Pedagogia Paulina In Lumina Epistolei 1 Timotei – Repere Metodice Pentru Elaborarea Lectiilor Biblice la Clasa a Xii a

Pedagogia paulină în lumina epistolei 1 timotei –

Repere metodice pentru elaborarea lecțiilor biblice la clasa a xii-a

Cuprins

INTRODUCERE

Scopul și argumentul lucrării

Izvoarele utilizate

Stadiul actual al cercetărilor

Metodologia lucrării

Capitolul I FORMAREA PEDAGOGICĂ A APOSTOLULUI

I.1. Copilăria, educația și convertirea apostolului Pavel

I.2. Formarea rabinică a apostolului Pavel

I.3. Formarea elenistică a apostolului Pavel

Capitolul II ROLUL ÎNVĂȚĂTURII ÎN EPISTOLA 1TIMOTEI

II.1. Rolul învățăturii în scopul și structura epistolei

II.2. Definirea învățăturii corecte și a învățăturii false

II.3. Închinarea publică ca mijloc didactic

II.4. Caracterul și conduita dascălului în viziunea paulină

II.5. Importanța relațiilor în actul predării

Capitolul III MetodicA și pedagogia Religiei

III.1. Idealul și obiectivele educației moral-religioase

III.2. Factori esențiali ai educației moral-religioase

III.3. Principiile educației moral-religioase

III.4. Metodele și mijloacele specifice educației moral-religiose

Capitolul IV Recomandări metodice și pedagogice pentru elaborarea lecțiilor biblice la clasa XII-A la Liceele vocaționale Teologice în lumina epistolei 1 Timotei

IV.1. Trăsături esențiale psihologice ale elevilor din clasa XII – a

IV.2. Rolul disciplinării

IV.3. Rolul afectivității și al empatiei profesorului

IV. 4. Rolul încurajării profesorului

IV. 5. Rolul modelării – integritatea și competența profesorului

IV. 6. Finalitățile activității didactice – răspunsul credinței

ANEXE

Bibliografie

INTRODUCERE

Scopul și argumentul lucrării

“…Biserica nu poate fi mai puțin decât o școală” (Jaroslav Pelikan)

Grație faptului că studiul Teologiei reprezintă cunoașterea unei dimensiuni metafizice și cunoașterea de sine prin intermediul textelor sacre, dascălul creștin are oportunitatea deosebită de a-i îndruma pe elevi în dezvoltarea unei concepții cu privire la lume și viață înrădăcinată în moștenirea iudeo-creștină. Sfântul apostol Pavel (Paulus) definește Biserica ca fiind “stâlpul și temelia adevărului”, ca spațiul care adăpostește și susține adevărul Dumnezeului celui Viu. Societatea postmodernă minimalizează din ce în ce mai mult funcția și rolul învățăturii eclesiale și catehetice. Adevărul devine o problemă personală, subiectivă și relativă, complet ruptă de o voință divină care transcende spațiul și timpul. Într-un astfel de context relativizat și fragmentat școala creștină și Biserica creștină trebuie să definească și să articuleze corect si constant doctrina și să păstreze suveranitatea Adevărului ei în persoana Mântuitorului Iisus Hristos (Ioan 14:6; 1Tim. 3:16). O comunitate eclesială și catehetică sănătoasă trebuie să înțeleagă definiția, funcțiile și formele învățăturii creștine și distincția dintre acestea. Liderii de opinie ai Bisericii în persoana dascălilor și a duhovnicilor au un rol vital în dezvoltarea unor comunități eclesiale sănătoase.

Jaroslav Pelikan sublinia faptul că „ceea ce Biserica lui Iisus Hristos crede, propovăduiește și mărturisește pornind de la cuvântul lui Dumnezeu: aceasta este doctrina creștină. Doctrina nu este singura și nici măcar principala activitate a Bisericii. Biserica îi aduce slavă lui Dumnezeu și îi slujește pe oameni, lucrează pentru transformarea acestei lumi și așteaptă împlinirea nădejdii sale în viața de apoi… Biserica este întotdeauna mai mult decât o școală; nici măcar epoca Iluminismului nu a reușit să o limiteze sau să o reducă la funcția de propovăduire. Dar Biserica nu poate fi mai puțin decât o școală. Credința, nădejdea și dragostea se manifestă toate prin propovăduire și mărturisire.”

Lucrarea misionară a marelui apostol Pavel și textele sacre pauline reprezintă un izvor extrem de bogat pentru pedagogia curentă. Pavel creează un lanț de formare a pedagogilor în contextual ecclesial în care să găsea (2Tim. 2:2). El era mereu înconjurat de discipoli care învățau de la acesta modul în care comunitățile eclesiale trebuie să fie instruite. Prin urmare, lucrarea lui Pavel scoate la lumină atât deprinderile lui ca și pedagog sau învățător creștin, cât și metodele sale de modelare a instructorilor tineri care se dezvoltau lângă el pentru a continua misiunea apostolică a acestuia.

Lucrarea de față își propune să definească caracteristicile pedagogiei pauline realizate în lucrarea misionară a apostolului precum și recomandările didactice pe care apostolul le oferă discipolului său Timotei. Prin urmare lucrarea va analiza și prezenta strategiile didactice pe care apostolul Pavel le recomandă colaboratorului și discipolului său Timotei în procesul catehizării și organizării comunității eclesiale din Efes.

Obiectivele principale ale lucrării sunt următoarele:

Să identific contextul socio-cultural al dezvoltării apostolului Pavel

Să identific strategiile apostolului în învățarea discipolilor săi

Să analizez recomandările didactice ale apostolului pentru discipolii săi

Să stimulez cunoașterea specificului educației moral-religioase

Să experimentez avantajele integrării recomandărilor didactice apostolice în elaborarea lecțiilor de religie

Să evaluez modul în care recomandările didactice apostolice pot fi integrate în viața clasei

Izvoarele utilizate

Pentru îndeplinirea scopului și a obiectivelor propuse voi recurge la analiza lucrărilor disponibile pe acest domeniu fără a avea însă pretenția de exhaustivitate. Sursa primară la care se va face constant apel este corpusul epistolei adică textul sacru în diferite traduceri. Lucrarea va face apel la diferite comentarii patristice ca cele scrise de Ioan Hrisostom sau Clement Alexandrinul.

În secțiunea teologică vom face apel la literatura de specialitate teologică (comentarii biblice, lucrări de referință și articole de specialitate) existentă care face referire la Epistolele Pastorale sau la contextul general al Noului Testament. Dintre cei mai citați autori îi amintim pe Raymond Brown, J.A. Fitzmyer, R.E. Murphy, John R.W. Stott, Gordon Fee, Adolf Deissmann, William Hendricksen, E. P. Sanders, Donald Guthrie.

În secțiunea metodică și didactică lucrările de referință scrise de Jan Amos Comenius, Constantin Cucoș, Sebastian Șebu, Monica Opriș, Dorin Opriș, Simion Mehedinți, Vasile Gordon, Dumitru Călugăr, Eugen Jurcă, Nicoleta & Sorin Marțian și Paraschiva Pop vor reprezenta surse prețioase la care se va face constant apel.

În secțiunea psihologică și aplicativă studiile realizate de

Stadiul actual al cercetărilor

Pedagogia apostolică a reprezintat un subiect de cercetare pentru exegeții și pedagogii străini.

Metodologia lucrării

Lucrarea de față implică o abordare interdisicplinară integrând informații din literatura de specialitate teologică cu informații din domeniul pedagogiei și al psihologiei educaționale. Prin urmare subiectul va fi abordat atât într-o formă exegetică pe baza textelor sacre cât și într-o formă comparativă urmărind constant asemănările și deosebirile dintre principiile pedagogice Pauline și cele contemporane. Subiectul va fi prezentat sistematic: prima parte a lucrării (cap. 1&2) va avea un caracter exegetic în timp ce a doua parte a lucrării (cap. 3&4) va avea un caracter comparativ – aplicativ.

Capitolul I. FORMAREA PEDAGOGICĂ A APOSTOLULUI

I.1. Copilăria, educația și convertirea apostolului Pavel

Formarea intelectuală și profesională a dascălilor determină nivelul de eficiență a demersului didactic în care aceștia sunt implicați. Moștenirea culturală a fiecărui dascăl, formatorii și modelele acestuia reprezintă rădăcinile și albia în care profesorul se va dezvolta în activitatea profesională proprie.

Apostolul Pavel a fost unul din cei mai iluștri gânditori și pedagogi pe care i-a avut lumea creștină. Din scrierile sale reiese faptul că s-a născut în Tarsul Ciliciei (Fapte 21:39), din părinți care dispuneau de cetățenie romană (Fapte 22:26-28). Mama și bunica lui Pavel erau niște femei evlavioase și foarte devotate credinței iudaice (2Tim. 1:3). Spiritul în care apostolul a crescut și în care a fost educat a fost legat de școala de gândire si de corpusul tradiței fariseilor (Filip. 3:5-6). Sfântul Ieronim susține că Saul s-a născut în cetatea Giscalis din Iudeea de unde a plecat spre Tarsul Ciliciei împreună cu familia când cetatea a fost cucerită de către romani. Pentru că făcea parte din seminția lui Beniamin i-a fost dat numele de Saul, fapt care amintea de primul rege a lui Israel (Filip. 3:5). Numele latin Pavel (Paulus) îl avea datorită cetățeniei sale romane. Deissmann consideră că era destul de neobișnuit pentru un evreu la acea vreme să poarte două nume, unul iudaic și altul latin sau elen. Dar trebuie subliniat faptul că numele latin era mult mai natural de purtat în misiunea sa printre Neamuri (Fapte 13:9).

Ca orice evreu responsabil care învăța o meserie de la tatăl său, tânărul Saul a învățat să construiască corturi (Fapte 18:3), sau mai precis, să facă materialul din care corturile erau fabricate. El a fost trimis destul de timpuriu să învețe la Ierusalim în școala rabinului Gamaliel (Fapte 22:3), unde este posibil să fi stat împreună cu sora lui, mama lui Ioan Marcu, vărul lui Barnaba, a cărui fiu i-a salvat mai târziu viața (Fapte 23:16). Urmatoarea ocurență cu privire la Saul din Tars în textul sacru este participarea acestuia la martiriul lui Ștefan, primul martir al Bisericii creștine (Fapte 7:58-60; 22:20). El a fost perceput ca un tânăr (neanias), apelativ care poate caracteriza un om între douăzeci și patruzeci de ani.

Apostolul Pavel a avut parte de o convertire dramatică într-o întâlnire supranaturală cu Mântuitorul Hristos pe drumul Damascului (Fapte 9:1-19; 22:3-21; 26:9-23). Apostolul face referire la această experiență în 1Tim. 1:12-17. În acest paragraf autorul subliniază modul în care Evanghelia harului lui Dumnezeu a operat în viața lui. Apostolul începe cu o mulțumire adresată Domnului Iisus Hristos, Cel care l-a împuternicit și l-a mandatat în lucrarea apostolică (1Tim. 1:12). Verbul folosit de Pavel este un aorist, ceea ce denotă o acțiune trecută și terminată. Iisus pe care Pavel îl condamna anterior a devenit Mântuitorul, Domnul și sursa tăriei lui. De accea el mulțumește pentru două lucruri: a) „m-a găsit vrednic de încredere” și b) „m-a pus în slujirea sa”. Diakonia este un cuvânt generic care face referire la toate aspectele ce țin de lucrarea și slujirea creștină. Pavel este conștient că aceste lucruri s-au realizat datorită îndurării și harului lui Dumnezeu.

Credința și dragostea lui Hristos l-au inundat pe Pavel cu toate că vechea lui condiție era de „defăimător, persecutor și de insultător” (Acts 9:4; 26:9-10; Gal. 1:13). Pavel a fost un călcător de lege (1Tim. 1:9, 10), un vinovat în fața standardelor morale ale lui Dumnezeu, unul care s-a perceput ca cel mai mare dintre păcătoși (1 Tim. 1:15). Însă harul lui Hristos l-a eliberat și l-a transformat din primul dintre păcătoși în primul dintre apostolic (1 Cor. 15:8-10).

Apostolul enumeră câteva motive ale atitudinii binevoitoare ale lui Dumnezeu față de el: a) Pavel acționa în necredință din pricina neștiinței (1 Tim. 1:13); b) pentru ca Iisus Hristos să-și arate în el toată îndelunga lui răbdare ca o pildă pentru cei care vor crede ulterior (1 Tim. 1:16). Dumnezeu l-a ales pe Pavel pentru a-și descoperi harul ca un exemplu pentru credincioșii care vor veni după el în Biserică. Dacă învățătorii falși se lăudau cu modalitatea lor de interpretare a Legii și cu statutul lor, Pavel se laudă cu harul lui Dumnezeu. Secțiunea 1:12-17 scoate în evidență faptul că adevărata învățătură este Evanghelia lui Hristos. Ea va evidenția și va slăvi lucrarea harului lui Dumnezeu în persoana Mântuitorului Iisus Hristos.

I.2. Formarea rabinică a apostolului Pavel

Formarea intelectuală și didactică a apostolului Pavel a fost influențată de contextual rabinic iudaic în care a crescut și s-a dezvoltat. Pavel a fost un fariseu pentru care menținerea identității era foarte importantă. Pentru un fariseu împlinirea prescripțiilor Torei semnifica centralitatea vieții (Gal. 1:14). Tradiția față de care Pavel era atât de preocupat să o împlinească era tradiția scrisă și orală – învățăturile, judecățile, comentariile și practicile acumulate în anii de exegeză și aplicare ale Torei. Pavel a învățat metoda tradițională rabinică de interpretare a scripturilor ebraice și comentariile pe marginea acestora. Aparent, Pavel și-a câștigat o reputație remarcabilă ca tânăr student rabin deoarece a fost autorizat de către autoritățile iudaice să căute și să aducă în fața justiției membrii unei noi secte care proclamau că Iisus din Nazaret era Mesia.

De o perioadă de timp oamenii de știință au recunoscut că exegeza lui Pavel a fost influențată de hermenutica rabinică. Încă din 1900 John Thackeray a susținut că Pavel a folosit metode rabinice de interpretare în dezbaterile și confruntările cu conaționalii lui evrei. În 1911 H. Lietzmann a descris abordarea lui Pavel a șederii în deșert din 1Cor. 10:1-11 ca „metoda Haggadică”, ceea ce implică o comparație cu metoda rabinică. Urmărind aceeași linie de argumentare A.F. Pukko a afirmat în 1928 că Pavel utilizează cele șapte principii de exegeză rabinică ale lui Hillel numite middoth:

Qal wa-homer – minore ad maius sau a maiore ad minus, cu atât mai mult

Gezerah shawah (decizie sau determinare) – argument prin analogie. Cele două texte sunt legate între ele pe baza similarităților verbale; cele două texte sunt apoi utilizate pentru a ilustra și a se amplifica reciproc. În conformitate cu regulile de mai târziu argumentarea trebuie să se bazeze pe texte din Tora, și cuvântul de legătură să fie același.

Binyan ab mi-katub ehad – construcția unui text de bază (tată) de la care se pleacă în interpretarea celorlalte texte

Binyan ab mi-shnei ketubim – pornind de la două texte de bază se formează un principiu interpretative pentru toate celelalte texte

Kelal u-perat, u-perat u-kelal (general și specific și specific și general) – ceea ce se aplică la general se aplică și la specific

Keyotze’ bo be-maqom aher – înseamnă interpretarea unui pasaj printr-un alt pasaj similar din Scriptură

Dabar ha-lamed me-inyano – un cuvânt care se înțelege din contextul său

În percepția lui Pukko „ca interpret al Vechiului Testament Pavel este mai presus de toate un copil al timpului său” fapt destul de ușor de infirmat. Metodele de interpretare și deducție pe care le-a învățat la școala rabinică apar frecvent în opera sa. Este important de subliniat faptul că educația iudaică primită de apostol l-a ajutat în discuțiile din Sinagogile răspândite în Imperiul Roman. Pavel a dialogat (dialogemai) cu auditoriul său pe baza textelor sacre demostrând ca Vechiul Testament își are împlinirea în Iisus Hristos. Pentru apostol, acesta era adevărul Evangheliei de nenegociat (1Tim. 1:3-4; Gal. 1:6-12).

Modul de raportare a apostolului față de Tanachul ebraic a reprezentat un subiect de discuții teologice în ultimii ani. Deseori Pavel a fost perceput ca fondatorul creștinismului, în opoziție chiar față de raportarea Mântuitorului la textile sacre. E.P. Sanders în cartea sa extrem de influentă „Pavel și iudaismul Palestinian” susține că iudaismul din vremea lui Pavel a fost caricaturizat în mod eronat de către interpreții protestanți. Sanders afirmă că este greșit să credem că în primul secol iudaismul a fost o religie „a faptelor” prin care evreii au crezut că își pot câștiga mântuirea prin păstrarea legii și, prin urmare, atunci când Pavel a vorbit despre „îndreptățirea prin credință”, el s-a referit la un nou mod de mântuire orientat spre Hristos prin non-lucrări (a fi declarat neprihănit de către Dumnezeu) .

În concluzie, este important să accentuăm faptul că Pavel nu trebuie înțeles ca un antinomist sau ca un apostat evreu ci ca unul care înțelege că în Hristos toată Legea și toate promisiunile Tanachului ebraic converg și se împlinesc.

I.3. Formarea elenistă a apostolului Pavel

Pavel nu a fost numai un simplu evreu ci era unul din privilegiații Imperiului roman care dobândise cetățenia și care avea dreptul de a se bucura de considerația împăratului de la Roma. Apostolul folosește în scrisorile sale numele stabilite de romani pentru diferitele provincii din vastul imperiu. Mai mult Pavel a folosit în apărarea sa la Ierusalim cetățenia romană și dreptul de a fi judecat ca cetățean roman (Fapte 22:27-29; 25:11-12).

Prima limbă a apostolului Pavel nu a fost aramaica învățată de Iisus ci greaca comună koine, limba vorbită în piețe și în viața obișnuită. MacCulloch subliniază faptul că „această greacă viguroasă, neliterară, de zi cu zi, reprezintă stilul în care a fost scris practic tot Noul Testament, iar cele mai vechi părți din el care s-au păstrat sunt o serie de scrisori trimise de Pavel mai multor comunități de adepți ai lui Hristos”. Pavel citează din Septuaginta (LXX) ceea ce dovedește o bună cunoaștere a limbii grecești. Apostolul îmbracă conceptele și conținutul iudaic în limba și stilul grecesc.

Influența elenismului asupra apostolilor și a Părinților Bisericii a preocupat mult gândirea teologică în ultimul secol. Exegeții au dezbătut dacă metodele de interpretare rabinice folosite de Domnul Iisus Hristos și de către apostoli erau metode pur iudaice sau metode luate din filosofia greacă ca și logica lui Aristotel. Influența gândirii lui Aristotel, Platon, Socrate a fost resimțită de teologi în comentariile patristice și ele reprezintă o dilemă în interpretarea textelor sacre. A vorbit Pavel ca un iudeu sau ca un grec? A avut el o gândire teologică iudaică sau una elenizată în spiritual școlii lui Filon din Alexandria? Răspunsul la aceste întrebări rămân deschise cercetărilor și debaterilor teologice.

În concluzie, trebuie remarcat faptul că Pavel a fost sensibil față de lumea greco-romană și a articulat Evanghelia contextualizând adevărul ei. Astfel, în predica ținută în Aeropagul din Atena în fața filosofilor apostolul face apel la revelația generală și la inscripțiile din Templele păgâne (Fapte 17:18-31). Apostolul își dovedește abilitățile pedagogice în cuvintele „Cu iudeii m-am facut ca un iudeu, ca sa castig pe iudei; cu cei ce sunt sub Lege m-am facut ca si cand as fi fost sub Lege (macar ca nu sunt sub Lege), ca sa castig pe cei ce sunt sub Lege” (1Cor. 9:20).

Capitolul II. ROLUL ÎNVĂȚĂTURII ÎN EPISTOLA 1TIMOTEI

II.1. Rolul învățăturii în scopul și structura epistolei

Apostolul Pavel face două afirmații explicite cu privire la scopul scrisorii trimise discipolului său Timotei: „După cum te-am rugat, la plecarea mea în Macedonia, să rămâi în Efes, ca să poruncești unora să nu învețe pe alții altă învățătură și să nu se țină de basme și de înșirări de neamuri fără sfârșit, care dau naștere mai mult la certuri de vorbe decât fac să înainteze lucrul lui Dumnezeu prin credință, așa fac și acum” (1Tim.1:3-4); „Îți scriu aceste lucruri cu nădejdea că voi veni în curând la tine. Dar, dacă voi zăbovi, să știi cum trebuie să te porți în Casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui Viu, Stâlpul și Temelia adevărului” (1Tim.3:14-15).

Epistola 1Timotei a fost ocazionată de rămânerea lui Timotei în Efes cu scopul de a stopa învățătorii falși care și-au făcut apariția în Biserică. Gordon Fee sugerează ca tot ceea ce Pavel a scris în această epistolă are de a face cu scopul lui formulat explicit în primul capitol. Prin urmare pericolul învățătorilor falși și păstrarea învățăturii adevărate reprezintă scopul principal al apostolului. Mulți alți exegeți consideră că deși epistola a fost ocazionată de apariția învățătorilor falși și întreaga scriere se concentrează pe demonstrarea faptului că Biserica este antidotul potrivit împotriva ereziei. Prin urmare, epistola 1Timotei este un manual de ordine interioară pentru Biserică. Cele două afirmații de scop ale autorului arată faptul că intenția lui este de a curăța Biserica de învățătura falsă și de a pune în ea învățătura sănătoasă, adevărul revelat a lui Dumnezeu. În capitolul 1 autorul arată că Biserica trebuie curățată de erezii și ancorată în Evanghelia harului lui Hristos. În capitolul 2 autorul arată scopul specific al Bisericii: o viața de închinare focalizată pe mântuirea oamenilor. Capitolul 3 scoate în evidență nevoia Bisericii de lideri transformați de învățătura sănătoasă a lui Dumnezeu. În capitolul 4 autorul arată din nou pericolul real al lepădării de credință ca urmare a învățăturii străine și misiunea urgentă a lui Timotei de a prezenta adevărul având o atitudine evlavioasă. În capitolul 5 Timotei este îndemnat să aibă o atitudine respectuoasă și înțeleaptă față de diferitele grupuri din biserică în armonie cu modelul care trebuie să-l prezinte în fața acestora (4:12-16). Ultimul capitol scoate în evidență pericolul motivațiilor greșite în învățarea Bisericii și valoarea evlaviei în lupta cea bună a credinței.

Scrisoarea începe cu salutul standard regăsit în aproape toate scrisorile din perioada greco-romană. Scrisorile antice grecești aveau o formulă standard de început formată din numele autorului, numele destinatarului și un salut scurt. Intenția apostolului în prezentarea sa este de a-și afirma autoritatea apostolică. El este un „apostol al lui Hristos”, unul din cercul apostolic, un trimis împuternicit a lui Iisus Hristos. William Hendricksen susține că „un apostol este o persoană trimisă sau un lucru trimis, sau o persoana prin care este trims un lucru. În greaca clasică termenul poate face referire la o navă de expediție. În Iudaismul târziu apostolii erau colectorii trimiși de la Ierusalim să aduce taxele de la evreii din Diasporă. Din perspectiva Noului Testament termenul face referire la o persoană trimisă să proclame Evanghelia, cineva trimis de Dumnezeu într-o lucrare misionară, spirituală și care reprezintă pe Cel care l-a trimis”. Autoritatea sa apostolică este întărită de sintagma „prin porunca lui Dumnezeu”. Pavel nu pretinde autoritate fără să se pună pe sine sub autoritatea lui Dumnezeu. El are o autoritate încredințată de Dumnezeu și se află în totală dependență de voia suverană a Lui. Pavel îl definește pe Dumnezeu ca „Mântuitor”, fapt ce apare numai în epistolele pastorale. Acest concept are rădăcini vechi testamentale și îl arată pe Dumnezeu Tatăl ca sursa mânturii umane. Iisus este prezentat ca „nădejdea noastră”, adică unul care va finaliza mântuirea omului la momentul parousiei.

În concluzie, putem afirma faptul că apostolul Pavel creează o bază pentru expunearea epistolei subliniind nevoia unei relații corecte de autoritate în comunicarea adevărului revelat al lui Dumnezeu. Învățarea eficientă se fundamentează pe o structură de autoritate corectă caracterizată de iubire și respect reciproc și nu pe o atitudine de autoritarism sau de lipsa oricărei bariere relaționale.

II.2. Definirea învățăturii corecte și a învățăturii false

În paragraful 1:3-4 Pavel îi reamintește lui Timotei scopul cu care a fost lăsat în Creta. Este dificil de reconstruit și integrat contextul istoric și geagrafic al vs. 3 în călătoriile misionare din Faptele Apostolilor. Se pare ca Pavel a fost cu Timotei în Efes înainte de plecarea înspre Macedonia. Cea mai comună și naturală ipoteză este că acest evenimet a avut loc după prima întemnițare a lui Pavel la Roma. Efesul a fost orașul principal din Asia Miror unde era scaunul de guvernator provincial și un centru religios de o mare importanță. Pavel a fost foarte precaut să-și lase un ucenic de încredere care să oprească influența acestor învățători care tulburau Biserica. Prin urmare, Timotei avea o poziție de autoritate recunoscută de Pavel și de comunitate și avea mandatul de a face ordine în Biserică.

Înainte de plecarea spre Roma Pavel îi atenționează pe liderii Bisericii din Efes de pericolul mare al ereziilor ce va ataca întreaga comunitate (Fapte 20:29-30). Este important de menționat că Pavel îi recunoaște pe acești învățători ca parte din comunitate. Autoritatea lor părea recunoscută în mijlocul Bisercii iar influența lor era cu atât mai puternică. Pavel identifică activitatea acestor învățători ca heterodidaskaleo. În acest context heteros nu înseamnă fals, ciudat, eronat sau nou ci ca diferit. Verbul heterodidaskaleo indică în mod clar existența unei doctrine normative de la care învățătorii falși au deviat.

Problema serioasă a învățătorilor falși consta în faptul că se preocupau de mituri și genealogii fără capăt. Unii din Părinții Bisericii, în special Irineu și Tertulian au considerat că aceste mythoi și genealogiai fac referire la cosmologia speculativă a gnosticilor cu sistemul lor de aneoni care sunt emanați de Dumnezeu. Această interpretare este prea puțin probabilă. Genealogiile se pot referi la spițele de neam din cartea Genesa care arată identitatea și arborele genealogic al patriarhilor. Este mult mai plauzibil că aceste mituri și genealogii fără sfârșit să reflecte influența evreiască cu unele suprapuneri elenistice. Probabil că Pavel se referă la același lucru în Tit 1.14. Chiar dacă nu se poate identifica cu siguranță sursa acestor învățături se poate observa efectul lor negativ în comunitatea paulină de obstrucționare a credinței și a dragostei. Ele produc dezbinare și controverse și promovează speculațiile în locul planului lui Dumnezeu. Este important de observat că Pavel judecă învățătorii după efectele activității lor. Adevăratul obiectiv al unui învățător este de a administra cu respect Casa lui Dumnezeu și de a veghea ca aceasta să fie edificată și nu dezbinată.

Dacă în vs. 3-4 au fost prezentate caracteristicile și efectul negativ al învățătorilor falși din Efes, vs. 5 subliniază efectul pozitiv al învățăturii corecte și sursa acestui efect. Pavel arată că dragostea este singura măsură care autentifică adevărata credință. Dragostea reprezintă esența Evangheliei și împlinirea Legii (Mar. 12:30, 31). Testul oricărui pedagog creștin constă în măsura credinței și a dragostei în Hristos Iisus. Este important de remarcat faptul că credința și dragostea apar în epistolele pastorale ca și virtuți ale unui credincios autentic: 1 Tim. 1:14, 2:15, 4:12, 6:11; 2 Tim. 1:13; 2:22; 3:10; Titus 2:2. Însă nu orice dragoste reprezintă o dragoste autentică. Adevărata iubire se naște dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun și dintr-o credință neprefăcută. Ideea unei inimi curate apare în fericirile rostite de Domnul Iisus în predica de pe munte (Mat. 5:8) precum și în numeroase texte din Vechiul Testament (Gen. 20:5; Iov 11:13; Ps. 24:4; 51:10). În gândirea biblică inima reprezintă centrul și sursa întregii activități mentale și morale (Prov. 4:23), precum și radăcina cuvintelor și a acțiunilor (Rom. 10:10; Matt. 12:34; 15:19; 22:37). Prin urmare, este imperativ necesar ca Duhul lui Dumnezeu să curățească inima pedagogului creștin pentru ca din ea să izvorască dragostea lui Dumnezeu.

Termenul suneidesis (cuget, conștiință) este destul de semnificativ în epistolele Pastorale. „Conștiința” apare de două ori, sau de trei ori, în LXX. În Noul Testament, în afară de Ioan 8:9, Evrei și 1 Petru, termenul apare în epistolele Pauline și în discursurile atribuite lui Pavel (Fapte 23:1; 24:16). Ideea conștiinței a fost destul de răspândită la stoici și la Filon din Alexandria. Sensul de bază al termenului suneidesis este de conștientizare a calităților morale a acțiunilor proprii ale omului interior. În timp ce conștiința învățătorilor falși a fost înfierată sau marcată (1Tim. 4:2) sau spurcată (Tit 1:15) autorul descrie conștiința credincioșilor ca fiind bună (1Tim. 1:5; 19) sau curată (1 Tim. 3:9; 2 Tim. 1:3). Suneidesis denotă capacitatea comună a tuturor oamenilor de autoevaluare și de conduită corectă (Rom. 2:15; 2 Cor. 4:2). Hendricksen consideră că o conștiință curată este conștiința care: a) consideră revelația lui Dumnezeu ca normativă; b) pronunță hotărâri care sunt acceptate și emite directive care sunt respectate; c) produce „întristare” după voia lui Dumnezeu, care lucrează pocăință spre mântuire (2Cor. 7:10), o mântuire prin care „dragostea lui Dumnezeu este răspândit în inimile noastre prin Duhul Sfânt” (Rom. 5:5). R. Brown sugerează că în acest context inima curată și conștiința bună sunt expresii sinonimice. Însă este mai natural să credem că cele două se află în relație și se determină una pe cealaltă. Curățarea inimii va conduce automat la transformarea gândirii omului despre el însuși, la curățarea cugetului.

„Credința neprefăcută” este rezultatul normal al purificării inimii și a credinței. În acest context expresia denotă o virtute creștină care semnifică încredere în Dumnezeuul care este acolo în contrast cu încrederea înșelătoare a celor aflați în eroare. În concluzie, este important de observat că Pavel subliniază faptul că adevăratul rod al unei învățături corecte este dragostea. Însă adevărata dragoste izvorâtă din Dumnzeu are ca și fundament o inimă și o minte transformată de Duhul lui Dumnezeu precum și o credință reală în El.

În secțiunea 1:6-11 Pavel arată cauza decăderii acestor învățători falși și efectul acestei căderi în interpretarea Legii. Cauza declinului lor este depărtarea de sursa dragostei: inima curată, cugetul bun și credința neprefăcută. Acești învățători și-au pervertit inima, conștiința și credința și au deviat „în flecării”. Consecința acestei căderi a fost devierea țintei. Termenul „flecării” este compus din grecescul metaios care înseamnă gol și logos care înseamnă cuvânt. Aceasta înseamnă că acești învățători au căzut în discuții goale, lipsite de conținut și substanță.

Vs. 7 arată o altă caracteristică a acestor învățători: ei vor să fie numiți învățători ai Legii. Acești heterodidaskaloi sunt identificați acum ca și nomodidaskaloi. Luca utilizează acest termen pentru învățătorii legii mozaice (Luca 5:17) și chiar în descrierea lui Gamaliel (Fapte 5:34). Pavel realizează un rechizitoriu nimicitor împotriva acestor instructori falimentari în împlinirea mandatului primit. Ei sunt catalogați ca lipsiți de inteligență și ignoranți. Acești pedagogi falși țin la reputația și imaginea publică și preocuparea lor a devenit recunoașterea statutului de nomodidaskaloi.

Paragraful 1:8-10 detaliază această abordare greșită a Legii de către acești pretinși nomodidaskaloi. Se pare că una din problemele serioase apărute în Biserică era locul Legii. La fel ca în epistola către Romani și Galateni Pavel este nevoit să facă o apologie legii mozaice și să îi definească locul în economia planului lui Dumnezeu. Pentru Pavel porunca Legii este sfântă, dreaptă și bună (Rom. 7:12). Problema pe care o aduce Pavel în discuție nu este valabilitatea Legii ci rolul ei. Formula de la Concord (1577) afirmă că Legea are trei obiective principale: usus politicus (de limitare a răului), usus pedagogus (îndrumare spre Hristos), și usus normativus (îndreptare și ghidare a vieții credinciosului). Ioan Calvin a susținut că Legea are un scop punitiv (de a-i condamna pe păcătoși și de a-i conduce spre Hristos), un scop descurajator (de limitare a reufăcătorilor), și un scop educativ (de învățare și de îndemnare a credincioșilor).

Sanders spre diferență de înțelegerea clasică protestantă subliniază că pentru evreii din primul secol până în prezent, legea trasează o cale de sfințenie pentru oamenii legământului; nu este vorba de a face fapte, în scopul de a realiza mântuirea. Evreii, mai degrabă, sunt justificați prin intrarea lor în legământ și nu prin faptele lor. Noua perspectivă propusă de Sanders poate fi sumarizată în câteva puncte:

(1) Dumnezeu a ales Israelul și (2), le-a oferit legea. Legea implică atât (3) promisiunea lui Dumnezeu de a-și menține alegerea cât și (4), obligația poporului de a se supune. (5) Dumnezeu răsplătește ascultarea și pedepsește fărădelegea. (6) Legea prevede mijloace de ispășire, iar efectul ispășirii constă în (7) menținerea sau restabilirea relației de legământ. (8) Toți cei care sunt menținuți în legământ prin ascultare, ispășire și mila lui Dumnezeu fac parte din grupul care va fi salvat. Un element important în interpretarea primului și ultimelor puncte este că alegerea și în cele din urmă mântuirea sunt considerate a fi rezultatul milei lui Dumnezeu, mai degrabă decât rezultatul eforturilor umane.

Teza lui Sanders sugerează că abordarea tradițională protestantă a modului în care Pavel înțelege doctrinei justificarii trebuie regândită. Acest punct de vedere a fost argumentat și promovat în ultimii ani de teologi ca James Dunn și N.T. Wright.

Apostolul Pavel prezintă o listă a destinatarilor Legii: „pentru cei fărădelege și nesupuși, pentru cei nelegiuiți și păcătoși, pentru cei fără evlavie, necurați, pentru ucigătorii de tată și ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiți, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoși, pentru cei ce jură strâmb și pentru orice este împotriva învaățăturii sănătoase” (1Tim.1:9-10). Este important de remarcat faptul ca această listă este bazată pe poruncile din Decalog. Primele șase remarci sunt legate de relația cu Dumnezeu și ar putea reprezenta prima parte a Decalogului. Următoarele caracteristici se referă la a doua parte a Decalogului, la porunca de a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți. Pavel arată că învățătura sănătoasă se conformează evangheliei slavei fericitului Dumnezeu (v.11). Apostolul este foarte atent ca să arate că Legea nu este în contradicție cu Evanghelia lui Dumnezeu. Evanghelia harului nu anulează legea lui Dumnezeu. Legea si Evanghelia au funcții diferite: Legea ne dovedește vinovați iar Evanghelia ne justifică înaintea lui Dumnezeu. Expresia învățătura sănătoasă apare frecvent în epistolele pastorale: 1Tim. 6:3; 2 Tim. 1:13; 4:3; Titus 1:9, 13; 2:2, 8. Această expresie reprezintă o metaforă luată din lumea medicală care reflectă sănătatea învățăturii care se găsește în Evanghelie. Pavel încheie această secțiune subliniind autoritatea lui apostolică: Evanghelia i-a fost încredințată lui așa cum susține și în alte pasaje (1 Cor. 9:17; Gal. 2:7).

În concluzie, trebuie subliniat faptul că scopul apostolului a fost de a demonstra falsa interpretare a Legii de către acești nomodidaskaloi. Legea lui Dumnezeu este sfîntă și ne condamnă înaintea lui Dumnezeu. Însă Evanghelia harului lui Dumnezeu ne eliberează de sub acuzația Legii oferindu-ne puterea de a o împlini (Rom. 6:15; 7:6; 8:1-4).

Pavel încheie primul capitol al epistolei sale reamintindu-i lui Timotei mandatul lui special de a lupta “lupta cea bună”. Expresia lupta cea bună este preluată din limbajul militar. Pavel folosește acceași expresie în 6:12 unde o definește ca lupta cea bună a credinței. Această luptă implică păstararea unui cuget curat. Este important să observăm că Pavel îl atenționează pe Timotei de pericolul apostaziei în lupta spirituală, pericol exemplificat de Imeneu și Alexandru. Nu este prea dificil să presupunem ca Imeneu să fie același cu cel din 2Tim. 2:17. Deși a fost „dat pe mâna Satanei", el a fost restaurat ulterior de Biserica pe care a continuat apoi să o tulbure. Sentința dată de Pavel opera atât la nivel spiritual cât și la nivel fizic prin boală cu scopul de a-l aduce la pocăință și mântuire. Alexandru este, probabil, „căldărarul” care i-a făcut lui Pavel „mult rău”, atunci când acesta a vizitat Efesul. „Darea pe mâna Satanei” a fost efectul față de opoziția arătată de acesta față de apostol (2Timotei 4:14, 15).

II.3. Închinarea publică ca mijloc didactic

Rugăciunea trebuie să ocupe un loc important în viața fiecărui dascăl creștin precum și în viața comunităților creștine. Sfântul Simion Noul Teolog consideră că rugăciunea ne este la fel de importantă ca și aerul pe care îl respiram. Ființa umană a simițit întotdeauna nevoia de a comunica cu Divinitatea, de a se închina și de a-I cere ajutorul. „Homo religiosus” și-a exprimat aceasta relație ontologică cu Divinitatea în diferite moduri de manifestare – jertfa, rugaciune etc. Rugăciunea reprezintă o modalitate de cunoaștere de Dumnezeu dar și o modalitate terapeutică de cunoaștere de sine. Sfântul Ciprian sublinia că „fiecare dintre noi învață să se roage și să cunoască din disciplina rugăciunii în ce fel trebuie sa fie”. Sfântul Ioan Scărarul susținea că rugăciunea are trei trepte: începutul, mai mult o luptă ascetică de eliberare a interiorului nostru de ispite, păcate și patimi, prin chemarea lui Dumnezeu în ajutor; adunarea minții, în care aceasta stă ațintit doar la rugăciune; și rugăciunea din inimă, o rugăciune extatică, în care sufletul este răpit de Dumnezeu, în abisul Său de taine.

Apostolul Pavel îl învață pe discipolul său Timotei cum să dezvolte închinarea prin rugăciune a Bisericii în capitolul 2. Astfel rugăciunea Bisericii trebuie să fie o prioritate și trebuie să țintească mântuirea tuturor oamenilor, inclusiv a autorităților statului (v. 1-2). Apostolul consideră că rugăciunea trebuie să aibă un caracter universal. Pavel a fost parte din autoritatea tiranică pentru care s-a rugat martirul Ștefan înainte de moarte: „Apoi a îngenuncheat și a strigat cu glas tare: „Doamne, nu le ține în seamă păcatul acesta!”(Fapte 7:60). Rugăciunea pentru regi și autorități nu trebuie făcută dintr-un sentiment patriotic, ci din dorința de a putea trăi o viață pașnică și liniștită și din dorința de a extinde granițele Împărăției lui Dumnezeu. Motivația rugăciunilor bisericii trebuie să fie planul și voia lui Dumnezeu (v. 3-7). Atunci când abordează forma rugăciunii apostolul este interest să arate că bărbații trebuie să se roage având o relație corectă cu creația, cu semenii și cu Dumnezeu (v. 8) iar femeile trebuie să se roage într-o atitudine caracterizată de decență, modestie și fapte bune (v. 9-15).

În concluzie se poate spune că lecțiile practice pe care apostolul dorește ca Timotei să le ofere bisericii cu privire la rugăciune sunt:

Rugăciunea trebuie să treacă dincolo de granițele personale, ale familiei sau ale comunității locale. Rugăciunea pentru pacea țării și pentru mântuirea liderilor politici trebuie să fie o preocupare constantă a Bisericii.

Toate rugăciunile credincioșilor trebuie să fie în acord cu planul și voia lui Dumnezeu.

Eficiența rugăciunilor oricărui bărbat depinde de calitatea relațiilor sale.

Eficiența rugăciunii oricărei femei depinde de atitudinea inimii și de decența publică.

După cum uncenicii au avut nevoie să fie învățați de Mântuitorul cum să se roage (Luca 11:1-13) și Timotei împreună cu comunitatea din Efes aveau nevoie de îndrumare în practicarea cultului creștin. Rugăciunea și alte discipline spirituale se pot dezvolta prin exercițiu și îndrumare.

II.4. Caracterul și conduita dascălului în viziunea paulină

Apostolul Pavel face câteva observații extrem de importante în cadrul scrisorii cu privire la caracterul și conduita liderilor comunității eclesiale care se ocupă de învățătura Bisericii:

Un învățător trebuie să experimenteze puterea harului lui Dumnezeu și să aibă o atitudine smerită cu privire la sine (1Tim. 1:12-16);

Un episcop care are darul învățării trebuie să fie recomandat atât de trăsăturile de caracter cât și de abilitățile potrivite: cumpătare sau modestie, detașare de bani, blândețe, capacitate bună de administrare a casei și a familiei, o bună reputație înaintea celor din jur (1Tim. 3:2-7);

Dascălul Bisericii trebuie să aspire să fie un model prin creșterea și competența sa (1Tim. 4:12-16);

Un învățător trebuie să se raporteze cu tact și înțelepciune la cei pe care îi învață și îi corectează (1Tim.5:1-16);

Învățătorii eclesiei trebuie onorați dar și atenționați cand există abateri și dovezi serioase împotriva lor (1Tim. 5:17-25);

Orice învățător trebuie să fie focalizat pe evlavie, mulțumire, neprihănire, credința, dragoste, răbdare, blândețe și să evite pericolul lăcomiei (1Tim.6:3-12);

În viziunea paulină un pedagog reprezintă un model de excelență și de virtuți creștine. El trebuie să fie o persoană regenerată și înnoită în duhul minții sale de Duhul lui Dumnezeu. Și aceasta pentru că „cel care nu s-a născut din Duhul, nu e capabil să nască fii duhovnicești” (Simeon Noul Teolog). Dascălul creștin trebuie să fie primul care să integreze în viața proprie principiile și valorile creștine și să demonstreze caracteristicile vieții înnoite ale Împărăției lui Dumnezeu. Educatorul creștin trebuie să fie un imitator al Mântuitorului Iisus Hristos. Apostolul Pavel sublinia această idee în îndemnul adresat Bisericii din Corint: „Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Hristos (1Cor.11:1). Pedagogul reprezintă personalitatea care se inspiră fără întrerupere din personalitatea Celui mai mare Educator al omenirii, Iisus Hristos, despre Care Simion Mehedinți mărturisește: „Așadar nu poate fi vorba nici de exagerare nici de ipocrizie, când afirmăm că Iisus a fost cel dintâi și cel mai mare educator al omenirii și adevăratul mântuitor al copiilor”.

Sf. Ioan Gură de Aur considera ca vocația de dascăl trebuie să fie observată și identificată de către cei din jur: „Și după cum omul, oriunde s-ar arăta, trebuie să se vadă că se deosebește de animale, tot așa și învățătorul trebuie să arate că este învățător și când grăiește și când tace și când stă la masă și când face orice altceva; trebuie să se vadă că este învățător și din mers și din privire și din ținută, într-un cuvânt din toate!”

Prin urmare, dascălul creștin este persoana care urmărește progresul spiritual propriu pentru mântuirea sa și a celor din jur. Înnaintarea sa este văzută de cei din jur și pilda sa energizează voința acestora de a urma exemplul dascălului (1Tim. 4:15-16). Fiecare educator creștin este angajat în urcușul duhovnicesc al sfințirii după modelul hristic: „Și eu mă sfințesc pentru ca și ei să fie sfințiți prin adevăr” (Ioan 17:19).

II.5. Importanța relațiilor dascăl – discipoli în actul predării

Pavel își exprimă atitudinea față de discipolul său Timotei încă de la începutul scrisorii (v. 2). Relația dintre aceștia este una apropiată, de tată și fiu în credință, extrem de importantă pentru o învățare eficientă. Timotei este chemat să se uite la modelul tatălui său spiritual și să-l imite. Este imperios necesar să remarcăm faptul că apostolul modelează comunitatea din Efes modelându-l pe liderul acestei comunități. Astfel, apostolul este preocupat să modeleze prin model.

Limbajul personal folosit de Pavel subliniază importanța dragostei în creșterea și dezvoltarea ucenicilor. Salutul „har, îndurare și pace” arată condiția noastră ca și creștini înaintea lui Dumnezeu. Harul reprezintă bunătatea lui Dumnezeu manifestată față de cei vinovați și nevrednici, mila reprezintă compasiunea divină față de nenorociții care nu se pot salva, iar pacea reprezintă reconcilierea celor care erau înstrăinați în raport cu Dumnezeu și în relațiile cu semenii lor. Este important de observat apariția substantivului îndurare în salutul lui Pavel. Este singurul loc din epistolele pauline unde substantive har, îndurare și pace sunt puse împreună. Hendricksen consideră ca Pavel are câteva motive pentru care inserează termenul îndurare între cele două substantive tipice din salutul paulin: 1) termenul arată interesul plin de afecțiune față de Timotei; 2) contextul dificil în care era Timotei depindea de dragostea plină de tandrețe față de cei aflați în nevoie.

Noul Testament prezintă cel puțin cinci texte în afara epistolelor pastorale în care relația dintre Pavel și Timotei este subliniată:

„Și iată că acolo era un ucenic, numit Timotei, fiul unei iudeice credincioase și al unui tată Grec. Frații din Listra și Iconia îl vorbeau de bine. Pavel a vrut să-l ia cu el; și, dupăce l-a luat, l-a tăiat împrejur, din pricina Iudeilor, cari erau în acele locuri; căci toți știau că tatăl lui era Grec” (Fapte 16:1-3).

„Timotei, tovarășul meu de lucru, vă trimete sănătate; tot așa și Luciu, Iason și Sosipater, rudele mele” (Rom. 16:21).

„Pentru aceasta v'am trimes pe Timotei, care este copilul meu prea iubit și credincios în Domnul. El vă va aduce aminte de felul meu de purtare în Hristos și de felul cum învăț eu pe oameni pretutindeni în toate Bisericile (1Cor. 4:17).

„Dacă sosește Timotei, aveți grijă să fie fără frică la voi; căci el este prins ca și mine la lucrul Domnului. Nimeni dar să nu-l disprețuiască. Să-l petreceți în pace, ca să vină la mine, pentrucă îl aștept cu frații (1Cor. 16:10-11).

„Nădăjduiesc, în Domnul Isus, să vă trimet în curînd pe Timotei…Căci n'am pe nimeni, care să-mi împărtășească simțirile ca el, și să se îngrijească într'adevăr de starea voastră… Știți rîvna lui încercată; cum, ca un copil cu tatăl lui, a lucrat ca un rob împreună cu mine pentru înaintarea Evangheliei. (Filip. 2:19-23).

Apostolul Pavel a dezvoltat o relație de ucenicie cu tânărul său discipol Timotei. Afinitatea pe care Pavel o are față de acesta este subliniată în textul sacru: „Căci n'am pe nimeni, care să-mi împărtășească simțirile ca el…”. Relația profundă dintre cei doi este evidențiată de expresia „ca un copil cu tatăl lui”. Prin urmare, apostolul reușește să creeze un sistem pedagogic bazat de relații de încredere, afectivitate și respect. Timotei era îndemnat să dezvolte același spirit de familie în catehezarea comunității eclesiale (1 Tim. 5:1-2). Termenii părinte, tată, mama, frați, surori reflectă atitudinea pedagogică corectă pe care un dascăl creștin trebuie să o urmărească. Spiritul de familie (respect, sprijin, îngăduință, dreptate) este vital în modelarea unei atitudini pedagogice corecte și al unui climat sănătos al învățării.

Capitolul III MetodicA și pedagogia Religiei

III.1. Idealul și obiectivele educației moral-religioase

Noțiunea de educație a generat formularea mai multor definiții, luându-se în considerare diverse aspecte: scopul educației, natura procesului, conținutul educației, laturile sau funcțiile actului educativ. Etimologic, cuvântul „educație” provine din latinescul „educo–are” ce înseamnă „a crește, a instrui, a forma, a scoate din”. Prin urmare educația înseamnă a scoate individul „din starea de natură” și a-l introduce „în starea de cultură” . Educația este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare și moralizare a omului, iar scopul ei este de a dezvolta în individ toată perfecțiunea de care e capabil (Kant). Educația constituie acțiunea generațiilor adulte asupra celor tinere, cu scopul de a forma acestora din urmă anumite stări fizice, intelectuale și mentale necesare vieții sociale și mediului special pentru care sunt destinate (Durkheim).

Educația moral-religioasă se diferențiază de celelalte tipuri de educație prin finalitatea sau idealul spre care tinde: desăvârșirea în Iisus Hristos. Apostolul Pavel enunța acest ideal: … până vom ajunge la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos (Efes. 4:13).

„Iisus Hristos este norma fundamentală, paradigma esențială de la care se va inspira adevăratul creștin în acțiunile sale… Iisus Hristos este modelul formator prin excelență. Tradiția ne îndeamnă să-L imităm pe El, să-I urmăm exemplul și nu să fim egalii Lui. Hristos este un model care transcede omul; acesta din urmă pretinde și caută să-L egaleze, fără însă a atinge statutul Său. Vom face în acest punct următoarea precizare: observăm că modelul hristic îngăduie o perfecționare a atributelor umane reale și nu ne sperie prin intangibilitatea Lui. Spre El au acces toți indivizii, indiferent de slăbiciunile și căderile de circumstanță. Nimeni nu este împiedicat de nimic în acest urcuș…"

În una din primele lucrări creștine cu privire la pedagogie, Clement Alexandrinul (sec. II-III), scriitor cu o cultură literară, filozofică și teologică strălucită, afirma că „Pedagogul nostru, însă, este Sfântul Dumnezeu Iisus, Cuvântul, Care conduce întreaga omenire. Însuși iubitorul de oameni Dumnezeu ne este Pedagog”. Prin urmare pentru Clement „Pedagogia este credință în Dumnezeu; este învățătură a slujirii lui Dumnezeu; este instruirea spre cunoașterea adevărului; este viețuire dreaptă, care duce la cer…” .

Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că „a educa înseamnă a-l crește pe copil moral și în evlavie, a-i modela inteligența, a forma un atlet pentru Hristos. Educația este asemenea unei arte, însă artă mai mare decât educația nu există, pentru că dacă toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta educației se săvârșește în vederea accederii la lumea viitoare”.

Noțiunile de „persoană” cât și cea de „desăvârșire” au fost înțelese diferit de-a lungul timpului chiar dacă ele au reprezentat teoretic idealul educațional. Astfel, pentru antichitatea greacă esența educației consta din realizarea „kalokagathiei” (kalos = frumos și hagathos = bun, adică obținerea frumuseții fizice și bunătății sufletești, obiective urmărite și de pedagogia modernă. Instrucția fizică se făcea în armonie cu cea etică chiar dacă aceasta din urmă era limitată la principii destul de sărace comparativ cu cele creștine de mai târziu. Pentru pedagogul ceh Ioan Comenius (1592-1670, „Didactica Magna”) educația reprezenta un factor preocupat de perspectiva vieții veșnice. Pentru filozoful și pedagogul german Immanuel Kant (1714-1804) scopul educației este formarea caracterului moral. Fr. Herbart (1776-1841), un alt mare pedagog german, căruia Pedagogia modernă îi datorează consacrarea „treptelor formale”, propunea concentrarea tuturor materiilor de învățământ pe baze etice. J. Pestalozzi (1749-1832), cel mai mare pedagog elvețian, deosebit de atașat Sfintelor Evanghelii, nominalizează credința și iubirea, drept valori pedagogice ideale. Cu alte cuvinte, idealul educației se concretizează în omul profund credincios, care își dovedește credința prin iubire, idee regăsită și la apostolul Pavel (Gal. 5:6).

Dr. Paraschiva Pop subliniază faptul că funcția esențială a educației creștine este funcția integratoare. În acest context integrarea înseamnă reașezarea tuturor lucrurilor în paradigma în care Dumnezeu le-a intenționat să fie în planul Său etern (Efes. 1). Păcatul primilor oameni dezintegrat toate aspectele vieții: cosmic, material, spiritual, relational, emotional, rational (Gen. 3-11). Integrarea se realizează atât pe verticală prin împăcarea cu Dumnezeu, cât și pe vertical prin împăcarea cu semenii și cu sinele. De aceea educația creștină pune accentual nu doar pe caracterul informativ ci și pe cel formativ. Prin urmare, „scopul educației creștine în contextual școlar este acela de a echipa elevii cu tot arsenalul academic cerut de curriculum-ul în vigoare, inclusiv o gândire critică și un spirit de discernământ, pentru a se putea orienta pe „piața” sistemelor de valori, dar și schimbarea vieții elevului, în măsura deschiderii acestuia spre invitația dumnezeiască ce răsună ca o permanent: „Copilașilor, veniți de prânziți!”. În concluzie, se poate afirma faptul că obiectivul primordial al educației religioase este formarea caracterului moral-religios. Educația religioasă, ca dimensiune specială a educației, reprezintă totalitatea mijloacelor divino-umane utilizate în scopul formării caracterului moral-creștin.

În ultima perioadă au fost experimentate câteva metode noi de abordare a religiei care au fost descrise în manualul „Diversitatea religioasă și educația interculturală” și prezentate în proiectul de cercetare coordonat de dr. Monica Cuciureanu și Simona Velea în cadrul Institutului de Științe ale Educației din București. Dintre acestea pot fi menționate:

Abordarea bazată pe cooperare în educația religioasă

Abordarea religiei prin utilizarea distanțării și a simulării

Metoda participării ca oaspete la festivitățile altora

Metoda realizării unui “spațiu sigur” pentru dezvoltarea exprimării de sine

Abordarea empatică în educația religioasă

Abordarea fenomenologică a educației religioase

Abordarea interpretativă a educației religioase

Abordarea contextuală a educației religioase și interculturale

Abordarea educației religioase ca dimensiune a educației interculturale

Aceste modele testate în diferite context educaționale dovedesc preocuparea serioasă a dascălilor și a societății față de locul religiei în școală. Chiar dacă există opinii diferite față acest subiect considerăm că studiul religiei în sistemul educațional reprezintă o oportunitate deosebită în modelarea și devenirea copiilor ca persoane mature, responsabile și pregătite pentru înfruntarea viitorului. “Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l știe cu putere un educator, este că vârsta copilăriei este cea mai însemnată pentru a întreprinde formarea religioasă a omului. Un adevăr care, de altfel, se aplică la orice fel de educație căci, vorba lui Comenius, creanga trebuie îndoită cât e verde… Să învățăm o dată, în chip definitiv și efectiv, adevărul vechi și de bun simț că dacă nu se introduce omul în religie de când e copil, el va risca să nu cunoască niciodată farmecul și binefacerea religiei. Dacă nu plouă primăvara, degeaba va ploua mai târziu. Plugarii știu că grânele trebuie să fie crescute înainte de a veni căldurile verii, ca să nu le vatăme. La fel și în formarea religioasă. Planta de preț a religiei să fie adânc înrădăcinată în solul sufletului, pentru ca secetele vieții să nu-i poată face nici un rău…”.

III.2. Factori esențiali ai educației religioase

Pr. Prof. dr. Gordon Vasile sublinia faptul că „din darul și voia lui Dumnezeu omul este singura ființă educabilă din întreaga creație. Animalele, chiar cele cu un grad sporit de inteligență și instincte (delfinii, câinii etc.) nu se educă ci se dresează. Iar diferența dintre educație și dresaj este incomensurabilă: în timp ce omul educat devine cu timpul un creator original, animalul supus dresajului nu poate depăși niciodată stadiul de imitator. Omul a fost înzestrat cu suflet, cu rațiune, sentiment și voință, funcțiuni care pot fi educate ca atare, realizându-se limbajul articulat, gândirea logică, afectivitatea superioară și voința autonomă. Numai omul este persoană, purtând pecetea chipului lui Dumnezeu, Treime de Persoane. Iar educația este posibilă numai acolo unde se pot dezvolta relații personale reciproce”.

Factorii esențiali ai educației religioase poti fi împărțiți în: A. Factori generali și B. Factori speciali. Factorii generali sunt: a. Ereditatea (ca factor intern); b. Mediul (ca factor extern); c. Educația (ca factor mixt, intern-extern). Acestor trei factori le corespund tot atâtea teorii adiacente: teorii ereditariste, teorii ambientaliste și teorii ale dublei determinări.

Ereditatea reprezintă ansamblul predispozițiilor de natură anatomo-psiho-fiziologică, înnăscute sau transmise prin informațiile genetice, de la generațiile anterioare la generațiile tinere, prin intermediul părinților. Potrivit criteriilor științifice de analiză a factorilor ereditari, s-au stabilit trei grupe de predispoziții (sau potențe) ereditare: 1. Potențe ale analizatorilor (auz, miros, văz, gust, pipăit); 2. Potențe ale sistemului nervos central (temperamentele: Melancolic – sensibilitate excesivă, mobilitate scăzută, inhibiție; coleric – impulsivitate, agitație, îndrăzneală, lipsă de echilibru; flegmatic – inerție, inhibiție excesivă, zeflemisire, perfidie, imperturbabilitate; sangvin – echilibru, dinamism, discernământ, stăpânire de sine); 3. Potențe care privesc instinctele (lat. „instinctus” = conduită înnăscută, instinct) – nu doar cele de ordin biologic (hrană, apărare, perpetuare a speciei etc.), ci și cele care țin de latura spirituală (înclinații etice înnăscute, care tind spre desăvârșirea și împlinirea persoanei umane).

Mediul (lat. „medium” = ambianță, condiții înconjurătoare, ambientale), reprezintă ansamblul condițiilor ambientale în care omul trăiește, se dezvoltă, muncește și creează. Mediul are mai multe componente: mediul natural (condiții de climă, relief, vegetație, faună…), mediul ecologic (legat strâns de m. natural, cu referire la nepoluare, puritatea aerului, apei, solului, subsolului; sănătatea florei, a faunei etc., mediul psiho-social (ansamblul factorilor sociali, istorici, culturali, religioși etc.).

Educația este un fenomen socio-uman care asigură transmiterea informațiilor și deprinderilor de la o generație la alta, în scopul formării personalității și creării unor condiții normale de conviețuire. Educația religioasă reprezintă acea acțiune formativă deliberată, derulată în instituțiile școlare, ce are ca obiectiv informarea, culturalizarea și modelarea personalității umane în conformitate cu valorile religioase.

B. Factorii speciali ai educației religioase sunt considerați: a. Dumnezeu, familia, biserica, școala, profesorul și elevul.

Dumnezeu. Dumnezeu a început procesul educativ cu primul om din istorie El fiind Alfa și Omega actului pedagogic. Dumnezeu a continuat să își învețe poporul de-a lungul istoriei iar textile sacre sunt dovada neîntreruptă a măiestriei pedagogice divine. Educația religioasă nu este un act sau efort exclusiv uman, ci este un act teandric, rezultatul sinergiei divino-umane. Dumnezeu a oferit un privilegiu extraordinar educatorului creștin, acela de a fi împreună-lucrători cu El în educarea copiilor în familie, în biserică și în școală (1Cor. 3:4-9).

Familia. Familia este prima instituție adusă în existență de Dumnezeu ca o expresie a iubirii și a comuniunii divine. Ea a fost numită adesea „mica biserică” pentru caracterul ei comunitar și atmosfera de sfințenie pe care trebuie s-o cultive. Familia reprezintă, după Dumnezeu, factorul cel mai important și decisiv al educației creștine. Fiecare persoană din cadrul familiei este atât factor cât și subiect al educației: copiii învață de la părinți, bunici, frații mai mari, dar și invers. De asemenea, ceilalți membrii ai familiei, dacă sunt, învață unii de la alții. Această „școală” de familie are, de altfel, cel puțin trei înțelesuri: de a învăța pe alții, cu sensul de a-i sluji și de a învăța de la alții, cu sensul de a-i asculta. Chiar și din punct de vedere etimologic, cuvântul familie implică, între altele, aceste noțiuni-cheie, învățare-slujire-ascultare. Astfel, potrivit dicționarelor, „familia-ae” (lat.) are trei sensuri de bază: 1. totalitatea slujitorilor unei case; 2. casă (totalitatea membrilor ei); 3. bunurile unei case, patrimoniul, mijloacele de trai…. Condițiile de bază ale educației creștine optime ale copiilor în familie sunt:

viețuirea în iubire, ca reflectare a iubirii intra-trinitare dumnezeiești;

acordarea priorității pentru valorile spirituale;

o bună comunicare între părinți și copii;

o conlucrare pedagogică permanentă cu ceilalți factori educaționali;

Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că părinții care nu își asumă statutul de educaori ai copiilor pot fi puși alături de niște ucigași: „Pe acești părinți – și să nu socotească cineva că ceea ce se grăiește este de mânie – și decât înșiși ucigașii de copii zic că sunt mai răi. Pentru că aceia despart trupul de suflet, iar aceștia și sufletul și trupul, ducându-l, îl aruncă în focul gheenei…Pentru aceasta zicem, nu fără întristare, că niște părinți ca aceștia sunt mai răi decât ucigașii de copii. Deoarece nu este așa de cumplit lucru a ascuți sabia și a într-arma dreapta și a o înfige în gâtul copilului, precum a pierde și a prăpădi un suflet…”.

Biserica. Domnul Iisus Hristos a dat Bisericii mandatul de a uceniciza și de a învăța pe credincioși principiile Cuvântului revelat: “Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezandu-i in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Si invatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit. Si iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului.” (Mat. 28:19-20). Dr. Vasile Timiș consideră că misiunea creștină face parte din însuși planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii, “ea se întemeiază pe universalitatea mântuirii și desăvârșirii în Hristos și participarea la trimiterea lui Hristos în lume”. Sfinții Părinți au definit misiunea ca fiind o componentă esențială a Bisericii, vocația misionară a Bisericii fiind dată de caracterul ei apostolic. Biserica nu poate înceta activitatea ei misionară, fiind într-o continuă stare de misiune. Realizarea misiunii are valențe sinergice, unind lucrarea lui Dumnezeu cu cea a omului. Sfântul Ciprian (Epistola 73, 21) afirma că mântuirea nu se realizează decât în Biserică „Extra Ecclesiam nulla salus”, considerând că „cine nu are Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de tată!”.

Școala. Ca factor esențial în educația religioasă școala trebuie privită prin prisma a trei realități: școala ca instituție, profesorul de religie și elevul. Școala ca instituție cuprinde ansamblul mijloacelor materiale și spirituale cu ajutorul cărora se desfășoară procesul educațional. Pentru ca rezultatele școlare să fie cele scontate, profesorilor și elevilor trebuie să li se asigure o bază logistică adecvată: clădiri salubre, săli de clasă corespunzătoare, materii de învățământ bine structurate și în deplină armonie cu profilul școlii, manuale aduse la zi, programă analitică alcătuită pe criterii strict pedagogice etc. O dată cu acestea, toți factorii responsabili trebuie să asigure în școală un mediu familial sănătos, o atmosferă primitoare, în care spiritul academic să nu elimine căldura prieteniei și a bunei conviețuiri.

Educatorul: Vasile Băncilă consideră că „felul prezenței sufletești a educatorului hotărăște soarta educației… Fiecare om sugerează o anume atmosferă. Sunt oameni care îmbălsămează totul în jur ca un trandafir de soi și sunt alții care infectează totul ca un dihor. Unii liniștesc prin simpla lor prezență, alții neliniștesc chiar fără să spună un cuvânt; unii înalță atmosfera, alții o coboară; unii purifică, alții întinează tot ce ating. Unii produc o atmosferă sfințitoare încât în vecinătatea lor te simți mai bun și mai tare, alții demonizează ori deprimă…”. Prin urmare profesorul trebuie să corespundă din punct de vedere intelectual, moral și fizic. Din punct de vedere intelectual, un profesor de religie trebuie să posede o bună cultură generală și de specialitate, o inteligență vie, imaginație creatoare, memorie durabilă și fidelă. El trebuie să fie un autentic specialist în materia pe care o predă, un bun cunoscător al Sfintei Scripturi și a istoriei gândirii creștine. Din punctul de vedere al calităților morale profesorul trebuie să dea dovadă de: credință puternică, iubire nețărmurită, smerenie, discreție, discernământ și bun simț. Din punct de vedere fizic profesorului i se cer: un trup sănătos, fără defecte izbitoare; voce plăcută, curată, sonoră; fața prietenoasă, atrăgătoare; ținută vestimentară curată și lipsită de excentrisme. Ordinea sau dezordinea externă a unui om, o reflectă, desigur, pe cea interioară. Simion Mehedinți descrie detaliat cele trei trepte ale dascălului: belferul, profesorul și educatorul. Belferul este numit „vătaf peste copii” și este caracterizat de metode și atitudini total nepedagogice, primitive, între care bătaia, limbajul violent, jignirile, siluirea pentru memorizare absurdă (toceala), care conduc la reprimarea personalității copilului. Profesorul este numit „slujbaș al școlii” fiind pe o treaptă superioară belferului. Acesta predă și ascultă respectând metodologia, dar neimplicându-se afectiv. Este insul rece, care-și face „datoria”, căruia nu i se poate reproșa nimic oficial, dar care nu convinge. În final, rezultatele slabe nu sunt departe de cele ale „belferului”. Educatorul este chipul pedagogului ideal, părintele tineretului, pentru că armonizează în ființa sa însușirile esențiale, sub cele trei aspecte: intelectual, moral și fizic. Prin urmare educatorul trebuie să fie caracterizat dragoste parentală, darul de a pătrunde în sufletul învățăceilor, știința de a se face plăcut, optimismul și tărie de caracter.

Elevul. Elevii sunt în primul rând ființe create de Dumnezeu după chipul și asemănarea Lui. Aceasta implică faptul că trebuie priviți ca având valoare și demnitate. Ei sunt factori esențiali ai educației, parteneri de dialog, suflete capabile să gândească și să creeze și nu doar niște receptori pasivi ai cunoștințelor, sau niște tocilari și emițători mecanici. Elevii trebuie socotiți prieteni, demni de cel mai înalt respect, nu subalterni obligați să suporte orice cuvânt, capriciu, sau atitudine. Ei sunt datori să răspundă cu respect, bună purtare, recunoștință și conștiinciozitate, mâinii întinse din partea educatorului, ofertă a dragostei și responsabilității. „Nu există copil rău, ci numai copil în care nu ai descoperit încă partea cea bună;

III.3. Principiile educației moral-religioase

Principiile didactice reprezintă normele după care se orientează și ghidează activitatea educatorului sau ca norme generale și fundamentale care orientează activitatea de însușire a cunoștințelor, de formare a priceperilor și deprinderilor la elevi. Pornind de a etimologia termenului principiu (lat. „princeps” – „primul”, „cel mai important”) se poate afirma că principiile pedagogice exprimă adevăruri fundamentale „pe care urmează să se sprijine toate raționamentele și deciziile unui profesor în legătură cu modul optim de concepere și de conducere a acțiunii educative în școli, indiferent de situația concretă cu care se confruntă”. Prin urmare, principiile didactice pot orienta întregul demers al procesului de învățământ având în cadrul acestuia funcții importante: de orientare (orientează activitatea cadrului didactic către factorii instrucționali care favorizează îndeplinirea obiectivelor), normativ- prescriptive (respectarea principiilor conferă legitimitate acțiunilor cadrelor didactice), de reglare a activității instrucționale (principiile pot deveni criterii de autoevaluare ale cadrului didactic).

Nominalizarea, clasificarea și sistematizarea lor aparține promotorilor pedagogiei moderne chiar dacă ele au fost utilizate de către toți marii cărturari ai istoriei. I. Comenius (1592 -1670) numit și părintele pedagogiei moderne, J.J. Rousseau (1712-1778) și I. Pestalozzi (1746-1827) s-au remarcat în procesul articulării și sistematizării acestor principii. Pedagogul ceh Jan Amos Comenius a înițiat acest demers în lucrarea Didactica Magna, publicată în anul 1657, la Amsterdam (în cuprinsul altei lucrări, mai mari, Opera Didactica Omnia). Trebuie remarcată lista destinatarilor acestei lucrări deosebite: „Tuturor diriguitorilor omenești: conducătorilor de stat, păstorilor bisericilor, directorilor de școli, părinților și tuturor copiilor, grație și pace de la Dumnezeu…”. Comenius descrie aceste principii ca principii ale prelungirii vieții, ale predării și învățării în așa fel încât efectul să fie sigur, ale predării și învățării lesnicioase, ale predării și învățării temeinice și ale învățării concise și rapide.

În Metodica predării religiei sunt analizate următoarele principii didactice și catehetice: principiul intuiției, principiul accesibilității, principiul învățării active și conștiente, principiul sistematizării și continuității cunoștințelor, principiul îmbinării teoriei cu practica, principiul însușirii temeinice a cunoștințelor, principiul asigurării conexiunii inverse, principiul motivației, principiul ecclesiologic și principiul hristocentric.

1. Principiul intuiției: denotă faptul că accesul în lumea credinței trece prin simțuri, cunoașterea concretă, senzorială, fiind baza abstractizării și generalizării cunoștințelor. Etimologic, termenul provine din latinescul „intueor” (vb. = a privi, a lua în considerare, a considera; adv. „intus” = înăuntru). Intuiția vizează influența directă a obiectelor din lumea înconjurătoare asupra simțurilor noastre. Adevărurile de credință transmise elevilor sunt suprasensibile, iar pentru a fi înțelese trebuie făcute accesibile cu ajutorul materialului intuitiv (hărți, planșe, fotografii, desene, etc.). În pedagogia modernă, principiul intuiției a dobândit chiar o supremație față de celelalte, mai ales prin J. Pestalozzi, considerat „părinte al intuiției” deoarece el consideră acest principiu drept „bază a instrucției”. El afirma că „numai intuițiile, observațiile, dau omului forța de a rezista prejudecăților. A vedea și auzi bine, iată primul pas spre înțelepciunea vieții!”. Domnul Iisus a folosit acest principiu în expunerea mesajelor sale prin pilde (Matei 13). Apostolul Pavel face apel la simțuri și la imagini plastice în scrisoarea sa (1Tim. 1:15, 4:2, 15; 5:18).

2. Principiul accesibilității (al respectării particularităților de vârstă și individuale ale elevilor / principiul psihologic) impune ca profesorul să adapteze conținutul învățării la gradul de dezvoltare psiho-fizică a elevilor, luând în considerare particularitățile de vârstă și sex, nivelul pregătirii anterioare, starea de sănătate, capacitățile intelectuale, mediul familial. Prin urmare predarea cunoștințelor trebuie realizată într-o manieră accesibilă (gradat, de la cunoscut la necunoscut, de la concret la abstract, de la particular la general, de la simplu la complex), ținându-se cont de faptul că elevii se raportează în mod diferit la conținuturile predate de profesor și de faptul că elevii au ritmuri diferite de înțelegere și însușire a cunoștințelor; profesorul nu trebuie să depășească capacitățile reale de înțelegere ale elevilor, dar nici să nu le subestimeze. J. A. Comenius insista pe principiul conformității cu natura: "Natura nu supraîncarcă, ci se mulțumește cu puțin… Natura nu se precipită, ci procedează lent… Dacă se toarnă cu forța într-un vas cu deschizătura mică (cu care se poate compara sufletul copiilor), iar nu picătură cu picătură, cât poate intra, cea mai mare parte a lichidului va da, desigur, pe de lături și mult mai puțin va intra înăuntru, decât ar intra dacă s-ar turna picătură cu picătură. Nebun este acela care vrea să predea elevilor atât cât dorește el și nu atât cât pot ei înțelege. Puterile copilului trebuie ajutate și nu apăsate, iar formatorul tineretului trebuie să fie asemenea unui medic, numai slujitorul naturii, nu și stăpânul ei…".

Apostolul Pavel a folosit acest principiu în scrisorile sale dovedind multă sensibilitate față de capacitatea intelectuală si spirituală a comunităților pe care le slujea (1Cor. 3:1-3; Evrei 5:11-14). Apostolul a învățat să-și dozeze informația în funcție de capacităție auditoriului său.

3. Principiul învățării active și conștiente presupune ca transmiterea cunoștințelor să stârnească activitatea sufletească a elevilor, astfel încât aceștia să le asimileze participând cu voința, emoțiile și rațiunea pentru înțelegerea și învățarea lor conștientă. A participa „conștient și activ” implică atât a stârni atenția elevilor la ceea ce se predă cât și a stimula gândirea în acțiune astfel încât o parte dintre noile achiziții să fie intuite și chiar exprimate în dialogul din cadrul orei. Lecția de religie nu presupune un simplu monolog ci un dialog, chiar dacă o anumită parte a orei va fi consacrată expunerii. Învățarea activă și conștientă trebuie să motiveze dorința de a studia și de a cerceta singuri, adică autoînvățarea. Potrivit acestui principiu cadrul didactic trebuie să valorifice constant înclinația către activitate care presupune a gândi, a medita, a raționa, a merge pe firul unui gând și al unei idei. Apostolul Pavel a folosit dialogul în expunerea mesajelor sale (Fapte 20; 1 Cor. 14:34; 1 Tim. 2:11-12). Prin urmare, lecțiile apostolului nu erau simple prelegeri plictisitoare ci ele ofereau dinamică, implicau participare și activau mintea prin întrebări constante (Rom. 2:3-4, 21-23; 3:1-3, 6-9; 4:1, 3, 10; 6:1, 3, 15-16, 21; 7:1, 7, 13, 24; 8:31-35).

4. Principiul sistematizării și continuității cunoștințelor este necesar atât în procesul întocmirii planurilor-cadru, programelor și a manualelor școlare, cât și în activitatea specifică de transmitere și însușire a cunoștințelor. Pentru a putea fi predate într-un mod organizat și continuu, cunoștințele vor fi integrate într-un sistem, astfel încât noile achiziții să fie învățate prin raportarea și integrarea lor la experiența și informațiile anterioare. Datorită faptului că materia de studiu nu poate fi predată și înțeleasă în mod global într-un timp scurt, apare necesitatea împărțirii ei într-o succesiune de secvențe logice și accesibile pe plan informațional. Acestea vor asigura un învățământ coerent și fără goluri în cadrul materiei studiate. Cadrul didactic va urmări ca învățarea să se facă ritmic și să fie continuată de evaluare, cu scopul de a se forma noi deprinderi de muncă independentă și pentru evitarea învățării în salturi, apariția lacunelor în pregătirea lor și a deficitelor în dezvoltarea personalității religios-morale. Apostolul Pavel și-a structurat foarte bine scrisorile îndeosebi Epistola către Romani, dar a făcut o legătură între scrisorile trimise aceleiași comunități sau personae în perioade diferite.

5. Principiul îmbinării teoriei cu practica impune ca noțiunile transmise să fie raportate la viața concretă a elevilor. Învățarea trebuie să contribuie la transpunerea informațiilor în practică și la valorificarea cunoștințelor teoretice învățate. Acest lucru devine posibil doar atunci când există o preocupare constantă a profesorului cu privire la formarea elevilor în vederea realizării învățării în circumstanțe și contexte noi și variate. Profesorul trebuie să evite încărcarea excesivă a memoriei elevilor cu date, nume și cunoștințe pur teoretice. Adevărurile religioase vor fi expuse astfel încât elevii să își modeleze viața în funcție de acestea. Aplicarea acestui principiu în Biserică poate fi observat cel mai evident în practica cultului divin: rugăciuni, cântări, gesturi liturgice, etc. Este foarte important de remarcat în corpusul epistolelor Pauline (în general) că ele au atât o parte doctrinară cât și una practică. Teologia apostolului este legată în mod inseparabil de praxisul vieții.

6. Principiul însușirii temeinice a cunoștințelor (principiul temeiniciei și durabilității) vizează îndeosebi finalitatea actului didactic: ceea ce s-a predate să se concretizeze în cunoștințe temeinice, reprezentative și durabile, care să se reflecte natural în deprinderi corespunzătoare idealului vieții moral-creștine. Dacă învățarea se face intuitiv, respectându-se particularitățile de vârstă, motivat, activ, conștient, sistematic, continuu și orientat spre practică, atunci cunoștințele vor fi temeinic însușite. Durabilitatea cunoștințelor și a competențelor este dependentă de posibilitatea elevilor de a le actualiza și utiliza în diferite contexte. O dată cu transmiterea învățăturilor fundamentale se vor stimula corespunzător procesele mnemice (de memorare) atât mecanice cât și logice. O dată cu repetițiile și recapitulările, durabilitatea memorării învățăturilor de bază poate fi favorizată și de exerciții, comparații, eșalonări, examinări etc.

7. Principiul asigurării conexiunii inverse (al feed-back-ului, al retroacțiunii) este utilizat în orice activitate umană atunci când dorim să știm care sunt efectele acțiunii noastre, în vederea reglării și autoreglării continue – ca bază a ameliorării rezultatelor finale. Conexiunea inversă (feed-back) sau informația inversă este urmărită de profesor în fixarea cunoștințelor predate. Acesta va alege diferite metode de lucru (observația directă, întrebări, teste scurte, localizări pe hartă, gasirea unor versete, etc.) pentru a realiza evaluarea elevilor, cât și autoevaluarea propriei sale activități de predare, cu scopul remedierii, îmbunătățirii rezultatelor. Avantajele acestui principiu: arată gradul de înțelegere a noilor cunoștințe; stimulează învățarea prin faptul că elevii sunt „testați” în mod continuu; oferă profesorului posibilitatea să analizeze și să corecteze greșelile făcute de elevi sau sesizate de ei; ajută la depășirea dificultăților de înțelegere ivite pe parcursul predării; reglează și ameliorează rezultatele procesului de predare-învățare; evită suprasolicitarea elevilor.

8. Principiul motivației (principiul învățământului interesant și plăcut): Motivația învățării reprezintă totalitatea intereselor, idealurilor și mobilurilor care îndeamnă, susțin energic și direcționează desfășurarea activității de învățare. Motivația, numită și „motorul învățării”, pune în mișcare rațiunea, voința și sentimentul elevilor; ea poate fi exterioară (competiția, încurajarea, recompensa, sau, dimpotrivă, teama, mustrarea, pedeapsa) și interioară (curiozitatea de a ști cât mai multe, dorința de a fi cât mai bine pregătit la o anumită disciplină, dorința de a fi cât mai bun, etc.). Profesorul de religie va cultiva la elevi motivația internă, ca suport trainic al educației religioase, fără însă a neglija rolul motivației externe. Pentru respectarea acestui principiu, profesorul va urmări pe de o parte să mențină trează curiozitatea elevilor, iar pe de alta, să prezinte cunoștințele religioase cât mai interesant, astfel încât să răspundă întrebărilor existențiale ale elevilor. Atunci când cunoștințele transmise elevilor le trezesc interesul, ei învață cu plăcere și sunt atenți, întrucât le asimilează ușor. Atunci când lipsește interesul, elevii se plictisesc, nu sunt atenți și învață greu. Elevii pot fi motivați prin transmiterea unor cunoștințe accesibile vârstei și gradului lor de pricepere, dar și prin exemple concrete care le pot arăta adevărata valoare și importanța pe care o prezintă cunoștințele religioase în desăvârșirea creștină. „Învățământul religios trebuie să fie afectiv, să trezească în copii sentimente vii și intense de plăcere, de pietate, de compătimire, de admirație față de Dumnezeu”. Apostolul Pavel demonstrează că motivația corectă în ascultarea de Dumnezeu este iubirea, adică motivația interioară a inimii (1 Tim. 1:5). Aceasta trebuie stârnită în elevii clasei în procesul ascultării de Dumnezeu și al ordonării vieții.

9. Principiul autonomiei și respectării libertății individuale: în virtutea libertății primite de la Dumnezeu fiecare om dispune de autonomie, adică de posibilitatea de a se conduce singur, după legi proprii. Apropierea de sufletele copiilor trebuie făcută cu convingere și nu constrângere, pentru ca, în virtutea deplinei libertăți, copiii să adere cu dragoste la mesajul creștin. Dar nu există exercitare a educației fără influențare, direcționare și intenționalitate. Acest principiu cere o adeziune benevolă a învățăceilor la valorile religioase, adeziune care se câștigă, nu se impune. Simion Mehedinți afirma: „Nu te amesteca în conștiința nimănui. E o supremă cruzime să încerci a apăsa pe sufletul cuiva. Între naștere și moarte e o singură viață, nu două. Cu ce drept te amesteci în forul interior al altui suflet? Orice om își are socoteala lui cu eternitatea, dacă sufletul lui e capabil de o astfel de mare socoteală. Crezi oare că poți veni polițienește să robești inima cuiva? Poți să pui pe cineva cu de-a sila pe rug; îi poți sfâșia carnea de pe oase…, poți să-l prefaci în cenușă… Se poate! Dar stăpân pe cugetul și pe simțirea altuia nu poți fi prin silnicie niciodată. Un singur imperativ e valabil: al iubirii. O singură cale poate duce spre reală înduplecare: să nu te atingi de libertatea de conștiință altfel decât prin puterea argumentării. Lasă-l deci pe fiecare cu legea lui. Iar dacă ți se pare că nu-i potrivită cu adevărul, pune-i în față convingerile tale, dar cu toată cumpătarea cuvenită”. Apostolul Pavel a dat dovadă de mult tact pedagogic în abordarea oamenilor. El a vorbit cu convingere și dinamism dar nu a forțat sau constrâns pe nimeni să se convertească.

10. Principiul hristocentric cere ca educația religioasă să se orienteze în jurul persoanei Domnului Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Persoana și activitatea Domnului Iisus Hristos trebuie înțeleasă în modul în care S-a revelat oamenilor. Mântuitorul Iisus Hristos este desăvârșirea absolută, Calea, Adevărul și Viața, care S-a întrupat pentru a răscumpăra și restaura întreaga Creație și pentru a se face model de urmat. El este începutul și sfârșitul, Cel în care s-au împlinit toate profețiile, singurul punct fix al creației, în ansamblul său. Apostolul Pavel a centrat întreaga învățătură în jurul persoanei și activității Mântuitorului (Colos. 1:28; 1 Cor. 15:1-5).

11. Principiul eclesiocentric cere ca profesorul de religie să transmită cunoștințele conform învățăturii Bisericii și în legătură cu viața Bisericii. Cunoștințele vor fi prezentate astfel încât să dezvolte la elevi sentimente de dragoste, respect și admirație față de Biserică și să le insufle convingerea că doar Biserica îi poate ajuta în procesul mântuirii. Pentru apostolul Pavel principiul eclesiocentric impunea prezentarea argumentată a Bisericii drept „stâlpul și temelia adevărului” (1Tim. 3:15). Părinții Bisericii au asemănat Biserica cu o școală a desăvârșirii: „Nu pentru aceasta venim la biserică în fiecare zi, numai ca să ne întâlnim unii cu alții și apoi să ne despărțim, ci ca fiecare să învățăm ceva folositor, ca să plecăm acasă după ce am primit doctoria pentru patima care ne supără. N-ar fi oare, una din cele mai mari nesocotințe ca noi să cerem în fiecare zi copiilor noștri, care se duc la școală, să ne spună ce au învățat și nici nu ne gândim să-i lăsăm să se ducă fără folos și degeaba la școală, dacă nu vedem că au vreun câștig, iar noi, oameni în toată firea, care venim la această școală duhovnicească, să nu fim măcar la fel de silitori ca și copiii noștri, mai ales când câștigul privește mântuirea sufletului nostru?”

III.4. Metodele și mijloacele specifice educației moral-religiose

Metodele didactice reprezintă un ansamblu de procedee și căi menite să sprijine realizarea obiectivelor pedagogice. Etimologic, cuvântul „metodă”, provenit din limba greacă, este compus din „meta” = spre, către și „odos” = cale. Taxonomia metodicii predării-învățării ține seama, în principal, de două criterii:

a. Demersul logic care țintește asimilarea:

metoda inductivă, deductivă, analitică, sintetică, genetică;

b. Izvorul principal al învățării:

metode de comunicare orală:

expozitive – povestirea, descrierea, explicația, argumentarea, prelegerea, expunerea cu oponent

interogative – conversația, problematizarea

metode de comunicare scrisă: lectura, lectura și interpretarea textului biblic, referatul, eseul

metode de cunoaștere a realității religioase: observarea direct a realității religioase, studiul și interpretarea simbolurilor, analiza documentelor, studiul de caz, exemplul, rugăciunea, meditația, deprinderile morale, cultul divin

metode fundamentate pe acțiune: jocul didactic, dramatizarea, exercițiul moral, metoda îndrumării teoretice și practice

În ultima perioadă s-a pus un accent deosebit în predarea religiei dar și celorlalte materii pe metodele activ-participative. Sunt considerate activ-participative toate acele metode care sunt capabile să mobilizeze energiile elevului, să-i concentreze atenția, să-l facă să urmărească cu interes și curiozitate lecția, să-i câștige adeziunea logică și afectivă față de cele nou învățate; care-l îndeamnă să-și pună în joc imaginația, înțelegerea, puterea de anticipare, memoria. Metodele expozitive sunt cele mai utilizate în cadrul orelor de religie, ținându-se cont, însă, de vârsta și caracterul clasei. Folosirea lor „nu trebuie interpretate doar cantitativ, ci se impune optimizarea expunerii prin procedee stilistice și oratorice adecvate, prin arhitectonica și logica argumentației, prin crearea premiselor unui dialog didactic”. Este evident că ora de religie nu trebuie să se bazeze în exclusivitate pe transmiterea cunoștințelor religioase, dar și acestea trebuie cunoscute, cel puțin ca pretext al dezbaterilor și problematizărilor care se impun. Printre cele mai importante metode folosite predarea religiei putem aminti următoarele:

1. Brainstorming-ul – metoda asaltului de idei are drept caracteristică separarea momentului de producere a ideilor de cel de valorificare a lor, de altfel mai este numită și metoda evaluării amânate sau metoda marelui DA. În momentul producerii ideilor se acceptă orice idee fără să se critice sau fără să se dea o judecată de valoarea asupra ei. Selectarea propriu-zisă se face după un anumit timp, când toate ideile se compară și se aleg cele mai bune dintre ele. Utilizarea la religie a acestei metode presupune o atenție deosebită din partea profesorului, astfel încât „asaltul de idei”să nu conducă la promovarea unor enunțuri contrare învățăturii de credință, care să producă confuzii sau incertitudini în sufletul elevilor.

2. Conversația euristică este o metodă dialogală, de incitarea a elevilor și de aflare a adevărului prin întrebări oportun puse, aceștia făcând conexiuni în universul lor de cunoștințe. Această metodă solicită elevilor inteligența productivă, spontaneitatea și curiozitatea, lăsând elevilor mai multă libertatea de căutare. Specificul metodei constă în procedeul de investigație comună condus cu abilitate de profesor prin întrebări bine gândite și oportun puse, prin care instruirea se face nu prin transmiterea și prezentarea unor cunoștințe noi, ci prin efortul personal al elevului de a descoperi noi sensuri și adevăruri pe baza valorificării propriilor experiențe de cunoaștere.

3. Scrierea liberă este o metodă pe care profesorul o poate utiliza la ora de religie „în vederea formării capacității elevilor de a reflecta și de a învăța prin exprimarea în scris a gândurilor/ideilor pe care le au despre o anumită temă”. Prin utilizarea acestei metode, scrierea devine un mijloc de dezvoltare a gândirii, de formulare de raționamente, de reflecție și de creație.

4. Metoda „ciorchinelui” poate fi utilizată individual sau în grup în scopul stimulării gândirii libere și creative, de tip divergent, precum și în scopul sesizării și evidențierii conexiunilor dintre idei, construirii de noi idei și de noi sensuri și semnificații. Această metodă presupune mai multe etape: 1) scrierea unui cuvânt – cheie în la mijlocul tablei sau al foii de hîrtie; 2) identificarea și scrierea altor sintagme/cuvinte legate de cuvântul-nucleu; 3) identificarea și realizarea conexiunilor dintre cuvinte/sintagme, prin linii sau săgeți; 4) prezentarea și discutarea „ciorchinelui”. Profesorul va îndemna elevii să noteze toate ideile care le au referitor la cuvântul/sintagma cheie, realizând cât mai multe conexiuni între idei, fără însă a face judecăți de valoare. De asemenea, dacă este cazul, profesorul va indica în prealabil anumite informații care să-i ghideze pe elevi, realizându-se astfel un ciorchine semidirijat.

5. Eseul religios este un studiu de mică întindere având la bază subiecte despre adevăruri religioase. Această metodă facilitează dezvoltarea creativității elevilor și se folosește mai ales la clasele din liceu. Subiectul eseului poate fi propus de profesor sau de elevi, iar stilul în care va fi redactat trebuie să fie clar și să valorifice vocabularul specific. Alcătuirea și redactarea unui eseu presupune întocmirea unui plan care să cuprindă diviziunile mari ale unui eseu: introducerea, cuprinsul și concluzia. Cu toate aceste cerințe, nu trebuie să confundăm conținutul eseului religios cu cel literar. Fiind vorba despre adevăruri religioase, într-un astfel de eseu se va evita folosirea persoanei întâi singular în sublinierea opiniei personale („eu cred”, „părerea mea” etc) și însușirea exprimărilor proprii unor autori, drept expresii personale. După întocmirea eseului, urmează susținerea, discutarea și evaluarea lui.

6. Jocul didactic satisface nevoia de motricitate și gândire concretă ale elevilor. El îmbină spontanul și imaginarul, elementele specifice acestei vârste, cu efortul solicitat și programat de procesul învățării. După conținutul și obiectivele urmărite se pot distinge jocuri: senzoriale (vizual-motorii, auditive etc.); de observare a mediului înconjurător; de dezvoltare a vorbirii; aritmetice; de orientare; aplicative; de imaginație; de creație; de îndemânare; de construcții tehnice etc.; După materialul utilizat sunt jocuri: cu materiale sau fără materiale; jocuri orale; jocuri cu întrebări („cine știe câștigă”); jocuri-ghicitori etc.

7. Instruirea asistată de calculator reprezintă o modalitate modernă de instruire în care elevul parcurge în ritm propriu și prin efort independent un conținut de instruire cu ajutorul unui program de un anumit tip care îi asigură posibilitatea autoverificării după fiecare pas și îi oferă, prin tehnica de elaborare, condiții de reușită. Calculatorul are avantajul de a îmbina în modul cel mai corespunzător imaginea, sunetul și comentariul, în așa fel încât ele să îndeplinească reciproc fără a fi nevoie de o intervenție concomitentă, ceea ce stimulează gradul de participare a elevului și intensitatea activității pe care o depune mental.

Mijloacele didactice reprezintă instrumentarul auxiliar care facilitează transmiterea și asimilarea cunoștințelor, deodată cu înregistrarea și evaluarea rezultatelor obținute. Cele mai importante funcții ale acestora sunt: 1) informativă; 2) formativă; 3) de evaluare; și 4) de raționalizare a efortului depus de professor și de elev. Aceste mijloace pot fi clasificate după natura și funcționalitatea lor în:

Mijloace informativ-demonstrative

Sfânta Scriptură

Tradiția

Obiectele de cult

Manualul

Caiet special

Harta

Tabelul cronologic

Materiale sonore

Filmul

Literatura religioasă etc.

Mijoace de exersare și formare – Calculatorul

Mijloace de evaluare – Chestionare și teste

Este important de menționat faptul că scopul utilizării mijloacelor de instruire este de a percepe, înțelege, fixa și consolida cunoștințele. Alegerea mijlocului de învățământ adecvat realizării unor obiective educaționale date, la o clasă de elevi cu anumite particularități de vârstă și individuale, presupune cunoașterea mecanismelor interne, psihologice ale tipului de învățare care intervine în condițiile folosirii mijloacelor de învățare.

Anexa nr. 1

Proiect de lecție

Instituția de învățământ: Liceul Telogic Baptist „Emanuel”

Disciplina: Religie; Clasa: a XII-a;

Profesor: David Ionatan Ovidiu

Unitatea de învățare:

Subiectul lecției: Scopul poruncilor divine (1Tim.1:5-11)

Tipul lecției: recapitulare – evaluare;

Scopul lecției: evaluarea nivelului cantitativ si calitativ al cunoștințelor și al motivației morale; educarea voinței și formarea elevilor respectării poruncilor divine.

Competențe derivate

La sfârșitul lecției, elevii vor dovedi următoarele competențe:

C1 – prezentarea contextului, scopului si gradualității descoperirii poruncilor divine;

C2 – prezentarea parelelei dintre Legea morală a Vechiului Testament și Legea morală a Noului Testament;

C3 – enumerarea învățăturilor moral – religioase desprinse din Decalog și din Predica de pe munte;

C4 – identificarea modalităților de integrare si aplicare, în viața personală și de grup, a învățăturilor desprinse din poruncile divine;

C5 – argumentarea caracterului de sinteză al Predicii de pe munte;

Competențe afective:

Ca1 – participarea activă și afectiva la lecție făcând dovada interesului față de cunoașterea și împlinirea poruncilor divine;

Ca2 – contribuirea la crearea în clasă a unui climat favorabil cooperării.

Resurse

1.Oficiale: ●Programa școlară pentru disciplina religie, clasa a XII-a;

●Planificarea calendaristică orientativă;

●Proiectarea unității de învățare : Morală creștină.

2. Temporale: ●Nr. de lecții: 1;

●Durata : .

3. Bibliografice:

1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Societatea Biblică Interconfesională, ediția Cornilescu, 2001.

2. Șebu, Sebastian, Metodica predării religiei, Editura “Reîntregirea”, Alba-Iulia, 2000.

3. Tenney, M.C. Studiu al Noului Testament, Oradea, 1986.

4. Brown, R.E, Fitzmyer. J.A., Murphy R.E, Introducere și Comentariu la Sfânta Scriptură – Lit. Paulină, Târgu-Lăpuș, 2008.

Strategia didactică

1. Metode și procedee: lectura și interpretarea textului biblic, conversația, exercițiul moral, probematizarea, demonstrația meditația religioasă, metoda mozaicului, ciorchinelui, cântarea religioasa, lucrul cu fișe.

2. Material didatic utilizat: Biblia; Atlas biblic;

3. Forme de organizare a activității elevilor: activitate fontală, activitate individuală și activitate pe grupe.

Scenariul didactic

Anexa nr. 2

Proiect de lecție

Instituția de învățământ: Liceul Telogic Baptist „Emanuel”

Disciplina: Religie; Clasa: a XII-a;

Profesor: David Ionatan Ovidiu

Unitatea de învățare:

Subiectul lecției: Disciplina rugăciunii (1Tim.2:1-10)

Tipul lecției: mixtă;

Scopul lecției: transmiterea și aprofundarea de noi cunoștințe legate de cultul răgăciunii;

Competențe derivate

La sfârșitul lecției, elevii vor dovedi următoarele competențe:

C1 – prezentarea scopului rugăciunii publice;

C2 – prezentarea condițiilor rugăciunii publice;

C3 – enumerarea caracteristicilor închinătorilor;

C4 – identificarea modalităților de integrare si aplicare, în viața personală și de grup, a învățăturilor desprinse cu privire la rugăciune;

C5 – sublinierea importanței rugăciunii pentru progresul spiritual al creștinului;

Competențe afective:

Ca1 – participarea activă și afectivă la lecție făcând dovada interesului față de cunoașterea și împlinirea Cuvântului divin;

Ca2 – contribuirea la crearea în clasă a unui climat favorabil cooperării.

Resurse

1.Oficiale: ●Programa școlară pentru disciplina religie, clasa a XII-a;

●Planificarea calendaristică orientativă;

●Proiectarea unității de învățare : Disciplinele spirituale.

2. Temporale: ●Nr. de lecții: 1;

●Durata : .

3. Bibliografice:

1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Societatea Biblică interconfesională, ediția Cornilescu, 2001.

2. Șebu, Sebastian, Metodica predării religiei, Editura “Reîntregirea”, Alba-Iulia, 2000.

3. Tenney, M.C., Studiu al Noului Testament, Oradea, 1986.

4. Brown, R.E, Fitzmyer J.A, Murphy, R.E, Introducere și Comentariu la Sfânta Scriptură – Lit. Paulină, Târgu-Lăpuș, 2008.

5. Millard J. Erickson, Teologie creștină, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2004

Strategia didactică

1. Metode și procedee: lectura și interpretarea textului biblic, conversația, exercițiul moral, problematizarea, demonstrația, meditația religioasă, brainstorming, cântarea religioasa, lucrul cu fișe.

2. Material didatic utilizat: Biblia; Atlas biblic;

3. Forme de organizare a activității elevilor: activitate fontală, activitate individuală și activitate pe grupe.

Scenariul didactic

Anexa nr. 3

Prezentare PPT – Mass-mediei și dependența adolescenților

Anexa nr. 1

Proiect de lecție

Instituția de învățământ: Liceul Telogic Baptist „Emanuel”

Disciplina: Religie; Clasa: a XII-a;

Profesor: David Ionatan Ovidiu

Unitatea de învățare:

Subiectul lecției: Scopul poruncilor divine (1Tim.1:5-11)

Tipul lecției: recapitulare – evaluare;

Scopul lecției: evaluarea nivelului cantitativ si calitativ al cunoștințelor și al motivației morale; educarea voinței și formarea elevilor respectării poruncilor divine.

Competențe derivate

La sfârșitul lecției, elevii vor dovedi următoarele competențe:

C1 – prezentarea contextului, scopului si gradualității descoperirii poruncilor divine;

C2 – prezentarea parelelei dintre Legea morală a Vechiului Testament și Legea morală a Noului Testament;

C3 – enumerarea învățăturilor moral – religioase desprinse din Decalog și din Predica de pe munte;

C4 – identificarea modalităților de integrare si aplicare, în viața personală și de grup, a învățăturilor desprinse din poruncile divine;

C5 – argumentarea caracterului de sinteză al Predicii de pe munte;

Competențe afective:

Ca1 – participarea activă și afectiva la lecție făcând dovada interesului față de cunoașterea și împlinirea poruncilor divine;

Ca2 – contribuirea la crearea în clasă a unui climat favorabil cooperării.

Resurse

1.Oficiale: ●Programa școlară pentru disciplina religie, clasa a XII-a;

●Planificarea calendaristică orientativă;

●Proiectarea unității de învățare : Morală creștină.

2. Temporale: ●Nr. de lecții: 1;

●Durata : .

3. Bibliografice:

1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Societatea Biblică Interconfesională, ediția Cornilescu, 2001.

2. Șebu, Sebastian, Metodica predării religiei, Editura “Reîntregirea”, Alba-Iulia, 2000.

3. Tenney, M.C. Studiu al Noului Testament, Oradea, 1986.

4. Brown, R.E, Fitzmyer. J.A., Murphy R.E, Introducere și Comentariu la Sfânta Scriptură – Lit. Paulină, Târgu-Lăpuș, 2008.

Strategia didactică

2. Material didatic utilizat: Biblia; Atlas biblic;

3. Forme de organizare a activității elevilor: activitate fontală, activitate individuală și activitate pe grupe.

Scenariul didactic

Anexa nr. 2

Proiect de lecție

Instituția de învățământ: Liceul Telogic Baptist „Emanuel”

Disciplina: Religie; Clasa: a XII-a;

Profesor: David Ionatan Ovidiu

Unitatea de învățare:

Subiectul lecției: Disciplina rugăciunii (1Tim.2:1-10)

Tipul lecției: mixtă;

Scopul lecției: transmiterea și aprofundarea de noi cunoștințe legate de cultul răgăciunii;

Competențe derivate

La sfârșitul lecției, elevii vor dovedi următoarele competențe:

C1 – prezentarea scopului rugăciunii publice;

C2 – prezentarea condițiilor rugăciunii publice;

C3 – enumerarea caracteristicilor închinătorilor;

C4 – identificarea modalităților de integrare si aplicare, în viața personală și de grup, a învățăturilor desprinse cu privire la rugăciune;

C5 – sublinierea importanței rugăciunii pentru progresul spiritual al creștinului;

Competențe afective:

Ca1 – participarea activă și afectivă la lecție făcând dovada interesului față de cunoașterea și împlinirea Cuvântului divin;

Ca2 – contribuirea la crearea în clasă a unui climat favorabil cooperării.

Resurse

1.Oficiale: ●Programa școlară pentru disciplina religie, clasa a XII-a;

●Planificarea calendaristică orientativă;

●Proiectarea unității de învățare : Disciplinele spirituale.

2. Temporale: ●Nr. de lecții: 1;

●Durata : .

3. Bibliografice:

1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Societatea Biblică interconfesională, ediția Cornilescu, 2001.

2. Șebu, Sebastian, Metodica predării religiei, Editura “Reîntregirea”, Alba-Iulia, 2000.

3. Tenney, M.C., Studiu al Noului Testament, Oradea, 1986.

4. Brown, R.E, Fitzmyer J.A, Murphy, R.E, Introducere și Comentariu la Sfânta Scriptură – Lit. Paulină, Târgu-Lăpuș, 2008.

5. Millard J. Erickson, Teologie creștină, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2004

Strategia didactică

2. Material didatic utilizat: Biblia; Atlas biblic;

3. Forme de organizare a activității elevilor: activitate fontală, activitate individuală și activitate pe grupe.

Scenariul didactic

Anexa nr. 3

Prezentare PPT – Mass-mediei și dependența adolescenților

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Pedagogia Paulina In Lumina Epistolei 1 Timotei – Repere Metodice Pentru Elaborarea Lectiilor Biblice la Clasa a Xii a (ID: 167793)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Pedagogia Paulina In Lumina Epistolei 1 Timotei – Repere Metodice Pentru Elaborarea Lectiilor Biblice la Clasa a Xii a

Copyright Notice

Rugaciunea Domneasca Creatie Si Interpretare

Operele Sfantului Niceta de Remesiana

Înnoirea Morală și Spirituală a Ființei Umane Prin Sfânta Taină a Pocăinței

Pelerinajul Atitudinea Presei Romanesti Fata DE Fenomenul Pelerinajelor

Prefigurare Si Continuitate. Corespondente Formale Si Teologice Intre Cultul Iudaic Si Cel Crestin

Epistola I Catre Corinteni

Copyright Notice

Similar Posts