Peisajul Cultural German Si Valorificarea Sa pe Valea Oltului Intre Feldioara Si Apata

Peisajul cultural german și valorificarea sa pe Valea Oltului între Feldioara și Apața

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE

CAPITOLUL 1. CADRUL TEORETIC

1.1 .Moduri de abordare a conceptului

1.2. Valoarea peisajului cultural

1.3. Complexitatea și complicația

1.4. Peisajul cultural imaterial

1.5. Semnificația culturală și autenticitatea

1.6. Viziunea UNESCO

1.7. Sensul locului

1.8. Secvența de ocupație

1.9. Concluzii

CAPITOLUL 2. CADRUL NATURAL

2.1. Localizare

2.2. Relieful

2.3. Clima

2.4. Hidrografia

2.5. Vegetația

2.6. Fauna

2.7. Solurile

CAPITOLUL 3. CONTEXTUL ISTORIC

3.1. Ordinul Cavalerilor Teutoni

3.1.1. Organizarea

3.1.2. Recrutarea

3.1.3. Aspectul

3.2. Coloniștii sași

3.2.1. Relațiile economice

CAPITOLUL 4. CARACTERISTICI ALE SATELOR SĂSEȘTI

4.1. Ansamblul socio-cultural

4.2. Conservarea biodiversității

4.3. Portul tradițional

CAPITOLUL 5. STUDIU DE CAZ/PEISAJUL CULTURAL GERMAN

5.1. Comuna Feldioara

5.1.1. Peisajul culltural material

5.1.2. Peisajul cultural imaterial

5.2. Comuna Măieruș

5.2.1. Peisajul culltural material

5.2.2. Peisajul cultural imaterial

5.3. Comuna Apața

5.3.1. Peisajul culltural material

5.3.2. Peisajul cultural imaterial

CAPITOLUL 6. PARTICULARITĂȚI ALE TURISMULUI

6.1. Infrastructura

6.1.1. Infrastructura tehnico-edilitară

Infrastructura de transport

Inftrastructura edilitară

Infrastructura de telecomunicații

6.1.2. Infrastructura turistică

Structuri de primire turistice cu funcțiuni de cazare

Structuri de primire turistice cu funcțiuni de alimentație publică

Structuri de primire turistice cu funcțiuni de agrement

6.2. Cuantificarea fenomenului turistic – evoluția turismului

6.3. Dezvoltarea turismului

6.3.1. Situația actuală

6.3.2. Conturarea unei forme specifice de turism

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Încă din cele mai vechi timpuri, pe teritoriul României s-au succedat numeroase popoare, ale căror influențe culturale mai dăinuie și astăzi. Dintre cele mai puternice, remarcăm caracterul germanic al așezărilor localizate în zona centrală a țării, în urma colonizării cavalerilor teutoni și a sașilor.

Peisajul cultural german constituie una dintre cele mai importante componente ale cadrului istorico-geografic al României și nu numai, deoarece s-a manifestat într-o arie extinsă la nivelul Europei. Având în vedere caracteristicile așezărilor, am considerat necesară o analiză cât mai exactă a stării actuale din comunele Feldioara, Măieruș și Apața, dat fiind potențialul turistic variat de care dispun. Alegerea temei a fost motivată de lipsa studiilor asupra arealului din perspectiva peisajului cultural german, care reprezintă una dintre cele mai importante componente ale patrimoniului național.

Pentru a înțelege pe deplin starea peisajul cultural german, manifestat între Apața și Feldioara, am considerat optimă structurarea lucrării pe șase capitole, astfel încât să coincidă cu cele mai importante puncte de vedere. Primul capitol are rolul de a ilustra complexitatea termenului de peisaj cultural. Partea a doua a lucrării cuprinde analiza principalilor factori fizico-geografici, care constituie suportul activităților umane. Capitolul al treilea abordează contextul istoric în care popoarele germanice au evoluat. Al patrulea capitol evidențiază trăsăturile specifice ale așezărilor săsești. Capitolul al cincilea prezintă componentele peisajului cultural, clasificate pe fiecare localitate, iar ultimul capitol analizează fenomenul turistic, prin intermediul infrastructurii, e evoluției principalilor indicatori și a metodelor prin care poate fi optimizat.

Pentru elaborarea lucrării a fost consultată atât literatura de specialitate, cât și sursele online, apelându-se la principalele metode de cercetare: analiza, sinteza, cartografică, istorică și cantitativă. Studiul își propune să evidențieze necesitatea conservării peisajului cultural german în aria studiată, prin intermediul turismului, ale cărui beneficii să se răsfrângă asupra comunităților locale.

Doresc să îmi exprim recunoștința față de domnul conferențiar universitar doctor Marian Marin pentru sprijinul acordat pe întreaga perioadă de elaborare a lucrării și pentru cunoștințele dobândite în tot acest timp.

CAPITOLUL 1. CADRUL TEORETIC

Prezentul capitol este dedicat clarificării conceptului de peisaj cultural, analizând diferite abordări ale reprezentanților literaturii de specialitate si noțiuni relaționate.

Luând în considerare una dintre cele mai timpurii lucrări legate de conceptul de peisaj cultural, realizată de geograful american Carl Ortwin Sauer, putem menționa propunerea termenului de peisaj pentru a desemna elementul central în studiul geografiei și pentru a caracteriza asocierea geografică deosebită a fenomenelor. Ca sinonime, apar aici termenii de zonă și regiune. Astfel, peisajul se poate defini ca un areal compus dintr-o anume asociere a formelor naturale și culturale.

Fiecare peisaj deține un ansamblu de elemente care îi conferă unicitate. Interrelaționarea peisajelor este o constantă, întrucât orice regiune nu poate dăinui separată față de celelalte. Însă legăturile nu sunt prezente doar la nivelul mai multor peisaje, ci se stabilesc și la nivelul aceluiași peisaj, între formele și elementele constituente. Asocierea unică a componentelor face ca nicio formă de relief să nu fie identică cu alta, la fel cum nicio așezare umană nu este o copie exactă a altei localități.

Referindu-ne la utilitatea și valoarea peisajului pentru oameni, putem afirma că geografia are caracter antropocentric, deoarece elementele naturale care pot fi denumite calitative sunt cele care au potențial sau sunt valorificate pentru așezările umane. Geografia se bazează pe asocierea dintre elementele fizice și culturale ale peisajului, ceea ce înseamnă că, pentru un studiu geografic exhaustiv, este nevoie de considerarea atât a componentelor naturale, cât și antropice și de descoperire a relațiilor de cauzalitate dintre acestea.

Baza peisajului se găsește în calitățile fizice ale arealului care sunt semnificative pentru om și în formele de utilizare a zonei, în aspectul fondului natural și în cultura umană. Peisajul este constituit din două elemente, primul vizând amplasarea într-un areal care are anumite caracteristici naturale, iar al doilea fiind reprezentat de expresia culturală, evidențiată prin realizările omului.

Relațiile peisajelor nu trebuie considerate doar la nivel spațial, fiindcă există, de asemenea, legături temporale, orice areal fiind inclus într-un proces de dezvoltare sau disoluție și înlocuire. De o importanță deosebită se bucura modificările produse de om și definirea utilității elementelor naturale. Realizările omului sunt reprezentate prin intermediul peisajului cultural, iar acesta poate ilustra de fapt o succesiune de peisaje de diferite culturi. Sunt rezultate din peisajul natural, unde omul constituie factorul determinant principal.

Omul își crează cultura prin intermediul resurselor naturale puse la dispoziție de către zona geografică, care constituie un factor principal de influență a diverselor culturi. Identitatea unei zone este dată de către ansamblul unic al trăsăturile fizice.

Așadar, "peisajul cultural este fasonat din peisajul natural de către un grup cultural”, unde cultura, construcție specific antropică, apare ca agent modelator, zona naturală reprezintă mediul și peisajul cultural este rezultatul. În procesul de clădire a culturii, mediul natural este influențat în mod direct și indirect, ajungându-se, în ultimă instanță, la întemeierea peisajul cultural.

Având în vedere evoluția și relațiile temporale dintre diferite regiuni, reîntinerirea sau suprapunerea peisajelor reprezintă o consecință a interacțiunii diferitelor culturi, adică o dată cu introducerea unei culturi alohtone, pot lua naștere noi forme fizice sau spirituale de exprimare a culturii sau cultura precendentă poate fi înlocuită. Adaptabilitatea omului la mediul natural nu reprezintă preocuparea principală a lui Carl Ortwin Sauer, însă apreciază că omul are posibilitatea, prin intermediul resurselor naturale, de a se integra, astfel formându-se armonia dintre așezările umane și peisajul natural.

Definiția autorului apare sub altă formă în articolul “Recent developments in cultural geography”, peisajul cultural fiind constituit din “formele suprapuse peisajului fizic de către activitățile umane” . Astfel, peisajul cultural este rezultatul modificării peisajului natural de către un grup cultural, existând totodată posibilitatea ca un nou peisaj să fie suprapus pe ceea ce este vechi de către grupurile nou sosite.

Geograful german Alexander von Humboldt afirmă în 1850 că “pentru a înțelege natura în toată vasta sa sublimitate, ar fi necesar să fie prezentată sub dublu aspect, în primul rând obiectiv, ca un fenomen actual, și următorul subiectiv, după cum se reflectă în sentimentele omenirii”. Astfel, orice spațiu, zona, areal, pentru a fi înțeles complet, trebuie privit și analizat mai întâi ca un fenomen strict natural, fără a include factorul uman. Aspectul subiectiv se referă la ceea ce înseamnă locul pentru populația autohtonă și influența pe care o exercită asupra locuitorilor.

În studiul The Anthropology of Landscape: Perspective on Place and Space, Eric Hirsch reia ideea exprimată de Alexander von Humboldt, dar propune organizarea peisajului cultura în două cadre: obiectiv și subiectiv. Cadrul obiectiv se referă la prezența unui individ într-un spațiu determinat, în timp ce cadrul subiectiv prezintă modul în care indivizii interacționează, percep și înțeleg mediul lor cultural și natural. Cadrul obiectiv presupune adoptarea unei perspective științifice, adică prezentarea trăsăturilor fizico-geografice, geologice și biologice ale peisajului. Pentru a înțelege cadrul subiectiv trebuie avute în vedere teoriile cu privire la percepția peisajului, la natura simbolică a obiectelor în peisaj și la cunoașterea peisajului. Percepția peisajului impune considerarea a două aspecte, primul referitor la perspectivele diferite ale populației autohtone și a celei alogene asupra peisajului, iar cel de-al doilea privitor la modul în care trecutul și mediul personal prealabil al observatorului afectează percepția asupra unei anumite așezări.

Susținerea percepției este efectuată prin două principii formulate de autorii Seagall, Campbell și Herkovits. Primul principiu este relativismul cultural, echivalent cu deținerea diferitelor culturi a valorilor și conceptelor distincte, acestea fiind condiționate din punct de vedere cultural. Al doilea principiu este absolutismul fenomenal, care afirmă că peisajul este exact așa cum îl vede observatorul, acesta presupunând că toți ceilalți observatori privesc în același mod.

Legat de natura simbolică a obiectelor din peisaj, se consideră adecvată abordarea lui Victor Turner, care identifică trei principii aplicabile în simbolismul reliefului (Fig.1). Primul principiu se referă la multitudinea obiectelor și faptelor reprezentate într-o singură formație. Interconexiunea prin analogie și asocieri a sensurilor în esență distincte constituie cel de-al doilea principiu. Ultimul principiu stabilește gruparea la poli semantici opuși în mod frecvent a referenților atribuiți unui simbol, astfel încât la polul ideologic se regăsesc sensuri referitoare la componentele ordinii sociale și morale a societății, iar la polul senzorial, sensurile sunt fie naturale, sau un fenomen fiziologic sau procese care stimulează dorințele și sentimentele.

Fig.1 Principiile aplicabile in simbolismul reliefului

În perspectiva lui Paul Tacon, procesul mitologizării sau de marcare a peisajelor creează un peisaj socializat, care are ulterior efect asupra comportamentului social al indivizilor. Asemenea exemple pot fi cercurile de pietre, peșterile sau denumirea formelor de relief. Anumite elemente naturale au importanță deosebită pentru dezoltarea spirituală a comunităților, astfel încât pentru primesc nume specifice. Astfel, toponimia poatei este efectuată prin două principii formulate de autorii Seagall, Campbell și Herkovits. Primul principiu este relativismul cultural, echivalent cu deținerea diferitelor culturi a valorilor și conceptelor distincte, acestea fiind condiționate din punct de vedere cultural. Al doilea principiu este absolutismul fenomenal, care afirmă că peisajul este exact așa cum îl vede observatorul, acesta presupunând că toți ceilalți observatori privesc în același mod.

Legat de natura simbolică a obiectelor din peisaj, se consideră adecvată abordarea lui Victor Turner, care identifică trei principii aplicabile în simbolismul reliefului (Fig.1). Primul principiu se referă la multitudinea obiectelor și faptelor reprezentate într-o singură formație. Interconexiunea prin analogie și asocieri a sensurilor în esență distincte constituie cel de-al doilea principiu. Ultimul principiu stabilește gruparea la poli semantici opuși în mod frecvent a referenților atribuiți unui simbol, astfel încât la polul ideologic se regăsesc sensuri referitoare la componentele ordinii sociale și morale a societății, iar la polul senzorial, sensurile sunt fie naturale, sau un fenomen fiziologic sau procese care stimulează dorințele și sentimentele.

Fig.1 Principiile aplicabile in simbolismul reliefului

În perspectiva lui Paul Tacon, procesul mitologizării sau de marcare a peisajelor creează un peisaj socializat, care are ulterior efect asupra comportamentului social al indivizilor. Asemenea exemple pot fi cercurile de pietre, peșterile sau denumirea formelor de relief. Anumite elemente naturale au importanță deosebită pentru dezoltarea spirituală a comunităților, astfel încât pentru primesc nume specifice. Astfel, toponimia poate fi considerată o parte însemnată a culturii unui popor, deoarece exprimă atât latura obiectivă a reliefului, cat si cea subiectivă.

Cogniția reprezintă cunoașterea culturală care este încorporată în cuvinte, în povești și artefacte, care este învățată de la oameni și împărtășită cu alte persone. Dat fiind faptul că limba exprimă cunoașterea culturală, prin aceasta pot fi identificate idei, valori, credințe.

Kent C. Ryden dezvoltă conceptul de peisaj invizibil în anul 1993, o dată cu lansarea lucrării Mapping the invisible landscape: folklore, writing and sense of place. Autorul consideră că peisajul este menținut prin intermediul limbii, care acționează ca un factor decisiv în formarea identității acestuia. Latura subiectivă inobservabilă este compusă din experiențe, amintiri și povești pe care localnicii familiarizați le percep ca o parte integrantă a geografiei spațiului respectiv, pe care străinii nu numai că nu le cunosc, dar nici nu le prevăd existența. Sensul locului, constă în cunoașterea experimentală profund înrădăcinată în aspectul fizic al spațiului, conștientizarea evoluției sale.

De asemenea, sensul identității este legat inextricabil de evenimente și modul de viață al localnicilor, care au reacții emoționale, pozitive sau negative, la semnificații și amintiri.

Influența umană asupra peisajului este considerată a fi constructivă și în concordanță cu procesele și condițiile naturale, în viziunea lui Sven Arntzen. Adesea, peisajul cultural este considerat ca fiind peisajul în care cultura și natura se întâlnesc și interactionează în condiții de compatibilitate. Ecofilozofia prețuiește acest tip de relație și socotește că merită a fi menținută în condițiile de mediu actuale, necesitatea conservării resfrângandu-se atât la nivel natural, cât și la nivel cultural.

Cercetători din diferite domenii analizează peisajul cultural din perspectiva domeniului studiat, adică un geograf își va fundamenta studiul spațiului având în vedere utilizarea terenurilor și a proprietăților, un istoric local sau cultural va considera regiunea prin prisma evoluției istorice a comunității locale, în timp ce arhitectul și arheologii vor avea ca element central de studiu edificiile și monumente, iar biologul și ecologul, vegetația și ecosistemele rezultate în urma intervenției antropice.

Ceea ce Kent C. Ryden numește peisaj invizibil, apare în studiul lui Sven Arntzen ca peisaj cultural imaterial, adică acea latură simbolică, semnificativă pentru membrii comunității, fără să existe urme fizice ale activității umane. Complementar acestei laturi este peisajul cultural material, care reprezintă partea fizică și vizibilă a activității umane.

Ecofilozofia poate fi descrisă ca regândirea, prin intermediul eticii și a ontologiei, a abordărilor umane asupra naturii și a relației dintre cultură și natură. Abordarea conceptului de peisaj cultural trebuie făcută atât din punct de vedere teoretic, referindu-se la ceea ce înțeleg indivizii atunci când discută despre peisaj cultural și care este perspectiva lor asupra relației dintre antropic sau cultură și natură, cât și practic, având în vedere ce tip ce peisaj cultural ilustrează relația ideală dintre oameni și natură și integrarea elementului cultural în cel natural.

Moduri de abordare a conceptului

Arntzen consideră că este abordarea conceptului trebuie efectuată în două moduri distincte, astfel fiind impuse noțiunile de abordare în sens general și abordare în sens strict. Prima modalitate presupune ca peisajul cultural, deoarece este afectat de activitățile umane, să fie înțeles în contrast cu peisajul natural. Dacă definim peisajul cultural ca fiind mediul afectat de activitatea antropică, atunci este necesar să ne punem întrebarea dacă toate regiunile de pe Glob sunt peisaje culturale. Chiar dacă oamenii nu au influențat în mod direct anumite zone, efectele activităților antropice sunt resimțite la nivel global. Un astfel de exemplu îl reprezintă schimbările climatice, prezente în toate regiunile.

Termenul de peisaj a avut de-a lungul timpului diferite sensuri. Acest termen putea fi folosit pentru a desemna o unitate administrativă, a cărei locuitori erau supuși admisitrației și legilor. De asemenea, era exprimat într-un context vizual ca priveliște sau putea fi utilizat pentru a descrie o zonă ce are anumite trăsături fizice, o anumită topografie, definită prin anumite aspecte și forme. Din punct de vedere material, peisajul cultural este o zonă identificabilă la nivel individual afectată de activitatea antropică astfel încât istoria zonei a avut ca participanți oamenii, în condițiile în care aceasta a fost scena activității umane intenționate. Mai mult, activitatea care definește zona ca un peisaj cultural în sensul material este legată de practicile, aspirațiile și așteptările sociale și colective.

Potrivit concepției în sens strict, un peisaj cultural este un mediu transformat de către om care posedă anumite caracteristici de calificare, implicând anumite condiții în ceea ce privește contribuția culturală asupra peisajului, precum agricultura tradițională sau monumente antice și relicve culturale.

Putem concluziona că, în sens general, mediul natural îndeplinește doar rolul de substrat, de beneficiar al modificărilor antropice pentru formarea peisajului cultural, în timp ce în sens strict, mediul natural participa oarecum la geneza și dezvoltarea peisajului cultural, prin intermediul condițiilor și a proceselor sale.

Valoarea peisajului cultural

O noțiune deosebit de importantă este valoarea identitară, deoarece poate reprezenta principala motivație a conservării anumitor peisaje culturale, întrucât acestea reprezintă sau incorporează identitatea locuitorilor ca membrii ai unui grup etnic la nivel local, regional sau național. Considerând acest aspect, păstrarea peisajelor culturale survine în urma necesităților umane de a menține simțul identității ca indivizi și ca membrii unei comunități, contribuind la menținerea sentimentului de apartenență, ce presupune corelarea și continuitatea vieții și activității actuale cu cele din trecut.

Privind peisajul cultural dintr-o perspectivă ecocentrista, precum Robert Elliot și Eric Katz, acesta are valoare redusă în comparație cu peisajul natural, ideea de restaurare ecologică fiind respinsă cu vehemență și privită ca un element artificial.

Conservarea atât a elementelor naturale, cât și a celor culturale a reprezentat subiectul unei mișcări numită ecofilozofie. Ecofilozofia susține acele tipuri de peisaje culturale care demonstrează integrarea optimă a omului în mediul natural și exclude celelalte peisaje care nu ilustrează acest lucru. Întrucât etica ecofilozofică urmărește integrarea omului în mediul natural, este necesar ca oamenii să își schimbe stilul de viață și atitudinea de superioritate față de elementele naturale, astfel încât stilul de viață să fie compatibil cu condițiile mediului.

Filozoful Arne Næss, părintele ecologiei profunde, sprijină ideea de compatibilitate a activităților și așezărilor umane cu mediul natural, prin intermediul unor activități sustenabile care să asigure bogăția și varietatea formelor de viață de pe Pământ. În cazul în care activitatea umană a modificat mediul înconjurător, ecofilozofia va studia modul în care s-a produs acest lucru, modul în care zonă s-a dezvoltat în raport cu starea inițială de diversitate naturală și cu caracteristicile culturale anterioare.

Complexitatea și complicația

Sigmund Kvaløy Sætereng face distincția între complexitate și complicație, ca fiind categorii ale realității și ale conceperii realității. În timp ce complexitatea este holistică, în sensul că întregul este mai mult decât suma părților componente și are calități peste cele ale componentelor, complicația este atomică, adică întregul nu reprezintă nimic mai mult decât ansamblul pieselor. Complicația presupune diviziunea funcțiilor, în timp ce complexitatea implica integrarea tuturor componentelor. Prin prisma ecofilozofică, natura, cultura și relațiile stabilite între ele sunt percepute ca și complexe.

Conservarea complexității reprezintă menținerea integrării și interrelațiilor dinamice dintre natura și cultură, dintre om și pământ.

Deosebirea dintre complexitate și complicație poate fi de ajutor în distingerea peisajelor culturale care au valoare și merită a fi conservate. Dintr-o astfel de perspectivă, sunt considerate ca fiind valoroase numai peisajele culturale complexe, care ilustrează interrelațiile dinamice și interacțiunea dintre natură și cultură astfel încât activitățile umane sunt adecvate mediului și acestea au influențat pozitiv într-un mod decisiv istoria spațiului, ajungându-se la punctul în care comunitatea umană nu poate fi privită separat de condițiile mediului originar.

Peisajul nu trebuie apreciat drept un ansamblu de trăsături fizice într-un spațiu limitat, deoarece cuprinde o dimensiune care nu poate fi descrisă fizic, dimensiune spirituală purtătoare de semnificații deosebită pentru anumite persoane, denumită genius loci de către Christian Norberg-Schulz.

Peisajele culturale complicate sunt construcții fizice în conformitate cu design-ul și funcțiile unitare, adesea singulare. Aceste peisaje sunt caracterizate ca elementul uman sau cultural, manifestat în mod invaziv. Spațiul și condițiile mediului nu au participat la rezultatul construcțiilor antropice. Cultura și natura nu se afla într-o relație de concordanță, de reciprocitate, peisajul cultural având potențialul de a fi identic în orice alt spațiu geografic.

Păstrarea peisajelor culturale complexe, din perspectiva ecofilozofică, presupune menținerea viziunii interne a rezidenților opusă viziunii externe a vizitatorilor. Etica ecofilozofică a integrării oamenilor în mediul natural nu interzice folosirea resurselor naturale, dar are ca scop impunerea constrângerilor pentru astfel de utilizări. Mediul natural s-a aflat într-un raport de superioritate față de om, în sensul că dispunea de obstacole pentru prevenirea dominației antropice, în absența tehnologiei avansate și a investițiilor de capital masive, însă, în prezent, astfel de bariere pot fi ușor depășite.

Peisajul cultural imaterial

Valoarea și semnificația au un fundament material în activitățile antropice, puse în relație cu trăsăturile spațiului geografic, însă nu elementele fizice sunt cele definitorii în ceea ce privește valoarea identitară. Valoarea și semnificația reprezintă o dimensiune imaterială a peisajului.

Abordarea peisajului cultural în opoziție cu peisajul natural a fost criticată de arheologul Audhild Schancke, întrucât abordarea materială nu reușește să considere peisajul ca fiind semnificativ din punct de vedere cultural decât în condițiile în care există dovezi fizice. Conform acestei abordări, un peisaj natural poate fi plin de înțeles și central pentru identitatea grupurilor umane, la fel de bine ca peisajul modificat de om. Schancke afirma că “un peisaj cultural nu este numai un peisaj influențat de oameni, ci un peisaj care a influențat perspectiva oamenilor asupra lor, a prezentului și trecutului lor”.

Conservarea peisajelor poate fi efectuată având la bază aspecte imateriale ale spațiului geografic. Intervenția antropică fizică nu reprezintă o condiție obligatorie pentru ca un peisaj să aibă semnificație culturală.

În baza celor deja discutate, pot fi distinge trei moduri de percepere a peisajului cultural:

peisajul modificat de om, conform abordării în sens general, care deține dovezi fizice vizibile ale activității umane;

peisajul modificat de om, în concordanță cu sensul strict, care deține dovezi ale activității umane, determinate de caracterul restrictiv al condițiilor naturale;

peisajul imaterial sau simbolic, care influențează perspectiva oamenilor asupra lor, precum și asupra istoriei și identității acestora.

Oamenii contribuie la istoria peisajului la nivel spiritual, oferind diferite semnificații elementelor naturale și menținând identitatea acestora, iar peisajul influențează istoria umană. Peisajul cultural complex este în concordanță cu perspectiva ecofilozofiei conform căreia natura și cultura nu pot fi separate în mod absolut, însă se poate face o distincție relativă.

În cadrul ecofilozofiei, ontologia formei formulată de către Næss este o încercare de a arăta că experiențele spontane ale indivizilor sunt mai autentice decât reprezentările abstracte, științifice ale lumii, deoarece acestea sunt pre-reflexive și pre-analitice. Pentru a cunoaște dimensiunea spirituală a unui spațiu, este absolut necesară consolidarea relației dintre om și mediu, care se poate realiza prin transformarea perspectivei vizitatorului în ceea a unui localnic.

Ken Taylor își expune viziunea asupra peisajelor culturale în studiul “Cultural landscapes: a bridge between culture and nature?”, apărut în anul 2011 în publicația “International Journal of Heritage Studies”, având la baza extinderea, din anul 1992, a recunoașterii internaționale a peisajelor culturale prin intermediul Patrimoniului Mondial UNESCO.

Peisajele culturale se regăsesc la interferența dintre cultură și natură, dintre patrimoniul tangibil și intangibil, dintre diversitatea biologică și culturală. Reprezintă o rețea densă de relații stabilite între indivizi, evenimente și locuri de-a lungul timpului. Se observă și aici includerea unei laturi spirituale, simbolice, care nu poate fi văzută, denumită de autor patrimoniu intangibil, fiind echivalentul termenului de peisaj cultural imaterial sau invizibil.

Pornind de la afirmația lui Hoskins, conform căreia “peisajul în sine, pentru cei care știu cum să-l citească corect, este cea mai mare înregistrare istorică pe care o posedăm” putem observa că abordarea nu se mai face din punct de vedere geografic, ci istoric, peisajul devenind principalul obiect de studiu al istoriei, însă numai pentru acei specialiști care pot identifica etapele de dezvoltare ale regiunii.

Din punct de vedere etimologic, termenul este adaptat din cuvântul german Kulturlandschaft, însă cele mai vechi înregistrări sunt din timpul anglo-saxonilor, care foloseau landscaef pentru a defini o pajiște în cadrul unei păduri unde locuitorii aveau colibe, animale, terenuri cultivate îngrădite. De la început, “peisaj” a avut sensul de artefact creat de om, însă în perioada 1980-2000, perspectiva asupra termenului a fost modificată, generându-se o opoziție între cultură și natură. Așadar, oamenii nu au mai fost considerați ca parte din natura și peisajul nu a mai fost privit ca o construcție a culturii.

Corespunzător convingerii lui Sauer, Ken Taylor considera că forță care modelează peisajului este cultură, întrucât caracterul peisajului ilustrează valorile oamenilor care l-au construit și continuă să îl construiască.

Peisajele culturale constituie rezultatul intervenției antropice asupra mediului și reprezintă o înregistrare a activității umane, a valorilor și ideologiilor. De asemenea, sunt o parte inextricabilă și coerentă a trecutului intelectual și cultural al localnicilor. Acestea pot ilustra reușitele, faptele și valorile predecesorilor.

Contribuția lui Taylor este înglobarea peisajului în conceptul de identitate națională, convingere neexprimată în mod direct de către precendenții autori.

Peisajele culturale sunt prezente atât în mediul urban, cât și în mediul rural, ceea ce înseamnă că urbanizarea unei zone rurale nu va avea ca efect diminuarea valorii peisajului, ci principala consecință va fi metamorfozarea acestuia prin îmbinarea elementelor noi cu cele vechi.

Semnificația culturală și autenticitatea

Noi concepte discutate sunt semnificația culturală și autenticitatea. Semnificația culturală a fost definită de carta Burra, ca fiind “valoarea estetică, istorică, științifică, socială sau spirituală pentru generațiile precedente, prezente sau viitoare” care este “încorporată în locul în sine, în așezarea și utilizarea sa, asocieri, semnificații, dovezi, locuri și obiecte înrudite”. Scopul conservării peisajelor este, așadar, menținerea semnificației prin asigurarea că toate acțiunile și intervențiile îndeplinesc testul autenticității sub toate aspectele.

În anul 1972 a avut loc adoptarea Convenției Patrimoniului Mondial UNESCO, unde apare și conceptul de autenticitate, care este înțeles în general “în sensul de matrice a dimensiunilor autenticității: localizare și așezare; formă, material și design, utilizare și funcție și calități <<imateriale>> sau esențiale. Împreună, acestea formează amestecul autenticității din care derivă semnificația. Retenția autenticității este obiectivul unei bune practici de conservare”. Considerând aspectele nou discutate, un peisaj cultural trebuie să îndeplinească ambele condiții pentru a putea fi eligibil de conservare.

Asupra autenticității acționează mai multe forțe, care pot conduce la dispariția acesteia. Asemenea forțe sunt:

diminuarea cunoașterii tradițiilor în rândul tineretului, explicată prin prisma fenomenului de globalizare, fiind afectate aptitudinile necesare pentru a crea, a menține și a prezenta moștenirea culturală într-o manieră originală;

reînnoirea urbană rezultată în urma presiunii economice și sociale. Chiar dacă rezidenții își doresc să își păstreze edificiile și mediul tradițional, proprietarii urmăresc maximizarea potențialului economic al proprietății prin demolarea vechilor clădiri și înlocuirea acestora cu cele moderne;

infrastructura de construcții care nu aduce doar modificări fizice tangibile, ci afectează și valorile intangibile;

turismul cultural, prin procesele de standardizare, modificare și de a face cât mai confortabil un bun cultural duc la compromiterea atât a elementelor tangibile, cât și intagibile ale patrimoniului;

decontextualizarea și pierderea sensului unic al locului, spre exemplu construirea de parcuri tematice lângă monumentele culturale.

Viziunea UNESCO

În anul 1992, Convenția Patrimoniului Mondial a devenit principalul instrument legal internațional care recunoaște și protejează peisajele culturale. La a XVI-a ședință, comitetul a adoptat linii directoare privind includerea acestora în Lista Patrimoniului Mondial.

Conform Operational Guidelines for the Implementation of the World Heritage Convention, Comitetul a recunoscut peisajele culturale ca fiind “lucrările combinate ale naturii și ale omului” în Articolul 1 al Convenției. Sunt reprezentative pentru evoluția în timp a societății umane și a așezărilor, sub influența constrângerilor fizice și/sau oportunităților prezente în mediul lor natural precum și a forțelor sociale, economice și culturale succesive, atât interne, cât și externe.

Termenul peisaj cultural cuprinde o serie de manifestări ale interacțiunii dintre om și mediul natural. Peisajele culturale ilustrează adesea tehnici specifice de utilizare sustenabilă a terenurilor, luând în considerare caracteristicile și limitele mediului natural în care sunt localizate, precum și o relație spirituală particulară cu natura. Protecția peisajelor culturale poate contribui la tehnicile moderne de utilizare sustenabila a terenurilor și poate menține sau spori valorile naturale ale peisajului. Existența continuă a formelor tradiționale de utilizare a terenurilor susține diversitatea biologică în multe regiuni ale lumii. Așadar, protecția peisajelor culturale tradiționale este utilă în menținerea diversității biologice.

Peisajele culturale sunt divizate în trei categorii principale:

Peisaje bine definite, create intenționat de către om. Sunt cele mai ușor de recunoscut și includ spațiile cu grădini și parcuri construite din rațiuni de natură estetică, asociate adesea, dar nu întotdeauna, cu edificii sau ansambluri religioase sau monumentale.

Peisaje evoluate organic, rezultate în urma necesitaților sociale, economice, administrative și/sau religioase și care s-au dezvoltat până la forma actuală în concordanță cu mediul natural. Ilustrează procesul de evoluție în formele și componentele caracteristice. Acestea pot fi de două feluri, întâlnind astfel:

Peisaje relicte sau fosile, în care evoluția s-a încheiat, dar trăsăturile specifice sunt încă vizibile;

Peisaje continue care rețin un rol activ din punct de vedere social în societatea contemporană, asociat cu modul de viață tradițional, evoluția este încă un proces în desfășurare, existând și dovezi materiale însemnate a evoluției în timp.

Peisaje asociative, care se impun prin asocieri de natură religioasă, artistică sau culturală ale elementului natural mai degrabă decât dovezi culturale materiale.

Se propune conservarea peisajelor în colaborare cu comunitățile locale și cu absolută aprobare a acestora. Cu alte cuvinte, includerea unui peisaj cultural pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO nu trebuie să survină doar prin hotărârea unor specialiști aparținând domeniului exterior, ci trebuie să existe dorința localnicilor de a-și conserva patrimoniul.

Sensul locului

Pentru perceperea exhaustivă peisajului cultural, este nevoie să abordăm și conceptul de sens al locului, exprimat de Friedrich Ratzel prin termenul Raumsinn în lucrarea “Politische Geographie”, din anul 1897. În viziunea lui Ratzel, utilizarea termenului este motivată de necesitatea exprimării dimensiunii subiective prezente într-un anumit areal la nivelul comunităților locale. Din perspectiva curentului umanist apărut în geografie în ultimele trei decenii, putem considera că semnificația locului nu are influență numai asupra localnicilor, ci și asupra cercetătorului care studiază respectivul areal.

John Brinckerhoff Jackson apreciază că sensul locului este construit într-un anumit spațiu prin intermediul timpului. Timpul reprezintă o condiție obligatorie, fiindcă spațiul devine familiar pentru comunitățile locale după o anumită perioadă. Astfel, spațiul familiar va avea o anumită latură subiectivă percepută ca sens al locului.

Abordarea critică a conceptului impune perceperea arealului prin prisma elementelor existente și alcătuirii neobișnuite a spațiului și formei, astfel încât acești constituenți determină formarea semnificației respectivului spațiu. Prin această abordare se elimină timpul ca factor determinant și se au în vedere, în principal, componentele fizice.

Corelând abordarea critică și cea a lui J.B. Jackson, elementele existente și alcătuirea neobișnuită a spațiului și formei influențează o regiune numai prin intermediul timpului. O dată devenit familiar, spațiul se transformă într-un model cultural geografic, caracterizat prin semnificații specifice.

Secvența de ocupație

Secvența de ocupație reprezintă un concept relaționat cu peisajul cultural. Derwent Whittlesey este cel care a introdus termenul în anul 1929, pentru a cataloga stadiile succesive în evoluția peisajului cultural al unei regiuni.

De fapt, noțiunea definește procesul gradual prin care evoluția comunităților locale modifică peisajul. Se insistă asupra caracterului dinamic al elementului istoric, component important al studiului peisajului și căruia Whittlesey îi acordă o importanță majoră.

Fiecare peisaj cultural își are originea în peisajul precedent și este legat de cel viitor, fiind creat prin intermediul modificărilor caracteristicilor naturale și culturale. Whittlesey exprima ideea astfel: “Conceptele spațiale rămân pur descriptive… doar dacă acestea nu sunt tratate din punct de vedere al dinamismului, și doar dacă factorul timp este conștientizat. Această imagine a geografiei, privită ca o succesiune de stadii ale ocupării umane, stabilește legătura genetică a stadiilor existente cu cele precedente”.

Autorul recurge la analogii pentru a demonstra caracterul evolutiv al teritoriului, comparând evoluția peisajului cu succesiunea proceselor geomorfologice sau a plantelor. Concluzia lui Whittlesey este acea că peisajul cultural are un caracter dinamic, fiind construit nu doar de o singură comunitate locală, ci de culturi și populații care s-au succedat în timp într-un anumit teritoriu.

Opinia lui Derwent Whittlessey poate fi asemuită cu concepția lui C.O. Sauer, întrucât cel din urmă apreciază că există relații temporale între peisaje, iar primul definește secvența de ocupație ca expresie a acestor legături.

Concluzii

Având in vedere cele prezentate, putem afirma că peisajul cultural nu reprezintă o noțiune deplin înțeleasă, deoarece relațiile care se stabilesc in cadrul său sunt deosebit de complexe.Studierea peisajelor culturale se poate face sub multiple aspecte, fapt ce conferă conceptului calitatea de a putea reprezenta un element de studiu pentru diferite domenii științifice, precum geografia, istoria, biologia, etnografia, psihologia sau sociologia.

Elementul antropic poate reprezenta atât un factor de favorabilitate, prin dezvoltarea anumitor practici tradiționale, precum agricultura sau meșteșugul, care sporesc valoarea culturală a unui teritoriu, cât și de restrictivitate, prin utilizarea abuzivă a resurselor naturale, care conduce la degradarea mediului și implicit a peisajului cultural.

Înglobarea in peisajul cultural a multiplelor elemente naturale și antropice a generat numeroase abordări care identifică componentele peisajului, insă exprimate sub diferite forme. Unii autorii numesc invizibilă componenta inobservabilă a peisajului, in timp ce alții decid să descrie această latură ca imaterială sau intangibilă. Același lucru se întamplă și în cazul părții observabile a peisajului, care este numit fie material, fie tangibil sau chiar vizibil.

De importanță majoră sunt atât relațiile spațiale, care iau naștere între comunitățile locale și mediul geografic, cât și relațiile temporale, ce se stabilesc intre diferitele populații ce se succed intr-un anumit spațiu. Trebuie considerat faptul că peisajul cultural este influențat și transformat de către elementele antropice, însă influențează la rândul său comunitățile umane.

Viziunea ecofilozofică poate fi considerată cea mai adecvată abordare a noțiunii de peisaj cultural, întrucât este privit ca un întreg complex de elemente si relații, punându-se accentul pe acele peisaje care ilustrează îmbinarea armonioasă a elementelor antropice și naturale, fără ca resursele naturale să fie compromise.

Așadar, peisajul cultural constituie o formă superioară de manifestare a culturii unui popor, deoarece integrează atât valori, principii, creații ale localnicilor, cât și spațiul în care acestea au luat naștere, ulterior eliminându-se posibilitatea ca una dintre cele două componente sa fie privită fără considerarea celeilalte.

CAPITOLUL 2. CADRUL NATURAL / FACTORII FIZICO-GEOGRAFICI

2.1. Localizare

Localizarea geografică are rol determinant în geneza și evoluția așezărilor umane, precum și în conturarea elementelor specifice ale anumitor localități.

Comunele Feldioara, Măieruș și Apața sunt situate în zona centrală României (Fig. 1), pe teritoriul administrativ al județului Brașov. Arealul ocupat de comune este delimitat în partea nordică de paralela de 45°59′20′′ N și în partea sudică de paralela de 45°45′25′′ N. Din punct de vedere longitudinal, acesta este cuprins între meridianul de 25°24′13′′ E în partea vestică și meridianul de 25°38′38′′ E în partea estică.

În cadrul comunei Feldioara sunt cuprinse satele Rotbav și Colonia Reconstrucția, iar Măieruș are în componența sa și satul Arini. Comuna Apața nu are nicio altă așezare în alcătuirea sa.

Arealul se învecinează cu Racoș și Ormeniș în nord, în partea vestică, pe direcția nord-sud, cu Hoghiz, Comana și Crizbav, iar în sud cu Hălchiu. Pe latura estică, arealul se învecinează, de la nord la sud, cu Aița Mare, Hăghig, Belin și Vâlcele, iar în partea sud-estică cu Bod. Comunele vecine din partea estică sunt incluse pe teritoriul administrativ al județului Covasna, limita fiind constituită preponderent din valea râului Olt. Așadar, arealul este situat la limita estică a județului Brașov.

2.2. Relieful

Comunele Feldioara, Măieruș și Apața sunt amplasate în partea nordică a subdiviziunii Depresiunii Brașovului, numită Depresiunea Bârsei (Fig. 2), la altitudini cuprinse între 460-480 m. Teritoriul administrativ, însă, se întinde în vest până la Munții Perșani, cuprinzând Munții Cetății. În est, comuna Maieruș este singura comună care include un areal redus al Munților Baraolt.

Deși suprafețele construite se află la altitudini scăzute, teritoriul administrativ cuprinde și versanți estici ai Munților Perșani, astfel încât altidinile maxime ajung până la 1090 m, în apropierea Vârfului Cetății (1104 m).

Fiind o subunitate a Depresiunii Brașovului, originea Depresiunii Bârsei este tectonică.

În ceea ce privește treptele hipsometrice (vezi Fig. 3), se evidențiază suprafața de 121,04 km² ocupată de treapta de 461-600 m , care deține 64% din suprafața totală a arealului. Treapta de 600,1-725 m ocupă 16% din suprafața totală, cu o arie de 29,96 km², în timp ce treapta de 725,1-850 m se întinde pe 25,59 km². Cele mai mici suprafețe sunt ocupate de treptele de 850,1-975 m și 975,1-1090 m. Prima dintre trepte se întinde pe 9,28 km², ocupând 5% din suprafața totală., iar cea mai înaltă treaptă deține 1% din total și se întinde pe 1,54 km².

Altitudinile scăzute se remarcă în cea mai mare parte a arealului, urmărind direcția de desfășurare a văii Oltului, fiind mai evidente în partea sudică .

Altitudinile mai înalte ocupă teritorii ale comunelor Măieruș și Apața, cea mai mare suprafață mai înaltă fiind evidentă în Măieruș.

Fig. 3 Harta hipsometrică

2.3. Clima

Din punct de vedere al climatului, arealul se înscrie în zona temperat continentală cu influențe oceanice, însă specific este topoclimatul depresiunilor și culoarelor de vale din zona montană.

Durata medie anuală de strălucire a Soarelui în perioada 1961-2000 a fost de 1800-2000 de ore, însă trebuie reținut faptul că în depresiunile intramontane obstacolele, persistența ceței și a nebulozității stratiforme determină reducerea duratei insolației.

Temperatura medie anuală a aerului la stația meteorologică Brașov pentru perioada 1961-2000 a fost de 7,6°C. Temperatura medie anuală a lunii ianuarie înregistrată în aceeași perioadă a fost de -4,4°C, în timp ce temperatura medie anuală a lunii iulie a înregistrat valoarea de 17,8°C. De remarcat este faptul că pe data de 25.01.1942, s-a înregistrat în comuna Bod, temperatura minimă absolută lunară de -38,5°C.

Se remarcă producerea inversiunile termice ca fenomene meteorologice frecvente, datorită stagnării maselor de aer în zona depresionară.

Presiunea atmosferică medie lunară în perioada 1961-2000 a înregistrat o valoare cuprinsă între 900-950 hPa, în acest areal menținându-se în general o presiune relativ scazută.

Cantitatea medie de precipitații înregistrată la stația meteorologică Brașov în perioada 1961-2000 este de 595 mm, cea mai redusă cantitate de precipitații de 25,8 mm fiind media lunii ianuarie, iar cea mai ridicată de 89,2 mm fiind media lunii iulie.

Valoarea medie anuală a umidității relative a aerului înregistrat valori de 80-84% în intervalul anilor 1961-2000. La nivelul lunii aprilie, media anuală a umezelii aerului pentru aceeași perioadă este de 77-80%, iar la nivelul lunii decembrie de media atinge valori de 88-90%.

Valoarea nebulozității medii a lunii ianuarie în intervalul 1961-2000 este de 6-7 zecimi, la fel ca în cea mai mare parte a țării. Pentru același interval, valoarea medie a lunii iulie este de 5-6 zecimi. Numărul mediu anual de zile senine a fost de 30-50.

Vânturile bat predominant dinspre nord-vest, datorită circulației maselor de aer oceanice pe direcția vest-est. În intervalul 1961-2000, frecvența anuală a calmului atmosferic este de 40-60%. Viteza medie anuală a vântului pentru aceeași perioadă este de 1-3 m/s. Vânturile locale care se manifestă în zona Depresiunii Bârsei sunt brizele de munte, Nemira și foarte probabil foehnul, având în vedere condițiile favorabile pentru geneza acestuia.

2.4. Hidrografia

Rețeaua hidrografică are o densitate relativ mare, însă râurile sunt în general scurte și cu debite reduse. Principala arteră hidrografică ce străbate arealul este Oltul, direcția inițială a acestuia fiind ESE-VNV până la confluența cu Valea Cetății (vezi Fig. 4), unde direcția predominantă devine SSE-NNV. Aspectul meandrat al văii se datorează străbaterii unei regiuni relativ joase si cvasiorizontale.

Pe teritoriul comunei Feldioara principalii afluenți ai Oltului sunt, din amonte spre aval, Bârsa, Homorodul, Crizbav, Valea Cetății, Valea Seacă și Hotarul.

În zona administrativă a comunei Măieruș, Oltul primește doar Măieruș și Corlat. Afluenții Hotarul, Bozom, Valea Lungă și Remetea, enumerați din amonte spre aval, se varsă în Olt pe teritoriul administrativ al comunei Apața. Arealul fiind situat preponderent pe malul stâng al Oltului, majoritatea afluenților sunt de partea stânga, singura excepție fiind Corlat, care se varsă din dreapta Oltului. În cea mai mare parte, direcția de curgere este V-E, cu variații (NV-SE, SV-NE).

2.5. Vegetația

Din punct de vedere al regiunii biogeografice, arealul se află la interferența dintre regiunea continentală și regiunea alpină, întrucât unitățile administrative cuprind atât sectoare depresionare, cât și montane.

Deoarece arealul este caracterizat de altitudini cuprinse între 461-1090 m, se întalnesc mai multe etaje ale vegetației. În sectorul jos, se întalnesc păduri de stejar, unde predomină stejarul pedunculat (Quercus robur), iar în zonele mai înalte se găsesc păduri de amestec de fag și gorun (Quercus petrea) și păduri de fag (Fagus sylvatica).

În pădurile de stejar, se mai pot întâlni specii precum carpenul (Carpinus betulus), arțarul (Acer platanoides), ulmul (Ulmus), sau mărul pădureț (Malus sylvestris). La nivelul stratului arbustiv se pot găsi porumbarul (Prunus spinosa), păducelul (Crataegus monogyna), alunul (Corylus avellana) sau măceșul (Rosa canina). Datorită luminii bogate, la parterul pădurii, se pot dezvolta specii de graminee.

Atât pădurile de fag, cât și cele de fag și gorun, sunt mai compacte. Se remarcă un nivel arboricol inferior unde se mai întâlnesc ulm, paltin (Acer pseudoplatanus), frasin (Fraxinus), tei (Tilia), măr și păr pădureț (Pirus piraster). Stratul arbustiv este preponderent format din alun, sânger (Cornus sanguinea), soc (Sambucus), porumbar, și corn (Cornus mas). La nivel inferior, este întâlnită vegetația ierboasă care se evidențiază prin vinăriță (Galium odoratum), mierea ursului (Pulmonaria officinalis), mur (Rubus fruticosus), rogoz (Carex acutiformis), viorea (Scilla bifolia) și măcrișul iepurelui (Oxalis).

2.6. Fauna

Întrucât arealul cuprinde păduri de stejar și păduri de fag, se remarcă o mare diversitate a speciilor faunistice.

Astfel, la nivelul pădurilor de stejar, se întâlnesc specii de mamifere precum veverița (Sciurus), pârșul (Gliridae), mistrețul (Sus scrofa), căprioara (Capreolus capreolus), lupul (Canis lupus), vulpea (Vulpes), pisica sălbatică (Felis silvestris) și șoarecele (Mus). Cele mai reprezentative specii de păsări sunt sturzul (Turdus pilaris), potârnichea (Perdix perdix), mierla (Turdus merula), pițigoiul de livadă (Parus lugubris), lăstunul (Riparia riparia), cânepar (Carduelis cannabina), pupăza (Upupa epops) și ciocănitoarea (Picidae). Reptilele caracteristice sunt șarpele orb, batracienii, broasca țestoasă (Testudines) și șopârla de câmp (Lacerta agilis).

În pădurile de gorun, se găsesc specii de păsări precum mierla neagră (Turdus merula), scorțarul (Sitta europaea), ciuful de pădure (Asio otus), ciocănitoarea pestriță (Dendrocopos major) și turturica (Streptopelia turtur). Cele mai reprezentative mamifere sunt pisica sălbatică, pârșul de ghindă și căprioara.

Pădurile de fag adăpostesc o mare varietate de specii faunistice. Se găsesc numeroase exemplare de porumbel gulerat (Columba palumbus), aușel sprâncenat (Regulus ignicapilla), pițigoi de munte (Poecile montanus), muscar (Muscicapidae), și ieruncă (Tetrastes bonasia). Principalele mamifere provenite din etajele vecine sunt ursul brun (Ursus arctos), lupul, vulpea, jderul (Martes), căprioara, mistrețul, iar cele caracteristice sunt veverița, jderul de pădure (Martes martes), râsul (Lynx lynx) și șoarecele gulerat (Apodemus flavicollis flavirollis).

2.7. Solurile

Repartiția tipurilor de soluri pe arealul studiat (vezi Fig. 5) ilustrează un oarecare echilibru între acestea. Pe văile principale predomină solurile aluviale, în timp ce altitudinile cele mai mari sunt caracterizate de solurile brune acide. Se remarcă existența solurilor hidromorfe (lăcoviști și gleiosoluri) în partea central-estică și sudică.

Rendzinele și pseudorendzinele sunt slab dezvoltate, fiind dezvoltate doar în partea nordică a arealului. Cea mai mare parte a solurilor fertile (cerniozomoide) se află pe teritoriul administrativ al comunei Feldioara, adică în partea sudică a arealului.

Tipurile de soluri au, în general, o dispunere longitudinală sau altitudinală, dacă se are în vederea expoziția reliefului. Astfel, de la valea Oltului până la cele mai mari altitudini clasele de soluri întalnite sunt solurile neevoluate, molisolurile, argiluvisoluri și cambisoluri.

3. CONTEXTUL ISTORIC

3.1. Ordinul Cavalerilor Teutoni

Ordinul Cavalerilor Teutoni, numit și Deutscher Orden a apărut pe fondul celei de-a Treia Cruciade (1189-1192), prin efortul celor trei cei mai puternici monarhi din vestul Europei pentru a recâștiga Ierusalimul. Cruciada nu și-a atins în totalitate scopul, orașul Ierusalim nu a fost recâștigat, însă Regatul Cruciat al Ierusalimului a fost restabilit în lungul coastei Libanului și Palestinei, având capitala la Acra. Putem spune că a Treia Cruciadă a reprezentat o catastrofă pentru germani, deoarece împăratul Frederik Barbarossa a decedat înainte să ajungă la Tărâmul Sfânt și doar o mică parte din armata imperială a luat parte la asediul asupra orașului-port Acra. Printre aceștia, erau oameni care au instaurat un spital de campanie, dedicat Fecioarei Maria, în timpul asediului.

Ordinul Cavalerilor Teutoni avea experiență în operarea pe alte frontiere în cadrul noii lumi creștine, în secolul al XIII-lea servind Regatul Ungar. Ungaria se afla într-un stadiu de progres din punct de vedere militar. Regii Ungariei au încurajat imigrația din vestul Europei, pentru susținerea armatei feudale pe care o creau.

Cavalerii teutoni s-au stabilit în Transilvania la doar șapte ani după ce a Patra Cruciadă a cucerit Constantinopolul (1204), incetățenindu-se ideea creării unui imperiu latin sau catolic pe teritoriile românești. Situația volatilă a fost văzută de regale Andrei ca o șansă de a retrage minoritatea reprezentată de cavalerii teutoni în favoarea Cavalerilor Templieri și a celor Ospitalieri, mult mai înstăriți și mai puternici. Cavalerii teutoni au fost încurajați să preia controlul asupra pasurilor muntelui și să își clădească autoritatea într-o zonă restrânsă, dar care prezenta avantaj strategic, numită Burzenland sau Terra Borza. Cavalerii teutoni au recurs la construcția edificiilor din piatră, ci nu din lemn, cum era stabilit. Din nefericire, acest lucru a determinat pierderea jurisdicției. Acțiunea implica prezența militară permanentă, ceea ce l-a determinat pe regele Andrei să îi expulzeze în anul 1225, în condițiile în care se confruntă cu un grup de rezistență format din proprii boieri. Liderii Ordinul german au considerat această decizie un abuz, realizând că pentru a-și clădi o bază puternică aveau nevoie de teritoriu care fusese cucerit pentru Biserică sau chiar pentru ei înșiși.

3.1.1. Organizarea

Din punct de vedere organizatoric, cavalerii teutonii se asemănau destul de mult cu membrii Ordinului ospitalierilor sau cu cel al templierilor. Înaltul organism de conducere era format din reprezentanți ai fiecărei provincii administrative, cinci ofițeri seniori și Hochmeister. Alegerea Hochmeister-ului se efectuat cu ajutorul unui colegiu electoral a cărui formare era complexă, însă eficientă, începând cu nominalizarea unui frate cavaler ca liderul alegerilor. Apoi acesta nominaliza un alt cavaler să i se alăture, ulterior cei doi selectau un al treilea cavaler. Procesul era continuat până la selectarea unui total de 13 cavaleri.

Ceilalți oficiali seniori erau Grosskomtur – marele comandant, Tressler – trezorierul, Oberster Marschall – mareșalul suprem, Oberster Trappier – postăvarul suprem și Oberster Spittler – capelanul suprem.

Hermann von Salza este considerat cel mai reprezentativ personaj dintre toți cei care au ocupat funcția de Hochmeister, în timpul guvernării sale Ordinul aflându-se în mijlocul unor conflicte dintre papa și împărat, mai precis la începutul secolului al XIII-lea. În această perioadă, se remarcă și bogăția ordinului, care ajunsese să întreprindă propriile campanii, incluzând operațiunile din zona baltică.

Principalele castele nu îndeplineau decât rolul de fortărețe, ci serveau ca centre administrative și mănăstiri unde bărbații duceau o viață religioasă ca și călugări războinici. În cadrul unui asemenea castel se găseau: comandantul, grupurile de călugări războinici, cei care purtau mantale de culoare gri fiind numiți Graumäntler, servitorii – Diener, care făceau parte dintr-o garnizoană armată (în general cu arbalete), Witinge, negustori, cărăuși și cei care se ocupau de îngrijirea cailor.

La Curtea papală exista întotdeauna un reprezentant al teutonilor, care avea rolul de a explica acțiunile ordinului în cazul unor zvonuri, vești rele sau chiar acuzații de abateri de la normele religioase. Însă în afară de a lupta, a conduce spitale, a fi ospitalieri cu pelerinii, vârstnicii și bolnavii, Ordinul avea reponsabilități administrative imense.

În procesul de proiectare a așezărilor, se avea în vedere evitarea supraaglomerării, amenințarea întotdeauna prezentă din partea unor popoare păgâne și gestiunea acestei amenințări.

Membrii erau guvernați de reguli, legi și obiceiuri ale ordinului. Castitatea eternă, renunțarea la propriile dorințe, adică supunerea până la moarte și jurământul de sărăcie reprezentau regulile ordinului. Toate proprietățile erau deținute în comun, membrilor nu le era permis nici să dețină cufere în care să păstreze hainele sau alte obiecte. Legile se concentrau pe rolul cavalerilor de războinici ai lui Iisus, evidențiind și modul în care membrii trebuie să evite tentațiile. De asemenea, nu le era permis să dețină bani sau să facă schimburi cu obiecte folosite în scop personal. Încălcarea regulilor, legilor și obiceiurilor era sancționată de la trei zile de penitență până la un an de muncă dură alături de servitori și confiscarea blazonului Ordinului. Existau și măsuri extreme, precum arderea de viu, care erau aplicate numai în cazul autorizării din partea papei. În zilele de luni, miercuri, vineri, sâmbătă și în timpului postului nu se consuma carne, perioada noiembrie-decembrie fiind caracterizată de lipsa totală de carne din alimentație.

Biserica a permis cavalerilor să transforme prizonierii păgâni în sclavi, metoda fiind adoptată și de către inamicii acestora. Cavalerii considerau că a participa la o cruciadă este echivalentul pelerinajului în Țara Sfântă. Principala motivație a cavalerilor era religia, în poezia germană fiind intens promovat martiriul. Aceștia credeau că sufletul celor care își dau viața într-o cruciadă ajunge în Rai, și că trupurile acestora trebuie lăsate pe frontul de luptă, pentru că nu trupul este important, ci spiritul. Cel mai adesea, patronii spirituali ai lăcașurilor sfinte erau Fecioara Maria, Sfântul Gheorghe și Sfânta Elisabeta.

3.1.2. Recrutarea – Proveniența

Cavalerii teutoni proveneau atât din regiuni diferite, cât și din clase sociale distincte. Între anii 1250-1309, majoritatea membrilor Ordinului erau originari din Turingia, urmați de cei din sudul Germaniei și Saxonia. Un număr redus de cavaleri proveneau din Renania și alte zone (Fig.1).

Fig. 1 Ponderea membrilor după zona de origine între anii 1250-1309 (sursă date: David Nicolle, 2007)

În ceea ce privește clasa socială a membrilor, în aceeași perioadă, cea mai mare grupare o reprezentau ministeriales, urmați de aristocrație și familiile de cavaleri (Fig.2). Ponderea de 75% a celor din clasa ministeriales se poate datora procesului de dobândire a acestui statut. Aceștia proveneau din rândul sclavilor și iobagilor, fiindu-le oferite poziții care necesitau asumarea unor responsabilități mai mari. Clasa socială a devenit majoritară, membrii fiind caracterizați drept nobili lipsiți de libertate.

Fig. 2 Ponderea membrilor după clasa socială între anii 1250-1309

(sursa date: David Nicolle, 2007)

Dacă în cazul membrilor turingienii erau de două ori mai numeroși decât sașii (saxoni), nu se întâmpla același lucru și la nivelul comandanților. Structura este mai echilibrată, deoarece Turingia și Saxonia dețineau câte 30% fiecare, Germania de Sud își menținea ponderea de 25%, egală cu ponderea de membrii, iar ponderea Renaniei este cu 3% mai mare (Fig.3).

Fig. 3 Ponderea comandanților după zona de origine între anii 1250-1309

(sursa date: David Nicolle, 2007)

3.1.3. Aspectul

Înfățișarea cavalerilor teutoni contravenea ideologiei cavalerești a vremii, conform căreia aceștia purtau haine decorate din materiale fine, arme și armuri strălucitoare, pe cai fiind atașate harnașamente poleite cu aur.

Uniforma teutonilor (Fig 4) era compusă dintr-o tunică, de obicei de culoare albă, pe care era reprezentată o cruce de culoare neagră. Deoarece culoarea albă era reprezentativă pentru frăția cavalerească, în anul 1244, papa le-a permis teutonilor să poarte peste haine un camilis de culoare albă. Niciunui membru al frăției nu îi era permis a dețină mai mult de o uniformă, constituită dintr-o pereche de pantaloni, două bluze, o mantie, două perechi de încălțăminte, un sac de dormit, o pătură, un cuțit și un breviar. Era obligatoriu ca hainele îmblănite să fie din blană ieftină de oaie sau de capră și le era interzis să încuie cutia în care își depozitau uniforma, să poarte părul lung, să își afișeze propriul blazon, în cazul în care aveau unul, sau să se laude. Însă le era permis să poarte barbă. Cavalerilor nu le era permis să interacționeze, nici din politețe, cu alți cavaleri laici. Sculptura în lemn era singura formă legală de divertisment a teutonilor.

Cavalerii teutoni ai secolului al XIII-lea purtau o cască din fier cu vârful plat, constituită din segmente ațintite, care se fixa pe cap prin legarea a trei șireturi. Pe sub aceasta, se purta un fel de căciulă subțire confecționată din zale de fier. Armura de pe bustul cavalerilor era acoperită cu pânza albă, iar segmentele metalice erau așezate în poziție verticală și suprapuse subtil din față în spate și de la talie la gât. Își fixau niturile de fier pe stratele multiple ale materialului. Pe fata armurii de bust era cusuta o cruce neagră.

Alt element important al armurii era platoșa cu mâneci lungi, precum și mănușile din piele de capră sau miel. Tivul este tăiat în față și în spate, iar șireturile de piele sunt vizibile la încheietura platoșei. Pe antebrațul stâng sunt trei mici curele și catarame din fier, utilizate pentru a strânge zona inferioară a mânecii bluzei căptușite purtate pe sub platoșa. Teaca sabiei, atașată de un centiron din piele, în partea stângă, putea fi aurită în partea superioară și poleită cu bronz în partea inferioară. Mânerul sabiei prezenta fațete din fier, poleite cu aur, însă zona din care era manevrată sabia era acoperită cu piele.

Pe sub platoșa era purtată o tunică albă lungă, desprinsă la tiv în spate și în față. La nivelul picioarelor, cavaleri purtau chausses, confecționate din același material ca platoșa, care se fixau prin legarea șireturilor în spatele piciorului. La partea inferioară piciorului este cusuta o talpă robustă din piele. În zona coapselor, erau purtate bucăți de material rezistent, matlasat, pentru a asigura flexibilitatea la nivelul genunchilor. Materialul matlasat este fixat prin intermediul unei curele de piele și legat de cureaua de talie, de sub tunică, printr-o cataramă. Pe tălpi sunt purtați pinteni poleiți cu bronz, fixați prin curele de piele.

Scutul de lemn prezenta un sistem de benzi care avea rolul de a asigura stabilitatea în timpul luptei, dar și de a putea fi purtat în spate.

O dată cu trecerea timpului, au apărut modificări ale componentelor uniformei. Casca cu vârful plat prezenta o viziera rigidă. O formă timpurie a căștii nu acoperea mare parte a gâtului, însă acest lucru a fost remediat prin stilul adoptat în secolul al XIII-lea. Modelul căștii apărut la sfârșitul secolului al XIII-lea avea vârful format dintr-o singură placă cu forma complexă, în centrul căreia se afla un orificiu care asigura ventilarea sau care susținea o pană.

3.2. Coloniștii sași

Începând cu mijlocul secolului al XII-lea, a avut loc colonizarea sașilor, populație de origine germanică, în sudul și nord-estul Transilvaniei, acțiune inițiată de Geza al II-lea, rege al Ungariei între 1141-1162, cu scopul apărării graniței din sudul Transilvaniei. Colonizarea a fost un proces care a luat sfârșit la începutul secolului al XIV-lea.

Ordinul cavalerilor teutoni reprezintă un element favorabil colonizării sașilor deoarece a jucat un rol important, pe lângă Coroana maghiară. Sașii s-au organizat în cadrul unor scaune săsești în perioada guvernării regelui angevin Carol Robert de Anjou, aproximativ în intervalul 1325-1329.

În ciuda faptului că au fost aduși de către Regatul Ungar, sașii și-au păstrat vechile obiceiuri, fiindu-le permis să se autoguverneze, fiind constituiți într-o unitate administrativă majoră numită Königsboden, cele mai importante unități administrative componente mai mici fiind: zona Sibiului, cunoscută sub numele de Altland, Burzenland sau Țara Bârsei, situată în zona Brașovului, Weinland, așezată între Târnava Mică și Târnava Mare și Nösnerland sau Țara Năsăudului, localizată în zona Bistriței.

Documentul numit Goldener Freibrief der Siebenbürger Sachsen sau Andreanum, emis de către regele Andrei al II-lea al Ungariei în anul 1224, reglementa drepturile și obligațiile coloniștilor de origine germanică din spațiul ungar, garantând autonomia teritorial-administrativă, bisericească și jurisdicțională. Prepozitura Sibiului a fost fondată înainte de 20 decembrie 1191, reprezentând cea mai veche formă de organizare religioasă a sașilor. Inițial, organizația includea zonele de colonizare primară a sașilor pe teritoriul Transilvaniei, adică teritoriile capitoliurilor de Sibiu, Nocrich și Brașov.

Întrucât comunitatea săsească plătea dări substanțiale și juca un rol important în apărarea graniței de sud a Transilvaniei, regii maghiari asigurau stabilitatea prin intermediul extinderii treptate a drepturilor. Astfel, a luat naștere Universitatea Sãseascã sau Universitatea Națională (Universitas Saxonum, Sächsische Nationsuniversität), organism cu competențe politice, legislative, administrative, juridice și economice, ai cărei membri erau dregători și reprezentanți ai scaunelor și districtelor.

Sașii și-au consolidat autonomia, ajungându-se la situația în care numai germanii își puteau achiziționa case și deveni cetățeni. Având mai multe înțelesuri, Universitatea cuprindea populația săsească de pe Pământ Crăiesc și de pe teritoriul privilegiat, Universitatea delegată (consiliul Sibiului și demnitarii de frunte), adunarea generală și un comite (deoarece era un corp politic investit cu mandatul de a purta negocieri).

În ceea ce privește sistemul de învățământul, se poate menționa prezența școlilor primare în aproximativ toate așezările săsești la începutul secolului al XVI-lea. Primul gimnaziu săsesc a fost înființat în anul 1541, urmând ca în 1722 să fie introdus învățământul obligatoriu pentru sași.

Autonomia sașilor a fost revocată o dată cu introducerea regimului dualist austro-ungar și cu desființarea Universității Naționale. Biserica Luterană a devenit principala instituție reprezentativă a sașilor în anul 1867, preluând funcția de administrare a învățământului până în anul 1940, când autoritatea în domeniul învățământului săsesc a revenit Grupului Etnic German. În perioada comunistă, întreg sistemul de învățământ a fost subordonat statului român.

Așezările săsești se caracterizau prin sisteme de fortificații impunătoare, fiind apărate de ceea ce ei numeau Kirchenbürgen, biserici fortificate cu ziduri masive. Făcându-se referire la șapte dintre aceste orașe fortificate, Transilvania a căpătat denumirea de Siebenbürgen și Semptem Castra.

Unio Trium Nationum reprezintă un pact de alianță militară și politică încheiat pe parcursul Răscoalei de la Bobâlna în data de 16 septembrie 1437 între marea nobilime maghiară din Transilvania, clerul catolic, orășenii sași și secui. Înțelegerea a fost semnată la Căpâlna, aflată pe atunci în Comitatul Dăbâca.

Majoritatea sașilor s-au convertit la luteranism în perioada reformei protestante, în ciuda eforturilor Imperiului Habsburgic de a promova romano-catolicismul. O consecință nefastă a războaielor dintre Imperiul Habsburgic și, mai apoi, Ungaria cu Imperiul Otoman a fost scăderea drastică a numărului locuitorilor de origine germanică, însă atunci când principatul Transilvaniei a intrat sub stăpânire habsburgică, grupul etnic al sașilor a început să se revitalizeze.

Încercările de anulare a Unio Trium Nationum ale împăratului Iosef al II-lea al Sfântului Imperiu Roman de la sfârșitul secolului al XVIII-lea au avut ca efect pierderea statului de clasa privilegiată a populației săsești, însă aceștia au rămas un grup bogat și influent. În ceea ce privește Revoluția de la 1848, poziția adoptată de sași era opusă față de cea a ungurilor, în sensul că populația maghiară dorea alipirea Translivaniei la Ungaria și populația de origine germanică sprijinea încercările romanilor de a obține drepturi politice. În anul 1867 s-au resimțit efecte negative asupra drepturilor politice ale sașilor datorită Ausgleich-ului dintre Austria și Ungaria, când Transilvania luată sub stăpânire maghiară, timp în care a fost declanșată o intensă politică de maghiarizare a tuturor grupurilor etnice aflate în partea maghiară a regatului.

Unirea Transilvaniei cu Regatul României a fost sprijinită de către majoritatea sașilor la sfârșitul Primului Război Mondial.

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a luat sub stăpânire nordul Bucovinei și Basarabia, ca urmare a semnării pactului de neagresiune germano-sovietic, mulți dintre germanii din aceste teritorii fiind deportați pe teritoriile stăpânite de Germania în cadrul programului numit Heim ins Reich. Însă acesta a fost doar începutul, întrucât, în urma unei convenții germano-române, au fost deportați și locuitorii de origine germanică din sudul Bucovinei și Dobrogea, numărul celor afectați depășind 200.000. Încă 70.000 de locuitori de origine germanică au devenit cetățeni ai Ungariei, în urma anexării nordului Transilvaniei la Ungaria, conform Dictatului de la Viena.

În urma înțelegerilor germano-ungară din februarie 1942 și germano-română din mai 1943, aproximativ 63.000 de locuitori de etnie germanică de sex masculin din nordul și sudul Transilvaniei a fost încadrată în unitățile Waffen SS, în organizația Todt, în întreprinderi cu producție de război și în unități din Wehrmacht, circa 15% dintre ei fiind uciși în război.

După cel de-al Doilea Război Mondial, România a practicat o politică prin care guvernul federal german plătea o anumită sumă de bani pentru fiecare etnic german care primea acordul autorităților române de a emigra, urmând apoi ca aceștia să primească cetățenie germană. Numărul sașilor a scăzut dramatic datorită emigrărilor masive, părăsind anual România aproximativ 14.000 de locuitori de origine germanică pe perioada anilor 1970 și 1980.

Cifra emigraților a deposit brusc 100.000 după căderea comunismului în anul 1989, iar Constituția României din 1991 garantează minorităților naționale “dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și exprimarea identității lor entice, culturale, lingvistice și religioase”, respectarea noii politici fiind supravegheată de către un consiliu interministerial pentru protecția minorităților.

Forumul Democrat al Germanilor din România a fost organul reprezentativ al minorității germane, imediat după decembrie 1989, însă un rol important în viața acestor comunități îl joacă Biserica Evanghelică și Biserica Romano-Catolică.

Abordând subiectul autonomiei și privilegiilor sașilor în Transilvania, putem menționa supunerea sașilor față de rege, însă cu drept de a-și alege conducători la nivel local și regional și de a trăi conform obiceiurilor proprii. Alături de nobilii maghiari și de stratul secuiesc superior, sașii au reprezentat una dintre cele trei stări ale Dietei.

Secolul al XVI-lea a fost dominat de două evenimente de importanță majoră pentru populația săsească. Primul eveniment îl constituie obținerea statutului de principat autonom, sub suveranitate otomană, a Transilvaniei, moment în care a crescut rolul Dietei transilvănene, dar și al sașilor în cadrul Dietei. Al doilea eveniment îl constituie adoptarea religiei lutherane de către sași, putând evolua independent de Biserica Catolică în acest fel și având o viață religioasă proprie. De o importanță majoră este și dezvoltarea orașelor sătești, devenite importante centre comerciale și meșteșugărești.

Curtea Imperială Austriacă a făcut eforturi importante pentru administrarea în mod centralist a imperiului, vizând restrângerea autonomiei teritoriilor nou cucerite, în ciuda recunoașterii drepturilor și libertăților sașilor de către Diploma Leopoldină în anul 1691. Instaurarea regimului austro-ungar în anii 1867 a avut efecte nefaste asupra sașilor, datorită eforturilor de maghiarizare a populației.

Sașii și-au declarat aderarea la noul stat român, în urma unirii Transilvaniei cu România in 1918. Deși România își asumase acordarea anumitor drepturi sașilor și secuilor prin Tratatul de la Versailles, partidele românești aflate la conducerea țării nu au fost preocupate de acordarea sau respectarea acestor drepturi.

3.2.1. Relațiile economice

Cele mai importante avantaje ale sașilor au fost libertatea individuală și religioasă, libera circulație, autonomia administrativă și libera circulație a mărfurilor.

Așezările au fost construite pe teritoriul regal în secolele XII-XIV în districtele localizate strategic în lungul căilor comerciale din Transilvania. Principalele activități economice desfășurate de populația săsească erau agricultura, zootehnia și numerosele meșteșuguri.

Forța calificată de muncă și amplasarea în apropierea pasurilor din Carpați au determinat o evoluție impresionantă a localităților din Transilvania în comparație cu cele din Valahia sau Moldova.

În secolele XIII-XIV, comercianți sași aduceau produse din Europa de Vest pe care le vindeau celor din teritoriile extracarpatice. De asemenea, aceștia cumpărau mărfuri din Europa de Est, cum ar fi produse agricole din Valahia și Moldova, sau chiar din Transilvania, fabricate în propriile ghilde, pe care apoi le comercializau în Germania, Italia, Elveția, Ungaria sau Austria. Când se întorceau, negustorii aduceau batiste, basmale, țesături de mătase, voaluri, artefacte variate, pergamente și multe altele confecționate în Germania și Italia.

Produsele de mare valoare erau vândute nobililor, înaltului cler, cetățenilor transilvani și unguri înstăriți, regilor și nobililor din Valahia și Moldova. Sașii din Transilvania se numărau printre furnizorii curții regale.

Calfele din cadrul ghildelor transilvane călătoreau spre centrul și vestul Europei pentru a învăța cele mai recente tehnici de la meșteșugari pricepuți și pentru a-și dovedi abilitățile. Dar nu numai cei din Transilvania făceau aceste călătorii de inițiere, ci și calfele germane veneau în Transilvania cu acest scop. Încurajați de cele găsite aici, adică o populație vorbitoare de limba germană, organizare asemănătoare a ghildelor și așezărilor cu cea din Germania și obiceiuri familiare, mulți au decis să se stabilească pe aceste pământuri.

Sașii transilvani au îmbunătățit tehnicile agricole, au valorificat depozitele de metale prețioase și de sare și contribuit la dezvoltarea meșteșugurilor și comerțului. În comparație cu teritoriile extracarpatice, adică Moldova și Valahia, Transilvania era mai bine reprezentată din punct de vedere urban, lucru datorat experienței vestice bogate aduse de către sași.

Relațiile germano-române nu s-au rezumat numai la comerț, deoarece au existat implicații și la nivel social și cultural, producând numeroase beneficii. Principalele motive care au declanșat relațiile economice româno-germane au fost situarea strategică la intersecția cailor de comerț dintre Balcani, estul și vestul Europei, acordarea de privilegii din partea regilor Ungariei, popularea unor zone de către negustori și meșteșugari sași, cantitatea mare de produse agricole și zootehnice necesară mai ales Valahiei și complementaritatea dintre bunurile românești și cele germane.

CAPITOLUL 4. CARACTERISTICI SPECIFICE ALE SATELOR SĂSEȘTI

4.1. Ansamblul socio-cultural

Satele săsești ilustrează echilibrul dintre așezare, cultivare și natură. De la cutele văilor, tiparul simetric al caselor așezate cu zidurile la stradă, curțile pietruite și hambarele din lemn se întind sub formă de benzi în lungul văii prin grădini, livezi și pajiști până la crestele împădurite. Un alt element definitoriu al satelor săsești sunt bisericile fortificate și terasele de viță-de-vie.

Peisajul este legat de comunitățile unite și de tradițiile vechi de câteva secole, însă numărul de locuitori s-a redus dramatic, modul de viață fiind în pericol. Conservarea acestui tip de sate este legată de menținerea funcționalității așezării și a elaborării unui cadru legal de protejare.

Scopul conservării peisajelor este de a menține arhitectura tradițională, prin revigorarea și impunerea metodei tradiționale de construcție a caselor și de a regenera economia locală prin dezvoltarea agriculturii tradiționale, a întreprinderilor mici și a ecoturismului. Deși satele ilustrează o relație unică cu peisajul natural și străzile medievale au supraviețuit în centrul satelor, casele vechi se află într-o stare precară, urmatorea generație având nevoie de motivație puternică pentru a-și continua existența într-o astfel de localitate.

Secțiunea satului săsesc, regăsită la majoritatea acestora, impune poziționarea din centrul așezării către exterior, pe ambele părți, a următoarele elemente: stradă, casă, curte, hambar, teren cultivat cu legume (grădina), livezi, teren arabil, pășuni și păduri la exterior. Caracteristica definitorie a satelor săsești este armonia dintre peisajul natural și cel antropic. Casele sunt așezate după un tipar bine stabilit, cu spatele la stradă, vopsite într-o varietate de ocru, verde, albastru, cu acoprișuri specifice care respectau moda vremurilor în care au fost construite. De obicei, pe lângă strada principală, curge un pârâu, flancat pe cele două maluri de peri. Casele sunt construite conform tradițiilor, cu curți pietruite, bucătării de iarnă și de vară, petice de legume, hambare mari din lemn care sunt așezate în spatele curții. În spatele hambarului, mai există un teren cultivat cu legume și cu livezi de nuci, de regulă. Terenul arabil și pășunile se întind din spatele satelor până la suprafețele împădurite, aflate, de obicei, la altitudini mai mari.

Comunitățile săsești și-au împărțit terenul arabil în benzi, la fel ca în restul Europei medievale, însă spre deosebire de restul Europei, satele săsești se caracterizau prin deținerea de către aceeași familie a unui număr de benzi de teren arabil separate, aflate la distanțe considerabile. Acolo unde terenul este abrupt, au fost create terase pentru a maximiza potențialul agricol, fiind cultivate cereale, legume și viță-de-vie. Dar aceste culturi nu au rezistat până în zilele noastre, fiind acoperite la momentul actual de iarbă și plante sălbatice.

Înainte de sosirea sașilor, terenurile au fost acoperite de păduri de stejar, carpen și fag. Elemente definitorii ale peisajului săsesc sunt bisericile fortificate, cercurile de dans, casele și hambarele, aspectul străzilor, armonia, concordanța dintre peisajul natural și cel antropic și metodele agricole vechi de câteva secole. Ceea ce a fost considerat un lux, cum ar fi apa curentă, mașini de spălat, drumuri asfaltate și conexiune la Internet, reprezintă o necesitate pentru noua generație.

Peisajul cultural este în pericol datorită depopulării bruște, masive, a exodului sașilor din perioada anilor 1990, ratei ridicate a șomajului, deteriorării rapide a clădirilor istorice și neglijării metodelor agricole tradiționale.

Pentru ca modul de viață specific săsesc să supraviețuiască este necesar să fie implicate comunitățile locale, fără a fi considerată o decizie externă cu implicații în mediul intern al așezării. Cu alte cuvinte, cel mai important aspect este ca locuitorii să își dorească păstrarea tradițiilor, fără a fi hotărât sau impus inițial de către autorități.

În cazul în care nu se intervine asupra peisajelor în vederea conservării, este posibil ca depopularea să continue, clădirile istorice să se degradeze, patrimoniul săsesc să fie pierdut, noile case să nu fie integrate din punct de vedere arhitectonic în peisaj și dezvoltarea turismului să nu fie controlată de către un cadru administrativ responsabil.

În anii 1990, structura etnică a satelor săsești ilustra preponderența populației de origine germanică, care reprezenta aproximativ 70%. Ponderea populației de origine română era de circa 25%, iar restul de 5% era reprezentat de grupul etnic al rromilor. În prezent, structura populației este dominată de rromi, cu aproximativ 60%, urmați de români cu 35%, populația de origine germanică fiind reprezentată de un procent de doar 5%.

În ceea ce privește structura pe grupe de vârstă, se poate menționa disproporția dintre tineri și vârstnici. Vârstnicii sunt mult mai numeroși deoarece tinerii aleg să părăsească locurile natale în condițiile actuale ale ratei ridicate a șomajului, a infrastructurii deficitare și a lipsei dotărilor tehnico-edilitare. Așteptările tinerilor vizează instalarea apei curente, construcția caselor într-un mod confortabil și modern, accesul la Internet, precum și la divertisment. Așadar, tinerii sunt atrași către alte localități prin prisma oportunităților de care pot profita, a condițiilor de trai favorabile, a confortului oferit de către acestea și a accesibilității la căile de telecomunicații.

Un mod prin care așezările săsești ar putea fi conservate îl reprezintă retenția comunității active, a activităților economice specifice, precum și încurajarea tinerilor de a adopta modul de viață tradițional. Implementarea centrelor culturale, unde localnicii pot învăța mai multe despre patrimoniul cultural, posibilitățile agricole, meșteșugurile ce pot genera profit, tehnicile de construcție, conservarea naturii managementul peisajului și al resurselor forestiere reprezintă o altă cale de asigurare a continuității culturale germanice în România.

Trecerea de la metodele agricole tradiționale la agricultura intensivă, practicată la scară mare, s-a efectuat în anii 1970-1980, datorită investițiilor masive în cooperative agricole de producție (CAP). În urma acestui eveniment, multe dintre mașinăriile și clădirile folosite au fost abandonate ulterior. Depopularea masivă a avut repercursiuni asupra domeniului arabil în sensul că, după abandonarea acestuia, a fost categorizat ca degradat. Fertilitatea solului este însă ridicată, iar o mare parte a solului nu a fost contaminat cu ierbicide, pesticide sau îngrășământ artificial, deoarece iernile reci au acționat ca o barieră împotriva dăunătorilor și a bolilor. Dar climatul rece nu a avut numai beneficii asupra solului, în sensul că un element nefavorabil este reducerea sezonului de cultivare.

4.2. Conservarea biodiversității

Peisajul și biodiversitatea satelor săsești ilustrează o parte dintr-o Europa mai veche, unde bogatele comunități ale diferitelor specii prosperă alături de agricultura tradițională. Pajiștile cu flori sălbatice sunt probabil cele mai reprezentative care au supraviețuit în câmpiile europene, reprezentând o resursă pentru culturile de plante furajere și de legume. Dezvoltarea sustenabilă poate fi asigurată prin practicarea unei agriculturi organice și non-intensive, corelată cu practicarea ecoturismului și promovarea meșteșugurilor specifice.

Agricultura nemecanizată și utilizarea redusă a produselor agrochimice, precum insecticide, pesticide sau erbicide, reprezintă calități datorate modului rațional de utilizare a terenurilor în cadrul așezărilor săsești. Regiunea se caracterizează atât printr-o moștenire culturală bogată, cât și prin abundența florei și faunei sălbatice, incluzând specii de mamifere precum ursul brun sau lupul, dispărute din marea parte a Europei moderne.

Zona devine de interes major datorită rarității, astfel de peisaje rurale, caracterizate prin prezența bisericilor medievale fortificate, a pădurilor extinse și pajiștilor înflorite, a numeroaselor specii de vertebrate și nevertebrate, dispărând din majoritatea Europei. În special, pe timpul verii, livezile, benzile arabile, pajiștile cu fân și pășunile înfățișează o priveliște nemaiîntalnită în Europa Nordică de o generație. Astfel ar fi arătat Europa secolului al XVIII-lea, sau chiar a secolului al XIV-lea, ca un ecosistem fragil care trebuie conservat ca o entitate geografică, culturală și biologică.

Fermierii, meșteșugarii și negustorii, coloniștii sași au fost parte a unei masive migrații a populației germane și au îmbunătățit tehnicile agricole cum ar fi rotația culturilor și cositul în Europa estică în secolele al XII-lea și al XIII-lea. Agricultura tradițională, nemecanizată, fără utilizarea intensivă a terenurilor a permis supraviețuirea tiparelor vieții agrare și sătești europene, modificate, dar încă intacte, până în zilele noastre.

Impactul uman a fost minim, deoarece există în continuare întinse areale cu vegetație semi-naturală, reprezentată prin numeroase specii. Habitatele naturale existente sunt similare cu cele aflate aici la venirea sașilor. Florile sălbatice din pășuni reprezintă, în mod tradițional, cea mai vizibilă manifestare a abundenței și diversității florei și faunei. La nivel european, acestea sunt probabil cele mai bune fânețe și pășuni rămase din zona de câmpie.

Pășunile asociate cu păduri de stejari sunt o caracteristică locală. Pășunile și fânețele sunt de o importanță considerabilă la nivel european, unde aceste habitate au dispărut în mare parte, mai ales datorită intensificării agriculturii. Satele, concepute în stil arhitectonic deosebit, constituie o parte integrantă a peisajului, menținând relații strânse cu biodiversitatea bogată. Ca și componente de valoare științifică și culturală inestimabilă a peisajului, flora și fauna specifice pot deveni subiectul unor strategii de conservare, în condițiile în care, în restul Europei, aceste comunități floristice sau faunistice sunt amenințate sau rare.

Vegetația și plantele sălbatice pot fi afectate în mod negativ de expansiunea necontrolată a agriculturii, prin supra-pășunat și administrarea excesivă de îngrășământ, reducerea și abandonarea gestionării în mod tradițional a pășunilor, practicarea silviculturii nesustenabile, răspândirea buruienilor, infrastructura inadecvată, exploatarea nesustenabilă în special a plantelor medicinale, pierderea comunităților de plante ruderale, schimbările climatice și lipsa informării publice asupra valorii ecologice a zonei.

Plantele, animalele și habitatele prezente în cadrul satelor săsești nu sunt considerate a fi rare sau amenințate, la nivelul României, doar câteva dintre zonele forestiere fiind protejate la nivel național sau internațional. Cea mai mare parte a pășunilor, însă, nu reprezintă o preocupare în sensul conservării. Dacă avem în vedere situația Europei vestice, menținerea habitatelor cu numeroasele specii caracteristice într-un număr atât de mare compensează lipsa acestora de pe restul continentului.

Akeroyd și Page consideră că “pășunile nu pot fi separate de peisajul cultural, fiind parte istorică și integrantă a acestora”, adică modul de utilizare al terenurilor constituie o înregistrare istorică însemnată, care poate oferi informații cu privire la gradul de degradare sau de conservare fondului funciar prin tehnicile agricole folosite de predecesori.

În vederea conservării, diversitatea speciilor floristice, deși importantă din punct de vedere ecologic, nu trebuie izolată, ci există necesitatea aplicării unor măsuri prin care să nu fie afectată negativ.

Un consorțiu format din organizații non-guvernamentale românești, germane, norvegiene și britanice, alături de Guvernul României, lucrează pentru înființarea unui parc natural sau unei arii protejate similar pentru a conserva satele tradiționale și biodiversitatea. Proiectul româno-britanic Agricultural Development and Environmental Protection in Transylvania (ADEPT) promovează agricultura organică și conservarea biodiversității. Principalele obiective sunt delimitarea unei arii de 90.000 ha, publicarea de broșuri pentru educarea environmentalistă, încurajarea și susținerea agriculturii și a altor întreprinderi mici compatibile cu obiectivele de consevare.

Într-o zonă locuită, sprijinul comunităților locale este o premisă pentru reușita conservării. În același timp, este nevoie ca localnicii să obțină beneficii materiale în urma programului de conservare. O bună politică de conservare trebuie să aibă în vedere că localnicii se vor implica atâta timp cât câștigurile vor fi dirijate pentru asigurarea bunăstării lor.

Cheia conservării unui peisaj și asigurării dezvoltării sustenabile este agricultura sensibilă, utilizând tehnici moderne, dar continuând atenta și prospera gospodărire care a alimentat terenurile bogate, din punct de vedere al biodiversității, sute de ani. Tradiția agricolă a produs prosperitatea ce a creat arhitectura satelor și faimoasele biserici fortificate. Activitățile sustenabile care necesită investiții sunt agricultura organică, meșteșugurile tradiționale și turismul rural, prin valorificarea numeroaselor aptitudini ale localnicilor.

4.3. Portul tradițional

Portul tradițional constituie o caracteristică dinamică, deoarece se dezvoltă ca o combinație între formele moștenite din trecut și cele preluate din moda orășenească, evoluând o dată cu trecerea timpului.

Tineri aparținând diferitelor clase sociale, grupați in fraternități (Bruderschaften și Schwesternschaften), dar și de cei căsătoriți, organizați în vecinătăți (Nachbarschaften) păstrau vechile tradiții ale sașilor. Unitatea portului popular, adică croiala și culorile diferitelor articole vestimentare era decisă de aceste grupări în funcție de vârstă și împrejurări. La nivelul claselor sociale, se remarcă o diferențiere între cei săraci și cei bogați.

Deoarece la începutul secolului al XX-lea materialele necesare confecționării vestimentației nu se mai produceau sau prețul acestora era prea ridicat, gospodinele nu au mai putut confecționa acasă obiectele de port. Situația a avut ca efect înstrăinarea față de tradiție, mai ales a tineretului care renunță la portul tradițional, în momentul plecării din satul natal pentru căutarea unui loc de muncă.

Portul tradițional al bărbaților la venirea în Transilvania era compus dintr-un surtuc croit din lână, de culoare naturală, o cămașă scurtă, pantaloni lungi strânși sub genunchi, în picioare aveasu cizme sau opinci, iar pe cap o pălărie cu borul îngust. Femeile purtau preponderent o rochie de lână cu mâneci lungi, de culoare naturală, o cămașă scurtă din pânză, în picioare purtau opinci, iar pe cap o pânză înfășurată simplu în jurul capului. Însă o dată cu trecerea vremii, sașii au preluat de la români și unguri haine de blană, păstrând vechile confecții din lână în culoare naturală, pe care le-au îmbogățit cu ornamente florale.

Situația economică a populației, materiile prime utilizate, gusturile și preferințele localnicilor, precum și contactul cu orașul și cu naționalitățile conlocuitoare au determinat fastul și bogăția cromatică a portului.

Vestimentația feminină se compune, de obicei, dintr-o rochie lungă până la gleznă, dar se poate diversifica în funcție de anotimp. Astfel, în timpul verii, rochiile sunt confecționate din pânză de in și iarna din lână albastru închis sau negru, cu aspect lucios. De asemenea, femeile poartă un pieptar scurt până la brâu, negru sau colorat, cu nasturi albi, împodobit lung cu o fustă colorată. Rochia mai poate fi înlocuită de sarafan, mai ales la munca la vie. Cămașile sunt confecționate din pânză de in sau bumbac și ajung numai până la șold, fiind prinse în față cu o broșă, având mânecile vaporoase și înfoiate, cu manșete largi, ornamentate cu margini lucrate cu ajur. În cazul fetelor, în loc de manșete, se poartă la mâneci crețuri cusute cu mătase, încheiate cu șireturi colorate sau cu funde. Prin modelele geometrice, motivele florale și diferitele cusături din partea frontală a cămășii se înfățișează, în principal, natura.

Un alt element care ilustrează diversitatea portului este fota, care se purta peste rochie. Pentru zilele lucrătoare era confecționată din pânză aspră, iar pentru duminica din pânză fină, tivul și marginea de jos fiind împodobite cu dantelă. Aceasta putea fi înlocuită de poalele înflorate sau cele de mătase, preluate de la moda orășenească.

Pe cap, femeile purtau fie un văl de culoare roșie, fie o scufie neagră de catifea (Kroner Haube), împodobită în jurul obrazului cu dantele late, prinsă în față și în spate cu panglici late de catifea sau dantelă neagră, cu motive florale sau cusute cu fire de aur și argint, ori din mătase colorată. Din portul feminin mai făcea parte și țilindrul de catifea, de culoare neagră, în jurul căruia se atașa o panglică lată colorată, decorat pe marginea din spate cu alte panglici, funde, perle, cusături cu fir de aur.

Baticul subțire, confecționat din pânză de in și brodat în fâșii, ale cărui capete atârna peste piept reprezintă o caracteristică a vestimentației feminine atunci când se mergea la biserică. În zilele de sărbătoare se purta o boneta neagră, cu dantelă largă, peste care, uneori, se lega o basma mare albă, însă în zilele obișnuite, boneta purtată era din pânză albă simplă, legată sub bărbie cu funde.

Motivele florale, formele geometrice și imaginile stilizate ce cuprind oameni și animale constituie principalele elemente decorative. Cele mai reprezentative bijuterii sau elemente de împodobire a vestimentației erau:

Paftaua – confecționată din argint aurit și ornamentată cu cristale de sticlă sau cu perle veritabile, se purta pe piept, atârnând de o panglică prinsă în jurul gâtului.

Cordonul – confecționat dintr-o fâșie lată de catifea neagră sau roșie, cu șireturi argintii sau aurii, cu reliefuri de argint aurit, împodobite cu cristale de sticlă și perle

Acele pentru prins vălul – de obicei perechi de ace mari, montate cu pietre colorate, dar se puteau prinde în jurul capului sub formă coroniță atunci când erau în număr mare.

Vestimentația masculină ilustrează, la fel ca cea feminină, diferențieri la nivelul anotimpurilor. Pe timp de vară, bărbații purtau pantaloni confecționați din pânză aspră, iar în timpul iernii pantalonii erau lucrați din postav alb, din lână toarsă și țesută acasă. Pantalonii erau prinși de șolduri cu un brâu de piele de culoare neagră sau roșie, tivit cu șnururi de piele și sub talpă cu șireturi. Cămașa albă, din pânză aspră de in, se caracterizează prin simplitate, iar peste aceasta se purta o haină scurtă, confecționată din postav de lână cenușie sau neagră. La nivelul satelor mai bogate, hainele din postav, deja fabricate, au înlocuit treptat hainele din lână lucrate acasă. Asemenea articole sunt pantalonii închiși la culoare, croiți strâmt din postav albastru și ornați cu fireturi.

În timpul iernii, se purta un pieptar din blană de oaie, cu căptușeală din lână, iar când temperaturile erau foarte scăzute, sașii preferau cojocul, o manta de piele de oaie cu lână pe dinafară. Încălțămintea caracteristică sașilor era formată din cizme înalte care puteau trece peste genunchi, cu carâmb tare sau bocanci militari cu șireturi. Pe cap, purtau căciulă de lână neagră în timpul iernii, iar vara aveau o pălărie cu bor larg, tinerii purtând și o panglică brodată sau colorată la pălărie.

În zilele de sărbătoare, se purta o manta albastră, lungă și strâmtă, din postav cu manșete de culoare roșie și cusături îngroșate, cu șnururi aplicate de culoare verde sau galbenă, cu agrafe de argint prinse în piept și cu nasturi alungiți sau paftale de alamă.

CAPITOLUL 5. STUDIU DE CAZ/PEISAJUL CULTURAL GERMAN

5.1. Comuna Feldioara

Comuna Feldioara prezintă o istorie bogată de peste 800 de ani, fiind atestată documentar în anul 1211. Așezarea este menționată în izvoarele istorice ca fiind întemeiată de cavalerii teutoni, ajunși în Transilvania la chemarea regelui Ungariei cu scopul apărării graniței de sud-est. Localitatea a fost dominată de cultura germană chiar și după plecarea cavalerilor, deoarece au fost colonizați sașii în secolul al XIII-lea. Având în vedere că a cunoscut o importantă dezvoltare economică, așezarea a fost cucerită de Petru Rareș în anul 1529.

Numele actual al comunei provine de la termenul maghiar Földvár, echivalent în limba română cu Cetatea de Pământ. Însă inițial, cavalerii au numit-o în germană Marienburg, care însemna în limba română Cetatea Mariei, făcându-se referire la Fecioara Maria ca patron spiritual al localității Interesant este faptul că nu doar comuna poartă acest nume, ci și castelele din Hanovra, (construit între 1858-1867), din Hildesheim (construit între 1346–1349) și Malbork (inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO).

Unitatea administrativă este compusă din satele Feldioara, Colonia Reconstrucția și Rotbav, enumerate de la sud spre nord.

Deși a fost menționat în documente pentru prima dată în anul 1371, satul Rotbav a fost întemeiat în secolul al XIII-lea. În limba germană, localitatea era numită Rothbach (Roider Brich în dialectul săsesc), iar în limba maghiară Vörösmart sau Veresmart. Titlurile așezării pot fi traduse în limba română prin Malul Roșu, făcând referire la colorarea Oltului în roșu în urma atacului suportat de localnici în secolul al XIII-lea. La granița Franței cu Germania, în Alsacia, se întalnește o altă așezare care poartă numele de Rothbach.

În prezent, populația comunei Feldioara este de 7361 de locuitori, dintre care 3719 persoane de sex masculin și 3642 de sex feminin.

Unitatea administrativ-teritorială se întinde pe o suprafață de 7600 ha, dintre care 900 ha teren intravilan și 6700 ha teren extravilan. Raportul dezechilibrat în favoarea extravilanului asigură menținerea biodiversității și constituie un factor de favorabilitate în vederea dezvoltării ramurii ecologice a turismului.

5.1.1. Peisajul cultural material

Printre cele mai evidente mărturii ale continuității etnicilor germani în Feldioara se remarcă Biserica Evanghelică Fortificată (Fig.1), situată în partea estică a localității, fiind construită de către coloniștii sași după retragerea cavalerilor teutoni. Biserica este inclusă pe lista monumentelor istorice din anul 2010 a județului Brașov, publicată în Monitorul Oficial pe 10 octombrie 2010. În prima jumătate secolului al XIII-lea, în incinta fortificată a sediului cavalerilor, a fost construită biserica prin alipirea capelei pe latura estică a vechii construcții, astfel încât au fost distruse bolțile celor trei nivele inițiale ale clădirii, efectuându-se deschideri laterale dinspre interior spre exterior. Însă, în anul 1241, edificiul a fost ruinat în urma atacului tătarilor.

În anul 1280, biserica este reconstruită, în condițiile în care comunitatea săsească s-a dezvoltat și consolidat, în urma unui nou val de coloniști. Denumirea inițială a lăcașului a fost Heilig Kreuz Kirche (Biserica Sfintei Cruci), întrucât planul clădirii avea forma crucii latine, cu axa brațelor laterale mai scurtă decât axa centrală. În anul 1447, biserica este menționată cu hramul Fecioarei Maria într-un document ce atesta faptul că veniturile unei mori de pe Homorod sunt donate bisericii de către Iancu de Hunedoara.

Datorită distrugerilor cauzate de numeroasele incursiuni și de cutremure, clădirea a fost renovată de mai multe ori o dată cu trecerea vremii, astfel încât modificările efectuate ilustrează caracteristicile si tendințele diferitelor epoci. Biserica a fost ridicată inițial în stil romanic, datorită influențelor manifestate în momentul conceperii. În prezent, ca stil architectonic dominant se evidențiază goticul târziu, deși mai pot fi observate elemente care aparțin stilului romanic.

Ca elemente decorative, se remarcă basoreliefurile realizate în manieră caracteristică cistercienă, deoarece după anul 1240 se evidențiază prezența ordinului monahal cistercian în localitatea Feldioara. Bestiariile, după cum sunt numite, semnifică lupta dintre Bine și Rău, prin intermediul ilustrațiilor cu diavoli și balauri și a scenelor sculptate.

Pictorul brașovean Friedrich Miess este cel care a realizat în secolul al XIX-lea tabloul central al altarului care prezintă scena biblică a lui Iisus vindecând leprosul (vezi Fig.2). Restul bisericii a fost pictată preponderant în secolul al XVI-lea. Biserica adăpostește obiecte cu valoare culturală deosebită cum ar fi Biblia lui Luther, scrisă în ediția Princeps, adusă de către Johannes Honterus și orga care datează din secolul al XVI-lea.

Biserica evanghelică fortificată din Rotbav (Fig.3) este una dintre cele mai reprezentative edificii de acest tip din Țara Bârsei, fiind construită inițial, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în stil romanic, ca o basilică-sală. În secolul al XV-lea, a fost modificată, adăugându-i-se zidul de apărare, care se prezintă în stare bună la momentul actual. La intrarea în fortificație, apărarea era asigurată prin intermediul turnului porții, unde era amplasată administrația așezării, care deținea și o celulă pentru condamnați sau prizonieri. Ca materiale de construcție au fost folosite piatra de râu și piatra de carieră. precum calcarul pentru realizarea turnului de clopotniță.

Arcul triumfal dinspre sală și absida semicirculară reprezintă elemente originale care au fost păstrate în cadrul corpului pătrat al bisericii, iar altarul, bolta cilindrică și stucatura de pe tavanul sălii (vezi Fig. 4) au fost încadrate în urma modificărilor în stil baroc din secolul al XVIII-lea.

Turnul de clopotniță (Fig. 5), amplasat în partea vestică, dispune de o scară spiralată pentru asigurarea accesibilității la nivelurile superioare. La parter, se remarca un portic boltit în cruce pe nervuri cu profil cistercian, iar intrarea în biserică se făcea pe sub un portal cu arc frânt. O dată cu fortificarea turnului, intrarea în biserică a fost blocată, porticul fiind zidit. În secolul al XV-lea, când turnul a fost fortificat, porticul s-a zidit și intrarea în biserică a fost blocată. La al doilea nivel se remarcă nișele semicirculare, realizate pentru tragere, iar al patrulea nivel prezintă metereze și ferestre. Acoperișul piramidal prezintă lanternouri și un turn în vârful căruia se află un bulb auriu. Întrucât are o înălțime de 60 de metri, turnul oferă posibilitatea admirării unei vaste părți înconjurătoare.

Orologiul din turn, adus de la Leipzig, a fost montat în anul 1907 și funcționează cu două contragreutați. Corespondența la nivelul cadranelor de pe fiecare parte a turnului este asigurată prin intermediul a patru axe, mecanismul (Fig. 6) fiind situat la o înălțime de 40 de metri.

Zidul de incintă, înalt de 6 metri și sprijinit de contraforturi, dispunea de un șanț în zona frontală, iar în zona superioară prezenta metereze în formă de gaură de cheie. Cămările cu provizii erau amplasate în interior, în imediata apropiere a zidului. În anul 1740, a fost construit altarul în stil baroc, al cărui tablou central înfațișează Răstignirea lui Iisus (Fig. 7). Interiorul edificiului dispune de un balcon masiv din piatră în cadrul căruia este amplasată orga, adusă în anul 1907 de la Pecs și de un amvon decorat cu țesătură verde.

Ruinele cetății (Fig. 8) constituie unul dintre cele mai reprezentative monumente construite de cavalerii teutoni. Aceștia au amplasat construcția în mod strategic, pe o colină, fiind înconjurată la momentul respectiv de râul Homorod pe trei laturi. La momentul actual, tot ce s-a păstrat din vechea cetate este un fragment al zidului de piatră din partea nord-vestică, deoarece modul de construcție a fost diferit față de restul ansamblului, în sensul că s-au așezat fragmente mari de rocă la baza sa, iar deasupra piatra a fost fixată cu mortar de calitate superioară.

Un al doilea zid de protecție a fost ridicat în incintă, în centrul căreia era amplasată o capelă, o bolniță și o casă a cavalerului, care îndeplinea funcțiile de refectoriu, magazie și dormitor. În anul 1241, clădirile au fost distruse în timpul atacurilor tătare.

În condițiile în care cetatea fusese distrusă și cavalerii teutoni retrași din localitate, locuitorii au decis să o reconstruiască, cu un plan ovoidal (vezi Fig. 8) care să urmărească forma colinei. Intrarea a fost amplasată în partea sudică și turnurile de apărare au fost prevăzute cu niveluri separate prin platforme care comunicau prin intermediul scărilor de lemn. Turnul situat în partea estică prezenta o boltă semicilindrică, însă era prevăzut de asemenea cu platforme. La nivelul median al curtinei, înaltă de până la șapte metri, puteau fi observate spațiile în care era fixate bârnele consolelor ce sprijineau drumul de strajă. Reconstrucția fortificației este probabil să fi fost efectuată în prima jumătate a secolului al XV-lea, deoarece un document din anul 1439 atestă fortificarea unui castrum de către locuitori.

Distrugeri asupra cetății au mai fost remarcate în timpul campaniei lui Vlad Țepeș, din 1457, însă sașii au reconstruit-o în același an. Armata domnitorului Moldovei, Petru Rareș, a distrus zidul din partea sudică în timpul bătăliei de la 22 iunie 1529.

Monumentul studenților sași (Fig. 9) comemorează lupta celor 40 de elevi ai liceului Johannes Honterus din Brașov, sub comanda judelui Michael Weiss, împotriva lui Gabriel Bathory, care ocupase cetatea în anul 1612. Lupta a avut loc în ziua de 16 octombrie a aceluiași an, însă armata lui Weiss, care număra în jur de 8000 de oameni, a fost învinsă, iar 39 dintre cei 40 de elevi au fost uciși.

Denumirea monumentului se explică prin terminologia folosită la vremea respectivă. Titlul de student sau ștudent era atribuit tuturor elevilor din ciclul superior liceal deoarece erau priviți cu respect de către comunitățile din care făceau parte.

Pe construcție a fost aplicată o placă cu inscripție în limba germană (Fig. 10) care atestă faptul că aceasta a fost ridicată în memoria elevilor care au luptat pentru eliberarea cetății.

Turnul, executat după modelul unui proiect de la Berlin, are o înălțime de 12 metri și a fost construit cu ajutorul donațiilor comunităților săsești din Țara Bârsei. Monumentul a fost terminat în anul 1913, deși, inițial, inaugurarea fusese stabilită pe data de 16 octombrie 1912, cu ocazia comemorării a 300 de ani de la momentul luptei.

Comunitățile săsești susțin că monumentul a fost amplasat chiar pe locul unde au fost îngropați elevii. Tinerii sunt comemorați anual de către localnici, construcția fiind vizitată mai ales de către turiștii germani și sași.

În perioada 1871-1872, a fost construită Școala Agricolă (Fig. 11), amplasată în partea nord-vestică a localității. Aceasta a devenit în scurt timp celebră, rivalizând cu o instituție similară din Sibiu.

În condițiile în care economia locală era bazată pe agricultură, o mare parte a gospodarilor din teritoriile săsești doreau să își înscrie copiii. Pe întreaga perioadă cât a funcționat, instituția a avut un singur elev de origine română, deoarece erau admiși numai copii ai sașilor.

Școala nu mai funcționează din anul 1968, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial corpurile destinate cantinei și internatului fiind folosite ca lagăr de prizonieri. La momentul actual, liceul Petru Rareș are ca parte componentă un corp din vechea școală agricolă.

În secolul al XVIII-lea, suprafața construită (Fig. 12) era dispusă de o parte și de alta a unui pârâu al Homorodului. Forma așezării era elipsoidală, fiind alungită pe direcția VSV-ENE. Cetatea era amplasată la extremitatea estică a așezării, acolo unde, la mică distanță era situată, mai spre centru, biserica evanghelică. Strada principală urmărea direcția de curgere a micului afluent al râului Homorod. Casele erau amplasate în mod simetric față de strada principală, care străbătea localitatea prin centru. Un sigur rând de case erau situate în vecinătatea străzii, iar în spatele acestora se găseau terenurile cultivate. Drumul principal era intersectat de trei străzi mai mici preponderent pe direcția NNE-SSV.

Peste două secole, localitatea (Fig. 13) își păstrează în general forma și rețeaua stradală. Principala arteră de circulație, respectiv strada Octavian Goga, își păstrează și astăzi traiectoria. Datorită faptului că suprafața construită a fost extinsă mai ales spre partea de sud-vest, se adaugă la cele trei străzi existente din secolul al XVIII-lea care întretaie strada Octavian Goga, și strada Brașovului. Deși numărul construcțiilor a crescut, suprafața intravilanului nu a fost mult extinsă. Astfel, așezarea reușeste să își păstreze caracterul originar până astăzi.

5.1.2. Peisajul cultural imaterial

Bătutul arminzinilor, așa cum este numită la Feldioara, se suprapune peste sărbătoarea Rusaliilor. Sărbătoarea numită Armindeni în restul țării este așezată în prima zi a lunii mai, vestind începutul verii. În popor, se mai întalnesc denumirile de Ziua pelinului sau Ziua bețivului. La Feldioara, însă, sărbătoarea nu are dată fixă, deoarece are loc la 50 de zile după Paște, decalarea fiind pusă pe seama comunității săsești, care și-au pus amprenta în funcție de propria credință.

Manifestațiile presupun implicarea tinerilor care doresc să facă declarații de dragoste fetelor din localitate. În primă instanță, băieții sunt împărțiți în două cete, numite partide, prima dintre ele fiind compusă din zăblăi, adică cei care se apropie de vârsta recrutării, iar a doua din feciorii mari, despre care se spune că au făcut armata și se pot însura. Partidele merg în Vinerea Rusaliilor în pădure pentru a alege mesteceni, numiți armindeni, care apoi sunt tăiați și aduși în localitate. Pentru a fi evitate tăierile abuzive, tinerii sunt însoțiți de un bătrân al satului, care le indică arborii ce pot fi tăiați, iar fiecare alege mesteacănul pentru fata pe care o place.

După ce au fost tăiați, prima pereche de mesteceni este bătută în pământ la poarta bisericii în dimineața de Rusalii. Apoi, căruțele decorate cu panglici și verdeață (Fig. 14), care transportă băieții și copacii trec pe la casele fetelor alese, întreaga acțiune fiind acompaniată de cântece. La casele fetelor, se face o gaură în pământ cu o țeapă mare prevăzută cu piroane cu capătul lat și proeminent, bătută de patru dintre cetași (Fig. 15), unde sunt fixate perechile de mesteceni. Arborii și ramurile verzi au rolul de a apăra de rele atât familia, cât și gospodăria și recoltele, fiind în același timp și un simbol al fertilității. Ca particularități, se remarcă alegerea mestecenilor cu coajă albă pentru tinerele fecioare, ca simbol al castității și prețuirii acesteia, și fixarea copacilor în perechi, care semnifică relația dintre băiat și fată, fiind totodată și o sugestie pentru facerea nunții.

După ce manifestațiile se încheie și băieții se odihnesc, aceștia revin la casele fetelor pentru a fi cinstiți cu mâncare, băutură și chiar plătiți de către tatăl fetei. În condițiile în care capul familiei nu plătește cetași, nu se mai discută de planuri de nuntă. O dată cu această manifestație, este organizată și o paradă a portului popular, fiind inclusă și fanfara sătească.

Fiindcă satul este recunoscut de mul timp pentru creșterea animalelor și meșteșuguri, a luat naștere Târgul de primăvară, unde la fiecare tarabă se găsesc talăngi și hamuri simple sau decorate cu ciucuri colorați. În târg răsună nechezatul cailor, grohăitul porcilor și mugetul vitelor, însă sunt prezente și standuri ale blidarilor, care își expun numeroasele obiecte cioplite.

Târgul este organizat în preajma Bunei Vestiri, iar înainte de acesta localnicii sărbătoreau venirea primăverii sub forma carnavalului sătesc, numit Fărșang, care provine din termenul săsesc Fasching. Finalul ultimei săptămâni dinaintea intrării în postul Paștelui reprezenta momentul în care carnavalul era organizat. Având în vedere că existau diferențe confesionale între săteni, existau două ediții ale fărșangului care corespundeau românilor și sașilor. Obiceiul nu a rezistat până în zilele noastre pentru că cea mare parte a comunității săsești a emigrat.

Pe tarabele meșteșugarilor se pot găsi o mulțime de obiecte, de la cele de uz casnic – tacâmuri, linguri de lemn, tigăi, cratițe, până la articole vestimentare și elemente utile gospodărești – talăngi și harnașamente pentru cai (Fig. 16 ). În cadrul târgului sunt nelipsite și unitățile destinate alimentației și agrementului (Fig. 17).

Festivalul Cavalerii teutoni se întorc la Feldioara, organizat în prima sâmbătă și duminică din luna septembrie, constituie una dintre cele mai reprezentative manifestații culturale. În cadrul festivalului pot fi observate parade cu cai și călăreți medievali (Fig. 18), demonstrații de luptă și târguri cu obiecte artizanale.

Atmosfera este una de sărbătoare, iar numeroase ateliere îi instruiesc pe curioși în ceea ce privește mânuirea spadei (Fig. 19), a arcului cu săgeți sau a suliței. Străzile sunt domninate de localnici costumați în cavaleri , care poartă blazonul teutonilor pe mantie sau pe scut (Fig. 20). La manifestații nu iau parte numai localnicii, ci și membri ai asociațiilor meșterilor populari și ai asociațiilor de voluntari cu specific cavaleresc din diferite județe.

La nivel gastronomic, se evidențiază bucătăriile medievale, unde sunt preparate mâncăruri tipic cavalerești, din ingrediente precum năut, mei și linte. De asemenea, au loc conferințe sau colocvii pe teme istorice, iar la sfârșitul evenimentului participanților li se oferă flyere în care sunt notate aspect istorice importante ale localității.

Feldioara a adoptat o stemă care are în prim plan o reprezentare schițată a presupusei intrări frontale a cetății (Fig. 21). Pe lânga funcți estetică pe care o îndeplinește, stema are rolul de a aminti că geneza satului se datorează în cea mai mare parte cavalerilor teutoni. Culoarea roșie a fondului ar putea semnifica numeroasele sacrificii umane pe care teutonii, iar apoi sașii le-au făcut în bătălii pentru asigurarea existenței așezării.

Stema satului Rotbav (Fig. 22) înfațișează trei inele, legate între ele, care simbolizau, în credința catolicilor componentele trinității, adică Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Duhul Sfânt. Însă o data cu tranziția localnicilor spre religia evanghelică, semnificația inelelor a fost modificată, astfel încât cercurile se credeau a fi reprezentarea grafică a credinței, iubirii și speranței. Același semn era folosit ca danga pentru vitele din Rotbav. Fondul de culoare roșie al stemei ar putea fi explicat prin prisma etimologiei termenului Rothbach.

5.2. Comuna Măieruș

Comuna Măieruș a fost atestată documentar în anul 1377 sub numele de Villa nucum. De-a lungul timpului, aceasta a purtat diferite denumiri printre care: Monzoros, în anul1427, Nozbach, în 1476 și Nosbach în 1701. În limba germană, localitatea purta numele Nussbach, care poate fi tradus în limba română ca Valea Nucilor, iar în limba maghiară Magyarós, echivalent cu termenul Maghiară. Denumirea germană este purtată și de alte localități, precum o comună din districtul Kirchdorf an der Krems al Austriei, sau comuna din landul Renania-Palatinat al Germaniei. Comuna a fost numită Măieruș în anul 1797. Consemnările preotului Josef Teutsch pun etimologia pe seama alunilor de pe malurile unui pârâu care izvora din Vadul Roșu și se vărsa în Olt.

Ca unitate administrativă, comuna este alcătuită din Măieruș și satul Arini, care este singura așezare a județului Brașov situată pe malul drept al râului Olt. Cele două componente ale unității administrative sunt despărțite de Olt.

Suprafața totală a comunei este de 6430 ha, din care 6323 ha extravilan și doar 107 ha intravilan. Întrucât peste 90% din suprafață este reprezentată de extravilan, arealul este de o deosebită importanță sub aspect ecologic și biologic.

La începutul anului 2015, populația totală număra 3188 de locuitori, dintre care 1641 de sex masculin și 1547 de sex feminin. Se remarcă un raport aproximativ echilibrat între sexe.

5.2.1. Peisajul cultural material

Biserica Evanghelică (Fig.1) reprezintă cel mai însemnat monument istoric, fiind construită inițial în stil gotic între secolele XIV-XV și apoi modificată si marită peste trei secole.

În prezent, interiorul clădirii (Fig.2) înfățișează stilul eclectic, întrucât îmbină elemente aparținând stilului inițial, gotic, cu elemente ale stilurilor clasic, neoclasic, renascentist și chiar baroc. Biserica a fost distrusă de un incendiu în anul 1593, însă refăcută la scurt timp. Amvonul zidit, care dispune de un baldachin construit din lemn, este de factură barocă, iar altarul, conceput la începutul secolului al XIX-lea și unit cu orga, ilustrează stilul neoclasic. La mijlocul secolului al XVI-lea, a fost realizat potirul, care evidențiază stilul renascentist. Pictura de pe altarul decorat cu elemente aurii redă scena biblică a lui Iisus rugându-se pentru oameni în Grădina Ghetsmani.

În partea vestică, biserica prezintă turnul clopotniță, care dispune de un ceas instalat în anul 1929 în segmentul superior. Localnicii aparținând comunității săsești sunt cei care asigură și supraveghează funcționarea ceasului din turn, care prezintă câte un cadran pentru fiecare dintre cele patru fețe. Înainte de instalarea ceasului din 1929, precedentul ceas funcționa prin intermediul unui mecanism construit din lemn în secolul al XVIII-lea.

Ulterior, în anul 1994, mecanismul (Fig.3) a fost modificat prin atașarea unui motor cu scopul eficientizării ridicării greutăților cu ajutorul cărora funcționează, realizându-se, de asemenea, și rescrierea cadranului, însă armarea este efectuată manual în prezent.

Monumentul eroilor sași (Fig.4) constituie o altă înregistrare fizică de importanță istorică deosebită pentru comunitatea săsească. Construcția a fost realizată în anul 1927 și are rolul de a-i comemora pe soldații de origine săsească ce au căzut în luptele Primului Război Mondial. Monumentul a fost conceput din piatră, sub forma unei piramide în vârful căreia se află o sculptură înfățișând un vultur, simbol al puterii și al triumfului.

Pe fațada construcției au fost atașate plăci din marmură, unde sunt inscripționate numele câtorva sași care și-au găsit sfârșitul în bătăliile primei conflagrații mondiale.

Una dintre cele mai evidente componente a peisajului cultural este arhitectura caselor (Fig. 5,6,7), care s-a menținut secole la rând. Arhitectura săsească se remarcă prin dispoziția grupată a caselor, care sunt așezate în lungul căilor de comunicație.

În mod diferit față de așzările românești, casele săsești sunt amplasate direct în vecinătatea străzii, fără să existe un gard separator. Delimitarea se face printr-un zid masiv care încadrează atât fațada casei, cât și poarta.

Utilizarea lemnului ca material de construcție de către comunitatea săsească se evidențiază la nivelul porților și a ramelor de la ferestre. Ferestrelor le sunt atașate obloane confecționate din același material, fiind decorate cu ancadramente de culoare albă, în general. Porțile și ferestrele caselor sunt dominate de nuanțe de ocru, în timp ce la nivelul zidurilor și al exteriorului caselor sunt mult mai utilizate culori mai deschise.

Zidul masiv prezintă, din loc în loc, pe toată lungimea sa, pilaștri de culoare albă, aparținând tuturor ordinelor, de la cele mai simple – doric, până la cele mai complexe – compozit. Deasupra porții, zidul ia forma unei arcade, unde este inscripționat numele proprietarului și anul construcției, prin notarea primelor două cifre înaintea numelui, în partea stângă, și a ultimelor două nume, în partea dreaptă.

Suprafața construită era dispusă în secolul al XVIII-lea (Fig.8) predominant în lungul văii Măierușului, care străbătea așezarea pe direcția VNV-ESE. Principala arteră stradală urmărea direcția de curgere a afluentului Oltului, fiind intersectată pe direcția NNE-SSV de strada care facea legatura cu Brașovul. Suprafața construită este dezvoltată aproximativ simetric pe pe amble maluri ale Măierușului, însă în partea sudică se evidențiază extinderea caselor în lungul arterei secundare de circulație. Biserica evanghelică era situată la distanțe egale față de principalele străzi, în partea sud-vestică a localității. În spatele rândului de case, se găseau suprafețele cultivate.

La momentul actual (Fig.9), comuna și-a păstrat în mare parte configurația din secolul al XVIII-lea. Evident, modificările vizează numărul caselor, care s-a mărit. Suprafața construită s-a extins în lungul principalelor artere stradale, atât în partea de nord și sud al localității, cât și în partea estică. Structura este una neregulată, deoarece evoluția localității a fost determinată de prezența și dispoziția căilor de comunicație.

5.2.2. Peisajul cultural imaterial

Ziua comunei Măieruș este sărbătorită pe data de 16 august, fiind un prilej de bucurie și distracție pentru tineri și vârstnici, deopotrivă. În cadrul zilei comunei, se organizează și spectacole la care sunt invitați interpreți de muzică populară.

O manifestație culturală deosebită este celebrată la Măieruș de Rusalii. Este vorba despre Armindeni, care se organizează la cincizeci de zile după Paște, activitățile fiind similar cu cele din comuna vecină, Feldioara.

Ceata feciorilor reprezintă una dintre cele mai însemnate tradiții care se mai păstrează până în zilele noastre. Se sărbătorește de pe data de 5 decembrie, chiar în ajunul zilei de Sfântul Nicolae, până pe 7 ianuarie, de Sfântul Ioan. Ceata organizează diferite activități de divertisment, la care o mare parte a populației ia parte.

Stema comunei are forma unui scut triunghiular, în vârful căruia este reprezentat un câmp albastru (Fig.10). La nivel central, sunt înfățișați doi urși, dispuși simetric, care semnifică bogăția cinegetică. Ambii urși țin un alun, ale cărui ramuri și alune se extind, de asemenea simetric, deasupra acestora. Alunul are funcția de a aminti de etimologia titlului localității și de evoluția acestuia. Deasupra scutului este amplasată o coroană murală prevăzută cu un turn crenelat, iar în partea inferioară a scutului, peste culoarea albastră este reprezentată danga specifică pentru vite. În ultimii ani, comuna a adoptat o nouă stemă (Fig.11), care este mult simplificată față de precedenta. Pe noua stemă este reprezentat un arbore, care simbolizează originea denumirii localității, iar fondul a fost schimbat într-unul de culoare albă.  

5.3. Comuna Apața

Comuna Apața a fost atestată documentar în anul 1377, dispunând de o bogată istorie de peste 600 de ani. Etimologia a fost influențată de numele lui János Apáczai Csere, unul dintre cei mai însemnați erudiți umaniști din Transilvania. Având preocupări în domenii precum fizica, filozofia sau matematica, s-a numărat printre cei mai importanți adepți ai sistemului lui Nicolaus Copernicus și al raționalismului cartezian. Născut în anul 1625 în localitatea numită pe atunci Geist, acesta se va impune ca un reprezentant de seamă al filozofiei carteziene. În urma reușitelor sale, așezarea a fost redenumită Apacza, termenul fiind unul de origine maghiară.

La înființarea sa, satul purta numele de Geist, care poate fi adaptat în limba română din limba germană ca spirit, minte sau chiar fantomă. Cel mai probabil semnificația era una religioasă, preferându-se ca traducere cuvântul spirit pentru a exprima unul dintre cele mai importante elemente ale credinței – Duhul Sfânt (Heiliger Geist).

Documentele istorice menționează apartenența localității la domeniile castelului Bran și plata dijmei în cereale (grâu, secară, ovăz, orez), care era egală cu a zecea parte din producția totală.

De la începuturile sale, unitatea administrativă nu a avut alte localități componente, situație care persistă și în zilele noastre.

Comuna dispune de o suprafață totală de 5429 ha, din care cea mai mare parte o reprezintă extravilanul, care se întinde pe 5182 ha. Deoarece intravilanul deține o suprafață de doar 247 ha, arealul prezintă numeroase oportunități pentru dezvoltarea ramurilor economice care pot asigurarea sustenabilitatea.

Populația localității, la începutul anului 2015, era de 3508 persoane, dintre care 1741 de persoane de sex masculin și 1767 de sex feminin, raportul fiind echilibrat.

5.3.1. Peisajul cultural material

Cea mai importantă componentă a peisajului cultural material din comuna Apața este Biserica Evanghelică (Fig.1). Edificiul este situat în partea central-vestică a intravilanului, fiind o ctitorie ce datează din secolul al XVIII-lea. Deși a fost construită mai târziu decât bisericile fortificate din localitățile vecine, aceasta respectă principii și norme estetice similare.

Construcția este împrejmuită cu un zid înalt de trei metri, prevăzut cu contraforturi. Atât zidul de apărare, cât și biserica sunt sunt dominate la exterior de culoarea crem, înscriindu-se în stilul baroc.

Turnul clopotniță (Fig.2), de aceeași culoare cu biserica, se întinde pe verticală pe două nivele, desupra cărora este amplasat acoperișul ascuțit, sub formă octogonală în profil transversal. La fiecare dintre cele patru fețe, turnul prezintă câte o fereastră la primul nivel și câte două la următorul. Muchiile turmului sunt decorate cu elemente de culoare albă, iar deasupra intrării se remarcă un fronton suținut de pilaștri dorici.

La nivelul altarului (vezi Fig.3), se remarcă de asemenea predominanța culorii albe. Elementele decorative sunt aurii, iar pictura principala îl înfățișează pe Iisus Hristos purtând crucea în spate.

În cadrul ansanblului bisericii, este amplasată și casa parohială evanghelică. Atât biserica, tunul clopotniță,cât și casa parohială sunt incluse în lista monumentelor istorice din județul Brașov.

Fig. 3 Altarul bisericii (sursa: http://www.biserici.org/show_photo.php?id=109769)

Ansamblul rural Strada Mare (Fig.4,5), ce cuprinde ambele laturi ale străzii cuprinde case construite între secolele XVIII-XIX. Arealul este înscris în lista monumentelor istorice a județului Brașov, ilustrând detalii arhitectonice specifice.

La fel ca în celelalte așezări săsești, specificul caselor se remarcă prin utilizarea lemnului pentru rama ferestrelor, pentru obloane și pentru confecționarea porților. Casele se desfășoară în general la nivelul solului, neavând nivele superioare. Însă deasupra încăperilor se află podul, a cărui ventilare și iluminare se realizează cu ajutorul conceperii a câte două goluri sub formă pătrată.

Casele sunt în general domninate de nuanțe de ocru, însă se pot observa și case colorate în nuanțe mai deschise, sau chiar în stridente, fiind așezate direct în vecinătatea străzii, fără existența unui gard de delimitare, ci dar prin prezența unui zid care se extinde peste poartă. Ca elemente de ornament, se întâlnesc ancadramente la nivelul ferestrelor, pilaștrii și aplicații de ipsos sub forme geometrice.

În fața școlii gimnaziale Apáczai Csere János, este amplasată statuia cărturarului (Fig.6), care are rolul de a transmite tinerilor elevi valorile predecesorile și de a aminti de proveniența denumirii comunei.

Fig. 6 Statuia cărturarului Apáczai Csere János

(sursa: http://www.panoramio.com/photo/28188182)

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, suprafața construită se desfășura predominant pe direcția NE-SV. Centrul așezării corespundea punctului de confluență dintre Bozom și un afluent al său. Ambele izvorau din partea vestică, însă avansând spre est, Bozomul, situat mai la sud, avea o direcție de curgere ce avansa ușor spre nord, în timp ce afluentul său, care izvora mai de la nord, avea o traiectorie ușor sudică. Principala arteră de circulație, dezvoltată pe direcția SV-NE, se bifurca în apropiere de centrul satului, urmând ca străzile să se unească aproape de extremitatea nord-estică. Datorită acestei bifurcări, în cea mai mare parte a localității, cvartalele se desfașurau pe trei rânduri. Exista un câte un singur rând de case amplasat în lungul principalelor artere de circulație.

Aspectul suprafeței construite a suportat modificări până în anul 2010, însă acestea nu au foarte puternice. La fel ca în secolul al XVII-lea, satul este întins pe direcția NE-SV. Intravilanul are tendința de a se dezvolta tentacular, în lungul principalelor căi de comunicație, deoarece se constată extinderi ale suprafeței construite în nord-estul, sud-vestul și sudul localității.

5.3.2. Peisajul cultural imaterial

Fărșangul (Fig.9) reprezintă o manifestație specifică sașilor, care însă, are și adepți români sau maghiari în zilele noastre. Se presupune că evenimentul a luat naștere în urmă cu două secole. Având în vedere că este un carnaval, pe străzile din sat se produce mare agitație printre localnicii care poartă diferite măști și costume.

Evenimentul nu este organizat pe o dată fixă, însă se produce de regulă în cea de-a doua săptămână a lunii februarie. Parada localnicilor mascați (Fig.10) are rolul de a alunga spiritele rele și totodată de a grăbi încheierea iernii, determinând sosirea primăverii. Străzile sunt străbătute în timpul zilei de către grupurile de tineri, care sunt răsplatiți cu bani, gogoși, pălincă și ouă, prevestind apropierea sărbatorii de Paște. Datorită faptului că urmează postul Paștelui mâncarea și băutura se găsesc în exces, iar zgomotele produc o zarvă asurzitoate pe ulițele comunei.

Împușcatul cocoșului este una dintre cele mai vechi cutume, crezându-se ca a luat naștere cu peste 400 de ani în urmă, în jurul anului 1600. Conform tradiției, localnicii s-au ascuns în cetate în timpul unei incursiuni tătărăști, pentru a-i face pe aceștia să creadă că așezarea e pustie, dar au fost descoperiți și atacați din cauza unui cocoș care, urcat pe zidul cetății, a început să cânte. Sărbătoarea consta initial în sacrificarea cocoșului, însă în prezent este percepută ca o răzbunare simbolică a localnicilor.

Evenimentul are loc în prima zi a Paștelui catolic atunci când, după încheierea slujbei, elevii de gimnaziu, îmbrăcați în costume populare, iau parte la o paradă, cântând (Fig. 11) și purtând cocoșul prin sat. Alaiul merge apoi pe o colină în apropierea comunei, unde cocoșul este judecat, dar întotdeauna verdictul este vinovat. Sacrificarea are loc într-un mod simbolic, printr-un concurs de tras cu arbaleta unde ținta este desenul unui cocoș care trebuie nimerit în inimă (Fig. 12). Eroul evenimentului, adică cel care lovit inima cocoșului, conduce grupul la căminul cultural, acolo unde este organizată o masă festivă și oferirea de cadouri.

Stema localității (Fig. 13) are forma unui scut triunghiular cu marginile rotunjite, de culoare albastră, în centrul căruia este amplasat un cocoș, pasăre domnestică plină de semnificații pentru populația rezidentă. Pentru ca trimiterea către legenda cocoșului trădător să fie întregită, acesta nu este așezat oricum, ci pe un zid de cetate, chiar deasupra intrării.

Cocoșul poartă într-una dintre gheare o pană, care este pe de-o parte simbolul erudiției, al inspirației, cu trimitere la personalitatea autohtonă, iar pe de alta simbolul libertății, al speranței. În partea superioară a scutului este așezată o coroana murală prevăzută cu turn crenelat, care oferă informații cu privire la statutul administrativ al localității.

CAPITOLUL 6. PARTICULARITĂȚI ALE TURISMULUI

6.1. Infrastructura

6.1.1. Infrastructura tehnico-edilitară

Infrastructura de transport (Fig.1)

Principala șosea care străbate localitățile Maieruș și Feldioara este drumul european E60. Aceasta străbate continentul pe direcția V-E pe o lungime de 3380 km, plecând de la Brest, din Franța, și ajungând la Constanța, în România. Șoseaua se prelungește prin Agigea în Asia, pornind de la Poti, din Georgia, până la granița statului Kîrgîstan cu China. Considerând cele două sectoare, lungimea totală atinge În totală atinge 6590 km. Pe teritoriul României, face legătura între Oradea și Agigea.

Traficul din Măieruș către Apața este asigurat prin drumul județean DJ131B.

Ca o parte componentă a drumului european, drumul național DN 13 face legătura între Sighișoara și Brașov, traseu ce măsoară 168,9 km, iar sectorul DN13E leagă Feldioara de Întorsura Buzăului, traversând și Sfantu Gheorghe.

Din șoseaua principală, dezvoltată pe direcția N-S, se desprind mai multe drumuri și sectoare secundare precum DJ 103E în partea centrală (Măieruș) și DJ130 în sud (Feldioara).

Din punct de vedere al transportului feroviar, se remarcă prezența magistralei CFR 300, care străbate arealul pe o direcție paralelă cu DN13. Magistrala 300 a Căilor Ferate Române face legătura între București și Oradea, având o lungime totală de 647 km. La nivelul arealului studiat, trenurile opresc la haltele Apața, Măieruș, Vadu Roșu, Rotbav și Feldioara.

Inftrastructura edilitară

Comuna Feldioara dispune de o rețea de distribuție cu apa potabilă, care măsoară 40 km și se află în stare bună de funcționare. Rețeaua de canalizare măsoara doar 5 km, însă se prezintă într-o stare la fel de bună. Numărul total de locuințe atinge 3535, din care majoritatea (3465) racordate la rețeaua de alimentare cu apă potabilă, o parte mai mică dispunând de canalizare (962). În ceea ce privește accesul laelectricitate, se evidențiază racordarea tuturor gospodăriilor la rețeaua de distribuție a energiei electrice.

În Măieruș, rețeaua de alimentare cu apă potabilă se întinde pe 12 km, iar satul Arini aceasta este inexistentă. În acest caz, dacă în Măieruș alimentarea se face în totalitate din rețeaua publică, în Arini este efctuată numai prin intermediul fântânilor. Din nefericire, comuna nu dispune de rețea de canalizare a apelor uzate, iar evacuarea se face prin intermediul șanțurilor de pe marginea drumurilor. Din numărul total, de 800, al gospodăriilor, 400 sunt alimentate cu apă potabilă și 700 cu energie electrică.

Localitatea Apața este racordată, de asemenea, la o rețea de alimentare cu apă potabilă, care măsoară 15 km. Rețeaua de canalizare a apelor uzate se întinde pe 18 km, având o lungime superioară rețelei de alimentare. Un număr de 800 dintre cele 1092 de locuințe sunt racordate la rețeaua de alimentare cu apă potabilă. La nivelul alimentării cu energie electrică, sunt racordate 850 de gospodării.

Comunele nu dispun de o rețea de alimentare cu gaze naturale, încălzirea locuințelor făcându-se în mod traditional, prin utilizarea lemnului ca și combustibil.

Infrastructura de telecomunicații

În comuna Feldioara, aproximativ o treime din locuințe (1171) au acces la rețeaua de telecomunicații, iar în Apața ponderea gospodăriilor este mult mai mică, deoarece doar 250 au acces la telecomunicații. Pe lângă telefonie fixă, înternet și televiziune, populația mai beneficiază și de servicii de telefonie mobilă și aferente acesteia. Cuantificarea numărului de locuitori care folosesc astfel de servicii nu a fost efectuată, însă cu siguranță majoritatea populației folosește telefonia mobilă în locul telefoniei fixe.

6.1.2. Infrastructura turistică

Structuri de primire turistice cu funcțiuni de cazare

Comuna Feldioara este reprezentată la nivelul unităților destinate cazării turiștilor printr-o singură pensiune cunoscută sub numele de Hanul Rotbav (Fig.2). Pensiunea nu este amplasată în satul Feldioara, ci în satul căruia îi poartă numele, la km 22 al drumului național DN13.

Corespunde categoriei de 2 flori, iar capacitatea de cazare este de 8 locuri, care sunt grupate în 4 camere. Unitatea deține propriul website, unde se afișează periodic importante oferte. Turiștii pot înnopta contra unei sume de 100 RON/noapte.

Motelul Doripesco (Fig.3) constituie singura unitate pentru cazarea turistică de pe teritoriul administrativ al comunei Măieruș. Structura de primire turistică este situată la km 24 al drumului național DN13.

Aparține categoriei de 3 stele, capacitatea de cazare atingând 14 camere, printre care 7 duble și 6 apartamente ce grupează 34 de locuri. Unitatea este promovată prin intermediului propriului website.

Structuri de primire turistice cu funcțiuni de alimentație publică

În cadrul Hanului Rotbav, se găsește un restaurant clasic (Fig.4), inclus în categoria de 2 stele. Capacitatea unității este de 80 de locuri, iar principalele preparate apreciate de către turiști sunt cele tradiționale românești.

Pe lângă serviciile de cazare, complexul Doripesco dispune și de un restaurant cu specific pescăresc (Fig.5) cu capacitate de 130 de locuri. Cele mai alese preparate care pot fi servite aici au la bază crapul, șalău, somonul sau chiar sturionii.

Structuri de primire turistice cu funcțiuni de agrement

Cea mai importantă componentă a agrementul în arealul studiat este pescuitul. Principala zonă este reprezentată de bălțile piscicole Vadu Roșu, situate în proximitatea complexului Doripesco.

Balta 1 este una de crescătorie unde se pot pescui crap, plătică sau caras, iar balta 4 prezintă o importanță deosebită prin prisma concursurilor de pescuit ce au avut loc aici de-a lungul timpului. La balta 6 și 2-3 există reglementări cu privire la cantitatea de pește care poate fi pescuit. Pescuitul este interzis, însă organizatorii au reușit totuși să ignore acest lucru prin implementarea unor evenimente precum cupele Transilvania, K Karp, Trabucco sau festivalul Dor de Pește.

6.2. Cuantificarea fenomenului turistic – evoluția turismului

Pentru a putea evidenția aspectele măsurabile ale turismului în arealul studiat, au fost utilizate date statistice aparținând Institutului Național de Statistică. Atât datele preluate, cât și indicatorii calculați vizează numai comunele Feldioara (Tabel 1) și Măieruș (Tabel 2), întrucât informațiile statistice privind comuna Apața sunt inexistente.

În localitatea Feldioara, intervalul 2005-2013 prezină numeroase fluctuații ale numărului sosirilor turistice. În 2005 numărul sosirilor era de 488, urmând ca în perioada 2006-2007 numărul sosirilor să scadă treptat până la atingerea valorii minime de 57 în anul 2007. O creștere importanta se remarcă în anul 2008, când au fost înregistrate 382 de sosiri. În 2009 numărul sosirilor scade din nou, până la 154, apoi în anul 2013 atinge valoarea de 366.

Numărul înnoptărilor este direct proporțional cu cel al sosirilor, remarcându-se aceleași fluctuații numeroase în aceeași ani, însă diferența constând în numărul acestora. Valoarea maximă de 1252 de înnoptări a fost atinsă în anul 2005, iar valoarea minimă de 128 de înnoptări, la fel ca în cazul sosirilor, a fost înregistrată în anul 2007. După anul 2007, numărul înnoptărilor crește până la 568 în 2008, scăzând în 2009 la 188 și înregistrând o nouă creștere până la 586 de înnoptări în anul 2013.

Tabel 1 Evoluția capacității de cazare și a volumului cererii în Feldioara (sursă date: Institutul Național de Statistică)

Durata medie a șederii a atins valoarea maximă de 2.6 zile în anul 2005, la fel ca indicatorii precedenți. În 2006, turiștii nu au mai stat în localitate mai mult de 2 zile, înregistrându-se o scădere până la 1.4 zile, urmând să crească până la 2.2 zile în anul următor. În anii următori, scade constant până la 1.2 în 2009, iar apoi se remarcă o ușoară creștere până la 1.6 zile în 2013.

Rata de ocupare a fost calculată pentru intervalul 2005-2013,. Rata maximă de ocupare de 83.5% a fost atinsă în anul 2005, scăzând în anul 2006 până la 23.5%, iar mai apoi în 2007 atinge valoarea minimă de 85.3%. În 2008 urmează o creștere importanta până la 37.9 %, scade în anul 2009 până la 11.7%, iar în 2013 crește până la 45.1%.

Pentru analiza evoluției principalelor particularități turistice în localitatea Măieruș, au fost preluate date pentru intervalul 2005-2014. Astfel, numărul locurilor a evoluat ascendent de la 20, cât era în perioada 2005-2007, până la 36 în perioada 2008-2010, urmând să atingă maximul de 83 în 2011-2012. Ulterior, în 2013-2014, capacitatea de cazare a înregistrat un regres, menținându-se la 36 de locuri.

În anul 2005, au fost înregistrate 459 de sosiri, urmând ca în următorul an să fie atinsă minima de 270. Următoarea perioadă prezintă o creștere bruscă până la 1046 de sosiri în 2007 și un regres până la 852 în 2008. Intervalul 2009-2012 se caracterizează printr-o ascensiune constantă până la nivelul anului 2012, atunci când a fost înregistrată valoarea maximă de 6709. O scăderea ușoară survine în 2013, care se amplifică în 2014, determinând atingerea unui număr de 1774 de sosiri.

Tabel 2 Evoluția capacității de cazare și a volumului cererii în Măieruș (sursă date: Institutul Național de Statistică)

Numărul înnoptărilor evoluează în strânsă corelație cu numărul sosirilor, prezentând cea mai scăzută valoare, de 496, în anul 2006. Intervalul 2008-2012 ilustrează o creștere deosebită, până în 2012, când se înregistrează 10746 de înnoptări. În ultima perioadă se constată un regres constant, atingând 4244 de înnoptări în anul 2014.

În anul 2005, durata medie a șederii era de 1.5 zile, crescând până la 1.8 zile în 2006. Valoarea minimă de 1 zi este înregistrată în anul 2007, urmând o creștere treptată până la 1.8 zile în 2009. Valoarea duratei medii a șederii scade treptat până la atingerea valorii de 1.3 zile în anul 2011, după care se constată o ascensiune până la valoarea de 2.4, atinsă în 2014.

Rata de ocupare era de 34.7% în anul 2005, urmând să scadă până la atingerea valorii minime de 24.8% în anul 2006. Se evidențiază o evoluție caracterizată printr-un dinamism accentuat, deoarece tendința de creștere sau de scădere nu se menține pe un interval mai mare de trei ani. Astfel, valoarea maximă de 227% a fost atinsă în 2013. Rata de ocupare scade dramatic în anul 2014, când se înregistrează valoarea de 117.9%.

Considerând valorile mici ale duratei de ședere, respectiv o medie de 1.7 zile pentru Feldioara în intervalul 2005-2013, și o medie de 1.6 zile pentru Măieruș, se constată predominarea practicării turismului de week-end și a celui de tranzit.

6.3. Dezvoltarea turismului

6.3.1. Situația actuală

Arealul studiat dispune de potențial turistic variat, care necesită anumite măsuri pentru asigurarea valorificării optime. În prezent, autoritățile locale fac eforturi pentru a include turismul în sfera activităților economice de bază, care să determine ridicarea nivelului de trai al localnici.

Astfel, cel mai bun exemplu de mobilizare îl reprezintă comuna Feldioara, a cărei promovare este efectuată prin intermediul Centrului de Informare Turistică. Din nefericire, localitățile Măieruș și Apața nu dispun de o asemenea organizație. Informarea turistică asupra câtorva evenimente din Apața este realizată de Serviciul pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Brașov, iar la nivelul comunei Măieruș primăria este principala instituție responsabilă.

Elementele care favorizează dezvoltarea turismului sunt localizarea în apropierea orașului Brașov, potențialul natural și turistic diversificat, accesibilitatea determinată de infrastructura rutieră și feroviară și sezonalitatea redusă. Proximitatea față de cel mai dezvoltat oraș al zonei poate reprezenta, în același timp, un factor restrictiv, prin atragerea populației tinere ca urmare a locurilor de muncă numeroase. Mai târziu, efectul acestui exod rural va fi pierderea obiceiurilor și tradițiilor specific, fără posibilitatea recuperării acestora.

Din punct de vedere al mediului natural, aria geografică se remarcă prin prezența Oltului, fondul funciar calitativ care asigură practicarea agriculturii și numeroase lacuri.

Principalele obiective care trebuie atinse prin intermediul turismului sunt conservarea peisajului cultural, creșterea nivelului de trai al comunităților locale corelată cu încurajarea tinerilor de a rămâne și de a transmite generațiilor următoare tradițiile și obiceiuri seculare și sporirea interesului turiștilor pentru vizitarea satelor săsești.

La nivel general, produsele turistice promovate sunt cele antropice:

cetatea, bisericile fortificate, monumentul săsesc, școlile și evenimentele socio-culturale din Feldioara;

biserica fortificată, monumentul eroilor și manifestațiile culturale din Măieruș;

biserica evanghelică, statuia personalității locale și cutumelor din Apața.

Resursele turistice naturale sunt promovate prin intermediul concursurilor și evenimentelor pescărești care au loc la bălțile piscicole Rotbav, existând totodată încurajarea vânătorii. Întrucât zona face parte din aria de protecție specială avifaunistică Dumbrăvița-Rotbav-Măgura Codlei, se constată o inadvertență majoră între modul actual de valorificare turistică și maniera în care activitățile turistice trebuie gestionate prin respectarea legislației în vigoare. Există, într-adevăr, reglementări cu privire la cantitatea de pește pescuit, însă acestea nu reușesc sa fie concordante cu legislația ariilor protejate.

Actualmente, formele și tipurile de turism promovate sunt:

Turismul de recreere și agrement, ale cărui principale resurse sunt msivele montane din apropiere, care ofera posibilitatea contemplării și a efectuării de drumeții.

Turismul de tranzit, care constituie o formă predominantă, determinată de proximitate față de orașe importante precum Brașov sau Sighișoara.

Turismul de week-end, cauzat din aceleași raționamente precum precedentul, dar în acest caz, se remarcă un fluxuri de turiști care înnoptează în structurile de cazare.

Turismul cultural, ale cărui resurse constituie principala motivație turistică.

Turismul extrem, reprezentat mai ales prin mountain-biking.

6.3.2. Conturarea unei forme specifice de turism

În scopul optimizării desfășurării turismului, este absolut necesară includerea altor forme și tipuri de turism care, în prezent, nu sunt promovate. Astfel, în deplină concordanță cu perspectiva ecofilozofică asupra peisajelor culturale, ariile protejate constituie elemente de o deosebită importanță, care pot fi incluse în circuitul turistic. Deși oarecare activități turistice au loc în aceste arii, se distinge obligativitatea implementării unor activități concordante cu obiectivele generale ale managementului sitului protejat.

Astfel, în cadrul arealului studiat, menționăm existența a două arii protejate, ambele fiind clasificate ca arii de protecție specială avifaunistică. Conform Hotărârii nr. 1284/2007 privind declararea ariilor de protecție specială avifaunistică ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România, ariile protejate situate incluse în arealul de studiu sunt Dumbrăvița-Rotbav-Măgura Codlei și Pădurea Bogata (Fig.1).

Situl Dumbrăvița-Rotbav-Măgura Codlei este localizat în proporție de 6% pe teritoriul administrativ al comunei Feldioara și 5% pe teritoriul localității Măieruș. Cea mai mare parte a ariei protejate Pădurea Bogata aparține unității administrative a comunei Măieruș (38%), în timp ce în Apața suprafața sitului este de sub 1%. Putem menționa și situarea, intr-un procent de sub 1%, a sitului Munții Bodoc-Baraolt în satului Arini al comunei Măieruș.

Constatăm că cel mai mare potențial ecoturistic este deținut de Măieruș, pe teritoriul căruia se remarcă două situri protejate, iar cel mai redus potential se evidențiază în Apața.

În cadrul ariei de protecție specială avifaunistică Dumbrăvița-Rotbav-Măgura Codlei, importanța de dată de populațiile de păsări sălbatice și habitatele acestora, aflându-se specii vulnerabile, în pericol sau critic amenințate. Speciile de păsări regăsite pot fi atât cuibăritoare, cât și călătoare. Populația totală a păsărilor acvatice poate depăși 20 de mii de exemplare/an în perioadele de migrație, reprezentând cea mai bogată zonă din sud-estul Transilvaniei. Cercetătorii ornitologi atestă existența unui drum de migrație peste Depresiunea Bârsei, pe direcția NV-SE, în cadrul căruia aria devine punct de staționare și hrănire. Cele mai importante habitate care joacă rolul de suport pentru comunitățile de păsări sunt stufărișul, păpurișul, mlaștinile, fânețele umede și porțiunile cu apă mică. Printre speciile care frecventează aria, se numără egretele, pescărușii, berzele, stârcii sau păsările de țărm.

Aria de protecție specială avifaunistică Pădurea Bogata se remarcă prin preponderența speciilor de gorun, fag și carpen, reprezentând una dintre cele mai reprezentative păduri de foioase. Inversiunile termice din Depresiunea Bârsei au deteminat geneza inversiunilor distribuției verticale a vegetației, etajul pădurilor de gorun regăsindu-se la o altitudine superioară față de etajul pădurilor de fag. Pădurea este cunoscută prin intermediul faunei diverse, care a determinat un interes cinegetic sporit. Cele mai importante specii faunistice sunt: lupul, ursul brun, cerbul, râsul, liliacul, pisica sălbatică și căprioara.

Pentru o valorificare turistică eficientă, este recomandat ca activitățile de pescuit și vânătoare să fie revizuite și să fie impuse norme mult mai stricte, astfel încât să reprezinte doar activități sportive. Considerând particularitățile celor două situri protejate, apare ca oportună implementarea activităților ecoturistice.

Cele mai importante activități care pot fi dezvoltate sunt birdwatching-ul, pescuitul sportiv (cu eliberarea peștilor pescuiți), plimbările cu barca, hiking-ul și expedițiile, ca ramură a turismului științific.

O modalitate alternativă pentru progresul turistic o constituie includerea agroturismului și a turismului rural. Aceasta formă poate fi dezvoltată având în vedere pe de-o parte suprafețele considerabile cultivate, iar pe de altă parte extinderea rațională a acestora astfel încât să asigure menținerea biodiversității naturale. Aceste forme similare de turism implică atât cazarea turiștilor în gospodării, cât și participarea acestora la activitățile agricole tradiționale.

Utilizarea terenurilor în prezent (vezi Fig. 2) evidențiază tradiții agrare seculare, deoarece se remarcă suprafețele extinse ocupate de păduri de foioase, care reprezintă aproximativ 50% din arealul analizat. Suprafețele construite au dimensiuni reduse în comparație cu teritoriul administrativ. Pentru dezvoltarea agroturismului, de importanță majoră sunt terenurile arabile neirigate, terenurile agricole cu vegetație naturală și pășunile, care ocupă o suprafață considerabilă.

Însă, cum turismul rural și agroturismul sunt condiționate de implicarea comunităților locale, se evidențiază necesitatea creării unor condiții avantajoase pentru a determina interesul lor. O soluție în acest sens o reprezintă crearea unui parteneriat între comunitățile și autoritațile locale, cele naționale și organizațiile europene responsabile în domeniul turismului rural. O asemenea organizație este responsabilă de acordarea unor fonduri rambursabile avantajoase pentru modificarea ansamblurilor gospodărești astfel încât să corespundă condițiilor de clasificare ca structuri de cazare. În niciun caz, fondurile acordate nu ar trebui direcționate spre ridicarea unor noi construcții, ci doar pentru modificarea celor existente astfel încât prezinte condiții favorabile pentru primirea turiștilor.

Așadar, pentru a progresa din punct de vedere economic, comunele Apața, Măieruș și Feldioara au nevoie de o restructurare a sectorului turistic. Revitalizarea fenomenului turistic presupune îmbinarea formelor deja existente cu ecoturismul și agroturismul, rezultând, în cele din urmă o formă turistică proprie bazată pe cultură, ecologie și agricultură.

CONCLUZII

Peisajul cultural constituie o formă superioară de manifestare a culturii unui popor, deoarece integrează atât valori, principii, creații ale localnicilor, cât și spațiul în care acestea au luat naștere, ulterior eliminându-se posibilitatea ca una dintre cele două componente sa fie privită fără considerarea celeilalte.

Peisajul cultural german a luat naștere pe teritoriul României încă din perioada medievală, menținându-se până la ora actuală, fie sub forma componentelor fizice, fie ca elemente intangibile. Contextul istoric a reprezentat, în anumite circumstanțe, un factor de favorabilitate pentru dezvoltarea și continuitatea așezărilor săsești, însă în alte perioade a determinat o diminuare a trăsăturilor germanice. Cu alte cuvinte, stăpânirea maghiară asupra Transilvaniei a favorizat colonizarea popoarelor germanice cu scopul apărării granițelor, în timp ce secolul al XX-lea, dominat de cele două conflagrații mondiale, a fost caracterizat de declinul etnicilor, atât din punct de vedere demografic, cât și cultural. Înflorirea culturii germane a fost posibilă datorită acordării de privilegii din partea regilor Ungariei, iar decadența peisajelor a fost cauzată de urmările războaielor secolului al XX-lea.

Localitățile dominate de sași se definesc printr-un anumit mod de organizare a spațiului, prin utilizarea rațională a resurselor naturale și printr-un grad redus de intervenții antropice asupra mediului. Locuințele nu se reduc la simple case, ci sunt concepute sub forma complexelor gospodărești, amplasate în funcție de configurația principalilor factori fizico-geografici. Cele mai importante activități economice practicate de coloniștii sași erau agricultura și comerțul, participând astfel la optimizarea modului de utilizare a terenurilor și la consolidarea relațiilor economice cu alte zone. Având în vedere practicarea celor două ramuri economice, se observă preocuparea localnicilor pentru conservarea biodiversității, care este favorizată și de structura adunată a satelor. O caracteristică dinamică este reprezentată de portul tradițional, întrucât se individualizează prin metamorfozarea formelor moștenite din trecut prin adăugarea de noi elemente specifice zonelor urbane.

Cadrul natural prezintă numeroase elemente de favorabilitate în dezvoltării economice prin intermediul turismului. Principalii parametri climatici facilitează vizitarea în orice moment al anului, reducând caracterul de sezonalitate. Dezvoltarea suprafeței administrative a comunelor la altitudini cuprinse între 461 și 1090 m determină posibilitatea practicării multiplelor tipuri și forme de turism, mai ales a ecoturismului, prin evidențierea speciilor caracteristice fiecărui etaj de vegetație. La rândul lor, etajele de vegetație influențează repartiția speciilor faunistice, care constituie, de asemenea, însemnate resurse pentru ecoturism. Rețeaua hidrografică prezintă importanță pentru progresul turistic deoarece zonele umede adăpostesc numeroase specii de pești și păsări, care pot deveni subiectul practicilor ecologice. Structura pedologică a suprafeței administrative a comunelor determină posibilitatea implementării unor programe agroturistice.

Având în vedere că peisajul cultural este alcătuit din latura materială și cea imaterială, se remarcă îmbinarea armonioasă a elementelor fizice cu cele intangibile. Principalele componente fizice care pot reprezenta resurse turistice culturale sunt: bisericile evanghelice fortificate, ruinele cetății de la Feldioara, monumentele eroilor sași din Măieruș și Feldioara, Școala Agricolă din Feldioara, statuia lui Apaczai Csere Janos, ansamblul rural și arhitectura caselor. Cele mai importante elemente invizibile pretabile pentru valorificarea turistică sunt: bătutul arminzinilor, târgul de primăvară, festivalurile, Împușcatul cocoșului și stemele localităților.

Întrucât arealul este traversat de drumul național DN 13, parte a drumului european E60, care face legătura între importante centre culturale din Transilvania, Brașov și Sighișoara, se evidențiază numeroase oportunități de valorificare pe baza infrastructurii de transport care determină accesibilitatea destinației. Accesibiliatea destinației este asigurată nu numai prin infrastructura rutieră, ci și de cea feroviară, magistrala 300 a CFR străbătând arealul pe direcția N-S și trecând prin fiecare localitate. Asigurarea alimentării cu apă potabilă și rețeaua de canalizare constituie factori de favorabilitate pentru progresul economic, însă pot determina de asemenea, diminuarea caracterului ecoturistic și agroturistic. Infrastructura de telecomunicații se află într-un proces de tranziție, localnicii preferând tot mai mult serviicle de telefonie mobilă în locul celor de telefonie fixă.

Dezvoltarea a doar două structuri de primire turistice cu funcțiuni de cazare, cu un număr redus de locuri, contribuie la conservarea biodiversității și a modului de viață tradițional al localnicilor, pentru că astfel se evită evoluția turismului ca fenomen de masă. Localizarea în cadrul unităților de cazare a structurilor de primire turistice cu funcțiuni de alimentație publică sporesc calitatea destinației și oferă posibilitatea cunoașterii gastronomiei locale.

Principalii indicatori turistici prezintă multiple fluctuații în ultimiii 10 ani, unde se evidențiază preferința turișilor pentru turismul de week-end sau de tranzit. Promovarea turistică actuală se centrează pe caracterul cultural al comunelor, remarcându-se turismul de recreere și agrement și cultural. Partea de agrement este promovată în mod defectuos, deoarece în cadrul ariei protejate Dumbrăvița-Rotbav-Măgura Codlei sunt organizate concursuri de pescuit, autoritățile locale fiind interesate și de dezvoltarea vânătorii.

Pentru a evita gestiunea eronată a resurselor turistice, este recomandată individualizarea unei forme de turism specific care sa înglobeze, pe lângă atracțiile de ordin cultural, conservarea siturilor naturale protejate și a modului de viață patriarhal. Astfel, se consideră oportună și indicată implementarea unui tip de turism rezultată din combinarea activităților specifice ecoturismului, turismului cultural și agroturismului.

BIBLIOGRAFIE

Administrația Națională de Meteorologie, 2008, Clima României, Editura Academiei Române, București

Akeroyd J.R., Page N., 2006, The Saxon villages of Southern Transylvania: Conserving biodiversity in a historic landscape, în Nature conservation. Concepts and practice

Arntzen S., 2002,Cultural landscape and approaches to nature – ecophilosophical perspectives, în Place and Location, vol. 2, Tallin

Fleischer W.H., 2013, Analysis of the first Romanian-German economic relations, Sibiu

Fleming K., 1998, Cultural landscape: a theoretical perspective, Proceedings of the Society for California Archaeology

Hoskins W.G., 1955, The Making of the English Landscape, Hodder & Stoughton, London

Hotărârea nr. 1284 din 24.10.2007 privind declararea ariilor de protecție specială avifaunistică ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România

Institutul Național de Statistică

Jackson J.B., 1984, Discovering the Vernacular Landscape, Yale University Press

Kim Wilkie Associates, 2001, The Saxon villages of Transylvania, Romania. A Future for the Medieval Landscape

Lege privind statutul minorităților naționale din România

Mailat V., Pescara R., 2013, Feldioara: album monografic, Editura Foton, Brașov

Nicolae I., 2011, Antropogeografie – O abordare diacronică, Editura Universitară, București

Nicolle D., 2007, Teutonic Knight: 1190-1561, Osprey Publishing, Oxford

Posea G., 2006, Geografia fizică a României, Partea a II-a, Editura Fundației România de Mâine, București

Ryden K.C., 1993, Mapping the invisible landscape: folklore, writing and sense of place, The American land and life series, University of Iowa Press, Iowa City

Sandor V., 2002, Autonomia săsească din Transilvania, în Provincia, I/III, nr. 2

Sauer C.O, 1925, The morphology of landscape, University of California Publications in Geography 2, University of California Press

Sauer C.O., 1927, Recent developments in cultural geography, Recent development in the Social Sciences, edited by E.C.Hayes, Philadelphia: Lippincott

Serviciul pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Brașov

Taylor K., 2011, Cultural landscapes: a bridge between culture and nature?, International Journal of Heritage Studies vol. 17

Thiess G., 1997, Rothbach, publicat în Siebenbürgischen Zeitung

UNESCO Bangkok, Hoi An Protocols for Best Conservation Practice în Asia: Professional Guidelines for Assuring and Preserving the Authenticity of Heritage Sites în the Context of the Cultures of Asia, 2009, Thailand

Whittlessey D., 1929, Sequent Occupance

http://ceasuripentruromania.ro/ceasuri.php?id_article=70

http://en.wikipedia.org/wiki/Marienburg_Castle_%28Hildesheim%29

http://en.wikipedia.org/wiki/Ministerialis

http://politeia.org.ro/magazin-istoric/sasii-saxonii-transilvaniei/18256/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_fortificat%C4%83_din_Feldioara,_Bra%C8%99ov

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cetatea_Feldioarei

http://ro.wikipedia.org/wiki/Drumul_european_E60

http://ro.wikipedia.org/wiki/Rotbav,_Bra%C8%99ov

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sa%C8%99i

http://whc.unesco.org/en/culturallandscape/

http://www.nussbach.de/

http://www.prefecturabrasov.ro/upload/files/APATA.htm

http://www.prefecturabrasov.ro/upload/files/FELDIOARA.htm

http://www.prefecturabrasov.ro/upload/files/MAIERUS.htm

http://www.revista-satul.ro/articol.php?id=2

http://www.schloss-marienburg.de/en/schloss/

http://www.siebenbuerger-bw.de/buch/sachsen/10.htm

http://www.specific-pescaresc.ro/index.php?page=Pescuit

BIBLIOGRAFIE

Administrația Națională de Meteorologie, 2008, Clima României, Editura Academiei Române, București

Akeroyd J.R., Page N., 2006, The Saxon villages of Southern Transylvania: Conserving biodiversity in a historic landscape, în Nature conservation. Concepts and practice

Arntzen S., 2002,Cultural landscape and approaches to nature – ecophilosophical perspectives, în Place and Location, vol. 2, Tallin

Fleischer W.H., 2013, Analysis of the first Romanian-German economic relations, Sibiu

Fleming K., 1998, Cultural landscape: a theoretical perspective, Proceedings of the Society for California Archaeology

Hoskins W.G., 1955, The Making of the English Landscape, Hodder & Stoughton, London

Hotărârea nr. 1284 din 24.10.2007 privind declararea ariilor de protecție specială avifaunistică ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România

Institutul Național de Statistică

Jackson J.B., 1984, Discovering the Vernacular Landscape, Yale University Press

Kim Wilkie Associates, 2001, The Saxon villages of Transylvania, Romania. A Future for the Medieval Landscape

Lege privind statutul minorităților naționale din România

Mailat V., Pescara R., 2013, Feldioara: album monografic, Editura Foton, Brașov

Nicolae I., 2011, Antropogeografie – O abordare diacronică, Editura Universitară, București

Nicolle D., 2007, Teutonic Knight: 1190-1561, Osprey Publishing, Oxford

Posea G., 2006, Geografia fizică a României, Partea a II-a, Editura Fundației România de Mâine, București

Ryden K.C., 1993, Mapping the invisible landscape: folklore, writing and sense of place, The American land and life series, University of Iowa Press, Iowa City

Sandor V., 2002, Autonomia săsească din Transilvania, în Provincia, I/III, nr. 2

Sauer C.O, 1925, The morphology of landscape, University of California Publications in Geography 2, University of California Press

Sauer C.O., 1927, Recent developments in cultural geography, Recent development in the Social Sciences, edited by E.C.Hayes, Philadelphia: Lippincott

Serviciul pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Brașov

Taylor K., 2011, Cultural landscapes: a bridge between culture and nature?, International Journal of Heritage Studies vol. 17

Thiess G., 1997, Rothbach, publicat în Siebenbürgischen Zeitung

UNESCO Bangkok, Hoi An Protocols for Best Conservation Practice în Asia: Professional Guidelines for Assuring and Preserving the Authenticity of Heritage Sites în the Context of the Cultures of Asia, 2009, Thailand

Whittlessey D., 1929, Sequent Occupance

http://ceasuripentruromania.ro/ceasuri.php?id_article=70

http://en.wikipedia.org/wiki/Marienburg_Castle_%28Hildesheim%29

http://en.wikipedia.org/wiki/Ministerialis

http://politeia.org.ro/magazin-istoric/sasii-saxonii-transilvaniei/18256/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_fortificat%C4%83_din_Feldioara,_Bra%C8%99ov

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cetatea_Feldioarei

http://ro.wikipedia.org/wiki/Drumul_european_E60

http://ro.wikipedia.org/wiki/Rotbav,_Bra%C8%99ov

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sa%C8%99i

http://whc.unesco.org/en/culturallandscape/

http://www.nussbach.de/

http://www.prefecturabrasov.ro/upload/files/APATA.htm

http://www.prefecturabrasov.ro/upload/files/FELDIOARA.htm

http://www.prefecturabrasov.ro/upload/files/MAIERUS.htm

http://www.revista-satul.ro/articol.php?id=2

http://www.schloss-marienburg.de/en/schloss/

http://www.siebenbuerger-bw.de/buch/sachsen/10.htm

http://www.specific-pescaresc.ro/index.php?page=Pescuit