Pedeapsa Accesorie Si Pedepsele Complementare

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………..

CAPITOLUL I – NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND PEDEPSELE………..

SECȚIUNEA 1 – 1.1 Pedeapsa în evoluția omenirii……………………………….

1.2 Pedepsele în Țările române…………………………………

SECȚIUNEA 2 – 2.1 Notiunea de pedeapsa …………………………………………

2.2 Scopul și funcțiile pedepsei………………………………..

2.3 Clasificarea pedepselor………………………………………

CAPITOLUL II – PEDEAPSA ACCESORIE ÎN CODUL PENAL ROMÂN………

SECȚIUNEA 1 – Noul cod penal în raport cu legea penală anterioara………..

SECȚIUNEA 2 – 2.1 Noțiunea pedepsei accesorii…………………………………..

2.2 Conținutul și modul de executare a pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi……………………………………………..

SECȚIUNEA 3 – Elemente de drept penal comparat în materia pedepsei

accesorii…………………………………………………………………

CAPITOLUL III – PEDEPSELE COMPLEMENTARE APLICABILE PERSOANEI FIZICE ÎN CODUL PENAL ROMÂN

SECȚIUNEA 1 – Noul cod penal în raport cu legea penală anterioara……….

SECȚIUNEA 2 – 2.1 Noțiunea pedepselor complementare………………………

2.2 Categoriile pedepselor complementare……………………

SECȚIUNEA 3 – Elemente de drept penal comparat în materia pedepselor

complementare…………………………………………………………

CAPITOLUL IV – PEDEPSELE COMPLEMENTARE APLICABILE PERSOANEI JURIDICE ÎN CODUL PENAL ROMÂN

CONCLUZIE

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND PEDEPSELE

SECȚIUNEA 1

Pedeapsa în evolutia omenirii

Istoria pedepselor este strâns legată de istoria societății, iar caracterul acestora a pus în evidență ideile dominante și contururile vieții sociale din numite perioade. Istoria societății primitive consemnează răzbunarea ca fiind la originea pedepsei, iar datorită eficienței sale în menținerea echilibrului dintre clanuri, triburi și alte forme de organizare socială din antichitate, s-a răspîndit la toate popoarele de pe toate continentele.

Răzbunarea, nefiind supusă nici unei reglementări, nu cunoștea nici un fel de îngrădiri ducând, datorită conflictelor repetate, la slăbirea societății prin distrugerea fizică a membrilor acesteia. De aceea societatea, prin deținătorii puterii publice, a procedat la impunerea de reguli privind reacțiunea represivă.

Prin introducerea legii talionului în Codul lui Hammurabi, unul dintre cele mai vechi seturi de norme sociale, evoluția dreptului de a pedepsi a înregistrat progres datorită ideii de compensație sub forma ca cel care face rău să sufere tot atâta rău.

Această idee de egalitate, în reglementarea represiunii, cunoscută în antichitate și sub forma „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte“, deși corespundea unei justiții ideale, avea însă destule neajunsuri deoarece, ca orice răzbunare, perpetua ura și discordia între indivizi și între grupurile sociale.

Talionul a fost înlocuit astfel cu sistemul compozițional, ce impunea membrilor colectivităților aflați în conflict să ajungă la o înțelegere în baza căreia victima primea o despăgubire pentru raul suferit. Facultativă în primă fază, compozițiunea a devenit obligatorie odată cu consolidarea autorității deținătorilor puterii publice asupra membrilor colectivității, fiecare fapta vatămătoare având fixat și un tarif. După apariția statului, în tariful legal s-a adăugat si o sumă ce îi revenea puterii publice pentru restabilirea ordinii, sumă ce stă la baza originii pedepselor banesti (amenda de astazi).

Etatizarea a produs schimbări radicale în ceea ce privește apărarea valorilor sociale, reacțiunea represivă devenind un atribut exclusiv al puterii publice. Pedeapsa publica a devenit, în această perioadă, un mijloc de menținere a disciplinei și de apărare a autorității puterii clerice și militare căpătând un rol intimidant si ieșind în evidență prin faptul ca acestea erau deosebit de grele și crude.

Evul Mediu nu a cunoscut privarea de libertate, închiderea în mine părăsite, canale sau gropi erau măsuri preventive de izolare a delincvenților până când aceștia erau condamnați.

Pedepsele aplicate erau în special corporale, iar cele mai cunoscute erau cele care mutilau pe cel pedepsit si anume: bătaia cu biciul sau nuiele în public, tăierea limbii, a brațelor, a urechilor, a degetelor, a piciorului, jupuirea pielii, scoaterea ochilor. Pedeapsa cu moartea era aplicată prin spânzurare, decapitare, ardere pe rug, răstignire, tragerea pe roată, îngroparea de viu, înec. De cele mai multe ori toate acestea erau însoțite de torturi și mențineau, prin cruzimea lor, o stare de teamă continuă față de instituțiile statului din acea epocă și față de eventuala încalcare a legii.

După revoluția franceză din 1789, ideile și concepțiile formulate cu privire la dreptul de a pedepsi, rolul pedepselor aplicate și modul de aplicare al acestora au cunoscut o amplă și rapidă dezvoltare. Accentul a fost pus, în primă fază, pe legalitatea pedepselor, umanizarea acestora și a regimului lor de executare. Pasul următor a fost recunoasterea importanței cunoașterii personalității infractorului și a cauzelor care duc la comportamentul infracțional, fapt ce a condus la individualizarea pedepselor. Toate acestea au dus la formarea sistemului modern de pedepse din ziua de astăzi care este axat pe încercarea de reeducare și reintegrare în societate a celor care execută pedepse și are scopul de a preveni săvârșirea de noi infracțiuni.

1.2 Pedepsele în Țările Române

Evoluția justiției represive din spațiul românesc nu diferă prea mult de evoluția acesteia din celelate țări occidentale. Perioada geto-dacă a cunoscut un drept cutumiar ce cuprindea norme aspre, ca și celelalte drepturi antice, iar după ocupația romană se recurge la dreptul bizantin, ce cuprindea norme scrise (Basilicalele).

Deosebirea între dreptul scris și cel nescris a început să fie facută din secolul al XVII-lea. Dreptul nescris s-a numit cu precădere „obicei”, iar dreptul scris a început să fie numit „lege” odată cu apariția pravilelor-coduri de legi scrise. Demarcația aceasta a fost făcută de domnitorul Vasile Lupu în pravila „Cartea pentru învățături” din 1646. Tot în acestă pravilă noțiunea de pedeapsă este menționată, pentru prima dată, sub noțiunea de „cercetare”. O a doua mare pravilă a fost cea a lui Matei Basarab care a apărut în 1652 sub denumirea de „Îndreptarea legii”. Cele doua pravile anunță unele începuturi de modernizare juridică, dar apără în principal valorile și relațiile interesând nobilimea feudală, păstrând astfel unele reminiscențe din epocile anterioare. În acea perioadă statul încearcă stoparea practicii învechite a talionului prin aplicarea pedepsei numită „zavească” (amendă) celor care încă mai recurgeau la răzbunarea privată.

Pedepsele, în perioada feudală, erau aplicate individual vinovaților, eliminând aplicare retribuției asupra grupului social (familie, clan) caruia îi aparținea vinovatul. Astfel principiul raspunderii penale individuale era prevazut in pravile și în general era respectat.

Caracteristicile principale ale pedepselor din perioada feudală:

Aveau ca scop intimidarea și le lipsea finalitatea corectivă (reeducarea);

Pedepsele nu se limitau doar la cele prevazute de pravile; Domnul avand posibilitatea să aplice și pedepse neprevăzute în pravile;

Pedepsele produceau venituri pentru Domn sau pentru cei care judecau;

Pedepsele erau inegale și diferite în funcție de statutul social al vinovatului;

Majoritatea pedepselor erau fixate „după voia judecatorului”;

Cumulul pedepselor era admis;

Pornind de la aceste caracteristici ale pedepselor, reiese că pedeapsa urmarea represiunea infractorilor, intimidarea acestora și repararea pagubei, neatribuindu-se nici un fel de importanță reeducarii celor care săvârșeau infracțiuni pentru a putea fi reintegrați în societate ca elemente utile.

Caracterul opresiv al pedepselor din perioada feudală este demonstrat de numarul mare al acestora precum și de varietatea și cruzimea lor.

Pedepsele din perioada feudală pot fi grupate pe categorii astfel:

Categoria pedepselor corporale cuprindea:

pedeapsa cu moartea ce se aplica pentru faptele deosebit de grave și se realiza prin diferite metode, din care amintim spânzurarea, decapitarea, tragerea în țeapă;

mutilarea consta în tăierea anumitor membre sau scoaterea ochilor și se aplica pentru infracțiunile de ierosilie și jurământ mincinos;

înfierarea se realiza prin însemnarea cu fierul rosu pe obraz, pe frunte sau pe mână a hoților și incendiatorilor;

bătaia a fost una dintre cele mai aplicate pedeapse și se aplica mai ales în cazul țăranilor, pentru neascultare.

În categoria pedepsele privative de libertate intra:

ocna ce era aplicată pe timp limitat sau pe viață celor care comiteau tâlharie, bigamie sau răpire și consta în munca zilnică executată în saline;

temnița se executa de către boieri sau clerici în închisori sau în mânăstiri pentru omor, siluire sau furt;

grosul era închisoarea destinată detențiunii preventive pentru plebe;

varta era o închisoare destinată datornicilor ca măsură de constrangere pentru plata datoriilor

Categoria pedepselor pecuniare conținea:

dușegubina era răscumpărarea ce se percepea pentru omor, furt, adulter și tâlharie;

confiscarea consta în pierdera bunurilor celui vinovat, în tot sau în parte, în folosul domnului, victimei sau rudelor ei și se aplica în caz de omor, răpire, viol, hiclenie;

gloaba era aplicată pentru o varietate de infracțiuni și consta în amenda plătită domniei în funcție de gravitatea faptei.

Categoria pedepselor accesorii și complementare conținea:

tortura era cel mai folosit mijloc de smulgere a marturiei de vinovăție;

degradarea civică consta în pierderea onoarei ce era urmată de pierderea drepturilor politice pentru boieri, de incapacitatea de a fi martor, de a testa și de a contracta;

raderea bărbii era considerată „ocară mare” și se aplica pentru infracțiunile de jurământ mincinos, neascultare, etc.

Istoria dreptului penal cunoaște până la intrarea în vigoare a Noului Cod penal succesiunea a trei Coduri penale :

1. Codul penal de la 1865 (Codul Cuza) – realizeaza unificarea legislativă

penală și marchează debutul dezvoltarii dreptului penal român după unirea Moldovei cu Muntenia din 1859. Codul Cuza consacra “principiul legalității incriminării și a pedepsei”, “egalitatea în fața legii penale”, “umanizarea pedepselor, nu prevedea pedeapsa cu moartea, ci munca silnică pe viață” iar “infracțiunile erau clasificate în trei : crime, delicte și contravenții”; “tentativa nu era cunoscută – fiind asimilată infracțiunii consumate”, iar “complicele se pedepsea ca și autorul”.

2. Codul penal de la 1937 (Codul penal Carol al II-lea) – Acest cod a avut un

caracter unificator după realizarea Marii Uniri de de la 1 Decembrie 1918. Se introduc

pentru prima dată alături de pedepse, măsurile de siguranță măsurile educative (pentru

minori), pedepsele complementare și accesorii, si foarte surprinzator – nu se prevedea

pedeapsa cu moartea. I se atribuie pedepsei “rolul educativ”, introducându-se la nivel

empiric “instituția individualizării pedepsei” ;

Codul penal de la 1937 era structurat în trei părți care cuprindea:

a) dispoziții generale;

b) dispoziții privitoare la crime și delicte;

c) dispoziții privind contravențiile

Asemeni Codului penal anterior pedepsele erau de trei feluri : pentru crime, pentru delicte și pentru contravenții ;

A fost considerată una dintre cele mai evoluate legi ale timpului acesta rămânând în vigoare până în 1969.

Codul lui Carol al II-lea nu cupindea dipoziții din care să rezulte definiția pedepsei și nici referitoare la scopul ei, dar cuprindea niste reglementări foarte clare cu privire la pedepsele speciale și gradele acestora

La un an de zile de la intrarea în vigoare a acestui Cod se instaurează dictatura regală a lui Carol al II-lea și se introduce pedeapsa cu moartea pentru infracțiunile contra siguranței statului care s-a menținut până în anul 1990, fiind abolită prin Decretul-Lege nr. 6 / 1990

În anul 1948 s-a republicat Codul penal de la 1937 sub denumirea de Codul penal al Republicii Populare România – dreptul penal român transformându-se într-un instrument al politicii comuniste, rămânând în plan secund instrumentul de apărare a societății împotriva criminalității.

3. Codul penal de la 1969. Adoptarea Codului penal de la 1969 a marcat un alt moment important în evoluția dreptului penal român, rămânând în vigoare până în anul 2014, cu toate că a fost elaborat sub influența ideologiei marxiste. El a consacrat principiul legalității incriminării și a sancțiunilor de drept penal, precum și principiul individualizării pedepselor până la intrarea în vigoare a noului cod penal. Acesta a fost modificat succesiv printr-o serie de legi speciale, în special dupa 1989.

SECȚIUNEA 2

2.1 Noțiunea de pedeapsă

Principala preocupare în reglementarea sistemului pedepselor a constat în crearea unui mecanism flexibil și diversificat care să permită alegerea și aplicarea masurilor adecvate pentru asigurarea proporționalității constrângerii în raport cu gravitatea infracțiunilor savârșite și periculozitatea infractorului, găsind totodata și o modalitate eficientă de resocializare a infractorului.

Fiind sancțiuni proprii ale dreptului penal, pedepsele reprezintă cea mai importantă categorie de sancțiuni de drept penal. Sunt cele mai grele sancțiuni ce se aplică infractorilor și pot viza persoana acestora și atributele ei esențiale cum ar fi viața, libertatea, bunurile, drepturile cetățenești.

Pedepsele au ca scop apărarea societății împotriva infracțiunilor și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, atât de către cei cărora li se aplică, cât și de către alte persoane. Sunt măsuri de constrângere aplicate doar de către instanțele judecătorești și singurele sancțiuni represive în măsură să combată fenomenul de infracționalitate. Prin aplicarea acestora se urmărește schimbarea mentalității antisociale a infractorului și recuperare socială a acestuia.

Potrivit celor de mai sus pedeapsa se deosebește de celelalte sancțiuni juridice prin urmatoarele carecteristici:

este o masură de constrângere – determină o anumită suferință impusă infractorului ca reacție sociala la infracțiunea săvârșită de acesta;

este un mijloc de constrângere statală – pedeapsa nu poate fii aplicată decât de către stat și în numele societății

se aplică numai în cazul comiterii de infracțiuni si numai de instațele judecătorești – pedeapsa se aplică numai în cazul încălcării unei norme penale doar de către organul competent al statului

se aplică în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni – aptitudinea pedepsei de a determina schimbarea mentalității condamnatului, în așa fel încât să nu mai săvârșească din nou infracțiuni.

Pe scurt pedeapsa poate fi definită ca fiind mijlocul principal și imediat de luptă împotriva infracțiunii prin mijloace de constrangere și forță exercitate de stat pentru restabilirii ordinii de drept și cu scopul de a preveni săvârșirea de noi infracțiuni.

2.2 Scopul și funcțiile pedepsei

Esența și scopurile pedepsei nu se mai mențin în dispozițiile Codului penal, dar sunt prezente acum în Legea 254/2013 privind executarea pedepselor și a masurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal,

Funcțiile pedepsei:

a) Funcția de resocializare a cetățenilor care au comis infracțiuni. În realizarea acestei funcții legiuitorul apelează din ce în ce mai frecvent și ori de câte ori este posibil la măsuri alternative, imediat ce există premisele recuperării fără lipsire de libertate a persoanei condamnate, stabilirea pentru minorii infractori a unor măsuri educative, cu limite mai reduse, folosirea instituțiilor grațierii, amnistiei, a renunțării la pedeapsă, a amânării aplicării pedepsei, a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, a liberării condiționate. Toate aceste măsuri tind spre folosirea în mai mică proporție a pedepsei cu privare de libertate, aceasta fiind realizată în mediu în care sunt și alți condamnați cu o influență negativă asupra celor cu care vin în contact. Conceptul de resocializare în actualele condiții ale executării pedepsei este mai cuprinzător avându-se în vedere multitudinea de variante de executare a pedepsei ce țin de corijarea personalității celui condamnat pentru a se reintegra social.

b) Funcția de constrângere se realizează prin avertismentul deosebit de sever prin care este atenționată persoana condamnată infractorul asupra conduitei viitoare, precum și prin limitarea exercitării drepturilor și libertăților constituționale. Severitatea constrângerilor este dată de regimurile de deținere progresive, precum și de stabilirea prin Legea executării pedepselor. Chiar pedeapsa care nu este aplicată, ori a cărei executare este suspendată sub supraveghere, precum și liberarea condiționată prevăd un termen de supraveghere în cursul căruia sunt cuprinse măsuri și obligații impuse prin hotărârea instanței de judecată care presupun constrângeri speciale pentru a căror îndeplinire condamnatul trebuie să depună eforturi susținute pentru îndreptare.

c) Funcția de exemplaritate constă din stabilirea unui model de conduită obligatoriu pentru toți destinatarii legii penale, care observând constrângerea la care este supus condamnatul, reflectează asupra propriilor conduite viitoare pentru a se abține de la săvârșirea de infracțiuni sau a risca să primească o pedeapsă penală.

d) Funcția socială. Chiar și în cazul în care unii infractori nu se corijează în urma executării pedepselor penale, pedeapsa are rolul de asanare a criminalității, de a ține departe de societate unele persoane incorigibile ori care au comis fapte ce necesită excluderea din societate pe perioada vieții ori a unei părți foarte însemnate din aceasta.

2.3 Clasificarea pedepselor

Codul penal clasifică pedepsele aplicabile persoanei fizice în Capitolul I – Categoriile pedepselor din Titlul III al Părții generale în urmatoarea ordine: pedepse principale (acestora revenindu-le rolul coercitiv dominant), pedeapsa accesorie (însoțește pedeapsa principală privativă de libertate) și pedepsele complementare (sunt alăturate pedepsei cu închisoarea sau amendă).

Pedepsele principale sunt enumerate în art. 53 din Codul penal, dar spre deosebire de Codul penal anterior acesta nu mai prevede limitele generale ale pedepsei închisorii și amenzii în același articol, ele fiind prevazute în art. 60 pentru pedeapsa închisorii si în art. 61 alin.(2) pentru pedeapsa amenzii.

Potrivit art. 53 Cod penal pedepsele principale sunt:

detențiunea pe viață;

închisoarea;

amenda.

Detențiunea pe viață este cea mai grea pedeapsă principală deoarece constă în privarea de libertate pe o durată nedeterminată și este prevăzută pentru cele mai grave infracțiuni, de obicei alternativ cu pedeapsa închisorii, dar uneori și singură (infracțiunea de genocid în caz de război).

Închisoarea este pedeapsa principală cea mai utilizată și constă în privarea de libertate pe o durată determinată. Este prevazută de lege ca pedeapsă principală pentru cele mai multe infracțiuni, dar și ca pedeapsă alternativă pentru detențiunea pe viața sau amendă.

Amenda penală se aplica unui număr mare de infracțiuni, chiar mai mare decat în vechea reglementare penală, putând fi aplicată singură sau alternativ cu pedeapsa închisorii. Ea constă intr-o suma de bani pe care condamnatul trebuie sa o achite statului. Conform art. 62 Cod penal, în anumite situații, închisoarea și amenda se pot aplica cumulativ.

Pedeapsa accesorie este cuprinsă în dispozițiile art. 54 din Codul penal și este pedeapsa cu caracter secundar ce se execută odată cu pedeapsa principală privativă de libertate și care îl privează pe condamnat de posibilitatea exercitării anumitor drepturi prevazute de lege.

Aplicarea pedepsei accesorii se dispune de instanța de judecată și se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, până la momentul când pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață a fost executată sau considerată ca executată.

Pedepsele complementare vin în completarea pedepselor principale fiind dispuse de instanța de judecată, în mod obligatoriu atunci cand sunt prevăzute în norma de incriminare sau facultativ când legea lasă la aprecierea instanței necesitatea aplicării lor.

Categoriile pedepselor complementare potrivit art. 55 din Codul penal sunt:

interzicerea exercitării unor drepturi;

degradarea militară;

publicarea hotărârii de condamnare.

Analizând enumerarea făcută de legiuitor, rezultă faptul ca ele pot fi restrictive de drepturi și libertăți, precum si pedepse morale.

CAPITOLUL II

PEDEAPSA ACCESORIE ÎN CODUL PENAL ROMÂN

SECȚIUNEA 1

Codul penal în raport cu legea penală anterioara

Codul penal reglementează, spre deosebire de vechea lege penală, pedeapsa accesorie inaintea pedepsei complementare sub rațiunea că instanța se va pronunța prima dată cu privire la aceasta, deoarece devine executabilă imediat după pronunțarea hotărârii definitive de condamnare.

În legea penală anterioară denumirea secțiunii era „pedepsele accesorii” deși exista doar o singură pedeapsă accesorie, problemă corectată în actuala reglementare.

Chiar și denumirea marginală a articolului 65C. pen. a adus o clarificare a pedepsei accesorii, denumirea fiind completă și anume „Conținutul și modul de executare a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor drepturi”.

Pedepsele accesorii (vechea denumire) sunt reglementate diferit în vechiul Cod penal, în raport de interzicerea exercitării unor drepturi care însoțesc pedeapsa închisorii sau detențiunea pe viață din reglementarea actuală. În vechea reglementare interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a)-c), era dispusă de drept din momentul în care hotărârea de condamnare rămânea definitivă.

În noua reglementare numai pentru detențiune pe viață există interzicerea exercitării unor drepturi de drept, art. 65 alin. (2), dar și facultativ conform hotărârii instanței de judecată pentru pedeapsa închisorii conform art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. d)-n), pedepse enumerate în textul legii ca pedepse complementare.

O chestiune specială o reprezintă în noua legislație prevederea ca pedeapsă accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi în situația liberării condiționate din pedeapsa detențiunii pe viață ori când această pedeapsă se consideră executată, când pedeapsa accesorie are aspectul pedepsei complementare.

Pentru a i se conferi instanței de judecată posibilitatea realizării personalizate a constrângerii pedepsei privative de libertate, sfera pedepsei accesorii obligatorii a fost redusă față de sfera pedepsei facultative care a fost extinsă în mod deosebit.

Cu privire la interzicerea dreptului de a alege, în Codul penal anterior art. 71, interzicerea este de drept, față de noul Cod penal unde aceasta este facultativă, la latitudinea instanței de judecată627.

627 I. Pascu, P. Buneci, Noul Cod penal partea generală și Codul penal partea generală în vigoare – prezentare comparativă, Ed. Universul juridic, 2010, p. 86.

Față de vechea reglementare când unele interdicții erau prevăzute în raport de persoana infractorului și de interesele copilului ori ale persoanei aflate sub tutelă sau curatelă, noul Cod penal nu mai are asemenea prevederi.