Peniciline Naturale Si de Sinteza Folosite In Meningita

Peniciline naturale și de sintezã folosite în meningitã

Introducere

Capitolul 1.Antibiotice

1.1 Clasificare

1.2 Generalitati

Capitolul 2.Peniciline

2.1 Structura chimica

2.2 Clasificare

Spectrul antimicrobian

Mecanismul actiunii antibacteriene

Rezistenta bacteriana

Farmacotoxicologie

Pencilina G

Capitolul 3.Meningite

Caracteristici clinice

Complicatii in faza initiala

Cauze

Bacterii

Virusuri

Fungi

Paraziti

Meningita neinfectioasa

Capitolul 4.Tratamentul meningitei

4.1 Penicilina G sodica

4.2 Oxacilina antibiotie 500 mg/1g

4.3 Ampicilina antibiotic, 250 mg/500 mg

4.4 Timentin

4.5 Unasyn

4.6 Augumentin

4.7 Cefotaxim

4.8 Ceftriaxon

Concluzii

Bibliografie

Substanța antibacteriană care poate fi considerata ca antibiotic cu spectru restrâns a fost salvarsanul descoperit în anul 1910 de chimistul și medicul german Paul Ehrlich (1854-1915), medicament cu care s-a tratat sifilisul, care era foarte răspândit. Urmat în anul 1928 de descoperirea epocală a penicilinei de către Alexander Fleming, care observă că secreția mucegaiului verde „Penicillium notatum” (Penicillium chrysogenum) distruge colonia de bacterii din laborator.

O altă descoperire demnă de amintit este descoperirea în anul 1935 a sulfonamidei de Gerhard Domagk, care nu este un antibiotic nefiind bactericid ci numai un bacterioastatic. Urmează descoperirea unei serii de antibiotice ca Streptomicina, Chloramfenicol, Aureomicina, Tetraciclina etc.

Antibioticele sunt o grupă de medicamente care se folosesc la tratamentul bolilor infecțioase provocate de bacterii.

Antibioticele constituie substante antimicrobiene care inhiba sau impiedica cresterea bacteriilor.Ele nu sunt active asupra virusurilor care provoaca afectiuni ca: gripa, raceala obisnuita sau bronsita acuta. Aceste infectii virale de obicei cedeaza in mod spontan si nu necesita tratament antibiotic.

Capitolul 1 Antibiotice

Antibioticele sunt substanțe naturale produse de diverse microrganisme, cu efect antimicrobian asupra agenților biologici patogeni pentru om și animale.Antibioticele sunt produse de microrganisme în special mucegaiuri de tip penicilium, streptomices sau sunt obținute sintetic dupa modelul celor naturale.

Exista doua tipuri de antibiotice: 

Antibiotice cu spectru ingust 

Acestea sunt active asupra bacteriilor specifice. Ele sunt prescrise atunci cand bacteria care a cauzat infectia este cunoscuta.

Important este faptul ca acestea sunt mai putin active asupra bacteriilor “bune” (folositoare) sau a celor care dauneaza cel mai putin, fata de antibioticele cu spectru larg.

Antibiotice cu spectru larg 

Acestea sunt active asupra unui numar larg de bacterii. Ele sunt folosite in cazul in care nu se cunoaste bacteria ce a cauzat infectia sau cand afectiunea este provocata de mai multe bacterii. Din pacate, aceste antibiotice vor omori mai multe bacterii “bune” sau pe cele care dauneaza cel mai putin, in comparatie cu antibioticele cu spectru ingust.
Ambele tipuri de antibiotice pot cauza reactii adverse, ca de ex. reactii alergice, diaree, sau dureri de stomac

1.1Clasificare dupã structura chimicã

1)Antibiotice betalactamine (au în comun în structura chimicã un inel beta lactamic)

Penami(peniciline)

Peniciline naturale

Peniciline antistafilococice

Aminopeniciline

Penemi-carbapenemi

Cefemi(cefalosporine)

2)Antibiotice aminoglicozide

Streptomoicinã , kanamicinã, gentamicinã,neomicinã, tobramicinã, amikacinã, netilmicinã

3)Antibiotice macrolide-eritromicinã, spiramicinã,claritromicinã,azitromicinã.

4)Antibiotice lincomicine-lincomicinã,clindamicia.

5)Antibiotice din clasa rifampicinei

6)Antibiotice polipeptidice-polimixina, bacitracina

1.2Generaliati

Deosebirea antibiotice si chimioterapice:

antibiotice betalactamice (substante vulnerabile la actiunea betalactamazelor) grupa în care se încadrează penicilina, cefalosporinele, monobactamii si carbapenemii;

aminoglicozide, ca streptomicina, gentamicina, tobramicina, kanamicina, amikacina etc;

tetracicline;

macrolide antibacteriene, de felul eritromicinei si amfotericinei B si Nistatinei;

lincosamide (clindomicina si lincomicina);

ansamicine de tipul rifampicinei;

glicopeptide, cum sunt vancomicina si teicopanina;

polipeptide (polimixinele si bacitracina);

unele antibacteriene, cum sunt cloramfenicolul si griseosulvina nu pot fi cuprinse în nici una dintre grupele de mai sus.

Chimioterapicele de sinteză sunt substante imaginate de om si obtinute prin sinteză. În această grupă sunt cuprinse: sulfamidele, sulfonele, trimetoprimul, acidul aminosalicilic, etambutolul, izoniazida, chinolonele, nitrofurantoina, clotrimazolul, miconazolul, talnaftolul si metronidazoul.

Unii agenti microbieni a căror doză trebuie scăzută la bolnavii cu ciroză hepatică si insuficientă renală sunt:

în ciroză: ampicilina, cefoperazona, cloramfenicolul, izoniazida, neofcilina, rifampicina si pefloxacilina.

-în insuficienta renală: amikacina, colistina, gentamicina, kanamicina, polimixina B, streptomicina, tobramicina, vancomicina.

Reguli de bază în terapia cu antibiotice :

un diagnostic corect; aceasta implică prelevarea tuturor probelor pentru izolarea germenului. Nu orice stare febrilă arată o stare infectioasă. Pentru izolarea si identificarea germenului este deci necesară antibiograma.

se stabileste dacă antibioticul este indispensabil, inutil sau discutabil. Nu toate infectiile sunt provocate de germeni sensibili la antibiotice, ca de exemplu în imensa majoritate a bolilor virotice. Nu trebuie uitat că, nici un antibiotic nu este inofensiv.

alegerea antibioticului se face cu rezervele mentionate, pe baza antibiogramei. Este de dorit alegerea unui singur antibiotic, cel mai activ, cel mai putin toxic (daca este posibil bactericid) si cel mai putin presupus să conducă la aparitia rezistentei microbiene.

stabilirea planului terapeutic, care presupune stabilirea dozei optime, ritmul si calea de administrare, durată de administrare.

asocierea si a altor masuri terapeutice. Astfel, antibioticele nu pot înlocui tratamentul chirurgical când acesta este necesar.

Abuzul si autoadministrarea antibioticelor după ureche au dat nastere în ultimii ani unui fenomen îngrijorator: rezistenta infectiilor la tratamentele medicamentoase.

Capitolul 2.Peniciline

2.1Structura chimicã

Penicilinele(penamii) sunt antibiotice naturale sau de semisintezã care au ca nucleu comun acidul 6- aminopenicilinamic. Acesta este formt dintr-un inel tiazolidinic și un inel bet-lactamic, de aici provenind denumirea de antibiotic beta-lactamice.

2.2Clasificare

Penicilinele se pot clasifica, dupa origine, în :

Peniciline naturale, care dupa calea de administrare pot fi :

Injectabile :

Cristalizate : benzilpenicilinã;

Sãruri cu actiune retard (peniciline depozit ) : procainbenzilpenicilina, benzatinbenzilpenicilina;

Orale : fenoximetilpenicilina, feneticilina

Peniciline de semisinteza, care dupa spectrul antimicrobian se pot subclasifica in :

Peniciline antistafilococice : oxacilina, dicloxacilina, flucloxacilina, nafcilina

Peniciline cu spectru larg (aminopeniciline) :

substante active ca atare : ampicilina, amoxicilina, epicilina, ciclacilina;

-prodroguri : pivampicilina, bacampicilina, talampicilina;

Peniciline active fata de Pseudomonas :

Carboxipeniciline : carbenicilina, ticarcilina;

Ureidopeniciline : piperacilina, azlocilina;

Peniciline active fata de enterobacteriacee :

Amidinopeniciline : mecilinam, pivmecilinam, temocilina.

2.3 Spectrul antimicrobian

Spectrul antimicrobian diferã în cadrul diverselor grupe de peniciline astfel :

Peniciline naturale ( benzilpenicilina, fenoximetilpenicilina ) au spectru relative îngust care cuprinde :

Coci grampozitiv, mai puțin stafilococul penicilinazosecretor ;

Coci gramnegativ ;

Bacili grampozitiv ;

Spirochete : treponema si leptospirã ;

Actinomicete.

Peniciline antistafilococice

Au spectrul antimicrobian asemãnator penicilinelor natural cu doua excepții :

Sunt active pe stafilococi penicilinazosecretori;

Activitatea pe ceilalți germeni este mai slabã comparative cu benzilpenicilinã.

Peniciline cu spectru largit, aminopeniciline, (ampicilina, amoxacilina ) au spectrul asemanator benzilpenicilinei, dar cuprind în plus bacilli gramnegativ ( exceptie Pseudomonas la care majoritatea tulpinilor au devenit rezistente ).

Peniciline active pe Pseudomonas cuprind in spectrul antimicrobian :

Bacterii grampozitivi ( coci si bacilli );

Bacilli gramnegativ, inclusive majoritatea tulpinilor de Pseudomonas aeruginosa.

Penicilinele active fata de enterobacteriacee au spectrul antimicrobian ingust care cuprind numai acest tip de bacteria.

2.4 Mecanismul actiunii antibacteriene

Mecanismul actiunii antibacteriene este bactericid de tip degenerative, penicilinele fiind active numai in faza de proliferare a germenilor.

La nivelul molecular, mecanismele de actiune posibile sunt :

Legare de proteinele membranare de PBP ( “ penicillin binding proteins “ ), care servesc drept receptori specifici pentru beta-lactamine.Aceste protein variaza in cadrul diferitelor grupe de bacterii si implicit a septului in cursul diviziunii.

Legarea covalenta a penicilinelor de transpeptidazele care asigura soliditatea peretelui bacterian ;

Activarea unor enzyme autolitice : autolizine, mureinhidrolaze.

2.5 Rezistenta bacteriana

Rezistenta bacterianã la peniciline poate fi :

Naturalã – imprimatã de caracteristicile genetice ale microorganismelor

Exemplu : bacilli gram-negativi poseda o membrana fosfolipidica situata la suprafata exterioara a peretelui celular prin care penicilinele natural nu pot patrunde pentru a se lega de receptorii specifici PBP. Penicilinele cu spectru larg (ampicilina, amoxacilina), penicilinele antipseudomonas ( carbenicilina ) au molecula hidrofila sipot fi active pe aceste microorganisme.

Dobanditã, care apare prin mai multe mecanisme :

Prin secretie de beta-lactamaze (penicilinaze), enzyme care desfac legatura amidica din inelul beta-lactamic, inactivand astfel antibioticul;

Exemple : stafilococul auriu secreta extracelular o penicilinaza care inactiveaza benzilpenicilina ( enzima litica este inductibila, mediate plasmidic ); beta-lactamazele din clasa 3, enzime consecutive, mediate plasmadic de diferite clase de bacteriigram-negative : enterobacteriaceeae, H, influenza de Klebsiella duc la instalarea rezistentei acestor germeni;

Prin modificarea receptorilor la peniciline prezinta receptoare modificate care nu mai pot lega antibioticul.

2.6Farmacotoxicologie

Reactiile adverse provocate de peniciline sunt :

Reactii alergice

Penicilinele au potential alergizant foarte mare, frecventa reactiilor alergice fiind de 1-100 % din bolnavii trataticu peniciline.

Manifestarile alergice cele mai frecvente sunt urticarie si eritem cutanat.La bolnavi cu mononucleoza infectioasa si mai ales in cazul administrarii amplicilinei apar rush cutanat, eritem scarlatiform, morbiliform, maculopapulos.

Riscul de aparitie a reactiilor alergice este crescut in urmatoarele conditii :

Administrarea antibioticului la persoane cu antecedente alergice;

Benzilpenicilina are capacitatea antigenic foarte mare,imprimata cu substante ca atare,sau datorata impuritatilor continute;

Procainbenzilpenicilina elibereaza procaine cu potential alergizant crescut;

Ampicilina este puternic sensibilizanta producand frecvent eruptii cutanate;

Aplicarea locala pe tegumente sau mucoase creste riscul alergiilor;

Administrarea parenterala ( mai ales intravenoasa ) prezinta celmai mare risc de declansare a reactiilor adverse;

Terenul alergic si astmul bronsic sunt factori favorizanti.

Capacitatea antigenica a penicilinelor este datorata atat moleculelor de antibiotic, dar mai ales a unor metabolite care functioneaza ca haptene ( antigene incomplete ) si se leaga covalent de protein, formand antigene complete.

Acesti metaboliti sunt:

Peniciloilamida ( prin desfacerea inelului beta-lactamic se formeaza radicalul peniciloil ) considerat ‘’determinant antigenic major’’ – este implicata cel mai frecvent in sensibilizare.

Acid penicilanic, acid peniciloic, considerate ‘’determinanti minori’’ , care determina mai rar sensibilizare.

Ambele tipuri de metabliti determina reactii alergice grave de tipul socului anafilactic.

Reactii adverse toxice

Convulsii la doze mari ( 40- 80 milioane UI/i.v./zi );

Hepatita (oxacilina)

Nefrita (meticilina)

Hemoragii (carbenicilina, datorita efectului antiagregant plachetar);

Granulocitopenie (meticilina, nafcilina).

Efect iritant local :

La administrarea i.v. poate apare flebita locala;

La administrare i.m apar dureri la locul injectiei.

Reactia Herxheimer – apare in primele zile de tratamet al sifilisului, cu penicilina.

Manifestarile sunt : febra, frison, mialgii, artrakgii, reactivarea leziunilor sifilitice.Evolutia poate fi letala. Aceste fenomene apar ca urmare a distrugerii unei cantitati mari de treponeme si a eliberarii unor cantitati mari de endotoxine.

Pentru evitarea acestei reactii se recomanda inceperea tratamentului cu cantitati mici de antibiotic.

Favorizare suprainfectiilor, dupa administrarea orala a penicilinelor cu spectru larg, ca urmare a modificarii florei intestinale in cazul administrarii orale.Se pot dezvolta microoragnisme rezistente : stafilococi, Candida, Pseudomonas care pot produce enterita.

Peniciline naturale cristalizate injectabile

2.7 Benzilpenicilina- Penicilina G

Fcin :

Benzilpenicilina este inactivata de acidul clorhidric din stomac,biodisponibilitate orala fiind foarte redusa. Dupa administrare i.m ca are sodic sau potasica se absoarbe rapid, realizand concentratii plasmatice maxime in 15-30 minute.

Concentratiile sanguine active se mentin 6 ore.T1/2 este 30 minute- 1 ora. Legarea de proteinele plasmatice este medei, 50-60 %. Are distributie buna in tesuturi ( Vd = 0,35 l/kg), mai putin in SNC si tesuturile nevascularizate ( cornee, tesuturi necrozate) .

In meningite poate realiza in L.C.R., concentratii de 5-10 % din concentratia plasmatica (la doze terapeutice mari acestea pot fi eficace). Traverseaza placenta. Trece putin in laptele matern.

Eliminarea se face renal, predominant prin secretie tubular (80%) si filtrare glomerulara(20%).

Concentratia urinara este de 50-100 de ori mai mare decat cea plasmatica. Secretia tubular active poate fiinterfetata de acizii organic : probenecidul ii scade eliminarea, crescandu-I nivelul plasmatic.

Eliminarea este redusa la nou-nascuti (in special la prematuri) si labatrani. In insuficienta renala creste T1/2,ajungand in anurie la aproximativ 10 ore.

Epurarea hepatica este redusa, metabolitii fiind inactive retapeutic. Cantitati mici se elimina bilinar.

Fdin:

Spectrul antibacterian este relative ingust si cuprinde :

Coci grampozitiv : streptococci, pneumococi, stafilococi penicilinazonegativi;

Coci gramnegativ : gonococci, meningococi;

Bacilli grampozitiv : bacil diferic, bacil carbunos, clostridia anaerobe;

Spirochete : treponema;

Actinomicete.

Mecanismul de actiune este bactericid degenerative.

Rezistenta apare in special prin producerea de beta-lactamaze produse de catre coci gram pozitiv ( staphylococcus aureus, staphilococus epidermis); o parte din tulpinile de gonococci initial sensibili au devenit rezistente.

Ftox

Reactiile adverse produse de benzilpenicilina sunt :

Convulsii mai alesla administrare intrarahidiana;

Sensibilizare dupa administrari repetate, in contact cu tegumentele sau mucoasele;

Reactii alergice : soc anafilactic, boala serului, astm bronsic, edem angioneurotic, dermite de contact(alergia este incrucisata cu penicilinele de semisinteza si cu cefalosporinele);

Reactia herxheimer, dupa doze mari de la inceputultratamentului in luesul visceral sau recurrent;

Anemie hemolitica in cazul folosirii de doze mari, cure prelungite;

Nefrita interstitial si necroza tubular la administrare in perfuzie i.v. in doze mari;

Locale : dureri la locul injectarii i.m., infiltratii nodular, abcese, flegmoane (solutiile nesterile); tromboflebite dupaperfuziile i.v., prelungite.

Fepid :

Este contraindicate administrarea penicilinelor in caz de akergie, aplicarea local ape tegumente si mucoase (creste riscul alergizant), infectii cu germeni rezistenti (mai ales stafilococ penicilinazopozitiv)

Fter :

Este antibiotic de elective in:

Infectii cu pneumococ : pneumonii, meningite, septicemia;

Infectii cu streptococ hemolytic : angine, erizipel, scarlatina, infectii puerperale, otita, mastoidita, septicemia;

Endocardita lenta cu streptococ viridians, endocardita enterococica;

Infectii cu meningococ: meningita, meningocemie;

Actinomicoza;

Carbine, gangrene gazoasa,tetanus, difterie.

Lues

Profilactic in reumatismul ploiarticular acut, plagi zdrobite (tetanus,gangrene gazoasa);

Fgraf :

Se administreaza cel mai frecvent i.m profund sau i.v in perfuzie.Solutia se prepara extempore in ser fiziologic steril. Nu se asociaza cu alte medicamente in aceeasi seringa. In perfuzii se evita solutiile acide (glucoza 5 %) sau alcaline. Stabilitatea in solutie este de maxim 24 ore la frigider (+4̊ C)

Adult la infectii moderate 1-2 milioane UI/zi; in infectii grave 2-20 milioane UI/zi, fractionat la 4-6 ore.

Nou-nascut, doza uzuala i.m sau i.v este 60 000 UI/kg/zi sau 1 milion in 2 prize (la interval de 12 ore) in primele saptamani de viata si in 2-3 prize in saptamanile 2-4 de viata.

Sugar, in infectii usoare si medii doze uzuale i.m. sau i.v. 40 000-100 000 UI/kg/zi; in infectii severe 400 000-500 000 UI/kg/zi in 4-6 prize.

Pentru administrare locala intrapleural sau intrapericardic 50 000-200 000 UI, folosind solutii 2000-5000 UI/ml.

Interactiuni:

Probenecid creste efectul antimicrobian al penicilinei G, deoarece diminua secretia tubular active a antibioticului.

Peniciline injectabile cu efect retard

Procainbenzilpenicilina

Fcin:

Este o sare cristalina a benzilpenicilinei cu procaine care se foloseste isuspensie apoasa.

Administrate i.m. se absoarbe lent de la locul injectiei, pe masura dizolvarii, fiind un preparat cu actiune retard.

Doza de 300 000 UI administrate i.m (ca suspensie apoasa) realizeaza o concentratie plasmatica maxima de 1,5 UI/ml dupa 2-5 ore. Concentratiile active se mentin 24 ore.

Fdin :

Spectrul antimicrobian este al penicilinei G, dar nivelurile plasmatice sunt reduse si variabile si nu pot controla infectiile severe sau infectiile cu germeni mai putini sensibili.

Ftox:

Este utila in tratamentul infectiilor usoare sau moderate cu germeni sensibili la penicilina G si pentru profilaxie:

Faringite streptococice si scarlatina i.m. 600 000 UI o data/zit imp de 10 zile;

Uretrita gonococica necomplicata i.m. 4,8 milioane UI/zi;

Sifilis recent 1 200 000 UI/zit imp de 10 zile.

Prepararea suspensie se face imediat inaintea administrarii (apa distilata sau serfiziologic).

Administrarea se face i.m. profund.

Benzatinbenzilpenicilina (moldamin)

Fcin:

Este o sare a benzilpenicilinei cu dibenziletilendiamina, cu character retard, utilizata cu suspensie apoasa. Realizeaza niveluri plasmaticeprelungite, dar joase, frecvent variabile, acestea fiind eficace doar pe germeni foarte sensibili.

Dupa o doza de 1,2 milioane UI administrate i.m. ca suspensie apoasa, concentratia plasmatica maxima este de 0,2 UI/ml la 6-12 ore. Nivelul plasmatic active se mentine 3-4 zile (cu variatii in functie de preparat)

Fdin.:

Spectrul antimicrobian este identic cu cel al penicilinei G (activitatea este redusa datorita concentratiei plasmatice reduse)

Ftox:

Reactiile adverse a;ergice sunt mai rare ca ale benzilpenicilinei (frecvent produce boala serului).

Datorita persisitentei in organism (are caracter retard) manifestarile clinice pot fi grave.

Local produce la locul injectiei i.m. durere, nodule, induratii (mai ales la copii care au masa muscular redusa si la administrarea in aceasi loc).

Fepid.:

Este contraindicata administrarea benzatinbenzilpenicilinei, in urmatoarele cazuri :

Infectii cu germeni putin sensibili;

Infectii grave care necesita niveluri plasmatice ridicate de benzilpenicilina;

Antecedente alergice;

Copii sub 3 ani sau mai mari dau au masa muscular redusa.

Fter si Fraf:

Este indicate in tratamentul infectiilor usoare cu germeni sensibili la benzilpenicilina si pentru profilaxie.

Se administreaza in :

Faringita streptococica si scarlatina 1 200 000 UI o singura injective;

Pentru profilaxia infectiei streptococice la bolnavi cu reumatism poliarticular acut 1,2 milioane UI o data pesaptamana;

Sifilis, 2 400 000 UI i.m. laintervale de 4-5 zile; 2 doze pentru profilaxie in sifilisul primar seronegativ; 3 doze in sifilisul primar seropozitiv; 5 doze in sifilisulsecundar recent si sifilis tardiv fara afectare nervoasa si cardiac.

Prepararea suspensiei se face imediat inaintea administrarii. Administrarea se face imediat i.m. cu ac gros.

Peniciline orale

Fenoximetilpenicilina (penicilina v)

Fcin:

Se administreaza oral ca sare de potasiu sub forma de comprimate sau ca sare a benzatinei sub forma de sirop.

Sunt relativ stabile la actiunea acidului clorhidric din stomac, avand o biodisponibilitate oraa medie de 50 %. Alimentele ii scad absorbtia, datorita legarii de proteinele alimentare. Este preferabil ca administrarea sa se faca pe stomacul gol. Legarea de proteinele plasmatice se face in proportie de aproximativ 80 %.T1/2 este aproximativ 45 minute.

Eliminarea este predominant renala.

Fdin

Spectrul antimicrobian este similar penicilinei G, dar concentratiile plasmatice reduse permit utilizarea ei numai in infectii usoare si medii cu germeni foarte sensibili.

Fter:

Este indicate in infectiiusoare: faringite, otite, sinuzite, mai ales lacopii si pentru profilaxie.

Fgraf:

Adulti, oral, (pe stomacul gol) 400 00-1 milion UI/kg/zi la 4-6 ore.Nou-nascut, 50 000 UI/kg/ziin 2-3 prize. Sugar si copil pana la 6ani, 50 000-200 000 UI/kg/zi in 4 prize. Copil peste 6 ani, 1-10 milioaneU/zi la 4-6 ore. Profilaxia reumatismului 800 000 UI/zi, in 2 prize.

Peniciline antistafilococice

Farmacocinetica

Propietatile farmacocinetice difera in cadrul grupei, astfel :

Absorbtia

Izoxalilpenicilinele (oxacilina, cloxacilina,etc ) sunt active dupa administrarea orala, fiind relativ stabile la actiune cidului clorhidric din stomac. Biodisponibilitatea orala este totusi redusa datorita absorbtiei partiale si variaza intre 30 % la oxacilina si 50-85 % la dicloxacilina. Proteinele alimentare leaga penicilinele antistafilococice (90-96%), de aceea se administreaza cu 30 minute inainte de masa sau la 3 ore dupa mase;

Nafcilina are absorbtie digestive incomplete si neregulata din intestin;

Meticilina nu este activa oral, deoarece este degradata de acidul clorhidric din stomac;

Legarea de proteinele plasmatice este mare : 90-96%; T1/2 este scurt, aproximativ 30-60 minute;

Difuziunea in tesuturi este buna, cu realizarea de concentratii active therapeutic in lichidul peritoneal, pleural, pericardic, synovial, oase. Trec prin placenta siin laptele matern. Nu realizeaza concentratii active in lichidul cefalorahidian;

Epurarea se face predominant pe cale renala(realizeaza in urina creatinina mai mic de 15 ml/min) datorita scaderii eliminarii si legarii de proteineleplasmatice.

Farmacodinamie

Clasificare

Meticilina(capul de serie, scoasa in prezent din uz datorita nefrotoxicitatii mari);

Nafcilina;

Izoxalilpeniciline : oxacilina, cloxacilina, dicloxacilina, flucloxacilina

Mecanismul de actiune este bactericid degenerative;

Spectrul antimicrobian este asemanator benzilpenicilinei, cu urmatoarele deosebiri:

Sunt active pe stafilococi secretori de beta-lactamaza, deoarece au in molecula catene laterale voluminoase rezistente la actiunea hidrolitica a acestor enzime. Actiunea asupra stafilococului auriu este sinergica cu cea a aminoglicozidelor;

Pe ceilalti germeni (coci grampozitiv, coci gram negative, bacilli gram pozitiv, treponeme) activitatea antimicrobiana este mai slaba. Staphylococcus aureus si Staphilococcus epidermidis au dezvoltat rezistenta la meticilina ( acesti germeni sunt rezistenti latoate penicilinele,cefalosporinele, streptomicina,tetracycline).

Penicilinele antistafilococice sunt indicate exclusive in tratamentul infectiilor cu acesti germeni.

Rezistenta bacteriana poate fi datorata:

Incapacitatii antibioticului de a ajunge la locul de actiune;

Deficitul de receptori specifici de la nivelul membrane citoplasmatice bacteriene.

Farmacotoxicologie;

Reactiiile adverse produse de penicilinele antistafilococice sunt :

Tulburari digestive : greata, voma,diaree,(mai alespentru preparatele orale), rar enterocolita pseudomembranoasa;

Hepatice: cresterea transaminazelor, icter colestatic;

Sange: leucopenia;

Renale: nefrita alergica sau toxica;

SNC : convulsii ladoze foarte mari si in prezenta insuficientei renale;

Reactii alergice (riscul de soc anafilactic este mic)

Capitolul 3. Meningite

Semne și simptome

3.1 Caracteristici clinice

În cazul adulților, cel mai frecvent simptom de meningită este durerea de cap severă, care se produce în aproape 90% din cazurile de meningită bacteriană, urmat de rigiditatea cervicală (incapacitatea de a înclina capul înainte din cauza înțepenirii mușchilor cefei și a tensiunii musculare sporite).În general, prezența concomitentă a următoarelor trei semne este specifică bolii: rigiditate cervicală, febră subită și stare mintală alterată; totuși, cele trei semne nu se manifestă împreună decât în 44–46% din cazurile de meningită bacteriană. Dacă niciunul dintre cele trei semne nu este prezent, probabilitatea de meningită este extrem de redusă. Alte semne asociate frecvent meningitei includ fotofobia (intoleranța la lumină puternică) și fonofobia (intoleranța la zgomot puternic).

Adesea, copiii mici nu prezintă simptomele menționate mai sus, ci doar o stare de iritabilitate, însoțită de o stare generală deteriorată.Fontanela (moalele capului) se poate inflama în cazul nou-născuților cu vârsta sub 6 luni. Alte simptome care deosebesc meningita de alte boli mai puțin grave în cazul copiilor sunt: durere la nivelul membrelor inferioare, extremitățile reci și anomalii ale culorii pielii.

Rigiditatea cervicală se manifestă în 70% din cazurile de meningită bacteriană în rândul adulților.Alte semne ale meningismului includ prezența semnului Kernig sau a semnului Brudzinski. Pentru depistarea semnului Kernig, pacientul trebuie să se afle în decubit, cu coapsele și genunchii îndoiți la 90 de grade. În cazul persoanelor cu semn Kernig pozitiv, durerea limitează extensia pasivă a genunchilor. Semnul Brudzinski pozitiv constă în flectarea cefei care produce flexia involuntară a coapselor și genunchilor.

Deși semnul Kernig și semnul Brudzinski sunt utilizate frecvent pentru stabilirea diagnosticului de meningită, sensibilitatea acestor teste este limitată.Totuși, acestea au o specificitate ridicată în cazul meningitei, manifestându-se rareori în alte boli.Un alt test, de accentuare a durerii de cap prin mișcare bruscă, ajută la stabilirea diagnosticului de meningită în cazul persoanelor cu febră și cefalee. Pacientului i se cere să își rotească rapid capul pe plan orizontal; dacă mișcarea nu accentuează durerea de cap, probabilitatea ca acesta să sufere de meningită este scăzută.

Meningita provocată de bacteria Neisseria meningitidis (cunoscută sub denumirea de „meningită meningococică”) poate fi deosebită de alte forme de meningită prin faptul că poate debuta cu purpură, cu evoluție rapidă.Purpura este o erupție de pete roșii, mici, neregulate, hemoragice („peteșii”) în zona toracelui, pe membrele inferioare, membranele mucoase, conjunctivă și (ocazional) pe palme sau pe tălpi. Leziunile nu își schimbă culoarea, roșeața nedispărând prin apăsare cu degetul sau cu un pahar din sticlă. Deși purpura nu este neapărat prezentă în cazul meningitei meningococice, simptomul este caracteristic acestei boli; totuși, poate apărea în cazul meningitei provocate de alte bacterii.Alte simptome care pot oferi indicii privind cauza meningitei sunt cele care însoțesc boala „mână-gură-picior” și herpesul genital, ambele afecțiuni fiind asociate cu diverse forme de meningită virală.

3.2Complicații în faza inițială

În faza inițială a bolii pot apărea și alte probleme care pot necesita tratamente specifice și care, în unele cazuri, pot indica o gravitate mai mare a bolii sau un prognostic mai pesimist. Infecția poate declanșa o stare septică, sindromul de răspuns inflamator sistemic sau scăderea tensiunii arteriale, accelerarea ritmului cardiac, temperatură corporală ridicată sau neobișnuit de scăzută și accelerarea ritmului respirației. În faza de început a bolii se poate produce o scădere puternică a tensiunii arteriale, îndeosebi, dar nu exclusiv în cazul meningitei meningococice; aceasta poate determina irigarea insuficientă a altor organe.Coagularea intravasculară diseminată, activarea excesivă a coagulării, poate obstrucționa fluxul sangvin către organe, crescând în mod paradoxal riscul de hemoragie. În cazul meningitei meningococice se poate produce cangrenarea membrelor.Infecțiile cu meningococ și pneumococ severe pot provoca hemoragii la nivelul glandelor suprarenale, determinând sindromul Waterhouse-Friderichsen, care este adesea letal.

Țesutul cerebral se poate inflama, presiunea din interiorul craniului poate crește, iar inflamarea creierului poate provoca hernierea acestuia la baza craniului. Acest fapt se caracterizează prin scăderea nivelului de conștiență, pierderea reflexului pupilar fotomotor și adoptarea unei posturi anormale. De asemenea, inflamarea țesutului cerebral poate obstrucționa fluxul normal de lichid cefalorahidian în zona creierului (hidrocefalie).Convulsiile pot apărea din diverse motive; în cazul copiilor, convulsiile sunt frecvente în fazele de început ale meningitei (în 30% din cazuri), fără a indica neapărat cauza bolii. Convulsiile pot fi rezultatul presiunii ridicate și inflamării țesutului cerebral. Convulsiile focale (convulsii care implică un membru sau o parte a corpului), convulsiile persistente, cele cu manifestare târzie și cele dificil de controlat cu medicamente indică un prognostic pe termen lung mai rezervat.

Inflamarea meningelui poate provoca anomalii ale nervilor cranieni, un grup de nervi cu originea în trunchiul cerebral care asigură inervația capului și a gâtului și care controlează, printre altele, motilitatea oculară, mușchii feței și auzul.Simptomele vizuale și pierderea auzului pot persista după încheierea unui episod de meningită.Inflamarea creierului (encefalită) sau a vaselor de sânge din creier (vasculită cerebrală), precum și formarea de cheaguri de sânge în vene (tromboză venoasă cerebrală), pot provoca stări de slăbiciune, pierderea sensibilității sau anomalii ale mișcărilor sau funcțiilor părților corpului inervate de nervii care își au rădăcina în zona afectată a creierului.

3.3 Cauze

De obicei, meningita este cauzată de o infecție cu microorganisme. Majoritatea infecțiilor se datorează virusurilor,urmate cel mai frecvent de infecțiile cu bacterii, fungi și protozoare.[2] De asemenea, poate fi provocată de diverse cauze neinfecțioase. Termenul meningită aseptică se referă la cazurile de meningită în care nu se poate demonstra infecția bacteriană. Acest tip de meningită este de obicei provocat de virusuri, dar poate apărea și din cauza unor infecții bacteriene care au fost deja tratate parțial, când bacteriile dispar din meninge, sau agenții patogeni infectează un spațiu adiacent meningelui (de exemplu sinuzită). Endocardita (o infecție a valvelor cardiace cu difuzia unor mici grupuri de bacterii în circulația sanguină) poate provoca meningită aseptică.

Meningita aseptică poate fi, de asemenea, rezultatul infecției cu spirochete, un tip de bacterii care includ Treponema pallidum (cauza sifilisului) și Borrelia burgdorferi (cunoscută prin faptul că provoacă boala Lyme). Meningita poate fi întâlnită în malaria cerebrală (malarie care infectează creierul) sau meningita amibiană, o meningită produsă de infecția cu amibe precum Naegleria fowleri, contractată din surse de apă dulce.

Bacterii

Tipurile de bacterii care provoacă meningita bacteriană sunt diferite, în funcție de grupa de vârstă în care se încadrează persoanele infectate.

La copiii prematuri și nou-născuți cu vârsta de până la trei luni, cauzele frecvente sunt streptococii de grup B (subtipurile III, care populează în mod obișnuit vaginul și reprezintă cauza principală de infecție în prima săptămână de viață) și bacteriile care se găsesc în mod normal în tractul digestiv, cum este Escherichia coli (purtător al antigenului K1). Listeria monocytogenes (serotipul IVb) poate afecta nou-născutul și apare în caz de epidemii.

Copiii mai mari sunt cel mai frecvent afectați de Neisseria meningitidis (meningococ) și Streptococcus pneumoniae (serotipurile 6, 9, 14, 18 și 23) iar cei sub cinci ani, de Haemophilus influenzae tip B (în țările în care nu se efectuează vaccinarea).

La adulți, Neisseria meningitidis și Streptococcus pneumoniae reprezintă, împreună, 80% din cauzele de meningită bacteriană. Riscul infecției cu Listeria monocytogenes este crescut la persoanele cu vârsta de peste 50 de ani.Introducerea vaccinului pneumococic a scăzut ratele de meningită pneumococică atât la copii, cât și la adulți.

Traumatismele craniene recente pot permite pătrunderea bacteriilor de la nivelul cavității nazale în spațiul meningeal. În mod similar, dispozitivele amplasate la nivelul creierului și meningelui, de exemplu șunturi cerebrale, drenuri extraventriculare sau rezervoare Ommaya, pot determina un risc crescut de meningită. În aceste cazuri, este mai probabilă infecția cu Stafilococi, Pseudomonas, și alte bacterii Gram-negative. Acești agenți patogeni sunt de asemenea asociați cu meningită la persoanele cu sistem imunitar deficitar. O infecție la nivelul capului și gâtului, cum este otita medie sau mastoidita, poate duce la meningită în cazul unui procentaj redus de persoane. Persoanele cu implanturi cohleare pentru pierderea auzului prezintă un risc mai mare de meningită pneumococică.

Meningita tuberculoasă, care este o meningită provocată de Mycobacterium tuberculosis, este mai frecventă la persoanele din țările în care tuberculoza este endemică, dar este de asemenea întâlnită la persoane cu probleme imunitare cum este SIDA.

Meningita bacteriană recurentă poate fi provocată de malformații anatomice persistente, fie congenitale, fie dobândite, sau de tulburări ale sistemului imunitar.[15] Defectele anatomice permit continuitatea dintre mediul extern și sistemul nervos. Cauza cea mai frecventă de meningită recurentă este fractura craniană, în special fracturile care afectează baza craniului sau care se extind spre sinusuri și stânca temporalului.Aproximativ 59% din cazurile de meningită recurentă se datorează unor astfel de anomalii anatomice, 36% se datorează unor deficite imunitare cum este deficitul de complement, care predispune mai ales la meningita meningococică recurentă, și 5% se datorează infecțiilor curente în zone adiacente meningelor.

3.5Virusuri

Virusurile care provoacă meningită includ enterovirusuri, virusul Herpes simplex de tip 2 (și mai puțin frecvent de tip 1), virusul Varicella zoster (cunoscut prin faptul că provoacă vărsat de vânt și zona zoster), virusul urlian, HIV și VCML.

3.6 Fungi

Există un număr de factori de risc pentru meningita fungică, inclusiv utilizarea medicamentelor imunosupresoare (cum ar fi terapia de după transplantul de organe), HIV/SIDA,și pierderea imunității asociată cu înaintarea în vârstă. Este mai puțin frecventă la cei cu sistem imunitar normal dar a apărut prin medicație contaminată.Debutul simptomelor este de obicei treptat, cu dureri de cap și febră prezente cu cel puțin două săptămâni înaintea diagnosticului. Cea mai frecventă formă de meningită fungică este meningita criptococică provocată de Cryptococcus neoformans. În Africa, se estimează că meningita criptococică este cauza cea mai frecventă a meningitei și reprezintă 20–25% dintre decesele legate de SIDA în Africa.Alți agenți fungici frecvenți includ specii de Histoplasma capsulatum, Coccidioides immitis, Blastomyces dermatitidis și Candida.

3.7 Paraziți

Cauza parazitară este deseori preconizată când există o predominanță a eozinofile (un tip de globule albe ale sângelui) în LCR. Paraziții implicați cel mai frecvent sunt Angiostrongylus cantonensis, Gnathostoma spinigerum, Schistosoma, și, de asemenea, afecțiuni precum cisticercoza, toxocariaza, infecția cu baylisascaris, paragonimiaza și un număr de infecții mai rare și tulburări neinfecțioase.

3.8 Meningita neinfecțioasă

Meningita poate apărea ca rezultat al mai multor cauze neinfecțioase: răspândirea cancerului la meninge (meningita malignă sau neoplazică) și anumite medicamente (în principal medicamente anti-inflamatorii nesteroidiene, antibiotice și imunoglobuline intravenoase). De asemenea, poate fi provocată de mai multe afecțiuni inflamatorii, cum sunt sarcoidoza(denumită în acest caz neurosarcoidoză), tulburări ale țesutului conjunctiv, cum este lupusul eritematos sistemic și unele forme de vasculită (tulburări inflamatorii ale peretelui vasului de sânge), cum este boala Behçet.Chisturile epidermoide și chisturile dermoide pot provoca meningită prin eliberarea unui material cu acțiune iritantă la nivelul spațiului subarahnoidian.

Meningita Mollaret este un sindrom de episoade recurente de meningită aseptică; se consideră că este provocată de virusul herpes simplex de tip 2. Rareori, migrena poate provoca meningită, dar acest diagnostic este stabilit de obicei numai după ce au fost eliminate alte cauze.

Mecanism

Meningele este format din trei membrane care, împreună cu lichidul cefalorahidian, cuprind și protejează creierul și măduva spinării (sistemul nervos central). Pia mater este o membrană impermeabilă foarte delicată, care aderă ferm la suprafața creierului, urmând toate contururile minore. Membrana arahnoidă (denumită astfel datorită aspectului asemănător unei pânze de păianjen) este un sac care aderă strâns de partea superioară a membranei pia mater. Spațiul subarahnoidian separă membranele arahnoidă și pia mater și este umplut cu lichidul cefalorahidian. Membrana cea mai externă, dura mater, este o membrană groasă, durabilă, fixată de arahnoidă și de craniu.

În meningita bacteriană, bacteriile ajung la nivelul meningelui prin una din două căi principale: fie prin circulația sanguină, fie prin contactul direct dintre meninge și cavitatea nazală sau piele. În majoritatea cazurilor, meningita este urmarea invaziei circulației sanguine de către microorganisme care trăiesc pe suprafețele mucoase cum este cavitatea nazală. Deseori, aceasta este la rândul ei precedată de infecții virale care distrug bariera reprezentată de suprafețele mucoase în mod normal. Odată ce bacteriile au pătruns în circulația sanguină, acestea pătrund în spațiul subarahnoidian în locuri în care bariera hematoencefalică este vulnerabilă, cum este plexul coroidian.

Meningita apare la 25% dintre nou-născuții cu infecții sanguine provocate de streptococii de grup B; acest fenomen este mai puțin frecvent la adulți.Contaminarea directă a lichidului cefalorahidian poate fi cauzată de dispozitive permanente implantate la nivelul encefalului, fracturi cerebrale, sau infecții ale nazofaringelui sau sinusurilor nazale, care au format un tract cu spațiul subarahnoidian (vezi mai sus); ocazional, pot fi identificate defecte congenitale ale dura mater.

Inflamația masivă care apare în spațiul subarahnoidian în timpul meningitei nu este rezultatul direct al infecției bacteriene ci, mai curând, poate fi larg atribuită răspunsului sistemului imunitar la pătrunderea bacteriilor în sistemul nervos central. Când componentele membranei celulare bacteriene sunt identificate de către celulele imune ale creierului (astrocite și microglii), acestea răspund prin eliberarea unor cantități mari de citochine, mediatori asemănători hormonilor, care recrutează alte celule imune și stimulează alte țesuturi care participă la răspunsul imun.

Bariera hematoencefalică devine mai permeabilă, ducând la edem cerebral "vasogenic" (umflare a creierului din cauza scurgerii de lichid de la nivelul vaselor sanguine). În LCR pătrunde un număr mare de globule albe sanguine, provocând inflamația meningelor și ducând la "edem interstițial" (umflare din cauza prezenței lichidului intercelular). În plus, apare o inflamație a pereților vaselor sanguine (vasculită cerebrală), ceea ce duce la scăderea fluxului sanguin și apariția celui de-al treilea tip de edem, "edem citotoxic". Toate cele trei forme de edem cerebral duc la creșterea tensiunii intracraniene; împreună cu scăderea tensiunii arteriale, deseori întâlnită în infecție acută (din punct de vedere medical), acest lucru înseamnă că sângele prezintă dificultăți mai mari de a pătrunde în creier și, în consecință, celulele cerebrale sunt lipsite de oxigen și suferă procesul de apoptoză (moarte celulară moarte celulară programată automată).

Este recunoscut faptul că administrarea de antibiotice poate agrava inițial procesul descris mai sus, prin creșterea volumului de produse ale membranelor celulare bacteriene eliberate prin distrugerea bacteriilor. Anumite tratamente, cum ar fi utilizarea de corticosteroizi, au scopul de a atenua răspunsul sistemului imunitar la acest fenomen.

Diagnostic

Analize de sânge și imagistică

În cazurile suspectate de meningită, se efectuează analize de sânge pentru markerii inflamatori (de exemplu proteina C reactivă, hemograma completă), precum și hemoculturi.

Cel mai important test prin care se identifică sau se exclude meningita este analiza lichidului cefalorahidian prin puncție lombară (puncție spinală). Totuși, puncția lombară este contraindicată dacă în creier este prezentă o masă (tumoare sau abces) sau dacă presiunea intracraniană este ridicată, deoarece poate duce la hernie cerebrală.

Dacă pacientul prezintă risc de prezență a unei mase sau de presiune intracraniană ridicată (leziune craniană recentă, antecedente cunoscute ale sistemului imunitar, localizarea semnelor neurologice sau presiunea intracraniană crescută confirmată la examinare), se recomandă ca înainte de puncția lombară să se efectueze un examen prin CT sau IRM.Această situație se întâlnește în 45% din toate cazurile la adulți.Dacă este nevoie de CT sau IRM înainte de puncția lombară, sau dacă puncția lombară se dovedește a fi dificilă, ghidurile profesionale recomandă administrarea prealabilă de antibiotice pentru a preveni întârzierea tratamentului,[3] mai ales dacă acesta poate dura mai mult de 30 de minute. Frecvent, CT sau IRM se efectuează mai târziu, pentru a evalua complicațiile meningitei.

În formele severe de meningită, poate fi importantă monitorizarea electroliților serici; de exemplu, hiponatremia apare frecvent în meningita bacteriană, din cauza unei combinații de factori, printre care deshidratarea, secreția inadecvată a hormonului antidiuretic sau administrarea intravenoasă de fluide excesiv de agresivă.

Puncția lombară

Puncția lombară se efectuează astfel: pacientul adoptă poziția corectă, de obicei ghemuit pe o parte la orizontală; se aplică un anestezic local și se introduce un ac în sacul dural (care înconjoară măduva spinării) pentru a colecta lichidul cefalorahidian (LCR). După realizarea acestei operațiuni, se măsoară „presiunea de deschidere” a LCR, cu ajutorul unui manometru. Valorile normale ale presiunii sunt cuprinse între 6 si 18 cm apă (cmH2O); în meningita bacteriană, presiunea este de obicei crescută.

În meningita criptococică, presiunea intracraniană este semnificativ crescută.Aspectul inițial al lichidului poate indica natura infecției: LCR tulbure indică un conținut crescut de proteine, celule sanguine albe și roșii și/sau bacterii, și prin urmare poate sugera o meningită bacteriană.

Proba de LCR este examinată pentru a se decela prezența și tipurile de leucocite, hematii, conținutul de proteine și glicorahia.Colorația Gram a probei poate demonstra prezența bacteriilor în meningita bacteriană, însă absența bacteriilor nu exclude meningita bacteriană, deoarece bacteriile sunt prezente în doar 60% din cazuri; această cifră scade cu încă 20% dacă s-au administrat antibiotice înainte de efectuarea puncției. De asemenea, colorația Gram prezintă mai puțină valoare diagnostică în cazul anumitor infecții, cum ar fi listerioza.

Cultura microbiologică a probei are sensibilitate mai mare (identifică organismul 70–85% din cazuri), însă până la apariția rezultatelor este nevoie de un interval de timp de până la 48 de ore.Tipul de celule albe care predomină (vezi tabelul) indică dacă meningita este bacteriană (caz în care predomină neutrofilele) sau virală (caz în care de obicei predomină limfocitele), deși în stadiile incipiente ale bolii acest fapt nu constituie întotdeauna un indiciu relevant. Mai puțin frecvent predomină eozinofilele, ceea ce sugerează că boala este provocată de paraziți sau fungi, printre altele.

În mod normal, concentrația de glucoză din LCR (glicorahia) depășește 40% din valoarea glicemiei. În meningita bacteriană, valoarea este de obicei mai scăzută; prin urmare, valoarea glucozei din LCR se împarte la glicemie (raportul dintre concentrația glucozei din LCR și concentrația serică a glucozei). Un raport ≤0,4 indică meningita bacteriană;la nou-născuți, valoarea normală a glucozei din LCR este mai ridicată, prin urmare un raport mai mic de 0,6 (60%) este considerat anormal.Valorile crescute ale acidului lactic în LCR indică o probabilitate crescută de prezență a meningitei bacteriene, la fel și valorile ridicate ale leucogramei.Dacă valoarea acidului lactic este sub 35 mg/dl iar persoanei nu i s-au administrat antibiotice în prealabil, acest fapt poate exclude meningita bacteriană.

Diverse alte teste specializate pot fi utilizate pentru a distinge între diverse tipuri de meningită. Un test de aglutinare cu latex poate fi pozitiv în meningita provocată de Streptococcus pneumoniae, Neisseria meningitidis,Haemophilus influenzae, Escherichia coli și streptococii de grupă B; utilizarea de rutină acestui test nu este încurajată, deoarece impune modificarea tratamentului numai în cazuri rare, însă poate fi utilizat dacă alte teste nu au valoare diagnostică. Similar, testul cu lizat de Limulus poate fi pozitiv în meningita provocată de bacterii Gram-negative, însă are utilitate scăzută, cu excepția cazului în care prin alte teste nu s-a putut stabili un diagnostic.

Reacția de polimerizare în lanț (PCR) este o tehnică prin care se amplifică urmele de ADN bacterian, pentru a detecta prezența ADN-ului bacterian sau viral în lichidul cefalorahidian; este un test de înaltă sensibilitate și specificitate, fiind suficiente cantități infime din ADN-ul agentului patogen. Poate identifica bacteriile în meningita bacteriană și poate contribui la distingerea diverselor cauze ale meningitei virale (enterovirus, virusul herpes simplex 2 și virusul urlian la cei care nu au fost vaccinați împotriva acestuia).

Serologia (identificarea anticorpilor specifici împotriva anumitor virusuri) poate fi utilă în meningita virală. Dacă se suspectează meningita tuberculoasă, proba este prelucrată prin colorație Ziehl-Neelsen, care are sensibilitate scăzută, și cultură, care are o durată de prelucrare îndelungată; se folosește din ce în ce mai mult PCR.

Diagnosticul de boală meningococică se poate stabili cu costuri scăzute, prin folosirea unei colorații de cerneală de India asupra probei de LCR; totuși, decelarea antigenului criptococic în sânge sau LCR este un test mai sensibil, în special la persoanele cu SIDA.

O dificultate în diagnoză și tratament o constituie „meningita tratată parțial”, în care simptomele de meningită persistă după administrarea de antibiotice (de exemplu, pentru suspiciunea de sinuzită). În astfel de cazuri, rezultatele analizei LCR se pot asemăna cu cele pentru meningita virală, însă este posibil să fie necesară continuarea tratamentului cu antibiotice până când există dovezi pozitive concludente cu privire la cauza virală a bolii (de exemplu, test PCR pozitiv pentru enterovirus).

Examenul anatomopatologic

Meningita poate fi diagnosticată în urma decesului. La examenul anatomopatologic se constată de obicei inflamația generalizată a meningelor pia mater și arahnoidă. Granulocitele neutrofile tind să migreze în lichidul cefalorahidian și la baza creierului; este posibil să fie înconjurate de puroi, împreună cu nervii cranieni și măduva spinării, precum și vasele de sânge din meninge.

Prevenție

Pentru anumite cauze ale meningitei, se poate asigura protecție pe termen lung prin vaccinare sau pe termen scurt prin tratament cu antibiotice. De asemenea, este posibil să fie eficace unele măsuri de comportament.

Tipuri de comportament

Meningita bacteriană și cea virală sunt contagioase, dar niciuna dintre acestea nu este la fel de contagioasă precum răceala sau gripa.Ambele forme de meningită pot fi transmise direct prin sărut, strănut sau tuse, prin picături de secreții respiratorii, dar nu se transmit prin simpla respirare a aerului dintr-un spațiu în care s-a aflat o persoană bolnavă de meningită. De regulă, meningita virală este cauzată de enterovirusuri și, cel mai frecvent, se răspândește prin intermediul materiilor fecale. Riscul de infectare poate fi redus prin modificarea tipului de comportament care a condus la transmiterea bolii.

Vaccinare

Începând cu anii 1980, multe țări au inclus imunizarea împotriva Haemophilus influenzae tip B în schema obligatorie de vaccinare pentru copii. Practic, astfel, acest agent patogen a încetat să mai reprezinte o cauză a apariției meningitei la copiii din țările respective. Pe de altă parte, în țările în care se înregistrează o incidență crescută a bolii, vaccinul este încă prea scump.În același timp, imunizarea împotriva oreionului a dus la scăderea semnificativă a numărului de cazuri de meningită urliană care, înainte de vaccinare, apărea la 15 % din totalul cazurilor de oreion.

Există vaccinuri meningococice de grup A, C, W135 și Y.În țările în care s-a introdus vaccinul meningococic de grup C, numărul cazurilor de meningită provocate de acest agent patogen a scăzut substanțial.În prezent, există un vaccin tetravalent care combină toate cele patru vaccinuri. Imunizarea cu vaccinul ACW135Y împotriva celor patru tulpini reprezintă în prezent o condiție obligatorie pentru acordarea vizei pentru pelerinajul de la Mecca (Hajj).

Conceperea unui vaccin meningococic de grup B s-a dovedit a fi mult mai dificilă deoarece, în acest caz, proteinele de la suprafață (utilizate de regulă pentru crearea unui vaccin) au generat un slab răspuns al sistemului imunitar sau au avut reacții încrucișate cu proteinele umane.

Există totuși anumite țări (Noua Zeelandă, Cuba, Norvegia și Chile) care au creat vaccinuri împotriva tulpinilor locale meningococice de grup B; unele dintre aceste vaccinuri au avut rezultate bune și sunt incluse în prezent în schemele de imunizare locale. În Africa, până de curând, prevenirea și controlul epidemiei de meningită se bazau pe detectarea timpurie a bolii și campanii de vaccinare în masă cu vaccinuri polizaharidice bivalente A/C sau trivalente A/C/W135 a populației supuse riscului,deși vaccinul MenAfriVac (vaccin meningococic de grup A) s-a dovedit eficient la persoanele tinere, fiind considerat un reper pentru parteneriatele pentru dezvoltarea de produse în zonele care dispun de resurse limitate.

Vaccinarea de rutină împotriva Streptococcus pneumoniae cu vaccinul pneumococic conjugat (VPC), care asigură protecție împotriva celor șapte serotipuri comune ale acestui agent patogen, reduce semnificativ incidența meningitei pneumococice.

Vaccinul polizaharidic pneumococic cu 23 de valențe este administrat doar anumitor grupuri de persoane (pacienți cu splenectomie, îndepărtarea chirurgicală a splinei); acest vaccin nu generează un răspuns imunitar semnificativ la toți pacienții, cum ar fi, de exemplu, copiii cu vârste mici.Introducerea Bacillus Calmette-Guérin în schema de vaccinare a copiilor a redus semnificativ rata de meningită tuberculoasă, dar diminuarea eficienței acestui vaccin în timpul perioadei adulte a impulsionat căutarea unui vaccin mai eficient.

Antibiotice

Profilaxia pe termen scurt cu antibiotice reprezintă o altă metodă de prevenție, în special în cazul meningitei meningococice. Tratamentul profilactic cu antibiotice (rifampicină, ciprofloxacină sau ceftriaxonă) poate reduce riscul de a contracta boala în cazul contactului direct cu persoana bolnavă, dar nu asigură protecție împotriva infectărilor ulterioare.S-a constatat că rezistența la rifampicină crește după utilizare, astfel încât s-a recomandat utilizarea altor medicamente.

Deși antibioticele sunt folosite frecvent în prevenția meningitei la persoanele cu fractură de bază de craniu, nu există suficiente dovezi care să stabilească dacă această abordare este benefică sau nocivă. Acest lucru este valabil atât în cazul pacienților care prezintă scurgeri de lichid cefalorahidian, cât și în cazul pacienților care nu prezintă astfel de scurgeri.

Abordare terapeutică

Meningita comportă un risc vital și, netratată, se asociază cu o rată ridicată a mortalității;întârzierea instituirii tratamentului se asociază cu o evoluție nefavorabilă a bolii Astfel, până la obținerea rezultatelor testelor de confirmare, trebuie să se inițieze tratamentul cu antibiotice cu spectru larg.

În cazul suspiciunii de meningită meningococică, se recomandă administrarea de benzilpenicilină înainte de transferul pacientului la spital. Este necesară administrarea intravenoasă de fluide în caz de hipotensiune (valoare scăzută a tensiunii) sau șoc. Deoarece meningita poate cauza câteva complicații precoce severe, se recomandă efectuarea unui control medical periodic care să permită identificarea din timp a unor astfel de situații și internarea persoanei într-o unitate de terapie intensivă, dacă este necesar.

La pacienții care prezintă un nivel foarte scăzut al stării de conștiență sau insuficiență respiratorie, poate fi necesară instituirea ventilației mecanice. Dacă există semne ale unei presiuni intracraniene crescute, pot fi luate măsuri pentru monitorizarea acesteia; în acest fel se va putea optimiza presiunea de perfuzie cerebrală și vor putea fi inițiate diferite tratamente pentru scăderea presiunii intracraniene cu ajutorul medicației (de exemplu, manitol).Convulsiile se tratează cu anticonvulsive.Hidrocefalia (blocarea circulației LCR) poate impune inserarea temporară sau pe termen lung a unui dispozitiv de drenaj, cum ar fi un șunt cerebral.

Meningita bacteriană

Antibiotice

Tratamentul empiric (tratament în lipsa unui diagnostic precis) trebuie instituit imediat, chiar înainte de cunoașterea rezultatelor puncției lombare și a examinării lichidului cefalorahidian.

Selectarea tratamentului inițial depinde în mare măsură de tipul bacteriei care a provocat meningita într-o anumită zonă și într-un anumit grup de populație. De exemplu, în Regatul Unit, tratamentul empiric include cefalosporine din generația a III-a, cum ar fi cefotaxima sau ceftriaxona. În SUA, unde rezistența streptococilor la cefalosporine este crescută, se recomandă ca în tratamentul inițial să se includă vancomicină.Cloramfenicolul, administrat fie independent, fie în combinație cu ampicilina, pare să ofere rezultate la fel de bune.

Tratamentul empiric poate fi ales ținând cont de vârsta pacientului, de un posibil traumatism cranian, anterior infecției, de o posibilă intervenție neurochirurgicală și de o posibilă prezență a unui șunt cerebral. La copiii de vârstă mică și la persoanele de peste 50 de ani, precum și la pacienții imunodeprimați, se recomandă includerea în tratament a ampicilinei, pentru a-i proteja împotriva infecției cu Listeria monocytogenes.

După ce se obțin rezultatele colorației Gram și după ce sunt identificate tipurile de bacterii care au cauzat infecția, antibioticele pot fi schimbate pentru a combate mai eficient agenții patogeni identificați. De regulă, obținerea rezultatelor culturii LCR durează mai mult (24–48 ore). După obținerea acestor rezultate, tratamentul empiric poate fi schimbat cu un tratament specific cu antibiotic, în funcție de microorganismul care a cauzat infecția și de sensibilitatea acestuia la antibiotice.

Pentru ca un antibiotic să fie eficient împotriva meningitei, acesta trebuie să fie activ împotriva bacteriei patogene dar, în același timp, să și ajungă la meninge într-o cantitate suficientă; există antibiotice cu putere scăzută de penetrație tisulară, astfel că acestea nu sunt foarte eficiente în cazul meningitei. Majoritatea antibioticelor utilizate în tratamentul meningitei nu au fost testate direct pe pacienți cu meningită, în cadrul unor studii clinice. Date pertinente au fost obținute în cea mai mare parte în urma studiilor de laborator efectuate pe iepuri. Meningita tuberculoasă necesită un tratament de lungă durată cu antibiotice. În timp ce tratamentul tuberculozei pulmonare durează, de regulă, șase luni, tratamentul meningitei tuberculoase durează cel puțin un an.

Steroizi

Tratamentul adjuvant cu corticosteroizi (de obicei dexametazonă) oferă anumite beneficii, printre care reducerea pierderii auzului și o evoluție neurologică mai favorabilă pe termen scurt la adolescenții și adulții din țările cu venit ridicat și cu o rată scăzută de infectare cu HIV.Există studii care indică o rată scăzută a mortalității,dar există și studii care nu indică acest lucru.Tratamentul cu corticosteroizi pare să fie benefic la pacienții cu meningită tuberculoasă sau cel puțin la cei care nu sunt infectați cu HIV.

Din acest motiv, ghidurile pentru tratamentul meningitei recomandă administrarea dexametazonei sau a unui corticosteroid similar chiar înainte de prima doză de antibiotic și continuarea administrării timp de patru zile.Întrucât beneficiile tratamentului se limitează la pacienții cu meningită pneumococică, anumite ghiduri recomandă ca administrarea dexametazonei să fie întreruptă atunci când se identifică o altă cauză a bolii.Metoda vizează atenuarea reacției inflamatorii.

Corticosteroizii adjuvanți au un rol diferit la copii față de adulți. Cu toate că beneficiul corticosteroizilor a fosr demonstrat atât la adulți cât și la copii în țările cu venit crescut, utilizarea acestora în țările cu venit scăzut nu este sprijinită de dovezi; nu este clar motivul acestei diferențe.Chiar și în țările cu venit înalt, beneficiul corticosteroizilor este observat numai când aceștia sunt administrați înaintea primei dozei de antibiotice și este maxim în cazurile de meningită cu H. influenzae,a căror incidență a scăzut în mod dramatic odată cu introducerea vaccinului Hib. Prin urmare, corticosteroizii sunt recomandați pentru tratamentul meningitei pediatrice dacă aceasta este cauzată de H. influenzae, și numai dacă sunt administrați înaintea primei doze de antibiotice; alte utilizări sunt controversate.

Meningita virală

Meningita virală necesită în mod obișnuit numai terapie de susținere; majoritatea virusurilor care provoacă meningită nu răspund la tratamentul specific. Meningita virală tinde să aibă o evoluție mai benignă comparativ cu meningita bacteriană. Virusul herpes simplex și virusul varicella zoster pot răspunde la tratamentul cu medicamente antivirale cum este aciclovir, dar nu există studii clinice specifice cu privire la eficacitatea acestui tratament.Cazurile ușoare de meningită virală pot fi tratate la domiciliu prin măsuri conservative, cum ar fi consumul de lichide, odihna la pat și tratamentul analgezic.

Meningita fungică

Meningita fungică, cum este meningita criptococică, se tratează prin administrarea pe termen lung a unor doze mari de antifungice, cum sunt amfotericina B și flucitozina.Creșterea tensiunii intracraniene este frecventă în meningita fungică și se recomandă efectuarea frecventă a puncțiilor lombare (zilnic, dacă este posibil) pentru reducerea tensiunii,sau, în alternativă, a drenajului lombar.

Prognostic

În absența tratamentului, meningita bacteriană este aproape întotdeauna letală. Din contră, meningita virală tinde să se rezolve spontan și este rareori letală. În condițiile administrării tratamentului, mortalitatea (riscul de deces) din cauza meningitei bacteriene depinde de vârsta persoanei și de cauza subiacentă. 20–30% dintre nou-născuți pot muri din cauza unui episod de meningită bacteriană.

Acest risc este mai redus la copiii mai mari, a căror mortalitate este de aproximativ 2%, dar crește din nou la aproximativ 19–37% din adulți. În afara vârstei, riscul de deces este anticipat de diverși factori, cum sunt agentul patogen implicat și timpul necesar eliminării agentului patogen din lichidul cefalorahidian,severitatea afecțiunii generalizate, nivelul scăzut al stării de conștiență sau un număr anormal de scăzut al globulelor albe sanguine în LCR.Meningita cauzată deH. influenzae și meningococi are un prognostic mai bun comparativ cu cazurile cauzate de streptococi de grup B, coliformi și S. pneumonia.Meningita meningococică are, de asemenea, o mortalitate mai mică (3–7%) la adulți, comparativ cu boala pneumococică.

La copii pot apărea mai multe dizabilități, care pot fi rezultatul leziunilor la nivelul sistemului nervos, incluzând pierderea auzului de cauză neurosenzorială, epilepsie, învățare, dificultăți comportamentale și scăderea inteligenței. Acestea apar la aproximativ 15% dintre supraviețuitori. În unele cazuri, pierderea auzului poate fi reversibilă.66% dintre toate cazurile apărute la adulți evoluează fără dizabilități. Problemele principale sunt reprezentate de surditate (14%) și tulburare cognitivă (10%).

Epidemiologie

Cu toate că meningita este o boală cu declarare obligatorie în multe țări, rata exactă de incidență nu este cunoscută. Meningita bacteriană apare, anual, la aproximativ 3 persoane din 100000 în țările vestice. Studiile populaționale pe scală largă au arătat că meningita bacteriană este mai frecventă, cu 10,9 cazuri din 100000, și apare mai des vara. În Brazilia, rata meningitei bacteriene este mai mare, cu 45,8 cazuri din 100000, anual.Africa sub-sahariană a fost afectată de epidemii importante de meningită meningococică timp de peste un secol,ducând la etichetarea acesteia ca „zona cu meningită”.

Epidemia apare de obicei în sezonul uscat (decembrie-iunie) iar valul de epidemii poate dura între doi și trei ani, dispărând în timpul sezonului ploios. În această zonă se întâlnesc rate de atac de 100–800 cazuri la 100000 locuitori,asistența medicală fiind deficitară. Aceste cazuri sunt provocate în mod predominant de meningococi.

Cea mai mare epidemie înregistrată vreodată a cuprins întreaga regiune, provocând peste 250000 cazuri de îmbolnăviri și 25000 de decese.

Boala meningococică apare în epidemii, în zone în care trăiesc împreună multe persoane pentru prima dată, de exemplu cazarme militare în timpul mobilizărilor, campusuri universitare și pelerinaje anuale Hajj.

Deși caracteristicile ciclurilor epidemice în Africa nu sunt bine înțelese, mai mulți factori au fost asociați cu apariția epidemiilor în zonele cu meningită. Aceștia includ: afecțiuni medicale (sensibilitatea imunologică a populației), condiții demografice (călătorii și deplasări masive ale populației), condiții socio-economice (supraaglomerări și condiții de trai precare), condiții climatice (secetă și furtuni de praf) și prezența infecțiilor concomitente (infecții respiratorii acute).

Există diferențe semnificative în distribuția locală a cauzelor de meningită bacteriană. De exemplu, în timp ce N. meningitides de grup B și C provoacă majoritatea episoadelor de boală în Europa, grupul A este evidențiat în Asia și continuă să predomine în Africa, unde provoacă cea mai mare parte a epidemiilor majore în zonele cu meningită, fiind responsabil de aproximativ 80% – 85% din cazurile documentate de meningită meningococică.

Istoric

Unii sugerează că este posibil ca Hipocrate să-și fi dat seama de existența meningitei, și se pare că meningismul era cunoscut de către medicii din perioada prerenascentistă, precum Avicenna.Descrierea meningitei tuberculoase, denumită pe atunci "hidropizie la nivelul creierului", este deseori atribuită medicului Sir Robert Whytt din Edinburgh, într-un raport postum apărut în 1768, cu toate că legătura cu tuberculoza și agentul patogen al acesteia nu a fost efectuată până în secolul următor.

Se pare că meningita epidemică este un fenomen relativ recent.Prima epidemie majoră înregistrată a apărut la Geneva în 1805.La scurt timp după aceasta au fost descrise alte câteva epidemii în Europa și Statele Unite, iar primul raport privind o epidemie în Africa a apărut în 1840. Epidemiile africane au deveni mult mai frecvente în secolul 20 începând cu o epidemie majoră care a cuprins Nigeria și Ghanaîn 1905–1908.

Primul raport de meningită având ca punct de plecare o infecție bacteriană a fost efectuat de către bacteriologul austriac Anton Weichselbaum, care a descris în 1887 meningococul.Mortalitatea din cauza meningitei era foarte mare (peste 90%) în primele raportări.

În 1906 a fost produs antiserul la cai; acesta a fost dezvoltat ulterior de către omul de știință american Simon Flexner și a marcat o scădere a mortalității din cauza bolii meningococice.În 1944 s-a raportat pentru prima dată despre eficacitatea penicilinei în meningită.Introducerea, la sfârșitul secolului al XX-lea, a vaccinurilor anti-Haemophilus a dus la o scădere marcată a cazurilor de meningită asociate cu acest patogen, iar în 2002 au apărut dovezi potrivit cărora tratamentul cu steroizi ar putea ameliora prognosticul meningitei bacteriene.

Capitolul 4. Tratamentul meningitei

4.1 PENICILINA G POTASICA

Substanta activa: benzylpenicillinum kalicum
Prezentare farmaceutica 
flacoane continand: benzilpenicilina potasica 400 000 u.i., 1 000 000 u.i. sau 5 000 000 u.i. sub forma de pulbere pentru prepararea de solutieinjectabila.

Actiune terapeutica 
Antibiotic bactericid fata de cocii grampozitivi si gramnegativi, unii bacili grampozitivi, spirochete si actinomicete. Sunt indeosebi sensibili streptococii, pneumococii, gonococii, meningococii, germenii gangrenei gazoase, bacilul carbunos, actinomicetele, spirochetele; majoritatea tulpinilor de stafilococ au devenit rezistente (stafilococ i penicilinazo-secretori). Efectul antibacterian este rapid si de durata relativ scurta. Realizeaza concentratii plasmatice mari (comparativ cu Penicilina V si cu Moldamin).

Indicatii 
Infecti cu germeni sensibili: pneumonie, empiem, meningita cu pneumococ, endocardita cu streptococ viridans (in asociatie cu streptomicina sau gentamicina), meningococemie, meningita cu meningococ, infectii severe cu anaerobi, sifilis (neurosifilis , sifiliscardiovascular, sifilis congenital la nou-nascuti), actinomicoza, antrax,gangrena gazoasa, tetanos, infectii cu Listeria; sterilizarea purtatorilor de bacili difterici; profilactic, la bolnavii cu valvulopatii care sufera interventii dentare (se asociaza cu streptomicina) si cu ocazia interventiilor pe intestin sau tractul genito-urinar (se asociaza cu streptomicina, kanamicina sau gentamicina). Se prefera penicilinei G sodice in caz de retentie hidrosalina.

Mod de administrare 
In injectii intramusculare, in injectii intravenoase sau in perfuzii intravenoase, obisnuit 1 200 000-6 000 000 u./zi la adulti si 400 000-1 200 000 u./zi la copii, fractionat, la 4-8 ore interval; in infectiile grave, injectii sau perfuzii intravenoase cu 10-50 milioane u.i./zi.

Reactii adverse 
Reactii alergice: urticarie (relativ frecvent), edem angioneurotic, febra, inflamatii articulare (rar), dermatita exfoliativa, soc anafilactic (foarte rar) – atentie! sunt posibile accidente anafilactice acute letale, suprainfectii cu Proteus, Pseudomonas, Candida; convulsii (la doze mari, intravenos), anemie hemolitica, leucopenie, trombocitopenie, nefropatii (la dozele mari, rareori); reactie Herxheimer, uneori, la prima injectie de penicilina in sifilis; durere la locul injectie i intramusculare.
Contraindicatii 
Alergie la penicilina – instituirea tratamentului cu Penicilina G sau alte peniciline (alergia este incrucisata), pe orice cale si in orice doze, impune investigarea anamnestica ingrijita, pentru decelarea eventualelor reactii alergice specifice in antecedente si evitarea accidentelor de acest tip; prudenta la bolnavii cu diferite afectiuni alergice; folosirea in aplicatii locale trebuie evitata (provoaca frecvent sensibilizare). Prudenta cand se administreaza doze mari la bolnavii cuinsuficienta cardiaca (aport de potasiu). Poate interfera cu determinarea urobilinogenului si a glucozei urinare.

4.2 Oxacilina 250 Mg Europharm

Substanta activa: oxacillinum natricum

Compozitie
O capsula contine oxacilina 250 mg (sub forma de oxacilina sodica monohidrat 275 mg) si excipienti: amidon de porumb, stearat de magneziu, talc, dioxid de siliciu coloidal.
Indicatii Terapeutice
Infectii provocate de stafilococi si streptococi sensibili la oxacilina:
• infectii ale aparatului respirator;
• infectii otorinolaringologice;
• infectii cutanate;
• infectii osoase.
Septicemii si endocardite in continuarea tratamentului parenteral.

Contraindicatii
Alergie la oxacilina, la alte peniciline sau la oricare dintre componentii produsului.
Precautii
Aparitia oricarei manifestari alergice impune intreruperea tratamentului. Cu toate ca reactiile alergice grave la oxacilina sunt foarte rare, inaintea inceperii tratamentului este necesara efectuarea unei anamneze atente. Trebuie luat in considerare riscul alergiei incrucisate cu cefalosporinele.
Interactiuni
Exista relatii de antagonism ale oxacilinei cu rifampicina si chinina. Oxacilina poate micsora eficacitatea contraceptivelor orale (prin influentarea florei intestinale). Probenecidul si mezlocilina inhiba eliminarea renala a oxacilinei. Acidul acetilsalicilic si sulfonamidele deplaseaza oxacilina de pe proteinele plasmatice.
Atentionari speciale
Copii: La nou-nascuti oxacilina se administreaza cu prudenta, datorita riscului de hiperbilirubinemie (prin deplasarea bilirubinei de pe proteine), chiar icter nuclear. 

Sarcina si alaptarea: 
Cu toate ca studiile efectuate la animale nu au evidentiat potentialteratogen sau fetotoxic, oxacilina trebuie utilizata cu prudenta la femeile insarcinate. Deoarece oxacilina trece in laptele matern, in timpul administrarii produsului trebuie luata in considerare eventualitatea intreruperii alaptarii.
Efecte asupra capacitatii de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje: 
Nu are efecte asupra capacitatii de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje.
Doze si mod de administrare
Adulti: 2-4 capsule (500-1000 mg) la intervale de 6 ore. Copii: 50-100 mg/kg/zi, fractionat la intervale de 6 ore. Se administreaza preferabil cu o jumatate de ora inainte de masa, cu apa. In caz de insuficientarenala severa oxacilina se poate administra in doza uzuala. 
Reactii adverse: Relativ frecvent reactii alergice, manifestate prin febra, urticarie, eozinofilie, edem Quincke. Ocazional tulburari digestive, cum sunt greata, varsaturi, diaree. Rareori enterocolitapseudomembranoasa, nefropatie interstitiala acuta imunoalergica, anemie, leucopenie si trombocitopenie reversibile, cresteri moderate ale valorilor serice ale transaminazelor. Foarte rar soc anafilactic.
Efecte Adverse
Supradozaj: 
Oxacilina, ca si alte peniciline, este practic lipsita de toxicitate in conditii clinice.
Dozele foarte mari pot provoca convulsii si hemoragii.
Fenomenele toxice sunt favorizate de insuficienta renala.

Ambalaj
Cutie cu un blister a 12 capsule.

OXACILINA, Capsule

Substanta activa: oxacilinum natricum

capsule 
Forma de prezentare 
Cutie plianta de carton cu 1 blister continand 12 capsule
Compozitie 
Oxacilina sodica monohidrat, echivalent cu 250 mg oxacilina/capsula
Proprietati 
Oxacilina este o penicilina semisintetica apartinand grupei izoxazolilpenicilinelor. Penicilinele apartinand acestei grupe sunt eficace in infectiile provocate de majoritatea stafilococilor, fapt pentru care se mai numesc si peniciline antistafilococice.

Datorita catenei voluminoase prezente in molecula, oxacilina este rezistenta la actiunea hidrolitica apenicilina zei, beta-lactamaza secretata de stafilococii rezistenti lapenicilina G (protectia stereochimica impiedica enzima sa atinga nucleul beta-lactamic si sa il desfaca). Actiunea bactericida fata de stafilococul auriu este sinergica cu cea a aminoglicozidelor. In rest spectrul antibacterian al oxacilinei este asemanator celui al penicilinei G, darsensibilitatea germenilor este mai mica; CMI fata de stafilocociipenicilina zo-negativi si fata de streptococi (exceptand pneumococii)sunt mai mari. Enterococul si germenii gramnegativi sunt putin sensibili.

Rezistenta la izoxazolilpeniciline: 

Exista o rezistenta intrinseca legata de o structura diferita a peretelui celular, in cazul germenilor rezistenti (modificarea sau absenta unei proteine tinta). Este cazul unor tulpini de stafilococi si tulpini de Streptococcus epidermidis. Stafilococii rezistenti la meticilina sunt rezistenti la toate penicilinele si cefalosporinele, la streptomicina si tetraciclina, dar sunt sensibili la rifampicina, vancomicina si eritromicina.

Rezistenta unor germeni gramnegativi (Neisseria, Enterobacteriaceae, Pseudomonas) se datoreaza faptului ca oxacilina nu poate traversa peretele exterior al celulei, ca si unei afinitati reduse pentru proteinele membranare specifice.

Farmacocinetica 
Este relativ stabila fata de acidul clorhidric din stomac, dar absorbtia intestinala este limitata, astfel ca biodisponibilitatea sistemica, dupa administrare orala, este de numai 30%. O doza unica de 250 mg administrata oral realizeaza o con-centratie plasmatica de 1,65 mcg/ml dupa o ora. Aceeasi doza injectata intramuscular realizeaza in 30 min o concentratie plasmatica maxima de 5,3 mcg/ml. Oxacilina se leaga de proteinele plasmatice in proportie de 94,2%. Efectul este de scurta durata, corespunzator unui timp de injumatatire de 30-40 minute.

Se distribuie larg in tesuturi si in lichidele pleural, pericardic, peritoneal si sinovial; realizeaza niveluri corespunzatoare celor din plasma.

Concentratiile din oase sunt suficiente pentru eradicarea stafilococilor; nivelurile in lichidul cefalorahidian sunt insa mici. Trece prin placenta si se excreta in laptele matern. Epurarea se face atat prin metabolizare (45% din doza administrata), cat si prin eliminare renala (30%), in principal prin filtrare glomerulara si secretie tubulara. Oxacilina prezinta o inactivare destul de rapida in organism; din aceasta cauza tendinta de acumulare este mai scazuta la pacientii cu insuficienta renala fata de celelalte izoxazolilpeniciline.

Indicatii 
Tratamentul infectiilor stafilococice. Infectii ale pielii si ale tesuturilor moi: dermatite, furunculoze, antrax, flegmoane, limfadenite, mastite, plagi si arsuri infectate. Infectii ORL: abcese dentare, otite externe. Infectii ale tractului urogenital: sunt rareori datorate stafilococilor penicilinazo-secretori (pielonefrite, pielocistite, endometrite). Alte infectii: osteomielite, artrite purulente, enterocolite cu stafilococ. In cazul endocarditelor sau al septicemiilor stafilococice se va recurge latratament parenteral

Mod de administrare 
Durata tratament ului depinde de tipul si gravitatea infectiei, de raspunsul clinic al bolnavului la medicatie. In infectiile stafilococice severe, tratament ul va dura minimum 14 zile. Acesta trebuie continuat cel putin 48 de ore de la disparitia febrei si a simptomelor bolii. In cazul endocarditei si al osteomielitei, durata terapiei cu oxacilina poate fi si mai lunga.

Contraindicatii 
Hipersensibilitate la peniciline si cefalosporine.

Reactii adverse 
Reactiile alergice la peniciline apar la 0,7-10 % din bolnavi. Sensibilizarea rezulta de obicei printr-un tratament anterior, dar anumiti pacienti prezinta fenomene alergice la primul contact cu o penicilina . Au fost observate doua tipuri de reactii alergice: imediate si intarziate. Reactiile imediate survin de obicei la 20 de minute de la administrare si se manifesta in functie de severitate prin urticarie si prurit pana laedem angioneurotic, laringospasm , bronhospasm , hipotensiune, colaps vascular si exitus.

Asemenea reactii anafilactice sunt foarte rare. Un alt tip de reactie imediata poate sa apara in intervalul 20 de minute – 48 de ore de la administrare si se manifesta prin urticarie , prurit , febra; mai rar pot sa apara edem , spasm laringian si hipotensiune. Reactiile intarziate la peniciline apar dupa 48 de ore de la ingestie, uneori chiar dupa 2-4 saptamani de la debutul tratament ului.

Simptomele sunt cele caracteristice unui sindrom de tip boala serului,urticarie , mialgii, febra, artralgii, dureri abdominale, eruptii cutanate. Pot sa apara si simptomele unei tulburari gastrointestinale: greata, varsaturi, diaree, stomatita. Sistemul nervos central: Pot surveni reactii neurotoxice similare celor observate in decursul unui tratament cupenicilina G, mai ales la pacientii cu insuficienta renala.

Sistemul urogenital:

S-a semnalat aparitia unei nefrite interstitiale la utilizarea izoxazolilpenicilinelor. Aceasta se poate manifesta prin eruptie cutanata, febra, eozinofilie, hematurie, insuficienta renala.

Aceste reactii suntreversibile, disparand dupa intreruperea tratament ului. Sistemul gastrointestinal: Se va tine cont de posibilitatea unei colite pseudomembranoase la aparitia diareei in urma tratament ului cu oxacilina. Izoxazolilpenicilinele pot sa modifice flora normala a colonului, favorizand astfel proliferarea germenilor din genul Clostridium. Studiile efectuate au aratat ca o toxina produsa de Clostridium difficile constituie cauza esentiala a colitei legate de utilizarea antibioticelor.

Cazurile usoare de colita raspund la simpla oprire a tratament ului. In cazurile severe se recurge la administrare de vancomicina pe cale orala. Alte reactii: Pot sa apara agranulocitoza, neutropenie, depresie medulara. Au fost raportate cazuri de hepatotoxicitate, manifestate prin febra, greturi si varsaturi, asociate unei cresteri GOT.

Precautii 
Penicilinele antistafilococice nu se administreaza la persoanele cuhipersensibilitate la peniciline. Se impune prudenta la bolnavii cu antecedente de astm sau diateza alergica. Se evita administrarea peros la bolnavii cu infectii severe sau cu tulburari gastrointestinale. Poate sa apara o suprainfectie cu microorganisme rezistente, in care caz se intrerupe administrarea oxacilinei. In cazurile grave in care se suspecteaza o infectie cu stafilococi secretori de penicilinaza, tratamentul cu oxacilina se incepe inainte de a obtine rezultatul examenului microbiologic.

Se vor supraveghea functiile: renala, hepatica si hematopoietica in cursul unei terapii indelungate cu oxacilina. Se vor urmari numarul de hematii, leucocite, nivelul ureei si al creatininei serice; dozele vor fi adaptate in functie de evolutia acestor valori. Se va urmari periodic si nivelul seric al transaminazelor, pentru a depista o pos ibila aparitie a unor anomalii ale functiei hepatice.

Neexistand studii controlate care sa demonstreze inocuitatea izoxazolilpenicilinelor, acestea se vor administra la femeia insarcinata doar in caz de stricta necesitate. Deoarece oxacilina se excreta in laptele matern, se va lua in considerare pos ibilitatea aparitiei unei sensibilizari la peniciline a sugarului.

Interactiuni 
Se va evita asocierea cu antibiotice bacteriostatice (ex: tetraciclina), acestea putand sa antagonizeze efectul bactericid al penicilinelor.

Conditii de pastrare 
La temperatura ambianta, ferit de lumina si umezeala.

OXACILINA, flacon injectabil 

Substanta activa: oxacilinum natricum

Indicatii: Principala indicatie o constituie infectiile cu stafilococi rezistenti la penicilina G si sensibili la oxacilina (furuncule simple si antracoide, celulite, abcese, plagi infectate); infectii respiratorii; alte infectii ca:osteomielita , infectii urinare, enterocolita stafilococica; septicemia cu stafilococ. 
Oxacilina mai este indicata in pneumonia franca lobara cu Dipl. pneumoniae si infectiile cu Str. pyogenes sensibili; angine, scarlatina, procese infectioase inflamatorii circumscrise si generalizate. 
Compozitie: Capsulele contin 0,275 g de monohidrat de oxacilina sodica (echivalent cu 0,250 g de oxacilina), iar flacoanele injectabile – 0,275 g, 0,550 g, 1,100 g oxacilina sodica (echivalent cu 0,250 g, 0,500 g, 1,000 g oxacilina acida). 
Actiune farmacoterapeutica: Penicilina de semisinteza. Oxacilina este penicilinazo- si acido-rezistenta. Spectrul de actiune este asemanator cu al penicilinei G, antibioticul fiind insa activ mai ales fata de Staphilococcus aureus penicilinazo-pozitiv, Dipl. pneumoniae si Str. pyogenes. Se resoarbe bine atat dupa administrare perorala, cat si dupa injectare intramusculara. Nivelul sanguin dupa administrare parenterala este aproximativ dublu fata de cel constatat dupa administrarea per os. Eliminarea se face cu precadere prin urina. 

Contraindicatii:

Oxacilina este contraindicata la bolnavii cu antecedente alergice la alte peniciline sau la cefalosporine, de asemenea in infectiile cu germeni sensibili la penicilina G sau insensibili la oxacilina. 
Posologie si mod de administrare: Adulti si copii cu o greutate de peste 40 kg: in infectiile usoare sau de gravitate medie (stafilococii cutanate, respiratorii) se administreaza preferabil capsule: 0,250-0,500 g la 6 sau 4 ore, timp de 5 zile. In infectiile grave se administreaza – preferabil parenteral – cate 1 g la 6 sau 4 ore. Capsulele se vor administra de preferinta cu 1-2 ore inaintea meselor, resorbtia fiind influentata nefavorabil de prezenta alimentelor in stomac. Copii cu o greutate sub 40 kg: in infectiile usoare si de intensitate medie se administreaza minimum 0,050 g/kg corp/zi, in doze fractionate la 6 ore interval, timp de 5 zile.

Pentru infectiile mai severe se recomanda doza zilnica de 0,100 g/kg corp chiar mai mult, in prize la 6 sau 4 ore. In infectiile cu streptococ beta-hemolitic administrarea preparatului trebuie continuata cel putin 10 zile pentru a preveni reumatismul poliarticular acut sau glomerulonefrita acuta. 
Efecte secundare: In general, toleranta oxacilinei este buna; rareori pot aparea: rasuri cutanate, prurit, urticarie, eozinofilie, tulburari digestive (greata, varsaturi, diaree ) febra. La nou-nascutii si sugarii carora li se administreaza 150-175 mg/kg corp/zi, pot aparea tranzitor: hematurie, albuminurie si azotemie. Rareori s-a inregistrat cresterea GOT si disfunctia reversibila hepato -celulara. 
Prezentare farmaceutica: Flacoane cu 12 capsule sau blistere a 10 capsule. Flacoane injectabile a 0,250 g. Flacoane injectabile a 0,500 g. Flacoane injectabile a 1,000 g. 

Conditii de pastrare: La adapost de caldura si umiditate. 

Producator: Antibiotice-Iasi 

OXACILINA FORTE 

Substanta activa: oxacilinum natricum

Indicatii : Este antibioticul de electie in infectiile stafilococice localizate la diferite nivele: tesut cutanat, tesut osos, tract respirator, urechea medie, tract urinar, organe urogenitale. Este recomandat in infectii stomatologice cu stafilococ, infectii mixte cu streptococ si stafilococi penicilinazo-rezistenti. 
In asociere cu ampicilina se poate folosi in tratamentul infectiilor cu gramnegativi pentru a proteja ampicilina de inactivare. 
Calea parenterala se utilizeaza de regula pentru septicemii si endocardite. Se poate folosi ca tratament preventiv de scurta durata in interventiile chirurgicale, cu risc inalt (interventii ortopedice, cardiovasculare). Se recomanda evitarea utilizarii in infectii cu germeni sensibili la penicilina G, in sifilis, gonoree. 
Contraindicatii : 
Alergie la peniciline. Precautii la nou-nascuti si la bolnavii cuinsuficienta hepatica. Prudenta la alergici si bolnavi bronsici. Nu este indicata pe cale orala in infectii grave. 

Reactii adverse : 
Incidenta reactiilor adverse este scazuta: manifestari alergice: urticarie, eozinofilie, rar soc anafilactic; manifestari gastrice: greata, voma, diaree ; suprainfectii cu Pseudomonas, Proteus , Candida , foarte rar enterocolita pseudomembranoasa; rareori cresteri moderate ale transaminazelor, hepatita ; reactii hematologice reversibile: anemie, trombocitopenie , leucopenie. 
Compozitie : 
Oxacilina 250 mg; Oxacilina Forte 500 mg – capsule continand cantitatea echivalenta de oxacilina sodica monohidrat echivalenta cu 250, respectiv 500 mg oxacilina. Oxacilina 500 mg; Oxacilina 1 g – pulbere pentru solutie injectabila continand oxacilina sodica corespunzatoare la 500 mg, respectiv 1 g oxacilina (produse realizate in colaborare cu Bristol-Myers Squibb). 
Actiune : 
Oxacilina face parte din grupa penicilinelor de semisinteza antistafilococice. Datorita radicalului izoxazolil grefat pe nucleul penicilanic este împiedicata stereochimic actiunea beta-lactamazelor, antibioticul fiind eficient asupra majoritatii tulpinilor de stafilococi penicilinazo-secretori. Spectrul microbian este identic cu al penicilinei G, dar intensitatea actiunii este mult mai mica. Este utilizata in special pentru actiunea sa antistafilococica sinergica cu a aminoglicozidelor.

Rezistenta unor germeni gramnegativi (Neisseria sp., Enterobacteriaceae, Pseudomonas) se datoreaza imposibilitatii de a penetra in interiorul celulei bacteriene datorita unei afinitati scazute pentru proteinele membranare. Prezinta o absorbtie suficient de buna dupa administrare orala (30%), care asigura concentratii terapeutice de 1,65 microg/ml dupa o ora de la administrarea unei doze unice de 250 mg. Legarea de proteinele plasmatice este de 92-95%. Se distribuie in tot organismul, inclusiv la nivelul oaselor si in lichidele pleural, sinovial, pericardic si peritoneal. Timpul de injumatatire este de 30-40 minute, necesitand o administrare la intervale de 4-6 ore. Metabolizarea este rapida, 45% trecand in forme inactive terapeutic. Eliminarea se realizeaza preponderent renal, prin filtrare glomerulara si secretie tubulara. Datorita metabolizarii rapide oxacilina nu se acumuleaza in organism la pacientii cu insuficienta renala. 

Administrare : 
Adulti: oral 500 mg la fiecare 6 ore, minim 5 zile, cu o ora inainte sau doua ore dupa mese. Doza maxima este de 6 g in 24 de ore.Parenteral 1 g la 12 ore. Maxim 12 g/zi. Copii: 50 mg/kg corp/zi fractionat in 4 prize. I.m. 50 mg/kg corp/zi. in infectii grave se poate creste pina la 300 mg/kg corp/zi. 

Doza : 500mg 
Ambalaj : Cutie x 1 blist. x 10 caps.; (1 an) 
Firma producatoare : LEK PHARMATECH SRL 

4.3 AMPICILINA

Substanta activa: ampicilinum

capsule 
Compozitie 
Capsule operculate continand ampicilina trihidrat echivalent la 250 mg ampicilina anhidra. Plicuri a 1 g si 2 g pulbere granulata efervescenta continand ampicilina trihidrat echivalent la 125 mg si, respectiv, 250 mgampicilina anhidra. Flacoane continand ampicilina sodica corespunzator la 250 mg, 500 mg, 1 g si 2 g ampicilina anhidra sub forma de pulbere pentru prepararea de solutii injectabile.
Actiuni farmacoterapeutice: Penicilina semisintetica cu spectru larg de actiune, cuprinzand in afara germenilor sensibili la penicilina G si enterococi, listerii, Haemophilus influenzae, Salmonellae, Shigellae si pentru concentratii mari, E. coli si unele specii de Proteus. Amplicilina fiind distrusa de penicilina za este inactiva fata de germenii penicilinazo-secretori. Fata de germenii grampozitivi ampicilina este mai putin activa decat penicilina G. Rezistenta diferitelor tulpini se poate instala frecvent in cursul terapiei. Uneori prezinta rezistenta incrucisata cupenicilina G, carbenicilina, cefalosporine. Ampicilina este activa pe cale orala, se elimina sub forma activa prin urina si prin bila.

Indicatii 
Infectii urinare, biliare, digestive provocate de germeni gramnegativi, Salmonellae, Shigellae, E. coli, Proteus, meningite, endocardite, septicemii, infectii respiratorii in special in cele cu H-influenzae; gonoree; piodermite, abcese, furuncule, infectii chirurgicale.
Mod de administrare 
Adulti: oral 2-4-6 g/zi fractionat la interval de 6 ore, cu 1/2-1 ora inainte de mese. In infectii severe se injecteaza i.m. sau i.v. 4-8 g/zi, fractionat la 4-6 ore. Copii: oral 50-200 mg/kg corp/zi in 4 prize. In meningite 200-400 mg/kg corp/zi in 3-4 prize. Intrarahidian in completarea tratamentului se administreaza o singura data pe zi 5 mg la sugar, 10 mg la copilul mic si 15-25 mg la copilul mare sau adult, folosind o solutie cu concentratia de 5 mg/ml.
Prepararea solutiilor: 

Pentru administrarea i.m. continutul unui flacon se dizolva in 1,5 ml apa distilata sterila si se injecteaza profund. Pentru injectarea i.v. continutul unui flacon se dizolva in 10-20 ml apa distilata sau solutie fiziologica sterila . Se agita energic pentru dizolvarea intregii cantitati de substanta. Solutiile se inactiveaza rapid prin pastrare, chiar la frigider, de aceea se vor prepara imediat inainte de intrebuintare. Continutul unui plic se dizolva in 40-50 ml de lichid; solutia se bea imediat.
Reactii adverse 
Relativ frecvent reactii alergice: prurit, eruptii cutanate, urticarie, edemangio-neurotic, febra, tulburari gastro-intestinale (inapetenta, greata, varsaturi, diaree, dureri abdominale), cresterea tranzitorie a GOT; foarte rar anemie, trombocitopenie, purpura trombocitopenica siagranulocitoza de natura alergica, de obicei reversibile la oprirea tratamentului; suprainfectiile intestinale cu Candida, Klebsiella sau Pseudomonas.
Contraindicatii si precautii 
Alergie la penicilina; mononucleoza infectioasa. Prudenta la bolnavii cuinsuficienta renala (posologie redusa).

Prezentare farmaceutica 
Flacoane cu 20 capsule sau blistere a 10 capsule. Plicuri termosudate cu 1 g si 2 g pulbere. Cutii cu 25, 50 sau 100 flacoane a 0,250 g, 0,500 g, 1 g si 2 g pulbere injectabila.

Ampicilina 250 Mg Europharm

Substanta activa: ampicilinum

Compozitie
O capsula contine 250 mg ampicilina (sub forma de ampicilina trihidrat) si excipienti: amidon de porumb, talc, stearat de magneziu, dioxid de siliciu coloidal.
Indicatii Terapeutice
• infectii ale aparatului respirator – faringite si pneumonii bacteriene, acutizari ale bronsitei cronice;
• infectii ORL – otite medii acute, sinuzite;
• infectii ale aparatului urogenital – infectii urinare, uretrita gonococica;
• infectii digestive: infectii biliare, febra tifoida si paratifoida (nu de prima linie);
• alte infectii: meningita bacteriana, endocardita bacteriana, septicemie, listerioza

Contraindicatii
Alergie la peniciline, mononucleoza infectioasa.
Precautii
Aparitia oricarei manifestari alergice impune intreruperea tratamentului. Trebuie sa se tina seama de riscul aparitiei reactiilor alergice incrucisate cu antibioticele din grupa cefalosporinelor.
Interactiuni
Administrarea concomitenta cu alopurinolul determina cresterea riscului de aparitie a eruptiilor cutanate (mai ales la pacientii cu hiperuricemie). Ampicilina scade eficacitatea contraceptivelor orale care contin estrogeni. La doze mari, ampicilina interfera cu metodele de determinare a glicemiei, a proteinelor serice totale prin reactie colorimetrica si a glucozuriei prin reactie colorimetrica semi-cantitativa. Metodele enzimatice de determinare a glucozei nu sunt influentate.
Atentionari speciale
In caz de insuficienta renala, doza de ampicilina se calculeaza in functie de clearance-ul creatininei sau de creatininemie.

Sarcina si alaptarea: 
Deoarece nu exista studii clinice controlate la om, iar rezultatele obtinute prin studiile la animale nu sunt predictive la om, ampicilina se administreaza in timpul sarcinii numai daca este absolut necesar. Deoarece ampicilina se excreta in laptele matern si poate producesensibilizare la sugar, se va lua in considerare fie intreruperea alaptarii, fie intreruperea administrarii medicamentului.

Capacitatea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje: 
Ampicilina nu influenteaza capacitatea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje.

Doze si mod de administrare
Adulti, adolescenti si copii cu greutate mai mare de 20 kg. Oral, obisnuit 250-500 mg la fiecare 6 ore. La nevoie doza poate fi crescuta de obicei fara a depasi 4 g pe zi. in insuficienta renala doza se calculeaza de catre medic.
Efecte Adverse
Frecvent pot sa apara manifestari alergice (urticarie, eozinofilie, edemQuincke, soc anafilactic), eruptii maculopapuloase de etiologie alergica sau nu, tulburari digestive (greata, varsaturi, diaree, candidoza). Foarte rar au fost observate cresteri moderate si tranzitorii ale transaminazelor serice, anemie, leucopenie, trombocitopenie, nefritainterstitiala acuta, enterocolita pseudomembranoasa.Administrarea unor doze mari la pacientii cu insuficienta renala poate produceencefalopatie metabolica cu tulburari de constienta, miscari anormale si convulsii.
Ambalaj
Cutie cu 2 blistere a 10 capsule. Cutie cu 100 blistere a 10 capsule.

AMPICILINA 500 Mg

Substanta activa: ampicillinum

capsule 
Compozitie 
O capsula contine 0,500 g ampicilina anhidra sub forma de ampicilinatrihidrat.

Actiune farmacoterapeutica 
Penicilina semisintetica cu actiune bactericida activa atat pe cale orala cat si in injectii; spectrul antibacterian, relativ larg, cuprinde pe langa streptococi, si alti germeni sensibili la benzilpenicilina (fata de care actiunea este ceva mai slaba), o serie de germeni gramnegativi – multe tulpini de Haemophilus influenzae, unele tulpini de E.coli, Salmonella, Shigella si Proteus mirabilis, Lysteria monocytogenes este foarte sensibila, cocii grampozitivi Moraxella (Branhamella) catarrhalis, Neisseria gonorhoeae si Neisseria meningitidis sunt de asemenea sensibile. Ampicilina are de asemenea activitate similara benzilpenicilinei impotriva altor organism e, inclusiv numerosi anaerobi si Actinomyces spp. Nu este activa fata de Pseudomonas, multe tulpini de Klebsiella-Enterobacter, Serratia si Proteus vulgaris, ca si fata de stafilococi secretori de penicilinaza.

Ampicilina este relativ stabila in mediul gastric acid si se resoarbe relativ bine din tractul gastrointestinal. Deoarece prezenta alimentelor in stomac poate interfera cu absorbtia ampicilinei, este de preferat ca ampicilina sa se administreze cu cel putin 30 minute inainte de mese. Concentratiileplasma tice maxime se obtin in 1-2 ore dupa administrarea unei doze pe cale orala de 500 mg, la valori cuprinse intre 2-6 mcg/ml. Distributia ampicilinei in organism este larga, concentratii terapeutice se pot obtine in lichidul pleural, articular sau ascitic. Ampicilina traverseaza bariera placentara si mici concentratii se obtin in laptele matern. Difuziunea in lichidul cefalorahidian este scazuta, daca meningele nu este inflamat. Aproximativ 20% se leaga de proteinele plasma tice, iar timpul de injumatatire in plasma este de 1-1,5 ore, aceste valori pot creste la nou-nascuti si varstnici. In insuficienta renal a s-au obtinut valori de 7-10 ore pentru timpul de injumatatire. Ampicilina este metabolizata partial in acid peniciloic care este excretat prin urina. Clearance-ul renaleste intarziat de probenecid. Concentratii crescute de ampicilina se obtin in bila, intra in circuitul enterohepatic si este excretata partial prin fecale .

Indicatii 
Ampicilina este utilizata in tratamentul infectiilor cu germeni sensibili: infectii ale tractului biliar, bronsita, endocardita, epiglotita , gastroenterita (inclusiv enterita cu E.coli, Salmonella si shigelloza), gonoree, listerioza, meningita, otita medie, peritonita, pneumonie, septicemie, febra tifoida si paratifoida, infectii ale tractului urinar.
Contraindicatii 
Alergie la peniciline (se investigheaza sensibilitatea); mononucleozainfectioasa se administreaza cu prudenta la alergici si la insuficientarenala (doze mici); nu se asociaza cu alupurinol (risc crescut de reactii cutanate). Administrata la mame care alapteaza se elimina prin secretia lactata si poate favoriza candidoza si diaree la sugari.
Reactii adverse 
Relativ frecvent reactii alergice: prurit, eruptii cutanate (caracteristice fiind eruptiile eritematoase maculopapuloase ce apar la mai mult de 7 zile dupa debutul tratamentului), urticarie, edem angioneurotic, febra, foarte rar soc anafilactic, la bolnavii cu insuficienta renala,hiperuricemie sau mononucleoza infectioasa, ampicilina provoaca frecvent (60%) eruptii cutanate (posibil de natura toxica), uneori diaree, vome, dureri abdominale, cresterea trecatoare a transaminazei glutamicoxalacetica, foarte rar agranulocitoza cu monocitoza periferica si histiocitoza medulara, ocazional, poate produce suprainfectii intestinale cu Klebsiella, Pseudomonas si Candida, foarte rar, colitapseudomembranoasa cu Cl.difficile.
Asocieri cu alti agenti antimicrobieni: Efect sinergic: cu antibiotice stabile la penicilaza (de exemplu cloxacilin sau flucloxacilin); cu aminoglicozide impotriva unor germeni, inclusiv enterococi. Sinergie, antagonism sau indiferenta: cu alte antibiotice beta-lactaminice, cloramfenicol sau rifampicina. Rezistenta: Incidenta rezistentei este variabila, dar majoritatea stafilococilor, precum si multe tulpini de E.coli, H.influenzae, M.catarrhallis, H.gonorrhoeae, Salmonella si Shigella sunt acum rezistente la ampicilina .
Interactiuni medicamentoase 
Cu allopurinol: incidenta crescuta a eruptiilor cutanate; cu clorochin: absorbtia ampicilinei este scazuta la subiectii sanatosi la care se administreaza ampicilina concomitent cu clorochin.

Posologie si mod de administrare 
Dozarea ampicilinei va depinde de severitatea bolii, varsta pacientului si integritatea functiei renale (doza se va reduce in cazul insuficientei renale). Doza uzuala este de 0,25-1 g oral la fiecare 6 ore. Se recomanda ca ampicilina sa fie administrata cu 30 minute inainte sau la 2 ore dupa mese. La copii, se poate administra jumatate din doza pentru adulti. Ampicilina administrata in doze de 2 sau 3,5 g (doza orala unica) in asociere cu 1 g probenecid se utilizeaza in tratamentul gonoreei necomplicate in cazurile in care gonococii sunt sensibili la antibiotic.
Forma de prezentare 
Cutii pliante cu flacoane a 16 capsule.

AMPICILINA, pulbere granulata 

Substanta activa: ampicillinum

Indicatii:

Infectii urinare, biliare, digestive provocate de germeni gramnegativi, Salmonellae, Shigellae, E. coli, Proteus , meningite, endocardite, septicemii, infectii respiratorii in special in cele cu H-influenzae; gonoree; piodermite, abcese, furuncule, infectii chirurgicale.
Compozitie:

Capsule operculate continand ampicilina trihidrat echivalent la 250 mg ampicilina anhidra. Plicuri a 1 g si 2 g pulbere granulata efervescenta continand ampicilina trihidrat echivalent la 125 mg si, respectiv, 250 mg ampicilina anhidra. Flacoane continand ampicilina sodica corespunzator la 250 mg, 500 mg, 1 g si 2 g ampicilina anhidra sub forma de pulbere pentru prepararea de solutii injectabile. 
Actiuni farmacoterapeutice: Penicilina semisintetica cu spectru larg de actiune, cuprinzand in afara germenilor sensibili la penicilina G si enterococi, listerii, Haemophilus influenzae, Salmonellae, Shigellae si pentru concentratii mari, E. coli si unele specii de Proteus . Amplicilina fiind distrusa de penicilinaza este inactiva fata de germenii penicilinazo-secretori. Fata de germenii grampozitivi ampicilina este mai putin activa decat penicilina G. Rezistenta diferitelor tulpini se poate instala frecvent in cursul terapiei. Uneori prezinta rezistenta incrucisata cu penicilina G, carbenicilina, cefalosporine. Ampicilina este activa pe cale orala, se elimina sub forma activa prin urina si prin bila. 
Mod de administrare:

Adulti: oral 2-4-6 g/zi fractionat la interval de 6 ore, cu 1/2-1 ora inainte de mese. In infectii severe se injecteaza i.m. sau i.v. 4-8 g/zi, fractionat la 4-6 ore. Copii: oral 50-200 mg/kg corp/zi in 4 prize. In meningite 200-400 mg/kg corp/zi in 3-4 prize. Intrarahidian in completarea tratamentului se administreaza o singura data pe zi 5 mg la sugar, 10 mg la copilul mic si 15-25 mg la copilul mare sau adult, folosind o solutie cu concentratia de 5 mg/ml. 
Prepararea solutiilor:

Pentru administrarea i.m. continutul unui flacon se dizolva in 1,5 ml apa distilata sterila si se injecteaza profund. Pentru injectarea i.v. continutul unui flacon se dizolva in 10-20 ml apa distilata sau solutie fiziologica sterila. Se agita energic pentru dizolvarea intregii cantitati de substanta. Solutiile se inactiveaza rapid prin pastrare, chiar la frigider, de aceea se vor prepara imediat inainte de intrebuintare. Continutul unui plic se dizolva in 40-50 ml de lichid; solutia se bea imediat. 
Reactii adverse:

Relativ frecvent reactii alergice: prurit, eruptii cutanate, urticarie, edem angio-neurotic, febra, tulburari gastro-intestinale (inapetenta, greata, varsaturi, diaree , dureri abdominale), cresterea tranzitorie a GOT; foarte rar anemie, trombocitopenie , purpura trombocitopenica si agranulocitoza de natura alergica, de obicei reversibile la oprirea tratamentului; suprainfectiile intestinale cuCandida , Klebsiella sau Pseudomonas. 
Contraindicatii si precautii: Alergie la penicilina; mononucleoza infectioasa. Prudenta la bolnavii cu insuficienta renala (posologie redusa). 
Prezentare farmaceutica:

Flacoane cu 20 capsule sau blistere a 10 capsule. Plicuri termosudate cu 1 g si 2 g pulbere. Cutii cu 25, 50 sau 100 flacoane a 0,250 g, 0,500 g, 1 g si 2 g pulbere injectabila. 

Producator: Antibiotice-Iasi 

4.4 AUGMENTIN, Intravenos
Substanta activa: combinatii (amoxicillinum + acidum clavulanicum)
flacon 
Introducere 
Augmentin este un agent antibiotic cu un spectru de activitate deosebit de larg, impotriva agentilor bacterieni patogeni intalniti de obicei in practica medicala generala si in spital. Activitatea inhibitorie a clavulanatului asupra beta-lactamazelor extinde spectrul amoxicilinei la o gama larga de microorganisme, inclusiv la multe dintre cele rezistente la alte antibiotic e beta-lactamice.
Indicatii terapeutice 
Augmentin intravenos este indicat in tratamentul de scurta durata al infectiilor bacteriene cu urmatoarele localizari: infectii ale tractului respirator superior (inclusiv nas, gat si urechi), de exemplu: amigdalite, sinuzite, otite medii; infectii ale tractului respirator inferior, de exemplu: bronsite acute si cronice, pneumonie lobara, bronhopneumonie ; infectii ale tractului genito-urinar, de exemplu: cistite, uretrite, pielonefrite, gonoree; infectii ale pielii si tesuturilor moi, de exemplu: furuncule, abcese, celulite, plagi suprainfectate; infectii osteoarticulare, de exemplu: osteomielite; infectii dentare, de exemplu: abcese alveolodentare; alte infectii, de exemplu: avort septic, infectii puerperale, infectii intraabdominale, septicemie, peritonite, infectii postchirurgicale.

Augmentin intravenos este de asemenea indicat in profilaxia infectiilor ce pot fi asociate interventiilor chirurgicale majore, cum ar fi chirurgia gastrointestinala, pelviana, la nivelul capului si gatului, cardiaca, renala, biliara, de protezare articulara. Augmentin estebactericid pentru un numar mare de microorganisme incluzand: Germeni grampozitivi: Aerobi: Streptococcus faecalis, Streptococcus pneumoniae, Streptococcus pyogenes, Streptococcus viridans, Staphylococcus aureus, Corynebacterium species, Bacillus anthracis, Listeria monocytogenes; Anaerobi: Clostridium species, Peptococcus species, Peptostreptococcus; Germeni gramnegat ivi: Aerobi: Haemophillus influenzae, Escherichia coli, Proteus mirabilis, Proteus vulgaris, Klebsiella species, Salmonella species, Shigella species, Bordetella pertussis, Brucella species, Neisseria gonorrheae, Neisseria meningitidis, Vibrio cholerae, Pasteurella multocida; Anaerobi: Bacteroides species, inclusiv Bacteroides fragilis.
Posologie si mod de administrare 
Dozele utilizate in tratamentul infectie i: Adulti si copii peste 12 ani:Uzual 1,2 g Augmentin la 8 ore. In infectii mai severe, se va creste frecventa administrarii la 6 ore interval. Copii intre 3 luni-12 ani: Uzual 30 mg/kg corp Augmentin la 8 ore interval. In infectii mai severe, se va creste frecventa administrarii la 6 ore interval. Copii intre 0-3 luni: 30 mg/kg corp Augmentin la 12 ore interval pentru prematuri si nou-nascutii la termen aflati in perioada perinatala, crescand dupa aceea frecventa administrarii la 8 ore interval. 

Dozajul pentru profilaxia chirurgicala la adulti: Doza uzuala este de 1,2 g Augmentin i.v. administrata odata cu inducerea anesteziei. Interventiile chirurgicale cu risc crescut la infectie , de exemplu chirurgia colorectala, pot necesita 3 pana la 4 doze de 1,2 g Augmentin i.v. intr-o perioada de 24 de ore.

Aceste doze sunt de obicei administrate la 0,8, 16 (si 24) ore. Aceasta schema poate fi continuata mai multe zile daca tehnica chirurgicala implica un risc semnificativ crescut la infectie . Semne clinice clare deinfectie necesita o cura normala de Augmentin intravenos sau oral caterapie postoperatorie. Dozajul in afectiuni renale: Adulti: Afectiuni usoare (clearance creatinina 30 ml/min): Nu sunt necesare modificari ale dozajului. Afectiuni moderate (clearance creatinina 10-30 ml/min): 1,2 g i.v. initial, urmate de 600 mg i.v. la 12 ore. Afectiuni severe (clearance creatinina 10 ml/min): 1,2 g i.v. initial, urmate de 600 mg i.v. la 24 de ore. Dializarea scade concentratia serica a Augmentinului si o doza suplimentara de 600 mg i.v. ar putea fi necesara in timpul si la sfarsitul dializarii. Copii: Reduceri similare ale dozajului trebuie efectuate la copii.

Dozajul in afectiuni hepatice: Se va administra cu prudenta: se va monitoriza functia hepatica la intervale regulate. Fiecare flacon de 0,6 g contine 0,5 mmol de potasiu si 1,5 mmol desodiu (aproximativ). Fiecare flacon de 1,2 g Augmentin contine 1,0 mmol de potasiu si 3,1 mmol de sodiu (aproximativ).

Mod de administrare 
Augmentin i.v. poate fi administrat atat prin injectii intravenoase, cat si prin perfuzii intermitente. Nu se administreaza i.m. Flacon de 600 mg: pentru reconstituire se dizolva continutul unui flacon in 10 ml apadistilata (volum final: 10,5 ml). Flacon de 1,2 g: pentru reconstituire se dizolva continutul unui flacon in 20 ml apa distilata (volum final: 20,9 ml). Augmentin intravenos trebuie administrat prin injectareintravenoasa lenta timp de 3-4 minute si utilizat in primele 20 de minute de la reconstituire. Se poate injecta direct in vena sau prin tubul deperfuzie .

La alegere, Augmentin intravenos poate fi reconstituit in apadistilata sau solutie de clorura de sodiu (0,9% G/V). Adaugati imediat solutia reconstituita din 600 mg Augmentin la 50 ml lichid de perfuziesau solutia reconstituita din 1,2 g Augmentin la 100 ml lichid de perfuzie(de exemplu, intr-o minipunga). Se perfuzeaza timp de 30-40 de minute, pana la maximum 4 ore de la reconstituire. Orice solutie deantibiotic ramasa dupa utilizare trebuie aruncata.

Stabilitate si compatibilitate

Augmentin este mai putin stabil in perfuziile continand glucoza, dextran sau bicarbonat. De aceea, solutiile de Augmentin reconstituite nu trebuie adaugate la aceste lichide de perfuzie , dar pot fi injectate prin tubul de perfuzie intr-un interval de 3-4 minute. Pentru pastrarea la 5 grade Celsius, solutiile reconstituite din 1,2 g si 600 mg Augmentin trebuie adaugate la pungile cu lichide de perfuzie racite in prealabil, putand fi pastrate pana la 8 ore. Dupa aceea, solutia de perfuzat trebuie administrata imediat ce ajunge la temperatura camerei.

Augmentin nu trebuie amestecat cu preparate de sange, alte solutii proteice, cum ar fi hidrolizatele proteice, sau cu emulsiile lipice pentru administrare intravenoasa. Daca Augmentin este prescris concomitent cu o aminoglicozida, antibiotic ele nu trebuie amestecate in seringa sau in flaconul cu lichid de perfuzie , din cauza ca in aceste conditii aminoglicozidul isi poate pierde activitatea. Tratamentul nu trebuie sa depaseasca 14 zile fara revederea cazului.
Contraindicatii 
Hipersensibiliate la penicilina. Trebuie avuta in vedere o posibila sensibilitate incrucisata cu alte antibiotice beta-lactamice, de exemplu cefalosporinele. Antecedente de disfunctii hepatice/icter, asociate cu administrarea de Augmentin sau de peniciline.
Precautii 
La unii pacienti care au urmat tratament cu Augmentin s-au observat modificari ale testelor functionale hepatice. Semnificatia clinica a acestor modificari este nesigura, de aceea Augmentin trebuie utilizat cu atentie la pacientii care prezinta disfunctii hepatice evidente. Icterul colestatic a fost rar semnalat, fiind de regula reversibil, iar uneori sever. Semnele si simptomele pot sa nu devina evidente o perioada de pana la 6 saptamani de la intreruperea tratament ului.

La pacientii cu afectiuni renale moderate sau severe, dozele de Augmentin trebuie ajustate conform recomandarilor de la Posologie. La pacientii cu penicilino-terapie s-au inregistrat serioase si ocazional fatale cazuri de reactii de hipersensibilitate (anafilaxie). Aceste reactii apar cu precadere la indivizii care au prezentat in antecedente hipersensibilitatela penicilina.

Daca apare o reactie alergica, tratament ul cu Augmentin trebuie intrerupt si instituit un tratament alternativ adecvat. Reactiile anafilactice serioase necesita un tratament de urgenta cu adrenalina, de asemenea, ar putea necesita oxigenoterapie, administrarea intravenoasa de steroizi si reanimare respiratorie pana la intubatie.

La pacientii care au primit amoxicilina, rash-ul eritematos a fost asociat cumononucleoza infectioasa.

Administrarea prelungita poate duce, de asemenea, la cresterea microorganismelor rezistente. In timpul administrarii dozelor mari de Augmentin, trebuie mentinut un aport de lichide si o eliminare urinara adecvata, pentru a reduce posibilitatea cristaluriei. Cand concentratiile urinare sunt mari, la temperaturacamerei, amoxicilina poate precipita pe cateterul urinar, ceea ce impune o verificare regulata.
Utilizarea in timpul sarcinii si alaptarii: 

Studiile de reproducere la animale (soareci si sobolani) carora li s-a administrat Augmentin oral sau parenteral nu au evidentiat efecte teratogene. Exista o experienta limitata in ceea ce priveste utilizarea de Augmentin in timpul sarcinii umane. Ca si in cazul tuturor medicamentelor, terapia cu Augmentin in timpul sarcinii trebuie evitata, in special in primul trimestru de sarcina, utilizandu-se atunci cand medicul considera administrarea ca fiind necesara. Augmentin poate fi administrat in perioada alaptarii. Cu exceptia riscului de sensibilizare, asociat cu o excretie in cantitate mica in laptele matern, nu s-au inregistrat efecte negative asupra copilului.
Interactiuni medicamentoase 
La unii pacienti tratati cu Augmentin s-a constatat o prelungire a timpului de protrombina si a timpului de sangerare. De aceea, Augmentin trebuie utilizat cu atentie la pacientii care urmeaza untratament cu anticoagulante.

Nu se recomanda administrarea concomitenta de probenecid, deoarece acesta scade secretia tubulara renala a amoxicilinei. Utilizarea concomitenta cu Augmentin poate duce la cresterea prelungita a nivelului sanguin al amoxicilinei, dar nu si a acidului clavulanic. Administrarea concomitenta a allopurinolului si ampicilinei creste semnificativ incidenta rash-ului la pacientii care urmeaza tratament cu ambele medicamente, comparativ cu pacientii care urmeaza tratament doar cu ampicilina . Este cunoscut, in orice caz, faptul ca posibilitatea aparitiei rash-ului la ampicilina este datorata allopurinolului. Nu sunt date referitoare la administrarea concomitenta de Augmentin si allopurinol. Ca si alte antibiotice cu spectru larg, Augmentin poate reduce eficienta contraceptivelor orale si pacientii trebuie avertizati asupra acestui fapt.

Efecte adverse 
Efectele adverse, ca si la amoxicilina, sunt rare si in majoritate tranzitorii si de intensitate mica. Rar au fost raportate diaree, indigestie, greata, varsaturi, colite pseudomembranoase si candidoze intestinale, dar mai putin frecvent intalnite dupa administrarea parenterala.

O crestere moderata a GPT si/sau GOT a fost notata la pacientii care au urmat tratament cu peniciline semisintetice, dar semnificatia acestei cresteri este necunoscuta. Rar, in cursul tratament ului cu Augmentin s-au semnalat hepatite si ictere colestatice. Ele pot fi severe si se pot mentine cateva luni. Au fost raportate ca aparand predominant la adult sau varstnici si usor mai frecvent la barbati. Semnele si simptomele pot aparea in timpul tratament ului, dar sunt mai frecvent intalnite timp de 6 saptamani de la intreruperea tratament ului. Reactiile hepatice suntde regula reversibile. Totusi, in cateva cazuri extrem de rare, s-au semnalat decese. Acestea au fost aproape intotdeauna cazuri asociate cu afectiuni grave sau cu medicatii concomitente. Au fost raportate de asemenea flebite la locul injectarii. Uneori poate aparea rash urticarian si eritem atos. Au fost semnalate cazuri rare de eritem multiform,sindrom Stevens-Johnson, necroza epidermica toxica si dermatite exfoliative. Tratamentul trebuie intrerupt la aparitia oricaruia dintre aceste tipuri de rash . Ca si pentru alte antibiotice beta-lactamice s-au semnalat angioedem si anafilaxii. Rar pot aparea nefrite interstitiale. In timpul tratament ului cu peniciline s-au raportat leucopenie tranzitorie,trombocitopenie tranzitorie si anemie hemolitica.

Supradozare
Probabilitatea aparitiei unor probleme legate de supradozajul cu Augmentin este redusa; daca apare supradozajul, sunt evidente simptome gastrointestinale si tulburari ale echilibrului hidroelectrolitic. Ele se trateaza simptomatic, cu atentie la balanta hidroelectrolitica. Augmentin poate fi eliminat din circulatie prin hemodializa.
Precautii farmaceutice 
Flacoanele de Augmentin trebuie pastrate intr-un loc uscat si la otemperatura mai mica de 25 grade Celsius. Augmentin trebuie administrat in decurs de 20 de minute de la reconstituire. Solutiile reconstituite nu trebuie congelate. Pentru Augmentin intravenos, particularitati despre stabilitate si compatibilitati sunt mentionate la capitolul "Administrare".

Forma de prezentare 
Augmentin i.v. 600 mg: flacoane continand pulbere sterila echivalenta la 500 mg amoxicilina si 100 mg acid clavulanic. Cutie cu 10 flacoane. Augmentin i.v. 1,2 g: flacoane continand pulbere sterila echivalenta la 1 000 mg amoxicilina si 200 mg acid clavulanic. Cutie cu 5 flacoane. Pentru reconstituire si administrare intravenoasa (injectie, perfuzie). Amoxicilina este sub forma de amoxicilina sodica si acidul clavulanic sub forma de clavulanat de potasiu.

AUGMENTIN, Oral
Substanta activa: amoxicillinum + acidum clavulanicum
comprimate 
Introducere 
Augmentin este un agent antibiotic cu un spectru de activitate deosebit de larg, impotriva agentilor bacterieni patogeni intalniti de obicei in practica medicala generala si in spital. Activitatea inhibitorie a clavulanatului de potasiu asupra beta-lactamazelor extinde spectrul amoxicilinei la o gama larga de microorganisme, inclusiv la multe dintre cele rezistente la alte antibiotic e beta-lactamice.

Indicatii terapeutice 
Preparatele de Augmentin oral sunt indicate in tratamentul de scurta durata al infectiilor bacteriene cu urmatoarele localizari: Infectii ale tractului respirator superior (inclusiv nas, gat si urechi): de exemplu, amigdalite, sinuzite, otite medii; Infectii ale tractului respirator inferior: de exemplu, bronsite acute si cronice, pneumonie lobara, bronhopneumonie ; Infectii ale tractului genito-urinar: de exemplu, cistite, uretrite, pielonefrite, gonoree; Infectii ale pielii si tesuturilor moi; Infectii osteo-articulare; Infectii dentare: de exemplu, abcese alveolodentare; Alte infectii: de exemplu, avort septic, infectii puerperale, infectii intraabdominale. Desi Augmentin este indicat doar in situatiile de mai sus, orice infectie produsa de microorganisme sensibile la amoxicilina poate fi tratata cu Augmentin.

De aceea, infectii mixte cu microorganisme sensibile la amoxicilina si microorganisme producatoare de beta-lactamaza si sensibile la Augmentin pot sa nu necesite adaugarea altui antibiotic.

Augmentin este bactericid pentru un numar mare de microorganisme incluzand: Germeni grampozitivi:Aerobi: Streptococcus faecalis, Streptococcus pyogenes, Staphylococcus aureus; Stafilococi coagulazo-negativi (inclusiv Staphylococcus epidermidis), Bacillus anthracis, Streptococcus pneumoniae, Streptococcus viridans, Corynebacterium spp, Listeria monocytogenes; Anaerobi: Clostridium spp., Peptococcus spp., Peptostreptococcus; Germeni gramnegativi: Aerobi: Haemophilus influenzae, Proteus mirabilis, Klebsiella spp., Shigella spp., Neisseria meningitidis, Brucella spp., Pasteurella multocida, Moraxella catarrhalis, Escherichia coli, Proteus vulgaris, Salmonella spp., Bordetella pertussis, Neisseria gonorrhoeae, Vibrio cholerae, Helicobacter pylori, Gardnerella vaginalis; Anaerobi: Bacteroides spp. (inclusiv Bacteroides fragilis), Fusobacterium spp., Leptospira ictero-haemorrhagiae, Treponema pallidum; Altii: Borrelia burgdorferi, Chlamidiae.

Posologie si mod de administrare 
Dozele utilizate in tratamentul infectiilor: Adulti si copii peste 12 ani: un comprimat de 625 mg de 2 ori pe zi in tratamentul infectiilor usoare si medii, fara potential de evolutie severa. In infectiile severe, cate un comprimat de 1 g de 2 ori pe zi. Terapia poate fi inceputa parenteral si continuata cu preparate orale.

 Copii: doza zilnica recomandata este de 25 mg/kgcorp/zi administrata divizat la fiecare 8 ore. Mai jos se prezinta indicatiile de dozare pentru copii. Augmentin suspensie : Copii intre 3 luni-1 an: 25 mg/kgcorp/zi; de exemplu, un copil cu o greutate de 7,5 kg va necesita 2 ml de Augmentin suspensie 156 mg/5 ml de 3 ori pe zi. Copii intre 1-6 ani (10-18 kg): 5 ml Augmentin suspensie 156 mg/5 ml de 3 ori pe zi. Copii peste 6 ani (18-40 kg): 5 ml Augmentinsuspensie 312 mg/5 ml de 3 ori pe zi. In infectii mai severe, doza poate fi crescuta pana la 50 mg/kg corp/zi si administrata divizat la 8 ore.

Comprimatele de Augmentin de 625 mg sau de 1 g nu suntrecomandate copiilor in varsta de 12 ani sau mai mici. Posologia in infectiile dentare (de exemplu: abcese alveolodentare): Adulti si copii de peste 12 ani: se administreaza un comprimat de Augmentin de 625 mg de doua ori pe zi, timp de cinci zile. Posologia in afectiuni renale: Adulti: Afectiuni usoare (clearance creatinina 30 ml/min): nu suntnecesare modificari ale dozelor. Afectiuni moderate (clearancecreatinina 10-30 ml/min): un comprimat de 625 mg la 12 ore. Comprimatele de 1 g nu sunt recomandate. Afectiuni severe (clearancecreatinina 10 ml/min): cel mult 1 comprimat de 625 mg la 24 ore.

Comprimatele de 1 g nu sunt recomandate. Copii: Afectiuni usoare (clearance creatinina 30 ml/min): nu sunt necesare modificari ale dozelor. Afectiuni moderate (clearance creatinina 10-30 ml/min): amoxicilina maximum 15 mg/kg corp la 12 ore. Afectiuni severe (clearance creatinina 10 ml/min): amoxicilina maximum 15 mg/kg corp/zi, intr-o doza unica. Posologia in afectiuni hepatice: Se va administra cu prudenta; se va monitoriza functia hepatica la intervale regulate. Fiecare comprimat de 625 mg Augmentin contine 0,63 mmoli (25 mg) de potasiu.

Mod de administrare 
Oral: comprimate sau sirop. Pentru evitarea apa ritiei intolerantei gastrointestinale, Augmentin se va administra imediat inainte de masa. Absorbtia Augmentinului este favorizata atunci cand acesta se administreaza la inceputul mesei. Pentru prepararea siropului, initial agitati flaconul cu pulbere. Adaugati apoi volumul de apa inscris pe eticheta si agitati bine sau initial adaugati 2/3 din cantitatea de apa , agitati, apoi completati pana la linie. Se lasa apoi 5 minute pentru a asigura dizolvarea totala a pulberii. Odata dizolvat, Augmentin sirop trebuie pastrat in frigider si utilizat intr-un interval de cel mult 7 zile. Se agita bine flaconul inaintea fiecarei administrari. Tratamentul cu Augmentin nu trebuie prelungit peste 14 zile fara avizul medicului.
Contraindicatii 
Hipersensibilitate la beta-lactamine, de exemplu peniciline si cefalosporine. Antecedente de disfunctii hepatice/icter asociate cu administrarea de Augmentin sau de peniciline.
Precautii 
La unii pacienti care au urmat tratament cu Augmentin s-au observat modificari ale testelor functionale hepatice. Semnificatia clinica a acestor modificari nu este certa, dar Augmentin trebuie utilizat cu atentie la pacientii care prezinta disfunctii hepatice evidente severe. Icterul colestatic a fost rar semnalat, fiind de regula reversibil, uneori si sever. Semnele si simptomele pot sa nu devina evidente o perioada de pana la 6 saptamani de la intreruperea tratament ului.

La pacientii cu afectiuni renale moderate sau severe, dozele de Augmentin trebuie ajustate conform recomandarilor de la Posologie. La pacientii cu penicilino-terapie s-au inregistrat ocazional cazuri severe sau fatale de reactii de hipersensibilitate (anafilaxie). Aceste reactii apar cu precadere la indivizii care au prezentat in antecedente hipersensibilitatela penicilina. Daca apare o reactie alergica, tratament ul cu Augmentin trebuie intrerupt si instituit un tratament alternativ adecvat. Reactiile anafilactice serioase necesita un tratament de urgenta cu adrenalina.

De asemenea, ar putea necesita oxigenoterapie, administrare intravenoasa de steroizi si reanimare respiratorie pana la intubatie. La pacientii care au primit amoxicilina rash-ul eritematos a fost asociat cu mononucleoza infectioasa. Administrarea prelungita poate duce, de asemenea, la cresterea microorganismelor rezistente. Suspensia de Augmentin contine 12,5 mg de aspartam per doza de 5 ml si de aceea trebuie administrat cu prudenta in fenilcetonurie.
Utilizarea in timpul sarcinii si alaptarii: Studiile de reproducere la animale (soareci si sobolani) carora li s-a administrat Augmentin nu au evidentiat efecte teratogene. Exista o experienta limitata in ceea ce priveste utilizarea de Augmentin in timpul sarcinii. Ca si in cazul tuturor medicamentelor, terapia cu Augmentin in timpul sarcinii trebuie evitata, in special in primul trimestru de sarcina, utilizandu-se numai atunci cand medicul considera administrarea absolut necesara. Augmentin poate fi administrat in perioada alaptarii. Cu exceptia riscului de sensibilizare, asociat cu o excretie in cantitate mica in laptele matern, nu au fost remarcate efecte negative asupra copilului alaptat.

Interactiuni medicamentoase 
La unii pacienti tratati cu Augmentin s-a constatat o prelungire a timpului de protrombina si a timpului de sangerare. Augmentin trebuie utilizat cu atentie la pacientii care urmeaza un tratament cu anticoagulante. Nu se recomanda administrarea concomitenta de probenecid. Probenecidul scade secretia tubulara renala a amoxicilinei. Utilizarea concomitenta cu Augmentin poate duce la mentinerea unui nivel sangvin crescut al amoxicilinei, dar nu si a acidului clavulanic.

Administrarea concomitenta a alopurinolului si ampicilinei creste semnificativ incidenta rash-ului la pacientii care urmeaza tratament cu ambele medicamente, comparativ cu pacientii care urmeaza tratamentdoar cu ampicilina. In orice caz, este cunoscut faptul ca posibilitatea aparitiei rash-ului la ampicilina este datorata alopurinolului. Nu exista date referitoare la administrarea concomitenta de Augmentin si alopurinol. Ca si in cazul altor antibiotice cu spectru larg, Augmentin poate reduce eficienta contraceptivelor orale si pacientii trebuie avertizati asupra acestui aspect.

Efecte adverse 
Efectele adverse, ca si la amoxicilina, sunt rare si in majoritate tranzitorii si de intensitate mica. Au fost raportate diaree, indigestie, greturi, varsaturi, colite pseudomembranoase si candidoze intestinale. Greata, de altfel rara, este mai frecvent asociata cu dozele orale crescute. Daca efectele adverse gastrointestinale apar la terapia orala, ele pot fi reduse prin administrarea de Augmentin la inceputul meselor. O crestere moderata de ASAT si/sau ALAT a fost remarcata la pacientii care au urmat tratament cu antibiotice din clasa ampicilinelor, dar semnificatia acestei cresteri este necunoscuta. Rar in cursul tratamentului cu Augmentin s-au semnalat hepatite si ictere colestatice. Ele pot fi severe si se pot mentine cateva luni. Au fost raportate ca aparand predominant la adulti sau varstnici si usor mai frecvent la barbati. Semnele si simptomele pot aparea in timpul tratament ului, dar suntmai frecvent intalnite dupa intreruperea acestuia pana la o perioada de 6 saptamani. Reactiile hepatice sunt de regula reversibile. Totusi, in cateva cazuri extrem de rare, s-a semnalat decesul. Acestea au fost aproape intotdeauna cazuri asociate cu afectiuni grave sau cu medicatii concomitente. Uneori poate aparea rash urticarian si eritematos. Au fost semnalate cazuri rare de eritem multiform, sindrom Stevens-Johnson, necroza epidermica toxica si dermatite exfoliative. Tratamentul trebuie intrerupt la aparitia oricaruia dintre aceste tipuri de rash. Ca si pentru alte antibiotice beta-lactamice, s-au semnalatangioedem si anafilaxii. Rar pot aparea nefrite interstitiale. Ca si pentru alte antibiotice, incidenta reactiilor adverse gastrointestinale poate fi crescuta la copiii sub 2 ani. Totusi, in studiile clinice, numai 4% dintre copiii sub 2 ani au necesitat intreruperea tratament ului. Ca si in cazul altor beta-lactamine, s-au raportat leucopenie tranzitorie,trombocitopenie tranzitorie si rar anemie hemolitica.

Supradozare 
Probabilitatea aparitiei unor probleme legate de supradozarea cu Augmentin este redusa; daca apare supradozarea, exista evidente simptome gastrointestinale si tulburari ale echilibrului hidroelectrolitic. Ele se trateaza simptomatic, cu atentie la balanta hidroelectrolitica. Augmentin poate fi eliminat din circulatie prin hemodializa.

Conditii de pastrare 
Preparatele de Augmentin trebuie pastrate la loc uscat. Comprimatele de Augmentin de 625 mg si de 1 g trebuie pastrate la loc uscat si la otemperatura mai mica de 25 grade Celsius. Odata preparate, suspensiile de Augmentin de 312 mg/5 ml si 156 mg/5 ml raman stabile timp de 7 zile, daca sunt tinute la frigider (dar nu congelate).

Forma de prezentare 
Augmentin comprimate de 625 mg: comprimate filmate, ovale, albe, avand inscriptionat "Augmentin" pe una din fete. Fiecare comprimat contine 500 mg amoxicilina si 125 mg acid clavulanic. Cutie cu blistere, continand 14 comprimate. Augmentin comprimate de 1 g: comprimate filmate, ovale, albe, avand inscriptionat "Augmentin" pe una din fete si un sant marcator pentru divizare. Fiecare comprimat contine 875 mg amoxicilina si 125 mg acid clavulanic. Cutie cu blistere, continand 14 comprimate. Augmentin suspensie 312 mg/5 ml: flacoane de sticla cu pulbere pentru prepararea a 100 ml sirop. Dupa reconstituire, fiecare 5 ml suspensie contine 250 mg amoxicilina si 62,5 mg acid clavulanic. Augmentin suspensie 156 mg/5 ml: flacoane de sticla cu pulbere pentru prepararea a 100 ml sirop. Dupa reconstituire, fiecare 5 ml suspensiecontine 125 mg amoxicilina si 31,25 mg acid clavulanic. Amoxicilina se gaseste sub forma de trihidrat de amoxicilina, iar acidul clavulanic sub forma de clavulanat de potasiu.

4.5 UNASYN, Comprimate, Pulbere Pentru Suspensie Orala

Substanta activa: sultamicillinum
comprimate 
Prezentare farmaceutica 
Sultamicilina este un ester dublu in care ampicilina si sulbactamulinhibitor al beta-lactamazelor sunt legate printr-o grupare metilen. Din punct de vedere chimic, sultamicilina este esterul oximetilpenicilin-sulfonic al ampicilinei si are greutate moleculara 594,7. Unasyn Oral se prezinta sub forma de comprimate filmate continand 375 mg sultamicilina sub forma de tosilat care este o combinatie de sulbactam si ampicilina si care elibereaza echivalentul a 147 mg sulbactam si 220 mg ampicilina .

Unasyn Oral se prezinta de asemenea ca o pulbere pentru suspensie orala ce contine sultamicilina baza care, dupa reconstituire cu apa, asigura o concentratie de 250 mg sultamicilina/5 ml.

Actiune terapeutica 
Dupa administrare orala, la oameni, sultamicilina este hidrolizata in timpul absorbtiei furnizand sulbactam si ampicilina intr-un raport molar de 1:1 in circulatia sistemica. Biodisponibilitatea unei doze orale este 80% dintr-o doza egala administrata intravenos. Administrarea in timpul mesei nu afecteaza biodisponibilitatea sistemica a sultamicilinei. Nivelurile serice de varf ale ampicilinei administrata ca sultamicilinasunt de aproximativ de doua ori mai mari decat acelea ale unei doze egale de ampicilina administrata pe cale orala.

Timpii de injumatatiresunt de circa 0,75 si 1 ora pentru sulbactam, respectiv ampicilina la voluntari sanatosi, 50-75% din fiecare agent fiind excretat nemodificat in urina.

Timpii de injumatatire sunt crescuti la varstnici si la pacienti cuinsuficienta renala. Probenecidul scade excretia tubulara renala a ampicilinei si sulbactamului. Folosirea concomitenta de probenecid cu sultamicilina determina cresterea si prelungirea nivelurilor plasmatice de sulbactam. Studii biochimice pe sisteme bacteriene au dovedit ca sulbactamul este un inhibitor ireversibil al celor mai multe beta-lactamaze importante care apar in microorganismele penicilino-rezistente.

El poseda o activitate antibacteriana semnificativa numaifata de Neisseriacee, Acinetobacter calcoaceticus, Bacteroides spp., Branhamella catarrhalis si Pseudomonas cepacia. Potentialul sulbactamului sodic de a impiedica inactivarea penicilinelor si a cefalosporinelor de catre microorganisme rezistente a fost confirmat prin studii care au folosit tulpini rezistente si in care sulbactamul sodic a prezentat efecte sinergice cu penicilinele si cefalosporinele.

Deoarece sulbactamul se leaga si de unele proteine care fixeaza penicilinele, unele tulpini sensibile devin mai susceptibile la combinatie decat la antibioticul beta-lactamic singur. Componentul bactericid al acestuimedicament este ampicilina care, ca si benzilpenicilina, actioneaza impotriva microorganismelor sensibile, in timpul stadiului de multiplicare activa, prin inhibarea biosintezei mucopeptidelor peretelui celular. Unasyn Oral este eficace fata de o gama larga de bacterii grampozitive si gramnegative cuprinzand: Staphylococcus aureus si epidermidis (incluzand tulpini penicilino-rezistente si meticilino-rezistente); Streptococcus pneumoniae, Streptococcus faecalis, si alte specii de Streptococcus; Haemophilus influenzae si parainfluenzae (tulpini beta-lactamazo pozitive si negative); Branhamella catarrhalis; anaerobi incluzand Bacteroides fragilis si specii inrudite; Escherichia coli; specii de Proteus (indol-pozitive si indol-negative); specii de Enterobacter; Morganella morganii; specii de Citrobacter; Neisseria meningitidis si Neisseria gonorrhoeae.

Indicatii 
Unasyn Oral este indicat in infectii produse de microorganisme sensibile. Indicatiile tipice sunt infectii ale cailor respiratorii superioare incluzand sinuzite, otite medii si tonsilite; infectii ale cailor respiratorii inferioare incluzand pneumonii bacteriene si bronsite; infectii ale tractului urinar si pielonefrite; infectii cutanate, ale tesuturilor moi si infectii gonococice. Sultamicilina poate fi indicata, de asemenea, la pacientii care necesita continuarea tratamentului cu sulbactam/ampicilina, dupa administrarea initiala de Unasyn i.m./i.v.

Contraindicatii 
Folosirea acestui medicament este contraindicata la persoanele cu reactii alergice la peniciline in antecedente.

Avertismente: 

Reactii de hipersensibilizare severe si uneori fatale (anafilactice) s-au observat la pacienti in tratament cu peniciline. La aceste reactii sunt mai predispuse persoanele cu antecedente de hipersensibilizare la peniciline si/sau la alergeni multipli. Se cunosc cazuri de persoane cu antecedente de hipersensibilizare la peniciline, care au prezentat reactii severe cand au fost tratati cu cefalosporine. Inainte de a se initia un tratament cu o penicilina, trebuie sa se faca oanamneza atenta, pentru a depista reactii anterioare de hipersensibilizare la peniciline, cefalosporine sau alti alergeni. Daca apare o reactie alergica, medicament ul trebuie intrerupt si se instituie terapia corespunzatoare. Reactii grave anafilactice necesita tratamentde urgenta cu adrenalina. Se va administra oxigen, steroizi intravenossi se va asigura permeabilitatea cailor respiratorii, incluzand intubatia, in functie de necesitate.

Precautii 
Ca si in cazul altor antibiotice este importanta observarea permanenta pentru a descoperi semne de inmultire a unor germeni insensibili la tratament, inclusiv a fungilor. Aparitia unei suprainfectii impune intreruperea tratamentului si/sau instituirea terapiei corespunzatoare. In cazul tratamentelor prelungite, se recomanda sa se verifice periodic disfunctiile sistemelor: renal, hepatic si hematopoietic.

Sarcina si alaptare 
Studii de reproducere pe animale nu au evidentiat scaderea fertilitatii sau afectarea fatului datorita sultamicilinei. Totusi, nu s-a stabilit inocuitatea medicamentului in timpul sarcinii la oameni. Concentratii scazute de ampicilina si sulbactam sunt excretate in laptele matern; deci se va administra cu precautie la mamele care alapteaza.
Folosirea la copii: Calea principala de excretie a sulbactamului si ampicilinei, in urma administrarii orale ca sultamicilina, este urinara. Functia renala nu este perfect maturizata la nou-nascuti si acest lucru trebuie avut in vedere atunci cand li se administreaza sultamicilina.
Interactiuni medicamentoase 
Administrarea concomitenta de alopurinol si ampicilina creste substantial incidenta aparitiei rash-ului la pacientii care primesc ambelemedicamente comparativ cu cei care primesc doar ampicilina . Nu exista date referitoare la administrarea concomitenta de sultamicilina si alopurinol.

Reactii adverse 
Sultamicilina este, in general, bine tolerata. Majoritatea efectelor secundare au fost usoare sau moderate si au fost bine tolerate la continuarea tratamentului. Reactii adverse gastrointestinale: Cel mai frecvent efect secundar observat a fost diareea/scaune moi. Au mai fost observate greata, varsaturi, disconfort abdominal si dureri/crampeabdominal e. Ca si la alte antibiotice din clasa ampicilinei, rar pot apare enterocolite si colite pseudomembranoase. Reactii adverse cutanate: S-au observat rareori rash si prurit.

Reacti adverse diverse:

Rareori s-au observat somnolenta /sedare,oboseala/, indispozitie si cefalee.

Deoarece mononucleoza infectioasa este de origine virala, nu trebuie folosita ampicilina in tratamentul ei. Un procent ridicat de pacienti cumononucleoza tratati cu ampicilina au prezentat rash cutanat. Ocazional, pot apare reactii adverse datorate ampicilinei.
Dozaj si administrare 
Doza de sultamicilina recomandata la adulti (inclusiv varstnici) este de 375-750 mg de doua ori pe zi. Doza pentru cele mai multe infectii lacopii cu greutate sub 30 kg este de 25-50 mg/kg corp/zi in doua prize, in functie de gravitatea infectiei si de aprecierea medicului. Pentru copii in greutate de 30 kg sau peste, se administreaza doza obisnuita pentru adult. Si la adulti si la copii, tratamentul se continua, de obicei, inca 48 de ore dupa disparitia febrei si a celorlalte semne de boala.

Tratamentul se aplica, in mod obisnuit, 5-14 zile, dar perioada poate fi prelungita daca este necesar. In tratamentul gonoree i necomplicate se poate administra sultamicilina oral in doza unica de 2,25 g (sase comprimate de 375 mg). Se recomanda o administrare concomitenta de 1 g probenecid, pentru a prelungi concentratiile plasmatice de sulbactam si ampicilina.

Cazurile de gonoree cu leziuni suspectate a fi sifilitice se vor examina la microscopul cu camp intunecat inainte de a primi sultamicilina si se vor efectua teste serologice timp de minimum patru luni. Infectiile produse de streptococi hemolitici se vor trata cel putin 10 zile, pentru a preveni aparitia reumatismului poliarticular acutsi a glomerulonefritei. La pacientii cu functia renala grav alterata(clearance-ul creatininei 30 ml/min), cinetica eliminarii sulbactamului si ampicilinei este afectata in mod similar si astfel raportul plasmatic al uneia fata de cealalta ramane constant. Administrarea de sultamicilina la astfel de pacienti trebuie facut a mai rar, in concordanta cu practica obisnuita pentru ampicilina. Suspensia orala reconstituita trebuie pastrata la frigider si aruncata dupa 14 zile.

4.6 TIMENTIN
Substanta activa: ticarcillinum + acidum clavulanicum
solutie 

Introducere 
Timentin reprezinta o combinatie de ticarcilina disodica, penicilinabactericid a cu spectru larg si clavulanat de potasiu , inhibitor progresiv si ireversibil al beta-lactamazelor.

Beta-lactamazele sunt produse de catre multe bacterii grampozitive si gramnegative, iar prezenta lor poate duce la distrugerea unor peniciline inaintea actiunii acestora asupra germenilor patogeni.

Clavulanatul de potasiu previne aceasta aparare bacteriana blocand efectul enzimelor si facand bacteriile sensibile la ticarcilina la concentratiile atinse in organism. Clavulanatul de potasiu are el insusi o oarecare actiune antibacteriana; totusi, asocierea cu ticarcilina din preparatul Timentin duce la realizarea unui agent antibiotic cu spectru largit, adecvat intrebuintarii in mod empiric pentru o gama mare de infectii tratate parenteral.
Bacteriologie: Timentin este bactericid in vitro pentru o gama larga de microorganisme, incluzand: grampozitivi: Aerobi: Staphylococcus spp., inclusiv Staph. aureus si Staph. epidermidis, Streptococcus spp., inclusiv Strep. faecalis; Anaerobi: Peptococcus spp., Peptostreptococcus spp., Clostridium spp. Eubacterium spp.; gramnegativi: Aerobi: Escherichia coli, Haemophilus spp., inclusiv H. influenzae, Moraxella catarrhalis, Klebsiella spp., inclusiv K. pneumoniae, Enterobacter spp., Proteus spp., inclusiv tulpini indol-pozitive, Providentia stuartii, Pseudomonas spp., inclusiv P. aeruginosa, Serratia spp., inclusiv S. marcescens, Citrobacter spp., Acinetobacter spp., Yersinia enterocolitica; Anaerobi: Bacteroides spp., inclusiv B. fragilis, Fusobacterium spp., Veillonella spp.
Indicatii 
Timentin este indicat intr-o gama larga de infectii cu microorganisme sensibile sau presupuse ca sensibile.

Indicatiile tipice sunt: Infectii severe, de exemplu: Septicemii, Bacteriemii, Peritonite; Infectii intra-abdominale; Infectii post-chirurgicale; Infectii osteo-articulare; Infectii cutanate si ale partilor moi; Infectii dovedite sau presupuse, la pacientii cu aparare antiinfectioasa afectata; Infectii ale tractului respirator; Infectii renale grave sau complicate (ex., pielonefrite); Infectii ale sferei ORL.

Fata de unele microorganisme, Timentin actioneaza sinergic cu aminoglicozidele, de exemplu, fata de Pseudomonas. Prescris concomitent cu o aminoglicozida, Timentin-ul poate deveni antibioticul ideal in tratamentul pe termen lung al unor infectii, in special la pacientii cu apararea antiinfectioasa deficitara. In aceste situatii, cele doua produse trebuie administrate separat si in dozele corespunzatoare.
Posologie 
Adulti (inclusiv varstnici): Doza uzuala este de 1,6 g-3,2 g Timentin la 6-8 ore, in concordanta cu greutatea corporala. Doza maxima admisa este de 3,2 g la fiecare 4 ore. In afectiunile renale: Afectiuni usoare: (Clearance creatinina 30 ml/min)-3,2 g la fiecare 8 ore; Afectiuni moderate (Clearance creatinina 10-30 ml/min) – 1,6 g la fiecare 8 ore; Afectiuni severe: (Clearance creatinina 10 ml/min) – 1,6 g la fiecare 12 ore. Copii: Doza uzuala de Timentin pentru copii este de 80 mg/kg corp la fiecare 6-8 ore. Pentru copiii prematuri si cei nascuti la termen, in perioada perinatala, doza este de 80 mg/kg corp la fiecare 12 ore, ulterior crescandu-se frecventa administrarii la fiecare 8 ore.
Mod de preparare si de administrare: 

Timentin poate fi administrat intermitent in perfuzie intravenoasa sau ca injectie intravenoasa in bolus. Nu se administreaza intramuscular. Perfuzii: Timentin se perfuzeaza in apa pentru uz parenteral BP* sau glucoza perfuzabila BP* (maximum 5%). Flacoane: Pulberea sterila se dizolva in aproximativ 5 ml (flacon de 800 mg) sau 10 ml (flacon de 1,6 g sau 3,2 g) inainte de a se dilua in lichidul de perfuzie . Ambalajul pentru perfuzie (3,2 g): Instructiuni detaliate sunt incluse in ambalaj.

Se recomanda urmatoarele volume pentru lichidele de perfuzie :

Fiecare doza de Timentin trebuie administrata intravenos pe o durata de 30-40 de minute. Perfuziile continue prelungite trebuie evitate, deoarece pot rezulta concentratii subterapeutice.

Injectii intravenoase in bolus: Pulberea sterila trebuie dizolvata in 5 ml (flaconul cu 800 mg), 10 ml (flaconul cu 1,6 g) sau 20ml (flaconul cu 3,2 g) apa pentru uz parenteral BP*. Se administreaza lent, pe o durata de 3-4 minute. Timentin poate fi injectat direct in vena sau printr-un tub de perfuzie . Cand este dizolvat, Timentin-ul genereaza caldura. Solutiile reconstituite au in mod normal o culoare galben-pai. 800 mg Timentin ocupa un volum de 0,55 ml. Timentin nu are forme de prezentare multidoza sau pentru administrare intramusculara. Solutia de antibiotic ramasa dupa administrare se arunca.

Stabilitate si compatibilitate: Solutia de Timentin se administreazaintravenos imediat dupa reconstituire. Timentin este stabil in multe lichide de perfuzie intravenoasa. In mod ideal, solutiile trebuie preparate extemporaneu; totusi, solutiile de perfuzie continand Timentin sunt stabile la 25 grade Celsius pentru perioade variabile de timp, conform tabelului de mai jos.

Solutiile perfuzabile cu Timentin trebuie preparate in conditii aseptice si folosite in intervalele de timp mentionate. Timentin nu este suficient de stabil in solutiile perfuzabile cu bicarbonat de sodiu . Nu se amesteca cu derivate de sange, alte solutii proteice cum sunt hidrolizatele de proteine sau cu emulsii lipidice pentru administrare intravenoasa. Daca Timentin este prescris concomitent cu o aminoglicozida, cele douaantibiotic e nu se amesteca in aceeasi seringa sau in aceeasi solutie, deoarece activitatea aminoglicozidei poate fi diminuata in aceste conditii.

Contraindicatii 
Hipersensibilitate la peniciline.

Precautii 
Studiile pe animale de laborator au demonstrat lipsa efectelor teratogene. Totusi, nu exista date clinice privind administrarea de Timentin in cursul sarcinii umane; de aceea, nu se recomanda administrarea sa in cursul sarcinii. La unii pacienti a fost observata modificarea parametrilor functionali hepatici sub tratamentul cu Timentin. Nu se cunoaste semnificatia clinica a fenomenului; cu toate acestea, se recomanda folosirea cu prudenta a Timentin-ului la pacientii cu disfunctie hepatica severa. La pacientii cu afectiuni renale moderate sau severe, dozele de Timentin trebuie ajustate conform recomandarilor de la sectiune "Posologie". In cazuri rare, au fost raportate tulburari de sangerare la doze mari de ticarcilina. Daca in cursul tratamentului cu Timentin se observa aparitia acestor tulburari, tratamentul se intrerupe si se instituie o terapie adecvata daca medicul considera necesar.

Efecte secundare 
Efectele secundare sunt rare si comune cu alte peniciline injectabile.
Supradozare
Timentin poate fi inlaturat din circulatie prin hemodializa.

Forma de prezentare 
Flacoane cu 800mg: fiecare flacon contine 750 mg ticarcilina si 50 mg acid clavulanic; Flacoane cu 1,6 g: fiecare flacon contine 1,5 g ticarcilina si 100 mg acid clavulanic; Flacoane cu 3,2 g: fiecare flacon contine 3 g ticarcilina si 200 mg acid clavulanic; Flacoane cu 3,2 g pentru perfuzie, cu diluent si ac pentru trasferul lichidului: fiecare flacon contine 3 g ticarcilina si 200 mg acid clavulanic. 3,2 g Timentin contin aproximativ 1 mMol potasiu si 16 mMoli sodiu. Nota:. Nu toate aceste forme de prezentare sunt inregistrate in fiecare tara.
Conditii de pastrare 
Inainte de reconstituire, flacoanele de Timentin trebuie pastrate la 5 grade Celsius. Solutiile reconstituite nu trebuie congelate.

4.7 CEFOTAXIM

Substanta activa: cefotaxinum
flacon 
Compozitie 
Flacon continand 1 g cefotaxim (cefotaxim sodiu).

Actiune farmacoterapeutica 
Antibiotic din grupul cefalosporinelor de generatia a III-a. Produsul actioneaza ca bactericid beta-lactamic.

Spectrul de activitate cuprinde germeni grampozitivi si gramnegativi dupa cum urmeaza: tulpini de Streptococcus (exclusiv grupul D), Pneumococcus, Staphylococcus, Bacillus subtilis, Mycoides, Corynebacterium diphteriae, Erysipelotrix insidiosa, Gonococcus (producator sau neproducator de beta-lactamaza), Meningococus, alte tulpini de Neisseria, Escherichia coli, Klebsiella, Enterobacter, Serratia, Proteus-indol pozitiv si negativ, Salmonellae, Citobacter, Providencia, Shigellae, Yersinia, Haemophillus influenzae, para-influenzae, Bordetella pertussis, Moraxella, Peptoccoccus, Peptostreptococcus, Veillonella, Clostridium perfrigens, Eubacterium, Propionibacterium, Fusobacterium. Pseudomonas aeruginosa, Acinetobacter, Alcaligenes campylobacter, Bacteriodes fragilis sunt inconstant sensibile la produs.

Dupa administrarea i.m. sau i.v. a dozei terapeutice, antibioticul difuzeaza rapid in tesuturi patrunzand si in lichidul cefalorahidian, meninge, urechea medie, prostata, trece in secretia bronsica, lichidul pleural, lichidul de ascita, laptele matern, traverseaza bariera placentara. Produsul se elimina pecale urinara ca atare sau metabolit dezacetilat si pe cale biliara.
Indicatii 
Infectii severe cu germeni sensibili la cefotaxim, avand diferite localizari: la nivelul tractului respirator, sistemului genito-urinar, inclusiv gonoree, infectii ale tesuturilor moi, ale sistemului osteo-articular, infectii intra-abdominale si generalizate – septicemii. Profilaxia infectiilor chirurgicale.
Contraindicatii 
Hipersensibilitate la cefalosporine, femei in cursul sarcinii sau care alapteaza.
Precautii 
Se impun in administrarea la pacientii cu alergie cunoscuta la penicilinasi la cei cu afectarea functiei renale.
Efecte adverse 
Pot aparea reactii alergice, tulburari digestive (diaree, colitapseudomembranoasa), hematologice (eozinofilie, leucopenie,trombocitopenie tranzitorie), tulburari hepatice (cresterea tranzitorie a transaminazelor si fosfatazei alcaline), nefrotoxicitate, tulburari nervoase – de constienta sau crize convulsive (la concentratii mari – care, uneori, se datoreaza excretiei renale reduse la cei cu afectarea functiei renale) flebita la locul administrarii, alergie la locul administrarii i.m.
Mod de administrare 
Tratamentul este individualizat in functie de starea si evolutia pacientului. In general, se administreaza astfel: Adulti – intramuscularsau intravenos, 1 g la 6-8 ore fara a se depasi 12 g/24 ore. Infectie sistemica cu Neisseria gonoreae, 1 g i.m. in doza unica. Meningita: 6 g/zi. Doza va fi scazuta cu 50 % la pacientii cu un clearance lacreatinina mai mic de 20 ml/min. Copii: i.v. 50 mg/kg corp/zi in 1-3 prize si se va desfasura sub stricta supraveghere medicala. Asocierea cefotaximei cu produse nefrotoxic e (aminoglicozide, colimicina, vancomicina) creste efectul toxic al tratamentului.
Prepararea solutiilor: pentru administrarea i.v., se realizeaza o solutieizotona prin dizolvarea a 1 g produs in 10 ml apa distilata. Solutia obtinuta se administreaza ca atare, lent, i.v. in 3-5 minute sau sub forma de perfuzie cu clorura de sodiu 0,9%, glucoza 5% sau solutieRinger; pentru administrarea i.m., se introduc 3 ml apa distilata intr-un flacon cu 1 g pulbere si se agita pana la omogenizare.

Prezentare farmaceutica 
Flacoane a 1 g produs.

4.8 CEFTRIAXON
Substanta activa: ceftriaxonum
flacon 

Prezentare farmaceutica 
Flacoane cu 1,193 g Ceftriaxon sare disodica echivalent cu 1,0 g Ceftriaxon.

Ceftriaxon este o pulbere de culoare alba pana la galbuie la care se adauga o cantitate necesara de apa pentru injectii pentru prepararea solutiei destinate injectarii intravenoase, sau un volum anumit de lidocaina 1% pentru prepararea solutiei destinate injectarii intramusculare (solutia este usor galbuie).

Actiune terapeutica 
Ceftriaxon este o cefalosporina semisintetica din grupul antibioticelor beta-lactamice care este rezistent la majoritatea beta-lactamazelor. Medicamentul are un larg spectru antibacterian, incluzand bacterii grampozitive ca: Streptococus spp., Staphylococcus spp., bacterii gramnegative ca: Haemophilus influenzae, Neisseria spp., Escherichia coli, Klebsiella spp., Salmonella spp., Serratia spp., Yersinia spp., si multe anaerobe ca: Clostridium spp., si Bacteroidess spp.

Timpul de injumatatire a concentratiei serice este de cca. 8 ore; la copii si sugari de 6,5 ore, iar la pacientii de peste 70 ani de 12,5 ore. Aceste valori mari ale timpului de injumatatire fac posibil tratamentul cu doza unica pe zi. Ceftriaxon este destinat administrarii parenterale. Dupa injectarea intravenoasa produsul trece rapid in fluidele sistemice. Legarea de proteinele plasmatice este de aproximativ 90%. Aproximativ 60% din doza este eliminata prin urina sub forma neschimbata, cantitatea ramasa este eliminata prin fecale. In cazul unei insuficiente renale excretia prin bila este oarecum marita. Ininsuficienta hepatica excretia renala este sporita. Doar in cazuri deinsuficienta renala si hepatica, simultane, poate avea loc o acumulare a medicamentului.

Indicatii 
Ceftriaxon este utilizat extensiv in tratamentul infectiilor severe cauzate de bacterii sensibile la cefalosporina. Acestea sunt: infectii ale tractului urinar; septicemii; meningite; infectii abdominale (peritonite, colangita, infectii gastrointestinale); osteite si artrite; infectii ale pielii si a tesuturilor subcutanate; infectii genitale; gonoree; infectii O.R.L. si stomatologice. Medicamentul poate fi utilizat profilactic inaintea operatiilor si in tratamentul infectiilor postoperatorii ca si la pacientii compromisi d.p.d.v. imunologic.
Contraindicatii 
Hipersensibilitate fata de cefalosporine.
Precautii 
In cazul unei hipersensibilitati cunoscute fata de penicilina, Ceftriaxon va fi administrat cu grija din cauza unor posibile interreactii cu acesta. Precautiile sunt obligatorii in cazul tulburarilor renale si hepatice, sarcinii (in special in primul trimestru) si in perioada alaptarii. In cazul unor insuficiente renale si hepatice serioase, dozajul Ceftriaxonului trebuie redus, iar numaratoarea celulelor sanguine se va efectua regulat. Se recomanda dozarea nivelului medicamentului.

Interactiuni 
Antibioticele aminoglicozidice si diureticele puternice nu potenteaza, de obicei, nefrotoxicitatea ceftriaxonului, dar aceasta poate sa apara la doze foarte mari.

Efecte secundare 
Ceftriaxonul este de obicei bine tolerat, efectele negative fiind rare, usoare si care dispar dupa incetarea tratamentului. Toleranta locala este buna. Injectia intramusculara asociata cu lidocaina este lipsita de dureri. Efectele secundare cele mai frecvente sunt: simptome gastrointestinale: diaree, greata, voma, stomatite; reactii locale alergice: eczeme, mancarimi; modificari hematologice: eozinofilie, leucopenie, trombocitopenie, anemie hemolitica. Foarte rar se semnaleaza cefalee, activitate crescuta a enzimelor hepatice, cresterea nivelului creatininei serice, candidoza genitourinara, frisoane, soc anafilactic, flebita dupa injectiile intravenoase.

Posologie 
Adulti si copii (peste 12 ani): 1-2 g ca doza unica. In cazuri severe, sau daca bacteriile sunt moderat sensibile, doza zilnica poate fi crescuta la 4 g, doza fiind divizata in doua subdoze administrate la interval de 12 ore. La sugari si copii mici: 20-80 mg/kg corp pe zi. Durata tratamentului depinde de severitatea bolii.

Se recomanda sa se continue tratamentul 3 zile dupa disparitia simptomelor si a febrei.Posologia in cazuri speciale: la prematuri cu imunitate nedezvoltata nu va fi administrat mai mult de 50 mg/kg corp pe zi; in gonoree se administreaza o doza de 250 mg intramuscular; doza pentru adulti va fi administrata persoanelor in varsta fara modificare; in tulburari ale functiei renale nu este necesara reducerea dozelor de Ceftriaxon daca functia hepatica este buna; in afectiuni hepatice nu este necesara reducerea dozei de Ceftriaxon daca functia renala este normala; in tulburari hepato-renale severe se va efectua regulat numararea celulelor sanguine si nivelul concentratiei medicamentului, daca este posibil.
Mod de administrare 
Intramuscular: Ceftriaxon este injectat adanc in muschi dupa solvirea a 500 mg in 2 ml, sau 1 g in 3,5 ml in solutie de lidocaina 1%.Intravenos: dupa solvirea a 1 g de ceftriaxon in 10 ml de apa pentru injectii, solutia este injectata intravenos timp de 2-4 minute. Perfuzie intravenoasa: solutia se obtine prin solvirea Ceftriaxonului in 40 ml desolutie de NaCl 0,9%, 5% glucoza , 5% levuloza sau solutie Hartman, sau in 6% dextran in solutie de glucoza 5%. Perfuzia dureaza 5-15 minute.

Concluzie

Meningita bacteriană poate fi tratată cu antibiotice prescrise la recomandarea medicului, dar uneori poate fi necesară și administrarea de medicamente pe bază de steroizi. Pacientul necesită internare și supraveghere permanentă pentru observarea evoluției bolii și pentru a identifica efectele medicației.
Meningita virală, în schimb, poate fi tratată la domiciliu cu medicamente antiinflamatoare și prin consum ridicat de lichide, care grăbesc vindecarea. Tratată corespunzător, această formă ușoară de meningită poate fi vindecată în mai puțin de două săptămâni.

Penicilina

Este  considerata cea mai mare descoperire, absolut întâmplătoare, cu o imensa aplicabilitate in medicina.

Descoperirea acestui antibiotic îi este atribuită omului de știință scoțian, Sir Alexander Fleming, laureat al Premiului Nobel.

Australianul Howard Walter Florey, germanul Ernst Chain si britanicul Norman Heatley sunt cei care au facut posibila transformarea fungusului Penicillium Notatum intr-un medicament.

Acest medicament a avut un puternic impact asupra medicinei.

Până la descoperirea antibioticelor, infecțiile produse de răni și boli precum sifilisul erau aproape întotdeauna mortale.

În mai puțin de un secol de când penicilina fost descoperită, antibioticele au salvat peste 200 de milioane de vieți.

Bibliografie

1.Meningita http://ro.wikipedia.org/wiki/Meningitã

2. Meningita http://www.csid.ro/health/sanatate/meningita-tipuri-cauze-simptome-tratament-12623388/

3.Penicilina http://www.csid.ro/medicamente/penicilina-g-sodica-400000-ui-1000000-ui-pulbere-pentru-solutie-injectabila–11543938/

4.Peniciline http://www.sfatulmedicului.ro/medicamente/penicilina-g-sodica-flacon-injectabil_11039

5.Tratamentul meningitei http://www.prospecte-medicamente.ro/

6. Cristea Aurelia Nicoleta, – Farmacologie