.pensia Privata Versus Pensia de Stat O Alternativa Pentru Protectia Sociala

INTRODUCERE

Oricine are nevoie de protecție, indiferent dacă ne gândim la persoane fizice sau persoane juridice. În timpul unei vieți întregi se acumulează o serie de bunuri, de valori, agonisite cu multă trudă, care pot dispărea într-o clipă în urma unui incendiu, a unui cutremur, a unui furt sau a unui alt motiv. Pierderea financiară rezultată nu poate fi compensată pe altă cale decât prin asigurare. În același timp, integritatea fizică, sănătatea, capacitatea de muncă pot fi și ele afectate, ducând la imposibilitatea desfășurarea unei activități și, deci, la lipsa unui venit. Împrumuturile pentru cumpărarea unei locuințe, asigurarea unui venit suplimentar pentru perioada de pensionare se pot realiza tot prin asigurare. Cât despre asigurarea de viață, ea provine, de asemenea, dintr-o nevoie absolută a fiecăruia, oferind protecția financiară a familiei, a dependenților sau a celor apropiați în cazul decesului persoanei asigurate, în paralel cu alte avantaje pe care asigurătorii le pot oferi – economisire, pensie, investiții și altele.

Ca persoane juridice, nevoile de asigurare sunt asemănătoare cu cele ale persoanelor fizice, dar presupun o dimensiune, în mod firesc, mai mare. Alături de asigurările de bunuri, pierderea profitului, credite, ele se manifestă și ca urmare a răspunderii pe care persoana juridică o are față de angajații săi (pensie, sănătate, accidente).

În țările dezvoltate, asigurările reprezintă o parte a educației, a tradiției și chiar a vieții, în timp ce în România, în prezent, suntem departe de a putea vorbi de o educație la nivelul întregii populații în acest domeniu. În mod particular, în condițiile țării noastre se adaugă și factorii obiectivi financiari și lipsa unei tradiții. Pe de altă parte, oferta este limitată și mai puțin adaptată la nevoile pieței, mai puțin flexibilă. Nu există un sistem dezvoltat al serviciilor financiare (credite, ipoteci etc.), fapt ce se leagă de o infrastructură deficitară, de un sistem de plăți greoi și incomod, de lipsa instrumentelor de plată confortabile pentru clienți.

Conștientizarea și manifestarea nevoii de protecție a oricărui om, ca și decizia de a cumpăra o asigurare, ca demers individual și facultativ, sunt determinate în mare măsură de factori obiectivi – economici, financiari (disponibilitatea de a folosi o parte din venituri pentru aceasta), sociali, familiali, educaționali – și factori subiectivi – experiențele anterioare, cunoașterea avantajelor și protecției oferite de asigurare.

Varietatea și diversitatea produselor de asigurare depind de maturitatea sectorului, a pieței, a clienților. Există piețe pe care societățile de asigurare oferă 80 de produse și chiar mai multe pentru asigurările de viață, oferind clienților, alături de protecție, beneficii într-o mare diversitate. Ele țin seama de posibila nevoie și de dorința clienților, dar și de a anticipa sau de a identifica unele nevoi specifice.

În același timp, toate aceste avantaje nu depind numai de asigurătorii priviți individual, ci și de existența unei piețe sănătoase a asigurărilor, de reglementări stricte care să nu permită funcționarea unor societăți neprofesionale, ale căror eșecuri afectează încrederea și, în întregime, performanțele întregii piețe.

Lucrarea intitulată "Asigurarea de viață și pensia privată – o alternativă pentru protecția socială de stat" dorește să evidențieze diferența dintre cele două concepte – cel de protecție socială de stat și pensia viageră și protecțiile diferite oferite de către o societate de asigurări. Pentru ca diferențierea să se poată face și mai bine, am ales ca studiul de caz pentru asigurarea de viață să fie efectuat la ING Nederlanden Asigurări de Viață S.A., leader mondial pe piața asigurărilor de viață.

Lucrarea este structurată în 5 capitole. În primul capitol intitulat "Abordări teoretice ale asigurărilor" este prezentat conceptul de asigurare de viață și conținutul din punct de vedere juridic, economic și financiar al asigurărilor pentru a familiariza cititorul cu noțiunile de bază ale asigurărilor de viață. În continuare sunt clasificate asigurările, clasificare făcută cu scopul de a ierarhiza și sistematiza multitudinea tipurilor de asigurări și a face o încadrare corectă a celor de viață. Este prezentat apoi rolul și locul asigurărilor în societate cu scopul de a sublinia importanța asigurărilor de viață. În încheierea primului capitol este prezentat cadrul legislativ al asigurărilor în țara noastră pentru a sublinia faptul că asigurările de viață sunt un domeniu, aparținând economicului, în plină dezvoltare.

În capitolul al II-lea, intitulat "Asigurările de viață" sunt prezentate caracteristicile de bază ale asigurărilor de viață, elementele tehnice ale asigurărilor, riscurile care apar în activitatea de asigurare, modul cum pot fi gestionate aceste riscuri, principalele tipuri de asigurări de viață practicate în România, iar în încheiere este făcută o succintă prezentare a pieței asigurărilor de viață din țara noastră în evoluția sa de la apariția și manifestarea pe piață și până în prezent.

În capitolul al III-lea, intitulat "Asigurările sociale de stat" sunt prezentate pe larg noțiunea de asigurare socială de stat și cea protecție oferită de stat cu principalele modalități de concretizare.

În capitolul al IV-lea, intitulat "Asigurările de viață, alternativă a sistemului de asigurări sociale" sunt prezentate principalele neajunsuri ale sistemului de protecție socială de stat, oferta alternativă a companiilor de asigurări și eficiența economică a activității de asigurare oferită de companiile private de asigurări din punctul de vedere al asiguratului.

În ultimul capitol – cel rezervat studiului de caz sunt evidențiate diferențele dintre un produs de asigurare oferit de firma ING Nederlanden Asigurări de Viață S.A. și pensia oferită de stat.

CAP. 1 – ABORDĂRI TEORETICE ALE ASIGURĂRILOR

1.1. Conceptul de asigurare

1.2. Conținutul din punct de vedere juridic, economic și financiar al asigurărilor

1.3. Clasificarea asigurărilor

1.4. Locul și rolul asigurărilor în societate

1.5. Cadrul legislativ al asigurărilor

1.1. Conceptul de asigurare

1.1.1. Istoricul asigurărilor

Originile asigurărilor se pierd în negura timpurilor, neputând fi stabilite decât cu o mare aproximație.

Se spune că negustorii chinezi își distribuiau marfa în mai multe vase ce urmau să o transporte pe fluviile și râurile tumultoase și periculoase ale Chinei, reducând astfel riscul ca întreaga cantitate de marfă ce urma să ajungă la destinație să fie supusă pierderii. Este deci o formă de dispersare a riscului, nu și o protecție.

Alte dovezi se referă la babilonieni, care în jurul anului 3000 î.e.n. – perioadă caracterizată printr-o civilizație unică înfloritoare – au conceput și practicat un sistem de așa-zise credite (împrumuturi) maritime, care ăl scuteau pe debitor de a le rambursa în cazul în care marfa sau nava sufereau avarii. Primele dovezi se referă la Codul lui Hamurabi, descoperit în anul 1902. Acest cod, înscris pe un bloc de diorit negru, cuprindea 282 de clauze și a fost compilat, după cum îi este și numele de Hamurabi, Rege al Babilonului, aproximativ în anul 2250 î.e.n Existența acestui cod demonstrează că babilonienii erau foarte buni comercianți și aveau idei clare legate de natura unui contract, de valoarea banilor și înmulțirea lor prin împrumuturi pe camătă cu dobândă simplă și compusă. Aceasta se poate demonstra cu ușurință prin referire la situațiile în care populațiile antice au perfecționat și practicat contracte comerciale, care mai târziu au fost utilizate și cunoscute în întreaga lume sub denumirea de „contract de împrumut”. Acesta era un contract prin care banii (sau mărfurile) erau dați în avans spre comercializare fie formă de credit la o anumită rată a dobânzii pentru care creditorul nu avea să primească nici o cotă din profitul tranzacției comerciale, fie drept mixte și parteneriat în care, alături de plata unei dobânzi și indiferent de rezultatul contractului, creditorului era îndreptățit să primească o parte din profit, dacă acesta depășea o anumită sumă. Aceasta însemnă că debitorul nu avea răspundere în caz de accident, dacă mărfurile nu ajungeau la destinație. Dacă mărfurile ajungeau, atunci debitorul trebuia să plătească împrumutul și dobânda.

Babilonienii erau, desigur, mari comercianți la vremea respectivă, dar nu numai atât, deoarece erau vecini cu fenicienii, vestiți pentru comerțul maritim pe care îl făceau. Era deci normal ca babilonienii, în căutarea lor de noi piețe, să intre în contact cu fenicienii și să coopereze cu ei; fenicienii au adoptat și au adaptat contractul comercial al babilonienilor.

Acest sistem a fost preluat și dezvoltat ulterior de greci prin emiterea unor hârtii de valoare. În secolul al IX-lea î.e.n., legile Rhodosului au devenit baza teoretică și, mai ales, practică a uzanțelor maritime privind avaria comună (general average); mai târziu, romanii au aderat la același sistem. Iată cum descrie unul dintre istoricii asigurărilor, care arăta că, în faza inițială, ideea de protecție s-a bazat de la început pe reciprocitate, lucru demonstrat de funcționarea acestui sistem și în prezent: „Oamenii primitivi nu au descoperit nevoia de asigurare, considerând că erau protejați de familie sau trib unde mutualitatea însăși, ca și în asigurări, era o realitate. Acest lucru nu era adevărat la civilizațiile antice ale Egiptului, Feniciei, Greciei și Romei în care individul se vedea expus la multe riscuri fără protecția comunității familiale”.

Următoarea etapă în evoluția contractului de împrumut a fost adoptarea de către greci, ca rezultat al extinderii comerțului fenicienilor în zona litoralului grecesc în secolele X – IX î.e.n., precum și creșterea dominației comercianților greci în Marea Egee după anul 800 î.e.n.. Dar, ca și în cazul fenicienilor, nici acum contractul nu a fost adoptat în aceeași formă, ci a fost adaptat, perfecționat astfel încât mai mulți juriști recunoscuți în domeniul dreptului maritim din secolul al XIX-lea au considerat contractele de împrumut ca fiind grecești, asemănătoare cu cele de Demostene într-o cuvântare în fața lui Lacritus. Ele erau identice ca natură cu cele moderne, utilizate în Londra în anul 1860, și ca atare puteau fi folosite la acea dată.

Stadiul final al practicării contractelor de împrumut în antichitate l-a reprezentat adoptarea vămii de către romani, aproximativ în anul 300 î.e.n., și odată cu aceasta se poate afirma că se intră în etapa în care unii autori consideră că principiile contractului de împrumut au fost „translatate” în asigurări, așa cum le înțelegem astăzi.

Un rol important în evoluția sistemului asigurărilor și ulterior al reasigurărilor l-au avut negustorii italieni din orașele-state ale Italiei de Nord de la începutul actualului mileniu, activitatea lor fiind preluată și de Țările de Jos și de Anglia. Spre exemplu, în anul 1310, Ducele de Flandra a decis înființarea Camerei de Asigurări de la Bruges pentru asigurări împotriva riscurilor maritime, iar la Londra Parlamentul a elaborat reglementări privind această activitate, prin emiterea în 1601 a „Legii privind polițele de asigurare folosite între negustori”

În urma unor căutări asidue a originii cât mai precise a activității de reasigurare s-a constat că acesta a apărut pentru prima dată în domeniul maritim. Prima afacere de acest gen a avut loc în Europa, și anume în anul 1347, când a fost emisă o poliță maritimă pentru un voiaj de la Genova la Sluys, iar asigurătorul direct s-a reasigurat pentru cea mai mare parte din riscuri pentru distanța Cadiz – Sluys, în timp ce partea cea mai sigură a voiajului pe Marea Mediterană a fost în întregime reținută pe contul asigurătorului direct. Reasigurarea a fost folosită, în acest caz, pentru a evita un risc deosebit pe care prefera să-l accepte în cadrul contractului pentru a obține tranzacția dorită.

În perioada de început s-au făcut unele confuzii privind înțelesul termenut unele confuzii privind înțelesul termenului de reasigurare. Erau considerate reasigurări tranzacțiile încheiate între doi asigurători sau cazurile în care, din unele motive, un asigurat a efectuat o a doua asigurare asupra aceleiași proprietăți pentru că asigurătorul original a murit sau a dat faliment, apărând, astfel, situații de noi asigurări pentru același bun (asigurare dublă). Alteori, unele companii preluau o parte din risc, iar cealaltă parte era preluată de alte companii de asigurări, practică cunoscută sub denumirea de coasigurare.

C.E. Golding arăta: „Se fac multe confuzii în această problemă, în special în perioada asigurărilor maritime, cu precădere după ce activitatea de reasigurare a devenit ilegală în Anglia prin Legea din 1746”; ca excepție se accepta numai situația în care asigurătorul devenea insolvabil, dădea faliment sau murea. Desigur, excepția permitea ca realizarea unei noi asigurări să fie efectuată de către asigurat din momentul în care prima de asigurare devenea fără valoare. Efectul legii era de a interzice practica reasigurărilor folosind cuvântul în înțelesul propriu, însă nu interzicea încă o asigurare în împrejurările menționate.

1.1.2. Principiile asigurării

O definiție de dicționar spune că asigurarea reprezintă: un mijloc de asistență cu caracter social sau comercial ce prevede compensarea financiară pentru efectele negative ale unor evenimente, plățile fiind făcute din contribuțiile tuturor membrilor participanți la schema respectivă.

Ceea ce este esențial este faptul că asigurarea are un caracter de compensare financiară (menirea ei fiind garantarea unei protecții împotriva unor evenimente neprevăzute (asigurarea de bunuri) sau a unor evenimente sigure, dar incerte ca dată de producere (asigurările de viață).

Dacă, de exemplu, riscul în cauză este al unei anumite persoane, pierderea suferită într-o astfel de situație va fi desigur imposibil de evaluat, sentimental vorbind, pentru familie; totuși pierderea financiară poate fi redusă sau chiar eliminată prin aderarea la un produs de asigurare pe viață.

Asigurarea poate fi definită din două perspective: cea a societății de asigurare și cea a persoanei asigurate.

Din punct de vedere al societății de asigurări, asigurarea de viață poate fi definită ca o modalitate de transfer a riscului financiar asociat pierderii vieții sau sănătății unui individ asupra unui grup de indivizi, confruntați și ei la rândul lor cu expunerea la același risc. Trebuie să remarcăm că această definiție comportă două elemente de bază, și anume faptul că transferul se face de la individ spre grup, și faptul că fiecare membru al grupului participă la constituirea fondului de despăgubiri printr-o cotă-parte, numită primă de asigurare.

Din punctul de vedere al asiguratului, asigurarea de viță poate fi definită ca o înțelegere (contractul de asigurare) în care una din părți, asiguratul, plătește o anumită sumă de bani (prima de asigurare), iar cea de-a doua parte, asigurătorul, este de acord să plătească o anumită sumă de bani în cazul producerii evenimentului asigurat.

1.1.3.Natura unui risc

Noțiunea de risc este utilizată în mai multe sensuri, în legătură cu:

– obiectul asigurării;

– incertitudinea producerii unui eveniment;

– probabilitatea producerii unei daune;

– pericolul împotriva căruia se face asigurarea.

Un risc se numește asigurabil dacă îndeplinește anumite standarde. Criteriile de asigurabilitate a riscurilor sunt următoarele:

– contractual – acceptarea riscului prin asigurare se face în baza unui contract ce stipulează anumite obligații pentru fiecare parte semnatară;

– compensatoriu – un risc trebuie să aibă în primul rând un caracter compensatoriu, de acoperire a unei pierderi (materiale – asigurările de bunuri, sau cea a unei vieți omenești – asigurările de viață). El nu trebuie să aibă un caracter speculativ;

– calculabil – adică să fie previzibil din punct de vedere matematic, producerea lui să aibă o anumită probabilitate;

– suportabil – atât ca mărime, cât și ca frecvență – societatea de asigurare trebuie să aibă suficiente resurse pentru a face față acoperirii riscului în cauză. Nu sunt asigurabile riscurile fundamentale cum sunt războiul, foametea, cutremurele, fiindcă aceste riscuri au consecințe catastrofale, producerea lor având caracter de dezastru. Dimpotrivă, sunt asigurabile riscurile particulare, cele care au un impact relativ limitat;

– compatibil – riscul în cauză trebuie să fie compatibil cu reglementările legale în vigoare, cu morala, și desigur cu profitabilitatea societății de asigurări.

Deși toate formele de asigurări se aseamănă prin cerința de a exista o dispersie a riscurilor în sânul unei colectivități, ele diferă totuși în ceea ce privește evenimentele asigurabile.

Evenimentul asigurat reprezintă evenimentul la a cărui producere societatea de asigurare este obligată să plătească suma asigurată asiguratului, respectiv beneficiarului asigurării. Evenimentul asigurat poate fi decesul asiguratului în timpul perioadei asigurate sau supraviețuirea asiguratului la data scadentă a poliței de asigurare.

1.1.4. Interesul asigurabil

Esențial în încheierea unui contract de asigurare este ca persoanele care îl încheie să aibă un interes asigurabil.

Pentru ca asigurarea să fie valabilă este necesar ca relația existentă între contractant și asigurat să fie astfel încât primul să beneficieze de existența celui de-al doilea, sau să aibă o anumită răspundere pentru viața lui.

Societatea de asigurări are o puternică motivație financiară ,dublată de o datorie legală de a descoperi existența interesului asigurabil, ea putând refuza plata unei sume asigurate în lipsa acestuia. De asemenea, se poate refuza plata unei sume asigurate în cazul în care beneficiarul a săvârșit delicte pedepsite de lege, cum ar fi încercarea de omor a asiguratului.

Discutând despre acest interes asigurabil, trebuie să vorbim, în primul rând despre cele trei personaje cheie stipulate în contractul de asigurare, și anume: contractantul asigurării, asiguratul și beneficiarul.

Contractatul asigurării este persoana care încheie contractul de asigurare cu societatea de asigurări și este obligată să plătească prima de asigurare.

Asiguratul este persoana a cărei viață constituie obiectul contractului de asigurare.

Beneficiarul este persoana căreia îi este plătită suma asigurată în momentul realizării unui eveniment asigurat.

Analiza existenței interesului asigurabil se poate face în funcție de cazul în care contractantul asigurării este aceeași persoană cu asiguratul sau nu.

Se consideră că orice individ posedă un interes asigurabil nelimitat în ceea ce privește propria lui viață, având dreptul de a-și alege beneficiarul pe care-l dorește.

Există totuși cazuri în care contractantul asigurării și asiguratul sunt persoane diferite, aprecierea existenței interesului asigurabil fiind mai greu de demonstrat. Potrivit unei reguli general valabile, contractantul asigurării trebuie să dețină un interes asigurabil pentru viața asiguratului. Pentru încheierea unui contract de asigurare valid este necesar și asentimentul asiguratului. Se consideră că existența unei relații de familie, cum este legătura dintre soț și soție, este un argument suficient pentru a demonstra existența unui interes asigurabil. Cât privește legătura dintre părinte și copil, aceasta este susceptibilă unor restricții.

Astfel, situația în care tatăl încheie o asigurare mixtă de viață, el fiind în același timp contractant al asigurării și beneficiar, în timp ce fiica sa minoră figurează ca asigurat, este un exemplu în care existența interesului asigurabil este discutabilă.

Aparent situația de mai sus pare acceptabilă, între contractant și asigurat existând o legătură de sânge. Totuși ea contravine interesului asigurabil, constituind un bun exemplu de acoperire a unui risc speculativ.

Tatăl profită de faptul că ratele de primă aferente vârstei fiicei sale sunt mai mici, având în vedere doar un interes financiar. Trebuie subliniat faptul că într-o astfel de situație, în cazul survenirii decesului său, el fiind și beneficiar, fiica sa nu va primi nici o despăgubire. O situație mai firească ar fi ca la rubrica beneficiar să figureze fiica sa, sau eventual, soția sa.

În cazul de mai sus este foarte greu de apreciat riscul aferent fiicei sale, deocamdată minoră, fără mijloace de existență. În câțiva ani, pot interveni schimbări majore, în ceea ce privește profesiunea sa ori în ceea ce privește sporturile practicate.

Dacă fiica are un părinte în întreținere situația se schimbă, fiica având o obligație morală și financiară față de tatăl său. În cazul în care ea ar deceda, părintele ar fi lipsit de mijloacele de subzistență, suferind cu adevărat o pierdere. Chiar dacă se are în vedere protecția părintelui, firesc ar fi ca fiica acestuia să fie în același timp contractant al asigurării și asigurat, iar drept beneficiar ar trebui să fie tatăl său.

De obicei, achiziționarea unei polițe de asigurare este un demers individual, făcut din interes personal. Asigurările de viață pot servi însă la fel de eficient și în afaceri.

Exemplele fiind numeroase, voi menționa în continuare dar câteva.

1. Asigurarea angajaților-cheie ai unei societăți. Scopul unei astfel de asigurări are în vedere protecția împotriva riscului de pierdere financiară a societății în cauză, în situația în care un angajat important ar deveni invalid sau ar deceda. Pierderea directorului de vânzări a unei importante firme ar putea afecta în mod serios continuarea afacerilor, fiind dificil de înlocuit capacitatea de organizare și abilitățile acestuia.

2. Asigurarea întreprinzătorilor particulari. Să presupunem că o familie deține un restaurant cu mare priză la public. Decesul sau invaliditatea unuia dintre soți ar afecta imaginea restaurantului. Într-o astfel de situație pierderea financiară ar putea duce chiar la lichidarea afacerii, lucru deloc dorit.

3. Asigurarea în vederea protejării unui credit acordat. În cazul în care asiguratul ar contracta un credit el poate prezenta drept garanție financiară o poliță de asigurare de viață. Dacă debitorul nu poate achita valoarea împrumutului, creditorul poate rezilia polița, intrând în posesia valorii de răscumpărare. Procedura uzuală este ca împrumutul să fie achitat la data de maturitate a contractului de asigurare, suma asigurată revenindu-i debitorului.

1.2. Conținutul din punct de vedere juridic, economic și financiar al asigurărilor

1.2.1. Aspecte juridice

1.2.1.1Contractul de asigurare și principiile care stau la baza asigurării

1. Principiul unicității – se concretizează în dezvoltarea unei politici unitare în sistemul asigurărilor prin utilizarea unui contract unic pentru toți asigurații și a unei metodologii unitare;

2. Principiul universalității – asigurarea constă în aceea că în sistemul de asigurări sunt cuprinse o gamă largă de bunuri care pot fi asigurate împotriva celor mai variate riscuri;

3. Principiul indemnitar al despăgubirii – indemnizația de despăgubire nu poate depăși valoarea daunelor și nici valoarea reală a bunurilor. Se urmărește refacerea patrimonială a asiguratului și nu îmbogățirea acestuia prin asigurări;

4. Principiul individualizării asiguratului și beneficiarului asigurării. Prin polița de asigurare emisă se stabilește cine este contractantul asigurării, beneficiarul acesteia și persoana asigurată;

5. Principiul mutualității care are la bază existența unei comunități de risc. Mai multe persoane plătesc pentru constituirea unui fond de risc care va fi administrat de o persoană juridică specializată în gestiunea riscurilor și acoperirea pagubelor și vor fi despăgubite numai pagubele produse efectiv.

6. Principiul realității asigurării – asigurarea se încheie pe date reale pe bază de chestionar.

7. Principiul eficienței economice – prin asigurare se urmărește ca oferta de a asigura riscurile și sumele din contract să corespundă unor necesități reale ale asiguratului.

1.2.1.2 Contractul de asigurare

Conform art. 942 – Cod Civil contractul este definit ca fiind acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânșii un raport juridic.

Contractul de asigurare este un contract civil bilateral și cu titlu gratuit. Din punct de vedere juridic contractul de asigurare face parte din categoria contractelor aleatorii reglementate de art. 1635 Cod Civil.

Contractele aleatorii sunt convențiile reciproce ale căror efecte în privința beneficiilor și pierderilor pentru toate părțile sau pentru o parte din ele depind de evenimente aleatorii.

Contractul de asigurare este actul juridic prin care asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului care preia asupra sa riscul producerii unui anumit eveniment obligându-se ca la producerea acestuia să plătească asiguratului sau unei alte persoane (beneficiarului) o indemnizație de asigurare care poate fi o despăgubire în limitele prevăzute în contract.

1.2.1.3. Condițiile de validitate ale contractului de asigurare (Art. 948 Cod Civil)

a) capacitatea de a contracta a părților;

b) consimțământul valabil al părților care se obligă;

c) un obiect determinat;

d) o cauză licită și morală;

Interesul asigurat are forme de manifestare și particularități în funcție de tipul de asigurare (exemplu – pentru asigurarea de bunuri interesul asigurat rezultă din dreptul de proprietate asupra bunului respectiv).

Interesul asigurat reprezintă valoarea pecuniară a bunului expusă pierderii sau valoarea patrimoniului ce poate fi pierdută pentru asigurat sau beneficiar ca urmare a producerii riscului asigurat. Pentru a fi asigurabil un interes trebuie să fie economic evaluabil în bani și să existe în momentul încheierii contractului. În cazul asigurărilor de persoane orice persoană are un interes asigurabil care provine din raporturile dintre terțe persoane și asigurat față de care el este obligat pentru daunele provocate lor.

Despăgubirile pe care asiguratul trebuie să le acopere provin din răspunderea patrimonială pe care acesta o are față de o pagubă provocată de el în interesul terților. O persoană are un interes asigurabil până la limita răspunderii potențiale legale față de un terț prejudiciat.

Teoretic asigurarea este nelimitată, în practică însă aceste limite se stabilesc pe baza experiențelor anterioare. În asigurările de viață calcularea primei de asigurare se face ținând cont și de experiențele anterioare.

În contractele de asigurare asiguratul este dezavantajat dacă nu cunoaște toate datele cu privire la asigurare pentru că obține doar un raport pe baza căruia se va face evaluarea riscului.

Se consideră că încrederea și cinstea reprezintă fundamentul asigurărilor. Este de datoria asiguratului să îl informeze pe asigurător despre modificările intervenite în ceea ce privește obiectul asigurat și riscul respectiv.

Principiul bunei credințe – este o datorie în plus de a informa voluntar, precis și complet despre toate faptele materiale privind riscul propus spre asigurare chiar dacă subscriitorul întreabă sau nu.

Sunt considerate fapte sau împrejurări materiale orice circumstanțe care ar putea influența judecata unui asigurător prudent în determinarea primei de asigurare sau în decizia de acceptare sau respingere a riscului și în stabilirea termenelor și condițiilor de asigurare. Toate aceste elemente trebuie comunicate asigurătorului pentru că ele se referă la condițiile existente în momentul încheierii asigurării după ce a fost evaluat riscul și nu după încetarea contractului.

1.2.1.4. Elementele contractului de asigurare

– Asigurătorul – este persoana juridică care intră în raporturi contractuale cu persoanele fizice sau juridice și reprezintă compania de asigurări. El desfășoară activitatea în conformitate cu lege 32/2000 privind activitatea de asigurare și celelalte reglementări legale în legătură cu asigurările.

– Asiguratul – persoana fizică și / sau juridică;

– Riscul asigurabil;

– Prima de asigurare;

– Prima de răscumpărare;

– Durata contractului.

L.32/2000 definește orice element al contractului de asigurare, prevede condițiile de funcționare și organizare a companiilor de asigurare, obligațiile asigurătorului și sancțiunile pentru ne respectarea cadrului legal.

Prima de asigurare reprezintă suma stabilită în contractul de asigurare de plată ca preț al protecției financiare.

Prima de asigurare se compune din prima brută care este egală cu prima netă de asigurare la care se adună adaosul de primă a societății de asigurări.

Termenul de plată al primelor din contract se stabilesc în contract în funcție de tipul contractului și poate fi eșalonat pentru asigurările de viață. Termenul de plată este anual (plată unică) – pentru asigurările de bunuri.

Condițiile generale ale contractului de asigurare reprezintă condițiile legale de desfășurare a activității de asigurare.

Condițiile speciale sunt condițiile stabilite de fiecare companie de asigurări pentru produsele de asigurare pe care le furnizează.

Încheierea contractului de asigurare se face printr-o cerere de asigurare care reprezintă un formular special al societății de asigurare și care conține date de identificare ale asiguratului, suma asigurată, obiectul contractului de asigurare, date cu privire la starea de sănătate – pentru asigurările de viață.

Cererea de asigurare se redactează separat și anterior încheierii contractului de asigurare. Aceasta este un act unilateral care nu produce efecte decât după acceptarea de către asigurător a riscului asigurat.

Obligația încheierii contractului revine asigurătorului după soluționarea cererii de asigurare. Asigurătorul nu poate refuza încheierea contractului de asigurare dacă sunt îndeplinite condițiile legale – trebuie să accepte propunerea formulată în cerere și trebuie să semneze contractul de asigurare și să emită polița de asigurare.

Refuzul de a semna un contract de asigurare trebuie să fie foarte bine motivat. Momentul încheierii contractului de asigurare îl constituie data plății primei de asigurare. Contractul poate avea forma poliței de asigurare în cazul asigurărilor de persoane, de bunuri sau R.C.A.. Există două modalități distincte – în momentul încheierii contractului sau întrarea în vigoare a contractului într-un moment ulterior datei de perfectare a contractului.

Durata contractului – perioada la care se referă drepturile și obligațiile – din acest punct de vedere contractele pot fi pe durată determinată și pe durată nelimitată.

În cazul contractului pe durată determinată termenul poate fi prelungit prin acordul părților pentru o nouă perioadă egală cu cea anterioară dacă nici una din părți nu preavizează sau nu denunță contractul.

Interpretarea contractului în sensul firesc – este un contract de asigurare care obligă la o interpretare strictă a clauzelor.

Riscul trebuie clar și bine definit, trebuie eliminate, confuziile, neînțelegerile, trebuie stabilite clar obligațiile asumate. În cazul clauzelor ambigui se aplică dispozițiile prevăzute în Codul Civil – interpretarea clauzelor se face în favoarea celui care se obligă.

Fiind un contract de adeziune, asiguratul trebuie să adere la legea, condițiile și termenii impuși de asigurător.

Efectele contractului de asigurare:

– fiind un contract sinalagmatic – contractul de asigurare presupune drepturi și obligații corelative între părți.

Drepturile asiguratului:

– de a modifica contractul sau modul de plată a primelor;

– de a încheia o asigurare suplimentară la contractul de bază;

– de răscumpărare a contractului;

– de a înceta contractul.

Drepturile asigurătorului

– de a modifica termenele de plată;

– de acceptare a asigurărilor suplimentare;

– de a înceta contractul de asigurare.

Obligațiile asiguratului – să plătească prima de asigurare

Obligațiile asigurătorului – să respecte clauzele contractuale.

Schema nr. 1 – Generarea cadrului juridic al asigurărilor

Schema nr. 2 – Explicarea principalelor aspecte juridice ale contractului de asigurare

Principalele aspecte juridice ale contractului de asigurare:

• caracterul consensual: se încheie numai prin consimțământul părților;

• caracterul sinalagmatic: părțile contractante își asumă reciproc anumite obligații;

• caracterul aleatoriu: părțile contractante nu cunosc în momentul încheierii contractului efectele acestuia, respectiv beneficiile sau pierderile ce vor rezulta din acesta;

• caracterul oneros: fiecare parte urmărește obținerea unui avantaj pentru prestația pe care o face sau se obligă să o facă în favoarea celeilalte părți;

• caracterul succesiv: eșalonarea în timp a prestațiilor prevăzute în contract;

• caracterul de adeziune: forma și clauzele contractului sunt stabilite de către societatea de asigurări, potențialul asigurat având posibilitatea de a accepta sau de a respinge acest contract;

• caracterul de bună-credință: presupune ca executarea acestuia să se facă cu bună-credință de către părți.

Principiile care stau la baza contractului de asigurare sunt, în sinteză, următoarele:

• principiul despăgubirii: contractele de asigurare nu oferă despăgubiri peste valoarea pierderilor suferite de asigurat. Altfel spus, acest principiu prevede faptul că o persoană nu poate profita din pagubele asigurate. Aplicând principiul despăgubirii, se reduce riscul subiectiv, prin îndepărtarea interesului pentru profit al asiguratului (riscul subiectiv apare atunci când se provoacă în mod intenționat o pagubă sau exagerează valoarea daunelor produse);

• principiul interesului asigurabil: o persoană are un interes asigurabil dacă producerea unui eveniment asigurabil poate cauza o pierdere financiară sau un prejudiciu persoanei respective;

• principiul subrogației: subrogația este o doctrină legală cu multiple posibilități de aplicare, chiar și în afara domeniului asigurărilor. Acest principiu se aplică atunci când asigurătorul este obligat prin polița de asigurare să despăgubească o daună produsă din culpa unei terțe persoane;

Elementele principale ale subrogației sunt:

• Partea care revendică drepturile subrogației trebuie să fie cea care a plătit prima despăgubirea.

• Partea care revendică subrogația nu reprezintă un simplu voluntar, ci are obligația legală de a plăti despăgubirea.

• Partea care revendică subrogația este răspunzătoare indirect pentru plata despăgubirii.

• Terța parte este direct răspunzătoare pentru plata despăgubirii.

1.2.3. Aspecte economice și financiare

Fondul de asigurare se formează în mod descentralizat, pe seama primelor de asigurare sau cotizațiilor achitate de persoane fizice sau juridice, care are ca scop acoperirea pagubelor provocate de evenimente viitoare și nesigure.

Asigurarea presupune existența unei comunități de risc – persoane fizice sau juridice amenințate de aceleași pericole acționează pentru protejarea intereselor lor comune.

Paguba provocată de producerea riscului se împarte între membrii comunității după principiul mutualității – la formarea fondului participă toți asigurații, dar numai cei care au suferit prejudicii de pe urma producerii riscului vor beneficia de acest fond.

Fondul de asigurare se utilizează în mod centralizat pentru:

• Acoperirea pagubelor provocate de evenimentele asigurate, dacă este vorba de asigurările de bunuri și răspundere civilă, respectiv plata sumelor asigurate, dacă este vorba de asigurările de persoane;

• Finanțarea unor acțiuni legate de prevenirea pagubelor;

• Constituirea unor fonduri de rezervă la dispoziția societății de asigurare;

• Acoperirea cheltuielilor administrativ-gospodărești ale societății de asigurare.

între participanții la asigurare se nasc anumite relații economice.

Funcțiile economice ale asigurării:

• Funcția de repartiție:

1. Se manifestă în procesul de formare a fondului de asigurare;

2. Se manifestă în procesul de dirijare a fondului de asigurare către destinațiile sale legale:

– plata indemnizației de asigurare;

– finanțarea unor acțiuni cu caracter preventiv;

3. Constituirea unor fonduri de rezervă ale firmei de asigurare;

4. Acoperirea cheltuielilor administrativ-gospodărești ale organizației de asigurare.

• Funcția de control: urmărește modul în care se încasează primele de asigurare și alte venituri ale organizației de asigurare, cum se efectuează plățile cu titlu de indemnizație de asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor, determinarea corectă a drepturilor cuvenite asiguraților etc.

• Funcția de compensare a pagubelor pricinuite de calamități naturale și de accidente (la asigurările de bunuri și răspundere civilă, adică la asigurările generale) și plata unor sume asigurate (la asigurările de viață).

Privită într-o manieră tradiționalistă, „asigurarea constituie un mijloc de a repartiza, asupra unui număr mare de persoane fizice și juridice, paguba provocată de un fenomen unui număr redus dintre aceștia".

De aceea, asigurarea poate fi abordată și ca o ramură prestatoare de servicii, un intermediar financiar și un activ financiar în economie nesigură, prin fondurile oferite pe piața de capital.

1.3. Clasificarea asigurărilor

Asigurările reprezintă un domeniu vast care, după cum s-a mai arătat, acoperă toate sferele activității umane. Dat fiind complexitatea domeniului este necesară atât o clarificare a conceptelor, cât și o sistematizare a acestora pentru o abordare științifică și coerentă. Astfel, în literatura de specialitate se întâlnesc tipuri și categorii variate de asigurări, determinate prin folosirea unor criterii diferite. Iată câteva dintre ele:

a) După tipul și natura riscurilor asigurate, distingem două categorii principale și anume:

– asigurări de viță

– asigurări de non-viață (generale).

Această împărțire seama de trăsăturile riscurilor asigurate pentru cele două grupe de asigurări. Deosebirile dintre ele provin din natura relației contractuale, durata și tipul de risc. Astfel, în cazul asigurărilor de viață riscul care se asigură este decesul. Dat fiind faptul că acest eveniment este cert, s-ar putea invoca faptul că decesul nu se poate încadra în conceptul de risc. Totuși, el este un risc asigurabil deoarece contractul de asigurare se încheie pentru o anumită durată, iar momentul în care se produce decesul este incert. De aceea, elementul de incertitudine se referă la momentul producerii riscului și nu la riscul însuși. La asigurările non-viață, pe perioada contractuală evenimentul asigurat se poate produce sau nu. Este deci vorba de riscurile pure care au gradul de incertitudine pentru a putea fi asigurate.

O altă deosebire se referă la durata contractului. În timp ce asigurarea de viață este un contract pe o durată mare (de obicei, minim 5 ani), contractele de asigurări non-viață sunt încheiate pe termen scurt (de obicei pentru un an sau pentru un eveniment care poate dura chiar câteva ore, cum ar fi lansarea unei navete spațiale). De asemenea, administrarea contractului, tipurile de rezerve care trebuie create, modul de stabilire a primelor de asigurare și a rezervelor și, în general, întregul sistem de administrare sunt foarte diferite. Această clasificare este frecvent întâlnită în legislația diferitelor țări, în legislația Uniunii Europene, în special datorită motivelor arătate mai sus care determină și limite diferite de capital pentru constituirea societăților de asigurări pentru cele două categorii.

b) După modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare se disting două categorii de asigurări:

– asigurări prin efectul legii (obligatorii);

– asigurarea contractuală (facultativă).

Asigurarea prin efectul legii este stabilită prin reglementări legale și se realizează automat dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege privind bunurile sau persoanele care intră sub incidența acestora. Ea are la bază anumite interese care aparțin societății în ansamblul său și nu necesită acordul de voință al persoanelor fizice sau juridice vizate. În cele mai multe țări, ca și în România, forma de asigurare obligatorie este asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule. În alte țări întâlnim și alte forme de asigurări obligatorii, cum ar fi asigurări de răspundere profesională și altele.

Asigurarea contractuală are la bază un contract de asigurare între asigurat și asigurător, fiind o expresie a voinței părților. Este o formă de asigurare mai flexibilă decât asigurarea prin efectul legii deoarece se încheie ca urmare a nevoii de protecție a asiguratului, răspunzând nevoii de protecție a asiguratului, răspunzând astfel mai bine necesităților și intereselor acestuia.

c) După domeniul asigurării, distingem patru categorii, și anume:

– asigurări de bunuri;

– asigurări de persoane;

– asigurări de răspundere civilă;

– asigurări de interes financiar.

Asigurările de bunuri cuprind proprietățile susceptibile de a fi distruse sau avariate de calamități naturale, accidente, incendii sau orice alte riscuri. Sunt incluse asigurările de clădiri, utilaje, mașini și instalații, aparatură electronică, bunurile din locuințe, mărfuri, bani și alte valori, animale și altele.

Prin asigurările de persoane se asigură viața, integritatea sau sănătatea asiguratului supuse amenințării unor evenimente care pot provoca decesul, invaliditatea sau boala acestuia. În funcție de riscul asigurat, în asigurarea principală distingem două categorii de asigurări, respectiv asigurări de viață și asigurări de persoane, altele decât cele de viață (accidente, călătorie, sănătate etc.)

Asigurările de răspundere civilă au ca obiect o valoare patrimonială egală cu despăgubirea pe care ar urma să o plătească asiguratul (persoană fizică sau juridică) unor terți prejudiciați. Există o gamă largă de astfel de asigurări cum ar fi: asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule, asigurarea de răspundere profesională, asigurarea de răspundere a transportului pentru pasageri, pentru bagajele acestora sau pentru mărfurile transportate, asigurarea de răspundere a constructorului, asigurarea de răspundere a chiriașului etc.

Prin asigurările de interes financiar se obține protecția pentru asigurarea de pierdere a profitului, asigurarea de credite, asigurarea pentru riscul de neplată, asigurarea de fidelitate și altele.

d) După riscul asigurat asigurările sunt:

– asigurări pentru riscuri cu caracter natural: inundații, trăsnete, explozii, cutremure de pământ, ploi torențiale, grindină, inundații, furtuni, uragane, alunecări sau prăbușiri de teren;

– asigurări pentru secetă, grindină la culturile agricole;

– asigurări pentru boli, epizootii și accidente ale animalelor;

– asigurări de accidente, precum derapări, răsturnări, coliziuni și prăbușiri de poduri și tunele, alte accidente ale mijloacelor de transport;

– asigurări de deces prin care se asigură riscul de deces, urmând ca în cazul acestui eveniment beneficiarul (beneficiarii) poliței să încaseze suma asigurată;

– asigurări de răspundere civilă – pentru acoperirea prejudiciilor provocate de asigurați terților ca urmare a unor accidente, neglijență, eroare.

e) După teritoriul pe care se acordă acoperirea prin asigurare, deosebim:

– asigurări interne;

– asigurări externe.

Deosebirea fundamentală dintre acestea constă în elementul de extraneitate care este prezent numai în cazul asigurărilor externe. El se referă la domiciliul într-o altă țară al uneia dintre părțile contractante sau al beneficiarului asigurării, la obiectul asigurării și la riscul preluat de asigurător, care se pot afla sau produce în afara teritoriului țării în care se încheie contractul.

Principalele categorii de asigurări externe sunt legate, în principal, de asigurările de transport, cum ar fi: asigurarea mărfurilor, asigurarea navelor maritime și fluviale, asigurarea aeronavelor, asigurarea construcțiilor – montajul în străinătate și a răspunderii constructorului etc. Tot mai mult datorită liberalizării serviciilor de asigurare, în această categorie se includ și asigurările de bunuri care, fiind localizate într-o țară, se asigură la o societate din altă țară.

f) După natura și tipul raporturilor care se stabilesc între asigurat și asigurător:

– asigurare directă;

– asigurare indirectă;

Asigurarea directă se încheie în mod direct între asigurat și asigurător, în timp ce asigurarea indirectă se încheie prin intermediari (în principal, prin brokeri).

1.4. Locul și rolul asigurărilor în societate

Oricine are nevoie de protecție, indiferent dacă ne gândim la persoane fizice sau persoane juridice. În timpul unei vieți întregi se acumulează o serie de bunuri, de valori, agonisite cu multă trudă, care pot dispărea într-o clipă în urma unui incendiu, a unui cutremur, a unui furt sau a unui alt motiv. Pierderea financiară rezultată nu poate fi compensată pe altă cale decât prin asigurare. În același timp, integritatea fizică, sănătatea, capacitatea de muncă pot fi și ele afectate, ducând la imposibilitatea desfășurarea unei activități și, deci, la lipsa unui venit. Împrumuturile pentru cumpărarea unei locuințe, asigurarea unui venit suplimentar pentru perioada de pensionare se pot realiza tot prin asigurare. Cât despre asigurarea de viață, ea provine, de asemenea, dintr-o nevoie absolută a fiecăruia, oferind protecția financiară a familiei, a dependenților sau a celor apropiați în cazul decesului persoanei asigurate, în paralel cu alte avantaje pe care asigurătorii le pot oferi – economisire, pensie, investiții și altele.

Ca persoane juridice, nevoile de asigurare sunt asemănătoare cu cele ale persoanelor fizice, dar presupun o dimensiune, în mod firesc, mai mare. Alături de asigurările de bunuri, pierderea profitului, credite, ele se manifestă și ca urmare a răspunderii pe care persoana juridică o are față de angajații săi (pensie, sănătate, accidente).

În țările dezvoltate, asigurările reprezintă o parte a educației, a tradiției și chiar a vieții, în timp ce în România, în prezent, suntem departe de a putea vorbi de o educație la nivelul întregii populații în acest domeniu. În mod particular, în condițiile țării noastre se adaugă și factorii obiectivi financiari și lipsa unei tradiții. Pe de altă parte, oferta este limitată și mai puțin adaptată la nevoile pieței, mai puțin flexibilă. Nu există un sistem dezvoltat al serviciilor financiare (credite, ipoteci etc.), fapt ce se leagă de o infrastructură deficitară, de un sistem de plăți greoi și incomod, de lipsa instrumentelor de plată confortabile pentru clienți.

Conștientizarea și manifestarea nevoii de protecție a oricărui om, ca și decizia de a cumpăra o asigurare, ca demers individual și facultativ, sunt determinate în mare măsură de factori obiectivi – economici, financiari (disponibilitatea de a folosi o parte din venituri pentru aceasta), sociali, familiali, educaționali – și factori subiectivi – experiențele anterioare, cunoașterea avantajelor și protecției oferite de asigurare.

Varietatea și diversitatea produselor de asigurare depind de maturitatea sectorului, a pieței, a clienților. Există piețe pe care societățile de asigurare oferă 80 de produse și chiar mai multe pentru asigurările de viață, oferind clienților, alături de protecție, beneficii într-o mare diversitate. Ele țin seama de posibila nevoie și de dorința clienților, dar și de a anticipa sau de a identifica unele nevoi specifice.

În același timp, toate aceste avantaje nu depind numai de asigurătorii priviți individual, ci și de existența unei piețe sănătoase a asigurărilor, de reglementări stricte care să nu permită funcționarea unor societăți neprofesionale, ale căror eșecuri afectează încrederea și, în întregime, performanțele întregii piețe.

1.5. Cadrul legislativ al asigurărilor

1.5.1.Cadrul legislativ, trecut și prezent

În condițiile privatizării economiei, s-a impus crearea cadrului juridic adecvat desfășurării activității de asigurare care să faciliteze o activitate bazată pe principiile concurenței specifice economiei de piață.

Până la sfârșitul anului 1989, România dispunea de o singură societate de asigurări de stat. Economia de piață a impus însă necesitatea creării unor structuri noi, precum și calificarea de noi cadre, activitatea de asigurare și reasigurare desfășurându-se în prezent prin societăți de asigurare, de asigurare-reasigurare și societăți de reasigurare cu capital de stat, privat sau mixt.

La sfârșitul anului 1998, erau înregistrate 64 de societăți de asigurare, dar, dintre acestea, numai 51 de societăți și-au desfășurat activitatea, celelalte 13 ne încasând prime în cursul anului 1998. Din totalul de 64 de societăți de asigurare, numai cinci sunt constituite sub forma societăților cu răspundere limitată, celelalte fiind societăți pe acțiuni, toate desfășurându-și activitatea potrivit Legii nr. 47/1991.

Până în data de 10.04.2000, cadrul legislativ în domeniul asigurărilor era reprezentat, în principal, de Legea nr. 47 din 1991, privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor, Legea nr. 136 din 1995, privind asigurările și reasigurările din România, Hotărârea de Guvern nr. 574/1991, privind atribuțiile Oficiului de Supraveghere a Activității de Asigurare și Reasigurare, precum și de alte hotărâri de guvern și norme prudențiale emise de Ministerul Finanțelor. Din data de 10.04.2000, a intrat în vigoare Legea nr. 32, privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor. La data intrării în vigoare a noii legi a asigurărilor se abrogă Legea nr. 47/1991, privind constituirea, organizarea și funcțio-narea societăților comerciale din domeniul asigurărilor, precum și HG nr. 574/1991, privind atribuțiile Oficiului de Supraveghere a Activității de Asigurare și Reasigurare.

Forma juridică este prima care poate fi sesizată deoarece asigurarea nu poate fi operantă fără să capete o formă juridică. Această formă este conferită de contract, care constituie „legea părților", precum și „legea propriu-zisă" care decurge de la puterea legislativă.

Potrivit Legii nr. 136/29 decembrie 1995, privind asigurările și reasigurările din România, „prin contractul de asigurare, asigurătorul se obligă ca, la produ-cerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită în continuare indemnizație, în limita și la termenele cuvenite."

Din definirea contractului de asigurare se poate desprinde un număr de caracteristici juridice. Contractul de asigurare are:

CARACTER: consensual, sinalagmatic, aleatoriu, oneros, succesiv, de adeziune, de bună-credință

1.5.2. Prevederi din Legea nr. 32/2000, privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor

Prin adoptarea Legii nr. 32/2000 se urmărește armonizarea legislației românești cu cea comunitară, precum și crearea unui cadru pentru supravegherea solvabilității asigurătorilor și stabilirea unor standarde recunoscute pe plan internațional. Acest proiect de lege a fost elaborat de către Oficiul de Supraveghere a Activității de Asigurare și Reasigurare, cu sprijinul Fondului Britanic de Know-how și reglementează:

• organizarea și funcționarea societăților comerciale de asigurare, de asigurare-reasigurare, a societăților mutuale, precum și a intermediarilor în asigurări;

• organizarea și funcționarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care va prelua atribuțiile Oficiului de Supraveghere Activității de Asigurare și Reasigurare;

• supravegherea asigurătorilor și reasigurătorilor care desfășoară activitatea în sau din România;

• supravegherea activității intermediarilor în asigurări și reasigurări, precum și a altor activități în legătură cu acestea.

Pentru supravegherea respectării dispozițiilor legii se înființează Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, autoritate administrativă având următoarele atribuții:

• elaborarea sau avizarea proiectelor de acte normative, care privesc domeniul de asigurări sau care au implicații asupra acestui domeniu, precum și avizarea actelor administrative individuale, dacă au legătură cu activitatea de asigurări;

• supravegherea situației financiare a asigurătorilor, în vederea protejării intereselor asigurărilor sau a potențialilor asigurați, în care scop poate dispune efectuarea de controale asupra activității asigurătorilor sau brokerilor de asigurare;

• luarea măsurilor necesare pentru ca activitatea de asigurare să fie gestionată cu respectarea normelor prudențiale specifice;

• participarea, ca membru, la asociațiile internaționale ale autorităților de supraveghere în asigurări și reprezentarea României la conferințe și la întâlniri internaționale referitoare la supravegherea în asigurări;

• aprobarea acționarilor semnificativi și a persoanelor semnificative ale asigurătorului, în conformitate cu criteriile stabilite prin norme;

• aprobarea divizării sau fuzionării unui asigurător înregistrat în România;

• aprobarea transferului de portofoliu;

• îndeplinirea altor atribuții prevăzute de lege;

• poate solicita prezentarea de informații și de documente referitoare la activitatea de asigurare, atât de la asigurători, cât și de la orice altă persoană care are legătură cu activitatea acestora;

• participă la elaborarea planului de conturi, a normelor și regulamentelor contabile, după consultarea cu asociațiile profesionale ale operatorilor din asigurări.

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este obligată să prezinte Parlamentului, în termen de 6 luni de la expirarea fiecărui exercițiu financiar, un raport asupra pieței asigurărilor din România, precum și o informare privind activitățile desfășurate, urmând să editeze și să publice un raport informativ anual asupra pieței de asigurări, instituțiilor și organismelor acesteia.

CAP. 2 – ASIGURĂRILE DE VIAȚĂ

2.1. Caracteristici de bază ale asigurărilor de viață

2.2. Elemente tehnice utilizate în asigurările de viață

2.3. Riscul în asigurările de viață

2.4. Managementul riscului

2.5. Principalele tipuri de asigurări de viață

2.6. Piața asigurărilor de viață în România

2.1. Caracteristici de bază ale asigurărilor de viață

Caracteristicile asigurărilor de viață: – contractul de asigurare poarta denumirea de polița de asigurare – suma ce va fi plătită de asigurător la producerea riscului asigurat poarta denumirea de suma asigurată – pe baza sumei asigurate se va calcula prima de asigurare care reprezintă "prețul" protecției oferite de asigurător. Caracteristic asigurărilor de viață sunt și următoarele elemente definitorii: – acoperă riscurile de deces – conferă protecție beneficiarului poliței dvs. si/sau dvs. (în funcție de polița pe care o alegeți) – sunt asigurări pe termen, de obicei, mediu sau lung (de la 5 la 25 sau chiar până la 80 de ani); – obliga la o deosebita seriozitate în plata primelor sub aspectul regularității și perioadei de asigurare; plata primei se poate face o singura dată (întreaga primă) sau în rate anuale, semianuale, trimestriale și, mai rar, lunare); – la produsele "pure", așa cum sunt ele descrise de către asigurători, se pot adăuga și alte clauze adiționale în funcție de nevoia fiecărui asigurat în parte, prin care se extinde gama riscurilor si implicit a protecției prin asigurare, conferind avantaje suplimentare clienților în schimbul plății unor sume modice de bani. Societățile de asigurare care oferă asigurări de viata acoperă riscul standard, respectiv riscul de deces. În tarile cu tradiție în asigurări, cea mai mare parte a populației are încheiata o asigurare de viata. Acest lucru este necesar și firesc datorită grijii pe care fiecare o are și trebuie să o aibă față de familie. Elementul de protecție financiară este decisiv. Totuși, pentru ca nu întotdeauna acest tip de asigurare este foarte atrăgător, societățile de asigurare combina în produsele oferite elementul de protecție cu cel de economisire sau de investiție. Astfel, dacă asiguratul trăiește la expirarea contractului asigurată îi va fi plătită lui.

2.2. Elementele tehnice ale asigurărilor

a) Presupuneri luate în calculul ratelor de primă

O înțelegere profundă a mecanismului asigurărilor este legată de corecta înțelegere a elementelor ce se iau în calculul primei de asigurare:

– vârsta și sexul asiguratului;

– valoarea sumei asigurate ce va fi plătită la maturitatea contractului;

– tabelul de mortalitate;

– rata dobânzii obținute în urma investirii rezervei matematice;

– cheltuielile legate de emiterea contractului de asigurare;

– profitul societății de asigurare;

– tipul de contract solicitat;

– durata contractului de asigurare.

Obiectivele care stau la baza stabilirii prețului unui contract de asigurare sunt următoarele:

– rata de primă trebuie să fie adecvate. Aceasta înseamnă că pentru un grup de contracte, suma banilor colectați de la asigurați, plus dobânda câștigată din investirea acestora, trebuie să fie suficientă pentru achitarea tuturor sumelor asigurate promise, și în plus să acopere și cheltuielile societății de asigurări.

– ratele de primă trebuie să fie echitabile. Aceasta înseamnă că trebuie să ia în considerare riscul fiecărei persoane asigurate. Aprecierea riscului reprezintă responsabilitatea principală a departamentului de subscriere a unei societăți de asigurare. Astfel riscul este apreciat ca fiind standard sau sub standard, în funcție de starea de sănătate a persoanei în cauză.

– ratele de primă nu trebuie să fie excesive în comparație cu suma asigurată promisă. În plus sunt necesare câteva metode statistice de măsurare și cuantificare a riscului. Aceste metode au la bază informațiile deținute despre probabilitate de producere și dispersia riscurilor într-un anumit grup.

În asigurări se folosește metoda intuitivă de estimare a probabilităților, metodă care pleacă de la presupunerea că ceea ce s-a întâmplat în trecut se va întâmpla și în viitor, cu condiția ca circumstanțele să fie aceleași.

Acuratețea estimărilor se bazează în bună măsură pe frecvența cazurilor înregistrate în trecut. Astfel cu cât frecvența de apariție a unui eveniment este mai mare, cu atât mai mici sunt abaterile de la regulă. Cu alte cuvinte, diferența dintre realitate și probabilitatea va putea fi considerată neglijabilă.

Plecând de la o bază de date ce conține informații legate de vârsta și decesele înregistrate întrecut, putem estima probabilitățile de deces și supraviețuire ce se vor înregistra în viitor, contabilizarea lor făcându-se în tabele de mortalitate.

b) Rata tehnică a dobânzii

O particularitate a asigurărilor de viață o constituie perioada îndelungată pentru care se încheie. În perioada respectivă asiguratul plătește primele de asigurare, iar asigurătorul se angajează să achite suma asigurată în caz de deces al asiguratului, sau la expirarea asigurării. Pentru a-și putea onora obligațiile asumate, asigurătorul creează pe baza primelor încasate un fond, care va fi investit mai departe, producând dobândă.

Dobânda se definește ca fiind prețul plătit de societatea de asigurări pentru utilizarea banilor. Venitul produs de dobânda câștigată de investirea banilor reprezintă o sursă importantă de finanțare a fondului din care se vor achita sumele asigurate în cazul producerii evenimentului asigurat.

Cum o societate de asigurări nu poate cunoaște de dinainte ce dobândă vor produce banii investiți de-a lungul timpului, este absolut necesar să se utilizeze în calcule o rată a dobânzii plauzibilă, cu reale șanse de a fi obținute în viitor. O astfel de rată se numește rata tehnică a dobânzii.

Stabilirea unei rate tehnice de 60% poate fi dezastruoasă pentru o societate de asigurări. Dacă astăzi băncile oferă o dobândă de 60%, s-ar putea ca peste 10 ani ea s-ar putea să scadă considerabil, societatea nefiind capabilă să-și onoreze obligațiile contractuale.

Reglementările românești în vigoare prevăd o rată tehnică a dobânzii de 5,5%. Aceasta este și valoarea utilizată de Nederlanden în calculul primelor.

Obligația plății sumei asigurate se bazează deci pe această rată a dobânzii de 5,5%. Dacă dobânda obținută din investirea primelor de asigurare depășește acest prag minim de 5,5%, societatea de asigurări va distribui diferența de dobândă fiecărui asigurat, via participarea la profit.

c) Prima de risc și prima nivelată

La asigurările de viață, frecvența riscului crescând de la un an la altul, consecința logică ar fi aplicare unor prime crescătoare asiguraților. Aceasta ar fi prima de risc, ea reprezentând valoarea probabilă a riscului asumat de-a lungul anului respectiv. O asemenea soluție însă nu este convenabilă pentru asigurat, acesta preferând să plătească o primă anuală pe toată perioada asigurării.

S-a convenit astfel utilizarea primelor anuale constante, numite și prime nivelate, care într-un mediu inflaționist au aceeași valoare pe toată durată de plată a primelor. Această valoare se situează între valorile extreme ale primei de risc. În acest mod, asigurătorul încasează un număr de ani, la începutul asigurării, o primă mai mare decât îi este necesară pentru acoperirea riscului, pentru ca mai apoi, odată cu înaintarea în vârstă a asiguratului, să încaseze o primă mai mică decât cea corespunzătoare riscului.

Procedând astfel, asigurătorul acumulează din primele încasate un fond împreună cu dobânzile aferente, care vor fi folosite mai târziu, atunci când primele nivelate nu vor mai fi suficiente pentru acoperirea riscului.

d) Prima netă

Prima de asigurare se poate achita o singură dată, caz în care avem o primă unică sau eșalonat. Prima unică este suficientă pentru acoperirea riscului pentru întreaga durată asigurată. Într-o astfel de situație, asigurătorul se va afla în posesia întregii sume de bani încă de la început, pentru o durată de timp specificată.

Prima unică încasată plus dobânda rezultată din investirea ei va fi utilizată pentru acoperirea sumei asigurate în cazul producerii evenimentului asigurat.

În practică se utilizează mult mai des asigurările cu plata primei eșalonate, în special în cazul unei asigurări pe termen lung, caz în care plata într-o singură tranșă a primei unice poate supune asiguratul la un efort mult mai mare.

Ideea fundamentală care stă la baza primelor eșalonate este aceea că societatea de asigurări poate accepta încasarea aceleiași prime, eșalonat în timp, deși riscul de deces este diferit, el crescând odată cu înaintarea în vârstă a persoanei asigurate.

Acceptarea eșalonată a primelor se face cu condiția ca valoarea actuală a ratelor de primă să fie egală cu prima netă unică. Consecința acceptării acestei forme de plată se răsfrânge în necesitatea formării unui fond de rezervă. Acest fond, la care se adaugă dobânda rezultată din investirea banilor și primelor viitoare ce se vor încasa, trebuie să fie suficient pentru plata sumei asigurate, indiferent la ce dată ar interveni evenimentul asigurat.

e) Prima brută

Așa cum am văzut, primele nete calculate în asigurarea de viață iau în calcul:

– probabilitatea de producere a evenimentului asigurat;

– vârsta și sexul persoanei asigurate;

– valoarea actuală a primelor;

– dobânda tehnică;

– profitabilitatea societății de asigurări;

– durata contractului de asigurare.

În calculul primei nete nu se iau în calcul cheltuielile asigurătorului întâmpinate în procesul de pregătire, vânzare și menținere a poliței, nici fondurile de rezervă destinate plăților sumelor asigurate. Pentru ca societatea de asigurări să-și poată acoperi cheltuielile legate de efectuarea operațiilor de asigurare mai sus amintite este necesar ca prima la netă să se adauge un supliment de primă, rezultatul fiind reprezentat de prima brută, prima efectiv plătită de asigurat.

Suplimentul sau adaosul de primă include următoarele elemente:

– cheltuielile de achiziție a asigurării: se fac la încheierea contractului și cuprind salariile și comisioanele;

– cheltuielile de încasare a primei de asigurare și gestionare: se stabilesc sub forma unei cote procentuale din prima netă;

– cheltuielile administrativ-gospodărești ale asigurătorului: cheltuielile legate de întreținere, chirie, telefon etc. Aceste cheltuieli se eșalonează pe toată perioada de valabilitate a asigurării.

f) Rezerva matematică

Pentru înțelegerea mecanismului de funcționare a participării la profit este esențială înțelegerea noțiunii de „rezervă matematică”.

Rezerva matematică pe care societatea de asigurări o înființează reprezintă, înainte de toate, o obligație contractuală față de clienții săi.

Dacă societatea de asigurări subapreciază valoarea acestei rezerve, sau fondul destinat acesteia este insuficient, se ajunge la neplăcuta situație de a nu se reuși plata sumelor asigurate.

În cazul primelor eșalonate este necesară constituirea unui fond de rezervă care să permită societății de asigurări să-și onoreze obligațiile de plată a sumei asigurate la orice dată ar interveni evenimentul asigurat. Acest fond reprezintă rezerva matematică.

Suma de risc reprezintă diferența dintre valoarea sumei asigurate și valoarea rezervei matematice. Această sumă de risc reprezintă suma asigurată corespunzătoare primei de risc, în timp ce rezerva matematică reprezintă partea de economie, ea fiind calculată în funcție de prima netă.

Menirea primei de risc este să acopere toate cererile de plată a sumei asigurate ce se cuvin persoanelor care decedează într-un an..

g) Valoarea de răscumpărare

În cazul în care asiguratul, datorită incapacității de continuare a plății primelor sau unui alt motiv dorește să întrerupă contractul înainte de data expirării acestuia, el este îndreptățit să primească o anumită sumă, numită valoare de răscumpărare. Ea reprezintă o cotă procentuală aplicată rezervei matematice. Acest procent depinde de momentul producerii rezilierii contractului.

În general, rezilierile din primii ani de existență a contractului se regăsesc în valori de răscumpărare foarte reduse, dată fiind valoarea mare a cheltuielilor întâmpinate de asigurător în această perioadă.

Întrucât asiguratul poate rezilia contractul oricând, în stabilirea primelor de asigurare trebuie să se țină cont și de procentul persoanelor care așteaptă să rezilieze polița de asigurare în fiecare an.

h) Contractul cu sumă asigurată redusă

O altă facilitate acordată asiguraților este continuarea contractului de asigurare în cazul imposibilității de plată a primelor restante, achitarea acestora căzând în sarcina asiguratului. Acest lucru permite menținerea protecției prin asigurare, suma asigurată fiind însă redusă proporțional cu suma primelor deja plătite.

i) Participarea la profit

Cum funcționează participarea la profit? În fiecare lună pentru contractele care își serbează aniversarea, se calculează media dobânzii obținute din investirea rezervei matematice. Să presupunem că aceasta este de 15%.

Pasul următor îl constituie calculul mediei rezervei matematice din anul respectiv. Asiguratul va obține o cotă parte din excedentul de dobândă realizat din participarea rezervei matematice la profitul realizat din participarea rezervei matematice la profitul realizat din banii investiți.

Această cotă parte va fi egală, în cazul exemplului nostru, cu 90% x (15% – 5,5% – 1,5%) = 7,20%. Ea se va aplica mediei rezervei matematice din anul respectiv.

Valoarea care rezultă astfel nu se atribuie asiguratului în cash, ea considerându-se a fi o primă unică ce va fi folosită de Nederlanden pentru a cumpăra o nouă poliță, de același tip, pentru perioada rămasă de asigurare.

În acest fel, suma asigurată se va mări. Acest mecanism este favorabil clientului deoarece mărimea sumei asigurate se va face utilizând nu rata primei brute, ce figurează în agenda consultantului, ci rata de primă netă, aferentă vârstei curente a asiguratului și perioadei rămase până la expirarea contractului. În acest fel clientul nu este „încărcat” cu suplimentul de asigurare determinat de cheltuielile societății.

j) Protecția împotriva inflației

Pentru a menține constantă valoarea primelor de-a lungul contractului de asigurare, asiguratul poate să le mărească cu rata inflației înregistrată în decursul ultimului an.

Protecția semiautomată împotriva inflației se aplică numai primelor cu plată eșalonată. Măririle primelor, precum și măririle produse în suma asigurată se calculează conform principiilor matematice actuariale. Mărirea primelor de asigurare nu necesită un control medical prealabil. Suplimentul de primă va fi folosit de societatea de asigurări pentru mărirea sumei asigurate pe baza ratei de primă brută aferentă vârstei curente a asiguratului și perioadei rămase până la expirarea asigurării.

Cu toate că această opțiune nu se aplică în ultimii 3 ani, contractul de asigurare rămâne totuși protejat împotriva inflației prin continuarea participării la profit.

2.3. Riscul în asigurările de viață

2.3.1. Forme de dispersie a riscului

a) Asigurarea

Asigurarea propriu-zisă, în forma cea mai simplă, clasică, dar și cel mai frecvent întâlnită în practică, constă în protecția financiară pentru pierderi cauzate de o gamă largă și variată de riscuri.

Asigurarea are la bază un acord de voință (contract) încheiat între asigurător și asigurat, prin care asigurătorul oferă asiguratului protecție pentru riscurile pe care și le-a asumat, obligându-se să acopere asiguratului contravaloarea dunelor (respectiv suma asigurată în cazul asigurărilor de viață) în caz de producere a acestor evenimente, în schimbul plății de către asigurat a unei sume de bani, numită „primă de asigurare”.

Plătind asigurătorului prima de asigurare, calculată prin aplicarea unui procent mic la valoarea asigurabilă, asiguratul primește în schimb garanția de despăgubire împotriva pierderii posibile și viitoare pentru oricare dintre riscurile incluse în condițiile de asigurare. Protecția riscului se constituie, astfel, într-o marfă specifică (un serviciu), care se vinde și se cumpără ca orice altă marfă pe o piață specifică, numită „piața asigurărilor”, parte a pieței serviciilor financiare.

Asigurarea are ca scop combaterea efectelor adverse ale riscului. Riscul este prezent permanent și oriunde și, practic, orice activitate economică, politică, socială, culturală sau de altă natură este amenințată de producerea unor evenimente acuzatoare de pierderi. În mod similar, viața fiecăruia, proprietățile, pot fi afectate de accidente, cutremure sau late catastrofe. Evident unii pot fi mai mult amenințați decât alții prin natura activității, localizării geografice și a altor factori. Din punct de vedere al asigurării, nu orice pericol la care sunt expuse bunurile sau oamenii poate fi asigurat.

Așadar, asigurarea are le bază un acord de voință între o persoană fizică sau juridică în calitate de asigurat și o persoană juridică în calitate de asigurător, prin care asiguratul cedează asigurătorului un risc sau o clasă de riscuri pentru care obține protecția asigurătorului. Pentru această protecție, asiguratul plătește o sumă de bani, numită primă de asigurare, urmând ca în cazul producerii riscului sau riscurilor asigurate, asigurătorul să îl despăgubească pe asigurat pentru daunele suferite. Astfel, asigurarea se concretizează într-o tranzacție al cărei obiect îl constituie cumpărarea unui serviciu, respectiv a protecției pentru pierderea posibilă și viitoare datorită producerii riscurilor agregate. Prețul acestei protecții este prima de asigurare.

b) Coasigurarea

Coasigurarea este o modalitate de transfer al riscului de la un asigurat către mai mulți asigurători, pentru părți din valoarea bunului asigurat. Nu se referă și nu înseamnă în nici un fel supra asigurare, adică asigurarea la o valoare peste valoarea reală a obiectului asigurat.

Prin coasigurare, asiguratul cedează cote părți din riscul asigurat mai multor asigurători până la 100% din valoarea riscului. Aceasta este o modalitate de dispersie a riscurilor care se practică pe anumite piețe și care este caracteristică, în mod deosebit, acoperirii riscurilor mari sau foarte mari. În cazul în care se produc daunele, asiguratul va colecta contravaloarea despăgubirilor de la asigurătorii săi, în mod proporțional cu nivelul primelor plătite.

Conform aceluiași dicționar, „coasigurarea reprezintă dispersia unui risc asigurabil pentru situația în care daunele pot ajunge atât de mari încât nu este prudent pentru o companie să subscrie întregul risc. În mod obișnuit, subscriitorul este răspunzător până la o anumită limită, iar coasigurătorul răspunde peste acea limită. Este mult folosită pentru asigurările de incendiu și inundații”.

Coasigurarea reprezintă o formă de protecție având aceeași esență economică pe care o are și asigurarea.

Din punct de vedere al contractului de asigurare, avem de-a face, de fapt, cu mai multe contracte încheiate de către asigurat cu fiecare dintre asigurători. Dacă valoarea asigurată depășește valoarea reală a bunului, atunci se recalculează partea ce revine fiecărui asigurător, menținându-se proporția fiecăruia dintre ei. În cazul în care se va produce riscul asigurat, fiecare dintre cei implicați vor participa în aceeași proporție la acoperirea daunelor. Pentru asigurat este foarte dificil să încheie aceste contracte, în special datorită cantității mari de muncă implicată și, uneori, datorită lipsei de cunoaștere a ofertei de asigurare; de aceea, în majoritatea cazurilor, coasigurarea se realizează prin intermediul brokerilor care găsesc cele mai bune combinații pentru clienții lor. Este evident că oferta de asigurare (în privința condițiilor de asigurare, a termenilor contractului etc.) trebuie să fie „uniformă” pentru a se putea încheia contracte de coasigurare; astfel, este greu de crezut că acest lucru este posibil.

c) Autoasigurarea

Autoasigurarea este o altă formă de protecție destul de mult utilizată. Ea constă în crearea de către o persoană fizică sau juridică a unui fond, a unor rezerve proprii având ca destinație numai acoperirea pagubelor create din orice motiv (calamități, incendii, furt și altele). Această formă de protecție este numită impropriu autoasigurare, poate fi denumită mai corect auto protecție. Ea nu este o asigurare deoarece nu se bazează pe o relație contractuală, nu există părți contractante, asiguratul este în același timp și asigurător și nu respectă ideea de mutualitate, obligatorie în asigurare.

Așadar, riscul este reținut de compania respectivă și nu se încheie tranzacții de cumpărare de asigurări.

În multe cazuri, pierderile mari pot depăși, prin dimensiunea lor, sumele acumulate în fondul de rezervă creat până în momentul producerii ei. Prin crearea acestor rezerve, fondurile respective nu se mai pot folosi în circuitul de afaceri al firmei, fiind „blocate” pentru constituirea protecției.

Astfel de companii care decid să practice autoasigurarea sunt puternice sub aspect financiar și preferă, pentru a-și reduce costurile, să nu transfere fonduri la alte companii de asigurare. Ea se practică mai ales acolo unde există expunere la pierderi relativ reduse, dar cu o frecvență mare.

Autoasigurarea este practicată de firme foarte mari care au avut de-a lungul vremii un istoric al daunelor foarte bun (pierderi mici și rare), au adoptat măsuri de management al riscului adecvate activității lor și, evident, au o capacitate financiară capabilă să le ofere posibilitatea autoasigurării. De aceea, ele vor angaja și un personal specializat în asigurări, managementul riscului și investiții pentru a fi posibilă administrarea eficientă a fondului astfel creat. În paralel, se poate apela la asigurare pentru riscuri și în anumite situații speciale.

d) Reasigurarea

Reasigurările dețin o poziție deosebit de semnificativă în comerțul internațional și cu cât volumul și valoarea bunurilor comercializate sunt mai mari, cu atât rolul reasigurărilor este mai important. Ele au apărut dintr-o necesitate obiectivă, și anume, din existența unor riscuri foarte mari (maritime, aviatice, incendiu, de viață, de accidente etc.) care pot genera daune extrem de mari pe care societățile de asigurări, neavând capacitate financiară suficientă, pot fi incapabile să le suporte numai pe contul lor, ducând, practic, la falimentul acestora. Reasigurarea oferă capacitatea necesară asigurătorului direct pentru acoperirea riscurilor pe care, altfel, nu le poate suporta singur. În asemenea împrejurări, asigurătorul care acceptă preluarea unui risc mare, peste capacitatea sa, poate apela la una sau mai multe companii de reasigurări pentru a ceda în reasigurare o parte din risc (uneori întregul risc). Reasigurarea are efectul de a pulveriza riscul.

Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părți numite companie cedentă și reasigurător, prin care prima consimte să cedeze, iar cea de-a doua acceptă să preia o anumită parte a riscului, conform condițiilor stabilite în acord, în schimbul plății de către compania cedentă reasigurătorului a unei anumite sume denumită primă de reasigurare, ce reprezintă o cotă din prima originală de asigurare, urmând ca în cazul producerii evenimentului asigurat reasigurătorul să contribuie la acoperirea pierderii.

2.3.2. Clasificarea riscurilor

Nu toate evenimentele ce pot provoca pierderi pot fi protejate de societățile de asigurare. Pentru a fi asigurabil, orice risc trebuie să îndeplinească unele condiții, printre care: producerea sa să ducă la pierderi financiare; probabilitatea producerii lui să fie cuprinsă între 0 și 1, așadar să fie posibil, dar nu inevitabil și nici cert; să se producă în viitor, să fie întâmplător atât în ceea ce privește momentul viitor în care se va produce, cât și în privința evenimentului (uragan, grindină, cutremur etc.); în fine, apare logic ca producerea lui să nu depindă de voința asiguratului și asigurătorului, deci să nu fie favorizată de un act intenționat al oricăruia dintre aceștia (furt, accident etc.), să se producă drept urmare a „hazardului”.

Diversitatea riscurilor la care sunt supuse viețile omenești, proprietățile de orice fel și activitățile desfășurate obligă la o sistematizare a lor. Mai important este acest lucru, din punct de vedere al asigurătorilor, pentru a determina asigurabilitatea și prețul protecției în funcție de natura și posibilele daune ce pot fi provocate. Există, astfel, mai multe criterii de clasificare, cele mai importante fiind prezentate în continuare.

a) După asigurabilitate:

– riscuri pure;

– riscuri speculative.

Riscurile pure sunt cele care prin producerea lor provoacă numai pierderi, și niciodată câștig. Sunt riscurile asigurabile pentru care, în cele mai multe cazuri, asigurătorii oferă protecție. Cele mai tipice riscuri pure sunt incendiu, explozie, accidente, naufragiu, deces, furtună, furt.

Riscurile speculative sunt numite și riscuri antreprenoriale deoarece, prin producerea lor se poate înregistra o pierdere sau obține un câștig. Ele au un element de atractivitate. În această categorie sunt incluse riscurile comerciale, pariurile, jocurile de noroc. Aceste riscuri nu sunt asigurabile. În cazul acestor riscuri, de multe ori, chiar dacă individul pierde, societatea poate să câștige.

b) După implicațiile și natura riscurilor aceste pot fi:

– riscuri fundamentale;

– riscuri particulare.

Riscurile fundamentale sunt acele riscuri care, prin efectele producerii lor, afectează o mare parte a societății sau a lumii și nu numai anumite persoane. Astfel risc presupune elementul de catastrofă. De exemplu: războiul, foametea, cutremurul, poluarea etc. Atunci când riscurile fundamentale au un potențial de dezastru foarte mare, ele apar ca fiind neasigurabile din punct de vedere al asigurătorilor. Dat fiind extinderea foarte mare a efectelor în spațiu și, de cele mai multe ori, în timp, se consideră că ele sunt probleme ale societății întregi și trebuie rezolvate la nivelul guvernelor sau chiar la nivel internațional. Este esențial de menționat că asigurătorii sunt constituiți pentru a obține profituri pe termen lung și de aceea nu pot fi obligați să accepte preluarea unor riscuri, care, din punct de vedere strict al afacerilor, nu pot să genereze câștiguri.

Riscurile particulare sunt riscurile ale căror consecințe sunt relativ limitate sub aspectul întinderii efectelor. Cele mai multe riscuri asigurabile sunt riscuri particulare, rezultând o pierdere pentru un număr relativ mai mic de persoane.

c) Din punct de vedere al teoriei managementului riscului, riscurile sunt de două tipuri:

– riscuri statice – considerate drept riscuri asigurabile deoarece producerea lor generează numai pierderi;

– riscuri dinamice – identificate cu riscurile comerciale tipice care pot genera profituri sau pierderi, fiind deci neasigurabile.

d) Ca abordare specifică, având impact asupra asigurabilității, riscurile se pot clasifica în două mari categorii:

– riscuri asigurabile – adică acelea pe care asigurătorii le preiau și pentru care oferă protecție asiguraților;

– riscuri neasigurabile (excluse) sunt acele riscuri pe care asigurătorii nu le acceptă; aici sunt incluse acele evenimente a căror producere este certă sau se apropie de certitudine, sau cele care sunt cauzate de către asigurat, cunoscute de acesta și ascunse asigurătorului.

2.4. Managementul riscului

„Managementul riscului este o lume a catastrofelor. Poate fi nebulos sau precis. Poate fi definit în sens restrâns, greu de definit sau poate fi ascuns în limbajul propriu al asigurărilor”.

Managementul riscului reprezintă un răspuns logic la vulnerabilitatea și complexitatea lumii moderne de azi. El oferă mijloacele necesare pentru înțelegerea punctului de pornire pentru definirea conținutului, direcționării și chiar administrării riscurilor. Literatura de specialitate consacră spații ample teoriei managementului riscului, astfel încât există în prezent o literatură relativ bogată în acest domeniu; ceea ce încă lipsește este maniera practică de transformare a acesteia într-o funcție dinamică a managementului care va crește abilitatea companiei de a exploata „avantajele” unor riscuri.

Managementul riscului constă în identificarea, cuantificarea și reacția la expunerea la riscuri pure, la pierderi accidentale potențiale.

El mai poate fi definit și ca procesul de elaborare și adoptare a deciziilor necesare pentru minimizarea efectelor adverse ale pierderilor accidentale într-o organizație.

Este un domeniu relativ nou în asigurări, dar de mare interes și mai ales utilitate practică. Apărut în SUA, managementul riscului s-a extins rapid în toată lumea. El constă în adoptarea tuturor măsurilor de prevenire a pagubelor și de limitare a acestora în vederea asigurării. Importanța sa este foarte mare atât pentru asigurat, cât și pentru asigurător: asiguratul poate beneficia de prime de asigurare reduse, iar asigurătorul își ia toate măsurile necesare pentru limitarea pierderilor financiare care ar putea să apară.

Managementul riscului și asigurările din zilele noastre sunt esențiale pentru înțelegerea schimbărilor fundamentale care se petrec în economia modernă și pentru dezvoltarea oportunităților economice strategice în întreaga lume.

Cele cinci etape importante ale implementării managementului riscului sunt următoarele:

a) Identificarea riscului – este o etapă foarte dificilă, dar de care depind toate etapele ulterioare. Ea se face pe baza cunoașterii situației reale, a cercetărilor statistice, experienței, cunoștințelor, inspecției de risc, interviurilor cu diferite persoane reprezentative, a aprecierilor obiective și subiective ale asiguratului sau experților desemnați de el.

b) Cuantificarea riscului – este necesară pentru determinarea impactului financiar al riscului, pentru a face recomandări „inteligente”. Trebuie înțeles că impactul financiar este un termen relativ, deoarece organizațiile puternice sub aspect financiar pot absorbi mai ușor pierderile decât firmele mici. Dimensionarea riscului se face prin determinarea probabilității de producere a riscului, a impactului financiar asupra asiguratului, a abilității de a prevedea volumul daunelor care vor apărea în timpul perioadei de asigurare.

c) Elaborarea de recomandări – odată ce riscul a fost identificat și măsurat, „managerii de risc” fac recomandări conducerii conform analizelor anterioare. Ele au ca scop selectarea celor mai bune tehnici de administrare a riscului: evitarea riscului, reducerea probabilității de a se produce sau reducerea magnitudinii dacă apare, transferul riscului unei alte părți (prin asigurare) și reținerea sau păstrarea riscului. Decizia privind oricare dintre aceste măsuri trebuie să se bazeze pe situația financiară în momentul respectiv, politica generală privind managementul riscului și obiectivele specifice.

d) Implementarea deciziei – este o etapă foarte importantă bazată pe rezultatele anterioare. De exemplu, în cazul apelării la asigurare, componentele procesului de implementare se referă la găsirea celei mai bune acoperiri, obținerea unor rate de primă avantajoase, alegerea asigurătorului.

e) Monitorizarea și interpretarea rezultatelor – sunt esențiale, alături de evaluarea efectelor deciziilor luate, pentru a vedea dacă schimbarea condițiilor determină și alegerea unor soluții diferite.

2.5. Principalele tipuri de asigurări de viață

Asigurările de viață se practică în prezent într-un număr mare de forme dintre cele mai diverse, cele mai multe dintre ele reprezentând creația ultimelor decenii. Acest lucru a fost determinat de nevoile tot mai variate ale clienților, dar și de sofisticarea lor, evident, preponderent pe pieței mature. O teorie confirmată tot mai mult în ultimele decenii susține ca un produs este achiziționat pentru ce reprezintă el pentru client și nu pentru ceea ce este în sine; produsul este cumpărat pentru serviciul pe care îl oferă, pentru siguranță, pentru confort, pentru modă— pentru ceea ce oferă utilizatorului său. Asigurarea de viață reprezintă o modalitate de protecție financiară.

Există în prezent sute de tipuri de asigurări de viață. Unele dintre ele, deși încadrate în această categorie, nu mai păstrează toate caracteristicile.

Asigurarea de viață pe termen limitat

Aceasta este asigurarea tipică și cea mai simplă; ea se încheie pe o anumită perioadă de timp și acoperă numai riscul de deces, în consecință asiguratul va plăti periodic o sumă de bani, denumită primă de asigurare, în schimbul căreia o a treia persoană, denumită beneficiar și desemnată de asigurat, va încasa suma asigurată la decesul acestuia din urmă, conform contractului încheiat. Dacă mediul economic este inflaționist, suma asigurată poate fi protejată printr-o clauză specială împotriva inflației, ceea ce implică și adaptarea, în consecință, a primei de asigurare. De cele mai multe ori, persoana desemnată este soțul supraviețuitor, dar pot fi și copiii, părinții, uneori prietenii, sau alte persoane din afara familiei. Ca regulă, rămâne la latitudinea asiguratului să decidă cine este beneficiarul asigurării care poate să nu fie rudă cu el, ci o persoană numită de plătitorul primei, care va încasa suma asigurată.

Caracteristic pentru această poliță este faptul că suma asigurată va fi plătită numai dacă decesul se produce în perioada de valabilitate a contractului. Dacă la expirarea contractului asiguratul este în viață, asigurătorul este exonerat de orice răspundere privind plata sumei asigurate. Nici asiguratul și nici beneficiarul nu vor primi nimic la expirarea contractului. De aceea, nici prima de asigurare nu este foarte mare în comparație cu celelalte tipuri de asigurări. Ea va trebui plătită pe toată durata poliței. Date fiind caracteristicile menționate, rezultă clar că această asigurare conferă protecție numai pentru riscul de deces, și nu presupune o economisire sau capitalizare prin faptul că la expirarea perioadei de asigurare asigurătorul nu va plăti nimic.

Asigurarea de viață pe termen nelimitat

Această formă de asigurare pe termen (așa-zis) nelimitat acoperă riscul de deces pe o perioadă mai lungă de timp, respectiv până la o vârstă înaintată (de exemplu, 95 de ani) a asiguratului. în general, condiția este ca asiguratul să plătească primele de asigurare până la data pensionării. Riscul de deces este acoperit pe toată perioada cuprinsă între momentul încheierii asigurării și atingerea vârstei respective. Dacă asiguratul ajunge la această vârstă, va primi suma asigurată actualizată. Deosebirea față de asigurarea de viață pe termen limitat constă în mărimea primei de asigurare și în faptul că introduce un nou element, și anume rambursarea sumei la împlinirea vârstei respective determinate a asiguratului.

Asigurarea mixtă de viață

Acest tip de asigurare este o asigurare cu capitalizare, care se deosebește de cele anterioare prin gradul de cuprindere; față de asigurarea de viață tipică, prin care este acoperit numai riscul de deces, asigurarea mixtă de viață acoperă și riscul de supraviețuire. Asigurătorul va plăti în orice condiții asiguratului sau beneficiarului poliței suma asigurată; dacă asiguratul este în viață la expirarea poliței, el primește personal suma asigurată, iar dacă decedează în perioada de asigurare, suma asigurată revine beneficiarului asigurării numit de el și menționat în polița de asigurare. Este deci un produs complex care oferă protecție dublă (atât în cazul decesului, cât și al supraviețuirii la sfârșitul perioadei de asigurare). Marele avantaj constă în faptul că sumele de bani plătite de asigurat (sau de contractant) sub forma primelor de asigurare reprezintă o formă de economisire care poate fi valorificată la expirarea perioadei. Este important de știut că accesul la acest fond există, dar dacă contractantul asigurării dorește retragerea acestor bani, el renunță la poliță; valoarea primită înapoi de ia societatea de asigurare poartă numele de valoare de răscmnpărare18 și crește odată cu apropierea de expirarea contractului. De aceea, este recomandabil să nu se renunțe la poliță întrucât sumele rambursate cresc odată cu trecerea timpului.

Contractul se încheie pe un număr de ani ce poate fi cuprins între anumite limite (3 sau 5 și 60 sau 65 de ani), cu condiția ca asiguratul să nu depășească o anumită vârstă (de obicei 75 de ani) la expirarea acestei perioade; cu cât perioada de asigurare este mai mare, cu atât este mai avantajos atât pentru client, cât și pentru societatea de asigurare. Primele de asigurare se stabilesc în funcție de suma asigurată care, în general, pentru acest tip de poliță, este nelimitată.

Asigurarea mixtă redusă

Prin alegerea acestui tip de contract, este posibilă rambursarea primelor aferente riscului de supraviețuire, rămânând la dispoziția asigurătorului numai prima aferentă riscului de deces. în cazul în care, la expirarea perioadei de asigurare, asiguratul este în viață, el beneficiază de suma asigurată, iar dacă el decedează, asigurătorul va plăti suma primelor de asigurare înregistrate până la momentul decesului la care, de regulă, se adaugă și cota corespunzătoare participării la profit pentru partea din rezervele matematice investite de asigurător. Și în acest caz, societatea de asigurare acceptă ca suma asigurată să fie nelimitată, lăsând la latitudinea contractantului să decidă nivelul ei.

Asigurarea tip student

Un alt produs de asigurare de viață cu o logică poate mai altruistă decât celelalte îl reprezintă polița tip student. Ea are ca scop economisirea unor fonduri pentru perioada de studii a copiilor, chiar în condițiile în care plătitorul nu ar mai supraviețui la momentul începerii acestora. Asiguratul poate fi, de regulă, părintele sau tutorele copilului, iar beneficiarul poliței va fi copilul ajuns la vârsta studiilor universitare. Primele de asigurare vor fi plătite de către asigurat, de obicei până la începerea studiilor, urmând ca beneficiarul – copilul – să intre în posesia rentelor la vârsta specificată în contract. Durata de plată a rentelor poate fi de 4 sau 5 ani, după cum a ales asiguratul sau, la opțiunea sa, suma se poate plăti și integral, la împlinirea vârstei la care acesta începe studiile, dar într-o proporție mai mică de 100% (90-95%) din suma totală a rentelor; motivul este determinat de faptul că societatea nu mai poate capitaliza sumele respective pe perioada care ar fi trecut până la expirarea perioadei de 4, respectiv 5 ani în care ar fi plătit eșalonat. Societatea va plăti chiar dacă una dintre părți (asigurat sau beneficiar) va deceda, asumându-și obligațiile de plată a rentelor în cazul decesului asiguratului pe parcursul perioadei de asigurare sau transformându-se într-o poliță mixtă de viață în cazul în care beneficiarul decedează pe perioada de plată a primelor. Dacă decesul acestuia se produce pe perioada plății rentelor, ele vor fi încasate de către asigurat ca o sumă forfetară sau în același mod, adică periodic. O astfel de poliță se poate încheia pe o perioadă minimă stabilită de societatea de asigurare (minimum 9 sau 10 ani), în funcție de numărul de ani ales pentru plata rentelor (4, respectiv 5 ani), iar primele de asigurare trebuie plătite, indiferent de nivelul sumei asigurate, într-un interval de cel puțin 5 ani.

Asigurarea tip zestre

Aceasta este o asigurare tip dotă, prin care părinții pot să ofere o sumă de bani drept zestre în momentul în care copilul se căsătorește, pentru a porni la întemeierea unei familii sau a unei vieți independente fără lipsuri financiare. Este o asigurare de viață prin care se oferă protecția față de riscul de deces al persoanei asigurate (părintele sau tutorele copilului), beneficiarul (copilul) primind suma asigurată în momentul căsătoriei sau la împlinirea unei anumite vârste (20, 25, 27 ani etc.). Este un produs asemănător celui pentru studii, cu deosebirea că suma asigurată se plătește integral, nu eșalonat. în cazul decesului contractantului, copilul va beneficia de această sumă la termenul convenit, iar în cazul decesului beneficiarului, polița devine, ca și în cazul asigurării tip student, o poliță de asigurare mixtă.

Asigurarea tip unit-linked

Unit-linked este o asigurare pe bază de investiții, care oferă protecția prin asigurare și totodată posibilitatea investirii. Prima plătită de asigurat este investită într-unul sau mai multe fonduri de investiții puse la dispoziție de asigurător, din care asiguratul primește apoi un anumit număr de "unit"-uri (o cotă-parte). Asiguratul are dreptul de a opta pentru fondurile și structura în care se vor investi primele plătite de el, având posibilitatea, pe parcursul derulării asigurării de a schimba această structură, de a investi suplimentar etc. Participarea la aceste fonduri de investiții este condiționată de cumpărarea unei asigurări de viață.

Unit linked este un produs nou care își păstrează modernitatea în cadrul asigurărilor pe plan mondial, lansat în a doua jumătate a secolului și care a avut mare succes în Statele Unite și în Europa, adică acolo unde investițiile reprezintă forma preferată de asociere cu protecția prin asigurare și unde veniturile obținute pot fi substanțiale.

Produsul unit linked a apărut ca un răspuns firesc la dorința de investiție a clienților, alături de nevoia de protecție. Acesta are. În structura sa componenta de protecție și componenta investițională.

Componenta de protecție este reprezentată de o asigurare de viață pe termen nelimitat, pentru care plata primelor eșalonate se face până la împlinirea vârstei de pensionare. Pe perioada protecției, suma asigurată aleasă de client este garantată de asigurător. In caz de deces, oricând pe durata contractului, beneficiarul desemnat va încasa maximul dintre valoarea sumei asigurate corespunzătoare asigurării de viață și valoarea contului său la momentul respectiv. Nivelul sumei asigurate este stabilit de către client între o limită minimă, și una maximă, în funcție de vârsta sa și de prima plătită. Contul contractantului reprezintă echivalentul valoric al unit-urilor deținute în fondurile financiare ale asigurătorului.

Componenta investițională constă în cumpărarea de unități de cont (unit-uri) în fondurile financiare special constituite. Ele sunt fonduri interne, închise, reprezentând un portofoliu de diverse tipuri de active financiare administrate de asigurător exclusiv în scopul asigurării. în mod normal, în funcție de legislație, piața de capital din țara respectivă și posibilitățile de investire, asigurătorul creează mai multe fonduri din care asiguratul are posibilitatea să aleagă.

Contractantul asigurării va avea acces la aceste fonduri doar prin inter-mediul asigurărilor unit linked, iar prima de asigurare plătită va fi destinată în întregime achiziționării de unit-uri în fondurile financiare.

Plata primelor de asigurare se poate face anual, semestrial, trimestrial sau lunar, dar și în orice moment se dorește pentru mărirea părții de investiție. Contractantul poate alege procentul în care prima se va aloca între fonduri create. Mai mult, în momentul plății viitoarelor prime, oricând pe durata de plată a primelor, clientul poate opta în mod gratuit pentru schimbarea procentului de alocare.

Un unit reprezintă o diviziune a acestora, asigurând dreptul clientului de a participa la performanța fondurilor financiare. Valoarea unui unit se stabilește săptămânal, la momentul evaluării fondurilor, regăsindu-se în valoarea prețului de vânzare. Acest pre{ este folosit în evaluarea costului asigurării de viață, în momentul în care clientul optează pentru retragerea de lichidități sau atunci când întrerupe contractul și dorește să obțină echivalentul valoric al contului său.

În cazul asigurării unit linked în care, la expirarea contractului, există posibilitatea transformării valorii contului, există și o a treia componentă, cea a rentelor, care constă în transformarea valorii contului contractantului asigurării la sfârșitul perioadei de plată a primelor în rente lunare, plătibile atâta timp cât asiguratul este în viață. Odată cu expirarea perioadei de plată a primelor (la vârsta de pensionare), va începe plata rentelor lunare viagere. Unele societăți plătesc rentele pe o perioadă garantată, indiferent dacă asiguratul decedează sau nu în acest interval. De exemplu, dacă asiguratul decedează în primul an după începerea plății rentelor, beneficiarilor desemnați li se va continua plata rentelor lunare pe perioada garantată rămasă20. în mod deosebit pentru asigurarea tip unit linked cu componentă de pensie, trebuie menționat că nivelul rentelor depinde de performanța fondurilor de investiții; renta va fi stabilită în funcție de numărul de unit-uri din contul contractantului la vârsta de pensionare.

Prețul de cumpărare reprezintă prețul la care clientul poate cumpăra unit-uri în fondurile financiare menționate. Așadar, banii plătiți de client sub forma primelor de asigurare sunt convertiți în unit-uri, pe baza prețului de cumpărare.

Trăsături privind flexibilitatea produsului: ' •

• Spre deosebire de produsele clasice, rigide, în care nu se permit nici un fel de modificări pe parcursul derulării contractului, în cazul unit-

20 Dacă asiguratul beneficiază de o pensionare timpurie, pot exista diverse posibilități,

printre care ar putea fi menționate:

a. încetarea plății primelor eșalonate și începerea plății rentelor viagere. Din punct de

vedere formal, acest lucru devine posibil printr-o notificare scrisă trimisă asigurătorului,

în care se menționează dorința asiguratului de încetare a plății primelor eșalonate. Nivelul

rentelor viagere se va determina în funcție de valoarea modificată a contului contractantului.

b. continuarea plății primelor până la vârsta de pensionare, plata rentelor viagere începând

la aceeași vârstă linked, prima de asigurare nu este fixă. Clientul poate opta oricând, pe durata de plată a primelor. pentru mărirea sau micșorarea primelor de asigurare.

• Clientul poate opta pentru orice valoare a sumei asigurate situată între o limită minimă și una maximă. Limitele minime și maxime ale sumei asigurate depind de vârsta clientului și de prima de asigurare pe care acesta o plătește. Suma asigurată se stabilește între cele două limite și este garantată de asigurător pe toată durata contractului. De asemenea, oricând pe durata contractului, clientul este îndreptățit să modifice nivelul sumei asigurate, în sensul micșorării sau majorării acesteia.

• Primele de asigurare vor fi eșalonate, existând posibilitatea schimbării frecvenței de plată la fiecare aniversare a contractului. De asemenea, la fiecare aniversare, contractantul are posibilitatea de a-și ajusta prima cu rata inflației. Această ajustare implică modificarea corespunzătoare a sumei asigurate.

• Clientul are dreptul să retragă o cotă din numărul unit-urilor din contul său, cotă exprimată ca procent sau sumă fixă, oricând pe durata contractului.

• în cazul în care clientul se găsește în imposibilitatea continuării plătii primelor, contractul unit linked se transformă într-un contract cu sumă asigurată redusă, adică noua sumă asigurată va fi egală cu valoarea contului contractantului la momentul încetării plății primelor.

• în cazul unui contract cu sumă asigurată redusă, clientul are dreptul să facă retrageri periodice prin reducerea valorii contului său. Aceste retrageri pot fi exprimate sub forma unei cote procentuale sau sub forma unei sume fixe și sunt posibile atâta timp cât valoarea contului nu este nulă, sau până la momentul în care clientul dispune plata valorii restante a contului său.

• Contractantul asigurării are dreptul ca, o dată pe an, fără plata unui comision, să transfere unit-uri între fondurile financiare în care se află banii săi. Numărul de unit-uri ce se transferă este calculat pe baza prețului de vânzare al unit-urilor pentru fiecare fond financiar în parte.

• Contractantul asigurării are dreptul să redirecționeze primele viitoare, să mărească primele eșalonate și să modifice suma asigurată.

• Contractantul asigurării are dreptul, de asemenea, să transforme con-tractul într-unul cu sumă asigurată redusă.

Produsului unit linked, ca și celorlalte tipuri de asigurări de viață, i se pot adăuga clauze suplimentare, cu deosebirea că prima corespunzătoare clauzelor se va deduce lunar din contul contractantului prin reducerea numărului de unit-uri.

2.6. Piața asigurărilor de viață din România

2.6.1. Evoluția asigurărilor în România

Istoria asigurărilor în România, a început să fie scrisă anterior anului 1871, prin manifestări ale protecției pe baze mutuale, ce au apărut în Transilvania încă din secolul al XIV-lea.

În anul 1744 a apărut la Brașov, Casa de Incendiu, organizată prin fuzionarea a mai multe asociații mutuale.

În anul 1848 ia ființă Institutul General de Pensii, organizație ce își face apariția tot la Brașov, ca asociație mutuală care asigura membrilor o pensie anuală.
După tratatul de la Adrianopole din anul 1829, au apărut în București, la Iași și în porturile dunărene, reprezentanțe ale unor companii străine din Austria, Italia, Anglia și Ungaria.

Aceste reprezentanțe practicau asigurări de transport, de incendiu și asigurări de viață.

Anul 1871 este un an de referință pentru asigurările din România, prin faptul ca in luna martie, printr-un Înalt Decret Domnesc s-a înființat prima societate de asigurări româneasca, DACIA, cu un capital social de 3 milioane lei.
În anul 1873, a fost creată a doua societate românească de asigurări, ROMANIA, cu un capital social de 2 milioane lei.

Aceste societăți românești de asigurări, aveau ca membri fondatori și ca membri în consiliile lor de administrație, personalități marcante ale scenei politice, economice și sociale din acea vreme.

În anul 1881, cele două societăți românești de asigurări au fuzionat și au creat o singură societate, DACIA – ROMANIA, care a devenit o societate puternică.
Un an mai târziu, s-a înființat, tot de către mari personalități ale vieții socio-politice și economice, societatea NAȚIONALA, care avea un capital social de 3 milioane lei.

Urmare a creării acestor societăți de asigurări și a dezvoltării pieței locale a asigurărilor, rând pe rând reprezentantele companiilor străine de asigurări au început să se retragă, cedându-și portofoliile societăților românești.

În anul 1897, prin colaborarea cu Banca Marmorosch, a fost întemeiată la Brăila, societatea GENERALA, care era specializată în asigurările pentru transporturi maritime. Compania italiana "Assicurazioni Generali" din Trieste a participat la subscrierea capitalului societății GENERALA, ajutând-o pe aceasta să obțină recunoașterea polițelor și cedarea în reasigurare pe piețele internaționale de asigurări. Ulterior societatea GENERALA și-a mutat sediul la București și și-a diversificat portofoliul, inclusiv în domeniul asigurărilor de viață. În anul 1935, luând în considerare volumul de prime încasate, GENERALA se situa în fruntea societăților de asigurare din România.
În anul 1906, s-a înființat societatea AGRICOLA, care practica în principal asigurări agricole dar și alte tipuri asigurări și care a fuzionat în anul 1930 cu societatea FONCIERA din Cluj, formând societatea AGRICOLA – FONCIERA.
În anul 1911 s-a înființat societatea PRIMA ARDELEANA, iar în anul 1920 s-a creat societatea STEAUA ROMANIEI care, în anul 1932 a fuzionat cu societatea ANCORA. Compania formată în urma acestei fuziuni, a preluat în anul 1936 portofoliul corespunzător participației românești la societatea PHOENIX din Viena, care era în lichidare.
În anul 1923, s-a înființat la Chișinău societatea Vulturul, creată de foștii membri ai secțiunii de asigurări a Centralei Cooperativelor din Basarabia, cu un capital de numai 740 mii lei.

În același an (1923) a luat ființă societatea ASIGURAREA ROMANEASCA, cu un capital de 4 milioane lei și care era specializată în asigurări de viața fără examinare medicală. Rezultatele din primele de asigurare obținute de societate, au plasat-o în anul 1937 pe locul șase în cadrul societăților din acea perioadă.

Asigurările practicate de societățile de asigurare până la începutul Primului Război Mondial, erau asigurări de incendiu și asigurări de viață, asigurările de transport limitându-se numai la transporturile fluviale, iar asigurările împotriva grindinii s-au practicat foarte puțin timp și la o scară foarte restrânsă.

După Primul Război Mondial, au apărut încă 22 de societăți de asigurare, dintre care unele erau succesoare ale societăților străine de asigurare: STEAUA ROMANIEI care a preluat portofoliu lui MUNCHENER, PRIMA ARDELEANA care a preluat portofoliul lui ERSTE UNGARISCHE și ADRIATICA (societate italiană). După anul 1927, Guvernul a autorizat înființarea societăților străine în România, printre care și NORWICH, PHOENIX, STANDARD, SUN.

În anii '30 activitatea economică și activitatea de asigurări, au cunoscut cea mai mare dezvoltare, dezvoltându-se toate ramurile de asigurări care se practicau pe plan internațional, numărul societăților de asigurare variind între 20 și 24.

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial și intrarea României în război, a condus la declinul activității de asigurări, astfel societățile engleze CALEDONIAN – ROMANA, NORWICH UNION F.D. și SUN INSURANCE LTD și-au predat portofoliul societății VATRA DORNEI și și-au încetat activitatea.
După terminarea războiului, în anul 1945, mai funcționau în România numai 13 societăți românești și 5 reprezentanțe străine. Printre societățile românești se numărau și GENERALA, DACIA – ROMANIA, ASIGURAREA ROMANEASCĂ, STEAUA ROMANEASCĂ. Societăți românești colaborau cu societățile cu capital străin, cu filialele sau reprezentanțele pentru România ale societăților străine (din Italia, Anglia, Germania).
În anul 1942 odată cu apariția legii care reorganiza activitatea de asigurare, Casa de Asigurări a Ministerului de Interne (apărută în anul 1915 și reorganizată în anul 1936) s-a transformat în REGIA AUTONOMA A ASIGURĂRILOR DE STAT (R.A.A.S.) practica toate categoriile de asigurări și deținea monopolul asupra asigurării bunurilor de stat și comunale. Având în vedere faptul că R.A.A.S. era în proprietatea statului, regia presta numai servicii publice și nu obținea profit, astfel primele de asigurare erau sub nivelul primelor practicate de societățile private de asigurări. R.A.A.S. suporta cheltuielile de regie și despăgubirile din primele de asigurare încasate.
În aceiași perioadă au existat și alte instituții care primeau bunuri publice în asigurare: EFORIA BISERICII ORTODOXE (asigura bisericilor care erau în proprietățile parohiale), CASA ARMATEI (asigura caii pe care îi folosea armata și care erau în proprietatea statului) și REGIA MONOPOLURILOR STATULUI – R.M.S. (asigura culturile de tutun pentru riscul de grindină).

În anul 1949 REGIA AUTONOMA A ASIGURĂRILOR DE STAT s-a transformat în societate comerciala de stat și asigurări.

În urma naționalizării, în anul 1948, societățile de asigurare au trecut în proprietatea statului cu toate activele și pasivele lor, iar instituțiile publice de asigurări au intrat de asemenea în noile structuri ale economiei planificate.
În aceeași perioadă, capitalul sovietic și-a făcut apariția în diverse ramuri ale economiei, în domeniul asigurărilor creându-se societatea SOVROM – ASIGURARE.
În anul 1952 s-a creat cu capital integral românesc, ADMINISTRAȚIA ASIGURĂRILOR DE STAT – ADAS, instituție specializată în activitatea de asigurare, de reasigurare și de comisariat de avarie. ADAS și-a desfășurat activitatea sub conducerea generală a Ministerului Finanțelor, pe baza unor decrete emise special pentru aceasta. Ministerul Finanțelor aproba regulamentele de funcționare și condițiile generale și speciale de asigurare, inclusiv tarifele de prime și sumele asigurate la asigurările facultative. Numai riscurile care erau cedate în reasigurare, limitele reținerilor proprii și condițiile reasigurărilor, erau stabilite de ADAS.
Odată cu apariția ADAS, asigurările au devenit monopol de stat, aceasta fiind singura instituție din România care a practicat activitatea de asigurare/reasigurare. ADAS avea în obiectul de activitate asigurări obligatorii (prin efectul legii) și asigurări facultative.
Asigurările prin efectul legii, practicate de ADAS era asigurări pentru bunurile care aparțineau cooperativelor agricole de producție și asociațiilor intercooperatiste (inclusiv unităților economice ale acestora), asigurări pentru bunurile care aparțineau persoanelor fizice, asigurări de călătorie pentru cazurile de accidente, asigurări de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule.
Asigurările facultative încheiate de ADAS (în lei sau în valută), în completarea celor prin efectul legii, erau asigurări de bunuri pentru riscurile de avarie, distrugere, furt sau altele; asigurări de persoane pentru riscurile de invaliditate, deces, supraviețuire sau altele; asigurări de răspundere civilă, pentru riscurile de vătămare corporală sau deces de persoane, avarierea sau distrugerea unor bunuri și alte pagube pentru care există răspundere potrivit legilor în vigoare la acea data.

Veniturile ADAS obținute din primele de asigurare, până în anii '60, au fost preponderent din asigurări prin efectul legii, iar în anii '70 și '80, portofoliul ADAS s-a modificat, încasările fiind obținute în majoritate din asigurări facultative. În perioada 1955 – 1989, volumul primelor de asigurare încasate de ADAS, a crescut de 14,4 ori, în timp ce venitul național a crescut numai de 10,2 ori.

Fondurile de care dispunea ADAS erau următoarele: fondul statutar (200 milioane lei), fondul de rezervă, fondul mijloacelor fixe, rezerva de prime pentru asigurările de persoane și alte fonduri speciale.

Veniturile obținute de ADAS era folosite pentru acoperirea pagubelor provocate de calamități sau accidente, pentru plata sumelor asigurate pentru asigurările de persoane, pentru acoperirea cheltuielilor în vederea formării și administrării fondului de asigurare, pentru constituirea fondurilor de rezerva și a fondurilor speciale și pentru dezvoltarea societății.

2.6.2. Asigurările în România după 1990

Deceniul zece al secolului trecut a fost marcat de importante schimbări legislative, organizatorice și de funcționare a întregului sistem economic. Astfel, în domeniul asigurărilor, primul pas la- reprezentat înlăturarea monopolului de stat prin transformarea ADAS în societăți comerciale, posibilitatea constituirii altor societăți cu capital privat, apariția intermediarilor în asigurări și a societăților de prestări de servicii pentru asigurări.

După anul 1990, au apărut importante schimbări legislative care au condus la înlăturarea monopolului statului, apariția multor societăți de asigurare și la stabilirea climatului concurențial pe piața asigurărilor din România.

Prin Hotărârea de Guvern nr. 1279 din 8 decembrie 1990 privind înființarea unor societăți comerciale pe acțiuni în domeniul asigurărilor, care prevedea ca începând cu data de 1 ianuarie 1991, se pot crea societăți de asigurare ca societăți comerciale pe acțiuni, ADAS și-a încetat activitatea. Activul și pasivul ADAS a fost preluat de către societățile ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ S.A., ASTRA S.A., și agenția CAROM S.A., înființate prin prevederile aceleiași Hotărâri.

La înființarea celor trei societăți cu capital de stat, s-a făcut o delimitare a obiectului lor de activitate, astfel:

Astra S.A. practică asigurări facultative de persoane, altele decât cele de viață, și asigurări de bunuri și răspundere civilă. De asemenea practică reasigurări în toate categoriile de asigurări menționate. Ea a preluat activele societăților mixte, cu participarea ADAS în străinătate, cele aferente asigurărilor și operațiilor de reasigurare în relațiile cu străinătatea, în sumă de 3.5 miliarde lei, și în limitele acestora, pasivele corespunzătoare.

Asigurarea Românească S.A. (ASIROM) practică asigurările obligatorii prevăzute de actele normative, asigurări facultative de bunuri și răspundere civilă și reasigurări din toate categoriile de asigurări menționate. Ea a preluat active de peste 7miliarde lei și în limitele acestora, pasivele corespunzătoare.

Agenția „CAROM S.A.” a preluat activitatea privind constatarea daunelor, stabilirea și plata despăgubirilor în cazurile de daune produse în România, când răspunderea revine unor asigurați la societățile de asigurare din străinătate, și în cazurile de pagube produse în străinătate a automobiliștilor români asigurați la noi în țară, efectuează prestări de servicii din domeniul asigurărilor pentru societăți de asigurare din țară și din străinătate.

Aceste trei companii au fost create prin participarea statului de 100%, aceasta situație schimbându-se în anul 1991 când prin Legea nr. 58 din data de 14 august 1991 privind privatizarea societăților comerciale, 30 % din capitalul social al entităților economice a fost privatizat și a trecut în administrarea Fondurilor Proprietății Private (înființate prin aceiași Lege).

Prin Hotărârea Guvernului României nr. 1356 din 28 decembrie 1990 a fost înființată BANCA DE EXPORT IMPORT A ROMANIEI S.A. – EXIMBANK, banca cu capital integral de stat, dar care și-a început efectiv activitatea în aprilie 1992. Prin departamentul de asigurări – reasigurări, EXIMBANK practica asigurări pentru credite de export împotriva riscului de neplată la extern.

În anul 1991, apare Legea nr. 47 din data de 16 iulie 1991 privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor. Prevederile Legii stipulau faptul că în România, activitatea de asigurare se desfășoară prin intermediul societăților de asigurare, societăților de asigurare-reasigurare și societăților de reasigurare și de asemenea prin intermediul societăților de intermediere (agenții de intermediere). Legea reglementa faptul că societățile comerciale din domeniul asigurărilor, trebuie să se constituie cu avizul prealabil al Oficiului de supraveghere a activității de asigurare și reasigurare din Ministerul Economiei și Finanțelor. Conform Legii, companiile care activau în domeniul asigurărilor, se puteau constitui ca societăți pe acțiuni sau societăți cu răspundere limitată.
Prin Hotărârea Guvernului României nr. 574 din data de 23 august 1991 privind atribuțiile OFICIULUI DE SUPRAVEGHERE A ACTIVITATII DE ASIGURARE ȘI REASIGURARE – OSAAR, se înființează organismul de supraveghere al pieței asigurărilor, ca direcție în cadrul Ministerului Finanțelor.

Astfel în luna septembrie 1990 a fost înființată prima societate de asigurări cu capital integral privat din România, S.C. UNITA SRL, cu sediul la Timișoara. Activitatea societății UNITA a debutat în luna ianuarie 1991, prin practicarea asigurărilor mixte de viață cu acumulare de capital. În anul 2000 pachetul majoritar al societății a fost cumpărat de compania Wienner Staedtische din Austria, iar în portofoliul societății se regăsesc în prezent toate tipurile de asigurări.

Ulterior, apar alte companii cu capital privat, românesc sau/și cu capital străin (ținând cont de faptul ca Legea nu permitea înființarea unei societăți cu capital integral străin), majoritatea lor având sediile în București, așa cum ar fi:

• În anul 1992 se înființează societățile AGRAS, ASIGURARE REASIGURĂRI ARDAF, ROUMANIE ASSURANCE INTERNATIONAL, etc.
• În anul 1993 se înființează societățile ASIGURAREA ANGLO – ROMANĂ, GENERALA ASIGURĂRI (care în anul 1999 și-a schimbat numele în GENERALI ASIGURĂRI), etc.

• În anul 1994 se înființează societățile ASITRANS, ASIGURĂRI ION ȚIRIAC – ASIT (care în anul 2000 și-a schimbat numele în ALLIANZ ȚIRIAC ASIGURĂRI, prin cumpărarea pachetului majoritar de acțiuni de către compania ALLIANZ din Germania), ARINCO SOCIETATE DE ASIGURĂRI (care ulterior își schimbă numele în INTERAMERICAN ROMANIA ASIGURĂRI), SAR TRANSILVANIA, etc.

• În anul 1995 se înființează societățile ASIGURAREA POPULARĂ ROMÂNĂ (care în anul 2001 și-a schimbat numele în ASIGURARE REASIGURARE AGI – ROMANIA, prin cumpărarea pachetului majoritar de acțiuni de compania AGI din Germania), OMNIASIG (prin cumpărarea portofoliului societății MONDRAGON, înființată în 1992), SARA – ASIG (care în anul 1996 și-a schimbat numele în SARA MERKUR, prin cumpărarea pachetului majoritar de către compania MERKUR VERSICHERUNG din Austria), etc.

• În anul 1996 se înființează societățile ASIBAN SOCIETATE DE ASIGURARE ȘI REASIGURARE, ATLASSIB SOCIETATE DE ASIGURĂRI (cu sediul la Sibiu), etc.

• În anul 1997 se înființează societatea Nationale Nederlanden Asigurări de Viață (care în 1998 își schimbă numele în Nederlanden Asigurări de Viata, iar în anul 2001 își schimbă numele în ING Nederlanden Asigurări de Viață), GARANTA, etc.
• În anul 1998 se înființează societatea OMNIASIG ASIGURĂRI DE VIAȚĂ, etc.
• În anul 1999 se înființează societatea COMMERCIAL UNION ASIGURĂRI DE VIAȚĂ, (care în anul 2002 își schimbă numele în AVIVA Asigurări de Viață) etc.

• În anul 1994 ia naștere, la inițiativa a treisprezece societăți Uniunea Națională a Societăților de Asigurare și Reasigurare din România – UNSAR. În prezent UNSAR are ca membri, un număr de 21 de societăți de asigurare – reasigurare.

După anul 1990, în piața românească a asigurărilor, au apărut foarte multe societăți de intermediere în asigurări (în anul 2000 activând peste 800 de societăți), care jucau rolul de agenți dar și de brokeri de asigurări (în fapt, brokeri de asigurare fiind numai câteva societăți). Termenul "broker de asigurare" a fost introdus de Legea 32/2000 privind societățile de asigurare și supraveghere a asigurărilor. La începutul anului 2002, erau autorizate să funcționeze 105 societăți de brokeraj în asigurări, printre care și câțiva mari brokeri internaționali ca MARSH, AON, GRAS SAVOYR, etc.

Prin apariția Legii 32 / 2000, se înființează Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, organism independent, autonom, finanțat de societățile de asigurare, cu rol de reglementare, control și supraveghere a pieței asigurărilor. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este condusa de Consiliul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, format din cinci persoane (un președinte, un vicepreședinte și 3 membri).
Membrii Consiliul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor sunt numiți de Parlamentul României, la propunerea comisiilor pentru buget, finanțe și bănci ale Senatului și Camerei Deputaților și sunt aleși cu un mandat de 5 ani pentru președinte, de 4 ani pentru vicepreședinte, de 3, 2 și respective 1 an pentru membri. Primii membri ai Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor au fost numiți în luna iulie a anului 2001.

Deși fiind departe de dinamica cunoscută de acest sector în alte țări din Europa, piața asigurărilor din România este într-o continuă creștere. Dinamica acestei piețe poate fi explicată atât prin intensificarea competiției cât și prin dezvoltarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) și prin activitatea acesteia din domeniul reglementărilor legislative. În primele 6 luni ale anului, primii zece competitori ai pieței asigurărilor au înregistrat încasări din prime de 1.900 mld. lei, ceea ce reprezintă aproximativ 80% din valoarea primelor încasate de-a lungul întregului an 2001. În cadrul pieței asigurărilor, cele mai dinamice activități rămân cele de asigurări de viață acestea câștigând din ce în ce mai mult teren în fața asigurărilor generale. ING Nederlanden, cu cele 967 mil lei încasate în prima jumătate a anului 2002, deține în continuare poziția de lider detașat al clasamentului asigurărilor de viață. Locul doi este ocupat tot de Asirom care însă pierde în continuare teren în favoarea companiei clasate pe locul 3: AIG Life. În privința evoluției viitoare a pieței, un lucru este sigur: demersurile de îmbunătățire a cadrului legislativ specific asigurărilor vor continua. Parcurgerea drumului spre integrarea în Uniunea Europeana va însemna și dezvoltarea mediului macro și microeconomic, iar acest fapt va influența pozitiv și cererea manifestată pe piața asigurărilor de viață. Conform estimărilor realizate de specialiști piața asigurărilor de viață va realiza, până la sfârșitul anului 2002, încasări de aproximativ 110 mil. USD, ceea ce ar reprezenta o crește cu circa 50% fata de nivelul înregistrat anul trecut. Prime subscrise în primele șase luni 2002 (mil. lei): ING Nederlanden 959,9 Asirom 500 AIG Life 195 Lukoil Asito 103,2 Aviva 67,4 Unita 56,4 Omniasig 47,0 Interamerican 44,9 Sara Merkur 40,5 Allianz Tiriac 18,9. În 2001, volumul primelor brute încasate din asigurări de viață a depășit 2 mld. lei ceea ce reprezintă o creștere în termeni reali de 52% față de anul 2000. Indicatorul de densitate, calculat prin raportarea volumului primelor brute încasate din asigurările de viață la populația țării, s-a ridicat anul trecut la valoarea de 94.372 lei / locuitor (echivalentul a 3,25 USD). Deși acest indicator a înregistrat o creștere reală semnificativă de 49,39% față de anul 2000, valoarea lui continua să fie mult sub cea obținută în alte țări din Centrul și Estul Europei.

CAP. 3 – ASIGURĂRILE SOCIALE DE STAT

3.1. Caracterul noțiunii de asigurarea socială

3.2. Clasificarea asigurărilor sociale de stat

3.3. Principiile care stau la baza asigurărilor sociale de stat

3.4. Constituirea fondurilor de asigurări sociale

3.5. Pensiile de asigurări sociale de stat

3.6. Asigurările sociale de stat în România

3.1. Caracterul noțiunii de asigurare socială

Din punct de vedere conceptual, securitatea socială reprezintă atât un sistem de drepturi pozitive, cât și o opțiune politică sancționată în texte constituționale , ceea ce îi conferă statutul de valoare politico-juridică fundamentală la nivelul acțiunii statale. Securitatea socială cuprinde totalitatea mecanismelor instituționale prin care se urmărește repararea consecințelor păgubitoare produse de diferite riscuri sociale.

Prin securitatea socială se elimină sau se atenuează efectele prejudiciabile ale riscurilor sociale, protejând membrii societății împotriva riscurilor care se pot produce ca urmare a existenței lor, prin diminuarea veniturilor sau creșterea cheltuielilor, determinând scăderea nivelului de trai. Securitatea socială semnificativă, în fapt, securitatea economică a persoanei, care cuprinde următoarele elemente constitutive: garantarea pentru fiecare persoană a dreptului de a exercita o activitate profesională; protecția juridică a activității profesionale împotriva evenimentelor care o pot afecta (șomajul); garantarea obținerii unui venit suficient pentru exercitarea activității profesionale.

Asigurările sociale constituie acea parte a relațiilor social-economice bănești cu ajutorul cărora – în procesul de repartiție a produsului intern brut – se formează, se repartizează, se gestionează și se utilizează fondurile bănești necesare ocrotirii obligatorii a salariaților și pensionarilor din companiile naționale , regiile autonome, societățile comerciale, din rețeaua cooperației de consum și de credit, a membrilor cooperației meșteșugărești și asociațiilor agricole, a avocaților, a agricultorilor, a meșteșugarilor cu ateliere proprii, a întreprinzătorilor particulari, a slujitorilor cultelor, a personalului casnic care lucrează la persoane fizice, a persoanelor care deservesc blocurile de locatari, aflate în incapacitate temporară sau permanentă de muncă, în caz de bătrânețe și în alte cazuri prevăzute de lege. De asemenea, asigurările sociale ocrotesc și membrii familiei persoanelor de mai sus.

Asigurările sociale cuprind un sistem de ocrotire, de protecție și de ajutorare a cetățenilor activi, a pensionarilor și a membrilor familiilor lor, care constă în acordarea de către stat sau de către anumite organizații a unor indemnizații, ajutoare, pensii, trimiteri la odihnă și tratament balnear și a altor facilități, în perioada în care se găsesc, temporar sau definitiv, în incapacitate de muncă, sau în alte cazuri, când astfel de ajutoare sunt necesare.

Încercând să elaborez o definiție a conceptului de "asigurare socială", pot afirma că asigurările sociale constituie acea parte a relațiilor social-economice bănești cu ajutorul cărora, în procesul repartiției produsului național brut, se formează, se repartizează, se gestionează și se utilizează fondurile bănești necesare ocrotirii obligatorii a salariaților și pensionarilor din companiile naționale , regiile autonome, societățile comerciale, din rețeaua cooperației de consum și de credit, a membrilor cooperației meșteșugărești și asociațiilor agricole, a avocaților, a agricultorilor, a meșteșugarilor cu ateliere proprii, a întreprinzătorilor particulari, a slujitorilor cultelor, a personalului casnic care lucrează la persoane fizice, a persoanelor care deservesc blocurile de locatari, aflate în incapacitate temporară sau permanentă de muncă, în caz de bătrânețe și în alte cazuri prevăzute de lege. De asemenea, asigurările sociale ocrotesc și membrii familiei persoanelor de mai sus.

3.2. Clasificarea asigurărilor sociale de stat

Sistemul asigurărilor sociale are trăsături caracteristice, care sunt determinate de condițiile concrete de dezvoltare din România.

În perioada actuală, acest sistem național de asigurări sociale este constituit din următoarele componente principale, și anume:

– asigurări sociale de stat;

– asigurări sociale din cooperația meșteșugărească și ale meșteșugarilor cu ateliere proprii;

– asigurările sociale din asociațiile agricole;

– asigurările sociale ale agricultorilor din gospodărie proprie;

– asigurările sociale ale avocaților;

– asigurările sociale ale slujitorilor cultelor.

Structura actuală a sistemului național de asigurări sociale este rezultatul unor adânci transformări revoluționare și al unui îndelungat proces de dezvoltare economico-socială.

Prin instituirea sistemului public național de asigurări sociale s-a creat un cadru unitar de aplicare a legislației în domeniu, se economisesc resurse materiale și umane, se creează flexibilitate în redistribuirea resurselor disponibile, în funcție de cerințele pentru anumite prestații, se întărește controlul privind constituirea și utilizarea resurselor și calitatea prestațiilor. Sistemul public național al asigurărilor sociale ale țării noastre este în continuă dezvoltare și perfecționare.

3.3. Principiile care stau la baza asigurărilor sociale de stat

Sistemul public național de asigurări sociale are la bază următoarele principii:

Unicitatea, principiu conform căruia este organizat și funcționează un singur sistem public național de asigurări sociale, garantată de către stat. Prin instituirea sistemului unificat se urmăresc diminuarea riscurilor care decurg din existența mai multor sisteme de asigurări sociale, precum și încurajarea mobilității pe piața muncii, neîngrădită de rigiditatea anterioară a organizării asigurărilor sociale.

Egalitatea, principiu conform căruia toți cetățenii care îndeplinesc aceleași condiții prevăzute de lege beneficiază de aceleași drepturi și au aceleași obligații. Cetățenii sunt ocrotiți prin asigurările sociale potrivit sistemului de salarizare sau, după caz, în concordanță cu venitul realizat. Potrivit acestui principiu, nivelul salariului reprezintă elementul fundamental în funcție de care se determină cuantumul pensiilor, indemnizațiilor și al altor drepturi de asigurări sociale.

Principiul solidarității sociale, prin acesta se înțelege solidaritatea între diferitele categorii de persoane: între persoanele sănătoase și cele bolnave, între bogați și săraci, între persoanele singure și cele cu familie.

Obligativitatea. Cuprinderea în asigurările sociale a întregului personal din companiile naționale, regiile autonome, societățile comerciale, întreprinderile private, a cooperatorilor, asociațiilor, țăranilor cu gospodărie individuală, a avocaților, a slujitorilor cultelor, a tuturor pensionarilor și a membrilor lor de familie este obligatorie. Practic, astăzi, toți cetățenii activi ai țării, pensionari și membrii lor de familie sunt ocrotiți, prin asigurările sociale, ceea ce înseamnă că la baza asigurărilor sociale se află principiul generalității.

Contributivitatea , principiu conform căruia fondurile sistemului public național al asigurărilor constituie, în principal, prin contribuțiile companiilor naționale, ale regiilor autonome, ale societăților comerciale, întreprinderilor mixte și private, instituțiilor publice etc.

Principiul repartiției, pe baza căruia fondurile realizate se redistribuie pentru plata obligațiilor ce revin sistemului public, conform legii.

Autonomia, adică administrarea de sine stătătoare a sistemului public, conform legii.

3.4. Constituirea fondurilor de asigurări sociale

În România, cuantumul fondurilor asigurărilor sociale de stat depinde, în principal, de mărimea veniturilor realizate de personalul încadrat în muncă, deoarece agenții economici și instituțiile plătesc contribuțiile pentru asigurările sociale, în funcție de aceste venituri.

Sursele de constituire a fondurilor de asigurări sociale sunt:

1. Contribuțiile pentru asigurările sociale de stat. Contribuția la asigurările sociale se plătește lunar de către agenții economici cu capital de stat mixt sau privat, de către instituțiile publice pentru personalul lor, de către întreprinderile mici pentru salariații lor, de către asociațiile cu scop lucrativ, persoanele autorizate să desfășoare o activitate independentă, precum și de persoanele fizice care angajează personal casnic pentru îngrijirea blocurilor de locatari. Aceste contribuții, cu pondera cea mai ridicată în formarea fondurilor de asigurări sociale, se calculează prin aplicarea unor procente asupra fondului de salarii brute al agenților economici și instituțiilor. Nivelul acestor contribuții este diferențiat, în funcție de grupele de muncă, astfel: pentru grupa I de muncă, contribuția este de 40% asupra câștigului brut al salariaților, pentru grupa a II-a 35%, iar pentru grupa a III-a – 30%. Pentru personalul casnic, angajat de persoane fizice, cota de contribuție este de 15% asupra salariului brut primit, dar nu mai puțin decât salariul minim pe economie. Contribuțiile pentru asigurările sociale se calculează asupra fondului total de salarii folosit de către agenții economici, în care se cuprind:

– salariile tarifare ale întregului personal al unităților (personal permanent, temporar și ziler);

– drepturile bănești pentru concediile legale și suplimentare;

– salariile cuvenite lucrătorilor scoși din producție, pentru a urma o școală profesională și cele care se acordă elevilor școlilor profesionale, pentru perioada de practică în producție;

– onorariile plătite specialiștilor pentru expertizele efectuate;

– sporurile de salarii (sporul pentru vechimea neîntreruptă în muncă, pentru condiții nocive de muncă sau periculoase, pentru munca prestată suplimentar peste programul de lucru, sporul pentru munca de noapte);

– indemnizațiile de conducere;

– sume prevăzute a se acorda din fondul de participare a personalului la profituri;

– drepturile bănești ce se acordă personalului pe perioada de timp cât îndeplinește diferite obligații de stat obștești;

– premiile prevăzute să se acorde personalului în cursul anului.

În fondul total de salarii nu se includ și deci nu se calculează contribuții de asigurări sociale pentru:

– drepturile plătibile asiguraților din fondurile asigurărilor sociale de stat;

– premiile și recompensele ocazionale individuale acordate pe baza aprecierii conducerii unității;

– premiile acordate de unitățile economice din beneficiile realizate;

– diurnele de deplasare și detașare;

– indemnizațiile de transferare;

– indemnizațiile și ajutoarele acordate personalului;

– preavizele pentru desfacerea contractului de muncă;

– drepturile de autor și colaborare;

– încasările realizate de școlile profesionale din vânzarea diferitelor obiecte confecționate de elevi;

– indemnizațiile de încorporare etc.

Agenții economici care creează locuri de muncă și care își achită contribuția la asigurările sociale la scadență sau în termen de trei zile lucrătoare de la această dată se bucură de o serie de reduceri, în vreme ce aceia care plătesc cu întârziere sunt penalizați cu 10 – 15% din suma restantă.

2. Contribuția unităților particulare bazate pe libera inițiativă. Aceasta se plătește la bugetul asigurărilor sociale de stat de către patronii întreprinderilor mici, salariații acestora, membrii asociațiilor familiale, membrii asociațiilor cu scop lucrativ și de către persoanele care desfășoară o activitate independentă, autorizată.

Unitățile trebuie să vireze la bugetul asigurărilor sociale o contribuție de 25% aplicată la salariul fix, stabilit în contractul de muncă sau la venitul lunar, stabilit în contractul de asigurare socială, inclusiv asupra impozitului aferent acestui salariu. Totodată, trebuie să depună contribuția la fondul pentru plata ajutorului de șomaj, calculată în valoare de 25%, procent aplicat asupra fondului de salarii realizat lunar. Pentru persoanele care lucrează în baza unor contracte de prestări servicii, unitățile nu plătesc contribuția la asigurările sociale și nici pensia suplimentară.

3. Contribuțiile diferențiate ale salariaților și pensionarilor care merg la tratament balnear sau la odihnă. Aceste contribuții, reprezentând aproximativ 1% din totalul bugetului asigurărilor sociale de stat, se stabilesc diferențiat, în funcție de stațiuni, sezoane, profil, durata sejurului, categoria de confort, perioada calendaristică, mărimea salariilor tarifare lunare, de cuantumul pensiei, precum și în funcție de costul mediu al trimiterii.

Pensionarii I.O.V.R. neangajați, beneficiarii de ajutor social, pensionarii de asigurări sociale de stat, pensionarii militari care au prime minime sau sunt scutiți de plata acestor contribuții. Ei beneficiază în mod gratuit de tratament balnear.

4. Contribuțiile pentru constituirea fondului pentru plata ajutorului de șomaj, a ajutorului de integrare profesională și a alocației de sprijin. Această contribuție reprezintă:

– contribuție de 5% din fondul de salarii lunar, în valoare brută, plătită de persoanele fizice și juridice române cu sediul în România, care angajează personal român;

– contribuție de 1% din salariul de bază lunar de încadrare brut, plătită de salariați;

– contribuție de 1% din veniturile membrilor cooperatori;

– eventuala subvenție de completare a bugetului statului.

5. Alte venituri. Bugetul asigurărilor sociale de stat mai este alimentat și cu late venituri, cum sunt: sumele rezultate din lichidarea debitelor din anii anteriori, restituirea subvențiilor acordate stațiunilor balneare în anii precedenți și nefolosite, majorările și amenzile aplicate pentru neplata la timp și integrală a contribuțiilor de asigurări sociale, restituirea unor sume plătite din eroare, pensii neachitate.

De asemenea, bugetul asigurărilor sociale de stat mai este alimentat și cu excedentul anului precedent, care se reportează pe anul următor.

6. Contribuția la pensia suplimentară. Contribuția de 5% pentru pensia suplimentară, plătită de personalul încadrat în muncă, constituie o sursă importantă pentru formarea fondurilor de asigurări sociale. Această contribuție reprezintă o formă de participare a salariaților și a altor persoane la alimentarea unui fond din care, la pensionare, se va acorda, pe lângă pensia de bază, și o pensie suplimentară.

Contribuția pentru pensia suplimentară se plătește de către toți salariații cuprinși în sistemul asigurărilor sociale, pentru sumele încasate drept salarii de bază, la care se adaugă: sporul de vechime, sporul pentru lucrul în subteran, sporul pentru condiții grele de muncă, sporul pentru lucru sistematic peste programul normal, alte sporuri prevăzute în contractele individuale de muncă. Toate veniturile luate în calcul la stabilirea pensiei suplimentare sunt venituri brute.

Contribuția pentru pensia suplimentară se datorează pentru întreaga perioadă care constituire vechime în muncă, inclusiv perioada în care salariații se află în incapacitate temporară de muncă sau în concediu pentru nașterea copilului până la împlinirea vârstei de doi ani și primesc indemnizația de asigurări sociale.

Contribuția pentru pensia suplimentară se datorează și de către cei care cumulează pensii cu salariul pe baza contractului de muncă, dar nu și de către cei care prestează servicii sau execută lucrări pe baza contractelor civile sau efectuează alte prestații care nu au la bază contracte de muncă reglementate de legislația muncii.

Contribuția nu trebuie plătită nici de către salariați pentru perioadele nelucrate și consemnate ca atare în cartea de muncă, perioadele care nu constituie vechime în muncă.

Contribuția pentru pensia suplimentară se reține de persoanele juridice și de cele fizice care folosesc personal salariat și se virează de acestea, la plata chenzinei a II-a, la C.E.C.. Fondurile pentru pensia suplimentară se gestionează de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale. Contribuția pentru pensia suplimentară se plătește în aceleași condiții și de către angajații întreprinderilor private.

3.5. Pensiile de asigurări sociale de stat

Pensiile de asigurări sociale de stat sunt definite, în literatura juridică, ca drepturi bănești acordate salariaților la expirarea unei perioade determinate de activitate și la împlinirea vârstei prevăzute de lege ori în cazul pierderii totale sau în cea mai mare parte a capacității de muncă, precum și a urmașilor acestor persoane.

Dreptul la pensie face parte, conform formulării exprese a legii, din categoria drepturilor imprescriptibile, altfel spus, orice persoană care îndeplinește condițiile legii pentru a primi pensie poate oricând să solicite înscrierea la pensie, oricât timp ar fi trecut de la data nașterii dreptului la pensie; plata pensiei nu se poate face însă retroactiv. Tot potrivit legii, dreptul la pensie nu poate fi cedat total sau parțial, cu alte cuvinte, este vorba de incesionabilitatea acestui drept.

Sistemul de pensii este întemeiat pe principiul echității sociale, mărimea pensiei acordate fiecărui individ fiind calculată în raport cu salariul obținut în perioada activă. Sursele de formare a fondurilor bănești destinate plății pensiilor se formează prin contribuția salariaților, agenților economici, instituțiilor, întreprinzătorilor particulari și a cetățenilor care folosesc personalul casnic.

Se poate spune că, prin intermediul asigurărilor sociale – mai concret, prin plata contribuției de asigurări sociale -, patronul și salariatul se asigură cu anticipație în vederea limitării efectelor patrimoniale negative generate de producerea unui risc social, inclusiv al pierderii temporare a capacității de muncă ca urmare a îmbolnăvirii- trebuie menționat faptul că oricine poate primi doar o singură pensie de bază. În cazul în care o persoană are dreptul să primească mai multe pensii de bază, ea este obligată să opteze pentru una dintre ele.

Prin intermediul asigurărilor sociale de stat se acordă următoarele pensii:

– pensia pentru munca depusă și limita de vârstă;

– pensia pentru pierderea capacității de muncă din cauză de accident de muncă sau boală profesională;

– pensia pentru pierderea capacității de muncă în afara procesului de muncă;

– pensia de urmaș;

– pensia suplimentară.

Pensia pentru munca depusă și limita de vârstă se acordă atunci când o persoană îndeplinește condițiile impuse de lege în ceea ce privește vârsta și vechimea în muncă.

Pensionarea se face la cerere sau din oficiu. La cerere, pensionarea se face pentru bărbați la împlinirea vârstei de 60 de ani, dacă au o vechime în muncă de minim 30 de ani, iar la femei la împlinirea vârstei de 55 de ani, dacă au o vechime în muncă de minimum 25 de ani.

Pensionarea din oficiu se face după împlinirea de către bărbați a vârstei de 62 de ani, dacă au o vechime în muncă de minimum 30 de ani, și la femei după atingerea vârstei de 57 de ani, dacă au o vechime în muncă de minimum 25 ani. Pe baza cererii salariaților, agenții economici pot însă ca aceste persoane să-și continue activitatea.

Mărimea pensiei se determină pe baza unui procent din salariul mediu tarifar. Acest procent variază între 54% și 85% din salariul mediu tarifar lunar pe o perioadă de 5 ani consecutivi din ultimii 10 ani de muncă, ani selectați de către viitorul pensionar.

La baza de calcul a pensiei se află salariul tarifar la care se adaugă, atunci când este cazul:

– sporuri pentru desfășurarea muncii în subteran, pe platforme marine și de extracție;

– indemnizația de zbor;

– sporul pentru condiții grele de muncă;

– sporul pentru lucrul sistematic peste program, pentru exercitarea unei funcții suplimentare etc.

Pensia pentru pierderea capacității de muncă din cauză de accidente de muncă sau boală profesională se acordă persoanelor încadrate în muncă și care, din cauza unor accidente de muncă survenite în timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu sau pe perioada transportului la / de la serviciu, din cauza bolilor profesionale sau tuberculozei, și-au pierdut parțial capacitatea de muncă.

Acest tip de pensie se acordă și persoanelor care, deși nu au fost încadrate în muncă în momentul apariției bolii / accidentului care provoacă o invaliditate de gradul I (pierderea totală a capacității de muncă, a capacității de autoservire sau de orientare spațială), II (pierderea totală a capacității de muncă cu posibilitatea individului de a se autoservi) sau III (pierdere a mai mult de jumătate din capacitatea de muncă), au avut calitatea de soldat, elev, ucenic sau student.

Încadrarea în una dintre cele trei grupe de invaliditate se face ținând seama de:

– natura, gravitatea și evoluția bolii;

– posibilitățile de recuperare a capacității de muncă;

– elementele care pot determina agravarea bolii.

Pentru primele grade de invaliditate, mărimea pensiei se stabilește în raport cu vechimea în muncă ca procent din salariul tarifar și alte venituri salariale la data stabilirii pensiei, procent diferențiat pe grupe de muncă și tranșe de salariu.

În situația în care gradul de invaliditate se modifică, pensia corespunzătoare noului grad de invaliditate se stabilește pe baza cuantumului pensiei avute la gradul anterior de invaliditate, iar la împlinirea vârstei standard prevăzute de lege pentru obținerea pensiei pentru limita de vârstă, beneficiarul pensiei poate opta pentru cea mai avantajoasă dintre pensii.

Pensia pentru pierderea capacității de muncă în afara procesului de muncă (invaliditate) se acordă persoanelor care și-au pierdut capacitatea de muncă total sau parțial în afara procesului de muncă sau din cauza unor boli obișnuite, cu condiția ca persoanele în cauză să aibă o vechime minimă în muncă diferențiată, în raport cu vârsta și sexul solicitantului.

Pensia de urmaș se acordă persoanelor aflate în întreținerea legală a celui decedat, a cărui obligație legală de întreținere este asumată de asigurările sociale de stat.

Dreptul la pensie de urmaș este recunoscut copiilor și soției supraviețuitoare, aceasta acordându-se, în lipsa unei restricții legale, indiferent de tipul de pensie cuvenită persoanei decedate.

Pensia de urmaș poate fi folosită numai pentru acoperirea necesităților copiilor, indiferent de persoana care o încasează, de numărul copiilor sau de starea civilă a soțului / soției în viață.

Pensia de urmaș se acordă și soției supraviețuitoare numai dacă aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de lege cu privire la vârstă, durata căsătoriei, numărul copiilor rezultați din căsătorie, capacitatea de muncă și starea civilă.

Trebuie menționat faptul că dreptul la pensie de urmaș este pierdut de către soția supraviețuitoare în cazul în care aceasta se recăsătorește, este încadrată în muncă sau dobândește venituri permanente dintr-o activitate desfășurată în calitate de liber-profesionist sau meseriaș.

Pensia suplimentară este acordată pensionarilor sau urmașilor acestora, dacă susținătorii decedați au contribuit la formarea fondului destinat acestui scop, mărimea acestei pensii depinzând de valoarea contribuției și de mărimea salariului mediu tarifar lunar.

Din punct de vedere juridic, pensia suplimentară face parte din așa-numitul sistem complementar de pensii, respectiv din acea categorie de drepturi din acea categorie de drepturi de asigurări sociale care au la bază contribuția exclusivă a persoanei asigurate. Accesul la pensia suplimentară este deschis asiguratului din momentul în care devine pensionar în sistemul asigurărilor sociale de stat, indiferent de categoria pensiei pe care o primește (pensie pentru munca depusă și limita de vârstă, pensie de invaliditate).

Trebuie menționat faptul că, dacă o persoană a plătit contribuția la mai multe sectoare cu sisteme proprii de asigurări sociale, se iau în considerare toți anii de contribuție, în aceste cazuri pensia suplimentară fiind plătită de sectorul care a acordat pensia de bază de asigurări sociale.

Pensionarea anticipată cu reducerea limitei de vârstă a fost instituită prin legea nr. 2 / 1995 și are în vedere, în principiu, reducerea cu maximum 5 ani a vârstei minime de pensionare, de această reducere beneficiind însă numai anumite categorii de salariați.

Mărimea pensiei anticipate este calculată potrivit procedurii generale, la pensia astfel obținută aplicându-se un coeficient de 0,3% pentru fiecare lună cu care s-a redus vârsta de pensionare. Cu această valoare se reduce pensia rezultată.

De această pensie pot beneficia asigurații care și-au desfășurat activitatea în condiții deosebite de muncă și persoanele care au primit deja atât alocația de șomaj, cât și cea de sprijin.

La împlinirea vârstei standard de pensionare, pensia anticipată devine pensie pentru limita de vârstă, prin eliminarea diminuărilor de 0,3% pentru fiecare lună cu care s-a redus vârsta de pensionare și adăugarea eventualelor strategii de cotizare realizate în perioada de anticipare.

3.6. Asigurările sociale de stat în România

În România, primele forme ale asigurărilor sociale au apărut către sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, din inițiativa lucrătorilor din fabrici.

Deși, în trecut, în România aceste asigurări au cunoscut o oarecare dezvoltare, formele de ocrotire a cetățenilor și familiilor lor n-au putut totuși satisface pe deplin cerințele de viață ale acestora.

Asigurările sociale din țara noastră s-au dezvoltat și s-au perfecționat continuu, acest proces având loc și în prezent. La un moment dat, coexistau mai multe sisteme de asigurări sociale: cel de stat, cele specifice anumitor categorii de persoane: agricultori, avocați etc. Asigurările sociale de stat cuprindeau cea mai mare parte a persoanelor asigurate din România, oferind cea mai întinsă gamă de prestații de asigurări sociale. Până în anul 1992, 70% din beneficiarii de asigurări sociale erau cuprinși în acest sistem. În prezent însă, beneficiem de un sistem public național unificat de asigurări sociale, care prezintă o serie de avantaje. Astfel, sistemul unic permite crearea unui cadru unitar de aplicare a legislației în domeniu, conduce la economisirea resurselor materiale și umane, creează flexibilitate în redistribuirea resurselor disponibile etc.

În România, drepturile constituționale la asigurări sociale se exercita prin sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurări sociale(a cărui funcționare este reglementata prin Legea nr. 19/2000, cu modificările si completările ulterioare). Acesta este un sistem unic, obligatoriu, cu contribuții precizate, garantat de stat si administrat public.

În cadrul lui, in temeiul contribuțiilor de asigurări sociale plătite de persoanele asigurate, sunt furnizate prestații de asigurări sociale, care reprezintă venit de înlocuire pentru pierderea totala si parțială a veniturilor profesionale» ca urmare a bătrâneții, invalidității, accidentelor, bolii, maternității sau decesului, considerate riscuri sociale. Aceste prestații se acorda sub forma de : pensii, indemnizații, ajutoare, alte tipuri de prestații prevăzute de lege, cu condiția ca asiguratul să-și îndeplinească obligațiile privind plata contribuției de asigurări sociale.

Asigurații sistemului public de pensii

În sistemul public sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii, deci au obligația sa plătească contribuția individuală de asigurări sociale, următoarele persoane:

– care desfășoară activități pe baza de contract individual de munca si funcționarii publici;

– care își desfășoară activitatea în funcții elective sau care sunt numite în cadrul autorității executive legislative sau judecătorești, pe durata mandatului, precum și membrii cooperatori dintr-o organizație a cooperației meșteșugărești;

– care beneficiază de drepturi bănești lunare, ce se suporta din bugetul asigurărilor pentru șomaj;

– care realizează un venit brut, pe an calendaristic, echivalent cu cel puțin 3 salarii medii brațe si care se afla in una din situațiile următoare;

– asociat unic, asociați, comanditari sau acționari;

– administratori sau manageri care au încheiat contract de administrare sau management;

– membrii ai asociației familiale;

– persoane autorizate sa desfășoare activități independente; > Persoane angajate de instituții internaționale? daca nu sunt asigurații acestora; > Alte persoane care realizează venituri din activități profesionale.

De asemenea, este posibil ca si alte persoane sa participe opțional la sistemul public, prin încheierea unui contract de asigurare sociala.

Cei care trebuie sa plătească contribuții de asigurări sociale sunt:

– asigurații care datorează contribuții individuale de asigurări sociale;

– angajatorii sau persoanele juridice asimilate angajatorilor, conform legii;

– Agenția Naționala pentru Ocuparea Forței de Munca, care administrează bugetul asigurărilor pentru șomaj; » Persoanele care depun declarație de asigurare sociala.

– persoanele care încheie contract de asigurare socială.

Sunt asimilate angajatorilor:

– instituțiile unde își desfășoară activitatea persoanele ce ocupa funcții elective;

– autoritățile executive, legislative si judecătorești;

– persoanele juridice cu care funcționarii publici au raporturi de serviciu;

– organizațiile profesionale, sindicatele patronatele, partidele politice, organizațiile de pensionari si alte organizații si asociații, cu sau fără personalitate juridică, în condițiile în care au personal angajat pe baza de contract individual de munca;

– persoanele fizice care au personal angajat cu contract individual de muncă.

Categorii de beneficiari

l. salariați angajați pe bază de contract individual de muncă; funcționarii publici; persoane cu funcții elective (președintele României, senatori, deputați, primari, consilieri locali); persoane numite în cadrul autorității executive, legislative ori judecătorești (miniștri, secretari de stat);

2. șomeri;

3. asociat unic asociați, comanditari sau acționari; administratori sau manageri care au încheiat contract de administrare sau de management; membri ai asociației familiale; membrii cooperatori în cooperației meșteșugărești;

4 .persoane autorizate să desfășoare activități independente;

5. persoane angajate în instituții internaționale, dacă nu sunt asigurații acestora;

6. proprietari și/sau arendași de suprafețe agricole și forestiere, persoane care desfășoară activități agricole în cadrul gospodăriilor individuale sau activități private în domeniul forestier, membri ai societăților agricole sau ai altor forme de asociere din agricultură;

7. persoane care desfășoară activități în unitățile de cult recunoscute potrivit legii și care nu au încheiat contract individual de muncă;

8. persoane care încheie contracte de asigurare socială;

9. alte persoane care nu se regăsesc în situațiile prezentate;

10. pensionari.

CAP. 4 – ASIGURĂRILE PRIVATE, ALTERNATIVA SISTEMULUI DE ASIGURĂRI SOCIALE

4.1. Neajunsurile sistemului de asigurări sociale de stat

4.2. Principalele produse de pensie privată. Caracteristici, avantaje.

4.3. Eficiența economică a activității de asigurare din punctul de vedere al asiguratului

4.1. Neajunsurile sistemului de asigurări sociale de stat

Fondurile constituite la bugetele asigurărilor sociale de stat abia ajung pentru plata cuvenită a pensiilor. Nu există posibilitatea ca aceste fonduri să fie investite pe piața de capital pentru fructificare.

Sistemul public de pensii nu oferă posibilitatea alegerii tipului de pensie dorit în comparație cu sistemul privat de asigurări care prin definiție oferă posibilitatea alegerii tipului de asigurare care se potrivește cel mai bine preferințelor și stilului de viață al viitorului asigurat din oferta impresionantă care se pune la dispoziție.

Diferența dintre venitul realizat în perioada de activitate și pensia oferită de sistemul public de pensii este foarte mare (șocantă uneori).

Majoritatea oamenilor care au ajuns la vârsta de pensionare se gândesc cu resemnare la viața care va urma. Acest lucru este cauzat de insuficiența resurselor financiare, accentuată și de agravarea treptată a stării de sănătate. Schema următoare va încerca să explice cauza pentru care nici un pensionar nu se poate descurca doar cu pensia pe care o primește de la stat:

Fig. Nr. 1

După cum rezultă din figură se observă destul de clar că în perioada de pensionare oamenii trebuie să se acomodeze cu un standard de viață inferior ca nivel cu cel avut în perioada activă (de activitate în câmpul muncii). Această diferență este accentuată și de starea de sănătate care în mod inevitabil se deteriorează în timpul perioadei de pensie. De cele mai multe ori pensia și așa insuficientă se cheltuiește pe medicamente. Din acest motiv devine imperios necesar să se asigure un venit care să acopere zona corespunzătoare "Diferenței de trai", și chiar să depășească chiar nivelul "Standardului de viață avut pe perioada activă". Este normal ca după o viață întreagă de muncă un om să aibă și o perioadă în viață în care să se poată bucura de liniște și odihnă. Pensionarea trebuie, în mod firesc, să fie una de relaxare și de bunăstare, nu de renunțare și eforturi de supraviețuire.

În acest context (al insuficienței clare a pensiei de stat) se impune necesitatea existenței unei asigurări de viață încheiate în perioada activă pentru a se asigura un venit suplimentar sigur care să acopere "Diferența de nivel de trai".

4.2. Principalele produse de pensie privată. Caracteristici, avantaje.

4.2.1. Asigurare mixtă de viață

Caracteristici generale și avantaje

Asigurarea mixtă de viață reprezintă produsul clasic de asigurare ce oferă dublă protecție, atât în cazul decesului, cât și al supraviețuirii Asiguratului. Evenimentele asigurate sunt:

– decesul Asiguratului pe perioada de plată a primelor. Asigurătorul va plăti indemnizația de deces, constituită din suma asigurată la deces și participarea la profit.

– supraviețuirea Asiguratului la sfârșitul contractului. Asigurătorul va plăti indemnizația de supraviețuire, constituită din suma asigurată la supraviețuire și participarea la profit.

Dacă împrejurările producerii evenimentului asigurat constând în decesul Asiguratului conduc la neacordarea indemnizației de deces (ex. sinuciderea Asiguratului în primii doi ani, neacoperirea riscului ca urmare a întârzierii plății primelor peste perioada de grație sau în perioada de întrerupere a plății primelor, alte excluderi menționate în condițiile contractuale etc.) Asigurătorul va plăti valoarea de răscumpărare calculată la data decesului Asiguratului, dacă există. Dacă nu există valoare de răscumpărare sau cuantumul acesteia este sub limita stabilită de Asigurător, contractul va fi reziliat fără valoare de răscumpărare.

Cele două componente (de deces și de economisire) sunt evidențiate separat prin intermediul a două sume asigurate:

• Suma asigurată la deces:

– reprezintă suma care va fi plătită beneficiarilor desemnați în polița de asigurare în cazul decesului Asiguratului pe perioada de plată a primelor.

– prima aferentă componentei de protecție în caz de deces este variabilă, fiind recalculată anual în funcție de suma asigurată la deces și noua vârstă a Asiguratului.

• Suma asigurată la supraviețuire:

reprezintă suma asigurată care va fi plătită contractantului asigurării în cazul supraviețuirii Asiguratului la sfârșitul perioadei de plată a primelor.

– nu poate fi modificată pe parcursul contractului, această sumă fiind garantată în cazul supraviețuirii Asiguratului la sfârșitul duratei contractului. Excepție: în cazul în care clientul solicită întreruperea pe perioadă determinată a plății primelor – la expirarea perioadei de întrerupere suma asigurată la supraviețuire va fi redusă de către Asigurător.

Prima aferentă componentei de economisire este nivelată (constantă pe parcursul perioadei de plată a primelor), fiind calculată în funcție de suma asigurată aleasă, vârsta Asiguratului la încheierea cererii de asigurare și durata contractului. Suma asigurată la deces și suma asigurată la supraviețuire trebuie să fie egale la încheierea contractului de asigurare.

Prima totală de plată este constituită dintr-o parte variabilă (prima aferentă sumei asigurate la deces) și o parte fixă (prima aferentă sumei asigurate la supraviețuire).

4.2.2. Asigurare de viață mixtă redusă

Caracteristici generale și avantaje

Asigurarea de viață mixtă redusă este concepută ca un produs de supraviețuire oferind în același timp un nivel minim de protecție în caz de deces, constând în suma primelor plătite de Contractant.

Evenimentele asigurate sunt:

– supraviețuirea Asiguratului la sfârșitul contractului. Asigurătorul va plăti indemnizația de supraviețuire, constituită din suma asigurată și participarea la profit:

– decesul Asiguratului pe perioada de valabilitate a contractului. Asigurătorul va plăti indemnizația de deces, constituită din suma primelor brute plătite de Contractant pentru asigurarea principală, până în momentul decesului.

Producerea evenimentului asigurat constând în decesul Persoanei Asigurate pe perioada de valabilitate a contractului:

– în cazul decesului Asiguratului pe perioada de valabilitate a contractului, beneficiarii desemnați vor primi un beneficiu egal cu suma primelor brute (înainte de aplicarea oricăror reduceri) plătite de Contractant pentru asigurarea principală. Nu se vor lua în considerare primele plătite pentru asigurările și opțiunile suplimentare. In cazul în care contractul a beneficiat de scutire de plată a primelor beneficiul în caz de deces va include și aceste prime.

– în cazul decesului persoanei asigurate după expirarea perioadei de grație de 30 de zile, dar în cadrul celor 90 de zile până la reziliere / transformare în contract liber de plata primelor se va plăti valoarea de răscumpărare a contractului, dacă există.

– în cazul decesului persoanei asigurate după transformarea contractului în contract liber de plata primelor, beneficiul de deces va consta în suma primelor plătite de contractant pentru asigurarea principală până la momentul transformării.

În cazul decesului persoanei asigurate în timpul perioadei de întrerupere pe perioadă determinată a plății primelor se va plăti valoarea de răscumpărare a contractului, dacă există.

Prima de asigurare este nivelată, ea fiind calculată la începutul contractului în funcție de suma asigurată, vârsta Persoanei Asigurate la data încheierii cererii de asigurare și durata aleasă pentru plata primelor.

4.2.3. Asigurare de viață pe termen limitat

Caracteristici generale și avantaje

Asigurarea de viață pe termen limitat reprezintă produsul pur de asigurare de viață care oferă pe o perioadă limitată (durata aleasă de Contractant) strict acoperirea riscului de deces al Asiguratului. Suma asigurată din contract va fi plătită doar dacă Asiguratul decedează pe durata contractului și nici un beneficiu nu va fi plătit la sfârșitul contractului dacă Asiguratul este în viață. Dacă decesul Asiguratului nu survine pe durata contractului, Asigurătorul este exonerat de orice obligație de plată. Toate primele plătite sunt consumate în vederea acoperirii riscului de deces la nivelul sumei asigurate alese de Contractant, neexistând componentă de economisire.

Evenimentul asigurat constă în:

– decesul Asiguratului înainte de expirarea contractului. Asigurătorul va plăti

indemnizația de asigurare, constituită din suma asigurată înscrisă în contract. Prima de asigurare este nivelată, ea fiind calculată la începutul contractului în funcție de suma asigurată, vârsta Persoanei Asigurate la data încheierii cererii de asigurare și durata aleasă pentru plata primelor.

Orice contract de acest tip trebuie să îndeplinească simultan cerințele de primă minimă și sumă asigurată minimă.

4.2.4. Asigurare de viață pe termen nelimitat

Caracteristici generale și avantaje

Asigurarea de viață pe termen nelimitat oferă acoperire împotriva riscului de deces pe toată durata vieții (până la vârsta de 95 de ani), având în același timp și o componentă de economisire, ceea ce permite încasarea sumei asigurate și în cazul supraviețuirii Asiguratului la expirarea duratei contractului. Atractivitatea acestei asigurări constă în faptul că, odată încheiată, riscul de deces este asigurat de companie pe toată durata vieții Asiguratului indiferent de evoluția ulterioară a stării sale de sănătate. Astfel, dacă ulterior încheierii contractului starea de sănătate se deteriorează, încheierea unei noi asigurări poate necesita cheltuieli mult mai mari sau poate fi chiar refuzată de Asigurător. Este singura asigurare de viață care oferă acoperire împotriva riscului de deces până la vârsta de 95 de ani a Asiguratului. Este ideală pentru acele persoane care preferă să plătească prime mai mici pe o perioadă mai lungă de timp și care vor să beneficieze de acoperire împotriva riscului de deces pe toată durata vieții.

Evenimentul asigurat constă în:

– decesul Asiguratului înainte de data de expirare a contractului. (vârsta de 95 de ani ai Asiguratului). Asigurătorul va plăti indemnizația de deces, constituită din suma asigurată și participarea la profit

– supraviețuirea Asiguratului la data de expirare a contractului. Asigurătorul va plăti indemnizația de supraviețuire, constituită din suma asigurată și participarea la profit.

4.3. Eficiența economică a activității de asigurare din punctul de vedere al asiguratului

Efectul obținut de pe urma activității de asigurare, prin acordarea de despăgubiri și sume asigurate, se concretizează în crearea condițiilor care permit continuitatea proceselor economice din diferite ramuri și sectoare, menținerea integrității proprietății aparținând unor persoane juridice sau fizice și realizarea de către populație a unor măsuri suplimentare de prevedere și de economisire. Totodată, prin asigurările și reasigurările în valută se creează premisele pentru desfășurarea continuă a comerțului exterior și a cooperării economice internaționale.

Efortul pentru obținerea efectului amintit mai sus este făcut atât de asigurați, care plătesc prime de asigurare, cât și de asigurător, care organizează, conduce și participă direct la realizarea asigurărilor de bunuri, persoane și răspundere civilă, precum și a asigurărilor și a reasigurărilor în valută.

Pentru asigurați, eficiența asigurărilor este cu atât mai mare, cu cât despăgubirile pe care ei le primesc la producerea riscului asigurat sunt mai apropiate de valoarea daunei înregistrate, iar timpul care trece de la data producerii fenomenului sau evenimentului asigurat, până la încasarea despăgubirilor, respectiv a sumei asigurate, este cât mai redus.

Evident, ideal ar fi ca despăgubirile pe care le plătește asigurătorul să fie cât mai apropiate de valoarea pagubelor produse de riscurile asigurate. Pentru ca acest lucru să se poată realiza, este necesar să se stabilească un nivel mai ridicat al primelor de asigurare, ceea ce nu în toate cazurile concordă cu interesele și posibilitățile asiguraților, deoarece asigurarea devine prea costisitoare.

Rezultă că activitatea de asigurare este necesar să fie organizată în așa fel încât să se poată interveni prompt pentru înlăturarea urmărilor producerii riscurilor asigurate, iar cheltuielile cu administrarea ei să fie cât mai reduse. Totodată, se impune ca activitatea de asigurare să fie astfel organizată și condusă încât să permită asigurătorului să obțină un anumit profit, din care o parte se cuvine bugetului de stat sub formă de impozit.

Aprecierea eficienței activității de asigurare este necesar să se facă folosindu-se indicatorii care să reflecte atât rezultatele obținute de asigurător, cât și eficiența pentru asigurați.

Pentru a se putea face o apreciere obiectivă a eficienței activității de asigurare, este necesar să se folosească un sistem adecvat de indicatori.

Nivelul de dezvoltare al asigurărilor facultative se poate aprecia calculându-se gradul de cuprindere în asigurare.

Formula de calcul este următoarea:

în care:

gc – reprezintă gradul de cuprindere în asigurare;

n – numărul bunurilor (persoanelor) asigurate;

N – numărul bunurilor (persoanelor) asigurabile.

Eficiența asigurărilor pentru asigurați poate fi apreciată pe baza unor indicatori, cum sunt:

durata medie de lichidare a daunelor;

gradul de acoperire prin asigurare;

gradul de acoperire a daunei.

Durata medie de lichidare a daunelor se calculează ca un raport între numărul zilelor trecute de la avizarea daunei până la plata despăgubirilor și numărul daunelor soluționate.

Formula de calcul este următoarea:

în care:

Dm – reprezintă durata medie de lichidare a daunelor;

t – numărul zilelor de la avizarea daunelor până la soluționarea acestora;

N – numărul daunelor soluționate.

Gradul de acoperire prin asigurare ne arată, în procente, în ce raport se află suma asigurată față de valoarea reală a bunului asigurat.

Formula de calcul este următoarea:

în care:

gaa – reprezintă gradul de acoperire prin asigurare;

S – suma asigurată;

V – valoarea reală a bunului în momentul încheierii asigurării.

Gradul de acoperire a daunei (gad) arată, în procente, în ce raport se află despăgubirea față de paguba produsă.

Formula de calcul este următoarea:

în care:

D – despăgubirea acordată asiguratului;

P – valoarea pagubei produse la bunul asigurat.

Indicatorii utilizați pentru aprecierea nivelului de dezvoltare, a asigurărilor facultative, a cantității și calității activității desfășurate de lucrătorii care se ocupă cu încheierea de asigurări și a rezultatelor obținute de asigurați pot fi folosiți atât în analiza activității la nivel macro, cât și în analiza la nivelul fiecărei sucursale.

Pentru aprecierea activității și a rezultatelor privind asigurările obligatorii, pot fi utilizați indicatori, cum sunt: rata daunei, costul relativ al activității de asigurare și rata venitului net.

În vederea aprecierii activității și a rezultatelor privind asigurările facultative, pot fi utilizați, fără excepție, toți indicatorii prezentați.

Alegerea indicatorilor utilizați pentru aprecierea activității și a rezultatelor obținute se face și în funcție de ramura de asigurare care constituie obiectul analizei.

În încheiere, trebuie reamintit că eficiența activității de asigurări și reasigurări poate crește și prin preocuparea permanentă pentru găsirea unor soluții menite a conduce la reducerea cheltuielilor privind administrarea asigurărilor. Aici se va acționa deopotrivă asupra celor două componente, respectiv cheltuielile de personal și cheltuielile materiale.

CAP. 5 – STUDIU DE CAZ – ASIGURAREA DE VIAȚĂ ÎN CAZUL ING NEDERLANDEN ÎN COMPARAȚIE CU O PENSIE DIN SISTEMUL SOCIAL DE PROTECȚIE DE STAT

5.1. ING Nederlanden – leader pe piața asigurărilor de viață

5.2. Principalele produse oferite de ING Nederlanden Asigurări de Viață S.A.

5.3. Evoluția unui contract de asigurare în cazul ING Nederlanden și în cazul sistemului de protecție socială de stat.

5.1. ING Nederlanden – leader pe piața asigurărilor de viață

ING Group

Grupul ING este unul din cele mai mari grupuri financiare din lume ce se constituie ca un exemplu reprezentativ pentru tendința de globalizare a serviciilor în general, și a celor financiare în special, manifestată cu preponderență în ultimul deceniu al mileniului doi.

El oferă o gamă largă de servicii financiare integrate clienților individuali și instituționali printr-o mare varietate de canale de distribuție, lăsându-le acestora libertatea de a alege ceea ce se potrivește cel mai bine nevoilor lor. În întreaga sa activitate, ING Group realizează un echilibru între interesele clienților, ale acționarilor și angajaților, fiind în același timp conștient de responsabilitățile care îi revin într-o societate în permanentă schimbare.

Formarea Grupului ING

Grupul ING a fost constituit în 1991 prin fuziunea dintre Nationale – Nederlanden și grupul bancar NMB PostBank, luând naștere un puternic concurent pe piața internațională a serviciilor financiare. De fapt „tinerețea” este doar aparentă, pentru că, în realitate, originile sale se întorc în timp la jumătatea secolului al XIX–lea (1845 asigurările și 1881 activitatea bancară), atunci când asigurările și băncile dețineau un rol important în sectorul financiar olandez.

Nationale – Nederlanden era la vremea respectivă cea mai puternică societate de asigurări din Olanda. Experiența și calitatea serviciilor, atât în sfera asigurărilor de viață cât și în sfera asigurărilor non-viață erau garantate de cei aproape 150 de ani de activitate a celor două companii fondatoare: Nederlanden (fondată în 1845) și Nationale Levensverzekering Bank (fondată în 1863). Pe de altă parte, grupul NMB Bank și PostBank – lidere în domeniul activităților bancare pentru clienți instituționali și pentru clienți individuali.

Pornind de la originile societăților din care a luat naștere Grupul ING, constatăm cu ușurință că realizările actuale ale acestuia se bazează pe experiența și profesionalismul multor generații de oameni devotați muncii lor și dornici de a obține rezultate performante.

Nationale – Nederlanden este ce mai mare societate de asigurări în Olanda. Sub acest nume ea funcționează din anul 1963, când două societăți de asigurări cu experiență au fuzionat formând astfel compania Nationale – Nederlanden, devenită simbol al unui succes incontestabil. Una dintre acestea a fost societatea de asigurări împotriva incendiilor „Nederlanden”, înființată în anul 1845 la 12 aprilie, de către Gerrit J. Dercksen și Christiaan M Henny în orășelul olandez Zutphen cu o populație de aproximativ 12.000 de locuitori. Acest oraș, situat în estul Olandei, aproape de granița cu Germania, era la vremea aceea un centru comercial cu o istorie bogată și un comerț înfloritor, în care se mai pot încă vedea urmele trecutului (porțile orașului, biserica). Societatea de asigurări Nederlanden avea ca obiect de activitate asigurări generale (non-viață), preponderent legate de transportul și comerțul pe mare. Cei doi fondatori ai societății erau agenți ai unei societăți de asigurări de incendiu, numită „De Tielse”. După unele neînțelegeri și dispute, cei doi au decis să părăsească această companie și să își pornească propriile lor afaceri în același domeniu. Strategia noii companii a fost aceea de a atrage atât afaceri din interiorul Olandei, cât și din afara ei. Astfel, printre primii clienți mari ai noii societăți Nederlanden a fost compania „Nederlansche Handel – Maatschappij” care deținea monopolul în domeniul comerțului cu una dintre coloniile olandeze, și anume Indiile de Est Olandeze, astăzi Indonezia. NHM și-a acoperit mare parte din nevoile sale de asigurare prin apelarea la Nederlanden care, datorită creșterii activității sale, a decis chiar înființarea unei rețele de agenți în această colonie. Datorită creșterii deosebite înregistrate de transporturile navale, până în 1900, compania își dezvoltase deja o rețea de agenți și în alte zone ale lumii, puternice centre comerciale cum ar fi Valparaiso, San Francisco, Shanghai, Londra. Societatea Nederlanden avea deja, la începutul secolului, 139 de reprezentanțe în diferite orașe din întreaga lume, dezvoltându-se și câștigând experiență prin activitatea intensă desfășurată pe piețele internaționale de asigurări. După cel de-al doilea Război Mondial societatea Nederlanden a continuat politica sa de extindere pe piața internațională. Achiziționarea unor societăți de asigurare din Canada, Australia, Belgia și Marea Britanie, cu un bun renume și o situație economică stabilă, s-a dovedit a fi benefică.

Pe de altă parte, în anul 1863 a luat naștere „Nationale Levensverzekering Bank” (Banca Națională de Asigurări de Viață) cu sediul la Rotterdam, într-un mediu total diferit. Cu o populație de 110.000 de locuitori, de aproape zece ori mai mare decât Zutphen, Rotterdam a cunoscut o dezvoltare rapidă, un dinamism mai puțin obișnuit, dar puternic sprijinit de faptul că era oraș port. Cei doi fondatori, Simon van Held și William Siewertsz van Reesema au decis să își concentreze eforturile numai în domeniul asigurărilor de viață în Olanda. Compania a fost una dintre primele societăți moderne de asigurări de viață, organizată ca societate pe acțiuni, dat fiind că pentru calculele primelor de asigurare apela la principiile actuariale. În anul înființării, asigurările de viață în Olanda se încheiau pentru sume asigurate mici, banii plătiți în urma decesului fiind utilizați pentru acoperirea cheltuielilor funerare. Acest tip de „asigurare funerară”, de obicei oferită de companii mutuale sau cooperative au reprezentat pentru scurt timp principalul tip de asigurare al companiei Nationale Levensverzekering Bank. Noile produse asupra cărora și-a concentrat atenția au fost polițe cu valoare mai mare pentru pensii și în scop de economisire. Societatea și-a desfășurat activitatea numai în Olanda, neextinzându-se și în alte țări. Această decizie de menținere pe piața internă a fost determinată de necunoașterea piețelor, de lipsa de siguranță, diferențele de risc. Primele de asigurare trebuiau calculate în funcție de condițiile locale, posibilitățile de investire nu puteau fi cunoscute foarte bine, aducând un plus de nesiguranță. Pe de altă parte, piața olandeză a asigurărilor de viață era subdezvoltată și permitea o creștere a activității fără eforturi suplimentare, impuse de începerea afacerilor în alte țări. Punctul central al strategiei societății din Rotterdam a fost mai mult de a crea o companie solidă, decât de a realiza o creștere spectaculoasă.

Crearea pieței unice europene, în 1958, a creat oportunitatea asocierii celor două societăți de asigurare Nationale Levensverzekering Bank și Nederlanden. Astfel, în 1963 s-a născut Nationale – Nederlanden, societate capabilă să se adapteze noilor condiții economice. Dat fiind spațiul geografic și economic limitat, concurența în creștere, precum și limitele creșterii acestei activități în Olanda, s-a simțit nevoia de extindere a activității societății în afara granițelor Olandei. Desigur că acest lucru nu era nou, dată fiind experiența internațională a societății Nederlanden. Astfel, în anul 1974, Nationale – Nederlanden își face intrarea pe cea mai mare piață de asigurări din lume – piața americană, prin achiziționarea pachetului majoritar al Peerless Insurance Co.

Partea bancară a Grupului ING își are originea în fuzionările consecutive ale unor bănci cu tradiție și cu origini ce datează de la sfârșitul aceluiași secol XIX. Rijkspost spaarbank înființată în 1881 și Postcheque en Girodienst constituită în 1918 au fuzionat în anul 1986 pentru a forma POSTBANK, astăzi una dintre cele mai renumite bănci din Olanda; Nederlandsche Middenstandsbank în 1927 a fuzionat cu aceasta din urmă pentru a crea NNM POSTBANK GROUP în 1989, care a devenit componenta bancară a GRUPULUI ING, constituit în 1991.

În anul 1991, ca urmare a abrogării legislației care interzicea fuzionarea societăților bancare cu cele de asigurare, Nationale – Nederlanden și NMB Postbank Group au decis să formeze împreună un grup financiar – ING Group – care acea să devină unul din cele mai mari și puternice grupuri financiare din lume, al cărui simbol a devenit leul portocaliu.

Datorită nivelului de dezvoltare economică a Olandei, a concurenței puternice pe piața națională, precum și a imposibilității extinderii nelimitate a activității Grupului în cadrul național, expansiunea internațională și deci penetrarea pe alte piețe, a apărut ca o consecință firească.

Grupul ING reprezintă astfel o combinație unică a operațiilor de asigurări cu activități bancare și de investiții, cu scopul declarat de a oferi clienților servicii financiare integrate. Această strategie a fost inițiată în Olanda, iar ulterior a fost extinsă în toate țările în care a fost posibil și s-a considerat că poate fi profitabilă pentru acționari, clienți și angajați. Experiența dobândită astfel pe piața matură a Olandei a fost utilizată și adaptată în tot mai multe țări; dezvoltarea cu succes a activităților bancare prin „direct marketing” în Canada, proiectul „beneficii pentru angajați” lansat în Spania reprezintă numai două dintre exemplele ce vin în sprijinul afirmației de mai sus.

În anii care au urmat fuziunii celor două grupuri de asigurări și bănci, au fost făcute alte importante achiziții care au întărit poziția internațională a Grupului ING: banca britanică de investiții Barings în 1995, prin care Grupul își extinde activitatea în domeniul investițiilor, compania de asigurări de viață Equitable of Iowa în 1997 și banca de investiții Furman Selz, care, împreună, au oferit Grupului ING și mai multe oportunități pe piața investițiilor bancare din SUA. Preluarea băncii belgiene Banque Brussels Lambert (BBL), la sfârșitul anului 1997, a reprezentat cea mai mare achiziție realizată de o companie olandeză până prezent.

ING Nederlanden în cifre

ING Nederlanden Asigurări de Viață a încheiat anul 2002 cu încasări din prime de asigurare de peste 2.500 miliarde lei și o cotă de 59,4% din piața asigurărilor de viață, reconfirmând poziția de lider al acestei piețe pe care o deține începând cu 1999.

Rezultate – primele 6 luni 2003

1. Prime brute subscrise:

1.01. – 30.06. 2003: 1316,2 mld. Lei

Total 2002: 2.497,7 mld. Lei

2. Profit:

1.01. – 30.06. 2003: ING Nederlanden a înregistrat un profit net de 84,4 mld. Lei

3. Active totale:

1.01. – 30.06. 2003: 105,3 mil. Euro

4. Număr de consultanți și număr de birouri

iulie 2003: 2500 de consultanți de asigurare

69 de birouri deschise în 63 de orașe (din care 32 de agenții)

5. Cele mai vândute produse

Planurile de investiții, planurile de economisire, planurile financiare pentru copii.

ING Nederlanden – 6 ani în cifre

În cei 6 ani de prezență activă pe piața asigurărilor din România, ING Nederlanden a cunoscut o dezvoltare continuă. Poziția de lider de piață dobândită în 1999 a fost consolidată în următorii ani și confirmată de performanțele în creștere obținute:

– cota de piață: 59,4 %

– capital social: 28,8 mil USD ( 450,4 mld. ROL)

– număr consultanți: 2500

– număr agenții: 32

– număr birouri: 69 de birouri în 63 de orașe

ING Nederlanden Asigurări de Viață este parte integrantă a Grupului ING, cel mai mare grup financiar olandez și una dintre primele zece instituții financiare din lume.

Înființată în ianuarie 1997, sub numele de Nederlanden Asigurări de Viață România, compania și-a început activitatea cu cinci agenții și un număr de 200 de consultanți. Apariția Nederlanden Asigurări de Viață reprezintă consecința fireasca a unui amplu proces de evaluare a pieței financiare românești, realizat de către Grupul ING. La acea data, primul pas al dezvoltării Grupului ING în România fusese deja realizat, prin lansarea în 1994 a ING Bank, prima banca străina ce a intrat în România.

În 1999 ING Nederlanden devine liderul pieței asigurărilor de viață din România, poziție pe care o deține și în prezent, cu un volum al primelor brute subscrise în 2002 de aproape 79,3 mil Euro și o cota de piață de 59,4%. Cu un capital social de 450,4 miliarde lei (echivalentul a 28,8 milioane USD), ING Nederlanden este cea mai puternic capitalizată companie de pe piața asigurărilor, ocupând primul loc și din punctul de vedere al atragerii de noi clienți.

Permanent la dispoziția clienților noștri, 2500 de consultanți de asigurare își desfășoară activitatea în cele 69 de birouri deschise în 63 de orașe din întreaga tara.

ING Nederlanden oferă clienților săi – persoane fizice si companii – produse și servicii de asigurări la cele mai înalte standarde de calitate și profesionalism, în conformitate cu exigentele stabilite la nivelul Grupului ING, pe baza bunei cunoașteri a pieței locale, precum și a tradiției și forței sale financiare internaționale.

Grupul ING în România

Activitatea Grupului ING a debutat pe piața românească în 1994 în domeniul bancar, prin înființarea ING Bank. După o perioadă de atentă cercetare și analiză a pieței, la 24 ianuarie 1997 au fost lansate operațiunile de asigurări ale grupului în România, sub numele Nederlanden Asigurări de Viață România. Urmând strategia la nivel internațional a grupului, în luna mai 2001 compania își schimba numele în ING Nederlanden Asigurări de Viață.

În prezent, ING Group dezvoltă în România o gama complexă de operațiuni, oferind pieței românești a serviciilor financiare, pe lângă serviciile de asigurări de viață, servicii bancare pentru companii și persoane fizice – prin ING Bank, servicii bancare de investiții – prin ING Securities și servicii bancare și de asigurări, adresate companiilor din România pentru angajații acestora – prin ING Employee Benefits.

Obiectivul principal al Grupului ING, în lume si în România, este acela de a oferi tuturor clienților săi – companii și persoane fizice – produse inovatoare și de calitate, precum și servicii la cele mai înalte standarde de profesionalism. Prin încrederea clienților, a acționarilor și a angajaților săi, ING a devenit principalul jucător pe piața serviciilor financiare din România, oferind servicii financiare integrate sub un singur nume: ING.

Rezultate financiare

Strategia grupului ING urmărește obținerea unei creșteri constante prin desfășurarea unor activități rentabile. Forța financiara, gama larga de produse si servicii, mulțimea surselor de profit si eficienta repartizare a riscului sunt elementele care asigura dezvoltarea continua a grupului ING.

2003

Total Active (mld euro) – 650.705

Valoare de piață (mld euro) – 8357

Venituri din activitățile de asigurări (mil euro) – 38.30763.077

Venituri din activitățile bancare (mil euro) – 11.30211.111

Rezultatul operațional înainte de impozitare – 5.7675.741

Profitul net operațional (mil euro) – 4.0084.252

Creștere profit net operațional (%) – 246

5.2. Principalele produse oferite de ING Nederlanden Asigurări de viață S.A.

5.3. Evoluția unui contract de asigurare în cazul ING Nederlanden și în cazul sistemului de protecție socială de stat

5.3.1. Evoluția unui contract de asigurare al firmei ING Nederlanden Asigurări de Viață S.A.

În anul 2002 au ajuns la maturitate primele contracte tradiționale din portofoliul ING Nederlanden, încheiate în anul 1997 pe o durată de 5 ani. Dintre acestea, pentru contractele de tip Prudent (care cuprind doar componenta de protecție) maturitatea a însemnat încheierea obligațiilor asumate de ambele părți din contract, în timp ce la contractele care prezintă componenta de economisire s-a plătit indemnizația de asigurare cuvenită conform condițiilor contractuale. Voi prezenta în continuare evoluția unui astfel de contract, de la emitere până la maturitate. Aspectele principale de la care am pornit au fost evidențierea pe de o parte a sumelor totale plătite de contractant în cei 5 ani de contract, iar pe de altă parte evoluția pe componente a indemnizației de asigurare (suma asigurată și participarea la profit). De asemenea, am prezentat comparativ pe fiecare an, procentele de câștig din investirea rezervei matematice a poliței și procentul de inflație.

În continuare voi detalia două situații reale, mai precis două contracte ajunse la maturitate anul trecut pentru care s-a și plătit indemnizația de scadență:

Asigurare de tip REGAL

*** SURSA – Publicații ING Nederlanden Asigurări de viață S.A.

Asigurare de tip PHOENIX

*** SURSA – Publicații ING Nederlanden Asigurări de viață S.A.

1. Contractul Regal a fost încheiat în data de 30.08.1997. La data emiterii, persoana asigurată avea vârsta de 17 ani, suma asigurată inițială era de 6.541.077 lei, iar prima aferentă acestei sume asigurate era 1.350.000 lei pe an.

2. Contractul Phoenix a fost încheiat la data de 26.09.1997. La data emiterii poliței de asigurare persoana asigurată avea vârsta de 45 de ani, suma asigurată inițială fiind de 6.969.855 lei, iar prima aferentă acestei sume asigurate de 1.520.00 lei pe an.

Pentru ambele contracte alese, la primele două aniversări contractantul a optat pentru adaptarea la inflație cu unul din procentele propuse de companie, ceea ce a dus la majorarea sumei asigurate și a primei eșalonate.

Conform tabelului, valoare indemnizației de asigurare corespunzătoare contractului la data maturității este constituită din suma asigurată pentru asigurarea de bază din ultimul an de asigurare, la care se adaugă participarea la profit cumulată pe cei cinci ani de contract. Până la data maturității, indemnizația de asigurare menționată în tabele reprezintă beneficiul în caz de deces.

Exemplele considerate nu trebuie generalizate, evoluția unui contract fiind direct dependentă de numeroși factori precum tipul contractului, vârsta persoanei asigurate, durata contractului, suma asigurată și adaptarea la inflație aleasă pe durata contractului.

EXEMPLU DE CALCUL A DATELOR PENTRU

ASIGURAREA DE TIP REGAL

Asigurare de bază:

Asigurat: Sex Bărbătesc

Vârsta 35 ani

Durata de asigurare 15 ani

Suma asigurată SA = 50.000.000 lei

Frecvența plăților pe an Semi-anuală (f = 2)

Clauze suplimentare WOP, GIO

PAD pentru SAPAD = 15.000.000 lei

Procentul discount-ului de frecvență df = 12%

Limita discount-ului de mărime DSL = 4.000.000 lei

* Observație – Aceste ultime două date sunt periodic furnizate de către oficiul central al ING Nederlanden Asigurări de viață România.

1. În tabelul cu Ratele de primă pentru asigurarea mixtă cu plata eșalonată, rata de primă brută corespunzătoare vârstei asiguratului, sexului și durata poliței este:

pm = 5,02

2. Calculăm numărul de luni acoperite de plata unei prime de asigurare:

nm = 12 / frecvența plăților = 12 / f = 12 / 2 = 6 luni

3. Calculăm rata de primă brută semi-anuală:

p = pm*nm = 5,02 * 6 = 30,12

4. Calculăm prima semi-anuală:

P = SA / 100 * p = 50.000.000 / 100 * 30,12 = 1.506.000 lei

5. Calculăm primele semi-anuale pentru clauzele suplimentare:

PPAD = 0,25 * SAPAD / 1000 * nm = 0,25 * 15.000 * 6 = 22.500 lei

PGIO = 1,5% * P = 0,015 * 1.506.000 = 22.590 lei

PWOP = 5% * (P + PGIO + PPAD) = 0,05 * (1.506.000 + 22.590 + 22.500) = 77.555 lei

PR = P + PPAD + PGIO + PWOP = 1.506.000 + 22.500 + 22.590 + 77.555 = 1.628.645 lei

6. Calculăm discount-ul de mărime pentru prima semi-anuală plus primele pentru clauzele cu suplimentare. Limita discount-ului de mărime fiind definită pentru primele anuale, se divide cu frecvența plăților și se compară cu primele semi-anuale PR, în cazul de față avem:

PR = 1.628.645 < DSL / f = 4.000.000 / 2 deci

DS = 0

7. Calculăm discount-ul de frecvență DF. În tabelele ce se revizuiesc periodic, găsim procentul discount-ului de frecvență df = 12% pentru plățile semi-anuale. Discount-ul de frecvență se calculează ca:

DF = df * PR = 12% * PR = 0,12 * 1.628.645 = 195.437 lei

8. Calculăm PRIMA SEMI-ANUALĂ TOTALĂ PT ce va fi plătită de către ASIGURAT:

PT = P + PPAD + PGIO + PWOP – DS – DF = PR – DF =

1.628.645 – 195.437 = 1.433.207 lei

PT = 1.433.207 lei ; SA = 50.000.000 lei; SAPAD = 15.000.000 lei

PREZENTAREA UNUI PLAN DE INVESTIȚII ACTIV PLUS

Frecvența de plată – anuală;

Durata de plată a primelor – 25 de ani;

Vârsta persoanei asigurate la data începerii contractului – 24 de ani;

Suma asigurată aleasă – 392.000.000 lei;

Alocarea primelor de asigurare conform opțiunii: program de investiții Mixt 100%;

Asigurări suplimentare – Scutire de plata primelor de asigurare.

Valoarea primei totale corespunzătoare Planului de investiții ales este de 7.000.000 lei. La această valoare se adaugă primele corespunzătoare asigurărilor suplimentare alese, ceea ce determină o primă eșalonată burtă în valoare totală de 7.350.000 lei.

Aferent asigurărilor suplimentare atașate prezentului contract, se beneficiază de o reducere de frecvență în valoare de 17.500 lei.

Ca urmare, prima eșalonată netă totală aferentă contractului este de 7.332.500, ceea ce însemnă că persoana asigurată trebuie să economisească lunar aproximativ 615.000 lei.

*** NOTĂ – Valorile sunt exprimate în mii lei.

La sfârșitul contractului asiguratul va primi maximul dintre suma asigurată și cont la care va avea o dobândă de 5% pe an. Deci după 24 de ani de cotizare lunară de aproximativ 615.000 lei va primi 1.845.329.765 lei.

Un mic calcul matematic ne aduce în vedere faptul că timp de 20 de ani de la încheierea contractului (deci de la vârsta de 48 de ani și până la vârsta de 68 de ani) asiguratul va primi fără nici un efort peste 7.600.000 lei pe lună.

5.3.1. Exemplu de pensie primită în sistemul de protecție socială de stat

La o persoană de sex masculin născută în Aprilie 1942, care atinge vârsta de pensionare în septembrie 2004 (la 62 de ani și 5 luni) și are stagiul de cotizare complet de 30 de ani și 5 luni și care să presupunem că a avut mereu salariul minim pe economie (în prezent 2.803.000) va primi o pensie de 2.382.550 lei (85% din salariul tarifar pe ultimii 5 ani). Această persoană a plăti lunar peste 400.000 lei la bugetul de asigurări sociale, sumă oprită în diferite procente pentru fiecare tip de contribuție.

După cum se observă, în urma calculelor efectuate în cadrul studiului de caz la o simplă comparație între pensia privată și cea acordată de stat există o completă neconcordanță. Dacă în cazul unui plan de investiții la ING Nederlanden Asigurări de Viață S.A. se plătește aproximativ 615.000 lei pe lună (în condiții actuale de valoare de cumpărare) și se primește după o cotizare de 24 de ani o pensie viageră pe 20 de ani de peste 7.600.000 lunar, în cazul pensiei acordate de stat se cotizează 30 de ani cu peste 400.000 lei (în aceleași condiții) și se primește o pensie de 2.382.550 lei lunar.

Din aceste simple calcule se poate deduce că este necesar ca o persoană să închei în paralel și o asigurare de viață la o firmă de asigurări.

Un alt avantaj pe care îl prezintă asigurările private este acela al posibilității atașării asigurării de viață de bază a clauzelor de spitalizare și se intervenție chirurgicală care asigură plata spitalizării pe timp de 60 de zile anual și intervenții chirurgicale de până la 10.000 EURO pe an.

Ce s-ar fi întâmplat, însă, dacă viitorul pensionar al sistemului de stat deceda înainte de vârsta de pensionare? Se primea un ajutor de înmormântare de la firma unde era angajat și nimic altceva, eventual se va acorda o pensie de urmaș copiilor minori, care oricum are un cuantum de 1.401.500 lei pentru un salariu minim pe economie. Ce se poate întâmpla cu familia dacă moare chiar unicul susținător financiar? Se poate ca membrii rămași în viață să nu se mai poată descurca și să aibă un trai sub nivelul considerat ca fiind decent.

Ce se întâmplă în cazul în care decedează un asigurat al companiei ING Nederlanden Asigurări S.A. – plata primelor de asigurare va fi suportată de companie iar la încheierea perioadei de contract se va plăti beneficiarului întreaga sumă asigurată, eșalonat pe mai mulți ani sau într-o singură tranșă.

Consider că prin sistemul protecției de stat o persoană nu este protejată suficient și de aceea, pentru a asigura un trai decent în perioada de inactivitate (de pensionare) este necesară încheierea unei asigurări private de viață.

CONCULZII ȘI PROPUNERI

În țările dezvoltate, asigurările reprezintă o parte a educației, a tradiției și chiar a vieții, în timp ce în România, în prezent, suntem departe de a putea vorbi de o educație la nivelul întregii populații în acest domeniu. În mod particular, în condițiile țării noastre se adaugă și factorii obiectivi financiari și lipsa unei tradiții. Pe de altă parte, oferta este limitată și mai puțin adaptată la nevoile pieței, mai puțin flexibilă. Nu există un sistem dezvoltat al serviciilor financiare (credite, ipoteci etc.), fapt ce se leagă de o infrastructură deficitară, de un sistem de plăți greoi și incomod, de lipsa instrumentelor de plată confortabile pentru clienți.

Conștientizarea și manifestarea nevoii de protecție a oricărui om, ca și decizia de a cumpăra o asigurare, ca demers individual și facultativ, sunt determinate în mare măsură de factori obiectivi – economici, financiari (disponibilitatea de a folosi o parte din venituri pentru aceasta), sociali, familiali, educaționali – și factori subiectivi – experiențele anterioare, cunoașterea avantajelor și protecției oferite de asigurare.

Varietatea și diversitatea produselor de asigurare depind de maturitatea sectorului, a pieței, a clienților. Există piețe pe care societățile de asigurare oferă 80 de produse și chiar mai multe pentru asigurările de viață, oferind clienților, alături de protecție, beneficii într-o mare diversitate. Ele țin seama de posibila nevoie și de dorința clienților, dar și de a anticipa sau de a identifica unele nevoi specifice.

În același timp, toate aceste avantaje nu depind numai de asigurătorii priviți individual, ci și de existența unei piețe sănătoase a asigurărilor, de reglementări stricte care să nu permită funcționarea unor societăți neprofesionale, ale căror eșecuri afectează încrederea și, în întregime, performanțele întregii piețe.

Majoritatea oamenilor care au ajuns la vârsta de pensionare se gândesc cu resemnare la viața care va urma. Acest lucru este cauzat de insuficiența resurselor financiare, accentuată și de agravarea treptată a stării de sănătate. Schema următoare va încerca să explice cauza pentru care nici un pensionar nu se poate descurca doar cu pensia pe care o primește de la stat:

Fig. Nr. 1

După cum rezultă din figură se observă destul de clar că în perioada de pensionare oamenii trebuie să se acomodeze cu un standard de viață inferior ca nivel cu cel avut în perioada activă (de activitate în câmpul muncii). Această diferență este accentuată și de starea de sănătate care în mod inevitabil se deteriorează în timpul perioadei de pensie. De cele mai multe ori pensia și așa insuficientă se cheltuiește pe medicamente. Din acest motiv devine imperios necesar să se asigure un venit care să acopere zona corespunzătoare "Diferenței de trai", și chiar să depășească chiar nivelul "Standardului de viață avut pe perioada activă". Este normal ca după o viață întreagă de muncă un om să aibă și o perioadă în viață în care să se poată bucura de liniște și odihnă. Pensionarea trebuie, în mod firesc, să fie una de relaxare și de bunăstare, nu de renunțare și eforturi de supraviețuire.

În acest context (al insuficienței clare a pensiei de stat) se impune necesitatea existenței unei asigurări de viață încheiate în perioada activă pentru a se asigura un venit suplimentar sigur care să acopere "Diferența de nivel de trai".

Nimeni nu a spus că o asigurare de viață necesită costuri foarte reduse, dar nici nu sunt mult peste contribuția la sistemul de stat al asigurărilor sociale. Este clar însă că pentru o persoană care este încadrată în muncă cu un salariu minim pe economie (de 2.803.000 lei lunar) să plătească, în plus față de ceea ce îi este oprit din salariu, încă 650.000 lei lunar este un efort financiar mare. Pentru a putea ușura, însă, această povară, statul ar putea considera ca prima de asigurare să devină o cheltuială deductibilă fiscal.

În final voi sublinia clar că o asigurare de viață este necesară pentru că oferă asiguratului o dublă protecție (cea financiară și cea în cazul de îmbolnăvire și deces). Este mult mai ușor de suportat pentru o familie ce pierde membrul care întreținea toată familia pierderea acestuia dacă măcar are asigurat un venit destul de consistent provenit dintr-o asigurare de viață sau un plan de investiție financiară.

BIBLIOGRAFIE:

1. David L. Bikelhaupt – „General Insurance”, 9th edition Editura Homewood, 1974;

2. R. Clayton – „British Insurance” London, Elek Books, 1971;

3. Alexa, C., Ciurel, V., Asigurări si reasigurări m comerțul internațional, Editura AH, București, 1992;

4. Jim Bannister „The Ubiquitous Role of Risk Management” articol apărut în Programme on Risk Management, Geneva Association, Geneva, no. 25 Mai, 1999;

5. Gh. D. Bistriceanu – "Finanțe și credit", Editura Oscar Print, București, 1999;

6. Marinică Dobrin –"Asigurări și reasigurări", Editura Fundației "România de mâine", București, 2000;

7. Gh. D. Bistriceanu – "Sistemul asigurărilor din România", Editura Economică, București, 2002;

8. Constantin Dan Anghel – "Tratat de asigurări", Editura Semne, București, 1994;

9. Violeta Ciurel – Asigurări și reasigurări: Abordări teoretice și practice", Editura Teora, București, 2003;

10. Dumitru Popescu, Ioan Macovei – "Contractul de asigurare", Editura All, București, 2001;

11. Ion Negoiță – "Aplicații practice în asigurări și reasigurări", Editura Etape, Sibiu, 2001.

12. Iulian Văcărel, Florian Bercea – "Asigurări și reasigurări", Editura Expert, București, 1992;

13. Săftica Enachi – Note de curs 2003;

14. *** www.cnpas.org;

15. *** www.nederlandenasigurari.ro

16. *** Legea Nr. 32/2000 Privind societățile de asigurare și reasigurare;

17. *** Legea nr. 346/2002 Privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale;

18. *** Legea Pensiilor;

19. *** Codul muncii;

20. H.G. nr. 574/1991 Privind atribuțiile Oficiului de supraveghere a activității de asigurare și reasigurare.