Pedeapsa Penala

Cuprins

Lista abrevierilor

Introducere

I. ApariȚia Și evoluȚia pedepsei penale ca sancȚiune de drept penal

Etimologia și evoluția conceptului de pedeapsă

Evoluția reacției represive a societății

II. Considerații generale privind pedeapsa penală

2.1 Conceptul și esența pedepsei penale

2.2 Principiile de aplicare a pedepsei penale

2.3 Particularitățile pedepsei penale

2.4 Clasificarea pedepselor penale

III. Scopurile pedepsei penale

3.1 Considerații generale cu privire la scopurile pedepsei penale

3.2 Corectarea și reeducarea ca scop al pedepsei

3.3 Prevenția specială și prevenția generală – ca scop al pedepsei

Concluzii

Bibliografie

Lista abrevierilor

etc. – etcetera

CP – Cod Penal

art. – articol

C.pen. RM – Codul penal al Republicii Moldova

alin. – alineatul

C.civ. RM – Codul civil al Republicii Moldova

nr. – numărul

Introducere

Actualitatea și importanța temei. Ca toate sancțiunile juridice, sancțiunile de drept penal sunt consecințele coercitive pe care legea le leagă de încălcarea perceptelor normelor penale. În esență ele sunt măsuri de constrângere specifice, pe care le atrage săvârșirea faptelor interzise de legea penală și care funcționează ca mijloc de restabilire a ordinii de drept încălcate și de realizare a scopului reglementării juridice a relațiilor de apărare socială. În cadrul acestei reglementări, sancțiunile de drept penal apar în genere ca o consecință firească a răspunderii penale, fiindcă pentru realizarea prin constrângere a ordinii de drept nu este suficient să se constate existența răspunderii penale, ci este necesară aplicarea măsurii de constrângere corespunzătoare pentru asigurarea autorității legii penale și pentru împiedicarea încălcării ei în viitor. De aici rezultă și importanța temei investigate pentru că chiar din însăși definiția dreptului penal rezultă, că reglementarea juridică a relațiilor de apărare socială, se realizează normativ prin interzicerea sub sancțiunii specifice a actelor de conduită individuală antisocială a membrelor societății. Dacă vorbim de actualitatea subiectului abordat atunci putem spune că cu toate ca instituția pedepsei penale a existat încă di antichitate și a fost pe larg studiată de-a lungul istoriei de doctrina de specialitate, actualitatea subiectului abordat nu este deloc epuizata, deoarece din importanța instituției pedepsei penale rezultă că această instituție necesită permanent o perfecționare. La etapa actuală sistemul de pedepse penale trebuie să fie maxim de democratic, astfel că necesită o modernizare în ceia ce privește mijloacele și metodele care sunt antrenate în reeducarea și resocializarea infractorilor. Sancțiunile de drept penal apar deci ca elemente fundamentale ale reglementării juridice penale, fie că este vorba de raporturile juridice penale de conformare sau de cooperare, fie de raporturile de conflict sau de răspunderea penală. În cadrul celor dintâi sancțiunile sunt necesare pentru a exprima gravitatea abstractă a faptei interzise și intensitatea avertismentului pe care legea îl adresează destinatarilor asupra consecințelor nerespectării dispozițiilor sale. Prezența sancțiunilor în normele penale contribuie la realizarea fără constrângere a ordinii de drept, în cadrul raporturilor juridice de conformare. Asigurarea funcției preventive a legii penale constituie, fără îndoială, cea mai importantă contribuție a sancțiunilor penale la realizarea ordinii de drept.

Scopul și obiectivele propuse în teză. În Republica Moldova, instituția pedepsei penale a fost cercetată în diverse articole publicate în presa de specialitate; în manualele recent editate și în comentarii. Obiectul cercetării îl constituie legislația – internațională și națională – care prevede răspunderea și pedeapsa penală pentru săvârșirea infracțiunilor.

Scopul cercetării reprezintă determinarea sistemului de pedepse penale accentul fiind pus pe categoriile de pedepse penale aplicabile persoanelor fizice și juridice.

Sarcinile concrete ce au condus la realizarea scopului propus sunt:

a supune unei analize juridico-penale detaliate și argumentate cele mai importante tipuri de pedepse penale;

a accentua cele mai reușite definiții din domeniul dreptului penal ce ține de instituția pedepsei penale;

a specifica evoluția și modernizarea instituției pedepsei penale în Republica Moldova;

a fundamenta caracterul preventiv și reeducator al pedepsei penale;

a formula propuneri de lege ferenda în scopul eficientizării sistemului de pedepse penale.

Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării (metode de cercetare)

Suportul investigației derivă din obiectul, scopul și sarcinile cercetării. Suportul metodologic și teoretico-științific al cercetării îl constituie tezele principale ale dreptului penal și ale altor materii socio-umane care au fost puse la baza studiului.

Metodele și procedeele folosite au fost determinate de caracterul variat și vast al fenomenului supus cercetării. Investigarea s-a bazat pe studierea materialului legislativ existent în domeniu, folosind diversificat diverse metode generale și speciale: metoda istorică, formal-logică, comparativă, sistemică, metoda analizei și sintezei juridice, metoda tipologică, observarea, cercetarea de acte internaționale și decizii ale instanțelor internaționale etc. pentru a trata în plan istorico-juridic, organizațional, doctrina și jurisprudența, legislația și uzanțele internaționale.

Gradul de investigație a temei (expunerea autorilor și a literaturii din domeniu)

Baza doctrinară a cercetării o constituie materialul, teoretic și practic, din Republica Moldova, România, Rusia, etc., jurisprudența instituțiilor internaționale de drept.

Drept bază teoretică a investigației au servit referințele cu caracter monografic ale savanților din: Republica Moldova cum ar fi: Borodac Alexandru, Brânză Sergiu, Burian Alexandru, Macari Ion, Ulianovschi Xenofon, Ulianovschi Gheorghe etc. Din România: Bulai Constantin, Cloșcă Ionel, Constantin Mitrache, Crețu, Dobrinoiu Vasile, Dongoroz Vasile, Loghin Octavian, Mazilu Dumitru, Nistoreanu Gheorghe, Oancea I. Autori din Rusia: Калyгин B.Ю., Кyдpявцeв B.H., Панoв B.П., Tиyнoв O.И., Tpайнин A.H. etc.

Cuvintele-cheie ale tezei: pedeapsă, sancțiune, constrângere, concept, principii, particularități, scop, prevenție, corectare, reeducare.

I. ApariȚia Și evoluȚia pedepsei penale ca sancȚiune de drept penal

Etimologia și evoluția conceptului de pedeapsă

Originea cuvîntului latinesc „poena” în limba sanscritică, derivînd fie din cuvîntul „poena”, care înseamnă verificare, numărare de unde provine și ideia de retribuție, fie din cuvîntul „punic”, însemnînd purificare de unde provine ideia de expiațiune pe care ar evoca-o această noțiune. Totodată, se susține că „poena” derivă de la „pundere” (a plăti), astfel pedeapsa nu este decît un schimb de valori, este moneda cu care se plătește infracțiunea.

Latinescul „poena” își are echivalentul în limba greacă „poini” preluat de dreptul roman din limba grecească și consacrat ca atare. Se susține că cuvîntul „poena” este în legătură cu „poenitentia” (căință, pocăință).

Mai întîi de toate vom menționa că pedeapsa reprezintă o măsură de constrîngere aplicată de stat prin organele sale judiciare unei persoane care a săvîrșit o infracțiune. Totodată, dacă pedeapsa nu este dictată de o necesitate strigentă, ea devine un act de violență, din acest considerent, studierea comparativă a fenomenului pedepsei penale, este actuală atît din punct de vedere teoretic, cît și din punct de vedere practic.

Timp îndelungat, legiutorii și filosofii au considerat pedeapsa drept o temelia a societății, o necesiatate imperativă, cu toate că nu prea salutată și agreată, grație fricii pe care a inspirat-o întotdeauna.

În cadrul acestui studiu, vom încerca să trecem cu vederea cele mai importante etape din evoluția istorică a pedepsei penale, elucidînd cele mai de bază pozții existente în domeniul dat.

Astfel, istoria universală a pedepsei, poate fi privită sub două aspecte:

Evoluția reacției represive a societății;

Evoluția sistemului sancționar de stat.

Din cele mai vechi timpuri, când nu există noțiunea de infracțiune, ci doar fapta împotrivă individului sau colectivității, pedeapsa aplicată îmbracă forma răzbunării. Răzbunarea nu era altceva decât un mod de a înțelege repararea nedreptății făcute. Ne existând nici un fel de forme de justiție individul era liber să procedeze cum credea de cuviință în scopul compensării leziunii suferite.

Desigur, nu se poate vorbi despre răzbunarea de atunci ca un mod de pedepsire asemănător cu răzbunarea de astăzi, care deși nu diferă prea mul, ea însăși poate constitui o faptă gravă, pedepsită ca atare.

Victima animată de dorința răzbunării îmbracă haina judecătorului și călăului, acționând subiectiv și de multe ori posibil cu o violență mult mai mare decât cea inițială exercitată asupra sa. Datorită lipsei de interes a comunității, aceste răfuieli erau chestiuni cu caracter personal care nu interesau pe nimeni decât pe cei implicați.

Odată cu trecerea timpului, aceste interese private încep să implice colectivitatea, care începe să se transforme în apărător și pedepsitor, atunci când sunt lezate interesele membrelor săi. Aceasta însă nu a avut imediat un caracter benefic. Răzbunarea colectivă îmbracă forma unor lupte permanente între diferite comunități ceea ce pe de o parte a dus la o slăbire a comunității, iar pe de altă parte la necesitatea unei organizări, a unui mecanism de apărare și punitiv. Este neîndoios că în aceste activități de pedepsire unele comunități au evoluat și chiar apariția unor prime organizări statale li se datorează. Atât cei slabi, cât pe cei puternici, sunt nevoiți să se organizeze, atât pentru a se apăra, cât și pentru a ataca. Așa cum însă s-a putut stabili din cercetări și dovezile rămase până astăzi, s-au format și anumite cutume menite să ducă la rezolvarea conflictelor pe cale amiabilă. În acest sens se poate vorbi despre o limitare a răzbunării private.

Dintre formele cele mai des întâlnite de rezolvare a conflictului și în vederea evitării răzbunării nelimitate, prima ar fi :

Abandonul noxal. Această formă constă în esență, din predarea individului vinovat grupului din care face parte victima. În acest fel se evita ca dintr-un conflict cu caracter privat între indivizi să genereze un conflict important care să antreneze întreaga colectivitate. Acest abandon noxal presupune o evoluție nu atât în privința modului de a pedepsi, cât mai ales în maniera diplomatică de rezolvare a unei situații care putea deveni gravă.

Analizând juridic și social acest mod de sancțiune, se poate observa cu ușurință că era practic o dublă pedeapsă și un remediu social. Gruparea din care făcea parte infractorul scăpa în acest mod de un individ care putea crea probleme ce puteau degenera, realizându-se astfel o asanare socială, iar gruparea victimei îl putea pedepsi pe vinovatul care le era predat.

Pedeapsa este dublă, deoarece și excluderea din colectivitate putea să aibă acest caracter.

Talionul. O altă formă de pedepsire era talionul sau legea talionului, cum este de altfel cunoscută până în zilele noastre.

Învoiala pecuniară.

Această formă de pedepsire denotă deja o altă concepție despre modul în care poate fi reparat prejudiciul cauzat de un făptuitor victimei sale.

Caracterul de raport privat rezultă din sensul cuvântului de îndoială, adică posibilitatea de a negocia pedeapsa prin plată.

Astfel, sunt suficiente situații în care victima însăși este satisfăcută mai mult de o recompensă, decât de aplicarea talionului față de vinovat. Aceste situații de învoială erau la latitudinea părților și nu era implicată colectivitatea. De altfel, nici nu ar fi putut interveni inițial, pentru că trebuia să se țină seama de poziția socială și de posibilitățile pe care le are vinovatul.

Acest sistem în timp s-a perfecționat, fiind legiferat în zilele noastre.

În perioada antichității mulți filosofi au tratat fenomenul pedepseiracterul de raport privat rezultă din sensul cuvântului de îndoială, adică posibilitatea de a negocia pedeapsa prin plată.

Astfel, sunt suficiente situații în care victima însăși este satisfăcută mai mult de o recompensă, decât de aplicarea talionului față de vinovat. Aceste situații de învoială erau la latitudinea părților și nu era implicată colectivitatea. De altfel, nici nu ar fi putut interveni inițial, pentru că trebuia să se țină seama de poziția socială și de posibilitățile pe care le are vinovatul.

Acest sistem în timp s-a perfecționat, fiind legiferat în zilele noastre.

În perioada antichității mulți filosofi au tratat fenomenul pedepsei în accepțiunii diferite.

Platon – preocupându-se de fenomenul criminal, considera că virtutea indivizilor și un mecanism al instituțiilor bine pus la punct poate duce la prevenirea infracțiunilor. Vorbind despre pedeapsă, el se apropie mult de scopul de astăzi al ei. Astfel, afirma că orice om care este pedepsit corect de un judecător, trebuie să devină mai bun și să tragă învățăminte din acestea, să servească ca exemplu pentru alții, care văzând suferința lui să se abțină de a face astfel de fapte.

Aristotel – admitea pedeapsa, motivând că ea reprezintă leacul dreptății și al relelor.

Demostenes – este de aceeași părere privitor la pedeapsă, în sensul că cei care încalcă legea trebuie pedepsiți pentru faptele comise, aceasta având și un rol preventiv față de ceilalți, care se v-or feri să comită astfel de fapte.

Marcus Tilius Cicero – fiind un remarcabil om al legii, influențat în concepția filozofică de Platon, a fost unul dintre cei care au susținut pedeapsa cu moartea pentru fapte foarte grave, cum ar fi conspirația împotriva Republicii. Considera că pedepsele se aplică pentru binele obștesc, iar legile trebuiau făcute în așa fel, încât să se poată aplica pedepse corespunzătoare. Se poate aprecia că s-a încercat de către Cicero crearea unui sistem legislativ care să permită dozarea pedepselor sau o justă individualizare a acestora.

O altă personalitate de excepție a fost Lucius Annaeus Seneca, preocupat de scopul și rolul pedepsei, de utilitatea acesteia. Potrivit unor opinii ale sale, pedeapsa nu se aplică din mânie, ci din precauție, fiind un exemplu pentru viitoare. Parafrazându-l pe Platon, arată că un om se pedepsește nu pentru că a greșit, ci pentru a nu mai greși în viitor. Seneca combate cu tărie atât răzbunarea, cât și talionul ca pedeapsă, rezumând într-o idee tot ceea ce se poate realiza prin pedeapsă. Astfel, cel pedepsit trebuie să se îndrepte, pedeapsa să-i facă pe ceilalți mai buni sau distrugând pe cei răi, să se realizeze o siguranță pentru ceilalți.

Din aceste concepții se poate concluziona că pedeapsa era considerată utilă și rolul ei era în mare măsură acela de a preveni, de a fi exemplu pentru alții.

Pedepsele care se aplicau erau închisoarea dar cu caracter preventiv, precum și pedepsele corporale începând cu pedeapsa capitală aplicată în mai multe moduri, ca ridicarea în furci, decapitarea, darea spre hrană animalelor, arderea de viu și pedepse mai ușoare ca exilul, amenda, confiscarea bunurilor.

Perioada medievală se caracterizează printr-un șir de războaie, țările Europei erau bănuite de tâlhari, de criminali care nu pregetau să atace pe oricine, fără nici o teamă de pedeapsă și respectiv s-au luat măsuri de soluționare a acestui dezastru, care au influențat corigibil acest fenomen infracțional.

Toma d’Aquino, fiind un partizan al pedepsei cu moartea, considera că infractorii criminali nu merită să fie reeducați, ci dimpotrivă trebuie distruși, stârpiți din societate.

Aceste critici s-au bazat pe realitate deoarece chiar Papa a socotit necesar să ia măsuri severe împotriva acestor stări de lucru. Inițial s-a mers pe influența bisericii asupra măsurii credincioșilor, iar ulterior s-a trecut la măsuri concrete de represiune.

Pedeapsa nu putea reprezenta altceva decât expiațiunea, adică ispășirea păcatului.

Enrico Ferri arată că s-a produs în epocă o explozie între fantezia exasperată a legiuitorului în arta de a inventa chinuri, torturi și pedepse și ferocitatea criminalului în arta de a comite acte de o brutalitate sălbatică.

Sistemul pedepselor era axat mai puțin pe închisoare, aceasta având un caracter preventiv, cei preveniți așteptându-și rândul la pedepsele corporale. Aici pedepsele dominante erau cele fizice, fiind gradate ca asprime până la pedeapsa capitală. Ca exemplu de pedepse pot fi:

Bătaia cu biciul sau cu nuielele în public;

Mutilările – constau în tăierea limbii, a nasului, a urechilor, mâinilor, picioarelor, scoaterea ochilor, jupirea pielii;

Moarte – pedeapsa cu moartea se executa prin spânzurare, decapitare, tragerea în țeapă, tragerea pe roată, răstignirea, înecarea, îngroparea de viu, arderea pe rug.

În afară de aceasta mai existau pedepse care constatau în expunerea condamnatului umilinței publice: punerea la stâlpul infamiei, plimbarea călare pe măgar, bătaia cu nuielele în public, precum și confiscarea totală a averii.

În Evului Mediu fundamentul ideologic al pedepsei a fost dominat de 3 doctrine:

Sistemul utilitar.

După sistemul răzbunării a urmat sistemul utilitar care în esență susține că scopul pedepselor nu este altceva decât utilitatea socială. Sistemul utilitar apare din cele mai vechi timpuri în Legea lui Manu și a continuat prin antichitate și Evul Mediu până în perioada modernă.

Penalistul Daniel Claesen consideră că scopul pedepsei este de a împiedica pe alții să comită infracțiuni și de a asana societatea de rele.

Unul din redactorii codului penal francez Target, susținea că legitimitatea pedepsei se justifică prin necesitatea ei. Dacă infracțiunile nu ar speria pe nimeni, pedeapsa ar fi o barbarie.

Deosebit de plastic continuă și marele penalist italian Romagnosi această idee, afirmând că dacă ar exista siguranța că după o primă infracțiune nu v-a mai veni a doua, societatea nu ar mai avea nici un drept să pedepsească.

Sistemul contractual.

Sistemul contractual al dreptului de a pedepsi a avut o serie de susținători iluștri, începând cu Samuel Puffendorf și Hugo Grotius. Apărut în sec. XVII-lea sistemul are ca idee de bază cedarea către puterea socială a dreptului de a sancționa. Aceasta are caracterul unui contract social, realizat între indivizii care formează societatea și puterea publică.

Sistemul justiției absolute.

Sistemul a fost gândit de marele filosof german Emmanuell Kant în lucrarea “Principii metafizice de drept”. După el, pedeapsa derivă din principiul moral al ispășirii, binele să fie răsplătit cu bine și răul cu rău, având la bază restabilirea egalității.

Teoria a fost criticată de alți autori care au susținut că nu se poate face o ecuație între faptă și pedeapsă pentru că sunt două entități diferite și există nenumărate circumstanțe care le pot modifica.

Descriind evoluția istorică a pedepsei în antichitate, Evul Mediu ar fi remarcabil de a evidenția evoluția istorică a pedepsei în sistemul de drept al statului Moldova.

Sistemul de drept al statului Moldova a fost construit din câteva surse: obiceiul pământului, legislația domnească, nomocanoanele bizantine.

Unele teze ale Sintagmei atrag atenția prin caracterul lor uman. Parte din ele reflectau problema crimei și pedepsei. Reieșind din necesitatea pedepsei anume a persoanei culpabile Sintagma prevenea despre pericolul neîntemeiat al acuzării, considerând, că mai bine să rămână nepedepsite păcatele, decât să pedepsiți neculpabilul. În Sintagmă se menționează că se cuvin aplicate pedepse mai umane, se făcea o paralelă și o comparație cu legile vechi de stat, care deseori pronunțau pedeapsa capitală. Iar legile contemporane Sintagmei conțineau detenții, pedepse de mutilare, deportări. De aceea se considera că dacă statul procedează astfel, atunci biserica cu atât mai mult, întrucât ea pornește din necesitate, pedepsindu-l îl corijează pe infractor, care, chiar dacă s-a poticnit, totuși, rămâne o ființă umană. Prin mijloacele specifice – epitime (pedepse bisericești) biserica tindea să-l corijeze, întorcându-l în sânul ei, și să-l îndrumeze pe calea cea dreaptă.

Epitimele se exprimau printr-un număr anumit de plecăciuni pe zi, respectarea postului un oarecare timp (indiferent de postul general), alimentarea cu produse nesărate și aveau un caracter suplimentar la pedeapsa penală, serveau drept corective, urmărind scopul de a corija și a feri de noi infracțiuni. Sintagma susținea că pedeapsa trebuie să posede un caracter rațional și în legătură cu aceasta nu se admitea ca respectivul să fie pedepsit pentru una și aceeași faptă. Sintagma respecta un principiu deosebit de progresist de responsabilitate personală pentru infracțiuni, accentuând că tatăl nu trebuie să suporte pedeapsa pentru fiul său și viceversa – feciorul pentru tată.

La finele sec. XVI în urma întețirii exploatării țăranilor a sporit criminalitatea și în aceste condiții a fost revăzută politica juridico-penală pentru ai imprima asprime. Dar chiar în asemenea condiții principiul de individualizare a pedepsei în forma menționată de Sintagmă se conținea în gramotele domnești, care indicau că pentru “răufăcător” nu trebuie să poarte răspundere “nici tatăl, nici frații, nici surorile lui, nici alte rude…”

Pentru dreptul medieval din Moldova deosebită semnificație a avut și Cartea românească de povești, întocmită la 1646 din îndemnul domnitorului Vasile Lupu. Cartea aceasta prezintă un cod de norme de drept penal și procesual penale. Codul respectiv conținea sancțiuni destul de aspre pentru faptele pasibile de pedeapsă până la cele mai barbare metode de aplicare a pedepsei. O atare situație a revocat nedumeriri cercetătorilor referitor la aplicarea în practica judiciară a cărții lui V. Lupu, întrucât politica juridico-penală a Statului Moldovenesc, era destul de cumpătată, blajină. Dar chiar și-n codul acesta figurau anumite norme ce reflectau ideea despre aspectele umane ale concepției de drept, despre raționalismul în chestiunile de tratare a noțiunilor de crimă și pedeapsă. Astfel, spre exemplu, judecătorilor li se impunea obligațiunea de a pătrunde profund și cu chibzuință în cauzele de săvârșire a crimelor. De acea la furturile din anumite necesități (sărăcie), dacă volumul celor însușite era mic și erau menite pentru uz personal (pentru hrană sau îmbrăcăminte), acuzatul putea fi iertat sau i se determina o pedeapsă neînsemnată.

Din cele citate mai sus se poate rezuma că în perioada medievală dreptului nu i-au fost străine aspecte umane, întemeiate pe morală și credință în Dumnezeu.

Dacă de examinat istoria pedepsei penale doar ca istoria luptei și schimbului de idei, însă nu de rareori astfel se procedează, atunci poate să apară impresia că caracterul real al pedepsei s-a determinat și se determină datorită “filozofiei pedepsei” care s-a modificat, se modifică în dependență de dezvoltarea generală a rațiunii umane, într-o măsură oarecare făcând o privire umană asupra conținutului pedepsei și scopurilor ei.

În realitate “filozofia” pedepsei, ca și caracterul ei real, în final se determină în dependență de natura relațiilor economice și politice, pe care le reflectă fiecare sistem de drept penal și la care acest drept penal este chemat să influențeze.

Evoluția reacției represive a societății

Istoria dreptului penal se prezintă ca o dovadă atît a efortului continuu de a ține sub control manifestările contrare ordinii sociale, sancționînd cele mai grave forme ale acestor manifestări, cît și a preocupării spre umanizarea continuă a pedepsei.

Reacția represivă a îmbrăcat dea lungul veacurilor forme diferite, plecînd de la răzbunarea nelimitată bazată pe reacția instinctivă, înafara oricărei reglementări, pînă la reacția reglementată juridic și controlată strict de autoritatea statală.

Este de menționat că omul, ca oricare ființă vie, are trei instincte fundamentale:

instinctul de conservare;

instinctul de reproducere;

instinctul de apărare;

Cînd se simpte ameninințată de un pericol, orice ființă opune rezistență, reacționează. În mod firesc, reacția represivă a victimei este dictată doar de instinctul de conservare, care are un caracter defensiv, adică încearcă să realizeze o apărare, care va dura atît timp cît există răul care o amenință. Această reacție instinctivă și primitivă, se explică ca o răzbunare defensivă, contra agresorului din partea individului ofensat și a rudelor sale (răzbunarea sîngelui), reprezentînd și o datorie imperioasă în morala primitivă, pentru că morala umană consacră și impune întotdeauna ceea ce este util conservării speciei umane.

Dar, spre deosebire de alte ființe, omul, chiar și primitiv, este înzestrat cu facultăți spirituale superioare și are în fața acțiunilor îndreptate asupra sa o atitudine mai complexă. Deși în fața pericolului, omul, ca și alte ființe, reacționează defensiv, totuși păstrează amintirea pericolului sau vătămării suferite, iar aceasta concepe sentimente de teamă că actul agresiv s-ar putea repeta, dar și de ură, văzînd în orice agresor un dușman. Teama și ura, împing reacția omului dincolo de limitele unei apărări imediate, adăugînd reacției defensive și o reacție represivă, cu alte cuvinte, alături de atitudinea de apărare își face loc și atitudinea de reprimare din partea victimei.

Reacția defensivă trebuie privită ca un act complex, care nu este numai o simplă răzbunare pentru un fapt vătămător petrecut în trecut, dar prezintă, în acelaș timp, și dorința celui vătămat de a se apăra în viitor, punînd agresorul în imposibilitatea de a mai repeta agresiunea, ucigîndu-l. Această formă de răzbunare, care ea forma de contraofensivă, dictată de temperamentul celui vătămat, pune în pericol nu numai viața ofensatorului, dar chiar și pe cei din colectivitatea sa (familie, gintă, trib) și nefiind supusă nici unei reglementări sau îngradiri, a fost denumită răzbunarea nelimitată.

Lipsa completă de reglementare a dat acestei răzbunări denumirea de nelimitată sau nemărginită, iar perioadei în care a funcționat ca singura formă de reacție represivă i s-a dat denumirea de perioada nereglementării juridice, deoarece nici o regulă de drept nu fusese incă impusă membrilor grupului social, cu privire la modul în care aveau să se răzbune:

a) vindicta privata – reacție primară, brutală și nelimitată, apare ca prima formă de sancționare a comportamenului neconvenabil individului sau grupului social. Pentru a reduce la minimum posibil aceste neajunsuri, șefii de familie, șefii de grupuri sociale au căutat să impună membrilor famiilor, grupurilor sociale îndatorirea de a nu recurge la faptele care ar putea provoca o răzbunare, ci să lase șefului grupului sarcina de a-l pedepsi pe cel vinovat.

b) vindicta publica – răzbunarea publică, autoritatea statală, pe cale de constituire, impunîndu-și controlul asupra realizării actului de justiție individuală.

Neajunsurile resimțite, din cauza răzbunării nelimitate în cadrul familiilor, ginților, clanurilor ect., sau reflectat în cele din urmă în sfera marilor colectivități state-cetăți (polis). Marile colectivități pe care le reprezentau polisurile erau contunuu amenințate de invazia și cotropirea altor colectivități și, pentru a se apăra, ele aveau nevoie de oameni numeroși și apți de ordine și coeziune socială, de bunăstare materială, iar răzbunarea nelimitată lovea în toate direcțiile date, de convețiure socială.

Răzbunarea nelimitată ducea la inevitabilitatea și nesfîrșitul exceselor vindicative, slăbind astfel colectivitatea în care se producea. Cu timpul, grupul social a realizat că poate deveni puternic numai prin impunerea unor norme limitatoare ale răzbunării între membrii săi. Talionul sau „legea talionului” a reprezentat la momentul apariției sale un mare progres moral și juridic, tocmai pentru că a impus limitarea reacției răzbunării defensive, aplicîndu-se principiul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Din acest moment putem spune că se trece de la faza răzbunării nelimitate la cea a răzbunării limitate.

Astfel, evidențiind etapele istorice ale manifestărilor antinfracționale, putem evidenția trei forme ale reacției represive:

Talionul (răzbunarea limitată);

Compoziția facultativă (răzbunarea subsidiară);

Compoziția obligatorie (legală).

(1) Talionul (răzbunarea limitată). Răzbunării, astfel limitate, i s-a dat numele de talion sau legea talionului, exprimată mai mult prin sintagma „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, adică infractorul era obligat să sufere un rău identic cu cel provocat victimei.

Unii atribuiau talionului originea vechilor legiuiri iudaice (Vechiul Testament. Exodul 23-25: „Dacă se întîmplă o nenorocire vei da viața pentru viață, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mînă pentru mînă, picior pentru picior, arsură pentru arsură, vînătaie pentru vînătaie”).

Acest principiu este regăsit însă și în cele mai vechi culegeri de legi pe care le cunoaște omenirea: Legile lui Manu (India), Codul lui Hammurapi (Mesopotamia), Legea celor XII Table (Roma Antică) etc., ceea ce ar desființa existența unui loc unic de origine al talionului.

În realitate, talionul nu a reprezentat decît rezultatul unui proces istoric comun tuturor colectivităților umane de legalizare și control de către autoritatea statală a vindictei private.

Printre primele reglementări cunoscute în istorie în care apar referiri la talion și compozițiune sunt codul lui Hammurapi și primele cinci cărți ale Bibliei, scrise de Moise, cu privire la momentul creării lumii. Totodată consolidarea statelor grecești și organizarea lor în baza „legilor” a determinat și apariția unor „legiuitori” (persoane fizice cu autoritate în cetate) celebri, cum ar fi Licurg în Sparta, Dracon și apoi Solon în Atena.

Codul lui Hammurapi, cel mai vechi cod cunoscut pînă astăzi, conține numeroase dispoziții în care este admis principiul talionului: „Cînd cineva scoate altuia ochiul, trebuie să i se scoată ochiul său (§196)”; „Cînd cineva rupe osul altuia, trebuie să i se rupă oasele sale (§197)”; „Cînd cineva rupe dinții altuia, trebuie să i se rupă dinții săi (§200)”.

Este adevărat că talionul nu este o regulă absolută în Codul lui Hammurapi, deoarece, uneori, el era înlocuit cu pedepse pecuniare, însă, ca regulă generală pedepsirea pentru infracțiunea săvîrșită avea loc potrivit legii talionului, care presupunea o răzbunare limitată, reglementată.

Legile penale ale Greciei au preluat instituțiile răzbunării așa cum apar ele în dreptul primitiv, deși persistă încă ideea ca delictul (crima) se produce, fiind impus de destin (Oedip – paricidul și Oreste – matricidul).

S-a păstrat pînă în zilele noastre un fragment din Legea celor XII Table („si membrum rupit, ne cum eo pacit, talio esto”), adică cel care a rupt o mînă sau un picior altuia și nu a ajuns la împăcare să sufere un rău asemănător, din care se observă că talionul, deși era cunoscut și în Roma Antică, începe să se aplice în mod subsidiar, și anume: dacă părțile nu se împăcau, cee ce înseamnă că treptat îți face loc principiul compoziției facultative .

Ideea răzbunării, în limitele talionului, se regăsește și î, legile barbare, în legislația feudală și regală, așa cum în Evul Mediu se poate afirma, pe drept cuvînt, că ideia de utilitate a pedepsei a fost înlocuită cu cea barbară, de răzbunare (în limitele talionului).

Cea mai expresivă prevedere a legii talionului este, însă, pedeapsa cu moartea, pedeapsă pe care nici în secolul XX nu a reușit să o înlăture, deși aboliționismul a fost consacrat și ca o cerință a unor documente intrenaționale (de exemplu Convenția Europeană a Drepturilor Omului). Semnificativ este și faptul că în dreptul penal al unor popoare islamice această pedeapsă se execută și astăzi prin tăierea capului de către un aparținător al victimei.

Alături de cele expuse trebuie să menționăm că chiar dacă justiția privată în care victima și familia sa apar ca inițiatori, executanți și beneficiari ai actului de justiție s-a mai menținut o perioadă în fazele primare de organizare statală a societății, treptat autoritatea statală limitează gradul și modalitățile reacției împotriva făptuitorului.

(2) Compoziția facultativă (răzbunarea subsidiară) reprezintă o evoluție a justiției private; ea constînd dintr-o înțelegere dintre făptuitor și victimă sau cu rudele acesteia prin care făptuitorul accepta ca, prin plata unei sume de bani sau darea unor bunuri (vite, pămînt ect.) să-și răscumpere vinovăția.

Compoziția, ca modalitate prin care făptuitorul se salva de la pedeapsa capitală, a avut o largă aplicare. Aceasta a determinat să se creadă că omuciderea era „o pricină civilă”, cee ce este o eroare. În realitate, documentele au consemnat numai cazurile cînd părțile se împăcau prin plată (avînd aparența unui litigiu civil), nu și pe cele cînd vinovații, neavînd cu ce să se răscumpere, erau spînzurați.

Deținătorii puterii publice, însă, nu fixau și condițiile împăcării, părțile în conflict avînd latitudinea deplină de a fixa conținutul acesteia.

În genere, influența șefilor de familii sau de grupuri sociale pentru împăcarea celor aflați în conflict era hotărîtoare. Erau, însă, și cazuri în care împăcarea era greu de realizat, mai ales cînd exista o disproporție între situația celor două părți. Astfel, era posibil ca victima să pretindă despăgubiri exagerate, cînd puterea era de partea sa, sau cel vinovat să ofere o despăgubire derizorie, știindu-se mai puternic și că victima nu se va încumeta să teacă la aplicarea talionului.

Ca formă de represiune, compoziția facultativă, deși foarte convenabilă, în realitate era greu de o realizat.

(3) Compoziția obligatorie (legală) sporirea continuă a autorității puterii publice, întărirea poziției față de membrii colectivității, nu putea să rămînă fără de efect nici în planul represiunii penale. În aceste condiții, era firesc ca părților aflate în conflict să li se impună îndatorirea de a încerca împăcarea, și numai dacă aceasta nu se realiza, victima putea recurge la plicarea talionului.

De această dată, însă, spre deosebire de compoziția facultativă, stabilirea cuantumului despăgubirii, ca preț al împăcării, nu mai era lăsat la latitudinea părților. Prin urmare, odată cu impunerea obligației de a se împăca s-a fixat și un tarif în care era prevăzută despăgubirea pentru fiecare fel de fapte vătămătoare, nici una din părți neputînd pune în discuție cuantumul despăgubirii fixate. Numai dacă făptuitorul refuza plata despăgubirii obligatorii, victima putea recurge la aplicarea talionului. Ca formă a justiție private cu funcții reparatorii, compoziția este întîlnită pînă în perioada Evului modern.

Observăm că răzbunarea subsidiară nu mai era convenabilă puterii publice care-și întărea continuu autoritatea, aceasta nu ami putea accepta existența paralelă a unei puteri particulare care să exercite represiunea penală. Ca atare, puterea publică și-a asumat rolul de a pedepsi pe cei vinovați în cazul în care aceștea nu puteau plăti despăgubirea și amnda fixată în tariful legal. În acest mod, reacțiunea represivă a ajuns la ultima sa formă, devenind un atribut exclusi al puterii publice.

Totuși, încă în această epocă începe să se afirme distincția fundamentală între delicte pulice și delicte private, apărînd și conceptul de justiție penală, ca funcție suverană a statului care va constitui apoi și bazele caracteristice ale dreptului penal și la Roma. În general, dreptul roman nu avea la început nuci un termen de infracțiune sau de pedeapsă, însă din vechiul drept roman, era folosit termenul de „poena” care era utilizat în două sensuri:

în sens de răscumpărare a daunelor cauzate prin actul ilicit, sens ce amintește de compoziția antichității;

în sensul de ispășire, adică sensul religios al pedepsei.

În Roma, după fazele arhaice ale jus sacrum, găsim în Legea celor XII Table, norme privind răzbunarea, talionul și compozițiunea, aceasta fiind o explicație afaptului că în Roma antică poena însemna compensație, adică tot ce este necesar reparării ofensei.

În cele din urmă făcînd o sinteză asupra celor expuse, observăm că pedepsele admise și folosite în vechile legiuri penale și chiar a legiuirilor care au existat pînă în pragul timpurilor moderne, relevă convingător cruzimea fără margini a acestor pedepse menite să înspăimînte nu numai pe infractor dar și pe cei din jurul lui. Pedepsele nu erau prevăzute în anumite limite generale și nu toate infracțiunile aveau limite speciale de pdeapsă, de regulă, alegerea și stabilirea sancțiunilor era lăsată la latitudinea judecătorilor care aplicau pedepsele după obiceiul locului ori după fantezia lor, iar cel mai des recurgeau la pedeapsa cu maortea, precum și la pedepsele corporale.

Pedepsele aveau un caracter expiratoriu, menite să purifice societatea de faptele comise și să evite atragerea unor nenorociri; executarea pedepsei revenindu-i întrgului grup social, dat fiind faptu de rudenie ce exista între membrii ei, lezați aîn aceiași măsură ca și partea vătămată, chiar cînd era vorba de interesele unui individ.

În această ordine de ideei, constatăm că, odată cu apariția statului, sarcina de a pedepsi a fost preluată de acesta, stabilindu-se primele reguli de aplicare a pedepsei, astfel ca societatea să nu se mai sfîșie în lupte interne și răzbunări sîngeroase. Totodată, pedeapsa nu a încetat să rămînă un instrument de răzbunare împotriva infractorului, însă era limitată de astă dată la gravitatea faptei, și nu lăsată la bunul plac al victimei. Ca urmare, deținătorii puterii publice au procedat întocmai ca și șefii micilor grupuri sociale, imăpunînd membrilor colectivității anumite rîndueli privind reacția represivă.

II. Considerații generale privind pedeapsa penală

2.1 Conceptul și esența pedepsei penale

După cum se știe, ordinea de drept nu se poate realiza, în întregime, prin conformare. Ca o consecință inevitabilă a fenomenului infracțional, ordinea de drept trebuie să se realizeze, într-o anumită proporție, prin constrângere, în cadrul raporturilor juridice penale de constrângere sau de răspundere penală. Săvârșirea faptelor interzise de legea penală are ca efect, după cum aste cunoscut, transformarea raportului juridic penal de conformare într-un raport juridic penal de conflict sau de răspundere penală. În cadrul acestui raport se stabilește răspunderea penală a persoanei care a săvârșit fapta interzisă de legea penală, adică existența infracțiunii și inexistența vreunei cauze care ar exclude acest caracter, iar ca urmare a răspunderii penale are loc determinarea concretă și aplicarea sancțiunii penale prevăzute în norma incriminatoare încălcată.

Spre deosebire de raporturile de conformare, în care sancțiunea penală nu apare ca element, ci ca o alternativă la conduita de conformare, care formează obiectul acestor raporturi, în raporturile de răspundere penală sancțiunile penale apar ca element al acestora, constituind obiectul lor. Realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal înseamnă realizarea acesteia prin aplicarea și executarea sancțiunii prevăzute de lege.

Pedeapsa penală este principala sancțiune de drept penal. Sancțiunea poate fi definită ca o pedeapsă prevăzută de lege pentru cei care au încălcat dispozițiile ei. Totodată, pedeapsa, la rândul ei, este determinată ca o măsură de represiune împotriva celui care a comis o infracțiune. Cuvântul „penal” provine din latinescul poenalis sau franțuzescul penal și se referă la infracțiuni, la urmărirea și pedepsirea infractorilor.

Pedeapsa, dreptul de a pedepsi, fiind una dintre cele mai controversate probleme, ca și problema existenței și cea a sensului vieții, frământă rațiunea umană de mii și mii de ani. Constatăm că dreptul de a pedepsi a evoluat de la o societate la alta în funcție de evoluția vieții sociale. Prin urmare, caracterul pedepsei sau al dreptului de a pedepsi din fiecare epocă reflectă fizionomia epocii respective și, ca și criminalitatea, se află în dependență directă de structură socială, de particularitățile naționale și culturale ale acesteia.

Acest drum pe care dreptul de a pedepsi l-a parcurs de la prima forma a pedepsei, care a fost răzbunarea, până la forma cea mai avansată a pedepsei aplicate de instituțiile statului, bazate pe principiile legalității, individualizării etc., constituie istoria pedepsei, istorie care se cere a fi înscrisă.

Suntem de acord cu autorii care susțin că pedeapsa (ca și infracțiunea, dreptul), este o categorie științifică utilizată pentru a releva un fenomen social distinct, care în esență este o negare și o dezaprobare a samavolniciei individului și care se manifestă prin aplicarea în numele legii a măsurilor de constrângere a persoanelor vinovate de săvârșirea unei fapte interzise de legea penală și are drept scop apărarea societății de atentate infracționale, prevenirea de noi infracțiuni, restabilirea ordinii de drept și a echității în societate.

Pedeapsa este răul pe care puterea publică îl face învinuitului condamnat de justiție, fiindcă a comis una sau mai multe infracțiuni. Pedeapsa apare astfel ca o revoltă a societății împotriva faptei socialmente periculoase.

Adevărul este că, chiar dacă legiuitorul își va concentra toată grija asupra educației, instrucțiunii și dreptății sociale și chiar dacă va completa opera sa făcând o evoluție spre asprimea pedepselor, totuși, niciodată omenirea nu va ajunge la eliminarea desăvârșită a infracțiunilor, fiindcă acest lucru este un ideal, perfecțiune care nu îi este dat omenirii s-o ajungă vreodată.

Pedeapsa, ca formă a represiunii sociale, trebuie să posede un șir de calități. Ea trebuie să fie: a) dreaptă; b) proporțională cu infracțiunea; c) elastică și divizibilă; d) personală; e) egală pentru toți; f) reparabilă; g) moralizatoare; h) efectivă; i) publică; j) sigură; k) să nu ofenseze bunele moravuri.

Dintre instituțiile penale, pedeapsa penală și celelalte sancțiuni de drept penal ocupă locul cel mai important în cadrul politicii penale, deoarece aplicarea corectă a acestora de către instanțele de judecată contribuie la realizarea unei eficiente politici penale a statului.

Codul penal al Republicii Moldova definește pedeapsa ca fiind o constrângere statală și un mijloc de corectare și reeducare a condamnatului ce se aplică de instanțele de judecată, în numele legii, persoanelor care au săvârșit infracțiuni, cauzând anumite lipsuri și restricții drepturilor lor.

În opinia noastră, o astfel de interpretare a noțiunii de pedeapsă este destul de abstractă, difuză și chiar incorectă. În conținutul ei nu găsim răspuns la întrebarea de bază: ce reprezintă conceptul și esența pedepsei penale? Urmând logica legiuitorului putem răspunde că aceasta este lipsirea persoanei vinovate de anumite drepturi și libertăți sau restrângerea acestora. Dar aceasta nu este altceva decât conținutul și una dintre caracteristicile obligatorii, dar nu unice, ale pedepsei.

Pedeapsa penală determină o schimbare în rău a situației celui condamnat (suprimarea vieții, a libertății, restrângerea drepturilor, a posibilităților financiare, alterarea imaginii personale și a bunului renume), consecințe care diferă în raport cu intensitatea, gravitatea faptei și pericolul făptuitorului.

Concepția retributivă modernă înseamnă, prin urmare, respingerea răzbunării în sensul unei răfuieli brutale cu infractorul, eliminând din pedeapsă aspectele pasionale, excesive și iraționale ale reacției individului; cerința ca răul să fie răsplătit cu rău este, dimpotrivă, expresia sentimentului de justiție care pretinde o pedeapsă pentru fapta comisă. În sens modern, retribuția nu reprezintă o acțiune agresivă a societății față de infractor, ci un echivalent al faptei comise care constituie temeiul și măsura pedepsei.

Pedeapsa nu mai înseamnă ispășire sau expiere, societatea neputându-l obliga pe infractor la expiere. Dar, o pedeapsă justă poate duce la eliberarea făptuitorului de remușcările pentru fapta comisă, iar în final poate înlesni ispășirea.

Pe de altă parte, pedeapsa retributivă este în acord și cu principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege), acest principiu apărând ca o garanție a aplicării unei pedepse echilibrate, expresie a unei proporții bine cântărite între gravitatea faptei și pedeapsă.

Pe lângă răsplătirea răului cu rău – cerință a naturii umane și justificarea morală a retribuției – pedeapsa retributivă are și o justificare juridică în sensul că, de cate ori se comite o infracțiune, statul are obligația să intervină și să aplice pedeapsa, deoarece, altfel, se subminează încrederea și respectul datorat acestuia de către cetățeni.

În literatura de specialitate pedeapsa penală a fost definită ca fiind o sancțiune de drept penal care constă într-o măsură de constrângere și reeducare prevăzută de lege pentru săvârșirea unei anumite infracțiuni și se aplică de instanța judecătorească infractorului, în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni; ca mijloc de reeducare și o măsură de constrângere aplicată infractorului în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni; sancțiune specifică dreptului penal, sancțiune pe care judecătorul o aplică celui care nesocotește o normă de drept penal; modalitate a sancțiunii juridice ce constă într-un rău impus infractorului prin constrângere ca urmare a infracțiunii comise și reprezintă, totodată, dezaprobarea statului și a societății față de infractor și de fapta sa.

În acest context, vom menționa o definiție celebră, deși incompletă, dată de Grotius „poena est malum passionis quod infligitur propter malum actionis”. Această definiție, deși releva caracterul de „rău”, de suferință al pedepsei, nu evidenția caracterul social și legal al acesteia, deoarece un rău poate fi produs autorului faptei și de victima agresiunii, care se răzbună contra lui, ipoteză în care nu se poate vorbi de pedeapsă, ci de o simplă răzbunare.

Prin urmare, nu orice rău aplicat făptuitorului pentru infracțiunea comisă constituie o pedeapsă. Dar, chiar dacă răul ar fi produs de autoritatea publică, nu ar putea constitui o pedeapsă decât dacă ar fi provocat în baza legii și nu ca o acțiune arbitrară a autorității, ci ca o consecință a săvârșirii unei fapte interzise de lege (nulla poena sine lege).

Din cele expuse, pedeapsa penală poate fi privită sub următoarele aspecte:

Pedeapsa este o măsură de constrângere, adică poartă un caracter coercitiv, forțat. Fiind menită să împiedice repetarea unei fapte prejudiciabile, pedeapsa constituie o măsură de constrângere, o siluire a voinței făptuitorului obligat să se supună anumitor privațiuni și restricții, dincolo de voința sa; constrângerea acționează ca o presiune fizică și morală asupra făptuitorului spre a-l descuraja și determina să se abțină de la repetarea faptei. Pedeapsa se aplică contrar voinței condamnatului. Restricțiile sau privațiunile, care sunt o consecință inevitabilă a acestui tip de sancțiune, capătă o intensitate diferită în contextul executării diverselor tipuri de pedeapsă: restricțiile și suferințele pe care le provoacă detențiunea pe viață sunt net superioare celor care sunt pricinuite de alte pedepse, cum ar fi amenda sau munca neremunerată în folosul comunității, deși și acestea din urmă sau altele, prin gradul lor de intensitate și prin contextul în care se aplică, au un impact calitativ și cantitativ mult mai defavorabil decât alte sancțiuni juridice.

Caracterul de constrângere apare și din faptul că pedeapsa este impusă prin forța de constrângere a statului, constrângerea făcând parte din conceptul pedepsei. Nu trebuie confundată pedeapsa concretă cu constrângerea prin care ea se realizează, întrucât constrângerea pe care o suportă cel condamnat constituie conținutul pedepsei, iar nu pedeapsa însăși.

Pedeapsa este o măsură de constrângere statală. Deși conflictul apărut în urma săvârșirii infracțiunii poate viza interese private, individuale (în cazul infracțiunii de viol sau de omor etc.), statul apare mereu ca un purtător al interesului public, care este negat într-un mod direct sau indirect în cadrul săvârșirii oricărei infracțiuni. Acest interes public de ordin general constă în garantarea respectării valorilor esențiale ale societății care asigură însăși existența acesteia.

Organele competente de a fixa o pedeapsă, spre deosebire de sancțiunile caracteristice altor ramuri de drept, sunt instanțele de judecată, care o aplică în numele legii – tipul pedepsei, cuantumul acesteia, modul în care s-a ajuns la fixarea anume a acestei pedepse și nu a alteia. Modul de executare a ei trebuie să fie indicat obligatoriu în sentința de condamnare, cu trimitere la norme concrete din legea penală, pentru a nu trezi dubii cu privire la legalitatea acesteia.

Pedeapsa penală este consecința încălcării normei de incriminare. Ca entitate juridică, pedeapsa este consecința penală pe care legea o atribuie infracțiunii, consecința încălcării preceptului normei de incriminare. Ea este, după cum arăta profesorul Vintilă Dongoroz, consecința nesocotirii unei norme de drept penal, consecință statornicită în chiar conținutul acelei norme, ca un fel de amenințare adresată destinatarilor normei juridice. După cum nu există infracțiune dacă nu este prevăzută de lege (nullum crimen sine lege), tot astfel nu există pedeapsă, ca entitate juridică aparținând dreptului penal, decât atunci când legea o creează (nulla poena sine lege), ceea ce subliniază că pedeapsa este o creație a dreptului pozitiv. Ori de câte ori legea penală incriminează o anumită faptă, trebuie, obligatoriu, să se prevadă în norma de incriminare și consecința nerespectării preceptului cuprins în aceasta, respectiv sancțiunea.

Din punctul de vedere al aplicării sale concrete, pedeapsa își găsește cauza în infracțiunea comisă și este impusă infractorului post factum et propter factum. Sub aspect instituțional, pedeapsa constituie cea de-a treia instituție de bază a dreptului penal, alături de infracțiune și răspundere penală.

Pedeapsa reprezintă o apreciere negativă a faptelor săvârșite de infractor. Ca mijloc de realizare a scopului legii penale prin măsuri de constrângere, pedeapsa reprezintă, totodată, o apreciere negativă din partea societății cu privire la fapta săvârșită de infractor, la vinovăția acestuia și la deprinderile antisociale, neconvenabile ale făptuitorului. Pedeapsa apare prin această prismă ca o reacție naturală a societății împotriva membrilor săi a căror conduită neconvenabilă pune în pericol sau vatămă valorile fundamentale ale societății. Aprecierea negativă a societății nu poate rămâne o simplă concluzie abstractă, ea determină o anumită reacție concretă contra acelora care încalcă legea penală. Reacția legiuitorului nu are un caracter spontan și nici nu constituie o manifestare arbitrară în elaborarea normei de incriminare și în prevederea pedepsei, ci are un caracter profund rațional. Pedeapsa trebuie să restrângă libertatea unui număr redus de persoane (infractori), a căror conduită a fost negativ apreciată, pentru a crea condiții de libertate și manifestare a marii majorități a cetățenilor care respectă legea.

Pedeapsa este un mijloc de corectare și reeducare, prin care trebuie de înțeles că pedeapsa este menită a convinge condamnatul să nu mai săvârșească infracțiuni pe viitor. Această finalitate a pedepsei se realizează atunci când condamnatul își dă seama de necesitatea respectării intereselor, valorilor de bază ale societății, precum și a altor reguli care pot pune în pericol aceste valori.

Pedeapsa înseamnă o reeducare prin constrângere. Constrângerea și suferința nu constituie o cerință care se adaugă altor caracteristici ale pedepsei, ori un scop care s-ar impune din afară, sau un mijloc de realizare a scopului pedepsei, ci constituie esența însăși a acesteia, este însăși pedeapsa. Constrângerea și reeducarea nu se situează pe același plan, deoarece cea de – a doua (reeducarea) nu are o existență autonomă, ci este condiționată de exercitarea constrângerii.

Conținutul pedepsei presupune diferite restricții sau privațiuni pe care condamnatul le resimte. Deci, pedeapsa este în mod inevitabil o limitare directă a drepturilor și libertăților sale fundamentale – dreptul la libertate, proprietate, libertatea muncii etc. Totodată, pedeapsa nu este numai un factor de restrângere a libertății individului vinovat, dar și un factor de creare a libertății pentru imensa majoritate a cetățenilor care respectă de bunăvoie prescripțiile legii penale.

Așadar, reieșind din trăsăturile enumerate mai sus, propunem viziunea proprie asupra conceptului pedepsei penale: pedeapsa penală urmează a fi definită ca o măsură de constrângere, aplicată din partea statului purtând un caracter privativ, restricțional, totodată corecțional și reeducativ, fiind consecința încălcării, a prohibițiunii cuprinse în norma incriminatoare, care cuprinde o apreciere negativă din partea societății a faptelor săvârșite de infractor. Indiscutabil este faptul că pedeapsa penală se aplică numai persoanelor vinovate de săvârșirea infracțiunii și generează o consecință juridică nefavorabilă pentru condamnat – antecedentele penale.

2.2 Principiile de aplicare a pedepsei penale

Aplicarea oricărei pedepse penale trebuie să corespundă principiilor recunoscute și stabilite pentru această instituție de drept penal, după cum urmează:

Principiul legalității (nulla poena sine lege) poate fi rezumat la aceea că legea penală trebuie să prevadă pedeapsa pe care o riscă infractorul și criteriile ei de determinare cu anterioritate față de faptul comiterii infracțiunii. Conform acestui principiu, toate pedepsele trebuie să fie indicate în legea penală, iar instanța de judecată poate aplica doar pedepsele prevăzute de Codul penal pentru o anumită infracțiune. Stabilirea unei pedepse nestipulate în Codul penal sau fixarea uneia cu încălcarea limitelor minime sau maxime indicate în sancțiunea articolului din Partea specială a CP sau a altor condiții stabilite în partea generală a CP reprezintă abateri de la acest principiu.

Principiul egalității presupune că pedepsei penale îi sunt supuse în aceeași măsură toți cei care au încălcat legea penală, indiferent de sex, vârstă, naționalitate, rasă, apartenență etnică sau socială sau oricare alt criteriu arbitrar de identificare a persoanei. Acest principiu trebuie abordat și prin prisma principiilor umanismului, individualizării pedepsei (care are conținut echivalent cu cel al individualizării răspunderii penale) și stabilirii unei pedepse juste. Principiul egalității este o manifestare a principiului inevitabilității răspunderii și pedepsei penale.

Principiul umanismului pedepsei penale deși conținutul pedepsei penale este format de restricții și privațiuni de diferit ordin, acestea nu sunt un scop în sine al pedepsei. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice și nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate. O pedeapsă mai aspră, din numărul celor alternative prevăzute pentru săvârșirea infracțiunii, se stabilește numai în cazul în care o pedeapsă mai blândă, din numărul celor menționate, nu va asigura atingerea scopului pedepsei. Manifestări ale principiului umanismului pedepsei se observă, de asemenea, în diversele modalități de liberare de pedeapsă.

2.3 Particularitățile pedepsei penale

Înțelegerea aprofundată a instituției pedepsei este posibilă numai pe baza analizei conceptului, esenței și a trăsăturilor caracteristice ale pedepsei penale, aspecte fundamentale de natură să particularizeze această instituție în raport cu celelalte două instituții fundamentale ale dreptului penal: infracțiunea și răspunderea penală.

În această ordine de idei, menționăm că pedeapsa penală trebuie să aibă anumite calități: să corespundă cu gravitatea infracțiunii comise; să fie adaptabilă; să fie aflictivă și moralizatoare; să nu ofenseze bunele moravuri; să fie egală pentru toți; să fie remisibilă și reparabilă.

Se obișnuiește să se adauge acestor cerințe și altele: pedeapsa să fie sigură; să fie publică etc., dar cerințele respective nu se referă la pedeapsă în sine, ci la modul ei de aplicare, astfel că nu vor face obiectul prezentei analize.

a) Pedeapsa să corespundă cu gravitatea infracțiunii comise. În limbajul obișnuit se spune că o pedeapsă este nedreaptă atunci când judecătorii l-au pedepsit pe un nevinovat sau au fost prea aspri ori prea blânzi cu un vinovat. Cerința ca pedeapsa să fie dreaptă vizează, însă, și modul în care legiuitorul a prevăzut-o în norma penală și dacă aceasta corespunde ideii de dreptate. În concepția modernă, o pedeapsă este dreaptă, în primul rând, atunci când este necesară, adică atunci când legiuitorul este obligat să recurgă la ea. Legiuitorul nu incriminează la întâmplare, ci numai acele fapte care ating gradul de pericol social în măsură să justifice intervenția legii penale și aplicarea unei pedepse.

Nedreptatea pedepsei nu reprezintă decât negarea dreptului; or, o lege care s-ar distinge prin nedreptatea sancțiunilor sale nu numai că nu va putea servi intereselor ordinii publice, dar va fi sursa cea mai puternică de atacuri contra ordinii respective. Pedeapsa nu trebuie să fie nici prea aspră, nici prea blândă, ci să reprezinte echivalentul pericolului social al infracțiunii comise. Ea trebuie să fie proporțională cu fapta comisă.

Prin urmare, pentru ca o pedeapsă să fie dreaptă, este necesar ca legiuitorul să evite extremele, deopotrivă periculoase: nu trebuie nici severitate, nici indulgență excesivă. Legiuirile moderne trebuie să găsească un mijloc înțelept de a păstra o cumpănă dreaptă între severitate și blândețe.

b) Pedeapsa să fie adaptabilă. Ca pedeapsa să fie bine proporționată trebuie ca legiuitorul să aleagă acele pedepse care sunt adaptabile cantitativ și calitativ la variate grade de pericol social al faptei și al făptuitorului. O pedeapsă care nu este susceptibilă de o diferențiere calitativă, pentru a permite o bună proporționare și o perfectă adecvare a sancțiunii în aplicarea sa este o pedeapsă defectuoasă și criticabilă, fiind lipsită de elasticitate. O astfel de pedeapsă, necorespunzător individualizată legal, nu va face posibilă nici individualizarea judiciară adecvată.

Sub raport cantitativ, pedeapsa trebuie să fie divizibilă pentru a răspunde acelorași comandamente ale proporționării și individualizării.

În literatura juridică s-a arătat, pe bună dreptate, că adaptarea pedepselor este înfăptuită de către legiuitor în însuși momentul elaborării legii penale, prin stabilirea felului și limitelor pedepselor, precum și a măsurii în care acestea pot fi modificate sub influența cauzelor de agravare sau de atenuare.

O pedeapsă adaptabilă este aceea care se poate proporționa în funcție de pericolul concret al infracțiunii, al infractorului și de împrejurările atenuante și agravante în care s-a comis infracțiunea (potrivit principiului individualizării pedepsei). Din acest considerent, pedeapsa legală este, cu unele excepții, relativ determinată; având o limită minimă și una maximă, atât generală, cât și specială. Sunt prevăzute, de asemenea, pedepse alternative pentru aceeași infracțiune, fiecare cu limitele ei speciale; aceasta pentru ca pedeapsa să fie cât mai corespunzătoare pericolului concret al infracțiunii.

Sub acest aspect, pedeapsa cu moartea, prevăzută în legislațiile în care încă mai există, este neadaptabilă, atât din punctul de vedere al elasticității, cât și al divizibilității; spre deosebire de pedeapsa detențiunii pe viață, care este elastică, deoarece calitativ poate fi modelată chiar dacă este indivizibilă.

c) Pedeapsa să fie aflictivă și moralizatoare. Pedeapsa este aflictivă și moralizatoare când reprezintă pentru condamnat o suferință. În secțiunea în care ne-am ocupat de definiția pedepsei am susținut că pedeapsa se definește ca fiind un rău, o suferință, fiindu-i impusă infractorului împotriva voinței sale. Când se spune că o pedeapsă trebuie să fie aflictivă se înțelege că ea trebuie sa aibă capacitatea de a crea un sentiment de constrângere, de jenă, de nemulțumire, din care să izvorască sentimentul durerii (suferinței) sau cel puțin să-l facă absent pe acela al plăcerii (bucuriei), efect pe care pedeapsa trebuie să-l producă în toate momentele sale: al înscrierii ei în norma de incriminare, al aplicării și al executării. Pedeapsa care nu ar suscita un asemenea sentiment nu va avea o forță de inhibiție, iar respectarea legii va fi implicit compromisă. De asemenea, o pedeapsă care in abstracto ar fi privită ca aflictivă, dar care prin modul de executare ar alunga orice senzație de neplăcere și ar fi perfect agreabilă, va pierde orice forță intimidantă.

În viziunea modernă asupra pedepsei, legiuitorul nu trebuie să aleagă din multitudinea de pedepse pe acelea care ar fi mai aflictiv, fiindcă, astfel, ar însemna o întoarcere la pedepsele sălbatice; legiuitorul este, însă, dator să nu adopte dintre măsurile represive pe cele care nu ar avea deloc caracter aflictiv ci trebuie să aleagă pedepsele care dau satisfacție conștiinței morale a grupului social.

După cum societatea nu-l poate constrânge pe infractor la expiere, tot astfel, aceasta, prin pedeapsă nu-1 poate constrânge la moralizare, dar nici nu trebuie ca pedeapsa să fie demoralizatoare. O idee asemănătoare a exprimat-o Bettiol, care arăta că ceea ce se urmărește prin pedeapsă nu este moralizarea condamnatului împotriva voinței sale ci formarea la acesta a unor deprinderi minime astfel încât pe viitor să nu mai săvârșească infracțiuni.

d) Pedeapsa să nu ofenseze bunele moravuri. Potrivit acestei cerințe pedeapsa trebuie aplicată într-o formă cuviincioasă, să nu fie un prilej de batjocură pentru infractor. În alte vremuri, se foloseau forme variate de pedepse care umileau până în adâncul sufletului pe cel condamnat, excitând și dând curs liber sentimentelor josnice ale mulțimii. Adeseori cei condamnați erau expuși în piața publică în ținută batjocoritoare, erau lăsați pradă publicului de rând care îi scuipau, loveau cu pietre etc.; alteori, erau purtați pe străzi în poziții de batjocură, fără a mai vorbi de chinurile de tot felul care însoțeau executarea în văzul și delectarea mulțimii.

Dreptul penal modern a îndepărtat treptat aceste trăsături ale pedepsei promovând principiul după care pedepsele trebuie să corespundă bunelor moravuri.

Respectarea demnității umane devine una din pârghiile intervenției penale; pedeapsa, pentru a-și atinge scopul, nu trebuie să ducă la pierderea onoarei, dimpotrivă, ea trebuie să contribui la recâștigarea ei, astfel încât demnitatea să-și poată lua locul în interiorul conștiinței.

Infractorul este privat de libertate și nu de demnitate. Ocrotirea demnității umane constituie un imperativ ce vizează ansamblul procesului penal sau penitenciar; aceasta nu înseamnă că din respect pentru demnitatea umană infractorii nu ar mai trebui pedepsiți, ci obligă la încadrarea în norme și a structuri care să asigure acest deziderat major, cu perspectiva ca demnitatea să capete un loc de frunte chiar în propria lor conștiință.

e) Pedeapsa să fie egală pentru toți. Această cerință dă expresie principiului egalității înaintea legii; altfel spus, aceeași infracțiune trebuie pedepsită între aceleași limite de pedeapsă, fără nici o deosebire de persoane.

Principiul egalității pedepselor nu exclude, ca legea penală să prevadă un mod diferit de sancționare pentru persoanele care au avut o anumită calitate (funcționar public, militar etc.) la data comiterii faptei sau dacă infractorul este minor.

De asemenea, respectarea acestui principiu nu exclude, ca în raport de sensibilitatea fiecărui condamnat pedeapsa să aibă efecte inegale.

Oricât de desăvârșite ar fi criteriile de proporționare și de adecvare a pedepsei, ele nu vor putea egaliza suferința celor condamnați, fiindcă fiecare individ va suporta în mod diferit pedeapsa, nici suferința celor care în mod indirect resimt efectele pedepsei (familia celui condamnat), nici satisfacția celor vătămați prin fapta comisă, nici ecoul pedepsei în opinia publică și nici rezultatul final al pedepsei.

f) Pedeapsa să fie remisibilă și reparabilă. Actul de justiție, ca orice act uman, nu este infailibil și nu rareori un complex de coincidențe poate provoca o condamnare nedreaptă; de aceea, este necesar ca societatea să aibă la îndemână mijlocul de a repara răul suferit de un nevinovat.

Incontestabil, o condamnare nedreaptă este un rău imens, dar răul este încă și mai mare când greșeala, fiind recunoscută, societatea nu are posibilitatea de a o repara. Prin urmare legiuitorul trebuie întotdeauna să se gândească la eventualitatea unei atare greșeli și să aleagă numai acele pedepse care pot fi înlăturate și reparate în caz de eroare; altfel spus, în situația în care s-ar constata ca cel condamnat a fost victima unei erori judiciare (a fost pedepsit fără a fi vinovat), pedeapsa să poată fi înlăturată (remisă), iar răul pe care l-a suferit condamnatul să poată fi reparat. A repara o eroare judiciară nu înseamnă a face numai să înceteze efectele condamnării, ci și a anihila cât mai mult posibil tot răul cauzat celui ce a fost pe nedrept condamnat.

Pentru ca pedepsele să poată fi reparabile, ele trebuie, prin natura lor, să fie revocabile și remisibile, adică să poată fi înlăturate atunci când executarea lor nu a început sau să se poată opri această executare dacă a fost începută. Pedeapsa nu va fi nici revocabilă, nici remisibilă, atunci când efectele sale sunt definitive și imposibil de reparat. Sub acest aspect, pedeapsa cu moartea și pedepsele care se execută asupra corpului uman sunt eminamente ireparabile și iremisibile.

Dacă pedeapsa cu moartea persistă încă în multe țări, în schimb celelalte pedepse au fost înlăturate la începutul epocii moderne.

Aceasta nu înseamnă că orice pedeapsă nedreaptă este complet reparabilă. Astfel, în ce privește pedeapsa închisorii odată suferită, privarea de libertate, suferința îndurată pe un anumit timp nu mai poate fi reparată.

2.4 Clasificarea pedepselor penale

Diversitatea faptelor și a infractorilor (sub aspectul modului de gândire, a caracterului și comportamentului) presupune măsuri de constrângere penală variate sub aspectul felului, duratei și cuantumului lor.

De-a lungul timpului, dreptul penal s-a folosit de un număr mai mare sau mai mic de pedepse, după cum cereau interesele societății. Aceste pedepse sunt susceptibile de diferențieri, pe baza unor variate elemente de referință. Dat fiind numărul și varietatea pedepselor cunoscute în diferite sisteme de drept penal, în știința dreptului penal au fost propuse diferite clasificări care servesc în genere la o mai bună cunoaștere a pedepselor, a calităților acestora.

În această ordine de idei menționăm că legislația penală în vigoare a Republicii Moldova la fel ca și doctrina penală cunoaște mai multe criterii de clasificare a pedepselor.

În funcție de diferite criterii, cum ar fi natura, destinația și caracteristicile pedepselor, acestea sunt pasibile de diverse clasificări.

În raport cu gradul de determinare a limitelor pedepsei acestea se împart în:

a) Pedepsele nedeterminate. Într-o primă fază a sistemului sancționator pedepsele erau nedeterminate atât prin natură, prin durată, cât și prin cuantum (pedepse arbitrare).

Sistemul pedepselor nedeterminate mai este denumit și „sistemul sentințelor nedeterminate” și a fost îmbrățișat îndeosebi de reprezentanții școlii pozitiviste care nu atribuiau pedepsei decât o funcție exclusiv preventivă.

Pedepsele nedeterminate erau prevăzute de lege numai după natura sau felul lor, urmând ca durata ori cuantumul acestora să fie stabilit de instanța de judecată ori de către organele de executare. Instanța de judecată pronunța fie numai condamnarea la o anumită pedeapsă, fără a-i determina durata (nedeterminare absolută) – aceasta urma să fie stabilită de organele de executare a pedepsei în funcție de necesitatea reeducării condamnatului – fie stabilea o limită maximă peste care detenția nu putea fi prelungită, sau o limită minimă, înainte de a cărei executare cel condamnat nu putea fi pus în libertate (nedeterminare relativă); timpul efectiv al deținerii se stabilea de organele de executare. Într-o altă variantă a aceluiași sistem, s-a propus ca judecătorul să stabilească o limită minimă și una maximă între care administrația penitenciarului să aibă libertatea de a dispune punerea în libertate, în funcție de evoluția deținutului.

După părerea noastră, așa cum infractorul nu poate fi asemănat cu un bolnav, tot astfel pedeapsa nu poate fi egalată cu un tratament curativ; și, așa cum este dificil să se precizeze durata detenției necesare în momentul judecății, tot atât de greu este ca ea să fie stabilită pe parcursul executării, deoarece personalul penitenciarului, oricât de specializat ar fi, va putea deseori să se înșele, fie luând supunerea prefăcută a unui infractor pervers și ipocrit drept corijare, fie atribuind gesturile justificate de revoltă ale unui condamnat reeducat perversității caracterului acestuia. În plus, o pedeapsă nedeterminată ar înceta să mai fie justă, retributivă, atâta timp cat un infractor ar continua să rămână în detenție, deși grupul social ar considera că liberarea s-ar fi impus cu prisosință.

b) Pedepsele determinate. Sistemul pedepselor determinate a apărut în legiuirile penale abia în secolul al XVIII-lea și a fost generalizat în secolul al XIX-lea, ca urmare a principiilor consacrate prin Declarația Drepturilor Omului de la 1789 care proclama, printre altele, principiul legalității pedepselor. O pedeapsă este legală cu adevărat când natura, durata și cuantumul ei sunt prevăzute de lege anterior săvârșirii infracțiunii.

Determinarea poate fi absolută atunci când legea stabilește nu numai natura ori felul pedepsei, dar și durata, precum și cuantumul ei.

Însă, determinarea pedepsei poate fi și relativă, în sensul că legea stabilește numai natura pedepsei, iar în ceea ce privește durata sau cuantumul, acestea sunt numai relativ determinate, prin prevederea limitelor maxime și minime sau numai a uneia dintre limitele speciale, astfel încât cealaltă limită este echivalentă cu limita generală.

Limitele speciale ale pedepsei nu pot fi depășite decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege și întotdeauna circumscrise limitelor generale.

Determinarea concretă a pedepsei se face de către judecător pe baza criteriilor generale de individualizare pe care legea penală i le pune la dispoziție. Totodată, limitele generale de pedeapsă nu pot fi depășite în nici o situație, chiar dacă în raport cu datele concrete ale speței există mai multe cauze legale de agravare sau de atenuare a pedepsei.

Sistemul pedepselor relativ determinate prezintă neajunsul că, durata detenției fiind stabilită cu anticipație de către instanța de judecată, iar condamnatul știind că nici nu va putea fi deținut mai mult, nici liberat mai devreme, oricare i-ar fi conduita, este lipsit de elementul stimulator, de natură să grăbească și să desăvârșească procesul de reeducare. Tocmai de aceea, pentru a atenua rigiditatea sistemului și a înlătura acest neajuns, legea noastră penală reglementează anumite modalități de individualizare administrativă, care, în esență, constau în posibilitatea ca, la propunerea organului de executare, durata efectivă a detenției, astfel cum a fost stabilită prin hotărârea de condamnare, să fie practic scurtată, de pildă, ca efect al liberării condiționate sau a grațierii.

În funcție de subiectul infracțiunii, pedepsele se împart în: a) cele care sunt aplicate persoanelor fizice; b) cele aplicabile persoanelor juridice.

Pedepsele aplicabile persoanelor fizice:

Pedepse principale:

a) Munca neremunerată în folosul comunității, este o pedeapsă aplicabilă doar în calitate de pedeapsă principală, reprezentând una dintre pedepsele de bază alternative celor privative de libertate, care au completat sistemul de pedepse din Codul penal din 2002.

Conform alin. (1) art. 67 C.pen. RM, munca neremunerată în folosul comunității constă în folosirea condamnatului, în afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă, determinată de autoritățile administrației publice locale. Aceasta este o pedeapsă care restrânge dreptul la muncă al condamnatului, fiind totodată și una restrictivă de libertate, deoarece executarea sa are loc în anumite condiții coercitive. Alin. (2) și (5) art. 67 C.pen. RM stabilesc anumite condiții și limite temporale de executare a pedepsei date: aceasta se stabilește pe un termen de la 60 la 240 de ore și este executată de la 2 la 4 ore pe zi; în plus, ea poate fi prestată cel mult 18 luni, timp care se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. Alin. (4) art. 67 C.pen. RM exclude din cercul persoanelor cărora le poate fi stabilită ca pedeapsă munca neremunerată în folosul comunității invalizii de gradele I și II, militarii, femeile gravide, femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani, persoanele care nu au atins vârsta de 16 ani, precum și persoanele care au atins vârsta de pensionare.

Cu toate că prestarea muncii date constituie o pedeapsă, prescripțiile legislației muncii privind disciplina de muncă, securitatea și protecția muncii, igiena muncii etc., cu unele excepții (munca nu este remunerată și nici benevolă), trebuie să fie respectate. Condamnatul poate fi atras la lucrări ce necesită calificare specială doar în cazul în care dispune de o atare calificare. Se interzice executarea muncii neremunerate în folosul comunității în timp de noapte, fără acordul condamnatului.

Munca neremunerată în folosul comunității consacră concepții noi și progresiste în materie represivă bazate pe ideile reparării prejudiciului cauzat, concilierii dintre infractor și victimă, integrării condamnatului în viața societății.

b) Trimiterea într-o unitate militară – acest tip de pedeapsă a fost cunoscut și de Codul penal din 1961, însă cu utilizarea altor termeni – batalion disciplinar. Conform art. 69 C.pen. RM, „militarilor care, în timpul îndeplinirii serviciului militar în termen, au săvârșit infracțiuni li se poate aplica trimiterea într-o unitate militară disciplinară, în cazurile prevăzute de lege, pe un termen de până la 2 ani, precum și în cazurile în care instanța de judecată, ținând cont de circumstanțele cauzei și de persoana condamnatului, găsește de cuviință să aplice, în locul pedepsei cu închisoare pe un termen de pană la 2 ani, trimiterea într-o unitate militară disciplinară pe același termen”.

În esență, aceasta este o modalitate a pedepsei închisorii, căreia îi este specific un regim de executare particular. Regimul de activitate al unității disciplinare, modul și condițiile de ispășire a pedepsei respective sunt reglementate de Regulamentul unității disciplinare a Forțelor Armate. Pentru această pedeapsă este specific faptul că ea se aplică doar militarilor în termen și se execută în locuri speciale – unități militare speciale, organizate în cadrul armatei, care au un regim propriu special.

Pedeapsa dată poate fi aplicată cu respectarea următoarelor condiții:

Condamnatul să fie militar în termen. Celor care satisfac serviciul militar pe bază de contract nu le poate fi aplicată pedeapsa dată;

Termenul pedepsei să nu depășească 2 ani. Codul penal prevede posibilitatea aplicării pedepsei date pentru săvârșirea de infracțiuni, de unde rezultă că acest termen de 2 ani poate însemna și o pedeapsă finală pentru săvârșirea câtorva infracțiuni. De asemenea, legea nu se referă la anumite infracțiuni, militarul putând fi condamnat atât pentru infracțiuni militare, cat și de altă natură;

Pentru stabilirea pedepsei date, aceasta trebuie să fie (1) prevăzută de lege (se are în vedere că pedeapsa dată să fie indicată expres în sancțiunea articolului respectiv din Partea Specială, ceea ce are loc în cazul majorității infracțiunilor militare) sau (2) să fie aplicată de către instanța de judecată la individualizarea pedepsei. În acest ultim caz, instanța de judecată o poate totuși aplica la discreția sa unui militar în termen, chiar dacă trimiterea într-o unitate militară disciplinară nu este indicată în calitate de pedeapsă în sancțiunea articolului, însă particularitățile circumstanțelor cauzei și persoana infractorului permit acest lucru. Această opțiune este posibilă doar dacă trimiterea într-o unitate militară disciplinară se aplică în locul pedepsei cu închisoarea pe un termen de până la 2 ani, calculul fiind o zi de închisoare pentru o zi de trimitere într-o unitate militară disciplinară.

La toate cele menționate anterior, Codul penal stabilește restricții cu privire la înlocuirea acestor pedepse: trimiterea într-o unitate militară disciplinară în locul închisorii nu poate fi aplicată față de persoanele care au executat anterior o pedeapsă privativă de libertate. Când trimiterea la unitatea disciplinară nu este prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, pentru a dispune executarea pedepsei într-o astfel de unitate, instanța judecătorească va trebui să țină seama de fapta comisă, de toate împrejurările cauzei și de persoana infractorului și, în special, să aprecieze dacă reeducarea infractorului se poate face în condiții mai potrivite în unitatea militară disciplinară decât în locurile de deținere obișnuite. Unitatea disciplinară este dislocată separat de alte unități militare ale garnizoanei. Perioada în care militarul a ispășit pedeapsa într-o unitate militară disciplinară nu se include, de regulă, în termenul general al serviciului militar. Condamnații care execută această pedeapsă își păstrează statutul de militari.

Principalele mijloace de corijare și reeducare a condamnaților sunt: modul și regimul de ispășire a pedepsei, stabilite în unitatea disciplinară, munca în folosul comunității, acțiunile educative și pregătirea de luptă și militară. Militarii condamnați la această pedeapsă sunt antrenați obligatoriu la muncă.

Condamnații recunoscuți de către comisia medico-militară inapți pentru îndeplinirea serviciului militar pe motive de boală sunt propuși de către comandantul unității instanței de judecată pentru a fi eliberați de ispășirea pedepsei sau eliberați din unitatea disciplinară, cu înlocuirea părții neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă. În cazul adoptării uneia dintre aceste decizii, persoanele vizate sunt demobilizate din serviciul militar înainte de termen.

Antecedentele penale ale militarilor condamnați la deținerea în unitatea disciplinară se sting după executarea integrală a pedepsei sau eliberarea condiționată înainte de termen.

c) Închisoarea, constă în privarea de libertate a persoanei vinovate de săvârșirea unei infracțiuni prin izolarea impusă acesteia de mediul normal de viață și plasarea ei, pe baza hotărârii instanței de judecată, pe un anumit termen într-un penitenciar. Închisoarea este una dintre cele mai severe pedepse din categoria celor principale, care se caracterizează în mod esențial prin două trăsături – izolarea forțată de societate a condamnatului și instituirea unui regim bine reglementat de executare a acestei pedepse.

În general, această pedeapsă dură trebuie aplicată doar atunci când, ținându-se cont de gravitatea infracțiunii săvârșite și de personalitatea condamnatului, instanța de judecată va ajunge la concluzia că făptuitorul prezintă un pericol sporit pentru societate și doar prin izolarea lui se va putea asigura inviolabilitatea valorilor și intereselor protejate de legea penală. Prin această izolare societatea urmărește, în mod prioritar, atingerea scopului de incapacitate al pedepsei: plasarea condamnatului într-un penitenciar exclude în mare parte posibilitatea săvârșirii de către el a unor noi infracțiuni.

În cazul închisorii, concomitent cu privarea condamnatului de libertate, are loc și limitarea substanțială a altor drepturi: dreptul la muncă în totalitatea aspectelor sale (libera alegere a genului de activitate, timpul de muncă etc.), dreptul de a alege și de a fi ales etc.

Conform alin. (2) art. 70 C.pen. RM, închisoarea se stabilește pe un termen de la 3 luni la 20 de ani. Acest termen maxim al închisorii se reduce pană la 12 ani atunci când infracțiunea a fost comisă de către un minor în vârstă de pană la 18 ani la momentul săvârșirii ei.

Totodată, în cazul stabilirii unei pedepse definitive în cazul unui concurs de infracțiuni limita maximă a pedepsei cu închisoarea se ridică la 30 de ani, iar în cazul unui cumul de sentințe limita maximă nu poate depăși termenul de 30 de ani. Potrivit alin. (5) al art. 70 din CP al RM, în cazul înlocuirii pedepsei detențiunii pe viață cu o pedeapsă mai blândă, cu titlu de grațiere, se aplică închisoarea pe un termen de 30 de ani.

La aplicarea pedepsei închisorii, instanța de judecată indică în sentința de condamnare tipul penitenciarului în care condamnatul își va ispăși pedeapsa. Conform cu art. 72 din CP al RM, acestea sunt: de tip deschis; de tip semi-închis; de tip închis.

În penitenciare de tip deschis își execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru infracțiuni săvârșite din imprudență, iar în penitenciarele de tip semi-închis își execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru infracțiuni ușoare, mai puțin grave și grave, săvârșite cu intenție.

În penitenciare de tip închis își execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru infracțiuni grave și excepțional de grave, precum și persoanele care au săvârșit infracțiuni ce constituie recidivă.

Potrivit alin. (5) art. 72 C.pen. RM, persoanele care nu au atins vârsta de 18 ani își execută pedeapsa cu închisoarea în penitenciare pentru minori, ținându-se cont de personalitatea condamnatului, de antecedentele sale penale și de gradul prejudiciabil al infracțiunii săvârșite.

După cum vedem, legiuitorul stabilește o dependență între situația minorului și posibilitatea ca acesta să execute pedeapsa într-un penitenciar pentru minori. Altfel spus, dacă acesta are antecedente penale, predispoziții pentru comportări antisociale sau dacă, de exemplu, a comis o infracțiune deosebit de gravă sau excepțional de gravă, atunci instanța de judecată poate să-i stabilească și executarea pedepsei într-un penitenciar pentru adulți. Acest lucru nu ni se pare potrivit, deoarece minorii, în special în cazul executării pedepsei privative de libertate, trebuie să fie izolați de adulți. În sprijinul acestei idei vine și dispoziția de la lit. c) art. 37 din Convenția cu privire la drepturile copilului, conform căruia „…orice copil privat de libertate va fi separat de adulți – în afară de cazul când se consideră în interesul superior al copilului să nu se procedeze astfel…” Experiența criminală a celor maturi influențează negativ personalitatea minorului, aflată în proces de formare.

Femeile condamnate execută pedeapsa închisorii în penitenciare pentru femei.

Stabilirea și schimbarea tipului de penitenciar este o competență exclusivă a instanței de judecată. Astfel, dacă prin comportamentul său condamnatul dă dovadă de corijare, de reducere a pericolului pe care îl prezintă pentru societate, sau, dimpotrivă – sporește pericolul, atunci, la inițiativa administrației instituției penitenciare, instanța de judecată poate schimba tipul penitenciarului în sensul sporirii sau atenuării regimului acestuia.

d) Detențiunea pe viață, este conform Codului penal al Republicii Moldova, cea mai severă pedeapsă din întregul sistem de pedepse aplicabile persoanelor fizice. În 1995 ea a fost introdusă în sistemul pedepselor din Codul penal al Republicii Moldova din 1961 odată cu abolirea pedepsei cu moartea, luându-i locul și devenind cea mai aspră pedeapsă, astfel fiind păstrată și în Codul din 2002. Această pedeapsă constă în privarea de libertate a condamnatului pentru tot restul vieții. Detențiunea pe viață poate fi stabilită numai pentru comiterea unei infracțiuni excepțional de grave.

Conducându-se de principiul umanismului și în scopul respectării convențiilor internaționale, legea penală exclude femeile și minorii din categoria de persoane cărora le poate fi stabilită această pedeapsă severă. Din aceleași considerente, persoana condamnată la detențiune pe viață poate fi liberată în anumite condiții înainte de termen dacă a executat efectiv cel puțin 30 de ani de închisoare.

pedepse complementare:

a) Retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare și a distincțiilor de stat, este o pedeapsă care poate fi aplicată numai în calitate de pedeapsă complementară. În conformitate cu art. 66 din CP al RM, „în caz de condamnare pentru o infracțiune gravă, deosebit de gravă sau excepțional de gravă, instanța de judecată, ținând cont de circumstanțele săvârșirii infracțiunii, poate retrage condamnatului gradul militar, titlul special, gradul de calificare (clasificare) și distincțiile de stat”. Această pedeapsă complementară nu este indicată în cuprinsul articolului din Partea Specială a Codului penal și instanța o aplică atunci când o consideră necesar, ținând cont de toate circumstanțele cauzei, în special de personalitatea condamnatului. Aceasta este o pedeapsă cu trăsături și amprente profund morale și se manifestă în pierderea anumitor drepturi, înlesniri, avantaje de care se bucură persoanele care au grade militare, titluri speciale, distincții de stat etc.

Gradul militar este o mențiune de stat care i se acordă persoanei pentru anumite merite în rândurile Forțelor Armate, organelor securității statului. Tipurile de grade militare (locotenent, căpitan, colonel etc.) și ordinea de conferire a acestora sunt reglementate de legislație.

Titlul special este o mențiune de stat care se atribuie pentru serviciul în diferite organe: serviciul diplomatic, controlul vamal (plutonier al serviciului vamal, locotenent al serviciului vamal etc.), organele fiscale etc.

Gradul de calificare (clasificare) este o mențiune specială de stat care se acordă funcționarilor publici, adică persoanelor care satisfac serviciul public în diverse organe: aparatul Parlamentului și Președintelui Republicii Moldova, aparatul Cancelariei de Stat, Curtea de Conturi etc. Sunt stabilite trei ranguri cărora le corespund cate trei grade de calificare ale funcționarilor publici: consilier de clasa I, de clasa a II-a, de clasa a III-a, consilier de stat de clasele I, a II-a, a III-a și consilier de stat al Republicii Moldova, care poate fi de trei clase.

Distincțiile de stat sunt ordinele (Ordinul Republicii, Ordinul „Ștefan cel Mare”, Ordinul de Onoare etc.) și medaliile (Meritul Civic, Meritul Militar, „Mihai Eminescu” etc.), inclusiv jubiliare și titlurile onorifice (Meșter-Faur, Om Emerit etc.), care se conferă în semn de recunoștință și apreciere a meritelor persoanelor fizice și juridice (Ordinul Meritul Civic etc.).

Retragerea distincțiilor de stat se efectuează numai de către Președintele Republicii Moldova, căruia instanța de judecată ii propune acest lucru în cazul în care persoana a fost condamnată pentru o infracțiune gravă. Distincțiile de stat retrase sunt restituite organului care se ocupă cu problemele conferirii distincțiilor de stat.

Instanța de judecată care a adoptat sentința de retragere a gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) și a distincțiilor de stat remite o copie a sentinței de condamnare organului care a conferit persoanei condamnate gradul sau distincția respectivă, care, la rândul său, operează modificările respective, adică exclude condamnatul din actele care atestă conferirea acestor grade sau distincții.

Pedepse care pot fi aplicate atât ca pedepse principale cât și ca pedepse complementare:

a) Amenda, în conformitate cu alin. (1) art. 64 C.pen. RM, este o sancțiune pecuniară ce se aplică de către instanța de judecată în cazurile și în limitele prevăzute de Codul penal. Deci, amenda este o restrângere a drepturilor patrimoniale ale condamnatului, care se manifestă în reducerea patrimoniului său. In prezent, amenda este una dintre cele mai răspândite tipuri de pedepse, atât în legile penale, cat și in practica judecătorească, in majoritatea jurisdicțiilor lumii.

Amenda poate fi aplicată atât ca pedeapsă principală, cât și ca una complementară. Ea se stabilește în unități convenționale, actualmente fiind egală cu 20 de lei. În caz de modificare a cuantumului unității convenționale, ca bază se ia mărimea acesteia la momentul săvârșirii infracțiunii.

Mărimea amenzii pentru persoanele fizice se stabilește în limitele de la 150 la 1000 de unități convenționale, în funcție de caracterul și de gravitatea infracțiunii săvârșite, ținându-se cont de situația materială a celui vinovat. Pentru infracțiunile săvârșite din interes material (furt, jaf, tâlhărie etc.), prin care infractorul a urmărit scopul să se îmbogățească în acest mod ilicit, limita maximă a amenzii este de 5000 de unități convenționale. În acest caz, la aplicarea amenzii legiuitorul a prevăzut două criterii de bază care trebuie luate în considerație la individualizarea pedepsei – caracterul și gravitatea infracțiunii săvârșite și situația materială a vinovatului. Caracterul și gravitatea infracțiunii săvârșite depind de categoria în care este încadrată infracțiunea de către legiuitor, de forma intenționată sau imprudentă a vinovăției, de consecințele cauzate prin săvârșirea infracțiunii. La aprecierea situației materiale a vinovatului trebuie să se țină cont de mărimea veniturilor condamnatului, de numărul persoanelor aflate în întreținere, de alți factori care determină situația sa materială.

În caz de eschivare cu rea-voință a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite ca pedeapsă principală sau complementară, instanța de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu închisoare în limitele termenelor prevăzute la art. 68 sau 70 C.pen. RM. În astfel de cazuri de înlocuire a pedepselor, o lună de închisoare se calculează pentru 50 de unități convenționale. Condamnatul se eschivează cu rea-voință atunci cînd își schimbă locul de trai și nu anunță organele care supraveghează executarea pedepsei, cînd ascunde sau nu declară veniturile din care poate fi percepută amenda.

Cazurile de eschivare cu rea-voință trebuie deosebite de cele în care condamnatul nu este în stare să plătească amenda stabilită din motive obiective (lipsa salariului sau a altor venituri, starea materială grea condiționată de numărul mare de persoane aflate în întreținere sau care sunt bolnave etc.). Potrivit prevederilor Codului penal, în situația dată, instanța de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu munca neremunerată în folosul comunității, calculându-se 60 de ore de muncă neremunerată în folosul comunității pentru 50 de unități convenționale de amendă.

În calitate de pedeapsă complementară, amenda poate fi aplicată numai în cazurile în care ea este prevăzută ca atare pentru infracțiunea corespunzătoare (alin. (2), (3), (4) art. 189; alin. (3) art. 190 C.pen. RM).

b) Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate, constă în interzicerea de a ocupa o funcție sau de a exercita o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul la săvârșirea infracțiunii (2, art.65, alin. 1). Legea nu prevede, după exemplul altor legislații (art. 47 C.pen. al Federației Ruse prevede că privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate constă în interzicerea de a ocupa funcții în organele de stat, în organele autoadministrații publice locale sau de a practica o anumită activitate profesională sau de altă natură), tipul funcției sau natura, genul de activitate care cad sub interdicție. Acestea pot fi diverse: fie o funcție în organele de stat sau obștești, fie activități profesionale, de întreprinzător sau de altă natură. Singurul criteriu stipulat de lege de identificare a funcției sau a activității asupra cărora pot fi impuse restricții din partea instanței de judecată este utilizarea funcției sau activității la săvârșirea infracțiunii. Se are în vedere că infractorul utilizează statutul funcției, drepturile și avantajele pe care le acordă aceasta în facilitarea comiterii infracțiunii (fiind lucrător vamal, el a facilitat comiterea unei contrabande), sau că pe parcursul activității sale este comisă infracțiunea imputată (în cursul activității de întreprinzător a fost comisă o evaziune fiscală).

Aplicarea acestui tip de pedeapsă este determinată în mod principal de necesitatea prevenirii recidivei din partea persoanelor care au comis infracțiuni în legătură cu funcția ocupată de ele sau cu activitatea profesională. Această pedeapsă poate fi extrem de efectivă, de exemplu, dacă este aplicată persoanelor condamnate pentru înșelarea clienților, luarea de mită sau pentru infracțiuni de corupție, infracțiuni contra siguranței transporturilor.

Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate poate fi stabilită de instanța de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani.

Legea prevede că această pedeapsă poate fi aplicată atît ca principală, cît și ca complementară. În ultimul caz Codul penal instituie unele condiții în ceea ce privește aplicarea ei. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate poate fi aplicată ca pedeapsă complementară și în cazurile cînd nu este prevăzută în calitate de pedeapsă pentru infracțiunile din Partea Specială a Codului penal, dacă, ținînd cont de caracterul infracțiunii săvîrșite de cel vinovat în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în timpul exercitării unei anumite activități, instanța de judecată va considera imposibilă păstrarea de către acesta a dreptului de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate. În consecință, dacă această pedeapsă nu este indicată în sancțiunea articolului respectiv în calitate de pedeapsă complementară, instanța de judecată totuși o poate aplica, însă cu condiția că a ajuns la concluzia (ținând cont de infracțiunea săvârșită, de personalitatea condamnatului, de rolul funcției sau al activității în facilitarea săvârșirii infracțiunii) privind imposibilitatea păstrării dreptului de a ocupa funcția sau de a desfășura activitatea in cauză.

În funcție de tipul pedepsei principale pe care o însoțește cînd ea este aplicată în calitate de pedeapsă complementară, legea stabilește momentul de la care trebuie să înceapă calcularea acesteia. La aplicarea pedepsei privative de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate în calitate de pedeapsă complementară la amendă sau la munca neremunerată în folosul comunității, termenul ei se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar la aplicarea ei în calitate de pedeapsă complementară la trimiterea într-o unitate militară disciplinară sau la închisoare, termenul ei se calculează din momentul executării pedepsei principale.

În cazul aplicării acestei pedepse instanța nu o poate dispune în general, ci trebuie să specifice expres funcția (tipul de funcție: funcție de conducere în organele de stat, administrator al bunurilor materiale, funcții educative etc.) care se interzice a fi ocupată sau genul de activitate care nu mai poate fi desfășurat.

Pedepsele aplicabile persoanelor juridice:

Pedepse principale:

a) Amenda. În conformitate cu alin. (4) art. 64 C.pen. RM, mărimea amenzii pentru persoanele juridice se stabilește în limitele de la 500 la 10000 de unități convenționale, în funcție de caracterul și de gravitatea infracțiunii săvîrșite, de mărimea daunei cauzate, luîndu-se în considerație situația economico-financiară a persoanei juridice. Amenda se aplică numai ca pedeapsă principală (2, art. 63, alin.2). Cu toate că cuantumul amenzii și metoda determinării lui pentru persoanele juridice diferă de cel aplicat persoanelor fizice, amenda nu este o pedeapsă specifică persoanelor juridice.

Amenda pare a fi pedeapsa principală căreia, în viziunea noastră, datorită simplității sale de a fi aplicată practic, autorii îi rezervă rolul de bază în sancționarea persoanelor juridice în scopul curmării delincvenței lor. Fiind o sancțiune pecuniară, amenda constituie o atentare directă la patrimoniul persoanei juridice condamnate. În urma aplicării acestei pedepse, persoana juridică devine debitor cu o sumă anumită de bani, care sărăcește patrimoniul său.

Totodată, aplicarea amenzii îi permite judecătorului să individualizeze pedeapsa, ținînd cont de „caracterul și gravitatea infracțiunii săvîrșite, de mărimea daunei cauzate, luîndu-se în considerație situația economico-financiară a persoanei juridice”. Deci, in multe cazuri, în funcție de situația economico-financiară a persoanei juridice, judecătorul va putea „manevra” cuantumul amenzii. Situația economico-financiară a persoanei juridice care influențează mărimea amenzii poate fi determinată în funcție de bilanțul societății (active și pasive), de numărul de tranzacții (cifra de afaceri), de rezultatele auditului contabil, precum și de alte reguli contabile. Numai practica va permite a cunoaște elementele ce vor fi luate în seamă la aprecierea situației economico-financiare care va influența mărimea amenzii.

Codul prevede, totodată, că în caz de sustragere cu rea-voință de la achitarea amenzii fixate persoanei juridice care desfășoară activitate de întreprinzător, instanța de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu urmărirea patrimoniului.

Este evident că amenda, ca pedeapsă, are multe merite penologice. Unul dintre ele este că ea nu necesită cheltuieli de administrare, spre deosebire de alte pedepse, cum ar fi lichidarea persoanei juridice. În context corporativ, amenda mai are un avantaj tradițional direct legat de natura întreprinderii. Conform teoriei prevenției, un infractor rațional calculează avantajele și dezavantajele conformării cu legea. Penalitățile ce urmează o condamnare trebuie să fie sufficient de mari pentru a convinge un eventual delincvent să nu pășească pe calea criminală.

Or, nivelul amenzii nu trebuie să fie exagerat, altfel, povara acesteia poate fi trecută pe umerii salariaților inocenți – sub formă de venituri reduse sau de prețuri majorate. Chiar și statul va fi in pierdere, prejudiciindu-i-se încasarea impozitelor.

Legea penală nu reglementează un lucru important, și anume: că datoria apărută în urma impunerii amenzii trebuie să constituie obiectul unei transmiteri universale în cadrul unei fuziuni sau separări a persoanei juridice: societatea absorbantă sau cele ce rezultă din separare nu sunt subiectul infracțiunii, însă eventual vor plăti amenda.

Pedepse care pot fi aplicate atît ca pedepse principale cît și ca pedepse complementare:

a) privarea unei persoane juridice care desfășoară activitate de întreprinzător de dreptul de a exercita o anumită activitate, este a doua pedeapsă prevăzută de Codul penal pentru persoanele juridice, care poate fi aplicată atît în calitate de pedeapsă principală, cît și complementară. Conform art. 73, această pedeapsă „constă în stabilirea interdicției de a încheia anumite tranzacții, de a emite acțiuni sau alte titluri de valoare, de a primi subvenții, înlesniri și alte avantaje de la stat sau de a exercita alte activități”.

În fine, avînd scopul de a limita capacitatea de acțiune a persoanelor juridice, acest tip de pedeapsă atentează, de asemenea, la patrimoniul persoanei juridice, deoarece aceasta numai în urma unei activități, adeseori ilegale, poate obține un venit substanțial. Codul penal nu stipulează genul de activitate ce poate fi pus sub interdicție, însă, în principiu, trebuie înțeleasă activitatea „în exercițiul sau cu ocazia căreia a fost comisă infracțiunea”.

Făcînd o analiză, observăm că sancțiunea dată conține, de fapt, două pedepse diferite. În realitate, primirea de subvenții, înlesniri și alte avantaje de la stat nu constituie o activitate a persoanei juridice.

Exercitarea unei activități este o inițiativă a persoanei juridice, un gen concret de activitate care poate fi prevăzut în actele de constituire a entității colective, pe cînd subvențiile și înlesnirile (de la plata impozitelor etc.) sunt niște acte ale statului, care pot însoți această activitate, pe baza anumitor acte normative. Activitatea persoanei juridice, care eventual poate fi interzisă, și subvențiile, înlesnirile sau avantajele acordate de stat constituie obiectul voinței diferitelor subiecte de drept, ce se află pe poziții opuse în relațiile juridice și, respectiv, sunt de natură diferită. Pe baza celor expuse, ar fi mai rezonabil să divizăm această pedeapsă în două pedepse aparte.

Un alt aspect ar fi: interdicția privește atît vechile activități, ce urmează a fi stopate, cît și cele noi, care nu mai pot fi întreprinse.

Alin. (2) al art. 73 din Codul penal prevede următoarele: „Privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate poate fi limitată la un anumit teritoriu sau la o anumită perioadă a anului și se stabilește pe un termen de pînă la 5 ani sau pe un termen nelimitat”.

Expresia „pe un termen de pînă la 5 ani sau pe un termen nelimitat” este echivalentă practic cu interzicerea cu titlu definitiv a activității în cauză. Dacă interzicerea temporară a unei activități afectează, în primul rînd, patrimoniul întreprinderii, atunci interzicerea exercitării directe sau indirecte a unei sau a mai multor activități cu titlu definitiv sau pentru o durată de cinci ani poate duce, deseori, la dizolvarea persoanei juridice.

În această perspectivă, la stabilirea termenului acestei pedepse instanța de judecată trebuie să pornească de la scopul urmărit prin aplicarea pedepsei date: eliminarea definitivă a persoanei juridice de pe segmentul respectiv de piață, înlăturarea temporară a acesteia etc.

Interdicția unei activități poate să se extindă asupra unui anumit teritoriu sau să prevadă o anumită perioadă a anului. În opinia noastră, acest gen de limitare corespunde mai curînd măsurilor de siguranță, care au drept scop înlăturarea unei stări de pericol și se orientează spre viitor, de aceea ar trebui trecută în această categorie de consecințe penale, susceptibilă de a fi aplicată persoanei juridice. Or, Codul penal nu specifică nici un fel de măsuri de siguranță aplicabile exclusiv persoanelor juridice.

b) lichidarea persoanei juridice care desfășoară activitate de întreprinzător, este cea de a treia și ultima pedeapsă prevăzută de Codul penal care poate fi aplicată persoanelor juridice. Conform alin. (1) art. 74 C.pen. RM, lichidarea persoanei juridice care desfășoară activitate de întreprinzător constă în dizolvarea acesteia, cu survenirea consecințelor prevăzute de legislația civilă. Ea poate fi aplicată atît în calitate de pedeapsă principală, cît și complementară.

Suntem de părere că sintagma „lichidarea persoanei juridice” ar trebui înlocuită cu alta – „dizolvarea persoanei juridice”, deoarece aceasta din urmă, conform Codului civil al Republicii Moldova, deschide procedura de lichidare, în cadrul căreia sunt satisfăcute cerințele patrimoniale ale creditorilor, se încasează amenzile, inclusiv cele impuse în calitate de pedeapsă penală, se împart între fondatori bunurile ce rămân. În urma încheierii procedurilor ce urmează dizolvarea, are loc lichidarea persoanei juridice, care se soldează cu radierea ei din registrul în care se înregistrează aceste subiecte de drept. Acestea ar trebui să fie „consecințele prevăzute de legislația civilă” despre care este vorba în art. 74 C.pen. RM, deoarece ar fi incorect și contrar înseși legislații civile a condamna persoana juridică direct la lichidare, fără să se țină cont de interesele salariaților, creditorilor și ale statului în luarea unei astfel de decizii.

Pedeapsa în cauză este un echivalent al „pedepsei capitale” și reprezintă sancțiunea cea mai gravă, motiv din care această pedeapsă capitală a persoanelor juridice ar trebui să fie aplicată în cazuri excepționale. Iată de ce considerăm că regula stabilită la alin. (2) al art. 74 din Cod, conform căreia „lichidarea persoanei juridice se stabilește în cazul în care instanța de judecată constată că gravitatea infracțiunii săvîrșite face imposibilă păstrarea unei atare persoane juridice, și prelungirea activității ei”, este prea liberală și necesită a fi restrînsă.

În raport cu numărul sancțiunilor aplicate, se disting:

a) Pedepse unice. Dînd expresie principiului legalității pedepsei, legiuitorul, în chiar momentul adoptării legii, trebuie să stabilească atît cadrul general de pedepse, cît și pedeapsa pentru fiecare categorie de infracțiuni în parte, în concordanță cu pericolul social generic al infracțiunii și cu necesitatea generic evaluată a prevenirii săvârșirii infracțiunii respective.

Legislațiile penale moderne au renunțat la sistemul pedepselor unice, pe bună dreptate criticat de doctrină pentru motivul că nu asigură o individualizare corespunzătoare a pedepsei în funcție de pericolul social generic al infracțiunii săvârșite.

b) Pedepse plurale. În preocuparea de a asigura un cadru legal mai propice individualizării pedepsei, unele legiuiri au recurs la sistemul pedepselor plurale (alternative sau cumulative) pentru aceeași infracțiune, pedepse deopotrivă aplicabile,în funcție de gradul de pericol social concret al faptei și făptuitorului.

Legea penală a adoptat sistemul pedepselor plurale – alternative, astfel că mai mult de o treime din infracțiunile prevăzute în Codul penal sau în legile speciale sunt sancționate cu pedepse alternative; pedeapsa închisorii de maximum 2 ani este prevăzută alternativ cu pedeapsa amenzii, iar în aproape toate cazurile pedeapsa detențiunii pe viață este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii. În asemenea situație, instanța de judecată are posibilitatea să aleagă dintre cele 2 pedepse prevăzute pentru aceeași infracțiune pe cea care corespunde cel mai bine gradului de pericol social concret al faptei și periculozității făptuitorului, pe care apoi să o individualizeze in cadrul limitelor specifice fiecăreia.

Sistemul pedepselor plurale (alternative sau cumulative) a fost adoptat de majoritatea legiuirilor moderne, fiind susținut cu argumente puternice de doctrina penală modernă; între acestea, pedepsele cumulative (închisoarea și amenda) au cea mai mare frecvență. Asemenea soluții de reglementare au adoptat legislația penală franceză (art. 433-5 din codul penal); legislația penală germană (§ 36 și § 49 din Codul penal); legislația penală elvețiană (art. 25 și art. 37 din Codul penal); legislația penală bulgară (art. 47 alin. 1 din Codul penal); legislația penală a Federației Ruse (art. 30 din Codul penal) și altele.

În doctrină au fost și autori care au invocat imoralitatea pedepselor cumulative (închisoarea și amenda). S-a susținut că atîta vreme cît în unele legislații se consideră că pedepsele pecuniare nu pot îndeplini o funcție principală în represiune ele nu trebuie utilizate nici alternativ sau cumulativ, căci ar însemna că statul uzînd de al său „jus puniende” ar percepe amenzile nu în vederea represiunii, ci în vederea unei îmbogățiri nejustificate de interesele represiunii, ci numai ocazionate de acestea.

După părerea noastră, realizarea finalității și funcțiilor pedepsei justifica cu prisosință ca în cadrul măsurilor represive să figureze și pedepsele pecuniare, atît în mod principal, cît și alternativ ori cumulativ cu alte pedepse.

4. După obiectul asupra căruia poartă constrângerea, se cunosc următoarele categorii de pedepse principale: a) pedepse corporale; b) pedepse privative sau restrictive de libertate; c) pedepse pecuniare.

a) Pedepsele corporale. Pedepsele corporale (bătaia, mutilarea, sterilizarea, moartea etc.) au existat la toate popoarele, încă din antichitate; ele reprezentau reacția naturală a societății contra aceluia care tulbura ordinea sa.

Pedeapsa cu bătaia a existat atît în vechea legislație penală romană (În Moldova și în Muntenia, pedeapsa obișnuită era bătaia (bățul, frustra), iar cea mai grea era mutilarea și munca pe viață; pedeapsa cu moartea a fost lichidată de ultimii domni), cît și în unele coduri penale adoptate în secolul al XIX-lea. În afară de pedeapsa bătăii și de pedeapsa cu moartea (executată în diferite modalități) în practica legislativă se folosea și o a treia pedeapsă corporală: sterilizarea (împiedicarea de a procrea) infractorilor anormali.

Sterilizarea, ca măsură represivă, o întâlnim și în vechiul drept, fapt explicabil față de sălbăticia pedepselor care au ilustrat vechile legiuiri penale.

b) Pedepsele privative sau restrictive de libertate. Alături de viață și de integritatea fizică și psihică, libertatea constituie unul dintre bunurile cele mai de preț ale omului, recunoscut și proteguit de lege (art. 25 alin. 1 din Constituția Republicii Moldova, din 29 iulie 1994 prevede: „Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile”). Era firesc ca dreptul penal să folosească acest bun ca un obiectiv pentru realizarea reacțiunii penale, deoarece, așa cum s-a arătat, pedeapsa trebuie să reprezinte o suferință reală, iar pierderea libertății constituie, incontestabil, o suferință.

Pedepsele privative sau restrictive de libertate constau în privarea de libertate sau în îngrădirea libertății condamnatului în anumite condiții. Intră în această categorie în primul rînd pedeapsa închisorii întâlnită sub denumiri diferite în legislația statelor (recluziune în legislația penală italiană; recluziune și încarcerare în legislația penală franceză; întemnițare și muncă forțată în legislația penală belgiană etc.), deși conținutul și finalitatea acesteia sunt asemănătoare.

Datorită aptitudinilor lor funcționale, pedepsele privative de libertate ocupă locul principal în sistemul pedepselor în vigoare. Ele presupun privarea de libertate fizică, suprimarea acestei libertăți sub aspectul ei predominant, adică a posibilității de a mai avea liber contact cu ceilalți membri ai societății. Privarea de libertate se realizează, așadar, prin izolare, adică prin scoaterea condamnatului, pe durata prevăzută în hotărârea de condamnare, din mediul în care trăia, așezarea lui într-un alt mediu și supunerea lui unui regim de executare corespunzător acestei izolări, destinat să conducă la îndreptarea și reeducarea sa.

În categoria pedepselor restrictive de libertate cunoscute în diferite sisteme de drept penal mai intră, de pildă, interzicerea de a părăsi localitatea în anumite zile sau de a conduce autovehicule, deportarea etc.

c) Pedepsele pecuniare. Libertatea și patrimoniul constituie, în principal, obiectele cele mai frecvente asupra cărora se acționează prin intermediul pedepsei. Acolo unde nu este nevoie să se aducă o atingere libertății persoanei, patrimoniul constituie obiectul asupra căruia se îndreaptă represiunea penală. Aceasta deoarece patrimoniul are un rol important în viața individuală și colectivă, iar datorită atitudinii pe care omul a avut-o întotdeauna atunci când a fost vorba de atingeri aduse avutului său, era firesc ca legea penală să convertească în pedeapsă constrângerile de ordin patrimonial, apte de a reprezenta o reală suferință. Din categoria pedepselor pecuniare fac parte pedeapsa amenzii și pedeapsa confiscării averii.

5. În raport cu gravitatea infracțiunilor săvârșite și cu împărțirea acestora în crime, delicte și contravenții, sunt cunoscute: a) pedepse criminale pentru crime; b) pedepse corecționale pentru delicte; c) pedepse polițienești pentru contravenții.

Clasificarea tripartită a pedepselor este cunoscută diverselor sisteme de drept în special este specifică statelor europene, această clasificare a existat în legislația penală română, fiind abandonată, așa cum s-a arătat, încă din anul 1954, cînd prin Decretul nr. 184/1954 contravențiile au fost scoase din sfera ilicitului penal, iar după această dată sistemul bipartit al pedepselor (pedepse criminale și pedepse delictuale) a continuat pană la 1 ianuarie 1969, când a intrat în vigoare actualul Cod penal; acesta a adoptat un sistem simplu cu un număr relativ redus de pedepse principale (detențiunea pe viață – care a înlocuit pedeapsa cu moartea, închisoarea și amenda).

În legislația penală a Republicii Moldova, clasificarea dată nu a fost inclusă atît în Codul Penal al URSS din 1964 cît și la adoptarea noului Cod Penal actual.

6. În raport cu natura infracțiunii săvârșite pedepsele se împart în: a) pedepse de drept comun, destinate infracțiunilor obișnuite, ordinare (criminalitatea retrogradă); b) pedepse politice, aplicabile infracțiunilor politice (criminalitatea anterogradă).

Deosebirea dintre aceste categorii de pedepse nu este decît de denumire, fiindcă în realitate există numai regimuri diferite pentru aceleași pedepse. Ori de cîte ori într-o normă de incriminare vom identifica o sancțiune politică, infracțiunea respectivă decurge de plin drept (ope legis) din pedeapsa principală, fără a mai fi nevoie ca instanța de judecată să o pronunțe.

7. În funcție de gradul lor de autonomie și de particularitățile de aplicare în raport cu altele, pedepsele din Codul penal al Republicii Moldova se clasifică în: a) pedepse principale; b) pedepse complementare; c) pedepse mixte.

Pedepsele principale sunt aplicate în mod independent pentru săvârșirea unei infracțiuni, fără a fi adăugate la altele. La stabilirea pedepsei instanța de judecată poate aplica o singură pedeapsă principală dintre alternative indicate în articol sau fixa doar unica pedeapsă principală indicată în articol. Stabilirea unei pedepse principale care nu este indicată in articolul din Partea Specială poate avea loc doar în cazul aplicării unei pedepse mai blânde decît cea prevăzută de lege. Alin. (2) art. 62 C.pen. RM stabilește următoarele pedepse principale: munca neremunerată în folosul comunității, trimiterea într-o unitate militară disciplinară, închisoarea și detențiunea pe viață.

Pedepsele complementare se aplică doar în calitate de adaos la o pedeapsă principală, pe care o complementează în vederea unei individualizări maxime și pentru a atinge scopurile pedepsei. Pedeapsa complementară nu poate fi fixată de sine stătător, ea doar însoțește de fiecare dată o pedeapsă principală. În conformitate cu alin. (4) al art. 62 C.pen. RM, avem numai o singură pedeapsă de acest tip – retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) și a distincțiilor de stat.

Pedepsele mixte pot fi aplicate atît ca pedepse principale, cît și ca pedepse complementare. În conformitate cu alin.(3) art. 62 C.pen. RM, sunt pedepse mixte amenda și privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate.

Pedepsele principale sunt indicate de fiecare dată în sancțiunea articolului, pe cînd cele complementare – nu. În calitate de pedeapsă complementară, amenda poate fi aplicată doar în cazurile în care ea este prevăzută ca atare în sancțiunea articolului pentru infracțiunea corespunzătoare. Celelalte pedepse complementare (retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) și a distincțiilor de stat), precum și privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate atunci cînd aceasta este complementară – alin. (3) art. 65 C.pen. RM) se aplică la alegerea instanței de judecată, chiar dacă ele nu sunt indicate în articolul respectiv din Partea Specială.

8. În funcție de conținutul drepturilor și libertăților restrânse sau privative, pedepsele se împart în următoarele categorii:

Pedepse privative sau restrictive de libertate, care aduc atingere libertății persoanei – închisoarea, detențiunea pe viață, trimiterea într-o unitate militară disciplinară;

Pedepse pecuniare, care vizează nemijlocit patrimoniul condamnatului. Din această categorie face parte amenda;

Pedepse ce restrâng dreptul la muncă, care cuprind munca neremunerată în folosul comunității, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate, retragerea gradului militar. O trăsătură esențială a acestei categorii de pedepse constă în limitarea dreptului la muncă potrivit liberei alegeri a persoanei. Complexitatea acestor pedepse se manifestă în combinarea restricțiilor de ordin profesional cu cele de ordin material, care sunt legate în primul rînd de remunerarea muncii și de primirea ulterioară a pensiei.

9. În funcție de durata lor în timp sau de limitele temporale, pedepsele pot fi: a) pe un termen; b) fără termen.

Pedepsele cu termen – în cazul lor judecata stabilește termenul maxim sau minim al închisorii sau al arestului. In sancțiunile articolelor corespunzătoare el este stabilit prin normele "pînă la" sau "de la și pînă la" (fiind strict indicat termenul minim sau maxim).

Din categoria pedepselor pe termen fac parte majoritatea pedepselor (închisoarea, munca neremunerată în folosul comunității), deoarece pentru ele legea penală stabilește anumite limite in timp, perioada în care acestea se execută. Printre pedepsele fără termen putem menționa retragerea gradului militar, a uni titlu special, a gradului de calificare (clasificare) și a distincțiilor de stat, detențiunea pe viață, lichidarea persoanei juridice.

Pedepsele fără termen după caracterul lor nu pot prevedea un anumit termen de executare (amenda, retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) și a distincțiilor de stat).

Așadar, în viziunea noastră, se evidențiază următorul concept al pedepsei penale: este o negare și dezaprobare a samavolniciei individului, care se manifestă prin aplicarea în numele legii a măsurilor de constrângere a persoanelor vinovate de săvârșirea unei fapte interzise de legea penală și care are drept scop apărarea societății de atentate infracționale, prevenirea de noi infracțiuni, restabilirea ordinii de drept și a echității în societate.

Din cele relatate cu referire la subiectul dat, putem menționa că dreptul de a pedepsi a evoluat de la o societate la alta în funcție de evoluția vieții sociale. Prin urmare, caracterul pedepsei sau al dreptului de a pedepsi din fiecare epocă reflectă fizionomia epocii respective și, ca și criminalitatea, se află în dependență directă de structură socială, de particularitățile naționale și culturale ale ei.

Așa cum infractorul nu poate fi asemănat cu un bolnav, tot astfel pedeapsa nu poate fi egalată cu un tratament curativ; și, așa cum este dificil să se precizeze durata detenției necesare în momentul judecății, tot atît de greu este ca ea să fie stabilită pe parcursul executării, deoarece personalul penitenciarului, oricît de specializat ar fi, va putea deseori să se înșele, fie luînd supunerea prefăcută a unui infractor pervers și ipocrit drept corijare, fie atribuind gesturile justificate de revoltă ale unui condamnat reeducate perversității caracterului acestuia. În plus, o pedeapsă nedeterminată ar înceta să mai fie justă, retributivă, atîta timp cat un infractor ar continua să rămână în detenție, deși grupul social ar considera că liberarea s-ar fi impus cu prisosință.

Pedeapsa este o negare și o dezaprobare a samavolniciei individului, manifestându-se prin aplicarea în numele legii a măsurilor de constrângere a persoanelor vinovate de săvârșirea unei fapte interzise de legea penală și are drept scop apărarea societății de atentate infracționale, prevenirea de noi infracțiuni, restabilirea ordinii de drept și a echității in societate.

Pedeapsa capătă un rol tot mai însemnat dacă la elaborarea și aplicarea ei se sancționează în mod diferențiat, prevăzându-se limite minime și maxime proporționale cu pericolul social al infracțiunilor și dacă pedepsele concrete aplicate de instanțe reprezintă echivalentul real al gravității faptei săvârșite și al vinovăției făptuitorului.

Pedeapsa penală determină o schimbare în rău a situației celui condamnat (suprimarea vieții, a libertății, restrângerea drepturilor, a posibilităților financiare, alterarea imaginii personale și a bunului renume), consecințe care diferă în raport cu intensitatea, gravitatea faptei și pericolul făptuitorului.

Toate pedepsele sunt aflictive, adică generatoare de suferință, consecințe mai evidente în cazul pedepselor privative de libertate, fără să lipsească, însă, nici în cazul pedepselor pecuniare sau al pedepselor privative de drepturi, deoarece lipsirea forțată a celui condamnat de o parte din mijloacele patrimoniale ori de exercițiul unora din drepturile sale este, fără îndoială, de natură să-i producă o suferință.

Pedeapsa penală este definită ca o măsură de constrângere, aplicată din partea statului purtând un caracter privativ, restricțional, totodată corecțional și reeducativ, fiind consecința încălcării prohibițiunii prevăzute în norma incriminatoare, care cuprinde o apreciere negativă din partea societății a faptelor săvârșite de infractor. Este indiscutabil faptul că pedeapsa penală se aplică numai persoanelor vinovate de săvârșirea infracțiunii și generează o consecință juridică nefavorabilă pentru condamnat – antecedentele penale.

III. Scopurile pedepsei penale

Considerații generale cu privire la scopurile pedepsei penale

Problema scopurilor pedepsei a fost mereu una dintre cele mai discutate. Aplicarea unui sau altui tip de pedeapsă de către instanța de judecată trebuie să urmărească în mod necesar atingerea scopurilor fixate pentru această instituție de drept penal.

Pedeapsa este principalul mijloc de realizare a scopului legii penale, de aceea scopul pedepsei coincide cu scopul legii penale. Așadar, legea penală apără sistemul și relațiile sociale de faptele socialmente periculoase care subminează cele mai importante condiții de existență a societății. Pentru realizarea acestui obiectiv, legea penală determină care fapte prejudiciabile constituie infracțiuni și stabilește pedepsele ce urmează a fi aplicate persoanelor care le-au săvîrșit.

Doctrina penală occidentală evidențiază trei scopuri ale pedepsei: a) răzbunarea; b) intimidarea; c) corectarea.

Doctrina penală franceză consideră ca scopuri ale pedepsei: a) răsplata, b) intimidarea, d) preîntâmpinarea și e) corectarea, pe când juriștii din Marea Britanie evidențiază ca scop al pedepsei: a) elementul represiv, b) restabilirea echității sociale, c) intimidarea și d) apărarea societății de atentate criminale.

În concepția clasică penală, bazată pe ideea de retribuție, a răsplătirii răului cu rău (a unui rău irațional mergînd pană la desființarea celui vinovat, răul dînd expresia nemulțumirii, dezaprobării conduitei făptuitorului de către societate), pedeapsa nu putea avea alt scop decît răsplătirea răului prin suferință. Aceasta exprima înseși limitele sistemului retributiv; dacă pedeapsa nu avea în vedere decît răul produs prin infracțiune, reacția represivă era redusă la o simplă răzbunare juridicește disciplinată. Nu exista nici o preocupare de a influența comportarea viitoare a făptuitorului sau influențarea celor din jurul acestuia. Numai indirect și în afara preocupării legii penale se admitea că pedeapsa va servi, probabil, și colectivității din care cel pedepsit făcea parte.

În concepția pozitivistă scopul pedepsei era punerea la adăpost a societății contra unor noi atacuri din partea infractorului; ducînd pană la extrem această idee, pozitiviștii asemănau pedeapsa cu tratamentul curativ, adecvat fiecărei categorii de infractori, la care erau supuși bolnavii în spitale sau în alte locuri de tratament.

Pentru pozitiviști, sancțiunea penală, concepută atît ca pedeapsă, cît și ca măsură de siguranță, era menită să combată mai mult anomaliile organice, psihologice ori

disfuncționalitățile mediului social care l-au influențat pe infractor, determinându-l să comită fapte antisociale. Ceea ce era hotărâtor în aplicarea sancțiunilor era identificarea stării de pericol a făptuitorului, pentru a putea decide asupra măsurii de apărare socială celei mai corespunzătoare, care putea merge pană la eliminarea fizică a condamnatului ori la izolarea lui pe viață. Nu exista preocuparea de a analiza gravitatea faptei și a vinovăției făptuitorului, ci exclusiv starea de pericol a acestuia, fapta fiind considerată ca un simptom al stării de pericol. Rolul statului în această perioadă, era de a preîntâmpina impulsul criminal al făptuitorului prin pedeapsă; acțiunea culpabilă nu era baza, ci ocazia pedepsei.

În viziunea modernă pedeapsa nu poate avea un scop în sine, anume: de a răspunde la rău cu rău, deoarece ea nu apare dintr-o dorință abstractă de răzbunare ori de răsplătirea răului cu rău, ci dintr-o necesitate concretă de a împiedica repetarea faptelor antisociale și apărarea valorilor sociale fundamentale. Pedeapsa neavând alt fundament decît apărarea socială, finalitatea sau scopul acesteia este eminamente prevențiunea. Pedeapsa intervine pentru a apăra societatea prevenind ca infractorul să repete faptele sale, ca alți indivizi să-i urmeze exemplul și ca sentimentul de revoltă în conștiința membrilor societății să degenereze în consecințe funeste pînă la manifestări de anti justiție.

În special, legea penală a Republicii Moldova precizează că pedeapsa are drept scop restabilirea echității sociale, corectarea condamnatului, precum și prevenirea săvîrșirii de noi infracțiuni atît din partea condamnaților, cît și a altor persoane.

Astfel, legea penală pune accentul pe atingerea a patru scopuri în urma aplicării pedepsei față de condamnat: restabilirea echității sociale; corectarea condamnatului; prevenția specială sau prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni din partea condamnaților; prevenția generală sau prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni din partea altor persoane.

Însă cu toate acestea, dezbaterile pe marginea scopurilor pedepsei au fost și rămân actuale și astăzi. Cert este faptul că în diferite etape ale dezvoltării sale statul promovează prin politica sa penală atingerea unora dintre ele, celelalte avînd un rol complementar.

Restabilirea echității sociale, ca scop al pedepsei penale poate fi privit ca o variantă modernă a poziției retributiviste și poate fi realizată doar prin concilierea intereselor tuturor părților angajate în conflictul generat prin infracțiune – statul și societatea, infractorul și victima. Echitatea este o categorie etico-morală, și nu una juridică. De aceea, conținutul ei este unul variabil pe parcursul timpului, și poate să difere de la o societate la alta. Funcția de restabilire poate fi interpretată ca fiind înlăturarea sau compensarea răului generat prin infracțiune cu o pedeapsă corespunzătoare prejudiciului cauzat valorilor sociale, care să nu fie exagerat de blîndă sau de severă. Într-o primă accepțiune, restabilirea echității sociale ar însemna că pedeapsa trebuie să fie fixată în corespundere cu caracterul și cu gradul prejudiciabil al infracțiunii săvîrșite, cu circumstanțele în care a fost săvârșită, precum și cu personalitatea infractorului. Dintr-un alt aspect, faptul luării în considerație a intereselor celor care au suferit in urma infracțiunii este indispensabil pentru o adevărată echitate socială. Astfel, în acest context echitatea înseamnă respectarea balanței dintre interesele infractorului (stabilirea unei pedepse care să nu fie prea aspră), pe de o parte, și interesele sociale sau individuale care au fost prejudiciate, pe de altă parte (pedeapsa justă poate contribui la diminuarea suferinței morale suportate de victimă și societate, precum și compensa dauna materială cauzată). În această perspectivă, restabilirea echității sociale nu poate fi concepută fără a se ține cont de următoarele aspecte: stabilirea unei pedepse care să corespundă cu caracterul prejudiciabil al infracțiunii, cu circumstanțele atenuante și agravante, cu personalitatea infractorului; acoperirea prejudiciului cauzat prin infracțiune victimei sau societății; nesupunerea de două ori la pedeapsă penală pentru aceeași faptă; precum și neadmiterea cauzării de suferințe și înjosirea demnității condamnatului.

3.2. Corectarea și reeducarea ca scop al pedepsei

În viziunea doctrinelor ce pledează pentru reabilitarea condamnaților aceasta este un scop care justifică pedeapsa. În perioada sovietică, conținutul acestei finalități a pedepsei era umplut cu idei de transformare a condamnatului „dintr-un individualist egoist într-un om capabil să îmbine just interesele personale cu cele obștești”: educarea unei atitudini conștiincioase față de muncă și de proprietatea obștească, încadrarea activă a condamnatului în viața culturală, colectivă a societății. Or, aceste obiective pot impune reținerea infractorului și „reeducarea” lui pentru o perioadă nedeterminată – fapt care ar contraveni legalității pedepselor sau ar avea drept consecință o profundă alterare a personalității condamnatului, aducînd atingere demnității umane, ceea ce nu este o sarcină a Dreptului penal.

Actualmente, aceste idealuri s-au dovedit a fi practic irealizabile, fapt ce a dictat o regîndire a vectorului acestui scop, pentru a se încadra mai bine în realitățile vieții de astăzi, precum și în valorile umane nou-afirmate. Tot mai mulți autori cad de acord cu faptul că procesul de corectare a condamnatului trebuie să transforme personalitatea acestuia în vederea respectării legii, ca pe viitor el să nu mai săvârșească infracțiuni. Nerecidivarea lui pe viitor s-ar încadra perfect în sensul „corectării și reeducării” sale din punctul de vedere al Dreptului penal.

Prevenirea săvîrșirii de noi infracțiuni ca scop al pedepsei penale se realizează atît pentru cel căruia i se aplică o pedeapsă care este menită să asigure, prin funcțiile constrângerii și reeducării infractorului, așa-numita prevenție specială, cît și pentru ceilalți destinatari ai legii penale care, sub amenințarea cu pedeapsa privativă de libertate prevăzută în norma penală, își conformează conduita exigențelor acesteia, astfel fiind asigurată așa-numită prevenție generală.

În acest context Platon menționa: „Cel ce vrea să pedepsească in mod inteligent, nu pedepsește pentru fapta trecută – căci nu poate fi desființat un fapt împlinit – ci în vederea viitorului, în așa fel încît să nu reînceapă nici altul care i-ar vedea pedeapsa”.

Apărarea valorilor fundamentale ale societății implică ideea prevenirii oricărei atingeri la adresa acestor valori. Recunoscându-i-se pedepsei un scop mai îndepărtat – acela al prevenirii săvîrșirii de noi infracțiuni – prin aceasta se realizează o ocrotire și mai eficientă a societății împotriva infracțiunilor. Comportarea preventivă este impusă însă atît colectivității (prevenția generală), cît și individului supus sancțiunii penale (prevenția specială), ambele forme de prevenție constituind tocmai scopul pedepsei.

Devine tot mai clar că atît instituirea, cît și aplicarea pedepsei relevă cea mai strânsă corelație și interdependență intre necesitatea protejării unor interese generale și individuale, între cele două dimensiuni ale prevenției, funcționînd în cea mai strânsă legătură și intercondiționare.

3.3. Prevenția specială și prevenția generală – ca scop al pedepsei

Scopul direct al pedepsei aplicate este prevenția specială, adică, prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni din partea celui condamnat. Înainte de orice, pedeapsa trebuie să-l împiedice pe condamnat de a săvîrși din nou o infracțiune. Pedeapsa concretă este menită să influențeze persoana infractorului și să determine modificarea conduitei acestuia.

Prevenirea săvîrșirii de noi infracțiuni de către condamnați, cunoscută în doctrină și sub denumirea de prevenție specială (intimidare – în termenii juridici din alte state), este corelată cu premisa că, odată supusă suferinței caracteristice pedepsei, persoana va fi determinată să evite pe viitor o asemenea conduită, care, eventual, se poate solda din nou cu retrăirea unei suferințe prin ispășirea pedepsei. Acest scop al pedepsei îl vizează nemijlocit pe infractor, luat în mod individual, de unde vine și sintagma „prevenție specială”. Acest scop poate fi atins prin influențarea condamnatului prin metode de constrîngere fizică, pentru a-l împiedica să comită noi infracțiuni (închisoarea), sau atunci cînd condamnatul se convinge prin propria voință de necesitatea acestui lucru.

În realizarea scopului său (prevenirea săvîrșirii de infracțiuni), pedeapsa îndeplinește anumite funcții, prin care se acționează în vederea schimbării conduitei viitoare a condamnatului, în același timp, avertizînd și alte persoane asupra consecințelor pe care le-ar avea de suportat dacă ar urma exemplul acestuia.

Considerăm că rolul pedepsei ar fi tocmai influențarea infractorilor, recuperarea lor socială, transformarea lor în membri activi ai societății. Pentru a produce, însă, un asemenea efect pedeapsa trebuie să fie justă, retributivă, să educe pe cel condamnat în ideea justiției și a cinstei, deoarece numai astfel dreptul penal devine un instrument de profilaxie socială, de educație morală a cetățenilor. Prevenția specială se exercită, așadar, numai în momentul aplicării și executării pedepsei, nu și în momentul intrării în vigoare a normei penale. Funcțiile de constrângere și de reeducare pe care pedeapsa este chemată să le exercite servesc, în principal, la realizarea prevenției speciale, prin ele pedeapsa acționînd asupra persoanei condamnatului.

Prevenirea săvîrșirii de noi infracțiuni de către alte persoane decît condamnații sau, altfel spus, prevenția generală, tradițional a fost concepută ca reprezentînd prevenirea săvîrșirii de infracțiuni de către persoane instabile, predispuse la infracțiuni, pe care doar frica pedepsei sau pedepsirea reală a unui alt condamnat le face să se abțină de la comiterea infracțiunilor. Acest aspect al prevenției generale, supranumit și prevenție generală negativă, se referă în special la persoanele marginale, la potențialii criminali, care se află la limita comiterii unor infracțiuni. Predispoziția criminală se manifestă prin comiterea de alte acte ilicite – contravenții, încălcări disciplinare etc.

Prevenția generală se realizează, ca urmare a prevederii pedepsei de către norma penală, prin cunoașterea și aderarea membrilor societății la dispoziția normei respective (a celor care o respectă) și prin teama de pedeapsă (pentru cei care ar fi tentați să comită infracțiuni). Așadar, pedeapsa are rol preventiv antiinfracțional.

În concepția unui profesor, pedeapsa își exercită acțiunea de prevențiune generală în trei direcții: față de anumite persoane cu criminalitate latentă, necunoscute încă, preîntâmpinând ca ele să urmeze exemplul rău al celui condamnat; față de victima infracțiunii, preîntâmpinând ca ea să-și facă singură dreptate prin încălcarea legii; față de întreaga colectivitate, dînd satisfacție conștiinței sale morale și sentimentului său de dreptate, preîntâmpinând, astfel, comiterea altor fapte penale ce ar putea decurge din nemulțumirea generală.

Prevenția generală presupune influențarea colectivității atît prin amenințarea cu pedeapsa, din momentul întrării în vigoare a normei penale, cît și prin aplicarea și executarea ei, în raport cu o persoană determinată, în așa fel încât să exercite o puternică influență psihologică asupra psihicului cetățenilor, determinîndu-i să nu comită infracțiuni.

Prevenția generală se realizează în fiecare din cele trei momente ale represiunii penale: momentul edictării normei penale (antedelictum); momentul aplicării pedepsei (postdelictum); momentul executării pedepsei (postdelictum).

Antedelictum, prevenția generală se realizează prin simpla descriere a faptei incriminate și prevederea pedepsei în norma de incriminare. Acest efect se produce din chiar momentul intrării în vigoare a legii penale; sublinierea valorilor sociale fundamentale ocrotite, a exigențelor societății față de comportarea indivizilor, cît și arătarea consecințelor prejudicierii valorilor apărate de lege este de natură să-i determine pe destinatarii normei să adopte o conduită conformă legii, realizându-se, astfel, latura pozitivă a prevenției generale. În același timp, prin limitele de pedeapsă prevăzute pentru încălcarea normei de incriminare sunt amenințați, mai ales, acei destinatari ai normei, șovăielnici, intimidându-i spre a se abține de la comiterea de infracțiuni și a evita aplicarea pedepsei, realizând în acest fel latura negativă a prevenției generale. Dar, pentru a exercita eficient intimidarea, norma penală trebuie să fie clară, iar pedeapsa să fie corespunzătoare gradului de pericol pe care îl prezintă vătămarea valorilor sociale fundamentale, astfel încît, oamenii să nu perceapă un dezacord între evaluarea legală ca periculoasă a unei fapte și gradul de pregătire morală a societății. În același timp, amenințarea trebuie să fie reală și să creeze conștientizarea inevitabilității și promptitudinii pedepsei în cazul încălcării legii penale.

Postdelictum, prevenția generală se realizează în cele două momente distincte: momentul aplicării pedepsei de către instanța de judecată și momentul executării pedepsei.

Atît într-un caz, cît și în celălalt pedeapsa influențează nu numai conduita celor obligați să suporte consecințele hotărârii judecătorești de condamnare, ci și comportarea celor care, din exemplul condamnatului, trag învățămintele pentru propria lor conduită.

Prevenția generală se realizează mai ușor în măsura în care conștiința oamenilor aderă de bunăvoie, conștient, la exigențele legii penale; aceștia se abțin din convingere de la încălcarea legii, conștienți că legea înseamnă ordine și că în societate este nevoie de ordine; „dezordinea, spunea Aristotel, este mama tuturor nenorocirilor”. Sunt însă și oameni care se abțin de a săvîrși infracțiuni nu din cauză că simt o repulsie pentru astfel de fapte, ci din teama de a nu fi pedepsiți, de frica de pedeapsă. Această temere devine reală când asemenea persoane observă că acela care încalcă legea este pedepsit imediat și într-o măsură corespunzătoare.

Momentul executării pedepsei produce, de asemenea, efecte nu numai asupra conduitei infractorului, dar și asupra altor persoane, care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situația de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare și de a se abține de la săvârșirea de infracțiuni.

Ținem să menționăm că scopurile pedepsei penale nu sunt izolate, realizarea unora dintre ele presupune în mod necesar și atingerea altora, cel puțin parțial. Astfel, prin detențiunea pe viață se urmărește în primul rând prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni de către condamnați și restabilirea echității sociale, iar în mod complementar, prevenirea săvârșirii de infracțiuni de către alte persoane, adică prevenția generală. În cazul amenzii, pe prim-plan se pune corectarea condamnatului, celelalte scopuri fiind adiționale.

Concluzii

Pedeapsa este principalul mijloc de realizare a scopului legii penale, care este apărarea împotriva infracțiunilor a valorilor esențiale ale societății, scopul său coincide în mod firesc cu scopul legii și al politicii penale. Această apărare nu se poate realiza altfel decât făcând să nu se mai săvârșească în viitor fapte socialmente periculoase, adică prevenind sau preîntâmpinând săvârșirea de noi infracțiuni. După cercetările făcute pe baza temei cercetate putem spune că pedeapsa penală este o măsură de constrângere statală și un mijloc de corectare și reeducare a condamnatului ce se aplică de instanțele de judecată, în numele legii, persoanelor care au săvârșit infracțiuni, cauzând anumite lipsuri și restricții drepturilor lor.

Pedeapsa penală este definită ca o sancțiune juridică ce are următoarele trăsături:

1) este o măsură de constrângere statală;

2) este un mijloc de corectare și reeducare a condamnatului;

3) este prevăzută de lege și aplicată numai de instanțele de judecată, în numele legii;

4) este o măsură de represiune, privațiune pentru făptuitorul infracțiunii;

5) cauzează anumite lipsuri și restricții drepturilor persoanei condamnate.

Pedepsele erau aplicate pentru a reprima și a intimida, ele aveau un caracter pur retributiv; îndreptarea prin pedeapsă a infractorului nu constituia o preocupare pentru aceste legiuiri. Dar, pedepsele loveau nu numai pe infractor, ci și pe rudele acestuia; ele erau aplicate în mod arbitrar, după bunul plac al judecătorilor.

Pe parcursul evoluției istorice sistemul pedepselor s-a umanizat tot mai mult, manifestându-se chiar tendința de a se reduce excesiv pedepsele privative de libertate (beccarianism) și de a se elimina pedeapsa cu moartea (aboliționism).

Avînd ca scop intimidarea, pedepsele aplicate în Moldova și în Țara Românească erau în general expiatorii, fără finalitatea corectivă, proprie dreptului contemporan; pedepsele educatorii, privative de libertate erau rare. Printre pedepse nu erau numai cele prevăzute de pravile: domnul avea dreptul să aplice pedepse și peste pravilă.

Numai pedeapsa penală produce antecedente penale. Dacă vorbim de scopul pedepsei penale am ajuns la concluzia ca acesta constă în restabilirea echității sociale, corectarea condamnatului, precum și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni atât din partea condamnaților, cât și din partea altor persoane. Prin restabilirea echității sociale se subînțelege restabilirea drepturilor lezate în urma infracțiunii unei anumite persoane, societății, statului, precum reîntoarcerea și reîncadrarea condamnatului în societate după executarea pedepsei penale. Echitatea socială a pedepsei se realizează când față de făptuitor se aplică sancțiunea penală corespunzătoare gradului prejudiciabil al infracțiunii comise, circumstanțelor cauzei și personalității acestuia. Prin corectarea condamnatului, ca scop al pedepsei penale, se consideră conștientizarea de către făptuitor a celor săvârșite, reîntoarcerea și reîncadrarea lui în activitatea societății. Făptuitorul urmează să fie convins că respectarea legii penale este o necesitate și că numai prin aceasta el va putea evita aplicarea față de sine a altor pedepse penale. Aplicarea pedepsei urmărește scopul de a preveni săvârșirea de noi infracțiuni de către condamnați (prevenția specială) și de către alte persoane (prevenția generală), care se deduce din scopul legii penale stipulat în art. 2 CP al RM.

Pedepsele ce pot fi aplicate persoanelor fizice care au săvârșit infracțiuni sunt prevăzute la art.62 al.1. Categoriile de pedepse fixate de legiuitor încep cu cea mai blândă – amenda – și se termină cu cea mai aspră – detențiunea pe viață.

Această consecutivitate a pedepselor dă posibilitate să se țină seama de aprecierile și cerințele legiuitorului referitoare la sancțiuni atunci când instanța de judecată aplică o măsură mai blândă decât cea prevăzută pentru infracțiunea săvârșită, pornind de la art. 79 CP, și orientează instanțele de judecată pentru a aplica pedepse persoanelor care au săvârșit infracțiuni ușoare sau mai puțin grave, începând cu cele mai blânde (art. 16 CP).

Sistemul pedepselor penale reflectă principiul echității sociale, aplicarea lui umană și constă în corespunderea adecvată a pedepsei cu fapta săvârșită, cu circumstanțele care atenuează sau agravează răspunderea penală și cu personalitatea celui vinovat.

Prin pedeapsă principală se înțelege acea pedeapsă pe care instanța de judecată o poate aplica de una singură pentru fapta penală săvârșită (detențiunea pe viață, închisoarea, trimiterea într-o unitate militară, arestul, munca neremunerată în folosul comunității). Numai pedeapsa principală poate fi însoțită, pentru infracțiuni concrete, de o pedeapsă complementară.

Ca pedepse principale pot fi aplicate amenda și privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate. Concomitent aceste pedepse pot fi aplicate și ca pedepse complementare împreună cu cele principale.

Pedeapsa complementară este acea pedeapsă care îndeplinește rolul de completare a represiunii și se aplică numai după o pedeapsă principală.

Unele pedepse principale prevăzute la acest articol (detențiunea pe viață, arestul și munca remunerată în folosul comunității) nu pot fi aplicate unor persoane condamnate (minori, femei gravide sau care au copii, persoane care au atins vârsta de pensionare).

Persoanele juridice care desfășoară activități de întreprinzător au devenit subiect al unor infracțiuni stipulate expres în lege (art. 21 CP).

Amenda este aplicată persoanelor juridice de către instanța de judecată ca pedeapsă principală în limitele de la 500 la 10.000 de unități convenționale. Privarea persoanei juridice de dreptul de a exercita o anumită activitate poate fi aplicată de către instanța de judecată în conformitate cu art. 73 CP ca pedeapsă principală sau complementară. Lichidarea persoanei juridice poate fi aplicată de către instanța de judecată în conformitate cu art. 74 CP ca pedeapsă principală, dar și în calitate de pedeapsă complementară.

Adevăratele scopuri ale pedepsii penale nu pot fi regăsite decît în finalitatea legii penale însăși care, prin instituirea și aplicarea ei, urmărește, în primul rînd, apărarea valorilor ocrotite de legea penală împotriva infracțiunilor prin prevenirea și combaterea acestora, prin restabilirea ordinii de drept și a echității sociale.

Funcțiile pedepsei reprezintă mijloace de realizare a scopului acesteia și, drept urmare, au fost denumite, uneori, scopuri imediate ale pedepsei; ele reprezintă calea sau mijlocul prin care pedeapsa realizează, practic, acest scop, între funcție și finalitate existînd un raport de la mijloc la scop.

Considerăm că nu felul pedepsei aplicate va diminua numărul infracțiunilor deosebit de grave, nu modul lor de aplicare sau de executare – toate acestea doar vor aplana fenomenul criminalității. Acest scop va fi realizat de modul de apărare a valorilor sociale și de combatere a criminalității.

Bibliografie

Acte normative

Codul civil al Republicii Moldova, nr. 1107 din  06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002

Codul penal al Republicii Moldova, nr.985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.128-129 din 2002.

Codul penal al României. În: Monitorul Oficial al României, nr. 65 din 1997.

Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, adoptată la New York la 20.11.1989, pentru Republica Moldova in vigoare din 25.11.1993. Drepturile Omului – principalele instrumente cu caracter universal la care Republica Moldova este parte. Chișinău: Garuda-Art, 1998.

Codigo Penal Espaniol. In: Ley Organica 10/1995, de 23 de noviembre. www.scj.ro

Codigo Penal. Ley 11.179 – Texto ordenado por decreto 3992/84, Buenos Aires, 21 de diciembre de 1984. In: Boletin Oficial, 16 de enero de 1985. www.scj.ro

Monografii.

Ancel M. Le centenaire de l’Uomo deliquente. Paris: R.S.C., 1977.

Basarab M. Drept penal. Partea Generală. București: Lumina Lex, 1997.

Beccaria C. Despre infracțiuni și pedepse. București: Editura Științifică, 1965.

Botnaru S., Șavga A., ș.a. Drept penal. Partea Generală. Chișinău: Cartier, 2005.

Bouzat P., Pinatel J. Traite de droit penal et de criminologie. Paris: Dalloz, 1963.

Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. București: ALL, 1997.

Cernea E., Molcuț I., ș.a. Istoria statului și dreptului românesc. București: Editura Științifică, 1998.

Ceterchi I., Hanga V. și colaboratorii. Istoria dreptului romanesc. Vol. I. București: Editura Academiei, 1980.

Daneș Șt., Papadopol V. Individualizarea pedepselor. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1985.

Dobrinoiu V. Drept penal. Partea Generală. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1999.

Dongoroz V. Drept penal. București: Editura Societății „Tempus”, 2000.

Dongoroz V. și colaboratorii. Noul cod penal și Codul penal anterior: prezentare comparativă. București: Editura politică, 1968.

Filitti L.C. Despre vechiul drept penal roman. București, 1928.

Giurgiu N. Răspunderea și sancțiunile în dreptul penal. Focșani: Neuron, 1995.

Longinescu S. Legi vechi romanești și izvoarele lor. Vol. I. București, 1912.

Merle R., Vitu A. Traite de droit criminel. Paris: Cujas, 1997.

Oancea I. Drept penal. Partea Generală. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1971.

Oprean M. Criminologia. Arad: Servo-Sat, 1996.

Pradel J. Droit penal. Paris: Cujas, 1991.

Sima C. Măsurile de siguranță in dreptul penal contemporan. București: ALL BECK, 1999.

Stegăroiu C. Drept penal, partea generală. Cluj, 1958.

Tanoviceanu I. Tratat de procedură penală. București, 1927.

Tanovniceanu I. Drept penal. Vol. I. București, 1912.

Zidarii P. Drept execuțional penal. București: Press, 1997.

Кypc yгoлoвнoгo пpава. Oбщая чаcть. Toм 2: Учeниe o наказании. Учeбник для вyзoв. Пoд peдакциeй H.Ф. Кyзнeцoвoй и И.M. Tяжкoвoй. Mocква: Зepцалo, 1999.

Xpecтoматия пo вceoбщeй иcтopии гocyдаpcтва и пpава: Учeбнoe пocoбиe. Cocтавитeль B.H. Cадикoв. Пoд peдакциeй З.M. Чepнилoвcкoгo. Mocква: Фиpма «Гаpдаpика», 1996.

Ediții periodice, culegeri, articole.

Bujor V. Referințe asupra noțiunii, scopului, funcțiilor și sistemului pedepsei. În: Conferința științifico-practică internațională cu genericul „Pedeapsa ca formă a răspunderii juridice și rolul ei in societatea de tranziție”, 14 februarie 2002, Chișinău, 2002.

Dolea I. Probleme și perspective privind alternativele detenției. www.irp.md

Graur I. Contribuții la studiul pedepselor. Individualizarea judiciară a pedepselor, circumstanțe atenuante și circumstanțe agravante. Universitatea „Petre Andrei” din Iași. În: Analele Științifice și Culturale ale D.P.P.D., „Științele educației”, ianuarie-iunie 2006.

Graur I. Esența pedepsei penale. În: Revista Națională de Drept, Chișinău 2006, nr. 9.

Graur I. Probleme conceptuale privind răspunderea juridică ca formă a răspunderii sociale. În: Revista Națională de Drept, Chișinău 2006, nr. 10.

Graur I. Unele considerații privind evoluția istorică a pedepselor. În: Revista Națională de Drept, Chișinău 2007, nr.3.

Grosu V. Persoana juridică și pedeapsa penală. În: Revista Națională de Drept, Chișinău 2002, nr. 4(19).

Rotaru M. Evoluția pedepselor in sistemul dreptului penal medieval din Moldova și Țara Românească. În: Conferința științifico-practică internațională cu genericul „Pedeapsa ca formă a răspunderii juridice și rolul ei în societatea de tranziție”, 14 februarie 2002, Chișinău, 2002.

Sali N. Reforma sistemului penal. Apariția închisorilor. În: Conferința științifico-practică internațională cu genericul „Pedeapsa ca forma a răspunderii juridice și rolul ei in societatea de tranziție”, 14 februarie 2002, Chișinău, 2002.

Bibliografie

Acte normative

Codul civil al Republicii Moldova, nr. 1107 din  06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002

Codul penal al Republicii Moldova, nr.985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.128-129 din 2002.

Codul penal al României. În: Monitorul Oficial al României, nr. 65 din 1997.

Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, adoptată la New York la 20.11.1989, pentru Republica Moldova in vigoare din 25.11.1993. Drepturile Omului – principalele instrumente cu caracter universal la care Republica Moldova este parte. Chișinău: Garuda-Art, 1998.

Codigo Penal Espaniol. In: Ley Organica 10/1995, de 23 de noviembre. www.scj.ro

Codigo Penal. Ley 11.179 – Texto ordenado por decreto 3992/84, Buenos Aires, 21 de diciembre de 1984. In: Boletin Oficial, 16 de enero de 1985. www.scj.ro

Monografii.

Ancel M. Le centenaire de l’Uomo deliquente. Paris: R.S.C., 1977.

Basarab M. Drept penal. Partea Generală. București: Lumina Lex, 1997.

Beccaria C. Despre infracțiuni și pedepse. București: Editura Științifică, 1965.

Botnaru S., Șavga A., ș.a. Drept penal. Partea Generală. Chișinău: Cartier, 2005.

Bouzat P., Pinatel J. Traite de droit penal et de criminologie. Paris: Dalloz, 1963.

Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. București: ALL, 1997.

Cernea E., Molcuț I., ș.a. Istoria statului și dreptului românesc. București: Editura Științifică, 1998.

Ceterchi I., Hanga V. și colaboratorii. Istoria dreptului romanesc. Vol. I. București: Editura Academiei, 1980.

Daneș Șt., Papadopol V. Individualizarea pedepselor. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1985.

Dobrinoiu V. Drept penal. Partea Generală. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1999.

Dongoroz V. Drept penal. București: Editura Societății „Tempus”, 2000.

Dongoroz V. și colaboratorii. Noul cod penal și Codul penal anterior: prezentare comparativă. București: Editura politică, 1968.

Filitti L.C. Despre vechiul drept penal roman. București, 1928.

Giurgiu N. Răspunderea și sancțiunile în dreptul penal. Focșani: Neuron, 1995.

Longinescu S. Legi vechi romanești și izvoarele lor. Vol. I. București, 1912.

Merle R., Vitu A. Traite de droit criminel. Paris: Cujas, 1997.

Oancea I. Drept penal. Partea Generală. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1971.

Oprean M. Criminologia. Arad: Servo-Sat, 1996.

Pradel J. Droit penal. Paris: Cujas, 1991.

Sima C. Măsurile de siguranță in dreptul penal contemporan. București: ALL BECK, 1999.

Stegăroiu C. Drept penal, partea generală. Cluj, 1958.

Tanoviceanu I. Tratat de procedură penală. București, 1927.

Tanovniceanu I. Drept penal. Vol. I. București, 1912.

Zidarii P. Drept execuțional penal. București: Press, 1997.

Кypc yгoлoвнoгo пpава. Oбщая чаcть. Toм 2: Учeниe o наказании. Учeбник для вyзoв. Пoд peдакциeй H.Ф. Кyзнeцoвoй и И.M. Tяжкoвoй. Mocква: Зepцалo, 1999.

Xpecтoматия пo вceoбщeй иcтopии гocyдаpcтва и пpава: Учeбнoe пocoбиe. Cocтавитeль B.H. Cадикoв. Пoд peдакциeй З.M. Чepнилoвcкoгo. Mocква: Фиpма «Гаpдаpика», 1996.

Ediții periodice, culegeri, articole.

Bujor V. Referințe asupra noțiunii, scopului, funcțiilor și sistemului pedepsei. În: Conferința științifico-practică internațională cu genericul „Pedeapsa ca formă a răspunderii juridice și rolul ei in societatea de tranziție”, 14 februarie 2002, Chișinău, 2002.

Dolea I. Probleme și perspective privind alternativele detenției. www.irp.md

Graur I. Contribuții la studiul pedepselor. Individualizarea judiciară a pedepselor, circumstanțe atenuante și circumstanțe agravante. Universitatea „Petre Andrei” din Iași. În: Analele Științifice și Culturale ale D.P.P.D., „Științele educației”, ianuarie-iunie 2006.

Graur I. Esența pedepsei penale. În: Revista Națională de Drept, Chișinău 2006, nr. 9.

Graur I. Probleme conceptuale privind răspunderea juridică ca formă a răspunderii sociale. În: Revista Națională de Drept, Chișinău 2006, nr. 10.

Graur I. Unele considerații privind evoluția istorică a pedepselor. În: Revista Națională de Drept, Chișinău 2007, nr.3.

Grosu V. Persoana juridică și pedeapsa penală. În: Revista Națională de Drept, Chișinău 2002, nr. 4(19).

Rotaru M. Evoluția pedepselor in sistemul dreptului penal medieval din Moldova și Țara Românească. În: Conferința științifico-practică internațională cu genericul „Pedeapsa ca formă a răspunderii juridice și rolul ei în societatea de tranziție”, 14 februarie 2002, Chișinău, 2002.

Sali N. Reforma sistemului penal. Apariția închisorilor. În: Conferința științifico-practică internațională cu genericul „Pedeapsa ca forma a răspunderii juridice și rolul ei in societatea de tranziție”, 14 februarie 2002, Chișinău, 2002.