Peisajul Trecut Si Prezent

Cuprins

Introducere………………………………………….……………………pagina 3

Capitolul I…………………………………….………………………….pagina 4

1. peisajul în Egiptul Antic………………………………………………pagina 4

2. Peisajul în Grecia Antică………………………………………………pagina 4

3. Peisajul în timpul Imperiului Roman………………………………….pagina 5

Capitolul 2…………………………………………………………………………………..pagina 7

1. Începutul manifestării peisajului în arta renascentistă ………………..pagina 7

2. Arta peisajului ia amploare în Europa…………………………………pagina 8

3. Începuturile peisajului modern………………………………………..pagina 9

4. Desăvârșirea peisajului în gravură – Rembradt van Rijn……………pagina 10

Capitolul 3………………………………………………………………pagina 12

Anexă……………………………………………………………………pagina 14

Bibliografie:

– România Literară nr. 22/5 iunie 2009

– Bonnard, A. – Civilizația Greciei antice, Editura Meridiane, 1970

– A. Botez – Crainic, Istoria artelor plastice, vol. I, E.D.P, 2004

– A. Botez – Crainic, Istoria artelor plastice, vol. II, E.D.P, 1997

– E. H. Gonbrich, Artă și Iluzie, Editura Meridiane, 1973

– E. H. Gonbrich, O istorie a artei, Editura Meridiane, 1975

– R. Brilliant, Arta romană de la Republică la Împăratul Constantin, Editura Meridiane,

1979

– I. P. Franțev, ș.a. – Istoria universală, Editura Științifică, București, 1959

Introducere

Lucrarea de licență face obiectul unui studiu asupra peisajului realizat în tehnica de gravare acquaforte, ilustrând o serie de lucrări ce au ca inspirație peisajul rural românesc.

Dimensiunile plăcilor de metal vor fi de 12X20 cm, pe care le voi acoperi pe ambele părți cu verni iar apoi voi continua prin a le zgâria cu instrumente specifice tehnicii acquaforte. Gravurile vor fi în număr de 15 și vor fi multiplicate într-un tiraj de câte 3 exemplare.

Peisajele care stau la originea lucrărilor mele au fost obținute făcând fotografii în diverse locuri rurale ale țării. Am ținut însă seama de manifestările peisagistice din istoria artei universale, începând cu primele peisaje create în epoca renascentistă, astfel că în concordanță cu evoluția peisajelor de-a lungul timpului, vreau să ilustrez în proiectul care va reprezenta lucrarea mea de licență, o serie de gravuri executate în tehnica aquaforte, conturând astfel drumul parcurs de acesta de la rolul de simplă lucrare decorativă pentru vile sau palate ori ca fundal pentru opere renascentiste, la evoluția sa din secolul al XVII-lea și până la modul de reprezentare al peisajului în epoca contemporană.

Vreau de asemenea să realizez o paralelă cu gravurile reprezentând peisaje ale pictorului olandez Rembrandt van Rijn, dorind să ilustrez transformarea suferită de peisaje de-a lungul istoriei și în același timp să fac o comparație între ce fel de locuri erau imortalizate în trecut de către artiști și ce fel de peisaje sunt ilustrate în zilele noastre în artă.

Capitolul I. Începuturile manifestării peisajului în arta Antichității

Originile peisajului se pot afla încă din timpul grecilor și al romanilor, unde picturi murale înfățișând peisaje erau pe pereții vilelor celor din înalta societate.

1. Peisajul în Egiptul Antic

Pomul vieții în viziunea egipteană

În Egiptul Antic, relieful care decorează pereții mormintelor, templelor sau coloanelor este înlocuit treptat de pictura murală. Se practică tehnica frescei, iar scenele sunt așezate în frize pe toată suprafața peretelui, de la sol la tavan. Tematica este foarte bogată, de la scene din viața cotidiană, peisaje realiste, până la ritualuri de cult sau de înmormântare. Se încearcă o încadrare în peisaj și chiar o așezare pe etaje a personajelor (perspectivă etajată) pentru a sugera adâncimea. Linia neagră conturează accentuat formele, culorile sunt așezate în pete uniforme, fără nuanțări care să dea impresia de volum. Dezvoltarea picturii este mai lentă.

Unii specialiști susțin că termenul artă egipteană era desemnat prin Al Kemi și se presupune că acesta ar fi strămoșul cuvântului alchimie.

Cea mai veche operă pictată egipteană, care a supraviețuit până astăzi, este lucrarea numită Gâștele de la Meidun, pictură pe stuc, care, alături de lucrarea  Pisica la pândă  constituie dovada prezenței unei forme timpurii de peisaj și a unei evoluții a stilului compozițional și cromatic.

2. Peisajul în Grecia Antică

Vechea Grecie – Ellada, așezată în bazinul oriental al Mării Mediterane, cunoaște o dezvoltare economică deosebită. Datorită acestui fapt, arta greacă atinge un nivel superior de dezvoltare nemaipomenit la celelalte popoare din Antichitate. Civilizația greacă este o civilizație deschisă, diferită de celelalte civilizații (egipteană, mesopotamiană, ș.a.), deoarece prin fenomenul de colonizare se realizează schimburi comerciale și cultural-artistice. Prin colonizare, civilizația greacă suferă influențe din alte zone geografice, dar la rândul ei este cunoscută în lume.

Frescă antică din orașul roman Pompei

Pictura monumentală nefiind cunoscută decât din descrieri și copiile romane mai ales cele de la Pompei și Herculanum sau prin intermediul ceramicii pictate, era folosită pentru decorarea caselor și mai târziu a palatelor elenistice. Tehnica de lucru folosită este similară cu cea a frescei sau a encausticii, aceasta însemnând realizarea picturilor cu pigmenți de culoare ce sunt amestecați cu ceară, aceasta conferind culorilor calități speciale cum ar fi transluciditatea și luminozitatea. Exemple pot fi: „Lupta lui Alexandru cel Mare cu Darius”(mozaic, copie romană). Pe lângă pictură, întâlnim și mozaicul fiind preferat pentru strălucirea culorilor. Subiectele sunt inspirate din legende mitologice sau din viața cotidiană iar compozițiile cu tentă peisagistică sunt ample cu multe personaje, încadrate în peisaje sau interioare cu detalii realiste sugerând profunzimea prin plasarea personajelor în planuri diferite. Pictori renumiți se pot considera: Polignot, Exekias, și Apelles.

3. Peisajul în timpul Imperiului Roman

Pe teritoriul Imperiului Roman, între secolele III-I î Hr., apare și se dezvoltă arta romană, fiind un produs al societății romane și o expresie a puterii statului. Această artă, una unitară, se bazează pe talentul organizatoric, spiritul utilitar și simțul practic al romanilor. Arta romană se naște la Roma în cadrul vieții culturale și artistice cu influențe etrusce și grecești și treptat cuprinde întreg teritoriul imperiul

Scenă funerară egipteană

Un rol important în arta romană, îl au mozaicul și pictura. Romanii le foloseau pentru decorarea în principal a caselor și palatelor, și în mai mică măsură pentru decorarea templelor. Decorarea interioarelor se făcea pe plafoane, bolți, pereți și podele. În funcție de locul decorat, romanii foloseau diverse tehnici și teme, astfel pentru plafoane și bolți erau folosite teme specifice cerului, pereții îi decorau cu peisaje, diverse subiecte mitologice sau din viața de zi cu zi, iar podelele erau decorate sub formă de mozaicuri pavimentare cu motive ornamentare geometrice, florale sau figurative. Atât mozaicul, fresca dar și stucatura colorată erau realizate în așa fel încât să creeze iluzia realității imediate deoarece tehnica folosită, numită „trompe l'oeil” consta în reprezentarea obiectelor și personajelor într-un detaliu foarte avansat. Cele mai păstrate exemple sunt cele din orașele Herculanum și Pompei, descoperite în secolul al XVIII-lea. În timpul Republicii, pictura, în mare măsură peisagistică, este folosită pentru a decora interioarele caselor și palatelor.

Atât pentru cercetare cât și pentru crearea de noi resurse, este important ca peisajele antice să fie recuperate și păstrate, ele reprezentând o parte esențială a patrimoniului cultural european. În Europa s-a produs o involuție, chiar o degradare, a peisajelor rurale și miniere, ale cărei efecte trebuie măsurate pe termen lung, atât în sfera culturală și în cea a patrimoniului, cât și pentru identitatea locuitorilor. Uneori peisajele s-au dezvoltat în ritmuri foarte rapide: procesele de abandonare a acestor activități au fost evenimente istorice traumatizante pentru spațiile și comunitățile care le susțineau în mod tradițional.

Capitolul 2. Dezvoltarea artei peisagistice în epoca Renașterii

Jacob Philipp Hackert – Landscape with the scene of an ancient festival (Oil on canvas)

1. Începutul manifestării peisajului în arta renascentistă

Existând aceste baze antice, în Renaștere peisajul a început să capete în popularitate.

Peisajul, ca gen autonom, apare in secolul al XVI-lea. De la sfârșitul Evului Mediu, artiștii folosesc pentru reprezentarea naturii semne arhetipale, de exemplu linii ondulate pentru apă sau feston pentru nori. Examinarea, în operele executate în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, a felului în care pictorii s-au preocupat de natură este foarte elocventă: stâncile, moștenire din icoanele bizantine, se îndulcesc pentru a se transforma în coline, văi si câmpii; fondul decorativ din Evul Mediu timpuriu cedează locul cerurilor reale.
Totuși, observarea naturii servește la decorarea operelor în loc să constituie motivul lor. Adevăratul peisaj se naște la Veneția. Pictura lui Vittore Carpacio, Giovanni Bellini si Giorgione oferă vederi admirabile ale lagunei și ale pământului care o închid. Aceste vederi formează cadrul de desfășurare a unor subiecte care nu sunt peisaje, completând reprezentarea unei vânători de rațe (Carpacio), o Răstignire sau alt episod sfânt (Bellini).

Ca gen autonom, peisajul s-a luat avant in nordul Eurpoei, in regiunile germanice si in special in zona danubiana (Cranach cel Tanar, Albrecht Altdorfer).

Jan Vermeer, Vedere din Delft

Începând cu secolul al XVI-lea, se constată diferențe între peisajele reprezentate în anumite regiuni. Pictorii Europei centrale redau peisaje vaste, munți înalți, pante abrupte. La fel și flamanzii. Italienii preferă o natură apatică, colonizată de om.

2. Arta peisajului ia amploare în Europa
În secolul al XVII-lea, practica peisajului rămâne diferențiată după regiuni. În Olanda, acest gen devine tot mai răspândit, majoritatea picturilor înfățișând natura locală, marea ocupând un loc important.

Viziunea „clasică” asupra peisajului ca loc pentru relaxare a renăscut iar oamenii au început să privească peisajul cu un nou interes. Pictura peisagistică nu s-a manifestat în deplinătatea sa totuși, majoritatea pictorilor renascentiști folosind peisajul ca și fundal pentru diferite tablouri cu scene religioase sau portrete.

Pe măsură ce peisajele erau tot mai fidel redate pe pânză, a devenit mai ușor de integrat lucruri și personaje în interiorul lor pentru a fi reprezentate în proporție cu restul compoziției. Artiștii au început de asemenea să folosească culori și forme în conturarea peisajelor din tablourile ce descriau evenimente religioase și mitologice.

Nicolas Poussin – Iarna sau Potopul

Începând cu secolul al XVII-lea existau deja două centre de peisagistică în Europa, în Italia, unde acestea nu erau la mare căutare și tindeau să fie idealiste și clasice și Olanda, unde, datorită marilor schimbări politice, artele au beneficiat de un impuls pozitiv datorită faptului că artiștii au rupt orice legătură cu influențele spaniole și au început să ilustreze peisaje ale Republicii Olandeze, reflectând astfel mândria națională.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, peisagistica din Țările de Jos era deja influențată de către Italia, prin folosirea culorilor și a luminilor.

Secolul al XVIII-lea a fost o perioada de înflorire a picturii peisagistice, cu artiști precum Canaletto care a pictat numeroase priveliști din Veneția. Noile repere în această artă au devenit Franța și Anglia, unde pictorii Watteau și respectiv Gainsborough au adus noi contribuții la dezvoltarea acestei ramuri a picturii.

3. Începuturile peisajului modern. Influența revoluției tehnologice asupra artei peisagistice

Istoria tehnicii si economiei, istoria deplasărilor are un rol important în înțelegerea evoluției genului. Cu începere din Republicii Olandeze, reflectând astfel mândria națională.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, peisagistica din Țările de Jos era deja influențată de către Italia, prin folosirea culorilor și a luminilor.

Secolul al XVIII-lea a fost o perioada de înflorire a picturii peisagistice, cu artiști precum Canaletto care a pictat numeroase priveliști din Veneția. Noile repere în această artă au devenit Franța și Anglia, unde pictorii Watteau și respectiv Gainsborough au adus noi contribuții la dezvoltarea acestei ramuri a picturii.

3. Începuturile peisajului modern. Influența revoluției tehnologice asupra artei peisagistice

Istoria tehnicii si economiei, istoria deplasărilor are un rol important în înțelegerea evoluției genului. Cu începere din secolul al XIX-lea, calea ferată i-a transportat pe artiști fie în natura din preajma orașelor, fie mai departe. Dincolo de aceste deplasări, privirea pe care pictorii au purtat-o asupra peisajelor a variat după sensibilitatea lor si a epocii.

În Europa secolului al XIX-lea, Constable a fost preocupat sa surprindă cerul acoperit de nori, Coror – păduri si burguri din Normandia in stil neoclasic italian, iar Manet si-a fixat ca țintă surprinderea modernității noii lumi inspirându-se din fotografiile in care lua ca motiv orașul cu planuri eșalonate de acoperișuri, de fumuri, de poduri si linii de cale ferată.

Secolul al XIX-lea vine cu o invenție ce a facilitat înfățișarea mai exactă a peisajelor de către pictori și anume fotografia, care a făcut posibilă redarea unui colț de natură într-un alt loc decât cel original. În cea de-a doua jumătate a secolului, influențați de către Boudin și alți artiști, impresioniștii produc un freamăt în artă prin aducerea în expoziții de lucrări cu peisaje care păreau neterminate.

4. Desăvârșirea peisajului în gravură – Rembradt van Rijn

Un fapt recunoscut în unanimitate este că Rembrandt a fost cel mai mare gravor din istoria artei. Această tehnică de imprimare a fost inventată la începutul secolului al XVI-lea iar Rembrandt a fost primul artist care a exploatat-o la maximum. Așa cum se observă din lucrarea Dr. Faust, a adus atât de multă bogăție și varietate metodei, încât aproape că ar putea rivaliza în expresivitate cu pictura. Metoda folosită de către Rembrandt se numește acquaforte. Placa poate fi, se asemenea, retușată și definită mai clar, zgâriind direct pe suprafața sa. Această tehnică este cunoscută sub numele de ac rece sau punta secca (din italiană). Rembrandt a combinat adesea acquaforte cu punta secca și a realizat de asemenea câteva gravuri utilizând doar metoda punta secca.

În domeniul gravurii, în special și în cel al desenului, scenele religioase depășesc cantitativ portretele.

"Apropierea de peisaj se produce spontan, fără savante preparative, ci doar prin stabilirea prealabilă a dominantei cromatice și a schemei compoziționale. De aceea, multe tablouri au strălucire incandescentă, exuberantă și plină de fervoarea unor sentimente de admirație, ca expresia plenitudinii. Vraja locului impune privitorului o bucurie a descoperirii, a identificării cu marea ordine a naturii. Artistul se lasă, ca impresioniștii de altă dată, purtat de efluviile unei pasiuni care se poate rezolva printr-un fericit respect față de motiv …de aici, culoarea coaptă, bine strunită prin tușe onctuase si juxtapunerile ritmate muzical. Sonoritățile au seva pământului vechi, erodat si consistența unei istorii unde se mai aud ritmurile cavalcadelor barbare. În replică, peisajele românești au moliciunea rafinată a primăverilor previzibile și a toamnelor răscoapte"1.

________________________________

1Valentin Ciucă, ”Exerciții de fidelitate’’, Editura Art XXI, Iași, 2007

Capitolul 3. Peisajul – azi și mâine

În epoca modernă, peisagistica a suferit numeroase interpretări și transformări pe măsura ce artiștii au la dispoziție noi instrumente media împreună cu tradiționala metodă de a ilustra peisaje folosind lumini și umbre.

Pe măsură ce lumea devine tot mai constituită, peisajele urbane devin mai „grele” iar opera de artă începe să se orienteze spre mai multe tipuri de peisaje, unele îmbrățișând noile metode moderne de ilustrare iar altele, din contră, mergând pe o continuare și rafinare a metodelor tradiționale, făcând abstracție de industrializarea continuă și creșterea demografiei.

Un număr mare de instituții europene, asociații, organizații nonprofit, echipe care lucrează la proiecte și în cercetare elaborează programe de investigație și valorificare la nivel local, regional, național sau internațional.

Unele din acestea și-au făurit deja proiecte sau rețele comune; mai exact, EPCL – European Pathways to Cultural Landscapes (Căi Europene spre Peisajele Culturale), PETRARCA – The European Academy for Landscape Culture (Academia Europeană de Studii Culturale asupra Peisajelor), și multe altele.

Toate aceste inițiative reprezintă modalități de coordonare a activităților de cercetare și valorificare și constituie baza unei integrări mai cuprinzătoare.

Acestea reprezintă nu numai diverse spații geografice, ci și abordări diferite și, adesea, complementare.

Studierea peisajelor are o tradiție îndelungată în Europa, dar abia foarte recent anumite discipline, precum arheologia, au fost implicate în acest proces și s-a stabilit o cooperare interdisciplinară.

Convenția Europeană asupra Peisajului (Consiliul Europei – Congresul Autorităților Locale și Regionale, Florența, 2000) îi stă mărturie; acest document subliniază necesitatea de a aborda studiul peisajelor din perspectivă multidisciplinară, acordându-se atenție proceselor istorice și lucrând la diverse niveluri.

Mai jos am atașat o anexă conținând toate pozele lucrărilor. Ele au fost fotografiate color și le-am redus dimensiunile pentru a putea fi încadrate câte 3 pe o foaie. Gravurile au fost imprimate pe foaie groasă de 300gr/m2 iar cerneala tipografică folosită este o combinație de ocru, albastru și negru.

Anexă