.pelerinajul Ca Instrument Eficient AL Misionarismului Catolic
CUPRINS
INTRODUCERE
I. ARGUMENTUL TEMEI … 5
II. SCOPUL LUCRĂRII … 8
III. BAZA DOCUMENTARĂ … 9
IV. STADIUL CERCETĂRII … 10
V. METODA DE LUCRU … 12
Capitolul I
PELERINAJUL CA FENOMEN RELIGIOS
I.1 ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI “PELERINAJ” ȘI DEFINIREA NOȚIUNII 15
I.2 PELERINAJUL ÎN DIFERITE RELIGII: ORIGINE, SIMBOLURI ȘI
MOTIVAȚII … 20
I.2.1 Interpretarea mitică a pelerinajelor … 20
I.2.2 Interpretarea istorică a pelerinajelor … 20
I.2.3 Experiența omenească a sacrului … 21
I.2.4 Homo religiosus în raport cu spațiul și timpul … 23
I.2.5 Simboluri rituale recurente în pelerinaje … 25
I.3 PELERINAJUL CA PRACTICĂ ACTUALĂ ÎN PRINCIPALELE RELIGII
ALE LUMII … 27
I.3.1 Pelerinajul în Hinduism … 27
I.3.2 Pelerinajul în Islamism … 28
I.3.3 Pelerinajul în Iudaism … 29
I.3.4 Pelerinajul în Șintoism … 30
I.3.5 Pelerinajul în Creștinism … 30
Capitolul II
PELERINAJUL ÎN EXPERIENȚA IUDEO-CREȘTINĂ
II.1 FUNDAMENTUL BIBLIC AL PELERINAJULUI CREȘTIN … 31
Pelerinajul biblic … 31
II.1.1 Pelerinajul în Vechiul Testament … 33
Avraam, părintele prin excelență al credinței … 33
Exodul, pelerinaj purificator al poporului ales … 34
Pelerinajul în vremea Judecătorilor și în epoca monarhică … 35
Cele trei mari sărbători de pelerinaj ale lui Israel … 36
Atenționările profeților asupra pelerinajelor … 37
Pelerinajul spre un sanctuar unic … 38
II.1.2 Pelerinajul în Noul Testament … 38
Semnificația pelerinajului în perspectiva credinței creștine … 38
Pelerinul Isus și semnificația cristologică a pelerinajului … 39
II.1.3 Pelerinajul ca dimensiune fundamentală a existenței umane și
a Bisericii aflate pe calea lui Dumnezeu … 43
II.2 PELERINAJUL ÎN ISTORIA BISERICII CREȘTINE … 47
II.3 PELERINAJELE MARIANE … 55
II.3.1 Fecioara Maria, model și călăuză a oamenilor … 55
II.3.2 Fecioara Maria în pietatea populară … 57
II.3.3 Fecioara Maria, mijlocitoare a harurilor … 58
II.3.4 Locul pelerinajului marian în viața Bisericii … 60
II.3.5 Fecioara Maria și recunoștința oamenilor …
Capitolul III
PELERINAJUL ÎN CONTEXTUL CONTEMPORANEITĂȚII
III.1 PELERINAJUL ȘI OMUL MODERN …
III.1.1 “Noul umanism” și pelerinajul …
III.1.2 Pelerinajul ca nevoie stringentă a creștinului contemporan …
III.1.3 Pelerinajul ca suport al comunicării și apropierii dintre oameni .
III.2 PELERINAJELE ȘI RELIGIOZITATEA POPULARĂ …
Capitolul IV
DINAMICA PELERINAJULUI CATOLIC
IV.1 TURISMUL RELIGIOS ȘI PELERINAJUL – ASPECTE COMUNE ȘI
DEOSEBIRI …
IV.1.1 Turismul și apropierea sa de pelerinaj …
IV.1.2 Pericolul confuziei …
IV.1.3 Diferențe de fond între pelerinaj și alte forme de turism …
IV.1.4 Aspecte ce caracterizează în mod strict pelerinajul …
IV.1.5 Discernământul necesar …
IV.2 MOTIVAȚII, TIPOLOGII ȘI MODALITĂȚI DE DESFĂȘURARE A
PELERINAJULUI MODERN …
IV.3 DIMENSIUNEA INTERIOARĂ A PELERINAJULUI …
IV.3.1 Necesitatea itinerariului interior …
IV.3.2 Pelerinajul interior și piedicile sale …
IV.3.3 Condiții necesare pelerinului pentru călătoria interioară …
IV.3.4 Pregătirea pentru pelerinajul interior …
IV.3.5 Jaloane pe drumul interior …
IV.3.6 Posibile dileme pe drumul interior și criterii de rezolvare …
IV.4 COORDONATELE ȘI ETAPELE PELERINAJULUI …
IV.4.1 Coordonatele spațiale ale pelerinajului …
IV.4.2 Pastorala pelerinajului – o condiție a reușitei acestuia …
IV.4.3 Etapele pelerinajului …
A. Proiectarea pelerinajului și pornirea la drum …
B. Drumul și călătoria …
C. Sosirea la destinație …
D. Întoarcerea la viața cotidiană și perioada de după pelerinaj
Capitolul V
LOCUL PELERINAJELOR ÎN PASTORAȚIA BISERICII
V.1 PELERINAJUL, INSTRUMENT EFICACE AL PASTORAȚIEI …
V.2 PELERINAJUL ȘI “NOUA EVANGHELIZARE” …
V.3 PELERINAJUL – CADRU AL PASTORAȚIEI SACRAMENTARE … CONCLUZII
LISTĂ DE ABREVIERI ȘI SIGLE
INDICI
BIBLIOGRAFIE
62
65
65
67
70
74
80
80
82
83
85
88
89
91
91
92
95
96
97
99
100
100
101
102
102
104
106
109
113
115
117
121
126
129
138
INTRODUCERE
I. ARGUMENTUL TEMEI
II. SCOPUL LUCRĂRII
III. BAZA DOCUMENTARĂ
IV. STADIUL CERCETĂRII
V. METODA DE LUCRU
«Veni-vor toate neamurile pe care le-ai făcut și se vor închina înaintea Ta, Doamne
și vor preamări numele Tău.
Că mare ești Tu, Cel ce faci minuni,
Tu ești singurul Dumnezeu»
(Ps. 85, 8-9)
I. ARGUMENTUL TEMEI
Mobilitatea reprezintă o cheie de interpretare cu semnificații deosebite în
existența omului. Ea manifestă, dincolo de simpla mișcare fizică, prezența unei
instanțe profunde, primordiale și ultime, care orientează spre a considera viața ca
fiind un drum, și care implică omul cu toate componentele fundamentale ale ființei
sale. În istoria popoarelor și a religiilor, în fiecare epocă și în toate culturile,
mobilitatea apare ca un fapt permanent și constant, chiar dacă diferențiat în funcție
de vremuri și locuri, atât în ceea ce privește motivațiile cât și modalitățile concrete
de acțiune.
Într-un asemenea fenomen complex este importantă evidențierea incidenței mobilității umane, mai cu seamă sub profil antropologic, psihologic și cultural, întrucât prin cunoașterea rațiunilor profunde ale acesteia se dezvăluie nevoile, cerințele și însuși sensul ultim al omului1.
De fapt omul, în diferitele etape ale vieții, este totdeauna atras de căutarea a
noi experiențe; el își pune constant întrebări despre problemele perene ale
existenței, precum răul, suferința, moartea; se deplasează pentru a cunoaște
motivațiile evenimentelor normale și extraordinare ale istoriei; este împins de
curiozitatea de a descoperi misterele naturii, de a identifica noi orizonturi de
experiență.
Condiția de Homo viator îi aparține omului prin însăși constituția sa. Omul este ”un călător însetat de noi orizonturi, înfometat de pace și dreptate, căutător al adevărului, doritor de iubire, deschis față de absolut și infinit”2.
1 Cf. PP Paul VI, Motu proprio «Pastoralis migratorum cura» (Enchiridion Vaticanum vol. 3, nn. 1496-1499) [în
următoarele citări EV]; Sacra Congregazione Per I Vescovi [în următoarele citări SCV], Instr. «Nemo Est»,
nn. 1-15 (EV 3, nn. 1501-1515).
2 Consiliul Pontifical pentru Pastorala Migranților și Itineranților [în următoarele citări CPPMI], Doc. «Il
Pellegrinaggio nel Grande Giubileo del 2000», 25 apr. 1998, n. 24 (EV 17, nn. 600-675).
5
Pe lângă acestea există însă, din nefericire, și o dramatică mobilitate umană care este generată de abuzuri, de nedreptate, de mizerie și foame, și care a marcat și continuă să marcheze existența multor popoare, grupuri sau indivizi.
Pelerinajul – a merge dintr-un loc în altul “peste câmpuri” – per agra, după etimologia latină – nu este un aspect secundar și lipsit de relevanță al omului biblic, ci reprezintă o trăsătură constituentă și permanentă a existenței acestuia3.
În cadrul nevoii generale și tendinței omului spre mobilitate, se regăsește și cea legată de motive religioase, care dă expresie dorinței interioare a acestuia de a ieși din sine pentru un contact cu transcendentul. Omul a simțit dintotdeauna existența sa în lume ca fiind ceva vremelnic, iar nerăbdarea de a porni spre o destinație ulterioară este înrădăcinată în însăși natura lui, fiind dată de acel dor – ce nu se stinge niciodată – după “altceva” și “altundeva”.
O astfel de tendință stă la baza identității antropologice a pelerinajului, trăit ca o îndepărtare de propriul mediu – fizic, afectiv, simbolic, spiritual – și ca o sosire întrun loc nou și diferit și, chiar dacă provizoriu, capabil să evoce o condiție definitivă particulară. Într-o asemenea căutare sunt prezente cu asiduitate temele raportului omului cu Dumnezeu și ale diferitelor sale moduri de manifestare4.
În același timp, pelerinajul constituie și o parțială și cvasi-simbolică împlinire
a nevoii de întrerupere a rutinei zilnice, a monotoniei, a oboselii lucrului, printr-o
experiență de diversitate, noutate și creativitate. Aceasta însă exprimă mai ales o
tensiune, un impuls, un îndemn spre o realitate inexplicabilă dar în același timp
liniștitoare.
Chemarea spre mister este necesară pentru a nu cădea în banalizarea existenței. Fără o legătură cu “absolutul Celălalt”, intuit și crezut ca izvor originar al vieții, existența umană ar fi lipsită de o semnificație apreciabilă.
Prin faptul că existența biblică este o paradigmă a existenței creștine,
pelerinajul reprezintă în acest sens și o trăsătură constitutivă a vieții creștinului.
Aceasta este rațiunea pentru care practica pelerinajului a trecut de la Biblie la
Tradiția creștină care, de la începuturi până astăzi, chiar dacă în forme permanent
3 Cf. Carmine di Sante, Il senso cristiano del pellegrinaggio, în Giovani e pellegrini, Conferenza Episcopale
Italiana, Servizio Nazionale per la Pastorale Giovanile, Roma, 1995, p. 27.
4 Cf. PP Paul VI, Exort. apost. «Gaudete in Domino» [în următoarele citări GD], VII (EV 5, nn. 1301-1307).
6
înnoite – adaptate culturilor și vremurilor -, ne-a oferit un mijloc eficient, mai cu seamă la nivel popular, de autoînțelegere a propriei credințe.
Trăsătură constitutivă a omului biblic și a credinței creștine, pelerinajul nu a
păstrat însă același înțeles, din cauza unei interpretări diferite ce a apărut prin
dualismul greco-platonic, odată cu pătrunderea acestuia în reflecția teologică.
Din punct de vedere biblic, pelerinajul este o metaforă a umanității îndreptate spre Dumnezeu: prin pelerinaj – ca printr-o fereastră deschisă – se poate vedea cine este Dumnezeu, cine este omul și care este raportul fascinant dintre unul și celălalt. Pelerinajul este asemenea unei imagini sau icoane în care se revelează misterul întâlnirii omului cu Dumnezeu: gratuitate sau atitudine dezinteresată ce cheamă la o egală gratuitate și atitudine dezinteresată.
Pelerinajul este capabil să orienteze omul spre o țintă care depășește coordonatele spațiale și temporale cotidiene și oferă momente de conștiință și de împlinire religioasă. În practica pelerinajelor se întâlnesc de altfel acțiuni celebrative și procese formative, alegeri personale și perspective comunitare, momente de pocăință și experiențe pline de bucuria mântuirii, implicare interioară și sens al apartenenței, care îi răsplătesc pe participanți împingându-i spre o creștere spirituală proprie intensă și durabilă.
Interesul acordat pelerinajelor nu este ceva nou în sensibilitatea Bisericii și în acțiunea pastorală. Este suficient să ne gândim la importanța ce le-a fost rezervată acestora de-a lungul istoriei, concretizată în forme de cateheză capabile să aducă lămuriri asupra semnificației teologico-spirituale, și de asemenea în liturgii specifice, mai cu seamă în momente cruciale ale desfășurării sale. În plus, Biserica a susținut transpunerea efectivă în viață a pelerinajelor și prin construirea de case ale pelerinilor și prin oferirea accesului la camere de oaspeți în mănăstiri, pentru a-i găzdui pe cei ce se îndreptau spre marile locuri de pelerinaje și pentru a le oferi un suport ascetic și spiritual mai consistent.
În lumina prețioasei moșteniri religioase și culturale a trecutului, Biserica se
interoghează astăzi asupra valorilor intrinseci ale pelerinajului și se străduiește să-l
reformuleze și să-l propună din nou, adaptat la condițiile actuale ale timpurilor și
culturilor5.
5 Cf. Sacra Congregație pentru Cler [în următoarele citări SCC], Sect. pentru Pastorala Turismului, Directoriul
general pentru pastorala turismului «Peregrinans in terra» (EV 3, nn. 1015-1054); idem, Note directive
asupra colaborării între Bisericile particulare «Postquam apostoli», n. 7 (EV 7, n. 265); CPPMI, «Il
Pellegrinaggio nel Grande Giubileo …» (EV 17, nn. 600-675).
7
”Toată viața creștină este asemenea unui e4.
În același timp, pelerinajul constituie și o parțială și cvasi-simbolică împlinire
a nevoii de întrerupere a rutinei zilnice, a monotoniei, a oboselii lucrului, printr-o
experiență de diversitate, noutate și creativitate. Aceasta însă exprimă mai ales o
tensiune, un impuls, un îndemn spre o realitate inexplicabilă dar în același timp
liniștitoare.
Chemarea spre mister este necesară pentru a nu cădea în banalizarea existenței. Fără o legătură cu “absolutul Celălalt”, intuit și crezut ca izvor originar al vieții, existența umană ar fi lipsită de o semnificație apreciabilă.
Prin faptul că existența biblică este o paradigmă a existenței creștine,
pelerinajul reprezintă în acest sens și o trăsătură constitutivă a vieții creștinului.
Aceasta este rațiunea pentru care practica pelerinajului a trecut de la Biblie la
Tradiția creștină care, de la începuturi până astăzi, chiar dacă în forme permanent
3 Cf. Carmine di Sante, Il senso cristiano del pellegrinaggio, în Giovani e pellegrini, Conferenza Episcopale
Italiana, Servizio Nazionale per la Pastorale Giovanile, Roma, 1995, p. 27.
4 Cf. PP Paul VI, Exort. apost. «Gaudete in Domino» [în următoarele citări GD], VII (EV 5, nn. 1301-1307).
6
înnoite – adaptate culturilor și vremurilor -, ne-a oferit un mijloc eficient, mai cu seamă la nivel popular, de autoînțelegere a propriei credințe.
Trăsătură constitutivă a omului biblic și a credinței creștine, pelerinajul nu a
păstrat însă același înțeles, din cauza unei interpretări diferite ce a apărut prin
dualismul greco-platonic, odată cu pătrunderea acestuia în reflecția teologică.
Din punct de vedere biblic, pelerinajul este o metaforă a umanității îndreptate spre Dumnezeu: prin pelerinaj – ca printr-o fereastră deschisă – se poate vedea cine este Dumnezeu, cine este omul și care este raportul fascinant dintre unul și celălalt. Pelerinajul este asemenea unei imagini sau icoane în care se revelează misterul întâlnirii omului cu Dumnezeu: gratuitate sau atitudine dezinteresată ce cheamă la o egală gratuitate și atitudine dezinteresată.
Pelerinajul este capabil să orienteze omul spre o țintă care depășește coordonatele spațiale și temporale cotidiene și oferă momente de conștiință și de împlinire religioasă. În practica pelerinajelor se întâlnesc de altfel acțiuni celebrative și procese formative, alegeri personale și perspective comunitare, momente de pocăință și experiențe pline de bucuria mântuirii, implicare interioară și sens al apartenenței, care îi răsplătesc pe participanți împingându-i spre o creștere spirituală proprie intensă și durabilă.
Interesul acordat pelerinajelor nu este ceva nou în sensibilitatea Bisericii și în acțiunea pastorală. Este suficient să ne gândim la importanța ce le-a fost rezervată acestora de-a lungul istoriei, concretizată în forme de cateheză capabile să aducă lămuriri asupra semnificației teologico-spirituale, și de asemenea în liturgii specifice, mai cu seamă în momente cruciale ale desfășurării sale. În plus, Biserica a susținut transpunerea efectivă în viață a pelerinajelor și prin construirea de case ale pelerinilor și prin oferirea accesului la camere de oaspeți în mănăstiri, pentru a-i găzdui pe cei ce se îndreptau spre marile locuri de pelerinaje și pentru a le oferi un suport ascetic și spiritual mai consistent.
În lumina prețioasei moșteniri religioase și culturale a trecutului, Biserica se
interoghează astăzi asupra valorilor intrinseci ale pelerinajului și se străduiește să-l
reformuleze și să-l propună din nou, adaptat la condițiile actuale ale timpurilor și
culturilor5.
5 Cf. Sacra Congregație pentru Cler [în următoarele citări SCC], Sect. pentru Pastorala Turismului, Directoriul
general pentru pastorala turismului «Peregrinans in terra» (EV 3, nn. 1015-1054); idem, Note directive
asupra colaborării între Bisericile particulare «Postquam apostoli», n. 7 (EV 7, n. 265); CPPMI, «Il
Pellegrinaggio nel Grande Giubileo …» (EV 17, nn. 600-675).
7
”Toată viața creștină este asemenea unui mare pelerinaj spre casa Tatălui, în
care se descoperă în fiecare zi iubirea necondiționată pentru orice creatură umană,
și în special pentru «fiul pierdut»6. Un astfel de pelerinaj implică intimitatea
persoanei, întinzându-se apoi la comunitatea credincioasă pentru a ajunge apoi la întreaga omenire”7.
II. SCOPUL LUCRĂRII
Lucrarea de față își propune să-i ofere cititorului oportunitatea de a pătrunde în fenomenul deosebit de complex al pelerinajului, printr-o lectură ușoară, clară și concisă, care să urmeze o evoluție logică și cât mai cuprinzătoare, fără pretenția de a fi exhaustivă.
Titlul ales pentru lucrare, ”Pelerinajul ca instrument eficient al misionarismului
catolic”, vrea să scoată în evidență, încă de la început, faptul că Biserica Catolică a
avut și are drept componentă de bază a activității sale misiunea de evanghelizare a
lumii întregi, misiune pe care o realizează prin diferite instrumente, adaptate unei
mari varietăți de situații și problematici, iar pelerinajul este un astfel de instrument și,
folosit corespunzător, poate aduce rezultate importante pentru finalitatea propusă.
Între Cristos, cel care a spus ”Trebuie să binevestesc împărăția lui
Dumnezeu… fiindcă pentru aceasta am fost trimis”8, Biserică și evanghelizare există
o legătură indisolubilă. Biserica a primit de la Cristos mandatul evanghelizării și, în
virtutea acestuia, are datoria de a duce vestea cea bună către toate categoriile
sociale și ”până la marginile pământului”. Această vestire – kerigma -, prin predicare
sau cateheză, se poate face urmând diferite căi, prin identificarea și folosirea unor
mijloace potrivite, adaptate circumstanțelor legate de timp, loc și cultură. Pelerinajul
poate oferi cadrul corespunzător pentru aceasta, oferind posibilitatea contactului
personal indispensabil, pentru o predicare însuflețită, pentru celebrarea liturghiei
cuvântului și a sacramentelor, susținerea catehezelor și îndrumarea pietății
populare.
Deși ”misionarismul” pare să fie înțeles, la prima vedere, ca adresându-se
celor ”de departe”, necreștinilor sau lumii de-creștinate, în cazul pelerinajelor el îi
are în vedere mai degrabă pe cei care, din diverse motive, deși trăiesc într-un mediu
6 Cf. Lc. 15, 11-32.
7 Cf. PP Ioan Paul II, Scris. apost. «Tertio millennio adveniente», 10 nov. 1994 [în următoarele citări TMA], n. 49
(EV 14, nn. 1803).
8 Cf. Lc. 4, 43.
8
creștin, nu au avut ocazia de a primi vestea cea bună, precum și pe cei care, având o cunoaștere de bază a adevărului biblic, se încadrează totuși în categoria ”nepracticanților”. Acestora li se adaugă, bineînțeles, cei însuflețiți de credință –
”practicanții” – care prin pelerinaj au ocazia de a-și îmbogăți trăirea spirituală și de a-și lărgi totodată orizontul cultural, într-o cheie de interpretare eclesială și ecumenică, de deschidere către aproapele și de întărire comunitară.
Pornind de la premize teoretice precum fundamentul mitic, istoric, biblic,
antropologic și psihologic al pelerinajului, cu o prezentare a principalelor simboluri
recurente ce apar în cadrul acestui fenomen universal, premize întărite și de un
consistent suport doctrinar, lucrarea urmărește de fapt să-l conducă pe cititor spre
partea practică, aplicativă a pelerinajului. Odată ajuns în acest punct, cititorului i se
deschid perspective noi în ceea ce privește posibilitățile de integrare și folosire
eficientă a acestui puternic instrument pastoral în ansamblul acțiunilor misionare ale
Bisericii Catolice, pusă în fața cerințelor noii evanghelizări specifice
contemporaneității.
Considerând drept o misiune asumată cu responsabilitate, dar în același timp
și o plăcută datorie, încercarea de a trezi și a spori interesul preoților și comunităților
de credincioși din Biserica noastră față de acest mod de trăire și acțiune eclesială
care este pelerinajul, autorul își dorește ca acesta să devină un moment
semnificativ și de prim rang al acțiunii pastorale generale și să ajungă să se traducă
într-o fructuoasă experiență de credință pentru cât mai mulți din frații săi întru
Cristos.
III. BAZA DOCUMENTARĂ
O parte din baza documentară a prezentei lucrări se găsește în Biblioteca
Facultății de teologie Greco-Catolice din Blaj și în Biblioteca Centrală Universitară
„Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. De asemenea au fost folosite diverse colecții
particulare, materiale documentare letrice sau pe suport optic și magnetic din
biblioteca personală, precum și informații preluate de pe situri oficiale Internet.
Deși materialul folosit cu preponderență este în limbile italiană, engleză și franceză, atunci când a existat posibilitatea s-a apelat și la traducerile românești din diferite alte limbi clasice și moderne.
Majoritatea informațiilor folosite sunt relativ recente, însă nici materialele
documentare mai vechi nu influențează în vreun fel negativ concluziile actuale
9
despre problematica dezbătută în această lucrare, ele îmbinându-se fericit cu diferitele scrieri moderne și cu documentele pontificale.
IV. STADIUL CERCETĂRII
În elaborarea lucrării, autorul – ghid de turism și teolog, coordonator al unei misiuni de pelerinaje – pleacă de la constatarea unei majore și foarte periculoase confuzii ce se face între pelerinaj și turism, și care se verifică și în atitudinea marii majorități a celor ce optează la un moment dat, dintr-un motiv sau altul, pentru această formă de ”vizitare” a locurilor sfinte.
Căutând motivațiile unei asemenea confuzii, au rezultat atât aspecte obiective cât și aspecte subiective, circumstanțe atenuante dar și circumstanțe agravante.
Pe de o parte, putem pune acest fapt pe seama mobilității tot mai mari a
oamenilor din zilele noastre, susținută și de o dezvoltare fără precedent a
mijloacelor de locomoție, care fac ca distanțe de sute sau chiar mii de kilometri să
fie acoperite în doar câteva ore. În aceeași măsură este adevărat că globalizarea și
mentalitatea consumistică impuse de societatea modernă încearcă din răsputeri, și
în bună măsură reușesc, să-l îndepărteze pe om de adevărul credinței și de
mijloacele seculare de care acesta s-a folosit încă de la începutul istoriei pentru a se
apropia de Creatorul său, propunându-i variante alternative, aranjate poate într-o
formă mai atractivă și întărite de motivația ”comodității”, dar care ascund, bine
disimulat, și scopul perfid al desacralizării vieții omului, până la ateizare.
Pe de altă parte însă, se constată – mai cu seamă în țara noastră – și o lipsă
a mijloacelor de informare și educare a credincioșilor în ceea ce privește subiectul
pelerinajelor. Bibliografia scrisă sau tradusă în limba română în acest domeniu este
cât se poate de modestă iar în acțiunea pastorală generală a Bisericii catolice de la
noi din țară pelerinajul nu ocupă locul privilegiat, de instrument de bază al
evanghelizării, care îi este acordat de organismele ecleziale din țările catolice și
care este prevăzut în mod explicit și imperios în documentele mai recente ale
Magisteriului.
Din cercetările făcute pentru identificarea surselor documentare necesare
realizării prezentei lucrări, a reieșit că implicarea cea mai mare în statuarea practicii
pelerinajelor, în identificarea fundamentelor, în definirea metodologiei de
desfășurare și în aplicarea concretă a acesteia în activitatea pastorală a
10
organismelor competente o are Biserica catolică din Italia, urmată îndeaproape de cea din Franța și cea din Spania. Acest lucru se explică, bineînțeles, atât prin îndelungata lor tradiție de pelerinaj, cât și prin existența unui număr impresionant de sanctuare, mai mari sau mai mici, de pe teritoriul lor. Afluxul mare de pelerini și vizitatori a impus și stabilirea unui cadru organizat de desfășurare a pelerinajelor și activităților în sanctuare.
Conferința Episcopală Italiană, răspunzând cu solicitudine îndemnurilor
lansate de Sfântul Scaun și în concordanță cu instrucțiunile Consiliului Pontifical
pentru Pastorala Migranților și Itineranților, a creat o serie de organisme care se
ocupă în prezent de organizarea activității pastorale specifice pelerinajului. Multe
dintre acestea, precum Comisia Episcopală pentru Migrații și Turism sau Biroul
Național pentru Pastorala Timpului liber, turismului și sportului, dar și alte organizații
la nivel diecezan, au emis de-a lungul timpului un număr însemnat de note
pastorale, instrucțiuni, studii și note directive care constituie un fundament solid și
un model de urmat pentru orice biserică interesată să acorde o atenție mai mare
introducerii ”instrumentului pelerinaj” în strategia sa pastorală.
Între documentele oficiale esențiale pentru fundamentarea corectă a unei
pastorale a pelerinajului pot fi indicate atât unele emise de Sfântul Scaun, precum
Tertio millennio adveniente, Incarnationis mysterium, Pellegrinaggio nel Grande
Giubileo del 2000, Chiesa e mobilità umana, Pastoralis migratorum cura,
Peregrinans in terra, Marialis Cultus, cât și unele emise de Conferințele Episcopale,
precum Il pellegrinaggio alle soglie del terzo millennio, Viaggiare e pellegrinare nella
modernità, Il popolo di dio in camino, Orientamenti per la pastorale del tempo libero
e del turismo in Italia și multe altele. Acestora li se adaugă documentele diferitelor
adunări episcopale sau congrese mondiale sau naționale, având drept temă
problema pastorală în sanctuare și pelerinaje. Model de urmat de către toți
organizatorii de pelerinaje, dar și de orice pelerin, în misiunea sa apostolică
desfășurată pe durata a 27 de ani de pontificat, Papa Ioan Paul II a făcut 146 de
vizite în Italia și alte 104 vizite în întreaga lume, distanțele însumate în călătoriile
sale echivalând cu înconjurarea de aproape 32 de ori a circumferinței Pământului.
Numit pe drept cuvânt ”Pelerinul păcii și al speranței”, Sf. Părinte a folosit fiecare
ocazie pentru a predica, adresând o serie întreagă de îndemnuri și învățături care
subliniau rolul deosebit pe care pelerinajul îl merită și pe care trebuie să-l capete în
viața Bisericii.
11
Revenind la situația concretă din țara noastră, în ceea ce privește organizarea de pelerinaje, se observă că pentru a satisface nevoia sinceră și intrinsecă a credincioșilor de a merge în pelerinaje spre anumite sanctuare sau locuri sfinte, sau de a urma un itinerariu de credință, păstorii lor sufletești, ei înșiși lipsiți adesea de o pregătire specifică în acest sens, caută să organizeze pe plan local pelerinajele, după știința și posibilitățile lor, fără a urma etapele recomandate pentru obținerea rezultatelor spirituale sperate. Alteori, ei apelează la diverse agenții de turism, și ele lipsite de baza de cunoștințe de specialitate necesare, și care, în virtutea goanei după câștig, îi privesc pe pelerini doar ca pe ”un segment de piață” care trebuie acoperit de cineva, și care așează pelerinajul pe același nivel cu alte forme de turism, unele valoroase, precum turismul cultural sau turismul religios, iar altele lipsite de orice urmă de respect pentru ființa umană, cum este cazul recent apărutei forme de ”turism sexual”.
Neprimind așadar o pregătire corespunzătoare din partea Bisericii și luând parte la asemenea ”pelerinaje” este lesne de înțeles de ce oamenii ajung să creadă, încet-încet, că pelerinajul nu este altceva decât o excursie, eventual mai ieftină, în care printre altele sunt incluse și vreo două-trei biserici, și în care este important să vadă ”cât mai mult”, nebăgând de seamă că pierd chiar esențialul.
Această lucrare vrea să tragă un semnal de alarmă, arătând că pelerinul adevărat nu este un turist care, îmbrăcat fiind cu pantaloni scurți și purtând ochelari de soare, merge ținând în mână un ghid turistic, privind în dreapta și în stânga și făcând cât mai multe fotografii, pentru a se lăuda apoi prietenilor că ”a mers pe urmele lui Cristos” făcând o excursie ”de neuitat”.
Adevăratul pelerin este cel ce-și ia propria cruce – necazul său, încercările și întreaga povară a vieții – și pornește la drum, mergând în căutarea lui Dumnezeu pe care este încredințat că îl va găsi și îi va putea vorbi. Pelerinul adevărat nu caută un loc anume, nu crede în acel ”vezi Napoli și apoi mori”, ci merge știind că singurul loc care face obiectul speranței sale teologale, de nedezrădăcinat, definitive, nu este din lumea aceasta, și că Poarta Casei Tatălui poate să i se deschidă oricând și oriunde, la orice cotitură a drumului său.
V. METODA DE LUCRU
Metoda folosită în această lucrare este analitică, speculativă. Deși expunerea
este axată mai ales pe aspectul istoric și biblic, pe sfânta Tradiție și pe documentele
12
Magisterului Bisericii, ea a luat în considerare și lucrări de specialitate din domeniul psihologiei, toate adaptate practicii actuale catolice.
Primul capitol tratează subiectul pelerinajului ca fenomen religios, definitoriu condiției existențiale a omului din toate timpurile și aparținând tuturor religiilor, pe care le leagă printr-o simbolistică în mare măsură comună.
Pelerinajul este apoi analizat, în capitolul II, în contextul religiei iudeo-
creștine, din punct de vedere biblic – atât într-o cheie de interpretare vetero-
testamentară cât și cristologică și mariologică – și al istoriei Bisericii, rezultând
dimensiunea sa fundamentală în viața omului și a Bisericii creștine peregrine.
Capitolul al treilea situează problema pelerinajului în contextul
contemporaneității, evidențiind faptul că omul modern are aceleași nevoi esențiale
ca și primii săi strămoși, mai ales în ceea ce privește obținerea păcii interioare, a
liniștei sufletești ce nu poate fi găsită decât prin odihna în Creatorul.
În capitolul IV sunt abordate aspectele practice ale pelerinajului catolic, atât
din punctul de vedere al pregătirii desfășurării etapizate a acestuia la nivel exterior,
cât și prin suprapunerea unei dimensiuni interioare absolut necesare pentru reușita
sa.
Ultimul capitol încearcă să evidențieze importanța mutării pelerinajului de pe
o poziție de instrument auxiliar, alternativ și necesitatea poziționării acestuia în
rândul instrumentelor folosite cu predilecție în activitatea pastorală generală a
Bisericii, dată fiind eficiența sa extraordinară atât în ceea ce privește înaintarea
spirituală a credincioșilor luați individual și întărirea comunităților parohiale, cât și în
ceea ce privește împlinirea sarcinii misionare încredințate ei de însuși Mântuitorul
Isus Cristos.
Luată în ansamblul ei, lucrarea dorește să cuprindă o sinteză teologicodoctrinară despre valoarea pelerinajelor în mediul ecleziastic și în societate. Datorită elementelor ce pot crea confuzii în ceea ce privește delimitarea pelerinajului de alte activități specifice turismului, și care pretind un studiu atent al tuturor argumentelor, s-a apelat deseori și la metoda speculativă care în aceste cazuri nu trebuie eliminată. Critica textuală preponderentă este cea care dă caracterul moral al lucrării de față și care, departe de a rezolva toate problemele ridicate de abordarea subiectului, încearcă să ofere unele indicii pentru a obține o viziune mai largă asupra adevărului despre ceea ce înseamnă adevăratul pelerinaj și roadele benefice pe care acesta le aduce în viața omului.
13
Fără a avea pretenția de a fi epuizat subiectul, autorul este recunoscător celor care prin opinii critice vor sesiza aspecte importante ale temei tratate, care nu au fost aprofundate în măsură suficientă. Totodată, autorul crede că ulterioare abordări ale problematicii tratate vor pune la dispoziția celor interesați lucrări mai ample și – luând în considerare dinamica fenomenului – actualizate.
14
Capitolul I
PELERINAJUL CA FENOMEN RELIGIOS
I.1 ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI “PELERINAJ” ȘI DEFINIREA NOȚIUNII
I.2 PELERINAJUL ÎN DIFERITE RELIGII: ORIGINE, SIMBOLURI ȘI MOTIVAȚII
I.2.1 Interpretarea mitică a pelerinajelor
I.2.2 Interpretarea istorică a pelerinajelor
I.2.3 Experiența omenească a sacrului
I.2.4 Homo religiosus în raport cu spațiul și timpul
I.2.5 Simboluri rituale recurente în pelerinaje
I.3 PELERINAJUL CA PRACTICĂ ACTUALĂ ÎN PRINCIPALELE RELIGII ALE
LUMII
I.3.1 Pelerinajul în Hinduism
I.3.2 Pelerinajul în Islamism
I.3.3 Pelerinajul în Iudaism
I.3.4 Pelerinajul în Șintoism
I.3.5 Pelerinajul în Creștinism
Capitolul I
PELERINAJUL CA FENOMEN RELIGIOS
I.1 ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI “PELERINAJ” ȘI DEFINIREA NOȚIUNII
Cuvântul “pelerinaj” își are originea în latinescul peregrinatio, compus din per și ager, însemnând “peste câmp”, sensul său fiind acela de a colinda, a hoinări, a rătăci prin depărtări.
Derivat din înruditul cuvânt latinesc peregrinus, cuvântul “pelerin” indică un călător, o persoană care face un pelerinaj, care întreprinde o călătorie sau merge în locuri străine.
Dicționarele prezintă diferite definiții ale pelerinajului:
• o călătorie pe care credincioșii o fac într-un loc considerat sfânt; călătorie
făcută într-un loc renumit (din punct de vedere istoric sau cultural); călătorie,
plimbare (în diverse locuri); trecere continuă, perindare9;
• o călătorie făcută departe, sau pe pământuri străine, pentru a vizita un loc
sfânt sau un sanctuar în scop de devoțiune10;
• o călătorie spre un sanctuar sau alt loc sfânt pentru a da mărturie de credință
în Dumnezeu11;
• o călătorie spre un loc sfânt din motive de devoțiune, pentru a obține un
sprijin supranatural sau ca o formă de penitență12;
• un lung voiaj sau călătorie, în special una în care călătorul nu se întoarce
niciodată în locul de plecare. Ca un simbol al vieții, un mod de a trăi în care
toate sunt judecate în funcție de modul în care se raportează la destinație,
dacă îl țin în loc sau îl ajută pe călător în drumul său13.
9 Dicționarul Explicativ al Limbii Române [în următoarele citări DEX] , ediția II-a, Ed. Univers Enciclopedic,
București, 1998.
10 [1913 Webster], The Collaborative International Dictionary of English, v.0.44.
11 The Open Door Website: History, Glossary of terms, Pilgrimage, în www.saburchill.com/history/hist003.html#P
12 History, Heritage and Data Source, A Glossary of the Medieval Church, în
http://medievalwriting.50megs.com/churchglossary/glossaryn.htm
13 WCNet.org, In service to the Lord Jesus Christ, Webelieve – The Doctrinal Statement of the Churches of God,
Glossary, Pilgrimage, în www.wcnet.org/~tmdghrty/glossary.htm.
15
Rezultă de aici o convergență evidentă a sensului atribuit pelerinajelor, care
pot fi definite sintetic ca fiind călătorii către un anume loc, cu scopul de a-l venera,
sau pentru a-i cere lui Dumnezeu o favoare specială sau în scop de mulțumire.
De-a lungul timpului, cuvântul “Pelerin” a dobândit o semnificație particulară:
pelerinul este un călător mânat de motivații diferite de cele de afaceri, de întâlnirea
cu familia sau de curiozitatea intelectuală, și care izvorăsc dintr-o nevoie adânc
înrădăcinată în sufletul omului, aceea de a merge spre un loc considerat sfânt, din
motive de devoțiune, pentru a solicita un sprijin supranatural sau ca o formă de
penitență. A fi pelerin capătă, în această viziune, sensul devenirii omului, al mersului
evolutiv al acestuia de la a fi un străin față de Dumnezeu până la a fi un prieten al lui
Dumnezeu, deplasare inerent însoțită de o aprofundare a vieții spirituale a omului.
Pelerinajele includ de regulă o intenție de rugăciune, de penitență și de trăire a
prezenței lui Dumnezeu de-a lungul drumului, indiferent dacă El este întâlnit în
biserici, în locuri greu accesibile, în rugăciune sau prin intermediul altor pelerini.
În același timp, pelerinajul capătă și alte noi înțelesuri: el nu vizează doar destinația principală a locului de pelerinaj, ci și toate lecțiile spirituale subtile pe care Dumnezeu le oferă pelerinului de-a lungul drumului.
Orice pelerinaj comportă trei elemente de bază:
• un pelerin ce străbate un drum;
• o destinație inevitabilă, aleasă datorită unei poziționări particulare a sa în
raport cu sacrul;
• o motivație a pelerinului ce caută și speră într-o întâlnire cu o Realitate
misterioasă și invizibilă.
Psihanalistul italian Claudio Risé sublinia faptul că pelerinajul nu reprezintă un fitness spiritual, ci demonstrația nevoii omului – nevoie imposibil de suprimat – de a găsi în afară de sine răspunsuri la marile întrebări ale existenței, pornind la drum spre o anumită destinație14.
Drumul, destinația și întâlnirea cu misterul definesc în mod exact acest
fenomen bogat în elemente diverse care este “pelerinajul”. Această structură
fundamentală este prezentă în forme diferite, în funcție de religii și culturi. Astfel,
14 Claudio Risè, Felicita è donarsi – Contro la cultura del narcisismo e per la scoperta dell’altro, Sperling &
Kupfer Editori, Milano, 2004.
16
unele religii așează în prim plan drumul și osteneala pe care o suportă pelerinul, în
timp ce altele pun accentul asupra “centrului” sau destinației, locul sacru unde are
loc întâlnirea pelerinului cu misterul. Simbolismul ”centrului lumii” ilustrează
importanța simbolismului celest: comunicarea cu Cerul se efectuează într-un Centru, iar aceasta constituie imaginea exemplară a transcendenței15.
Un pelerinaj este o sursă de haruri și un mijloc de a crește în credință. Este o
cale de căință și de pregătire interioară pentru o schimbare a inimii.
La audiența papală Angelus din Piața San Pietro, din data de 2 aprilie 2000,
Papa Ioan Paul II vorbea despre recunoștința pe care a simțit-o atunci când el însuși a devenit pelerin: “Bucuria spirituală pe care o port în inima mea pentru această grație este profundă și îi mulțumesc tot timpul Domnului pentru ea”. Vorbind despre participarea sa la pelerinaje, Sfântul Părinte a spus: “am simțit că întreaga Biserică este alături de mine”16.
Pelerinajul poate fi privit și înțeles, în același timp, și dintr-un unghi nu neapărat geografic. Viața în sine este un pelerinaj, o călătorie, o căutare și o regăsire cu adevărat în interior, pentru scopul ultim al vieții. Viața ca pelerinaj, este o acumulare de experiențe cărora de cele mai multe ori nu le acordăm atenția și semnificația pe care le merită și care ajung să ne împingă, din interior, să ne întrebăm: “Ce este viața? Care este sensul ei?”.
Dacă nu reușim să găsim acel răspuns ultim, noi nu trăim cu adevărat ci doar “viețuim”17. Viața, ca și pelerinaj, este o călătorie, astăzi aici și mâine dincolo; este o înțelegere pe propria piele a faptului că aici nu avem o casă durabilă și de aceea trebuie să mergem mai departe.
Deci, care este sensul vieții? Pentru un student, astăzi viața se poate reduce
la a obține un titlu de master. Pentru profesor, astăzi viața poate însemna
dobândirea recunoașterii sale academice de către colegii săi. Pentru un îndrăgostit,
toată viața s-ar putea concentra într-o caldă și nesfârșită îmbrățișare a iubitei sale.
Însă toate aceste scopuri, după cum ne dăm oarecum seama, sunt
asemenea celor câțiva bănuți câștigați astăzi și pe care îi punem deoparte pentru
mâine, doar pentru a răspunde unei profunde și irezistibile dorințe de a avea din ce
15 Cf. Mircea Eliade, Sacrul și profanul, Ed. Humanitas, București, 1992, p. 119.
16 Serviciul de știri catolice „Catholic World News”, Pope speaks of joy of pilgrimages, 3 aprilie 2000, în
http://www.cwnews.com/news/viewstory.cfm?recnum=12620.
17 Fr. Joel E. Tabora, S.J., Mary on our pilgrimage – Conference given to educators in Bikol on the ocasion of the
Diamond Jubilee Celebration of the canonical coronation of Our Lady of Peñafrancia as Patroness of Bikol,
1999, în www.adnu.edu.ph/MainWeb/president/adrpres.html.
17
în ce mai mult. Masteratul, cât ar fi el de valoros într-un anumit mediu academic, nu
cuprinde și nici nu-i oferă deținătorului său toate bogățiile cunoașterii umane. La fel,
recunoașterea profesională din partea colegilor, pe care profesorul o poate dobândi
într-un sfârșit, s-ar putea să nu reușească să stingă toate discuțiile și intrigile din
birourile facultății. Îmbrățișarea plină de pasiune, ce conduce la căsătorie și la
întemeierea unei familii, nu reușește întotdeauna să destrame și să alunge o
singurătate interioară, un dor nestins, o nesfârșită frământare sufletească.
Deci, “ce este viața omului?” De câte ori nu am fost înșelați până acum de mulțimea de reclame, de filme și de exemplele din viața multor oameni pe care îi întâlnim în actuala societate – caracterizată de troc “sub manem” și de “hic et nunc” – care încearcă să ne inoculeze ideea și să ne facă să credem că totul în viață nu se reduce la altceva decât la a face bani, a duce o viață confortabilă și a obține tot ceea ce ne dorim?
Însă, ca și creștini, suntem obligați să ne punem întrebarea: “Suntem noi oare făcuți pentru a lua mai mult decât dăm sau suntem făcuți să fim buni?”
Unii oameni au tot ce își doresc dar sunt plini de răutate; ei pot fi foarte culți, erudiți, organizați, aparent evlavioși, și totuși atât de lipsiți de inimă în fața celor lipsiți de orice ajutor.
Însă inima din noi se luptă permanent cu împietrirea noastră. Inima noastră este cea care ne împinge spre a porni la drum, spre a peregrina, dintr-un punct al călătoriei noastre spre altul, fiecare punct nefăcând altceva decât să scoată la iveală un nou abis de frământări interioare. Sfântul Augustin a descris într-un mod deosebit de profund, în opera sa Confesiuni, pelerinajul vieții omului: “Neliniștit este sufletul nostru până ce se va odihni întru Tine, Doamne … “.
Aici se cuprinde scopul sacru al pelerinajului nostru: el se sfârșește în Domnul. Suntem chemați să mergem, lăsându-ne inima să ne conducă, având încredințarea că într-o zi vom întâlni iubirea. Inima noastră, mișcată de Spiritul Sfânt, este cea care ne duce în cele din urmă spre iubire. Dumnezeu este Iubire, este Iubirea Întrupată, care suferă, moare, învie pentru noi. Inima noastră este cea care ne conduce în cele din urmă la Tatăl, Cel ce ne-a iubit cel dintâi, și astfel ne dă și nouă posibilitatea de a iubi18.
18 Cf. 1 In. 4, 19.
18
Adevărata iubire este însă exigentă. Însuși Isus a spus: “Voi sunteți prietenii mei dacă faceți ceea ce vă poruncesc”19. Iubirea cere un efort și un atașament personal față de voia lui Dumnezeu. Aceasta presupune disciplină și sacrificii dar înseamnă totodată bucurie și împlinire umană20.
Pelerinajul se prezintă ca un “har” ce descătușează adevăruri ascunse și
deschide noi orizonturi de viață: face să fie întâlnit cel ce este “Calea, Adevărul și
Viața”21. Este uimitor felul în care scrie despre aceasta Sf. Ambrozie: “În călătorie
vorbește pentru a nu fi [socotit] niciodată leneș. Vorbești [cu folos] pe drum dacă
vorbești după dorința [în spiritul] lui Cristos, deoarece Cristos este Calea. Mergând,
vorbește cu tine însuți, vorbește-i lui Cristos"22. Iar Sf. Augustin, pe de altă parte,
întreabă: “Tu cauți calea? Ascultă-L pe Domnul care îți zice mai întâi: Eu sunt
Calea. Înainte de a-ți spune unde trebuie să mergi, a precizat pe unde trebuie să
treci: «Eu sunt», a spus El, «Calea»! Calea pentru a ajunge unde? La adevăr și la
viață. Mai întâi îți arată calea pe care trebuie să o apuci, apoi capătul unde trebuie
să ajungi. «Eu sunt Calea. Eu sunt Adevărul, Eu sunt Viața». Rămânând lângă Tatăl
era Adevăr și Viață; asumându-și trupul omenesc a devenit Calea. Nu ți s-a spus:
trebuie să te ostenești căutând calea pentru a ajunge la adevăr și la viață; nu ți s-a
spus asta. Leneșule, ridică-te! Calea însăși a venit la tine și te-a trezit din somn,
dacă chiar te-a trezit. Ridică-te și mergi! Poate că tu încerci să mergi dar nu poți
pentru că te dor picioarele. Din ce motiv te dor? Pentru că au trebuit să străbată
cărările dificile impuse de egoismele tale tirane? Cuvântul lui Dumnezeu i-a vindecat
însă chiar și pe ologi. Tu răspunzi: Da, am picioare sănătoase, dar nu văd drumul.
Ei bine, știi că El i-a luminat chiar și pe orbi!” 23.
Pelerinajul se dezvăluie așadar ca un “jurnal viu al istoriei Bisericii” și, în același timp, ca un “moment semnificativ al vieții credincioșilor”. El comportă, fără nici un subterfugiu, un “exercițiu de asceză activă, de căință pentru slăbiciunile omenești, de permanentă atenție asupra propriei fragilități, de pregătire interioară pentru convertirea inimii”24.
19 Cf. In. 15, 14.
20 Cf. PP Ioan Paul II, L’homelie de «Boston Common» – 1 oct. 1979, în Pèlerinage en Irlande, a l’ONU, aux
Etats-Unis, Éditions du Centurion, Paris, 1979, p. 73.
21 Cf. In. 13, 6; X. Léon-Dufour, Lettura dell’Evangelo secondo Giovanni, III, Ed. San Paolo, Milano, 1995, p.
122.
22 Sf. Ambrozie, Commento sui Salmi, Sal. 36; CSEL 64,125; LdO, III, p. 197.
23 Sf. Augustin, Trattati su Giovanni, 34, 9; CCL 36, 316; LdO, II, pp. 251-252.
24 Cf. PP Ioan Paul II, Bula de declarare a marelui jubileu al anului 2000 «Incarnationis mysterium», 29 nov. 1998 [în următoarele citări IM], n. 7 (EV 17, n. 1694).
19
I.2 PELERINAJUL ÎN DIFERITE RELIGII: ORIGINE, SIMBOLURI ȘI MOTIVAȚII
I.2.1 Interpretarea mitică a pelerinajelor
În grotele de la Lascaux și Rouffignac din regiunile franceze Dordogne, respectiv Perigord25, decorate cu aproape douăzeci de milenii înainte de era noastră, prezența unor urme de pași de adolescenți ne face să credem că la aceste adevărate “catedrale ale preistoriei” s-ar fi încheiat marșuri rituale arhaice, având scopul de a-i iniția pe tineri în misterul clanului și al poziției acestuia în lume. Aceste urme de marșuri rituale par să fie cele mai vechi mărturii, cunoscute până în prezent, ale unor “pelerinaje”.
Ideea de pelerinaj era legată în trecut26 de noțiunea primitivă a zeităților
locale, ființe divine ce controlau mișcările oamenilor și naturii, dar care își puteau
exercita acest control numai prin anumite forțe sau între hotare bine stabilite. Astfel,
zeii râurilor nu aveau putere asupra oamenilor ce nu se apropiau de râu, după cum
nici zeii vânturilor nu-și puteau exercita dominația asupra celor ce locuiau în spații
ferite de vânt. În mod asemănător, se povestește despre zei ai dealurilor și zei ai
câmpiilor, care puteau acționa doar în limitele domeniilor lor, unde îi puteau ajuta
sau distruge pe oameni după bunul lor plac27. De aceea, atunci când vreun om ce
făcea parte dintr-un trib din munți se întâmpla să se afle în câmpie și avea nevoie
de ajutor divin, el făcea un pelerinaj înapoi spre locurile mai înalte pentru a cere
sprijinul zeilor săi. Se poate presupune astfel că originea pelerinajelor se află la
membrii triburilor montane, dezrădăcinați din locurile lor de baștină.
I.2.2 Interpretarea istorică a pelerinajelor
Fără a nega forța argumentului mai sus-menționat în a sugera sau a extinde
obiceiul pelerinajului, întrucât acest argument fost considerat de distinse
personalități catolice28 ca fiind plauzibil, poate fi acceptată și o explicație mai puțin
arbitrară, care rezultă din căutarea cauzei pelerinajului în însuși aspectul instinctiv al
sufletului omenesc. Pelerinajele, pe drept cuvânt numite astfel, au fost făcute fie
25 Imagini și informații suplimentare pe site-urile The Cave of Lascaux și Grotte Prehistorique de Rouffignac,
(www.culture.gouv.fr/culture/arcnat/lascaux/en și, respectiv, www.grottederouffignac.fr/default.asp).
26 Cf. Littledale, în "Encyclopedia Brittanica", 1885, XIX, 90; "New International Encyclopedia", New York, 1910,
XVI, p. 20.
27 Cf. 3 Reg. 20, 23.
28 Cf. Lagrange, Etudes sur les religions sémitiques, VIII, ediția II-a, Paris, 1905, pp. 295- 301.
20
spre locurile de naștere ale unor zei sau eroi, fie spre locurile unde aceștia au făcut vreun lucru extraordinar, fie spre locurile unde au murit, precum și spre acele sanctuare pe care zeitățile le-au marcat ca fiind locurile lor preferate pentru a face minuni. În mod firesc, imediat după producerea unei teofanii, oamenii încep să meargă în pelerinaj spre locul respectiv. În același mod, evenimentul Întrupării Mântuitorului a condus inevitabil la atragerea pelerinilor din întreaga Europă spre Locurile Sfinte, pe care doreau să le vadă cu ochii lor, acest impuls izvorând în mod spontan din inima omului.
I.2.3 Experiența omenească a sacrului
Obiceiul de a merge în pelerinaj s-a întâlnit și se întâlnește la toate religiile, protagonistul pelerinajului fiind de fiecare dată Homo religiosus29. Egiptenii mergeau spre sanctuarul lui Sekket de la Bubastis sau spre oracolul lui Ammon de la Theba; grecii mergeau pentru a consulta Oracolul de la Delfi, sau la sanctuarul lui Apollo, și pentru a fi vindecați apelau la calitățile lui Asclepios mergând la la Epidaurus; mexicanii se adunau la uriașul templ Quetzal; peruvienii se închinau soarelui la Cuzco iar bolivienii la Titicaca.
Pentru a înțelege caracterul universal al pelerinajului în istorie, este necesar să ne raportăm la experiența omenească a sacrului, manifestat întotdeauna ca o realitate de un cu totul alt ordin decât realitățile “naturale”30.
Diversele religii ne arată că omul intuiește existența unei Realități invizibile,
misterioase și transcendente, pe care o numim hierofanie pentru faptul că omul are
o percepție, pentru că ceva i se arată31. Orice spațiu sacru implică o hierofanie, o
irupere a sacrului care are drept efect desprinderea unui teritoriu din mediul cosmic
înconjurător, pentru a-l face să difere calitativ32. Dar asemenea manifestări nu se
petrec niciodată în stare pură, ci fie prin intermediul unui obiect – cum ar fi arborele
sacru sau apa -, fie prin intermediul unei ființe – preotul – care joacă un rol de
“matcă a roiului”.
În concepția lui Homo religiosus, acest obiect sau această ființă dobândește
o dimensiune specială, și anume sacralitatea, care îi permite exercitarea unei
29 Don Aldo Bertinetti, Il pellegrinaggio, fenomeno umano universale, nella sua dimensione storico-sociologica
ed autenticamente religiosa, Ufficio per la Pastorale del Turismo, Sport e Tempo Libero della Diocesi di
Torino, Italia.
30 Cf. Mircea Eliade, op. cit., p. 12.
31 ibidem, p. 13.
32 ibidem, p. 26.
21
funcțiuni de mediere între Realitatea invizibilă și om. Această mediere este
realizabilă în întregime prin intermediul simbolului, un element ce are o
semnificație concretă și care dezvăluie ceea ce indică. Încă din vremea celei mai
primitive religii s-a considerat întotdeauna ca fiind ”semn” tot ceea ce era în stare să
stârnească în oameni sentimentul sacrului, tot ceea ce era în stare să-l facă să
erupă33. Simbolul este limbajul prin care pot fi cunoscute realități ce nu sunt prin ele
însele evidente. Simbolul este înzestrat cu o energie ce stabilește legătura dintre
om și mister. Deoarece din cele mai vechi timpuri experiența sacrului se exprimă
prin simbol, Homo religiosus poate fi calificat ca Homo symbolicus34.
În mod special ritul reprezintă un element structural al experienței trăite a
sacrului, poziționându-se în interiorul unei expresii simbolice compuse din gesturi și
cuvinte, și realizează o trecere de la “semn” la “a fi”, la existență, de la o situație
actuală spre o situație nouă. Esențialmente simbolic, ritul se realizează cu elemente
proprii cosmosului, precum apa, lumina, sarea, uleiul. Pentru fiecare pelerin drumul
este presărat cu simboluri. Prin transpunerea în fapt a simbolurilor și riturilor,
pelerinul trăiește o experiență nouă prin care este transformat, fiecare pelerinaj fiind
un drum al sacrului.
Analizând în mod individual diferitele elemente ale pelerinajului, se
evidențiază înainte de toate simbolismul centrului, adică al destinației, al locului
pelerinajului. Plecând de la bolta cerească, prin intermediul căreia omul arhaic a
putut să descopere categoria transcedentală a Înălțimii Infinitului și să formuleze
nenumăratele mituri ale Înălțării ce ne sunt oferite de tradițiile scrise și orale, istoria
religiilor explică realitatea muntelui ca și centru pentru numeroase pelerinaje,
muntele, în general, este considerat ca fiind locul de întâlnire între Cer și Pământ.
Printre munții sacri celebri se numără: Meru în India, Sumbur pentru popoarele
uralo-altaice, Hara Berezaiti în Iran, Humingbjörg pentru popoarele germanice și
scandinave, Kuen-Lün în China, Fuji-Yama în Japonia, Kailäsa – reședința zeului
Siva, Olimp în Grecia, Acropola în Atena. În Mesopotamia exista obiceiul construirii
“zigguratului”, munte cosmic artificial, loc de pelerinaj și de cult.
33 Cf. Rudolf Otto, Sacrul. Despre elementul irațional din ideea divinului și despre relația lui cu raționalul, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 157.
34 Wilhelm Dancă, Mircea Eliade – Definitio Sacri, Ed. Ars Longa, Iași, 1998, p. 224.
22
Și în tradiția biblică sunt menționați numeroși munți sacri, care simbolizează centre hierofanice pentru întâlnirea dintre oameni și Unicul Dumnezeu: Sinai-Horeb, Sion, Tabor, Garizim, Carmel, Golgota35.
În “centru” se regăsește nu doar muntele cosmic, ci și arborele sacru, axă a lumii, care exprimă realitatea vieții ce se regenerează continuu, simbol al renașterii și imortalității, al fecundității, rodniciei, vieții și sănătății.
I.2.4 Homo religiosus în raport cu spațiul și timpul
Simbolismul centrului, al muntelui cosmic și al arborelui sacru, ne oferă și sensul spațiului pelerin, adică al locului sacru spre care se îndreaptă oamenii.
Pentru Homo religiosus, “spațiul” nu este omogen ci prezintă rupturi, falii:
există porțiuni de spațiu calitativ diferite de celelalte36. În concepția acestuia, există un spațiu în care se desfășoară viața de zi cu zi, dar există și o altă realitate spațială în care are loc întâlnirea cu Divinitatea. Fiecare spațiu sacru implică o hierofanie; în acest spațiu sacru poate fi întâlnită Realitatea invizibilă capabilă să ajute la schimbarea condiției umane.
Stabilirea locurilor de pelerinaj nu este niciodată arbitrară. Studiind mai în amănunt fenomenul pelerinajelor, se poate remarca faptul că cercetările arheologice au scos la iveală că unele locuri din întreaga lume par să fi fost venerate de-a lungul epocilor, oameni diferiți, așezați pe scara istoriei la distanțe de mii de ani, fie ei etrusci, romani sau creștini, alegând aceleași locuri de venerație37.
În religiile arhaice, referința la un eveniment primordial este dată de mituri.
Acestea dezvăluie realitatea absolută deoarece povestesc activitatea creatoare a
zeilor, sacralitatea operei lor, descriind diferitele și uneori dramaticele irupții ale
sacrului în lume38. În religiile istorice, locurile sacre sunt stabilite acolo unde s-au
desfășurat evenimentele ce au condus la fondarea lor. Exemple în acest sens pot fi:
35 Sinai sau Horeb – este muntele pe care Moise a primit Legea de la Dumnezeu. Sion – este colina din vechiul
Ierusalim pe care a fost înălțată cetatea noului Ierusalim. Tabor – este muntele din Galilea, în apropiere de
Nazaret, pe care conform tradiției s-a schimbat la față Mântuitorul Isus Cristos. Garizim – este un munte în
Samaria unde samarinenii au ridicat un templu păgîn, dărâmat în anul 107 î.C. Carmel – este un munte din
Canaan, pe care evreii au adus jertfă zeului Baal în timpul regelui Ahab; dovedindu-se că idolul nu există,
aici a adus jertfă și proorocul Ilie în fața poporului Israel, jertfa sa fiind mistuită de un foc coborât din cer la
rugăciunea acestuia; jertfa Sf. Ilie prevestea jertfa nesângeroasă a Mântuitorului din sf. Liturghie. Golgota
sau Locul Căpățânii – este numele colinei pe care a fost răstignit Mântuitorul; după o veche tradiție, aici a
fost îngropat capul lui Adam (cf. Pr. Vasile Sorescu, Figuri, evenimente și locuri biblice, Ed. Saeculum I.O.,
București, 1995).
36 Cf. Mircea Eliade, op. cit., p. 21.
37 Maria Augusta Trapp, Around the Year with the Trapp Family, Pantheons Books Inc., New York, N.Y., 1995. 38 Cf. Mircea Eliade, op.cit., p. 90.
23
Lumbini, locul nașterii lui Siddhartha Gotamo devenit Buddha; Parcul Gazelelor de la Sarnath, în apropiere de Benares, unde Buddha a ținut predica celor Patru Adevăruri; Ka'ba de la Mecca în care este sigilată piatra neagră pe care tradiția musulmană o leagă de Avraam.
Multe din locurile sacre au o origine ce se pierde în negura vremurilor, cum este cazul localității Abnido din Egipt, spre care se îndreptau credincioșii lui Osiride, sau cazul marilor sanctuare din Grecia antică.
În Israel, teofaniile Dumnezeului lui Avraam, Isac și Iacob au făcut să devină sfinte centre de pelerinaj precum: Sichem, Mamre, Beer-Șeba, Betel, Galgala. În epoca Judecătorilor, Arca s-a aflat la Silo până la cucerirea filistenă. În epoca Regilor, Ierusalimul a devenit centrul spiritual al Israelului.
Până în secolul 2 d.C., creștinii au trebuit să apere istoricitatea lui Isus
împotriva atacurilor păgânilor; în acest scop au fost individualizate în această
perioadă locurile istorice ale vieții Mântuitorului și au fost stabilite locurile
evanghelice ce ulterior, chiar după Edictul de pace al împăratului Constantin, vor
deveni centre de pelerinaj. Pe lângă locurile biblice, în scurt timp vor dobândi
importanță și mormintele Martirilor și sunt puse bazele unei adevărate “geografii
sacre” creștine, ce se formează treptat de-a lungul secolelor, până în zilele noastre.
Asemenea spațiului, pentru Homo religiosus nici “timpul” nu este omogen, ci există un timp obișnuit, profan, în care se desfășoară toate actele și evenimentele lipsite de semnificație religioasă, dar există și un timp sacru, în care se împlinesc acte ce au un sens hierofanic, întrucât sunt în relație cu lumea divină. Acest timp sacru este timpul sărbătorii, timpul celebrării riturilor, acel timp pe care îl numim “timp liturgic”. Prin intermediul riturilor, omul religios poate trece, fără pericol, din durata temporală obișnuită în Timpul sacru39.
În timp ce în numeroase religii arhaice și orientale, ce transmit ideea unui
timp cosmic ciclic, un asemenea timp ritual îi permite omului să facă să coincidă
timpul actual cu cel primordial și astfel să reactualizeze evenimentul descris de mit,
în Iudaism și mai apoi în Creștinism (și, într-o anumită măsură, în Islamism), religii
în care Dumnezeu se manifestă în timpul istoric ireversibil care are o desfășurare
liniară ce se va încheia la sfârșitul timpurilor și al timpului, se pune în valoare
39 ibidem, p. 64.
24
comemorarea, care celebrează și face să fie actuale evenimentele în care s-a împlinit Revelația lui Dumnezeu.
Geografia și istoria simbolică se regăsesc în mod propriu în ritul pelerinajului.
Spre deosebire de alte rituri, pelerinajul reclamă o sincronizare și o convergență a
unui mare număr de credincioși, precum și respectarea unui calendar care
organizează în mod simbolic periodicitatea acestor deplasări și concentrări
comunitare. Datorită simbolisticii sale spațio-temporale, pelerinajul transmite
caracteristici sacre deosebit de venerabile, pelerinul revenind de la un sanctuar
sfințit. Pelerinajul implică totodată participarea întregii societăți: oprirea lucrului,
amenajarea de edificii civile sau religioase, fabricarea obiectelor religioase în număr
mare. În acest fel, reprezentările și tehnicile simbolice prilejuiesc ieșirea omului din
lumea unidimensională a muncii și a preocupărilor materiale; datorită lor, el se poate
situa într-o lume diferențiată prin praguri și rupturi, deschisă spre lumile de dincolo,
care permit să se dea sens diversității formelor și ritmurilor naturii și omului40.
I.2.5 Simboluri rituale recurente în pelerinaje
Cel dintâi simbol prezent de fiecare dată într-un pelerinaj este plecarea.
Pelerinul își lasă casa, pământuI, familia, prietenii; este vorba de o distanțare și de o ruptură care necesită o animită pregătire.
Musulmanul care se pregătește pentru Hağğ, adică pentru pelerinajul la Mecca, trebuie să-și plătească toate datoriile, să asigure bunăstarea familiei sale și să se împace cu dușmanii săi.
În mod asemănător, în Evul Mediu pelerinii creștini trebuiau ca înainte de plecare să înapoieze bunurile dobândite necinstit și să se asigure că cei din familia lor o să aibă cele necesare traiului.
În Insula Mauritius, pregătirea pentru pelerinajul “marii nopți a lui Shiva”
durează mai multe săptămâni, care prevăd o perioadă de post, timpul necesar pentru fabricarea instrumentelor necesare pelerinului pentru călătoria și devoțiunile sale, cântece religioase etc.
În toate religiile aceste ritualuri urmăresc purificarea credinciosului, a corpului
și sufletului său, precum și să-i ofere dispoziția necesară pentru călătorie și pentru
40 Cf. Jean-Jacques Wunenburger, Sacrul, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2000, p. 65.
25
întâlnirea cu divinul, să aprindă în el acea “dorință a pelerinului” care este “o sete de Divinitate”.
Un simbolism foarte bogat caracterizează și drumul pelerinului. Pelerinajul
spre un loc aflat la mare depărtare reprezintă o adevărată probă a spațiului,
presupunând sau implicând sudoarea, oboseala, chinurile călătoriei, dificultățile
zilnice legate de procurarea hranei și a unui loc de dormit, parcurgerea unor
itinerarii dificile (păduri, torente, drumuri de munte) și chiar întâlniri neprevăzute și
nedorite cu hoți și tâlhari. Adesea chiar și numai drumul în sine constituie o probă
inițiatică.
De-a lungul secolelor, pelerinul se prezintă ca un om care merge și, cu propriile sale picioare, înfruntă spațiul. Pe pereții templelor egiptene pot fi văzute picturi reprezentând picioare, iar regula monastică budistă proclamă: “mergi pe jos și vei dobândi un folos împătrit”. Una este pelerinajul făcut pe jos și alta este cel în care intervin diferite mijloace de locomoție. La limită, în această a doua situație, ideea de pelerinaj sfârșește prin a nu mai avea prea multe în comun cu ceea ce Israelul antic și creștinismul de mai târziu au înțeles prin acest cuvânt. Chiar dacă nu trebuie să excludem în cazul unor forme moderne de pelerinaj posibilitatea ca ele să fie pelerinaje adevărate în sensul religios al cuvântului, pelerinajul prin excelență, cel ce exprimă cu o mai mare intensitate semnificația biblică, este pelerinajul făcut pe jos. Spiritualitatea celorlalte forme de pelerinaj nu poate decurge decât din spiritualitatea acestuia41.
Ghidul pelerinului la Santiago de Compostela este elocvent și în ceea ce privește accesoriile indispensabile unei astfel de călătorii: toiagul, plosca, desaga, traista, pălăria cu boruri largi și scoica. Se observă așadar că, în toate culturile, materia primă cu care lucrează pelerinul este drumul și spațiul.
Dacă riturile pelerinajelor sunt numeroase și diferă de la o religie la alta, un
ritual universal este ritualul apei: apa Gangelui, a Iordanului, a Nilului, apa lacurilor
sacre ale templelor faraonice și ale celor din India, puțurile Zem-Zem la Mecca,
scăldătoarea Betesda de lângă Poarta Oilor a Templului din Ierusalim,
nenumăratele izvoare și râuri din mitologia celtică și galo-romană, precum izvoarele
41 Cf. A.M. Besnard, Par un long chemin vers Toi – Le pèlerinage chrétien, Les Éditions du Cerf, Paris, 1978, p.
7.
26
Senei consacrate zeiței Sequana, unul din cele mai frecventate locuri de pelerinaj ale galilor. Simbolismul apei și al scufundării rituale a luat naștere în vremuri imemoriale ale istoriei omenirii. Apa vindecă, întinerește, asigură viața, purifică și regenerează42, anulând, dizolvând și dezintegrând ceea ce este consumat.
Există și alte simboluri importante în contextul acestei lumi a pelerinajelor:
postul, care purifică corpul și eliberează spiritul; focul legat de sacrificiu, care
îndeplinește un rol capital în cultul brahmanic, în culturile anticului Orient Apropiat,
în cultul mazdaic și în cel al lui Mitra, precum și în cadrul pelerinajelor la Templul din
Ierusalim; lumina cu întreg simbolismul său solar, lunar și astral, în Asia, în Egipt și
în America precolumbiană. Nu trebuie uitată jertfa, cu formele sale de sacrificare a
unei ființe. De asemenea, în celebrarea sacrificiului, printre cântece și rugăciuni, se
face puternic remarcat un aspect esențial al oricărui pelerinaj: aspectul de
sărbătoare. În realitate pelerinajul nu-și găsește adevărata dimensiune decât în
imaginea colectivă și festivă a unei comunități ce sărbătorește.
I.3 PELERINAJUL CA PRACTICĂ ACTUALĂ ÎN PRINCIPALELE RELIGII ALE LUMII
Pentru multe religii din zilele noastre, obiceiul de a face un pelerinaj spre locurile sfinte este o practică larg întâlnită și prețuită, și pe care credincioșii sunt încurajați să o împlinească pentru a-și manifesta devoțiunea.
I.3.1 Pelerinajul în Hinduism
Valea Indusului, care cuprinde teritoriul Pakistanului din nord-vestul Indiei de astăzi, a fost martora dezvoltării unei mari culturi religioase – hinduismul – aproape contemporană cu aceea a “Semilunii roditoare”43.
Hinduismul popular cunoaște numeroase sărbători dintre care unele sunt
sezoniere, altele sunt legate de evenimentele principale din viața omului iar altele
sunt consacrate zeilor (Indra, Krsna, Ganeśa, Zeița lui Śiva etc.). Printre practicile
religioase mai mult sau mai puțin generalizate se numără pelerinajele la locurile
42 Cf. Mircea Eliade, op.cit., p. 120.
43 Cf. Mircea Eliade, Ioan Culianu, Dicționar al religiilor, Ed. Humanitas, București, 1993, p. 169.
27
sfinte (tīrtha) de la izvoarele fluviilor, orașele sfinte precum Varanasi, Vrndavan sau Allahabad, marile serbări religioase precum Jagannath din Puri etc44.
Motivațiile pentru care un credincios hindus ia parte la un pelerinaj pot fi
foarte diferite: pentru a-și respecta un legământ, pentru a cere divinității ceva sperat a fi bun, pentru a aduce confirmare despre propria sa convertire, pentru a sărbători un eveniment important, pentru a-și îmbunătăți statutul social, dar și – mai indirect –
ca o oportunitate de schimburi culturale cu alți oameni.
În timpul călătoriei, pelerinii hinduși trebuie să practice castitatea și să
postească; odată sosiți la locul sfânt, ei participă la spălări rituale și dau de pomană
cerșetorilor. Dintre toate locurile considerate sfinte de tradiția Hindu (și în special de
tradiția Shaivite), cel mai important este orașul Benares (Varanasi), spre care mulți
pelerini se îndreaptă pentru ca să moară acolo și cenușa lor să fie aruncată în fluviul
Gange.
I.3.2 Pelerinajul în Islamism
Cuvântul islam înseamnă “supunere (față de Dumnezeu) “, musulmanul fiind
“(cel) care se supune (lui Dumnezeu)”. Islamul reprezintă una din cele mai
importante religii ale omenirii, fiind astăzi prezent pe toate continentele, cu
predominanță în Orientul Mijlociu, în Asia Mică, în regiunea caucaziană și în nordul
subcontinentului indian, în Asia de Sud și Indonezia, Africa de Nord și de Est45.
Pelerinajul la Mecca (hağğ) – așezare declarată de Mahomed încă din anul
629 d.C. drept centru al Islamului și loc al pelerinajului de trei zile46 – este considerat
unul din cei cinci stâlpi ai religiei islamice. Fiecare bărbat adult, care posedă
mijloacele și se bucură de sănătatea necesară, trebuie să meargă la Mecca cel
puțin o dată în viață. În timpul pelerinajului, musulmanii nu au voie să-și radă sau
să-și tundă părul și nici să-și taie unghiile. Acestui pelerinaj îi sunt asociate diferite
rituri și ceremonii47, riguros etapizate. Cu douăzeci de kilometri înainte de a ajunge
la Mecca, credinciosul musulman trebuie să practice o purificare rituală și să se
înfășoare cu două bucăți lungi de pânză albă, în timp ce recită o incantație, intrând
astfel în starea de consacrare (ihram), o stare de absolută curățenie rituală și fizică.
În ziua următoare pelerinul ajunge la Marea Moschee de la Mecca și intră în curtea
44 ibidem, p. 180.
45 ibidem, p. 187.
46 Cf. Pietro Tacchi Venturi, Storia delle Religioni, Unione Tipografico – Editrice Torinese, 1936, Vol. II, p. 257. 47 Cf. Mircea Eliade, Ioan Culianu, op. cit., p. 200.
28
interioară a acesteia, în centrul căreia se află Kaaba – o construcție din piatră
acoperită cu un covor brodat. Credinciosul musulman înconjoară Kaaba de șapte
ori, mergând în sens invers acelor de ceasornic, și sărută piatra de culoare neagră
așezată în colțul de sud-est al acesteia, vizitează mormintele lui Hagar și Ismael și
fântânile de la Zamzam. După aceea, pelerinul se îndreaptă spre dealurile din
apropiere și parcurge, de șapte ori, distanța care separă movilele Marwa și Al-Safa
în amintirea roabei Hagar în căutarea apei. Pelerinul merge apoi în câmpia Arafat,
unde stă în picioare o după-amiază întreagă și rostește rugăciuni. În cea de-a treia
zi, trebuie să meargă înapoi la Mina unde aruncă cu pietre în trei stâlpi de piatră,
gest ce simbolizează lapidarea lui Satan48, cel ce l-a ispitit pe Avraam sugerându-i
să nu-l aducă jertfă pe fiul său Ismael. Marele sacrificiu și împărțirea de carne în
amintirea sacrificiului adus de Avraam marchează sfârșitul pelerinajului. Pelerinul
musulman trebuie să se radă pe cap, aceasta simbolizând revenirea sa la starea
profană.
I.3.3 Pelerinajul în Iudaism
În timpurile străvechi, când Templul de la Ierusalim încă exista și era
funcțional, iudeii trebuiau să meargă acolo în pelerinaj de trei ori pe an, în timpul
sărbătorilor Pesah Purim (Paștele), Savuot (Cincizecimea) și Sukkot (Sărbătoarea
Corturilor). Femeile de asemenea obișnuiau să participe la aceste pelerinaje.
În vremea celui de-al doilea Templu, reclădit de evrei – după revenirea din
exilul babilonian – cu sprijinul împăratului persan Cirus49, numărul pelerinilor care
mergeau la Ierusalim era foarte mare; ei veneau atât din zona învecinată Israelului
cât și din diaspora. Chiar și după distrugerea Templului, și până în zilele noastre,
obiceiul iudeilor de a merge în pelerinaj la Ierusalim a continuat fără întrerupere;
astfel, pelerinajul la Ierusalim a contribuit la refacerea orașului și a anticului său
templu distrus, ca unul din principalele simboluri ale memoriei și identității poporului
evreu.
48 Acest mod de execuție era folosit și de evrei pentru cei ce se făceau vinovați de încălcarea Legii. În mod
deosebit, prin aruncarea cu pietre erau omorâți idolatrii, hulitorii, desfrânații, vrăjitorii etc. (cf. Pr. Vasile
Sorescu, op. cit., p. 32).
49 Cf. Mircea Eliade, Ioan Culianu, op. cit., pp. 256-260.
29
I.3.4 Pelerinajul în Șintoism
Religia națională a Japoniei este un vast complex de credințe, obiceiuri și practici care au primit numele de șinto pentru a le deosebi de religiile venite din China (budismul și confucianismul). Cuvântul șinto înseamnă «Calea Kami-lor», divinități tutelare ale oricărui lucru. Inițial, fiecare grup uman poseda propriul kami, însă unificarea imperiului Japoniei a impus imperialismul puternicului kami al împăratului, zeița Amaterasu Omikami.
Sanctuarul șinto este lăcașul unui kami, fiind legat fie de vreun colț de natură (munte, pădure sau cascadă), fie cuprinde în sine un peisaj simbolic. Templul este o structură simplă de lemn îmbogățită uneori cu elemente arhitecturale chinezești, reconstruindu-se la fiecare douăzeci de ani.
Riturile de purificare au un rol deosebit de important în șintoism, constând într-o serie de abstinențe, urmate de oferirea de ofrande din mlădițe, asociată cu muzică, dansuri și rugăciuni50.
Unul din cele mai obișnuite pelerinaje ale șintoiștilor japonezi se face în orașul Ise, locul unde se află un sanctuar închinat zeiței soarelui Amaterasu, și la plaja Futamigaura din apropiere, unde două stânci gemene ies din apa mării. În data de 5 ianuarie a fiecărui an, aceste stânci sunt unite printr-o enormă frânghie împletită din paie, ritual ce simbolizează unirea dintre bărbat și femeie.
I.3.5 Pelerinajul în Creștinism
În Evul Mediu, creștinii aveau credința că este important să ia parte la cel
puțin un pelerinaj la Ierusalim, la locul de răstignire a lui Isus, deși numărul celor
care puteau să-și permită o asemenea călătorie era foarte mic. Mulți creștini
mergeau însă în pelerinaj spre marile sanctuare, precum cel de la Santiago de
Compostela, sanctuare în care erau păstrate relicvele sfinților patroni ai
respectivelor locuri. Și în zilele noastre creștinii, și mai cu seamă catolicii,
obișnuiesc să participe la pelerinaje, chiar dacă mai scurte, la sanctuare faimoase
din întreaga lume, sau la Roma pentru a-l întâlni pe Sfântul Părinte Papa.
Prezentarea mai pe larg a pelerinajelor creștine, din diferite puncte de vedere, va face obiectul următoarelor capitole ale lucrării.
50 ibidem, p. 207.
30
Capitolul II
PELERINAJUL ÎN EXPERIENȚA IUDEO-CREȘTINĂ
II.1 FUNDAMENTUL BIBLIC AL PELERINAJULUI CREȘTIN
Pelerinajul biblic
II.1.1 Pelerinajul în Vechiul Testament
Avraam, părintele prin excelență al credinței
Exodul, pelerinaj purificator al poporului ales
Pelerinajul în vremea Judecătorilor și în epoca monarhică Cele trei mari sărbători de pelerinaj ale lui Israel
Atenționările profeților asupra pelerinajelor
Pelerinajul spre un sanctuar unic
II.1.2 Pelerinajul în Noul Testament
Semnificația pelerinajului în perspectiva credinței creștine
Pelerinul Isus și semnificația cristologică a pelerinajului
II.1.3 Pelerinajul ca dimensiune fundamentală a existenței umane și a
Bisericii aflate pe calea lui Dumnezeu
II.2 PELERINAJUL ÎN ISTORIA BISERICII CREȘTINE II.3 PELERINAJELE MARIANE
II.3.1 Fecioara Maria, model și călăuză a oamenilor
II.3.2 Fecioara Maria în pietatea populară
II.3.3 Fecioara Maria, mijlocitoare a harurilor
II.3.4 Locul pelerinajului marian în viața Bisericii
II.3.5 Fecioara Maria și recunoștința oamenilor
Capitolul II
PELERINAJUL ÎN EXPERIENȚA IUDEO-CREȘTINĂ
II.1 FUNDAMENTUL BIBLIC AL PELERINAJULUI CREȘTIN
Pelerinajul biblic
Toate pelerinajele biblice sunt “teocentrice”. Aceasta înseamnă că ele
presupun și au în vedere o căutare, o cerere adresată lui Dumnezeu. “Consultarea” lui Dumnezeu consta într-o întrebare adresată lui Jahweh, prin intermediul unui preot sau al unui profet, într-o situație de necesitate, de criză, atunci când era necesar să se ia – cu conștiința împăcată – o decizie importantă. Era în fond o căutare a sensului pe care fiecare om îl împlinește în viața sa.
Plecarea în călătorie este un răspuns la un impuls interior, având conștiința de a fi “chemați de Dumnezeu”. În sanctuar, care este ținta pelerinajului, credinciosul are o teofanie, îl întâlnește în sfârșit pe Dumnezeu pe care îl caută: “Sa arătat Domnul în capul scării”51.
Pelerinajul este de fapt o călătorie spre un loc sfânt, iar vizita la sanctuar face
parte alături de călătorie dintr-o acțiune cultuală. “Sfințenia” locului este legată de
posibilitatea întâlnirii cu Dumnezeu. Astfel, lui Ilie care mersese timp de patruzeci de
zile și patruzeci de nopți până la Horeb, Muntele lui Dumnezeu, Domnul îi spune:
“Ieși [din peșteră] și stai pe munte înaintea feței Domnului!”52. Și Domnul a trecut
prin fața lui.
În mod obișnuit, toate sărbătorile de pelerinaj sunt evenimente colective53.
Pelerinajul este făcut de comunitate, cel puțin în sensul ce se acordă unei întâlniri
comune la sanctuar, fiind așadar o experiență de comunicare și împărtășire afectivă
și concretă. Pelerinajul îi oferă omului o experiență comunitară particulară, departe
de preocupările cotidiene ce fac ca evenimentele comunitare să fie sporadice sau
lipsite de consistență. În pelerinaj oamenii călătoresc, mănâncă, se roagă împreună,
în mod comunitar, după cum putem vedea în Psalmul 121, cântare tipică de
pelerinaj, în care toți se declară frați și vecini54, preocupați de casa comună a
51 Cf. Fac. 28, 13.
52 Cf. 3 Reg.19, 11.
53 Cf. Lc. 2, 44.
54 Cf. Ps.121, 8.
31
Domnului55, bucuroși de a fi împreună56. Pelerinajul reintroduce astfel o experiență particulară în circuitul comunitar al credincioșilor.
Fiecare povestire biblică de călătorie spre un sanctuar este dominată de speranța de a ajunge la destinația promisă, dar este mai cu seamă o cerere făcută cu speranța de a primi un răspuns care să aducă o rezolvare definitivă a propriei “necesități”. Se pleacă la drum doar pentru că există speranța de “a ajunge”, deci de a obține un bun spiritual, de a trăi o autentică experiență de întâlnire a lui Dumnezeu sau de a primi un dar particular (de exemplu o vindecare). Este vorba de fapt de speranța în Dumnezeu, fundamentată pe promisiunea și fidelitatea Sa. Tot drumul poporului lui Israel prin deșert a fost un pelerinaj făcut în speranța de a ajunge în țara promisă, deși a existat și o ispită de disperare. În timpul lui, speranța acționează, ca și în cazul evreilor în deșert, asemenea unei forțe spirituale capabile să transforme memoria, imaginația, dorințele conștiente și subconștiente, cunoașterea, valorile. Speranța reînnoiește, regenerează, face să izvorască energii și resurse mai înainte adormite, într-un cuvânt transformă. Psalmii de pelerinaj57 evocă insistent tema speranței și, în consecință, pe cea a bucuriei care îi animă pe pelerini. Bucuria și speranța fac din pelerinaj o “sărbătoare”, dar ele tind înainte de toate să “schimbe” personalitatea pelerinului.
A avea o țară, a fi fără țară, a se reîntoarce în țară sunt elemente ale oricărei călătorii, dându-i “țării” un sens analogic, chiar și în cazul acelei călătorii deosebite care este pelerinajul. “Țara” simbolizează originea, fundamentul, destinul oricărei existențe omenești. “Țara” este locul unde se află propria familie, rudele și prietenii, este locul propriilor rădăcini. Astfel, pelerinajul reprezintă concretizarea unei structuri antropologice fundamentale ce presupune căutarea propriilor origini, printro o mutare, o dizlocare, un exod pentru a găsi propria “țară”, deci propria identitate. Din acest motiv, pelerinajul dispune de o extraordinară forță regeneratoare: ca orice reîntoarcere la origini, acesta simbolizează reînnoirea, în lumina și cu puterea harului de la începuturi. Cel ce participă la un pelerinaj cu dispoziția necesară se bucură de o “reînnoire” spirituală.
55 Cf. Ps.121, 9.
56 Cf. Ps.121, 1.
57 Ps.119-133
32
II.1.1 Pelerinajul în Vechiul Testament
Unele evenimente și personaje din istoria lui Israel anticipează în mod simbolic trăsăturile tipice ale pelerinajului58, acesta evidențiindu-se ca o trăsătură constitutivă și permanentă a omului biblic.
Avraam, părintele prin excelență al credinței59
Avraam poate fi considerat primul pelerin din istoria lui Israel. De la ieșirea din casa și din țara sa, toată viața sa, în fond, este un pelerinaj în căutarea unui contact tot mai profund cu “noul” Dumnezeu pe care l-a descoperit.
Conform textului biblic din Cartea Genezei, Avraam a fost făcut “nomad” sau “pelerin” – prin vocație – de însuși Dumnezeu: ”a zis Domnul către Avraam: «Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu. Și Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta»”60. La nivel istoric, familia sau tribul lui Avraam era, ca orice altă familie sau trib din acea vreme, nomadă, trăind de pe urma turmelor ce se mutau dintr-un loc în altul în căutarea izvoarelor de apă și a pășunilor.
Textul biblic reinterpretează din punct de vedere teologic acest aspect
istorico-cultural de nomad al lui Avraam: mutarea sa nu mai este motivată de
căutarea celor necesare propriei subzistențe ci de voința lui Dumnezeu care, prin
intermediul acestei mutări, duce la împlinire un plan de iubire transcendentă:
intrarea poporului Său într-un pământ nou, calitativ diferit de cel din punctul de
plecare.
Analizând textul biblic din punct de vedere teologic, existența lui Avraam reiese a fi o existență nomadă sau peregrină, întrucât mersul acestuia este orientat spre o destinație sau o “țară” paradoxală: nu propria destinație sau țară, care trebuie abandonate și “renegate” (“Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău”) ci spre o destinație sau o țară pe care Dumnezeu însuși o stabilește (”vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu”)61. Abandonându-și propria țară, Avraam devine nomad și pelerin, își lasă țara, casa tatălui său, pentru a deveni purtătorul promisiunii mântuirii62.
58 Cf. CPPMI, «Il Pellegrinaggio nel Grande Giubileo …», n. 4-8 (EV 17, nn. 604-609). 59 Cf. Rom. 4,2.
60 Cf. Fac. 12,1-2.
61 Cf. Carmine di Sante, op. cit., p. 28.
62 Cf. Fac. 12, 1-5; 23, 4.
33
După aceea mai ales, Avraam merge și vizitează locurile sfinte canaanee: Sichem63, Betel64, Mamvri – unde Avraam se oprește la stejarul sacru și îi ridică un altar Dumnezeului ce i se arătase65, Beer-Șeba66. La Beer-Șeba merge ca pelerin și Isaac, având loc acolo o teofanie67, în timp ce Iacov îl întâlnește pe Domnul când se duce la Betel68.
Această condiție de nesiguranță, de vremelnicie, însoțește toată succesiunea patriarhilor, astfel încât întregul popor evreu poate să identifice această fază a propriei experiențe cu cea a lui Iacov-Israel, tatăl ”Arameian pribeag”69. Ieșirea din propria patrie și plecarea spre o destinație, complet necunoscută, indicată de Dumnezeu, reprezintă răspunsul concret la chemarea Sa, dar este totodată și simbolul condiției interioare a omului, cerută pentru a transpune în fapt voința divină, în mod coerent și cu fidelitate.
Exodul, pelerinaj purificator al poporului ales
Moise îi cere faraonului: “Lasă-ne să mergem în pustie cale de trei zile, ca să
aducem jertfă Domnului Dumnezeului nostru”70. O astfel de călătorie este numită
hağğ, ceea ce semnifică un pelerinaj la un loc sacru pentru a-i aduce cult lui
Dumnezeu. Termenul hağğ71 era rezervat pentru cele trei mari sărbători ebraice de
pelerinaj72: Sărbătoarea Azimelor (Paștelui), a Săptămânilor (a Cincizecimii sau
Pentecostelor) și a Corturilor (sau a Recoltei de toamnă)73. Toate aceste sărbători de pelerinaj erau caracterizate de o interdicție generală de a lucra, iar mai târziu –
după construirea Templului de la Ierusalim – se va adăuga și faptul că Ierusalimul va fi locul obligatoriu de celebrare74.
Rădăcina cuvântului hağğ semnifică “a dănțui” și face aluzie la procesiunile și dansurile care în trecut erau rituri de pelerinaj.
63 Cf. Fac. 12, 6-7.
64 Cf. Fac. 12, 8.
65 Cf. Fac. 12, 6-7; 3, 18.
66 Cf. Fac. 21, 33.
67 Cf. Fac. 26, 24-25.
68 Cf. Fac. 28, 10-22.
69 Cf. Deut. 26, 5; Evr. 11, 13.
70 Cf. Ieș. 5, 3.
71 Și în zilele noastre acest cuvânt este folosit de musulmani pentru a desemna pelerinajul la Mecca. 72 Cf. Pietro Tacchi Venturi, op. cit., p. 390.
73 Cf. Ieș. 23, 14-17.
74 Cf. Peter Eicher, Enciclopedia Teologica, Ediția II-a, Ed. Queriniana, Brescia, p.1135.
34
Drumul poporului lui Israel din Egipt spre Canaan este prezentat ca un pelerinaj: de fapt deplasarea începe în Egipt75 și se încheie în “locașul sfânt”76, zidit chiar de mâinile lui Dumnezeu; din țara sclaviei poporul ales iese pentru a pătrunde în sfera libertății dăruită de Dumnezeu pentru cultul primit.
Relatarea Exodului fundamentează identitatea lui Israel ca popor, pe care Dumnezeu îl eliberează din sclavia Egiptului și-l introduce în țara Canaanului “unde curge lapte și miere”77. Intrarea în această nouă țară nu se petrece însă imediat, ci este necesară mai întâi o traversare a deșertului timp de patruzeci de ani.
Relatarea episodului Exodului, ce se întinde din a doua carte a Pentateuhului până la Cartea lui Iosua, este povestea dramatică și fascinantă a drumului sau peregrinării lui Israel prin deșert78.
Acest drum este un drum lung ce coincide cu întreaga existență a celor eliberați din Egipt; niciunul dintre aceștia nu va intra în Țara Promisă, nici măcar Moise care o va vedea doar din depărtare. Totodată, acest drum este un drum paradoxal întrucât în itinerariul său prin deșert – loc prin excelență al amenințării și al morții – Israel trăiește experiența vieții pe care Dumnezeu i-o oferă în mod gratuit, pregătindu-le El însuși zi de zi cele necesare vieții: “Iar fiii lui Israel au mâncat mană patruzeci de ani, până ce au ajuns în țară locuită; până ce au ajuns în hotarele pământului Canaan au mâncat mană”79.
Îndelungata peregrinare prin deșert are rolul purificării progresive a poporului lui Israel, care sosește în țara promisă, în sfârșit eliberat și conștient de propria sa identitate și de demnitatea sa80.
Aceeași conștiință se descoperă încă o dată la reîntoarcerea în țară a
poporului ales după suferințele îndurate în Exilul babilonian, un drum în care
poporul se simte din nou condus de Dumnezeu și aflat sub protecția acestuia81.
Pelerinajul în vremea Judecătorilor și în epoca monarhică
Din vremea Judecătorilor ne sunt cunoscute multe locuri sfinte spre care
Israelitenii mergeau în pelerinaj: Silo – sediul Arcei, Muntele Ebal82, Bochim83, Mițpe
75 Cf. Ieș.15.
76 Cf. Ieș. 15, 17.
77 Cf. Ieș. 33, 3.
78 Cf. Carmine di Sante, op. cit., p. 29.
79 Cf. Ieș. 16, 35.
80 Cf. Ios. 24, 1-28.
81 Cf. Is. 35; 49, 8-15; 52, 7-12.
82 Cf. Ios. 8, 30.
35
din Galaad84, Betel85, Mițpa din teritoriul lui Beniamin86, Ghilgal87, Ghibeon unde se va îndrepta însuși Solomon abia ales rege88. Pelerinul mergea la sanctuare pentru a oferi jertfe și pentru a-L “consulta” pe Dumnezeu89.
În perioada epocii monarhice, Ilie s-a dus în pelerinaj la muntele Carmel90, unde i-a înfruntat pe preoții lui Baal ce revendicau acel loc sacru ca aparținândule, și la muntele Horeb, origine și sursă a revelației prin Moise. Între timp capătă formă, încet-încet, o “legislație” în ceea ce privește pelerinajele, codificată în Cartea Exodului și în Deuteronom91.
Cele trei mari sărbători de pelerinaj ale lui Israel92
Sărbătoarea Azimelor, a Săptămânilor și a Corturilor erau anume numite
“pelerinaj”, deoarece se celebrau într-un loc unic sau sanctuar, spre care fiecare se
îndrepta venind din propria sa țară de origine93. Odată cu unirea triburilor sub regele
David și odată cu centralizarea care a urmat, destinația pelerinajelor a constituit-o
Ierusalimul, o destinație nu doar pentru triburile iudaice ci, în perspectiva vizionară a
profetismului, și pentru toate popoarele pământului: “Atunci neamurile vor vedea
dreptatea ta și toți regii mărirea ta”94. Psalmul 121 – psalmul pelerinilor care urcă
spre Ierusalim – redă foarte bine sensul de emoție și de bucurie de care oamenii
erau pătrunși la gândul că vor porni în călătorie spre cetatea sfântă, locuință a lui
Dumnezeu întreit sfânt: «Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: “În casa Domnului
vom merge!” Stăteau picioarele noastre în curțile tale, Ierusalime! Ierusalimul, cel ce
este zidit ca o cetate, ale cărei porți sunt strâns-unite. Că acolo s-au suit semințiile,
semințiile Domnului, după legea lui Israel, ca să laude numele Domnului»95.
În conștiința biblică și în calendarul ebraic, sărbătorile pelerinajului repropun, la nivel liturgic și ritual, drumul lui Israel ca drum de exod sau peregrinant.
83 Cf. Jud. 2, 5.
84 Cf. Jud. 11, 29.37.
85 Cf. Jud. 20, 26; 1 Reg. 10, 3.
86 Cf. 1 Reg. 7, 5.
87 Cf. 1 Reg. 10, 8.
88 Cf. 3 Reg. 3, 4.5; 2 Paral. 1, 3.5.
89 Cf. Jud. 20, 18.26-28; 21, 2.
90 Cf. 3 Reg. 18.
91 Cf. Ieș. 23, 14-17; 34, 23-24; Deut. 16, 16.
92 Cf. Ieș. 23, 17; Deut. 16, 16.
93 În cursul acestor sărbători de pelerinaj, până în anul 70 d.C. evreii urcau la Templul din Ierusalim. 94 Is. 62, 2.
95 Ps. 121, 1-4.
36
De fapt din cele trei sărbători, Sărbătoarea Azimelor sau Paștele Domnului
reamintește începutul drumului, cu eliberarea din Egipt; Sărbătoarea Săptămânilor
sau Pentecostele amintește alianța cu Dumnezeu în deșert pe Muntele Sinai; iar
Sărbătoarea Corturilor sau Tabernacolelor amintește intrarea în Țara Promisă96.
Toate acestea exprimă o importantă metaforă a existenței lui Israel – și totodată a existenței umane reprezentate de Israel – ca existență nomadă sau peregrinantă.
Atenționările profeților asupra pelerinajelor
În Vechiul Testament întâlnim și unele atenționări serioase asupra pericolelor
posibile care pot amenința chiar și intermediul pelerinajelor. Ca de obicei, profeții
sunt vestitorii critici ai mesajului adresat religiozității populare fundamentate pe
pelerinaje. Este suficient să ascultăm mesajele lui Amos și Osea: “Nu umblați după
Betel și în Ghilgal să nu intrați și nu treceți pe lângă Beer-Șeba, căci Ghilgalul va fi
dus în robie și Betelul97 va rămâne o nimica toată. Ci căutați pe Domnul ca să fiți
vii”98 și “În Galaad au săvârșit închinări la idoli, în Ghilgal au jertfit demonilor.
Jertfelnicele lor să fie dărâmate – grămezi de pietre pe brazdele ogorului!”
Profeții enunță aici condiția esențială fără de care pelerinajul este golit de
sens, condiție ce constă în căutarea sinceră a lui Dumnezeu. Pericolul principal, în
viziunea profeților, îl reprezintă decăderea religiei într-o formă de concepție magică,
automatistă sau fatalistă. Împotriva acestora, profeții predică credința personală,
conștientă, liberă și responsabilă, ca fiind fundamentul oricărei atitudini religioase.
Profeții condamnă totodată și orice formă de afișare formalistică, cultul steril, lipsit de trăire, urmărirea exagerată a propriului interes în loc de căutarea lui Dumnezeu.
96 Cf. Carmine di Sante, op. cit., p. 29.
97 Beer-Șeba, localitate din Canaan cunoscută încă de la mijlocul mileniului al patrulea î.C. În Beer-Șeba
Avraam a săpat o fântână, a sădit o dumbravă și a făcut legământ cu Abimelec, regele Ghenarei (Fac. 21).
Tot la Beer-Șeba a făcut jurământ și Isaac, fiul lui Avraam, cu Abimelec (cf. Pr. Vasile Sorescu, op. cit., p.
32. Betel (în ebraică “casa lui Dumnezeu”), localitate ce se afla la 17 km nord de Ierusalim, și unde Iacov, fiul lui Isaac, a văzut noaptea în vis o scară ce unea cerul cu pământul și pe care urcau și coborau îngerii lui Dumnezeu (Fac. 28, 12). În Betel a pus mai târziu Ieroboam I al Israelului un vițel de aur, atrăgând poporul la idolatrie și făcându-l să nu se mai ducă la Ierusalim spre a se închina lui Dumnezeu în templul lui Solomon (3 Reg. 12, 28) – cf. ibidem, p. 43.
98 Am. 5, 5-6.
37
Pelerinajul spre un sanctuar unic
Reforma făcută de Iosia – fiul lui Amon, regele Iudeii99 – a încercat printre altele să desfințeze toate sanctuarele locale, majoritatea închinate idolilor100, concentrând pelerinajele într-un loc unic de cult, și anume Templul din Ierusalim, “casa pe care a zidit-o Solomon, fiul lui David, împăratul lui Israel”101.
Vechiul Testament recurge permanent la metaforele “căii” și “drumului”
pentru a indica atât dinamismul cât și dificultățile și pericolele ce însoțesc existența omenească. Pelerinajul înseamnă “a merge în casa Domnului”102, fiind o deplasare spre un sanctuar ce închipuiește în mod simbolic răspunsul de ascultare al credinciosului față de Dumnezeul său.
Apare astfel, în prim plan, în spiritualitatea pelerinului, dimensiunea simbolică a gesturilor, riturilor, evenimentelor trăite. Întreaga călătorie devine simbol al unei “călătorii interioare”. Chiar și dimensiunea corporală a omului – spre exemplu mersul – este implicată într-un astfel de simbolism trăit.
Se poate spune în concluzie că pelerinajul în Vechiul Testament, ca de altfel întreaga Scriptură – care este oglinda a ceea ce mișcă omul în adâncul său -, nu este altceva decât un “jurnal de călătorie” ce îl însoțește pe pelerinul pământean spre adevărata “țară promisă” care este patria cerească.
II.1.2 Pelerinajul în Noul Testament
Semnificația pelerinajului în perspectiva credinței creștine
În Noul Testament, pot fi încă descoperite unele trăsături clare ale tradiției iudaice: noutatea creștină nu este absolută și nici nu implică o ruptură răsunătoare cu ceea ce îi este anterior, chiar dacă aduce înnoire și transformare. În perspectiva Noului Testament, realitatea pelerinajului pare să se relativizeze în ceea ce privește manifestările sale exterioare dar dobândește în schimb o fundamentare teologică mai profundă103.
99 Cf. 4 Reg. 23, 19-23.
100 Cf. 4 Reg. 34, 3-7.33.
101 Cf. Deut. 12; 4 Reg. 35, 1-5.
102 Cf. Ps. 121, 1.
103 Cf. CPPMI, «Il Pellegrinaggio nel Grande Giubileo …», nn. 9-10 (EV 17, nn. 610-611).
38
Pe căile căutării lui Dumnezeu, credința creștină conduce, în anumite aspecte, la o răsturnare a însuși sensului pelerinajului. Întruparea mântuitoare a Fiului dezvăluie de fapt în cele din urmă că întâlnirea dintre om și Dumnezeu își are originea în darul lui Dumnezeu, care vine în întâmpinarea omului. Astfel, calea lui Dumnezeu – Cuvântul care se așază în mijlocul nostru104 -, precedă calea omului și o face posibilă. Drumul omului își află în Isus fundamentul și modelul, configurânduse ca o înfrângere a morții și a păcatului, renaștere și sosire definitivă la misterul lui Dumnezeu. De acum înainte, pelerinajul exterior trebuie să fie o traducere simbolică a acestui eveniment haric.
Semnificația cea mai profundă a pelerinajului, în perspectiva credinței
creștine, este cu siguranță cea care derivă din referirea la misterul Întrupării și la
misterul Pascal, care constituie modelul transcendent. Expresiile ”a ieși de la Tatăl”
și ”a merge la Tatăl”, ”a se coborî din cer” și ”a se sui la cer” evocă, fără a-l epuiza,
misterul întrupării Fiului lui Dumnezeu și al misiunii sale până la împlinirea finală105.
Un asemenea mister exprimă dinamismul iubirii lui Dumnezeu, care se apropie de
om și își manifestă prezența în contextul istoriei acestuia. Fără a prejudicia
imutabilitatea și omniprezența lui Dumnezeu, istoria omenirii, cu caracteristicile sale
de contingență, mișcare, dinamism, evoluție în timp, este asumată de Cuvântul lui
Dumnezeu, care astfel devine prototip al noii omeniri și fundament al împlinirii sale
progresive în timp, pelerinajul fiind în acest sens o metaforă de mare profunzime.
Pelerinul Isus și semnificația cristologică a pelerinajului
Primele figuri-cheie de “pelerini” pe care le întâlnim în povestirea
evanghelică, chiar dacă nu au motivațiile “clasice”, sunt: Maria, în vizita făcută Elisabetei și în călătoria alături de Iosif la Betleem; Magii și păstorii la locul nașterii Mântuitorului; apoi Maria și Iosif care “îl prezintă pe Isus la templu” și fug în Egipt, retrăind, într-un fel, Exodul; și, bineînțeles, Isus.
Isus este prezentat adeseori în postură de pelerin, începând cu episodul
descris în Evanghelia după Luca106, atât de semnifictiv pentru manifestarea voii lui
Isus de a fi “în cele ale Tatălui”. Și mai târziu, în timpul activității Sale publice, Isus ia
parte uneori la pelerinajele tradiționale. Remarcabil este episodul la care face
104 Cf. In. 1, 14.
105 Cf. In. 3, 13-14; 6, 33.38.62; 8, 42; 13, 3; 16, 30; 17, 8; 20, 17. 106 Lc. 2, 41-52.
39
referire Evanghelia după Ioan107, în care “frații” Săi îl îndeamnă să meargă la
Ierusalim pentru sărbătoarea de toamnă a corturilor și pentru a se arăta “lumii”. Isus
refuză la început dar apoi se alătură sărbătorii “pe ascuns”, după care începe să
învețe și “se manifestă” efectiv. Așadar Isus folosește ocazia acestei sărbători –
pelerinajul – ca pe o scenă pentru revelarea Sa. Pe de altă parte, toată viața publică
a lui Isus este prezentată de Evanghelii, într-o anumită măsură, ca un mare
pelerinaj ce-L conduce “să urce la Ierusalim “, unde se va împlini misiunea Sa.
Drumul devine semnul distinctiv al trecerii lui Isus printre oameni și al
adeziunii discipolilor față de persoana Sa. Toată viața Domnului Isus ni se prezintă
ca o mare călătorie, un pelerinaj spre Ierusalim, după cum subliniază mai ales
Evanghelia după Luca108. Însă Ierusalimul spre care se îndreaptă Isus nu este atât
cetatea vechiului templu cât locul noului Paște, locul unde se săvârșește misterul
morții și învierii Sale prin care se desăvârșește întruparea Sa. Drumul Cuvântului în
timp nu se poate chema împlinit până când, trecând prin misterul Crucii, El nu se
întoarce la Tatăl: ”Ieșit-am de la Tatăl și am venit în lume; iarăși las lumea și mă duc
la Tatăl109”.
Din punctul de vedere al Evangheliei rezultă că vechile pelerinaje sunt, întrun anume sens, depășite; ele sunt prezentate ca fiind încă actuale doar în măsura în care, ca să spunem așa, sunt împrumutate pentru a fi instrumentalizate.
În realitate, Noul Testament nu face niciodată referire la situații în care Isus manifestă o participare conștientă și intenționată la un asemenea pelerinaj, nici nu ne spune vreodată că Isus ar fi fost organiatorul sau animatorul unei astfel de practici religioase și nici nu consemnează vreodată cuvinte ale Sale prin care să-l recomande discipolilor pentru viitor.
Pe de altă parte însă este la fel de adevărat faptul că în Evanghelii nu se
întâlnește nici o referire contrară, nici o critică, nici un îndemn la a se neglija
pelerinajele prescrise. Nici chiar Sf. Pavel, care în Noul Testament se prezintă bine
documentat asupra multor aspecte, nu adoptă o atitudine diferită în acest sens: el
nu critică în nici un fel pelerinajele – în timp ce alte practici religioase sunt corectate
de el în mod explicit – dar nici nu atrage atenția asupra importanței acestora.
107 In. 7, 1-10.
108 Cf. Lc. 9, 31.51.53.57; 13, 22.33; 17, 11; 19, 28.
109 Cf. In. 16, 28.
40
Așadar, în lipsa unei învățături a lui Isus în acest sens, trebuie să luăm drept exemplu și normă însuși comportamentul Său: Isus a participat în repetate rânduri la diferite pelerinaje, dar nu s-a “oprit” niciodată la acestea.
Discipolii lui Isus demonstrează că au înțeles pelerinajele ca pe niște realități pozitive, ce trebuie însă să capete o orientare diferită. În acest sens putem considera, de exemplu, sărbătoarea Cincizecimii (sau Pentecostelor)110, unde este clar că dacă discipolii împlinesc practicile religioase tradiționale, ei trăiesc aceste sărbători mai degrabă ca pe o întâlnire cu acțiunea lui Dumnezeu.
Ei se află permanent pe drum, însă destinația nu mai este pentru ei un loc, o
cetate, un templu, ci este însăși persoana Învățătorului și Domnului pe care sunt
chemați să-L urmeze, purtându-și propria cruce, pentru a intra, la rândul lor, în
misterul Paștelui111, conform dorinței Mântuitorului: ”Părinte, voiesc ca, unde sunt
Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat112”. Este o trecere ce se cere
a fi făcută, prin moarte spre înviere, pentru a intra în viața ce ne este promisă.
Noul mod de viață în Isus și raportul înnoit cu Dumnezeu își află expresia în
înlocuirea cultului la Templul din Ierusalim prin adorarea Tatălui ”în spirit și
adevăr113”. În timp ce vechiul templu se apropie de distrugere, noul templu al trupului
lui Isus, care îi ia locul, va fi ridicat din nou ”în trei zile114”. Ultimii discipoli pe care-i
vedem mergând, în Evanghelia după Luca, în drumul lor spre Emaus, se
îndepărtează de cetate și de sanctuarul clădit din pietre dar pe drum îl întâlnesc pe
Isus-Pelerinul, cel Înviat, care li se alătură și-i vizitează cu prezența sa
mântuitoare115.
Pe de altă parte, chiar fără o referire explicită la pelerinaje, în Noul
Testament se vorbește mult de acea atitudine ce constă în “a-L urma” pe Cristos.
Între cele două realități nu poate fi negată analogia deplasării, în sensul abandonării
propriului “loc” pentru a merge spre o destinație considerată a avea o mai mare
valoare. Posibilele citări ale acestui punct de vedere apar continuu în povestirile
110 Cf. Fap. 2
111 Cf. Mt. 16, 24.
112 Cf. In. 17, 24.
113 Cf. In. 4, 23.
114 Cf. In. 2, 19.
115 Cf. Lc. 24, 13-35.
41
evanghelice și sunt foarte numeroase116, de-a lungul tuturor chemărilor, și cuprind și “urmarea” Sa de către mulțimi.
După evenimentul Învierii însă nu mai există condițiile pentru a-l urma “fizic”
pe Isus în deplasările Sale. Astfel conceptul de “urmare” se dezvoltă în cel de
discipolat: discipolul “îl urmează” pe Isus, este un ucenic al Său, crezând în El, fiind
ascultător față de Evanghelia Sa și încercând să-L imite. Acesta este de altfel
sensul profeției pe care Isus i-o face lui Petru înainte de Patimi: “mai târziu Îmi vei
urma117”, profeție reconfirmată de Isus Înviat – “Tu urmează Mie118”. Mai departe, ne
putem referi la întâia epistolă a lui Petru: “… ca să pășiți pe urmele Lui119”, la
Apocalipsa Sf. Ioan: “merg după Miel oriunde se va duce120”, și la “mersul” spre țintă
indicat în epistola Sf. Pavel către Galateni și în prima epistolă adresată Corintenilor.
În concluzie, urmarea lui Isus este una fizică atunci când El este prezent în
mod vizibil în mijlocul ucenicilor și mulțimilor. Această urmare continuă după Paște,
însă de această dată ea constă în a crede în El, a asculta de învățăturile Sale, a
urma exemplul Său. În ambele situații, a merge cu Cristos înseamnă a parcurge
calea Sa, a se uni cu El, a tinde și a-și asuma atitudinea, modul de viață și destinul
Său. Din acest motiv, “urmarea” păstrează întotdeauna un aspect al vechilor
pelerinaje; în ea se perpetuează efortul făcut pentru a ajunge la o țintă, deplasarea celui care se orientează într-o direcție precisă cu speranța și certitudinea de a ajunge la o întâlnire ce-i poate schimba propria viață. Diferența fundamentală constă în faptul că orientarea nu mai este din acest moment doar geografică: destinația nu mai este dată de un loc ci este o Persoană, Cel ce a “dărâmat Templul” înlocuindu-l cu Trupul Său121.
Se poate afirma că în Noul Testament nu sunt desființate pelerinajele în sine,
ci acestea capătă valoare în măsura în care pot constitui o modalitate de a merge
spre Cristos, dobândind o semnificație pascală. A merge împreună cu alți
credincioși spre un loc sfânt devine semn expresiv al participării la Paștele
Domnului, ce culminează mai cu seamă în celebrarea sacramentelor Pocăinței și
Euharistiei.
116 Începând cu Mt. 4, 20; Mc. 1, 20; Lc. 5, 11: “lăsând… s-au dus după El”. 117 Cf. In. 13, 36.
118 Cf. In. 21, 22.
119 1 Pt. 2, 21.
120 Apoc. 14, 4.
121 Cf. Mt. 26-27
42
II.1.3 Pelerinajul ca dimensiune fundamentală a existenței umane și a Bisericii aflate pe calea lui Dumnezeu
Homo viator, omul din toate vremurile, se află permanent pe drum. El trăiește cu intensitate experiența drumului, fiind Homo viator tocmai pentru că are o înclinație profundă spre drum.
În Vechiul Testament, călătoria lui Israel nu se produce prin inițiativa acestuia ci prin voința lui Dumnezeu. Conform unei interpretări care aplică textului biblic dualismul platonic și care în tradiția creștină a devenit dominant, acel “celălalt” sau acel “mai mult” spre care tinde existența umană este însuși Dumnezeu.
În această cheie de interpretare, metafora călătoriei exprimă existența umană
al cărei sens este acela de etapă pentru a ajunge la Dumnezeu. Conform Bibliei,
Avraam și poporul lui Israel nu trec de la această țară la Dumnezeu ci de la “țara
fără Dumnezeu” – țara idolatriei pentru Avraam și a sclaviei pentru Israel în Egipt – la
“țara cu Dumnezeu”. Este vorba de o trecere de la un orizont al sinelui la un orizont
al gratuității și al harului, unde “Eul” se descoperă a trăi din forța dragostei lui
Dumnezeu care îi este oferită în mod gratuit.
Exodul indică un raport pozitiv cu exterioritatea iar exigența acestui raport
este o invitație la a nu ne mulțumi cu ceea ce este al nostru. Acesta este sensul
marelui principiu formulat în Cartea Leviticului122, conform căruia oamenilor li se
atrage atenția să trăiască pe pământ ca străini și venetici sau pelerini, nu deoarece
țara lor ar fi insuficientă nevoii umane ci pentru că cel ce trăiește în ea nu este
altceva decât un oaspete, fiind găzduit de însuși Dumnezeu123. În calitate de oaspeți,
raportul cu pământul, cu țara, merge dincolo de logica rădăcinilor și a posesiunilor:
“Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu” devine un eveniment de har și de gratuitate. Oaspetele de fapt este acela care, prin definiția logică și ontologică, nu poate să spună “este al meu” ci “îmi este dat”.
Drumul nu reprezintă o conjunctură, o situație care să fi jucat un rol în
transmiterea credinței creștine în spațiu și timp, adică care să răspundă scopurilor
evanghelizării istorice. Marcat de multe ori de așezări creștine dispuse de-a lungul
căilor de tranzit ale trecătorilor, comercianților, cerșetorilor, vagabonzilor și
122 Lev. 25, 23.
123 Cf. Carmine di Sante, op. cit., p. 32.
43
pelerinilor, drumul capătă el însuși formă și îl formează în același timp și pe omul care îl străbate.
Într-un fragment din Evanghelia după Luca ne sunt înfățișați doi discipoli aflați
pe drumul către Emmaus124. Cei doi, triști și abătuți, deziluzionați și confuzi, merg
spre casă, într-o întoarcere plină de melancolie. La un moment dat, se apropie de ei
un alt om, aparent asemenea lor și, în acest context, se petrece întâlnirea decisivă:
cuvântul și gestul de comuniune îi iluminează și îi convertește, cei doi devenind ei
înșiși modele exemplare de discipoli-pelerini. O dată "convertiți", vestesc și ei, la
rândul lor, Evanghelia, fiind transformați de întâlnirea cu Cristos, Evanghelia vie.
Discipolul de altfel se definește plecând de la Învățătorul său și de la Calea propovăduită de Acesta, el fiind "cel ce urmează, cel ce pornește la drum ca răspuns la chemarea: “Urmează-mă!”
Termenul “drum” sau “cale” are în Biblie o semnificație mult mai adâncă decât cea pe care i-o acordăm de obicei: el indică ceva ce ține, în același timp, de antropologic și de etic. Acest termen indică omul, ființa care trebuie să meargă, dar nu oricum ci conform valorii, conform cu ceea ce este just; în mod concret, omul trebuie să meargă conform Alianței, conform sensului lui Dumnezeu.
Credința ne apare astfel adeseori ca un eveniment ce se petrece pe cale, în mijlocul unor discuții mai concentrate sau mai îndepărtate, dar întotdeauna iluminate și conduse la bun sfârșit de un ochi atent și superior. Din acest motiv, a fi pe drum favorizează un "har" ce dezvăluie adevăruri ascunse și deschide noi orizonturi de viață, ce face să fie întâlnit cel ce este "Calea, Adevărul și Viața125”.
Credinciosul este o persoană care merge pe drum. Cu acesta se identifică în mod natural cel aflat în neobosită căutare a lui Dumnezeu, cel ce are nevoie de mângâiere, de iluminare, de energie spirituală.
Sf. Pavel ne reamintește că ”petrecând în trup, suntem departe de
Domnul, căci umblăm prin credință, nu prin vedere126”. Din acest motiv, Biserica se simte pelerină și străină în lume, ca o realitate ce nu dispune în contextul actual de acea ”casă veșnică127” ce ne așteaptă în ceruri, și se îndreaptă așadar spre cetatea ce va să fie128.
124 Cf. Lc. 24.
125 Cf. In. 13, 6.
126 2 Cor. 5, 6-7.
127 2 Cor. 5, 1.
128 Cf. Evr. 13, 14.
44
Percepându-se pe ea însăși ca pe o pelerină, Biserica vede în pelerinaj un
simbol al condiției sale actuale, un stimulent pentru a trăi în mod autentic
așteptarea, pentru a fi întotdeauna pregătită pentru ”descoperirea fiilor lui
Dumnezeu129”. O astfel de tensiune se dezvoltă de altfel ținând cont și de situația istorică și culturală în care Biserica este trimisă și în care își desfășoară acțiunea de evanghelizare130.
Chemarea spre ceva ce nu este încă prezent, spre ceva ce va fi ulterior, își
găsește o corespondență simbolică într-un loc aparte ce evocă în mod simbolic
”Ierusalimul ceresc131”, loc diferit de actuala “vale de lacrimi” unde este doar
osteneală și durere. Între cele două condiții de viață – cea trecătoare și cea veșnică –
se poziționează pelerinajul, care anticipează și simbolizează acea tensiune exprimată de cuvintele Sf. Augustin: ”Biserica își străbate calea peregrinând între persecuțiile oamenilor și mângâierile lui Dumnezeu”132.
Într-o astfel de perspectivă pelerinajul apare ca o experimentare interioară a
lucrurilor esențiale: în pelerinaj omul învață să trăiască doar cu strictul necesar, fără
influența altor persoane, fără a se lăsa condiționat de vreo structură. Într-un anume
sens, pelerinajul joacă rolul unui pustiu, al unei întreruperi necesare a ritmului vieții
de zi cu zi.
Credinciosul simte că nu aparține în întregime acestei lumi – și aceasta nu dintr-un sentiment de superioritate sau din dezinteres – ci pentru că are conștiința că se îndreaptă spre o lume nouă, trăindu-și așadar viața “pe cale”, în așteptarea acelor ”ceruri noi și pământ nou, în care locuiește dreptatea”133.
Psalmistul îl numește134 "fericit" pe cel ce este gata de "călătoria sfântă";
acesta, în calitate de adorator al lui Dumnezeu, dobândește calitatea de "pelerin":
"Fericit este bărbatul al cărui ajutor este la tine, Doamne; suișuri în inima sa a
pus"135. Este așadar fericit pelerinul care, împins de o voce interioară misterioasă,
însoțită de o atracție transcendentă, pornește la drum, cu voință hotărâtă și cu toată
129 Cf. Rom. 8, 19.
130 Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II [în următoarele citări CV II], Const. dogm. «Lumen gentium» [în
următoarele citări LG], n. 48.
131 Cf. Evr. 12, 22.
132 A. Trapè, "Introduzione" a Sant'Agostino, La città di Dio, NBA, V/1, Città Nuova Ed., Roma 1978, pp. IXXCVIII; V/2, Città Nuova, Roma 1988, pp. 7-57.
133 Cf. 2 Pt. 3,13.
134 Cf. „Cântărilor Treptelor” din psalmii 119-133.
135 Cf. Ps. 83, 6; Bibbia di Gerusalemme prezintă astfel în italiană acest verset (corespunzând Ps. 84,6): “Beato
chi trova in te la sua forza e decide nel suo cuore il santo viaggio” și care în traducere directă înseamnă:
“Fericit cel ce-și află în tine puterea și hotărăște în inima sa călătoria sfântă”.
45
puterea sa, spre locul Prezenței și al Revelației, ducând în sufletul său încărcătura
întregii sale vieți. Resortul ce-l împinge să pornească la drum acționează sub forma
nevoii de mântuire, de purificare, de căutare a unui sprijin pentru supraviețuire.
Călătoria începe odată cu ieșirea din locuința terestră și se termină odată cu
intrarea în locuința divină, împlinind, într-o perioadă de timp determinată, un exod
spațial și temporal ce merge de la profan la sacru, de la finit la infinit, de la limitat la
etern.
Călătoria este "sfântă" în măsura în care ea tinde spre o separare a omului de lume, cu scopul de a face parte din cealaltă lume, cea divină. Astfel călătoria devine sfântă prin destinația sa și prin “reverberația” care se propagă de la aceasta și se răspândește de-a lungul întregului drum, chemând la o stare de sfințire. Este sfântă datorită ostenelilor penitențiale, datorită severității și frugalității alimentației, care urmăresc să-l purifice pe pelerin și să-i ușureze povara ce-l ține în loc. Este sfântă și datorită tovarășilor de drum, datorită rugăciunilor neîncetate, posturilor și renunțărilor de tot felul, ce caută să-l facă pe pelerin să devină “transparent” și “pur” în relația sa cu Dumnezeu și cu aproapele său.
Căutarea feței lui Dumnezeu și a locului revelației sale, dorința unui contact
fizic și spiritual cu o urmă a prezenței Sale, dorința – exprimată în rugăciune – de a o
întâlni pe Preasfânta Fecioară Maria sau pe anumiți Sfinți, toate acestea constituie
motivațiile cele mai profunde pentru a porni la drum și a experimenta în intimitatea
proprie o mișcare de înălțăre, de purificare și de împlinire plină de bucurie.
Se remarcă starea de încântare deosebită ce se maturează în interioritatea pelerinului odată cu apropierea sa progresivă de destinație, și care erupe într-un imn de bucurie la vederea Templului Domnului, ca într-o experiență de extaz ce învăluie întreaga persoană a pelerinului. De fapt, cu cât mai adâncă va fi cufundarea în divin, cu atât mai determinante vor apărea rezultatele acesteia odată cu întoarcerea pelerinului la viața "normală". Din "călătoria sfântă" oamenii se întorc schimbați, transfigurați, vizibil marcați de întâlnirea cu divinul.
Creștinul este conștient totodată că drumul spre Dumnezeu nu implică numai
Biserica; întreaga istorie a omenirii și istoriile diferitelor popoare pot fi interpretate ca
un imens pelerinaj care, având mai multe puncte de plecare, converge spre o
destinație unică, aceea a comuniunii tuturor oamenilor și a oamenilor cu Creatorul
lor, asemenea unui popor unic ce se îndreaptă spre destinația sa definitivă.
46
II.2 PELERINAJUL ÎN ISTORIA BISERICII CREȘTINE
“Pelerinajul face parte din manifestările neobișnuite ale vieții religioase. Motivațiile sale se bazează pe credința naturală că Dumnezeu vrea să se facă întâlnit în anumite locuri. În prima sa perioadă, creștinismul a avut mai presus de toate o puternică conștiință a noului. În perioada în care, din punct de vedere dogmatic și cultual, creștinismul era preocupat de îndepărtarea de trecut, privirea sa s-a îndreptat înainte de toate asupra esențialului”136. Jumătatea celui de-al treilea secol împarte în două perioade – diferit caracterizate – primii cinci sute de ani de existență a Bisericii, și totodată și manifestările pelerinajelor.
Dimensiunea drumului a marcat și viața primilor creștini, care nu întâmplător
definesc noua experiență de mântuire ca fiind ”Calea”137. Parcurgerea drumului
credinței le impune pelerinilor și o anumită mișcare exterioară, aceea de a ieși din
propria casă, pentru a se regăsi împreună cu “frații” în casele deschise
comunității138. Cu toate acestea, în epoca de început a istoriei Bisericii nu erau
stabilite locuri specifice de întâlnire liturgică, în primul rând din motive legate de
conjunctura socială, în care credința creștină făcea primii săi pași, dar și pentru că,
la însăși rădăcinile experienței creștine, se veghea asupra sacralității primare a
Trupului lui Cristos, pe care îl constituie Biserica139, adunarea credincioșilor,
comunitatea strânsă în jurul lui Isus prezent în sacramentul Euharistiei.
Până în jurul anului 250, vizitarea Palestinei sau alte forme de pelerinaj au
reprezentat așadar doar un fenomen sporadic. Motivele pot fi diferite și legate, într-o
măsură mai mare sau mai mică, de ambientul social și de insuficienta răspândire a
noii religii creștine, condiții ce nu puteau favoriza nici deplasările și nici pregătirea
unor locuri amenajate corespunzător scopului. Motivul principal trebuie însă probabil
căutat în altă parte. A deveni creștin permitea – printr-o profundă și radicală
transformare personală – experimentarea în biserica locală a prezenței eficace a lui
Cristos înviat, prin darul Spiritului Său. Chiar și atitudinea de așteptare a unei
apropiate reîntoarceri cu mărire a Domnului orienta privirea spre cele esențiale,
acordându-se o importanță mai mică structurilor de susținere comune iudaismului și
136 Cf. Bernhard Kötting, Peregrinatio religiosa, Wallfahrt und Pilgerwesen in Antike und alter Kirche, Munster,
1950.
137 Cf. Fap. 9, 2; 18,25-26; 19, 9.23; 22, 4; 24, 14.22.
138 Cf. Fap. 2, 46.
139 Cf. Ef. 22, 23; Col. 1, 18.24.
47
religiei păgâne. O critică a templului și a formelor exterioare și sociale ale rugăciunii a fost exprimată la un moment dat de însuși Isus: “Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui… dar vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în spirit și în adevăr”140. Chiar și predicarea apostolică s-a făcut urmând aceeași linie141. Dacă luăm în considerare și concepția Sf. Ignațiu din Antiohia, care își dorea să nu rămână nimic din trupul său după moarte142, putem înțelege mai ușor de ce nașterea cultului relicvelor martirilor și ridicarea de construcții destinate acestui scop a constituit un proces lent și îndelungat143.
Perioada în care s-au dezvoltat pelerinajele a început cu puțin înainte de sfârșitul perioadei persecuțiilor, acestea pornind în principal din zonele cu o răspândire mai intensă a creștinismului, respectiv Asia Mică și Siria.
Practic, primele manifestări de pelerinaj creștin au avut drept destinație mormintele martirilor, ce au reprezentat și reprezintă în continuare un punct de referință extraordinar în convertirea comunității, prin mărturia de credință căreia aceștia i-au fost protagoniști și prin ecoul pe care l-a avut în Biserică gestul lor de a-
și dărui de bunăvoie viața pentru Cristos.
Destinațiile predilecte spre care se îndreptau pelerinii acelor vremuri erau așadar, pe de o parte, Palestina, locul actelor mântuitoare ale lui Dumnezeu și ale lui Cristos, și, pe de altă parte, mormintele martirilor, puse în valoare în special în urma Edictului Împăratului Constantin, prin care se acorda libertate cultului creștin. Martirilor le-au fost asimilați ulterior, într-un mod sau altul, unii asceți cunoscuți, atât unii cât și ceilalți fiind considerați buni mijlocitori pe lângă Cristos.
Începând cu secolul 4 d.C. se manifestă o intensificare a devoțiunilor la
mormintele sfinților apostoli Petru și Pavel, identificate în sfârșit cu certitudine la
Vatican și, respectiv, pe Via Ostiense; mulțimi de pelerini încep să sosească la
Roma venind dinspre Orient, dar mai cu seamă din Occident, anume pentru
venerarea acestora144. În rândul asceților de o apreciere deosebită din partea
pelerinilor creștini s-au bucurat stâlpnicii, acei călugări din Orient care petreceau
140 In. 4, 21-24; cf. Mt. 6, 6.
141 Cf. 1 Cor. 6, 19; Ef. 2, 20-22; 1 Pt. 2, 4-6.
142 Cf. Ignace d’Antioche, Ignace aux Romains [Scrisoarea către Romani] IV, 2 în Lettres, Éd. Du Cerf, Paris,
1944.
143 Cf. Ignace d’Antioche, Polycarpe de Smyrne, Martyre de Polycarpe XVII, în Lettres. Martyre de Polycarpe,
Éd. Du Cerf, Paris, 1969, p. 233.
144 Cf. J. Bricout, Dictionnaire Pratique des Connaissances Religieuses, T. V, Librairie Letouzey et Ané, Paris,
1927, p. 471.
48
perioade îndelungate, chiar ani, urcați pe capitelurile coloanelor. Se știe că numeroase grupuri de pelerini erau atrase mai cu seamă de Simion Stâlpnicul, cunoscut și ca “Simion vârstnicul” (mort în anul 459 d.C.), și de Simion cel Tânăr (592 d.C.).
Aceste deplasări ale pelerinilor au condus la apariția unei literaturi specifice,
cuprinzând repertoare ale locurilor cu semnificație atât istorică cât și geografică,
jurnale de călătorie – așa-numitele “Itineraria”145 -, precum și fișe de înregistrare a
miracolelor petrecute la un anumit sanctuar. Au început să apară și locuri de primire
și cazare a pelerinilor și bolnavilor. Nu rareori se întâmpla ca oameni vindecați
miraculos să rămână în continuare să ajute la sanctuar, ca act de mulțumire adusă
lui Dumnezeu.
Pelerinul este un om care vrea să vadă, fără îndoială și din curiozitate. Oamenii de știință simt în schimb nevoia de a se convinge la fața locului, cu proprii ochi. Credincioșii își dau însă în general seama că nu doar persoanele cele mai dragi lor – Isus și martirii – pot să le aprindă iubirea divină, ci și locurile în care aceștia au viețuit sau pe unde au trecut.
Celebra pelegrină Egeria a pornit din Galia (Spania) spre Orient pentru a se
ruga. “Orationis causa” este motivația cea mai întâlnită în scrierile vremii, care
adesea definesc acest cult ca fiind “adorație” – a locurilor sfinte, a crucii sau a
relicvelor -, făcând însă foarte clar distincția între această adorație și adorația
îndreptată spre Dumnezeu: în timp ce Dumnezeu este adorat datorită însăși Ființei
Sale, persoanele considerate sfinte sunt onorate ca păstrătoare ale asemănării cu
chipul dumnezeiesc potrivit căreia au fost create, ajungând prin har ceea ce Domnul
este prin fire, sunt venerate ca și “cămări și lăcașuri curate ale lui Dumnezeu”146.
Rugăciunea era adesea și cerere, finalitățile sale fiind din cele mai diferite:
convertirea soțului, eliberarea din detenție, regăsirea unui obiect, dar mai presus de
145 Itineraria: Cărțile de călătorie și ghidurile Evului Mediu. Majoritatea descriau călătoriile în Țara Sfântă și au
fost scrise fie de pelerini, pe baza propriilor lor experiențe, fie de autori care au adunat material bibliografic
din povestirile pelerinilor întorși acasă. În general este vorba de descrieri ale rutelor, ale locurilor de popas,
frumuseților văzute de-a lungul drumului, și ale Locurilor Sfinte. Ele reprezintă un neprețuit izvor pentru
studiul istoriei Bisericii, al arheologiei creștine și al Bibliei. Printre cele mai vechi, păstrate astăzi, se numără:
"Itinerarium Burdigalense", având un autor anonim cunoscut ca Pelerinul din Bordeaux care a vizitat Țara
Sfântă în anii 333 și 334, și "Peregrinatio Sanctre Silivre" scrisă în jurul anului 385 de către călugărița
spaniolă Egeria. Între lucrările medievale mai recente, cea mai importantă este "Descriptio Terrre Sanctae",
scrisă de un călugăr dominican, Burchard, care a petrecut zece ani în Palestina, între anii 1274 și 1284.
Itineraria s-au numărat printre cele mai populare scrieri din Evul Mediu.
Informații suplimentare: Franciscan Cyberspot, Early Christian Pilgrimage to the Holy Land (în
www.christusrex.org/www1/ofm/pilgr/00PilgrHome.html).
146 Cf. Sf. Ioan Damaschin, Despre cinstirea sfinților și a moaștelor lor în Dogmatica cap. XV, colecția Izvoarele
ortodoxiei, Ed. Librăriei Teologice, București, 1938, p. 277.
49
toate vindecarea de vreo boală. Mormintele unora dintre sfinți erau foarte căutate de pelerini: cele ale Sf. Martire Tecla la Seleucia, Sf. Mina, Chir și Ioan în Egipt, Sf. Gheorghe la Diospoli, Sf. Dumitru la Tessalonic, Sf. Artemie, Cosma și Damian la Constantinopol, Sf. Ciprian în Cartagina, Sf. Felician la Nola, Sf. Martin la Tours, pe lângă cele ale Sf. Petru și Pavel, Hippolit și Laurențiu la Roma. Începând cu secolul 5 d.C. credincioșii încep să meargă în pelerinaj și spre locurile unde au viețuit sau care păstrează relicve ale Sf. Ioan Botezătorul și ale Sf. arhidiacon și protomartir Ștefan. În schimb, Preasfânta Fecioară Maria, Maica lui Dumnezeu, nu a avut un loc de pelerinaj până în secolul următor; se credea că cenotaful său ar fi la Ierusalim însă nu existau relicve sau imagini particulare.
Nu arareori pelerinii se supuneau unor practici ascetice îndelungate și făceau oferte la sanctuare. Însă o caracteristică ce apare constant în rapoartele pelerinilor o reprezintă contactul fizic al acestora cu locul sau cu corpul sfânt. Foarte adesea cel care se ruga pentru vindecarea sa, rămânea cu anii în sanctuar sau la intrarea acestuia în așteptarea miracolului; acesta se petrecea uneori în urma ungerii cu ulei din candelă sau cu ulei anume pus pe relicve. La Efes, în special în zilele de 8 mai, era folosit praful ce ieșea din mormântul Sf. Apostolul Ioan, cel despre care tradiția populară spunea că nu era mort ci dormea.
Întorcându-se acasă după pelerinaj, credinciosul căuta să prelungească acel
contact fizic, purtând cu sine fie relicve directe – lemnul Sfintei Cruci, fragmente de
oase ale sfinților, fragmente din coloanele stâlpnicilor etc. -, fie relicve indirecte, așa-
numitele “eulogii”: pământ de pe muntele învierii lui Isus, picături de sânge de la
mormântul Eufemiei din Calcedonia, apă din fântâna lui Simion Stâlpnicul cel Tânăr,
fâșii de țesătură ce atinseseră oasele martirilor etc. În acea perioadă se
menționează o largă răspândire a sticluțelor din Țara Sfântă și de la Sf. Mina.
Apropierea fizică era după cum se vede considerată un privilegiu deosebit.
Episcopul Maxim de Torino147, venerat în Occidentul creștin ca Părinte al Bisericii,
spunea că merită o devoțiune specială acei martiri ale căror relicve sunt păstrate,
unirea cu sfinții fiind stabilită atât prin pietate cât și prin apropierea fizică. Unii
creștini erau însă expuși pericolului unei atitudini “magice” în adevăratul sens al
cuvântului și exista riscul de a face din practica exterioară un surogat de credință.
147 Primul episcop de Torino, mort în jurul anului 470 d.C., cunoscut mai ales pentru omiliile și alte scrieri ale
sale care încă există (cf. Grande Dizionario Illustrato dei Santi, Ed. Piemme, Casale Monferrato, 1992, p.
541)
50
Unele atenționări în acest sens – destul de puține – au fost formulate mai cu seamă în secolul 4 d.C., cea mai importantă perioadă de trecere de la o Biserică a unei minorități la o Biserică cu largă implicare în societate, venind din partea lui Ieronim, Grigore de Nissa, Teodoret din Cir și a altor Părinți ai Bisericii. Grigore de Nissa le reamintește bărbaților și femeilor intrați în diferite forme de viață monastică și cuprinși apoi de frenezia de a merge la Ierusalim sau la mormintele martirilor că, avându-L pe Dumnezeu în inimi, au totodată și Betleemul, Golgota, Muntele Măslinilor, Învierea și toate celelalte, și spune că nici locurile sfinte nu sunt imune în fața spectacolelor și pericolelor imoralității.
Așadar, în primele secole de creștinism pelerinajele au fost percepute ca niște acte de importanță secundară pentru credința creștină. Răspândirea lor ulterioară, într-o manieră puternică, spontană și aproape deloc contestată se datorează faptului că ele iau naștere din dorința omenească de a conecta divinul cu locuri și persoane accesibile prin simțuri. În consecință vechile pelerinaje creștine au fost percepute pe scară largă ca fiind un lucru pozitiv însă, și de această dată, tot ca o modalitate folositoare dar secundară, ce nu poate să substituie esențialul, ci mai degrabă trebuie să conducă spre acesta.
“După o mie de ani de la nașterea Mântuitorului, o mare mulțime de
credincioși a început să meargă la Ierusalim, la mormântul lui Isus: erau atât de
numeroși cum nimeni nu și-ar fi imaginat. De fapt, într-o primă etapă au pornit în
pelerinaj oamenii aparținând celor mai umile clase sociale, plebeii; apoi s-au pus în
mișcare clasele mijlocii, urmate de cei ce aparțineau claselor mai înalte și, în sfârșit,
de regi, conți și episcopi. Ultimele, lucru niciodată petrecut până atunci, au întreprins
călătoria și multe femei din clasa nobiliară, însoțite de alte femei sărace”. Astfel
descrie Rodolfo il Glabro, un cronicar care a trăit în primele decenii ale celui de-al
doilea mileniu, neașteptata reluare a pelerinajelor spre Palestina, după convertirea
la catolicism a Regatului Ungar. Nu era vorba de ceva nou, ci de o reluare mult
intensificată a unui obicei și a unei practici prezente de mult timp în viața creștinilor
din Occident. Realitatea pelerinajului era legată de patru concepte, reprezentând
adevărate puncte de rezistență în experiența religioasă a omului medieval:
penitența, interesul pentru relicve, credința în miracole și anumite exigențe
“escatologice”.
Dacă în primele secole de creștinism practica penitenței era publică și
impusă păcătoșilor pentru a-și ispăși păcatele săvârșite, în perioada carolingiană și
51
mai ales după anul 1000 d.C. această practică va fi căutată voluntar ca și o cale de
asemănare cu Cristos, chiar și numai prin greutățile, chinurile călătoriei sau prin
“costumul de pelerin”. Pelerinii călătoreau fără a avea bani asupra lor, cu picioarele
desculțe, îmbrăcați cu o o singură haină, neagră și însemnată cu cruci roșii,
spijinindu-se într-un toiag, înfruntând foamea, setea, frigul și căldura, oboseala și
adesea insulte.
Miracolul căutat și așteptat era văzut ca un mijloc de comunicare între lumea
materială și lumea spirituală. Spațiul sacru, obiectul sacru și acțiunea sacră au
capacitatea de a favoriza realizarea miracolului, ca fenomen ce pare a fi contrar
legilor naturii sau concepției pe care omul o are148. Din același motiv s-a născut și s-
a perpetuat cultul relicvelor, în special cel al Crucii și al obiectelor legate de Patimile
Mântuitorului, care în mentalitatea comună au fost considerate realități
taumaturgice.
Privind dintr-o altă perspectivă, întâmplarea de a muri în apropierea locului sacru se considera a fi un semn de mare semnificație, fiind asociată cu trecerea din Ierusalimul pământesc în Ierusalimul ceresc. Așteptarea sfârșitului personal se unea cu speranța escatologică a venirii lui Cristos pe norii cerului pentru Judecata Universală. Mulțimile de pelerini ce se îndreptau spre Ierusalim erau pentru mulți un semn al apropiatei veniri a Anticristului, a sfârșitului lumii. În realitate, mulți istorici au evidențiat raporturile existente între fenomenul pelerinajului și ulterioara punere în mișcare a cruciadelor, adevărate pelerinaje înarmate, dar și o forță politică și militară de cucerire și pătrundere economică în Orient.
Un loc de pelerinaj cu o importanță particulară pentru creștinii din Evul Mediu l-a reprezentat mormântul Apostolului Iacob cel Mare, de la Compostela, în Galiția Spaniei unde, conform unei tradiții acreditate în perioada carolingiană, era înmormântat trupul Sfântului. Începând cu sfârșitul secolului 11 d.C., și apoi în mod din ce în ce mai intens în secolul 12, mulțimi de pelerini traversau munții Galiției urmând un drum presărat cu abații, biserici și capele pregătite pentru a-i găzdui. În marea biserică din piatră, lângă sarcofagul apostolului, se împlinea penitența ce aducea cu sine iertarea unor păcate grele, și tot acolo se cerea harul unei convertiri profunde, se împlinea un vot, și erau așteptate miracole și daruri spirituale care, conform rapoartelor înregistrate, erau foarte numeroase.
148 Cf. Jean Lherrmitte, Le probleme des miracles, Ed. Gallimard, Mayenne (Franța), 1956, p. 11.
52
Noile itinerarii apărute în Evul Mediu și locurile sfinte către care se îndreptau pelerinii vor constitui elementele de bază pentru construirea a însăși civilizației europene. Se poate spune că, de fapt, conștiința Europei a luat naștere pe drumurile ce duc la Roma și Santiago de Compostela.
În secolele 14 și 15 d.C., odată cu redobândirea de către femei a unui anumit
rol social și familial, a început să se răspândească și cultul Fecioarei Maria, văzută
acum în special ca Mama lui Isus în dimensiunea Sa umană, gata să-i elibereze pe
oameni de greutățile și necazurile cauzate de un destin dușmănos. Vizitarea
sanctuarelor mariane începe să devină astfel un substitut al lungilor pelerinaje la
Ierusalim, căzut de acum în mîinile musulmanilor, sau la mormintele sfinților apostoli
Iacob la Compostela, și Petru la Roma. Ia naștere astfel o nouă formă religioasă,
centrată mai mult pe afecțiune și sentimente, între care unul era cel familial ce își
găsea reprezentarea în imaginea Sfintei Familii, cu Maica Domnului alăptând
Pruncul Sfânt sub privirea grijulie a lui Iosif. Începea așadar să se estompeze figura
pelerinului medieval, cu costumul și suferințele sale, iar pelerinajul își pierdea
aspectul penitențial pentru a-și asuma o dimensiune taumaturgică și de cerere a
harurilor și ajutorului.
Spre sfârșitul secolului 15 d.C., un părinte franciscan pe nume Bernardino Caimi a încercat să reproducă în Italia septentrională, pe micul munte Varallo din Valsesia, un loc asemănător Mormântului lui Cristos la care de acum era imposibil să se mai ajungă. Locul a început imediat să fie frecventat de pelerini.
După Conciliul din Trento, cardinalul Carlo Borromeo a propus un nou mod de peregrinare la Muntele sacru, nu pentru a vedea locurile și expresiile minunate ale naturii și artei, ci pentru a medita, în timpul unui itinerariu simbolic, asupra misterelor vieții și destinului creștinilor. Pelerinajul devine astfel un drum de solitudine unde legătura cu episoadele Patimilor devine dominantă și își asumă o clară coloratură anti-eretică, de rezistență a credinței catolice în fața atacurilor luteranismului și calvinismului. Redobândirea aspectului de penitență, chiar dacă acum mai mult spirituală, a favorizat frecventarea acestui loc și a contribuit la răspândirea practicii de la acest Munte Sacru și în alte locuri149.
149 Don Aldo Bertinetti, Il pellegrinaggio, fenomeno umano universale, nella sua dimensione storico-sociologica
ed autenticamente religiosa, Ufficio per la Pastorale del Turismo, Sport e Tempo Libero della Diocesi di
Torino, Italia.
53
În secolele următoare, practica pelerinajului va continua fără întreruperi, dar și fără a aduce mari noutăți în ceea ce privește destinațiile și conținutul. Se înregistrează faze alternative de răspândire datorate diferitelor schimbări culturale, sociale și politice. Odată cu aparițiile miraculoase de la Lourdes își vor face apariția noi sanctuare mariane ce vor marca diferite alte apariții.
Pe lângă sanctuarele de renume mondial închinate Preasfintei Fecioare
Maria, precum cele de la Lourdes și Fatima, sunt consemnate astăzi mii de alte
locuri, răspândite pe tot cuprinsul țărilor creștine, unde s-a petrecut exact același
lucru: un om aflat în mare suferință s-a rugat fierbinte Maicii lui Dumnezeu și, într-un
chip miraculos, ruga sa a primit răspuns. În asemenea locuri miraculoase au fost
mai târziu ridicate biserici. Așa au apărut în general noile centre de pelerinaj,
întâlnite astăzi pretutindeni în lume. O altă origine a noilor destinații de pelerinaj o
constituie foarte adesea un legământ pe care cineva l-a făcut într-un moment de
mare pericol sau criză: “Dacă Preasfânta Născătoare mă ajută să trec de această
încercare, o să construiesc o capelă sau o biserică în cinstea ei”. Este vorba de
lucrări făcute din toată inima, prin care iau naștere mici sanctuare către care
pornesc apoi pelerinaje, individuale sau de grup, cu lumânări aprinse, cu recitarea
rozariului și cântări de laudă și mulțumire, și mai ales cu o mare speranță de a
obține haruri prin mijlocirea Preasfintei Fecioare Mariei, nu întâmplător numită
“Mijlocitoarea tuturor Darurilor”.
Astăzi, contrar așteptărilor persoanelor ce privesc critic această formă de religiozitate populară, asistăm la o puternică reluare a practicii pelerinajelor, legată bineînțeles de noile condiții și de noul impuls al fenomenului turistic, dar susținută cu siguranță de însuși exemplul Suveranilor Pontifi, începând de la pelerinajul lui Ioan XXIII la Loreto, continuând cu cele ale lui Paul VI, până la nenumăratele călătorii în lumea întreagă făcute de Ioan Paul II.
Se poate spune, în concluzie, că întreaga viață a Bisericii este marcată de
pelerinaje, de o căutare, itinerantă și neîntreruptă, a lui Dumnezeu și a grației
sale150.
150 Cf. CPPMI, «Il Pellegrinaggio nel Grande Giubileo …», nn.12-17, în EV 17, nn. 613-623.
54
II.3 PELERINAJELE MARIANE
II.3.1 Fecioara Maria, model și călăuză a oamenilor
Fecioara Maria a primit privilegiul unic de a fi Theotokos, Maica Domnului,
legitimitatea acestei numiri fiind recunoscută de Conciliul din Efes din anul 431
d.C.151, iar oamenii sunt chemați să o imite și să o ia drept model și călăuză în drumul către împărăția Cerurilor.
În Evanghelia după Marcu152 ni se dezvăluie faptul că însuși Isus ne spune că trebuie s-o imităm pe Maria, luând-o drept model: ”Și au venit mama Lui și frații Lui și, stând afară, au trimis la El ca să-L cheme. Iar mulțimea ședea împrejurul Lui. Și I-au zis unii: «Iată mama Ta și frații Tăi și surorile Tale sunt afară. Te caută». Și, răspunzând lor, le-a zis: «Cine este mama Mea și frații Mei?» Și privind pe cei ce ședeau în jurul Lui, a zis: «Iată mama Mea și frații Mei. Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu și sora Mea și mama Mea»”.
În această pericopă evanghelică, Isus nu neagă legătura de sânge cu mama Sa, ci subliniază faptul că în relația cu Dumnezeu nu legătura de sânge este esențială.
În unele țări, de exemplu în Filipine, legăturile de sânge sunt foarte puternice.
Dacă președintele țării este puternic -“malakas” – și mama sa, ca mamă a
președintelui, are putere mare, este și ea “malakas”. În Filipine, atâta timp cât
cineva este rudă cu președintele, este și el “malakas”, indiferent de ceea ce face.
În concepția lui Isus însă, chiar dacă ești rudenie sau chiar dacă ești tot atât
de aproape de Isus precum a fost mama Sa față de El, dacă nu faci voia lui
Dumnezeu tot ceea ce faci nu are o semnificație cu adevărat durabilă. Nu poate
pretinde nimeni că este rudenie a lui Isus, atâta timp cât pune înaintea împlinirii voii
Tatălui orice altceva, chiar de importanță foarte mare. Atunci când, la vârsta de
doisprezece ani, Isus a experimentat primul său practicum în a face voia Tatălui, el
îi răspunde mamei sale : “Oare nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?”
Așadar, numai cel sau cea care “face voia lui Dumnezeu” îi este “frate, soră și
mamă”.
151 Cf. Pr. Ioan Mitrofan, Mariologie – note de curs, UBB Cluj-Napoca, Fac. de Teologie Greco-Catolică, Blaj,
2004, p. 60.
152 Cf. Mc. 3, 31-35.
55
Preamărirea Mariei izvorăște din acceptarea liberă a voii lui Dumnezeu.
Dumnezeu a ales-o pe ea să fie Maica Fiului Său – “a căutat spre smerenia servei
Sale”153 -, dar ea a ales liber să se supună voii lui Dumnezeu154. Făcând această
alegere, Maria a devenit Maica lui Dumnezeu și în această calitate mijlocește pentru
oameni toate harurile și binecuvântările câștigate de Fiul său pentru lume: ”Că mi-a
făcut mie mărire Cel puternic și sfânt este numele Lui. Și mila Lui în neam și în
neam spre cei ce se tem de El. Făcut-a tărie cu brațul Său, risipit-a pe cei mândri în
cugetul inimii lor. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri și a înălțat pe cei smeriți.
Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăți și pe cei bogați i-a scos afară, deșerți”155.
Prin însăși acceptarea liberă a voii lui Dumnezeu în ceea ce o privește Maria constituie un model pentru oameni. În baza acelui “Fiat” al Mariei Dumnezeu poate să facă lucruri mari. Imposibilul devine posibil, cele de neschimbat se schimbă, status quo-ul este transformat radical, flămânzii sunt săturați, bogații sunt scoși afară fără nimic.
În viața noastră, în viața noastră de pelerini, ne întrebăm adeseori care este sensul vieții și dacă totul se reduce doar la clipa de față, la rezolvarea problemelor lumești și la satisfacerea orgoliului propriu.
Maria ne oferă însă modelul împlinirii voii lui Dumnezeu, care este sensul adevărat al vieții. Nu este nimic mai important în viața unui om decât să facă voia lui Dumnezeu. Această voie este ceea ce Dumnezeu, în înțelepciunea Sa dumnezeiască, îi pregătește fiecărui om în parte, indiferent de condiția sa.
Maria, călăuzită ea însăși de Spiritul Fiului său, este și călăuza oamenilor. În viața fiecăruia poate fi experimentată apropierea Mariei care mijlocește pentru oameni bunătatea lui Dumnezeu. Acest lucru se observă mai cu seamă în cazul marilor miracole, când Preasfânta Fecioară intervine salvându-i pe oameni de epidemii sau catastrofe, dar și în cazul micilor minuni care, atunci când au loc în cazul unui membru al familiei, înseamnă uneori “totul”.
Apropierea personală a Mariei atât față de oameni cât și față de Fiul său iubit scoate în evidență atât rușinea păcatelor noastre și ororile nedreptăților sociale. Sub îndrumarea sa, oamenii sunt întotdeauna ghidați spre Fiul său, învățând să rostească ca și ea odinioară și pentru totdeauna: “Fiat, da, fie”.
153 Cf. Lc. 1, 48.
154 Cf. Lc. 1, 38.
155 Cf. Lc.1, 49-53.
56
II.3.2 Fecioara Maria în pietatea populară
Fenomenul marian în Biserica Catolică trebuie urmărit atât pe planul teologiei, cât și al cultului. La nivel liturgic, Biserica Catolică îi acordă Mariei un spațiu larg celebrativ, primul ca amploare după cel acordat lui Isus Cristos. La nivel popular se înregistrează o persistentă pietate mariană, în ciuda cuprinderii masive a unei mari părți a credincioșilor în domeniul industrial, fapt care afectează ritmul liturgic al acestora.
Numărul mare de pelerini ce se îndreaptă spre sanctuarele mariane este îmbucurător, însă mulți din aceștia lasă totodată să se vadă și o fațetă de sentimentalism și credulitate deșartă sau chiar o ruptură față de esența trinitară și cristologică a credinței, acest aspect trebuind să fie atent urmărit de organizatorii pelerinajelor și de responsabilii cu sanctuarele156.
Principala contribuție a pietății mariane este aceea de a indica prezența plină
de viață a Mariei, dincolo de imaginea sa folclorică. Pentru popor, Preasfânta
Fecioară nu este un personaj din trecut ci o persoană vie care ascultă rugăciunile
oamenilor aflați în nevoie și care intervine în viața lor157. Și astăzi, la fel ca și în
primele secole de existență a Bisericii, este vorba de aceeași realitate mărturisită
atunci de Sf. Bernard prin acel Sub tuum praesidium158, de Episcopul Severian de
Gabala159 care afirma că Maria locuiește într-o regiune de lumină și ascultă
rugăciunea de laudă îndreptată către ea, de Ioan Damaschinul care vorbește de
locuința spirituală a Fecioarei pe acest pământ după înălțarea sa la cer.
Noi percepem astăzi că prezența Mariei ar putea fi explicată în mod
asemănător cu cea a lui Cristos Înviat, izvor de viață pentru Biserică, și care umple
întregul univers cu prezența sa. Această temă este importantă atât pentru
sanctuare, considerate semne ale prezenței Mariei, cât și pentru liturghie, care este
o actualizare a misterelor mântuirii la care a luat parte și Maica Domnului.
Atunci când se roagă sau vorbesc despre Fecioara de la Fatima, de la
Guadalupe, de la Czestochowa, de la Piat, de la Lourdes, de la Managua sau de la
Baneaux, oamenii scapă uneori din vedere faptul că persoana adorată în toate
156 Cf. Pr. Ioan Mitrofan, op. cit., p. 13.
157 Cf. Stefano de Fiores, Maria ispiratrice materna dei pellegrini ai Santuari, în Giovani e pellegrini, Conferenza
Episcopale Italiana, Servizio Nazionale per la Pastorale Giovanile, Roma, 1995, p. 57.
158 Sub ocrotirea ta (vezi rugăciunea Sf. Bernard care însoțește Rozariul).
159 Exeget și teolog antiohian, Severian a fost episcop de Gabala în Siria (înc. sec. 5), cf. Sever Voicu,
Severiano di Gabala, în Dizionario di omiletica, Editrice Elle Di Ci – Editrice Velar, Torino-Bergamo, 1998,
pp. 343-345.
57
aceste locuri este în cele din urmă una și aceeași Preasfântă Fecioară Maria care,
deși se află de fapt în Ceruri, este cât se poate de aproape de noi.
În Evanghelia după Ioan, Maria le este încredințată tuturor oamenilor ca
Mamă, sub Cruce, de însuși Mântuitorul: “Femeie, iată fiul tău”160. De asemenea toți
oamenii i-au fost încredințați ca și copii ai săi: “Iată fiul tău”. Din acest motiv, mulți
oameni din zilele noastre privesc relația lor cu Maria ca și cu propria lor mamă, care
le dă hrană, este iubitoare, grijulie, apropiată și care are o “relație specială” în Cer.
Un titlu plin de iubire precum este “Maria, Regina Cerului și a Pământului” are
pentru mulți, emoțional vorbind, mai degrabă semnificația mamei noastre care stă în
Rai și care, datorită “relației” sale speciale pe care o are cu Fiul său Isus Cristos,
este o puternică mijlocitoare pentru oameni. Așa cum în Cana Galileii a putut
odinioară să ajute un cuplu de tineri abia căsătoriți, prezentând necazul acestora
Fiului său161, tot așa și astăzi ea poate să-i prezinte lui Isus necazurile noastre și să
mijlocească pentru noi miracole.
II.3.3 Fecioara Maria, mijlocitoare a harurilor
Atunci când se vorbește despre Maria este foarte important să i se sublinieze permanent atributul de “mijlocitoare”, deoarece Preasfânta Fecioară nu este cauza miracolelor, acestea fiind făcute numai prin voința și puterea lui Dumnezeu.
Puterea Mariei nu trebuie confundată niciodată cu puterea lui Dumnezeu; ea este mediatrix, mediatoarea, cea care se interpune.
Prin voia sa independentă și prin rugăciune, ea mijlocește și astăzi așa cum a
făcut întotdeauna după ce arhanghelul Gavril a anunțat-o că a fost aleasă să joace
un rol unic în istoria mântuirii, acela de Maică a Domnului, încredințându-o “că la
Domnul nimic nu este cu neputință”162. Maria mijlocește harurile iubirii
răscumpărătoare a lui Dumnezeu pentru că a fost și este voia lui Dumnezeu ca ea
să facă aceasta, cu toată libertatea, acesta fiind un mister extraordinar.
Trebuie combătute cu hotărâre orice ipoteze conform cărora Isus Cristos sau
Dumnezeu-Tatăl sau Spiritul Sfânt ar fi mai distanți față de oameni, sau mai puțin
grijulii decât Maria; în însăși virtutea iubirii Sfintei Treimi pentru oameni, Maria le-a
fost dată pentru totdeauna ca mijlocitoare a harurilor răscumpărării și mântuirii
160 Cf. In. 19, 26.
161 Cf. In. 2, 1-11.
162 Cf. Lc. 1, 37.
58
trinitare. Este necesar ca pietatea mariană populară să fie “evanghelizată” astfel încât să conducă spre o întâlnire autentică cu Cristos Mântuitorul și trebuie remarcat că devoțiunile mariane originale, în formă populară, rugăciunile, ex-voto-urile și pelerinajele au conotația unei referințe cristologice.
De asemenea, trebuie acordată o atenție specială combaterii practicilor
populare prin care adeseori rugăciunile de cerere sau mulțumire se îndreaptă doar
spre Fecioara Maria sau spre anumiți sfinți, ajungându-se la o inversare axiologică
prin care în vârful ierarhiei valorilor nu se mai află Dumnezeu. Primatul lui
Dumnezeu trebuie, dimpotrivă, presupus și explicitat ori de câte ori este nevoie.
Pentru a elibera pietatea mariană populară de orice tentație de a se închide în sine, este necesar ca aceasta să fie permanent însoțită de Cuvântul Domnului, care judecă, purifică și mântuiește. O cateheză biblică făcută cu atenție, atât înainte cât și pe parcursul pelerinajului, trebuie să insiste asupra unor elemente de importanță fundamentală:
Planul mântuirii, ce izvorăște din înțelepciunea și îndurarea Tatălui se realizează prin intermediul Fiului, în Spiritul Sfânt. Trimiterea permanentă la istoria mântuirii – urmând învățăturile Sfinților Părinți și ale Conciliului Vatican II – trebuie să o așeze pe Preasfânta Fecioară și cultul marian într-un context corect, unde dobândesc proporții și finalități exacte.
Cristos, centrul planului salvific și deci al credinței, trebuie recunoscut ca unic
mântuitor și mijlocitor, început și sfârșit al vieții creștinului. Este necesar să se
insiste asupra persoanei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul, și asupra
uniunii Sale imediate cu credincioșii, pentru ca aceștia să fie conduși la un raport
vital, personal și profund cu El, perseverând în urmarea exemplului Mariei și sub
îndrumarea maternă a acesteia. Trebuie conduse diferitele expresii populare “spre
centrul fiecărei pietăți solide/constante, Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul”.
Evenimentul evanghelic al Mariei, mai ales atitudinile sale profunde și virtuțile sale, trebuie prezentat în așa fel încât să suscite imitarea sa, ajungându-se până la apropierea și chiar la contopirea – în conștiința credincioșilor – a condiției cerești a Mariei cu condiția pământească a acesteia.
Este necesar să se facă o trimitere la învățăturile profetice și evanghelice prin
natura adevăratului cult, unit la îndatoririle vieții, la exercițiul dreptății și al iubirii față
de aproapele. Trebuie reamintită doctrina biblică ce se referă la Templu, care este
în primul rând Cristos înviat, apoi comunitatea și în cele din urmă fiecare om.
59
Printr-o astfel de cateheză, pietatea mariană populară va fi eliberată de orice tendință magică, care reprezintă un abandon pasiv în fața unor forțe oarbe, și va fi promovată în schimb acea atitudine mistică a poporului care conviețuiește cu creativitatea și îndatoririle creștine ale acestuia.
În calitate de mamă a oamenilor, Preasfânta Fecioară Maria este apropiată de aceștia și își împlinește rolul și misiunea în istoria mântuirii. Există și oameni care, primind unele favoruri speciale din partea Mariei în viața lor personală, susțin că o simt pe Maria mai aproape de ei sau, cel puțin, mai aproape de ei decât de alții, aducându-i devoțiuni sincere și mai numeroase, venerându-o în sanctuare și umplându-și în fiecare zi sufletul de prezența ei.
II.3.4 Locul pelerinajului marian în viața Bisericii
În ultimele secole pelerinajele au căpătat un caracter preponderent marian, pe de o parte datorită unei înțelegeri mai profunde a rolului Mariei în istoria mântuirii și, pe de altă parte, datorită recunoașterii aparițiilor sale în diverse locuri din lume și intervențiilor sale pline de iubire maternă.
Aparițiile Preacuratei Fecioare la Paris, Lourdes, La Salette, Knock,
Beauraing, Fatima și în alte locuri – în cursul secolelor 19 și 20 – au condus la
apariția unor centre de rugăciune și înnoire spirituală de largă recunoaștere, spre
care pelerinii s-au îndreptat și se îndreaptă pentru a găsi vindecare și tărie
spirituală, pentru a trăi ei înșiși evenimentul miraculos care a avut loc acolo. Se
poate spune că această nouă formă de devoțiune a adus un suflu nou spiritului
pelerinajelor în Biserică, în special în ultimele decenii ale secolului XX sanctuarele
mariane depunând eforturi considerabile pentru promovarea vieții liturgice și
pastorale a Bisericii.
În lumea catolică contemporană, circa 80% din numărul total al sanctuarelor
sunt dedicate Preacuratei Fecioare Maria. Statisticele arată că, în fiecare an, marea
majoritate a pelerinilor se îndreaptă spre sanctuare mariane: circa zece milioane
merg la Guadalupe (Mexic), șase milioane la Lourdes (Franța), cinci milioane la
Czestochowa (Polonia), patru milioane la Aparecida (Brazilia) și mulți alții spre
nenumărate alte sanctuare mai mici de pe tot cuprinsul pământului163. O astfel de
163 Sanctuare mariane importante sunt și în Portugalia (Fatima), Italia (Pompei, Montevergine, Divino Amore,
Oropa, Montenero ș.a.), Germania (Altötting), Belgia (Banneaux), Elveția (Einsiedeln), Franța (La Salette,
Medalia Miraculoasă în Paris, ș.a.).
60
renaștere mariană atinge în mod egal toate categoriile sociale, atât din mediile rurale cât și din cele urbane, afectate în aceeași măsură de criza generală de identitate și de valori existentă astăzi în lume164.
Pelerinajul constituie așadar un mijloc de experiență mariană cât se poate de potrivit pentru a ilustra prezența Mariei în viața Bisericii și a fiecărui credincios. Nu este suficient doar să înregistrăm acest fenomen de proporții al pelerinajelor mariane ci este important să îl analizăm din diferite puncte de vedere și să ne punem întrebări asupra semnificației sale. Pe baza unor astfel de studii este posibilă dobândirea unei imagini mai exacte despre pelerinaj, înțelegându-l în principal în conținutul și dinamica sa. Pot fi astfel identificate problemele pe care pelerinajul le pune operatorilor pastorali și în același timp pot fi trasate direcții orientative în ceea ce privește funcțiile pe care pelerinajele la sanctuare le pot avea în cadrul programei pastorale a Bisericii noastre.
Există numeroase indicații în ceea ce privește manifestarea unui cult adecvat
față de Preasfânta Fecioară, acestea oferind orientările pastorale necesare. Cultul
marian este solid fundamentat pe două “pietre de temelie” dogmatică, anume
Capitolul VIII al Constituției dogmatice Lumen Gentium (1964) și Exortația
apostolică Marialis Cultus (1974).
Numeroasele pelerinaje pe care Papa Ioan Paul II le-a făcut la Mentorella, Loreto, Guadalupe, Fatima și la multe alte sanctuare din întreaga lume subliniază exigența de a valorifica mărturia sa. Indicațiile pastorale adresate de către Sfântul Părinte constituie un adevărat program în acest sens:
“Va fi nevoie să ne îngrijim cu mare atenție și zel de pastorația în sanctuarele
mariane, printr-o liturghie corespunzătoare și însuflețită, prin predicare asiduă și prin
cateheze consistente, prin preocupare față de sacramentul pocăinței și purificarea
atentă de eventualele fenomene de religiozitate care prezintă elemente mai puțin
adecvate. Trebuie profitat într-o manieră pastorală de aceste ocazii, chiar dacă
sporadice, de întâlnirea cu sufletele care nu respectă totdeauna cu fidelitate
programul unei vieți creștine, dar care vin aici călăuzite cu o viziune uneori
incompletă a credinței, pentru a încerca să le conducem spre punctul central al unei
pietăți solide, spre Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul. În acest mod
religiozitatea populară va fi perfecționată, atunci când este cazul, iar devoțiunea
164 Cf. Stefano de Fiores, op. cit., p. 57.
61
mariană își va dobândi semnificația deplină într-o orientare trinitară, cristocentrică și
eclezială, după cum ne învață exortația apostolică Marialis Cultus165. Pe preoții
însărcinați cu Sanctuarele, cei ce călăuzesc pelerinii spre acestea, îi invit să
reflecteze cu atenție asupra marelui bine pe care pot să-l facă credincioșilor, dacă
vor ști să transpună în viață un sistem de evanghelizare corespunzător. Nu irosiți
nici-o ocazie de a-L predica pe Cristos, de a limpezi credința poporului, de a o întări,
ajutându-l în drumul său spre Sfânta Treime. Fie ca Maria să fie calea”166.
Conciliul Vatican II vorbește de “pelerinajul de credință” al Mariei. Ea ne precedă și ne încurajează în propriul nostru pelerinaj de credință. Sanctuarele mariane sunt o expresie a prezenței Mariei în mijlocul nostru, în mijlocul Bisericii. Papa Ioan Paul II, în Redemptoris Mater (Maica Răscumpărătorului), se referea la o “geografie” a credinței și a devoțiunii pentru Maria, care include acele locuri speciale de pelerinaj unde Poporul lui Dumnezeu o întâlnește pe cea care a crezut mai întâi și unde dobândește o întărire a propriei credințe.
Dacă pelerinii vor fi ajutați să o “trăiască” pe Maria în liturghie, conform îndrumărilor din Marialis Cultus167, de la rugăciunea către Maria se va trece la o anume identificare cu ea, pentru a-L preamări pe Dumnezeu, pentru a se bucura în El, pentru a merge pe un itinerariu de credință spre El. Pelerinul va vedea în Preasfânta Fecioară pe acea Maria a “Drumului” care îl îndrumă de la botez până la fericirea cerească, până la dobândirea desăvârșirii sale.
II.3.5 Fecioara Maria și recunoștința oamenilor
O mărturie de credință și recunoștință pe care oamenii o nutresc față de Maica lui Dumnezeu este reprezentată de nenumăratele ex-voto-uri oferite la sanctuarele mariane.
Tradiția de a duce dovezi de recunoștință la un sanctuar pentru obținerea
unei anume grații merge mult înapoi în timp, fiind o moștenire de la popoarele vechi
(etrusci, greci, romani). Sf. Teodoret din Cir mărturisea despre expunerea publică a
acestor oferte votive încă din vremea sa (sec. 5 d.C.)168. În cronicile multor
sanctuare se vorbește de expunerea unor tablouri reprezentând vindecări
165 Cf. PP Paul VI, Exort. apost. «Marialis Cultus», 02 feb. 1974 [în următoarele citări MC], nn. 25-27 (EV 5, nn. 51-53).
166 Cf. Ioan Paul II, «Omelia al Santuario della B.V.M. di Zapopán», Mexic (30 ian. 1979), n. 4: AAS 71 (1979), p.
230.
167 Cf. MC, nn. 16-21 (EV 5, nn. 40-47).
168 Cf. Pr. Ioan Mitrofan, op. cit., p. 135.
62
miraculoase încă din sec. 17. La început era vorba de niște tăblițe, pictate într-o formă foarte simplă dar sugestivă de artizani care reprezentau – în baza indicațiilor date lor de către cei ce le comandau – episodul care a stat la originea remarcabilului eveniment.
Fiecare sanctuar avea un anumit specific. De exemplu, în unele sanctuare aflate în apropierea țărmului mării, pot fi văzute tăblițe legate de navigația cu corăbii cu vele sau cu vase cu aburi, în timp ce în sanctuarele amplasate mai în interiorul continentului sunt mai frecvent întâlnite reprezentări ale unor pericole depășite în cursul lucrărilor agricole sau în alte momente din viața omului.
În secolele 17 și 18 s-a încetățenit obiceiul de a oferi inimi din argint purtând
inscripția VFGA (“Votum Feci Gratiam Accepi”), ceea ce înseamnă: “am făcut
promisiunea și am primit harul”. Întrucât de-a lungul anilor numărul acestor inimi din
argint a devenit extrem de mare, în unele sanctuare s-a decis topirea lor, folosindu-
se la realizarea artistică a unor candelabre sau a altor obiecte de uz bisericesc.
În prezent, oamenii obișnuiesc să ducă și să depună la Sanctuare obiecte concrete care dau mărturie de modul în care s-a manifestat protecția Mariei în viața lor. Pot fi astfel văzute volane sau căști de motocicliști ce dau mărturie despre accidentele din care credinciosul consfințit Mariei a scăpat cu viață, cârje și alte proteze ce amintesc vindecarea unei infirmități, sau chiar fotografii ce atestă anumite momente semnificative.
În concluzie, în drumul său de creștere spirituală, omul este chemat să împlească în viața sa atitudinea de rugăciune cu cea de imitare, luând drept model dimensiunea lumească a vieții Preasfintei Fecioare, în care ne sunt propuse virtuțile sale evanghelice: adeziune și dăruire totală lui Dumnezeu169, credință în Cristos și ascultare a mesajului Său170, meditarea cuvântului lui Dumnezeu care se manifestă în diferite evenimente171, lauda lui Dumnezeu și descoperirea prezenței Sale alături de cei săraci și prigoniți172, prezența în mijlocul comunității în rugăciune și disponibilitatea în fața Spiritului Sfânt173.
169 Cf. Lc. 1, 38.
170 Cf. Lc. 1, 45; 8, 21.
171 Cf. Lc. 2, 19.51.
172 Cf. Lc.1, 46-55.
173 Cf. Fap.1, 14.
63
Pelerinajele mariane constituie un instrument deosebit de eficient ce poate fi folosit pentru recăpătarea acestei adevărate imagini biblice a Mariei. Prin aceasta, religiozitatea populară își poate asuma cu hotărâre noi îndatoriri creștine și eclesiale, în special în ceea ce privește promovarea demnității umane, a dreptății sociale și de reînnoire a societății.
64
Capitolul III
PELERINAJUL ÎN CONTEXTUL CONTEMPORANEITĂȚII
III.1 PELERINAJUL ȘI OMUL MODERN
III.1.1 “Noul umanism” și pelerinajul
III.1.2 Pelerinajul ca nevoie stringentă a creștinului contemporan
III.1.3 Pelerinajul ca suport al comunicării și apropierii dintre oameni
III.2 PELERINAJELE ȘI RELIGIOZITATEA POPULARĂ
Capitolul III
PELERINAJUL ÎN CONTEXTUL CONTEMPORANEITĂȚII
III.1 PELERINAJUL ȘI OMUL MODERN
III.1.1 “Noul umanism” și pelerinajul
Una din caracteristicile definitorii ale vremurilor noastre o reprezintă cu
siguranță schimbările sociale, caracterizate de rapiditate, complexitate și totalitate,
factori ce se răsfrâng asupra stilurilor de viață și modelelor culturale. Aceste
schimbări acționează și asupra factorului religios și determină, mai mult sau mai
puțin, modul de viață al credincioșilor, atât la nivel personal cât și social: de la
credință la practica religioasă, de la dimensiunea comunitară la conduita etică174.
Mobilitatea omului modern, atât de răspândită și invadatoare, semn de vivacitate și expresivitate subiectivă, determină un câștig în ceea ce privește sensibilitatea, aproape o percepție a unei noutăți interioare produsă de faptul că ne găsim pe drum, permanent în călătorie. Ea apare ca un fapt ce ne schimbă modul de gândire, de ascultare, de comunicare, de vedere și de împărtășire175.
Pe de altă parte, marile călătorii întreprinse de-a lungul secolelor au
consolidat un anumit stil, o metodă, o spiritualitate, o cultură a drumului străbătut.
Toate acestea constituie un adevărat patrimoniu din care izvorăște convingerea că
“a merge” este parte integrantă a trăirii – chiar religioase -, trecând de la o viziune
elitară și extraordinară la o viziune mai populară și obișnuită și favorizând o
experiență ce iluminează și dă o nouă semnificație modul de viață cotidian.
De aici prinde formă maniera modernă de călătorie, care se propune ca și
cale și instrument al “umanismului”, bogat în amintiri și tradiții, promotor – chiar fără
a fi conștient de aceasta – al unui “umanism mistic”, capabil să reînsuflețească omul
modern, atât de sărăcit în ceea ce privește perspectivele spirituale însă potențial
favorabil depășirii abisului de nihilism și indiferentism care s-au răspândit și au
infestat societatea modernă. În cazul omului din zilele noastre se manifestă o nevoie
irezistibilă ca faptul de a călători să depășească simpla instrumentalitate și să
174 Cf. Sinodul Episcopilor pentru Europa (1991), Declar. «Tertio millennio iam», Proemium și nn. 1-2 (EV 13,
nn. 605-619).
175 Mons. Carlo Mazza, “Lungo la strada” – Viaggiare e pellegrinare nella modernità, Biroul Național al
Conferinței Episcopale Italiene pentru Pastorala timpului liber, turismului și sportului, 2002.
65
producă o mai mare evidențiere a “sensului” vieții și al timpului, o percepție mai profundă a propriei subiectivități, deschisă spre înțelegerea complexității lumii, și totodată o descoperire a revelării lui Dumnezeu în istorie. Omul modern caută așadar în călătorie un mai mare adevăr ca răspuns la întrebările existențiale și personale ce sălășluiesc în profunzimea sufletului omenesc.
Capătă astfel sens metafora omului ca ființă aflată într-un permanent
pelerinaj interior ce pleacă de la observarea realității spre contemplație, de la
ascultarea celuilalt spre întâlnirea surprinzătoare, de la admirarea frumuseților spre
luarea în considerație a darului gratuit al lumii, al artei și al lui Dumnezeu însuși.
Cu un spirit descătușat și liber omul este capabil să răspundă chemării adresate de Sf. Leon cel Mare (+ 461): “Trezește-te, omule, și recunoaște
demnitatea naturii tale. Amintește-ți că ai fost creat după chipul lui Dumnezeu; că, dacă această asemănare a fost deformată prin Adam, ea a fost însă restaurată prin Cristos. Folosește-te în mod corespunzător de creaturile văzute, așa cum te folosești de pământ, de mare, de cer, de aer, de izvoare, de râuri. Câtă frumusețe și măreție găsești în acestea, îndreaptă-le spre lauda și preamărirea Creatorului. Dorim doar să vă îndemnăm să știți să vă folosiți, de orice creatură și de întreaga frumusețe a acestei lumi, cu înțelepciune și echilibru”.
Această invitație plină de însuflețire ne ajută să depășim o mentalitate
utilitaristă sau complementară în ceea ce privește faptul de a călători și ne deschide
orizonturi optimiste printr-o salutară “injectare” de valori etice și de experiențe
spirituale, ne ajută să ne simțim bine pe calea vieții. De fapt, rezultatele împlinirii
unui drum semnificativ din punct de vedere spiritual se revarsă în viața de zi cu zi,
transformând orizonturile interioare de referință și modurile de viață ce decurg de
aici, și impulsionează totodată spre a transmite în mod pozitiv cunoștințele
dobândite în relațiile comunitare, îmbogățindu-le cu înțelepciune și bunăvoință.
Valoarea acestei mărturii constă în forța sa aluzivă, în prospectarea unei
modalități de a “peregrina” ce înglobează realitatea peisagistică, revelația istorică și
actualitatea într-un minunat “circuit ermeneutic”. Este însă adevărat că pelerinajul
nu se identifică exact cu un “itinerariu al credinței istorice”, de la acesta primind
însă creștere și motivație. Parcurgând din nou vechile drumuri, se reînnoadă trecutul cu prezentul, se cunoaște bogăția originilor, se edifică o perspectivă de speranță în viitor, se percepe o “continuitate” a timpului și a spațiului chiar și în discontinuitatea perioadelor istorice.
66
De fapt, experiența “călătoriei sacre” ne învață să intuim, prin intermediul memoriei regăsite a evenimentelor fondatoare ale credinței, dialectica existentă în timpul istoric între diacronicitatea și sincronicitatea evenimentelor mântuirii. Pelerinajul ne ajută să înțelegem revelația ca pe un fapt istoric petrecut în timp și ca pe un eveniment ce se petrece în întregime în prezentul istoric, apreciind profundele semnificații ce izvorăsc dintr-o retrăire a evenimentelor chiar în locul istoric al producerii lor primare.
De aici rezultă “contemporaneitatea” evenimentelor salvifice, puternic
pătrunse de simbolism religios, evenimente pe care pelerinajul le comemorează și
le face să poată fi experimentate de către oamenii și comunitățile din zilele noastre.
În acest fel, pelerinajul devine un instrument funcțional pentru reapropierea
oamenilor de evenimentul fondator al credinței, într-o profundă experiență
religioasă.
III.1.2 Pelerinajul ca nevoie stringentă a creștinului contemporan
În vremurile noastre toți oamenii sunt, fără să vrea, contaminați de secularism. Își duc viața în mijlocul lumii și nici nu pot, nici nu vor să fugă de ea. Unele din raționamentele lor nu sunt conforme cu Evanghelia, sunt construite pe fundamente aducătoare de moarte. Distanțarea față de acestea, cel puțin în plan teoretic, nu ar trebui să fie dificilă în momentul conștientizării nocivității lor pentru viața sufletească. Alte raționamente sunt, în schimb, mai puțin evidente, determinând acel stil de corectitudine și de realism indispensabil pentru orice conviețuire ordonată. Este suficient să ne gândim la mediul politic și economic, la acele neîncetate lovituri din coate de care omul modern se folosește pentru a-și face puțin loc, la miile de exigențe la care parcă nu poate renunța și care sufocă zilele sale, la compromisurile prin care trece176.
Creștinul își pune adeseori întrebarea: “Putem oare să fim creștini în sensul
adevărat și în același timp să trăim cu picioarele pe pământ?” El percepe un
disconfort în creștere, își dă seama că trebuie să încerce posibilități noi. Simte că se
sufocă, în visurile sale și în planurile sale, dar nu știe cum să se acționeze și ce să
inventeze. Îi este frică să nu ajungă asemenea acelora care au renunțat la “lupta
176 Cf. Riccardo Tonelli, Il pellegrinaggio come scuola di vita cristiana, în Giovani e pellegrini, Conferenza
Episcopale Italiana, Servizio Nazionale per la Pastorale Giovanile, Roma, 1995, p. 21.
67
cea bună” preferând să trăiască în tihnă în îmbulzeala evenimentelor din fiecare zi.
Spiritualitatea clasică a considerat existența concretă și cotidiană ca pe o trecere
rapidă și obositoare printr-o “vale de lacrimi”, după cum o exprimă și rugăciunea
mariană Bucură-te Regină: “Către tine strigăm surghiuniții fii ai Evei, către tine
suspinăm gemând și plângând în această vale de lacrimi”. Două lumi se înfruntă și
se exclud pe rând : de o parte este lumea mântuirii iar de cealaltă parte este lumea
păcatului177. Lumea păcatului este lumea noastră cotidiană iar lumea mântuirii este
cea pe care Dumnezeu o realizează prin intervenții progresive. Omul este chemat
să aleagă, să decidă o dată pentru totdeauna de ce parte vrea să se situeze.
Creștinul “bun” face o alegere curajoasă, mai cu seamă în vremurile de acum: el se distanțează de lumea profană, care-l distrage de la viața sa spirituală și îl ține departe de mântuire, și pătrunde plin de curaj în spațiul sacrului. El își dă seama că rămânând permanent cufundat în logicile cotidiene nu va reuși cu adevărat să le judece obiectiv; ci doar poziționându-se în altă parte poate să revadă totul într-o lumină nouă. El simte nevoia să se distanțeze de logicile în care este imersat mergând pentru câtăva vreme într-un “pustiu” sau “deșert”, pentru a le verifica pe toate printr-un discernământ critic.
“Pustiul” sau “deșertul” reprezintă o parabolă foarte întâlnită în tradiția
eclesiastică; conform spiritualității biblice, deșertul este, mai înainte de orice, “cheia” unui mod de viață, semnul cel mai expresiv al unui mod de a trăi pe care trebuie să-l reînvățăm pentru a putea trăi ca și credincioși adevărați în viața cotidiană.
Deșertul presupune liniște, o liniște nesfârșită, în care se aud cu claritate
chiar și vocile în șoaptă. În deșert totul vorbește, pentru că totul este plin de liniște.
În viața cotidiană un zgomot de fond, surd și continuu îi dă cuvântul doar celui ce
urlă. Liniștea este condiția obligatorie pentru a-L asculta pe Dumnezeu care se face
Cuvânt șoptit, ca și briza unei calde seri de vară178, tulburătoare și imprevizibilă.
Aceasta ne amintește imaginea biblică a întâlnirii lui Dumnezeu cu Ilie, profetul care
“era ca focul și cuvântul lui ca făclia ardea”179: “… «Domnul va trece; și înaintea Lui
va fi vijelie năprasnică ce va despica munții și va sfărâma stâncile, dar Domnul nu
va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur. După
cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin
177 ibidem, p. 12.
178 Cf. Fac. 3, 8.
179 Sir. 48, 1.
68
și acolo va fi Domnul». Auzind aceasta, Ilie și-a acoperit fața cu mantia lui și a ieșit
și a stat la gura peșterii. Și a fost către el un glas care i-a zis: «Ce faci aici, Ilie?»“180.
Pentru a trăi ca oameni de spirit, creștinii au nevoie de liniște, ca de aerul pe
care-l respiră, altminteri misterul va rămâne mut, vocea lui Dumnezeu va fi
înăbușită. Petrecând un anumit timp în “deșert” creștinii au posibilitatea de a-și
examina viața “cu încetinitorul”, asemenea analizei imaginilor în reluările sportive
când se utilizează instrumente moderne de înregistrare181. Imaginile se derulează
într-un ritm mai lent decât cel normal și astfel amănuntele ies mai bine în evidență,
până la cele mai mici detalii. Se poate chiar și să derulezi înapoi și să reiei o
secvență de la început. O anumită imagine poate fi oprită, încremenind într-un
fragment de prezent scurgerea inexorabilă a timpului. Astfel, timpul poate fi oprit iar
prezentului i se poate imprima o mișcare care nu are ritmul său natural ci poate fi
reglată corespunzător capacității mai lente de percepție a omului.
Și în viața creștină este necesar ca prezentul să fie descifrat în acest mod,
pentru a nu fi copleșiți de ritmurile sale nestăvilite și pentru a nu cădea pradă
urzelilor sale seducătoare.
Cei mai buni creștini aleg – cu o luciditate plină de curaj – să-și trăiască
“timpul” în afara timpului, pentru a lega mai bine trecutul și viitorul. Ei aleg să
rămână oameni ai timpului prezent fără a renunța la prezența suverană a lui
Dumnezeu în viața lor. O spiritualitate a vieții cotidiene este cu adevărat o
spiritualitate a timpului prezent ce caută, în acesta, compania tuturor oamenilor.
Prezentul însă amenință, gata să înghită cu lăcomie în mașinațiile sale toate
proiectele omului care-și propune să-L așeze pe Dumnezeu deasupra oricărui lucru,
ca fiind unicul Domn. În “deșert” creștinul are posibilitatea de a distruge, cu
hotărâre, toți idolii pe care și i-a făcut pentru a umple cu ei casa vieții sale. Acolo el poate să reconstruiască – în structura personalității sale – atitudini care în ritmul prea alert al vieții cotidiene se rătăcesc cu ușurință. Printre aceste atitudini denaturate în viața de zi cu zi se numără și simplicitatea genuină a omului, capacitatea acestuia de revenire la lucrurile esențiale, răbdarea și așteptarea. În pelerinaj oamenii sunt nevoiți să trăiască aceste atitudini ca pe niște rațiuni normale de supraviețuire; dacă unul dintre ei ar încerca să poarte cu sine comoditățile și obișnuințele vieții din oraș, el ar deveni o greutate și o piedică pentru toți.
180 3 Reg. 19, 11-14.
181 Cf. Riccardo Tonelli, op. cit., p. 23.
69
În “deșert”, omul modern poate să redescopere capacitatea de a privi cu interes și de a se mira, o capacitate ce-i definește pe toți oamenii cu adevărat “mari”, ce știu să admire, într-o profundă atitudine religioasă, ceea ce mulțimea distrată nici măcar nu bagă de seamă, fiind obișnuită cu tonurile stridente și cu trăsăturile grosolane.
Creștinii sunt chemați să ajungă la misterul pe care realitatea îl poartă în
sine, evitând seducțiile a ceea ce văd și constată. A se opri la exterior înseamnă a
trăda adevărul. Pentru a ajunge mai ușor la mister, călugării renunță radical la tot
ceea ce consideră extern și superficial. Oamenii obișnuiți nu pot face același lucru
dar sunt obligați, ca și călugării, să sfredelească permanent cotidianul pentru a
ajunge la misterul pe care acesta îl poartă în sine. Sunt chemați să devină
“contemplatori ai cotidianului”, pentru a rămâne în adevărul care îi face liberi.
Acțiunea este însă dificilă și angajează. Efortul de a trăi nu ne vine de la viață, ci de la dorința de a o trăi cu seriozitate și de a ajunge la misterul pe care ea îl poartă înăuntrul său. Creștinii contemporani trebuie așadar să își împlânte crucea în centrul vieții lor și să își propună gesturi curajoase de distanțare, pentru a lua în serios exigențele sacramentalității, al cărei fundament este Isus din Nazaret, marele sacrament al prezenței lui Dumnezeu care iubește și mântuiește.
Reîntorcându-se din “deșert” la ritmul nestăpânit al vieții cotidiene, creștinul poate să reia ritmul dur al unei existențe ce are nevoie să speculeze necesitățile și să redimensioneze perspectivele.
Experiența pelerinajului le este așadar esențială creștinilor din ziua de azi
pentru a-și regăsi liniștea, pentru a învăța să asculte vocea care vine din misterul lui
Dumnezeu și pentru a deveni capabili să-i răspundă acelei voci care îi interpelează.
III.1.3 Pelerinajul ca suport al comunicării și apropierii dintre oameni
Putem avea oricând o lecție de viață despre nevoia noastră de apartenență la
o comunitate dacă privim copiii ce merg să se joace în parc. Imediat ce ajung acolo,
ei încep să se uite după alți copii care să se joace cu ei. Nu-i interesează ce
culoare, ce religie, ce naționalitate are celălalt copil, ci vor pur și simplu să afle dacă
acela vrea să se joace cu ei. Și se joacă împreună cu mare bucurie! Dacă se
întâmplă să găsească un partener de joacă venit din altă parte, ei poate că învață
chiar un joc nou. Sunt fericiți iar inimile lor sunt pline de bucurie, o bucurie care n-ar
70
putea fi niciodată suplinită de vreo jucărie, oricât de frumoasă ar fi ea. Ce anume îi face pe copii să fie lipsiți de teama de a intra în legătură unii cu alții și de ce acest lucru este atât de dificil pentru oamenii maturi?
Experiența arată că oamenii care merg în pelerinaje sunt mai fericiți, mai liniștiți și știu să treacă mai ușor peste problemele vieții. Acest lucru este ușor de constatat, dacă se încearcă angajarea unei conversații despre omenire și despre pacea lumii cu cineva care nu a călătorit niciodată sau care a fost educat de cineva care nu a călătorit. De regulă aceste persoane exprimă idei preconcepute și nu au rețineri în a judeca aspru oameni pe care nu i-au întâlnit niciodată. O conversație similară, purtată cu cineva care a călătorit în mai multe părți ale lumii, se va dovedi a fi foarte diferită de prima. Cei ce au călătorit și au întâlnit oameni din alte țări știu că pot avea un mai bun prieten în cea mai îndepărtată țară decât în vecinul care locuiește în apartamentul alăturat. Oamenii care merg în pelerinaje manifestă în general o credință mai mare.
Tinerii care au avut ocazia să călătorească și să întâlnească oameni din alte
părți ale lumii pot înțelege mult mai ușor culturi diferite și nu vor judeca pe cineva în
funcție de naționalitatea sa. Credința creștină pentru a fi deplină se cere împărtășită
celor apropiați și întregii lumi. Dacă fiecare pelerin aduce cu sine chiar și numai o
singură persoană, tânăr sau vârstnic, aceasta înseamnă deja un pas înainte spre
pacea dorită în lume. De fiecare dată când pe drum este întâlnit un străin, trebuie să
i se dea o șansă, cunoscându-l și înțelegându-l, și astfel lumea întreagă va câștiga
o nouă șansă de pace. Aceste întâlniri trebuie considerate a fi binecuvântări și pași
înspre pace.
Dumnezeu privește și judecă succesele oamenilor în funcție de obstacolele ce trebuie depășite iar pelerinajul trebuie înțeles și folosit și ca un instrument de sporire a comuniunii între oameni.
Una din cele mai mari personalități ale vremurilor noastre a fost Maica
Tereza. Niciuna din slăbiciunile sale – constituția fizică fragilă, statura mică,
cunoștințele limitate de limbi străine, geografie sau finanțe – n-au reușit să o
oprească vreodată de la misiunea sa. Și-a înfruntat temerile și a ajutat omenirea în
numele lui Isus. Dar nu a făcut-o doar în satul său și nici nu le-a oferit ajutor doar
acelora care erau catolici. Ea i-a ajutat pe oamenii aflați în suferință, fără a ține
seama de nația sau de nivelul social al acestora. Maica Tereza a crezut, s-a rugat și
a trăit conform învățăturii lui Cristos. Ea a crezut de asemenea că, dacă îl iubești pe
71
Cristos cu adevărat, trebuie să privești fiecare ființă umană ca și cum însuși Isus s-
ar ascunde în ea. Nu poți ajunge să-L cunoști pe Isus și pe Dumnezeu dacă nu-i
iubești mai întâi pe toți semenii tăi, chiar dacă pare atât de greu să faci acest lucru
cu atât de mulți oameni! Explicația și mesajul Maicii Tereza față de această
problemă sunt foarte simple: legătura cu ceilalți semeni trebuie făcută “pe rând”,
“unul câte unul”. Mulți oameni își propun sau chiar declară că vor să salveze lumea,
să aducă pacea în lume, dar nu-i pot ajuta sau ierta pe cei apropiați sau, chiar mai
rău, nu se pot ierta nici pe ei înșiși. Cu siguranță că atunci când Maica Tereza a
spus “unul câte unul” s-a gândit la a începe cu propria persoană. O vorbă bună, un
pas în întâmpinare, ceva de mâncare pentru cerșetorul din fața casei, o rugăciune
pentru un copil bolnav. Un slogan spune: “întinde mâna și atinge pe cineva”,
deoarece prin această atingere vei simți o bucurie în inimă și o răsplată ca niciodată înainte. Sunt însă atâția alții care fac lucruri extraordinare, în acel mod minunat exprimat de Maica Tereza: “Nu putem face lucruri mari, ci doar lucruri mici cu o mare dragoste”182.
Pelerinajul face posibilă percepția limitelor indivizilor și popoarelor și
subliniază necesitatea unei convergențe reciproce, cerându-le tuturor oamenilor să
se alăture unii altora ca și tovarăși de călătorie, solidari și disponibili în a se ajuta
reciproc pe drumul comun. Astfel, pelerinajul deschide ochii minții și conștiinței atât
asupra realității umane și religioase a vieții cât și asupra istoriei popoarelor.
Dintotdeauna pelerinajul – care nu trebuie confundat cu turismul – a fost unul din elementele de rezistență care au favorizat înțelegerea reciprocă între popoarele europene, atât de diferite: latini, germani, celți, anglosaxoni și slavi. Pelerinajul a apropiat, a pus în contact și a unit acele nații care, atinse de predicarea mărturisitorilor lui Cristos, au îmbrățișat credința evanghelică183.
Vorbind la Radio Vatican în data de 5 aprilie 2004184, și adresându-le
credincioșilor o invitație de a intensifica pelerinajele în Țara Sfântă, Prefectul
Congregației pentru Bisericile Orientale, Cardinalul Ignace Moussa Daoud, spunea
că teama multor oameni din zilele noastre de a merge în acea zonă instabilă trebuie
învinsă și că aceste pelerinaje trebuie pregătite “cu prudență dar cu determinare”.
182 Malcolm Muggeridge, Mère Teresa de Calcuta, Éd. Du Seuil, Paris, 1973, p. 108.
183 Liberio Andreatta, Pellegrinaggio e coscienza della nuova Europa, în Itinerari di fede in Europa, Supl. la
“JESUS” n. 4 – aprilie 1992, Società San Paolo – Gruppo Periodici s.r.l., Milano, 1992, p. 17.
184 Cf. Serviciul de știri catolice „Catholic World News”, Prelate urges pilgrimages to the Holy Land, 06 apr.
2004, în http://www.cwnews.com/news/viewstory.cfm?recnum=28757.
72
Pelerinajele în Țara Sfântă, spunea el, pot să aducă speranță în sufletele
creștinilor de acolo, tentați să emigreze din cauza violențelor și discriminărilor care îi
înconjoară și care “privesc viitorul cu nesiguranță”. Cardinalul spunea că toți
creștinii, din întreaga lume, trebuie să sară în ajutorul lor, pentru că “nu trebuie să ne resemnăm în fața perspectivei unei Țări Sfinte fără creștini”.
Cerându-i-se să comenteze apelul tradițional ce se face în fiecare an în Săptămâna Mare pentru ajutorarea financiară a Bisericii din Țara Sfântă, Cardinalul Moussa Daoud spunea că acest sprijin este folositor însă vizitele creștinilor din alte țări reprezintă o formă și mai puternică de ajutorare.
Cardinalul sirian spunea că autoritățile israeliene și palestiniene recunosc
importanța turismului religios, care asigură o mare parte din veniturile unor orașe din
Țara Sfântă, și de aceea părțile aflate în conflict au dat asigurări “pentru siguranța
pelerinilor”. Acele asigurări nu au fost însă onorate întotdeauna. Oficialitățile de la
Vatican au criticat puternic guvernul israelian pentru că-i împiedică pe pelerini să
ajungă la sanctuarele din teritoriul palestinian, în așa-numitele teritorii de “siguranță
națională”.
“Creștinii din Țara Sfântă cer ajutor pentru depășirea izolației care îi apasă”, a spus Cardinalul Moussa Daoud, adresându-le comunităților catolice rugămintea de a continua să organizeze pelerinaje, la nivel diecezan sau național. De la înființarea statului Israel în 1947, populația creștină din Țara Sfântă s-a diminuat drastic, de la 28 de procente la numai 2 procente din totalul populației.
De aici reiese clar că pelerinajul poartă în sine și o altă dimensiune pierdută a umanității, și anume solidaritatea. Solidaritatea înseamnă condiviziune și tovărășie pentru viața celorlalți, înseamnă capacitatea omului de a se lipsi de multe lucruri pentru ca toți să poată avea măcar ceea ce le este strict necesar.
Pe lângă toate acestea, pelerinajul conduce și spre pregătirea unui ”cer nou și pământ nou”185, începuturile acestora fiind deja prezente în actualele condiții de viață, chiar și sub profilul ecologic. Pelerinajul este astfel o ocazie de căutare și contemplare cu ochi noi a creației, ca și invitație la îndatorirea de salvgardare a integrității creației, condiție pentru a beneficia mai bine de pe urma acesteia, atât la nivel personal cât și colectiv.
185 Cf. Apoc. 21, 1.
73
III.2 PELERINAJELE ȘI RELIGIOZITATEA POPULARĂ
Unul din aspectele istorico-sociologice sub care poate fi analizat și
interpretat fenomenul pelerinajului este și cel al religiozității populare. De fapt,
pelerinajele sunt adesea încadrate între acele practici identificate de o asemenea
categorie.
Sub expresia “religiozității populare” se subînțeleg frecvent multe lucruri.
Religiozitatea populară exprimă în general modul de trăire a credinței de către
oamenii din popor, din ambientele sociale considerate ca “mai puțin învățate”. Ea
exprimă o anumită naivitate și – la limită – își poate avea originea în sentimente mai
mult “superstițioase” decât religioase cu adevărat. Din acest motiv religiozitatea
populară este considerată adesea ca fiind departe de o religie “pură” și este în
consecință privită cu mai multă sau mai puțină suspiciune de către instituția Bisericii,
chiar dacă, uneori, a fost formulată exact acuza contrară, anume că instituția
Bisericii ar fi dat prea mult frâu liber practicilor “populare” fără a stimula conștiințe
critice în această privință. În fine, această religiozitate populară tinde uneori să
amestece în mod abuziv aspectele sacre și cele profane, până la a da întâietate
celor din urmă și la a pune în umbră ceea ce de drept trebuie să se afle în centrul
credinței186.
Dacă această critică întreită adusă religiozității populare are deseori un
fundament real – și în acest sens ea trebuie să conducă acțiuni pastorale speciale
pentru a evita excese și devieri -, ea trebuie pe de altă parte să fie mult relativizată.
Prima critică adusă religiozității populare era legată de prezența sa în ambiente sociale mai puțin educate. În realitate nici categoria socială și nici nivelul de educație nu sunt discriminante în acest domeniu. Deși unele forme de religiozitate populară pot să difere de la un ambient social la altul, după cum poate varia și modul în care acestea capătă sens în complexitatea existenței fiecăreia din ele, fiecare mediu își are însă propriile moduri de manifestare și se poate spune și că astăzi unele din aceste diferențe ar trebui să se micșoreze și chiar să dispară. Același lucru se întâmplă, în particular, în cazul pelerinajului; cuprinse în logica mobilității și a turismului, cunoașterea și vizitarea locurilor de pelerinaj se globalizează puțin câte puțin.
186 Don Aldo Bertinetti, op. cit.
74
A doua critică vrea să remarce că religiozitatea populară nu se bucură
întotdeauna de recunoașterea unei legitimități din partea instituției ecleziale. Deși
este adevărat că astfel de practici fac adesea obiectul controverselor și dezbaterilor
teologice și pastorale, este de asemenea cert că dacă Biserica prescrie sau pur și
simplu tolerează unele din aceste practici, dacă manifestă prudență și face studii
atente – de exemplu înainte de a recunoaște o apariție sau un miracol -, unele din
aceste practici sunt pe drept cuvânt recomandate și de fapt intră în pastorală la
diferite niveluri. Atitudinea față de apariții nu trebuie să cadă în extremele credulității
zadarnice sau fanatismului, nici ale indiferenței și pasivității, fiind recomandată o
deschidere prudentă și o relativă implicare187. În orice caz, fascinația religiozității
populare constă înainte de toate în faptul că este o religie a gesturilor și emoțiilor și
prin ea se explică răspândirea sa universală în toate timpurile, în toate grupele de
vârstă și în toate ambientele sociale. Această specificitate a religiozității populare nu
este de fapt negativă dacă, printr-o corectă îndrumare spirituală și pastorală, ea nu
ajunge să fie o alternativă la religia cuvântului și a adeziunii voluntare și mature, ci
poate chiar servi ca suport și ajutor pentru aceasta din urmă.
Cea de-a treia critică, a întrepătrunderii între sacru și profan, a fost în mod
special lansată în Europa în anii ’60 și ’70 când, prevalând un puternic impuls pentru
schimbările sociale – susținut de o mare încredere în posibilitățile omului de a
schimba lumea -, era predicată o religie “pură” care, chiar pentru a susține prin
idealuri înalte o asemenea sarcină social-politică, era chemată să elimine tot ceea
ce era sentimental în vreun fel oarecare și care putea să conducă la “a spera” în
întâmplări supranaturale sau la a suporta totul în așteptarea vieții veșnice188. Din
cauza aspectelor sale emoționale, gesticii, manifestărilor festive și reminiscențelor
arhaice, iconografiei sale și derivatelor mercantile, religiozitatea populară a fost
foarte combătută și unele practici legate de ea au dispărut aproape în totalitate –
locul procesiunilor fiind luat însă de demonstrații politice -, altele – cum ar fi
binecuvântările – au fost puse în umbră pentru a renaște ulterior cu o forță mai mare
sau mai mică, iar altele n-au părut să fie atinse de acest proces. Între acestea din
urmă se numără și pelerinajele, care nu au încetat niciodată să atragă mulțimile.
187 Cf. Pr. Ioan Mitrofan, op. cit., p. 168-169.
188 Teoria despre religie ca "opiu" al popoarelor.
75
În zilele noastre, fiind necesar în continuare să se păstreze aspectele pozitive ale cerințelor pentru o religie implicată în schimbarea concretă în bine a lumii, se redescoperă necesitatea de a privi și a spera “mai sus”, după ce toate teoriile și modelele socio-politice s-au prăbușit. Omul, mai puțin ideologizat, poate chiar să redescopere gustul simbolurilor și sentimentelor puse în slujba unei credințe puternice și mature.
În particular, pelerinajului îi sunt asociate gesturi și obiecte, trasee și momente ale căror semnificații umane – psihologice, sociologice și antropologice –
nu trebuie minimalizate, chiar dacă astfel de lucruri îi neliniștesc uneori pe unii care ar dori o religiozitate mai simplă, mai interiorizată și în care spiritul să fie mai puțin împiedicat de lucruri ce par să se opună progresului său.
Prin caracteristicile sale, pelerinajul se adresează omului în totalitatea sa: corp și spirit, emoții, senzații și gânduri, și în acest sens este în acord deplin cu sensibilitatea de astăzi. Este adevărat că nu întotdeauna pelerinii de pretutindeni exprimă o adeziune efectivă și profundă față de doctrina și morala Bisericii. În același timp, “reîntoarcerea spre religie” despre care se vorbește mult astăzi nu contracarează înaintarea procesului de secularizare și se exprimă adesea în termeni doar emoționali și sentimentali, dacă nu chiar superstițioși. Toate acestea însă arată mai cu seamă că omul are nevoie de lucruri diferite de acel intelectualism în care nu de puține ori se împotmolesc și mulți dintre preoți.
Așadar, în accepțiunea sa cea mai serioasă, “religiozitatea populară” nu este
altceva decât religia așa cum este ea trăită în “popor”, în mijlocul căruia a pătruns și
în care s-a întrupat. Conceptul de “popor” ne reamintește că nu doar unei “elite de
privilegiați” îi este destinată credința creștină ci și poporului, dat fiind faptul că religia
și credința sunt pentru toți: Biserica, “conștientă de datoria sa de a predica tuturor
mântuirea, știind că mesajul evanghelic nu este rezervat unui grup restrâns de
inițiați, privilegiați sau aleși, trebuie să prezinte frământările lui Cristos înaintea
mulțimilor”189. Atributul “popular” indică deci, înainte de toate, un subiect colectiv
având o experiență istorică, religioasă și culturală comună. Fiecare experiență
poartă cu sine propriile manifestări, iar între manifestările autentice ale religiozității
populare putem enumera sărbătoarea, pelerinajul, imaginile, modurile de celebrare,
189 Cf. PP Paul VI, Exort. apost. «Evangelii nuntiandi», 8 dec. 1975 [în următoarele citări EN], n. 57 (EV 5, n.
1661).
76
procesiunile. În ceea ce privește astfel de manifestări, ele nu reprezintă un fenomen superficial: în spatele lor se află atitudini ce trebuie individualizate, și în spatele unor astfel de atitudini se găsesc valori sau moduri diverse de a privi viața. Există o formă autentică de religiozitate populară, care crează, păstrează și transmite multe din aceste manifestări ce nu conțin în ele însele nici un element de magie și de superstiție, dincolo de unele devieri specifice posibile.
Papa Paul VI, în documentul despre evanghelizare Evangelii Nuntiandi,
prezenta religiozitatea populară – pe care preferă să o numească “religia poporului”
sau “pietate populară” – ca fiind unul din mijloacele dinainte alese pentru a duce mai
departe lucrarea de evanghelizare, și o vede ca pe “o nouă descoperire”, întrucât
consideră depășit un moment de criză, de neîncredere și chiar de critici din partea
unor teologi și preoți. Papa Paul VI recunoaștea limitele unei asemenea religiozități,
cum ar fi de exemplu posibilitatea ca ea să se reducă doar la manifestări exterioare,
fără o adeziune profundă la credință și fără să conducă la o adevărată și corectă
formare comunitară. În același timp însă recunoaștea și că ea conține “multe valori
religioase profunde” și că “produce atitudini interioare” ce nu se întâlnesc în afara
oamenilor care o trăiesc. Sf. Părinte făcea apel190 la responsabilii cu evanghelizarea
pentru a se implica în folosirea acestei realități “atât de frumoasă și atât de
amenințată”.
În ceea ce privește religiozitatea populară ca obiect al evanghelizării, Biserica trebuie să intervină prin mijloace pastorale adecvate pentru a purifica credința de toate elementele de sincretism și superstiții.
Este interesant să se analizeze religiozitatea populară și sub aspectul de subiect al evanghelizării, deci ca mijloc autentic creștin pentru evanghelizare.
Revelația divină “prin fapte și cuvinte”191, care stă la originea credinței și religiei noastre creștine, are caracteristici proprii și constituie o adevărată pedagogie prin intermediul căreia Dumnezeu s-a revelat poporului Său și a comunicat cu acesta. O astfel de pedagogie trebuie să aibă pentru noi o valoare nu doar orientativă, ci chiar de model absolut.
În Vechiul Testament, Dumnezeu a știut “să se adapteze” religiei poporului
Său și manifestărilor religioase ale acestuia, în scopul de a-l instrui, de a-l îndruma
și mai cu seamă de a-l pregăti pentru revelația definitivă în Isus. Este suficient să ne
190 Cf. EN, n. 48 (EV 5, n. 1643).
191 Cf. CV II, Const. dogm. «Dei verbum», 18 nov. 1965 [în următoarele citări DV], n. 2.
77
amintim că primele sărbători ale lui Israel erau sărbători tipice unui popor nomad ce-
și păștea turmele, iar celelalte apar când poporul se dedică muncii câmpului192.
Sabatul însuși era legat din punct de vedere antropologic de ciclurile lunare iar
majoritatea riturilor – înainte de toate circumcizia – proveneau de la popoarele
vecine. Totuși Dumnezeu nu a condamnat niciodată aceste lucruri, ci chiar le-a dat o nouă semnificație și le-a folosit drept mijloace pentru a învăța și pentru a “evangheliza” poporul Său.
Îndreptându-ne apoi atenția spre Isus, trebuie remarcat că cea dintâi lege a
acestei ultime intervenții mântuitoare a lui Dumnezeu prin Cristos este legea
întrupării. O asemenea întrupare are caracterul unei întâlniri a lui Isus cu poporul
Său, însușindu-și limba acestuia, obiceiurile, manifestările religioase și riturile sale.
În viața Sa publică, Isus se alătură poporului, mulțimilor, copiilor. Aspectele
religiozității populare aplicate vieții și misterului lui Isus sunt nenumărate. El s-a
supus și unor rituri, precum circumcizia, nu pentru a anula riturile în sine, ci pentru a
le înlocui cu alte rituri noi, “populare”, având o semnificație deplină.
După cum ne învață Ad Gentes193, există “o economie a întrupării” pe care astăzi Biserica trebuie să o urmeze. Urmându-L pe Cristos, Biserica este chemată să se întrupeze în tot ceea ce este cu adevărat omenesc; “întruparea” semnifică acest raport al Bisericii cu popoarele și culturile lor, prin care ea își însușește tot ceea ce acestea cuprind în mod valid.
În particular, pelerinajele nu reflectă doar un fenomen socio-cultural. Ele posedă o tipologie teologică: în Vechiul Testament imaginea poporului pelerin Israel, iar în Noul Testament imaginea lui Cristos “pelerin”.
Pelerinajul reprezintă o ocazie deosebită pentru a explica poporului natura Bisericii și a vieții creștine. Poporul merge în pelerinaj și Biserica însăși este pelerină, lucru exprimat în mod repetat de catehismul Bisericii Catolice194. În pelerinaje se împlinește, sub forma unui “semn” sensibil dar care poate cu adevărat să fie “eficient”, un drum de distanțare față de viața dinainte și de îndreptare spre Domnul, o etapă “vizibilă” a “călătoriei sfinte” înspre Împărăția Cerească, deci un drum de convertire ce se poate materializa dacă este susținut de o cateheză și o viață sacramentală corespunzătoare.
192 Cf. Bernardo Gianluigi Boschi, La festa come pellegrinaggio nella Bibbia, în Itinerari di fede in Europa, Supl.
la “JESUS” n.4 – aprilie 1992, Società San Paolo – Gruppo Periodici s.r.l., Milano, 1992.
193 Cf. CV II, Decr. «Ad Gentes», 7 dec. 1965 [în următoarele citări AG], n. 22.
194 Cf. CBC nn. 671, 675, 850, 954, 1344, 1392, 1469.
78
Este deci important să se apere permanent obiceiul de “a deveni pelerin”,
chiar și în forme modernizate, iar experienței particulare a pelerinajului să i se
acorde o reală atenție din partea responsabililor spirituali pentru ca ea să-și facă loc
în viața oamenilor și să producă o adevărată înnoire. Aceasta se obține printr-o
redescoperire atentă a “pastoralei” pelerinajului, și cu o ulterioară și adecvată
pregătire a “operatorilor”, preoți și laici, care sunt însărcinați să însoțească – nu
doar fizic – credincioșii de-a lungul traseelor ce trebuie să fie înainte de toate unele spirituale.
79
Capitolul IV
DINAMICA PELERINAJULUI CATOLIC
IV.1 TURISMUL RELIGIOS ȘI PELERINAJUL – ASPECTE COMUNE ȘI
DEOSEBIRI
IV.1.1 Turismul și apropierea sa de pelerinaj IV.1.2 Pericolul confuziei
IV.1.3 Diferențe de fond între pelerinaj și alte forme de turism IV.1.4 Aspecte ce caracterizează în mod strict pelerinajul IV.1.5 Discernământul necesar
IV.2 MOTIVAȚII, TIPOLOGII ȘI MODALITĂȚI DE DESFĂȘURARE A
PELERINAJULUI MODERN
IV.3 DIMENSIUNEA INTERIOARĂ A PELERINAJULUI
IV.3.1 Necesitatea itinerariului interior
IV.3.2 Pelerinajul interior și piedicile sale
IV.3.3 Condiții necesare pelerinului pentru călătoria interioară IV.3.4 Pregătirea pentru pelerinajul interior
IV.3.5 Jaloane pe drumul interior
IV.3.6 Posibile dileme pe drumul interior și criterii de rezolvare
IV.4 COORDONATELE ȘI ETAPELE PELERINAJULUI
IV.4.1 Coordonatele spațiale ale pelerinajului
IV.4.2 Pastorala pelerinajului – o condiție a reușitei acestuia IV.4.3 Etapele pelerinajului
A. Proiectarea pelerinajului și pornirea la drum
B. Drumul și călătoria
C. Sosirea la destinație
D. Întoarcerea la viața cotidiană și perioada de după pelerinaj
Capitolul IV
DINAMICA PELERINAJULUI CATOLIC
IV.1 TURISMUL RELIGIOS ȘI PELERINAJUL – ASPECTE COMUNE ȘI DEOSEBIRI
Omul a călătorit și continuă să călătorească mânat de tot felul de motive. Dintre aceste călătorii, cele mai reprobabile sunt expedițiile militare. Încă din antichitate și până în zilele noastre omul a călătorit mult pentru comerț și afaceri. Mai nou, omul călătorește pentru a face turism, dintr-o sete de a cunoaște țări exotice și din rațiuni culturale.
Pelerinajul este însă o călătorie religioasă. De fapt, omul nu este doar un
Homo faber sau Homo oeconomicus; el se regăsește în condiția de Homo viator
mai ales pentru că este esențialmente “Homo religiosus”. Celebra pelerină creștină
Egeria își începea povestirea astfel: “Ego sum curiosa”. Istoria omenirii este istoria
oamenilor “curioși”, a căutătorilor, a pelerinilor iubitori de aventură spirituală. Din
acest motiv istoria omenirii este atât de bogată în pelerinaje, parabole ale existenței
noastre pământești, niciodată împlinită până ce nu se va odihni în veșnicul sanctuar
al lui Dumnezeu.
Atâta vreme cât trăiește pe pământ, omul este asemenea lui Avraam, o “creatură” chemată să creadă și, astfel, să peregrineze.
IV.1.1 Turismul și apropierea sa de pelerinaj
Adresându-se tuturor lucrătorilor din turism, precum și acelora care își găsesc în turism motivații de bucurie, sărbătoare și fraternitate, Papa Ioan Paul II a trasat indicații speciale în ceea ce privește pregătirea pelerinajelor195.
Într-un discurs către reprezentanții organizațiilor pentru turism, în 7 mai 1983 Sfântul Părinte spunea : «După cum știți, [turismul] este legat de marea
transformare socială adusă de înmulțirea, răspândirea și rapiditatea mijloacelor de
transport. Călătoriile, care în trecut erau rezervate doar unor indivizi sau unor
grupuri mici, au devenit astfel un fenomen de masă: sunt mulțimi de oameni care se
deplasează, nu doar din interese economice sau din necesitate, ci și pentru a se
195 Cf. TMA (EV 14, nn. 1714-1820); IM (EV 17, nn. 1677-1721).
80
recrea și din dorința de a vedea locuri și oameni din diferite țări. De aici decurg mari
avantaje pentru cultură, pentru raporturile între popoare și, în consecință, pentru
pace, pentru promovarea civilizației și pentru răspândirea unei bunăstări mai
ample».
Activitatea turistică oferă posibilități multiple pentru dezvoltarea condiției “creaturale”, a harului baptesimal, a harului pascal al mântuirii și împăcării. Turismul trebuie considerat ca un dar al lui Dumnezeu și trebuie să exprime calitatea de gratuitate a vieții, solidaritatea pentru binele aproapelui, într-un orizont de “viață trinitară”, deci de comuniune, de serviciu eficient și amabil.
Turismul ia în considerare teritoriul în totalitatea componentelor sale: de la
configurația geografică și antropică, până la domeniul economic și comercial, și la
componentele istorice și religioase. În zilele noastre se manifestă o nouă
sensibilitate ce caută să valorifice calitatea totală și resursele corelate cu ambientul
privit ca ecosistem, ca o unitate organică ce dezvăluie un plan mai mare și mai
complex.
De-a lungul secolelor, au apărut în lume o serie de locuri particulare, marcate de devoțiunea și religiozitatea populară și care formează un “habitat sacrale”. De fapt sanctuarele și natura, pietatea și peisajul, formează o originalitate cultivată, tutelată și păstrată atât de rezidenți cât și de vizitatori. Prin semnificația specificității lor în ceea ce privește structura și mesajul transmis, aceste “locuri de credință și cultură locală” propun un circuit-itinerariu ușor de parcurs, capabil să promoveze experiențe și să sporească cunoștințele, într-un spirit atent la valori și deschis pentru a fi iluminat și instruit.
Chiar și turismul, ca timp și spațiu al activității umane, poartă în sine și
revelează condiția nevoii de convertire, de purificare și de iertare. Din acest motiv el
necesită o intrare în harul mântuitor al lui Isus Cristos, pe care pelerinajele îl oferă
prin mijlocirea Bisericii. În afara pelerinajelor, o formă mai recentă de călătorie spre
locuri sfinte sau sanctuare este cea a turismului religios, social și cultural. Pe lângă
pelerinajele promovate și transpuse în practică în mod corespunzător, și aceste
forme de călătorie pot să ofere ocazii de contact cu experiența religioasă.
Sanctuarele – mărturisitoare ale credinței din trecut – revelează prin operele lor de
artă aspecte importante ale doctrinei și tradiției creștine care pot constitui
imboldurile unei inițieri pe calea credinței. Din acest motiv nu trebuie neglijată sau
exclusă o strategie pastorală adecvată în ceea ce-i privește pe acești vizitatori
81
speciali196, strategie ce trebuie să fie corelată cu numărul acestora, fără a afecta însă în vreun fel practicarea credinței, liturghia și viața spirituală proprie a sanctuarului197.
“Piața” turistică, în variatele sale modalități și circumstanțe, nu își desfășoară
întotdeauna activitatea în lumina principiilor morale de dreptate, onestitate,
transparență și exemplaritate. Schimburile comerciale, activitatea economică,
comportamentul relațional nu trebuie să fie exceptate de la aprecierea morală.
Din acest motiv, întreaga activitate comercială în turism, și mai cu seamă organizarea pelerinajelor, trebuie să fie iluminată de pătrunderea obiectivă a Cuvântului lui Isus Cristos și a învățăturilor Bisericii.
IV.1.2 Pericolul confuziei
Adeseori atitudinile specific “turistice” interacționează cu pelerinajele și le
influențează într-un mod nefericit: “… Un grup de turiști intră într-un loc sfânt iar
ghidul prezintă un scurt istoric al locului. Membrii grupului privesc de jur împrejur
pentru câteva momente și apoi pleacă mai departe. Ghidul îi ține «în grafic»“198.
Experiența practică demonstrează că adesea motivațiile și atitudinile specifice pelerinajului și cele tipice turismului religios par să se suprapună mai degrabă în cazul unor persoane decât în cazul grupurilor, datorită polivalenței intențiilor ce definesc orice acțiune omenească. Chiar și pelerinajul făcut cu cea mai mare devoțiune poate avea componente turistice și culturale sau de relaxare, după cum și formele turistice cele mai îndepărtate de perspectiva religioasă pot cuprinde în ele intenții legate de credință. Așadar, o asemenea complexitate de motivații face obiectul unui discernământ înțelept și a unei griji atente, capabilă să vină în întâmpinarea celor mai autentice nevoi ale oamenilor.
Chiar dacă formele exterioare pot să apropie turismul religios de pelerinaj, în
realitate însă aceste două realități iau naștere din motivații profund diferite, care la
rândul lor determină sau ar trebui să determine diferențe și în ceea ce privește
modurile de realizare. În timp ce pelerinajul este inspirat de motivații conștiente de
196 Cf. CSC, «Peregrinans in terra», I, 3 (EV 3, 1022-1026).
197 Cf. Comisia Pontificală pentru Pastorala Migrațiilor [în următoarele citări CPPM], Doc. «Chiesa e mobilità
umana, II: Riflessioni e istruzioni, E: Pastorale del turismo» (EV 6, 968-992).
198 Fr. Robert Wild, Waiting for the Presence: Spirituality of Pilgrimage to the Holy Land, Ed. Madonna House
Publications, Combermere, Ontario, Canada.
82
credință, turismul religios are motivații culturale și recreative și se referă la religie doar pentru că se folosește de spații sau obiecte ce țin de aceasta199.
Este necesară o anume sensibilitate pentru a surprinde particularitățile
fiecăreia din aceste experiențe. Cu toate acestea se poate întâmpla ca apropierea de ele să se facă uneori în mod sumar și superficial, existând riscul de a denatura serios însuși semnificația pelerinajului. O ambiguitate asemănătoare de punere a problemei poate fi favorizată uneori și de agențiile de turism nepregătite corespunzător pentru a face față fenomenului religios, precum și de organizatorii și operatorii, chiar din rândurile Bisericii, nespecializați în acest domeniu deosebit de complex. Există astfel riscul de a vedea cum prestigiosul model secularizat de pelerinaj este înlocuit de o formă oarecare de activitate turistică. Dacă nu există claritate în ceea ce privește obiectivele, modalitățile și instrumentele, se creează confuzii sau restrângeri păgubitoare ale finalității religioase esențiale a pelerinajului, de la care nu este permis să se facă nici un rabat.
IV.1.3 Diferențe de fond între pelerinaj și alte forme de turism
Turismul este în sine un fenomen în mare măsură diferit – și așa și trebuie să
rămână – de cel al pelerinajului. Fie că este făcut doar pentru destindere în perioada
vacanței sau concediului, fie că are chiar explicit conotații culturale, turismul este
totuși văzut, mai cu seamă în zilele noastre, ca un bun de “consum”, chiar
atribuindu-i acestui termen înțelesul cel mai favorabil: turistul trebuie să reușească să viziteze un număr cât mai mare de locuri sau atracții turistice în cel mai scurt timp posibil și în condiții de confort maxim:
“Iată-ne aici, în cel mai sfânt loc de pe pământ; puteți să intrați înăuntru pentru câteva minute și apoi ne întâlnim afară!”200. Astfel se adresează în general un ghid unui grup de turiști obișnuiți atunci când vizitează Mormântul Mântuitorului de la Ierusalim. Afluxul mare de vizitatori, lăsați să intre doar unul câte unul, nici nu permit de multe ori zăbovirea prea îndelungată: “În timp ce la unul din colțurile Sfântului Mormânt călugării latini cântă imnuri de slavă, în altă parte, în pragul bisericii, nerăbdători, preoții greci își așteaptă rândul”201.
199 Cf. Conferința Episcopală Italiană [în următoarele citări CEI], Nota pastorală «“Venite, saliamo sul monte del
Signore” (Is.2,3). Il pellegrinaggio alle soglie del terzo millennio», 29 iun. 1998.
200 Fr. Robert Wild, op. cit.
201 Éduard Schuré, Sanctuarele Orientului, Ed. Princeps, Iași, 1994, p. 266.
83
În pelerinaj însă, ceea ce contează cu adevărat este ținta sau destinația și –
chiar fără a neglija confortul necesar de care omul modern are nevoie – sunt
prevăzute totuși, dacă nu penitențe în adevăratul sens al cuvântului, măcar unele
austerități. Uneori se întâmplă ca un grup de turiști să-i solicite ghidului să le permită
să zăbovească mai mult în locurile sfinte. Poate că ei se mai pot întoarce odată în
unele din acele locuri după vizita cu ghidul și înainte ca excursia să continue spre
alte destinații. Atunci când se pregătește însă un pelerinaj de grup, organizatorii
tehnici știu că trebuie să aibă în vedere un număr mai mic de obiective turistice de
vizitat și un număr mai mare de locuri de rugăciune. Pentru a pătrunde în atmosfera
spirituală a sanctuarelor este de asemenea nevoie de un timp mai îndelungat.
Interesele turistului sunt totdeauna pământești, chiar dacă uneori – și în cel
mai bun caz – sacrosancte, în timp ce interesele pelerinului sunt de factură
religioasă: acesta din urmă vrea să trăiască o experiență de întâlnire cu Dumnezeu.
În timp ce circuitul turistic reprezintă în mare măsură un fel de “paranteză” în viața
de zi cu zi – chiar dacă adesea îmbogățitoare -, pelerinajul urmărește să transforme
această viață.
Pregătirea personală și spirituală pentru pelerinaj este foarte importantă. Atunci când se vizitează un loc sfânt, este foarte sugestiv să se citească pericopele evanghelice sau alte scrieri ce se referă la locația de vizitat, atât cu o seară înainte de a ajunge la aceasta, cât și în timpul prezenței acolo.
De multe ori se întâmplă ca în timp ce pelerinii se roagă sau meditează într-o
biserică sau sanctuar, să intre un grup de turiști. Invariabil, primul lucru pe care
aceștia îl fac, înainte de orice altceva, este să fotografieze. Aparatele de fotografiat
și camerele video sunt un dușman al adevăraților pelerini: atunci când în sfârșit au
ocazia de a fi în contact cu Sacrul, un lucru sau altul încearcă să le distragă atenția,
să le rupă concentrarea, iar grija de a imortaliza câteva imagini pe peliculă este unul
dintre acestea.
Chiar și turismul așa-zis “religios” diferă de adevăratul pelerinaj. În turismul religios atât intențiile cât și scopurile se regăsesc în sfera vieții spirituale: de la cunoașterea culturală a vieții religioase în diversele sale expresii la contactul cultural și îmbogățitor cu alți “frați” din diferite țări, într-un schimb reciproc de experiență. Cu siguranță că această dimensiune este foarte interesantă și importantă pentru însăși propria creștere spirituală a credinciosului, și de aceea trebuie să constituie unul din subiectele introduse în pastorala “călătoriilor”.
84
Pe de altă parte, dimensiunea religioasă ar trebui să fie prezentă, mai mult sau mai puțin explicit și conștient, în orice propunere de călătorie, chiar și pur “laică”; nu este posibil să ne gândim să vizităm un loc, de exemplu Roma, cu intenția unei cunoașteri profunde a vieții ce se desfășoară acolo, fără a ne interesa și de dimensiunea religioasă, atât actuală cât și din trecut (ne referim aici în special la întreaga istorie a artei). Cu toate acestea, dimensiunea “religioasă” a turismului rămâne totuși în zona mai cognoscibilă și nu implică în mod obligatoriu aspectul de “convertire”, cum se întâmplă în schimb în cazul pelerinajului.
Este interesant să se identifice și limitele până la care este permis ca, măcar și într-o mică măsură, pelerinul să fie și turist. De fapt, în multe locuri “pur creștine”, pelerinul este aproape întotdeauna și turist, acest fapt fiind unul pozitiv întrucât nu ar fi deloc onorant pentru geniul creștin dacă s-ar considera lipsite de valoare, în planul credinței, experiențele estetice și culturale pe care pelerinul le poate trăi la contactul cu arta sacră sau cu peisajele, care de multe ori au avut o influență directă în însăși experiența religioasă care a “creat” locul sacru.
Este însă foarte reprobabil ca, profitând de organizarea unui pelerinaj, să se
folosească această ocazie doar pentru a vizita locuri de interes turistic. Ca de
fiecare dată, este vorba mai presus de orice de atmosfera generală a călătoriei, de
pregătirea și abilitățile însoțitorilor, de atingerea unui echilibru între cele două
momente.
Un alt aspect ale acestei probleme îl constituie și atitudinea pe care trebuie să o adopte cei ce răspund de locurile sfinte și sanctuare, în fața grupurilor de vizitatori ce manifestă exclusiv interese turistice. Se pare că atitudinea cea mai echilibrată nu constă nici în acest caz într-o închidere în fața acestui fenomen, ci –
pe lângă reglementările evidente în ceea ce privește comportamentul unor atare “oaspeți” – este necesar să se gândească modalități prin care se pot fructifica aceste ocazii pentru a lansa mesaje religioase, chiar dacă pornesc doar din partea unui ghid turistico-cultural bine pregătit pentru această sarcină. În acest caz este deosebit de importantă și atitudinea de primire cordială.
IV.1.4 Aspecte ce caracterizează în mod strict pelerinajul
Un adevărat pelerinaj pornește în urma inspirației primite de la Spiritul Sfânt.
El este un fel de rugăciune în mișcare. Întrucât Spiritul Sfânt ne cheamă sau ne invită
să participăm la un pelerinaj, înseamnă că are un plan pentru noi. De aceea pelerinii
85
trebuie să fie deschiși față de inspirațiile Sfântului Spirit când merg de-a lungul
drumului, și în fața harurilor pe care Dumnezeu li le pregătește pe traseu.
Sub aspect practic, pelerinajul are o serie de caracteristici care îl diferențiază
clar de orice altă formă de turism. Câteva dintre acestea sunt prezentate în
continuare202:
Figurile-cheie. Spre deosebire de o excursie, unde singura persoană
specializată este de regulă ghidul de turism, în cazul pelerinajelor numărul
personalului specializat este mai mare. Pelerinajul este pregătit și însoțit pe întreaga
durată a desfășurării de un preot cu rol de îndrumător spiritual, de un ghid cu
pregătire nu doar turistică ci și teologică (biblică și liturgică), precum și de un
conducător-educator care să dea unitate întregii experiențe. Toate aceste persoane sunt figuri-cheie în cadrul unui pelerinaj.
Atmosfera de pelerinaj, mai ales pentru că se construiește de-a lungul unui drum comun, este o atmosferă de mare apropiere între toți participanții. Ierarhizarea rolurilor este redusă la minimum, toți pelerinii luând parte la un drum de convertire. La aceasta se ajunge și printr-un anume stil de ponderare în ceea ce privește consumul, și într-o solidaritate nu doar declarată ci și transpusă în practică. În cazul multor grupuri se întâmplă să fie și una sau mai multe persoane, fie cu posibilități materiale mai reduse, fie cu anumite handicapuri, pentru a căror participare ceilalți pelerini au contribuit fie cu bani, fie printr-o implicare de alt gen pentru depășirea dificultăților de participare. Stilul propriu pelerinajului determină și o necesară transparență în operațiunile economice.
Mărturia personală. În pelerinaj trebuie să-și aibă locul lor bine precizat mărturiile pelerinilor despre experiențele pe care ei le trăiesc în viața de zi cu zi. Pelerinajul nu trebuie să fie văzut ca o experiență în afara istoriei personale a pelerinilor ci ca un punct de vedere privilegiat al acesteia.
Rugăciunea de mijlocire pentru alții. Este frecventă situația în care un pelerin este rugat, înainte de a porni la drum sau chiar în timpul pelerinajului, de membrii familiei, de prieteni, sau chiar de persoane abia cunoscute ca, odată ajuns la un anume loc sfânt, să se roage și pentru sănătatea lor sau pentru dobândirea unui anumit har. Această formă evidentă de intercesiune reprezintă un aspect ce deosebește în mod net un pelerinaj de orice altă formă de turism.
202 Cf. Domenico Sigalini, Saco a pelo, jeans e vesciche ai piedi, în Giovani e pellegrini, Ed. Fondazione di
Religione Santi Francesco di Assisi e Caterina da Siena, Roma, 1995, p. 42.
86
Sacrificiul și oboseala dorite. Organizatorii pelerinajelor trebuie să-și
propună mai mult, să stabilească exigențe mai înalte și să pregătească experiențe
profunde de spiritualitate, de meditație, de rugăciune, de liniște, de dialog.
Altminteri, dacă totul s-ar reduce la o excursie scolastică, s-ar compromite
împlinirea speranțelor și căutărilor de schimbare pe care și le doresc pelerinii.
Sacrificiul și oboseala sunt pâinea de fiecare zi a unui pelerinaj adevărat iar pelerinii
nu le refuză niciodată atunci când sunt motivați și susținuți cu convingere.
Isus este întotdeauna pe primul loc. Un om care pășește pragul unei
biserici sau catedrale foarte frumoase, uimit de bogățiile picturilor și decorațiunilor
acesteia, poate cu ușurință să scape din vedere – pe moment – că scopul primar
pentru care biserica a fost construită este adorarea lui Isus. În timp ce un grup de
pelerini adevărați intră într-o biserică, în loc să înceapă ca și ceilalți turiști să admire
mai întâi vitraliile, statuile, decorațiunile ușilor și ferestrelor, candelabrele sau piesele
de altar, ei se așează în șir privind spre tabernacol, locul în care Isus este prezent în
Sfânta Euharistie, îngenunchind în fața acestuia și rugându-se, pentru că Dumnezeu
este mai important decât pietrele, oricât de frumos ar fi ele decorate. Pelerinii fac
aceasta în fiecare biserică, întotdeauna, și abia după aceea ei vizitează biserica și se
bucură de spendorile pământești, având inima plină de prezența lui Isus.
Silentium sacrum. În multe locuri din lume se află bazilici frumoase, care impresionează și inspiră, însă ceea ce se află în interiorul lor – Cristos – este cu mult mai mult. În unele din aceste biserici se face Adorație Euharistică permanentă. Neglijând acest lucru, oamenii, în special grupurile de turiști, intră și stau de vorbă sau comentează ceea ce văd. Ei sunt însă atenționați să păstreze liniștea, fie de unele simboluri afișate pe panouri, fie de anumite persoane special însărcinate pentru acest scop. Ascultând de acestea, liniștea domnește din nou în biserică; aceasta face distincția între locul sacru și sălile muzeelor vizitate cu alte ocazii.
Liniște și nemișcare. De obicei, în bazilicile mari este întotdeauna multă
agitație și prea puțin timp sau spațiu pentru a te putea opri și sta în liniște, nemișcat,
pentru a te lăsa pătruns de prezența lui Dumnezeu. Sunt prezente acolo grupuri
numeroase de turiști strânși în jurul ghizilor lor care le fac prezentări despre artă și
arhitectură, se vând lumânări, suveniruri și alte articole religioase și, în general, sunt
o mulțime de oameni ce merg încoace și încolo prin biserică. Pelerinii trebuie să facă
mari eforturi pentru a se reculege, și pentru aceasta ei se îndreaptă spre o capelă
laterală special rezervată pentru acest scop. Acolo pot petrece ceva timp în
87
rugăciune, în liniște și nemișcare, prin acest efort conștient lucrând pentru îmbogățirea vieții lor spirituale.
Spovada. Unul din aspectele cele mai importante ale unui pelerinaj este
renunțarea la păcat. Este frumos să călătorești, să întâlnești oameni noi și să
descoperi lucrarea lui Dumnezeu admirând un peisaj de o frumusețe rară. Oamenii
însă au și nevoi mai mari, precum aceea de a experimenta o convertire mai profundă
a sufletului lor și de a se împăca cu Dumnezeu într-un mod concret. Sunt
impresionante cozile la care pelerinii se așează pentru a le veni rândul pentru
spovadă. La Lourdes, dar și în alte sanctuare, poți vedea tot timpul, chiar și în timpul
nopții, câte un pelerin care, într-un loc sau altul, își mărturisește păcatele și cere
iertare pentru ele. Pelerinajele și locurile sfinte stimulează într-un mod particular
oamenii să se căiască de păcate lor și să-și convertească inimile, conform sfintei
noastre Tradiții care îndeamnă la o continuă confesiune și împărtășire. Sfânta
Scriptură recomandă fără echivoc acest adevărat “medicament al sufletului”:
“Mărturisiți-vă deci unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați”203.
Bagajul ușor. De fiecare dată pelerinii ajung la concluzia că întotdeauna își pregătesc prea multe bagaje și că încă au prea mult. Purtându-și bagajele pe scările hotelurilor, la autocar sau în aeroporturi, ei ajung să înțeleagă că “mai puțin este mai mult”, mai cu seamă atunci când au ocazia să întâlnească alți pelerini ce merg pe jos, purtând un singur rucsac în spate, și care le transmit parcă mesajul: “Nu purtați multe cu voi, concentrați-vă asupra lui Dumnezeu”.
IV.1.5 Discernământul necesar
Pentru a realiza o aprofundare spirituală și pastorală constantă, este necesară dobândirea unei cunoașteri precise a diferitelor tipologii de pelerinaj, precum și a multitudinii celorlalte forme de activitate turistică legate de o anumită destinație. În practica curentă a pelerinajelor se remarcă atât aspecte autentice cât și trăsături mai puțin semnificative, ce pot denatura viziunea corectă asupra pelerinajului, alterând motivațiile și finalitatea acestuia.
Pentru a preveni acest efect nedorit, este necesar ca atât finalitatea cât și
formele autentice de pelerinaj să fie păstrate și ținute sub o supraveghere atentă.
203 Cf. Iac. 5, 16.
88
Trebuie totodată făcute toate eforturile pentru ca inițiativele propuse de Biserică să păstreze originalitatea și stilul propriu al pelerinajului, încurajând astfel perspectiva pastorală de îmbogățire a turismului cu valori și argumente spirituale, astfel încât orice formă de turism să fie iluminată de pătrunderea obiectivă a Cuvântului lui Cristos și a învățăturilor Bisericii.
IV.2 MOTIVAȚII, TIPOLOGII ȘI MODALITĂȚI DE DESFĂȘURARE A PELERINAJULUI MODERN
Pelerinajul ”constă în a merge în mod individual sau colectiv spre un sanctuar sau spre un loc în mod particular semnificativ pentru credință, pentru a împlini acte speciale de devoțiune, atât în scop de pietate cât și în scop votiv sau penitențial, și pentru a favoriza o experiență de viață comunitară, creșterea virtuților creștine și o mai mare cunoaștere a Bisericii”204. O astfel de descriere dezvăluie natura profundă a pelerinajului, cu componentele sale interioare și cu aspectele sale operative, care își au originea în caracterul specific religios.
Motivațiile pelerinajului sunt în principal, chiar dacă nu exclusiv, de natură
religioasă. Mai mult sau mai puțin profunde și explicite, ele reprezintă forme ce
derivă din necesitatea unui contact personal cu Dumnezeu, din nevoia presantă de
mântuire, chiar prin mijlocirea Preasfintei Fecioare sau a sfinților, din căutarea
liniștirii spiritului prin împăcarea cu Dumnezeu, cu aproapele nostru și cu noi înșine.
La baza pelerinajului stă o nevoie de credință, care se exprimă într-o mișcare ce se
vrea a fi schița convertirii, premiză și pregătire pentru o experiență religioasă ce-și
are punctul culminant și calificant în participarea la viața liturgică a sanctuarului205.
Modelul clasic de pelerinaj consemnat de tradiție este pelerinajul de grup. În
mod normal, el ține astăzi de activitatea parohială și este condus de un preot, de un
diacon, de un catehet sau de altă persoană consacrată, cu un mandat specific.
Sarcina principală a îndrumătorului constă în realizarea finalităților spirituale ale
pelerinajului, în diversele sale momente. Pelerinajului parohial tradițional i s-au
adăugat ulterior și alte forme precum pelerinajele individuale, familiare sau de
204 Comisia Episcopală Italiană pentru Migrații și Turism [în următoarele citări CEIMT], Doc. «Orientamenti per la
pastorale del tempo libero e del turismo in Italia», n. 41 (ECEI 3, 78).
205 Cf. CEI, “Venite, saliamo sul monte del Signore”
89
grupuri ne-parohiale. Și acestea merită apreciate, mai cu seamă atunci când sunt organizate de case religioase, de asociații sau de alte organisme cu recunoaștere eclezială. De altfel în zilele noastre numeroase familii și grupuri de familii își îmbogățesc propria viață religioasă mergând pe drumurile vechilor trasee spre sanctuare de renume și retrăind, într-un anume fel, drumul Sfintei Familii din Nazaret spre Ierusalim206.
Pelerinajele se deosebesc și în funcție de destinație, aceasta fiind determinantă atât pentru aspectele legate de cult cât și pentru cele formative și organizatorice. Destinațiile pelerinajelor pot fi diverse. Cele mai cunoscute și mai bogate în referiri evanghelice și eclesiale sunt: pelerinajul la ”locurile ce L-au văzut pe Domnul nostru”, pelerinajul ce conduce ”pe urmele lui Moise” și pelerinajul ce merge ”pe urmele apostolilor”, adică pe urmele Bisericii primare. O importanță particulară o capătă pelerinajul la Roma, la mormintele sfinților apostoli Petru și Pavel și ale altor martiri207. În special după proclamarea Jubileului din anul 1300, mulțimi de credincioși din lumea întreagă au început să meargă în pelerinaj spre Biserica Romei, cu speranța comuniunii tuturor Bisericilor.
Foarte numeroase sunt și sanctuarele închinate Preasfintei Fecioare Maria,
de la cele mai cunoscute până la cele mai micuțe și mai umile, dar toate fiind
destinații ale neîntreruptelor pelerinaje, semn și mărturie al locului privilegiat pe care
Maria îl ocupă în credința poporului lui Dumnezeu. Între acestea, foarte frecventate
de creștini sunt sanctuarele legate de boală și suferință, unde grija maternă a Maicii
Domnului și totodată Maica noastră s-a manifestat de atâtea ori prin semne de
mângâiere și speranță. Lourdes, Fatima, Loreto, Pompei și multe alte sanctuare,
cunoscute poate doar în ambiente locale, evocă evenimente de har și trăiri profunde
ale credinței.
Deosebit de importante pentru spiritualitatea și pietatea populară sunt și
sanctuarele închinate marilor sfinți, cum sunt de exemplu cele ale sfinților patroni
Francisc de Assisi, Caterina de Siena, Iacob de Compostela, Rita de Cascia, Padre
Pio de Monterotondo, Anton de Padova și mulți alții. Acestor sanctuare li s-au
adăugat, în vremurile noastre, o serie de locuri moderne, de profunde experiențe
spirituale și de intensă chemare religioasă, cum sunt de asemenea și drumurile,
206 Cf. Lc. 2, 41-52.
207 Cf. GD 7 (EV 5, nn. 1301-1307); PP Ioan Paul II, Const. apost. «Ecclesia in Urbe», 1 ian. 1998 [în
următoarele citări EU], n. 8 (EV 17, n. 8); Secretariatul de Stat al Vaticanului [în următoarele citări SSV], Doc.
«Con incessante sollecitudine» și «Statuto della “Peregrinatio ad Petri sedem”» (EV 13, nn. 2146-2156).
90
urme de credință și de convertire. În acest context au o mare însemnătate Zilele Mondiale ale Tineretului, adevărate pelerinaje ale tinerilor către Cristos, sub călăuzirea Preasfântului Părinte.
Modalitățile de desfășurare a pelerinajului prevăd, pe lângă pregătirea
îndepărtată, participarea activă la diverse momente de confesiune și de celebrare a
credinței, mai cu seamă prin ascultarea și păstrarea în inimă a cuvântului lui
Dumnezeu, celebrarea sacramentelor Pocăinței și Euharistiei, dar și exprimarea
vizibilă a carității și solidarității, reculegerea în liniște și în rugăciune îndelungată,
aprofundarea catehetică. Între practicile devoționale pot fi regăsite și alte forme de
edificare spirituală, cum ar fi oprirea în locurile manifestărilor supranaturale,
vizitarea mormintelor sfinților venerați și venerarea relicvelor acestora sau a altor
elemente ce amintesc de evenimentele ce au stat la originea respectivelor
sanctuare208.
Pelerinajul, în mod contrar a ceea ce ar putea părea la prima vedere, este un
eveniment foarte complex, cuprinzând diferite momente succesive209. Este nevoie să
facem distincție între ele, dar și să le păstrăm unitatea intimă. Referindu-se la
acestea, Papa Ioan Paul II le adresa responsabililor cu pelerinajele și sanctuarele
îndemnul: ”Fiți atenți la «timpurile» și la ritmurile fiecărui pelerinaj: plecarea, sosirea,
«vizita» la sanctuar și întoarcerea, momente de egală importanță în drumul lor, pe
care pelerinii îl încredințează atenției voastre pastorale. Aveți datoria de a-i conduce
spre ceea ce este esențial: Isus Cristos Mântuitorul, capătul fiecărui drum și izvor al
oricărei sfințenii”210.
IV.3 DIMENSIUNEA INTERIOARĂ A PELERINAJULUI
IV.3.1 Necesitatea itinerariului interior
Oamenii au ajuns să trăiască cufundați într-o cultură de evaziune și alienare,
fiind parcă adormiți de o cultură a consumului, care are tot interesul ca ei să
continue să doarmă și să rămână astfel inconștienți față de realitatea lor, față de
208 Cultul sfinților, al icoanelor sau imaginilor sacre și al relicvelor este reglementat în Bisericile catolice de rit
oriental de către CCEO, can. 884-888.
209 Cf. CPPMI, «Il Pellegrinaggio nel Grande Giubileo…», n. 32 (EV 17, nn. 643).
210 PP Ioan Paul II, «Discorso ai partecipanti al Primo Congresso mondiale della pastorale dei santuari e dei
pellegrinaggi» (28 febr. 1992), n. 4, în Insegnamenti di Giovanni Paolo II, XV/1, p. 489.
91
realitate în general, devenind străini de ei înșiși. A dormi înseamnă a nu se preocupa de nimic, deoarece se lasă în urmă tot ceea ce cerea implicare; astfel oamenii trăiesc ca și cum ar fi străini de ei înșiși.
Chiar și atunci când călătoresc, oamenii adesea schimbă doar scenariul, peisajul, fără a se schimba și ei înșiși; rareori ei fac și o călătorie în interiorul lor. Schimbarea de scenariu, de peisaj crează în oameni iluzia trăirii, a schimbării, însă în realitate se verifică un imobilism psihologic.
Pentru a călători cu adevărat este necesar să călătorim în interiorul nouă înșine, să privim cu uimire la continuitatea noastră discontinuă, la identitatea noastră care se recrează printr-o creștere personală și socială. Avem nevoie să ne cunoaștem pentru a putea dialoga cu adevărul, cu ceea ce ne înconjoară, pentru a putea trăi cu autenticitate de-a lungul diverselor drumuri ale istoriei211.
Este așadar absolut necesar să călătorim în interiorul nouă înșine, pentru că
altminteri nu este posibilă îndreptarea și dirijarea vieții noastre spre scopul său
ultim, cu o conștiință liniștită. Nu trebuie să ne ancorăm în idei, persoane, situații
sau experiențe care ne-ar împiedica mersul spre finalitatea propusă, ci trebuie să ne
deschidem în fața vieții pe care o modelăm și care ne modelează. Nu este vorba de
a schimba de dragul schimbării, dintr-o modă sau de dragul presiunilor culturale sau
de grup, pentru că schimbările forțate ne îndepărtează de noi înșine.
IV.3.2 Pelerinajul interior și piedicile sale
A călători în interiorul nostru înseamnă a căuta acea identitate ce ne permite să ne spunem propriul cuvânt vieții. Drumul înspre adevăr trece prin noi înșine. Sf. Augustin sublinia acest fapt într-o exortație: “Nu merge departe, întoarce-te la tine însuți, în omul interior locuiește adevărul. Isus ne anunță că Împărăția este în interiorul nostru. La ce servește omului să străbată toate străzile lumii dacă nu a călătorit niciodată în interiorul lui însuși?”
Papa Ioan Paul II spunea: “Toți vom trebui să facem acea călătorie interioară care are ca scop dezlipirea de ceea ce, în noi și în jurul nostru, este contrar legii lui Dumnezeu, pentru a fi în stare de a-L întâlni pe deplin pe Cristos, mărturisindu-ne credința noastră în el și primind belșugul milostivirii sale”212.
211 Cf. José Antonio Garcia-Monge, Viaggio all’interno di se stessi, în Giovani e pellegrini, Conferenza
Episcopale Italiana, Servizio Nazionale per la Pastorale Giovanile, Roma, 1995, p. 46.
212 Cf. PP Ioan Paul II, Scrisoare despre pelerinajul la locurile legate de istoria mântuirii, Ed. Presa Bună, Iași,
1999, p. 19.
92
Istoria ne vorbește de oameni care au devenit pelerini, făcând un pelerinaj și în interiorul lor înșiși și ajungând astfel la adevăr și la viață. Sf. Francisc de Asissi, mergând în pelerinaj la Santiago a întâlnit de-a lungul drumului sărăcia iar la capătul drumului interior l-a întâlnit pe Cristos cel fără de avere, care a devenit rațiune și sens al vieții sale. La fel și Sf. Ignațiu de Loyola s-a numit pe sine însuși “pelerinul” și a parcurs întreaga Europă în interioritatea sa.
Este important ca și noi să întreprindem un pelerinaj interior, o călătorie cu
adevărat aventuroasă în interiorul sufletului nostru. Nu este o călătorie ușoară și
marea majoritate a oamenilor nici nu îndrăznesc să pornească la un astfel de drum.
Acest pelerinaj interior nu poate fi făcut fără a traversa o zonă dificilă în care
durerea este prezentă ca parte din noi înșine. Faptul de a aduce la lumină o nouă
conștiință de sine, o nouă imagine despre noi înșine, nu poate fi lipsit de durere.
Inerentele crize ale creșterii spirituale trec adesea prin durerea ieșirii din întuneric la
lumină. Călătoria este așadar dificilă; este mai ușor să călătorim în afara noastră,
spre alții, spre ținte iluzorii, decât să călătorim în interiorul nostru213.
Pelerinajul interior ne constrânge să rămânem singuri, doar în compania nouă înșine și aceasta se pare că este una din experiențele cele mai dificile în zilele noastre. Cu toții avem o mare frică de a nu rămâne singuri și-i căutăm cu înfrigurare pe ceilalți, care ne susțin și aparent ne servesc drept valoros punct de sprijin. De multe ori însă legăturile noastre cu aceștia sunt gălăgioase și ne distrag, asemenea unei după-amieze de duminică, ce durează toată viața, petrecută în discotecă, unde toți sunt apropiați dar totodată atât de izolați, siliți să strige pentru a se face auziți, totdeauna înțeleși greșit, pe fundalul muzical care distorsionează orice voce. Însă pentru mulți acest lucru este convenabil: îi ajută să nu mai gândească, să nu le fie teamă și să nu fie constrânși să-și ridice mâinile invocator214.
În aceasta constă adevărata problemă. Atunci când suntem singuri, față în față cu limitările noastre, simțim nevoia de a căuta două încheieturi puternice de care să ne prindem brațele ridicate în invocație. Descoperim că nu ne mai ajungem nouă înșine, noi cei care știm atât de multe lucruri și aparent părem să ieșim cu bine din orice situație; realizăm atunci că, în fond, sprijinul nici-unuia din prietenii noștri nu ne este suficient pentru a putea supraviețui pe marginea hotarului de netrecut al setei noastre de viață și fericire.
213 Cf. José Antonio Garcia-Monge, op. cit., p. 47.
214 Cf. Riccardo Tonelli, op. cit., p. 24.
93
Ne este însă teamă să ne cufundăm în abisul de “dincolo”, și căutăm să amânăm și să scăpăm de dificila și neliniștitoarea companie a nouă înșine. Teama cea mai frecventă care ne ține în loc este aceea că ne-am putea găsi la un moment dat în fața nulității pe care poate o avem în noi, o teamă de singurătate, o teamă de “nimic”, de goliciunea existențială; este teama omului căruia îi lipsește obișnuința de “a-și face conturile” cu propria goliciune interioară. Este și o teamă de obscuritate, de dezorientare, de faptul că am putea greși drumul.
Este teama de o posibilă întâlnire cu durerea, cu suferința, teama de a găsi
de-a lungul drumului nostru spre adevăr emoții și gânduri dureroase, sisteme
cognitive și afective care pot să dea naștere unei experiențe de suferință. Ne temem să nu revedem imagini interiorizate, capabile să dea naștere în noi unui anumit sens
de vinovăție.
Ne este teamă ca, pătrunzând mai profund în noi înșine, să nu primim
mesaje devalorizante, să ne confruntăm cu idealuri neatinse și deci cu frustrări
dureroase, să nu descoperim aspecte legate de noi înșine care nu ne plac și pe
care le refuzăm, pe care le-am uitat ascunse în abisul inconștient al ființei noastre.
Ne temem adesea că am putea descoperi aspectele rele ale persoanei noastre, că am putea descoperi că suntem răi în interiorul nostru și de aceea preferăm uneori să fugim de noi înșine, de experiența noastră interioară, pentru a inventa povești care ne mângâie și adevăruri care ne “eliberează”, neținând cont de faptul că și aspectele negative fac parte din identitatea nostră globală, că așa suntem noi de fapt, chiar dacă nu suntem dispuși să o recunoaștem.
Trebuie însă să învățăm să facem față acestor temeri, să luptăm împotriva
narcisismului care ne ține ancorați în noi înșine și ne împiedică să ne îndreptăm
spre realitatea noastră cea mai autentică, ne împiedică accesul la o zonă de pace și
de profunzime personală, ne distrage de la călătoria noastră interioară. Trebuie să
rezistăm tentației de a ne agăța de o calitate, de a ne ancora de o idee sau de o
ideologie, pentru că aceasta ar însemna să renunțăm la a fi nomazi în lumea
noastră interioară și să rămânem în continuare superficiali și sedentari215.
Dacă reușim însă să ne refugiem în “pustiu”, fuga din fața nouă înșine va fi
imposibilă, iar noi, cufundați în liniște, departe de lucrurile care ne dau o falsă
siguranță, în afara ritmului obsesiv al timpului nostru, ne vom regăsi, în mod
215 Cf. Riccardo Tonelli, op. cit., p. 25.
94
implacabil, singuri și vom fi în postura oamenilor ce caută salvarea. Vom descoperi astfel că salvarea noastră nu poate veni decât dintr-un singur loc, că unicul și adevăratul nostru salvator este însuși Cel ce ne-a creat, Dumnezeu.
IV.3.3 Condiții necesare pelerinului pentru călătoria interioară
Ca pentru orice altă călătorie, și în cazul pelerinajului interior este necesar ca acela care pornește la drum să posede câteva lucruri indispensabile pentru a putea umbla în adevăr, să îndeplinească niște condiții fundamentale216:
să aibă liniște interioară;
să aibă conștiință lucidă, eliberatoare de orice obscuritate și inconștiență, de
orice aspecte care l-ar împiedica să fie el însuși;
să aibă încredere în el însuși, să creadă că poate merge până la capăt și că
va găsi un interior care să poată fi locuit;
să aibă speranța de a se regăsi, pentru că speranța este cea care pune în
mișcare picioarele, motivează deciziile, ajută în parcurgerea drumul spre
sine;
să aibă dragoste față de el însuși și față de ceilalți, pentru că doar iubirea
poate să motiveze și să justifice un anumit drum interior. Dacă pelerinul nu se
iubește pe el însuși, nu va putea să învețe să se cunoască pe el însuși,
ajungând să se lupte cu realitatea, cu zilele, cu lipsa de respect de sine și nu
va ajunge mai departe;
să fie puternic. O persoană slabă sau foarte infantilă nu este capabilă să
ducă la bun sfârșit călătoria în interiorul său;
să fie capabil de un dialog cu realitatea. Este important ca drumul interior să
lase întotdeauna un spațiu larg dialogului cu realitatea pentru că aceasta îl va
ajuta pe pelerin să se pună în fața lui însuși într-un mod mult mai eficient
decât cea mai subtilă introspecție sau analizele cele mai sofisticate din punct
de vedere psihologic;
să aibă capacitate de integrare, să fie pregătit pentru a integra în propria sa
persoană, în adevărul său, toate informațiile pe care le va culege de-a lungul
drumului;
216 Cf. José Antonio Garcia-Monge, op. cit., p. 53.
95
să fie bine motivat. Aceasta este o condiție esențială. Motivația ultimă este
iubirea, creșterea în maturitate care îi va permite pelerinului să se integreze
în realitate prin muncă și iubire. Înainte de a porni la drum trebuie verificate
care sunt motivațiile proprii, pentru ca cel ce întreprinde călătoria interioară
să nu creadă că se îndreaptă spre el însuși și de fapt să se îndepărteze, să
fugă sau să se oprească;
să dispună de o anumită doză de relativizare, pentru a nu crea falsuri
absolute plecând de la descoperirile făcute de-a lungul drumului. Pelerinul
trebuie să fie capabil să observe evenimentele, să le dea o justă valoare, să
relativizeze și să continue să caute, fără a confunda relativul cu absolutul;
să aibă un simț corect al umorului, care să-i permită să nu ia totul prea în
serios și care să îi permită să meargă în adevăr și cu seriozitate.
IV.3.4 Pregătirea pentru pelerinajul interior
Pentru a evita riscurile pe care pelerinajul interior le comportă, trebuie să
evităm în primul rând pericolul de a ne pierde căutându-ne acolo unde nu suntem.
O poveste orientală vorbește despre un om care, într-o piață, căuta la lumina
unui candelabru o monedă pe care o pierduse. Cineva s-a oferit să-l ajute în căutare
și l-a întrebat dacă a pierdut-o chiar în acel loc. Cel care căuta a răspuns cu
nevinovăție: “Nu, am pierdut-o la mine acasă dar aici e mai multă lumină”. Se
întâmplă adeseori să ne căutăm acolo unde nu suntem și, bineînțeles, să nu ne
putem găsi.
În multe locuri în care mergem pentru a afla cine suntem nu vom reuși niciodată să ne regăsim, pentru simplul motiv că nu suntem acolo. Acolo este doar corpul nostru, vreun sentiment, vreo emoție, vreun gest fără un subiect cunoscut. Un faimos psihiatru obișnuia să îi întrebe pe pacienții săi: “Unde ți-e mintea în timp ce corpul ți-e aici?” Este o întrebare interesantă și care dezvăluie o mare dezintegrare personală: corpul omului merge, călătorește, dar unde îi este mintea? Unde merge și în ce direcție se îndreaptă mintea sa?
Călătoria omului spre sine însuși poate fi o ocazie de întâlnire dacă în ea își
fac loc, într-un mod armonios și integrant, toate dimensiunile persoanei: corpul,
mintea, inima, spiritul. Corpul omului este locul de întâlnire al tuturor acestor
dimensiuni. Nu există un “înăuntru” fără un “afară”, fără o relație strânsă între ele.
Drumul reprezintă o călătorie integratoare și de aceea el trebuie parcurs dinspre
96
interior spre exterior și invers. Astfel se formează persoana și viața omului. Dacă
omul trăiește numai “în afară” nu va ajunge să știe niciodată cine și ce este cu
adevărat. Dacă trăiește însă și “înăuntru” va ajunge să cunoască bine acest lucru.
Pentru ca drumul să fie autentic, el trebuie să reprezinte un dialog armonios iar lumea exterioară și cea interioară a omului vor fi cele două “picioare” ce-l vor purta pe drum.
În același timp, călătoria interioară nu-și va putea atinge scopul dacă – intrând în sine însuși – omul se va izola de realitate, va uita de exterior, lăsându-se condus de călăuze incapabile, precum comportamentele sale greșite sau patologice. Călătoria va fi în schimb benefică dacă omul se va integra cu drumul interior, va găsi uniune, va intra și va ieși din el însuși și se va lăsa călăuzit de partea cea mai sănătoasă din sine.
IV.3.5 Jaloane pe drumul interior
Pentru ca omul să se poată aventura în interiorul său are nevoie de o “hartă”
care să-l ajute să parcurgă propriul teritoriu psihologic și spiritual, fără a exista riscul
pierderii sale. O astfel de “hartă” poate fi de mare ajutor pentru a ne furniza
elemente despre noi înșine într-un mod foarte practic, știind ce anume am învățat despre noi înșine și cum am învățat, ce anume ne exprimă cu adevărat, ce ne identifică și ne face să fim o persoană unică.
Instrumentul cel mai eficient pe care îl avem la dispoziție pentru a pătrunde în noi înșine este ideea pe care o avem despre noi înșine și care ne permite să răspundem la întrebarea: “Cine sunt eu?”
Această idee pe care o avem despre noi, uneori greșit construită – bazată mai mult pe dorințe, pe ceea ce am vrea să fim sau pe necesitatea de a fi ceea ce trebuie să fim, mai mult decât pe ceea ce de fapt suntem – iar alteori trasată cu realism, este “harta” pe care trebuie să o confruntăm cu realitatea a ceea ce suntem, cu teritoriul nostru psihologic și spiritual personal.
Pe parcursul vieții noastre, trebuie să revedem permanent “harta” și să o actualizăm în funcție de schimbările care au avut loc între timp, adică să verificăm dacă ideea pe care o avem despre noi înșine corespunde mai bine realității a ceea ce suntem.
O “hartă” corect trasată ne va ajuta să avem o imagine corectă despre ceea
ce suntem, anume creaturi ale lui Dumnezeu. Ea ne ajută să cunoaștem că omul
97
este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și ne invită să descoperim adevăratul chip și să realizăm în noi această asemănare. Odată conștientizat acest lucru, dobândim un nou instrument indispensabil în orientarea noastră, “busola” care ne va indica fără greșeală direcția în care trebuie să mergem ca să ajungem la capătul călătoriei noastre.
Revelația devine astfel un instrument eficace pentru a călători de-a lungul existenței noastre, descoperind astfel urmele lui Dumnezeu și propria noastră vocație. În ciuda faptului că răul personal și structural lasă semne de confuzie în personalitatea noastră iar păcatul afectează itinerariul nostru interior, consultarea “hărții” revelate de Dumnezeu, care ne face mai clară ideea pe care o avem despre noi înșine, ne poate ajuta să mergem înainte realizând voia Sa.
Pe drumul interior ne putem întâlni cu răul, cu păcatul, cu greșeala, dar ceea ce este cu adevărat bun în noi ne va ajuta să depășim incidentele dureroase inerente de-a lungul drumului.
Această “hartă” ne spune și că adevărul ne va face liberi, și de aceea nu ne vom teme de întâlnirea cu adevărul, dacă este cu adevărat adevărul nostru, pentru că pelerinajul interior ne încredințează că nu există nici un colț ascuns în interiorul nostru, nici măcar un singur loc de-a lungul drumului în care să nu poată fi întâlnit Dumnezeu. Odată întâlnit, Dumnezeu ne va revela cine este și cum putem să redobândim chipul și asemănarea sa, știind că Dumnezeu ne cheamă să ne lăsăm călăuziți de însuși Spiritul lui Isus.
De-a lungul traseului interior ne putem folosi și de o serie de jaloane precum
observarea propriei noastre conduite, introspecția, reflecția personală, contactul cu
ceea ce simțim trecând prin corpul nostru, mesajele fanteziei noastre ca simboluri
ale nevoilor noastre și dorințelor noastre, analiza atentă a reacției-răspuns pe care o
primim de la ceilalți, dialogul constructiv în care este revelat adevărul nostru,
meditația profundă cu exercițiul de conștiință și transcendență – care duc la
autocunoaștere și maturizare personală -, analiza itinerariului nostru personal,
indicator al temei existenței noastre, reamintirea unor persoane semnificative care au lăsat un semn în istoria noastră personală, experiențele noastre de bucurie și durere, urmărirea atentă a realității și afirmațiile cele mai semnificative.
Rugăciunea făcută în liniște, în contact cu experiența personală, poate
constitui un sprijin important în descoperirea propriei identități. Zi după zi, această
rugăciune îl poate ghida pe om să treacă prin sine însuși pentru a sosi la
98
Dumnezeu. Rugăciunea ne poate ajuta să găsim adevăratul răspuns la întrebarea: “Cine sunt eu cu adevărat?”, un răspuns de credință, un răspuns autentic, uman, al nostru personal, care ne identifică, ne exprimă și ne eliberează.
IV.3.6 Posibile dileme pe drumul interior și criterii de rezolvare
În pelerinajul interior, la un moment dat vor fi întâlnite cu siguranță și anumite dileme în ceea ce privește calea ce trebuie urmată mai departe, drumul corect spre destinația finală dorită. Pentru fiecare din aceste dileme, prezentate în continuare, există însă și criterii care ajută în clarificarea lor:
Teorie – experiență. În această dilemă, teoria este în slujba experienței
personale. Nu trebuie mers de-a lungul raționamentelor abstracte și teoretice
ce conduc la concepte prea îndepărtate de adevărul personal. Trebuie
urmată mai degrabă calea experienței, a datelor certe, a sentimentelor celor
mai profunde care îl vor conduce pe pelerin la el însuși;
Eu – tu. Drumul către sine este un drum personal și individual, însă niciodată
individualist. Dacă în căutarea sinelui pelerinul nu descoperă și o deschidere
către alții înseamnă că nu s-a regăsit cu adevărat pe el însuși. Dilema de
individ-comunitate este o falsă dilemă. Drumul se face în grup, chiar dacă
decizia propriilor pași este o responsabilitate personală. Pelerinul nu este un
“eu” singuratic ci mai degrabă un “eu-tu” care se aventurează în experiența
sa personală și în căutarea de sine, în găsirea dialogului constitutiv al ființei
sale;
Suflet – corp. Este vorba despre o falsă dilemă. Oprindu-se în fața ei,
pelerinul trebuie să știe că de-a lungul drumului de la sufletul său nu va găsi
adevărul persoanei sale corporale, întrucât el reprezintă o unitate și numai
prin experiența sa psiho-corporală își va găsi propriul adevăr. În dilema
suflet-corp trebuie continuat pe drumul corpului cu tot realismul său și toate
consecințele sale, ca loc al spiritului pelerinului, ca încorporare a persoanei
sale;
Dumnezeu – omul. Dacă la un moment dat pelerinul întâlnește un drum care
duce spre Dumnezeu și un altul care duce spre om, înseamnă că se află pe
cale de a greși direcția. La Dumnezeu se ajunge totdeauna prin om și în om.
Dumnezeu va fi întâlnit totdeauna în viața omenească, chemată la creștere și
la plenitudine;
99
Bogăție – sărăcie. În această dilemă, pelerinul trebuie să știe că bogăția sa
este pur narcisism, că drumul spre sine însuși trece prin sărăcia de sine, prin
nici mai mult nici mai puțin altceva decât omul așa cum este. Sărăcia însoțită
de umilință ajută la o mai bună cunoaștere, la recunoașterea cu bucurie a
propriei identități. Nu trebuie căutat succesul, ci pur și simplu trebuie să fim
ceea ce suntem;
A avea puterea – a nu avea puterea. Dacă drumul pelerinului spre adevărul
său se găsește în această dilemă, nu trebuie aleasă puterea pentru că
pelerinul va scăpa din vedere cine este; adularea și vanitatea vor produce
confuzii în imaginea pe care o are despre sine.
Religie – credință. Dacă în această dilemă pelerinul întâlnește un indicator ce
direcționează spre religie și un altul spre credință, înseamnă ori nu a reușit să
integreze aceste două dimensiuni, ori că este împins de limitele culturii sale
să facă o alegere. Trebuie ales drumul credinței, mai ales dacă credința se
realizează prin iubire.
IV.4 COORDONATELE ȘI ETAPELE PELERINAJULUI
IV.4.1 Coordonatele spațiale ale pelerinajului
Coordonatele spațiale ce definesc pelerinajul, și în general orice călătorie, sunt în principal în număr de trei217:
Prima coordonată este originea sau punctul de plecare. Fiecare pelerinaj
presupune întotdeauna o plecare și atunci când se pleacă la drum se pornește
întotdeauna dintr-un loc unde până în acel moment s-a stat, fără a avea mare
importanță dacă pentru o perioadă mai mare sau mai mică de timp. A călători
înseamnă a lăsa în spate ceva cunoscut pentru a porni la drum spre altceva, nou și
necunoscut.
A doua coordonată a pelerinajului o reprezintă capătul sau punctul de
sosire. Fiecare călătorie presupune o destinație, acel “unde” spre care mergem și
care este însăși rațiunea călătoriei, resortul ascuns care o solicită, o alimentează și
o poartă spre împlinire. Tocmai datorită rațiunii sale de a fi, ținta sau destinația
217 Cf. Carmine di Sante, op. cit., p. 30.
100
reprezintă trăsătura cea mai importantă a călătoriei, care coincide cu însuși sensul
său.
În fine, cea de-a treia coordonată a pelerinajului o constituie distanța sau spațiul intermediar care separă punctul de sosire de punctul de plecare. În mod concret, călătoria este chiar acest spațiu ce se întinde între cele două puncte și pe care mișcarea îl reduce progresiv. În acest spațiu al provizoriului și neprevăzutului, deci spațiu al necunoscutului, se ascunde aventura, cu sensul ei bivalent, pe de o parte fascinant pentru noutățile pe care le rezervă și pe de altă parte înfricoșător pentru amenințările pe care le poate ascunde.
IV.4.2 Pastorala pelerinajului – o condiție a reușitei acestuia
Etimologia cuvântului “reușită” pare că vrea să sublinieze faptul că pelerinul “iese încă o dată” dintr-o experiență puternică – aceea a pelerinajului – reînnoit în profunzimea sa, întărit în credință, având o inimă nouă, plină de speranță, și hotărât să-și ducă viața pe căile iubirii, pentru că întâlnirea cu Dumnezeu și cu “aproapele” său i-a deschis noi orizonturi de implicare efectivă.
Producerea acestor efecte este influențată de diverse componente, între care rolul cel mai important îi revine harului lui Dumnezeu, care lucrează în mod minunat în sufletul omului.
Zilele de pelerinaj reprezintă cu adevărat un timp de har; Dumnezeu folosește orice ocazie, chiar și pe cele ce par neînsemnate, pentru a lumina, pentru a corecta, a “trezi” și a transforma inima și viața omului.
După ceva timp de la încheierea unui pelerinaj, se poate pune întrebarea dacă acesta nu ar fi adus roade mai bogate dacă pelerinul ar fi fost sprijinit mai bine, în perioada dinainte de pelerinaj, în pregătirea unor condiții spirituale mai bune pentru a primi darul lui Dumnezeu, sau dacă roadele pelerinajului nu ar fi fost mai durabile în timp dacă acel pelerin ar fi avut alături o comunitate care, după ce l-a pregătit, l-ar fi primit apoi, la întoarcerea din pelerinaj, susținându-l în continuare în împlinirea sarcinilor propuse.
Această întrebare se pune pe două planuri: din perspectiva “ex-opere
operato”, care ne asigură că Dumnezeu lucrează totdeauna în inima oamenilor, și
din perspectiva “ex-opere operantis”, care cuprinde tot efortul individual sau colectiv
ce poate produce condiții interioare mai bune pentru a primi darul lui Dumnezeu.
Făcând o analiză paralelă între pelerinaj și împărtășirea euharistică, se poate spune
101
că în timp ce împărtășirile euharistice sunt numeroase, cele rodnice sunt ceva mai puține, din diverse motive precum nepregătirea corespunzătoare, superficialitatea, neatenția.
Pusă în acești termeni, întrebarea ne conduce la extinderea acestei teme
spre pastorala pelerinajului, atât înainte cât și după încheierea acestuia.
Pastorala reprezintă un complex de mijloace folosite pentru atingerea unor
obiective și rezultate spirituale dorite. Există o pastorală a sacramentelor, a familiei,
a bolnavilor și totodată există și o pastorală a pelerinajului, prin care se caută să se
promoveze pelerinaje rodnice din punct de vedere spiritual, atât pentru persoanele
care participă cât și pentru comunitățile care le promovează. În această perspectivă,
mersul în pelerinaj nu se poate face asemenea unei “turme rătăcitoare” pentru că,
dacă nu este pregătit cu mare atenție, pelerinajul este condamnat la eșec sau
inutilitate.
Din păcate se întâmplă adesea ca diecezele, comunitățile parohiale, mișcările eclesiastice sau diverse asociații să decidă în ultimul moment să organizeze un pelerinaj, acesta apărând ca un moment improvizat, fără a se înscrie într-o programă pastorală, măcar anuală.
IV.4.3 Etapele pelerinajului
În mod concret, orice pelerinaj este caracterizat de patru etape, toate fiind esențiale și la fel de importante pentru reușita acestuia:
A. Proiectarea pelerinajului și pornirea la drum
B. Drumul și călătoria
C. Sosirea la destinație
D. Întoarcerea la viața cotidiană și perioada de după pelerinaj.
În continuare sunt prezentate unele aspecte legate de aceste etape218, fără ca acestea să fie epuizate:
A. Proiectarea pelerinajului și pornirea la drum
Este vorba mai întâi de toate o decizie de a face călătoria, o decizie care
pornește din interiorul omului, chiar dacă este determinată de anumite solicitări,
curiozitate, spirit de aventură, dorință de libertate, dorință de a rupe monotonia
218 Cf. Domenico Sigalini, op. cit., p. 38.
102
zilnică. Orice decizie umană ia naștere din motivații multiple, mai mult sau mai puțin nobile, dar totdeauna de respectat și de luat în considerare deoarece acestea constituie niște rezervoare de energie necesară pentru atingerea scopului. Motivele pot să fie multe dar important este ca pelerinul să nu plece la drum asemenea unui colet ambalat și închis în sine însuși219.
Decizia de a porni la drum reprezintă condiția preliminară pentru a da curs așteptărilor ce determină depărtarea de propria casă și însăși rațiunea pelerinajului. Acest moment trebuie cultivat cu atenție, atât prin diferite forme de cateheză, cât și prin momente de rugăciune pentru a putea atinge într-un mod cât mai adecvat finalitatea pelerinajului. Este necesar să se cunoască de ce, cu ce așteptări, și în ce context de credință se pornește spre locul de pelerinaj.
Pregătirea concretă, fizică, disponibilitatea de mijloace financiare, întocmirea unui plan, discuțiile cu rudele și prietenii îl ajută pe orice pelerin să facă în așa fel încât această experiență să devină cât se poate de concretă și să găsească motivații plauzibile care încet-încet vor deveni motivații de credință dacă sunt sprijinite de o bună organizare și co-responsabilizare în vederea plecării.
Plecarea este un fapt pozitiv și pentru pelerinii ce par foarte deschiși dar care atunci când se confruntă cu transpunerea în viață a evenimentului pot simți o oarecare teamă de a porni la drum. Prietenii apropiați trebuie să-și dea un fel de “acord”, de încurajare, și, pentru a-l obține, cel ce dorește să plece într-un pelerinaj trebuie să găsească motivații convingătoare la acel nivel de prietenie, de raționamente, de stil de viață.
Pentru a pleca trebuie să se și dorească mult acest lucru; cel ce-și dorește să devină pelerin trebuie să se simtă liber și ușor, neîmpiedicat de nimic, disponibil. A renunța pentru un timp la comoditatea propriei locuințe nu este pentru toți un lucru ușor și adesea acesta constituie o piedică ce se opune oricărei tentative de schimbare a modului de viață. Pelerinajul presupune ca fiecare participant să renunțe la “siguranța” sa. Din această disponibilitate se naște capacitatea de ascultare, dorința de întâlnire, nevoia de reînnoire.
Dumnezeu însuși se alătură pelerinilor deoarece iubește să meargă cu oamenii, mai ales împreună cu aceia care își pun cu sinceritate întrebări asupra istoriei și care caută adevărul.
219 Ibidem.
103
Etapa proiectării pelerinajului cunoaște două faze distincte, și anume:
a) Pregătirea îndepărtată
Este important ca cei ce participă la pelerinaj să fie persoane cuprinse constant în pastorala obișnuită a comunității parohiale, a grupului, a mișcării sau asociației eclesiale. Acesta este contextul în care trebuie să înceapă și să se desfășoare pregătirea catehetică și spirituală de bază, printr-un drum de credință menit să-i conducă pe credincioși până la a simți nevoia de a trăi experiența de îmbogățire spirituală pe care pelerinajul o poate oferi.
Experiența practică demonstrează că cele mai bune grupuri de pelerini sunt cele ce provin din comunități care în anii precedenți au promovat grupuri biblice. La fel, se observă că grupurile de tineri trăiesc mai intens un pelerinaj dacă în decursul anului pastoral au lucrat la pregătirea acestuia alături de preot și de îndrumătorii spirituali. Pelerinajul nu trebuie să fie un eveniment izolat, ci trebuie să fie asemenea unui fragment de mozaic ce se construiește zi după zi în cadrul comunității creștine.
b) Pregătirea apropiată
În momentul în care este anunțat pelerinajul și este propusă destinația, este recomandabil să se prevadă și o serie de întâlniri cu scopul a face mai bine cunoscute destinația, sanctuarul, istoricul și mesajul transmis de acesta.
Astăzi sunt disponibile o mulțime de informații despre locurile sfinte sau diferite sanctuare, fiind suficient ca ele să fie căutate sau cerute celor ce le pot oferi. Prezentarea din timp a acestora în cadrul întâlnirilor grupului va duce la evitarea unor explicații lungi și repetate în timpul desfășurării pelerinajului.
În această etapă de pregătire apropiată este neapărat necesară cel puțin o întâlnire cu conducătorii pelerinajului, adică cu responsabili cu aspectele tehnice, cu îndrumătorul spiritual și cu ghidul cu specializare teologică. Aceștia le pot oferi participanților toate indicațiile cu caracter tehnico-organizatoric necesare pentru realizarea în condiții optime a pelerinajului.
B. Drumul și călătoria
Orice drum concret invită la o aprofundare a drumului existenței și permite să se probeze vitalitatea de care dispune pelerinul, atât în ceea ce privește forma cât și nivelul său.
104
Pelerinajul este un drum ce se realizează în timp și prin circumstanțe
particulare sau care transcende evenimentele obișnuite spre marile orizonturi ale
vieții și scopurile ultime ale existenței. El are așadar o destinație geografică și un
timp prestabilit însă adevăratul său obiectiv este acela de a face câțiva pași înspre
înțelegerea mai profundă a vieții, a planului lui Dumnezeu în viața noastră.
Călătoria poate să fie mai mult sau mai puțin lungă. Valoarea drumului nu se
măsoară în kilometri ci în răspunsul personal dat la provocarea de abandonare a
unei vieți comode. Osteneala cuceririi este un element indispensabil reușitei
pelerinajului. Doi oameni pot merge spre aceeași destinație, cum ar fi vârful unui
munte. Unul poate să ajungă imediat cu telefericul, în timp ce celălalt înfruntă
oboseala urcușului, se luptă cu propriile sale limite, sfidează duritatea și asperitățile
traseului. Ambii sosesc în cele din urmă în vârf, însă unul a trăit o experiență ca
multe altele, pe când cel care sosește asudând s-a încercat pe sine însuși și ajunge
să cunoască bucuria de a fi cucerit ținta. Primul rămâne doar spectator, în timp ce
celălalt și-a înscris numele pe acel drum și a ajuns să se cunoască pe sine însuși.
Legarea unor noi prietenii, experimentarea unor situații noi, apariția unor
elemente neluate în calcul la perfecție, întâlnirile neașteptate, unele mici “supărări”
dar și bucuriile extraordinare, resentimentele pe care omul le încearcă atunci când
se simte constrâns să se măsoare cu slăbiciunea sau cu forța celorlalți, dialogul
care ia naștere pe drum, ajutorul dat sau primit, toate acestea îl ajută pe pelerin să
străpungă “coaja” ce-i înconjoară sufletul și să reușească să iasă din el însuși.
Într-o lume de “fii unici”, este suficient ca oamenii să meargă împreună pentru a simți că au nevoie de frați.
Pelerinajele în mod special dau mărturie despre cât îi este de necesar omului să meargă pe străzile lumii și de-a lungul cărărilor istoriei pentru a sosi în inima vieții și pentru a moșteni acea Împărăție a Cerurilor pe care Isus o indică drept scop ultim al fiecărei căutări umane: “Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă”220.
Pelerinajul este întotdeauna legat de căutarea sensului și adevărului, de
dorința de bunuri spirituale, de nevoia de schimbare și convertire.
Nimic nu poate fi mai vătămător pentru un pelerinaj decât improvizațiile
făcute în timpul acestuia, și de aceea nimic nu trebuie lăsat la întâmplare. Conștiința
220 Mt. 6, 33.
105
profesională trebuie să le ceară responsabililor să stabilească o serie de întâlniri pentru a pregăti desfășurarea programului.
Un program de pelerinaj serios și ordonat trebuie să prevadă momente spirituale specifice, cum ar fi celebrările euharistice sau penitențiale, cateheze, momente de întâlnire și discuții între pelerini.
Prezența îndrumătorului spiritual în timpul pelerinajului nu trebuie să se limiteze doar la celebrarea corectă a sacramentelor; figura preotului trebuie să fie cea a unui frate mai mare care merge alături de frații săi pelerini ajutându-i în înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu, în acceptarea a ceea ce Spiritul îi transmite fiecăruia dintre ei în zilele de pelerinaj.
Un risc care trebuie luat în seamă îl reprezintă și emoțiile pe care orice pelerinaj le suscită. Trebuie evitat ca pelerinul să se oprească doar la nivelul emoțiilor; sarcina îndrumătorului spiritual este și aceea de a-i ajuta pe pelerini să treacă de la emoții la realitatea îndatoririlor pe care le presupune calitatea lor de creștini pelerini, prezentând o imagine panoramică a posibilităților oferite de comunitatea creștină.
C. Sosirea la destinație
Pelerinajul nu înseamnă a merge la întâmplare, fără a avea un plan, un scop
și o destinație, ci înseamnă a tinde spre un loc sfânt și a rămâne în acesta. În
această perspectivă, pelerinajul își găsește o reprezentare adecvată în imaginea lui
Cristos care se alătură discipolilor pe drumul spre Emmaus, le explică Scripturile,
poposește cu ei, revelându-se și intrând în comuniune cu ei: «Și a intrat să rămână
cu ei»221.
Destinația sau ținta pelerinajului este în general un sanctuar, un loc străvechi, bogat în tradiții, istorie, simboluri și obiceiuri. Este un ambient în afara obișnuitului, a normalului, un ambient cu o atmosferă specifică, asociat adesea cu o figură de sfânt ce a însuflețit o spiritualitate.
Sanctuarul este locul întâlnirii dorite, după întreaga cale bătută. Pelerinul este chemat să intre în atmosfera sacră, să se lase condus de Spiritul lui Isus, chiar prin înseși calitățile locului – frumusețea, singurătatea, atmosfera mistică, simbolismul sacru -, trăind o autentică experiență religioasă.
221 Cf. Lc. 24, 13-35.
106
În ciuda faptului că pelerinii creștini au mers fără încetare către un sanctuar
sau altul, încă din primele secole de existență ale Bisericii, abia în perioada de după
Conciliul Vatican II s-a acordat o atenție specială definirii conceptului de sanctuar și
punerii la punct a unor criterii oficiale cu privire la sanctuare222. Papa Paul VI a fost
cel care a corectat această situație de nerecunoaștere formală sau canonică a
sanctuarelor, adresând o invitație la o reflecție serioasă asupra rolului acestora în
viața Bisericii, numindu-le cu diferite ocazii “clinici spirituale”, “martore ale lucrărilor
miraculoase și ale unui val continuu de devoțiune”, “stele luminoase pe cerul
Bisericii”, “centre de devoțiune, de rugăciune, de reculegere, de împrospătare
spirituală”. Urmare acestei inițiative, în Codul Canoanelor din 1983, care îndrumă
astăzi Biserica Catolică de rit latin, a fost introdusă legislația privind sanctuarele.
Acestea sunt definite drept locuri sacre de pelerinaj, centre însuflețite de viață
creștină intensă, care întrețin practica liturgică și sacramentală și cultivă exprimarea
devoțiunilor223.
Asissi, Loreto, Czestochowa, Santiago, Roma, mormintele martirilor, locurile
unor apariții, toate acestea sunt locuri ce oferă o învățătură proprie și propun un
drum de credință. Înainte de a fi semn al unui fapt miraculos, locurile sfinte
reprezintă esența unui drum de credință ce poate fi descoperit într-o apariție
miraculoasă, în viața unui sfânt sau în tradiția populară care s-a dezvoltat ulterior.
Odată cu organizarea Zilelor Mondiale ale Tineretului, ținta pelerinajelor a căpătat noi semnificații. Astfel ea nu mai reprezintă în mod necesar un sanctuar în sensul tradițional, un loc unde să se facă memoria prezenței divinului ci devine spațiul unde se poate participa la o întâlnire profetică a tinerilor care vor să facă din viața lor și din experiența eclesială un sanctuar viu.
Atmosfera de rugăciune și de sărbătoare, spiritul de comuniune și de fraternitate, fac ca Dumnezeu să fie prezent iar tinerii – și nu numai ei – pot să constate cu toții că Domnul vine pentru ca toți cei ce-L caută cu inimă sinceră “viață să aibă și din belșug să aibă”224. Ei primesc în mod direct un nou mandat: “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi”225.
222 Nu se întâlnesc referiri la sanctuare nici în Codul Canonic din 1917, nici în documentele CV II și nici în
instrucțiunile cu privire la o devoțiune corectă față de Maria date de către Papa Paul VI în exortația
apostolică Marialis Cultus.
223 Cf. CIC, can. 1230-1234.
224 Cf. In. 10, 10.
225 Cf. In. 20, 21.
107
Adevăratul sanctuar devine omul cu problemele sale și cu așteptările sale
pentru viitor, acel om care este chemat să se alăture pe calea pe care Biserica
pășește spre întâlnirea cu Domnul Înviat. Sanctuarul devine poporul, chemat să
răspândească Evanghelia în întreaga lume: “Voi fi lor Dumnezeu și ei vor fi poporul
Meu”226.
Intrarea într-un loc sfânt trebuie pregătită cu mare atenție, întrucât aceasta
are o semnificație deosebit de profundă, aceea a “trecerii de la păcat la har”227.
Pentru a da o formă expresivă sensului religios al sosirii la destinație, este
recomandabil să se parcurgă pe jos o anumită porțiune, chiar scurtă, “pecetluită” în
fața sanctuarului printr-un adecvat ”rit al pragului”, semn de evanghelică
întâmpinare și de bun-venit228.
Orice intrare presupune trecerea unui prag, pătrunderea printr-o poartă, reală
sau chiar imaginară. Din punct de vedere simbolic, poarta indică o atitudine de
deschidere sau de închidere, de primire sau de refuz, de închidere sau de eliberare.
Ea presupune, în același timp, “libertatea de a alege și curajul de a renunța la
ceva”229. Pragul este și hotarul, granița care distinge și opune două lumi și locul
paradoxal în care aceste lumi comunică, în care se poate înfăptui trecerea din
lumea profană în cea sacră230. Un astfel de “prag” spre un loc sfânt se cere trecut
sub îndrumarea Spiritului, după o necesară purificare a inimii și a minții: a trece
“dincolo” printr-o astfel de poartă înseamnă a mărturisi că Isus Cristos este Domnul,
întărindu-ne credința în El pentru a trăi viața nouă pe care El ne-a dat-o231.
Există o bogată tradiție biblică și în special evanghelică care se referă la imaginea “porții”232 și la așteptata bătaie în ușă a Domnului: “Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine”233.
Poarta îl reprezintă pe însuși Cristos, iar trecerea pragului său reprezintă
unica posibilitate de mântuire: “«Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce nu intră pe ușă,
în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur și tâlhar. Iar cel ce intră prin ușă este
păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide și oile ascultă de glasul lui, și oile sale le
226 Cf. Evr. 8, 10.
227 Cf. IM 8 (EV 17, nn. 1677-1721).
228 Cf. CEI, “Venite, saliamo sul monte del Signore”.
229 Cf. IM 8 (EV 17, nn. 1677-1721).
230 Cf. Mircea Eliade, op. cit., p.25.
231 Cf. IM 8 (EV 17, nn. 1677-1721).
232 Cf. Mt. 16, 18 ș.u.; Lc. 13, 24 ș.u.; In. 1, 51; 10, 9; 20,19; Apoc. 21, 12-29. 233 Cf. Apoc. 3, 20.
108
cheamă pe nume și le mână afară. Și când le scoate afară pe toate ale sale, merge
înaintea lor, și oile merg după el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin, ele nu
vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor». Această pildă le-
a spus-o Isus, dar ei n-au înțeles ce înseamnă cuvintele Lui. A zis deci iarăși Isus :
«Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt ușa oilor. Toți câți au venit mai înainte de
Mine sunt furi și tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt ușa: de va intra cineva prin
Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla. Furul nu vine decât ca să
fure și să junghe și să piardă. Eu am venit ca viață să aibă și din belșug să aibă»”234.
Intrarea într-un sanctuar are așadar o mare valoare spirituală întrucât certifică o orientare a pelerinului spre Cristos, evidentă și de nesuprimat, și care îi permite acestuia să-L poată cunoaște intim pe Mântuitorul, să rămână alături de El, să aibă o relație profundă și personală cu El.
Pătrunderea în spațiul sacru trebuie să favorizeze totodată o atitudine deschisă față de ospitalitate, toleranță și convivialitate fraternă, sub semnul lui “Cristos oaspete”, primit, vizitat și ajutat în aproapele aflat în nevoie235.
D. Întoarcerea la viața cotidiană și perioada de după pelerinaj
Încheierea pelerinajului reprezintă un moment de mare intensitate și care îi marchează profund pe pelerini. Pentru a exprima semnificația acestuia se poate recurge la imaginea Ierusalimului ceresc spre care tânjește sufletul pelerinului și al celui ce străbate “valea de lacimi”. În timp ce pelerinul se îndepărtează de locul sanctuarului unde a trăit o intensă experiență religioasă, în sufletul său începe să se manifeste tot mai puternic dorul de a rămâne permanent alături de Domnul, în locul teofaniei Sale: ”Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii și El va sălășlui cu ei și ei vor fi poporul Lui și însuși Dumnezeu va fi cu ei”236.
Încheierea pelerinajului accentuează astfel nevoia întoarcerii. Nostalgia și
emoția se transformă în propunere de a da experienței trăite continuitate în timp și
de a revedea locul revelației iubirii lui Dumnezeu. Însuși Sfântul Părinte Papa Ioan
Paul II, vorbindu-le celorlalți pelerini prezenți la Lourdes în 1983 cu prilejul sărbătorii
Înălțării cu trupul la cer a Preacuratei Fecioare Maria, le mărturisea regretul și
nostalgia pe care le simte când trebuie să părăsescă un astfel de loc de har, dar și
234 Cf. In. 10, 1-10.
235 Cf. Mt. 25.
236 Cf. Apoc. 21, 3.
109
bucuria inexprimabilă și care nu se poate șterge tot restul vieții237. Fără a vrea în
vreun fel să încurajeze atitudini sentimentale și emotive, etapa încheierii
pelerinajului reprezintă de fapt un moment de ”rămas bun”, bogat în rezonanțe și
convingeri. Drept urmare, încheierea pelerinajului la locul sfânt este recomandabil
să se facă printr-un scurt ritual în care, pe lângă tradiționala binecuvântare a
pelerinilor238, li se oferă acestora o ultimă învățătură și un salut evanghelic.
Întoarcerea la viața cotidiană este adeseori faza cea mai delicată a
pelerinajului, cea mai entuziasmantă și poate cea mai puțin pregătită, și, din acest
motiv, este necesar să fie urmărită și cultivată în semnificațiile sale cele mai
relevante.
Cea dintâi dintre aceste semnificații este dată de sensul recunoștinței interioare ce se manifestă într-o atitudine de liniște, de pace, de acceptare a voii lui Dumnezeu. Chiar dacă pelerinul nu a primit darul dorit, el va primi o anume satisfacere a propriilor nevoi și va experimenta prezența lui Dumnezeu ca Domn și Tată, prieten și binefăcător.
Tot în această etapă se dezvăluie și darul întăririi credinței și vieții creștine,
ca și consecință a vizitei făcute la locul sfânt. Pelerinul se recunoaște pe sine ca
obiect al harului și binecuvântării primite din partea lui Dumnezeu. În întoarcerea sa
la viața obișnuită, el se știe însoțit în permanență de prezența binevoitoare a Tatălui
și poate să-și înfrunte responsabilitățile cu o conștiință superioară, cu o capacitate
mai mare de a da mărturie creștină și cu un sporit elan misionar. Povestirea
experiențelor trăite în pelerinaj reprezintă un adevărat cântec de credință,
concretizat în împărtășirea unei imense bucurii și vestirea mântuirii.
Unii participanți se entuziasmează la început însă apoi, la contactul cu vechea realitate, se lasă din nou absorbiți de aceasta. A nu acorda atenția cuvenită pelerinilor în faza următoare întoarcerii acasă din pelerinaj reprezintă, din punct de vedere pastoral, o mare greșeală.
În pregătirea pastoralei pelerinajului este nevoie de sensibilitate și
creativitate, astfel încât întâlnirea cu o experiență de credință autentică să sprijine
interiorizarea necesară și să favorizeze schimbarea vieții pelerinilor. În acest scop
trebuie prevăzute în mod programat indicații în ceea ce privește prelungirea
237 Cf. PP Ioan Paul II, «Adieux aux pèlerins» (15 aug. 1983), în Ouvrez vos portes au Rédempteur, Éd. du
Centurion, Paris, 1983, p. 80.
238 Cf. Rituale Romano, Benedizionale – “Benedizione al termine del pellegrinaggio”, nn. 333-344, Libreria
Editrice Vaticana, 1992.
110
pelerinajului, pentru a da naștere unui itinerariu interior care să străpungă rutina zilnică a vieții personale și eclesiale. Trebuie favorizată mai ales înmulțirea unor atitudini permanente de viață care să fie deschise spre perspectiva escatologică a existenței, fapt ce conduce spre a nu absolutiza timpul prezent și bunurile pământești, ci spre a le considera în lumina fără de sfârșit a împărăției lui Dumnezeu, care ne revelează valoarea dar și vremelnicia lor.
După cum comunitatea creștină a avut un rol esențial în pregătirea pelerinajului, tot astfel ea trebuie să se pună și în serviciul pelerinului ce se întoarce acasă încărcat cu o experiență profundă în plan spiritual. Comunitatea din care pelerinul a pornit este chemată să-l primească la întoarcerea din pelerinaj și să-l susțină, folosind în beneficiul întregii comunități încărcătura spirituală pe care acesta a adus-o cu el și care reprezintă o adevărată bogăție.
Sărbătorile Fecioarei Maria pot reprezenta o ocazie potrivită pentru întâlnirea
pelerinilor care au vizitat un sanctuar marian239, iar pentru pelerinii care au fost în
Țara Sfântă poate fi una din sărbătorile din perioada Crăciunului sau a Paștelui.
Convocarea pelerinilor la unele întruniri sau “mese rotunde” după pelerinaj este o bună ocazie de a se constata modul în care ei trăiesc și aplică experiența pelerinajului trăit în viața de zi cu zi. În cadrul unor asemenea întâlniri, participanții sunt invitați să le împărtășească celorlalți pelerini sentimentele și emoțiile trăite, precum și propunerile pe care și le-au făcut. Îndrumătorul spiritual are posibilitatea să intervină în discuție pentru a le propune pelerinilor acțiuni concrete pentru perioada ulterioară pelerinajului, oferindu-le un sprijin concret pentru a putea persevera în propunerile pozitive pe care aceștia și le-au făcut.
În concluzie, afirmația ”Pelerinajul nu se termină niciodată”, exprimă un
adevăr profund și care implică. Indiferent de etapa pelerinajului, este necesar să se
aibă permanent în vedere că pelerinajul transformă viața omului și acesta,
întorcându-se dintr-o experiență de mare intensitate la locurile și la lucrurile
dinainte, nu va mai fi același de la plecare și nu va mai putea trăi la fel ca înainte240.
239 De exemplu, pentru pelerinii care au fost la Lourdes poate fi semnificativă data de 11 februarie (când se
sărbătorește prima apariție a Mariei – Neprihănita Zămislire – la stânca Massabielle, în anul 1858).
240 Cf. Card. Paul Poupard, Grande Dizionario Delle Religioni, Citadela Editrice, Edizioni Piemme, p. 1603.
111
Pelerinajul se înscrie în istoria personală și comunitară ca fiind un eveniment ce se continuă în timp, orientând alegerile ulterioare conform stilului discipolilor din Evanghelie.
Pelerinii poartă cu ei un entuziasm reînnoit, o credință mai profundă, dorința de a mărturisi bucuria trăită, disponibilitatea de a înfrunta cu curaj viața vestind tuturor Evanghelia, fiind încredințați că Domnul le va răsplăti însutit celor ce acceptă să-L urmeze: “Oricine a lăsat case sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarine, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și va moșteni viața veșnică”241.
Pelerinajul reușește să îndepărteze din viața omului certitudinile efemere, îl împinge spre ascultarea vocii profunde a inimii aflate în permanentă căutare de Dumnezeu. Pelerinajul este un semn al credinței celui care caută să găsească un răspuns la întrebările sale și pentru aceasta pornește pe un drum ce-l face să-și deschidă sufletul în fața speranței realităților eterne.
Pelerinajul credinței conduce totdeauna spre întâlnirea celui ce este Calea, Adevărul și Viața, chiar dacă nu este întotdeauna ușor de recunoscut. Asemenea discipolilor pe drumul spre Emaus, Domnul li se alătură și astăzi pelerinilor de-a lungul drumului, explicându-le Scripturile.
241 Cf. Mt. 19, 29.
112
Capitolul V
LOCUL PELERINAJELOR ÎN PASTORAȚIA BISERICII
V.1 PELERINAJUL, INSTRUMENT EFICACE AL PASTORAȚIEI
V.2 PELERINAJUL ȘI “NOUA EVANGHELIZARE”
V.3 PELERINAJUL – CADRU AL PASTORAȚIEI SACRAMENTARE
Capitolul V
LOCUL PELERINAJELOR ÎN PASTORAȚIA BISERICII
V.1 PELERINAJUL, INSTRUMENT EFICACE AL PASTORAȚIEI
În zilele noastre Biserica este chemată la o ”convertire pastorală”, și în acest sens se cer idei noi și un stil nou și în ceea ce privește pastorala pelerinajelor242, pentru a putea înainta cu mai mult curaj în vestirea Evangheliei, în sădirea credinței, în dialog și primire conform spiritului fericirilor.
Acest lucru se impune și mai puternic de faptul că mulți oameni au ocazia de a participa – prin intermediul pelerinajelor – la o experiență de credință la care adeseori nu reușesc să ajungă altfel.
Lumea turismului are nevoie de noi “misionari”, “cateheți” și “mărturisitori” și așteaptă ca Biserica, în dedicarea sa generoasă la mandatul evanghelizării, să nu considere turismul drept o chestiune marginală, ci să-l socotească printre “locurile” misiunii sale, ca un “nou Areopag” al operei sale de mântuire243.
”Extinderea fenomenului mobilității umane, și mai exact a turismului, este o
realitate. În loc să cedați senzațiilor de neliniște și imposibilitate, pentru că voi
percepeți – mai bine decât alții – cum omenirea din zilele noastre, în mișcare, are
tendința de a ocoli influențele și structurile reprezentate de instituțiile tradiționale,
civile și religioase, rămâneți fermi, perspicace, activi și inventivi! Voi sunteți Biserica!
Biserica ce trebuie să aprofundeze, fără răgaz, realitatea crescândă și în continuă
schimbare a turismului. Cu simpatie și claritate este necesar să se aprofundeze
cunoașterea aspectelor economice, politice, sociologice, psiho-sociologice ale
turismului actual, pentru a contribui, în mod rațional și competent, la promovarea
adevăratelor valori ale turismului, și pentru a răspândi, puțin câte puțin, în opinia
publică, o etică a turismului. Pentru că turismul este făcut pentru om și nu omul
pentru turism. Munca voastră cere delicatețe, curaj și perseverență. Dar ce bucurie
242 Cf. CEI, “Venite, saliamo sul monte del Signore”.
243 Biroul Național al CEI pentru Pastorala timpului liber, turismului și sportului [în următoarele citări BNCEI],
Doc. «Il popolo di Dio in camino – Sussidio per la celebrazione del “Giubileo degli operatori e dei lavoratori
del turismo”», (1999), n. 6. Documentele oficiale ale CEI pot fi consultate pe site-ul internet:
www.chiesacattolica.it/cci_new/PagineCCI/index.jsp?idPagina=3
113
este să contribui la eliberarea acestei noi lumi a turismului de multiplele sale ambiguități, pentru a-i da un aspect uman și creștin!”244.
Se impune asigurarea condițiilor necesare stabilirii și desfășurării unui program corespunzător de cateheză itinerantă, sincronizat cu pastorala organică a Bisericii locale, și care să aibă un conținut adecvat în ceea ce privește adevărurile de credință, practicile de celebrare și exigențele morale.
Documentul Pelerinajul la Marele Jubileu al anului 2000, aprobat de Papa Ioan Paul II, lansa o invitație Conferințelor Episcopale din fiecare țară de ”a trasa liniile pastorale cele mai adecvate diferitelor situații și de a institui structurile pastorale necesare pentru realizarea acestora”245.
Atenția strategiei pastorale trebuie să se îndrepte asupra persoanelor reale, cu propria lor subiectivitate, condiție socială și nevoie de Dumnezeu. Este necesar ca strategia pastorală a pelerinajelor să țină seama de vârsta pelerinilor (copii, tineri, adulți, persoane în vârstă), să-i aibă în vedere mai cu seamă pe cei săraci, bolnavi, persoanele cu handicap, și pe cei aflați în situații de sărăcie extremă și marginalizare umană și religioasă.
Pastorala pelerinajelor este chemată de asemenea să descopere forme și modalități care să știe să-i poată oferi fiecărei persoane ce-și manifestă disponibilitatea o experiență de credință autentică în mărturia carității.
Este așadar nevoie urgentă de modele de pelerinaj care să prevadă modalități originale de vestire a Evangheliei. Elaborarea și răspândirea unor astfel de modele cade în responsabilitatea Bisericilor locale, a comunităților creștine, a asociațiilor laice, a operatorilor din turismul specializat în pelerinaje.
Noul model de pelerinaj ia naștere din conștiința centralității cuvântului lui
Dumnezeu, dintr-o puternică ancorare eclesială și printr-o valorificare
corespunzătoare a evenimentelor sacramentale, pentru a deschide oportunități
favorabile catehizării adulților și tinerilor, conform acelei viziuni pastorale care
poziționează pelerinajele la noile frontiere ale misiunii, răspândirii credinței, din
activarea deplină a subiectelor eclesiale, din îndatorirea față de caritate și dreptate.
Pastorala pelerinajului nu trebuie să creeze fragmentări care ar dăuna
pastoralei generale ci este nevoie ca, printr-o integrare perfectă, ea să sugereze
modalități potrivite prin care să se realizeze acțiuni particulare în concordanță cu
244 Ioan Paul II, «Discurs la cel de-al 2-lea Congres Mondial al Pastoralei Turismului» (10 nov. 1979). 245 Cf. CPPMI, «Il Pellegrinaggio nel Grande Giubileo…», n. 32 (EV 17, nn. 600-675).
114
argumentele generale. Complexitatea acțiunii pastorale subliniază necesitatea unei colaborări strânse între diverse componente eclesiale, așa-numita ”transversalitate” pastorală fiind o condiție pentru obținerea unui rezultat pozitiv246.
Chiar dacă o asemenea perspectivă nu este ușor de pus în practică, este necesar ca ea să fie percepută, însușită și transpusă în modele concrete și eficiente de colaborare încredințate responsabilității Bisericilor locale. Acestora le revine de fapt sarcina de a imprima un elan creator și pregătitor modalităților de prezență și de acțiune concretă a credincioșilor în societate, în cultură și în istorie. Biserica locală are rolul de a ghida și a orienta pastorala pelerinajului în ceea ce privește finalitățile, mijloacele, resursele și operatorii.
Biserica este chemată așadar să promoveze inițiative ce privesc aspecte cruciale precum: întărirea credinței, zelul în practica religioasă, coerența etică, implicarea activă în societate, angajamentul pentru o mai strânsă legătură între credință și viață și atenția solidară acordată săracilor.
Pelerinul nu poate sta deoparte de contradicțiile prezente în societatea contemporană, nu poate rămâne surd la strigătul celor ce suferă nedreptăți în diferite părți ale lumii, nu poate fi indiferent față de tot mai marea marginalizare a credinței în viața cotidiană și în cultură.
În această perspectivă, pelerinajele au un rol important în desăvârșirea educației spirituale a oamenilor, în răspândirea unei atitudini de deschidere a oamenilor către lume, în corectarea unor concepții și mentalități neconforme cu mărturia evanghelică, pentru a relua cu o vigoare înnoită vestirea lui Isus Cristos și a Evangheliei Sale ca unică mântuire a lumii.
V.2 PELERINAJUL ȘI “NOUA EVANGHELIZARE”
În zilele noastre pelerinajul capătă o nouă semnificație și poziționare în cadrul
manifestărilor religioase, inserându-se într-o concepție diferită despre viață, și în
consecință cunoaște modificări ale componentelor sale: destinații, circumstanțe și
atitudini interioare. Apar modificări și în ceea ce privește numărul și calitatea
246 Cf. CEI, “Venite, saliamo sul monte del Signore”, n. 22.
115
participanților, structurile și instrumentele organizatorice, posibilitățile de găzduire, desfășurarea vizitelor247.
Biserica subliniază obligația organizării și precizării metodelor de
evanghelizare, pentru o stimulare și purificare a acțiunii evanghelizatoare care să o
readucă la fundamentul său original și spiritual, la misterul lui Dumnezeu248, precum
și necesitatea regândirii conținuturilor, metodelor și stilurilor de pelerinaj, așa cum
acesta este poziționat și trăit în pastorala obișnuită a comunității creștine. Papa Ioan
Paul II atrăgea atenția în mod special asupra a două aspecte, anume dinamismul
conversiunii pastorale – ca și cale de reînnoire – și curajul misiunii249.
Înregistrarea unui fenomen important de reîntoarcere la practicarea pelerinajelor, atât în forma lor tradițională cât și în multe alte variante, ridică astăzi întrebări profunde în fața conștiinței credincioșilor. Se înregistrează o însemnată disponibilitate pentru pelerinaj din partea comunităților de credincioși, cu experimentarea unei spiritualități fecunde în conștiința credincioșilor luați individual, însă în același timp se remarcă o insuficientă introducere a acestui instrument în ansamblul activităților pastorale obișnuite.
Se impune așadar o cercetare aprofundată a situației pastoralei pelerinajului în Biserică, fiind oportună o verificare, prin date și mărturii, a posibilităților unor propuneri care să aducă îmbunătățiri situației actuale, și care să sprijine această expresie particulară de credință să devină tot mai potrivită pentru a răspunde nevoilor specifice ale societății contemporane.
În condițiile lipsei unui centru eclesial de promovare a pelerinajelor – la nivel național -, care să dispună de o competentă calitate organizatorică, pastorală și spirituală, sunt încă răspândite experiențe de pelerinaj, mai cu seamă la nivel parohial, cu frecvență modestă sau doar sporadice și cu implementare insuficientă în ceea ce privește căile de evanghelizare, de cateheză, de acțiune liturgică, de serviciu al carității și de responsabilitate eclesială.
Este nevoie de o reînnoită deschidere și o mai profundă conștiință asupra
acestei străvechi și nobile tradiții creștine, care trebuie astăzi actualizată conform
exigențelor și așteptărilor Bisericii, făcând să sporească, în funcție de misiunea sa,
247 ibidem.
248 Asemblée Pléniere de l’Épiscopat Français – Lourdes 1985, Doc. «Quelle évangélisation pour l’Europe?» în
Les Véritables Disciples – L’évangélisation en Europe. Vatican II vingt ans apres. La vie religieuse, Éd. du
Centurion, Paris, 1985, pp. 42-48.
249 Intratext Digital Library, CEI, Doc. «Con il dono della carità dentro la storia», II Edizione IntraText CT,
Copyright Èulogos 2002, www.intratext.com/X/ITA0028.htm.
116
tot ceea ce reprezintă patrimoniul său viu și prețios. Pelerinajul se situează în mod
necesar în orizontul «noii evangelizări» și, în contextul amplu și dinamic al zilelor
noastre, trebuie susținut de o riguroasă viziune teologico-biblică, de o programă
pastorală inteligentă și de o evidentă valență culturală, astfel încât să fie un
instrument adecvat și eficient de vestire a Evangheliei către cele mai diverse
categorii de persoane, către cei ce au cea mai mare nevoie de lumină, consolare și
speranță.
Pelerinajul reclamă o grijă pastorală deosebită, mai ales în ceea ce privește modurile de manifestare a religiozității populare. Pentru a avea o mai mare eficiență pastorală, pelerinajul trebuie să țină seama de contextul general al vieții de zi cu zi a pelerinilor, fiind importantă oferirea unor indicații concrete în perspectiva noii evanghelizări250. În pelerinaj își află expresia exigențe de mare relevanță umană și religioasă, acesta fiind semnul unei conștiințe în căutare, al unei dorințe de schimbare interioară, al unei nevoi de mângâiere și de speranță.
În zilele noastre se remarcă tot mai puternic capacitățile pastorale ale pelerinajului și este nevoie de o adâncă reflecție eclesială pentru a răspunde, în funcție de sensibilitățile și necesitățile religioase ale credincioșilor, printr-o inițiativă pastorală adecvată acestei experiențe spirituale particulare.
Acțiunea pastorală trebuie să evidențieze raportul dintre angajamentele vieții cotidiene și scopul ultim al existenței omului, sensul ființării, al neîmplinirii și provizoratului, necesitatea înălțării omului spre Dumnezeu, Tatăl atotținătorul. În acest sens, pelerinajul contribuie la realizarea unei legături între viață și credință, la acceptarea voii lui Dumnezeu și la solicitudine față de aproapele nostru în orice împrejurare, la o trăire plină de seriozitate și la împărtășire solidară.
V.3 PELERINAJUL – CADRU AL PASTORAȚIEI SACRAMENTARE
Pelerinajul reprezintă o experiență religioasă autentică, un răspuns
satisfăcător la dorul adânc al omului după acea condiție finală oferită de adevărata
patrie251 – ”Cetatea sfântă”252 – al cărei fundament este Cristos și al cărei zid ”are
250 Cf. PP Ioan Paul II, «Discorso ai direttori diocesani francesi di pellegrinaggi» (17 oct. 1980), în Insegnamenti
di Giovanni Paolo II, III/2, pp. 894-897.
251 Cf. Evr. 11, 14.
252 Cf. Apoc. 21, 2.
117
douăsprezece pietre de temelie și în ele douăsprezece nume, ale celor doisprezece apostoli ai Mielului”253, cetatea în care ”moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere”254 și a cărei ”făclie este Mielul”255.
Apropierea din această perspectivă de pelerinaj înseamnă trăirea autentică și eficace a prezenței lui Dumnezeu și a mântuirii sale256. Pelerinajul este un eveniment intens care permite înțelegerea caracterului provizoriu al lumii actuale și totodată anticiparea destinului de la sfârșitul veacurilor, pregustarea bunătăților pregătite oamenilor în patria cerească.
Acest contact cu realitatea divină, transcendentă și salvifică, își atinge punctul cel mai înalt în participarea pelerinilor la riturile sacramentale. Etapă ultimă a pelerinajului lui Dumnezeu pentru a ajunge la om, sacramentul este gestul eclesial cel mai deplin al întâlnirii omului cu Dumnezeu257.
În cadrul pelerinajelor, sacramentele cel mai frecvent celebrate sunt cele ale Pocăinței și Euharistiei – în care Cuvântul își găsește cea mai densă și eficientă actualizare258. Celelalte sacramente – Botezul, Mirul, Maslul, Preoția și Căsătoria –
pot fi celebrate fie în situații deosebite, spontane, fie în cadrul unor pelerinaje cu un specific particular.
Referindu-se la lumea din ziua de azi, Sf. Părinte Papa Ioan Paul II semnala
“răspândirea fenomenului de slăbire a conștiinței păcatului și, prin urmare, importanța sacramentului pocăinței în societatea contemporană”, vorbind și despre “misterul Crucii, mister ce aduce la lumină tragedia păcatului și, în același timp, proclamă forța eliberatoare și vindecătoare a harului dumnezeiesc”.
Una din temele fundamentale care trebuie neapărat abordată în mod repetat
de către îndrumătorul spiritual în cadrul pelerinajului o constituie Vestea cea Bună,
îndurarea lui Dumnezeu față de oameni, care sunt creația Sa, lucrul mâinilor Sale.
Tatăl nostru ceresc este Îndurare și Iubire. Evanghelia după Luca ne oferă o
serie de imagini și parabole despre Dumnezeu, din care rezultă că El îi iubește și pe
cei păcătoși și nu ezită să meargă după ei pentru a-i întoarce de pe calea greșită pe
253 Cf. Apoc. 21, 14.
254 Cf. Apoc. 21, 4.
255 Cf. Apoc. 21, 23.
256 Cf. Sacra Congregazione del Concilio [în următoarele citări SSC], Decr. «Norme che debbono regolare i devoti pellegrinaggi dei fedeli diretti ai più insigni santuari» (AAS XXVIII, 1936, ser. II, vol. III, pp. 167-168). 257 Cf. CEI, “Venite, saliamo sul monte del Signore”.
258 Cf. CPPMI, «Sanctuarul: amintire…».
118
care au apucat259. În cea dintâi epistolă adresată lui Timotei, Sf. Pavel subliniază
faptul că Isus Cristos a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoși260.
Toți pelerinii trebuie ajutați să înțeleagă că odată ce reușesc să-și
recunoască și să-și condamne păcatele proprii – precum minciuna, adulterul,
contracepția, iubirea de avere, batjocorirea sau asuprirea aproapelui și altele asemenea – ei pot fi ajutați să iasă din Întuneric la Lumină, în baza promisiunii că Tatăl Nostru nu ne va părăsi niciodată și nu va abandona până la sfârșit nici-un păcătos. Pornind în pelerinaj spre un sanctuar, pelerinii pornesc de fapt spre templul lui Dumnezeu cel viu, spre locul alianței de viață cu Acesta iar harul sacramentelor are puterea de a-i elibera din păcat și de a le da forța de a reîncepe viața cu prospețime și bucurie nouă în inimă.
Parabola evanghelică despre “Fiul Risipitor” este numită adesea, de către cei dintâi Părinți ai Bisericii, “Povestea Tatălui Risipitor”, deoarece această parabolă subliniază mai degrabă rolul Tatălui Ceresc, Îndurător și Iubitor, decât îndărătnicia fiului. “Dimensiunea Mistică” a iertării este exprimată de Sf. Isaac de Stella261: “Și cum tot ceea ce-i aparține Tatălui îi aparține și Fiului, întrucât prin natură ei sunt una, tot așa Mirele (Cristos) i-a dat Miresei (Biserica) tot ce avea și El s-a împărtășit cu tot ce a fost al ei. El a făcut ca ea să fie una cu Sine și cu Tatăl… Astfel că ea (Biserica) are prerogativele de a ierta păcatele, ceea ce constituie rațiunea poruncii: «Mergi de te arată preotului»262. Biserica nu este capabilă să ierte vreun păcat fără Cristos, iar Cristos nu este dispus să ierte nici un păcat fără Biserică … Nu distruge întregul Cristos separând capul de trup, întrucât Cristos nu este deplin fără Biserică, nici Biserica nu este deplină fără Cristos”.
Omul este chemat să facă o alegere liberă între a rămâne condiționat de
păcat și a dobândi libertatea iertării. Cel mai adesea, pelerinul pornește la drum
spre sanctuar având dispoziția de a cere harul iertării și de aceea trebuie ajutat să
se deschidă Tatălui, “bogat în milostivire”263, în adevăr și în libertate, deplin conștient
și responsabil, astfel încât din întâlnirea harului să izvorască o viață cu adevărat
259 Lc. 15.
260 Cf. 1 Tim. 1, 15.
261 Născut în jurul anului 1100 d.C., Isaac a intrat în Mănăstirea Cisterciană de la Citeaux, din apropiere de
Dijon, Franța, în primii ani ai ordinului cistercian. Contemporan cu Sf. Bernard de Clairvaux, Isaac a devenit
abate al mănăstirii cisterciene de la Stella unde a fost renumit pentru sfințenia sa și pentru învățăturile date
călugărilor săi pentru a-i ajuta să înainteze în viața spirituală. A murit în anul 1169 d.C.
262 Mc. 1, 44; cf. Mt. 8, 4.
263 Cf. Ef. 2, 4; Ioan Paul II, Scris. enc. «Dives in misericordia», 30 nov. 1980 [în următoarele citări DM], n. 1
(EV 7, nn. 857-860).
119
nouă264. O liturgie penitențială comunitară corespunzătoare va putea ajuta la trăirea mai bună a celebrării personale a sacramentului pocăinței, care “este mijlocul de a-l sătura pe deplin pe om cu acea dreptate care provine de la Răscumpărătorul însuși”265. Locurile în care se desfășoară această celebrare trebuie pregătite corespunzător, pentru a favoriza reculegerea266.
Întrucât “iertarea, dar gratuit al lui Dumnezeu, implică drept consecință o
schimbare reală a vieții, o eliminare progresivă a răului interior, o reînnoire a
existenței proprii”, organizatorii pelerinajelor și în special îndrumătorii spirituali
trebuie să favorizeze în toate formele posibile perseverența pelerinilor în roadele
Spiritului. O atenție specială trebuie acordată indulgenței – expresie a “darului total
al milostivirii lui Dumnezeu” – prin care “păcătosului căit, i se iartă pedeapsa
temporală pentru păcatele deja iertate în ceea ce privește vinovăția”267. În experiența profundă a “împărtășirii sfinților”, pe care pelerinul o trăiește în sanctuar, îi va fi mai ușor să înțeleagă “cât poate ajuta fiecare pe ceilalți – vii sau răposați – pentru a fi tot mai intim uniți cu Tatăl ceresc”268.
În ceea ce privește Euharistia, pelerinii trebuie conștientizați că ea reprezintă
un eveniment de har în care “este cuprins tot binele spiritual al bisericii”269. Prezența
euharistică a Domnului Isus în sanctuare poate fi adorată nu numai individual ci și
de către toate grupurile de pelerini prin acte speciale de pietate pregătite cu multă
grijă, cu convingerea că “Euharistia conține și exprimă toate formele de
rugăciune”270.
Celebrarea sacramentelor în cadrul pelerinajelor poate astfel să favorizeze convertirea inimii și sfințenia vieții, experimentând harul comuniunii și al unității dăruite de Domnul.
264 Cf. CPPMI, «Sanctuarul: amintire…», n. 11.
265 Cf. PP Ioan Paul II, Scris. enc. «Redemptor hominis» (4 mar. 1979), [în următoarele citări RH], n. 20 (EV 6, nn. 1251-1256).
266 Trăsăturile fundamentale în privința catehezei și celebrării sacramentului Reconcilierii, cf. Ioan Paul II, Exort.
apost. postsinodală «Reconciliatio et paenitentia», 2 dec. 1984 (EV 9, nn. 1075-1207).
267 Cf. IM (EV 17, nn. 1677-1721)
268 Cf. Paul al VI-lea, Constit. apost. «Indulgentiarum doctrina», 1 ian. 1967 (EV 2, nn. 921-955).
269 Cf. CV II, Decr. «Presbyterorum ordinis», 7 dec. 1965 [în următoarele citări PO], n. 5 (EV 1, 1252-1256).
270 Catehismul Bisericii Catolice [în următoarele citări CBC], n. 2643; cf. Paul VI, Scris. enc. «Mysterium fidei»
[în următoarele citări MF], 3 sept. 1965 (EV 2, nn. 406-443); Congr. pentru Cultul Divin [în următoarele citări
CCD], Instr. «Inaestimabile donum», 3 apr. 1980 (EV 7, nn. 288-323); cf. CPPMI, «Sanctuarul: amintire…»,
n. 11.
120
CONCLUZII
CONCLUZII
“Călători suntem noi înaintea Ta și pribegi, ca toți părinții noștri!”271. Prin aceste cuvinte, rostite de regele David înaintea lui Dumnezeu, este schițat profilul omului, nu doar al omului biblic ci al fiecărei creaturi umane.
“Drumul” devine un simbol al existenței exprimate printr-o multitudine de acțiuni precum plecarea și întoarcerea, intrarea și ieșirea, coborârea și urcușul, mersul și oprirea pentru odihnă.
Pelerinajul, semn al condiției discipolilor lui Cristos în această lume272, a jucat
întodeauna un rol important în viața creștinilor care, de-a lungul veacurilor, pentru a-
și manifesta credința au pornit la drum spre locurile ce aminteau de viața
pământească a Mântuitorului, spre locurile de care s-au legat momente importante
din istoria Bisericii sau spre diverse sanctuare, locuri de venerare a Preasfintei
Fecioare sau a marilor sfinți ce au oferit un exemplu deosebit de credință și de trăire
creștinească.
Se poate spune că pelerinajul a caracterizat întreaga existență a poporului lui Israel, începând cu chemarea lui Avraam273, continuând cu Isac și Iacov și marele pelerinaj exodic spre țara promisă, până la pelerinajele spre Templul din Ierusalim cu ocazia celor trei mari sărbători iudaice.
Isus Cristos și-a făcut intrarea în istorie definindu-se “Calea, Adevărul și
Viața”274, asumându-și încă de la început drumul omenirii și al poporului său,
“unindu-se într-un anume fel cu fiecare om”275. Pelerinajul pământesc al lui Isus,
început încă din pruncie când a fost purtat de Maria și Iosif la templul din Sion
pentru a fi închinat Domnului, nu s-a sfârșit odată cu răstignirea sa pe crucea de pe
Golgota ci a trecut dincolo de moarte, pătrunzând în veșnicie și în misterul lui
Dumnezeu. Ultima etapă a pelerinajului său o constituie înălțărea sa spre Casa
Tatălui pentru a ne pregăti un loc unde să putem petrece alături de El276.
271 1 Paral. 29, 15.
272 Cf. LG, n. 49.
273 Cf. Fac. 12, 1-4.
274 In. 14, 6.
275 Cf. RH, n. 18.
276 Cf. In. 14, 2-3.
121
În comuniune cu Domnul său, Biserica – popor mesianic ce depășește timpurile și frontierele – este “prezentă în lume și totodată pelerină”277 spre cetatea veșnică ce ne așteaptă278, acea Împărăție a cărei prezență este deja actuală în toate colțurile lumii ce au primit sămânța cuvântului lui Cristos279, fiind chiar udate de sângele martirilor, mărturisitori ai Evangheliei. Natura pelerină a Bisericii dezvăluie un aspect trinitar: își are izvorul în misiunea lui Cristos “trimis de Tatăl”280 și este condusă pe urmele acestuia de către Spiritul Sfânt.
Biserica pelerină este și misionară281, în virtutea mandatului dat de Cristos –
“Mergând, învățați toate neamurile”282 -, viaticul și bogăția în itinerariul Bisericii fiind Cuvântul lui Dumnezeu283 și Euharistia284.
Conștientă de semnificațiile profunde ale pelerinajului înțeles ca și răspuns al omului la chemarea adresată de Creator, Biserica apreciază sărăcia călugărului pelerin budist, calea contemplativă taoistă, itinerariul sacru la Benares al hinduismului, “stâlpul” pelerinajului musulmanului la izvoarele credinței sale, precum și orice alt itinerariu spre Absolut și spre aproapele nostru, alăturându-se tuturor celor care se dedică serviciului celor slabi, asupriți și exilați și participând cu aceștia la un “pelerinaj de fraternitate”285.
Fiecare creștin este chemat să ia parte la marele pelerinaj pe care Cristos, Biserica și umanitatea l-au făcut și continuă să-l facă în istorie. Sanctuarul spre care acesta se îndreaptă trebuie să devină prin excelență “Cortul întâlnirii”, după cum este numit în Sf. Scriptură chivotul Alianței, locul unde are loc întâlnirea fundamentală între om și Dumnezeu.
Destinația spre care se îndreaptă itinerariul pelerinului este, înainte de toate,
cortul întâlnirii cu Dumnezeu, apoi al întâlnirii cu Cuvântul Său, cu Biserica, cu
Cristos Euharisticul, cu Cristos Răscumpărătorul și cu Preacurata Fecioară Maria,
Maica Domnului. Este vorba și de un cort al întâlnirii omului cu caritatea și
277 Cf. CV II, Const. despre liturghie «Sacrosanctum Concilium», 4 dec. 1963 [în următoarele citări SC], n. 2 (EV
1, n. 2).
278 Cf. LG, n. 9.
279 Cf. Fap. 8, 4.
280 Cf. LG, nn. 3, 13.
281 Cf. AG, n. 2; LG, n. 17.
282 Cf. Mt. 28, 19.
283 Cf. DV, n. 7.
284 Cf. CV II, Const. past. «Gaudium et Spes», 7 dec. 1965 [în următoarele citări GS], n. 38 (EV 1, nn. 1415-
1417).
285 Cf. CPPMI, «Il Pellegrinaggio nel Grande Giubileo …», n. 31 (EV 17, n. 640).
122
umanitatea, un cort al întâlnirii personale cu Dumnezeu și cu noi înșine, un cort al întâlnirii cosmice cu Dumnezeu.
Aspectele ce decurg de aici delimitează o pastorală specifică pelerinajului,
care trebuie să pregătească cu atenție toate etapele ce caracterizează călătoria
sfântă: plecarea, drumul, sosirea la destinație și vizita la Sanctuar, întoarcerea. În
pelerinaj omul ajunge să recunoască faptul că “de la nașterea sa este chemat la
dialogul cu Dumnezeu”286 și tot prin pelerinaj este ajutat să descopere că, pentru “a
rămâne în intimitate cu Dumnezeu”, calea ce i se oferă este Cristos, Cuvântul
întrupat. Itinerariul pelerinului creștin trebuie să scoată în evidență acest “aspect
esențial prin care creștinismul se deosebește de alte religii”287. În întregimea sa,
pelerinajul trebuie să ilustreze faptul că “pentru om Creatorul nu reprezintă o forță
anonimă și îndepărtată, ci este chiar Tatăl”288 ai cărui fii suntem cu toții, fiind frați
întru Cristos.
Pelerinajul se situează în mod necesar în orizontul ”noii evanghelizări” și, în contextul amplu și dinamic al zilelor noastre, el trebuie susținut de o riguroasă viziune teologico-biblică, de o programă pastorală inteligentă și de o evidentă valență culturală, astfel încât să fie un instrument adecvat și eficient de vestire a Evangheliei către cele mai diverse categorii de persoane, către cei ce au cea mai mare nevoie de lumină, consolare și speranță.
Pentru buna reușită a pelerinajului, un rol esențial îl are pregătirea din timp a
acestuia, în concordanță cu pastorala generală a Bisericii locale, precum și
coordonarea desfășurării sale de către o echipă tehnică bine pregătită. Prezența
îndrumătorului spiritual are o semnificație aparte. Misiunea sa se integrează deplin
în ministerul sacerdotal, rezultatele sale fiind condiționate de o pregătire catehetică
specifică, pentru a transmite cu fidelitate și limpezime Cuvântul lui Dumnezeu, o
pregătire psihologică adecvată, pentru a putea înțelege și lucra cu o mare
diversitate de pelerini, precum și de o cunoaștere a istoriei și artelor, pentru a fi în
măsură să-i introducă pe pelerini în bogăția catehetică ce izvorăște din operele de
artă și care constituie mărturii permanente ale credinței eclesiale în sanctuare289.
286 Cf. GS, n. 19.
287 Cf. TMA, n. 6 (EV 14, nn. 1714-1820).
288 Cf. EN, n. 26.
289 Cf. PP Ioan Paul II, Exort. apost. postsin. «Pastores dabo vobis», 25 mar. 1992 [în următoarele citări PDV],
nn. 71-72 (EV 13, nn. 1499-1501).
123
În lumina Cuvântului lui Dumnezeu și a Tradiției seculare a Bisericii fiecare pelerin ar trebui să fie capabil să mărturisească: “Prin darul Domnului sunt om și creștin dar prin faptele mele un mare păcătos iar prin starea vieții un pelerin fără adăpost, de cea mai joasă condiție, mereu rătăcitor din loc în loc. Ca avere n-am decât o traistă cu pâine uscată, ce o port în spate și o Sfântă Scriptură ce o port în sân. Și asta e tot”290.
Ca pelerini aflați pe drum spre Ierusalimul ceresc – casa noastră definitivă unde “pururea vom fi cu Domnul”291 -, adevărata noastră bogăție este Cuvântul lui Dumnezeu și Euharistia.
Evitând orice confuzii, amestecuri și influențe dăunătoare ideii de pelerinaj în sensul propriu al cuvântului, pe care acesta le-ar putea suferi din partea altor forme de turism sau de mobilitate umană, se impune așadar o reînnoită deschidere și o mai profundă conștiință asupra acestei străvechi și nobile tradiții creștine, care trebuie astăzi actualizată conform exigențelor și așteptărilor Bisericii, făcând să sporească, în funcție de misiunea sa, tot ceea ce reprezintă patrimoniul său viu și prețios, pentru ca toți oamenii să se poată bucura mai din plin de bogățiile spirituale pe care le oferă participarea la pelerinaje.
În încheiere, autorul își exprimă cu toată modestia speranța că această lucrare poate să reprezinte un punct de pornire în refundamentarea pastoralei pelerinajelor în țara noastră astfel încât acestea să redevină o modalitate și un mijloc la îndemâna ierarhilor noștri pentru cultivarea vieții spirituale a credincioșilor. Ar fi vorba de fapt de o reluare – actualizată și eficientizată – a unei practici mult îndrăgite și utilizate de episcopii Bisericii noastre în perioada 1918-1941, când s-a înregistrat un număr mare de pelerinaje la mănăstirile din eparhiile greco-catolice292, acestora adăugându-se în chip fericit pelerinajele internaționale, mult mai la îndemână astăzi și care oferă o extraordinară deschidere, nu doar culturală ci și de trăire a unei vieți autentic creștine.
290 Anonim, Spovedania unui pelerin rus către duhovnicul său, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1992, p.19. 291 Cf. 1 Tes. 4, 17.
292 Cf. Anton Rus, Ierarhii greco-catolici și viața spirituală a Bisericii (1918-1948), în Acta Blasiensia II:
Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică – Istorie și spiritualitate, Ed. Buna Vestire, Blaj
2003, p. 106; cf. Calendarul de la Blaj pe anul 1931, p. 114.
124
Pentru aceasta, una din condițiile esențiale este ca pelerinajul să fie scos de sub apanajul „organizatorilor” laici, fie ei persoane fizice sau agenții de turism, și să reintre sub patronajul Bisericii, unde îi este de fapt locul, așa cum se întâmplă în toate țările catolice cu tradiție în domeniu.
125
LISTĂ DE ABREVIERI ȘI SIGLE
LISTĂ DE ABREVIERI ȘI SIGLE
Abrevieri scripturistice
Am. Cartea Profetului Amos
Apoc. Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul
Col. Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel
1 Cor. Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel
2 Cor. Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel
Deut. Deuteronomul
Ef. Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel
Evr. Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel
Fac. Cartea Facerii
Fap. Faptele Sfinților Apostoli
Iac. Epistola Sfântului Apostol Iacov
Ieș. Ieșirea (Exodul)
In. Sfânta Evanghelie după Ioan
Ios. Cartea lui Iosua Navi
Is. Cartea Profetului Isaia
Jud. Cartea Judecătorilor
Lev. Leviticul
Lc. Sfânta Evanghelie după Luca
Mc. Sfânta Evanghelie după Marcu
Mt. Sfânta Evanghelie după Matei
2 Paral. Cartea a doua Paralipomena (a doua a Cronicilor)
Ps. Cartea Psalmilor
1 Pt. Întâia Epistolă a Sfântului Apostol Petru
2 Pt. A doua Epistolă a Sfântului Apostol Petru
1 Reg. Cartea întâia a Regilor (Împăraților)
3 Reg. Cartea a treia a Regilor (Împăraților)
4 Reg. Cartea a patra a Regilor (Împăraților)
Rom. Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel
Sir. Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul)
1 Tes. Epistola întâia către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel
1 Tim. Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel
126
Abrevieri Magisteriale
AG Ad gentes
CBC Catehismul Bisericii Catolice
CCEO Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium
CEIMT Comisia Episcopală Italiană pentru Migrații și Turism
CPPMI Consiliul Pontifical pentru Pastorala Migranților și Itineranților
DV Dei Verbum
EN Evangelii nuntiandi
EV Enchiridion Vaticanum
FC Familiaris consortio
GD Gaudete in Domino
GE Gravissimum educationis
GS Gaudium et spes
IM Incarnationis mysterium
LG Lumen gentium
MC Marialis cultus
PO Presbyterorum ordinis
RH Redemptor hominis
SC Sacrosanctum concilium
SCC Sfânta Congregație pentru Cler („Sacra Congregazione per il Clero”)
SCV Sfânta Congregație pentru Episcopi („Sacra Congregazione per i
Vescovi”)
SSC Sfânta Congregație a Conciliului („Sacra Congregazione del Concilio”)
TMI Tertio millennio adveniente
Abrevieri tehnice
apost. apostolică
art. articolul
apud. citat în
cap. capitolul
Cf. conform
doc. documentul
dogm. dogmatică
Dr. Doctor
Ed. Editura
127
etc. etcaetera
exort. exortația
f. a. fără anul apariției
f. l. fără locul de editare
ibidem la fel cu
introd. Introducere
instr. Instrucțiunea
n. numărul
nn. numerele
NT Noul Testament
op. cit. opera citată
p. pagina
past. pastorală
pp. paginile
PP Papa
Pr. Preot
PSB Părinți și Scriitori Bisericești
sect. sectorul
Sf. Sfântul
Supl. supliment
ș.u. și următoarele
T. tomul
vol. volumul
VT Vechiul Testament
Sigle
ARC Arhiepiscopia Romano-Catolică
CBC Catehismul Bisericii Catolice
CEI Conferința Episcopală Italiană („Conferenza Episcopale Italiana”)
CV II Conciliul Vatican II
DEX Dicționar explicativ al limbii române
ECEI Enchiridionul Conferințelor Episcopale Italiene („Enchiridion della
Conferenza episcopale italiana”)
IBM – BOR Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
ITRC Institutul Teologic Romano-Catolic
128
INDICI
INDICI
Indici de nume
Adam 66
Amaterasu Omikami 30
Ambrozie, Sf. 19
Ammon 21
Amon 38
Amos 37
Anticrist 52
Apollo 21
Artemie, Sf. 50
Asclepios 21
Augustin, Sf. 18, 19, 45, 92
Avraam 24, 29, 33, 34, 43, 80, 121
Baal 36
Beniamin 36
Bernard, Sf. 57
Borromeo, Carlo 53
Buddha 24
Caimi, Bernardino 53
Chir, Sf. 50
Ciprian, Sf. 50
Cirus, împ. 29
Constantin, împ. 24, 48
Cosma, Sf. 50
Cristos 8, 9, 12, 13, 19, 41, 42, 44, 47, 48, 52, 53, 57, 58, 59, 61, 62, 63, 66,
71, 72, 76, 78, 81, 82, 87, 89, 91, 92, 93, 106, 108, 109, 115, 117,
119, 121, 122, 123
Damian, Sf. 50
David 36, 38, 121
Dumitru, Sf. 50
Dumnezeu 5-8, 12, 15-16, 18-19, 23-25, 28, 31-39, 41, 43-51, 54-56, 58-59, 61-
63, 66, 68-72, 77-78, 80-81, 84, 86-89, 91-92, 95, 97-99, 101, 103,
105-112, 114, 116-124
129
Elisabeta, Sf.
Eufemia, Sf.
Felician, Sf.
Francisc de Asissi, Sf. Ganeśa
Gheorghe, Sf.
Grigore de Nissa, Sf.
Gavril, arhanghelul
Hagar
Hippolit, Sf.
Iacob
Iacob cel Mare, Sf. Ieronim, Sf.
Ignațiu din Antiohia
Ignațiu de Loyola, Sf.
Ilie, Sf.
Indra
Ioan Botezătorul, Sf. Ioan Damaschinul
Ioan XXIII, Papa
Ioan Paul II, Papa
Ioan, Ev.
Iosia
Iosif, Sf.
Iosua
Isaac
Isaac de Stella, Sf. Ismael
Isus
Jahweh
Krsna
Laurențiu, Sf.
Leon cel Mare, Sf.
Luca, Ev.
39
50
50
90, 93
27
50
51
58
29
50
24
52, 53, 90
51
48
93
31, 36, 68, 69
27
50
57
54
11, 17, 54, 61, 62, 80, 91, 92, 109, 114, 116, 118 40, 42, 50, 58
38
39, 53, 121
35
34
119
29
13, 18, 24, 30, 39-42, 47-51, 53, 55, 57-59, 61, 70-72, 77-78, 81-82, 87, 91-92, 98, 105-106, 108-109, 115, 119-121
31
27
50
66
39-41, 44, 118
130
Mahomed
Marcu, Ev.
Maria, Fecioara
Martin, Sf.
Maxim de Torino, Ep. Mina, Sf.
Mitra
Moise
Moussa Daud, Card. Osea
Osiride
Paul VI, Papa
Pavel, Sf.
Petru, Sf.
Risé, Claudio
Rodolfo il Glabro
Satan
Sekket
Sequana
Severian de Gabala,
Ep.
Siddharta Gotamo
Simion Stâlpnicul
Simion cel Tânăr
Śiva (Siva, Shiva)
Solomon
Ștefan, Sf.
Tecla, Sf.
Teodoret din Cir
Tereza, Maica
Theotokos
28
55
39, 46, 50, 53-62, 64, 68, 90, 109, 111, 121-122
50
50
50
27
34-36, 90
72-73
37
24
54, 77, 107
40, 42, 44, 48, 50, 90, 119
42, 48, 50, 53, 90
16
51
29
21
27
57
24
49
49-50
22, 25, 27
36, 38
50
50
51-52
71-72
55
131
Indici geografici
Abnido 24
Acropola 22
Africa 28
Allahabad 28
Al-Safa 29
America 27
Aparecida 60
Arafat, câmpia 29
Asia 27-28, 48
Atena 22
Beauraing 60
Beer-Șeba 24, 34, 37
Benares (Varanasi) 24, 28, 122
Betel 24, 34, 36, 37
Betleem 39, 51
Bochim 35
Brazilia 60
Bubastis 21
Canaan 34-35
Calcedonia 50
Cana Galileii 58
Cartagina 50
Caucaz 28
China 22, 30
Constantinopol 50
Cuzco 21
Czestochowa 57, 60, 107
Delfi 21
Diospoli 50
Dordogne 20
Ebal 35
132
Efes 50, 55
Egipt 21, 24, 26-27, 35, 37, 39, 43, 50
Emmaus 44, 106
Epidaurus 21
Fatima 54, 57, 60-61, 90
Franța 11, 60
Fuji-Yama 22
Futamigaura 30
Galaad 36-37
Galia 49
Galgala 24
Galiția 52
Gange 26, 28
Ghibeon 36
Ghilgal 36-37
Golgota 23, 51, 121
Grecia 22, 24
Guadalupe 57, 60-61
Hara Berezaiti 22
Horeb 23, 31, 36
Humingbjörg 22
Ierusalim 24, 26-27, 29-30, 34, 36, 38, 40-41, 48, 50-53, 83, 90, 121
India 22, 26, 28
Indonezia 28
Iran 22
Japonia 22
Kailäsa 22
Kuen-Lün 22
Knock 60
La Salette 60
Lascaux 20
Loreto 54, 61, 90, 107
Lumbini 24
Mamre (Mamvri) 24, 34
133
Marwa 29
Mauritius 25
Mecca 24-26, 28
Mentorella 61
Meru 22
Mesopotamia 22
Mexic 21, 60
Mina 29
Mițpe 35-36
Muntele Măslinilor 51
Nil 26
Nola 50
Occident 48, 50-51
Olimp 22
Orient 27-28, 48-49, 52
Pakistan 27
Palestina 48, 51
Parcul Gazelelor 24
Paris 60
Perigord 20
Poarta Oilor 26
Polonia 60
Pompei 90
Roma 30, 48, 50, 53, 85, 90, 107
Rouffignac 20
San Pietro, Piața 17
Santiago de Compostela 26, 30, 53, 93, 107
Seleucia 50
Sena 27
Sichem 24, 34
Silo 24, 35
Sinai 23, 37
Siria 48
Spania 11, 49
134
Sumbur 22
Templul din Ierusalim 26-27, 29, 34, 38, 41-42, 48, 121
Theba 21
Titicaca 21
Trento 53
Țara Promisă 32, 35, 37, 121
Țara Sfântă 50, 72-73, 111
Valea Indusului 27
Valsesia 53
Varallo 53
Varanasi (Benares) 24, 28, 122
Via Ostiense 48
Vrndavan 28
Zamzam 29
Indici de termeni de specialitate
Angelus 17
Arbore sacru 21, 23
Arca 24, 35
Budism 26, 30, 122
Cincizecime 29, 34, 41
Conciliu 53, 55, 59, 62, 107
Confucianism 30
Creștin, creștinism 6-9, 13, 18, 23-26, 30-31, 38-39, 43, 46-48, 50-54, 59-61, 64, 67-71,
73, 76-78, 80-81, 85, 89-90, 104, 106-107, 110-111, 113-114, 116,
121-124
Divin, divinitate 20, 23-24, 26, 28, 30, 34, 46, 49, 51, 77, 107, 118
Domn 17-19, 31-34, 36-38, 40-42, 44, 46-47, 49, 58-59, 68-69, 78, 90,
107-110, 112, 120-122, 124
Escatologie 51, 52, 111
Evul Mediu 25, 30, 52-53
Grație 17, 54, 62
Hağğ 25, 28, 34
135
Har 17, 19, 32, 39, 43-44, 49, 52-54, 56, 58, 63, 81, 86, 90, 101, 108-
110, 118-120
Hierofanie 21, 23-24
Hinduism 27-28, 122
Homo faber 80
Homo oeconomicus 80
Homo religiosus 21-24, 80
Homo symbolicus 22
Homo viator 5, 43, 80
Ierusalimul ceresc 45, 52, 124
Ihram 28
Islamism 24, 28
Iudaism 24, 29, 36, 38, 47, 124
Înviere 41, 51
Jagannath 28
Ka’ba (Kaaba) 24, 29
Kami 30
Loc sfânt 10, 12, 15-16, 21-24, 27-28, 30-31, 34-37, 40, 42, 46, 48-54, 60, 81-
88, 90-91, 104, 106-110, 121-122
Maica Domnului 53, 55, 57, 122
Miracol 49-52, 54, 56, 58, 60, 63, 75, 107
Misiune, misionarism 8-11, 13, 39-40, 60, 71, 110, 113-114, 116, 122-124
Mit 22-24
Munte cosmic 22-23
Musulman 24-25, 28-29, 53, 122
Papa 11, 17, 30, 61-62, 77, 80, 91-92, 107, 109, 114, 116, 118
Pastoral 7, 9-11, 13, 60-61, 74-75, 77, 79, 81, 84, 88-89, 91, 101-102, 104,
110, 113-117, 123
Paște, pascal 29, 34, 37, 39-42, 81, 111
Penitență 15-16, 46, 51-53, 84, 89, 106, 120
Pesah 29
Purim 29
Realitate invizibilă 16, 21-23, 118
Relicve 30, 48-52, 91
Revelație 25, 36, 40, 46, 66-67, 77, 98, 109
136
Rit, ritual 22, 24-28, 30, 34, 36, 38, 78, 110, 118
Sacrament, sacramental 8, 42, 47, 61, 70, 78, 91, 102, 106-107, 114, 117-120
Sacru 16, 18, 21-24, 34, 36, 46, 52-53, 68, 75, 84-85, 87, 106, 109, 122
Sanctuar 11-12, 15, 21, 24-25, 30-32, 36, 38, 41, 4-50, 53-54, 57, 60-63, 73,
80-82, 84-85, 88-91, 104, 106-109, 111, 119-123
Savuot 29
Sărbătoare 27, 29, 32, 34, 36-37, 40-41, 76, 80, 107
Semn 20, 40, 57, 78, 90, 98, 107-109, 112, 117, 121
Sf. Părinte 11, 77, 118
Simbol, simbolism 9, 15-17, 22-23, 25-27, 29-30, 32-34, 38-39, 45, 53, 57, 76, 98, 106,
108, 121
Spațiu sacru 21, 23-24, 52, 68, 109
Sukkot 29
Șintoism 30
Teofanie 31, 34, 109
Timp cosmic 24
Timp liturgic 24
Timp ritual 24
Timp sacru 24
Tīrtha 28
Transcendent 6, 17, 21-22, 33, 39, 45, 98, 105, 118
Ex-voto, VFGA 59, 62-63
Ziggurat 22
Zilele Mondiale ale
Tineretului 91
137
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
IZVOARE
1. SCRIPTURISTICE
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1997.
La Bibbia di Gerusalemme, Centro editoriale dehoniano, Bologna, 1999.
Noul Testament, tradus și adnotat de Pr. Dr. Emil PASCAL, Éditions du Dialogue,
Société d’Editions Internationeles, Paris, 1992.
2. PATRISTICE
Ignace d’Antioche, Ignace aux Romains [Scrisoarea către Romani], IV, 2 în Lettres, Éd.
Du Cerf, Paris, 1944.
Ignace d’Antioche, Polycarpe de Smyrne, Martyre de Polycarpe XVII, în Lettres. Martyre
de Polycarpe, Éd. Du Cerf, Paris, 1969.
Sf. Ambrozie, Commento sui Salmi, Sal. 36; CSEL 64,125; LdO, III. Sf. Augustin, Trattati su Giovanni, 34, 9; CCL 36, 316; LdO, II.
Trapè, A., "Introduzione" a Sant'Agostino, La città di Dio, NBA, V/1, Città Nuova Ed.,
Roma, 1978.
Sf. Ioan Damaschin, Despre cinstirea sfinților și a moaștelor lor, în Dogmatica cap. XV,
colecția Izvoarele ortodoxiei, Ed. Librăriei Teologice, București, 1938.
3. MAGISTERIALE
Biroul Național al CEI pentru Pastorala timpului liber, turismului și sportului (BNCEI),
Documentul «Il popolo di Dio in camino – Sussidio per la celebrazione del
“Giubileo degli operatori e dei lavoratori del turismo”», (1999), în ECEI 5.
Catehismul Bisericii Catolice, Editura ARC, București, 1993.
Codul Canoanelor Bisericilor Orientale (CCEO), Text paralel latin-român, trad. și editare
Pr. Drd. Iuliu Vasile MUNTEAN, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2001.
Codul de Drept Canonic (CIC), cc. 1230-1234, Institutul Teologic Romano-Catolic,
Presa Bună, Iași, 1995.
Comisia Episcopală Italiană pentru Migrații și Turism (CEIMT), Documentul
«Orientamenti per la pastorale del tempo libero e del turismo in Italia», în ECEI 5.
Comisia Pontificală pentru Pastorala Migrațiilor (CPPM), Documentul «Chiesa e mobilità
umana, II: Riflessioni e istruzioni, E: Pastorale del turismo», în EV 6.
138
Conciliul Ecumenic Vatican II (CV II). Constituții, decrete, declarații, Editura
Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 1999.
CV II, «Ad gentes» (AG), Decret privind activitatea misionară a Bisericii (7 dec. 1965),
în Conciliul Ecumenic Vatican II, Ed. ARC, București, 2000, pp. 285-324.
CV II, «Dei Verbum» (DV), Constituția dogmatică despre Revelația divină (18 nov.
1965), în Conciliul Ecumenic Vatican II, Ed. ARC București, 1999, pp. 227-242.
CV II, «Gaudium et Spes» (GS), Constituția pastorală despre Biserica în lumea
contemporană (7 dec. 1965), în Conciliul Ecumenic Vatican II, Ed. ARC București,
1999, pp. 357-434.
CV II, «Gravissimum educationis» (GE), Declarație despre educația creștină (28. X.
1965), în Conciliul Ecumenic Vatican II, Ed. ARC București, 1999, pp. 205-217.
CV II, «Lumen gentium» (LG), Constituția dogmatică despre Biserică (21 nov. 1964), în
Conciliul Ecumenic Vatican II, Ed. ARC București, 1999, pp. 59-119.
CV II, «Presbyterorum ordinis» (PO), Decret privind slujirea și viața preoțească (7 dec.
1965), în Conciliul Ecumenic Vatican II, Ed. ARC, București, 2000, pp. 325-356.
CV II, «Sacrosanctum Concilium» (SC), Constituția despre liturghie (4 dec. 1963), în
Conciliul Ecumenic Vatican II, Ed. ARC București, 1999 și EV 1.
Conferința Episcopală Italiană (CEI), Documentul «Con il dono della carità dentro la
storia», II Edizione IntraText CT, Copyright Èulogos 2002, www.intratext.com.
Conferința Episcopală Italiană (CEI), Nota pastorală «“Venite, saliamo sul monte del
Signore” (Is.2,3). Il pellegrinaggio alle soglie del terzo millennio», 29 iun. 1998, în
ECEI 3.
Congregația pentru Cultul Divin (CCD), Instrucțiunea «Inaestimabile donum» (3 apr.
1980), în EV 7.
Consiliul Pontifical pentru Pastorala Migranților și Itineranților, Documentul «Il
Pellegrinaggio nel Grande Giubileo del 2000» (25 apr. 1998), în EV 17.
Enchiridion della Conferenza episcopale italiana, Decreti. Dichiarazioni. Documenti
pastorali per la Chiesa italiana, Edizioni Dehoniane, 5 vol., Bologna, 1985.
Enchiridion Vaticanum (Documenti Ufficiali della Santa Sede), Testo ufficiale e versione
italiana, Edizioni Dehoniane, 15 + 2 vol., Bologna, 1976.
PP Ioan Paul II, «Discorso ai direttori diocesani francesi di pellegrinaggi» (17 oct. 1980),
în Insegnamenti di Giovanni Paolo II, III/2.
PP Ioan Paul II, «Discorso ai partecipanti al Primo Congresso mondiale della pastorale
dei santuari e dei pellegrinaggi» (28 febr. 1992), în Insegnamenti di Giovanni Paolo
II, XV/1.
PP Ioan Paul II, «Dives in misericordia» (DM), Scrisoarea enciclică, 30 nov. 1980 în EV
7.
PP Ioan Paul II, «Ecclesia in Urbe» (EU), Constituția apostolică, 1 ian. 1998, în EV 17. PP Ioan Paul II, «Incarnationis mysterium» (IM), Bula de declarare a marelui jubileu al
anului 2000 (29 nov. 1998), în EV 17.
PP Ioan Paul II, «Omelia al Santuario della B.V.M. di Zapopán», Mexic (30 ian. 1979),
în AAS 71.
139
PP Ioan Paul II, «Pastores dabo vobis» (PDV), Exortația apostolică postsinodală (25
mar. 1992), în EV 13.
PP Ioan Paul II, «Reconciliatio et paenitentia», Exortația apostolică postsinodală (2 dec.
1984), în EV 9.
PP Ioan Paul II, «Redemptor hominis» (RH), Scrisoarea enciclică (4 mar. 1979), în EV
6.
PP Ioan Paul II, «Scrisoare despre pelerinajul la locurile legate de istoria mântuirii», Ed.
Presa Bună, Iași, 1999.
PP Ioan Paul II, «Tertio millennio adveniente» (TMA), Scrisoarea apostolică, 10 nov.
1994, în EV 14.
PP Paul VI, «Gaudete in Domino» (GD), Exortația apostolică, în EV 5.
PP Paul VI, «Evangelii nuntiandi» (EN), Exortația apostolică (8 dec. 1975), în EV 5. PP Paul VI, «Indulgentiarum doctrina», Constituția apostolică (1 ian. 1967), în EV 2. PP Paul VI, «Marialis Cultus» (MC), Exortația apostolică (2 feb. 1974), în EV 5.
PP Paul VI, «Mysterium fidei» (MF), Scrisoarea enciclică (3 sept. 1965), în EV 2. PP Paul VI, «Pastoralis migratorum cura», Motu proprio, în EV 3.
Sacra Congregație pentru Cler (SCC), Note directive asupra colaborării între Bisericile
particulare «Postquam apostoli», în EV 7.
Sacra Congregație pentru Cler (SCC), Sect. pentru Pastorala Turismului, Directoriul
general pentru pastorala turismului «Peregrinans in terra», în EV 3.
Sacra Congregazione del Concilio (SSC), Decretul «Norme che debbono regolare i
devoti pellegrinaggi dei fedeli diretti ai più insigni santuari», în AAS XXVIII, 1936,
ser. II, vol. III.
Sacra Congregazione Per I Vescovi (SCV), Instrucțiunea «Nemo Est», în EV 3.
Secretariatul de Stat al Vaticanului (SSV), Documentul «Con incessante sollecitudine» –
«Statuto della “Peregrinatio ad Petri sedem”», în EV 13.
Sinodul Episcopilor pentru Europa (1991), «Tertio millennio iam», Declarația sinodală,
în EV 13.
LUCRĂRI GENERALE
Andreatta, Liberio, Pellegrinaggio e coscienza della nuova Europa, în Itinerari di fede in
Europa, Supl. la “JESUS” n. 4 – aprilie 1992, Società San Paolo – Gruppo
Periodici s.r.l., Milano, 1992.
Anonim, Spovedania unui pelerin rus către duhovnicul său, Ed. Mitropoliei Banatului,
Timișoara, 1992.
Besnard, A.M., Par un long chemin vers Toi – Le pèlerinage chrétien, Les Éditions du
Cerf, Paris, 1978.
140
Boschi, Bernardo Gianluigi, La festa come pellegrinaggio nella Bibbia, în Itinerari di fede
in Europa, Supl. la “JESUS” n. 4 – aprilie 1992, Società San Paolo – Gruppo
Periodici s.r.l., Milano, 1992.
Colecția Calendarul de la Blaj, 1931.
Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Ed. Humanitas, București, 1992.
Eliade, Mircea; Culianu, Ioan, Dicționar al religiilor, Ed. Humanitas, București, 1993. Dancă, Wilhelm, Mircea Eliade – Definitio Sacri, Ed. Ars Longa, Iași, 1998.
IPS Lucian, Carte de rugăciuni, Ed. Buna Vestire, Blaj, 2003.
Kötting, Bernhard, Peregrinatio religiosa, Wallfahrt und Pilgerwesen în Antike und alter
Kirche, Munster, 1950.
Léon-Dufour, X., Lettura dell’Evangelo secondo Giovanni, III, Ed. San Paolo, Milano,
1995.
Lherrmitte, Jean, Le probleme des miracles, Ed. Gallimard, Mayenne (Franța), 1956.
Mitrofan, Ioan, Mariologie – note de curs, UBB Cluj-Napoca, Fac. de Teologie Greco-
Catolică, Blaj, 2004.
Muggeridge, Malcolm, Mère Teresa de Calcuta, Éd. Du Seuil, Paris, 1973.
Otto, Rudolf, Sacrul. Despre elementul irațional din ideea divinului și despre relația lui
cu raționalul, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996.
Risè, Claudio, Felicita è donarsi – Contro la cultura del narcisismo e per la scoperta
dell’altro, Sperling & Kupfer Editori, Milano, 2004.
Rituale Romano: Benedizionale, Libreria Editrice Vaticana, 1992.
Rus, Anton, Ierarhii greco-catolici și viața spirituală a Bisericii (1918-1948), în Acta
Blasiensia II: Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică – Istorie și
spiritualitate, Ed. Buna Vestire, Blaj, 2003.
Schuré, Éduard, Sanctuarele Orientului, Ed. Princeps, Iași, 1994.
Sorescu, Vasile, Figuri, evenimente și locuri biblice, Ed. Saeculum I.O., București, 1995. Trapp, Maria Augusta, Around the Year with the Trapp Family, Pantheons Books Inc.,
New York, N.Y., 1995.
Venturi, Tacchi Pietro, Storia delle Religioni, Unione Tipografico – Editrice Torinese,
1936.
Wunenburger, Jean-Jacques, Sacrul, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000.
LUCRĂRI SPECIALE
Asemblée Pléniere de l’Épiscopat Français – Lourdes 1985, Documentul «Quelle
évangélisation pour l’Europe?» în Les Véritables Disciples – L’évangélisation en
Europe. Vatican II vingt ans apres. La vie religieuse, Éd. du Centurion, Paris, 1985.
141
Bertinetti, Aldo, Il pellegrinaggio, fenomeno umano universale, nella sua dimensione
storico-sociologica ed autenticamente religiosa, Ufficio per la Pastorale del
Turismo, Sport e Tempo Libero della Diocesi di Torino, Italia, în ECEI 5.
De Fiores, Stefano, Maria ispiratrice materna dei pellegrini ai Santuari, în Giovani e
pellegrini, Conferenza Episcopale Italiana, Servizio Nazionale per la Pastorale
Giovanile, Ed. Fondazione di Religione Santi Francesco di Assisi e Caterina da
Siena, Roma, 1995.
Di Sante, Carmine, Il senso cristiano del pellegrinaggio, în Giovani e pellegrini,
Conferenza Episcopale Italiana, Servizio Nazionale per la Pastorale Giovanile, Ed.
Fondazione di Religione Santi Francesco di Assisi e Caterina da Siena, Roma,
1995.
Garcia-Monge, José Antonio, Viaggio all’interno di se stessi, în Giovani e pellegrini,
Conferenza Episcopale Italiana, Servizio Nazionale per la Pastorale Giovanile, Ed.
Fondazione di Religione Santi Francesco di Assisi e Caterina da Siena, Roma,
1995.
Lourdes – Un appel, un message, Broșura în mapa Accueil Groupes, Sanctuaire Notre-
Dame de Lourdes, Lourdes, 2001.
Mazza, Carlo, “Lungo la strada” – Viaggiare e pellegrinare nella modernità, Biroul
Național al Conferinței Episcopale Italiene pentru Pastorala timpului liber,
turismului și sportului, 2002, în ECEI 5.
PP Ioan Paul II, «Adieux aux pèlerins» (15 aug. 1983), în Ouvrez vos portes au
Rédempteur, Éd. du Centurion, Paris, 1983.
PP Ioan Paul II, «Discurs la cel de-al 2-lea Congres Mondial al Pastoralei Turismului»
(10 nov. 1979).
PP Ioan Paul II, L’homelie de «Boston Common» – 1 oct. 1979, în Pèlerinage en
Irlande, a l’ONU, aux Etats-Unis, Éditions du Centurion, Paris, 1979.
Shrines of Europe: Lourdes-Loreto-Fatima-Czestochowa-Altötting, Ed. Cooperation
Shrines of Europe, Altötting, 2000.
Sigalini, Domenico, Saco a pelo, jeans e vesciche ai piedi, în Giovani e pellegrini,
Conferenza Episcopale Italiana, Servizio Nazionale per la Pastorale Giovanile, Ed.
Fondazione di Religione Santi Francesco di Assisi e Caterina da Siena, Roma,
1995.
Tabora, Joel E., Mary on our pilgrimage – Conference given to educators in Bikol on the
ocasion of the Diamond Jubilee Celebration of the canonical coronation of Our
Lady of Peñafrancia as Patroness of Bikol, 1999, în www.adnu.edu.ph.
Tonelli, Riccardo, Il pellegrinaggio come scuola di vita cristiana, în Giovani e pellegrini,
Conferenza Episcopale Italiana, Servizio Nazionale per la Pastorale Giovanile, Ed.
Fondazione di Religione Santi Francesco di Assisi e Caterina da Siena, Roma,
1995.
Wild, Robert, Waiting for the Presence: Spirituality of Pilgrimage to the Holy Land, Ed.
Madonna House Publications, Combermere, Ontario, Canada, 2000.
142
DICȚIONARE ȘI ENCICLOPEDII
Dictionnaire Pratique des Connaissances Religieuses, T. V, Librairie Letouzey et Ané,
Paris, 1927.
Dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX), Ediția II-a, Ed. Univers Enciclopedic,
București, 1998.
Dizionario di omiletica, Editrice Elle Di Ci – Editrice Velar, Torino-Bergamo, 1998. Encyclopedia Brittanica, 1885, T. XIX.
Enciclopedia Teologica, Ediția II-a, Ed. Queriniana, Brescia.
Grande Dizionario Delle Religioni, Citadela Editrice, Edizioni Piemme, f.a.
Grande Dizionario Illustrato dei Santi, Ed. Piemme, Casale Monferrato, 1992.
Lagrange, Etudes sur les religions sémitiques, VIII, ediția II-a, Paris, 1905.
[1913 Webster], The Collaborative International Dictionary of English, v.0.44 (format
electronic).
New International Encyclopedia, New York, 1910, T. XVI.
SITE-URI INTERNET
www.adnu.edu.ph.
www.chiesacattolica.it/cci_new/PagineCCI/index.jsp?idPagina=3.
www.christusrex.org/www1/ofm/pilgr/00PilgrHome.html.
www.culture.gouv.fr/culture/arcnat/lascaux/en.
www.CWNews.com (Catholic World News).
www.grottederouffignac.fr/default.asp.
www.intratext.com/X/ITA0028.htm.
http://medievalwriting.50megs.com/churchglossary/glossaryn.htm
www.saburchill.com/history/hist003.html.
www.wcnet.org/~tmdghrty/glossary.htm.
143
=== cap 4 ===
Capitolul IV
DINAMICA PELERINAJULUI CATOLIC
IV.1 TURISMUL RELIGIOS SI PELERINAJUL – ASPECTE COMUNE SI
DEOSEBIRI
IV.1.1 Turismul si apropierea sa de pelerinaj IV.1.2 Pericolul confuziei
IV.1.3 Diferente de fond între pelerinaj si alte forme de turism IV.1.4 Aspecte ce caracterizeaza în mod strict pelerinajul IV.1.5 Discernamântul necesar
IV.2 MOTIVATII, TIPOLOGII SI MODALITATI DE DESFASURARE A
PELERINAJULUI MODERN
IV.3 DIMENSIUNEA INTERIOARA A PELERINAJULUI
IV.3.1 Necesitatea itinerariului interior
IV.3.2 Pelerinajul interior si piedicile sale
IV.3.3 Conditii necesare pelerinului pentru calatoria interioara IV.3.4 Pregatirea pentru pelerinajul interior
IV.3.5 Jaloane pe drumul interior
IV.3.6 Posibile dileme pe drumul interior si criterii de rezolvare
IV.4 COORDONATELE SI ETAPELE PELERINAJULUI
IV.4.1 Coordonatele spatiale ale pelerinajului
IV.4.2 Pastorala pelerinajului – o conditie a reusitei acestuia IV.4.3 Etapele pelerinajului
A. Proiectarea pelerinajului si pornirea la drum
B. Drumul si calatoria
C. Sosirea la destinatie
D. Întoarcerea la viata cotidiana si perioada de dupa pelerinaj
Capitolul IV
DINAMICA PELERINAJULUI CATOLIC
IV.1 TURISMUL RELIGIOS SI PELERINAJUL – ASPECTE COMUNE SI DEOSEBIRI
Omul a calatorit si continua sa calatoreasca mânat de tot felul de motive. Dintre aceste calatorii, cele mai reprobabile sunt expeditiile militare. Înca din antichitate si pâna în zilele noastre omul a calatorit mult pentru comert si afaceri. Mai nou, omul calatoreste pentru a face turism, dintr-o sete de a cunoaste tari exotice si din ratiuni culturale.
Pelerinajul este însa o calatorie religioasa. De fapt, omul nu este doar un
Homo faber sau Homo oeconomicus; el se regaseste în conditia de Homo viator
mai ales pentru ca este esentialmente "Homo religiosus". Celebra pelerina crestina
Egeria îsi începea povestirea astfel: "Ego sum curiosa". Istoria omenirii este istoria
oamenilor "curiosi", a cautatorilor, a pelerinilor iubitori de aventura spirituala. Din
acest motiv istoria omenirii este atât de bogata în pelerinaje, parabole ale existentei
noastre pamântesti, niciodata împlinita pâna ce nu se va odihni în vesnicul sanctuar
al lui Dumnezeu.
Atâta vreme cât traieste pe pamânt, omul este asemenea lui Avraam, o "creatura" chemata sa creada si, astfel, sa peregrineze.
IV.1.1 Turismul si apropierea sa de pelerinaj
Adresându-se tuturor lucratorilor din turism, precum si acelora care îsi gasesc în turism motivatii de bucurie, sarbatoare si fraternitate, Papa Ioan Paul II a trasat indicatii speciale în ceea ce priveste pregatirea pelerinajelor195.
Într-un discurs catre reprezentantii organizatiilor pentru turism, în 7 mai 1983 Sfântul Parinte spunea : «Dupa cum stiti, [turismul] este legat de marea
transformare sociala adusa de înmultirea, raspândirea si rapiditatea mijloacelor de
transport. Calatoriile, care în trecut erau rezervate doar unor indivizi sau unor
grupuri mici, au devenit astfel un fenomen de masa: sunt multimi de oameni care se
deplaseaza, nu doar din interese economice sau din necesitate, ci si pentru a se
195 Cf. TMA (EV 14, nn. 1714-1820); IM (EV 17, nn. 1677-1721).
80
recrea si din dorinta de a vedea locuri si oameni din diferite tari. De aici decurg mari
avantaje pentru cultura, pentru raporturile între popoare si, în consecinta, pentru
pace, pentru promovarea civilizatiei si pentru raspândirea unei bunastari mai
ample».
Activitatea turistica ofera posibilitati multiple pentru dezvoltarea conditiei "creaturale", a harului baptesimal, a harului pascal al mântuirii si împacarii. Turismul trebuie considerat ca un dar al lui Dumnezeu si trebuie sa exprime calitatea de gratuitate a vietii, solidaritatea pentru binele aproapelui, într-un orizont de "viata trinitara", deci de comuniune, de serviciu eficient si amabil.
Turismul ia în considerare teritoriul în totalitatea componentelor sale: de la
configuratia geografica si antropica, pâna la domeniul economic si comercial, si la
componentele istorice si religioase. În zilele noastre se manifesta o noua
sensibilitate ce cauta sa valorifice calitatea totala si resursele corelate cu ambientul
privit ca ecosistem, ca o unitate organica ce dezvaluie un plan mai mare si mai
complex.
De-a lungul secolelor, au aparut în lume o serie de locuri particulare, marcate de devotiunea si religiozitatea populara si care formeaza un "habitat sacrale". De fapt sanctuarele si natura, pietatea si peisajul, formeaza o originalitate cultivata, tutelata si pastrata atât de rezidenti cât si de vizitatori. Prin semnificatia specificitatii lor în ceea ce priveste structura si mesajul transmis, aceste "locuri de credinta si cultura locala" propun un circuit-itinerariu usor de parcurs, capabil sa promoveze experiente si sa sporeasca cunostintele, într-un spirit atent la valori si deschis pentru a fi iluminat si instruit.
Chiar si turismul, ca timp si spatiu al activitatii umane, poarta în sine si
reveleaza conditia nevoii de convertire, de purificare si de iertare. Din acest motiv el
necesita o intrare în harul mântuitor al lui Isus Cristos, pe care pelerinajele îl ofera
prin mijlocirea Bisericii. În afara pelerinajelor, o forma mai recenta de calatorie spre
locuri sfinte sau sanctuare este cea a turismului religios, social si cultural. Pe lânga
pelerinajele promovate si transpuse în practica în mod corespunzator, si aceste
forme de calatorie pot sa ofere ocazii de contact cu experienta religioasa.
Sanctuarele – marturisitoare ale credintei din trecut – reveleaza prin operele lor de
arta aspecte importante ale doctrinei si traditiei crestine care pot constitui
imboldurile unei initieri pe calea credintei. Din acest motiv nu trebuie neglijata sau
exclusa o strategie pastorala adecvata în ceea ce-i priveste pe acesti vizitatori
81
speciali196, strategie ce trebuie sa fie corelata cu numarul acestora, fara a afecta însa în vreun fel practicarea credintei, liturghia si viata spirituala proprie a sanctuarului197.
"Piata" turistica, în variatele sale modalitati si circumstante, nu îsi desfasoara
întotdeauna activitatea în lumina principiilor morale de dreptate, onestitate,
transparenta si exemplaritate. Schimburile comerciale, activitatea economica,
comportamentul relational nu trebuie sa fie exceptate de la aprecierea morala.
Din acest motiv, întreaga activitate comerciala în turism, si mai cu seama organizarea pelerinajelor, trebuie sa fie iluminata de patrunderea obiectiva a Cuvântului lui Isus Cristos si a învataturilor Bisericii.
IV.1.2 Pericolul confuziei
Adeseori atitudinile specific "turistice" interactioneaza cu pelerinajele si le
influenteaza într-un mod nefericit: "… Un grup de turisti intra într-un loc sfânt iar
ghidul prezinta un scurt istoric al locului. Membrii grupului privesc de jur împrejur
pentru câteva momente si apoi pleaca mai departe. Ghidul îi tine «în grafic»"198.
Experienta practica demonstreaza ca adesea motivatiile si atitudinile specifice pelerinajului si cele tipice turismului religios par sa se suprapuna mai degraba în cazul unor persoane decât în cazul grupurilor, datorita polivalentei intentiilor ce definesc orice actiune omeneasca. Chiar si pelerinajul facut cu cea mai mare devotiune poate avea componente turistice si culturale sau de relaxare, dupa cum si formele turistice cele mai îndepartate de perspectiva religioasa pot cuprinde în ele intentii legate de credinta. Asadar, o asemenea complexitate de motivatii face obiectul unui discernamânt întelept si a unei griji atente, capabila sa vina în întâmpinarea celor mai autentice nevoi ale oamenilor.
Chiar daca formele exterioare pot sa apropie turismul religios de pelerinaj, în
realitate însa aceste doua realitati iau nastere din motivatii profund diferite, care la
rândul lor determina sau ar trebui sa determine diferente si în ceea ce priveste
modurile de realizare. În timp ce pelerinajul este inspirat de motivatii constiente de
196 Cf. CSC, «Peregrinans in terra», I, 3 (EV 3, 1022-1026).
197 Cf. Comisia Pontificala pentru Pastorala Migratiilor [în urmatoarele citari CPPM], Doc. «Chiesa e mobilità
umana, II: Riflessioni e istruzioni, E: Pastorale del turismo» (EV 6, 968-992).
198 Fr. Robert Wild, Waiting for the Presence: Spirituality of Pilgrimage to the Holy Land, Ed. Madonna House
Publications, Combermere, Ontario, Canada.
82
credinta, turismul religios are motivatii culturale si recreative si se refera la religie doar pentru ca se foloseste de spatii sau obiecte ce tin de aceasta199.
Este necesara o anume sensibilitate pentru a surprinde particularitatile
fiecareia din aceste experiente. Cu toate acestea se poate întâmpla ca apropierea de ele sa se faca uneori în mod sumar si superficial, existând riscul de a denatura serios însusi semnificatia pelerinajului. O ambiguitate asemanatoare de punere a problemei poate fi favorizata uneori si de agentiile de turism nepregatite corespunzator pentru a face fata fenomenului religios, precum si de organizatorii si operatorii, chiar din rândurile Bisericii, nespecializati în acest domeniu deosebit de complex. Exista astfel riscul de a vedea cum prestigiosul model secularizat de pelerinaj este înlocuit de o forma oarecare de activitate turistica. Daca nu exista claritate în ceea ce priveste obiectivele, modalitatile si instrumentele, se creeaza confuzii sau restrângeri pagubitoare ale finalitatii religioase esentiale a pelerinajului, de la care nu este permis sa se faca nici un rabat.
IV.1.3 Diferente de fond între pelerinaj si alte forme de turism
Turismul este în sine un fenomen în mare masura diferit – si asa si trebuie sa
ramâna – de cel al pelerinajului. Fie ca este facut doar pentru destindere în perioada
vacantei sau concediului, fie ca are chiar explicit conotatii culturale, turismul este
totusi vazut, mai cu seama în zilele noastre, ca un bun de "consum", chiar
atribuindu-i acestui termen întelesul cel mai favorabil: turistul trebuie sa reuseasca sa viziteze un numar cât mai mare de locuri sau atractii turistice în cel mai scurt timp posibil si în conditii de confort maxim:
"Iata-ne aici, în cel mai sfânt loc de pe pamânt; puteti sa intrati înauntru pentru câteva minute si apoi ne întâlnim afara!"200. Astfel se adreseaza în general un ghid unui grup de turisti obisnuiti atunci când viziteaza Mormântul Mântuitorului de la Ierusalim. Afluxul mare de vizitatori, lasati sa intre doar unul câte unul, nici nu permit de multe ori zabovirea prea îndelungata: "În timp ce la unul din colturile Sfântului Mormânt calugarii latini cânta imnuri de slava, în alta parte, în pragul bisericii, nerabdatori, preotii greci îsi asteapta rândul"201.
199 Cf. Conferinta Episcopala Italiana [în urmatoarele citari CEI], Nota pastorala «"Venite, saliamo sul monte del
Signore" (Is.2,3). Il pellegrinaggio alle soglie del terzo millennio», 29 iun. 1998.
200 Fr. Robert Wild, op. cit.
201 Éduard Schuré, Sanctuarele Orientului, Ed. Princeps, Iasi, 1994, p. 266.
83
În pelerinaj însa, ceea ce conteaza cu adevarat este tinta sau destinatia si –
chiar fara a neglija confortul necesar de care omul modern are nevoie – sunt
prevazute totusi, daca nu penitente în adevaratul sens al cuvântului, macar unele
austeritati. Uneori se întâmpla ca un grup de turisti sa-i solicite ghidului sa le permita
sa zaboveasca mai mult în locurile sfinte. Poate ca ei se mai pot întoarce odata în
unele din acele locuri dupa vizita cu ghidul si înainte ca excursia sa continue spre
alte destinatii. Atunci când se pregateste însa un pelerinaj de grup, organizatorii
tehnici stiu ca trebuie sa aiba în vedere un numar mai mic de obiective turistice de
vizitat si un numar mai mare de locuri de rugaciune. Pentru a patrunde în atmosfera
spirituala a sanctuarelor este de asemenea nevoie de un timp mai îndelungat.
Interesele turistului sunt totdeauna pamântesti, chiar daca uneori – si în cel
mai bun caz – sacrosancte, în timp ce interesele pelerinului sunt de factura
religioasa: acesta din urma vrea sa traiasca o experienta de întâlnire cu Dumnezeu.
În timp ce circuitul turistic reprezinta în mare masura un fel de "paranteza" în viata
de zi cu zi – chiar daca adesea îmbogatitoare -, pelerinajul urmareste sa transforme
aceasta viata.
Pregatirea personala si spirituala pentru pelerinaj este foarte importanta. Atunci când se viziteaza un loc sfânt, este foarte sugestiv sa se citeasca pericopele evanghelice sau alte scrieri ce se refera la locatia de vizitat, atât cu o seara înainte de a ajunge la aceasta, cât si în timpul prezentei acolo.
De multe ori se întâmpla ca în timp ce pelerinii se roaga sau mediteaza într-o
biserica sau sanctuar, sa intre un grup de turisti. Invariabil, primul lucru pe care
acestia îl fac, înainte de orice altceva, este sa fotografieze. Aparatele de fotografiat
si camerele video sunt un dusman al adevaratilor pelerini: atunci când în sfârsit au
ocazia de a fi în contact cu Sacrul, un lucru sau altul încearca sa le distraga atentia,
sa le rupa concentrarea, iar grija de a imortaliza câteva imagini pe pelicula este unul
dintre acestea.
Chiar si turismul asa-zis "religios" difera de adevaratul pelerinaj. În turismul religios atât intentiile cât si scopurile se regasesc în sfera vietii spirituale: de la cunoasterea culturala a vietii religioase în diversele sale expresii la contactul cultural si îmbogatitor cu alti "frati" din diferite tari, într-un schimb reciproc de experienta. Cu siguranta ca aceasta dimensiune este foarte interesanta si importanta pentru însasi propria crestere spirituala a credinciosului, si de aceea trebuie sa constituie unul din subiectele introduse în pastorala "calatoriilor".
84
Pe de alta parte, dimensiunea religioasa ar trebui sa fie prezenta, mai mult sau mai putin explicit si constient, în orice propunere de calatorie, chiar si pur "laica"; nu este posibil sa ne gândim sa vizitam un loc, de exemplu Roma, cu intentia unei cunoasteri profunde a vietii ce se desfasoara acolo, fara a ne interesa si de dimensiunea religioasa, atât actuala cât si din trecut (ne referim aici în special la întreaga istorie a artei). Cu toate acestea, dimensiunea "religioasa" a turismului ramâne totusi în zona mai cognoscibila si nu implica în mod obligatoriu aspectul de "convertire", cum se întâmpla în schimb în cazul pelerinajului.
Este interesant sa se identifice si limitele pâna la care este permis ca, macar si într-o mica masura, pelerinul sa fie si turist. De fapt, în multe locuri "pur crestine", pelerinul este aproape întotdeauna si turist, acest fapt fiind unul pozitiv întrucât nu ar fi deloc onorant pentru geniul crestin daca s-ar considera lipsite de valoare, în planul credintei, experientele estetice si culturale pe care pelerinul le poate trai la contactul cu arta sacra sau cu peisajele, care de multe ori au avut o influenta directa în însasi experienta religioasa care a "creat" locul sacru.
Este însa foarte reprobabil ca, profitând de organizarea unui pelerinaj, sa se
foloseasca aceasta ocazie doar pentru a vizita locuri de interes turistic. Ca de
fiecare data, este vorba mai presus de orice de atmosfera generala a calatoriei, de
pregatirea si abilitatile însotitorilor, de atingerea unui echilibru între cele doua
momente.
Un alt aspect ale acestei probleme îl constituie si atitudinea pe care trebuie sa o adopte cei ce raspund de locurile sfinte si sanctuare, în fata grupurilor de vizitatori ce manifesta exclusiv interese turistice. Se pare ca atitudinea cea mai echilibrata nu consta nici în acest caz într-o închidere în fata acestui fenomen, ci –
pe lânga reglementarile evidente în ceea ce priveste comportamentul unor atare "oaspeti" – este necesar sa se gândeasca modalitati prin care se pot fructifica aceste ocazii pentru a lansa mesaje religioase, chiar daca pornesc doar din partea unui ghid turistico-cultural bine pregatit pentru aceasta sarcina. În acest caz este deosebit de importanta si atitudinea de primire cordiala.
IV.1.4 Aspecte ce caracterizeaza în mod strict pelerinajul
Un adevarat pelerinaj porneste în urma inspiratiei primite de la Spiritul Sfânt.
El este un fel de rugaciune în miscare. Întrucât Spiritul Sfânt ne cheama sau ne invita
sa participam la un pelerinaj, înseamna ca are un plan pentru noi. De aceea pelerinii
85
trebuie sa fie deschisi fata de inspiratiile Sfântului Spirit când merg de-a lungul
drumului, si în fata harurilor pe care Dumnezeu li le pregateste pe traseu.
Sub aspect practic, pelerinajul are o serie de caracteristici care îl diferentiaza
clar de orice alta forma de turism. Câteva dintre acestea sunt prezentate în
continuare202:
Figurile-cheie. Spre deosebire de o excursie, unde singura persoana
specializata este de regula ghidul de turism, în cazul pelerinajelor numarul
personalului specializat este mai mare. Pelerinajul este pregatit si însotit pe întreaga
durata a desfasurarii de un preot cu rol de îndrumator spiritual, de un ghid cu
pregatire nu doar turistica ci si teologica (biblica si liturgica), precum si de un
conducator-educator care sa dea unitate întregii experiente. Toate aceste persoane sunt figuri-cheie în cadrul unui pelerinaj.
Atmosfera de pelerinaj, mai ales pentru ca se construieste de-a lungul unui drum comun, este o atmosfera de mare apropiere între toti participantii. Ierarhizarea rolurilor este redusa la minimum, toti pelerinii luând parte la un drum de convertire. La aceasta se ajunge si printr-un anume stil de ponderare în ceea ce priveste consumul, si într-o solidaritate nu doar declarata ci si transpusa în practica. În cazul multor grupuri se întâmpla sa fie si una sau mai multe persoane, fie cu posibilitati materiale mai reduse, fie cu anumite handicapuri, pentru a caror participare ceilalti pelerini au contribuit fie cu bani, fie printr-o implicare de alt gen pentru depasirea dificultatilor de participare. Stilul propriu pelerinajului determina si o necesara transparenta în operatiunile economice.
Marturia personala. În pelerinaj trebuie sa-si aiba locul lor bine precizat marturiile pelerinilor despre experientele pe care ei le traiesc în viata de zi cu zi. Pelerinajul nu trebuie sa fie vazut ca o experienta în afara istoriei personale a pelerinilor ci ca un punct de vedere privilegiat al acesteia.
Rugaciunea de mijlocire pentru altii. Este frecventa situatia în care un pelerin este rugat, înainte de a porni la drum sau chiar în timpul pelerinajului, de membrii familiei, de prieteni, sau chiar de persoane abia cunoscute ca, odata ajuns la un anume loc sfânt, sa se roage si pentru sanatatea lor sau pentru dobândirea unui anumit har. Aceasta forma evidenta de intercesiune reprezinta un aspect ce deosebeste în mod net un pelerinaj de orice alta forma de turism.
202 Cf. Domenico Sigalini, Saco a pelo, jeans e vesciche ai piedi, în Giovani e pellegrini, Ed. Fondazione di
Religione Santi Francesco di Assisi e Caterina da Siena, Roma, 1995, p. 42.
86
Sacrificiul si oboseala dorite. Organizatorii pelerinajelor trebuie sa-si
propuna mai mult, sa stabileasca exigente mai înalte si sa pregateasca experiente
profunde de spiritualitate, de meditatie, de rugaciune, de liniste, de dialog.
Altminteri, daca totul s-ar reduce la o excursie scolastica, s-ar compromite
împlinirea sperantelor si cautarilor de schimbare pe care si le doresc pelerinii.
Sacrificiul si oboseala sunt pâinea de fiecare zi a unui pelerinaj adevarat iar pelerinii
nu le refuza niciodata atunci când sunt motivati si sustinuti cu convingere.
Isus este întotdeauna pe primul loc. Un om care paseste pragul unei
biserici sau catedrale foarte frumoase, uimit de bogatiile picturilor si decoratiunilor
acesteia, poate cu usurinta sa scape din vedere – pe moment – ca scopul primar
pentru care biserica a fost construita este adorarea lui Isus. În timp ce un grup de
pelerini adevarati intra într-o biserica, în loc sa înceapa ca si ceilalti turisti sa admire
mai întâi vitraliile, statuile, decoratiunile usilor si ferestrelor, candelabrele sau piesele
de altar, ei se aseaza în sir privind spre tabernacol, locul în care Isus este prezent în
Sfânta Euharistie, îngenunchind în fata acestuia si rugându-se, pentru ca Dumnezeu
este mai important decât pietrele, oricât de frumos ar fi ele decorate. Pelerinii fac
aceasta în fiecare biserica, întotdeauna, si abia dupa aceea ei viziteaza biserica si se
bucura de spendorile pamântesti, având inima plina de prezenta lui Isus.
Silentium sacrum. În multe locuri din lume se afla bazilici frumoase, care impresioneaza si inspira, însa ceea ce se afla în interiorul lor – Cristos – este cu mult mai mult. În unele din aceste biserici se face Adoratie Euharistica permanenta. Neglijând acest lucru, oamenii, în special grupurile de turisti, intra si stau de vorba sau comenteaza ceea ce vad. Ei sunt însa atentionati sa pastreze linistea, fie de unele simboluri afisate pe panouri, fie de anumite persoane special însarcinate pentru acest scop. Ascultând de acestea, linistea domneste din nou în biserica; aceasta face distinctia între locul sacru si salile muzeelor vizitate cu alte ocazii.
Liniste si nemiscare. De obicei, în bazilicile mari este întotdeauna multa
agitatie si prea putin timp sau spatiu pentru a te putea opri si sta în liniste, nemiscat,
pentru a te lasa patruns de prezenta lui Dumnezeu. Sunt prezente acolo grupuri
numeroase de turisti strânsi în jurul ghizilor lor care le fac prezentari despre arta si
arhitectura, se vând lumânari, suveniruri si alte articole religioase si, în general, sunt
o multime de oameni ce merg încoace si încolo prin biserica. Pelerinii trebuie sa faca
mari eforturi pentru a se reculege, si pentru aceasta ei se îndreapta spre o capela
laterala special rezervata pentru acest scop. Acolo pot petrece ceva timp în
87
rugaciune, în liniste si nemiscare, prin acest efort constient lucrând pentru îmbogatirea vietii lor spirituale.
Spovada. Unul din aspectele cele mai importante ale unui pelerinaj este
renuntarea la pacat. Este frumos sa calatoresti, sa întâlnesti oameni noi si sa
descoperi lucrarea lui Dumnezeu admirând un peisaj de o frumusete rara. Oamenii
însa au si nevoi mai mari, precum aceea de a experimenta o convertire mai profunda
a sufletului lor si de a se împaca cu Dumnezeu într-un mod concret. Sunt
impresionante cozile la care pelerinii se aseaza pentru a le veni rândul pentru
spovada. La Lourdes, dar si în alte sanctuare, poti vedea tot timpul, chiar si în timpul
noptii, câte un pelerin care, într-un loc sau altul, îsi marturiseste pacatele si cere
iertare pentru ele. Pelerinajele si locurile sfinte stimuleaza într-un mod particular
oamenii sa se caiasca de pacate lor si sa-si converteasca inimile, conform sfintei
noastre Traditii care îndeamna la o continua confesiune si împartasire. Sfânta
Scriptura recomanda fara echivoc acest adevarat "medicament al sufletului":
"Marturisiti-va deci unul altuia pacatele si va rugati unul pentru altul, ca sa va vindecati"203.
Bagajul usor. De fiecare data pelerinii ajung la concluzia ca întotdeauna îsi pregatesc prea multe bagaje si ca înca au prea mult. Purtându-si bagajele pe scarile hotelurilor, la autocar sau în aeroporturi, ei ajung sa înteleaga ca "mai putin este mai mult", mai cu seama atunci când au ocazia sa întâlneasca alti pelerini ce merg pe jos, purtând un singur rucsac în spate, si care le transmit parca mesajul: "Nu purtati multe cu voi, concentrati-va asupra lui Dumnezeu".
IV.1.5 Discernamântul necesar
Pentru a realiza o aprofundare spirituala si pastorala constanta, este necesara dobândirea unei cunoasteri precise a diferitelor tipologii de pelerinaj, precum si a multitudinii celorlalte forme de activitate turistica legate de o anumita destinatie. În practica curenta a pelerinajelor se remarca atât aspecte autentice cât si trasaturi mai putin semnificative, ce pot denatura viziunea corecta asupra pelerinajului, alterând motivatiile si finalitatea acestuia.
Pentru a preveni acest efect nedorit, este necesar ca atât finalitatea cât si
formele autentice de pelerinaj sa fie pastrate si tinute sub o supraveghere atenta.
203 Cf. Iac. 5, 16.
88
Trebuie totodata facute toate eforturile pentru ca initiativele propuse de Biserica sa pastreze originalitatea si stilul propriu al pelerinajului, încurajând astfel perspectiva pastorala de îmbogatire a turismului cu valori si argumente spirituale, astfel încât orice forma de turism sa fie iluminata de patrunderea obiectiva a Cuvântului lui Cristos si a învataturilor Bisericii.
IV.2 MOTIVATII, TIPOLOGII SI MODALITATI DE DESFASURARE A PELERINAJULUI MODERN
Pelerinajul "consta în a merge în mod individual sau colectiv spre un sanctuar sau spre un loc în mod particular semnificativ pentru credinta, pentru a împlini acte speciale de devotiune, atât în scop de pietate cât si în scop votiv sau penitential, si pentru a favoriza o experienta de viata comunitara, cresterea virtutilor crestine si o mai mare cunoastere a Bisericii"204. O astfel de descriere dezvaluie natura profunda a pelerinajului, cu componentele sale interioare si cu aspectele sale operative, care îsi au originea în caracterul specific religios.
Motivatiile pelerinajului sunt în principal, chiar daca nu exclusiv, de natura
religioasa. Mai mult sau mai putin profunde si explicite, ele reprezinta forme ce
deriva din necesitatea unui contact personal cu Dumnezeu, din nevoia presanta de
mântuire, chiar prin mijlocirea Preasfintei Fecioare sau a sfintilor, din cautarea
linistirii spiritului prin împacarea cu Dumnezeu, cu aproapele nostru si cu noi însine.
La baza pelerinajului sta o nevoie de credinta, care se exprima într-o miscare ce se
vrea a fi schita convertirii, premiza si pregatire pentru o experienta religioasa ce-si
are punctul culminant si calificant în participarea la viata liturgica a sanctuarului205.
Modelul clasic de pelerinaj consemnat de traditie este pelerinajul de grup. În
mod normal, el tine astazi de activitatea parohiala si este condus de un preot, de un
diacon, de un catehet sau de alta persoana consacrata, cu un mandat specific.
Sarcina principala a îndrumatorului consta în realizarea finalitatilor spirituale ale
pelerinajului, în diversele sale momente. Pelerinajului parohial traditional i s-au
adaugat ulterior si alte forme precum pelerinajele individuale, familiare sau de
204 Comisia Episcopala Italiana pentru Migratii si Turism [în urmatoarele citari CEIMT], Doc. «Orientamenti per la
pastorale del tempo libero e del turismo in Italia», n. 41 (ECEI 3, 78).
205 Cf. CEI, "Venite, saliamo sul monte del Signore"
89
grupuri ne-parohiale. Si acestea merita apreciate, mai cu seama atunci când sunt organizate de case religioase, de asociatii sau de alte organisme cu recunoastere ecleziala. De altfel în zilele noastre numeroase familii si grupuri de familii îsi îmbogatesc propria viata religioasa mergând pe drumurile vechilor trasee spre sanctuare de renume si retraind, într-un anume fel, drumul Sfintei Familii din Nazaret spre Ierusalim206.
Pelerinajele se deosebesc si în functie de destinatie, aceasta fiind determinanta atât pentru aspectele legate de cult cât si pentru cele formative si organizatorice. Destinatiile pelerinajelor pot fi diverse. Cele mai cunoscute si mai bogate în referiri evanghelice si eclesiale sunt: pelerinajul la "locurile ce L-au vazut pe Domnul nostru", pelerinajul ce conduce "pe urmele lui Moise" si pelerinajul ce merge "pe urmele apostolilor", adica pe urmele Bisericii primare. O importanta particulara o capata pelerinajul la Roma, la mormintele sfintilor apostoli Petru si Pavel si ale altor martiri207. În special dupa proclamarea Jubileului din anul 1300, multimi de credinciosi din lumea întreaga au început sa mearga în pelerinaj spre Biserica Romei, cu speranta comuniunii tuturor Bisericilor.
Foarte numeroase sunt si sanctuarele închinate Preasfintei Fecioare Maria,
de la cele mai cunoscute pâna la cele mai micute si mai umile, dar toate fiind
destinatii ale neîntreruptelor pelerinaje, semn si marturie al locului privilegiat pe care
Maria îl ocupa în credinta poporului lui Dumnezeu. Între acestea, foarte frecventate
de crestini sunt sanctuarele legate de boala si suferinta, unde grija materna a Maicii
Domnului si totodata Maica noastra s-a manifestat de atâtea ori prin semne de
mângâiere si speranta. Lourdes, Fatima, Loreto, Pompei si multe alte sanctuare,
cunoscute poate doar în ambiente locale, evoca evenimente de har si trairi profunde
ale credintei.
Deosebit de importante pentru spiritualitatea si pietatea populara sunt si
sanctuarele închinate marilor sfinti, cum sunt de exemplu cele ale sfintilor patroni
Francisc de Assisi, Caterina de Siena, Iacob de Compostela, Rita de Cascia, Padre
Pio de Monterotondo, Anton de Padova si multi altii. Acestor sanctuare li s-au
adaugat, în vremurile noastre, o serie de locuri moderne, de profunde experiente
spirituale si de intensa chemare religioasa, cum sunt de asemenea si drumurile,
206 Cf. Lc. 2, 41-52.
207 Cf. GD 7 (EV 5, nn. 1301-1307); PP Ioan Paul II, Const. apost. «Ecclesia in Urbe», 1 ian. 1998 [în
urmatoarele citari EU], n. 8 (EV 17, n. 8); Secretariatul de Stat al Vaticanului [în urmatoarele citari SSV], Doc.
«Con incessante sollecitudine» si «Statuto della "Peregrinatio ad Petri sedem"» (EV 13, nn. 2146-2156).
90
urme de credinta si de convertire. În acest context au o mare însemnatate Zilele Mondiale ale Tineretului, adevarate pelerinaje ale tinerilor catre Cristos, sub calauzirea Preasfântului Parinte.
Modalitatile de desfasurare a pelerinajului prevad, pe lânga pregatirea
îndepartata, participarea activa la diverse momente de confesiune si de celebrare a
credintei, mai cu seama prin ascultarea si pastrarea în inima a cuvântului lui
Dumnezeu, celebrarea sacramentelor Pocaintei si Euharistiei, dar si exprimarea
vizibila a caritatii si solidaritatii, reculegerea în liniste si în rugaciune îndelungata,
aprofundarea catehetica. Între practicile devotionale pot fi regasite si alte forme de
edificare spirituala, cum ar fi oprirea în locurile manifestarilor supranaturale,
vizitarea mormintelor sfintilor venerati si venerarea relicvelor acestora sau a altor
elemente ce amintesc de evenimentele ce au stat la originea respectivelor
sanctuare208.
Pelerinajul, în mod contrar a ceea ce ar putea parea la prima vedere, este un
eveniment foarte complex, cuprinzând diferite momente succesive209. Este nevoie sa
facem distinctie între ele, dar si sa le pastram unitatea intima. Referindu-se la
acestea, Papa Ioan Paul II le adresa responsabililor cu pelerinajele si sanctuarele
îndemnul: "Fiti atenti la «timpurile» si la ritmurile fiecarui pelerinaj: plecarea, sosirea,
«vizita» la sanctuar si întoarcerea, momente de egala importanta în drumul lor, pe
care pelerinii îl încredinteaza atentiei voastre pastorale. Aveti datoria de a-i conduce
spre ceea ce este esential: Isus Cristos Mântuitorul, capatul fiecarui drum si izvor al
oricarei sfintenii"210.
IV.3 DIMENSIUNEA INTERIOARA A PELERINAJULUI
IV.3.1 Necesitatea itinerariului interior
Oamenii au ajuns sa traiasca cufundati într-o cultura de evaziune si alienare,
fiind parca adormiti de o cultura a consumului, care are tot interesul ca ei sa
continue sa doarma si sa ramâna astfel inconstienti fata de realitatea lor, fata de
208 Cultul sfintilor, al icoanelor sau imaginilor sacre si al relicvelor este reglementat în Bisericile catolice de rit
oriental de catre CCEO, can. 884-888.
209 Cf. CPPMI, «Il Pellegrinaggio nel Grande Giubileo…», n. 32 (EV 17, nn. 643).
210 PP Ioan Paul II, «Discorso ai partecipanti al Primo Congresso mondiale della pastorale dei santuari e dei
pellegrinaggi» (28 febr. 1992), n. 4, în Insegnamenti di Giovanni Paolo II, XV/1, p. 489.
91
realitate în general, devenind straini de ei însisi. A dormi înseamna a nu se preocupa de nimic, deoarece se lasa în urma tot ceea ce cerea implicare; astfel oamenii traiesc ca si cum ar fi straini de ei însisi.
Chiar si atunci când calatoresc, oamenii adesea schimba doar scenariul, peisajul, fara a se schimba si ei însisi; rareori ei fac si o calatorie în interiorul lor. Schimbarea de scenariu, de peisaj creaza în oameni iluzia trairii, a schimbarii, însa în realitate se verifica un imobilism psihologic.
Pentru a calatori cu adevarat este necesar sa calatorim în interiorul noua însine, sa privim cu uimire la continuitatea noastra discontinua, la identitatea noastra care se recreaza printr-o crestere personala si sociala. Avem nevoie sa ne cunoastem pentru a putea dialoga cu adevarul, cu ceea ce ne înconjoara, pentru a putea trai cu autenticitate de-a lungul diverselor drumuri ale istoriei211.
Este asadar absolut necesar sa calatorim în interiorul noua însine, pentru ca
altminteri nu este posibila îndreptarea si dirijarea vietii noastre spre scopul sau
ultim, cu o constiinta linistita. Nu trebuie sa ne ancoram în idei, persoane, situatii
sau experiente care ne-ar împiedica mersul spre finalitatea propusa, ci trebuie sa ne
deschidem în fata vietii pe care o modelam si care ne modeleaza. Nu este vorba de
a schimba de dragul schimbarii, dintr-o moda sau de dragul presiunilor culturale sau
de grup, pentru ca schimbarile fortate ne îndeparteaza de noi însine.
IV.3.2 Pelerinajul interior si piedicile sale
A calatori în interiorul nostru înseamna a cauta acea identitate ce ne permite sa ne spunem propriul cuvânt vietii. Drumul înspre adevar trece prin noi însine. Sf. Augustin sublinia acest fapt într-o exortatie: "Nu merge departe, întoarce-te la tine însuti, în omul interior locuieste adevarul. Isus ne anunta ca Împaratia este în interiorul nostru. La ce serveste omului sa strabata toate strazile lumii daca nu a calatorit niciodata în interiorul lui însusi?"
Papa Ioan Paul II spunea: "Toti vom trebui sa facem acea calatorie interioara care are ca scop dezlipirea de ceea ce, în noi si în jurul nostru, este contrar legii lui Dumnezeu, pentru a fi în stare de a-L întâlni pe deplin pe Cristos, marturisindu-ne credinta noastra în el si primind belsugul milostivirii sale"212.
211 Cf. José Antonio Garcia-Monge, Viaggio all'interno di se stessi, în Giovani e pellegrini, Conferenza
Episcopale Italiana, Servizio Nazionale per la Pastorale Giovanile, Roma, 1995, p. 46.
212 Cf. PP Ioan Paul II, Scrisoare despre pelerinajul la locurile legate de istoria mântuirii, Ed. Presa Buna, Iasi,
1999, p. 19.
92
Istoria ne vorbeste de oameni care au devenit pelerini, facând un pelerinaj si în interiorul lor însisi si ajungând astfel la adevar si la viata. Sf. Francisc de Asissi, mergând în pelerinaj la Santiago a întâlnit de-a lungul drumului saracia iar la capatul drumului interior l-a întâlnit pe Cristos cel fara de avere, care a devenit ratiune si sens al vietii sale. La fel si Sf. Ignatiu de Loyola s-a numit pe sine însusi "pelerinul" si a parcurs întreaga Europa în interioritatea sa.
Este important ca si noi sa întreprindem un pelerinaj interior, o calatorie cu
adevarat aventuroasa în interiorul sufletului nostru. Nu este o calatorie usoara si
marea majoritate a oamenilor nici nu îndraznesc sa porneasca la un astfel de drum.
Acest pelerinaj interior nu poate fi facut fara a traversa o zona dificila în care
durerea este prezenta ca parte din noi însine. Faptul de a aduce la lumina o noua
constiinta de sine, o noua imagine despre noi însine, nu poate fi lipsit de durere.
Inerentele crize ale cresterii spirituale trec adesea prin durerea iesirii din întuneric la
lumina. Calatoria este asadar dificila; este mai usor sa calatorim în afara noastra,
spre altii, spre tinte iluzorii, decât sa calatorim în interiorul nostru213.
Pelerinajul interior ne constrânge sa ramânem singuri, doar în compania noua însine si aceasta se pare ca este una din experientele cele mai dificile în zilele noastre. Cu totii avem o mare frica de a nu ramâne singuri si-i cautam cu înfrigurare pe ceilalti, care ne sustin si aparent ne servesc drept valoros punct de sprijin. De multe ori însa legaturile noastre cu acestia sunt galagioase si ne distrag, asemenea unei dupa-amieze de duminica, ce dureaza toata viata, petrecuta în discoteca, unde toti sunt apropiati dar totodata atât de izolati, siliti sa strige pentru a se face auziti, totdeauna întelesi gresit, pe fundalul muzical care distorsioneaza orice voce. Însa pentru multi acest lucru este convenabil: îi ajuta sa nu mai gândeasca, sa nu le fie teama si sa nu fie constrânsi sa-si ridice mâinile invocator214.
În aceasta consta adevarata problema. Atunci când suntem singuri, fata în fata cu limitarile noastre, simtim nevoia de a cauta doua încheieturi puternice de care sa ne prindem bratele ridicate în invocatie. Descoperim ca nu ne mai ajungem noua însine, noi cei care stim atât de multe lucruri si aparent parem sa iesim cu bine din orice situatie; realizam atunci ca, în fond, sprijinul nici-unuia din prietenii nostri nu ne este suficient pentru a putea supravietui pe marginea hotarului de netrecut al setei noastre de viata si fericire.
213 Cf. José Antonio Garcia-Monge, op. cit., p. 47.
214 Cf. Riccardo Tonelli, op. cit., p. 24.
93
Ne este însa teama sa ne cufundam în abisul de "dincolo", si cautam sa amânam si sa scapam de dificila si nelinistitoarea companie a noua însine. Teama cea mai frecventa care ne tine în loc este aceea ca ne-am putea gasi la un moment dat în fata nulitatii pe care poate o avem în noi, o teama de singuratate, o teama de "nimic", de goliciunea existentiala; este teama omului caruia îi lipseste obisnuinta de "a-si face conturile" cu propria goliciune interioara. Este si o teama de obscuritate, de dezorientare, de faptul ca am putea gresi drumul.
Este teama de o posibila întâlnire cu durerea, cu suferinta, teama de a gasi
de-a lungul drumului nostru spre adevar emotii si gânduri dureroase, sisteme
cognitive si afective care pot sa dea nastere unei experiente de suferinta. Ne temem sa nu revedem imagini interiorizate, capabile sa dea nastere în noi unui anumit sens
de vinovatie.
Ne este teama ca, patrunzând mai profund în noi însine, sa nu primim
mesaje devalorizante, sa ne confruntam cu idealuri neatinse si deci cu frustrari
dureroase, sa nu descoperim aspecte legate de noi însine care nu ne plac si pe
care le refuzam, pe care le-am uitat ascunse în abisul inconstient al fiintei noastre.
Ne temem adesea ca am putea descoperi aspectele rele ale persoanei noastre, ca am putea descoperi ca suntem rai în interiorul nostru si de aceea preferam uneori sa fugim de noi însine, de experienta noastra interioara, pentru a inventa povesti care ne mângâie si adevaruri care ne "elibereaza", netinând cont de faptul ca si aspectele negative fac parte din identitatea nostra globala, ca asa suntem noi de fapt, chiar daca nu suntem dispusi sa o recunoastem.
Trebuie însa sa învatam sa facem fata acestor temeri, sa luptam împotriva
narcisismului care ne tine ancorati în noi însine si ne împiedica sa ne îndreptam
spre realitatea noastra cea mai autentica, ne împiedica accesul la o zona de pace si
de profunzime personala, ne distrage de la calatoria noastra interioara. Trebuie sa
rezistam tentatiei de a ne agata de o calitate, de a ne ancora de o idee sau de o
ideologie, pentru ca aceasta ar însemna sa renuntam la a fi nomazi în lumea
noastra interioara si sa ramânem în continuare superficiali si sedentari215.
Daca reusim însa sa ne refugiem în "pustiu", fuga din fata noua însine va fi
imposibila, iar noi, cufundati în liniste, departe de lucrurile care ne dau o falsa
siguranta, în afara ritmului obsesiv al timpului nostru, ne vom regasi, în mod
215 Cf. Riccardo Tonelli, op. cit., p. 25.
94
implacabil, singuri si vom fi în postura oamenilor ce cauta salvarea. Vom descoperi astfel ca salvarea noastra nu poate veni decât dintr-un singur loc, ca unicul si adevaratul nostru salvator este însusi Cel ce ne-a creat, Dumnezeu.
IV.3.3 Conditii necesare pelerinului pentru calatoria interioara
Ca pentru orice alta calatorie, si în cazul pelerinajului interior este necesar ca acela care porneste la drum sa posede câteva lucruri indispensabile pentru a putea umbla în adevar, sa îndeplineasca niste conditii fundamentale216:
? sa aiba liniste interioara;
? sa aiba constiinta lucida, eliberatoare de orice obscuritate si inconstienta, de
orice aspecte care l-ar împiedica sa fie el însusi;
? sa aiba încredere în el însusi, sa creada ca poate merge pâna la capat si ca
va gasi un interior care sa poata fi locuit;
? sa aiba speranta de a se regasi, pentru ca speranta este cea care pune în
miscare picioarele, motiveaza deciziile, ajuta în parcurgerea drumul spre
sine;
?? sa aiba dragoste fata de el însusi si fata de ceilalti, pentru ca doar iubirea
poate sa motiveze si sa justifice un anumit drum interior. Daca pelerinul nu se
iubeste pe el însusi, nu va putea sa învete sa se cunoasca pe el însusi,
ajungând sa se lupte cu realitatea, cu zilele, cu lipsa de respect de sine si nu
va ajunge mai departe;
?? sa fie puternic. O persoana slaba sau foarte infantila nu este capabila sa
duca la bun sfârsit calatoria în interiorul sau;
?? sa fie capabil de un dialog cu realitatea. Este important ca drumul interior sa
lase întotdeauna un spatiu larg dialogului cu realitatea pentru ca aceasta îl va
ajuta pe pelerin sa se puna în fata lui însusi într-un mod mult mai eficient
decât cea mai subtila introspectie sau analizele cele mai sofisticate din punct
de vedere psihologic;
?? sa aiba capacitate de integrare, sa fie pregatit pentru a integra în propria sa
persoana, în adevarul sau, toate informatiile pe care le va culege de-a lungul
drumului;
216 Cf. José Antonio Garcia-Monge, op. cit., p. 53.
95
? sa fie bine motivat. Aceasta este o conditie esentiala. Motivatia ultima este
iubirea, cresterea în maturitate care îi va permite pelerinului sa se integreze
în realitate prin munca si iubire. Înainte de a porni la drum trebuie verificate
care sunt motivatiile proprii, pentru ca cel ce întreprinde calatoria interioara
sa nu creada ca se îndreapta spre el însusi si de fapt sa se îndeparteze, sa
fuga sau sa se opreasca;
? sa dispuna de o anumita doza de relativizare, pentru a nu crea falsuri
absolute plecând de la descoperirile facute de-a lungul drumului. Pelerinul
trebuie sa fie capabil sa observe evenimentele, sa le dea o justa valoare, sa
relativizeze si sa continue sa caute, fara a confunda relativul cu absolutul;
? sa aiba un simt corect al umorului, care sa-i permita sa nu ia totul prea în
serios si care sa îi permita sa mearga în adevar si cu seriozitate.
IV.3.4 Pregatirea pentru pelerinajul interior
Pentru a evita riscurile pe care pelerinajul interior le comporta, trebuie sa
evitam în primul rând pericolul de a ne pierde cautându-ne acolo unde nu suntem.
O poveste orientala vorbeste despre un om care, într-o piata, cauta la lumina
unui candelabru o moneda pe care o pierduse. Cineva s-a oferit sa-l ajute în cautare
si l-a întrebat daca a pierdut-o chiar în acel loc. Cel care cauta a raspuns cu
nevinovatie: "Nu, am pierdut-o la mine acasa dar aici e mai multa lumina". Se
întâmpla adeseori sa ne cautam acolo unde nu suntem si, bineînteles, sa nu ne
putem gasi.
În multe locuri în care mergem pentru a afla cine suntem nu vom reusi niciodata sa ne regasim, pentru simplul motiv ca nu suntem acolo. Acolo este doar corpul nostru, vreun sentiment, vreo emotie, vreun gest fara un subiect cunoscut. Un faimos psihiatru obisnuia sa îi întrebe pe pacientii sai: "Unde ti-e mintea în timp ce corpul ti-e aici?" Este o întrebare interesanta si care dezvaluie o mare dezintegrare personala: corpul omului merge, calatoreste, dar unde îi este mintea? Unde merge si în ce directie se îndreapta mintea sa?
Calatoria omului spre sine însusi poate fi o ocazie de întâlnire daca în ea îsi
fac loc, într-un mod armonios si integrant, toate dimensiunile persoanei: corpul,
mintea, inima, spiritul. Corpul omului este locul de întâlnire al tuturor acestor
dimensiuni. Nu exista un "înauntru" fara un "afara", fara o relatie strânsa între ele.
Drumul reprezinta o calatorie integratoare si de aceea el trebuie parcurs dinspre
96
interior spre exterior si invers. Astfel se formeaza persoana si viata omului. Daca
omul traieste numai "în afara" nu va ajunge sa stie niciodata cine si ce este cu
adevarat. Daca traieste însa si "înauntru" va ajunge sa cunoasca bine acest lucru.
Pentru ca drumul sa fie autentic, el trebuie sa reprezinte un dialog armonios iar lumea exterioara si cea interioara a omului vor fi cele doua "picioare" ce-l vor purta pe drum.
În acelasi timp, calatoria interioara nu-si va putea atinge scopul daca – intrând în sine însusi – omul se va izola de realitate, va uita de exterior, lasându-se condus de calauze incapabile, precum comportamentele sale gresite sau patologice. Calatoria va fi în schimb benefica daca omul se va integra cu drumul interior, va gasi uniune, va intra si va iesi din el însusi si se va lasa calauzit de partea cea mai sanatoasa din sine.
IV.3.5 Jaloane pe drumul interior
Pentru ca omul sa se poata aventura în interiorul sau are nevoie de o "harta"
care sa-l ajute sa parcurga propriul teritoriu psihologic si spiritual, fara a exista riscul
pierderii sale. O astfel de "harta" poate fi de mare ajutor pentru a ne furniza
elemente despre noi însine într-un mod foarte practic, stiind ce anume am învatat despre noi însine si cum am învatat, ce anume ne exprima cu adevarat, ce ne identifica si ne face sa fim o persoana unica.
Instrumentul cel mai eficient pe care îl avem la dispozitie pentru a patrunde în noi însine este ideea pe care o avem despre noi însine si care ne permite sa raspundem la întrebarea: "Cine sunt eu?"
Aceasta idee pe care o avem despre noi, uneori gresit construita – bazata mai mult pe dorinte, pe ceea ce am vrea sa fim sau pe necesitatea de a fi ceea ce trebuie sa fim, mai mult decât pe ceea ce de fapt suntem – iar alteori trasata cu realism, este "harta" pe care trebuie sa o confruntam cu realitatea a ceea ce suntem, cu teritoriul nostru psihologic si spiritual personal.
Pe parcursul vietii noastre, trebuie sa revedem permanent "harta" si sa o actualizam în functie de schimbarile care au avut loc între timp, adica sa verificam daca ideea pe care o avem despre noi însine corespunde mai bine realitatii a ceea ce suntem.
O "harta" corect trasata ne va ajuta sa avem o imagine corecta despre ceea
ce suntem, anume creaturi ale lui Dumnezeu. Ea ne ajuta sa cunoastem ca omul
97
este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si ne invita sa descoperim adevaratul chip si sa realizam în noi aceasta asemanare. Odata constientizat acest lucru, dobândim un nou instrument indispensabil în orientarea noastra, "busola" care ne va indica fara greseala directia în care trebuie sa mergem ca sa ajungem la capatul calatoriei noastre.
Revelatia devine astfel un instrument eficace pentru a calatori de-a lungul existentei noastre, descoperind astfel urmele lui Dumnezeu si propria noastra vocatie. În ciuda faptului ca raul personal si structural lasa semne de confuzie în personalitatea noastra iar pacatul afecteaza itinerariul nostru interior, consultarea "hartii" revelate de Dumnezeu, care ne face mai clara ideea pe care o avem despre noi însine, ne poate ajuta sa mergem înainte realizând voia Sa.
Pe drumul interior ne putem întâlni cu raul, cu pacatul, cu greseala, dar ceea ce este cu adevarat bun în noi ne va ajuta sa depasim incidentele dureroase inerente de-a lungul drumului.
Aceasta "harta" ne spune si ca adevarul ne va face liberi, si de aceea nu ne vom teme de întâlnirea cu adevarul, daca este cu adevarat adevarul nostru, pentru ca pelerinajul interior ne încredinteaza ca nu exista nici un colt ascuns în interiorul nostru, nici macar un singur loc de-a lungul drumului în care sa nu poata fi întâlnit Dumnezeu. Odata întâlnit, Dumnezeu ne va revela cine este si cum putem sa redobândim chipul si asemanarea sa, stiind ca Dumnezeu ne cheama sa ne lasam calauziti de însusi Spiritul lui Isus.
De-a lungul traseului interior ne putem folosi si de o serie de jaloane precum
observarea propriei noastre conduite, introspectia, reflectia personala, contactul cu
ceea ce simtim trecând prin corpul nostru, mesajele fanteziei noastre ca simboluri
ale nevoilor noastre si dorintelor noastre, analiza atenta a reactiei-raspuns pe care o
primim de la ceilalti, dialogul constructiv în care este revelat adevarul nostru,
meditatia profunda cu exercitiul de constiinta si transcendenta – care duc la
autocunoastere si maturizare personala -, analiza itinerariului nostru personal,
indicator al temei existentei noastre, reamintirea unor persoane semnificative care au lasat un semn în istoria noastra personala, experientele noastre de bucurie si durere, urmarirea atenta a realitatii si afirmatiile cele mai semnificative.
Rugaciunea facuta în liniste, în contact cu experienta personala, poate
constitui un sprijin important în descoperirea propriei identitati. Zi dupa zi, aceasta
rugaciune îl poate ghida pe om sa treaca prin sine însusi pentru a sosi la
98
Dumnezeu. Rugaciunea ne poate ajuta sa gasim adevaratul raspuns la întrebarea: "Cine sunt eu cu adevarat?", un raspuns de credinta, un raspuns autentic, uman, al nostru personal, care ne identifica, ne exprima si ne elibereaza.
IV.3.6 Posibile dileme pe drumul interior si criterii de rezolvare
În pelerinajul interior, la un moment dat vor fi întâlnite cu siguranta si anumite dileme în ceea ce priveste calea ce trebuie urmata mai departe, drumul corect spre destinatia finala dorita. Pentru fiecare din aceste dileme, prezentate în continuare, exista însa si criterii care ajuta în clarificarea lor:
?? Teorie – experienta. În aceasta dilema, teoria este în slujba experientei
personale. Nu trebuie mers de-a lungul rationamentelor abstracte si teoretice
ce conduc la concepte prea îndepartate de adevarul personal. Trebuie
urmata mai degraba calea experientei, a datelor certe, a sentimentelor celor
mai profunde care îl vor conduce pe pelerin la el însusi;
?? Eu – tu. Drumul catre sine este un drum personal si individual, însa niciodata
individualist. Daca în cautarea sinelui pelerinul nu descopera si o deschidere
catre altii înseamna ca nu s-a regasit cu adevarat pe el însusi. Dilema de
individ-comunitate este o falsa dilema. Drumul se face în grup, chiar daca
decizia propriilor pasi este o responsabilitate personala. Pelerinul nu este un
"eu" singuratic ci mai degraba un "eu-tu" care se aventureaza în experienta
sa personala si în cautarea de sine, în gasirea dialogului constitutiv al fiintei
sale;
?? Suflet – corp. Este vorba despre o falsa dilema. Oprindu-se în fata ei,
pelerinul trebuie sa stie ca de-a lungul drumului de la sufletul sau nu va gasi
adevarul persoanei sale corporale, întrucât el reprezinta o unitate si numai
prin experienta sa psiho-corporala îsi va gasi propriul adevar. În dilema
suflet-corp trebuie continuat pe drumul corpului cu tot realismul sau si toate
consecintele sale, ca loc al spiritului pelerinului, ca încorporare a persoanei
sale;
?? Dumnezeu – omul. Daca la un moment dat pelerinul întâlneste un drum care
duce spre Dumnezeu si un altul care duce spre om, înseamna ca se afla pe
cale de a gresi directia. La Dumnezeu se ajunge totdeauna prin om si în om.
Dumnezeu va fi întâlnit totdeauna în viata omeneasca, chemata la crestere si
la plenitudine;
99
? Bogatie – saracie. În aceasta dilema, pelerinul trebuie sa stie ca bogatia sa
este pur narcisism, ca drumul spre sine însusi trece prin saracia de sine, prin
nici mai mult nici mai putin altceva decât omul asa cum este. Saracia însotita
de umilinta ajuta la o mai buna cunoastere, la recunoasterea cu bucurie a
propriei identitati. Nu trebuie cautat succesul, ci pur si simplu trebuie sa fim
ceea ce suntem;
? A avea puterea – a nu avea puterea. Daca drumul pelerinului spre adevarul
sau se gaseste în aceasta dilema, nu trebuie aleasa puterea pentru ca
pelerinul va scapa din vedere cine este; adularea si vanitatea vor produce
confuzii în imaginea pe care o are despre sine.
? Religie – credinta. Daca în aceasta dilema pelerinul întâlneste un indicator ce
directioneaza spre religie si un altul spre credinta, înseamna ori nu a reusit sa
integreze aceste doua dimensiuni, ori ca este împins de limitele culturii sale
sa faca o alegere. Trebuie ales drumul credintei, mai ales daca credinta se
realizeaza prin iubire.
IV.4 COORDONATELE SI ETAPELE PELERINAJULUI
IV.4.1 Coordonatele spatiale ale pelerinajului
Coordonatele spatiale ce definesc pelerinajul, si în general orice calatorie, sunt în principal în numar de trei217:
Prima coordonata este originea sau punctul de plecare. Fiecare pelerinaj
presupune întotdeauna o plecare si atunci când se pleaca la drum se porneste
întotdeauna dintr-un loc unde pâna în acel moment s-a stat, fara a avea mare
importanta daca pentru o perioada mai mare sau mai mica de timp. A calatori
înseamna a lasa în spate ceva cunoscut pentru a porni la drum spre altceva, nou si
necunoscut.
A doua coordonata a pelerinajului o reprezinta capatul sau punctul de
sosire. Fiecare calatorie presupune o destinatie, acel "unde" spre care mergem si
care este însasi ratiunea calatoriei, resortul ascuns care o solicita, o alimenteaza si
o poarta spre împlinire. Tocmai datorita ratiunii sale de a fi, tinta sau destinatia
217 Cf. Carmine di Sante, op. cit., p. 30.
100
reprezinta trasatura cea mai importanta a calatoriei, care coincide cu însusi sensul
sau.
În fine, cea de-a treia coordonata a pelerinajului o constituie distanta sau spatiul intermediar care separa punctul de sosire de punctul de plecare. În mod concret, calatoria este chiar acest spatiu ce se întinde între cele doua puncte si pe care miscarea îl reduce progresiv. În acest spatiu al provizoriului si neprevazutului, deci spatiu al necunoscutului, se ascunde aventura, cu sensul ei bivalent, pe de o parte fascinant pentru noutatile pe care le rezerva si pe de alta parte înfricosator pentru amenintarile pe care le poate ascunde.
IV.4.2 Pastorala pelerinajului – o conditie a reusitei acestuia
Etimologia cuvântului "reusita" pare ca vrea sa sublinieze faptul ca pelerinul "iese înca o data" dintr-o experienta puternica – aceea a pelerinajului – reînnoit în profunzimea sa, întarit în credinta, având o inima noua, plina de speranta, si hotarât sa-si duca viata pe caile iubirii, pentru ca întâlnirea cu Dumnezeu si cu "aproapele" sau i-a deschis noi orizonturi de implicare efectiva.
Producerea acestor efecte este influentata de diverse componente, între care rolul cel mai important îi revine harului lui Dumnezeu, care lucreaza în mod minunat în sufletul omului.
Zilele de pelerinaj reprezinta cu adevarat un timp de har; Dumnezeu foloseste orice ocazie, chiar si pe cele ce par neînsemnate, pentru a lumina, pentru a corecta, a "trezi" si a transforma inima si viata omului.
Dupa ceva timp de la încheierea unui pelerinaj, se poate pune întrebarea daca acesta nu ar fi adus roade mai bogate daca pelerinul ar fi fost sprijinit mai bine, în perioada dinainte de pelerinaj, în pregatirea unor conditii spirituale mai bune pentru a primi darul lui Dumnezeu, sau daca roadele pelerinajului nu ar fi fost mai durabile în timp daca acel pelerin ar fi avut alaturi o comunitate care, dupa ce l-a pregatit, l-ar fi primit apoi, la întoarcerea din pelerinaj, sustinându-l în continuare în împlinirea sarcinilor propuse.
Aceasta întrebare se pune pe doua planuri: din perspectiva "ex-opere
operato", care ne asigura ca Dumnezeu lucreaza totdeauna în inima oamenilor, si
din perspectiva "ex-opere operantis", care cuprinde tot efortul individual sau colectiv
ce poate produce conditii interioare mai bune pentru a primi darul lui Dumnezeu.
Facând o analiza paralela între pelerinaj si împartasirea euharistica, se poate spune
101
ca în timp ce împartasirile euharistice sunt numeroase, cele rodnice sunt ceva mai putine, din diverse motive precum nepregatirea corespunzatoare, superficialitatea, neatentia.
Pusa în acesti termeni, întrebarea ne conduce la extinderea acestei teme
spre pastorala pelerinajului, atât înainte cât si dupa încheierea acestuia.
Pastorala reprezinta un complex de mijloace folosite pentru atingerea unor
obiective si rezultate spirituale dorite. Exista o pastorala a sacramentelor, a familiei,
a bolnavilor si totodata exista si o pastorala a pelerinajului, prin care se cauta sa se
promoveze pelerinaje rodnice din punct de vedere spiritual, atât pentru persoanele
care participa cât si pentru comunitatile care le promoveaza. În aceasta perspectiva,
mersul în pelerinaj nu se poate face asemenea unei "turme ratacitoare" pentru ca,
daca nu este pregatit cu mare atentie, pelerinajul este condamnat la esec sau
inutilitate.
Din pacate se întâmpla adesea ca diecezele, comunitatile parohiale, miscarile eclesiastice sau diverse asociatii sa decida în ultimul moment sa organizeze un pelerinaj, acesta aparând ca un moment improvizat, fara a se înscrie într-o programa pastorala, macar anuala.
IV.4.3 Etapele pelerinajului
În mod concret, orice pelerinaj este caracterizat de patru etape, toate fiind esentiale si la fel de importante pentru reusita acestuia:
A. Proiectarea pelerinajului si pornirea la drum
B. Drumul si calatoria
C. Sosirea la destinatie
D. Întoarcerea la viata cotidiana si perioada de dupa pelerinaj.
În continuare sunt prezentate unele aspecte legate de aceste etape218, fara ca acestea sa fie epuizate:
A. Proiectarea pelerinajului si pornirea la drum
Este vorba mai întâi de toate o decizie de a face calatoria, o decizie care
porneste din interiorul omului, chiar daca este determinata de anumite solicitari,
curiozitate, spirit de aventura, dorinta de libertate, dorinta de a rupe monotonia
218 Cf. Domenico Sigalini, op. cit., p. 38.
102
zilnica. Orice decizie umana ia nastere din motivatii multiple, mai mult sau mai putin nobile, dar totdeauna de respectat si de luat în considerare deoarece acestea constituie niste rezervoare de energie necesara pentru atingerea scopului. Motivele pot sa fie multe dar important este ca pelerinul sa nu plece la drum asemenea unui colet ambalat si închis în sine însusi219.
Decizia de a porni la drum reprezinta conditia preliminara pentru a da curs asteptarilor ce determina departarea de propria casa si însasi ratiunea pelerinajului. Acest moment trebuie cultivat cu atentie, atât prin diferite forme de cateheza, cât si prin momente de rugaciune pentru a putea atinge într-un mod cât mai adecvat finalitatea pelerinajului. Este necesar sa se cunoasca de ce, cu ce asteptari, si în ce context de credinta se porneste spre locul de pelerinaj.
Pregatirea concreta, fizica, disponibilitatea de mijloace financiare, întocmirea unui plan, discutiile cu rudele si prietenii îl ajuta pe orice pelerin sa faca în asa fel încât aceasta experienta sa devina cât se poate de concreta si sa gaseasca motivatii plauzibile care încet-încet vor deveni motivatii de credinta daca sunt sprijinite de o buna organizare si co-responsabilizare în vederea plecarii.
Plecarea este un fapt pozitiv si pentru pelerinii ce par foarte deschisi dar care atunci când se confrunta cu transpunerea în viata a evenimentului pot simti o oarecare teama de a porni la drum. Prietenii apropiati trebuie sa-si dea un fel de "acord", de încurajare, si, pentru a-l obtine, cel ce doreste sa plece într-un pelerinaj trebuie sa gaseasca motivatii convingatoare la acel nivel de prietenie, de rationamente, de stil de viata.
Pentru a pleca trebuie sa se si doreasca mult acest lucru; cel ce-si doreste sa devina pelerin trebuie sa se simta liber si usor, neîmpiedicat de nimic, disponibil. A renunta pentru un timp la comoditatea propriei locuinte nu este pentru toti un lucru usor si adesea acesta constituie o piedica ce se opune oricarei tentative de schimbare a modului de viata. Pelerinajul presupune ca fiecare participant sa renunte la "siguranta" sa. Din aceasta disponibilitate se naste capacitatea de ascultare, dorinta de întâlnire, nevoia de reînnoire.
Dumnezeu însusi se alatura pelerinilor deoarece iubeste sa mearga cu oamenii, mai ales împreuna cu aceia care îsi pun cu sinceritate întrebari asupra istoriei si care cauta adevarul.
219 Ibidem.
103
Etapa proiectarii pelerinajului cunoaste doua faze distincte, si anume:
a) Pregatirea îndepartata
Este important ca cei ce participa la pelerinaj sa fie persoane cuprinse constant în pastorala obisnuita a comunitatii parohiale, a grupului, a miscarii sau asociatiei eclesiale. Acesta este contextul în care trebuie sa înceapa si sa se desfasoare pregatirea catehetica si spirituala de baza, printr-un drum de credinta menit sa-i conduca pe credinciosi pâna la a simti nevoia de a trai experienta de îmbogatire spirituala pe care pelerinajul o poate oferi.
Experienta practica demonstreaza ca cele mai bune grupuri de pelerini sunt cele ce provin din comunitati care în anii precedenti au promovat grupuri biblice. La fel, se observa ca grupurile de tineri traiesc mai intens un pelerinaj daca în decursul anului pastoral au lucrat la pregatirea acestuia alaturi de preot si de îndrumatorii spirituali. Pelerinajul nu trebuie sa fie un eveniment izolat, ci trebuie sa fie asemenea unui fragment de mozaic ce se construieste zi dupa zi în cadrul comunitatii crestine.
b) Pregatirea apropiata
În momentul în care este anuntat pelerinajul si este propusa destinatia, este recomandabil sa se prevada si o serie de întâlniri cu scopul a face mai bine cunoscute destinatia, sanctuarul, istoricul si mesajul transmis de acesta.
Astazi sunt disponibile o multime de informatii despre locurile sfinte sau diferite sanctuare, fiind suficient ca ele sa fie cautate sau cerute celor ce le pot oferi. Prezentarea din timp a acestora în cadrul întâlnirilor grupului va duce la evitarea unor explicatii lungi si repetate în timpul desfasurarii pelerinajului.
În aceasta etapa de pregatire apropiata este neaparat necesara cel putin o întâlnire cu conducatorii pelerinajului, adica cu responsabili cu aspectele tehnice, cu îndrumatorul spiritual si cu ghidul cu specializare teologica. Acestia le pot oferi participantilor toate indicatiile cu caracter tehnico-organizatoric necesare pentru realizarea în conditii optime a pelerinajului.
B. Drumul si calatoria
Orice drum concret invita la o aprofundare a drumului existentei si permite sa se probeze vitalitatea de care dispune pelerinul, atât în ceea ce priveste forma cât si nivelul sau.
104
Pelerinajul este un drum ce se realizeaza în timp si prin circumstante
particulare sau care transcende evenimentele obisnuite spre marile orizonturi ale
vietii si scopurile ultime ale existentei. El are asadar o destinatie geografica si un
timp prestabilit însa adevaratul sau obiectiv este acela de a face câtiva pasi înspre
întelegerea mai profunda a vietii, a planului lui Dumnezeu în viata noastra.
Calatoria poate sa fie mai mult sau mai putin lunga. Valoarea drumului nu se
masoara în kilometri ci în raspunsul personal dat la provocarea de abandonare a
unei vieti comode. Osteneala cuceririi este un element indispensabil reusitei
pelerinajului. Doi oameni pot merge spre aceeasi destinatie, cum ar fi vârful unui
munte. Unul poate sa ajunga imediat cu telefericul, în timp ce celalalt înfrunta
oboseala urcusului, se lupta cu propriile sale limite, sfideaza duritatea si asperitatile
traseului. Ambii sosesc în cele din urma în vârf, însa unul a trait o experienta ca
multe altele, pe când cel care soseste asudând s-a încercat pe sine însusi si ajunge
sa cunoasca bucuria de a fi cucerit tinta. Primul ramâne doar spectator, în timp ce
celalalt si-a înscris numele pe acel drum si a ajuns sa se cunoasca pe sine însusi.
Legarea unor noi prietenii, experimentarea unor situatii noi, aparitia unor
elemente neluate în calcul la perfectie, întâlnirile neasteptate, unele mici "suparari"
dar si bucuriile extraordinare, resentimentele pe care omul le încearca atunci când
se simte constrâns sa se masoare cu slabiciunea sau cu forta celorlalti, dialogul
care ia nastere pe drum, ajutorul dat sau primit, toate acestea îl ajuta pe pelerin sa
strapunga "coaja" ce-i înconjoara sufletul si sa reuseasca sa iasa din el însusi.
Într-o lume de "fii unici", este suficient ca oamenii sa mearga împreuna pentru a simti ca au nevoie de frati.
Pelerinajele în mod special dau marturie despre cât îi este de necesar omului sa mearga pe strazile lumii si de-a lungul cararilor istoriei pentru a sosi în inima vietii si pentru a mosteni acea Împaratie a Cerurilor pe care Isus o indica drept scop ultim al fiecarei cautari umane: "Cautati mai întâi împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua"220.
Pelerinajul este întotdeauna legat de cautarea sensului si adevarului, de
dorinta de bunuri spirituale, de nevoia de schimbare si convertire.
Nimic nu poate fi mai vatamator pentru un pelerinaj decât improvizatiile
facute în timpul acestuia, si de aceea nimic nu trebuie lasat la întâmplare. Constiinta
220 Mt. 6, 33.
105
profesionala trebuie sa le ceara responsabililor sa stabileasca o serie de întâlniri pentru a pregati desfasurarea programului.
Un program de pelerinaj serios si ordonat trebuie sa prevada momente spirituale specifice, cum ar fi celebrarile euharistice sau penitentiale, cateheze, momente de întâlnire si discutii între pelerini.
Prezenta îndrumatorului spiritual în timpul pelerinajului nu trebuie sa se limiteze doar la celebrarea corecta a sacramentelor; figura preotului trebuie sa fie cea a unui frate mai mare care merge alaturi de fratii sai pelerini ajutându-i în întelegerea Cuvântului lui Dumnezeu, în acceptarea a ceea ce Spiritul îi transmite fiecaruia dintre ei în zilele de pelerinaj.
Un risc care trebuie luat în seama îl reprezinta si emotiile pe care orice pelerinaj le suscita. Trebuie evitat ca pelerinul sa se opreasca doar la nivelul emotiilor; sarcina îndrumatorului spiritual este si aceea de a-i ajuta pe pelerini sa treaca de la emotii la realitatea îndatoririlor pe care le presupune calitatea lor de crestini pelerini, prezentând o imagine panoramica a posibilitatilor oferite de comunitatea crestina.
C. Sosirea la destinatie
Pelerinajul nu înseamna a merge la întâmplare, fara a avea un plan, un scop
si o destinatie, ci înseamna a tinde spre un loc sfânt si a ramâne în acesta. În
aceasta perspectiva, pelerinajul îsi gaseste o reprezentare adecvata în imaginea lui
Cristos care se alatura discipolilor pe drumul spre Emmaus, le explica Scripturile,
poposeste cu ei, revelându-se si intrând în comuniune cu ei: «Si a intrat sa ramâna
cu ei»221.
Destinatia sau tinta pelerinajului este în general un sanctuar, un loc stravechi, bogat în traditii, istorie, simboluri si obiceiuri. Este un ambient în afara obisnuitului, a normalului, un ambient cu o atmosfera specifica, asociat adesea cu o figura de sfânt ce a însufletit o spiritualitate.
Sanctuarul este locul întâlnirii dorite, dupa întreaga cale batuta. Pelerinul este chemat sa intre în atmosfera sacra, sa se lase condus de Spiritul lui Isus, chiar prin însesi calitatile locului – frumusetea, singuratatea, atmosfera mistica, simbolismul sacru -, traind o autentica experienta religioasa.
221 Cf. Lc. 24, 13-35.
106
În ciuda faptului ca pelerinii crestini au mers fara încetare catre un sanctuar
sau altul, înca din primele secole de existenta ale Bisericii, abia în perioada de dupa
Conciliul Vatican II s-a acordat o atentie speciala definirii conceptului de sanctuar si
punerii la punct a unor criterii oficiale cu privire la sanctuare222. Papa Paul VI a fost
cel care a corectat aceasta situatie de nerecunoastere formala sau canonica a
sanctuarelor, adresând o invitatie la o reflectie serioasa asupra rolului acestora în
viata Bisericii, numindu-le cu diferite ocazii "clinici spirituale", "martore ale lucrarilor
miraculoase si ale unui val continuu de devotiune", "stele luminoase pe cerul
Bisericii", "centre de devotiune, de rugaciune, de reculegere, de împrospatare
spirituala". Urmare acestei initiative, în Codul Canoanelor din 1983, care îndruma
astazi Biserica Catolica de rit latin, a fost introdusa legislatia privind sanctuarele.
Acestea sunt definite drept locuri sacre de pelerinaj, centre însufletite de viata
crestina intensa, care întretin practica liturgica si sacramentala si cultiva exprimarea
devotiunilor223.
Asissi, Loreto, Czestochowa, Santiago, Roma, mormintele martirilor, locurile
unor aparitii, toate acestea sunt locuri ce ofera o învatatura proprie si propun un
drum de credinta. Înainte de a fi semn al unui fapt miraculos, locurile sfinte
reprezinta esenta unui drum de credinta ce poate fi descoperit într-o aparitie
miraculoasa, în viata unui sfânt sau în traditia populara care s-a dezvoltat ulterior.
Odata cu organizarea Zilelor Mondiale ale Tineretului, tinta pelerinajelor a capatat noi semnificatii. Astfel ea nu mai reprezinta în mod necesar un sanctuar în sensul traditional, un loc unde sa se faca memoria prezentei divinului ci devine spatiul unde se poate participa la o întâlnire profetica a tinerilor care vor sa faca din viata lor si din experienta eclesiala un sanctuar viu.
Atmosfera de rugaciune si de sarbatoare, spiritul de comuniune si de fraternitate, fac ca Dumnezeu sa fie prezent iar tinerii – si nu numai ei – pot sa constate cu totii ca Domnul vine pentru ca toti cei ce-L cauta cu inima sincera "viata sa aiba si din belsug sa aiba"224. Ei primesc în mod direct un nou mandat: "Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi"225.
222 Nu se întâlnesc referiri la sanctuare nici în Codul Canonic din 1917, nici în documentele CV II si nici în
instructiunile cu privire la o devotiune corecta fata de Maria date de catre Papa Paul VI în exortatia
apostolica Marialis Cultus.
223 Cf. CIC, can. 1230-1234.
224 Cf. In. 10, 10.
225 Cf. In. 20, 21.
107
Adevaratul sanctuar devine omul cu problemele sale si cu asteptarile sale
pentru viitor, acel om care este chemat sa se alature pe calea pe care Biserica
paseste spre întâlnirea cu Domnul Înviat. Sanctuarul devine poporul, chemat sa
raspândeasca Evanghelia în întreaga lume: "Voi fi lor Dumnezeu si ei vor fi poporul
Meu"226.
Intrarea într-un loc sfânt trebuie pregatita cu mare atentie, întrucât aceasta
are o semnificatie deosebit de profunda, aceea a "trecerii de la pacat la har"227.
Pentru a da o forma expresiva sensului religios al sosirii la destinatie, este
recomandabil sa se parcurga pe jos o anumita portiune, chiar scurta, "pecetluita" în
fata sanctuarului printr-un adecvat "rit al pragului", semn de evanghelica
întâmpinare si de bun-venit228.
Orice intrare presupune trecerea unui prag, patrunderea printr-o poarta, reala
sau chiar imaginara. Din punct de vedere simbolic, poarta indica o atitudine de
deschidere sau de închidere, de primire sau de refuz, de închidere sau de eliberare.
Ea presupune, în acelasi timp, "libertatea de a alege si curajul de a renunta la
ceva"229. Pragul este si hotarul, granita care distinge si opune doua lumi si locul
paradoxal în care aceste lumi comunica, în care se poate înfaptui trecerea din
lumea profana în cea sacra230. Un astfel de "prag" spre un loc sfânt se cere trecut
sub îndrumarea Spiritului, dupa o necesara purificare a inimii si a mintii: a trece
"dincolo" printr-o astfel de poarta înseamna a marturisi ca Isus Cristos este Domnul,
întarindu-ne credinta în El pentru a trai viata noua pe care El ne-a dat-o231.
Exista o bogata traditie biblica si în special evanghelica care se refera la imaginea "portii"232 si la asteptata bataie în usa a Domnului: "Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine"233.
Poarta îl reprezinta pe însusi Cristos, iar trecerea pragului sau reprezinta
unica posibilitate de mântuire: "«Adevarat, adevarat zic voua: cel ce nu intra pe usa,
în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur si tâlhar. Iar cel ce intra prin usa este
pastorul oilor. Acestuia portarul îi deschide si oile asculta de glasul lui, si oile sale le
226 Cf. Evr. 8, 10.
227 Cf. IM 8 (EV 17, nn. 1677-1721).
228 Cf. CEI, "Venite, saliamo sul monte del Signore".
229 Cf. IM 8 (EV 17, nn. 1677-1721).
230 Cf. Mircea Eliade, op. cit., p.25.
231 Cf. IM 8 (EV 17, nn. 1677-1721).
232 Cf. Mt. 16, 18 s.u.; Lc. 13, 24 s.u.; In. 1, 51; 10, 9; 20,19; Apoc. 21, 12-29. 233 Cf. Apoc. 3, 20.
108
cheama pe nume si le mâna afara. Si când le scoate afara pe toate ale sale, merge
înaintea lor, si oile merg dupa el, caci cunosc glasul lui. Iar dupa un strain, ele nu
vor merge, ci vor fugi de el, pentru ca nu cunosc glasul strainilor». Aceasta pilda le-
a spus-o Isus, dar ei n-au înteles ce înseamna cuvintele Lui. A zis deci iarasi Isus :
«Adevarat, adevarat zic voua: Eu sunt usa oilor. Toti câti au venit mai înainte de
Mine sunt furi si tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt usa: de va intra cineva prin
Mine, se va mântui; si va intra si va iesi si pasune va afla. Furul nu vine decât ca sa
fure si sa junghe si sa piarda. Eu am venit ca viata sa aiba si din belsug sa aiba»"234.
Intrarea într-un sanctuar are asadar o mare valoare spirituala întrucât certifica o orientare a pelerinului spre Cristos, evidenta si de nesuprimat, si care îi permite acestuia sa-L poata cunoaste intim pe Mântuitorul, sa ramâna alaturi de El, sa aiba o relatie profunda si personala cu El.
Patrunderea în spatiul sacru trebuie sa favorizeze totodata o atitudine deschisa fata de ospitalitate, toleranta si convivialitate fraterna, sub semnul lui "Cristos oaspete", primit, vizitat si ajutat în aproapele aflat în nevoie235.
D. Întoarcerea la viata cotidiana si perioada de dupa pelerinaj
Încheierea pelerinajului reprezinta un moment de mare intensitate si care îi marcheaza profund pe pelerini. Pentru a exprima semnificatia acestuia se poate recurge la imaginea Ierusalimului ceresc spre care tânjeste sufletul pelerinului si al celui ce strabate "valea de lacimi". În timp ce pelerinul se îndeparteaza de locul sanctuarului unde a trait o intensa experienta religioasa, în sufletul sau începe sa se manifeste tot mai puternic dorul de a ramâne permanent alaturi de Domnul, în locul teofaniei Sale: "Iata, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii si El va salaslui cu ei si ei vor fi poporul Lui si însusi Dumnezeu va fi cu ei"236.
Încheierea pelerinajului accentueaza astfel nevoia întoarcerii. Nostalgia si
emotia se transforma în propunere de a da experientei traite continuitate în timp si
de a revedea locul revelatiei iubirii lui Dumnezeu. Însusi Sfântul Parinte Papa Ioan
Paul II, vorbindu-le celorlalti pelerini prezenti la Lourdes în 1983 cu prilejul sarbatorii
Înaltarii cu trupul la cer a Preacuratei Fecioare Maria, le marturisea regretul si
nostalgia pe care le simte când trebuie sa parasesca un astfel de loc de har, dar si
234 Cf. In. 10, 1-10.
235 Cf. Mt. 25.
236 Cf. Apoc. 21, 3.
109
bucuria inexprimabila si care nu se poate sterge tot restul vietii237. Fara a vrea în
vreun fel sa încurajeze atitudini sentimentale si emotive, etapa încheierii
pelerinajului reprezinta de fapt un moment de "ramas bun", bogat în rezonante si
convingeri. Drept urmare, încheierea pelerinajului la locul sfânt este recomandabil
sa se faca printr-un scurt ritual în care, pe lânga traditionala binecuvântare a
pelerinilor238, li se ofera acestora o ultima învatatura si un salut evanghelic.
Întoarcerea la viata cotidiana este adeseori faza cea mai delicata a
pelerinajului, cea mai entuziasmanta si poate cea mai putin pregatita, si, din acest
motiv, este necesar sa fie urmarita si cultivata în semnificatiile sale cele mai
relevante.
Cea dintâi dintre aceste semnificatii este data de sensul recunostintei interioare ce se manifesta într-o atitudine de liniste, de pace, de acceptare a voii lui Dumnezeu. Chiar daca pelerinul nu a primit darul dorit, el va primi o anume satisfacere a propriilor nevoi si va experimenta prezenta lui Dumnezeu ca Domn si Tata, prieten si binefacator.
Tot în aceasta etapa se dezvaluie si darul întaririi credintei si vietii crestine,
ca si consecinta a vizitei facute la locul sfânt. Pelerinul se recunoaste pe sine ca
obiect al harului si binecuvântarii primite din partea lui Dumnezeu. În întoarcerea sa
la viata obisnuita, el se stie însotit în permanenta de prezenta binevoitoare a Tatalui
si poate sa-si înfrunte responsabilitatile cu o constiinta superioara, cu o capacitate
mai mare de a da marturie crestina si cu un sporit elan misionar. Povestirea
experientelor traite în pelerinaj reprezinta un adevarat cântec de credinta,
concretizat în împartasirea unei imense bucurii si vestirea mântuirii.
Unii participanti se entuziasmeaza la început însa apoi, la contactul cu vechea realitate, se lasa din nou absorbiti de aceasta. A nu acorda atentia cuvenita pelerinilor în faza urmatoare întoarcerii acasa din pelerinaj reprezinta, din punct de vedere pastoral, o mare greseala.
În pregatirea pastoralei pelerinajului este nevoie de sensibilitate si
creativitate, astfel încât întâlnirea cu o experienta de credinta autentica sa sprijine
interiorizarea necesara si sa favorizeze schimbarea vietii pelerinilor. În acest scop
trebuie prevazute în mod programat indicatii în ceea ce priveste prelungirea
237 Cf. PP Ioan Paul II, «Adieux aux pèlerins» (15 aug. 1983), în Ouvrez vos portes au Rédempteur, Éd. du
Centurion, Paris, 1983, p. 80.
238 Cf. Rituale Romano, Benedizionale – "Benedizione al termine del pellegrinaggio", nn. 333-344, Libreria
Editrice Vaticana, 1992.
110
pelerinajului, pentru a da nastere unui itinerariu interior care sa strapunga rutina zilnica a vietii personale si eclesiale. Trebuie favorizata mai ales înmultirea unor atitudini permanente de viata care sa fie deschise spre perspectiva escatologica a existentei, fapt ce conduce spre a nu absolutiza timpul prezent si bunurile pamântesti, ci spre a le considera în lumina fara de sfârsit a împaratiei lui Dumnezeu, care ne reveleaza valoarea dar si vremelnicia lor.
Dupa cum comunitatea crestina a avut un rol esential în pregatirea pelerinajului, tot astfel ea trebuie sa se puna si în serviciul pelerinului ce se întoarce acasa încarcat cu o experienta profunda în plan spiritual. Comunitatea din care pelerinul a pornit este chemata sa-l primeasca la întoarcerea din pelerinaj si sa-l sustina, folosind în beneficiul întregii comunitati încarcatura spirituala pe care acesta a adus-o cu el si care reprezinta o adevarata bogatie.
Sarbatorile Fecioarei Maria pot reprezenta o ocazie potrivita pentru întâlnirea
pelerinilor care au vizitat un sanctuar marian239, iar pentru pelerinii care au fost în
Tara Sfânta poate fi una din sarbatorile din perioada Craciunului sau a Pastelui.
Convocarea pelerinilor la unele întruniri sau "mese rotunde" dupa pelerinaj este o buna ocazie de a se constata modul în care ei traiesc si aplica experienta pelerinajului trait în viata de zi cu zi. În cadrul unor asemenea întâlniri, participantii sunt invitati sa le împartaseasca celorlalti pelerini sentimentele si emotiile traite, precum si propunerile pe care si le-au facut. Îndrumatorul spiritual are posibilitatea sa intervina în discutie pentru a le propune pelerinilor actiuni concrete pentru perioada ulterioara pelerinajului, oferindu-le un sprijin concret pentru a putea persevera în propunerile pozitive pe care acestia si le-au facut.
În concluzie, afirmatia "Pelerinajul nu se termina niciodata", exprima un
adevar profund si care implica. Indiferent de etapa pelerinajului, este necesar sa se
aiba permanent în vedere ca pelerinajul transforma viata omului si acesta,
întorcându-se dintr-o experienta de mare intensitate la locurile si la lucrurile
dinainte, nu va mai fi acelasi de la plecare si nu va mai putea trai la fel ca înainte240.
239 De exemplu, pentru pelerinii care au fost la Lourdes poate fi semnificativa data de 11 februarie (când se
sarbatoreste prima aparitie a Mariei – Neprihanita Zamislire – la stânca Massabielle, în anul 1858).
240 Cf. Card. Paul Poupard, Grande Dizionario Delle Religioni, Citadela Editrice, Edizioni Piemme, p. 1603.
111
Pelerinajul se înscrie în istoria personala si comunitara ca fiind un eveniment ce se continua în timp, orientând alegerile ulterioare conform stilului discipolilor din Evanghelie.
Pelerinii poarta cu ei un entuziasm reînnoit, o credinta mai profunda, dorinta de a marturisi bucuria traita, disponibilitatea de a înfrunta cu curaj viata vestind tuturor Evanghelia, fiind încredintati ca Domnul le va rasplati însutit celor ce accepta sa-L urmeze: "Oricine a lasat case sau frati, sau surori, sau tata, sau mama, sau femeie, sau copii, sau tarine, pentru numele Meu, înmultit va lua înapoi si va mosteni viata vesnica"241.
Pelerinajul reuseste sa îndeparteze din viata omului certitudinile efemere, îl împinge spre ascultarea vocii profunde a inimii aflate în permanenta cautare de Dumnezeu. Pelerinajul este un semn al credintei celui care cauta sa gaseasca un raspuns la întrebarile sale si pentru aceasta porneste pe un drum ce-l face sa-si deschida sufletul în fata sperantei realitatilor eterne.
Pelerinajul credintei conduce totdeauna spre întâlnirea celui ce este Calea, Adevarul si Viata, chiar daca nu este întotdeauna usor de recunoscut. Asemenea discipolilor pe drumul spre Emaus, Domnul li se alatura si astazi pelerinilor de-a lungul drumului, explicându-le Scripturile.
241 Cf. Mt. 19, 29.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .pelerinajul Ca Instrument Eficient AL Misionarismului Catolic (ID: 166951)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.