Pedeapsa Capitala
CUPRINS:
Cuprins………………………………………………………………………1
Argument…………………………………………………………………..3
Cap. I. Dreptul la viață- garantat prin articolul 2 al CEDO……………………7
I.1. Dreptul la viață –drept –condiție a existenței celorlalte drepturi și libertăți…………………………………………………………………………7
I.2.Beneficiarii dreptului la viață……………………………………..11
I.3. Conținutul dreptului la viață……………………………………….22
I.4. Limitările dreptului la viață……………………………………….32
Cap. II. Pedeapsa capitală-necesitate sau abuz? …………………………..37
II.1. Normele tangente pedepsei cu moartea………………………….37
II. 2. Condițiile aplicării pedepsei capitale……………………………47
II.3.Cazuri celebre:…………………………………………………….56
A. Cauza „La Grand” – Condamnarea la moarte
a resortisanților străini în Statele Unite……………………….56
B. Cauza Soering v. Marea Britanie…………………………..61
C.Cazul Öcalan v. Turcia……………………………………..64
Cap III. Culoarul morții – Infernul lui Dante……………………………..69
III.1.Sălbăticie și groază în „casa morții”……………………………69
III .2. Culoarul morții – tratament inuman și degradant ?……………72
III. 3. Condițiile actuale în „culoarul morții” din S.U.A. ……………76
Cap. IV. Abolirea universala – probabilitate sau utopie? ………………..82
IV.1. „Evoluție” morbidă –de la ștreang la injecția letală !…………82
IV.2. Situația internațională actuală în materie de reglementare și
aplicare a pedepsei cu moartea………………………………………93
CAP.V. Concluzii……………………………………………………….105
Bibliografie……………………………………………………………..112
=== Pedeapsa Capitala ===
CUPRINS:
Cuprins………………………………………………………………………1
Argument…………………………………………………………………..3
Cap. I. Dreptul la viață- garantat prin articolul 2 al CEDO……………………7
I.1. Dreptul la viață –drept –condiție a existenței celorlalte drepturi și libertăți…………………………………………………………………………7
I.2.Beneficiarii dreptului la viață……………………………………..11
I.3. Conținutul dreptului la viață……………………………………….22
I.4. Limitările dreptului la viață……………………………………….32
Cap. II. Pedeapsa capitală-necesitate sau abuz? …………………………..37
II.1. Normele tangente pedepsei cu moartea………………………….37
II. 2. Condițiile aplicării pedepsei capitale……………………………47
II.3.Cazuri celebre:…………………………………………………….56
A. Cauza „La Grand” – Condamnarea la moarte
a resortisanților străini în Statele Unite……………………….56
B. Cauza Soering v. Marea Britanie…………………………..61
C.Cazul Öcalan v. Turcia……………………………………..64
Cap III. Culoarul morții – Infernul lui Dante……………………………..69
III.1.Sălbăticie și groază în „casa morții”……………………………69
III .2. Culoarul morții – tratament inuman și degradant ?……………72
III. 3. Condițiile actuale în „culoarul morții” din S.U.A. ……………76
Cap. IV. Abolirea universala – probabilitate sau utopie? ………………..82
IV.1. „Evoluție” morbidă –de la ștreang la injecția letală !…………82
IV.2. Situația internațională actuală în materie de reglementare și
aplicare a pedepsei cu moartea………………………………………93
CAP.V. Concluzii……………………………………………………….105
Bibliografie……………………………………………………………..112
ARGUMENT
De ce am optat tocmai pentru un subiect atât de vast și care a suportat dintotdeauna atâtea controverse ? De ce tocmai „pedeapsa capitală” mi-a atras atenția ca temă de dezbatere dintre atâtea variante atrăgătoare ce tratează adevărata „religie a sfârșitului de secol XX” și a începutului de secol XXI, cum plastic numește A.Nastase domeniul drepturilor omului?
De ce tocmai dreptul la viață îmi pare că necesită o deosebită atenție și e demn de cele mai clare și mai atente reglementări și interpretări ale acestora?
De ce tocmai „Pedeapsa cu moartea – limită a dreptului la viață sau negare a existenței umane”?
Argumentele sunt evidente.
Lucrarea pornește dintr-o revoltă intrinsecă, pe cale să se exteriorizeze, împotriva celei mai crude și mai inumane pedepse aplicate de oameni semenilor lor. În considerarea pretenției de a fi ființe superioare înzestrate cu inteligență și sentimente, aflate într-o permanentă și alertă evoluție, pedeapsa capitală nu-și găsește un fundament. Încă de la apariție oameni se ucideau pentru varii motive, acum de asemenea. Unde este explicația antropologică? Sau poate că există o „evoluție”. Nu ne mai ucidem pentru hrană, locuință, supraviețuire, motive oarecum explicabile, nu, ne ucidem sub acoperirea și în baza unor legi bolnave – rezultat al așa-zisei evoluții a speciei umane. Am „evoluat” și din punct de vedere al mijloacelor utilizate: nu mai folosim arcul sau pietrele ci injecția letală sau camera de gazare.
În plus moartea nu mai este provocată într-o stare de teamă sau de furie, deci cu o intenție repentină, nu, rațiunea, premeditarea, sadismul de a prelungi așteptarea celui ce urmează să fie ucis sunt dovezi elocvente în existența unei „evoluții” în activitatea de a ne ucide între noi.
Ne putem mândri ca specie cu o astfel de „evoluție”?
Mai exact, am decis să-mi materializez revolta în această lucrare, fiind profund marcată de zbuciumul imens, de scânteierea ideilor personajului principal din „Cea din urmă zi a unui condamnat” a lui Victor Hugo. În fața întrebărilor fără răspuns, a implorărilor și blestemelor azvârlite puterii, lumii, în ceasurile de pe urmă, cu un gand polemic, incendiar te indeamnă la dispreț și neîncredere în propria-ți specie. Disperarea omului care iși asteaptă sfârșitul, care vrea să afle dar nu mai are când, care vrea să trăiască, dar nu mai i se dă voie, de parcă ar avea nevoie de permisiune ca să trăiască, „zguduie conștiințele și face să înflorească o generoasă și capitală idee: pledoaria pentru viață, pentru dreptul la viață al semenului nostru, poate cel mai pasionant, inflacărat și pătimaș rechizitoriu împotriva pedepsei cu moartea, oriunde această monstruozitate nu a fost încă abolită.”
E înspăimântător ca dreptul-condiție al existenței și perpetuării speciei umane să fie violat în temeiul legii. Veșnica întrebare: ce este legal e și legitim? Eminamente nu, în acest caz. Ce poate fi legitim într-o răzbunare crudă, inumană și ireversibilă care este numită impropriu limitare a dreptului la viață, când de fapt se neagă clar existența ființei umane?
Este de fapt, o antagonie între două drepturi, unul inerent persoanei –dreptul la viață –și unul pe care statul și-l arogă în temeiul forței coercitive exacerbate în acest caz – dreptul de a ucide. Unde este legitimitatea acestui abuz de putere?
Or, poate teza lui Freud prin care se recunosc două instincte umane fundamentale – iubirea și ostilitatea – ar putea elucida oarecum misterul. Freud accepta că, pe lânga solidaritatea și iubirea umană, aspecte susținute exagerat, chiar duse la statutul de stări specifice „superioare” ființei umane, există în oameni un „puternic instinct de a urî și a distruge”. În acest context folosirea forței devine un principiu inerent vieții. De fapt „condiția originală a umanității a constat în puterea asumată de cel mai puternic, fiind neesențial daca această putere era a brutei sau dacă ea avea un suport intelectual”.
Totuși, actualmente, statul se vrea o entitate bazată pe solidaritate și având drept scop esențial protecția individului, a drepturilor și libertăților acestuia; în aceste condiții cum poate conviețui o asemenea idee generoasă, poate utopica cu solicitarea de către stat a sacrificiului suprem. Unde este legitimitatea acestui sacrificiu, când entitatea inființată în vederea protecției cere individului „protejat” tot ce poate dărui, viața fiind suprema valoare umană.
Deși în cele mai multe legislații pedeapsa capitală se aplică în cazuri strict determinate, pentru cele mai oribile crime, în incercarea de a înlătura cât mai mult abuzurile și albitrariul, există totuși cazuri în care pedeapsa cu moartea se aplică pentru varii infracțiuni (delicte politice, trafic de droguri etc) și chiar unor categorii de persoane care, teoretic, nu ar fi trebuit să raspundă penal sau, în nici un caz, să plăteasca cu viața. Acesta este cazul minorilor sau interzișilor.
Fără a avea pretenția de a trata exhaustiv această chestiune, îmi propun ca prin elaborarea acestei lucrări să raspund la întrebări de genul celor anterioare care, cu siguranță, nu prezintă interes doar pentru mine.
I. Dreptul la viață – garantat prin articolul 2 al CEDO
I.1. Dreptul la viață – drept – condiție a existenței
celorlalte drepturi și libertăți
“ Viața este tot ce putem dărui, deci, în
acest sens, ea este suprema valoare umană.”
Monica Vlad
Viața, ca însușire biologică a individului, constituie atributul sintetic și fundamental fără de care n-ar putea exista nici una din celelalte însușiri ale persoanei, reprezintă bunul cel mai de preț al omului, „condiția supremă a existenței și afirmării rolului său în cadrul grupului social”.
În consecință, fără respectarea vieții individului nu face posibilă nici societatea, nici conviețuirea indivizilor în colectivitate. Importanța vieții individului pentru societate a determinat interesul grupului social pentru ocrotirea vieții în cadrul relațiilor sociale, astfel viața s-a transformat dintr-un bun propriu într-o valoare socială de interes comun.
Implicarea dreptului în reglementarea drepturilor sociale are, contextual, drept consecință, „metamorfozarea vieții, dintr-o valoare biologică, într-o valoare socială și juridică, adică un drept absolut la viață al individului, drept ocrotit de lege și pe care toți cei din jur trebuie să-l respecte. Mai mult chiar, ocrotirea vieții înseamnă apărarea tuturor relațiilor sociale normale și utile, deoarece fără persoane în viață n-ar fi posibile aceste relații”.
În doctrină s-a pus în discuție temeiul protecției dreptului la viață –dacă acesta răspunde unui interes propriu individului sau pentru ca întreaga societate este interesată de protecția acestui drept.
Teza dominantă a fost aceia că statul ocroteste dreptul la viață ca valoare supremă a individului (Pannain, Anatolisei, Sabatini, Manzini), dar ocrotirea dreptului la viață „privește mai cu seamă interesul colectivitații în considerarea obligațiilor care revin individului față de familie și față de societate. Acest din urmă interes este prevalent.”
Dreptul la viață apare, datorită importanței sale deosebite, ca având un statut superior celorlalte drepturi, fiind „un principiu esențial deoarece reprezinta însăși condiția exercițiului celorlalte drepturi garantate”.
Fără garantarea dreptului la viață, celelalte drepturi nu-și gasesc fundamentul. Cheia de boltă se regasește în protecția existenței ființei umane pentru a putea apoi să i se garanteze și posibilitatea de a duce o viață în care sa-și exercite nestingherit drepturile și libertațile sale.
În acest sens dreptul la viață este „un drept elementar al ființei umane, el constituie un element prealabil logic al tuturor celorlalte drepturi”.
Că este cel mai prețios drept nu contenstă nimeni, chiar este impropriu spus că dreptul la viață este un drept foarte important atât timp cât el este condiția existenței celorlalte drepturi ale omului.
„Statul democratic prezintă omul și bunurile sale ca cele mai prețioase elemente ale originii sale. Unul dintre aceste bunuri este viața care, într-un stat democratic de drept trebuie să fie protejată în toate fazele dezvoltării ei.”
Astfel, protecția dreptului la viață se află în centrul interesului pentru garantarea drepturilor omului, reprezentând un fel de epicentru, celelalte drepturi având condiția de sateliți ce depind în existența și protecția lor de garantarea dreptului la viață.
De asemenea, pentru conturarea importanței dreptului la viață trebuie amintită și relația de totală interdependență între protecția dreptului la viață și respectul demnității umane. Aceste două valori inerente ființei umane apar ca placă turnantă a existenței și protecției drepturilor omului, mai mult, „valoarea care sintetizează toate valorile umane este demnitatea. Ea trebuie să rămână neatinsă dacă vrem să vorbim de respectarea drepturilor omului în diversele culturi ale lumii.”
Respectarea demnității umane înseamnă respectarea identității omului în toată complexitatea lui: viața, integritatea corporala, limba, familia, apartenența sa la o minoritate, oricare ar fi ea, etnică, rasială, religioasă . În concluzie, „toate aceste elememente exprimă prețioasa unicitate a ființei umane”, iar statele nu au dreptul să intervină în mod abuziv în aceste sfere ale identității umane, ci au datoria de a proteja drepturile individului în vederea evoluției neîngrădite a acestuia.
I.2.Beneficiarii dreptului la viață
Ținând cont de prevederile art.2 al CEDO conform cărora “orice persoană are dreptul la viață” se pune problema creionarii noțiunii de “persoană” și mai ales problema identificării limitelor vieții și recunoașterii dreptului la viață.
Astfel, destinatarii dreptului la viață sunt persoanele fizice, exceptarea celor morale fiind mai mult decat logică. Orice ființă umană în viață beneficiază de garantarea dreptului la viață fără deosebiri în funcție de rasă, sex, naționalitate, vârstă, pregătire sau alte criterii. În concluzie, dreptul la viață este unul dintre drepturile fundamentale esențiale și are caracter absolut, nefiind permisă nici o derogare de la protecția lui, cu excepțiile prevăzute strict de reglementările în vigoare.
Caracterul needificator al art. 2 al CEDO este oarecum completat de conținutul art. 6 al Pactului International privind Drepturile Civile și Politice care precizează că “dreptul la viață este inerent ființei umane”. Convenția americană este și mai explicita deoarece în art. 4 se recunoaște și se garantează dreptul la viață ființei umane înca de la concepție.
Datorită conținutului vag al art. 2 al CEDO doctrina și jurisprudența au fost investite cu sarcina interpretării lacunelor textului Convenției. În acest sens, au apărut opinii diferite în stabilirea frontierelor dreptului la viață, existând divergențe cu privire la momentul inițial și la punctul final al protecției dreptului la viață.
În ce privește limita inferioară a acestuia se pune problema statutului foetusului; poate acesta să aibă statutul de persoană, deci să fie beneficiar al dreptului la viață?
Opiniile sunt total discordante. Unii autori afirmă că art.2 asigură copilului nenăscut, doar conceput, o protecție integrală, având statut de persoană, deci și un drept absolut la viață. Alții sunt susținătorii opiniei contrare, nerecunoscând nici un drept foetusului. Într-o a treia opinie, intermediară celor anterioare, se afirmă că libertatea avortului este contrară prevederilor art.2, ceea ce reprezintă, neîndoielnic, o recunoaștere a unui drept al foetusului de a se naște, deci un drept la viață, dar acest drept este limitat prin recunoașterea concomitentă a existenței unor reglementări care legitimează în anumite cazuri avortul.
Aceste opinii pot fi argumentate în funcție de concepțiile filosofice și religioase ale căror adepți sunt autorii. Este de înțeles că un adept al creștinismului nu ar pleda pentru legalizarea avortului și pentru negarea existenței embrionului uman ca grăuntele dezvoltării ființei umane. De altfel, investigațiile geneticii au impus răspunsuri ca cele oferite de religie și filosofie, aratând căa de la concepere omul a primit toată zestrea genetică. Acest fapt întărește concluzia că embrionul este o persoană umană și justifică aprecierile privind asigurarea demnitații și inviolabilitații lui.
În plan strict juridic argumentele sunt oarecum diferite de argumentele din teoriile cu tentă filosofică sau religioasă. Este interesant că, deși nu se recunoaște expres un drept la viață al foetusului și nici măcar un statut special ca persoană, în cele mai multe legislații naționale sunt recunoscute anumite drepturi foetusului, fără a exista vreo obligație în sarcina acestuia. De exemplu, se recunoaște copilului conceput dreptul la succesiune. În plus este interzisă aplicarea pedepsei cu moartea femeilor însărcinate; în concluzie starea de graviditate este cea care determină protecția în fața pedepsei capitale, deci mai mult decât viața femeii condamnate – având indubitabil statut de persoană- viața copilului conceput, dar nenăscut este obiectul protecției în fața pedepsei capitale.
Consecințele datorate acestei nespecificări clare a Convenției sunt extrem de grave, ținând cont de importanța problemei – delimitarea limitei inferioare a vieții.
Un aspect în acest sens, privește consecințele manipulărilor genetice, experimentelor asupra embrionului uman sau fertilizării artificiale, cazuri în care protecția copilului nenăscut e la fel de importantă ca și cea a copilului născut.
Pentru protecția embrionului uman și pentru a nu se scăpa de sub control aplicațiile descoperirilor genetice, cum ar fi clonarea sau modificarea genotipului uman, în ultimul timp a luat amploare o nouă ramură de drept în cadrul dreptului internațional al drepturilor omului – un drept al bioeticii. Totuși dificultațiile subzistă deoarece CEDO nu conține reglementări specifice acestor aspecte de drepturile omului aflate în totală interdependență cu stiințele naturii.
Manipularea genetică poate fi considerată chiar tratament inuman pentru că o persoană care ar rezulta în urma procesului de modificare ar fi considerată o specie sau subspecie nouă și nu ar mai fi deținatoare a drepturilor omului. „Dacă s-ar modifica semnificativ caracteristicile omului, cu siguranță rezultatul nu ar mai putea fi numit om.
Clonarea umană replicativă și alte forme de inginerie genetică ar trebui calificate ca infracțiuni împotriva umanității, iar în acest sens s-a propus ca, chiar în prezent Curtea Penală Internaționala să poată investiga și pedepsi clonarea umană.
Lipsa acestor reglementări a fost oarecum completată prin intervenția Consiliului Europei. Sensibili la progresele științei medicale și la evoluția concepției globale despre lume și viață, fără a pierde din vedere valorile tradiționale și conturându-se cât mai clar necesitatea reglementării „unui statut juridic al embrionului uman, care să permită protecția eficace a acestuia”, Consiliul Europei a luat poziție dând o recomandare cu privire la ingineria genetică. Prin această recomandare se precizează că „dreptul la viață și la demnitate umană (art.2 si art.3 ale CEDO) implică dreptul de a moșteni caracteristicile genetice fără a suferi vreo manipulare genetică și s-a cerut Comitetului de Miniștri să prevadă expres recunoașterea prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului a unui drept la un patrimoniu genetic ce nu a suferit nici o manipulare”.
Întrebările rămân totuși fără răspunsuri exacte, mai ales că un act și mai recent al Consiliului Europei –Convenția din 19 noiembrie 1996 privind drepturile omului și biomedicina, care afirmă necesitatea protejarii identității și demnității ființei umane, „ramâne mută asupra definirii conceptelor de persoană și viață”. Pentru moment, dreptul la respectul patrimoniului genetic nu e garantat prin Convenție, dar „este necesar de a păstra cu grijă diversitatea genetică a ființelor umane”.
O altă consecință a nedelimitării exacte a dreptului la viață de către CEDO o constituie controversele în materie de avort, instanța de la Strasbourg nepronunțându-se încă radical.
Astfel, „Curtea Europeana a apreciat, la rândul ei că nu trebuie să determine dacă Convenția garantează un drept la avort sau un drept la viață recunoscut foetusului”.
Inițial, Comisia a părut a recunoaște fetusului o „anumită personalitate” independentă de cea a mamei. Viața umană începe în momentul concepției, în momentul când oul este fecundat într-o opinie. Conform acestei teorii, atunci „începe o nouă viață care nu este nici a tatălui, nici a mamei, ci propria sa viață, care incepe in utero.”
În temeiul acestor considerații s-a estimat că limitările aduse în materie de avort nu pot fi considerate ca o violare a art. 8 al CEDO ce garantează dreptul la viață privată și de familie. Concret, în cazul Brüggemann si Sheuten c/RFG, două femei au considerat că limitările avorturilor în anumite cazuri determinate, de exemplu o amenințare pentru viața sau sănătatea femeii însărcinate, teama ca nou-născutul va suferi de o boală incurabilă sau sarcina este rezultatul unor acte ilicite, le violează drepturile recunoscute și protejate în articolele Convenției. Din păcate, soluția a fost tranșanta doar în ceea ce privește aria de aplicare a art. 8, în sensul ca limitările în materia avorturilor au fost găsite ca justificate fără a aduce atingere drepturilor protejate de art. 8. În materia dreptului la viață, Comisia nu a invocat decât incidental art.2, fără a estima ca necesară examinarea problemei copilului conceput, dacă acesta trebuie să fie considerat ca o „viață”, in sensul art. 2 al Convenției.
În concluzie, prin simpla limitare a dreptului de opțiune la a păstra sau nu sarcina s-a pus problema intersecării dreptului asupra propriului corp, ce poate implica dreptul la avort, și a dreptului copilului de a se naște.
În cazul prezentat anterior Comisia nu a recunoscut expres dreptul lui la viață copilului conceput, conform art. 2, însă prin această protecție, derivată din limitarea avortului se pare ca i se recunoaște o oarecare independență ca „entitate”, dreptul de a se naște, de a lua viață.
Firul jurisprudenței Comisiei a urmat cu o negare a statutului de persoană a copilului nenăscut. Astfel, în cazul X. c/Regatul Unit, Comisia a refuzat recunoașterea unui drept la viață cu caracter absolut foetusului, termenul de persoana în sensul art. 2 neacoperind copilul conceput.
Comisia s-a rezumat doar la a afirma că textul Convenției nu interzice avortul terapeutic în primele luni de sarcina.
În analiza Comisiei se precizează că termenul „viață” nu este definit în Convenție, precizările limitându-se la simpla intrebare „dacă art.2 trebuie interpretat:
ca neprivind deloc foetusul;
ca recunoscând foetusului un drept la viață limitat sub anumite aspecte;
ca recunoscând un drept la viață absolut foetusului”.
În viziunea Comisiei a treia ipoteză este inaplicabilă deoarece prin interzicerea absolută a avortului, indiferent de situație, s-ar aduce o atingere a dreptului la viață al mamei. Astfel, nu s-ar putea aduce mai multe limitări ca cele prevăzute de Convenție în ceea ce privește dreptul la viață al unei persoane deja născute pentru a se proteja dreptul la viață al unei persoane nenăscute, doar concepute, teză ce ar fi contrară atât obiectului, cât și scopului Convenției.
O astfel de soluție ar fi cu atât mai de neacceptat cu cât după 1950(data semnării Convenției) aproximativ toate părțile contractante autorizau avortul dacă era necesar pentru a salva mama, iar apoi legislațiile naționale au fost imprimate de o tendință de liberalizare a avortului.
În concluzie, Comisia a specificat că în speță este vorba de un avort terapeutic care este legitimat de “o limitare implicită a dreptului la viață a foetusului – protecția vietii și sănătății femeii.” Solutia se limitează la a legitima avortul terapeutic făcut în primele luni de sarcină, dar nu lasă să se distingă opinia Comisiei în ceea ce privește avortul neterapeutic sau tardiv.
În speța Hercz v. Norvegia reclamantul acuza statul norvegian de lipsa protecției legale a dreptului la viață a copilului nenăscut, legislația norvegiană fiind contrară art.2 al CEDO. Trebuie menționat că legea norvegiană permite necondiționat avortul în primele 12 saptămâni de sarcină, iar în următoarele 6 saptămâni fiind permis doar avortul terapeutic, autorizat de către 2 medici.
Comisia n-a exclus ca în anumite circumstanțe “foetus-ul poate beneficia de o oarecare protecție în sensul art.2, dar în opinia aceleeași instituții nu se estimează că statul poate dispune, în temeiul puterii sale, intr-un domeniu atât de sensibil ca avortul.”
În domeniul avortului controversele se datorează necesității realizării unui echilibru dintre „interesele legitime ale femeii în cauză și nevoia legitimă de protecție a foetus-ului.” În această situație, Comisia a lăsat în sarcina legiuitorului național de a preciza în detaliu cadrul legal într-un domeniu atât de sensibil ca avortul. Nereusind decât să amplifice disensiunile, Comisia a evitat să se pronunțe asupra definiției termenului „viață” în contextul avortului și asupra măsurii în care copilul la naștere poate pretinde protecția art.2 a CEDO.
În scopul determinării sferei persoanelor care se bucură de exercițiul, dreptul la viață, se pune problema stabilirii nu numai a începutului vieții, dar și a sfârșitului acesteia. Acceptând sfârșitul inevitabil al vieții, fiinta umană și-a pus dintodeauna întrebări asupra morții. Deși moartea este una dintre puținele certitudini ale existenței, momentul și modul în care survine finalul este „un mister chinuitor și totodată, reconfortant.” Datorită perfecționării tehnicii medicale, putem afirma că finalul vieții s-a depersonalizat, în multe cazuri viața fiind prelungită mult peste posibilitățile beneficiarului ei, iar în anumite cazuri bolnavul este chiar deposedat de propia-i moarte.
A muri mai devreme sau mai târziu este totuna, a muri bine sau rău nu este. Această idee dă expresie unei revendicări legitime, născuta la confluența dintre viață ,moarte și tehnica medicală: ”Să mori cu demnitate.”
În acest sens se pune problema eutanasiei (etimologic lat. Eu = bine, thanatos=moarte, moarte ușoară, fără durere) și întrebarea dacă există sau nu un drept corelativ drept la viață, drept de a muri. În domeniul acesta, Comisia s-a pronuntat într-un caz de suicid în care nu a fost invocată nici o maladie gravă. S-a considerat că „refuzul autoritaților de detenție de a pune la dispoziția unui deținut, condamnat la detențiune pe viață”, mijloace necesare pentru a se sinucide, nu este considerat contrar Conventiei, „aceasta, din contră, creează în sarcina statelor contractante obligația de a lua măsuri pentru a proteja viața.”
Un alt caz soluționat de Curte, cazul Pretty c/Regatul Unit, a adus în atenție eutanasia în raport cu mai multe drepturi fundamentale reglementate de Convenție. Reclamanta, suferindă de o boală incurabilă degenerativă, a solicitat Procuraturii și apoi instanțelor competente angajamentul de a nu-l urmări penal pe soțul său, dacă acesta o va ajuta să se sinucidă. În motivarea cererii s-a invocat încălcarea CEDO, afirmându-se că art.2 recunoaște dreptul la autodeterminare al persoanei, ca posibilitate de a alege viața sau moartea.
Prin urmare, dreptul de a muri nu ar fi opusul dreptului la viață, ci corolarul său, iar statul are o obligație pozitivă de a le apăra pe amândouă. A fost invocat și art.3 cu argumentul că statul are deasemenea o obligație pozitivă de a proteja individul împotriva tratamentelor inumane și degradante, iar suferințele și umilirile cauzate de o boală gravă, ireversibilă sunt un asemenea tratament. În plus, reclamanta apreciază refuzul autorităților drept o violare a art.8 al Convenției. Reclamanta a apreciat că viața privată presupune și un drept la autodeterminare, adică posibilitatea individului de a alege cum și când să moară, pentru a evita situațiile și suferințele nedemne.
Instanța Europeană a considerat că dreptul la viață garantat nu poate fi interpretat în sensul că ar conține un drept corelativ negativ. În viziunea Curții „fără o distorsiune de limbaj, art.2 nu poate fi interpretat că ar reglementa și dreptul diametral opus, anume dreptul de a muri, nu s-ar putea crea un drept la autodeterminare, în sensul că s-ar recunoaște oricărui individ facultatea de a alege moartea decât viața.
A pretinde statului să permită savârșirea unor acte îndreptate spre oprirea voluntară a cursului vieții unei persoane, ar însemna ca instituțiile europene să impună legislațiilor naționale legalizarea eutanasiei, ceea ce ar fi total inadecvat deoarece, ca și în cazul avortului, este o problemă mult prea sensibilă pentru a fi soluționată per total. În rezolvarea unor chestiuni ce privesc ceva atât de important cum este viața ființei umane, intervin mult mai multe argumente decât cele juridice și anume, concepții religioase, filozofice, tradiții și credințe specifice fiecărui popor.
Este lesne de observat că, în rezolvarea problemei eutanasiei, se încearcă găsirea unui echilibru just între protecție, ca valoare fundamentală și dreptul persoanei de a alege viața sau moartea ca aspect al autodeteminării. O altă problemă care se pune în stabilirea limitelor vieții este cazul uciderii ființelor cu grave malformații (două capete, fără brațe etc.) și care n-ar putea fi considerate ființe umane ci monștrii. În jurisprudența Curtii încă nu a apărut un astfel de caz.
În consecință, Comisia a lăsat la latitudinea statelor interzicerea sau legiferarea eutanasiei. Astfel, Olanda este primul stat care a legiferat eutanasia activă la 28 noiembrie 2000, fiind urmată îndeaproape de Belgia. Și în țările în care eutanasia este permisă, aceasta este reglementată în condiții foarte stricte, pentru cazurile ce au un “prognostic total”, respectându-se o anumită procedură riguroasă, ținându-se astfel cont de valoarea supremă protejată – viața ființei umane.
I.3. Conținutul dreptului la viață.
După determinarea beneficiarilor dreptului la viață, este necesară delimitarea conținutului acestui drept. Astfel, conform art. 2 al CEDO, dreptul la viață al oricarei persoane este protejat de lege, iar moartea nu poate fi provocată nimanui intenționat.
Anumiți autori au interpretat acest drept ca având o sferă de aplicabilitate cât mai restransă. În acest sens, inițial Comisia a estimat că un omor neintenționat nu ar viola art.2 al CEDO. Temeiul acestei soluții ar fi fost interpretarea strictă a textului art.2, în sensul că dreptul la viață nu ar presupune, de fapt, decât “dreptul de a nu fi mort”.
În opinia contrară, dreptul la viață garantat de articolul 2 al CEDO, are o vastă sferă de aplicabilitate astfel, fără a se da o definiție a termenului ”viață” pare destul de dificil sa creionezi protecția ce se cuvine acestei valori primordiale.
S-au dat acestui drept absolut, fundamental chiar valențe economico-sociale, afirmându-se că dreptul la viață presupune asigurarea de către stat a unui nivel de trai decent, deci prin garantarea dreptului la viață se asigură nu numai existența vietii, dar și calitatea acesteia.
În acest sens, statul ar avea o obligație de a asigura cetățenilor săi servicii publice adecvate, cum ar fi în aparatul sanitar, locuri de muncă, un mediu sănătos, fara poluare, hrana necesară, prin urmare statul este debitorul unui anumit nivel de trai, în sens contrar, dreptul la viață este încălcat prin neatingerea unui anumit nivel de viață.
În cazul X c/ Irlanda, părinții unei fetițe suferinde de o boală foarte gravă au invocat drept violare a art.2 si 3, faptul că fetița a fost pusă în pericol deoarece statul nu i-a pus la dispozitie gratuit tratamentul necesar. Abordarea distinctă a sferei de aplicabilitate a art.2 a fost needificată deoarece s-a constatat că asistența medicală necesară a fost acordată pacientei, iar viața acesteia nu se afla în pericol.
Într-un alt caz s-a invocat ca o schemă de vaccinare publică, din cauza imperfecțiunilor de organizare a avut ca urmare moartea indirectă a unor copii. În opinia reclamanților, statul se face vinovat de neglijență, neglijență ce a avut ca rezultat moartea, încalcându-se astfel art.2.
Astfel, statul este obligat nu numai să se abțină să ia intenționat viața, ci mai mult, este obligat să ia măsuri adecvate pentru a proteja viața cetățenilor săi.
Într-un caz apropiat se precizează că art.2 este violat prin efectuarea anumitor teste nucleare cu grad ridicat de radioactivitate ce afectează viața reclamanților. Aplicabilitatea art.2 nu a fost totuși examinată de Comisie.
În legatură cu sfera de aplicabilitate a art.2 s-a pus problema dacă un stat poate forța un deținut să se hrănească pentru a-i salva. Conform art.2 al Convenției, statul ar avea o obligație pozitivă de a proteja viața persoanelor aflate în custodia sa, în concluzie statul este responsabil de viața persoanei aflată în stare de detenție. În contradicție cu această obligație care ar putea legitima hrănirea forțată a deținutului este invocarea de către reclamant a violării art.3 al CEDO care prevede interzicerea torturării și a tratamentelor inumane și degradante.
Se vrea astfel ca îndeplinirea obligației statului, adică hrănirea forțată a deținutului, să reprezinte un tratament inuman și degradant pentru deținut. Se consideră o încălcare a dreptului la determinare, o atingere adusă demnității persoanei aflate în detenție. Atât timp cât reclamantul este o persoană cu discernamânt, care poate să aleagă între viață și moarte, statul se pare ca își depășește atribuțiile forțându-l pe acesta sa se hrănească.
„Statul are obligația de a pune la dispoziția persoanelor aflate în custodia sa apă și mâncare, dar nu mai mult”, se susține în legătură cu acest caz. În schimb, Comisia nu a fost de aceeași părere, admițând că în îndeplinirea obligațiilor pozitive, statele-părți pot îndeplini acțiuni specifice îin vederea protejării vieții persoanelor aflate în custodia autorităților publice, iar hrănirea forțată a deținutului în cauză nu este o violare a art.3.
Referitor la același controversat conținut al dreptului la viață, a fost abordată, dar nu și tranșată întrebarea dacă art.2 garantează nu numai persoanelor împotriva morții, ci împotriva oricărei atingeri adusă integrității lor fizice amenințându-se asfel, mai mult sau mai puțin existența lor.
Astfel, într-o decizie a Comisiei nu se exclude ca sterilizarea terapeutică, în anumite condiții ar putea fi contrară art.2. Această decizie a fost totuși criticată pe temeiul că ar produce o confuzie în dreptul la viață –garantat de art.2 al CEDO și dreptul de a da viață, drept ce nu intră în sfera de aplicare a art.2
În aceeași opinie, J.F.Renucci considera criticabilă neelucidarea conținutului dreptului prevăzut de art.2 și persistența acestei confuzii între dreptul la viață și dreptul de a da viață, „recurgerea la protecția art.3 al Convenției fiind preferabilă”.
În concluzie, chiar dacă persoanele în cauză nu au fost ucise, dar atingerile aduse integrității lor fizice le-au afectat existența, art.2 poate fi invocat, dar preferabil în legatură cu art.3, deoarece, conform jurisprudenței Curții, „Conventia trebuie înțeleasă ca un tot”.
Ca urmare a acestor exemple concrete, se observă tendința interpretării extensive a textului art.2 al CEDO. Soluția se pare că nu este nici într-o interpretare extensivă și nici în cea restrictivă. Sensul art.2 al Convenției nu trebuie dedus din interpretarea literala a textului, dar fiind vorba de un drept absolut este necesară o interpretare cât de cât strictă, fără a-i da valențe pur sociale, politice sau economice, deoarece „art.2 al Convenției nu protejează nici calitatea vieții, nici viața însăși. El se limitează la protecția dreptului la viață”.
În conformitate, prin interpretarea strictă a textului art.2 s-ar deduce ideea că se oferă „o protecție directă contra actelor savârșite de stat, dar nu și de particulari”.
Art.2 ar avea, astfel, drept scop principal protejarea indivizilor în fața oricărei privări arbitrare a vieții acestora din partea statului ai căror resortisanți sunt.
Această interpretare restrictivă, initial a suferit numeroase critici, iar Comisia a decis că ”prima frază a art.2 impune statului o obligație mai largă decât cea conținută în cea de-a doua frază”. Ideea că „dreptul la viață al oricărei persoane este garantat de lege” incumbă statul nu numai obligația de a se abține în provocarea intenționată a morții, dar de asemenea de a lua măsurile necesare pentru protejarea vieții.
În ceea ce privește provocarea „intenționată” a morții, jurisprudența este elocventă. Cu exceptia cazurilor prevăzute expres în art.2, moartea nu trebuie provocată în mod intenționat de către autoritățile publice sau în numele lor de către alte persoane. Astfel, uciderea unor civili ciprioți de către soldații turci în circumstanțele cauzei respective a constituit o violare a art.2.
Referitor la provocarea fără intenție a morții, jurisprudența a fost marcată de interpretarea literală a art.2. Astfel, într-un caz împotriva Belgiei, soțul reclamantei a fost împușcat de un jandarm care a tras deoarece era amenințat de un manifestant, deci fără intenția de a-l ucide. Ținând cont de lipsa acestei intenții, Comisia a decis că art.2 nu a fost violat deoarece moartea nu a fost provocată intentionat de către agentul statului.
Această decizie a fost intens criticată de doctrină, cei mai mulți autori susținând că art.2 garantează dreptul la viață în termeni generali, reprezentând o încălcare a dreptului la viață și provocarea morții fără intenție, dacă aceasta provine de la un agent al statului.
Nerămânând indiferența la aceste critici, în soluționarea unei cereri îndreptată impotriva Regatului Unit, Comisia a revizuit această interpretare restrânsă și a concluzionat că art.2 se poate invoca în anumite circumstante, și în cazul omorurilor involuntare.
După ce s-a clarificat importanța caracterului intenționat sau neintenționat al provocării morții, deci aspecte ale laturii subiective, a fost soluționată și cealaltă chestiune, cea a persoanelor care provoacă moartea.
În interpretarea textuală a art.2 se pare că intră sub incidența sa numai moartea provocată de agenții statului, dar, după cum am specificat deja, s-a decis că art.2 pune în sarcina statelor-părți îndeplinirea unor obligații pozitive pentru a proteja viața resortisanților lor.
Condiția sine qua non a asigurării protecției dreptului la viață este îndeplinirea de către statele-părți a obligației active de a adopta o “panoplie” de legi adecvată pentru eradicarea criminalității și protejarea cât mai eficientă a vieții persoanelor. În cazul Marckx s-a precizat că dreptul la viață presupune o intervenție activă a statului pentru a asigura efectivitatea dreptului.
Asfel, existența unor legi formale, fără o bază reală și o posibilitate concretă de garantare a valorilor protejate, nu disculpă statul dacă aceasta culpă care îi aparține are drept rezultat moartea sau cel puțin punerea în pericol a cetățenilor săi.
În concluzie, apare ca obligație primordială a statului necesitatea de a proteja dreptul la viață elaborând o legislație penală concretă, care să se sprijine pe un mecanism de aplicare adecvat pentru prevenirea, reprimarea și sancționarea încălcării ei.
Pe lângă obligația activă de a asigura cadrul legal necesar unei protecții efective a dreptului la viață, statul are obligația activă de a lua măsurile necesare pentru a preveni actele de violență care pot aduce atingere dreptul la viață. Această obligație este o obligație de comportament de aplicare generală (socială) și nu o obligație certă, nelimitată în timp, care să presupună protecția uneia sau unor persoane determinate.
Chestiunea măsurilor necesare ce fac obiectul obligațiilor pozitive ale statului de a proteja dreptul la viață s-a diversificat în legatură strânsă cu cazurile privind acțiunile teroriste ale IRA din Irlanda de Nord.
Comisia a examinat astfel multe aspecte cu valențe politice cum ar fi obligația pozitivă a statului de a proteja viata persoanelor atunci când există o reală posibilitate că se va atenta la viața unui particular.
Într-un caz împotriva Regatului Unit, reclamanții, rude a două persoane ucise de IRA în Irlanda de Nord, au susținut că guvernul era obligat să îi protejeze pe aceștia împotriva acestei eventualități.
„Comisia a estimat că art.2 nu presupune obligația statului de a asigura o asemenea desfășurare de forțe de poliție și de forțe armate care să excludă posibilitatea unor asemenea acte de violență”.
Într-un alt caz, dar impotriva Irlandei, o persoană care fusese rănită într-o tentativă de asasinat a IRA a beneficiat timp de mai mulți ani de protecția poliției. Datorita încetării acestei protecții, reclamantul a introdus o cerere prin care s-a invocat violarea art. 2. Comisia a concluzionat că textul art. 2 nu incumba statului vreo obligație de a pune la dispoziția unei persoane gărzi de corp, mai ales pe o perioada nedeterminată.
Este evidentă imposibilitatea practică și logistică a statelor de a oferi protecție individuală prin asigurarea gărzilor de corp oricărei persoane, la nesfârșit, dacă aceasta consideră că se află în pericol. Deci soluția nu își găsește temeiul practic.
Ipoteza se schimbă radical când în cauză există „o amenințare determinată, reală și imediată” asupra vieții unei persoane. În acest caz, ”în sarcina autorităților incumbă obligația pozitivă de a lua preventiv toate măsurile de ordine practică necesare pentru protejarea individului a cărui viață este amenințată de acțiunile criminale ale altuia.”
În cauza Irlanda v. Regatul Unit Curtea a dispus: “incumbă fiecărui stat contractant, responsabil de viața națiunii sale, obligația de a determina dacă un pericol public o amenință și, în caz afirmativ, de a face tot ce e posibil pentru a-l înlătura”.
Prin obligația de a determina existența unui pericol se fortifică garantarea dreptului la viață și se explică de ce este necesar ca reclamanții să arate doar “că autoritațile nu au făcut tot ce se putea face din punct de vedere rezonabil pentru a împiedica un risc determinat și imediat despre care acestea aveau sau ar fi trebuit sa aibă cunoștință”.
Este de înțeles, totuși, că nu trebuie dedus din art. 2 o obligație pozitivă a statului de a împiedica orice probabilitate de violență, dar când pericolul este unul real se cere ca statul, “în temeiul acestui articol, să asigure o protecție concretă și efectivă”. În concluzie, statul are obligația pozitivă de a proteja viața ori de câte ori “există o reală posibilitate că se va atenta la viața unui particular”.
Adiacent acestor obligații, Curtea adaugă: “combinată cu obligația generală impusă statelor prin art.1 al Convenției, obligația de a proteja drepturile la viață necesită existența unei anchete oficiale efective atunci când un individ își pierde viața în urma recurgerii la forță”, în timpul unei rețineri, în detenție sau în orice formă de custodie a organelor statului.
Ancheta oficială efectivă apare ca o garanție în plus a respectării dreptului la viață și are drept scop esențial punerea în aplicare, în mod eficient, a legilor interne care protejează dreptul la viață.
S-au invocat drept încălcări ale dreptului la viață măsurile administrative dure ce au fost preconizate drept cauze ale unor sinucideri. Astfel, evacuarea reclamantului, în temeiul unei hotărâri judecătorești, deci pe o baza legală, nu este abuzivă și nu poate inculpa statul ca responsabil pentru suicid. Într-un caz analog, tot împotriva Germaniei, se statuează că arestarea concubinului reclamantei nu prezenta un risc implicit de suicid din partea acesteia.
În acelasi sens, este demnă de luat în seamă o hotărâre a Curții Constituționale din Gernania care a statuat că art. 2 nu poate fi interpretat ca obligând statele la eliberarea teroriștilor aflați în detenție în vederea salvării vieții unui ostatic reținut de complicii acestora.
În plus, nu este considerată o violare a art.2 extrădarea sau expulzarea unei persoane către o țară în care pedeapsa cu moartea nu este abrogată, atât timp cât sunt respectate toate procedurile judiciare.
În concluzie, conținutul dreptului la viață, garantat de art. 2 al CEDO, nu este strict determinat, doctrina și, mai ales, jurisprudența Curții având rolul de a interpreta textul în cauză.
I.4. Limitările dreptului la viață
După cum am precizat deja, dreptul la viață este un principiu esențial, reprezentând însăși condiția existenței și exercițiului celorlante drepturi garantate de Convenție. În ciuda afirmării caracterului absolut al acestui drept trebuie spus că sunt admise câteva limitări. Astfel, dreptul la viață este un principiu, dar în același timp este un principiu temperat. Acest drept beneficiază de o protecție cvasiabsoluta care este atribuită drepturilor de la care nu sunt admise excepții și restricții, exceptând războiul sau alte pericole publice care amenință viața națiunii când restrângerile și limitările drepturilor omului sunt justificate.
Articolul 2 prevede limitativ patru ipoteze în care statul poate interveni și aduce atingere dreptului la viață al persoanei.
Prima ipoteza, cuprinsă în teza a doua a primului paragraf al art.2, prevede aplicarea pedepsei cu moartea, sentință ce trebuie pronunțată de un tribunal, în cazul în care fapta este pedepsită astfel de lege. În consecință, se poate observa că, cel putin inițial, Convenția nu a avut un caracter aboliționist al pedepsei capitale, aceasta fiind permisă cu condiția respectării principiului legalității și neîncălcării art.3 al CEDO, adică nesupunerea condamnatului la tratamente inumane și degradante.
Abolirea pedepsei cu moartea în timp de pace a fost consacrată în Protocolul nr.6, iar în timp de război prin Protocolul nr. 13, care nu a intrat înca în vigoare. Mai multe amănunte privind această limitare inumană a dreptului la viață se vor da în urmatoarele capitole.
În ceea ce privește aliniatul 2 al art.2, acesta conține celelalte trei limitări ale dreptului la viață, când moartea nu este considerată ca fiind provocată cu încălcarea acestui articol și anume atunci cand ea se datoreaza:
a. recursului la forță considerat absolut necesar pentru a asigura protecția oricărei persoane împotriva oricărei violențe;
b. recursului la forță absolut necesar pentru efectuarea unei arestări regulamentare sau pentru a împiedica evadarea unei persoane reținute;
c. recursului la forță absolut necesar pentru a reprima, în conformitate cu legea, o revoltă sau o insurecție.
Aceste ipoteze în care statul poate provoca moartea, fără a viola art.2 al CEDO, subliniază că dreptul la viață nu este protejat în orice împrejurare și în orice moment.
Legalitatea și legitimitatea măsurilor naționale dispuse în temeiul acestei prevederi legale este apreciată de Curte în funcție de caracterul absolut necesar al acestora. Acest caracter absolut necesar este mult mai restrictiv decât sfera a ceea ce este “necesar într-o societate democratică”.
Recursul la forță trebuie să fie, în același timp, proporțional cu scopul urmărit; această proporționalitate trebuie evaluată ținând cont de natura scopului urmărit, de pericolul inerent situației și de riscul folosirii care poate provoca moartea. Faptul că termenul “necesar” este calificat de adverbul “absolut” indică nevoia existenței unui criteriu foarte strict în evaluarea necesității.
Curtea a evaluat în lumina acestor criterii stricte măsurile luate de guvernul Regatului Unit în cazul McCann v. Regatul Unit.
a. Pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale:
Această limitare presupune materializarea principiului legitimei apărări și este singura situație din cele prevăzute de art. 2 în care moartea poate fi provocată atât de persoane publice cât și de persoane particulare.
Cei mai mulți autori susțin că “această dispoziție nu autorizează provocarea morții pentru protejarea bunurilor”, în schimb s-a acceptat că această dispoziție este tangentă situației în care se apară viața altuia și nu numai propria viață (de exemplu în cazul luării de ostatici).
În vederea aplicării principiului legitimei apărări trebuie întrunite cumulativ următoarele caracterestici ale amenințării: pericolul trebuie să fie grav, imediat, material și direct, iar atacul trebuie să fie proporțional cu pericolul existent.
b. pentru efectuarea unei arestări regulamentare sau pentru a împiedica evadarea unei persoane deținute regulamentar:
Și în această ipoteză, căreia instanțele de la Strasbourg i-au acordat o atentie sporită, iar doctrina a incercat sa-i limiteze aria de aplicare, se pune problema respectării principiului proporționalității.
S-a precizat că “utilizarea armelor pentru a efectua o arestare sau pentru a împiedica o evadare nu trebuie să rezulte niciodată din intenția de a ucide, iar moartea nu poate fi decât consecința involuntară a acestei utilizări”.
Anumiti autori sustin ca persoana care trebuie arestata sau care evadeaza “trebuie sa prezinte un pericol real pentru societate sau infractiunile comise sa prezinte o anumita gravitate
Primul caz in care s-a abordat aceasta problematica,cazul Farrel, in care politia britanica a ucis in cadrul unei arestari un barbat suspectat ca a pus o bomba intr-o banca, nu s-a finalizat cu o opinie a Comisiei, partile rezolvand litigiul pe cale amiabila.
Un alt caz ,avand ca parat tot Germania,in care Comisia a concluzionat ca, in circumstantele cauzei, recursul la forta a fost absolut necesar pentru apararea politiei si in vederea efectuarii arestarii, iar provocarea mortii persoanei in cauza nu a fost contrara art. 2 al CEDO.
In concluzie, este acoperita moartea unei persoane ce urmeaza a fi arestata sau care vrea sa evadeze, numai atunci cand se demonstreaza ca toate celelalte mijloace au fost epuizate, iar provocarea morti a fost singura cale de realizare a scopului legal.
c. Pentru a reprima, conform legii, o revoltă sau o insurectie:
Măsurile de excepție luate de autoritățile naționale cu scopul de a reprima o revoltă sau o insurecție pot fi justificate ca legale dacă sunt absolut necesare, dacă violența îndreptată împotriva unei persoane este legală, dacă ea a avut ca scop efectuarea unei arestări legale, dacă reprimarea revoltei s-a făcut în temeiul legii.
Doctrina subliniază că această dispoziție nu cere ca forțele de ordine să se afle într-o stare de legitimă apărare, dar acestea trebuie să se găsească, cel puțin, în fața unei situații de o gravitate extremă, prezentând un risc ridicat de a cauza prejudicii importante persoanelor sau bunurilor. În aceastî ipoteză, jurisprudența instanțelor de la Strasbourg este mai bogată, iar soluțiile variate.
Limitările dreptului la viață conform art.15§2.
Conform art.15§2, este autorizat decesul rezultat din “din acte licite de război”. Prin acest articol se permite statelor contractante sa derogheze și chiar să înlăture textul Convenției în timp de război sau altă stare de necesitate. Aceste dispoziții sunt aplicări ale principiilor dreptului internațional, mai exact ale dreptului umanitar și ale dreptului războiului, definite în Convenția de la Haga și în Convenția de la Geneva.
Cap. II. Pedeapsa capitală-necesitate sau abuz?
II.1. Normele tangente pedepsei cu moartea
Deoarece obiectul acestei lucrări reprezintă încălcarea în limitele legii a dreptului – condiție a existenței celorlalte drepturi și libertăți, pedeapsa capitală cu siguranța există, o multitudine de documente internaționale care pentru început îi dau o acoperire legală acestei ilegitimități, ca apoi să se ajungă poate la stadiul scontat al evoluției umane-abolirea universala a pedepsei cu moartea.
Studiul următor vizează deci „miezul” dreptului internațional al dreptului omului, „valoarea supremă” în ierarhia drepturilor omului pe plan internațional cum a fost denumit dreptul la viață pentru prima dată în 2001 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Că această ramură a dreptului internațional, are un caracter global, universal caci protecția unor valori ca viața, demnitatea, libertatea, proprietatea este necesară oricărui individ, nu contestă nimeni și totuși suntem nevoiți să asistăm și în ultimii ani (mai ales, aș putea afirma) la „triste spectacole” pe scenele europene și mai ales latino-americane. Astfel, state care-și arogă atribuții profetice de garanți ai dreptului omului încalcă grav drepturi intangibile, chiar și acest „noyau-dur” al drepturilor fundamentale și toate astea într-un fățarnic nume al păcii și democrației.
Dacă „cert este că pregătirile de război s-au făcut mereu în numele păcii” acum se poartă războaie în numele garantării dreptului omului.
Nu pare o legitimitate forțată, neputând fi acceptată nici intr-o astfel de stare de beatitudine dată de putere, de siguranță și de orgoliu național exagerat ?
În ierarhia valorilor protejate de dreptul internațional, garantarea dreptului omului a devenit prioritară chiar dacă aplicarea ei este încă inegală și imperfectă, și cum deja am evidențiat dirijată de multe ori de interese politice obscure.
Într-o opinie optimistă, încrezătoare, bine intenționată în 1947, René Cassin afirma în numele guvernului francez : „Umanității îi revine dreptul de a controla raporturile dintre stat și individ”. În acest sens, dreptul comunității internaționale de a acționa s-a impus progresiv în fața unei suveranități care apărea decât ca un „sanctuar” intolerabil excelent pentru violarea dreptului omului.
În susținerea aceluiași raționament, René Jean Dupuy afirma : „Strigătul Omului în suferință este însăși strigătul Omenirii”. În plus „dacă totuși, omenirea are drepturi asupra statului, ea are, deasemenea și asupra omului. Ea așteaptă ca acesta să o respecte prin respectarea celorlalți oameni, căci orice violare a drepturilor indivizilor, reprezintă o violare a dreptului umanității.
Această ultimă reflecție explică aplicarea pe orizontală a dreptului omului și a dreptului umanitar în raporturile interindividuale și în același timp, este baza represiunii penale a crimelor imprescriptibile împotriva umanității.
Parte integrantă a dreptului internațional, dreptul internațional al drepturilor omului se hrănește din toate sursele enumerate în art.38 al Statutului Curții Internaționale de Justiție. Astfel tratatele internaționale care au la bază o metodă finalistă și progresistă –„L’objet et le but” (obiectul este scop) – și nu numai, a orice rezoluții, carte, declarații solemne, relative la drepturile omului, ce pot fi interpretate ca instrumente, „vii”, „adaptate la condițiile vieții actuale” sunt izvoare ale dreptului internațional al dreptului omului.
Dintr-un alt punct de vedere, s-a schimbat și optica „naționalistă” de garantare a dreptului omului.
Dacă după normele de drept internațional clasic, limitele suveranității trebuiau apreciate restrictiv, dimpotrivă, Curtea Europeană, Curtea Interamericană sau Comitetul Drepturilor Omului, al Națiunilor Unite, actualmente, analizează de o manieră funcțională și nonrestrictivă angajamentele statelor.
Din contră, aceste organisme internaționale, interpretează extrem de restrictiv limitările pe care statele le pot aduce exercițiului dreptului omului .
Referitor la interpretarea și aplicarea prevederilor documentelor de drept internațional al dreptului omului, este evident că organismele internaționale de control iau în considerarea în deciziile lor documentele comparabile în materie și jurisprudența lor în domeniu. Această „metodă comparativă” se poate dovedi foarte fructuoasă în vederea creării unui sistem coerent de garantare a dreptului omului.
Astăzi deci, există o interacțiune între sistemele de garanție a dreptului omului prevăzute de Pactul Internațional al Națiunilor Unite referitor la drepturile civile și politice, de Convenția Europeană a Dreptului Omului și de Convenția Interamericană. Astfel, în cazul Mamatkulov și Abdurasulovic, Curtea Europeană s-a sprijinit pe practica Curții Interamericane .
În plus, a beneficiat și de practica prețioasă a Comitetului de dreptului omului al Națiunilor Unite și a Comitetului împotriva torturii.O contribuție serioasă au avut-o și indicațiile competente din cazul La Grand date de Curtea Internațională de Justiție.
Ținând cont de acest progres în comunicarea dintre instituțiile amintite, putem afirma că orice decizie a unui organism judiciar internațional sau a unei Curți supreme se repercutează asupra celorlalte: astfel provincialismul juridic este de domeniul trecutului, creându-se un jus communis internațional, o cultură juridică comună în care dreptul la viață este „valoarea supremă” iar pedeapsa cu moartea este din ce în ce mai contestată.
În enumerarea celor mai relevante documente internaționale ce garantează protecția dreptului la viață și în cele din urmă, impune tendința aboliționistă a pedepsei capitale, este normal să fie amintită întâi Declarația Universală a Drepturilor Omului, de la 1948, ce rămâne punctul de referință în recunoașterea și protecția drepturilor omului la nivel global.
Apărută ca o reacție la ororile celui de-al II-lea Război Mondial, acest document internațional nu avea precedent ca grad de aplicabilitate, universalitatea făcându-l unic, dar conținutul său fusese în mare parte întâlnit și în Declarația de independență a coloniilor engleze din America sau în Declarația revoluției franceze. Astfel, Declarația de independență a coloniilor engleze din America, adoptată la 4 iulie 1776 la Philadelfia, proclamă principiul egalității între indivizi, dreptul la viață și libertate ca drepturi inalienabile.
Declarația revoluției franceze privind drepturile omului și cetățeanului, din 26 august 1789, dă expresie filosofiei dreptului natural și enunță drepturile și libertățile într-o perspectivă individualistă și liberă. Primul principiu consacrat în Declarație este principiul egalității în fața lumi a tuturor persoanelor, care stă potrivit filosofiei Declarației la baza tuturor celorlalte drepturi. Și libertății, ca o condiției generala a existenței lor.
În conformitate cu ideile filosofice ale lui „J.J.Rousseau, cu Declarația din
1789 a Revoluției franceze și documentele adoptate de noul stat american, omului ca atare, independent de condiția sa socială, i se recunosc drepturile inerente persoanei sale inalienabile și sacre, opozabile în orice împrejurare a societății și puterii.”
După cum spuneam conținutul, cel puțin în ceea ce privește dreptul la viață, nu este prea diferit între documentele amintite și Declarația Universală.
Astfel, art. 3 al Declarației de la 1948 garantează acel „noyau dur”:
Art. 3 „orice om are dreptul la viață, la libertate, la inviolabilitatea persoanei”.
Art. 5 „Nimeni nu poate fi supus la torturi sau la tratamente și pedepse brutale, inumane sau care înjosesc demnitatea omului”.
Universalizarea acestor drepturi apare ca o materializare a ideii că „o libertate care nu este valabilă pentru toți oamenii, nu poate fi un drept, ci un privilegiu”.
Din acest motiv, Declarația Universală de la 1948 este atât de prețioasă. Pentru prima dată, a fost adoptat un document internațional, replică dură ororilor celei de-a doua conflagrație mondială răspunsul global și calea de urmat pentru întreaga Comunitate internațională.
A fost punctul de plecare, fundamentul dreptului internațional al drepturilor omului. Din păcate, nu se precizează în Declarație nimic concret despre pedeapsa cu moartea.
Într-o interpretare în ton aboliționist am putea spune că garantarea dreptului la viață și interdicția pedepselor și tratamentelor brutale, inumane sau care înjosesc demnitatea umană ar putea fi traduse ți într-o abolire a pedepsei cu moartea care întrunește toate aceste atribute. Totuși, în nici un text al Declarației Universale nu este abolită expres pedeapsa cu moartea.
Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, adoptat și deschis spre semnare de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la 23 martie 1976 și ratificat de România la 9 decembrie 1974, nu prevede abolirea pedepsei capitale, dar este mai detaliat în prevederea condițiilor de aplicare a acestei pedepse.
Astfel, în art.6, se precizează că „dreptul la viață este inerent ființei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege”. În plus „nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar.”
În al II-lea aliniat al art. 6 prevederile se referă la aplicarea pedepsei capitale „în țările în care aceasta nu a fost abolită”, deci excepție este legalizarea acestei pedepse, caracterul pro-aboliționist al PIDCP fiind evident. Se specifică posibilitatea condamnării la moarte decât pentru crimele cele mai grave. Este pusă în discuție și legalitatea unei astfel de sentințe: „Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei hotărâri definitive pronunțată de un tribunal competent.”
În plus, se particularizează pedeapsa capitală în săvârșirea infracțiunii de genocid . „Când privarea de viață constituie crima de genocid, se înțelege că nici o dispoziție din prezentul articol nu autorizează un stat-parte la prezentul Pact să deroge în nici un fel de la vreo obligație asumată în virtutea dispozițiilor Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid.”
În vederea nerepetării unor cazuri aberante de aplicare a pedepsei cu moartea al. 5 interzice aplicarea pedepsei respective pentru crime comise de persoane ce nu împliniseră 18 ani la momentul săvârșirii crimei.Același aliniat interzice pedepsirea cu moartea a femeilor gravide.
Pentru a sublinia caracterul aboliționist al Pactului în al. 6 al art. 6 se precizează că „Nici o dispoziție din prezentul articol nu poate fi invocată pentru a întârzia sau a împiedica abolirea pedepsei capitale de către un stat-parte la prezentul Pact.”
Ca o încoronare a acestor tendințe aboliționiste a fost cel de-al II-lea Protocol Facultativ la PIDCP vizând abolirea pedepsei cu moartea.
Pentru a evidenția ideile care au stat la baza adoptării acestui Protocol facultativ, preambulul este elocvent: „State părți la prezentul protocol, convinse că abolirea pedepsei cu moartea contribuie la promovarea demnității și la dezvoltarea progresivă a drepturilor omului convinse că toate măsurile luate în legătură cu abolirea pedepsei cu moartea trebuie să fie considerate ca un progres în direcția garantării dreptului la viață, dorind să-ți asume, prin prezentul protocol angajamentul internațional de a aboli pedeapsa cu moartea(…) „.
În art. 1 al acestui protocol este prevăzută interdicția fiecărui Stat parte de a executa vreo persoană aflată sub jurisdicția sa și obligația de a „lua toate măsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicția sa”.
În art. 2 se interzice orice rezervă de la acest protocol, cu excepția aplicării pedepsei cu moartea în timp de război în urma unei condamnări pentru o crimă cu caracter militar, de o gravitate extremă, comisă în timp de război.
Se poate observa aproximativ același itinerar parcurs și în cazul Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Aceasta include protecția dreptului la viață în art. 2 și prevede printre limitele aduse acestuia, deși este unul dintre drepturile intangibile, pedeapsa cu moartea, în limitele legii. A fost nevoie de adoptarea Protocolului nr. 6, care abolește pedeapsa cu moartea pe timp de pace. Nici prin aceasta pedeapsa cu moartea nu era absolut abolită.
Încă din primul articol, Protocolul nr. 6 este tranșant: „Pedeapsa cu moarte este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o astfel de pedeapsă și nici executat”. Abolirea de față a acestei pedepse este considerată prin ratificarea Protocolului nr. 6 de 43 de state din cele 45 ale Consiliului Europei, Rusia și Federația Serbia și Muntenegru semnându-l, fără a fi devenit părți
O dată cu adoptarea Protocolului facultativ nr.13, Consiliul Europei completează această protecție, abolind pedeapsa cu moartea în orice circumstanță.
La 1 februarie 2004, 22 de state depuseseră instrumentele de ratificare a Protocolului nr 13, iar 20 de state ăl semnaseră. Rusia, Armenia și Azerbaidjan nu au semnat totuși acest Protocol.
În plus, și Carta Drepturilor Fundamentale a Muncii Europene prevede „Nimeni nu poate fi condamnat la moarte și nici executat”
În „Liniile directoare ale Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei asupra drepturilor omului și lupta împotriva terorismului”, adoptate la 15 iulie 2002” se interzice condamnarea la moarte a unei persoane acuzată de activități teroriste, iar în eventualitatea unei astfel de condamnări, este interzisă execuția persoanei respective.
Ca o îmbunătățire a textului CEDO poate fi privită dorința Adunării Parlamentare a Consiliului Europei de a susține abrogarea textului art.2 alin.1 care legalizează aplicarea pedepsei cu moartea.
În concluzie se poate spune că Europa ne apare astăzi ca „o oază de calm și de progres „ un continent nepervertit de pedeapsa cu moartea.
Nu se poate spune același lucru și despre continentele americane. Sistemul inter-american de protecție a drepturilor omului are 2 surse juridice: Convenția și Carta Statelor Americane.
Carta este un tratat multilateral și actul de constituire a Organizației Statelor Americane (O.S.A.), organizație compuse din 35 de state de pe cele două continente americane.
Convenția Interamericană a Drepturilor Omului ca și Carta garantează dreptul la viață , dar niciuna nu prevede expres abolirea pedepsei cu moartea.
În art. 4. al.1 al Convenției se prevede necesitatea respectării dreptului la viață încă din momentul concepției.
Al doilea paragraf al aceluiași articol abordează o viziune aboliționistă a pedepsei cu moartea găsindu-i-se o aplicabilitate limitată la statele care nu au abolit pedeapsa cu moartea, state percepute ca excepții de la regula umanistă a excluderii pedepsei capitale. Aceasta prevede că „în țările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită” că aceasta se aplică pentru „cele mai grave crime”.
În plus pedeapsa capitală se impune doar în temeiul unei hotărâri definitive dată de o instanță competentă, în concordanță cu o lege care să prevadă o astfel de pedeapsă. O ultimă limitare, în acest paragraf, statuează că pedeapsa capitală nu poate fi extinsă la alte crime, decât cele pentru care ea este deja prevăzută.
Paragraful3 vine să impună univocitate demersurilor pentru anihilarea celei mai inumane pedepse în sensul că interzice cu vehemență reintroducerea pedepsei cu moartea în statele care au abolit-o deja.
Cel de-al patrulea paragraf prevede că pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicată pentru infracțiunile politice sau pentru infracțiuni comune în legătură cu acestea, diminuându-se astfel arbitrariul.
Conform următorului paragraf nu se poate aplica pedeapsa capitală persoanelor care la momentul săvîrșirii infracțiunii aveau mai puțin de 18 ani sau mai mult de 70 de ani. Această pedeapsă nu se poate aplica nici femeilor însărcinate, putând fi clasificată „o crimă dublă” dacă ținem cont că în acest document se garantează dreptul la viață, „în general de la concepție.”
În paragraful 6 se acordă celor aflați în „culoarul morții” dreptul de a cere amnistia, grațierea sau comutarea pedepsei.
Pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicată cât timp cererea lor nu a primit un răspuns de la instanța competentă.
Din păcate numai opt din cele 35 de state, membre OSA, au ratificat Protocol: Brazilia, Costa Rica, Ecuador, Nicaragua, Panama, Paraguay, Uruguay ți Venezuela.
Dintre membrele OSA, 25 sunt state-parte la Convenția Americană, iar celelalte 10 nu au ratificat Convenția, fiindu-le aplicabile numai Declarația Drepturilor și Îndatoririlor Omului.
Cele 10 state sunt: Canada, Statele Unite, Antigua și Barbuda, Bahamas, Belize, Cuba, Guyana, St. Kitts și Nevis, St. Lucia, St. Vincent și Grenadine.
Dintre acestea, doar Canada a abolit pedeapsa cu moartea pentru toate crimele.
În acest cadru legal internațional nu putem spera decât că acolo unde trebuie va fi ameliorat și, în primul rând, că prevederile ce tind a aboli absolut pedeapsa cu moartea, vor fi aplicate ca atare, iar umanismul cu care ar trebui să fie impregnată justiția va scoate crima din legalitate.
II. 2. Condițiile aplicării pedepsei capitale
Conform studiului Organizației Amnesty International (A.I.), în lume există încă 83 de țări care au în vigoare și aplică pedeapsa cu moartea. Se pare că țările care s-au „lepădat” de această pedeapsă consideră drept o obligație morală de a încerca să le conducă și pe celelalte pe calea aboliționistă.
Deși nici un stat-membru al Consiliului Europei nu mai aplică pedeapsa cu moartea, inclusiv Turcia și Rusia au abolit-o în 2003, iar în Uniunea Europeană pare o blasfemie legalizarea acestei crude pedepse, sunt notabile eforturile acestor entități de a susține abolirea universală.
Conștientă, dar neresemnată în fața oribilelor crime comise de diverse state sub protecția legii, Uniunea Europeană se declară „de părere că pedeapsa cu moartea este ireversibilă și, mai ales, inumană. Ea invită statele la abolirea universală și se neliniștește căci 87 de state mențin pedeapsa, chiar dacă doar o treime dintre acestea recurg la execuție: În limitele obiectivului său-abolirea universală, Uniunea Europeană a enumerat câteva idei orientative pentru a determina circumstanțele în care se vor desfășura acțiuni specifice. Aceste orientări prevăd că Uniunea Europeană va încuraja țările în vederea aderării la cel de-al doilea Protocol Facultativ al PIDCP și va aduce chestiunea pedepsei capitale în vederea Instanțelor Internaționale.”
În acest raport al Uniunii Europene privind drepturile omului se evocă de o manieră foarte precisă demersurile pe care aceasta urmează a-le întreprinde în vederea atingerii scopului, său – abolirea universală.
„Orientările pentru politica Uniunii Europene în raport cu statele –terțe referitoare la pedeapsa cu moartea :
evocarea acestui subiect, dacă este cazul, cu ocazia dialogului politic cu aceste țări;
demersuri în caz că există amenințarea reintroducerii pedepsei cu moartea;
acțiuni de susținere sau declarații publice în favoarea unui stat care ia măsuri în sens aboliționist;
demersuri individuale dacă se pare că normele minimale în materie sunt ignorate”.
Orientările în cauză conțin și o dezvoltare a ideilor de aplicare a politicii aboliționiste, precizându-se mai ales cele doisprezece norme minimale” care trebuie respectate, reunind în cele ce urmează standardele impuse în diferite „instrumente internaționale”.
I. Pedeapsa capitală nu trebuie prevăzută decât pentru cele mai grave crime, de unde se înțelege că este vorba de crime săvârșite cu intenție , care au avut consecințe fatale sau alte consecințe extrem de grave.
Pedeapsa cu moartea nu poate fi impusă pentru infracțiuni financiare non-violente, nici pentru practici religioase non-violente sau pentru exercitarea non-violentă a libertății de expresie.
II. Pedeapsa cu moartea nu poate fi impusă dacă a intervenit o lege mai favorabilă care nu mai prevede pedeapsa capitală;
III. Pedeapsa capitală nu poate fi impusă :
persoanelor ce aveau mai puțin de 18 ani în momentul în care au comis infracțiunea;
unei femei însărcinate sau mamă a unui copil mic:
persoanelor alienate mintal:
IV. Pedeapsa capitală nu poate fi executată decât dacă vinovăția persoanei condamnate rezultă din probe clare și convingătoare, nelăsând loc nici unei alte interpretări a faptelor;
V. Pedeapsa capitală nu poate fi executată decât în temeiul unei hotărâri definitive dată de un tribunal competent după o procedură juridică oferind toate garanțiile posibile pentru asigurarea unui proces echitabil, garanții egale cel puțin celor enunțate în art. 14 al PIDCP, aici înțelegându-se dreptul oricărei persoane suspectate sau acuzate de o crimă posibilă de pedeapsa cu moartea, de a beneficia de asistență juridică specifică fiecărei stadiu de procedură si, în cazurile date, dreptul de a contacta un agent consular.
VI. Orice persoană condamnată la moarte are dreptul de a ataca hotărârea de condamnare la o instanță superioară și trebuie luate măsuri ca exercitarea căilor de atac să fie obligatorie.
VII. Orice persoană condamnată la moarte are dreptul de a ataca sentința, la un recurs individual la o instanță internațională; pedeapsa nu va fi pusă în executare cât timp recursul va fi examinat după procedurile internaționale;
VIII. Orice persoană condamnată la moarte are dreptul de a cere grațierea sau comutarea pedepsei. Amnistia, grațierea sau comutarea pedepsei pot fi acordate în toate cazurile de condamnare la moarte.
IX. Pedeapsa capitală nu poate fi executată de un stat violând angajamentele sale internaționale.
X. Timpul scurs după condamnare intră de asemenea în aria respectării unor astfel de reguli;
XI. Dacă pedeapsa cu moartea a fost aplicată, ea trebuie executată astfel încât să producă minimum posibil de suferință. Ea nu poate fi executată în public și nici în altă manieră degradantă;
XII. Pedeapsa cu moartea nu trebuie aplicată cu titlu de răzbunare cu caracter politic, violând astfel normele minimale; de exemplu, protagoniștilor unei lovituri de stat.
Aceste „ orientări”, „norme minimale” în aplicarea pedepsei capitale au fost puse în vederea mai multor state nonaboliționiste ca: China, SUA, Zimbabwe, India, Iran, Pakistan, Tailanda, Turcia , etc.
Astfel, prin intermediul „dialogului politic” chestiunea a fost abordată cu ocazia reuniunii semestriale între entitatea suprastatală europeană și Statele Unite în cadrul sesiunii Comisiei pentru drepturile omului și Adunării Generale a ONU, din 2000.
Și în cazul dialogului politic cu China, discuțiile în materie de drepturile omului au vizat în special pedeapsa cu moartea…..de la Lisabona din mai 2000.
Raportul U.E. din 1999 exprimă „preocupare profundă a UE pentru aplicarea excesivă a pedepsei cu moartea în China. Această neliniște a fost exprimată în nenumărate rânduri în cadrul dialogului vizând drepturile omului.
U.E. a cerut autorităților chineze să vegheze ca instanța supremă să examineze toate recursurile și de a-i furniza date exacte asupra execuțiilor și altor aspecte privind pedeapsa cu moartea în China.”
De asemenea, în sesiunea din martie 2000 a Comisiei pentru drepturile omului s-a declarat că „în ciuda reformelor recente ale cadrului juridic chinez, delictele non-violente, fiind vorba despre delictele de natură economică care sunt încă pasibile de pedeapsa cu moartea, nu pot fi încadrate în definiția dată de autoritățile chineze pentru delictele grave,” pasibile de pedeapsa capitală.
Cu toate aceste demersuri admirabile, în țările care nu au abolit pedeapsa cu moartea și , din păcate, nu numai, această pedeapsă se bucură de o largă susținere atât din partea populației, cât și în mediul politic.
Cazul Statelor Unite este cel mai relevant, în acest sens. Într-o decizie istorică din 1942, Furman v. Georgia, Curtea Supremă a Statelor Unite declară drept neconstituționale majoritatea legilor referitoare la pedeapsa cu moartea.
Astfel, pedeapsa a 630 de condamnați aflați în culoarele morții a fost comutată în detențiune pe viață și mulți dintre aceștia nu se mai imaginau niciodată gata de a fi executați. Totuși la 2 iulie 1976, în cazul Gregg v. Georgia, Curtea Supremă confirmă constituționalitatea cadrului legislativ de aplicare și executare a pedepsei cu moartea.
Ca si deciziile Curții Supreme, opinia publică în SUA a oscilat în ultimii cinzeci de ani. Astfel, susținerea publică a pedepsei cu moartea a scăzut între 1950 și 1966, ajungând la 47 de procente.
După 1966, aceasta a crescut îngrijorător, în 1994 ajungând la 80% pentru ca apoi să scadă din nou, până la 67% în 2001.
Dacă adversarii pedepsei capitale au adus argumente ca religia, morală, arbitrariul, drepturile omului partizanii ei le-au contracarat cu altele ca: disuasiunea, costurile scăzute, proporționalitatea pedepsei.
În timp, diverse studii au demonstrat că toate aceste argumente pentru sunt subiective și prea puțin ancorate în realitate.
În ceea ce privește disuasiunea sau caracterul intimidant, poate chiar educativ ce s-ar putea regăsi în scopul unei astfel de pedepse, argumentul cel mai invocat în anii 70, se pare că ar „rezulta din trei factori : certitudinea, celeritatea și severitatea pedepsei” .
Astfel, această ipoteză sugerează că executarea criminalilor periculoși are scopul și de a-i descuraja pe alții să comită infracțiuni similare; altfel spus : îi pedepsim pe infractori pentru a trimite un mesaj potențialilor infractori.
În ceea ce privește cele trei cauze ale intimidării: certitudinea, celeritatea și severitatea, prima-certitudine constă în ideea că persoanele nu încalcă legea atunci când sunt sigure că vor fi descoperiți ți condamnați. Celeritatea se referă la principiul conform căruia o pedeapsă aplicată în timp util își atinge scopul.
Cât despre severitatea acestei pedepse, studiile unor asociații specializate în criminologie au demonstrat că „pedeapsa cu moartea nu a fost niciodată, nu este și nu va fi superioară în ceea ce privește efectul intimidant comparativ cu pedeapsa detențiunii pe viață”.
În același sens, un alt studiu demonstrează că 400 de ofițeri de poliție nu cred că existența pedepsei cu moartea ar diminua cu ceva procentul criminalității.
Opinia conform căreia ar fi necesară execuția autorilor crimelor abominabile pentru a-i împiedica să ucidă din nou, deci pentru a nu mai recidiva, pare și mai seducătoare.
Totuși statisticile arată că posibilitatea ca asemenea criminali să recidiveze este minimă. Unul dintre cele mai competente studii arată că dintre 538 de deținuți a căror pedeapsă capitală a fost comutată, în 1972, în închisoare pe viață , doar 1% au recidivat. De fapt, acest procent reprezintă, cu aproximație, numărul condamnaților la moarte a căror nevinovăție a fost demonstrată abia după ce au fost executați.
Chiar dacă acest argument părea pertinent în perioada în care din punct de vedere logistic închisoarea pe viață nu prezintă garanții, din păcate, rămâne și astăzi destul de des invocat de partizanii celei mai dure pedepse.
Astăzi, 32 de state americane au adoptat o legislație adecvată pentru detențiunea pe viață, fără posibilitatea liberării condiționate, văzută că o alternativă a pedepsei cu moartea.
În plus, americanii conștientizează că cei condamnați nu vor mai ieși niciodată din închisoare pentru a comite din nou crime oribile, iar pedeapsa cu moartea nu își mai găsește astfel eficiența.
Arbitrariul și discriminarea ar fi alte probleme ce se pun în aplicarea pedepsei capitale.
Majoritatea studiilor au ajuns la concluzia că, pentru crime similare, probabilitatea ca pedeapsa cu moartea să fie aplicată în cazurile în care victima este un alb este de trei, chiar patru ori mai mare, decît dacă victima ar fi fost un negru.
În 1987, în fața Curții Supreme, Warren McCleskey a utilizat asemenea statistici pentru a demonstra că aplicarea pedepsei cu moartea în Georgia era discriminatorie, dar cu o majoritate care invită la mai multe controverse – 5 contra 4 – Curtea a respins argumentul chiar dacă majoritatea americanilor recunosc existența unor probleme ca discriminarea și arbitrariul în aplicarea pedepsei cu moartea, ei nu sunt de părere că acestea sunt un obstacol în aplicarea acestei pedepse.
Conform unei studiu din 1999, 65% dintre intervievați au fost de acord că persoana săracă este mai expusă condamnării la moarte decît o persoană bogată, iar infractorii de culoare sunt mai expuse de a primii pedeapsa capitală decât infractorii albi, pentru crime similare.
Acum douăzeci de ani se aducea ca un argument pro-pedeapsa capitală, costul scăzut al execuției comparativ cu costurile ridicate necesare detenției. Astăzi argumentul financiar a devenit un argument contra pedepsei cu moartea, ținând cont ca un sistem de executare a acestei pedepse este mult mai scump decât sistemul alternativ-detenția. Pentru a concretiza cele spuse anterior în cifre studiul efectuat de Miami Herald este elocvent : 3,2 milioane de dolari – costul unei execuții pe scaunul electric comparativ cu 600.000 de dolari necesari pentru detențiunea pe viață.
Dacă toate aceste argumente nu au fost destul de concludente, cu siguranță numeroasele erori judiciare care au dus la condamnarea unor nevinovați sunt cele mai crude argumente împotriva pedepsei cu moartea .
Din 1970, 98 de persoane condamnate la moarte au fost găsite nevinovate și eliberate, cât nu a fost prea târziu.
Astfel, dacă ireversibilitatea era adusă înainte ca un alt argument pentru eficiența pedepsei capitale, este evident că o eroare, în acest caz, ar fi ireparabilă, iar, după cum spunea La Bruyère „un vinovat pedepsit este un exemplu pentru ticălos dar un inocent condamnat este problema tuturor oamenilor onești”
Cum nici un act de justiție nu este infailibil, nici un act de justiție nu ar trebui să fie ireversibil pentru a putea fi îndreptat, căci justiția este înfăptuită de oameni, iar omul este supus greșeli.
Într-un alt argument adus în numele familiilor victimelor se susține că „autorii crimelor atroce și premeditate ar trebui executați doar pentru că o merită”.
Ținând cont de nedreptățile săvârșite prin și în impunerea pedepsei cu moartea, întrebarea nu mai este „Cine merită să moară?”, ci „Cine are dreptul să ucidă?”.
În măsura în care pedeapsa cu moartea este mai mult sau mai puțin justificată pe aceste baze morale, ar trebui să ținem totuși seama că au trecut de perioada Vechiului Testament, iar „legea talionului” este de mult perimată.
Astfel, dezbaterile pe tema pedepsei cu moartea și-au schimbat radical cursul în ultimii 25 de ani paralel cu declinul inexorabil la nivel mondial al pedepsei însăși.
II. 3. Cazuri celebre
A. Cauza „La Grand” – Condamnarea la moarte
a resortisanților străini în Statele Unite
La 27 iunie 2001, Curtea Internațională de Justiție (CIJ) a constatat că Statele Unite și-au încălcat obligațiile internaționale față de Germania, procedând la execuția fraților La Grand. „Totuși, cauza La Grand nu poate fi prezentată ca o cauză în care se tratează direct pedeapsa cu moartea în SUA.
Mai precis, problema abolirii nu a fost pusă în discuție în dezbaterile instanței mondiale”. E necesară punctarea faptului că organul judiciar al Națiunilor Unite, la un colocviu consacrat perspectivelor abolirii universale, nu a participat la dezbaterile privind situația internă a Statelor Unite.
Principalul organ judiciar al Comunității internaționale a dat dovadă de reținere, cum este și cazul Germaniei, adversarul și victima Statelor Unite în această cauză, evitînd ca propunerile lor să fie interpretate ca o luare de poziție în favoarea taberei aboliționiste.
Se pare, totuși, că această atitudine amicală, inspirată de grija de a nu se amesteca în problemele interne a fost întîmpinată de un comportament condamnabil al autorităților americane. Indiferența mașinăriei judiciare și administrative față de frații la Grand, cetățeni europeni condamnați la moarte, a fost șocantă.
Reacția Curții Supreme a Statelor Unite, instanță națională care îți permite să ignore cererea de a suspenda execuția lui Walter La Grand, adresată de Curtea Internațională de justiție, plusat șocul.
Spre satisfacția generală, Statele Unite au pierdut procesul la Haga.
În ciuda acestui final, decizia internațională nu poate fi exploatată, cel puțin nu direct, de către partizanii abolirii pedepsei cu moartea, dar mai puțin ar putea fi interpretată per o contrario.
Dorința de a evita interpretările tendențioase, speculațiile și extrapolările transpare din chiar declarația președintelui Curții, M. Gilbert Guilaume, care afirmă că nu au fost tranșate decât problemele aduse în fața Curții.
„Negarea legăturii dintre cauza de pe rolul CIJ și problematica abolirii pedepsei cu moartea trădează o complezență pentru statul pârât.”
Statele civilizate acordă astăzi persoanelor dreptul la recurs internațional. Astfel, un cetățean american are în Europa garanția că drepturile sale esențiale vor fi respectate sau, cel puțin va fi repus în drepturi, în cazul unei violări, deoarece are posibilitatea ca el însuși să sesizeze o instanță internaționale. Deci nu mai este necesar ca autoritățile americane să exercite protecția diplomatică pentru resortisanții lor. Ele se bucură de dreptul de a le asigura asistență, mai ales judiciară, în cadrul protecției consulare.
Contrar acestui admirabil cadru legal, Statele Unite nu tolerează posibilitatea contestării internaționale a sistemului lor juridic.
Statele Unite nu au ratificat Protocolul 1 care ar fi permis celor doi condamnați la moarte de a contesta în fața Comitetului pentru drepturile omului maniera aplicării PIDCP. În acest mod, Germania a fost privată și de a se adresa C.I.J., care a examinat cererea acesteia numai sub aspecte secundare în raport cu încălcările grave ale Pactului.
Germania nu a putut să-și salveze resortisanții și nu a avut posibilitatea să se angajeze într-o dezbatere judiciară profundă, fiind închistată de aroganța și iresponsabilitatea internațională a SUA.
„Or, independent de considerațiile filozofice asupra abolirii pedepsei cu moartea, cazul La Grand a provocat o revoluție a mentalităților : executarea lui Karl și Walter este o nedreptate, o încălcare manifestă a PIDCP, pe care Statele Unite au negat-o și au făcut tot posibilul să o mascheze”.
Dar oare este posibil să se examineze acest caz făcând abstracție de problema „pedepsei cu moartea ? Curtea a reușit, totuși, să se sustragă de la o opinie tranșantă, de cele mai multe ori evitând chiar să utilizeze formula „pedeapsa cu moartea”, fiind înlocuită cu formula „pedepse severe”.
Deși opiniile judecătorilor nu au fost elocvente vis-a-vis de pedeapsa capitală, judecătorul chinez Shi nu a ezitat să facă legături între dispozitivul hotărârii și pedeapsa cu moartea: Pedeapsa cu moartea nu este ea o eliminare fizică a adversarului?
Ea este singura atingere adusă vieții persoanei care are ca unic scop luarea vieții. Dreptul războiului (umanitar) nu autorizează folosirea armelor decât în scopul de a neutraliza combatanții inamici, iar utilizarea forței publice nu are ca destinație uciderea. Pedeapsa cu moartea permite unui grup de persoane să priveze de viață un individ. Ea asigură astfel victoria definitivă a grupului dominant într-o societate care banalizează pedeapsa cu moartea, lupta împotriva delincvenței apare ca un conflict intercomunitar, un război purtat între oamenii buni și cei ce trebuie excluși.”
Cazul La Grand nu poate fi privit ca un conflict de interese, ci se înscrie într-o categorie de decizii judecătorești internaționale referitoare la tratamentul resortisanților străini condamnați la moarte în SUA.
Inechitatea socială influențează riscul de a aplicată pedeapsa cu moartea, iar străinii, adesea săraci și aparținând unor minorități etnice, sunt expuși acestui risc, în mod special.
Spania a reușit să salveze un resortisant de-ai săi, Joaquin José Martinez, de 29 ani, de la scaunul electric.
Aceasta s-a datorat unei vaste mobilizări populare, dar ce imagine a oferit America acestor spanioli care au strâns 600.000 de dolari pentru a obține o justiție care este datorată fiecăruia, indiferent de avere ?
Astfel, autoritățile țărilor de origine reacționează din ce în ce mai prompt ținând cont de situația în care se găsesc cetățenii lor condamnați la moarte de alt stat și mai ales, de carențele justiției americane.
Deci cazul La Grand ilustrează povestea a numeroși străini ce au ajuns în Statele Unite pentru a muri. Amnesty Internațional relevă că „de la restabilirea pedepsei capitale în Statele Unite , adică de mai bine de un sfert de secol, mai mult de 120 de resortisanți străini reprezentând circa 40 de naționalități au fost condamnati la moarte.
Aproape în totalitatea cazurilor autoritățile nu au informat aceste persoane de dreptul vital la asistență consulară, omisiune care adesea a avut efecte dezastruoase asupra calității asistenței lor juridice și implicit, asupra soluției cauzei.”
Execuția arbitrară a unui resortisant străin este un act de o gravitate excepțională care justifică o reacție rapidă și puternică din partea statului de origine.
Cazul La Grand se încadrează în această categorie, mai ales că cei condamnați erau minori. Trebuie să se țină seama că acest caz nu este singular, practica executării persoanelor alienate mintal, cu probe insuficiente sau care au săvârșit crimele în timpul minorității sunt frecvente.
„Impunerea pedepsei cu moartea persoanelor care au mai puțin de 18 ani la momentul comiterii crimei este contrară dreptului umanitar”.
Pentru societatea americană care este profund atașată protecției copilului, pentru numeroșii americani care se dedică aceste nobile cauze umanitare peste tot în lume, nu este împotriva firii să își condamne copiii la moarte ?
În plus durata excesivă a detenției fraților La Grand apare ca o altă încălcare a drepturilor omului. 17 ani este departe de a fi un termen rezonabil, mai ales când cei 17 ani sunt petrecuți suportând „sindromul culoarului morții”.
De parcă nu ar fi îndeajuns, la toate aceste traume se adaugă și supliciul camerei de gazare pentru Karl La Grand el fiind ultima persoană care a fost executată astfel în Arizona.
Statele Unite au susținut totdeauna că tratamentul aplicat străinilor nu este diferit de cel aplicat cetățenilor americani, dar abuzurile, carențele justiției americane, excesul în aplicarea pedepsei capitale trebuie să conducă la mobilizarea internațională pentru a împiedica această „mașinărie a morții”.
Chiar dacă sistemul judiciar american poartă pecetea disfuncțiilor grave și abuzurilor nenumărate se pare că încă nu s-a găsit o cale de a împiedica marea putere, plină de aroganță, de a mai produce moartea în numele justiției și, blasfemic, în numele garantării drepturilor omului.
Totuși, această practică a pedepsei cu moartea, vizând străinii, într-un context în care se încalcă flagrant drepturile omului, Statele Unite se transformă dintr-un miraj într-un coșmar supus criticii internaționale.
B. Cauza Soering v. Marea Britanie
Cetățean german, locuind în Statele Unite cu familia, se află detenție cu Marea Britanie deoarece la 18 ani a ucis părinții prietenei sale. Atât Statele Unite, cât și Germania cer extrădarea deținutului M. Jeus Soering .
Procurorul comitatului Bedford, Virginia, însărcinat cu acuzarea lui Soering face o declarație scrisă conform căreia „în cazul condamnării pentru asasinat agravat, posibil de pedeapsa cu moartea, vor fi făcute demersuri în numele Marii Britanii pe lângă instanță, în momentul fixării pedepsei, pentru a se face cunoscută dorința acestui stat de a nu aplica ți nici a executa această pedeapsă”.
Conform dreptului virginian, pedeapsa capitală nu poate fi promovată decât dacă printr-o audiere separată consacrată fixării pedepsei, acuzarea stabilește , fără nici un dubiu rezonabil, existența a una dintre cele două circumstanțe agravante prevăzute de lege: „ periculozitate viitoare” și „atrocitatea crimei”
Dreptul virginian admite ca mijloc de apărare demența dar nu și diminuarea discernământului .
Astfel, starea psihică a deținutului (suferea de o anomalie mentală care îi altera puternic discernământul) putea fi invocată ca circumstanță atenuantă, alături de vârstă, de exemplu, dar nu-l exonera de responsabilitate și implicit, nu-l scăpa de o posibilă pedeapsă capitală.
Totuși instanța supremă engleză și apoi și ministrul de interne al Regatului Unit decid că sunt probe suficiente pentru extrădarea lui Soering în Statele Unite.
Totuși, prin jocul măsurilor provizorii impuse la Strasbourg, deținutul nu a mai fost transferat în Statele Unite.
În cererea sa depusă instanței din Strasbourg, Soering estimează că, neobținând asigurările date de autoritățile americane, guvernului britanic, sunt posibilități mari ca să fie condamnat la pedeapsa capitală în Statele Unite. În Virginia, durata medie a „sejurului” în culoarele morții este de șase – opt ani. Execuția are loc prin electrocutare. Ținând cont de aceste condiții, deținutul afirmă că va fi supus unui tratament și unei pedepse inumane și degradante contrare art.3 al Convenției. El adaugă că extrădarea sa în Statele Unite constituie o violare a art.6 paragraf 3 C al Convenției datorită lipsei în Virginia a asistenței judiciare pentru introducerea anumitor recursuri.
Prima chestiune tratată de Curte a fost de a preciza dacă extrădarea de către un stat contractant poate angaja răspunderea acestuia în limitele art. 3, pentru relele tratamente pe care persoana extrădată le poate suferi în țara de destinație.
La opinia Curții, prevederile Convenției nu se răsfrâng asupra actelor unui stat terț și nici nu pretind statelor –părți ca să impună regulile lor interne terților.
În același timp, nu poate fi uitat scopul benefic al extrădării împiedicarea
delicvenților de a se sustrage justiției. În schimb, prohibirea absolută, prin convenție, a torturii, pedepselor și tratamentelor inumane sau degradante consacră una dintre valorile fundamentale ale societăților democratice care compun Consiliul Europei. Chiar dacă, în principiu, nu este în sarcina organelor de la Strasbourg de a statua asupra existenței sau absenței violărilor virtuale ale Convenției, se impune totuși, o derogare de la această regulă în scopul asigurării eficienței consacrate prin art. 3 al Convenției.
În concluzie, Curtea a statuat că decizia de extrădare poate crea o problemă cu privire la art.3, care ar putea să angajeze responsabilitatea unui stat contractant atunci când există motive serioase și întemeiate de a se crede că persoana extrădată va fi supusă unui risc real de a fi supusă la tortură sau alte pedepse inumane sau degradante.
Ținând cont de fapte, Curtea a constatat existența motivelor serioase pentru a crede că prin extrădarea deținutului Soering în Virginia, acesta ar fi riscat să fie condamnat la moarte și deci expus sindromului culoarului morții, sursă a suferirii unor tratamente inumane sau degradante.
Astfel, chiar dacă există circumstanțe atenuante ca discernământul diminuat sau vârsta din momentul săvârșirii crimei chiar dacă nu există nici o certitudine că Soering va fi condamnat la moarte și în ciuda angajamentului procurorului de a comunica instanței americane poziția autorităților britanice, persistă totuși posibilitatea condamnării la moarte a deținutului.
Astfel, articolul 3 este aplicabil.
În acest sens, Curtea a trebuit să se pronunțe dacă expunerea lui Soering la sindromului culoarului morții ar constitui un tratament incompatibil cu prevederile art. 3 al CEDO. După jurisprudența Curții, un astfel de tratament trebuie să atingă un minimum de gravitate pentru a cădea sub incidența acestui articol, iar aprecierea acestui minimum de gravitate depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei.
Ținând cont de existența art.2 paragraf 1 care autorizează pedeapsa cu moartea în anumite condiții, reclamantul nu pretinde că pedeapsa cu moartea violează per se articolul 3. El afirmă că sindromul culoarului morții constituie un tratament atât de grav încât extrădarea sa ar fi contrară art. 3.
Astfel „modul în care pedeapsa cu moartea este pronunțată și aplicată, personalitatea condamnatului sau o dispoziție cu gravitatea infracțiunii comise, ca și condițiile de detenție în așteptarea execuției, sunt elemente de natura a face să cadă sub incidența art. 3 tratamentul sau pedeapsa suferită de cel interesat.”
În concluzie, în cazul Soering V. Regatul Unit, Curtea Europeană nu s-a pronunțat asupra caracterului de tratament inuman al pedepsei cu moartea, ci asupra „sindromului culoarului morții”, reușind ca și Curtea Internațională de Justiție să nu tranșeze problema abolirii pedepsei cu moartea.
C.Cazul Öcalan v. Turcia
Cererea introdusă la 16 februarie 1999 a adus în fața Curții Europene a Drepturilor Omului un caz excepțional. Este vorba de prima punere în prim plan în instanța din Strasbourg a pedepsei cu moartea.
„Caracterul inedit al speței explică și relativa dezînchistare, pentru a o numi liberalism, de care Curtea a dat dovadă pe terenul admisibilității recursurilor, în special referitor la respectarea regulii epuizării tuturor căilor de recurs interne.”
Condamnat la moarte pe 29 iunie 1999 de către Curtea Securității de Stat din Ankara, Abdullah ‚Öcalan, șeful istoric al Partidului Muncitoresc din Kurdistan (PKK), după ce fusese arestat în Kenya, a sesizat Curtea Europeană, care la 30 noiembrie 1999, cerea Turciei, în temeiul măsurilor conservatorii, de a suspenda execuția acestei pedepse până la finele examinării cererii.
Cererea a fost declarată admisibilă la 14 decembrie 2000 iar soluția pe fond dată la 12 martie 2003, a avut drept punct central, pronunțarea asupra chestiunii pedepsei cu moartea și de a da o nouă lumină a acestei probleme.
Acceptarea de către Turcia a măsurii provizorii indicată de Curte poate fi considerată ca o confirmare a existenței, în sensul dreptului internațional, a promisiunii unilaterale de renunțare la aplicarea pedepsei cu moartea. În acest sens, respectiva promisiune s-a concretizat în două acte admirabile ale guvernului turc.
Primul, intervenit în cadrul negocierilor privind candidatura Turciei la aderarea la Uniunea Europeană, a constat în abolirea pedepsei capitale de Turcia, în august 2002 și ratificarea Protocolului nr. 6 la Convenție în ianuarie 2003. Astfel, cel de-al doilea efect a fost comutarea pedepsei capitale promovate împotriva lui Öcalan în închisoare pe viață.
În realitate, ținând cont de abolirea în Turcia a pedepsei cu moartea, în momentul în care Curtea s-a pronunțat,- 12 martie 2003- „nici nu mai exista un pericol real de executare a acestei pedepse”
Totuși, judecătorii au estimat că pronunțarea unei asemenea sentințe și perioada de detenție de 3 ani, timp în care pedeapsa era susceptibilă de a fi aplicată, sunt suficiente motive pentru a examina fondul acestei cereri.
Se punea problema opticii de abordare a pedepsei cu moarea, chiar cu câteva luni înainte de a intra în vigoare Protocolul nr. 13, deci o etapă decisivă în generalizarea abolirii pedepsei capitale. „Curtea trebuia să rămână fidelă jurisprudenței sale, și în litera Convenției, să refuze a se pronunța pe terenul art.2, cum îi cerea reclamantul ? Într-o manieră mai puțin polemică, putea Curtea să revină asupra excluderii calificării pedepsei cu moartea ca tratament inuman și degradant sau dimpotrivă, să păstreze sensul jurisprudenței sale (cazul Soering) de după 1989?”
Curtea statuată în cazul Soering „Convenția trebuie înțeleasă ca un tot”, că „art.3 al Convenției ar trebui citit în lumina art.2” și că, în ciuda abolirii aproape complete a pedepsei cu moartea în Europa, nu se poate afirma că art. 3 include o interdicție generală a pedepsei cu moartea, altfel prevederile art. 2 paragraf 1 ar fi reduse la neant” .
Altfel spus, pe o cale puțin ocolită Curtea statua posibilitatea violării art. 3 în cazul detenției în culoarul morții, care, în anumite condiții, poate fi analizată ca un tratament inuman și degradant.
Calea aleasă în cazul Öcalan a fost sensibil diferită. Fără a reveni la jurisprudența anterioară Curtea a evoluat încă o treaptă în sensul abrogării tacite a art.2, evoluție care nu și-a atins totuși obiectivul scontat, preferându-se sancționarea Turciei din punct de vedere a garanțiilor procedurale.
Deși Curtea estimase în 1989 în cazul Soering 2 că o practică stabilită între statele membre ar putea provoca o modificare a Convenției” și „o practică ulterioară în materie de politică penală națională, sub forma unei aboliri generalizate a pedepsei capitale ar putea proba acordul statelor contractante în vederea abrogării excepției prevăzute de art. 2 p.1” (Soering).
„Evoluția sensibilă : Curtea admite că tendința actuală și amploarea mișcării aboliționiste permit astăzi concluzia că statele, prin practica lor au înțeles să modifice4 substanțial sensul art. 2 par.9 în sensul că pedeapsa cu moartea trebuie considerată ca << o formă de sancțiune inacceptabilă inumană, care nu mai este autorizată de art. 2 >> și care << în aceste condiții, se poate spune că executarea pedepsei cu moartea trebuie considerată ca un tratament inuman și degradant, contrar art. 3>>”.
Ceea ce părea a fi o revoluție jurisprudențială, aprig criticată de judecătorul turc, nu va fi teza încălcării art. 3 în opinia Curții.
Conștientă de efectul bulversant pe care o astfel de condamnare l-ar fi produs, Curtea va prefera o cale de mijloc, „îmbinând, inovația cu clasicismul” și constatând violarea art. 3 combinat cu art. 6 al CEDO.
Clasicismul ar constata în faptul că, cel puțin în prima fază Curtea se va inspira din cazul Soering și va aminti că „maniera în care pedeapsa cu moartea este pronunțată și aplicată, personalitatea condamnatului, sau o disproporție cu gravitatea infracțiunii comise, ca și condițiile de detenție în așteptarea execuției sunt element de natură a face să cadă sub incidența art. 3 tratamentul sau pedeapsa suferită de cel interesat”
Inovația constă în interpretarea evolutivă a Convenției și chiar dacă nu se poate afirma că art. 3 include o interdicție generală a pedepsei cu moartea, Curtea a subliniat că aceasta nu poate fi aplicată când condamnarea s-a făcut cu încălcarea dreptului la un proces echitabil.
„Pentru Curte, pronunțarea unei pedepse capitale împotriva unei persoane, în urma unui proces inechitabil echivalează cu supunerea, în mod injust, a acelei persoane, la temerea de a fi executată.
Teama și incertitudinea cu privire la viitor, cauzate de o sentință de condamnare la moarte, în circumstanțele în care există o posibilitate reală ca pedeapsa cu moartea să fie executată, sunt sursele unei angoase considerabile pentru cel în cauză, iar acest sentiment de angoasă nu poate fi disociat de inechitatea procedurii…”
Cap III. Culoarul morții – Infernul lui Dante
III.1.Sălbăticie și groază în „casa morții”
„Moarte este diferită” așa și procedura în cazul pedepsei cu moartea este mult mai complexă decât în cazul oricărei alte pedepse penale.
După cazul Furman v. Georgia, datorită ajustării cadrului legal privind pedeapsa cu moartea, culoarele morții odată goale, au început să se umple, în 1985 ajungându-se la o mie de deținuți care-ți așteptau moartea în „casele morții”.
Condițiile de detenție erau descrise ca oribile condamnații erau cazați în celule mici, care deveniseră lumea lor.
Erau hrăniți în aceste celule, mergeau la baie tot aici, aici citeau și așteptau să treacă timpul.
Contactul social cu alte ființe umane se rezumă la conversațiile scurte, atunci când țipau uni la alții, lovindu-se de cele mai multe ori de sarcasmul și grosolănia gărzilor.
Un sociolog descria la 1970 culoarul morții.
„Comparând activitățile zilnice ale condamnaților la moarte cu ale deținuților aflații în închisori comune, diferențele sunt dureroase. Cei mai mulți condamnați la moarte nu pot munci în închisoare, nu beneficiază de nici un program educativ, nu au cluburi sau vreun serviciu religios, nu există posibilități de recreere, nici un echipament sau oportunitate pentru a putea face exerciții fizice. Acești deținuți au un minim contact uman. Cei mai mulți sunt incluși în celulele lor mai mult de douăzeci și două de ore pe zi, dezmorțindu-se și mâncând în celulele lor. În plus sunt separații de vizitatorii lor prin bariere”.
Poate că aceste condiții nu erau la fel de revoltătoare în perioada în care execuția urma la scurt timp după condamnare, dar în care condamnații trebuie să-și petreacă ani de zile după condamnare, condițiile sunt inacceptabile.
„Nu numai că îi condamnăm la moarte, dar sunt condamnați și să sufere în așteptarea morții în cele mai mizere și mai inumane condiții”
Media timpului petrecut în detenție în culoarele morții era în anii 1970 –1980 de șapte ani și jumătate.
Actualmente, această perioadă nu a scăzut deloc, ținând cont că nu este deloc simplu să rezolvi un caz în care cea mai gravă și ireversibilă, iar timpul nu are cum să fie scurt. Este la fel de important și pentru cei care propun și pentru cei care se opun pedepsei capitale ca aceste cazuri să fie atent și pe o perioadă îndelungată analizate în instanță.
„Astfel, pentru susținătorii pedepsei capitale, un proces lung creează o aură de reabilitare și argumente ale unei administrări arbitrare și capricioase a pedepsei capitale.
Pentru oponenți, un cât mai lung proces înseamnă ținerea cât mai mult în viață, chiar dacă în culoarele morții, a condamnaților și o speranță că se va evita orice eroare judiciară.”
Totuși, viața în astfel de condiții, nu e mai presus decât moartea .
Despre culoarul morții, John Carsoll, un avocat al unuia dintre condamnații la moarte din Louisiana scria:
„primul meu contact cu fenomenul , culoarul morții” a fost o dată cu vizionarea unui fileu ce prezenta o execuție. Acum a trebuit să văd realitatea.
Am ajuns la poartă, am fost verificat și am fost escortat într-un imobil ce adăpostea culoarul morții.(….) . Am fost introdus în zona în care se primeau vizite. De aici am putut vedea, la stânga, un hol unde se aflau celule zăvorâte în fier, așa –zisul „culoar al morții”.
În același timp, am putut să aud culoarul morții, fiind asaltat de cacofonia ce venea de acolo.
De-a lungul coridorului se aflau televizoare al căror volum era dat la maxim. Acestui zgomot nociv i se adăugau strigătele deținuților care țipau pentru a fi auziți, încercând să acopere televizoarele. Îmi amintesc că îmi spuneam în sinea mea că nici o ființă umană nu poate rămâne sănătoasă mult timp într-un astfel de mediu.
După ce am așteptat o veșnicie parcă, clientul meu a fost în zona de vizite. Deoarece nu era permis nici un contact în timpul vizitelor era între noi un dispozitiv de sticlă. (….)
Am aflat că în acea perioadă deținuții din culoarele morții din Louisiana își petreceau timpul în celulele lor, închiși în Infernul lui Dante.
Am aflat cu stupoare că nu există nici un fel de program de recreere sau de educare, astfel că locatarii culoarului morții nu făceau altceva decât să stea și să se gândească la propria moarte.(…). Mai târziu am aflat că aceste condiții ale culoarului morții din Louisiana erau tiparul tuturor închisorilor de acest gen din țară.
Eu și clientul meu am încheiat vizita așa cum am și început-o –printr-o „atingere” a mâinilor prin ecran. (…)
Pe lungul drum de întoarcere m-am gândit mult la ce-am văzut și ce am auzit acolo. Îmi amintesc că am fost șocat de condițiile inuman, de sălbăticia acelui loc.
Clientul meu nu se mai afla în culoarul morții. De fapt el este un om liber. Dar locul său a fost luat de prea mulți alții.
Societatea noastră se confruntă cu o problemă serioasă. Ce trebuie făcut cu omul pe care l-am condamnat la moarte atâta timp cât își aștepta execuția ?
Este o problemă care are implicații morale, sociale și constituționale.(…) statele tratează această problemă într-o manieră ce oferă speranța pentru viitor?
III .2. Culoarul morții – tratament inuman și degradant ?
Una dintre cele mai rar întâlnite, chiar ultima posibilitate și cea mai stresantă experiență umană este anticiparea morții știindu-se dinainte momentul și modalitatea de a muri. Acest unic fenomen a fost întâlnit la oamenii condamnați la moarte, care își așteptau execuția, și, indiferent de importanța lui, acest fenomen nu a fost exhaustiv cercetat.
În 1962, un studiu psihiatric a dezvăluit stările psihice ale deținuților aflați în culoarul morții, puși față în față cu o execuție iminentă. Anumite cazuri, izolate au fost dramatizate în literatura și cinematografie.
În trecut existau puține posibilități de a studia efectele extinderii culoarului morții în intervalul dintre darea sentinței, și execuție și în contact cu anumite măsuri luate de obicei în perioada dintre sentință și execuție.
În prezent, datorită unor acerbe controverse pe tema pedepsei capitale, cadrul legal în materie a fost mult mai restrictiv, iar execuțiile au fost suspendate temporar și totuși, neabrogarea pedepsei capitale are drept consecință suprapopularea culoarelor morții, sute de indivizi din diverse categorii sociale așteptându-și execuția în „casele morții”, uneori chiar mai mulți ani de zile sperând tot timpul să beneficieze de noi prevederi legale care să îi salveze de la moarte.
În vederea unei descifrări a stării fizice și psihice a deținuților în culoarul morții, numeroase studii au ajuns aproximativ la aceleași concluzii: fenomenul „culoarul morții” este de departe un tratament inuman și degradant, o pedeapsă crudă inumană, neadecvată unei astfel, de studiu de dezvoltare a umanității.
Un astfel de studiu 1960-1969, efectuat pe deținuții aflați în culoarul morții în Carolina de Nord, unde aceștia sunt executați prin gazare, a relevat următoarele aspecte.
Toți subiecții erau bărbați, singura femeie condamnată la moarte din stat nu a fost inclusă în studiu, aflându-se la o închisoare pentru femei.
Media de vârstă a subiecților era de 23,6 ani, având vârste între 16 ani și 34 de ani. Jumătate dintre subiecte erau albi iar jumătate, negre, reflectând astfel distribuiții relativ-egală pe rase a deținuților.
Indicele de inteligență a subiecților era cuprins între 76 și 118, cu o medie de 95,6.
Toți subiecții proveneau din medii social-economice defavorizate, jumătate dintre ei își părăsiseră domiciliile de la vârste fragede, . Într-unul din cazuri, tatăl se sinucisese, iar mama își omorâse cel de-al doilea soț ulterior condamnării fiului său. Mama unui alt subiect murise de o supradoză de alcool și droguri . În aproape toate familiile existau comportamente nevrotice, iar majoritatea și-au argumentat desfacerea căsniciei datorită condamnării la moarte.
Cât despre infracțiunile pentru care au fost condamnați la moarte, acestea au fost în totalitate crime în diverse forme.
În momentul condamnării la moarte toți subiecții erau în stare psihică bună, iar anterior majoritatea beau produse alcoolice, devenind violenți sub influența alcoolului, iar jumătate se drogau. Unul dintre subiecți avea un oarecare retard mintal.
În urma examinării clinice, după mai mulți ani de detenție în culoarul morții, șapte dintre subiecți nu au suferit nici o schimbare a stării fizice dar din punct de vedere psihic, schimbările au fost evidente, cel puțin la trei dintre cei opt, acestea au fost majore.
Cel mai afectat a fost un tânăr negru care după condamnarea la moarte a devenit irascibil și preocupat de ideile religioase și oarecum fataliste. A fost apoi depistat, cu o instabilitate emoțională și cu retard mental. În următoarele 12 luni s-a arătat ca fiind deziluzionat de sistemul de detenție din Statele unite iar ceilalți deținuți îl catalogau drept „nebun”. În același timp, vorbea despre un caz fictiv din California, unde 35 de emigranți veniți la lucru ar fi fost uciși pentru că erau împotriva sistemului american de aplicare a pedepsei cu moartea. Teste ulterioare au indicat o anumită stare de anxietate, tristețe, aceste date ducând apoi la schimbarea diagnosticului cu paranoia.
Alt subiect a fost detectat cu deteriorării ale stării psihice, ducând chiar la auto-mutilare. După trei luni de detenție subiectul a început să afișeze teamă privind perioada de detenție. După nouă luni prezenta zgârieturi ușoare la încheieturile mâinilor.
Un alt subiect prezenta o reacție depresivă cerând, după șase săptămâni spitalizarea pentru insomnie, fiind foarte preocupat de apelul său în instanță. În următorii doi ani i s-au făcut aproximativ 25 de controale psihiatrice. Se plângea în continuare de anxietate și cerea medicamente.
I s-au aplicat 12 tratamente diferite : antidepresive, hipnotice, tranchilizante. După 20 de luni în culoarul morții, subiectul a fost spitalizat pentru un tratament deoarece luase o supradoză. Mulțimea medicamentelor aflate în celula sa, nu evidențiază o puternică intenție de a se sinucide; plângerile împotriva autorităților au dus probabil, la crearea reputației sale de informator sau „șobolan”, în limbajul definițiilor, și cu siguranță, au dus la prelungirea perioadei de detenție.
După 58 de examinări chimice, s-a constatat că starea fizică a subiecților era în general bună.
Ca o concluzie a testului MMPI, în urma detenției în culoarul morții s-au observat următoarele schimbări de comportament : o accelerare a reacțiilor psihomotorii, mai puține inhibiții, scăderea responsabilităților sociale, creșterea identității de grup și acutizarea comportamentului antisocial. Deci unde ar fi scopul educativ al pedepsei, când urmările sunt negative ?
Se observă o creștere a ostilităților, a anxietății și a unui comportament inadecvat, sociopat. Sunt evidente sentimentele de remușcare, neîncredere, angoasă și nenumărate temeri, trăiri și efecte prezente pe tot parcursul testărilor de la încarcerare și pană la execuție.
Observațiile clinice au subliniat un neașteptat fenomen de socializare, în sensul că deținuții din grupul respectiv, erau interesați de soarta celorlalți, afișând milă curiozitate în așteptarea execuției celorlalți. Uneori purtau discuții care nu aveau nici o bază reală, în sensul că își făceau planuri pentru un viitor pe care nu-l mai aveau. Cei care petrecuseră cel mai mult timp în culoarul morții și cei mai în vârstă erau priviți ca niște „capi de familie.”
Nu este surprinzător că au fost detectate o multitudine de fenomene psihice specifice perioadei petrecute în culoarul morții. În ciuda influențelor mediului de proveniență și a reacțiilor normale la astfel de condiții de detenție s-a observat că fiecare reacționează diferit.
Pentru început se observă o reacție de negare a sfârșitului, a executării pedepsei cu moartea. Deținuții speră, la început, într-o abolire a pedepsei capitale sau că apelul lor va avea succes. S-a spus chiar că gradul de izolare pe o perioadă îndelungată a deținuților de familie și de viața publică, precum și toate acele angoase și temeri specifice detenției în culoarul morții, ar fi, probabil, la fel sau poate, o pedeapsă și mai crudă, un tratament crud și inuman cu un grad mai sever decât execuția însăți.
III. 3. Condițiile actuale în „culoarul morții” din S.U.A.
Ca în orice alt domeniu, pe teritoriul Statelor Unite, fără să vorbim la nivel mondial, condițiile de detenție sunt foarte diferite, unele apropriindu-se de normal, dar altele încadrându-se încă în noțiunea de „tratamente inumane și degradante”.
„Deoarece fiecare culoar al morții este diferit în ceea ce privește designul, vechimea, curățenia, comparația între acestea devine dificilă. Un singur lucru poate fi spus oricând fără nici o ezitare: indiferent de cît de curat este culoarul morții sau de cât de spațioase sunt celulele, nici un astfel de loc nu poate fi considerat deloc adecvat cel puțin în ceea ce privește timpul petrecut în afara celulelor (out-of-cell time), activitățile desfășurate aici sau programul de vizite.”
Toate aceste condiții au fost schimbate de-a lungul timpului, și nu atît datorită umanismului legiuitorului american, cât datorită numeroaselor cauze aflate pe rolul instanțelor americane, în care reclamanții au contestat condițiile inumane, inacceptabile de detenție în culoarele morții. De exemplu cazul Jacobs v. Locke, în care reclamantul s-a plâns de calitatea hranei, de serviciul sanitar, de programul de recreere și de timpul petrecut în afara celulei, precum și de programul de vizite. Într-un alt caz, cazul Thompson v. Enomoto, deținuții din culoarele morții din California au dobândit un timp de 6 ore pe zi petrecute în afara celulelor și 12 ore pe săptămână pentru exerciții fizice.
În Georgia, condițiile de detenție s-au schimbat în urma rezolvării cazului Daniels v. Zant, astfel că deținuții se bucurau de 32 de ore pe săptămână petrecute în afara celulelor, locurile de detenție au fost dotate cu echipamente pentru baschet și volei în vederea îmbunătățirii programului de recreere, precum și accesul la alte activități și servicii religioase.
Cele mai importante cazuri în ceea ce privește schimbarea condițiilor de detenție în culoarele morții au fost Ruiz v. Estelle și Groseclose v. Dutton, cazuri în care s-a stabilit că mizerele condiții de detenție din culoarul morții în Statele Unite violează cel de-al Optulea Amendament la Constituția S.U.A. și trebuie să se găsească un remediu la aceste condiții.
Datorită acestor două cazuri sistemul de detenție a fost schimbat în punctele esențiale, îmbunătățindu-se considerabil condițiile din culoarul morții.
Pentru „locatarii” culoarului morții singura posibilitate de a stabili vreun contact cu alte ființe umane din afara închisorii sunt perioadele de vizite. Deși pentru cei mai mulți aceste vizite nu sunt frecvente, ele reprezintă cele mai importante și mai plăcute evenimente din viața lor.
Într-un studiu efectuat pe 208 deținuți din culoarul morții din Florida, 15 dintre ei primeau vizite în fiecare săptămână, 60 erau vizitați o dată pe lună, iar restul, poate primeau o vizită pe an.
„Pentru acești oameni, vizitele făcute de familie sau de prieteni reprezintă unica legătură cu lumea liberă, dovada că încă li se mai oferă un suport din partea societății precum și unele dintre puținele metode de a-și învinge plictiseala din închisoare. Este aproape imposibil de exprimat importanța vizitelor pentru acești deținuți. Vizitele oferă deținuților oportunitatea de a discuta în intimitate de a se bucura de o masă relativ decentă la cantina închisorii, de a-și vedea femeile și copii și, în general, de a se simți temporar alți oameni.”
Problema care afectează trăirile minunate, puținele de acest gen pe care le au deținuții, este lipsa de contact în timpul vizitelor. Dr. Menninger spunea că „vizitele fără de contact sunt oribile. Ele doar exacerbează sentimentele de respingere și de abandon pe care deținuții din culoarul morții le au”. Din fericire, peste 80 % dintre locurile de detenție de acest gen permit, actualmente, vizitele în care contactul este posibil, deci deținutul nu mai este despărțit de oaspeții săi prin diverse panouri de izolare .
Înțelegând importanța vizitelor pentru deținuții din culoarele morții, numeroase state au introdus programe de vizită extinse cu mai puține restricții.
Florida, de exemplu, oferă 6 ore pe săptămână în cursul zilelor de sâmbătă și duminică. Kentucky permite 4 ore pe săptămână, sâmbăta, duminica sau de sărbători. Nevada și Carolina de Sud oferă 3 ore pe săptămână pentru vizite.
Starea fizică și psihică a condamnaților la moarte este dependentă direct de timpul petrecut de aceștia în afara celulelor. Astfel, condițiile de detenție precum și stările de incertitudine precum, de angoasă specifice culoarului morții sunt mai ușor de suportat atunci când deținuții nu își petrec tot timpul în celule, ci au un program organizat în afara acestora.
„Culoarul morții face oamenii să se simtă ca prinși într-o cursă, sufocați , înmormântați de vii.”
Pentru a diminua aceste stări de spirit indezirabile, cele mai multe state au făcut progrese considerabile în ceea ce privește timpul petrecut în afara celulei. Culoarul morții din Texas este considerat cel mai performant, cel mai uman, dacă se poate spune așa, din S.U.A., datorită regimului out-of-cell time.
Astfel, deținuții apți de muncă își petrec aproximativ 110 ore pe săptămână în afara celulelor. Cel mai mult timp din aceste ore, aceștia îl petrec muncind, câștigându-și astfel respectul de sine și aducând venituri statului. Chiar și cei care nu pot munci își petrec 15 ore pe săptămână în afara celulelor.
O situație asemănătoare este întâlnită în culoarele morții din California unde deținuții clasificați ca fiind de gradul A își petrec 42 de ore pe săptămână în afara celulelor lor. De asemenea, în Georgia, Kentucky și Nebraska, timpul petrecut de deținuți în afara celulelor variază între 38 și 40 de ore pe săptămână.
În aceste state ca și în altele sunt permise vizitele în care deținuții pot intra în contact cu cei care îi vizitează. Deținuții din aceste state, ce „locuiesc” în culoarele morții beneficiază în fiecare săptămână de 12 ore în care pot face exerciții fizice și au posibilitatea de a se recrea făcând anumite sporturi sau citind.
Din păcate, în contrast cu aceste condiții sunt locurile de detenție ale condamnaților la moarte din state ca : Ohio, Arkansas, New Jersey, Mississippi, Louisiana, Florida sau Pennsylvania. Drept caracteristici comune ale culoarelor morții din aceste state am putea puncta vizitele în care contactul deținuților cu oaspeții nu este permis și timpul petrecut de aceștia în afara celulelor care este extrem de scăzut. Astfel, în Ohio, condamnații la moarte sunt scoși din celule doar 2 ore pe săptămână „pentru a nu uita să meargă” și o oră pe săptămână pentru recreere. În Arkansas, condamnații beneficiază doar de 3 ore pe săptămână în afara celulelor, în New Jersey de 7 ore, în Mississippi și Louisiana de 5 ore, iar în Florida de 4 ore.
Deținuții închiși în aceste penitenciare sunt condamnați la o viață trăită în izolare, la solitudine și la o sigură și demonstrată deteriorare fizică și psihică. Nu intră în contact direct cu nimeni din afară, dar nici între ei. „Aceștia
sunt morți chiar dacă trupurile lor sunt încă în viață”. În aceste culoare ale morții, deținuții își caracterizează existența ca și când și-ar trăi moartea devenind niște morți în viață. Atmosfera este propice lipsei oricărei morale, negării respectului de sine și aducerii condamnatului într-o „stare de non existență”.
Astfel, dacă pedeapsa cu moartea nu a fost catalogată drept pedeapsă inumană și degradantă per se de către organismele internaționale de apărare drepturilor omului, pe bună dreptate timpul petrecut în culoarul morții, condițiile
inimaginabile, nerespectarea nici a celui mai mic grad de demnitate umană, teama unui sfârșit inexorabil, groaza unei execuții iminente, toate aceste angoase ce durează timp de mai mulți ani, cad sub incidența art. 3 al CEDO , atingând un grad poate prea ridicat de severitate . în concluzie, fenomenul „culoarul morții” este de departe unul dintre cele mai sălbatice tratamente aplicate deținuților, catalogarea de tratament inuman și degradant părând deja desuetă.
Cap. IV. Abolirea universala – probabilitate sau utopie?
IV.1. „Evoluție” morbidă –de la ștreang la injecția letală !
Pedeapsa cu moartea este la fel de veche ca și omenirea, instinctul distructiv este nativ.
Dacă Biblia prezintă metaforic pedeapsa capitală încă de la începuturi ca o prerogativă a Creatorului asupra „creației sale –omul totuși și acesta își arată clemența în cazul primului fratricid cunoscut creștinism, și nu îl ucide pe Cain. În plus, relevanța este nepedepsirea morții cu moarte: „….tot cel ce va ucide pe Cain înșeptit se va pedepsi. Astfel, criminalul nu trebuie să facă obiectul unei alte crime. Justiția nu poate fi un cerc vicios al crimelor, unele ilegale, iar altele legale pentru că nici una nu apare ca legitimă.
Istoria pedepsei cu moartea este foarte veche, o istorie de 4.000 de ani. Prima lege scrisă care prevede condamnarea la moarte datează de acum 3800 de ani, fiind inclusă în Codul regelui babilonian Hammurabi, scris cu litere cuneiforme.
El a stabilit pedeapsa maximă pentru 25 de fărădelegi între care erau incluse și greșelile de muncă :
„Dacă un constructor ridică o casă care nu este solidă, iar aceasta se dărâma peste locatarii ei, constructorul trebuie executat”.
Pedeapsa capitală este prevăzută și în codul Hitiților de acum 3400 de ani, în codul legiuitorului atenian Dracon, de acum 2700 de ani și în cele 12 Table
romane, în urmă cu 2500 de ani. Sentimentele erau puse în aplicare prin metode foarte variate și „ingenioase”, crucificare, înec, bătaie, ardere pe rug, tragere în țeapă.
Se poate remarca totuși o oarecare „evoluție” în aplicarea acestei pedepse, comparativ cu perioada de inaugurare a omenirii când răufăcătorii erau alungați din comunitate pentru a fi devorați de animalele sălbatice sau erau uciși cu pietre.
În plus, legea talionului apare străbătând ca un fier roșu Vechiul Testament și întreaga perioadă de începuturi până când justiția a început să se exercite prin organisme instituționalizate și în temeiul unor legi mai mult sau mai puțin, echitabile.
Ținând cont că justiția, ca întreaga putere, avea un caracter religios pregnant, în Grecia și Roma antică, moartea sacrificială apare ca o frecventă formă de execuție. Astfel, condamnatul este aruncat de la înălțime, fiind „oferit” drept ofrandă zeilor infernului guvernat de Hades.
Mai târziu, metoda va fi folosită pentru a determina dacă suspectul este sau nu vinovat (dacă la impactul cu solul murea a fost vinovat, iar dacă scăpa, era nevinovat). Astfel de metode aberante, numite ordalii, au fost numeroase în această perioadă, toate la fel de ilogice, proba focului, proba apei, etc.
În secolul v. i.H. este introdusă execuția prin administrare de cucută, otravă care i-a adus moartea și filosofului Socrate. În realitate, această metodă nu era prevăzută de legi, fiind considerată poate ca provocatoarea unei morți prea ușoare și mai puțin spectaculoasă. În fapt era considerată mai mult un privilegiu acordat deținuților politici și doar acelora care-și permiteau să achite costul substanței.
Autoritățile își ascundeau astfel perfect sentința, care era executată cu concursul condamnatului dispus să înghită otrava pentru a muri.
În secolul I d. Hr. Pedeapsa cea mai uzuală pentru crime politice este decapitarea cu spada. Cel mai adesea aristocrații nu mai așteptau execuția, ci preferau să-și ia singuri viața, fie tăindu-și venele, fie ștrangulându-se cu o sfoară pe care o purtau tot timpul asupra lor.
Secolele al XV-lea și al XVI-lea marcate de crimele Inchiziției cunosc poate cele mai crude metode de anchetate ce se soldau în cele mai multe cazuri cu pedeapsa capitală. Începând cu 1426, în Anglia, condamnații erau executați în grabă, chiar fără a se putea apăra, sistemul acuzatorial fiind poate la fel de nefast ca cel inchizitorial.
După unele statistici, în perioada domniei lui Henric al VIII-lea (1509-1547) ar fi executați prin spânzurătoare aproximativ 72.000 de oameni .
În Lumea Nouă, abia pe la 1636 apar în zona în care se află astăzi Massochussets primele reglementări privind pedeapsa cu moartea. Erau pasibile de pedeapsa capitală fapte ca: adulterul, idolatria, violul, sperjurul, blasfemia, crima, actele de violență, sodomia, revolta. Aceste reglementări se găsesc în The Cap. Laws of Nuw –England .
În secolul al XVIII –lea, condamnarea la moarte devine în Anglia pedeapsa pentru toate tipurile de crime, inclusiv pentru încălcarea proprietăți și furt. S.U.A. moștenesc o mare parte din jurisprudența insulei.
Până la jumătatea secolului al XIX –lea în Anglia toate execuțiile se petreceau în public, făcând deliciul gloatelor însetate de sânge și moarte. Cele prin spânzurătoare și ghilotinare se bucură de cea mai mare audiență. În S.U.A. ele sunt mai izolate și nu se bucură de o astfel de „priză la public” .
Cert este că în ambele țări execuția era mai importantă decât judecata suspectului care era mai mult o cale de a se ajunge la aplicarea pedepsei, prezumția de vinovăție punându-și pregnant amprenta asupra proceselor.
La 1 Martie 1847, Statul Michigan devine primul teritoriul de limba engleză care abolește pedeapsa cu moartea, 1 martie devenind ziua Internaționala a Pedepsei cu Moartea.
În 1888 apare scaunul electric, testat de doi vitei si un cal. Un ziar newyorkez scria profetic : „curentul alternativ va duce cu certitudine la dispariția meseriei de calau” . Oare ? Nu sunt călăi toți cei care participă la condamnarea și punerea în aplicarea a unei pedepse capitale .
Pe 6 august 1890, William Kemmler, acuzat de uciderea cu toporul a iubitului său, devine primul om executat pe scaunul electric.
Găsit vinovat de crimă Gee Jon devine pe 8 februarie 1924 primul om executat prin gazare.
Autoritățile din Nevada stabiliseră că acesta va fi executat în somn, fără a fi avertizat, dar un judecător modifică documentul ceea ce v-a duce la crearea camerei de gazare.
În perioada 1927-1963 guvernul federal american aplică execuția a 34 de persoane dintre care 2 femei. Din 1963, cînd Victor Fegner este spânzurat , în Iowa, pentru delictul de răpire; nu se mai înregistrează execuții federale. Istoric, majoritatea pedepselor cu moartea din S.U.A. s-au produs sub autoritatea statului.
În anii '30, 1667 de deținuți au fost pedepsiți cu moartea mai multe execuții decât in orice alt deceniu, anul 1936 deținând recordul în total de 199. La mijlocul anilor '30 „crește popularitatea” camerei de gazare alături de mai vechile metode – spânzurarea și electrocutarea.
La 13 aprilie A.Bennett este executat prin spânzurare după ce este găsit vinovat de viol și tentativă de crimă de către un tribunal militar, fiind ultima persoană executată în urma unei sentințe militare.
Alte șapte persoane condamnate la moarte de tribunale militare așteaptă să-și ispășească pedeapsa.
În 1962, în întreaga lume se înregistrează șapte metode de execuție: spânzurătoarea (54 țări), plutonul de execuție (35 de țări), decapitarea (opt țări ), electrocutarea (Filipine și o parte din statele americane), camera de gazare (S.U.A. ) , strangularea (Spania), lapidarea (Arabia Saudită).
În 1967 opozanții pedepsei cu moartea fac presiuni puternice care vor conduce la un moratoriu neoficial privind execuțiile în marea majoritatea statelor americane.
În 1972, la finalul procesului Furman v. Georgia, Curtea Supremă a S.U.A. recunoaște că pedeapsa cu moartea nu trebuie să violeze Constituția, însă maniera în care aceasta s-a aplicat în numeroase state a fost neconstituțională.
După o pauză de 10 ani în aplicarea pedepsei capitale, în 1977 Gary Gilmore este condamnat pentru crimă și adus în fața plutonului de execuție. În același an Curtea Supremă stabilește în cazul Coker v. Georgia că pedeapsa capitală aplicată violatorilor este disproporționată în raport cu fapta și neconstituțională. Drept urmare la 20 de condamnați (3 albi și 17 negri) la moarte pentru astfel de fapte le-a fost comutată pedeapsa .
În 1988, în procesul Thomson v. Oklahoma, Curtea Supremă susține faptul că persoanele minore în momentul comiterii crimelor nu trebuie condamnate la pedeapsa capitală și aceasta, după ce câțiva tineri sub 18 ani au fost executați deoarece au fost executați în același regim ca și majorii.
Din ce în ce mai multe state americane adoptă metoda injecției letale, fiind și astăzi cel mai folosit procedeu de aplicare a pedepsei cu moartea.
La 11 iunie 2001, Timothy McVeigh este condamnat pentru atacul cu bombă din 1995 asupra unei clădiri federale din Oklahoma City, soldat cu moartea a 168 de persoane. Acesta este executat prin injecția letală, având loc prima execuție federală în ultimii 38 de ani.
La 20 iunie 2002, Curtea Supremă stabilește cu 6 voturi la 3 că execuția persoanelor cu retard mintal violează Constituția. Magistratul John Paul Stevens cheamă, în numele majorității Curții, la un „consens național” pentru neaplicarea pedepsei capitale în cazul vinovaților incapabili să înțeleagă pe deplin crimele săvârșite. Pe 24 iunie același an, Curtea Supremă anulează pedeapsa capitală în cazul a numeroși criminali susținând că sentința ar fi trebuit pronunțată de jurați și nu de judecători. Fiind retroactivă hotărârea, au fost revizuite peste 150 de cazuri .
La 1 iulie 2002 un judecător federal declară neconstituțional sistemul penal în vigoare referitor la pedeapsa capitală. Judecătorul Jed Rakoff , de la Tribunalul Districtual, a declarat că mai mulți oameni nevinovați au fost executați înainte ca faptele să le fie pe deplin dovedite.
După cum am specificat și în „Argumentul” aceste lucrări, evoluția tehnicilor de aplicare a pedepsei cu moartea a fost mai notabilă decât evoluția mentalității aboliționiste.
Începând cu lapidarea, atât de întâlnită în Vechiul Testament și contestată de Mântuitor care cere să o lovească pe Maria Magdalena cu pietre numai cei care nu săvârșiseră nici un păcat, deci suntem în măsură să pedepsim pe cel vinovat, în speță cu moartea, atâta timp cât portretul moral nu ne este pătat de fapte mai mult sau mai puțin morale și legale, s-a ajuns la tehnici moderne, dar la fel de crude , cum ar fi camera de gazare sau injecția letală.
Spânzurarea a fost, până în 1890, unica metodă de execuție. Acum este utilizată doar în statele New Hampshire Washington, condamnatul putând să aleagă între ștreang și injecția letală. Cel care optează pentru ștreang este cântărit înainte de execuție pentru a se stabili lungimea frânghiei și masa contragreutății în vederea diminuării suferinței în momentul morții. Conform unui manual al armatei americane, frânghia trebuie unsă cu ceară și săpun „pentru a asigura o alunecare fină”.(vezi anexa I)
O altă metodă de execuție, ghilotina, poate mai oripilantă ca oricare alta, specifică oarecum secolului al XVIII-lea și Franței, devenise în acea perioadă cea mai atractivă modalitate de distracție publică. Setea de senzațional și mai ales de macabru, făcea din ghilotinarea unui nefericit un eveniment care merita văzut de toată suflarea. Cu ochi injectați de ură și cruzime, gloata îndobitocită cerea moartea unui om pe care poate nu îl cunoștea și nu avea nici o garanție ca ar fi comis vreo crimă.(vezi anexa II)
Doar moartea altuia făcea mulțimea să simtă clipa supraviețuirii, iar „clipa supraviețuirii este clipa puterii. Spaima de moarte se preface în liniște, chiar agonie, căci nu tu ești cel mort”.
De fapt o explicație a reacției diabolice a mulțimilor la executare condamnaților în public ar fi simplă: „cea mai primară formă a supraviețuirii este cea a uciderii” dar „satisfacția supraviețuirii, care este un soi de voluptate, poate deveni o pasiune periculoasă și nesățioasă”.
Ar fi exact cazul mulțimilor dezlănțuite ca niște animale de pradă la vederea sângelui ce iese din corpul neînsuflețit al celui executat.
„Masa nu se simte nici odată sătulă. Atâta vreme cât mai există un om pe care să nu-l fi înhățat, ea își manifestă apetitul. Printre trăsăturile cele mai frapante ale vieții unei mase se află ceva ce ar putea fi denumit un sentiment al persecuției, o sensibilitate și iritabilitate mânioase împotriva unor dușmani considerați odată pentru totdeauna ca atare”.
Aceste mase se numesc mase agresive sau instigatoare ce au drept țel rapid uciderea. „Seamănă cu agitația unor orbi a căror orbire este cea mai desăvârșită tocmai când li se pare , deodată că pot vedea. O astfel de mulțime este cea care a strigat spre Hristos : Răstigniți-l !” sau spre Louis al XVI-lea că vrea capul trădătorului revoluției franceze.
De ce decapitare prin ghilotinare?!
„Capul tăiat este o amenințare. Au privit cu atâta lăcomie în ochii aceia morți încât acum nu se mai pot elibera de ei”. Deoarece capul aparține mulțimii, prin decapitare se restabilește egalitatea prin degradarea celui superior, decapitat.
Plutonul de execuție, o metodă folosită în războaie pentru execuția trădătorilor, este întâlnită încă în Utah și Idaho. Condamnatul este imobilizat de un scaun cu legături de piele . Scaunul este înconjurat cu saci de nisip pentru absorbția sângelui în urma împușcării. Fața condamnatului este acoperită. Plutonul de execuție este format din 5 trăgători înarmați cu arme de calibru 30.(vezi anexa III)
Scaunul electric a fost creat în 1888 la New York, primii electrocutați fiind doi viței și un cal. Primul om care a fost executat pe scaunul electric a fost William Kemmler, în 1890. Scaunul electric este unica metodă de execuție în două state: Alabama și Nebraska.
Condamnatului îi sunt legate mâinile și picioarele, o centură îi cuprinde pieptul, iar pe cap îi este pusă o cască metalică cu electrozi. Un alt electrod este amplasat pe un picior care trebuie epilat înainte, pentru a reduce rezistența la electricitate. După ce i-se acoperă ochii omul este zguduit circa 30 de secunde de un curent cu tensiunea între 500 și 2000 de volți.(vezi anexa IV)
Camera de gazare a fost concepută în 1924 tot în Statele Unite, autoritățile hotărând ca prima victimă să fie gazată în somn fără să fie anunțată, încercându-se astfel diminuarea groazei în perioada așteptării execuției. Gee Jon este prima persoană executată prin gazare, dar prin ordinul judecătorului a fost anunțat anterior că va fi gazat.(vezi anexa V)
Într-o încăpere special amenajată condamnatul este legat pe un scaun și se dă drumul la cianură de sodiu, un gaz toxic. Condamnatului i-se spune dinainte să inspire profund pentru a nu se chinui.
În 1994 un judecător federal din California consideră camera de gazare din propriul stat drept o formă de pedeapsă „crudă și neuzuală”. Cu toate acestea cinci state americane continuă să se bazeze pe această metodă legală de execuție.
Ultima invenție în materie de executare a pedepsei capitale este injecția letală care a fost legalizată pentru prima dată în 1977 în statul Oklahoma. Condamnatului îi sunt înfipte în venă două ace: prin primul i se introduce o soluție salină inofensivă, iar prin al doilea, tiopental de sodiu, un anestezic. Abia după ce adoarme i se injectează clorură de potasiu care oprește activitatea inimi.
Această metodă de execuție este folosită în cele mai multe state ce au legalizată pedeapsa capitală, datorită suferinței fizice minime în provocarea morții. Dar nu, este același chin și groază în așteptarea propriei morți, oricum ar fi ea provocată ?!
Metode de aplicare a pedepsei cu moartea autorizate in S.U.A.
IV. 2 Situația internațională actuală în materie
de reglementare și aplicare a pedepsei cu moartea
Pedeapsa cu moartea este, cu siguranță, cea mai controversată practică penală a lumii moderne. Cu alte cuvinte pedepsele corporale au fost în general, eliminate din politica penală a statelor în timpurile moderne ca necivilizate și inutile în majoritatea țărilor civilizate, pedepsele penale nu mai implică provocarea unor suferințe fizice.
Pedepsele privative de libertate, cu respectarea demnității și drepturilor s-au dovedit a fi destul de eficiente în diminuarea și prevenirea criminalității, pedepsele inumane ca tortura, aplicarea unor tratamente inumane și degradante nemaifiind acceptate de nici un stat, cel puțin în aparență.
În acest context internațional, pedeapsa capitală apare ca o dovadă de cruzime, involuție, făcând din statele în care încă este legalizată un fel de paria în comunitatea internațională, cel puțin din punct de vedere al respectării drepturilor și libertăților omului.
„Mișcarea aboliționistă este clară, luând amploare pe zi ce trece, dar foarte (sau poate prea) încet și inegal pe continentele lumii.”
Prima mișcare aboliționistă semnificativă a avut loc în Secolul Luminilor . la 1764, juristul și filosoful italian Cesare Beccaria a publicat „Tratatul infracțiunilor și pedepselor” considerat drept cel mai incisiv manifest împotriva pedepsei cu moartea în acea timpurie campanie aboliționistă. În aceeași perioadă, au criticat dur inumana pedeapsă și autorii francezi: Voltaire și Diderot, filosofii englezi :David Hume și Adam Smith ca și analistul politic american Thomas Paine .
Mai târziu, somități din literatură aduc critici acerbe pedepsei cu moartea considerată inumană și ineficientă. Astfel, Hugo denunță limitele dreptului pentru că el crede în fraternitatea umană denunță fanatismul legilor și al poliției și pe acel al judecătorilor. El consideră drept cauze ale delincvenței, injustiția societății, represiunea, legile inumane și injuste. „Rigiditatea inflexibilă a dreptului îl face pe om să piardă valorile esențiale ale umanității : compasiunea, bunătatea și dragostea.”
Despre delincvenți spune că sunt mai mult victime decât criminali, societatea este cea responsabila pentru decăderea lor. Pedeapsa poate fi răufăcătoare : „propriu unor astfel de pedepse în care domină ceea ce este neîndurător adică ce este abrutizant, este de a transforma puțin câte puțin, printr-un fel de metamorfozare stupidă, un om într-o fiară sălbatică, de cele mai multe ori într-o bestie feroce.
În același sens, Shakespeare afirmă despre clemență în piesa „Negustorul din Veneția” că „este puterea puterilor, este atributul lui Dumnezeu Însuși (…) este cea care temperează justiția”.
Curentul aboliționist modern a apărut ca o reacție la scenă politică a secolul al XX-lea, în special împotriva uneia dintre cele mai oribile crime cunoscute de omenire-genocidul specific celui de-al doilea război Mondial – Holocaustul.
Înaintea celui de-al doilea Război Mondial majoritatea țărilor Europei Occidentale aplicau pedeapsa capitală.
După căderea naziștilor în Germania și a fasciștilor în Italia, ambele națiuni, marcate profund de regimurile totalitare precizate, de crimele abominabile și de grevele încălcări ale drepturilor omului, devin țările care dau tonul Europei în abolirea celei mai grave pedepse.
Văzută ca o limită a drepturilor fundamentale ale omului, ca o emblemă a regimurilor totalitare, statele ajunse la un anumit statut de democrații renunță la această parte, simbol al abuzului de putere.
De exemplu, statele comuniste au abolit pedeapsa cu moartea doar în preajma anilor 90, Uniunea Sovietică dizolvându-se în 1991.
În Africa de Sud, din 1994 pedeapsa cu moartea a fost scoasă din legalitate, fiind privită ca fermă de materializare a apartheid-ului și metodă de segregare rasistă.
Pedeapsa capitală a fost mai întâi limitată, în sensul că s-a redus numărul crimelor pedepsibile cu moartea, dar nici un stat nu a abolit-o total până în 1846 când statul Michigan a devenit pionerul mișcării aboliționiste de mai târziu. Peste aproximativ 20 de ani au urmat Venezuela (1863) și Portugalia (1876), iar la începutul secolului al XX-lea state ca Ecuador, Costa Rica, Columbia, Norvegia, Olanda, Brazilia, Capul Verde, Islanda, Monaco, Panama.
După cum au precizat, imediat după cea de-a II-a conflagrație mondială Italia (1947) și Germania (1949) abolesc pedeapsa capitală.
De-a lungul și de-a latul bătrânului continent, țările așa-zise civilizate au renunțat spre surprinderea multora, destul de târziu la aplicarea pedepsei cu moartea. Franța, spre exemplu a renunțat abia în 1977, după o campanie susținută, la practica ghilotinării apărută încă de pe vremea Revoluției franceze. Înainte de abolirea pedepsei capitale, doi deținuți au intrat în istorie ca ultimii criminali francezi ghilotinați: Jerome Careen, executat la 24 iunie și Hamida Djandoubi la 10 septembrie 1977, la Marsilia, condamnat pentru viol, tortură și asasinat.
În Irlanda, ultimul deținut executat prin spânzurare a fost Manning , în vârstă de 25 de ani , la 20 aprilie 1954 pentru crimă.
În Marea Britanie, ultima execuție , una dublă, a avut loc la 13 august 1964 la Liverpool , Anthony Allen, în vîrstă de 21 de ani, și la Manchester, Gwynne Owen Evans, în vîrstă de 24 de ani, ambii spânzurați pentru asasinarea lăptarului John Alan West.
Spania a abolit pedeapsa capitală chiar și mai târziu, în 1978, nu înainte de a-i duce în fața plutonului de execuție, în 1975 pe 5 bărbați acuzați de acte de terorism. Trei dintre bărbați au fost împușcați la Madrid Jose Humberto Francisco Baena Alonso, de 24 de ani, Ramon Garcia Sanz, de 27 de ani și Jose Luis Sanchez- Bravo Sollas, de 21 de ani, toți făcându-se vinovați de asasinarea unor polițiști. Juan Paredes Manotas, în vârstă de 21 de ani, a fost împușcat la Barcelona, iar Angel Otaegni Echevarria , de 33 de ani a fost executat la Burgos. Execuțiile au avut loc pe 27 septembrie 1975.
În Suedia s-a folosit ghilotina pentru prima și ultima dată în 1910 când Alfred Ander a fost executat pentru jaf armat.
Elvețienii au abolit pedeapsa cu moartea în 1942, după ce în 1940 îl decapitaseră pe criminalul în serie Hans Vollenweider.
Polonia a organizat ultima execuție la Cracovia în 1988 pentru crime în serie, dar pedeapsa capitală a fost scoasă din codul penal polonez abia în 1998, deși 69% dintre polonezi doresc reintroducerea ei.
Bulgaria, care a deținut în anii ´80 recordul celor mai multe execuții din Europa a organizat ultima execuție în 1989, an în care au fost date 14 astfel de sentințe.
În sensul aceleiași tendințe și România a abolit pedeapsa cu moartea la 31 decembrie 1989, după ce în urma unui proces sumar, Tribunalul Militar Extraordinar condamnă la moarte cuplul dictatorial Nicolae și Elena Ceaușescu, executați prin împușcare la 25 decembrie 1989.
Că abolirea pedepsei cu moartea a devenit ireversibilă, este evident, cel puțin pentru statele europene, mai ales pentru acelea dintre ele care fac parte sau aspiră să facă vreodată parte din Consiliul Europei sau Uniunea Europeană.
„Astfel lumea nu va mai auzi prea curând despre violatori spânzurați în Polonia sau Irlanda, de asasini ghilotinați în Franța sau teroriști aduși în fața plutonului de execuție în Spania . Din Andora în Austria și din Ucraina în Marea Britanie, pedeapsa cu moartea a fost total abolită în 36 din cele45 de state care compun Consiliul Europei. Deși este o organizație internațională distinctă față de uniunea Europeană, Consiliul „are greutate „ în Europa și în lume având drept priorități educația, cultura, și drepturile omului”.
În același avânt aboliționist s-au înscris și state ce aparțineau Commonwealth –ului Britanic. Pentru început, în 1962, în Canada a avut loc ultima execuție , iar în 1976 pedeapsa cu moartea a fost abolită și formal. În Noua Zeelandă ultima execuție a avut loc în 1957, iar Australia a încetat execuțiile 10 ani mai târziu.
În perioada 1998, state ca Azerbaidjan, Estonia și Lituania abolesc pedeapsa cu moartea, ca la 29 martie 2001, 75 de state să fi abolit pedeapsa capitală, în timp ce în același an, 87 de state din întreaga lume continuă să utilizeze pedeapsa capitală.
În 1998, 63 de țări nu mai prevedeau pedeapsa capitală pentru nici un fel de crimă. Alte 16 țări autorizau pedeapsa cu moartea doar pentru infracțiunile excepționale, cum ar fi cele comise în timp de război. A.I. caracteriza 25 de state ca fiind aboliționiste de facto a pedepsei cu moartea.
În 1998, 91 de națiuni autorizau pedeapsa cu moartea pentru anumite infracțiuni. În general, pedeapsa capitală este rezervată indivizilor care comit cele mai violente și periculoase crime cum ar fi omorul sau trădarea. Totuși există state care autorizează pedeapsa capitală pentru crimele nonviolente și nefatale. De exemplu, în Libia, importul și comercializarea ilegală a alcoolului este o crimă capitală. Spre deosebire de S.U.A. unde numai criminalilor li se poate aplica pedeapsa capitală, chinezi condamnă la moarte și pentru trafic de droguri, corupție, furt și separatism. În țările africane sau islamice sunt considerate crime pasibile de a fi pedepsite cu moartea fapte ca adulterul, blasfemia, pornografia.
Actualmente, pe cuprinsul globului, 112 țări au abolit pedeapsa cu moartea, de jure sau de facto.
Dintre acestea
76 de țări și teritorii au abolit pedeapsa cu moartea pentru orice crimă;
15 țări au abolit pedeapsa cu moartea pentru toate crimele, cu excepția celor extraordinare, cum ar fi cele înfăptuite pe timp de război;
21 de țării pot fi considerate aboliționiste de facto, deși legea menține pedeapsa cu moartea, în practică nu s-a mai desfășurat nici o execuție în ultimii zece ani sau chiar mai mult;
83 de țări încă mai au în vigoare și aplică pedeapsa cu moartea.
Afganistan, Algeria, Antigua și Barbuda, Arabia Saudită, Armenia, Bahamas, Bahrain, Bangladesh, Barbados, Belarus, Belize, Benin, Botswana, Burundi, Camerun, Ciad, China, Congo, Corea de Nord, Corea de Sud, Cuba, Dominica, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Eritrea, Etiopia, Filipine, Gabon, Ghana, Guatemala, Guineea, Guineea Ecuatorială, Guyana, India, Indonezia, Insulele Comore, Iordania, Irak, Iran, Jamaica, Japonia, Kazahstan, Kenya, Kuwait, Kîrgîzstan, Laos, Lesotho, Liban, Liberia, Libia, Malawi, Malaezia, Maroc, Mauritania, Mongolia, Myanmar, Nigeria, Oman, Pakistan, Palestina, Qatar, Rwanda, Saint Kitts și Nevis, Saint Lucia, Saint Vincent și Grenadinele, Sierra Leone, Singapore, Somalia, Sudan, Swaziland, Siria, S.U.A., Taiwan, Tadjikistan, Tanzania, Thailanda, Trinidad-Tobago, Tunisia, Uganda, Uzbekistan, Vietnam, Yemen, Zambia, Zimbabwe.
Pedeapsa cu moartea a fost abolită în ultimul deceniu într-un ritm de cel puțin trei țări pe an. O dată abolită, această pedeapsă este foarte rar reintrodusă. Din 1990, mai mult de 35 de țări au abrogat legea care prevedea pedeapsa capitală sau, pentru că o aboliseră inițial pentru crimele obișnuite, au decis să o anuleze și în cazul crimelor excepționale.
Această tendință aboliționistă este evidentă în statistici. Conform datelor A.I. în anul 2001 au fost executați cel puțin 3084 de oameni din 31 de țări și , cel puțin 5265 au fost condamnați la moarte în 68 de țări.
În 2002 potrivit raportului organizației Amnesty International (A.I.), 1526 de deținuți au fost executați în 31 de țări, iar 3248 au fost condamnați la moarte în 67 de țări. A.I. estimează că datele reale sunt cu siguranță mai mari. Din respectivele date reiese că cele mai multe execuții au avut loc în China, care deține „recordul” pe anul 2001 cu 2468 de execuții. Urmează Iranul cu 139 de execuții, Arabia Saudită cu 79 și Statele Unite cu 66 de execuții. În aceste 4 țări s-au înregistrat 90 % din totalul execuțiilor la nivel mondial pe 2001.
Cifrele reprezintă o dovadă pertinentă a tendinței actuale de abolirea pedepsei capitale mai ales în țările industrializate unde această pedeapsă a fost înlocuită cu închisoarea pe o perioadă îndelungată, mai ales cu detențiunea pe viață. Ca excepții ale acestei tendințe aboliționiste putem menționa Statele Unite ale Americii și Japonia .
Guvernul federal și majoritatea statelor americane prevăd pedeapsa cu moartea în legislațiile lor, iar în fiecare an, în Statele Unite au loc numeroase execuții. Din fericire numărul lor scade, de exemplu în 1935 au avut loc 199 de execuții, iar în 1965, 7 execuții. Chiar și în Statele Unite, una dintre cele 4 țări „de top” există o anumită tendință de a aboli pedeapsa cu moartea, unele state americane nemaiavând în legislația penală o astfel de pedeapsă.(harta – Encarta).
Este de neînțeles cum țara care se vrea cea mai democrată și simbol al garantării drepturilor omului combină frecvent execuțiile cu un înalt sistem de garantare și respectare a drepturilor omului. Opinia publică indică de asemenea că americanii sunt pentru pedeapsa capitală. Un sondaj de opinie realizat de Maritz AmeriPoll dezvăluie faptul că 63% dintre americani sunt în favoarea pedepsei capitale, doar 23% se opun, iar 13% sunt indeciși.
Fiind o federație, în S.U.A., puterea este divizată – la nivel central (cea federală) și la nivelul fiecărui stat . astfel, legea federală prevede pedeapsa capitală pentru mai mult de 40 de crime, incluzând trădarea, omorul și traficul de droguri de mare risc. Totuși, guvernul federal nu a mai pus în aplicare vreo execuție din 1963, cu excepția lui Timothy McVeigh, la 11 iunie 2001, pentru atacul cu bombă din 1995 asupra unei clădiri federale, soldat cu moartea a 168 de persoane.
În legislația federală sunt prevăzute normele fundamentale, incluzînd drepturile garantate de Constituția Statelor Unite, dar fiecare stat își fixează în detaliu legislația proprie cu respectarea cadrului legislativ federal.
Astfel, legea și practica referitoare la pedeapsa capitală variază în cele 50 de state americane. În 12 state nu mai este prevăzută de lege pedeapsa capitală ci detențiunea pe viață ca cea mai severă pedeapsă penală. În celelate 38 de state în care este legalizată pedeapsa cu moartea, criminali sunt pasibili de a suporta o astfel de sancțiune, și doar în puține state, care dau dovadă de o politică penală extrem de severă și traficanții de droguri de mare risc sau cei condamnați pentru trădare ori pentru abuzuri sexuale pot fi sancționați cu pedeapsa capitală. Oricum, în ultimii ani pedeapsa capitală au primit-o cei condamnați pentru crime oribile și nu traficanții sau trădătorii.
Încă din 1960, oponenții acestei pedepse au adus critici cu ecou chiar până la Curtea Supremă, invocând neconstituționalitatea pedepsei cu moartea.
Astfel, pedeapsa capitală încalcă grav al 14-lea Amendament care interzice autorității privarea cetățenilor de viață, libertate și proprietate fără un proces corect și echitabil precum și al 8-lea Amendament care interzice practicile crude, inumane și degradante în executarea pedepselor.
În 1972, Curtea Supremă a Statelor Unite, la finalul procesului Furman v. Georgia, a recunoscut că pedeapsa cu moartea nu trebuie să violeze Constituția și că maniera în care aceasta s-a aplicat a încălcat-o de nenumărate ori. Astfel, oferind Curții cu Juri discreție în alegerea între pedeapsa cu moartea și pedeapsa închisorii reprezintă o posibilitate de a se aplica o pedeapsă crudă, inumană, încălcându-se cele două Amendamente anterior menționate. Această decizie a invalidat cadrul legal de aplicare a pedepsei capitale din fiecare stat american, de fapt cadrul general în luarea hotărârilor judecătorești, conform căruia Curtea cu Juri nu trebuie ghidată în pronunțarea sentințelor, intervenind doar liberul arbitru. În această situație statele au trecut rapid la o nouă legislație de aplicarea pedepsei capitale. Noua lege lăsa încă jurilor libertatea de a alege între închisoare și pedeapsa cu moartea, dar au fost restrânse tipurile de crime pedepsibile cu moartea.
În plus, sunt prevăzute reguli de care judecătorii și Curțile cu Juri trebuiau să țină seama în timpul sentințelor. Prima execuție sub această nouă lege a fost a lui Gary Gilmore, prin împușcare, în Utah, în 1977, deschizând era modernă a aplicării pedepsei capitale în S.U.A, dacă exprimarea nu este blasfemică.
Sistemul american actual de aplicarea pedepsei capitale diferă de cel stabilit în 1972, în sensul îmbunătățirii sale. De exemplu, conform celui de-al 8-lea Amendament, execuțiile persoanelor alienate mintal, care nu sunt capabile să înțeleagă faptele lor și urmările acestora, violează drepturile omului.
În procesul Thompson v. Oklahoma, Curtea Supremă a S.U.A. susține că executarea persoanelor minore în momentul comiterii crimelor nu este constituțională. Aceasta apare după ce se cunoscuseră mai multe cazuri în care tineri sub 18 ani fuseseră executați.
Curtea Supremă a statuat că doar cei vinovați pentru săvârșirea unor infracțiuni ce au avut drept rezultat moartea subiecților pasivi pot fi condamnați la moarte.
Cu toate acestea, se poate afirma lejer că teoria diferă poate prea mult de practică. Din 1976 și până în 1998, 3 femei au fost executate în S.U.A. iar 48 așteaptă actualmente în culoarele morții. În plus, 74 de indivizi sunt condamnați la moarte pentru crime săvârșite în timpul minorității, reprezentând aproximativ două procente din cei care populează culoarele morții, iar în februarie 1999, în Oklahoma a fost executat un deținut care comisese crima la vârsta de 16 ani.
După 1976, mai mult de 500 de execuții au avut loc în Statele Unite ale Americii. Dintre cele 38 de state care aplică pedeapsa capitală, 29 au cunoscut execuții pe teritoriul lor în ultimele două decenii. Șase dintre aceste state: Florida, Louisiana, Missouri, Texas, Virginia și Georgia însumează 70% din numărul
execuțiilor de pe teritoriul american. Geografic, execuțiile sunt mai concentrate în statele sudice. În 1997, în Texas au fost executați 37 de deținuții, adică mai mulți decât în toate celelalte state americane la un loc.
În fiecare an, în Statele Unite sunt condamnații la moarte între 200 și 300 de criminali iar execuțiile variază între 50 și 70. susținătorii acestei pedepse ar spune că numărul condamnaților nu reprezintă decît un procent infim din numărul crimelor oripilante care zguduie anual Statele Unite. Poate este una dintre explicațiile pentru care americanii sunt pentru pedeapsa capitală. Pe lângă aceste cifre este notabil și numărul, deloc mic, al persoanelor care își așteaptă sfârșitul în culoarele morții – 3500.
Este tristă situația, mai ales pentru că este vorba de statul care își asumă atribuții de „profet” în garantarea drepturilor omului atât între granițele sale, dar și în toată lumea.
Din fericire, există strigăte potrivnice acestor răspunsuri, la fel de abominabile ca și crimele celor condamnați. Astfel, la 1 iulie 2002, judecătorul Jed Rakoff, de la Tribunalul Districtual a declarat că prea mulți oameni ne vinovați au fost executați înainte ca faptele să le fie dovedite, neconstituționalitatea sistemului penal american referitor la pedeapsa capitală.
La 11 ianuarie 2003, are loc o decizie fără precedent: cu 48 de ore înaintea încheieri mandatului de guvernator de Illinois, republicanul George Ryan anunță comutarea pedepsei cu moartea în închisoare pe viață pentru toți cei 167 de condamnați aflați în așteptarea executării sentinței. Decizia a urmat unei anchete care a durat 3 ani și care a demonstrat că 13 dintre cei executați în ultimul timp în Illinois s-au dovedit nevinovați.
Poate că vor trece încă mulți ani până când discursurile mustind de demagogie ale capetelor luminate despre „visul american”, drepturile omului, democrație, demnitatea umană vor prinde un contur real și se vor concretiza, pentru început cel puțin, prin abolirea pedepsei cu moartea.
Un eveniment marcabil în abolirea pedepsei capitale este și semnarea la 16 ianuarie 2003 de către Turcia a Protocolului nr. 6 al C.E.D.O. Astfel, Turcia a trebuit să spună adio pedepsei capitale, nu neapărat ca o concesie binevoitoare făcută civilizației, ci pentru a –și netezi calea spre Uniunea Europeană deoarece, practic, nu există nici o șansă ca o țară să facă parte din Uniune cu tot cu pedeapsa capitală.
După cum am afirmat, tendința aboliționistă a pedepsei capitale este univocă, dar poate prea lentă deoarece suntem în mileniul al III -lea și în poate prea multe state ale lumii încă se comit crime conform literei legii, ceea ce este inadmisibil pentru stadiul de evoluție cu care ne mândrim.
În același sens, trebuie amintit discursul președintelui francez Jacques Chirac de la 30 martie 2001 rostit în fata Comisiei pentru Drepturile Omului a Națiunilor Unite prin care cerea abolirea universală a pedepsei capitale. În susținerea acestei acțiuni memorabile , președintele francez a intervenit pe lângă autoritățile americane solicitând grațierea persoanelor condamnate la moarte, mai ales în cazurile în care au fost condamnate persoane ce au comis infracțiunile în timpul minorității sau persoane alienate mintal.
Acest apel este general și privește și multe alte state. Totuși mai mult de o sută de state au abolit pedeapsa cu moartea și, în fiecare an, altele li se alătură „în măsura în care se înrădăcinează convingerea că în nici un caz moartea nu poate constitui un act de justiție.
În plus, nici o justiție nu este infailibilă și poate ucide un nevinovat”
CAP.V. CONCLUZII
Max Weber afirmă că „statul este un raport de dominație a omului asupra omului întemeiat pe mijloacele violenței legitime, adică ale acelea care este considerată legitimă”, iar Marx cataloga statul drept „un instrument de opresiune aflat în mîinile claselor conducătoare . Ambele teze se rezumă la opinia lui Wright Mills – „orice politică este o luptă pentru putere; or forma ultimă de putere este violentă”. Să fie oare violenta aceasta, așa cum spunea Fanon „unul dintre elementele vieții”, să fie oare o caracteristică nativă, proprie și speciei umane, în ciuda oricărei așa-zise superiorități.
Oricine este interesat de istorie și de politică nu poate să nu țină seama de rolul imens pe care violența n-a încetat să-l aibă în treburile obștești și în comportamentul oamenilor, încât pare surprinzător la prima vedere că violența nu s-a epuizat nici pe departe și nu s-a schimbat cu nimic în ceea ce privește conținutul ei psihologic, ci doar instrumentele s-au perfecționat alarmant.
Pentru a acorda credit oamenilor ca ființe superioare, vom spune că violența se naște din frica de dispariție, din esența luptei pentru supraviețuire: m-ai agresat, mi-ai ucis unul dintre semeni, să suporți pedeapsa, sau chiar să fie la rândul tău.
Și totuși, frica de necunoscut, în general, și frica de moarte, în special, îi incită pe oameni la acte violente, violență ce ajunge să fie eronat confundată cu puterea, totuși așa cum spune Engels, violența este „distinctă de forță sau de vigoare”.
Dacă de cei mai mulți violența este percepută ca ceva impulsiv, negativ, irațional, totuși „violența instrumentală prin chiar natura sa este rațională în măsura în care atinge scopul pe care și l-a stabilit și care trebuie să o justifice”.
Deoarece omul nu este prin esență sa un spirit vizionar imbatabil, nu poate prevedea cu certitudine rezultatele sale, deci violența nu poate fi rațională decât dacă își stabilește obiectivele pe termen scurt.
Care să fie oare obiectivele aplicării pedepsei capitale, văzută ca unul dintre aspectele violenței?
Să fie oare un dorit efect disuasiv, în vederea diminuării fenomenului infracțional, să fie o expresie a „dominației omului asupra omului” prin „mijloacele violenței considerată legitimă”, deci să fie în slujba apărării unor interese?
Dar violența nu susține interese, interesele pot fi apărate prin violență, aceasta nu este în atare să orienteze mersul istoriei, să favorizeze revoluții, să apere progresul societății, dar prin dramatizarea sa, ea solicită foarte intens atenția opiniei publice.
Astfel „oamenii normali nu știu că totul e posibil” cum spunea David Rousset, de exemplu, figura pregnantă a ideii de violență, Hitler, a exercitat o
fascinație morbidă, căreia se spune că, incredibil, nimeni nu era imun: „ ciudatul magnetism care iradia dinspre Hitler într-un fel atât de covârșitor se întemeia pe „fanatica încredere a acestui om în sine însuși”, pe judecățile pseudo-autoritare despre orice, în special pe o extremă manipulare a ideii că „în totalitarism a fost adevărat că plebea salută faptele violente cu remarca admirativă : s-ar putea să fie ceva rău, dar e ceva foarte deștept, cu siguranță”.
Astfel, chiar și crimele comise în numele unor cauze mobile ca : diminuarea infracționalității, pedepsirea criminalilor periculoși și purificarea societății de acestea, cauze care aparent legitimează aceste forme de violență fac din legiuitorul care permite astfel de pedepse, o autoritate de stat severă, ceea ce e de admirat și nu un criminal care face și aplică legea.
Totuși, în politică se pare că totul e permis, „sinceritatea nu a fost niciodată socotită drept o virtute politică, iar minciuna a fost considerată pur și simplu o cale perfect justificată în tranzacțiile politice.”
În plus, se știe că singura metodă, dacă se exclude teroarea, de a influența în mod efectiv opinia populară este, și azi, acea foarte veche a promisiunii și amenințării.
Astfel, minciuni de genul: fără acești criminali societatea va fi în siguranță, mai curată; aceștia își merită soarta, și, în numele familiilor victimelor trebuie pedepsiți; o dată uciși, nu vor mai putea comite niciodată asemenea crime atroce sau pedeapsa capitală are un efect disuasiv, educativ și preventiv în rândul populației, deci duce la o rată mai scăzută a criminalității .
Știm cu toții și a fost dovedit prin diferite studii și nenumărate statistici că toate aceste explicații gratuite sunt încercări disperate de a acoperi, de a legitima crime oribile comise în litera și în numele legii.
Poate că „minciunile sunt, adeseori, mult mai plauzibile, mult mai ispititoare pentru rațiune decât este realitatea, fiindcă mincinosul are marele avantaj de a ști dinainte ceia ce doresc sau așteaptă ascultătorii săi să audă; el și-a pregătit intenționat povestea destinată consumului public, având grijă să o facă credibilă, în timp ce realitatea are această trăsătură descumpănitoare de a ne confrunta cu neprevăzutul cu care nu eram deloc pregătiți”, dar „mincinosul care poate scăpa basma curată când spune oricât de multe lucruri false, nu va avea același succes când va minți în principiu”.
În acest sens, exemplele sunt elocvente, mai ales în cazul experimentelor totalitare și la celălalt pol, „democrația absolută” din Statele Unite ale Americii.
Ministrul Apărării Robert S. McNamara, afirma în „Documentele Pentagonului” – denumire sub care sunt cunoscute cele 47 de tomuri ale „Istoriei procesului de luare a deciziilor privitoare la politica S.U.A. față de Vietnam”: „Nu e un spectacol prea plăcut să vezi cea mai mare dintre supraputerile lumii ucigând sau rănind grav o mie de non-combatanți pe săptămînă, în timp ce încearcă să silească o mică națiune înapoiată să accepte o soluție ale cărei merite rămân puternic contestate”.
Ce este și mai trist e că politica S.U.A nu s-a schimbat cu nimic de la războiul din Vietnam ; aceeași politică de pace prin război a fost aplicată și în Iugoslavia, Afganistan și se aplică, momentan, în Irak.
„Scopul primordial nu este, în fond, nici puterea, nici obținerea unui profit, nici măcar creșterea influenței S.U.A. în lume, cu scopul de a servi interese particulare și evidente… Țelul este chiar formarea acestei imagini, așa cum reiese din limbajul folosit de specialiștii americani, cu termenii lor de <<scenarii>> și <<public>>, împrumutați de pe platourile de filmare.
Așa cum cataloga Nixon, Statele Unite, „acest uriaș neputincios, jalnic” recurge la cele mai oribile crime comise atât prin războaie împotriva unor națiunii
mici făcând pe bunul samaritean, dar, incredibil, cea mai mare putere a lumii își ucide chiar și proprii cetățeni. Motivele diferă în aparență: războaiele sunt purtate în numele democrației și garantării drepturilor omului, pe teritorii suverane în care nici cea mai mare putere a lumii nu are prerogative de Atotputernic, iar crimele de pe teritoriul Statelor Unite sunt comise în litera unei legi bolnave, putrede, nedemne pentru cel mai puternic stat al lumii și, în numele unor valori ca stabilitatea și siguranța națională. Sună bine, nu ? Pe acest argument mizează și Statele Unite în acest „proces de autoînșelare internă” așa cum numea Ellsberg „toată această întreprindere costisitoare ce are ca unic scop crearea unei anumite stări de spirit” –„american dream”.
În spatele clișeului, repetat în mod obsesiv, „al celei mai mari puteri de pe glob pândește mitul periculos al omnipotenței”.
Să te împotrivești unor decizii ale organelor jurisdicționale internaționale (cauza La Grand) este o sfidare a întregii Comunității Internaționale; „să nu-ți pese niciodată de regiunea sau de țara pe care vrei s-o convertești la democrație, ucigând cu dispreț mii de noncombatanți reprezintă o sfidare a oricăror norme de drept al războiului ; să aplici pedeapsa cu moartea când tendința aboliționistă este mai incisivă ca oricând și să afișezi o imagine de ; „pământ promis în care curge lapte și miere”, drepturile omului și principiul umanismului făcând blazonul celei mai mari puteri a lumii este o sfidare a regulilor de bază a dreptului internațional și o lipsă a oricărei urme de bun simț.
Dacă în alte state, multe la număr, prea multe pentru mileniul III (83 de state), pedeapsa cu moartea este menținută, probabil, datorită unei evoluții încă nedesăvârșită a societăților respective, în Statele Unite, acest aspect nu pare nicidecum scuzabil. Astfel, acolo unde pedeapsa capitală este prevăzută de lege, nu ne putem mândri cu vreo evoluție ca specie. Dacă haitele de vânătoare, mai ales cele războinice, „elemente primordiale” ale constituirii societății umane, au avut ca trăsătură specifică violența încă din timpul încolțirii germenilor umanității, aceasta a fost de-a lungul mileniilor doar aparent domesticită, dar agresivitatea, instinctul care stă la baza violenței sunt aceleași, chiar dacă omul a înțeles prin evoluție trecerea de la arc sau suliță la arme biologice sau nucleare, ori de la lapidare la injecția letală ori camera de gazare.
Se pare că încă nu am depășit acea etapă a evoluției în care masele sunt stăpânite de patima distrugerii din spaima de moarte, iar „printre trăsăturile cele mai frapante ale vieții unei mase se află ceva ce ar putea fi denumit un sentiment al persecuției, o sensibilitate și iritabilitate mânioase împotriva unor dușmani considerați odată pentru totdeauna ca atare.”
Astfel, o dată catalogați drept criminali , existând posibilitatea de a mai ucide, trebuie uciși ei pentru a tăia răul de la rădăcină, pentru a înlătura orice pericol pentru gloată. Este trist că mentalitatea unei specii într-un așa stadiu de evoluție se rezumă la astfel de idei mediocre. După cum am argumentat, logistica permite astăzi tratarea umană, a deținuților fără a exista vreun pericol real pentru societate.
Am putea să începem un nou mileniu cu o reală evoluție, nu un robot sau vreo descoperire revoluționară, ci o ieșire la suprafață a umanismului, a înțelepciunii unei specii superioare, toate aceste valori umane concretizându-se în abolirea universală a pedepsei cu moartea.
Bibliografie:
Tratate, Monografii, Cursuri:
Arendt, Hannah: Originile totalitarismului, Ed. Humanitas, București,1994;
Arendt, Hannah: Crizele republicii.Despre violenta, Ed. Humanitas,Bucuresti;
Berger, V.: Jurisprudence de la Cour Européenne des Droits de l’Homme, Sirey, 1989;
Le principe du respect de la dignité de la personne humaine;
Canetti, Elias: Masele și puterea, Ed. Nemira, Bucuresti;
Ciochina, Larisa: Constantin Iftimie, O viziune asupra vieții, Ed. Provita Media,Bucuresti, 2003;
Cohen, Jonathan: La Convention Européenne des Droits de l’Homme, Economica, Paris;
Selejan-Guțan, Bianca: Sistemul jurisdicțional european de protecție a drepturilor omului, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu, 2003;
Cohen-Jonathan Gérard; Schabas, William: La peine capitale et le droit international des droits de l’homme, L.G.D.J. Diffuseur
Dongoroz, Vintila si colab.: Explicații teoretice ale Codului Penal Roman , partea specială, București, 2001;
Else, Kuudsk and Mever, „Living conditions of Death sentence Inmates in the U.S.”, 1 Death Penalty Reporter, Vol. 11 pag.1 ( July 1981);
Gallemore, Johnnie L. Jr; Panton, James H.: Inmate Responses to lengthy death row confinement;
Gomien, Donna; Harris, David; Zwaak, Leo: Convention Européenne des Droits de l’ Homme et Charte sociale européenne : droit et pratique, Editions du Conseil de l’ Europe, Strasbourg, 1997;
Gomien, Donna: Introducere in Conventia Europeana a Drepturilor Omului, Bucuresti, Editura ALL, 1993;
Haas, Kenneth C.; Inciardi, James A.: Challenging capital punishment. Legal and Social Science Approaches, Sage Publications
Johnson, R.; Toch, H.: The Pains of Imprisonment , eds. 1982;
Malaurie, Ph.: Droit et Littérature. Anthologie, Edition Cujas, 1997;
Micu, Doina: Protectia Drepturilor Omului, Bucuresti, Editura AllBeck,1999;
Năstase, Adrian: Drepturile omului. Religie a sfărsitului de secol, Bucuresti, ed.AllBeck, 2003;
Pettiti, L.E.; Decaux, E.; Imbert, P.H.: La Convention Européenne des Droits de l’Homme, Paris, Economica,1999;
Popescu, Corneliu –Liviu: Protectia Internationala a Drepturilor Omului, Bucuresti, Editura AllBeck,2000;
Renucci, Jean François: Droit Européen des Droits de l’ Homme, L.G.D.J., Paris 1999;
Robert, Jacques: Droits de l’homme et libertés fondamentales, 6e édition, Montchrestien, 1996;
Rousseau, Dominique: Les libertés individuelles et la dignité de la personne humaine, Montchrestien,Paris,1998;
Sudre, Frederic: La Convention européenne des droits de l’homme, Paris, (Que sais-je?), 1998;
Van Dijk, P.; Van Hoof, G.J.H.: Theory and practice of the european convention on human rights, Deventer ,Kluwer, 1990;
Vlad, Monica: Drept Internațional Public, Ed. Servo-Sat, Arad , 2002;
Voicu, Marin: Protectia Europeana a Drepturilor Omului ,Bucuresti, LuminaLex,2001;
STUDII, ARTICOLE, REVISTE:
Antoniu, George: Ocrotirea penala a vieții persoanei, rev. Acta Universitatis Lucian Blaga, nr. 1,2/2001, Ed.Rosetti;
Barsan, Corneliu -Problema eutanasiei pe rolul Curții de la Strasbourg-recunoaște Convenția existenta unui drept de a muri?, Pandectele Romane, nr.4/2002,pag.174-193)
Jugastru, Calina: Eutanasia-de lege lata, de lege ferenda, rev.Acta Universitatis Lucian Blaga, nr.1-2/2002;
Jugastru, Calina, Eutanasia-de lege lata, de lege ferenda, rev.Acta Universitatis Lucian Blaga, nr.1-2/2002;
Micu, Doina: Conținutul și limitele exercitării dreptului omului, Supliment al Revistei Române de Drepturile Omului, Centrul pentru Drepturile Omului APADOR-CH, Bucuresti 1998;
Porayre, S.; Cornu, E.: ,Le Protocole no.13 à la CEDH- l’ abolition totale et définitive de la peine de mort en Europe? în L’ Europe des libertés. Révue d’ actualité juridique, no 10/2003;
Vasiu, Ioana: Manipularea genetică . Implicații penale, Revista de drept penal, anul XI, nr.3, iulie-septembrie, București ,2004;
Vlad, Monica: Moarte si stat. Perspectiva unui outsider asupra articolului 9 din constituția Japoniei, Rev. Acta Universitatis Lucian Blaga nr.1,2 /2001;
Revista Romana de Drepturile Omului, colectia 1995- 2004;
LEGISLATIE, CULEGERI DE LEGISLATIE:
Conventia Europeana a Drepturilor Omului si protocoalele sale;
Luncan, Victor; Duculescu, Victor: Drepturile Omului. Culegere de documente internationale si acte de drept intern, Bucuresti, LuminaLex,1993;
Niciu, Martian: Culegere de documente de drept international public, Bucuresti, LuminaLex,1998;
CULEGERI DE JURISPRUDENȚĂ:
Berger, V.: Jurisprudence de la Cour Européenne des Droits de l’Homme, Sirey, 1989;
Hotarari ale Curtii Europene a Drepturilor Omului, editie ingrijita de Monica Macovei, Iasi, Polirom, 2000;
Cronica jurisprudentei europene, colectia revistei Curierul judiciar,2002-2003;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Pedeapsa Capitala (ID: 124967)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.