări de unire de-a lungul timpului însă fără rezultate concrete.
6 Ducas, Istoria Turco-bizantină (1341-1462), Editura Academiei,Bucure ti, 1958, p.364. ș

Bibliografie
1.Aurelia Bălan Mihailovici, Istoria cultirii i ș civiliza iei cre tin ț ș, Bucure ti, 2006; ș
2.Alexandru Stan, Istoria Religiilor, București, 1991;
3.Ducas, Istoria Turco-bizantină (1341-1462), Editura Academiei, Bucure ti, 1958; ș
4.Mircea Eliade, Istoria credin elor i ideilor religioase ț ș , vol.III, Bucure ti, 1991; ș
5.Pr. Prof. Dr, Nicolae Chifar, Istoria Creștinismului , Iași , 2002;
6.Pr. Prof. Dr, Ioan Rămămureanu, Istoria Bisericească Universală , Bucuresti, 1992.