Pedagogia Satului la Dimitrie Gusti Sanciu Stoian Si I.c.petrescu

Introducere

Alegerea lucrarii cu tema “Pedagogia satului la Dimitrie Gusti, Sanciu Stoian si I.C. Petrescu “ , mi-a fost sugerata de revederea scolii din satul in care am invatat patru ani, scoala inchisa de peste 20 de ani dinr-un motive lesne de inteles – scaderea natalitatii.

Copii din satul respectiv invata acum la alta scoala, amplasata central. Mi-as fi dorit sa vad cum arata interiorul acestei cladiri acum din doua motive: de cand am terminat cursurile primare n-am mai avut ocazia sa pesesc in incinta scolii, si-al doilea motiv care m-a intrigat , spatiul scolii a fost ocupat – se pare temporar – de membrii unei familii care locuia in vecinatate.

Un alt motiv pentru care am ales lucrarea este reprezentat de dorinta de a studia mai ales opera lui Dimitri Gusti pentru care am avut intotdeauna o mare admiratie. Ma intereseaza cum descrie spatiul rural – acest fenomen complex de civilizatie, eventualele mutatii in acest spatiu, mediul cultural, pastrarea si conservarea acestuia.

Cele doua aspecte sociologice, spatiul rural si cultural reprezinta baza habitatului, a muncii, cadrul de odihna, conditia esentiala de viata.

Mi-as permite incheierea succintei prezentari asupra motivatiei alegerii temei amintite, sa dau un citat dintr-o bucata de lectura atat de draga noua…

“ Eu m-am dus sa vad locul gol, unde a fost o odaie scunda, in care ne era cald vara si frig iarna “.

Pentru amintirea lui iti trimit aceasta scrisoare:

“ … si ma vei ierta ca te-am facut sa pierzi jumatate de ceas cu aceste lucruri asa de vechi ! “

Mihail Sadoveanu – “ Domnul Trandafir ”

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………………..pag. 2

Cuprins………………………………………………………………………………………………………..pag. 3

Cap. 1. Pedagogia – stiinta de sine statatoare…………………………………………………….pag. 4

Cap. 2. Dimitrie Gusti – monografii, proiecte, cercatari, reforme, studii,

viata intelectuala a salutului (scoala, caminul cultural)…………………pag. 9

Cap. 3. Stanciu Stoian – studii, proiecte, programe, metode, cercetari,

concluzii…………………………………………………………………………………pag. 19

Cap. 4. I.C. Petrescu – scoala activa, scoala experimentala,

regionalismul educativ……………………………………………………………..pag. 32

Cap. 5. Aspecte ale relatiei sociologie-pedagogie in tema aleasa.

Concluzii, consideratii……………………………………………………………………………………pag. 38

Rezumatul ideilor tratate………………………………………………………………………………..pag. 47

Bibliografie………………………………………………………………………………………………….pag. 48

Cap. 1

Pedagogia – stiinta de sine statatoare

Pedagogia, stiinta formarii constiente a personalitatii umane in constituirea si dezvoltarea ei a inceput prin a fi universala.

Comenius, socotit ca adevaratul intemeietor al pedagogiei proclama:

" Noi ne incumetam sa promitem o Didactica Mare, adica o arta universala de a invata pe toti totul ".

In tarile romanesti n-au existat conditii pentru constituirea unei astfel de discipline asa cum au existat in apusul Europei ( o viata sociala care a permis extinderea invatamantului, cunoasterea cat mai sistematica a problemelor teoretice si practice de catre corpul profesoral).

A existat, o gandire educationala folclorica, care includea elemente educationale, dar nu o disciplina constituita ca atare. O astfel de gandire nu trebuie trecuta cu vederea; ea intereseaza din punct de vedere istoric ca precursoare a pedagogiei culte, este folosita pentru cercetarea unor probleme de actualitate.

Folclorul unui popor, reprezinta o adevarata enciclopedie, selectata riguros, este intelepciunea de veacuri a omului de rand.

Pedagogia, ca disciplina de sine statatoare a aparut si s-a constituit in epoca de ascensiune a burgheziei. De aceea burghezii au tot interesul sa sustina ca tot ceea ce s-a creeat in aceasta perioada istorica este pedagogia insasi valabila pentru toate tipurile si pentru toate locurile.

Pedagogia traditionala, include aspectul formativ si aspectul permanent al culturii unui popor (literatira gnomica).

Elementele care au contribuit la constituirea pedagogiei, in sensul stiintific au fost cele existente in literatura.

Pentru constituirea pedagogiei ca disciplina, era nevoie de o realitate pedagogica, inchegata si dezvoltata, astfel incat reflectarea ei, sa duca la un sistem de gandire la fel de inchegat si dezvoltat.

Cercetarile din ultimele doua decenii au dovedit ca in Dacia, pe litoralui Marii Negre au existat colonii grecesti in care fiinta un invatamant, dupa tipicul celui din cetatile grecesti. In Dacia romana, a existat cel putin un invatamant particular pentru aristocratie si elementele neromane colonizate, din orase.

Dezvoltarea culturii si invatamantului la noi s-a realizat in timpul feudalismului. Acest lucru tine mai mult de potentialul economic, de taria astezarilor politice. De aceea, tarii noastre nu i-a fost permis sa realizeze ceea ce tarile cu situatii speciale au realizat. Nu au avut pedagogi cu preocupari speciale in acest domeniu si nici opere relevante n-am avut. In acest sens pot fi citate doar lucrarile " Invataturile lui Neagoe Voda Basarab catre fiul sau Teodosie " si " Divanul si galceava inteleptului cu lumea " de Dimitrie Cantemir.

Invataturile lui Neagoe Voda Basarab cunoscuta in trei versiuni, romana, slavona si greceasca este caracterizat la vremea aceea de Hasdeu " un falnic monument de literatura politica, filosofie si elocinta la strabunii nostrii ". Latura didactico-metodica ii lipseste.

In Divanul si galceava scrisa in limba romana si greaca 1698, Dimitrie Cantemir expune o conceptie religioasa colorata destul de laic, si o conceptie a dezvoltarii stadiale a omului, asa cum va face, ceva decenii mai tarziu Jean Jacques Rousseau.

Fenomenul educativ la Dimitrie Gusti, Stanciu Stoian si

I.C.Petrescu

Scoala pentru I.C. Petrescu este locul unde viata individuala a copilului se intalneste cu viata naturala si cea sociala. Ca si alti pedagogi, I.C. Petrescu sesizeaza o separare a scolii de viata.

Scoala s-a diferentiat si a inceput sa traiasca propria viata, incercand sa transforme viata sociala. Dar cum scoala trebuia sa ramana aproape de viata, el instituie " metoda activa ", prin care pune in functiune germenii fapturii umane. Este vorba despre scoala activa care reuneste patru principii:

– principiul activitatii proprii

– principiul activitatii practice

– principiul intuitiei

– principiul educatiei naturale

Pentru Stanciu Stoian, fenomenul educativ este un fenomen obiectiv. Educatia, inseamna formarea omului si integrarea lui in viata. Desprins din mediul sau, omul nu reprezinta nimic. Pentru viata educativa, se imagineaza o programa speciala pe obiecte de invatamant, pe " centre de viata ".

Dimitrie Gusti, vorbeste in scrierile sale de scoala de elita menita sa pregateasca elita intelectuala. Selectia elevilor de facea din randul celor cu posibilitati materiale bune.

Pedagogia, stiinta sociala incearca sa devina o stiinta riguroasa.

Perioada Renasterii si a secolelor urmatoare, pana in secolul al XIX – lea si a reconsiderat nu numai obiectul, dar si metoda de cercetare. Activitatea pedagogiei practice este obiect de maiestrie, de arta, iar pedagogia propriu-zisa este intermediara intre aceste doua aspecte. Fenomenul educational este un fenomen de natura sociala, un fenomen obiectiv.

Fenomenul educativ, pentru a fi prins in complexitatea si unitatea lui, trebuie sa fie considerat atat transversal, in structura lui, cat si longitudinal, in dinamica lui temporala.

Educatia dupa parerea lui Stanciu Stoian trebuie sa se faca dupa cerintele societetii, nu dupa cele ale statului, care sunt trecatoare. El considera satul “ ca un mod de a fi al umanitatii…ca o misiune umana proprie “.

Pedagogia a aparut si s-a constituit in epoca de ascensiune a burgeziei; de aceea burgezii au tot interesul sa sustina ca tot ceea ce s-a creeat in aceasta perioada istorica este pedagogia insasi valabila pentru toate timpurile si toate locurile.

Pareri asemanatoare asupra istoriei pedagogiei gasim si la pedagogii brghezi romani.

Principalele izvoare in domeniul istoriei pedagogiei sunt documentele nepublicate si documentele publicate.

Prima categorie este socotita a fi cea mai de pret. Din ea fac parte materialele de arhiva referitoare la problemele legate de invatamantul public. Sunt planuri de invtatamant si programe in care gasim conceptia oficiala despre educatie si invatamant.

Tot din categoria materialelor nepublicate fac parte inscriptiile de pe monumentele vechi, acestea fiind de o deosebita importanta; pe atunci nu exista tiparul. Pe teritoriul Daciei, asemenea izvoare sunt singurele existente.

Din randul materialelor publicate fac parte, manualele scolare si materialul didactic ajutator. Studierea lor urmareste in ce masura invatamantul este la nivelul stiintei, care este punctual de vedere al continutului si al metodelor de predare.

Presa pedagogica, furnizeaza un bogat materiall faptic care poate conduce la concluzii interesante. In operele multor scriitori cum ar fi Creanga, Caragiale, Delavrangea, Vlahuta, Sadoveanu, etc. gasim fapte si observatii interesante din acest punct de vedere. Studierea monografica a operelor pedagogice ocupa un loc aparte.

Actiunea educativa este exercitata prin scoala si prin alte institutii. Pedagogia populara cuprinde urmatoarele aspecte:

a). Sanatatea ( hrana, imbracaminte, locuinta, curatenie corporala ). Se fac observatii asupra modului cum se trateaza in familie libertatea de limbaj

b). Educatia gospodareasca ( obiceiuri, credinte ), in legatura cu fiecare etapa si mai ales cu trecerea de la o etapa la alta, metodele de invatamant, influente culte.

c). Educatia cetateneasca ( directa – influenta parintilor, a ziarelor ), a intrunirilor ( si indirecta – societate, folclor, etc. )

d). Educatia moral-religioasa – rolul acestei educatii revenea in egala masura ambilor parinti. Sunt evidentiale obiceiurile, credintele, sarbatorile religioase

e). Educatia estetica ( literara, muzicala, decorativa )

Institutiile pedagogiei populare erau familia ( atitudinea parintilor fata de copii, atitudinea copiilor fata de parinti, pe varste si sexe, pe starea sociala si avere ), claca ( descrierea fiecareia instalandu-se locul pentru copii si tinerii din claca ), hora ( rolul batranilor si al tinerilor mai in varsta la hora ), educatia fizica, estetica, de apropiere a sexelor.

Pedagogia culta a satului inseamna actiune educativa exercitata prin scoala. Conditiile unei astfel de actiuni educative tineau de asezare, local, material didactic.

Pedagogia satului la Dimitrie Gusti, Sanciu Stoian si I.C. Petrescu

Cap. 2. Dimitrie Gusti

– monografii

– proiecte

– cercatari

– reforme

– studii

– viata intelectuala a salutului (scoala, caminul cultural)

Viata intelectuala a satului "Mintea si sufletul sunt strans legate laolalta.Calinand-o pe una, clatinam si pe cealalta, si deopotriva le intarim pe amandoua daca intarim pe una din ele".

Satul si scoala

Invatatura de carte se face intotdeauna prin scoala, fie ca aceasta scoala este asezata de catre stat in satul nostru, fie ca este o scoala a unor oameni de treaba, care stiind ceva, tin de a lor datorie sa invete si pe altii, cum trebuie sa fie copii.

"Analfabetismul nu este intotdeauna din vina satului, ci poate fi si din vina scolii. Problema culturii satesti se imparte in doua: in problema scolii si in problema satului.

Dimitrie Gusti, considera necesara o reforma a invatamantului primar, pentru a da un suflu nou scolii.tarea sociala si avere ), claca ( descrierea fiecareia instalandu-se locul pentru copii si tinerii din claca ), hora ( rolul batranilor si al tinerilor mai in varsta la hora ), educatia fizica, estetica, de apropiere a sexelor.

Pedagogia culta a satului inseamna actiune educativa exercitata prin scoala. Conditiile unei astfel de actiuni educative tineau de asezare, local, material didactic.

Pedagogia satului la Dimitrie Gusti, Sanciu Stoian si I.C. Petrescu

Cap. 2. Dimitrie Gusti

– monografii

– proiecte

– cercatari

– reforme

– studii

– viata intelectuala a salutului (scoala, caminul cultural)

Viata intelectuala a satului "Mintea si sufletul sunt strans legate laolalta.Calinand-o pe una, clatinam si pe cealalta, si deopotriva le intarim pe amandoua daca intarim pe una din ele".

Satul si scoala

Invatatura de carte se face intotdeauna prin scoala, fie ca aceasta scoala este asezata de catre stat in satul nostru, fie ca este o scoala a unor oameni de treaba, care stiind ceva, tin de a lor datorie sa invete si pe altii, cum trebuie sa fie copii.

"Analfabetismul nu este intotdeauna din vina satului, ci poate fi si din vina scolii. Problema culturii satesti se imparte in doua: in problema scolii si in problema satului.

Dimitrie Gusti, considera necesara o reforma a invatamantului primar, pentru a da un suflu nou scolii. Porneste de la constatarea ca in anul 1930 erau peste 15000 sate fata de 172 de orase.

Anteproiectul lui Dimitrie Gusti se refera la cultura poporului roman si pastreaza din legiuirile scolare anterioare, adauga elemente noi care satisfaceau "cerintele izvorate din progresul atins de stiinta educatiei si de cultura, din evolutia realitatilor sociale specifice romanesti si indeosebi din orientarile, nevoile si aspiratiile grupului social cuprins in hotarul satulu".

Studiata in 53 de sate starea culturala s-a dovedit a fi mai buna decat media pe tara. In 37 de sate stiinta de carte variaza in limite largi; ele fac parte din randul satelor mai rasarite.

Programele organizarii deosebite a scolii primare atat de la tara cat si a celei de la oras, erau adaptate imprejurarilor locale. Scoala trebuie sa distribuie, pe langa minimul de cunostinte necesare si deprinderi, cum sa faca utila absolvirea scolii primare. Dimitrie Gusti, in textele sale se refera la scoala de elita; aceste tipuri de scoala, trebuia sa pregateasca o elita intelectuala, ori in conditiile de atunci (structura sociala determina posibilitati total diferite de a urma sau nu o scoala; selectia elevilor se facea dupa posibilitati materiale); era o imposibilitate.

Una dintre deficientelor fundamentale ale invatamantului, din vremea lui Gusti era lipsa unei legaturi intre scoala si practica. Scoala nu tinea seama de necesitatile dezvoltarii economice a tarii. Cauzele care duceau la sporirea nestiutorilor de carte erau: lipsa de sali de clasa, mijloace materiale insuficiente, lipsa de interes a unor cadre didactice, fata de frecventa elevilor.

Sunt dezvaluite o serie de realitati triste referitoare la situatia grea in care se afla invatamantul din acea vreme. Ca ministru, la Ministerul Instructiei Cultelor si Artelor, Bucuresti 1934 face constatari judicioase in privinta invatamantului, isi propune solutii radicale, pentru a pune capat starii de ramanere in urma pe care o sesizase. Starea grea a invatamantului se datora unor cauze de ordin pedagogic, dar mai ales de ordin social economic.

Mediul rural, frecventa slaba a copiilor, se inregistra in perioadele de activitate mai intensa pe ogoare. Acest fapt trebuia luat in considerare si chibzuit de legislatia scolara. Masurile erau de ordin practic si cuprinse la subcapitolui " Frecventa elevilor "; se creea instituirea unor vacante de munca, reglementate printr-un calendar si un orar scolar, dupa nevoile locale. Vacantele nu puteau depasi 30 zile intr-un an scolar; ele permiteau elevilor de la sate sa-si ajute parintii in muncile agricole.

In 1920-1938 78 % din copii s-au inscris la scoala iar din acestia numai 60 % au fost promovati. Absolventii erau si ei in numar redus ( fiind pierduti pe drum ).

In satele studiate au fost inregistrati printre tinerii de 7-25 ani in numar de 35000, 33000 care nu au urmat deloc la scoala.1100 erau inscrisi in clasa I ( scoala nu era pe cale sa lichideze pe deplin analfabetismul ). Dintre cei care au urmat numai clasa I erau copii orfani sau copii socotiti de sateni cu stare materiala rea si mijlocia. Lichidarea analfabetismului presupunea ameliorarea conditiilor taranilor, intemeierea de cantine scolare, imbracarea copiilor nevoiasi, vacante regionale, concediu pentru a inlatura coincidenta scolii cu saptamana de munca intensa.

In scolile secundare si superioare aveau acces copii de chiaburi. Atractia cea mai mare au exercitat-o asupra satelor liceul, gimnaziul, scoala normala.

Procentul cel mai mare de analfabeti il dau categoriile de varsta mai inaintata.

Anteproiectul amintit, mai prevedea infintarea unor " case de ocrotire a copiilor " cu scopul de a da asistenta copiilor in caz de boala, prin organizarea serviciului medical, prin colonii scolare de vacanta, scoli in aer liber, sanatorii, bai, farmacii, camine si cantine scolare.

De asemenea, Dimitrie Gusti prevazuse in anteproiectul sau infiintarea unor scoli superioare taranesti, in scopul pregatirii mai inalte a satenilor. Erau recrutati tineri in varsta de 18-25 ani, absolventi ai unor scoli primare, din aceeasi regiune.

Scopul scolii era " sa dea cunostinte si deprinderi despre sanatatea individuala si despre sanatatea satului, despre munca si productia locala, despre viata sociala si organizarea morala si intelectuala a satelor si oraselor, in cadrul tarii proprii si al altor tari".

Sarcina unei astfel de scoli, era de a forma personalitati capabile sa indrumeze viata satului; scoala era conceputa dupa modelul scolilor similare existente pe atunci in Danemarca, Norvegia si Suedia.

Scoala superioara taraneasca, nu prevedea examene, nu elibera diplome. Ea pregatea timp de 3 luni, intr-o atmosfera de familie si sub conducerea unei personalitati, tineri, fii de gospodari. Acestia invatau ce este igiena, sanatatea, cultura, cooperatia, gospodaria, invatau sa citeasca, sa cante si sa danseze socuri romanesti. Erau dusi in excurii, la gospodarii model ori in institutiile economice si culturale. Tinerii din aceste scoli isi formau personalitatea taraneasca, isi insuseau deprinderi noi. Trimisi inapoi in sat, puneau in practica " tot ce au vazut si au invatat ".

Dimitrie Gusti, proiectase pentru inceputul anului scolar 1933-1934 deschiderea cu titlu de experienta a catorva scoli superioare taranesti, care cuprindeau in programul de lucru urmatoarele puncte: sanatatea, munca si productia in localitate, viata sociala cetateneasca, viata morala si spirituala.

Metoda de lucru in astfel de scoli, urma sa imbine cultura teoretica cu cea practica. Cunstintele insusite si lucrarile practice se tratau simultan, se sprijineau reciproc, erau grupate pe centre de interes.

Recrutarea elevilor se facea pe baza recomandarilor facute de invatatori si de alti intelectuali ai satelor. Durata scolilor superiare taranesti era de cel putin 4 luni si cel mult 1 an. Scoala trebuia sa fie dotata cu teren propriu, o gradina, unelte de munca regionala, un atelier de intretinere, o baie taraneasca, o mica farmacie, un mic muzeu, o biblioteca, harti, aparate de proiectie, cinematograf, radio. Erau prevazute 340 ore de curs a 4 ore zilnic, si 260 ore de lucrari practice a 3 ore zilnic. Numarul maxim de elevi era de 30 iar orele 600, timp de 1 an.

Scolile prevazute sa functioneze astfel urmau sa-si deschida cursurile in 1933. In noiembrie acelasi an a intervenit demisia guvernului din care facea parte si Dimitrie Gusti.

La Sighet luase fiinta o scoala de acest tip, dar si-a inchis cursurile in pragul demisiei guvernului. In urma cercetarilor monografice, pe parcursul a 10 campanii, in diferite regiuni ale tarii, Gusti ridica o problema de o deosebita importanta pentru organizarea invatamantului si anume problema regionalismului sociologic sau pedagogic.

El propune ca programa scolara sa fie unitara si diferentiata in acelasi timp; vede reorganizarea invatamantului primar complementar intr-un invatamant primar superior. Invatamantul complementar de 3 ani, se reducea la o simpla repetitie a celor invatate in primii 4 ani. Invatamantul iesie din impas prin infiintarea acestor scoli primare superioare cu caracter practic, de orientare profesionala agricola.

" Am avut satisfactia sa constat cu cata dragoste si interes urmau copii la aceste scoli in care se invatau pe langa notiunile fundamentale, bunaoara pentru scolile din regiunile de apa, notiuni de pescuit, de inot, de cum se creeaza instrumente de lucru pescaresc si de viata de apa".

Scoala primara superioara era deci, atractiva atat pentru parinti cat si pentru copii, frecventata cu interes, era adaptata la cerintele regiunii.

Introducerea regionalismului pedagogic presupunea pregatirea cadrelor didactice in conformitate cu cerintele practice. Aplicarea regionalismului pedagigic nu a obtinut putere de lege, in scurtul timp, in care Dimitrie Gusti a condus Ministerul Instructiunii Cultelor si Artelor, iar cei care i-au succedat au fost ostili introducerii acestui stil pedagicic.

Preocuparile lui Gusti, au fost cele de teren indeosebi. A fost interesat de problemele scolare, pedagogia practica, de cultura poporului. El este un adevarat deschizator de drumuri si precursor prin institutiile pe care le-a creeat si condus: echipe studentesti pentru activitate si cercetare culturala la sate, camine cultuale, scoli, cursuri taranesti.

Guci isi facea probleme in legatura cu satul romanesc; il credea si il dorea curat din punct de vedere moral (il iubea in felul sau), dar era nemultumit de inapoierea lui materiala si culturala.

Preocuparile, grija lui Gusti erau de tip iluminist – ridicarea satelor din punct de vedere cultural si practic. Intre pedagigic si politic, pedagogicul a fost intotdeauna in preferintele lui pe primul loc a pus caminul cultural care reprezinta institutia in care satele isi schimba mentalitatea si isi gasesc echilibrul in actiunile lor.

Satul, incearca sa schimbe prezentul intr-un viitor de optima organizare, sa intreprinda actiuni de ridicare a satului, la nivelul accesibil in veacul al XX – lea. Caminul cultural este scoala tineretului iesit din scoala primara si a gospodarilor si gospodinelor de toate varstele. Bunurile culturale, creeate de-a lungul vremii, de talente si genii dau nastere unei culturi insusite, cultura personala. Cultura personala, nu este mostenita, nu este intr-o vesnica miscare, devenirea. Ea se castiga dupa capacitatea sufleteasca a fiecaruia. De aceea poporului trebuie sa i se dea aceste valori culturale.

Cunoasterea monografica a tarii da nastere unei culturi regionale specifice. Satul, se prezinta ca un total de viata.

Proiectul mai vechi al lui Odobescu ( 1865-1867 ) a fost savarsit in anu 1936 cand s-a infiintat muzeul satului romanesc, el fiind unul din principalele mijloace de actiune ale pedagogiei sociale. Muzeul se prezenta si se prezinta vizitatorului ca un sat – sinteza, reprezentativ pentru spiritualitatea romaneasca, o adevarata scoala de cunoastere si de iubire a satului si taranului nostru. Muzeul satului a fost si continua sa fie o sursa de inspiratie, un obiectiv de studiu pentru arhitecti si pictori, pentru scenografi si regizori, pentru muzicieni si coregrafi.

Trainicia unor opere culturale la sate este legata neaparat de formarea si pregatirea oamenilor capabili de conducere. Scoala pentru flacaii satelor, scoala taraneasca din Ardeal si Bucovina are aceasta menire.

Egalitatea de conditii pentru copii de la tara si pentru cei de la oras, la intrarea in scolile secundare, se poate realiza prin intocmirea programului examenelor de admitere, prin reglementarea modului de predare a materiei din clasele secundare.

In urma cercetarilor intreprinse, in sat s-a constatat cat de potrivnice sunt cursurile organizate din toamna pana in vara. Copii trecuti de 10 ani, sunt auxiliar pretiosi in gospodarie; parintii se lipsesc cu greu de acestia in vreme de recolta, de semanat si cosit, de seceris.

Contactul cu orasul, duce treptat la o emancipare a taranimii, fiind impinse de uitare randuielile traditionale, multe credinte, datini ce pareau legate indisolubil de viata taranului roman. Punctul de sprijin cel mai insemnat al cursantilor scolilor taranesti, a fost caminul cultural. Scoala, este expresia necesara a mediului social in care este asezata.

" Asa cum este satul asa va fi si scoala lui ". Invatatura, indrumarile primite in scoala, trebuie sa fie adaptata regiunii sa se potriveasca, si sa ajute vietii taranului. De asemenea, scoala trebuie iubita de oameni si frecventarea ei sa se ridice fara constrangere. MIhai Eminescu, a fost cel mai ilustru revizor scolar pe care l-a avut tara. El ne-a lasat ca mostenire adevarul nestramutat, ca intre scoala si sat exista o inlantuire stransa.

" Cauza relei frecventari nu este aversiunea poporului nostru contra scolii, ci saracia". Asa cum spunea si Gusti, se impunea in platirea scolii rurale cu viata sociala si economica a familiei, prin adaptarea calendarului scolar la randuiala vietii economice in sat. Satul, Este marele rezervor de unde se recruteaza conducatorii tarii. 720 de copii de tarani intra in clasa I pe baza unor examene severe.

Selectia in liceu este foarte severa, este intemeiata pe studiul atent al personalitatii elevilor. Selectia cuprinde 3 metode: programa minimala unitara pentru toate scolile care cuprindea cunostinte fundamentale de ale culturii si stiintei contemporane, inlocuirea examenelor obisnuite de fine de an prin examene de personalitate, adica aplicarea atat in timpul anului cat mai ales la sfarsitul lui printr-o luna de sinteza, ori de aplicare pe teren a programului minimal. Elevii, aveau de trecut 11 bariere selective, una la intrare, alta la trecerea din clasa a 4 – a intr-a 5 – a, api 8 examene de personalitate, la care se adauga examenul de bacalaureat.

Obiectul activitatii tineretului trebuia sa corespunda structurii sale intime, orizontului sperantelor sale, idealului sau sufletesc. Unealta cea mai valoroasa prin care se face pedagogia satului este caminul cultural. El are menirea de a organiza satul prin mijloace proprii, dobandeste o fundamentare noua, este o scoala a solidaritatii si anume, a solidaritatii taranilor intre ei, a solidaritatii autoritatilor si intelectualilor din sat, a solidaritatii satului cu fii satului si a solidaritatii satului cu orasul.

Scoala pe personalitati taranesti cuprinde cursuri pentru taranii din fiecare sat, scoli taranesti pe mai multe sate, scoli superioare taranesti pe regiuni, scoli tehnice pentru conducatorii de camine satesti. Aceste scoli au un trecut scurt, reprezinta un invataman practic adaptat la nevoile si conditiile de viata ale satului si regiunilor.

Prin acest tip de invatamant s-au format gospodari, fruntasi cu noi deprinderi, capabili sa determine o actiune proprie de indrumare a satenilor spre o viata noua sateasca. Prin pregatirea morala, prin intarirea sufleteasca se formeaza personalitatea unui conducator, i se da autoritate asupra colectivitatii satesti, tinand-o la un nivel de viata superioara.

Dimitrie Gusti – (1880 – 1955), academician, etician, filosof și sociolog, român. Membru al Academiei Române din 1919, președintele Academiei Române (1944 – 1946), ministru al învățământului între 1932 și 1933, profesor la Universitățile din Iași și București.

A inițiat și îndrumat acțiunea de cercetare monografică a satelor din România (1925 – 1948). A obținut legiferarea serviciului social (1939), prin care se instituționaliza, pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acțiunea socială practică și cu pedagogia socială.

A fondat și condus Asociația pentru Știința și Reforma Socială (1919 – 1921), Institutul Social Român (1921 – 1939, 1944-1948), Institutul de Științe Șociale al României (1939 – 1944), Consiliul Național de Cercetări Științifice (1947 – 1948). A creat, împreună cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl și G. Focșa, Muzeul Satului (1936).

În domeniul literar-științific, Gusti a înființat și a condus revistele "Arhiva pentru știința și reforma socială" (1919 – 1943) și "Sociologie românească" (1936 – 1944).

Cap. 3. Stanciu Stoian

– studii

– proiecte

– programe

– metode

– cercetari

– concluzii

Localismul educativ, e socotit ca un principiu de integrare si atasare activa la viata reala

Dupa examenele de licenta, atat in filosofie cat si in litere, Stanciu Stoian face doctoratul cu Dimitrie Gusti, cu o teza de sociologie a educatiei: Sociologia si pedagogia satului.

Intemeietorul societatii " prietenii scolii superioare taranesti", organizeaza o scoala superioara taraneasca din Fierbinti (Ilfov), una din primele de acest fel din tara noastra. Aidoma lui Emile Durkheim, Stanciu Stoian, considera ca fenomenul educativ este un fenomen obiectiv de esenta sociala. Studiul individualitatii copilului, socotit ca absolut nesecar " ereditatea este socotita ca imuabila, dar nici mediul natural si social mai ales acesta din urma. " Localismul educativ ", reprezinta ideea cu care s-a afirmat Stanciu Stoian in pedagogia romaneasca. Acest principiu, nu se poate aplica decat plecandu-se de la realitatea cunoscuta de copii, de la localitatea sau regiunea respectiva.

Ideea localismului educativ, se gaseste in lucrarea cea mai studiata din periada interbelica din sociologia si pedagogia satului. Stanciu Stoian, considera satul ca un mod de a fi al umanitatii…ca o misiune asa umana proprie. El crede intr-o cultura care sa-si intemeieze existenta pe sat. Satul nu constituie doar izvor de energie biologica, tezaur folcloric, el isi aduce contribitia sa proprie culturii umane.

Un rol important este atribuit scolii. Scoala are datorii nu numai pur educative; prin asistenta acordata copiilor saraci se inlatura inegalitatile dintre oameni. In acest fel copii sunt pusi " cat de cat pe picior de egalitate in punctele de plecare ale vietii".

Calea educativa, accesul egal la invatatura, pentru fii satenilor, un sistem de invatamant care sa garanteze acest lucru, reprezinta modalitati prin care satul se poate ridica. Stanciu Stioan aminteste de infiintarea scolilor superioare taranesti, caminele culturale. Prin astfel de mijloace se poate ridica nivelul cultural al satelor, se poate continua actiunea educativ dincolo de scoala.

" Cei dintai educatori buni au fost cei ce si-au amintit de copilaria lor, cand li s-a incredintat cresterea altor copii". Sa fii copil in fata altui copil, sa simti ceea ce simte el atunci cand incepe sa-i infloreasca lumina mintii, sa-l urmaresti retraind cu infrigurare, pasii gandurilor dintai- iata ce inseamna sa fi pedagog innascut, spunea Stanciu Stoian in " Ion Creanga si scoala poporului".

" Dascalul sever, cu sufletul mai teapan decat neaua, dascalul care crede serios in vinovatia micutului ce tremura in fata lui si nu rade de propria lui seriozitate dovedeste o mare si trista goliciune sufleteasca".

Imaginea copilului fericit din Humulestii Neamtului l-a urmarit pana la adanci batranate. Copilaria sa a fost ca vremea cea buna si ca vantul cel nebunatic. Dupa copilaria pastrata ca un punct luminos in amintirea oricarui om, vine si prima grija, icoana vietii serioase, evocatoare de greutati si necazuri, scoala, un adevarat atentat la sufletul lor de copii. Parintii lor grijulii, care stiu ca vremea trece, vor ajuta copii lor sa fie pregatiti a da piept cu viata. " Scoala aduce vant de iarna in primavara copiilor ".

Creanga poarta vie in minte icoana copilariei fara de griji; nu se poate desbara de mentalitatea celor cu care a trait. Ideile sale psihologice sunt ideile taranului cu bun simt. Taranul are o atitudine cu totul alta decat aceea a bogatasului, a functionarului sau a burghezului instarit. El e fericit cand e copil si-si aduce si mai tarziu aminte de aceasta fericire pierduta. Copii pentru gospodar sunt si o bucurie si o povara. Taranul isi iubeste copilul, aceasta icoana a fericirii, dar cateodata are ciuda pe el, ca nu " intelege " viata ca el. In astfel de momente copilul e prost, neintelegator, chiar rau. Aceasta atitudine care inchide in ea ciudateniile vietii taranesti face parte din intelepciunea populara.

Creanga s-a hranit cu aceasta seva spirituala, parerile sale despre copil, despre scoala, despre carte si despre modelele de predare izvorasc din aceasta conceptie. Scoala pe vreme lui Creanga era mult mai rea decat azi in majoritatea satelor tarii, nu existau scoli cu invatatori calificati.

" Copii invatau buchiile intr-o chilioara facuta cu cheltuiala satenilor si osardia preotului, iar invatator era dascalul bisericii". Desi invatamantul nu era obligatoriu o multime de baieti si fete urmau la scoala, numai din indemnul preotului si al dascalului care umblau din casa in casa pentru a sfatui pe sateni sa-si dea copii la invatatura. Unii copii voiau desigur sa se faca preoti, altii cantareti la biserica, altii mici functionari satesti. Erau insa sateni, care vedeau foloasele stiintei de carte. Unul era David Creanga din Pipirig, bunicul dinspre mama al marelui povestitor. " Cartea-ti aduce si oarecare mangaiere; eu sa nu fi stiut a ceti demult as fi inebunit cate am avut pe capul me ", spunea David Creanga.

Din carti culegi multa intelepciune. Spusele bunicului exprima mult adevar asupra actiunii educative. Oamenii intelegeau scoala, scoala n-a inteles multa vreme nevoile acestora, mai ales la sate. Cursurile scolii primare satesti, putin raspandita si cu un program sarac se gasea inca sub tutela bisericii. Copii invatau, ca in vremurile mai vechi tot bucoavna, adusa de obicei din Transilvania, si ceaslovul sau randuiala bisericeasca. Cine trecea mai departe, la psaltire, era socotit un mare invatat. Invatamantul acesta axat pe nevoile bisericii incat satenii de atunci au ramas cu ideea ca " n-are nevoie de carte decat cine vrea sa se faca popa".

Regulamentul organic, cerea preotilor ca imediat dupa hirotonire, sa deschida scoli in care sa invete pe copii satenilor scrisul, cititul si cele patru operatiuni.

Mihail Sturza pune in programa seminarului reinfiinta la Socola si lucruri ce ar folosi preotului ca invatator: medicina umana, medicina veterinara si arpentaj. In 1850, atat Barbu Stirbei cat si Grigore Ghica pun sa se alcatuiasca un regulament scolar mai avansat si cu un inceput de programa. Aici se aminteste ca " invatatura de carte este gratuita si sloboda ". Nu obligatorie. Tot aici se face deosebirea dinte scolile elementare primare satesti si cele judetene (adica din orase). Primele aveau trei ani de studii si cunostinte cu caracter mai practic, celelalte patru ani si programa mai teoretica. Tot in acest regulament se vorbeste de infiintarea de scoli pedagigice pentru pregatirea invatorilor. Creanga incepe invatatura sub regimul regulamentului organic si-l continua sub cel dus de Grigore Ghica Voda.

" Dascalul nostru era un holtei frumos, zdravan si voinic, si-l chema Vasile a Vasilicai. El era si dascalul bisericii din sat " . Dupa scoala din Humulesti Creanga este dat la Brosteni apoi la Targu Neamt. Nici aici insa scoala nu avea o programa mai deosebita. Regulamenul lui Ghica Voda n-a fost aplicat imediat.

Creanga isi aminteste cum parintele Isaia ii ducea la Manastirea Neamtului si ii punea sa dea examene dinaintea staretului care-i sfatuia cu duhul blandetii, sa se tina de ceaslov si psaltire, caci celelalte invataturi sunt numai ereticii care mai mult amarasc inima si tulbura sufletul omului.

Sfaturile cuviosului staret n-au fost intocmai ascultate; copii erau invatati si cate o leaca de aritmetica, de gramatica, de geografie si din toate cate ceva, dupa priceperea noastra. Parintele Isaia Duhu isi dovedeste in acest sens spiritul pedagogic, fata de superiorii sai. Din noianul " Amintirilor " traite pe rand in scolile pe care le-a urmat Creanga, desprindem tristetea ce copleseste sufletul copiluilui din Humulesti, la gandul ca-si paraseste plaiurile copilariei. El face dovada atasamentului sufletesc al omului de locul sau natal si una de indreptatire psiholocica a principiul pedagigic, al localismului despre care, Stanciu Stoian a mai amintit si-n alte lucrari.

" Cum nu se da ursul din barlog, taranul de la munte stramutata la camp si pruncul dezlipit de sanul mamei sale, asa nu ma dau eu dus din Humulesti in toamna anului 1855 cand veni vremea sa plec la Socola ".

Elementele care descriu scopul acestei scoli si modul de functionare erau modestia, sufletul incarcat de a cunoaste. Modestii ei slujitori erau oameni cu dragoste de lucrul lor, cu mult bun simt si in toate exista dorinta de bine. Modelele pedagigice erau si ele diferite. Stapanul adevarat al scolii era preotul. El venea la control si informatii despre purtarea scolarilor. El a pus pe mos Fotea, cojocarul satului sa-i faca un bici cu curele multe, pe care l-a botezat " Sf. Nicolae "; si-a mai adus in clasa si un scaun, pe care l-a botezat mai putin crestineste " calul balan ".

In fiecare sambata copii erau ascultati de catre dascal si fiecare greseala era insemnata cu carbune, ca la urma urmelor " sa-i arda scolarului un Sf. Nicolae ".

Scoala pe vremea lu Creanga era cu totul slaba ca programa, ca organizare si ca metoda de predare. Manualele erau aduse din Transilvania.

Remarcam insa afirmarea bunului simt pedagogic care nu se invata nicaieri, si pe care Creanga l-a avut innascut. In acea vreme manualele erau alcatuite dupa metoda intrebarilor si raspunsurilor. Intrebarile erau pentru profesori, raspunsurile erau pentru elevi. Nici unii nu prea stiau rostula acestei metode. Elevii, aveau de invatat pagini intregi pe de rost, fara nici o pregatire prealabila si fara nici o explicatie. Iata cum descrie Creanga practica acestui mestesug al invataturii de carte " contimporanilor sai ".

" Unii cantau din psaltire, colea cu ifos, pana ce raguseau ca magarii, altii dintr-o suflare spuneau cu ochii inchisi cele sapte taine din catihisul cel mare, mustaciosul Davidica, maintuia de spus pe de rost, repede si fara gres, toata istoria vechiului testament, unii dundaneau ca nebunii, pana-i apuca ameteala, altii o duceau numai intr-un muget, ce tind pana le pierea vederea, cei mai multi umblau bezmetici si stateau pe ganduri, vazand cum isi pierd vremea si nu mai oftau din greu, stiind cate nevoi ii asteapta acasa. Si turbare de cap si frantura de limba ca si la acesti nefericiti dascali nu s-a mai dat a vredea ".

De admirat ramane doar tenacitatea cu care feciorii de taran se tineau de lucrul lor. Cu manualele din acele vremuri, profesorii care aveau putina stiinta si bunavointa, nu-i de mirare ca batranii nostrii au pastrat despre scoala copilariei lor amintiri de cosmar. In " Pedagogia Amintirilor ", gasim o atitudine care a stat si sta in fata scolii oficiale, ca o icoana hazlie si mustratoare totodata.

Nu poate fi vorba de o pedagogie dupa tipicul stiintificului, dar gasim idei mai precise asupra modului cum ar trebui sa fie scoala, dar care nu sunt exprimate direct, ci le pune in gura fiintelor ce-i sunt lui scumpe. Dupa parerea pe care simtim noi ca o avem despre aceste fiinte, putem sa vedem si parile lui pedagogice, principiile ce l-au condus in activitatea lui de dascal. Tatal lui Creanga, este asezat de critica literara pe al doilea plan, facand din el un om ursuz si neintelegator al valorilor spirituale. Fara sa fie un prea mare iubitor al copiilor, era totusi un bun cunoscator al psihologiei lor; dupa parerea lui " sa dam fiecarei varste ce e al ei ".

In ce priveste scoala, Stefan a lui Petrea Ciubotariul, el are un punct de vedere realist si cumpanit. Nu crede in binefacerile scolii cu orice pret. Trebuie sa dam copiilor o crestere potrivita cu darurile sale sufletesti; in termeni stiintifici sa respectam individualitatea copiilor.

Mama lui Creanga, mostenise ceva din firea himerica a tatalui sau. Ea cunoaste mai putin firea omului, o vedem tinand mortis sa-i dea copilului ei invatatura de carte si sa-l faca si popa, sa-si vada " baietul domn ".

Din tot ce spune Creanga, din faptele parintilor sai vedem atitudinea sa pedagogica. El crede ca e altceva copilui, si altceva omul mare; ca se face treaba mai buna daca mai e lasat copilul de capul lui, ca trebuie sa-l iubesti pe copli, pentru a-l castiga si a fi iubit si de el. Acestea sunt principiile educatiei populare si familiale, diferite de " principiile reci " ale educatiei oficiale, principii ce nu pot fi asa de usor inlocuite de acestea din urma.

Un alt principiu popular, evidentiat de data aceasta de tatal lui Creanga, este acela ca fiecare copil isi are datul sau de la soarta, si e bine sa mearga pe drumul sau firesc; nu toata lumea la carte inalta, pentru ca nu este dat oricui sa fie popa, ci mai bine sa-si caute fiecare locul sau.

Ion Creanga in " Pedagogia Amintirilor " n-a infatisat numai viata de la tara ci si pedagogia populara, taraneasca. El a fost un pedagog practic. Dupa ce a fost indepartat de preotie s-a facut institutor, a slujit invatamantul 23 ani lasand " brazde adanci in ogosul scolii primare si o amintire de nesters in mintea iesenilor ".

Meseria de institutor a deprins-o Creanga spre norocul lui, de la mintea ce-a mai limpede din acea vreme Titu Maiorescu. El preda la scoala normal Vasile Lupu din Iasi, gramatica romaneasca, folclor, psihologie populara si pedagogie; facea cu elevii culegeri de folclor si lectii practice cu elevii din clasele primare. Astfel da nastere unei incercari originale de didactica romaneasca " Directia noua din literatura avea sa aiba pentru Maiorescu, corespondentul ei in miscarea scolara propriu-zisa ".

Creanga ajunge sa scrie astfel carti bune didactice, care joaca un rol de frunte in istoria manualului didactic romanesc. Opera didactica a lui Creanga cuprinde urmatoatele lucrari:

– " Metoda noua de scriere si citire "

– " Povatuitor de scriere si citire "

– " Invatatorul copiilor de carte, de citire "

– " Geografia judetului Iasi "

– " Metoda speciala a aritmeticei "

O generatie intreaga a trecut prin clasele primare, folosindu-se de aceste manuale. Dintre cartile lui Creanga, cea mai insemnata este " Metoda noua de scriere si cetire, pentru uzul clasei a I – a primara ". Metoda intrebuintata in aceasta lucrare ni-l arata pe Creanga si pe colaboratorii sai ca buni cunoscatori ai miscarii pedagogice a timpului. Superioritatea cartilor didactice a lui Creanga a fost recunosuta de unul dintre contemporanii sai intre cei dintai, daca nu chiar cel dintai Mihai Eminescu – revizor scolar in perioada 1875 – 1876. Mihai Eminescu nu numai ca-i apreciaza cartea dar scrie un raport foarte documentat ministrului sau, in care propune sa fie recomandata scolilor in mod deosebit. Raportul, loc de unire a doua mari spirite ale culturii noastre cuprindea urmatoarele cuvinte:

" Cartea alaturata pe langa acest raport, intitulata Povatuitorul de cetire prin scriere, expune metoda dupa care trebuie sa se predea scrierea si citirea in clasa I -a primara.

Deosebirea intre metoda propusa de aceasta brosura si invatatura rutinara, mecanica, precum se profeseaza ea in genere in scolile noastre este deosebirea intre invatamantul viu si intuitiv si mecanismul mort al memorarii de lucruri neintelese de copii; este deosebirea intre pedagigie si dresura ".

In prima pagina (din abecedarul lu Creanga) este aratata marea deosebire de metoda " numai inalnim pe invatatorul sever si teapan, cu verigile in mana, ci un suflet uman, care se coboara la treapta sufletelor copilaresti si le disciplineaza, nu le sileste. Cartea, este cu totul originala, nu lucrata dupa manuale straine, reprezinta, fructul experientelor luni a doi invatatori inzestrati de la natura cu darul de a instrui ".

Prin raportul lui Eminescu, Creanga este aratat nu numai cum era din ceea ce a scris dar si cum era in clasa. El avea o metoda, dar una rigida, ci una vie si simpla isvorata din intelegerea sa sfatoasa.

" Eu, spunea Creanga, cand fac o lectie, mai gandesc la mine cand eram scolar, ma gandesc la mine, pe unde nu intelegeam si caut sa lamuresc copiilor asa ca sa inteleaga ".

El presara lectiile cu glume, gustate din plin de copii. Acestui minunat dascal i-a fost dat sa fie suspendat din invatamant. Mitropolitul Calnic Miclescu al Moldovei l-a scos din popie, iar guvernul Cristian Tell, ministru de atunci al scolilor l-a scos dintre scolarii sai. Motivul a fost simplu: cine nu e demn sa slujeasca altarul, nu poate sluji nici scoala.

Dupa trei ani de suspendare, este reintegrat la scoala din pacurari de catre Titu Maiorescu, actualul ministru al scolilor, marele protector al lui Creanga, " cel mai bun om de pe pamant, un fel de sfant facator de minuni, un fel de Dumnezeu ". Existenta sa de mare scriitor se datoreste lui Maiorescu si lui Eminescu – marele si apropiatul sau prieten. Talentul lui Creanga era innascut dar i-a dat unul sprijin material si incurajare in viata; i-a dat celalalt sprijin moral, dragostea sa de frate. Povestirile sale, publicate in manualele didactice au adus sufletului romanesc popular, sunt raspandite si azi in manualele mai putin originale. " Acest copil mare si minunat " pe care-i va fi luminat la randu-i, apartine literaturii celei mari, dar si literaturii mici – literatura didactica.

" Ceea ce domnul Mehedinti a spus despre Eminescu se poate spune in adevar si despre Creanga: a fost nu numai invatator ci " invatatorul " – invatarotul neamului romanesc.

Pedagogie si folclor

Ideile de baza ale unei gandiri perene isi gasesc radacinile, esenta in pedagogia folclorica. Traditia, fenomen uman a aparut cu omul insusi.

Traditia culta (scrisa), nu se indeparteaza prea mult de baza populara corespunzatoare. La baza oricarei imitatii, sta o dubla atitudine: autoaritatea, prestigiul si dragostea, admiratia fata de traditional. La baza oricarei imitatii, sta o anumita stare afectiva.

Creatiile populare, s-au produs in momente de rascruce in relatiile dintre clasele sociale. In cadrul problemelor de baza ale pedagogiei se poate vorbi de o filozofie a educatiei populare. Este vorba despre o conceptie educationala, de valoarea ei in comparatie cu pedagogia culta.

Conceptia pedagogica a poporului s-a format pe baza practicii, a experientei verificate continuu, pe o perioada indelungata de timp. Educatia pentru omul din popor, in vederea formarii lui ca om nu a fost pusa sub semnul intrebarii.

" Scoala face omul om/ si altoiul pomul pom ".

Posibilitatea educatiei, in credinta populara a fost mult mai corecta decat a putut fii aceea a pedagogiei culte oficiale.

" Bunul simt, cu mult inaintea investigatiei stiintifice a descoperit penrmanenta educatiei la om, necesitatea si posibilitatea ei si dupa varsta copilariei".

Copilaria, este varsta educatiei prin excelenta.

" Omul in copilarie, invata orice sa fie ".

" A invata de mititel, este mult mai usurel "

Mediul social-uman oglindit in folclor este important pentru formarea lui prin elementul istoric (cunoasterea trecutului, include viata actuala). Acest aspect, ne ajuta sa patrundem dincolo de ceea ce nu ne da scoala.

Folclorul educational, include familia, lumea copilariei si folclorul satului. Familia, a avut rol important in dezvoltarea societatii, aceasta la randul ei contribuind la evolutia familiei.

Factorul economic, a deviat tendinta normala a firii omului, (dorinta de a lasa urmasi demni de calitatea de om), de la destinul ei firesc.

Familia taraneasca, familia de baza a poporului, a imbracat forme monogamice, pe o treapta ce pastreaza nostalgia nemuririlor patriarhale. Ea este infatisata ca o " comunitate cosmica " cu grijile " gospodaresti ", dar unde e loc si pentru bucurii.

" Abecedarul adevarat al fiecarui copil e vatra, ograda, casa si gradina parinteasca, impreuna cu toate vietuitoarele dimprejului ei ".

Copilaria, o alta realitate reflectata in folclorul educational ocupa un loc aparte ca structura si viata proprie; ea isi gaseste expresia in sat.

Copilul satului prezinta trasaturile generale ale copilului in genere, are o traire globala, un orizont larg. Lumea copilului are o latura materiala (jucariile) si alta spirituala (jocurile si folclorul literal copilaresc). Lumea lui apare spontan in asezarea umana.

Satul a generat necontenit o astfel de viata; el a fost si este o mare realitate a globului pamantesc.

Folclorul familiei si al copiilor, predominant satesti, sunt abordate impreuna. Despre satul romanesc s-a scris mult; a fost abordata o atitudine plina de nostalgie si speranta. Folclorul constituie " materialul didactic " (educativ) in scoala vietii. Valoarea educativa este evidentiata in folclor.

Armonizarea intre om si mediu social in care traieste inseamna de fapt mediul educativ. Educatia, nu este numai o eliberare a energiilor latente trasate de ereditate, ci o potrivire a acestor energii pe masura mediului (real, local) pentru a da un om real.

Folclorul – cu semnificatie educationala va continua sa se plamadeasca in cuprinsul unui spatiu unitar, intim.

Forta ariilor educogene, va continua sa formeze personalitatea de baza a tipului local sau regional, aceeasi in spatiul respectiv si in fiecare conlocuitor, totodata.

Localismul educativ folcloric isi pastreaza virtutiile sale; poate fi luat drept model de localismul educativ cult,stiintific. Legatura dintre folclor si pedagigie a existat si exista; folclorul e scoala, dinaintea aparitei scolii propriu-zise. Folclorul este materialul educativ si idee despre educatie.

Unii autori de manuale erau mari iubitori de literatura populara (Cosbuc, Sadoveanu), cartile lor devenind carti de capatai pentru multe generatii. Folosind cu bun-simt fondul educativ al folclorului, scoala a gasit drum pentru a numi fondul national popular cu valorile umane ale culturii. Continutul de educativ al folclorului este cert, are un fond normativ dinamic.

Istoria pedagogiei isi are surse in cea populara, nu exclusiv insa. Gandirea educationala populara, este o parte integranta in andamblul gandirii folclorice. Scoala n-a neglijat niciodata cu totul punctul de vedere popular si al bunului simt, in educatie dar le-a lasat mult pe plan secundar. Principalele aspecte ale idealului educatiei reflectat in conceptia populara erau:

– educatie in si prin munca

" La inceput a fost munca "

– educatia morala

" Ce e rau si ce e bine "

– educatia estetica

" Ce e frumos, e frumos "

– educatia intelectuala

" Omului cu invatatatura ii curge miere din gura "

– educatie fizica

" Tare ca fierul, iute ca otelul "

– educatie patriotica

" Apa trece, pietrele raman "

Sunt " sase subcapitole (" fete ") ale capitolului privind continutul educatiei, in manualul nescris al pedagogiei populare folclorice. Mediul formative, mediul educogen au in centrul lor doua comunitati de viata rustica: satul si familia sateasca.

Ele isi pierd treptat din rusticitatea initiala, dar nu si din vigoarea lor. Educatia este aceea care-l salt ape om la treapta conditiei umane, in ridica din biologic la umanitate.

Invatarea este pentru popor, o munca: munca de invatare; poporului nu-i sunt straine convingerile privitoare la modul cum trebuie sa se desfasoare aceasta munca, ca ea trebuie sa tina seama de varsta si de particularitatile de comportare, ca rezultatele se ating treptat. Educatia populara foloseste aproape toate metodele cu care opereaza scoala:

a). Aratarea lucrului ce trebuie facut si cum trebuie facut;

b). Explicarea, “ sfatul “

c). Intrebarea si raspunsul

Poporul a creeat in legatura cu aceasta “ metoda “, ghicitoarea – exercitiu spiritual ce incita si ascute mintea. Metodologia activitatii educative, constituie un bogat tezaur din care agentii, pot allege si-si pot alcatui fiecare stilul propriu. Folclorul primeste de la scoala dar va si da. Fondul, esenta umanitatii in popor se afla si va ramane.

Cap. 4. I. C. Petrescu

– scoala activa

– scoala experimentala

– regionalismul educativ

In lucrarea “ Satul, temelia statului “ I.C. Petrescu vorbeste despre satul romanesc. Autorul cere o “ intoarcere la sat “ ceea ce inseamna o indepartare de linia urbanizarii, pe care el o vede nefireasca, neorganica.

Intemeierea pedagogiei, are loc pe conceptii filosofice. Filosofia, nu este o simpla detectare a spiritului, ea are legatura cu viata. Filosofia indiana, cu a ei conceptie naturalista, se citeste cu ardoare in Europa, “ cu leagane de piatra si ciment “.

R. Tagore, primit ca un profet in marile centre ale batranului continent explica originea misticismului indian astfel: “ Cultura noastra s-a nascut in padurile Indiei si acest leagan al ei si acest mediu i-au intiparit caracterul ei hotarator “.

Activitatea proprie si practica, contactul cu mediul authentic care este regiunea (patria cea mica), pana la patria cea mare, reprezinta intergrarea sistematica a copilului, mijlocul prin care dupa I.C. Petrescu individul – copil, devine persoana umana, reflectand mediul si actionand asupra lui.

Acest concept, poarta numele de “ regionalism educativ “; prin acest regionalism educativ activ, I.C. Petrescu face o cotitura spre adancirea conceptiei. El cere de asemenea “ o cultura taraneasca, prin valori create de tarani “.

Scoala activa este menita sa dezvolte in fiecare tot ceea ce are specific.

Scoala, in conceptia lui Petrescu trebuie sa puna in contact elevii cu natura fizca, individual fiind legat de mediul sau de viata naturala. Scoala activa, ar fi in masura sa inlature lipsurile educatiei vechi ca: intelectualismul, nerespectarea specificului de varsta si sufletesc al copiilor. Intarirea cunostintelor, fortificarea vointei, dezvoltarea gustului pentru activitatea practica se realizeaza prin lucru manual. Un obiect poate traduce un gand sau un sentiment al copilului; chiar daca este rudimentar poate folosi la precizarea cunostintelor decat in obiect lucrat artistic.

Conceptia asupra scolii active a lui I.C. Petrescu este una foarte apropiata de aceea a magistratului sau G.G. Antonescu.

Existau in anii ’20 dupa aprecierea sa doua directii ale scolii active: una care acorda prioritate activitatii fizice – conceptia utilitarista si alta care punea pe prin plan activitatea intelectuala – scoala activa intelectualista.

Se impune dupa opinia pedagogului impacarea celor doua tendinte extreme si constituirea a unei a treia directii – scoala active integrala. Revelator pentru intelegerea conceptiei activiste a lui I.C. Petrescu este sistemul principiilor considerate caracteristice acestor orientari pedagogice:

1). Principiul activitatii proprii

2). Principiul activitatii practice

3). Principiul intuitiei

4). Principiul educatiei naturale sau al respectarii individualitatii copilului

Scoala este intemeiata astfel pe cele doua activitati ( intelectuala si fizica ), care verifica functiile informative si formative ale intuitiei si ia in considerare particularilatile individuale ale celor ce se instruiesc. Semnificativa pentru conceptia lui I.C. Petrescu este refeririea sa in legatura cu cel de-al patrulea principiu, al educatiei naturale – gadul de libertate al elevilor in procesul instructive.

“ Sa dam libertate elevilor “ este un principiu admirabil atata timp cat nu se exagereaza. Programele, metodele de invatamant si intreaga organizare scolara sa fie editate de elevi, aceasta nu mai e democratic educativ.

Exista o stransa legatura intre activism si spiritual democratic in organizarea scolara. Activismul este un factor al democratiei, o expresie a cerintei manifestata nu numai pe plan social ci si educational. Fiecare persoana sa sa conduca dupa ratiunea sa sis a participe potrivit inzestrarii proprii la progresul social. Scoala democratiei – spunea I.C. Petrescu – se distinge prin doua note caracteristice:

a). Sansa oferita tuturor tinerilor unei natiuni de a strabate toate gradele scolare de la cel primar pana la cel universitar fara deosebire de origine, de avere, de rangul social al parintilor

b). Putinta fiecarui copil, prin conditiile diferentiale ce i se creaza – de a se dezvolta propriu, dupa puterea de vointa si aptitudinile sale.

I.C. Petrescu desprinde tendinta generala a epocii: “ principiul selectiei dupa aptitudini este principiul fundamental de organizare a scolii democratice ”. Prin mijlocirea unei astfel de scoli – se putea instaura o noua ierarhie sociala, in fiecare cetatean sa ocupe locul pe care-l merita.

Grupand elevii dupa afinitate, punandu-i in situatia de a lucra impreuna fiecare alegandu-si liber activitatea – ofera educatorului posibilitatea de a cultiva atat “ spiritual de comunitate “, cat si capacitatile creatoare.

Obiectivele fundamentale ale scolii democratice erau instruirea diferentiata intr-o scoala in care aveau acces copii din toate categoriile sociale. Ocupandu-se de scoala romaneasca asa cum era organizata in vremea sa, I.C. Petrescu considera ca fiind intemeiata inca din 1864, pe principii imprumutate din occident, slujind cu prioritate interesele lumii urbane. Ea nu raspundea cerintelor reale ale societatii romanesti in care dominanta era polulatia rurala.

“ Straina cu sufletul poporului, educatia nu avea nici un ecou in viata satului, deoarece nici un ecou din viata satului nu rasuna in scoala”. O adecvare a educatiei la realitatile societatii romanesti presupunea intoarcerea scolii cu fata catre sat si adaptarea a doua principii:

1). Principiul regionalismului educativ

2). Principiul programei minimale si al comunitatilor de munca

Cele doua principii sunt abordate in scrierile sale “ Regionalismul educativ “ (1931) si “ Contributii la pedagogie romaneasca “, cu subtitlul semnificativ “ Satul – temelia satului “ (1931). I.C. Petrescu se indeparteaza mult de conceptia lui G.G. Antonescu, integrandu-se in orientarea sociologica, regionalista si ruralista promovata de Dimitrie Gusti, Simion Mehedinti si Constantin Radulescu-Motru.

Intemeindu-se pe cercetarile sociologice axate pe metoda monografica, I.C. Petrescu considera ca si Gusti ca traind in conditii sociale, juridice, politice diferite de ale oraseanului, taranul are propria sa individualitate. Pe de alta parte nu exista un taran in genere, ci taran cu structuri spirituale diferite, determinate de conditiile specifice ale mediului natural in care traieste si ale muncii pe care o desfasoara.

Celor doua piloane ale vietii satului, natura si munca, le corespund cele doua principii pedagogice- principiul regionalist si localist si principiul activitatii si comunitatii.

Pentru I.C. Petrescu regiunea era sursa cunostintelor si activitatilor practice ale elevilor.

Pentru Stanciu Stoian, elementul central al instructiei in constituie locul natal ( orizont spatial mai limitat ), educatia urmand sa cultive atasamentul copiilor de mediul rural in care s-au nascut si trait.

Principiul regionalist este o consecinta a diferentierilor regionaliste din lumea satelor ( munte ,deal, campie, balta ), iar cel al activitatii si comunitatilor este desprins din ceea ce numea “ dominanta psihologiei taranului “. Intemeindu-se pe aceste caracteristici ale lumi rurale romanesti, I.C. Petrescu propune un sistem de instruire – primara si superioara centrat pe cunoasterea regiunii si desfasurat sub forma comunitatilor de munca ( activitatea practica urmand si ea una specifica regiunii in care se afla scoala).

Teoria regionalismului educativ se caracterizeaza prin doua elemente relevante: programa regionalista ( restructurarea continutului invatamantului in functie de specificul fiecarei regiuni ) si metoda regionalista ( contactul nemijlocit al elevilor cu obiectele si fenomenele specifice mediului in care traiau). Deci sustinea cu toata convingerea ideea regionalismului educativ, ca si pe cea a comunitatilor de munca, I.C. Petrescu aprecia ca ambele “ metode “ trebuiau supuse unor numeroase experimentari pentru a se fixa tipurile regionale de scoli corespunzatoare satelor dupa asezare si specificul muncii lor.

In “scoala experimentala “ sustinuse aceeasi idee: “Schimbarea sistemului educatiei, a carei necesitate toti o simt, nu se poate savarsi fara o experimentare bine condusa, in conditiile specifice de la noi “.

In proiectul de lege pregatit in timp ce ministru al invatamantului era Dimitri Gusti 1932-1933, iar I.C. Petrescu unul din colaboratorii apropiati se prevedea si organizarea unor scoli experimentale. Neadoptandu-se legea, nu s-au organizat nici scolile experimentale.

Teoria regionalismului educativ este considerata de I.C. Petrescu ca expresie a pedagogiei romanesti; spre aceasta teorie a fost condus de metoda monografica proprie sociologiei promovata de Dimitrie Gusti. Ele si-au pus amprenta asupra realitatilor din tara noastra.

Conditiile politice din anii ’40 n-au permis extinderea in practica scolara a principiilor regionalismului educativ. Raportat la epoca, regionalismul educativ se dovedeste a fi deosebit de centrat pe problemele scolii romanesti, oferind solutii originale, care desi vroiau sa se pastreze in limitele unei pedagogii nationale, se integra pe deplin in spiritul novator al primei jumatati din secolul nostru.

Cercetarea operei lui I.C. Petrescu ne ajuta pe deoparte, sa cunoastem mai bine scoala romaneasca in anii ’20 si ’30, iar pe de alta parte, ne ofera numeroase sugestii pentru pastrarea legaturii scolii noastre cu specificul realitatilor din tara noastra.

“ BIBLIOGRAFIA nu trebuie privita numai ca o infatisare de nume si probleme.Ea nu se margineste numai in a inlesni cercetatorului intocmirea bibliografia diferitelor teme de lucru ci este ea insasi o SCOALA DE COMPOZITIE.Ea infatiseaza cercetatorului modul cum diferiti autori inteleg sa trateze o problema; ce aspecte socotesc mai insemnate; in ce cadru situeaza problema; ce idei principale fixeaza; in ce ordine si in ce inlantuire le trateaza”.

I.C. PETRESCU

Aspecte ale relatiei sociologie-pedagogie in tema aleasa

Concluzii, consideratii

1. Latura pedagogiei sociale – pedagogia satului

2. Monografia pedagogica

3. Actiunea monografica

4. Specificul conceptiei pedagogice la I.C. Petrescu, comparativ cu Dimitrie Gusti si Stanciu Stoian

Dimitrie Gusti, sociolog – pedagog roman este cel mai insemnat in domeniul sociologiei pedagogice.

Societatea – este considerata ca o realitate vie, cu radacini in insasi natura omului ( fiinta sociabila ).

Unitatile sociale – sunt forme de viata adevarata care desfasoara activitati proprii.

Actiunea monografica este educativa prin ea insasi.

Natiunea – este poporul ajuns la cunostinta de sine, este personalizarea acestuia, categoria spre care este indreptata atentia fiind tineretul.

“ A cunoaste ceeace voesti si a voi ceeace cunosti “, este dupa profesorul Dimitrie Gusti in ordinea normala a lucrului.

Metoda monografica si-a gasit forma stiintifica in modul cum a fost conceputa si perfectionata prin verificare pe teren de catre profesorul Dimitrie Gusti. Metoda monografica este metoda realismului sociologic, este latura educativa.

Sateanul si mediul educational satesc, reprezinta cadrele pedagogiei satului. Satul este unitate sociala, forma de viata cu vechime de multe milenii, cu caracteristici proprii.

Din punctul de vedere al lui Dimitrie Gusti, avem viata sociala cu societati etnografice si societati istorice. Ridicarea satului, inseamna ridicarea omului. Trebuie sa avem aici in vedere fondul real al vietii satului, a civilizatiei lui.Satul de azi se cauta pe sine. Ridicarea culturala a satului trebuie sa fie integrala.

Pedagogia satului, latura a pedagogiei sociale presupune:

a). instructia ( pedagogia adultilor )

b). educatia morala si sociala a omului matur

c). educatia conducatorilor si functionarilor

Intre pedagogia adultilor si pedagogia copilului se poate face o distinctie din punct de vedere psihologic si din punct de vedere spiritual.

Pedagogia satului are doua acceptiuni:

1). Starea pedagogica a satului, stiinta educarii satului.

Fenomenele pedagogice sunt expresie a functiei educative a colectivitatii.

2). Aspectul dinamic al fenomenului educativ – latura principala.

Pedagogia traditionala a satului, este mai aproape de acceptiunea stabila. Procesul educativ si actiunea dirijata nu pot fi concepute ca fenomene, fara legaturi cu societatea si mediul inconjurator. Educatorul necesar satului, nu are numai o cultura pedagogica generala ci cauta sa cunoasca mediul in care lucreaza si aspectul sau pedagogic specific. Fenomenul educativ, este un fenomen de crestere dirijata, de crestere spirituala. Omul e smuls instinctului si datorita preocuparilor spirituale. Cunoasterea obiectiva pretinde omului curajul de a privi realitatea in fata, o aventura proprie.

Scoala trebuie sa formeze pe om pentru un spatiu; acesta trebuie sa fie tot una cu pamantul pe care calca. Spatiul psihic cultivat in scoala, este acela care prinde sufleteste pe roman de intreg pamantul romanesc, pe fiecare mai mult pe brazda pe care se gaseste. Nu numai plaiul trebuie cultivat si cantat de copilul sateanului la scoala, ci si intinsul apelor marii, tainele raului ce trece prin marginea satului, pitorescul si eleganta colinelor. Metodologia pentru educarea sateanului trebuie sa tina seama de mediul fizic, aspectul economic si psihologic al acestuia.

Caminul cultural, creeat de catre obstea oamenilor, reprezinta un cadru pentru activitatea celui instruit; are un rost al sau, cel educativ. Caminul cultural trezeste satenii din starea de lancezeala, are in vedere totalitatea nevoilor culturale, are un rol activ si real.

Taranul poate participa la cunoasterea propriilor lui conditii de viata. El este si azi in mare masura realist, serios. Cand aceste calitati vor fi insotite si de o minte cultivata, asezarile satesti vor forma un peisaj nou si satul va putea sa mai dea umanitatii un nou tip de viata, tot aproape de natura, dar mult mai stapana pe ea. Deci mai libera.

Monografia pedagogica a satului cuprinde:

– culegerea si interpretarea datelor sociologice cu privire la sat

– cercetarea spatiului educativ al satului

– pedagogia culta a satului ( instruirea si actiunea educationala )

– problemele unei tehnici educative potrivite satului

Pedagogia culta are o istorie, are metode de educare si invatare, pe cand pedagogia traditionala nu dispune de astfel de mijloace.

Pedagogia traditionala are in vedere educatia traditionala, care se face cu o mai slaba participare a vointei. Traditia e in viata spitei umane, nu are o istorie.

Viata spirituala este strans legata de viata economica. Fetele vietii spiritualitatii satesti sunt: limba, stiinta, arta, religia, morala, randuiala politica.

Activitatea practica era pusa pe planul intai, ca unul din principiile scolii active, este un mijloc de educare pentru sat, are diferite forme de la simpla aratare si executare a unui model, pana la infaptuirea unor lucrari incadrate intr-un sistem mai complicat, executat cu titlul de experienta. Invatarea prin activitate nu exclude invatamantul teoretic, il reduce doar la limitele rationale. Activitatea practica da educatiei un element pe care nu-l poate da cea teoretica: deprinderea.

Activitatea extrascolara – actiunea adunata in jurul scolii, emanand din ea, este specifica satului, contribuie la ridicarea lui.

Intre fetele vietii spirituale satesti limba are importanta capitala pentru viata sociala. Limba taranului este icoana vietii sale sociale. In ea citim trecutul si prezentul unei educatii morale, stiinta pastorului si plugarului. Limba este ancorata in epoca patriarhala; multe credinta si rituri de ordin magic tin loc de stiinta, au un rost practic in credinta taranului care i-a asigurat sporul casei sau al gospodariei.

Cuvantul rostit – metoda cea mai veche a culturii poporului a creeat tipul oratorului cultural. Fata de celelalte mijloace de comunicare, cuvantul scris ( cartea, bibliotecile pentru popor ), are permanenta, invita la cercetare si reflexie.

Inventia tiparului a constituit un impuls in inmultirea numarului de biblioteci.

Cartea si biblioteca sateasca s-au bucurat de o atentie sporita. Dotarea bibliotecilor cu carti potrivite este o problema importanta pentru cultura populara. Cartea pentru popor nu este fixata la un stil satisfacator.

Spectacolul – un alt mijloc de cultivare a poporului, este in general superficial, de proasta calitate, tendentios.

Cinematografului i s-a contestat valoarea estetica, dar niciodata cea educativa si instructiva.

Caracteristic artei taranesti este impletirea ei cu celelalte manifestari spirituale.

Pentru arta taraneasca revelatorii sunt cercetarile facute pe teren.

Viata taranului este dominata de categoriile particulare ale regionalismului.

Ideile religioase pe masura ce se intind, in aceeasi masura se si diferentiaza sub influenta vietii sociale.

I.C. Petrescu este incadrat pedagogiei sociale, mai mult decat ceilalti pedagogi romani.

“ Nimeni nu se poate simti legat de partrie inainte ca sufletul sau sa fie vibrat profund, prin contactul cu localitatea unde traieste ” – “ Societatea si locul natal “.

Fenomenul despartirii scolii de viata, se explica sociologiceste.

In lucrarea “ Scoala si viata , publicata in 1929, scoala este definita ca o institutie in care noile generatii vin sa se infrupte din comorile spirituale ale generatiilor adulte, spre a se putea integra acestora” .

Dupa profesorul I.C. Petrescu, metoda regionalista este cea mai nimerita pentru scoala; este superioara din punct de vedere social, este pura din punct de vedere didactic.

Functia educationala, o institutie distincta s-a diferentiat si a inceput sa traiasca o viata proprie. Lucrarea “ Satul, temelia statului “ – se ocupa cu familia romaneasca, satul romanesc si scoala lui, precum si cu invatamantul roman asa cum este si cum ar trebui sa fie.

Profesorul trebuie sa fie diferit de la un sat la altul. Satul creeaza o spiritualitate proprie statului.

Conceptia pedagogica a profesorului I.C. Petrescu – “ spiritualitatea proprie statului nostru nu poate sa fie construita decat din modificarile de sute de ani ale societatii pe care statul este chemat sa organizeze “

Concluzii, consideratii

“ Ceea ce hotaraste soarta unei vieti este diabolicul lui Socrate, este credinta intr-un scop, caruia ti-ai inchinat viata”.

Dimitrie Gusti

Modelele de cercetare monografica, pe teren, se leaga de numele lui Dimitrie Gusti. Sistemul lui este formal, neschimbat; organizeaza actiuni culturale in sate, in 1936 infiinteaza muzeul satului “ in stare sa oglindeasca mai bine decat orice altceva bogatia si varietatea de viata taraneasca, ideile de stil arhitectonic, marea stiinta a adaptarii la mediu si a prelucrarii mediului, a folosiri spatiului mai larg pentru oameni “.

In activitatea lui Gusti s-au dezvaluit o serie de realitati triste, a facut constatari referitoare la situatia grea in care se afla invtamantul in vremea sa. El cerea instituirea unor vacante de munca, reglementate printr-un calendar. Scoala, avea sarcina de a forma personalitati capabile sa indrumeze viata satului. Gusti urmarea sa realizeze o scoala legata de viata; sa imprime satului o viata noua.

Cultura poporului presupunea desfasurarea unei culturi proprii, trebuia sa fie regionala, sa fie o cultura totala. Caminul cultural avea rolul sa mobilizeze intreg satul, sa puna la dispozitie fiecarui grup ceea ce-i este necesar. Acorda o atentie deosebita unei bune organizari a activitatii caminelor culturale.

“ Stiinta, nu se face batand din picior, nu poate lua fiinta prin decret ministerial si prin ordin, ci numai prin stimulare si prin organizarea initiativei particulare cu ajutorul satului”

Prieten si fost profesor al lui Gusti – Philipide

Serviciul social, afirma Dimitrie Gusti urmarea realizarea unei opere de pedagogie sociala, urmarea educatia si influentarea mentalitatii si a sufletului taranului, astfel ca el sa se poata ridica la bunastarea si la gradul de cultura pe care le merita prin marile insusiri pe care le arata. Sistemul lui Gusti, a imprimat multe erori metodei sale.

N-a putut arata ca ceea ce constituia o frana puternica in dezvoltarea societatii de atunci, era oranduirea sociala caracterizata prin inegalitate si exploatare. Un rol pozitiv insa au avut scolite taranesti, echipele studentesti, caminele culturale, serviciul social, care au contribuit la ridicarea nivelului cultural al maselor populare. Actiunea de cunoastere si actiunea culturala depusa de un colectiv bine inchegat au o deosebita valoare pedagogica atat pentru membrii colectivului cat si pentru grupul social asupra caruia se exercita.

De o deosebita valoare pedagogica este educatia tineretului intelectual, educatia culturala a satelor. Multe aspecte metodologice si tehnice din lucrarile lui Gusti pot fi folosite si-n cercetarile actuale din colectivitatile rurale.

Stanciu Stoian, asemenea lui Gusti, trateaza in lucrarile sale regionalismul educativ ( localismul educativ ), idee care s-a afirmat in pedagogia romaneasca. El este un principiu de integrare si atasare la viata reala. Ca si Gusti, Stanciu Stoian aminteste de infiintarea scolilor superioare taranesti, ale caminelor culturale, ale muzeelor. Comparativ cu Dimitrie Gusti, Stanciu Stoian sesizeaza inegalitatile dintre oameni; el vorbeste de accesul egal la invatatura pentru “ fii satului “.

Una dintre lucrarile cele mai deosebite in care s-a tratat pedagogia satului este “ Pedagogia Amintirilor “. Ea reuneste toate aspectele educative din acea vreme: copilaria, intelegerea populara, pedagogia folclorica, modelele, manualele ( ceaslovul, psaltirea ), invatatorul – preotul satului.

In “ Pedagogia Amintirilor “ nu este vorba de o pedagogie stiintifica; ideile despre scoala de atunci le gasim exprimate chiar de fiintele dragi lui Creanga. Acest mare povestitor, este nu numai scriitor, ci si invatatorul neamului romanesc. El apartine deopotriva literaturii mari si literaturii mici – literatura didactica.

Pentru Stanciu Stoian, elementul central al intructiei in constituie locul natal ( un orizont spatial mai limitat ), educatia urmand sa cultive atasamentul copiilor de mediul rural in care s-au nascut si trait.

Pentru I.C. Petrescu regiunea era sursa cunostintelor si activitatilor practice ale elevilor. Dupa parerea lui intemeierea pedagogiei are loc dupa cercetari filosofice.

Regiunea ( patria cea mica ) reprezinta integrarea copilului in mijlocul naturii.

Ca si la ceilalti doi autori, Dimitrie Gusti si Stanciu Stoian, I.C. Petrescu trateaza cultura satelor; ideea de infiintare a muzeelor.

Un principiu de admirat in scrierile lui I.C. Petrescu este acesta:

“ sa dam libertate elevilor “

Autorul “ Scolii active “ se departeaza de conceptia lui G.G. Antonescu si se integreaza in orientarea sociologica, regionalista si ruralista promovata de Dimitrie Gusti.

Activismul – este o manifestare nu numai in plan social ci si educational.

Fiecare persoana trebuie sa se conduca dupa vointa sa si sa participe la progresul social.

Conceptia asupra scolii active a lui I.C. Petrescu este destul de apropiata de a magistratului sau G.G. Antonescu.

In anii ’20 existau doua directii ale scolii active : una care acorda prioritate activitatii fizice si alta care pune pe primul plan activitatea intelectuala.

Ca si Gusti, I.C. Petrescu considera ca traim in conditii sociale, juridice, politice diferite de ale oraselor.

Principiul activitatii si comunitatii – este principiul regionalist si localist.

Intemeindu-se pe cercetarile sociologice axate pe metoda monografica, I.C. Petrescu considera ca si Gusti ca traind in conditii diferite taranul are propria sa individualitate. Exista tarani cu structuri spirituale diferite determinate de mediul natural in care traiesc, de munca pe care o desfasoara.

In proiectul de lege ( pregatit de ministrul invatamantului Dimitrie Gusti in perioada 1932-1933 ), I.C. Petrescu, unul din colaboratorii apropiati, prevedea organizarea unor scoli experimentale a caror idee era “ schimbarea sistemului educatiei “.

Teoria regionalismului educativ era considerata de I.C. Petrescu expresia pedagogiei romanesti.

Spre aceasta teorie a fost condus de metoda monografica proprie sociologiei promovata de Dimitrie Gusti.

Sistemul educational nu se poate savarsi fara o experimentare, bine condusa in conditiile specifice de la noi.

Regionalismul educativ este centrat pe problemele scolii romanesti oferind valori originale.

Dezvoltarea gustului pentru activitati practice se realizeaza prin lucru manual care poate traduce un sentiment sau un gand, poate contribui la precizarea cunostintelor, chiar daca obiectul este rudimentar.

“ Dimitrie Gusti – organizator, savant, personalitate de pedagog, explica considerabila masura si geneza in istoricum primei scoli romanesti de sociologie. Dimitrie Gusti a tratat elevii lui cu pasiune si pricepere, si astfel, scoala sa a proliferat in epoca; profesorii si elevii alcatuiau o mare si diversa familie stiintifica, invatand unii de la altii “

Pompilui Caraioan – “ Dimitrie Gusti si scoala sociologica de la Bucuresti in volumul Sociologia romaneasca azi, colectia Sinteze sociologice “ 1971

Rezumatul ideilor tratate

Bibliografie selectiva

1. Dimitrie Gusti , Scrieri Pedagogice – Pedagogia secolului XX, Editura Diidactica si Pedagogica Bucuresti 1973

2. Dimitrie Gusti , Contributii la cunoasterea operei si activitatii sale, Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti 1965

3. Dimitrie Gusti, Pagini alese, Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti 1965

4. Dimitrie Gusti, Viata si personalitate, Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti 1967

5. Dimitrie Gusti, Indrumari pentru monografiile sociologice, Biblioteca Institutului Social Roman, Editura Universitatii din Bucuresti 2002

6. Dimitrie Gusti, Monografia unui sat, Fundatia Culturala Regala “ Principele Carol “ , Bucuresti 1937 Strada Latina

7. Stanciu Stoian, Cercetarea pedagogica,aspecte metodologice, Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti 1969

8. Stanciu Stoian, Sociologia si pedagogia satului, Editura Prometeu 1943

9. Stanciu Stoian, Metoda istorica in cercetarea fenomenului pedagogig,Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti

10. Stanciu Stoian, Pedagogia romana moderna si contemporana, Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti 1976

11. Stanciu Stoian, Pedagogie si folclor.Gandirea pedagogica a poporului, Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti 1978

12. Stanciu Stoian, Contributii la istoricul cercetarii pedagogice si al scolilor experimentale Romania, Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti 1967

13. Stanciu Stoian, Curs de pedagogie generala, Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti 1969

14. Stanciu Stoian, Din istoria pedagogiei romanesti, Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti 1969

15. I.C. Petrescu, Scoala activa, Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti 1973

16. I.C. Petrescu, Scoala si viata, Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti 1929

17. I.C. Petrescu, Activism si noile reforme scolare, Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti

18. I.C. Petrescu, Primul an de invatamant. Impresii – observatii – pareri, Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti