Pedeapsa cu Moartea și Drepturile Omuluidoc
=== Pedeapsa cu moartea și drepturile omului ===
Cuprins
Introducere
Capitolul 1
Reglementarea dreptului la viață din perspectiva drepturilor omului
Instituția drepturilor omului
1.2. Dreptul la viață
1.3. Acte fundamentale privind drepturile omului
1.4. Legislația română privind dreptul la viață
1.5. Curtea europeană a drepturilor omului
Capitolul 2
Pedeapsa capitală
2.1. Cadru general
2.2. Discuții asupra oportunității pedepsei capitale
2.3. Pedeapsa capitală în Uniunea Europeană
2.4. Metode de execuție
2.5. Statistici cu privire la pedeapsa capitală
Capitolul 3
Pedeapsa cu moartea și drepturile omului – cazul Statelor Unite ale Americii
3.1. Tendințe spre abolire
3.2. Pedeapsa capitală în Statele Unite
3.3. Nevinovăția și drepturile omului
3.4. Culoarul morții
3.5. Execuția criminalilor minori
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Treptat, în cursul evoluției sociale, a apărut un consens între națiuni ăn ceeq ce privește faptul că anumite practici nu mai pot fi tolerate. Sacrificiul uman ritual este un exemplu; sclavia, de asemenea, a fost în mare parte abandonată; tortura fizică este pe scară largă condamnată de majoritatea națiunilor. Rămășițele acestor practici pot continua, dar acestea sunt aberații care subliniază în continuare faptul că lumea s-a întors împotriva acestor practici.
Majoritatea țărilor din lume au abandonat utilizarea pedepsei cu moartea, dar lumea nu a format încă un consens împotriva utilizării acesteia. Cea mai populată șarădin lume, China, execută mii de oameni în fiecare an, și în cea mai puternică țară, Statele Unite ale Americii, se utilizează în mod regulat. Optzeci și patru de țări păstrează utilizarea pedepsei capitale. Cu toate acestea, numărul țărilor care practică pedeapsa cu moartea este în scădere și este posibil ca opinia și presiunea la nivel mondial va influența treptat toate țările să renunțe la această practică.
Această lucrare va analiza tendința spre abolirea pedepsei cu moartea, deoarece a apărut în ultimele decenii. Se va urmări analiza pedepsei capitale din punct de vedere al drepturilor omului, ca problemă în forul internațional și va examina provocările recente aduse pentru pedeapsa cu moartea în Statele Unite.
Dezbaterea cu privire la pedeapsa cu moartea în S.U.A. de obicei nu folosește terminologia drepturilor omului. Cu toate acestea, utilizarea pedepsei cu moartea în S.U.A. se intersectează cu dreptul internațional și este contestată de acesta. Utilizarea unor termeni și a unei analize juridice diferite, S.U.A. poate ajunge la o concluzie similară: pedeapsa cu moartea nu mai este acceptabilă în societatea modernă, având în vedere ceea ce știm despre arbitrar și greșeli, și având în vedere alternativele care sunt acum în vigoare.
Teza acestei lucrări este că dreptul internațional și o analiză bazată pe drepturile omului sunt mijloace utile pentru a aborda pedeapsa cu moartea în S.U.A. Deși S.U.A. folosește alți termeni în protejarea drepturilor de bază, și ea însăși a studiat tratatele privind drepturile cu privire la pedeapsa cu moartea, există acum o nouă deschidere pentru a discuta problematica pedeapsei capitale. În special în jurul problemei de nevinovăție, critica pedeapsa cu moartea în SUA și preocupările drepturilor internaționale ale omului comunitate stau pe un teren comun. În cazul în care SUA se îndreaptă spre abolirea pedepsei cu moartea, în următorii câțiva ani va fi crucial pentru a stabili dacă acest proces este rapid sau va dura mai multe decenii.
Capitolul 1
Reglementarea dreptului la viață din perspectiva drepturilor omului
Instituția drepturilor omului
Problema cercetării drepturilor omului a cunoscut o evoluție în domeniul științelor sociale: filosofice, științe politice, teologie, incluse în doctrina dreptului natural. Ideea drepturilor omului a constituit o preocupare a înțelepților încă din epoca antică, printre aceștia fiind Socrate, Aristotel, Platon, Cicero și alții.
O contribuție foarte importantă a progresului concepției general-universale de reguli referitoare la ființa umană a adus-o Platon, care a stabilit o distincție clară între idei și cultură sau tradiție, a libertăților și drepturilor omului. În lucrarea „Politica” Aristotel afirma „numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natura omenirii nu se deosebește cu nimic”. Cu toate acestea, a fost nevoie de ceva timp, înainte să se ajungă la recunoașterea faptului că demnitatea omului este în același timp și sursă și fundament.
Ideile și concepțiile exprimate în operele unor filosofi și juriști de prestigiu și-au făcut loc în numeroase documente cu caracter constituțional care au pus în evidență o concepție pe deplin elaborată și structurată cu privire la drepturile și libertățile omului. Convingerea că individul, ca ființă umană dispune de drepturi iminente, intrinseci acestei calități, deși are origini îndepărtate, mai ales în concepția creștină asupra omului, în filosofia politică și juridică s-au impus mult mai târziu, atunci când condițiile social-politice, impunătoare la un moment dat au cerut-o.
Instituția drepturilor omului poate fi abordată pe trei planuri: al filosofiei politico-juridice, a cărei evoluție a dus la afirmarea individului ca persoană umană, îndreptățită să beneficieze sau să fie investită cu drepturi propii opozabile, în primul rând statutului căruia îi aparține; pe plan juridic, în acest scop ideile privind drepturile omului fiind transpuse în instrumente juridice generatoare de drepturi și obligații, mai întâi pe plan național și apoi internațional; pe cel al cooperării dintre state, la nivel internațional, care intervine mult mai târziu pentru drepturile câștigate prin intermediul unor instrumente juridice specifice sau chiar identificarea unor drepturi.
Elaborarea conceptului de drepturi ale omului a constituit, în fond, o operațiune de sinteză, constând din generalizarea unor idei consacrate, în diferite țări, în documente juridice cu un bogat conținut moral și politic, redactate de juriști de mare prestigiu care au rezistat timpului, lăsând în urma lor valoroase opere de studiu.
În aceste condiții, conceptul în sine ce dezvolta drepturile omului a reprezentat o generalizare și o abstractizare a tot ce a avut mai de seamă gândirea umană, creând într-o nouă accepțiune principiile filosofice umaniste, reluând elemente din gândirea religioasă și din năzuințele generale de libertate care se făcuseră cunoscute cu atâta vigoare în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.
Conform altei păreri, conceptul propriu-zis de drepturi ale omului s-a născut carezultat al invocării conceptului drepturilor omului pe planul legal al legislației internaționale, acesta cunoscând o protecție încadrată în instrumente juridice la nivel mondial ca urmare a amplificării problemelor omenirii, dar și ca o consecință a generalizării influenței unor concepții filosofice și religioase , exprimând ideea de libertate. Aceasta a contribuit la sintetizarea unei concepții umaniste de o largă deschidere internațională, oferind expresie popoarelor lumii de a face ca pe viitor demnitatea și respectul ființei umane să nu mai cunoască îngrădiri și limitări de nici un fel. Astfel, în urma acestui îndelungat proces de cristalizare, instituția drepturilor omului se înfățișează în prezent ca una deosebit de complexă ce ține atât de ordinea juridică internă cât și de cea internațională.
Având ca scop reflectarea unui anumit standard câștigat de protecția intenațională a drepturilor și libertăților ce aparțin în mod egal tuturor ființelor umane, ea definește și însumează un ansamblu de drepturi, libertăți și obligații ale oamenilor, unii față de alții, ale statelor de a se apăra și de a promova aceste drepturi, în egală măsură, precum și ale întregii comunități internaționale de a veghea asupra respectării drepturilor și libertăților respective în cadrul fiecărei țări, intervenind numai în acele situații în care drepturile omului sunt încălcate într-un stat sau altul.
Într-o atare ordine de idei, interesul de care se bucură problematica drepturilor omului constituie, fără doar și poate, o recunoaștere incontestabilă a complexității și originalității acestei instituții juridice, dar și mai mult, a faptului că fără drepturile în cauză nu poate fi înfăptuită o societate democratică – condiție primordială în afirmarea demnității fiecărui individ atât pe plan intern, cât și extern.
O cercetare a evoluției și semnificației curentelor gândirii politice evidențiază că năzuința spre libertate a reprezentat o trăsătură constantă a întregului proces istoric, preocuparea pentru definirea poziției omului în societate evidențiindu-se odată cu manifestarea sa ca ființa gânditoare.
Primele concepții despre justiție și drepturile omului au apărut încă din Grecia antică, în opera lui Platon, după părerea căruia ideea de justiție se regăsește atât în individ cât și în organizarea cetății, care trebuie să reunească patru virtuți cardinale: înțelepciune, curaj, temperanță și justiție. Marele său elev, Aristotel emite în „Politica” părerea că „…majoritatea, ai căror membri considerați izolați nu sunt oameni remarcabili, este totuși deasupra oamenilor superiori dacă nu individual, atunci în masă… În această mulțime, fiecare individ are părerea sa de virtute, de înțelepciune și toți adunându-se formează, se poate spune, un singur om cu mâini, simțuri nenumărate, un moral și o inteligență proporțională. Astfel, mulțimea enunța judecăți minunate asupra operelor de poezie, de muzică, unul judecă un aspect, altul altceva, și toți impreună judecă înteaga operă”.
Cunoscutul filosof Protagoras din Abdera, ridicând omul pe un adevărat piedestal, emitea cu multă cutezanță ideea că „omul e măsura tuturor lucrurilor”, raportând toate fenomenele naturale și sociale la om.
Toate aceste idei și concepții, exprimate în operele unor filosofi și juriști de prestigiu, s-au regăsit în numeroase documente cu caracter constituțional, care pun în evidență o concepție pe deplin elaborată și structurată cu privire la drepturile omului.
Primele documente constituționale au apărut în Anglia "Magna Charta" dată de Ioan fără de Țară, la 15.06.1215, baronilor și episcopilor englezi, având prioritatea absolută asupra tuturor celorlalte acte care s-au elaborat în lume. Punctul 39 al acestui important document prevedea că „Nici un om liber nu va fi arestat sau întemnițat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii sau exilat, sau lezat de orice manieră ar fi și noi nu vom merge împotriva lui și nici nu vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecată loială a egalilor săi, în conformitate cu legea țării”.
În Franța, la 20 august 1789, a fost elaborat un document celebru care și-a păstrat actualitatea peste veacuri: „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”. Aceasta înscrie chiar în primul său articol ideea că „oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fundamentate pe egalitatea comună”, stabilind ca scop al oricărei asociații politice apărarea drepturilor omului.
„Declarația drepturilor din statul Virginia” din 1776, enunțase de altfel, cu alte cuvinte, această idee, consacrând principiul că „toți oamenii sunt, prin natura lor, în mod egal liberi și independenți și au anumite drepturi înnăscute.”
„Declarația de independență a SUA” din 14 iulie 1776, subliniază și ea că „oamenii au fost creați egali, ei fiind înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se regăsesc viața, libertatea și căutareafericirii”
Pe plan intern, începând cu secolul al XVI-lea, se afirmau idei umaniste în operele lui Neagoe Basarab, Matei al Mirelor, Petru Cercel, urmate de o serie de declarații și constituții în care se susține egalitatea poporului român față de celelalte popoare, dar conform opiniei lui Antonie Iorgovan „Constituția Cărvunarilor constituie de fapt primul document politic și juridic al românilor în care se reglementează un sistem al drepturilor și libertăților omului și cetățeanului”. Constituția Cărvunarilor cuprinde norme asemănătoare celor cuprinse în declarația franceză de drepturi cu privire la libertatea individului, fiind garantate libertatea religioasă, egalitatea tuturor la dobândirea unor slujbe publice, menționându-se că ocuparea funcțiilor trebuie să se facă „numai după meritul bunelor fapte și după puterea vredniciei fiecăruia pentru slujba ce avea să i se încredințeze”.
Au urmat: Regulamentul Organic, Dorințele Partidei Naționale din Moldova, Moțiunea de la Blaj și Constituțiile române din 1866, 1923, 1948, 952 și 1965, toate acestea conținând referiri la drepturile omului.
Ca o concluzie a primelor reglementări privind drepturile omului, atât pe plan inernațional cât și intern, conceptul în sine a reprezentat, o generalizare și o abstractizare a tot ceea ce gândirea umană a avut mai bun ridicând pe trepte noi principiile filosofice umaniste, reluând elemente din gândirea religioasă și din năzuințele generale în libertate care se făcuseră cunoscute cu atâta vigoare în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.
În lucrarea „Drepturile omului – religia sfârșitului de secol”, semnată de doctorul Adrian Năstase, acesta susținea: „Conceptul propriu-zis de drepturi ale omului s-a născut în perioada de pregătire individuală a revoluției burgheze din Europa. El s-a conturat din idei care existau deja în antichitate sau în gândirea politică a Evului Mediu. Totuși numai în timpul revoluției burgheze, ideea drepturilor omului s-a afirmat și în practica socială. Teoreticienii liberalismului au fost primii care au proclamat libertatea tuturor oamenilor, degajând principiile unei antropologii umaniste raționaliste ca fundament al concepției drepturilor omului, iar revoluția americană și franceză au consacrat, pentru prima oară în istoria umanității, principiul egalității în fața legii, al libertății de gândire și al demnității umane”.
Cuprinzând principii, mecanisme și proceduri ce țin de ordinea juridică internă, dar și de cea internațională, instituția drepturilor omului prezintă un caracter bivalent, fiind în același timp o instituție de drept intern, integrată normelor constituționale, dar și o instituție de drept internațional, configurând trăsăturile unui principiu juridic aplicabil în relațiile dintre state.
1.2. Dreptul la viață
Toate textele moderne în materia drepturilor omului consacră dreptul la viață. Spre deosebire de celelalte texte în domeniu, Convenția americană a drepturilor omului este singura care specifică momentul din care înțelege să recunoască acest drept și anume „în principiu din momentul concepției”.
Doctrina, atunci când analizează instrumentele esențiale, caracterizează dreptul la viață ca fiind „primul drept substanțial” (material) reglementat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și este garantat oricărei persoane, fiind prevăzute doar anumite situații excepționale în care survenirea morții, ca rezultat al unei acțiuni, să nu constituie o încălcare a acestui drept.
Interpretarea articolului 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a dat naștere la rândul său, multor dispute cu privire la întinderea acastui drept. Totuși, s-a impus opinia conform căreia Convenția consacră dreptul la viață în sens restrâns, protejând doar viața fizică. De aceea nu trebuie confundat cu dreptul la un anumit nivel de trai, care este un drept economic și social sau cu un drept la dezvoltarea personalității. Ca urmare, o lege care incriminează homosexualitatea nu încalcă dreptul consacrat în articolul 2.
Dreptul la viață mai trebuie diferențiat și de dreptul la viață privată (consacrat în articolul 8 al CEDO), doctrina apreciind că în conținutul acestuia intră aproape orice, implicând în esență dreptul de a trăi așa cum vrea fiecare persoană.
Majoritatea doctrinarilor au căzut de acord asupra faptului că, ceea ce se poate garanta prin dreptul la viață este inviolabilitatea vieții fizice, față de orice încercări de a-i aduce atingeri ilicite. Titularul dreptului la viață este individul ca entitate biologică și juridică. Trebuie subliniat faptul că titularul este ființa umană și nu una din ipostazele sale juridice de cetățean străin sau apatrid. Este vorba despre om, indiferent de naționalitate, rasă, limbă, sex sau religie. Protecția acestui drept se întinde din momentul nașterii până în cel al morții.
În virtutea acestui drept, orice atingere adusă vieții este incriminată, iar statul are anumite obligații pentru protejarea acesteia. Chiar și atunci când este vorba de pedeapsa cu moartea, aceasta se poate aplica numai în mod excepțional, în nici un caz arbitrar, și după proceduri clare și riguroase. Acest drept există, deși protecția lui este pusă sub semnul întrebării chiar și în caz de conflict armat.
În lumina Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice, dreptul la viață este un drept suprem, de la care nu sunt permise nici un fel de derogări, nici în timp de pace, nici în timpul unei stări excepționale sau de pericol grav pentru o națiune. În viziunea Comitetului ONU pentru drepturile omului, acest drept nu trebuie interpretat în sens restrâns. Dispozițiile articolului 6 al Pactului nu pot fi înțelese corect dacă sunt interpretate într-o manieră restrictivă, iar protecția acestui drept implică adoptarea de către stat, a unor măsuri restrictive foarte variate.
Comitetul consideră că ar fi de dorit ca statele părți să ia toate măsurile posibile pentru reducerea mortalității infantile și creșterea duratei de viață, în special prin adoptarea unor măsuri menite să elimine malnutriția și epidemiile. Pe de altă parte, un pericol grav la adresa vieții, îl reprezintă dezvolterea armelor de distrugere în masă. Se consideră că testarea, producerea, deținerea sau comercializarea armelor nucleare reprezintă unul din cele mai mari pericole la adresa dreptului la viață și ar trebui catalogate drept crime împortiva umanității. Același Comitet consideră că războiul și actele de violență colectivă constituie un flagel al umanității, care duce la pierderea a mii de vieți nevinovate în fiecare an. De aceea, statele au ca obligație supremă prevenirea acestor acte, eforturile în acest sens, constituind condiția și garanția majoră a respectării dreptului la viață.
S-a pus problema dacă dreptul la viață înseamnă și protecția față de anumite atingeri aduse integrității fizice, dar de natură să pună în pericol viața individului. Această problemă a fost abordată de Comisia Europeană, dar nu a fost tranșată. În principiu, în privința practicilor ca sterilizarea terapeutică neconsimțită, acestea pot fi contrare articolului 2. Dar această opinie a fost criticată pentru că face confuzie între dreptul la viață și dreptul de a da viață și de a procrea.
În ceea ce privește conținutul acestui drept, unii susțin că ar trebui să existe și un „drept de a muri”. Curtea Europeană s-a pronunțat categoric împotriva unei asemenea posibilități, stabilind că acest drept nu are decât un conținut pozitiv.
În doctrină s-a scris mult despre legătura ce ar trebui să existe între dreptul la viață și dreptul de a te bucura de viață în cele mai bune condiții. Un întreg curent a militat pentru lărgirea considerabilă a înțelesului acestui drept, sau cel puțin pentru a recunoaște un drept separat. Ceea ce se susține că ar intra în componența acestui drept sunt unele elemente pe care alți autori le-ar fi considerat ca drepturi din a treia generație.
Într-o asemenea opinie, dreptul la viață este doar o componentă a unui drept mult mai larg, care ar putea fi numit „dreptul de a trăi”. Tendința este spre un sens mult mai larg și mai cuprinzător, care ar caracteriza dreptul la viață nu numai ca drept de bază pentru toate celelalte drepturi, ci ca o parte integrantă a tuturor drepturilor esențiale pentru dezvoltarea materială, morală, spirituală și mintală a ființei umane, în deplină demnitate. Dreptul la viață nu mai trebuie să rămână o chestiune de supraviețuire fizică ci o problemă de a trăi omenește. Totuși, chiar și în această perspectivă nu este recunoscut un drept de a muri.
Declarația Universală a Drepturilor Omului este primul document internațional care enunță în mod solemn, drepturile și libertățile fundamentale ce trebuie garantate oricărei ființe umane. Declarația enunță, ca standarde internaționale drepturile esențiale si libertățile fundamentale, atât din categoria celor civile și politice, cât și din categoria drepturilor economice, sociale și culturale, recunoscute oricărei ființe umane din întreaga lume.In categoria drepturilor civile și politice enunțate în Declarația universală a drepturilor omului se numără: dreptul la viață, la libertate și demnitate; dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau robie; dreptul de a nu fi supus la tortură sau la pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante; dreptul la recunoaștere în orice loc a personalității juridice; egalitate în fața legii și dreptul de a se adresa în mod efectiv instanțelor judiciare competente împotriva actelor care-i violează drepturile recunoscute; dreptul de a nu fi arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar; dreptul la un proces echitabil în materie civilă și penală; dreptul la prezumția de nevinovăție până la pronunțarea unei sentințe într-un proces public; dreptul la respectarea vieții private și proprietății; dreptul de a circula liber; dreptul la azil; dreptul la o cetățenie; dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie.
Declarația Universală a Drepturilor Omului exprimă concepția comună pe care o au popoarele întregii omeniri despre drepturile inalienabile și inviolabile inerente tuturor membrilor familiei umane și constituie o obligație pentru membrii comunității internaționale. Declarația Universală a Drepturilor Omului este apreciată ca fiind interpretarea autentică a Cartei Națiunilor Unite, devenind una din componentele esențiale ale dreptului internațional cutumiar, obligatorie pentru toate statele și nu numai pentru cele care fac parte din Organizația Națiunilor Unite.1 Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede în articolul 3 că:“Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea sa”.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede în articolul 6: “Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar.”
In țările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentință de condamnare la moarte nu va putea fi pronunțată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu legislația în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislație care nu trebuie să fie în contradicție cu dispozițiile Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice și nici cu cele ale
Al doilea Protocol facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea precizează:” Statele părți la prezentul Protocol sunt convinse că abolirea pedepsei cu moartea contribuie la promovarea demnității umane și la dezvoltarea progresivă a drepturilor omului, notând că articolul 6 al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice se referă la abolirea pedepsei cu moartea în termeni care sugerează fără ambiguitate că este de dorit abolirea acestei pedepse”.
In Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, părțile contractante, confirmând că genocidul, comis atât în timp de pace cât și în timp de război, este o crimă de drept internațional, se angajează să-l prevină și să-l pedepsească (art.I). In articolul II din Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, genocidul se referă la oricare dintre actele de mai jos, comise cu intenția de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios, cum ar fi: omorârea membrilor unui grup; atingerea gravă a integrității fizice sau mentale a membrilor unui grup; supunerea intenționată a grupului la condiții de existență care antrenează distrugerea fizică totală sau parțială; măsuri care vizează scăderea natalității în sânul grupului; transferarea forțată a copiilor dintr-un grup într-altul .
In articolul III se precizează că vor fi pedepsite următoarele acte: genocidul; înțelegerea în vederea comiterii genocidului; incitarea directă și publică la comiterea unui genocid; tentativa de genocid; complicitatea la genocid .
Persoanele care au comis genocid sau unul dintre actele enumerate la art. III din Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid , vor fi pedepsite indiferent că sunt conducători, funcționari sau particulari .
Părțile contractante se angajează să ia , în conformitate cu constituțiile respective, măsurile legislative necesare pentru asigurarea aplicării dispozițiilor Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid și, mai ales, să prevadă sancțiuni penale eficace, care să afecteze într-adevăr persoanele vinovate de genocid sau de unul dintre actele enumerate la art. III al Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid.
Persoanele acuzate de genocid sau de unul dintre celelalte acte enumerate la art. III al Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, vor fi trimise în fața tribunalelor competente ale statului pe teritoriul căruia a fost comis actul sau în fața Curții Internaționale de Justiție, care va fi competentă față de acelea dintre părțile contractante care i-au recunoscut jurisdicția .
Statele părți la Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității, considerând crimele de război și crimele contra umanității ca fiind cele mai grave crime de drept internațional și fiind convinse că pedepsirea efectivă a acestora este un element important în prevenirea unor astfel de crime, în protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale au convenit că, oricare ar fi data la care au fost comise, crimele următoare sunt imprescriptibile: crimele de război, așa cum sunt definite în Statutul Tribunalului Internațional de la Nűrnberg și confirmate prin rezoluțiile Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite; crimele contra umanității, indiferent dacă sunt comise în timp de război sau în timp de pace, așa cum sunt definite în Statutul Tribunalului Internațional de la Nűrnberg și confirmate prin rezoluțiile Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, evicțiunea prin atac armat sau ocupație și actele inumane care decurg din politica de apartheid, precum și crima de genocid, așa cum este definită prin Convenția pentru prevenirea si pedepsirea crimei de genocid ( 1948 ).
Constituțiile lumii reglementează nuanțat dreptul la viață, pentru că el are mai multe accepțiuni. Intr-o accepțiune restrânsă, dreptul la viață privește viața persoanei numai în sensul ei fizic, iar într-o accepțiune largă viața persoanei este privită ca un univers de fenomene, fapte, cerințe, care se adaugă existenței fizice. In această accepțiune largă, dreptul la viață este asigurat prin întreg sistemul constituțional romăn. Articolul 22 din Constituția României se referă la accepțiunea restrânsă a dreptului la viață și interzice pedeapsa cu moartea, ca fiind contrară drepturilor naturale ale omului. Interzicerea prin Constituția României a pedepsei cu moartea exprimă tendința dominantă existentă azi în lume, prezentă în documentele juridice, politice și sociologice, de înlăturare a acestei sancțiuni. Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului, dar este, prin natura sa, o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreaptă și niciodată eficientă. Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind că de foarte multe ori a fost efectul unor grave erori judiciare și că nu totdeauna a pedepsit ceea ce trebuia astfel pedepsit. Prin aceste dispoziții Constituția României realizează o corelare indiscutabilă cu Protocolul facultativ de la Pactul Internațional relativ la drepturile civile și politice vizând abolirea pedepsei cu moartea, protocol ratificat de către România fără rezerve. Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacră în articolul 2 că: “Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat de lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal, în cazul când infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege “. Dreptul la viață este cu siguranță unul dintre cele mai evidente drepturi fundamentale. Așa fiind, este important de arătat că nici articolul 2 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care enunță acest drept, nici Protocolul nr. 6 la Convenția europeană a drepturilor omului, care impune abolirea pedepsei cu moartea, nu au în vedere să proteguiască în mod necondiționat viața însăși sau să garanteze o anumită calitate a vieții. Aceste dispoziții urmăresc mai curând să proteguiască individul împotriva oricărei suprimări a vieții impuse arbitrar de către Stat. Articolul 2 al Convenției europene a drepturilor omului îngăduie în mod egal statelor să aplice pedeapsa cu moartea în anumite condiții. Totuși, Protocolul nr. 6 la Convenția europeană a drepturilor omului impune abolirea pedepsei cu moartea, în afara unui număr restrâns de cazuri. In afara pedepsei capitale, ce constituie obiectul excepției prevăzute de articolul 2 paragraful 1, articolul 2 paragraful 2 al Convenției europene a drepturilor omului enunță trei excepții suplimentare, destul de bine circumstanțiate, de la interdicția generală de cauzare a morții cu intenție. Acestea se referă la :1) necesitatea de a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței nelegale, 2) necesitatea de a efectua o arestare legală sau de a împiedica evadarea unui deținut și 3) necesitatea de a reprima o revoltă sau o insurecție. Principiul care guvernează exercitarea puterii discreționare a Statutului în aplicarea uneia dintre aceste excepții este în sensul că eventuala recurgere la forță trebuie să se “dovedească absolut necesară”. Dreptul la viață este primul dintre drepturile omului: potrivit expresiei Comitetului drepturilor omului, dreptul la viață “este dreptul suprem al ființei umane”2.
Curtea europeană privește dreptul la viață “ ca una dintre valorile fundamentale ale societății democratice care formează Consiliul Europei”3.
Respectarea sa este condiția necesară exercitării tuturor celorlalte și el trebuie să fie protejat prin lege. Paradoxal, o dublă incertitudine poartă asupra dreptului la viață.
Textele internaționale enunță dreptul la viață, dar nu definesc “viața”. In afară de CADO care stipulează că dreptul la viață trebuie să fie protejat “ în general chiar de la concepție “, textele internaționale consideră un drept că protejează ființa ce trăiește, și nu pe cea ce se va naște: Declarația Universală face să prevaleze criteriul vieții biologice pentru a defini ființa umană ( art. 1 “Toate ființele umane… sunt dotate cu rațiune și conștiință “). Potrivit textelor convenționale “ dreptul la viață este protejat prin lege “: aceasta implică că statul trebuie nu doar “ să se abțină de a provoca moartea <în mod intenționat>, dar să ia și măsurile necesare protejării vieții (Com., DR, 10 octombrie 1986, Maddof c/RFA,D. și R., 50, p.259). Din această perspectivă, Comisia europeană a drepturilor omului nu vede în “ dispariția “ persoanelor deținute decât o atingere a dreptului la libertate și la siguranță (Rap. 4 octombrie 1983, Cipru c/Turcia, RUDO, 1992, p70, paragraful 119), chiar dacă Comitetul drepturilor omului și Curtea interamericană estimează că “ dispariția involuntară ” a unui individ dovedește carența statului de a lua măsurile “pozitive” de protecție și constituie o violare a dreptului la viață (CDO, nr.161/1983, Herrera Rubio c/ Columbia déc. 2 noiembrie 1984, Selecție…, p. 201). CDO a concluzionat violarea dreptului la viață în cazul morții “ inexplicabile “ a prizonierilor aflați în detenție la autorități militare4.
Dacă statul nu poate deroga de la dreptul la viață, instrumentele convenționale nu exclud pedeapsa cu moartea, chiar dacă ele sunt însoțite de condiții precise.5 Art. 6 PIDCP (paragrafele de la 2 la 6) este aici mult mai restrictiv decât art. 2 CEDO și prevede că pedeapsa capitală nu poate fi impusă decât pentru “crimele cele mai grave” (comise de persoane mai mari de 18 ani );
Pe plan mondial preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat în câteva documente de reală valoare, între care trebuie menționate îndeosebi: Declarația Universală a Drepturilor Omului; Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul internațional cu privire la drepturile civile si politice.
Carta internațională a drepturilor omului – Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată prin Rezoluția 217A/III din 10 decembrie 1948, declarație de principii cu caracter solemn, era destinată încă de la început a fi completată de alte texte; acestea au fost două Pacte cu privire la drepturile omului, adoptate de Adunarea generală a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede în articolul 3 că:“Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea sa”.
Pactul internațional privind drepturile civile și politice (PIDCP) a intrat în vigoare la 23 martie 1976, după depunerea celui de-al 35-lea instrument de ratificare. Protocolul său facultativ, adoptat în aceeași zi, a intrat în vigoare la 23 martie 1976. Pactul a fost completat printr-un al 2-lea protocol facultativ, din 15 decembrie 1989, ce viza abolirea pedepsei cu moartea, intrat în vigoare la 11 iulie 1991.
Dreptul la viață este cel mai natural drept al omului. El s-a impus de timpuriu, în sistemul juridic, fiind consacrat încă din primele declarații de drepturi și desigur, prin constituții. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede în articolul 6: “Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar.”
Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice și Protocolul facultativ referitor la Pactul internațional privind drepturile civile și politice au intrat în vigoare la 29 martie 1976. In cea de-a 44-a Sesiune a sa din 1989, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat cel de-al doilea Protocol facultativ la Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea.
Al doilea Protocol facultativ referitor la Pactul internațional privind drepturile civile și politice interzice executarea oricărei persoane aflate sub jurisdicția unui stat și obligă părțile contractante să ia toate măsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicția sa.
Pactul international referitor la drepturile civile și politice recunoaște un număr mult mai mare de drepturi civile și politice decât Declarația Universală a Drepturilor Omului. Astfel, Pactul recunoaște printre drepturile și libertățile fundamentale ale omului dreptul la viață, drept care nu admite nici o derogare.
Convenția pentru prevenirea și represiunea crimei de genocid (9 decembrie 1948) declară că genocidul, indiferent dacă este comis în timp de pace sau în timp de război, este o crimă de drept internațional. Convenția definește genocidul ca fiind comiterea unor anumite acte “ cu intenția de a distruge, în întregime sau parțial, un grup național, etnic, rasial sau religios, ca atare” (art I).
Convenția privind imprescriptibilitatea crimelor de război și a crimelor contra umanității a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 26 noiembrie 1968.
Un pas înainte în ocrotirea drepturilor omului l-a constituit adoptarea unor convenții regionale, precum Convenția europeană asupra drepturilor omului din anul 1950, Conferința interamericană din anul 1969, Carta africană din 1981.
Aceste convenții au pus în valoare o serie de proceduri și mecanisme juridice prin care se asigură promovarea și protecția drepturilor omului.
Proclamarea regională a drepturilor omului, mai întâi în Europa și America, apoi în Africa și în lumea arabo-islamică, este opera organizațiilor regionale: Consiliul Europei, Organizația Statelor Americane, Organizația Unității africane, Liga statelor arabe.
Convenția europeană de apărare a drepturilor omului și libertăților fundamentale (CEDO) este primul tratat multilateral încheiat în cadrul Consiliului Europei, intrată în vigoare la 3 septembrie 1953. CEDO a fost completată de 11 protocoale adiționale.
Convenția europeană a drepturilor omului consacră în articolul 2 că: “Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat de lege”. Protocolul 6 la CEDO prevede: “Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă, nici executat”.
Carta organizării statelor americane- Carta constitutivă a OEA a fost adoptată la Bogota la 30 aprilie 1948 la a IX-a Conferință internațională americană prevedea , printre altele, crearea unei Comisii interamericane a drepturilor omului (art.112), organ consultativ OEA în materie. Convenția americană cu privire la drepturile omului din 22 noiembrie 1969 -adoptată de statele membre OEA la San José și intrată în vigoare la 18 iulie 1978- reflecta aceeași inspirație ideologică ca și CEDO, preambulul său afirmând că: “ drepturile fundamentale ale omului nu decurg din apartenența sa la un stat dat, dar se clădesc pe atributele persoanei umane” și că un regim de libertate individuală și de justiție socială nu poate fi stabilit decât în cadrul instituțiilor democratice. CADO stipulează că dreptul la viață trebuie să fie protejat “ în general chiar de la concepție “.
Carta africană a drepturilor omului și popoarelor din 28 iunie 1981, adoptată la Nairobi la 28 iunie 1981 de Conferința OUA, constituie un aport important la dezvoltarea dreptului regional african și umple o lacună esențială în materia proclamării drepturilor omului. Carta arabă a drepturilor omului din 15 septembrie 1994 – a fost adoptată la Cairo de catre Consiliul Ligii statelor arabe. Articolul 4 al Cartei prevede: ” Persoana umană este inviolabilă. Orice ființă umană are dreptul la respectarea vieții sale și a integrității fizice și morale a persoanei sale. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de acest drept”.
Declarația islamică universală a drepturilor omului (DIUDO) a fost proclamată la Paris la 19 februarie 1981 la inițiativa Consiliului islamic pentru Europa. Declarația islamică fondează drepturile omului pe o dorință divină și se deosebește astfel de textele internaționale de proclamare:” Drepturile omului, în Islam, sunt puternic înrădăcinate în convingerea că Dumnezeu, și doar Dumnezeu este Autorul Legii și a sursei oricăror drepturi ale omului” (Introducere, alin.2 din Declarație). Pentru doctrina musulmană puterea legislativă aparține lui Allah: just este ceea ce este prescris prin Legea divină și injust ceea ce este contrară ei. Există o contradicție radicală între drepturile omului proclamate pe plan universal și normele musulmane. Chiar dacă tortura și tratamentele inumane, precum și pedeapsa cu moartea sunt interzise prin texte universale, dreptul penal musulman prevede pedeapsa cu moartea în anumite ipostaze, ca și pedepse cu amputarea, lapidarea și flagelarea.
Declarația Islamică Universală a Drepturilor Omului prevede: “ Viața umană este sacră și inviolabilă și trebuie indeplinite toate eforturile pentru a o proteja. In special, o persoană nu trebuie expusă rănirilor sau morții decât sub autoritatea legii”.
Constituția României reglementează dreptul la viață al persoanei în articolul 22 și interzice pedeapsa cu moartea, ca fiind contrară drepturilor naturale ale omului.
Statele părți la Pactul internațional privind drepturile civile și politice se angajează să respecte și să garanteze tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor, fără nici o deosebire de rasă, sex, culoare, limbă sau religie, opinie politică, origine națională sau socială, avere, drepturile recunoscute de acest Pact.
Prin Pactul internațional privind drepturile civile și politice se instituie un Comitet al drepturilor omului (articolul 28), compus din optsprezece membri aleși cu titlu individual pe o perioadă de patru ani, dintre resortisanți ai statelor părți, “ personalități cu înaltă moralitate și având o competență recunoscută în domeniul drepturilor omului”. Membrii Comitetului sunt aleși prin vot secret, dintr-o listă de candidați propuși de către statele părți la Pact. Fiecare stat nu poate propune decât doi candidați, resortisanți ai săi, dintre care numai unul poate fi ales. Competența Comitetului trebuie să țină seama “ de o repartiție geografică echitabilă și de reprezentarea diferitelor forme de civilizație, precum și a principalelor sisteme juridice”.
Comitetul are ca principală funcție să examineze rapoarte prezentate de statele părți asupra măsurilor pe care le-au adoptat și care transpune în viață drepturile recunoscute în prezentul Pact.
In perioada de când a fost înființat, Comitetul a elaborat reguli privind elaborarea rapoartelor de către state, precum și proceduri de examinare a acestora. Conform acestor reguli, care au un caracter de recomandare, statele își pot diviza rapoartele în două părți- o parte generală, în care este descris pe scurt cadrul juridic național în baza căruia sunt puse în aplicare drepturile civile și politice în țara respectivă, și o parte specială, care să conțină informații mai detaliate asupra fiecărui articol din părțile I , II și III ale Pactului.
Conform procedurii de lucru a Comitetului, stabilit prin Regulamentul interior, reprezentanții statelor care fac obiectul rapoartelor au obligația de a fi prezenți când se discută rapoartele respective și trebuie să răspundă întrebărilor puse de membrii Comisiei. Articolul 41 din Pact instituie un mecanism de comunicări interstatale care permite părților să sesizeze violarea Convenției de către alt stat, cu condiția ca atât statul reclamant cât și statul destinatar să fi făcut o declarație de recunoaștere a competenței Comitetului. In termen de trei luni de la primirea comunicării, statul destinatar va comunica statului care a făcut comunicarea “ explicații sau orice alte declarații scrise lămurind chestiunea, care vor trebui să cuprindă, pe cât este posibil și util, indicații asupra regulilor sale de procedură și asupra căilor de recurs fie deja folosite, fie pendinte, fie deschise încă” .
Rapoartele statelor părți sunt prezentate Organizației Națiunilor Unite prin Secretarul General, care le va transmite spre examinare Comitetului.
Comitetul studiază rapoartele prezentate de statele părți ale Pactului internațional privind drepturile civile și politice și înaintează acestora propriile sale rapoarte, precum și orice observații generale pe care le socotește potrivite. Orice stat parte la Pact recunoaște competența Comitetului de a primi și examina comunicări provenite de la persoanele fizice ținând de jurisdicția sa, care pretind a fi victime ale unei violări, de către acest stat a vreunuia dintre drepturile enunțate în Pact.
Pot adresa sesizări Comitetului numai persoanele care se află sub jurisdicția unui stat care a devenit parte la Protocol, precum și persoanele aparținând popoarelor din țările coloniale cărora li s-a recunoscut dreptul la autodeterminare de “ Carta Națiunilor Unite și de alte convenții și instrumente internaționale încheiate sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite sau ale instituțiilor sale specializate” (articolul 7). O persoană care se pretinde a fi victima unei violări a drepturilor garantate prin Pact poate adresa o sesizare Comitetului numai cu îndeplinirea unor condiții, și anume: statul sub jurisdicția căruia se află să fi devenit parte la Protocol; persoana respectivă să fi epuizat toate căile interne posibile; sesizarea să fie semnată, să nu constituie un abuz al dreptului de a depune astfel de sesizări și să nu fie incompatibilă cu prevederile Pactului; aceleași chestionare să nu se mai afle în curs de examinare în fața unei alte instanțe internaționale pentru anchetă și rezolvare.
Al doilea Protocol facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea prevede că nici o persoană aflată sub jurisdicția unui stat parte la acest Protocol nu va fi executată. Fiecare stat parte va lua măsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicția sa. Statele părți la Protocol vor prezenta în rapoartele pe care le transmit Comitetului drepturilor omului, în virtutea art. 40 al Pactului, măsurile pe care ele le vor adopta pentru punerea în aplicare a Protocolului.
In Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid părțile contractante, confirmând că genocidul, comis atât în timp de pace cât și în timp de război, este o crimă de drept internațional, se angajează să-l prevină și să-l pedepsească. Părțile contractante se angajează să ia , în conformitate cu constituțiile respective, măsurile legislative necesare pentru asigurarea aplicării dispozițiilor acestei Convenții și mai ales să prevadă sancțiuni penale eficace care să afecteze persoanele vinovate de genocid. Persoanele acuzate de genocid vor fi trimise în fața tribunalelor competente ale statului pe teritoriul căruia a fost comis actul sau în fața Curții Internaționale de Justiție care va fi competentă față de acelea dintre părțile contractante care i-au recunoscut jurisdicția.
Prin Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nűrnberg sunt recunoscute principiile de drept internațional privind pedepsirea criminalilor de război, iar rezoluțiile Consiliului Economic și Social al Organizației Națiunilor Unite 1074 D și 1158 din 28 iulie 1965 și 5 august 1966 prevăd pedepsirea criminalilor de război și a persoanelor vinovate de crime contra umanității. Prin rezoluțiile 2184 din 12 decembrie 1966 și 2202 din 16 decembrie 1966 Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a condamnat în mod expres drept crime contra umanității, pe de o parte, violarea drepturilor economice și politice ale populațiilor indigene și, pe de altă parte, politica de apartheid.
1.3. Acte fundamentale privind drepturile omului
Dreptul la viață este cel mai natural drept al omului. El s-a impus de timpuriu, în sistemul juridic, fiind consacrat încă din primele declarații de drepturi și desigur prin constituție. Este un drept cetățenesc cu care începe inventarul drepturilor omului în cele mai importante acte internaționale din acest domeniu. Cele mai multe astfel de acte au fost adoptate după cel de-al doilea Război Mondial sub egida Organizației Națiunilor Unite. Aceste acte stau la baza întregii construcții internaționale referitoare la drepturile omului. Ele influențează legislațiile naționale ale statelor în această materie, prevederile lor constituind standarde internaționale ale drepturilor omului.
Carta Internațională a Drepturilor Omului este denumirea sub care documentele ONU reunesc principalele acte internaționale referitoare la drepturile omului.
Preocupările pentru promovarea și ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenești au depășit în timp limitele și granițele tradiționale, ca o consecință firească a evoluției istorice în care omenirea s-a angajat îndeosebi după al doilea Război Mondial, în încercarea de a se pune capăt exploatării și violenței, rasismului și discriminării naționale, inegalității dintre oameni.
Teoria nazistă, îndreptată înainte de 1939 împotriva evreilor și a opozanților din interior, s-a extins în primii ani ulteriori declanșării celui de-al doilea Război Mondial în estul Europei pentru ca apoi să pătrundă în toate teritoriile ocupate. În intenția de a face imposibilă repetarea în viitor a unor pactici asemănătoare, numeroase spirite progresiste s-au reunit în efortul de a promova acțiunea pentru instituirea unui sistem internațional de ocrotire a drepturilor omului.
Astfel, la 26 ianuarie 1942, 26 de state cărora li s-au alăturat ulterior alte 19, au semnat Declarația Universală a Drepturilor Omului, care a pus bazele protecției drepturilor omului, iar împreună cele două Pacte, adoptate ulterior, privind protecția drepturilor civile și politice și privind drepturile sociale, economice și culturale, alcătuiesc ceea ce este generic denumită Carta Internațională a Drepturilor Fundamentale.
Declarația Universală a Drepturilor Omului a dat un sens nou, o forță aparte drepturilor și mai ales, protecției lor juridice. Declarația vorbește de o concepție comună, de un ideal comun și s-a constituit în baza unei instituții juridice de mari dimensiuni, o instituție internațională care s-a dezvoltat asemenea unui fluviu, firav la izvor, dar care a devenit din ce în ce mai tumultos.
Drepturile civile și politice, drepturi inerente persoanei și care îi permit să participe la viața în societate, se întâlnesc cu cele economice, sociale și culturale care țin de sistematizarea materială a individului.
În Declarația Universală a Drepturilor Omului sunt înscrise o serie de principii de mare însemnătate: toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi (articolul l); fiecare om se poate prevala de drepturile și libertățile fundamentale, fără deosebire de rasă, culoare, sex, limbă sau religie (articolul 2); orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale (articolul 3); nimeni nu poate fi ținut în sclavie, nici în servitute (articolul 4); nimeni nu poate fi supus la torturi, tratamente și pedepse crude, inumane sau degradante (articolul 5); – nici o persoană nu poate fi arestată, deținută sau exilată în mod arbitrar (articolul 6).
Dreptul la viață este unul din primele drepturi consacrate prin Declarația Universală a Drepturilor Omului. În spiritul umanist în care a fost elaborată, Declarația pune accent pe acele drepturi considerate inalienabile și naturale omului. Conform Declarației Universale a Drepturilor Omului, drepturile cele mai naturale ale omului sunt dreptul la viață, libertate și securitatea persoanei. Se subliniază caracterul esențial al dreptului la viață și faptul că el stă la baza oricărui catalog al drepturilor omului, ca o condiție pentru garantarea tuturor celorlalte.
Dreptul la viață trebuie înteles în sensul cel mai cuprinzător posibil, deși datorită caracterului obligatoriu, în final, le revine statelor alegerea conținutului pe care îl vor recunoaște acestui drept în ordinea juridică internă a fiecăruia. Scopul Declarației Universale a Drepturilor Omului este ca dreptul la viață să fie consacrat și respectat în ordinea internă a tuturor statelor membre ONU.
Când e vorba de natura juridică a Declarației Universale a Drepturilor Omului, o parte a doctrinei susține că ea a căpătat un caracter obligatoriu și că aceasta constituie o interpretare a Cartei ONU. Se consideră că ea explică în detaliu sensul termenilor „drepturi și libertăți fundamentale” pe care statele membre ONU au acceptat să le respecte atunci când au aderat la Carta, printre care se numără și dreptul la viață.
Alți autori subliniază că principiile Declarației Universale a Drepturilor Omului au fost reluate de numeroase instrumente internaționale, iar referirile care se fac la valoarea juridică a promovării sale sunt tot mai frecvente. Toate acestea atestă faptul că Declarația Universală a Drepturilor Omului a devenit în prezent o componentă a dreptului internațional cutumiar. În acest sens, legiuitorul a introdus chiar în Constituție, în articolul 20, precizarea că „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenești vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu Pactele și celelalte tratate la care România este parte”.
Deși cuprinsă într-un cadru nu întotdeauna sistematic, Declarația are meritul incontestabil de a fi proclamat ca fundamentală o gamă foarte largă de drepturi și libertăți. Din punct de vedere al sferei acestor drepturi și libertăți, Declarația Universală a Drepturilor Omului este mult mai cuprinzătoare și mai complexă decât orice altă declarație de drepturi ale omului elaborată până atunci pe planul legislației interne.
Referitor la dreptul la viață, în articulul 3 al Declarației Universale se stipulează: „Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale”.
„Declarația – spunea președintele Adunării Generale cu prilejul adoptării sale – nu este decât o primă etapă, căci ea nu este o convenție în virtutea căreia diferitele state ar fi obligate să observe și să aplice drepturile fundamentale ale omului; ea nu prevede nici punerea în execuție; ea reprezintă totuși un progres important în lungul proces de evoluție… Acest document este întărit prin autoritatea pe care i-o dă opinia ansamblului Națiunilor Unite, și milioane de persoane, bărbați, femei și copii din toate părțile lumii caută în ea un ajutor, un ghid și o inspirație”.
Datorită statutului său moral și a importanței juridice și politice dobândite de-a lungul anilor, Declarația Universală a Drepturilor Omului stă alături de Magna Carta, Declarația franceză a drepturilor omului și Declarația de independență a Americii și poate fi considerată Constituția omenirii în materia drepturilor omului.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice a fost adoptat și deschis spre semnarea Adunării Generale a ONU la 16 decembrie 1966, intrând în vigoare 10 ani mai târziu, la 23 martie 1976. România a ratificat Pactul la 9 decembrie 1974.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice consacră mai multe drepturi decât Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu o specificitate mai mare, partea a treia a Pactului fiind consacrată exclusiv dreptului la viață.
În articolul 6 se stipulează: „Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie
ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar.”
Pactul conține și reglementări referitoare la pedeapsa cu moartea. Astfel, în țările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentință de condamnare la moarte nu va putea fi pronunțată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu legislația în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislație care nu trebuie să fie în contradicție cu dispozițiile prezentului Pact și nici cu cele ale Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid. Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei hotărâri definitive pronunțată de un tribunal competent.
Când privarea de viață constituie crimă de genocid, se înțelege că nici o dispoziție din prezentul articol nu autorizează un stat parte la Pact să deroge în vreun fel de la o obligație asumată în virtutea dispozițiilor Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid.
Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita grațierea sau comutarea pedepsei. Amnistia, grațierea sau comutarea pedepsei cu moartea pot fi acordate în toate cazurile.
O sentință de condamnare la moarte nu poate fi pronunțată pentru crime comise de persoane sub vârsta de 18 ani și nu poate fi executată împotriva unor femei gravide. Nici o dispoziție din prezentul articol nu poate fi invocată pentru a se întârzia sau a se împiedica abolirea pedepsei capitale de către un stat parte la prezentul Pact.”
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice a fost completat cu două Protocoale facultative. Primul Protocol facultativ la Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, intrat în vigoare la 23 martie 1976 și ratificat de România în 1993 oferă persoanelor particulare ce se pretind victime ale unei încălcări a Pactului, posibilitatea de a înainta Comitetului drepturilor omului (organ înființat de Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice) comunicări sau plângeri individuale. Persoanele particulare pot adresa aceste plângeri Comitetului drepturilor omului, doar dacă au epuizat toate căile interne de recurs (articulul 8). Comitetul drepturilor omului nu va admite acele plângeri ale persoanelor particulare care sunt anonime, care constituie un abuz al dreptului de petiționare sau sunt incompatibile cu dispozițiile Pactului (articolul 3). Plângerile persoanelor particulare acceptate de Comitet vor fi transmise statelor vizate, care în termen de 6 luni trebuie să dea explicații Comitetului sau, dacă este cazul, vor comunica măsurile luate pentru remedierea situației (articolul 4).
Comitetul drepturilor omului nu va examina o plângere din partea unei persoane particulare, dacă această plângere este în curs de examinare de o altă instanță internațională.
Al doilea Protocol facultativ la Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea, adoptat prin rezoluția Adunării Generale a ONU în decembrie 1989, prevede în primul rând că, din momentul în care un stat ratifică Protocolul, nici o persoană aflată sub jurisdicția sa nu va fi executată, iar în al doilea rând, că fiecare stat parte are obligația de a lua măsurile care se impun pentru abolirea pedepsei cu moartea. Acest Protocol facultativ nu admite rezerve la prevederile sale, în afară de cea formulată cu ocazia ratificării sau aderării, prevăzând aplicarea pedepsei cu moartea în urma unei condamnări pentru o crimă, cu caracter militar, de o gravitate extremă, comisă în timp de război.
Convenția penru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Roma, 4 mai 1950) a fost primul instrument de drept internațional care a organizat apărarea individului în fața propriului stat, garantându-i drepturile și libertățile fundamentale. Ea permite statelor, în anumite condiții, ca oligațiile lor să fie suspendate în caz de război sau de alt pericol care amenință viața națiunii (articolul 15, paragraful 1). Dar chiar în aceste împrejurări nici un stat nu se poate sustrage obligației de a respecta dreptul la viață, de la obligația interzicerii torturii, a sclaviei și neretroactivității legii penale. Dispozițiile Convenției privind dreptul la viață sunt conform, art. 15, „inderogabile”.
Convenția prevede în articolul 2 că „Dreptul la viață al oricărei persoane e protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul când infracțiunea este sancționată cu această pedeapsa prin lege”.
În al doilea alineat, Convenția detaliază situația în care nu se aduce atingere dreptului la viață: „moartea nu e considerată ca fiind cauzată cu încălcarea acestui articol în cazul când ea rezultă din recurgerea la forță dovedită absolut necesară: pentru a se asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale (legitimă apărare); pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute; pentru a reprima, conform legii, o revoltă sau o insurecție”.
În ceea ce privește pedeapsa cu moartea, Consiliul Europei a adoptat două Protocoale ce consacră expres și exclusiv aceste probleme. Astfel au apărut Protocoalele 6 și 13 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Protocolul 6 prevede abolirea pedepsei cu moartea și că „nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă, nici executat”. Totuși Protocolul admitea unele excepții justificate de circumstanțe excepționale. Un stat poate prevedea în legislația sa pedeapsa cu moartea pentru actele săvârșite în timp de război sau de pericol iminent de război. O asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislație și conform dispozițiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretariatului General al Consiliului Europei dispozițiile aferente legislației în cauză; nici o derogare de la dispozițiile prezentului protocol în temeiul articolelor 15 și 64 din Convenție nu este îngaduită.
Prin Protocolul 13, încheiat la 3 mai 2002, statele membre ale Consiliului Europei au mers într-o direcție mult mai radicală pe calea eliminării pedepsei cu moartea în orice circumstanțe. Așa cum declara și în preambul, abolirea pedepsei cu moartea se impune pentru că este esențială pentru protecția dreptului la viață, valoare fundamentală într-o societate democratică.
În acest sens Protocolul prevede că „pedeapsa cu moartea va fi abolită. Nimeni nu va putea fi condamnat la o asemenea pedeapsă sau executat”. Spre deosebire de Protocolul 6, Protocolul 13 nu prevede nici un fel de derogări admisibile.
Din ansamblul dispozițiilor enunțate deducem că dreptul la viață este unul din drepturile fundamentale esențiale și are caracter absolut, nefiind permisă nici o altă derogare de la protecția lui în timp de pace sau de război, cu excepția prevederilor expres și limitativ prevăzute de articolul 2. Textul Convenției împreună cu cel al celor două Protocoale, prin care a fost abolită pedeapsa cu moartea, urmărește protecția individului împotriva oricărei suprimări a vieții, impusă în mod arbitrar de către stat.
Analizând prin coroborare textele dispozițiilor internaționale, observăm următoarele: articolul 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementează dreptul la viață și nu viața însăși ca valoare ce trebuie protejată prin lege; dreptul la viață aparține oricărei persoane fără discriminare; protecția legală a dreptului la viață trebuie asigurată de autoritatea națională și este completată de interzicerea privării vieții în mod intenționat.
În determinarea conținutului acestui drept, un rol important 1-a jucat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Trebuie subliniat faptul că jurisprudența acesteia pune în acord textul Convenției, cu evoluțiile sociale din ultimii 55 de ani, ce s-au scurs din momentul elaborării ei.
Având în vedere textul articolului 2, sunt dificil de determinat sensul și limitele pe care Convenția le stabilește pentru dreptul la viață, problemă care apare și în articolul 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Curtea a fost confruntată chiar cu problema definirii vieții și a stabilirii titularilor acesteia, în spețe care au vizat dreptul la viață al fătului sau eutanasia. În final, tot jurisprudența Curții Europene este cea care stabilește dacă dreptul la viață, așa cum este consacrat în Convenție, trebuie înțeles în sens larg sau restrâns.
Principalul document internațional ce abordează problematica drepturilor omului în regiunea celor două continente americane este Declarația americană a drepturilor și îndatoririlor omului. Declarația a fost adoptată la 2 mai 1948, cu câteva luni înainte de Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu care are de altfel multe în comun. Deși a fost adoptată sub forma unei simple recomandări, statutul său juridic a suferit unele transformări odată cu preluarea dispozițiilor sale în practica Comisiei Internaționale.
În cadrul Convenției sunt prevăzute următoarele drepturi civile și politice: dreptul la personalitate juridică, dreptul la viață, dreptul la tratament uman, libertatea de servitute, dreptul la libertatea persoanei și altele.
Conform articolului 4, dreptul la viață este recunoscut oricărei persoane, în principiu, din momentul concepției, acest element constituind o diferență semnificativă față de Convenția Europeană. Convenția Americană prevede, în principiu, două mari restricții ce pot fi aduse dreptului la viață și anume: pedeapsa capitală și restricția ce rezultă din dreptul fiecărui stat de a se autoproteja.
În ceea ce privește pedeapsa cu moartea, articolul 4 este foarte detaliat, subliniind în mod restrictiv condițiile în care ea poate fi pronunțată și executată. În primul rând, ea nu poate fi pronunțată decât pentru crimele cele mai grave, în baza unei hotărâri judecătorești definitive și cu respectarea principiului legalității pedepsei. Persoanelor condamnate trebuie să le fie garantat dreptul de a solicita amnistia, grațierea sau comutarea pedepsei. De asemenea se prevede că pedeapsa nu poate fi reintrodusă în țările care au abolit-o și nici nu poate fi lărgit câmpul de aplicare. Niciodată această pedeapsă nu poate fi aplicată în cazul faptelor de natură politică sau a celor conexe. În ceea ce privește execuția, ea nu poate fi pusă în practică în cazul persoanelor sub 18 ani sau peste 60 de ani, și nici în cazul femeilor însărcinate.
Curtea Interamericană a subliniat de mai multe ori că interpretarea acestui articol trebuie să țină seama de scopul său. Curtea susține că articolul 4, deși nu merge atât de departe încât să abolească pedeapsa cu moartea, impune totuși restricții de natură să conducă la abolirea acesteia.
1.4. Legislația română privind dreptul la viață
Constituția României din 1991 conține standardele democrației constituționale și ale statului de drept, așa cum ele sunt enunțate în documentele internaționale, cum ar fi actele constituționale ale Consiliului Europei, documentele adoptate la diferitele reuniuni ale statelor membre ale Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa și, desigur, documentele adoptate în cadrul Organizației Națiunilor Unite. Titlul al II-lea al Constituției României este dedicat drepturilor și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, iar în Capitolul al II-lea sunt tratate drepturile și îndatoririle fundamentale.
Articolul 22 din Constituția României, reglementează și garantează trei drepturi fundamentale cetățenești, care, deși sunt într-o indisolubilă legătură, nu sunt totuși confundabile din punct de vedere juridic. Aceste drepturi sunt: dreptul la viață, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică.
Faptul că dreptul la viață este primul drept enunțat în catalogul drepturilor și libertăților fundanentale, conținut în actuala Constituție, denotă importanța pe care Adunarea Constituantă i l-a acordat. Această poziție în raport cu celelalte drepturi enumerate se regăsește și în instrumentele juridice internaționale, care, ori încep catalogul cu acest drept, ori îl situează printre primele. În acest sens putem da ca exemplu Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactele sau Convenția Europenă a Drepturilor Omului. Astfel Declarația Universală a Drepturilor Omului stabilește în articolul 3 „dreptul la viață și la inviolabilitate al oricărei persoane”. Articolul 2 al Convenției Europene a Drepturilor Omului prevede că dreptul oricărei persoane la viață este protejat prin lege, iar Pactul privind drepturile civile și politice stabilește că dreptul la viață este inerent persoanei umane. În accepțiunea CEDO, dreptul la viață reprezintă un drept suprem al ființei umane, una din valorile fundamentale ale societății noastre, dar și a materiei drepturilor omului pe plan internațional.
Articolul 22 se referă la accepțiunea restrânsă a dreptului la viață, adică privind viața persoanei numai în sensul ei fizic, această soluție fiind mai eficientă din punct de vedere juridic.
În principiu, dreptul la viață creează în sarcina statului o obligație negativă de a nu face nimic de natură să ia viața unei persoane în mod arbitrar. Totuși, în lumina jurisprudenței CEDO, obligațiile statelor pot fi și pozitive, atunci când au obligația de a asigura protecția persoanei, în special a celor ce sunt încercați sau se află în situații vulnerabile.
Pe de altă parte, văzută în sensul său cel mai larg, protecția vieții ar implica și asigurarea unor condiții minime de existență și de viață decentă, protecția mediului înconjurător și asigurarea mijloacelor necesare pentru ocrotirea sănătații cetățeanului. Din această perspectivă, drepturile ce sunt de natură să completeze protecția vieții sunt consacrate prin alte articole ale Constituției. Enumerăm: dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul la un mediu sănătos.
Totuși, trebuie reamintit faptul că în Constituția României, dreptul la viață este consacrat în accepțiunea sa restrânsă, singura de natură să asigure o protecție realistă a acestui drept. Aceasta deoarece este foarte dificil ca un stat să-și asume și să îndeplinească astfel de obligații, în special cele ce țin de nivelul de trai, dependent exclusiv de situația economică a fiecărui stat.
Având în vedere că acest drept fundamental împlică, în primul rând, că nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar, articolul 22(2) interzice pedeapsa cu moartea, ca fiind contrară drepturilor naturale ale omului. Interzicerea prin Constituție a pedepsei cu moartea exprimă tendința, dominantă azi în lume, prezentă în documentele juridice, politice și sociologice de înlăturare a acestor sancțiuni. Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului, dar este, prin natura sa, o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreaptă. Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind că de foarte multe ori ea a fost rezultatul unor grave erori judiciare.
Legea fundamentală a României nu face precizări referitoare la excepția aplicării pedepsei cu moartea. România a ratificat Protocoalele 6 și 13 care abolesc pedeapsa cu moartea, iar aceste protocoale nu se referă și la situația în care moartea poate fi provocată de o persoană fizică ce nu exercită atribuții legale. În această privință legea penală română reglementează legitima apărare.
Pe lângă faptul că prevederile constituționale ce garantează dreptul la viață realizează o corelare clară și eficientă cu instrumentele juridice menționate, aceasta trebuie corelată și cu alte dispoziții cuprinse în Constituție. Astfel, primul articol al legii fundamentale ce reglementează, într-o formulă sintetică, elementele definitorii ale statului român prevede că: „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenești, libera dezvoltare a persoanelor umane, dreptatea și pluralismul politic, reprezintă valori supreme și sunt garantate.”(articolul 1, alineatul 3, Constituția României).
O importanță deosebită o au articolele 11 și 20 din Constituția României; ele stabilesc mecanismul prin intermediul căruia sistemul constituțional român se corelează cu dispozitiile internaționale în materia drepturilor omului și implicit cele ce privesc dreptul la viață.
Astfel, articolul 11 declară tratatele ratificate de către Parlamentul României ca o parte integrantă din dreptul intern, consecința directă fiind nu numai aplicarea acestora pe teritoriul român, dar și invocarea lor de către cetățeni, în susținerea pretențiilor lor legitime. Revizuirea din octombrie 2003 a adăugat un nou alineat, potrivit căruia, în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituție. Această revizuire adaugă mai multă claritate și înlătură posibilele neînțelegeri pe această temă.
Articolul 20 are o însemnatate deosebită pentru garanterea drepturilor omului în România. Conform acestui articol dispozițiile constituționale vor fi interpretate în conformitate cu instrumentele juridice internaționale în materia drepturilor omului. Sunt enumerate Declarația Universală a Drepturilor Omului și Pactele Internaționale adoptate de Națiunile Unite.
Trimiterea expresă la aceste documente reflectă o practică deja răspândită în lume, des întâlnită în Constituțiilor adoptate după al II-lea Război Mondial. Exemple în acest sens putem găsi în Constituția Franței, dar mai ales în cele ale statelor nou create după 1950, ca de exemplu cele de pe continentul african.
Conform modificărilor intervenite în 2003, prevederile acestor documente vor fi aplicate cu prioritate de către legiuitorul român, cu excepția cazurilor în care Constituțiile sau legile internaționale conțin dispoziții mai favorabile.
Autoritațile publice competente ale României să aplice legea națională trebuie să asigure prin activitatea lor aplicarea conformă a dispozițiilor constituționale cu cele ale CEDO și cu respectarea interpretării și sensului atribuit noțiunii din Convenție prin jurisprudența Comisiei și a Curții Europene a Drepturilor Omului. Respectarea conformității se impune organelor jurisdicționale ordinare, instanțelor superioare și Curții Constituționale a României, care sunt obligate în temeiul articolele 11 și 20 ale Constituției și al supremației legilor, să aplice prioritar dispozițiile CEDO față de cele ale Constituției și ale acesteia din urmă prioritar față de legile internaționale.
Aplicarea prioritară a CEDO se face, nu doar în cazul conflictelor de legi, ci și în cazul neconformității generate prin interpretarea prevederilor legale. Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin ratificare, CEDO a devenit parte integrantă a dreptului intern român (articolul 11, alineatul 2). Ea are aplicabilitate directă pe teritoriul României și poate fi aplicată simultan și în coroborare cu dispozițiile constituționale, în speță articolul 22(1).
Realizarea sistemului internațional de norme, prin elaborarea de documente politice și juridice și impunerea acestora, demonstrează, pe de-o parte recunoașterea vocației naturale și universale a omului, iar, pe de altă parte, realismul și eficiența acestuia în protecția drepturilor personale, această caracteristică conferind o forță juridică aparte. Această forță juridică nu înlătură, ci păstrează rolul reglementărilor juridice interne în apărarea concretă a drepturilor cetățeanului. Mai mult, soluția constituțională aleasă de legiuitorul român exprimă nu numai atașamentul față de reglementările internaționale, ci și marea receptivitate față de dinamica posibilă și previzibilă.
Importanța protecției vieții, prin intermediul legislației penale, dar nu numai, rezidă în faptul că viața omului este nu numai valoarea primară fundamentală ce stă la baza existenței sale, ci reprezintă și condiția perpetuării omenirii ca specie. Omul este singura ființă care conștientizează propria sa existență și individualitate. Recunoașterea vieții ca un drept fundamental a avut loc abia după ce i-a fost recunoscut caracterul de atribut primordial și imperativ pentru existența omenirii. „Viața nu este proprietatea nimănui, ci uzufructul tuturor”.
Datorită naturii omului de a fi o ființă „socială”, întreaga lui existență se desfășoară în cadrul unui grup, constituit de către societate. Din acest motiv apărarea vieții este o preocupare esențială nu numai a individului, dar și a societății în ansamblul ei, ca grup ce-și asumă obligația protejării membrilor săi. Având în vedere aceste elemente, se afirmă că „legea penală protejează relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare implică respectarea vieții umane, valoare socială supremă”.
Legea penală, ca expresie a voinței societății, apără viața omului, nu ca bun individual (deși este neîndoielnic că ea prezintă un interes primordial pentru fiecare individ), ci ca un bun social, ca o valoare supremă pentru existența colectivității înseși. Aceasta îndreptățește pe legiuitor să pretindă tuturor cetățenilor să-și respecte viața și să se abțină de la orice fapte care ar aduce atingere acestei valori sociale, și implică interesele vitale ale comunității.
Ocrotirea persoanei prin mijlocirea legii penale se înscrie printre cele mai importante obiective ale dreptului penal; persoana omului este apărată, atât sub aspectul personalității sale fizice (viața, integritatea corporală, sănătatea), cât și a personalității sale morale (demnitatea, onoarea, libertatea, etc.), valori care definesc personalitatea individului în orice tip de societate.
Pentru început, pe teritoriul român, opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza, prin elaborarea Codului Civil, Codului Penal, Codului de Procedură Penală, a fost cea care a dus la constituirea, în linii generale, a sistemului de drept burghez, și cea care a creat cadrul juridic propice pentru dezvoltarea celor mai moderne legislații în materie. Aceste coduri conțineau reglementări cu privire la infracțiunile contra vieții.
Actualul Cod Penal al României (adoptat la 21 iunie 1968 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969), modificat, reglementează infracțiunile de omor sub denumirea generică de „omucidere”, alături de omorul propriu-zis fiind incriminate și infracțiunile de pruncucidere, ucidere din culpă și determinarea sau înlesnirea sinuciderii, a căror redactare este sensibil îmbunătățită. Apărarea persoanei prin dispozițiile legii penale (Codul penal, Titlul al II-lea privind omul în principalele sale atribute), evidențiază faptul că bunul cel mai de preț al omului este viața. Infracțiunile contra vieții, incriminate sub denumirea generică de „omucidere”, constituie din punct de vedere al calificării de grup, o subdiviziune în cadrul „infracțiuni contra vieții, integrității corporale sau sănătății”.
O problemă importantă cu care s-a confruntat doctrina penală este cea a stabilirii limitelor vieții, aceasta deoarece legea penală ocrotește doar persoana în viață.
Viața, în concepția Codului Penal actual , este protejată începând cu nașterea. Acesta marchează momentul de debut al vieții persoanei, dar nu e marcat de un moment clar, ci cuprinde diferite faze fiziologice ce se desfășoară într-un anumit interval de timp. De aceea s-au născut discuțiile cu privire la stabilirea momentului în care se poate vorbi despre o persoană independentă din punct de vedere fiziologic sau de făt. În acest sens au fost formulate mai multe opinii, care luau ca punct de plecare fie momentul separării fizice, fie pe cel al începerii procesului fiziologic al nașterii. În cele din urmă s-a căzut de acord asupra ipotezei că fătul dobândește calitatea de persoană, a cărei existență este protejată penal prin incriminarea infracțiunilor contra vieții, numai din momentul expulzării, a dobândirii existenței fiziologice independente, pe de o parte, iar pe de altă parte, din momentul respirației extrauterine. Acesta este frontul care separă infracțiunile de omor sau de ucidere din culpă, de exemplu, de cea de provocare ilegală a avortului.
Celălalt moment important al frontierelor vieții este cel al morții. Nici acest subiect nu a fost lipsit de dezbateri în rândul teoreticienilor. Moartea , la fel ca și nașterea nu este un proces instantaneu, ci durează perioade de timp variabile și este marcată de starea de frontieră a vieții, caracterizată prin șoc, colaps, sincopă, comă, agonie sau moarte aparentă, în care trecerea spre moartea ireversibilă are loc treptat, în etape, într-o succesiune care adeseori îngreunează surprinderea momentului survenirii ei. Medicina legală a stabilit unele criterii cât mai generale în raport cu care se poate constata momentul decesului. Acestea sunt moartea clinică, evidențiată de încetarea funcțiilor aparatului respirator și circulator și moartea biologică sau cerebrală, care se instalează ceva mai târziu.
Anterior anului 1989, în România, au existat reglementări în Codul Penal care sancționau aspru întreruperea sarcinii sau complicitatea la efectuarea acesteia, însă după revoluție, prevederile respective au fost abrogate.
Codul Penal actual incriminează provocarea ilegală a avortului, stabilind implicit și condițiile în care întreruperea sarcinii poate avea loc. Astfel, este incriminat avortul atunci când sarcina depășește 14 săptămâni. Totuși, derogarea de la protecția vieții fătului sunt recunoscute atunci când întreruperea sarcinii era necesară pentru a salva viața, integritatea corporală și sănătatea femeii însărcinate. În aceste condiții viața și integritatea femeii însărcinate primează asupra celei a fătului.
Un aspect foarte important, care este legat direct de stabilirea cu certitudine a instalării ireversibile a morții biologice, este prelevarea de organe în vederea transplantului. Acestea trebuie să fie în stare să-și exercite în continuare funcțiile vitale, dar luarea deciziei presupune calificarea faptei în raport cu legislația penală care incriminează omuciderea. Unii autori critică opinia conform căreia posibilitatea unor organe vitale, ca de exemplu inima, de a-și păstra capacitatea și după constatarea morții persoanei, semnifică faptul că procesul morții biologice nu s-a încheiat. Conform acestor autori o asemenea operațiune este de natură sa aibă consecințe negative asupra transplantului și implicit asupra posibilității salvării altor vieții.
Legea nr. 2 din 8 ianuarie 1998 privind prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane, reglementează condițiile în care transplantul de țesuturi și organe poate avea loc. Prin transplantul de țesuturi și /sau organe umane se înțelege acea activitate medicală complexă care, în scop terapeutic, înlocuiește țesuturile și /sau organele compromise morfologic și funcțional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase. Prelevarea de țesuturi și organe umane de la persoana decedată se efectuează numai dacă moartea cerebrală a fost confirmată medical. Condițiile în care o persoană poate fi declarată ca fiind în moarte cerebrală sunt detaliate de lege.
Progresele medicale și biologice recente au adus în prim plan numeroase probleme ce țin de existența ființei umane. Cea mai revoltătoare și controversată dintre acestea este problema clonării. Cu privire la aceasta, legislația română, ca de altfel și cea a altor state, încă nu s-a pronunțat. Este adevărat, pe de altă parte, că dovezi certe ale aplicării acestei tehnici în cazul oamenilor nu au fost încă produse. Cu toate acestea, datoria legiuitorului este să intervină și să anticipeze astfel de demersuri și să reglementeze activitatea oamenilor de știință, care, în caz contrar, ar putea găsi în România teritoriul propice exercitării unor astfel de activități.
În lipsa unor legi elaborate chiar de legiuitorul român, statul român a acoperit într-o anumită măsură aceste lacune prin ratificarea Convenției Europene pentru protecția drepturilor omului și a demnității umane față de aplicarea biologiei și medicinii, adoptată în 1997 și intrată în vigoare în 1999, în cadrul Consiliului Europei și a Protocolului adițional la această Convenție referitoare la interzicerea clonării ființelor umane, semnată la Paris la 12 ianuarie 1998.
O altă problemă ce dă naștere multor dispute este cea a eutanasiei, persoana care se află în viață, deși muribundă sau aflată în agonie, beneficiază încă de protecția legii penale.
Una din multele definiții date eutanasiei este „uciderea săvârșită sub impulsul unui sentiment de milă pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane care suferă de o boală incurabilă a cărei moarte este din această cauză inevitabilă.
În general, statele lumii au refuzat să dezincrimineze faptele ce constituie eutanasie, argumentând că viața reprezintă o valoare fundamentală și orice compromis legislativ ar putea da naștere unor abuzuri. Exemplul negativ al regimului nazist, în timpul celui de-al II –lea Război Mondial, este încă proaspăt în memoria comună a omenirii.
Din punct de vedere științific este foarte diferit determinată existența consimțământului victimei sau a sentimentului de milă din partea autorului. Problema se complică și mai mult atunci când persoana nu-și poate exprima consimțământul.
Argumente pentru au fost cele care sancționează recunoașterea unui „drept de a muri” și ideea că dreptul la viață ar trebui să conțină în egală măsură și dreptul de a trăi cu demnitate, lucru de care nu se bucură cei grav bolnavi.
Există state în care discuțiile pe această temă au avut loc, fiind finalizate cu proiecte de lege în sprijinul eutanasiei (SUA, Marea Britanie, Rusia). Recent Olanda a acceptat eutanasia în condiții foarte severe, iar Belgia discută în prezent astfel de propuneri.
În România, ideea tolerării eutanasiei a fost respectată de legiuitor. În Codul Penal din 1936, a fost incriminată ca o varietate a omorului și anume, cea la rugămintea stăruitoare și repetată a victimei sau sub dominația sentimentului de milă pentru chinurile unui bolnav incurabil, în care pedeapsa era mai mică. În ceea ce privește legislația română actuală, aceasta incriminează, alături de celelalte infracțiuni intenționate contra vieții și infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii (articolul 179, Cod Penal).
După Revoluția din 1989, când a fost înlăturat regimul comunist, s-a urmărit punerea de acord a legislației penale cu tratatele internaționale. O modificare importantă a Codului Penal a intervenit prin Decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990, prin care articolel 54 si 55 privind pedeapsa cu moartea și înlocuirea pedepsei cu moartea au fost abrogate. Apoi România a ratificat al 2-lea Protocol facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea.
În viziunea Decretului-lege nr. 6/1990, pedeapsa cu moartea prevăzută anterior pentru unele infracțiuni din Codul Penal și legile speciale a fost definitiv abolită pentru orice categorie de fapte, fiind înlocuită cu pedeapsa detențiunii pe viață. Toate pedepsele cu moartea neexecutate au fost înlocuite cu pedeapsa detențiunii pe viață.
Pentru ca legislația penală română să fie pusă în acord cu practicile europene în materie, Legea nr. 302 din 28 iunie 2004, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, prevede că dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiția ca statul respectiv să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să fie comutată. Prin intermediul unei astfel de reglementări statul român asigură protecția vieții oricărei persoane al cărei destin îl influențează la un moment dat, rămânând fidel principiilor pe care a fost construit. Se poate afirma că reglementările referitoare la dreptul la viață și cele corelative acestuia constituie rezultatul unei evoluții îndelungate și o aliniere a normelor interne la cele internaționale. Corelația reglementărilor interne și cele internaționale, sporirea preocupărilor și reglementărilor internaționale nu schimbă și nu diminuează rolul major al legislației interne în proclamarea și garantarea drepturilor cetățenești, în promovarea și încurajarea drepturilor omului în general.
1.5. Curtea europeană a drepturilor omului
La nivel mondial, cel mai perfecționat și sofisticat sistem de protecție a drepturilor omului este considerat a fi mecanismul european. Bazele sale au fost puse de Consiliul European la 5 mai 1948. În viziunea membrilor acestui organ, respectarea drepturilor omului era considerată a fi singura modalitate de a stabili o mai mare unitate între membrii săi, pentru protecția și realizarea idealurilor și principiilor care formează patrimoniul lor spiritual comun și pentru facilitarea programelor economice și sociale.
Importanța Curții Europene a Drepturilor Omului față de Convenția Europeană a Drepturilor Omului rezidă în faptul că jurisprudența acesteia este cea care asigură interpretarea și efectul deplin al Convenției. Curtea dă o interpretare teleologică și în acelasi timp evolutivă a Convenției văzută ca „un instrument viu”, care trebuie interpretată în lumina condițiilor actuale.
În materia dreptului la viață, Curtea a fost confruntată cu un număr destul de variat de cazuri, deși nu tot atât de numeroase ca cele referitoare la alte drepturi și libertăți consacrate prin Convenție. Interesant este faptul că atunci când a trebuit să dea răspuns problemelor ce țineau de dreptul la viață al fătului sau de dreptul la eutanasie, Curtea a ales să intervină în temeiul altor articole, cum ar fi articolul 8 privind dreptul la respectarea vieții private și de familie. Din acest motiv Curtea a respectat un element important în asigurarea dreptului la viață, în înțelesul său clasic.
În ceea ce privește dreptul la viață, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat o serie de hotărâri foarte importante pentru garantarea dreptului la viață, în cele mai importante ipoteze. Interpretarea evolutivă și de natură să completeze textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, a stat la baza hotărârii care stabilea existența unor obligații pozitive ale statelor atunci când este vorba despre protejarea vieții, mai ales atunci când un individ este vulnerabil în fața actelor criminale ale altora.
O altă serie foarte importantă de hotărâri au fost cele care condamnau statele pentru încălcarea dreptului la viață atunci când nu efectuează anchete efective în cazul dispariției unor persoane sau a morții suspecte.
O jurisprudență bogată există și în ceea ce privește frontierele vieții, deși aceasta nu aduce elemente revoluționare, ci poate fi chiar criticată pentru prea multa precauție.
În ceea ce privește eutanasia, Curtea Europeană a refuzat, într-o hotărâre recentă să admită ca o componentă a dreptului la viață, dreptul de a muri. În această cauză ea a stabilit că soluția nu trebuie să fie dată pe cale pretoriană, ci pe cale politică. Remarca subliniază limitele judecătorești și inadmisibilitatea evitării responsabilității de către politicieni, care nu intervin pentru a tranșa într-o manieră cât mai clară, probleme atât de delicate și de actuale. În același timp, se poate specula că această Curte și-a stabilit singură limitele intervenției sale.
Foarte interesantă este ultima evoluție în jurisprudența Curții, care deși reușește în unele cazuri să constate o violare a dreptului la viață, adoptă ceea ce s-a numit o interpretare a articolului 3 în lumina articolului 2. Această jurisprudență subliniază dificultatea încadrării precise a anumitor încălcări ale drepturilor omului, care, în funcție de circumstanțe, pot fi încadrate ca o încălcare a dreptului la viață sau ca un tratament inuman și degradant. Aceasta s-a întâmplat în faimoasa hotărâre Ocalanc – Turciei 2003.
Toate aceste hotărâri prezintă interes atât sub aspectul soluționării finale, cât și sub aspectul părerilor separate ale judecătorilor sau al numărului de voturi cu care au fost adoptate. Datorită modalităților de interpretare a Convenției există întotdeauna posibilitatea ca jurisprudența CEDO să se schimbe și să se aducă elemente inovatoare, de care statele părți trebuie să țină seama. Acest lucru exploatează poate cel mai bine succesul mecanismului european de protecție a drepturilor omului.
Capitolul 2
Pedeapsa capitală
2.1. Cadru general
Deși protejează valoarea umană supremă, dreptul la viață nu este un drept absolut în dreptul internațional, fiind permise atingeri licite ale acestuia, chiar și în situația când moartea este provocată intenționat. O asemenea atingere excepțională este pedeapsa cu moartea. Multe Constituții care nu consacră expres dreptul la viață, vorbesc totuși de pedeapsa cu moartea. În acest sens putem da ca exemplu Italia, Japonia, India, care consacră un articol acestei pedepse excepționale.
Pedeapsa cu moartea este o formă de pedeapsă folosită de-a lungul istoriei, de către multe societăți. Pe măsură însă ce societățile au evoluat, nu au mai aplicat această pedeapsă, iar în cele din urmă, cel puțin în a doua jumătate a secolului trecut, au abolit-o. În anumite țări a fost interzisă în toate circumstanțele, în altele este permisă în timp de război, iar în țările care mențin această pedeapsă și pe timp de pace, s-a limitat recurgerea la ea doar în cazuri extreme.
Astăzi, pedeapsa capitală a fost abolită în majoritatea statelor lumii, incluzând statele europene, dar și țări ca Namibia, Mozambique sau Angola. În 2000, 108 țări aboliseră de drept sau de facto (nici o execuție nu a mai fost efectuată) pedeapsa capitală.
Statele Unite ale Americii se numără printre singurele 6 țări care condamnă minorii la moarte, alături de Pakistan, Iran, Nigeria, Arabia Saudită și Yemen, care întregesc această fraternitate. Ceea ce atrage atenția este faptul că Statele Unite sunt singurele care se numără printre statele democratice ale lumii și care asigură desfășurarea unui proces echitabil conform standardelor internaționale. SUA reprezintă cel mai important sistem de drept în care aplicarea pedepsei cu moartea este obișnuită, în care doar 16 state și District of Columbia au abolit-o.
Orice incercare de a gasi originile pedepsei capitale in istorie nu poate fi descrisa decat ca o misiune imposibila. Practic, pedepsele de acest gen apar mentionate inca de acum 6000 de ani, odata cu inventarea limbajului scris in Sumer. Mai mult, dovezile arheologice imping practica uciderii rituale sau ca masura punitivo-coercitiva chiar la inceputurile umanitatii.
Vom opta aici pentru catalogarea propusa de profesorul doctor Paul Stefanescu, cel care defineste trei mari etape istorice ale pedepsei cu moartea: prima, cea a executiilor desfasurate dupa un anumit ritual, ca un spectacol dedicat multimii, cu scopul de a impresiona pe potentialii faptuitori ai unor acte interzise; cea de a doua, caracterizata prin inlaturarea actelor de cruzime si cu accentul pus pe actul executiei in sine; si cea de a treia, cea a tentativelor de interzicere a pedepsei capitale si aplicarea acesteia doar in cazuri exceptionale. Din pacate, chiar daca definesc perioade istorice distincte, cele trei etape nu si-au gasit o finalitate si se regasesc simultan in culturile si civilizatiile din zilele noastre.
Pedeapsa cu moartea o intâlnim încă din cele mai vechi timpuri, când oamenii primitivi se luptau pentru o bucată de pământ, învinsii fiind eliminati fizic. Chiar daca in astfel de cazuri se poate invoca faptul ca era vorba totusi de o perioada de razboi, apelarea la pedeapsa cu moartea nu este 100% justificata.
In ochii unui legiuitor, pedeapsa capitala poate fi privita ca o masura de protectie a societatii in fata criminalilor care atenteaza la viata, securitatea, bunurile materiale sau spirituale ale membrilor ei. In fapt, aceasta a fost si prima reactie a societatii umane in fata actelor deviante ale anumitor indivizi. Asa cum am mentionat si mai devreme, dovezile arheologice arata faptul ca executia era intalnita ca practica inca din timpul societatilor tribale. Cu toate acestea, cazurile in care se impunea o asemenea masura erau extrem de rare, cu atat mai mult cu cat in sanul unor grupuri restranse crimele si actele antisociale sunt rar intalnite. O atare stare a lucrurilor s-a intalnit pana in urma cu circa patru milenii si jumatate. Astfel, in timpurile biblice, uciderea unui membru al societatii putea fi pedepsita cu aceeasi moneda de catre rudele victimei, in spiritul legii talionului. Cutumele si legile pamantului s-au dovedit, insa, nu odata, mult mai complexe decat par la prima vedere. In aceeasi ordine de idei, cei lezati puteau solicita despagubiri materiale pe masura pierderii lor de la autorul crimei, aceasta constituind o practica des intalnita pe parcursul istoriei trecute.
Decisiva in schimbarea cursului istoric este conceptia conform careia „varsarea sangelui reprezenta un pacat divin”. In litera acestei idei, odata cu instituirea unor autoritati puternice si cu aparitia primelor sisteme de legi scrise, sunt interzise platile compensatorii, iar crimele intra sub jurisdictia necrutatoare a legii. Vom spicui aici, ca exemplu, cateva dintre normele lui Hammurabi (1792-1750 i.H), regele babilonian autor al unuia dintre primele coduri de legi cunoscute: daca un om ii scoate ochiul unui om liber, i se va scoate si lui ochiul; daca el rupe oasele unui om liber, i se vor rupe si lui oasele; daca un fiu isi loveste parintele, i se va taia mana; daca o femeie a cauzat moartea sotului ei pentru un alt om, acea femeie va fi trasa in teapa; daca un hot este descoperit in timp ce fura, va fi omorat; daca un barbat foloseste violenta asupra sotiei altui barbat pentru a se culca cu ea, el va fi omorat, iar femeia considerata fară vina.
Aplicat cu precadere in cazul infractiunilor impotriva persoanei, meritul legii talionului consta, dupa cum a observat Bentham, in simplitatea sa: “intregul cod penal este cuprins intr-o singura regula: delincventul va suferi raul pe care l-a facut sa fie suferit”.
Pedeapsa cu moartea o găsim însă nu numai în Evul Mediu, ci și în perioada modernă. În perioada modernă, Biserica este una din instituțiile care se opun cel mai mult pedepsei cu moartea. Spre deosebire de perioada Evului Mediu, în epoca modernă pedeapsa cu moartea este cosiderată a fi specifică doar țărilor “nedemocratice”. Sunt doar câteva “excepții”, cea mai importantă fiind Statele Unite ale Americii(prezentă doar în unele state, nu în toate). De altfel, în anul 2000, observăm că singura țară europeană care încă mai avea pedeapsa cu moartea era Rusia, unde termenul de democrație este relativ. De asemenea, în afară de SUA, celelalte state ce încă mai au această pedeapsă sunt considerate a fi, mai ales din punct de vedere economic, din lumea a doua sau a treia. De altfel, faptul că în Europa nu mai există țări cu pedeapsa capitală legală este datorat legislației UE . Un exemplu celebru în acest sens este al Turciei, care a fost obligată să renunțe la acest tip de pedeapsă, lucru obligatoriu pentru începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeana.
Pedeapsa cu moartea a fost legală în Europa doar în statele totalitare. De aceea, dupa trecerea la democrație, acestea au hotărât abolirea acesteia, ultima țară din fostul bloc comunist care a renunțat la ea fiind Polonia în 1999 (țară care de altfel nu are în Constituție specificat așa ceva, din acest motiv în această țară poate fi ușor reintrodusă). Ultima țară europeană care a renunțat la pedeapsă este însă Malta, în anul 2000.
În țara noastră, pedeapsa cu moartea are o istorie lungă, în perioada medievală fiind “la modă”. De altfel, istoria consemnează prima interzicere a pedepsei cu moartea, nu când a fost introdusă. Din acest motiv, se poate spune că această pedeapsă a fost de când lumea. Prima oară când a fost interzisă a fost în Constituția din 1866, interdicția fiind menținută până în 1938, când a fost reintrodusă. Legea Fundamentală din 1938, de natura dictatorială, a fost mijlocul prin care a fost introdusă Dictatura Regală a lui Carol al II-lea.
Un fapt interesant se petrece însă după venirea comuniștilor la putere. Astfel, deși aceștia abolesc această constituție, considerată a fi de natură fascistă, ei mențin pedeapsa capitală printr-o “lege specială”.
Un alt fapt interesant este că în 1957 a fost introdusă pedeapsa capitală pentru o pagubă economică mai mare de 100.000 de lei. Interesant cum comuniștii considerau hoții ca niște oameni ce nu mai pot fi reabilitați (teoretic acesta este unul din principiile aplicării pedepsei capitale).
O altă parte deosebit de interesantă este că regimul comunist nu avea stipulată în mod explicit în legislatie pedeapsa cu moartea pentru infracțiunile politice. Astfel, se considera că omul “deviant”, care “complotează contra orânduirii socialiste” poate fi totuși indreptat si re-educat, deși unii nu supraviețuiau în inchisoare datorită tratamentului la care erau supuși. Astfel, se poate spune că pedeapsa capitală exista și în cazul infracțiunilor politice, dar era oarecum disimulată.
Pedeapsa capitală a fost abolită prin Decretul Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990, când s-a hotărât aplicarea sancțiunii de închisoare pe viață . Din acest motiv, si prin această miscare, s-a considerat că România a mai facut un pas în democratizarea atât de mult dorită.
2.2. Discuții asupra oportunității pedepsei capitale
Principalul argument împotriva acestei pedepse a fost că nu se poate corecta în cazul unei erori judiciare și deseori este aplicată arbitrar în lume. Susținerea pedepsei atrage atenția că este o formă legitimă de pedeapsă în multe din statele lumii, constituind un mijloc fără egal de descurajare a criminalității. De aceea, această pedeapsă răspunde necesităților societății de a combate cele mai grave crime, iar societatea o consideră o formă de acceptare a pedepsei.
Pe de altă parte, dincolo de aspectul impactului pe care această pedeapsă ar avea-o în conștiința publică și, în special, în conștiința anumitor potențiali criminali, contraargumentele se bazează în principiu pe studii și sondaje, care duc la concluzia că pedeapsa capitală nu are un efect descurajant mai puternic decât cel al detențiunii pe viață.
Există însă și alte argumente împotriva menținerii sau revenirii la pedeapsa capitală. Problema erorilor judiciare este probabil printre cele mai importante și autoritare argumente. Multă vreme s-a plecat de la prezumții eronate privind fiabilitatea sistemului juridic, bazate mai mult pe succese anterioare, decât pe informații și analize riguroase ale actualității. Probele ADN au fost cele care au răsturnat multe din aceste prezumții. Începând din 1970, în SUA au fost eliberate peste 98 de persoane condamnate la moarte.
Un alt argument este aplicarea lipsită de obiectivitate și discriminatorie a pedepsei. O privire asupra statisticilor privind execuțiile în Statele Unite arată că un total de 3859 de persone au fost executate începând cu 1930 dintre care 1751 albi și 2066 negri.
Marshall a scris: „De regulă cel sărac, cel needucat, cel neprivilegiat, membru al minorităților, deoarece este lipsit de mijloace și este apărat de un avocat din oficiu, devine mielul de sacrificiu al societății”.
Argumentele actuale în favoarea pedepsei cu moartea se clădesc, de regulă, în jurul unor teme principale. Astfel de argumente sunt: elementele de statistică judiciară, efectul intimidant și necesitatea combaterii unor infracțiuni grave ca omorul, trădarea, spionajul și terorismul, susținerile din partea opiniei publice, facilitarea activității organelor abilitate să combată criminalitatea.
Argumentul cel mai des invocat este efectul descurajator și intimidant al acestei pedepse. Se susține că acesta este cel mai puternic mesaj pe care îl poți transmite unor eventuali criminali. În acest sens un autor român declara, încă de la 1860, că „este incontestabil că pedeapsa capitală este cea care insuflă cea mai mare teroare, că ea este cea mai înspăimântătoare și produce cea mai vie impresiune asupra sufletului mulțimii”.
În spatele acestui argument există și studii deosebit de detaliate, menite să determine elemente care pot să potențeze acest mesaj. Acestea par să fie certitudinea, celeritatea și severitatea. În primul rând se consideră că oamenii nu ar mai încălca legea, dacă ar fi siguri că vor fi prinși și pedepsiți. În al doilea rând, trebuie scurtat pe cât posibil timpul scurs între momentul în care fapta este săvârșită și momentul executării pedepsei. În al treilea rând, mulți autori susțin principiul conform căruia, o pedeapsă cu cât este mai severă, cu atât este mai preventivă.
Deși exemplele sunt numeroase, vom prezenta în continuare câteva statistici care susțin fiecare din cele două opțiuni. Din studii efectuate în Suedia, după abolirea pedepsei capitale în 1921, rezultă că numărul persoanelor condamnate pentru omor a crescut de la 49 la fiecare 100.000 de locuitori la 58 la fiecare 100.000 de locuitori. În SUA, un sondaj similar efectuat în perioada 1916-1918 a arătat o creștere a ratei criminalității de la 20% la 23 % în perioada abolirii. Evident, există și rezultate care contrazic aceste concluzii, dintre care dăm exemplu Germania, unde după abolirea din 1949, numărul omorurilor a scazut de la 521 la 355. Aceste contradicții au condus la concluzia că pedeapsa cu moartea nu este singura variabilă ce trebuie avută în vedere, atunci când este vorba de cauzele criminalității.
Un alt argument ține de înlăturarea din societate a persoanelor periculoase. În esență, aceasta înseamnă că trebuie eliminați cei mai periculoși criminali, considerați dincolo de posibilitatea recuperării, pentru a-i opri de a acționa din nou. Acest argument este susținut în special de gravitatea faptelor pentru care această pedeapsă se aplică. Contraargumentele se bazează din nou pe studii care arată că procentul condamnaților care recidivează este foarte mic.
O soluție alternativă propusă este cea a stabilirii detențiunii pe viață, fără posibilitatea eliberării. Confruntați cu această opțiune, o mare parte din jurii sau din persoanele întrebate, optează pentru această alternativă. Totuși, o parte dintre susținătorii acestei pedepse nu sunt convinși de acest argument, susținând că, datorită schimbărilor de politică penală ce pot apărea, statul nu poate garanta că anumiți condamnați nu vor fi eliberați niciodată.
Se susține că detențiunea pe viață nu poate reprezenta un înlocuitor eficace al pedepsei cu moartea, aceasta fiind singura pedeapsă prin care i se poate cauza infractorului un rău egal cu cel produs prin fapta sa. Această problemă este foarte interesantă deoarece este abordată din puncte de vedere diferite. Pe de o parte este privită ca o pedeapsă mult prea milostivă pentru o anumită categorie de criminali, iar pe de altă parte se invocă tocmai cruzimea neobișnuită a încarcerării pe viață.
Atitudinea forțelor de ordine pare să fie de asemenea împotriva abolirii acestei pedepse, susținând că este vorba de siguranța gardienilor și a ofițerilor de poliție care trebuie să-i aibă în custodie. Se susține că asasinii condamnați la detențiune pe viață nu ar avea nimic de pierdut dacă ar atenta la viața gardienilor, deoarece o altă pedeapsă mai severă nu există. În anumite sisteme, printre care și cel american, există totuși grade diferite de încarcerare, iar cel mai dur ar fi separarea de alți deținuți și împiedicarea contactului cu orice altă persoană.
Un alt argument invocat în favoarea pedepsei cu moartea este cel al retribuției pentru fapta săvârșită. Acest argument aduce în prim plan problema rudelor și a celor apropiați. Unii autori susțin că pedeapsa capitală este întâlnită mai ales în cazul infracțiunilor de omor deoarece ar exista o echivalență între valorile suprimate, alții îi neagă aplicabilitatea dat fiind că tocmai această echivalență înscrie practica pedepsei capitale în conceptul unei justiții astăzi depășite.
Problema acestui argument este gradul de subiectivitate. În aceste situații, opinia publică nu poate constitui un barometru ușor măsurabil, pentru aplicarea acestei pedepse. Aceeași pedeapsă va fi aplicată unor oameni ale căror fapte dau naștere unor reacții de indignare de un grad diferit. Pe de altă parte acest argument nu poate fi testat sau contractat cu date sau argumente empirice.
În final, susținătorii din țările în care pedeapsa capitală există, se bazează pe argumentul că este o pedeapsă susținută și dorită de populație. Într-adevăr, în multe din aceste țări, populația resimte această pedeapsă, ca cea mai eficientă protecție, tocmai prin gravitatea deosebită a acesteia. Această reacție are însă la bază anumite specificități ale acestor țări care reflectă anumite tulburări interne și care justifică atitudinea foarte conservatoare a populației.
Diferitele particularități ale problemei pedepsei cu moartea conduc la imposibilitatea unei generalizări și formularea unor concluzii inatacabile. Se poate spune totuși, că menținerea acestei pedepse în legislațiile penale interne derivă din nivelul evoluției economice și socio-politice, din tradițiile păstrate, din practici sociale ori din concepții filozofice sau religioase seculare, toate adaptate scopurilor de represiune penală. Fenomenele sociale cum sunt criminalitatea organizată, asasinatul politic, discriminarea rasială aduc incidențe care complică problema și așa aproape insolubilă.
2.3. Pedeapsa capitală în Uniunea Europeană
Uniunea Europeană și Consiliul Europei pledează pentru abolirea pedepsei cu moartea pe plan mondial, Belarus fiind singura țară europeană care mai aplică această pedeapsă.
UE joacă rolul principal și este totodată cel mai mare donator de fonduri în cadrul eforturilor depuse de organizațiile societății civile din întreaga lume pentru abolirea pedepsei cu moartea. UE utilizează toate instrumentele disponibile ale diplomației și asistenței de cooperare pentru a asigura abolirea pedepsei cu moartea. Acolo unde încă se mai aplică pedeapsa cu moartea, UE cere limitarea progresivă a utilizării acesteia și insistă ca aceasta să fie aplicată în conformitate cu standardele minime convenite la nivel internațional.
UE încurajează dezbaterea publică, consolidând opoziția publică și exercitând presiuni asupra țărilor adepte ale păstrării pedepsei cu moartea, pentru a o aboli sau, cel puțin, pentru a introduce un moratoriu ca un prim pas în această direcție. UE militează împotriva pedepsei cu moartea și în forurile multilaterale, precum Organizația Națiunilor Unite. Aceste eforturi au fost încununate de seria de rezoluții referitoare la moratoriul privind aplicarea pedepsei cu moartea, adoptate de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite.
Luna iulie 2011 marchează cea de a 20-a aniversare a intrării în vigoare a celui de-al doilea Protocol opțional la Pactul internațional privind drepturile civile și politice, principalul instrument juridic, la nivel mondial, pentru abolirea pedepsei cu moartea. UE încurajează toate statele să ratifice sau să adere la acest protocol.
UE este, de asemenea, primul organism regional care a adoptat norme ce interzic comerțul cu bunuri utilizate pentru aplicarea pedepsei capitale (și a torturii și a relelor tratamente), precum și furnizarea de asistență tehnică legată de astfel de bunuri. Angajamentului politic al UE este însoțit de un sprijin financiar substanțial pentru proiecte concrete.
În timpul celei de a 62-a sesiuni a Adunării Generale, Plenara Adunării Generale a adoptat o rezoluție a Comitetului III referitoare la un moratoriu privind aplicarea pedepsei cu moartea (62/149). Uniunea Europeană a participat în mod activ la alianța interregională care a susținut cu succes și a orientat această inițiativă în cadrul Adunării Generale, iar toți partenerii UE au susținut-o. Prin respectiva rezoluție, Adunarea Generală solicită statelor care încă mențin pedeapsa cu moartea: să respecte standardele internaționale care oferă garanții privind protejarea drepturilor persoanelor pasibile de pedeapsa cu moartea, în special normele minime; să restricționeze progresiv aplicarea pedepsei cu moartea și numărul de infracțiuni pasibile de pedeapsa cu moartea; să decreteze un moratoriu asupra execuțiilor capitale, obiectivul fiind abolirea completă a pedepsei cu moartea.
Respectiva rezoluție a Adunării Generale solicită de asemenea statelor care au abolit pedeapsa cu moartea să nu o reintroducă.
În cadrul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), statele participante sunt obligate, în virtutea Documentului de la Copenhaga, să schimbe informații privind abolirea pedepsei cu moartea și să le facă accesibile publicului. UE se achită de această obligație făcând declarații regulate în cadrul Dimensiunii Umane a OSCE
Articolul 2 din Carta drepturilor fundamentale a UE prevede că nicio persoană nu poate fi condamnată la pedeapsa capitală sau executată. Toate statele membre ale Uniunii Europene sunt obligate în virtutea respectivelor dispoziții și le pun în aplicare.
Uniunea Europeană va aborda, dacă este necesar, problema pedepsei cu moartea în cadrul dialogului și al consultărilor sale cu țările terțe. Aceste contacte vor cuprinde în special următoarele elemente: apelul lansat de UE pentru abolirea universală a pedepsei cu moartea, sau cel puțin pentru adoptarea unui moratoriu; în cazul în care pedeapsa cu moartea continuă să fie aplicată, UE va insista ca statele să o aplice numai în condițiile respectării dispozițiilor prevăzute de normelor minime stabilite.
Obiectivul urmărit de UE este de a convinge țările terțe să abolească pedeapsa cu moartea, dacă este posibil. În acest scop, UE va încuraja țările să examineze posibilitatea de a adera la cel de-al doilea protocol facultativ la Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice și la instrumentele regionale analoage. În cazul în care acest lucru nu este posibil, UE va avea în continuare ca obiectiv abolirea pedepsei cu moartea și: va încuraja statele să ratifice și să respecte instrumentele internaționale ale drepturilor omului, în special acelea privind aplicarea pedepsei cu moartea, inclusiv Pactul internațional privind drepturile civile și politice; va încuraja cooperarea bilaterală și multilaterală și va participa, inter alia în colaborare cu societatea civilă, inclusiv în domeniul juridic, în vederea definirii unei proceduri judiciare echitabile și imparțiale pentru cazurile penale.
UE va ridica problema pedepsei cu moartea în toate forurile multilaterale relevante și va profita de toate ocaziile pentru a înainta acestora inițiative având drept obiectiv introducerea unui moratoriu privind aplicarea pedepsei cu moartea și, la momentul potrivit, abolirea acesteia. Când este cazul, UE va include, în documentele produse în cadrul lucrărilor respectivelor foruri multilaterale, trimiteri la instituirea unui moratoriu privind execuțiile și abolirea pedepsei cu moartea.
UE va încuraja organizațiile internaționale relevante să ia măsurile care se impun pentru a încuraja statele să ratifice și să respecte tratele și normele internaționale privind pedeapsa cu moartea.
În cazul în care statele insistă să mențină aplicarea pedepsei cu moartea, UE consideră important să se respecte o serie de norme minime. Pedeapsa capitală nu poate fi impusă decât pentru infracțiunile cele mai grave, fiind înțeles că este vorba exclusiv despre infracțiuni intenționate având consecințe fatale sau alte consecințe extrem de grave. Pedeapsa cu moartea nu trebuie impusă pentru acte non-violente precum infracțiuni financiare, practici religioase sau libera exprimare a opiniei și relații sexuale între adulți care consimt, și nici ca sentință obligatorie.
Pedeapsa capitală nu poate fi impusă decât pentru infracțiuni pentru care pedeapsa cu moartea a fost prevăzută la data comiterii lor, fiind înțeles că dacă, după ce infracțiunea a fost comisă, legea prevede impunerea unei pedepse mai puțin grave, infractorul va beneficia de această dispoziție.
Pedeapsa capitală nu poate fi aplicată: persoanelor în vârstă de sub 18 ani la data comiterii infracțiunii; femeilor însărcinate sau mamelor cu copii sugari; persoanelor alienate mental. Pedeapsa capitală nu poate fi impusă decât în cazul în care vinovăția persoanei acuzate de o infracțiune se bazează pe probe clare și convingătoare, care nu permit interpretări alternative.
Pedeapsa capitală nu poate fi executată decât în virtutea unei hotărâri definitive pronunțate de o instanță competentă, independentă și imparțială, după o procedură judiciară, inclusiv procedurile desfășurate în cadrul unor instanțe sau jurisdicții speciale, care a oferit toate garanțiile posibile pentru asigurarea unui proces echitabil, garanții egale cel puțin cu cele enunțate în articolul 14 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice, inclusiv dreptul oricărei persoane suspectate sau acuzate de o infracțiune pasibilă de pedeapsa cu moartea, de a beneficia de o asistență judiciară adecvată în toate fazele procedurii și, dacă este cazul, dreptul de a contacta un agent consular.
Orice persoană condamnată la moarte are dreptul de a face apel la o instanță de judecată superioară și trebuie luate măsuri pentru ca aceste apeluri să devină obligatorii. Orice persoană condamnată la moarte are dreptul de a depune, dacă este cazul, un recurs individual potrivit procedurilor internaționale; pedeapsa cu moartea nu va fi executată până când recursul nu este examinat potrivit procedurilor; pedeapsa cu moartea nu va fi executată atâta timp cât se află în desfășurare o procedură judiciară sau formală care are legătură cu aceasta, la nivel național sau internațional. Orice persoană condamnată la moarte are dreptul de a cere grațierea sau comutarea pedepsei. Amnistia, grațierea sau comutarea pedepsei pot fi acordate în toate cazurile de condamnare la moarte.
Pedeapsa capitală nu poate fi executată prin violarea angajamentelor internaționale ale unui stat. Timpul scurs de la condamnarea la moarte poate constitui de asemenea un factor de luat în considerare. În cazul în care pedeapsa cu moartea se aplică, aceasta se execută astfel încât să producă suferințe minime. Aceasta nu poate fi executată în public sau într-o altă manieră degradantă. Pedeapsa cu moartea nu trebuie aplicată ca un act de răzbunare politică prin violarea normelor minime, de exemplu participanților la un complot în vederea unei lovituri de stat.
2.4. Metode de execuție
În urmă cu sute de ani, execuțiile prin fierbere, înfometare, deshidratare, tăierea unor părți din corp, strivire nu impresionau pe nimeni, în afara condamnaților. Totuși, din secolul XVIII, majoritatea țărilor au început să treacă la metode mai puțin dureroase. Franța a inventat ghilotina, iar alte popoare au înlocuit spânzurarea clasică cu spânzurarea prin aruncare de la înălțime, care rupea gâtul condamnatului.
SUA a trecut de la spânzurare la scaunul electric și la gazare, iar astăzi se folosește mai degrabă injecția letală. Întâi condamnatul este anesteziat și adoarme. Apoi i se administrează substanțe care îi paralizează mușchii, inclusiv pe cei necesari în respirație. Ultima injecție conține un medicament care îi oprește inima. Injecția letală are oponenții ei, care susțin că este o metodă dureroasă, însă victima nu se poate manifesta din cauza paraliziei.
Totuși, cei mai mulți condamnați la moarte sunt împușcați, aceasta fiind metoda preferată a chinezilor. Pe lângă plutonul de execuție, care trage mai multe gloanțe, chinezii folosesc și metoda unui singur glonț, tras în regiunea gâtului, cu prizonierul îngenunchiat.
Dacă în SUA unii se opun injecției letale, anumite țări permit încă execuția prin lapidare și spânzurarea clasică, ce duce la o moarte lentă, prin asfixie. Se întâmplă în special în țările musulmane.
Inainte de a fi executat prin injectia letala, condamnatului i se schimba hainele, i sa da ultima masa si i se permite sa faca un dus. Dupa ce acest ritual este indeplinit detinutul este dus in camera de executie unde este intins si legat pe o masa speciala, iar apoi i se introduc doua tuburi intravenoase in brate. Acestea sunt alimentate dintr-o anticamera, de unde este dirijata intreaga operatiune. Tot aici e o linie telefonica directa cu oficialitatile care au puterea sa opreasca executarea pedepsei la moarte. Condamnatul are voie la o ultima dorinta.
In momentul in care lichidul incepe sa curga prin tuburi, perdelele camerei de executie se trag pentru ca martorii sa poata urmari procesul. La fiecare executie pot fi unul sau mai multi executori, dar acestia stau intotdeauna in anticamera. Injectia letala contine Thiopental Sodium, Pavulon si clorura de potasiu.
Thiopental Sodium este un barbituric care se foloseste in chirurgie ca anestezic. Doza obisnuita este 150 mg, dar in cazul injectiei letale se folosesc 5000 mg. Acesta este administrat cu scopul ca pacientul sa nu simta nicio durere cat mai este in viata. Apoi prin tuburi incepe sa curga Pavulon-ul, un relaxant muscular care intr-o doza foarte mare poate duce la paralizarea diafragmei si a plamanilor. Acest medicament isi face efectul in 1 – 3 minute. O doza normala este de 40 – 100 mcg pe kilogram, in timp ce pentru o executie se administreaza mai bine de 100 mg. Pentru a treia si ultima data, este introdusa intravenos clorura de potasiu, care in supradoza provoaca infarct.
Nu toate statele folosesc si aceasta substanta, primele doua fiind suficiente pentru a omori un condamnat. De regula, clorura de sodiu se foloseste pentru curatarea tuburilor intre doua doze diferite de medicamente. La mai putin de doua minute dupa administrare, pacientul este declarat mort.
Executia prin impuscare este cea mai utilizata, peste 70 de state folosind-o. In Uniunea Sovietica, un glont in ceafa era cea mai frecventa metoda de executie militara, dar si civila. Aceasta ramane inca foarte populara in China, singura diferenta fiind aceea ca glontul este tras in gat sau in cap.
Scaunul electric este un dispozitiv ce permite executarea condamnaților la moarte prin electrocutare. A fost inventat de dentistul Harold P. Brown în urma unui angajament cu Thomas Alva Edison care i-a cerut să studieze dacă electricitatea poate fi folosită în execuții.
Pentru execuție, condamnatul, care a primit pedeapsa cu moartea, este legat de scaun cu brățări de metal, iar pe cap i se pune un burete ud și o cască metalică. Electrozii sunt plasați la cap și la picioare, pentru a se crea un circuit închis. La o execuție, condamnatul este conectat de două ori la curent. Prima conectare este la o tensiune de 2000 volți timp de 15 secunde, cauzând inconștiența și oprirea inimii. A doua conectare se face la o tensiune moderată, timp în care curentul cauzează dereglări importante ale organelor interne, iar organismul poate ajunge la o temperatură de 59 grade Celsius.
Prima execuție publică cu scaunul electric a avut loc la 6 august 1890 la New York și s-a sfârșit catastrofal: delincventul a fost prăjit de viu în fața publicului. După această demonstrație din 1890 a "scaunului electric" ca metodă de execuție, împăratul Abisiniei (vechea denumire a Etiopiei) Menelik al II-lea a comandat de la inventator primul scaun electric. După livrare a constatat că în Abisinia lipsea ceva esențial: curentul electric. Prin urmare, împăratul a folosit scaunul electric ca tron imperial.
A fi executat de plutonul de executie este considerat de cei mai multi cea mai onorabila metoda de aplicare a pedepsei cu moartea, acesta fiind motivul pentru care nu era folosita si in cazul criminalilor de razboi. Desi metodele difera de la tara la tara, in general condamnatul este legat la ochi si asezat langa un perete.Apoi, un grup de barbati trag un singur glont in inima condamnatului. In unele cazuri, unui tragator i se da un glont orb, pentru a se simti mai putin vinovat, dar niciodata nu se stie cine il are sau daca il are vreunul dintre ei. Idaho si Oklahoma sunt singurele state din America in care mai sunt legale plutoanele de executie.
Camerele de gazare au fost utilizate pentru executii multi ani la rand. Au devenit cunoscute mai ales dupa folosirea lor frecventa in Germania celui de-al doilea razboi mondial. In acea vreme au fost ucisi in acest mod milioane de oameni intr-unul dintre cele mai grave cazuri de genocid din secolul XX. In America, numai cinci state mai utilizeaza aceasta practica, iar condamnatilor la moarte li se ofera oportunitatea de a alege intre acest mod de executie si injectia letala.
Ultima gazare legala a fost facuta in 1999, cand germanul Walter LaGrand a fost executat in Arizona, Statele Unite ale Americii. Date neoficiale sustin ca in Coreea de Nord sunt folosite camerele de gazare atat pentru executii, cat si pentru testarea pe detinuti a gazelor toxice.
În sens juridic, decapitare înseamnă a executa un condamnat la moarte prin tăierea capului de către călău. In unele state adepte ale legii islamice, Sharia, decapitarile sunt inca metode de executie foarte utilizate. Ustensila folosita pentru aceasta executie este sabia arcuita. In multe tari aceasta practica este legala, dar in Arabia Saudita este cel mai des pusa in aplicare. Sentinta este executata de regula in public, langa moscheea principala a orasului, vineri dupa rugaciunea de seara.
Condamnatii la moarte prin spanzurare au savarsit fie viol, fie crima, fie trafic de droguri, fie apostazie, adica renuntarea publica la religie. In Arabia Saudita sunt condamnati la moarte si minori, dar in urma apelurilor internationale repetate, acestia sunt decapitati dupa ce implinesc 18 ani.
Cea mai "modernă" metodă de decapitare, până la abolirea acestei pedepse, a fost tăierea capului cu ghilotina. În anul 2008, până la sfârșitul lunii august, în Arabia Saudită au avut loc nu mai puțin de 70 de execuții prin decapitare, dar recordul a fost de 153 de execuții, în 2007.
Ghilotina (conform originalului din franceză, Guillotine) este un mecanism gravitațional prevăzut cu un cuțit masiv, mobil, de formă trapezoidală, care alunecă ghidat, construit în scopul decapitării rapide condamnatului la moarte. Contrar a ceea ce se crede, Joseph – Ignace Guillotin nu a fost inventatorul ghilotinei. El a sugerat numai ideea unei executii rapide care sa poata fi folosita la oameni, indiferent de clasa lor sociala. Guillotin a facut parte din comitetul care a desenat masinaria, dar Antoine Louis a fost cel care a construit ghilotina propriu-zisa. Aceasta metoda de executie nu mai este folosita nicaieri in lume. Ultima executie publica cu ghilotina din Franta a fost filmata in secret, iar comportamentul spectatorilor a facut guvernul sa interzica executiile publice. In Franta, aceasta a fost principala metoda de executare a condamnarii la moarte pana in 1981 cand a fost scoasa in afara legii.
Lapidarea (Linșajul/ omorârea cu pietre) Unei persoane careia urmeaza a-i fi aplicata o astfel de moarte ii sunt imobilizate mainile si picioarele, in timp ce un grup organizat va arunca cu pietre in ea pana va muri. Legea islamica, Sharia, considera acceptabila aceasta metoda de executie, drept urmare aceasta fiind folosita in multe din natiunile islamice.
Pedeapsa este aplicata in urma adulterelor sau a crimelor. Legea prevede ca pietrele sa nu fie foarte mari, astfel incat o persoana sa necesite loviri repetate inainte de a deceda. Fiecare roca ar trebui sa produca rani si dureri serioase condamnatului. Afganistan, Nigeria, Iran, Pakistan, Sudan, Arabia Saudita si Emiratele Arabe Unite sunt statele in care in ultimii ani au fost executati oameni prin omorarea cu pietre. Cea mai recenta dintre ele a avut loc in acest an in Iran cand Jaffar Kiani a fost ucis astfel pentru adulter.
Cea mai frecventa metoda de spanzurare utilizata in timpul nazistilor si inainte de 1850 era cea in care condamnatul era urcat pe un postament, iar apoi i se lega un streang la gat, dupa care era lasat in cadere pentru a muri prin strangulare. Moartea era inceata si dureroasa. O alta procedura foarte folosita, in special in Iran, este aceea in care condamnatului i se leaga steangul in jurul gatului, iar apoi este suspendat.
Tragere pe roată, a fost o execuție la moarte care nu mai are loc în zilele noastre. Ea era practicată cu o roată grea folosită de călău cu care frângea oasele condamnatului. Cu această metodă erau executați hoții de drumul mare, răsculații, criminalii.
Trasul în țeapă reprezenta o metodă de tortură foarte sadică și execuție de mare efect asupra populației în timpul Evului Mediu. Condamnații la o astfel de pedeapsă erau străpunși cu țepe și apoi agățați de obicei pe zidurile cetăților pentru a crea o stare de teamă și a impune autoritatea domnului. Deși era foarte dură, metoda a dat roade în timpul lui Vlad Țepeș, atacurile turcești, respectiv tâlhăriile diminuându-se.
Îngropat de viu era pedeapsa care se aplica vestalelor virgine romane care nu respectau legea de a rămâne fecioară pe timpul când slujeau în templul zeiței Vesta. Castitatea era o datorie pretinsă de religie și era privită ca o curățenie puritate, care apăra statul roman de furia și pedeapsa zeilor.
Arderea pe rug a fost o pedeapsă aplicată, în special în Evul Mediu, celor acuzați de vrăjitorie sau erezie. Execuția celor condamnați la moarte consta prin arderea lor de vii pe rug constituit dintr-o grămadă de lemne. Această metodă de execuție la moarte a fost aplicată din Evul Mediu timpuriu până în ultima perioadă a acestei ere (secolul al XV-lea–secolul al XVI-lea). Sentința era dată de inchiziție, fiind astfel executați cei învinuiți de vrăjitorie sau erezie. Dacă osânditul recunoștea vinovăția faptei sale, atunci călăul îl strangula înainte de aprinderea rugului sau i se legau saci cu praf de pușcă pentru a simula focul Sodomei care, după Biblie, ar fi ars sub o ploaie de foc. Vrăjitoarele erau arse pe rug pentru ca sufletul lor să ajungă în rai.
Alte metode istorice ingrozitoare de executare a pedepsei capitale au fost: taurul de arama, taierea, decimarea, spintecarea, taierea in patru, felierea, fierberea, prajirea, jupuirea, taiatul in doua cu fierastraul, crucificarea, dezmembrarea, trasul in teapa, leaganul lui Iuda.
2.5. Statistici cu privire la pedeapsa capitală
Amnesty International a dat publicității ultimul raport cu privire la pedeapsa capitală pe plan mondial, în anul trecut – „Death sentences and executions în 2010”.
Câteva concluzii generale:
cel puțin 527 de oameni au fost executați în cele 23 de țări care au aplicat pedeapsa capitală în 2010: Bahrain (1), Bangladesh (9+), Belarus (2), Botswana (1), China (1000), Egipt (4), Guineea Ecuatorială (4), Iran (252+), Irak (1+), Japonia (2), Libia (18+), Malaezia (1+), Coreea de Nord (60+), Autoritatea palestiniană (5), Arabia Saudită (27+), Singapore (+), Somalia (8+), Sudan (6+), Siria (17+), Taiwan (4), Statele Unite ale Americii (46), Vietnam (+), Yemen (53+) ; numărul de execuții pentru fiecare țară este trecut în paranteză;
aproximativ 17 833 de persoane au fost condamnate la moarte în 2010, cifra minimă de când Amnesty International se ocupă cu astfel de studii;
dintre metodele de execuție folosite, putem enumera: decapitarea (Arabia Saudită), electrocutarea (SUA), spânzurarea (Bangladesh, Botswana, Egipt, Iran, Irak, Japonia, Malaezia, Coreea de Nord, Singapore, Sudan, Siria), injecția letală (SUA, China), împușcarea (Bahrain, Belarus, China, Guineea Ecuatorială, Corea de Nord, Autoritatea Palestiniană, Somalia, Taiwan, SUA, Vietnam, Yemen);
puține țări au furnizat cifre oficiale; în China, Mongolia și Belarus pedeapsa capitală este clasificată drept „secret de stat”; În Japonia, Belarus sau Egipt nici deținuții, nici familiile sau avocații lor nu sunt informați în avans cu privire la execuția iminentă;
pe plan global tendința este de a se renunța treptat la pedeapsa cu moartea: dacă la mijlocul anilor 90 patruzeci practicau execuțiile judiciare, numărul acestora a scăzut la 25 (2008), 19 (2009) și 23 (2010);
peste 40 de țări au renunțat la această metodă din 1990 și până în prezent. În momentul de față 122 de state au interzisă prin lege această pedeapsă sau nu o mai practică de multă vreme. Alte 74 de state folosesc încă pedeapsa capitală dar numărul prizonierilor executați este foarte mic
Capitolul 3
Pedeapsa cu moartea și drepturile omului – cazul Statelor Unite ale Americii
3.1. Tendințe spre abolire
În 1986, 46 de țări au abolit pedeapsa cu moartea pentru crimă. Șaisprezece ani mai târziu, numărul de țări din aceeași categorie a fost aproape dublat la 89,2 Mai mult decât atât, alte 22 de țări au încetat să folosească pedeapsa cu moartea în practică, aducând totalul țărilor care resping pedeapsa cu moartea la 111, cu mult mai mult decât cele 84 de țări care mențin pedeapsa cu moartea activă. Roger Hood, în cartea sa despre evoluția pedeapsa cu moartea în lume, a remarcat că: "Rata medie anuală la care țările au abolit pedeapsa cu moartea a crescut de la 1,5 (1965-1988) până la 4 per an (1989-1995), sau aproape de trei ori mai multe." Expertul internațional în drept, William Schabas, a remarcat faptul că în urmă cu cincizeci de ani, acest subiect nu a existat pentru că nu au existat practic țări împotriva pedepsei cu moartea.
Pentru o lume în care pedeapsa cu moartea a fost practicaăt aproape peste tot timp de secole, aceasta este o schimbare dramatică. Cu toate că abolirea formală a pedepsei cu moartea datează încă din 1867 pentru Venezuela și 1870 pentru Țările de Jos, și chiar mai devreme pentru statul Michigan (1846), cea mai mare parte a mișcării spre eliminarea pedeapsei capitale a fost destul de recentă.
Motivele pentru care țările au abolit pedeapsa cu moartea în număr din ce în ce mai mare variază. Pentru unele națiuni, a fost o înțelegere mai largă a drepturilor omului. Spania a abandonat ultimele vestigii ale pedeapsei cu moartea în 1995, afirmând că pedeapsa cu moartea nu are loc în cadrul sistemului general penal al societăților avansate, civilizate. În mod similar, Elveția a abolit pedeapsa cu moartea, deoarece constituie o încălcare flagrantă a dreptului la viață și demnitate.
Definirea pedepsei cu moartea ca o problemă legată de drepturile omului este un prim pas critic. Atunci când Organizația Națiunilor Unite a elaborat o rezoluție în 1994 pentru a limita pedeapsa cu moartea și să încurajeze un moratoriu asupra execuțiilor, Singapore a afirmat că pedeapsa capitală nu este o problemă legată de drepturile omului. În cele din urmă, 74 de țări s-au abținut de la votare și rezoluția a eșuat.
În mod similar, Trinidad și Tobago, în retragerea din convenția pentru drepturile omului Organizației Statelor Americane pentru execuții, a insistat că pedeapsa cu moartea nu este o problemă a drepturilor omului. Cu toate acestea, pentru un număr tot mai mare de țări pedeapsa cu moartea este o problemă critică legată de drepturile omului. În 1997, Înaltul Comisariat ONU pentru Drepturile Omului a aprobat rezoluția care precizează că "abolirea pedepsei cu moartea contribuie la creșterea demnității umane și la dezvoltarea progresivă a drepturilor omului". Această rezoluție a fost întărită în rezoluții ulterioare printr-un apel pentru restrângerea infracțiunilor pentru care pedeapsa cu moartea poate fi aplicată și pentru moratoriu privind toate execuțiile, ceea ce duce în cele din urmă la abolire.
Statele membre ale Consiliului Europei au stabilit Protocolul 6 la Convenția europeană a drepturilor omului care solicită abolirea pedepsei cu moartea. În mod similar, a fost adăugat un protocol opțional de sprijin de la sfârșitul pedepsei cu moartea la Convenția americană privind drepturile omului.
Uniunea Europeană a făcut abolirea pedepsei cu moartea o condiție prealabilă pentru intrarea în Uniune, având ca rezultat oprirea execuțiilor în țările europene din est care au depus candidatura pentru aderare. Polonia a votat să se abroge pedeapsa cu moartea, la fel Iugoslavia, Serbia și Muntenegru. Cel mai recent, Turcia s-a mutat mai aproape de admiterea în Uniunea Europeană atunci când Parlamentul său a votat pentru abolirea pedepsei cu moartea, cu excepția crimelor de război.
Contestarea pedeapsei cu moartea nu este văzută doar ca o chestiune internă între națiuni. Consiliul Europei a amenințat că va revoca statutul de observator S.U.A. cu excepția cazului în care ia măsuri cu privire la pedeapsa cu moartea. Mexicul a început recent un program pentru a oferi asistență juridică cetățenilor mexicani care se confruntă cu pedeapsa cu moartea în SUA. Acești cetățeni nu au fost, de obicei, ghidați privind drepturile lor în temeiul Convenției de la Viena cu privire la relațiile consulare. Aceeași încălcare a determinat Paraguay și Germania să urmărească scutirea de la Curtea Internațională de Justiție de la Haga pentru cetățeni care se confruntă cu execuția în S.U.A.
3.2. Pedeapsa capitală în Statele Unite
S.U.A. se angajează în exercitarea drepturilor internaționale ale omului așa cum este evidențiat prin semnarea de către președintele Clinton a unui ordin executiv la a 50-a aniversare a Declarației Națiunilor Unite privind drepturile omului în 1998. In ciuda acestui angajament, și în ciuda faptului că fondarea Statelor Unite s-a bazat pe recunoașterea unor "drepturi inalienabile", conceptul de drepturile omului, per se, așa cum se aplică în S.U.A. este rareori discutată. Noțiunea de drepturile omului este axată aproape exclusiv pe alte țări.
O căutare pe Internet pentru termenul "drepturile omului", în colaborare cu termenul "Statele Unite ale Americii" conduce în principal, la o discuție pe teme internaționale, cu referiri la organizații precum Amnesty International, Human Rights Watch, și Națiunile Unite. SUA îsi manifestă în mod frecvent îngrijorarea cu privire la încălcarea drepturilor omului în alte țări, cum ar fi China sau Cuba. Dar, în Statele Unite, o terminologie diferită este folosită. Legile din SUA vorbesc de "drepturi civile" sau "drepturi constituționale." Drepturile civile se concentrează asupra asigurării egalității în temeiul legii pentru anumite grupuri, cum ar fi minoritățile, femeile sau cele rasiale.
Evoluția legii pedepsei cu moartea în S.U.A. nu vorbește în ceea ce privește "drepturile omului", și nu este de natură să facă acest lucru în viitor. Recenta îngrijorare cu privire la pedeapsa cu moartea și valul de reforme sunt, în principal preocupate de procesul prin care aceasta se aplică și de limitele a ceea ce este constituțional în temeiul amendamentului al optulea, interzicerea "pedeapsei crude și neobișnuite." Noțiunea de pedeapsă cu moartea ar trebui să fie abandonată, deoarece aceasta este o încălcare a drepturilor omului, dar mai degrabă preocuparea lor este exprimată în termeni de echitate, riscuri de eroare fatală sau pur și simplu moralitatea pedepsei cu moartea. Cu toate acestea, principiile care stau la baza drepturilor omului și a drepturilor constituționale ale S.U.A. sunt similare.
Instanțele federale de pedeapsă cu moartea încep cu presupunerea că este constituțională și că aceasta nu este o "pedeapsă crudă și neobișnuită." Aceasta este în principal, deoarece pedeapsa cu moartea a existat în mod clar ca o pedeapsă juridică la momentul când Amendamentul al optulea a fost adoptat în 1791. Mai mult decât atât, al cincilea amendament (și mai târziu Amendamentul paisprezece, adoptat în 1868), anticipează în mod clar privarea de viață, cu condiția unui "proces echitabil").
În cazul în care pedeapsa cu moartea a fost considerată a fi o încălcare a drepturilor inalienabile (comparabil cu "drepturile omului"), ar fi posibil, deși dificil, să modifice Constituția, astfel încât guvernul nu ar fi putut lua viața unei persoane ca o pedeapsă pentru crima. Dar, o cale mult mai probabilă spre abolire ar fi că statele individuale vor alege să pună capăt acestei practici. De fapt, 12 state și Districtul Columbia nu permit deja pedeapsa cu moartea. Constituția S.U.A. prevede o cantitate minimă de protecție, sub care legile statelor nu pot merge. Dar, afirmă cu siguranță că poate oferi mai multă protecție dacă Constituția impune.
Până în prezent, majoritatea statelor din SUA au arătat intenția de a neîntrerupe pedeapsa capitală de-a lungul istoriei lor. Astfel, s-au concentrat pe vicii de procedură: selectarea juriului; dreptul inculpatului la un avocat pe cheltuiala guvernului; cererea de arbitrare a pedepsei cu moartea, adică, cei aleși să moară nu se pot distinge în mod legal de cei cărora li se permite să trăiască.
Multe reguli de procedură au conturat o supraveghere a Curții Supreme a pedepsei cu moartea. Curtea a respins ideea că pedeapsa în sine este crudă și neobișnuită din cauza preluării sale de viața umană. Cu toate acestea, istoria pedepsei cu moartea în S.U.A. este una în care pedeapsa a fost aplicată unei clase tot mai restrânse de infracțiuni, și a exclus un grup din ce în ce mai larg de inculpați. Într-o măsură semnificativă, aceste restricții privind pedeapsa cu moartea dovedesc o înțelegere mai deplină a drepturilor omului în lume.
Dreptul penal american timpuriu a fost adus în mod substanțial din Anglia, care a permis pedeapsa cu moartea pentru mai multe crime. În S.U.A., pedeapsa cu moartea ar putea să fie aplicată pentru crimă, dar, de asemenea, pentru viol, jaf, trădare, și chiar blasfemie. Treptat, lista infracțiunilor eligibile de deces a fost redusă la esență, crimă. Legile continuă să existe, care să permită pedeapsa cu moartea pentru alte crime, dar nimeni nu este pe culoarul morții pentru o crimă pe care nu a implicat moartea altei persoane.
Curtea Supremă a stabilit că pedeapsa cu moartea este disproporționată ca pedeapsă pentru infracțiunea de viol în care victima nu a murit, a ajuns la concluzie similară pentru crima de jaf. Chiar și cazuri de crimă în care pârâtul nu a intenționat să ucidă sau să facă rău victimei și nu a demonstrat indiferență față de viața umană prin acțiunile sale, nu sunt pedepsite cu moartea, chiar dacă o victimă moare. Aceste decizii rezultă din conceptul Curții că "moartea este diferită", ca pedeapsă, noțiune similară cu preceptul drepturilor omului că care viața poate fi luată numai pentru cea mai mare necesitate.
Acest lucru nu spune că nu există nici o contra-presiune pentru a extinde pedeapsa cu moartea la mai multe infracțiuni. De fapt, statele au avut succes în adăugarea anumitor tipuri de crima care sunt eligibile pentru pedeapsa cu moartea. În multe state, aproape orice crimă poate avea ca rezultat pedeapsa cu moartea, în ciuda deciziei Curții Supreme S.U.A. că statutele urmează să fie restrânse și adaptate pentru a selecta doar cel mai răi criminali.
De asemenea, pedeapsa cu moartea federală a fost extinsă foarte mult în 1994 și include crime cum ar fi tentativele unor infracțiuni de droguri, spionaj, chiar dacă nimeni nu a murit în mod direct, ca urmare a acțiunilor pârâtului Până în prezent, nimeni nu a fost condamnat la moarte pentru aceste infracțiuni non-crimă, deși aceasta se poate schimba în curând.
Curtea Supremă a determinat treptat grupuri de oameni care nu pot primi pedeapsa cu moartea. În 1986, ea a decis că cei care sunt nebuni din punct de vedere medical nu pot să fie executați cel puțin atât timp cât această condiție mentală continuă. În 1988, Curtea a declarat că un inculpat pentru care au trecut mai mult de 15 de ani de la momentul crimei lui nu poate fi executat, cel puțin într-un stat care nu a stabilit în mod specific adecvat vârsta minimă pentru pedeapsa cu moartea. Curtea a refuzat mai târziu să ridice minimul vârstei la 18,33 deși poate reveni asupra chestiunii cu modificări în asentimentul public.
Interesant, un grup de oameni a fost exclus de la pedeapsa cu moartea prin tratat internațional: femeile gravide. S.U.A. a semnat și ratificat Pactul Internațional privind drepturile civile și politice (PIDCP), care interzice astfel de execuții, iar S.U.A. a recunoscut această interdicție. PIDCP interzice, de asemenea, executarea cei care au avut sub 18 ani la momentul crimei lor, dar S.U.A. a luat o rezerva la acea secțiune a tratatului și continuă să efectueze astfel de execuții.
Dintr-o perspectivă internațională, poate cel mai important în linia de cazuri care restricționează pedeapsa cu moartea a fost recenta decizie a Curții Supreme în SUA Atkins v. Virginia, cu privire la un pârât cu retard mintal, în 1989, Curtea a analizat această problemă identică și a decis că executarea unor astfel de pârâți a fost constituțional. În decizia sa anterioară, Curtea a considerat că nu a fost crud și neobișnuit să aplice pedeapsa cu moartea, în general, la cineva cu retard mintal, cu toate că o astfel de condiție ar trebui să fie luate în considerare de către juriu pe un baze individuale. Curtea a remarcat faptul că numai două state au interzis astfel de execuții, și așa cu greu se poate spune că un consens național s-a format împotriva acestei practici. Dar, într-o perioadă relativ scurtă de timp, Curtea a fost de acord în 2001 pentru a re-asculta această problemă. În momentul în care Curtea a fost gata să anunțe decizia, numărul statelor care interzic această practică a crescut la 18, inclusiv 5 state noi. Cu toate că 18 state nici măcar nu constituie o majoritate a celor 38 de state ptivind pedeapsa cu moartea, aceasta a reprezentat o tendință clară de îndepărtare de această practică. În peste 20 de state s-au exercitat în mod efectiv astfel de execuții, în ultimii ani, și au existat alte indicații cu privire la un nou consens. În analiza sa, Curtea s-a bazat mai puțin pe numărul exact de state care interzic și mai mult pe "conceptul de bază care stă la baza Amendamentului opt, care nu este altceva decât demnitatea omului". Aceasta, de asemenea, a avut ecouri în cuvintele protecției drepturilor omului.
In decizia care interzice executarea unui retardat mintal, Curtea a făcut o referire importantă la opoziția internațională la astfel de condamnări la moarte. Executia unei persoane cu retard mintal a fost o preocupare în cadrul comunității internaționale pentru ceva timp. Din 1999 Reuniunea de la Geneva a ONU, Comisia pentru drepturile omului au condus la o rezoluție prin care cere națiunilor să nu impună pedeapsa cu moartea pentru o persoană care suferă de orice formă de tulburare psihică.
Motivul pentru care o astfel de opinie internațională face o diferență este că ceea ce constituie pedeapsă crudă și neobișnuită se bazează pe "standarde în evoluție de decență." Curtea Supremă a a formulat pentru prima dată această interpretare flexibilă a Amendamentului Opt în cazul Trop v. Dulles. Procedând astfel, s-a uitat la standarde internaționale.
Curtea a considerat că negarea cetățeniei lui Albert Trop pentru dezertare în timp de război a fost crudă și neobișnuită. Curtea a declarat că națiunile civilizate ale lumii sunt în unanimitate că apatridia nu trebuie să fie impusă ca pedeapsă pentru crimă. Dar, atunci când se analizează dacă executarea infractorilor minori a fost crud, perspectiva internațională a fost pierdută. Judecătorul Scalia, în opinia susținând pedeapsa cu moartea pentru infractorii minori cu vârste cuprinse între 16 și 17 ani, a respins în mod explicit ideea că la nivel mondial percepțiile de decență au fost relevante pentru luare în considerarea Curții. Prin contrast, judecătorul Brennan, în dezacord, asculta de precedentul Curții în cazul Trop, că în cadrul comunității mondiale, impunerea pedepsei cu moartea pentru crime juvenile pare să fie copleșitor respinsă.
Acest dezacord între judecatori a fost din nou evident în Atkins, dar de data aceasta judecătorul Scalia a fost în minoritate, împreuna cu judecatorii Thomas și Rehnquist. Judecătorul Stevens, care a avut opinia majoritară în Atkins, a subliniat utilizarea internațională în evaluarea standardului de decență, spunând că, în cadrul comunității mondiale, impunerea pedepsei cu moartea pentru crime comise de infractori cu retard mintal infractorilor este copleșitor respinsă.
Soluționarea acestui dezacord, va fi critic în determinarea influenței comunitîții drepturilor omului cu privire la pedeapsa cu moartea în S.U.A.
3.3. Nevinovăția și drepturile omului
Nicăieri principiile de drept din S.U.A. și idealuril3 drepturilor omului nu se contopesc mai complet decât în jurul problemei de nevinovăție. Îngrijorarea cu privire la greșeli în cazurile capitale este cea mai puternică forță de conducere către o reevaluare a pedepsei cu moartea astăzi în S.U.A.. Curtea Suprema de Justitie, legislatorii, lideri politici conservatori și comentatorii au exprimat îngrijorarea profundă cu privire la descoperirea de oameni nevinovați privind moartea în ultimii ani.
Din perspectiva drepturilor omului pericolul de a executa o persoană nevinovată a jucat un rol-cheie în abolirea pedepsei cu moartea în alte țări. În mod surprinzător, această problemă a fost doar perimetral explorată în instanțele de judecată din S.U.A. In timp ce este cu siguranță adevărat că vinovăția sau nevinovăția este punctul central final al tuturor procedurilor penale, inculpații care sunt condamnați, indică proceduri incorecte sau neconstituționale folosite în arest sau procesul lor.
Avalanșa inculpaților nevinovați care au fost eliberați în ultimii ani a jucat un rol important în schimbarea dezbaterii pedeapsei cu moartea. Guvernatorul George Ryan din Illinois, un suporter republican al pedepsei cu moartea, a declarat că sistemul a fost atât de infectat cu eroare de faptul că execuțiile din statul lui au trebuit să fie oprite imediat, deschizând astfel ușa la o examinare a multora dintre criticile care au fost ridicate cu privire la pedeapsa cu moartea peste ani.
Nici cel mai aprig susținător pedeapsa cu moartea nu ar sugera că riscul de executare a unor oameni nevinovați nu ridică îngrijorări serioase. Conservatorii și-au exprimat îndoieli serioase cu privire la pedeapsa cu moartea. Acum devine mai acceptabil pentru politicieni de a critica și chiar a se opune pedepsei capitale.
În timp ce o pretenție de nevinovăție efectivă făcută de către un individ condamnat la moarte este un fapt, riscul de executare a unor oameni nevinovați este o problemă mult mai largă, și una care combină atât aspectele juridice, cât și principiile drepturilor omului. Cele 102 persoane care au fost eliberate de pe culoarul morții în 1973, exonerările repetate prin testarea ADN-ului și activitatea studenților la jurnalism, realizarea uimitoare că sistemul de multe ori se apropie de executarea persoanei greșite, au condus mulți oamenii la concluzia că pedeapsa cu moartea nu mai poate fi tolerată.
Acesta a fost riscul unei alte erori, care l-a condus pe guvernatorul George Ryan din Illinois să declare un moratoriu cu privire la toate execuțiile în statul său, după ce a fost dezvăluit faptul că 13 persoane au fost exonerate în același timp, că 12 au fost executați.
Curtea a constatat că cele mai bune dovezi disponibile indică faptul că, pe de o parte, oameni nevinovați sunt condamnați la moarte cu frecvență semnificativ mai mare decât s-a presupus anterior și că, pe de altă parte, dovada nevinovăției lor este convingătoare de multe ori nu fuzionează mult timp cu convingerile lor. Prin urmare, este previzibil pe deplin faptul că, în aplicarea pedepsei cu moartea, un număr semnificativ de oameni nevinovați vor fi executași, care altfel ar fi în cele din Desigur, provocările s-au concentrat asupra nevinovăției pot fi exagerate. În timp ce SUA nu intenționează să renunțe la dreptul său de a angaja pedeapsa cu moartea, se poate alege în cele din urmă să renunțe la acest drept dacă multe vieți nevinovate sunt demonstrabil în pericol.
3.4. Culoarul morții
În S.U.A., un deținut petrece nouă ani într-o celulă izolată de 6 pe 9 picioare, cu puține șanse de mișcare, vizitatori sau contactul cu alte ființe umane, și incert despre momentul când pedeapsa cu moartea sa va fi efectuată. Astfel de rele tratamente fizice și psihologice au fost comparate cu tortura.
În cazul lui Jens Soering, un cetățean german care a comis o crimă în Virginia și apoi a fugit în Anglia, Curtea Europeană, care a făcut apel la extrădarea lui, considerat că extrădarea sa către S.U.A. ar fi o încălcare a articolului 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care interzice tratamentul inuman și degradant. În ciuda faptului că unele dintre întârzierile condamnatului la moarte ar putea fi din cauza recursurilor proprii ale acuzatului, un astfel de tratament a fost considerat inacceptabil.
Soering a revenit în cele din urmă în S.U.A. după ce Virginia a fost de acord să nu solicite pedeapsa cu moartea. Hotărârea Curții Europene privind extrădarea s-a bazat pe alți factori în cazul său, precum și fenomenul condamnării la moarte. Într-un caz ulterior, Pratt și Morgan, care implică
cetățeni jamaicani, un tribunal britanic a decis că era. Earl Pratt și Ivan Morgan au fost arestați pentru infracțiunea de ucidere în Jamaica în 1977 și condamnați la moarte doi ani mai târziu. După o lungă perioadă de încarcerare pe culoarul morții și apel la diferite instanțe, acestea au fost evidențiate în 1993 de către Comitetul judiciar al Consiliului Privat, o instanță britanică competentă finală pentru țări ale Commonwealth-ului britanic. Consiliul privat a considerat că detenția prelungită a condamnatului la moarte a constituit un tratament crud, inuman și degradant, prin încălcarea Constituției din Jamaica. Pedepsele cu moartea au fost comutată la pedepse pe viață.
Problema timpului extrem de lung și chinuitor pentru condamnatul la moarte, ca fiind o pedeapsă crudă și neobișnuită a fost prezentată la Curtea Supremă S.U.A. într-un caz din
Texas. Clarence Lackey a fost condamnat la moarte, timp de 17 ani, când a trimis o petiție la Curtea Suprema de a decide dacă o astfel de așteptare extensivă și, numai în parte din cauza propriilor sale recursuri, a constituit o pedeapsă crudă și neobișnuită. Instanța a refuzat să ia cazul, dar doi judecători au a scris separat că Lackey a ridicat o problemă importantă.
La nivel de stat, unii judecători au luat măsuri corective în lumina lungului timp petrecut de condamnații la moarte. Curtea Supremă din Florida anulat recent o condamnare la moarte, din cauza întârzierii de 12 ani, în care deține o audiere probantă Ronnie Jones.
În New Jersey, un judecător a condamnat un om la moarte, cu condiția ca executarea să fie realizată în 5 ani. Judecătorul a numit procesul tipic pentru pedeapsa cu moartea ca "inacceptabil și crud”.
S.U.A. a încercat să se asigure că s-ar putea da la o parte această problemă la nivel internațional, prin depunerea unei rezerve specifice la Convenția Torturii: Statele Unite ale Americii înțeleg că dreptul internațional nu interzice pedeapsa cu moartea, și nu consideră că această convenție pentru a restricționa sau interzice Statelor Unite să aplice pedeapsa cu moartea în concordanță cu Amendamentele cinci și opt din Constituția Statelor Unite ale Americii, inclusiv orice perioadă constituțională de așteptare înainte de impunerea pedepsei cu moartea.
Cu toate că această rezervare pare să excludă invocarea Convenției torturii, cel puțin până la Curtea Supremă se constată mai întâi practica a fi neconstituțională în temeiul legii din S.U.A., este important să se reflecteze asupra lecțiilor din Atkins v. Virginia. Acolo, opinia internațională a contribuit la o nouă evaluare a evoluției standardelor de decență, care a permis Curții să interzică executarea retardaților mintal. Deci, de asemenea, standardele internaționale cu privire la extinsa așteptare a condamnaților la moarte ar putea afecta dorința Curții de a lua această decizie.
S.U.A. este deja parte din o serie de tratate privind drepturile fundamentale ale omului și impactul asupra pedeapsei capitale. Într-o anumită măsură, S.U.A. se izolează din cele mai multe efecte directe ale acestor tratate prin rezerve sau prin invocarea dreptului intern. Dar, SUA se angajează să respecte principiile care stau la baza drepturilor omului ale acestor tratate, iar aceste instrumente pot servi drept punct de plecare pentru reformarea și restricționarea pedepsei cu moartea din perspectiva drepturilor omului.
Problema de nevinovăție are ramificații speciale pentru pedeapsa cu moartea ăn S.U.A. Impactul a peste 100 de persoane care se confruntă cu așteptarea execuției a ridicat o problemă morală, legală și întrebări constituționale în S.U.A. Acesta prevede, de asemenea, o deschidere pentru cei care se apropie de pedeapsa cu moartea din perspectiva drepturilor omului: fiecare țară care a contribuit la menținerea drepturilor omului va dori să evite orice măsuri care nu sunt necesare
și care pun în pericol viața nevinovată.
Există un spațiu amplu de reformă și restricții privind pedeapsa cu moartea. Deciziile recente ale Curții Supreme S.U.A. au demonstrat o deschidere față de opinia altor națiuni în evaluarea evolutivă a standardelor de decență, care vor determina în cele din urmă limitele acceptabile ale pedepsei. În acest context, mai multe perspective ar trebui să fie de bun augur.
3.5. Execuția criminalilor minori
Pare probabil că Curtea va revizui, de asemenea, practica execuției infractorilor minori. Atunci când s-a contestat pe plan internațional, poziția oficială din S.U.A. privind execuțiile minorilor a fost una de rezistență. Cu toate acestea, opoziția dintre state a fost încet în creștere, deși nu a fost la fel de dramatică ca respingerea pedepsei cu moartea pentru retardații mintal. Din moment ce Curtea Supremă a admis executarea unor copii de 17 ani și 16, niciun stat, care a avut o limită de vârstă de 18 ani nu a condamnat pe cineva mai tânăr la moarte.
Cele mai recente două state care au adoptat pedeapsa cu moartea, Kansas și New York, au prescris pedeapsa cu moartea pentru infractorii minori. Statele Washington, Montana si Indiana au ridicat recent vârsta la 18 ani, iar Curtea Supremă din Florida a ridicat vârsta de eligibilitate a acestui stat la 16-17 ani. Majoritatea SUA fie interzice execuțiile cu totul, sau cel puțin pentru minori. Mai mult decât atât, opinia publică se întoarce împotriva unei astfel de utilizări a pedepsei cu moartea: 69% din public într-un recent sondaj Gallup s-au opus pedepsei cu moartea pentru minori.
Opoziția internațională la astfel de execuții este chiar mai pronunțată decât în ceea ce privește retardul mintal. Practica de executare celor care erau sub 18 la momentul crimei lor este interzisă în mod direct de către Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (PIDCP), prin Convenția ONU privind drepturile copilului și Convenția americană privind drepturile omului. Atât de largă este acceptarea acestei interdicții, care este recunoscută pe scară largă ca o normă imperativă a dreptului internațional cutumiar, adică un principiu universal acceptat, astfel că se opune unei rezerve. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice CIDCP este probabil cel mai important tratat privind drepturile omului. Departamentul de Stat al SUA a fost considerat ca fiind articulația cea mai completă și autoritară a dreptului internațional al drepturilor omului, care a apărut în anii care au urmat primului război mondial
PIDCP încearcă să limiteze pedeapsa cu moartea în cazul în care aceasta este încă aplicată. În ceea ce privește infractorii minori, articolul 6 din tratat, aratî că sentința de moarte nu poate fi impusă pentru crime comise de persoane sub optsprezece ani și nu se efectuează pe femei gravide.
Astăzi, CIDCP a primit aprobarea aproape universală, cu 148 țări ca părți la tratat, inclusiv SUA, care a ratificat Pactul în 1992, dar cu rezerve. Ratificarea unui tratat semnalează dorința unei țări de a fi legate prin tratat
Statele Unite ale Americii își rezervă dreptul, sub rezerva constituțională, de a impune pedeapsa capitală asupra oricărei persoane (alta decât femeia gravidă) condamnate în mod corespunzător, în conformitate cu legislația în vigoare sau viitoare ce permit impunerea pedepsei capitale, inclusiv astfel de pedeapsă pentru crime comise de persoane sub optsprezece ani.
O măsură a eficacității globale a PIDCP a fost eliminarea executării infractorilor minori din întreaga lume. Amnesty International a raportat că, din 1998 S.U.A., Republica Democratică Congo,
și Iran au fost singurele excepții de la regulă. În ciuda rezervelor oficiale ale S.U.A. în ce privește tratatul, statutul federal de pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicată infractorilor minori, și direcția legilor statului este de creștere a vârstei de eligibilitate, lăsând astfel ușa deschisă pentru mai multe schimbări în viitor.
Convenția de ONU privind drepturile copilului, de asemenea, interzice în mod expres utilizarea pedepsei cu moartea pentru infractorii minori. Articolul 37 litera (a) din prezentul tratat prevede: "Nici pedeapsa capitală sau închisoarea pe viață fără posibilitate de eliberare nu sunt pronunțate pentru infracțiunile comise de persoane sub vârsta de optsprezece ani." Fiecare țară din lume nu a ratificat acest tratat, cu excepția președintelui SUA și Somalia.
În mod similar, SUA a semnat, dar nu au ratificat Convenția americană privind drepturile omului. Douăzeci și cinci de țări din emisfera vestică au ratificat acest tratat, care prevede: "Pedeapsa capitală nu va fi aplicată persoanelor care, la momentul respectiv crima au fost sub 18 ani."
În timp ce participarea deplină a S.U.A. în aceste tratate importante privind drepturile omului este cauzată de existența utilizării în continuare a pedepsei cu moartea împotriva minorilor, aceste tratate oferă o suprafață de teren comun și principiilor de bază la care SUA și majoritatea celorlalte țări aderă.
CONCLUZII
Pedeapsa cu moartea este prima pedeapsă pe care a cunoscut-o omenirea. Poate din acest motiv este considerată a fi învechită, barbară și neconformă cu vremurile moderne în care trăim.
De asemenea, se consideră că ar contrazice normele democrației. Din acest motiv, statele democratice au renunțat sau sunt pe cale să renunțe la ea. Singura excepție o reprezintă SUA, dar acolo decizia în această privință se ia în cadrul fiecărui stat în parte. Din acest motiv, statele care încă mai au pedeapsa capitală sunt considerate a fi ori dictaturi, ori ca aparținând de lumea a doua sau chiar a treia. Iarăși, S.U.A. apare ca o excepție de la ”regulă”.
Argumentele pentru pedeapsa capitală sunt de natură economică (este mai puțin costisitor decât să ții criminalul în închisoare toată viață), de natură psihologică și preventivă (pedeapsa capitală descurajează potențialii criminali și de asemenea reduce mult și aproape elimină riscul evadării unor criminali periculoși) și de natură filosofică (pedeapsa cu moartea este o dovadă că statul prețuiește cu adevărat viața propriilor cetățeni). De asemenea, un argument important este dat instituția închisorii, care uneori are efecte opuse celor pentru care a fost creată asupra vieții și mentalității celor închiși. Astfel, deși aceștia teoretic sunt acolo pentru a fi reabilitați, ei acolo sunt veșnic etichetați drept infractori și de asemenea pot învăță lucruri negative unii de la alții.
Argumentele contra pedepsei capitale sunt de natură religioasă (Dumnezeu a dat viața oamenilor si doar El o poate lua), iar restul nu fac decât să contrazică argumentele susținătorilor acestei pedepse. Astfel, din punct de economic,se contrazic argumentele economice ce susțineau pedeapsa capitală (costurile de fapt ar fi mai mari în cazul pedepsei capitale, pentru că mecanismul pedepsei capitale trebuie veșnic întreținut, iar gardienii aceia oricum sunt plătiți). De asemenea, psihologic, se pare ca efectul descurajator este minim, mai ales datorită contextului (nu mai este ca pe vremuri, cu execuții în fața unei mulțimi), iar cele filosofice sunt total opuse (dacă statul ar pune preț pe viața oamenilor înseamnă că nu ar trebui sa aiba dreptul să le-o ia indiferent de circumstanțe). Apoi, erorile judiciare pot fi reparate mai ușor, justiția nu mai poate face nimic însă în cazul execuției persoanei acuzate pe nedrept. De asemenea, se consideră ca de fapt se încearcă de fapt mascarea unor erori din sistemul penitenciarelor, care în loc să fie îndreptate, se preferă ”mascarea” lor.
România a cunoscut acest tip de pedeapsă. Prima oară pedeapsa a fost interzisă în 1866. A fost reintrodusă abia în 1938, o dată cu prima constituție de natură dictatorială din România. Comuniștii au păstrat-o, iar imediat cu trecerea la democrație aceasta a fost abolită. Din acest motiv, se consideră că statutul de țară democratică al țării noastre ar fi incompatibil cu o astfel de pedeapsă. Din acest motiv, argumentele pentru aceasta nu ar fi de ajuns în dauna celor contra ei. Iar cel mai important argument contra ar fi cel legat de contextul international, în care în Europa aproape toate țările au renunțat la acest tip de pedeapsă. De asemenea, aplicarea ei ar fi imposibilă, în primul rând o astfel de lege ar trebui să treacă de un referendum, iar în condițiile în care Biserca se opune unei astfel de legi e greu de crezut ca ea va trece. De asemenea, datorită încrederii scăzute în justiție, argumentele de descurajare pot fi ușor combătute, având în vedere că un om condamnat la moarte poate fi nevinovat în ochii multor oameni.
Bibliografie:
Antoniu, Gh., Bulai, C., Chivulescu, Gh., „Dicționar juridic penal”, Editura Ștințifică și Enciclopedică, București, 1976.
Bașteliu, R.M., „Drept internațional”, Editura All Beck, București, 2002.
Bârsan, C., „Convenția Europeană a drepturilor omului- comentariu pe articole”, Editura All Beck, București, 2005.
Bentham, J., Thoérie des peines et des récompenses, Paris, 1825;
Berger, V., Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Jurisprudența CEDO, Institutul Român pentru Drepturile Omului
Berger, V., Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului”.
Boroi, Al., „Aspecte juridice în legătură cu momentul nașterii și momentul morții”, în Revista Dreptul nr. 2/1995.
Boroi, Al., „Infracțiuni contra vieții”, Editura Național, București, 1996.
Buergenthal, T., Weber, R., Dreptul internațional al drepturilor omului, Editura All, București, 1995
Bulai C, „ Manual de Drept Penal, Partea Generală ”, Ed. All, București, 1997
Carta africană a drepturilor omului și popoarelor, adoptată la Nairobi în iunie 1981
Chiriță, R., „Dreptul constituțional la viață și dreptul penal”, în Studii Universitatis Babeș Bolyai nr. 2/2001.
Cloșca, I., Suceavă, I., Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, București, 1995
Codul Penal Român
Constantinescu, M. Et al, Interpretarea Constituției”, Editura Lumina Lex, București, 2002.
Constantinescu, M., Deleanu, I., Iorgovan, A., Moraru, I., Vasilescu, F., „Constituția României – comentată și adnotată”, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 1992.
Constituția României din 1991, revizuită în octombrie 2003
Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 19 decembrie 1979 și ratificată de România prin Decretul nr. 342/26 noiembrie 1981
Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie 1987 și ratificată de România prin Legea nr.80/1994
Convenția Europeană a Drepturilor Omului (4 mai 1950, Roma)
Convenția interamericană privind drepturile omului, adoptată la 2 noiembrie 1969
Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 21 decembrie 1965, la care și România e parte (Decretul nr. 345/1970)
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, amendată prin Protocoalele nr. 3, 5,8 adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950
Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid adoptată de Adunarea Generală a ONU la 9 decembrie 1948 și la care România a aderat prin decretul nr.236/2 decembrie 1950
Declarația islamică universală a drepturilor omului, publicată la 19 septembrie 1981 de “Consiliul Islamic, organizație neguvernamentală”.
Declarația îndatoririlor fundamentale ale popoarelor și statelor asiatice, adoptată la Djakarta la 9 decembrie 1983
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948
Declarația Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948)
Diaconescu, H., Infracțiuni intenționate contra vieții persoanelor”, Editura Austrom, Craiova, 1998.
Dobrinescu, I., „Infracțiuni contra vieții persoanelor”, Editura Academică Română, București, 1987.
Dogaru, I., Dănișor, D., Drepturile omului și libertățile publice”, Editura Academică Română, București, 1998.
Dongoroz, V., „Explicații teoretice ale Codului Penal român”, Editura Academică Română, București, 1971.
Dongoroz, V., Drept penal, Bucuresti, 1939;
Dongoroz, V., Dreptul penal socialist al tarii noastre, in: St. cerc. jur., nr.3;
Drăganu, T., „Declarațiile de drepturi și repercursiunile lor în dreptul internațional public”, Editura Lumina Lex, București, 2001.
Duculescu, V., „Protecția juridică a drepturilor omului”, Editura Lumina Lex.
Duculescu, V., Protecția juridică a drepturilor omului: mijloace interne și internaționale, editura LuminaLex, București, 1998
Engels, F., Dialectica naturii, Ed. de stat pentru literatura politica,1953;
Fuerea, A., Filipescu, I., Drept instituțional comunitar european, ediția I (1994),a II-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), Editura Actami, București
Fuerea, A., Introducere în problematica dreptului internațional al drepturilor omului, Editura Era, București, 2000
Giurgiu N, „ Drept Penal General ”, Ed.Cantes, ediția a 2-a, Iași, 2000
Gomien, D., Introducere în Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Editura All, București, 1993
Guillame, G., L.E. Pettiti, „CEDH – comentaire article par article”, Dalloz, 1995.
Iancu, Gh., „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale în România ”, Editura All Beck, București, 2003.
Institutul Român pentru Drepturile Omului, Principalele instrumente internaționale privind drepturile omului la care România este parte, București, 1997
Iorgovan, A., „Drept constituțional și instituții politice”, Editura All Beck, București, 2002.
Kalamaras, M., Scripcaru, Gh., Stăniloaie, D., „Teologie și bioetică”, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001.
Kurtis, B., „The Death Penality on Trial”, New York, 2004.
Legea nr. 2/1998 privind prelevarea și transplantul de țesuturi și de organe umane
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, publicată în Monitorul Oficial al României din 28 aprilie 2006
Mazilu, D., Drepturile omului: concepte, exigențe și realități contemporane, Editura LuminaLex , București,2000
Micu, D., „Garantarea drepturilor omului în practica CEDO și în Constituția României”, Editura All Beck, București, 1998.
Micu, D., Curtea Europeană a Drepturilor Omului-Garantarea drepturilor omului în practica CEDO și în Constituția României, Editura All Beck, București, 1998
Moraru, I., „Drept constituțional și instituții politice”, Editura Lumina Lex, București, 2001.
Munteanu, R., Drept european: evoluție, instituții, ordine juridică, Editura Oscar Print,București,1996
Muraru, I., Protecția constituțională a libertăților de opinie, Editura LuminaLex, București, 1999
Năstase, A., Drepturile omului-religie a sfârșitului de secol, Institutul Român pentru Drepturile Omului,București, 1992
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice (martie 1976)
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966 și ratificat de România prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974
Permont, D., „Essay sur le concept de vivre”, Editura Bruyllant, Bruxelles, 1998.
Poenaru, I., Contributii la studiul pedepsei capitale, Ed. Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti;
Popescu C.-L. , „ Protecția internațională a drepturilor omului – surse, instituții, proceduri ”, Ed. All Beck, București, 2000,
Popescu, C.L., „Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (1999-2002)”.
Predescu, O., „Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și implicațiile ei în dreptul român”, în Revista Dreptul nr. 9/1999
Scripcaru, Gh., „Introducere în biodrept”, Editura Lumina Lex, București, 2003.
Selejan, B., „Protecția europeană a drepturilor omului”, Editura All Beck, București, 2004.
Steiner, J., „International Human Right”, Editura Oxford University, 2000.
Tigroudja, H., „La cour interamericane des Droits de l’ homme”, Bruylant, 2003.
Țigănușu, A., „Garantarea dreptului la apărare în procesul penal” – Teză de doctorat, Coordonator Ștințific Ion Neagu.
Udrea, M., Drepturile omului și pedeapsa capitală, Ed. Ait Laboratories, Bucuresti, 2003.
Vida, I., Drepturile omului în reglementări internaționale, Editura LuminaLex, București, 1999
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Pedeapsa cu Moartea și Drepturile Omuluidoc (ID: 118998)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.