PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: IF LUCRARE DE LICENȚĂ Conducător științific: Absolvent: PLOIEȘTI 2019 1 CUPRINS… [617932]

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE
UNIVERSITATEA PETROL – GAZE DIN PLOIEȘTI
FACULTATEA LITERE ȘI ȘTIINȚE
DEPARTAMENTUL ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI
PROGRAMUL DE STUDII:
PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: IF

LUCRARE DE LICENȚĂ

Conducător științific:

Absolvent: [anonimizat]
2019

1

CUPRINS
ARGUMENT ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 2
CAPITOLUL I – FUNDAMENTARE TEORETICĂ ………………………….. ………………………….. ………………….. 4
1. DEFINIREA ȘI CARACTERIZAREA GENERALĂ A FAMILIEI ………………………….. …………………………. 4
1.1. TIPOLOGII FAMILIALE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 6
1.2. FUNCȚIILE FAMILIEI ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 10
2. DEFINIR EA COPILULUI ȘI A COPILĂRIEI ………………………….. ………………………….. ………………….. 12
2.1. ȘCOLARUL MIC ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 13
CAPITOLUL II – CE A ȘTEPTĂRI AU PĂRINȚII DE LA COPIII LOR? ………………………….. ………………………. 18
1. CLIMATUL FAMILIAL. RELAȚI I ÎNTRE MEMBRII FAMILIEI ………………………….. ……………………….. 21
2. CLASIFICAREA STILURILOR DE PARENTING -MODALITĂȚI DE PARENTING ………………………….. ….24
2.1. PĂRINTELE AUTORITAR ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 27
3. ATITU DINEA ,,RECE -INDIFERENTĂ’’ A PĂRINȚILOR ………………………….. ………………………….. …..30
4. ROLUL PĂRINȚILOR ÎN DEZVOLTAREA COPIILOR ………………………….. ………………………….. …….. 32
5. EDUCAȚIA COPILULUI ÎNTRE FAMILIE ȘI ȘCOALĂ ………………………….. ………………………….. …….. 34
6. EDUCAȚIA: ÎNTRE RĂSFĂȚ ȘI REGULI STRICTE ………………………….. ………………………….. …………. 37
6.1. CUM SĂ PEDEPSIM ȘI CUM SĂ RECOMPENSĂM COPILUL? ………………………….. ……………… 38
6.2. ARTA HÂRJONELII ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 41
CAPITOLUL III – METODOLOGIA CERCETĂRII ………………………….. ………………………….. …………………. 46
1. IPOTEZA ȘI OBIECTIVELE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 46
2. DESCRIEREA EȘANTIONULUI ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……46
3. METODE ȘI INSTRUMENTE DE CERCETARE ………………………….. ………………………….. …………….. 50
3.1 CHESTIONARUL – CHESTIONARUL PENTRU PĂRINȚI ,,IMPLICAREA FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA
COPILULUI -EXIGENȚELE ȘI LIMITELE PĂRINȚILOR’’ ………………………….. ………………………….. …..50
3.2 STUDIUL DE CAZ ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 51
3.3 INTERVIUL CU TEHNICĂ DE CERCETARE ………………………….. ………………………….. …………… 52
4. ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR ………………………….. ………………………….. ………………….. 55
5. CONCLUZIILE MICROCERCETĂRII ………………………….. ………………………….. …………………………. 69
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 73
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….75
ANEXE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 76

2
ARGUMENT

Vârsta școlară mică sau copilăria de mijloc este plasată între 6/7 –10/11 ani, fiind o
perioadă marcată în primul rând de modificarea statutului social. Schimbarea de statut este
dramatică, reprezentând un pas hotărâtor în viață. Intrarea copilului în școală, contactul cu
specificul activității școlare creează condiții noi, favorizante pe ntru dezvoltarea gândirii
acestuia, conducând astfel la cunoașterea lumii înconjurătoare. Copilul își însușește pe
parcursul acestei perioade un volum mare de cunoștințe, dezvoltându -și concomitent
modalități noi de înțelegere. Se dezvoltă o serie de cali tăți ale cunoașterii cum ar fi:
observarea atentă, atenția, imaginația.
Problema familiei și a dificultăților cu care aceasta se confruntă reprezintă un segment
intens abordat de către specialiști(psihologi, sociologi), dar și de către instituțiile statulu i și
organizațiile neguvernamentale.
Atenția sporită îndreptată asupra familiei este determinată într -un procent destul de
mare de dinamica pe care aceasta o cunoaște din punct de vedere structural, dar și de tipul
relațiilor ce se stabilesc între membri e i.
În cadrul familiei, copiii câștigă și dezvoltă o mare parte din achizițiile importante de
ordin psihomotor, cognitiv și afectiv. Astfel, familia este cea dintâi școală în care copiii învață
cum să se comporte în viață și societate.
Aplecarea spre studiu l de față a fost o provocare deoarece, în activitatea didactică pe
care o voi desfășura, un element esențial îl reprezintă cunoașterea copilului și a familiei din
care acesta provine, a stilurilor parentale, a condițiilor în care trăiește, a climatului afe ctiv și a
relațiilor stabilite între membrii familiei.
Lucrarea de față este structurată pe trei capitole. În primul capitol sunt prezentate
aspecte teoretice despre familie, structuri ale acesteia, apecte teoretice despre copil și
copilărie, în mod speci al remarcându -se școlarul mic.
Capitolul II surprinde aspecte legate de climatul familial, stiluri de parenting, așteptări
ale părinților cu privire la copiii lor și nu în ultimul rând o scurtă descreire a pedepselor și
recompenselor.

3
Ultimul capitol, capitolul III este dedicat metodologiei cercetării având drept obiect de
studiu un chestionar adresat părinților care atestă implicarea familiei în educația copilului și
două studii de caz bazate pe stiluri parentale aflate la extreme (autoritar și democra t) cu
scopul de a demonstra diferențele apărute în educația copilului.
Așa cum era necesar, a fost punctat rolul familiei și implicarea acesteia în creșterea,
dezvoltarea și formarea personalității copiilor. Dacă unele idei au fost exprimate prin
comunicar e verbală sau în scris, anumite aspecte deosebit de importante s -au redus la o
comunicare paraverbală, mesajele și gândurile celor intervievați rămânând în spatele
cuvintelor. Cu toate acestea, informațiile obținute vin să confirme în cea mai mare parte
teoriile privind funcționarea relațiilor în familia nucleară, privind asumarea/neasumarea
rolurilor parentale și manifestarea influențelor educative.
Cu siguranță, în mod general, fiecare tip de familie este predispusă la întâmpinarea
unui număr mare de pro bleme privind modul de educare a copiilor. Nefiind vorba de
subiectivism în abordare, cazurile familiilor în care se regăsesc stiluri de parenting diferite
surprind și mă provoacă în continuare la noi căutări, la înregistrarea unor noi date pentru a
putea evidenția evoluția vieții de familie în timp și a vieții școlare a copiilor.

4
CAPITOLUL I – FUNDAMENTARE TEORETICĂ

1. DEFINIREA ȘI CARACTERIZAREA GENERALĂ A FAMILIEI

Derivat din latinescul ,, famulus’’ care era definit ca fiind un sclav domestic, termenul
de familie a suferit câteva schimbări de -a lungul timpului, căpătând în momentul de față
conotații diferite. Familia a fost și este un mediu de generare și regenerare a resursei umane,
dar și al formării personalității viitorilor a dulți (vezi E. Bonchiș, 2011, p.17).
Aceasta reprezintă mediul natural al copilului, având nenumărate influențe benefice
asupra dezvoltării copilului.
Reprezentând una dintre cele mai vechi verigi sociale și mai specifice în asigurarea
continuității și af irmării ființei umane, familia a devenit obiect de studiu sistematic abia în
epoca modernă. Doron și Parot (1999) definesc familia ca un grup de indivizi uniți prin
legături transgeneraționale și independente privind elemente fundamentale ale vieții. Moxne s
subliniază că, într -adevăr, familia presupune anumite relații între oameni, dar și cu privire la
ideologii, relațiile dintre sexe, dragostea maternă, intimitatea familiei. Una dintre cele mai
invocate definiții date familiei aparține lui Murdock (E. Bonc hiș, 2011, p.20); potrivit
acesteia, familia este un grup social caracterizat prin rezidență comună, cooperare economică
și reproducere. Ea include adulți de ambele sexe, dintre care cel puțin doi au relații sexuale
recunoscute social și unul sau mai mulți copii proprii sau adoptați , pe care -i cresc și îngrijesc.
Familia contemporană este caracterizată de o constelație de probleme și de situații care
ne provoacă să -i reanalizăm coordonatele, să căutăm soluții și să o sprijinim cât mai adecvat
pentru a le r ezolva. ( E. Vrasmas, 2008, p.11).
Ca instituție inițială de formare și educație a copilului, Ecaterina Vrasmas afirma că
familia se găsește de multe ori în contradicție cu școala și chiar cu comunitatea socioculturală
sau profesională.
Ca unitate/cuplu de adulți ea traiește drama complexității situațiilor economice,
culturale și de relaționare din epoca noastră.
Ca grup divers de adulți, copii și tineri care construiesc împreună valori sociale,
tradiții și propria cultură, familia simte prima apăsarea prob lemelor legate de recesiunea
economică, de criza culturii și de dificultățile de comunicare interumană, în special în sensul
relațiilor socioafective. Prin toate aceste demersuri se extinde preocuparea de a optimiza și

5
eficientiza relațiile dintre oameni, comunicarea afectivă și tehnicile de apropiere, negociere,
cooperare și colaborare.
Maria Voinea vedea familia ca fiind una dintre cele mai vechi forme de comunitate
umană, o instituție stabilă cu rosturi fundamentale pentru indivizi și pentru societate. ( E.
Vrasmas, 2008, p.12).
Considerată drept concept, familia înseamnă mai mult decât grupul familial. Termenul
de familie se referă și la constelația de roluri și influențe, pe când termenul de grup familial
are în vedere numai caracteristicile determinate de legăturile de rudenie. J. S. Bruner
consideră că, admițând că toți oamenii sunt în esența lor umani, această umanitate este
determinată de tipul de copilărie pe care au trăit -o. A. Berge consideră familia un fel de
cooperativă de sentimente, care îndulc ește pentru fiecare membru, loviturile mai grele ale
vieții, repartizând efectele pentru toți.
Familia constituie mediul în care copilul se naște, trăiește primii ani ai existenței
personale, se dezvoltă și se formează pentru viață. Ea reprezintă un prim instument de reglare
al interacțiunilor dintre copil si mediul social. Ea are rolul central în asigurarea condițiilor
necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei, care stau la baza structurării
personalității individului.
Alfred Adler cons ideră că sentimentul social începe cu raporturile dintre copil și
familie, dintre frați și surori, raporturi care se construiesc în familie. La școală, sentimentul
social este doar pus la încercare și exersat.
După un medic englez, esența familiei este con ținută în ,,CEI 4 C’’. Aceștia
reprezintă:
 Compromis
 Considerație
 Comunicare
 Cooperare
Putem sintetetiza că familia este unicul grup social caracterizat de determinările
naturale și biologice, singurul în care legăturile de dragoste și consanguinitate capătă o
importanță primordială prin interacțiunile multiple și determinante între toți membrii ei. Pe
baza acestor relații, valori și sentimente copilul primește forța și imboldul principal al
dezvoltării sale.
În literatura română, Stănoiu și Voinea oferă familiei următoarea definiție: ,,grup
social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au gospodărie

6
casnică, comună, sunt legate prin anumite relații natural -biologice, psihologice, morale și
juridice și care răspund una pentru alta în fața societății.
1.1. TIPOLOGII FAMILIALE
Despre tipurile de familii se vorbește încă din secolele XVI -XVII, de când familia
nucleară a devenit o trăsătură pronunțată a Vestului Europei.
Abordarea str ucturii familiale presupune stabilirea dimensiunilor acesteia, făcându -se
referire, pe de o parte, la componența numerică și generațională, iar pe de alta, la relațiile care
se stabilesc între membrii ei.
În aceasta manieră, structura familiei se referă la diferitele aspecte ale acesteia, la
modalitățile de organizare, la relațiile de putere din interiorul grupului, la numărul membrilor
familiei. Când vorbim de tipologii familiale, ne gândim la structurile de idei sau norme în
baza cărora acestea se consti tuie. Numeroși sociologi, istorici și antropologi au încercat să
descrie și să explice variațiile și schimbările familiei de -a lungul timpurilor.
Astfel, ajungem să distingem, din punct de vedere istoric două tipuri familiale: familia
extinsă, patriarhală , de tip tradițional și familia nucleară, conjugală, de tip modern.
Familia extinsă sau familia unită (joint family) este alcătuită din nucleul familial la
care se adauga rudele și generațiile: părinți, frați, surori ai/ale soțului/soției, bunici, unchi ș i
mătuși. De cele mai multe ori în familia extinsă regăsim trei generații. În acest tip de familie,
membrii trăiesc laolaltă, iar diviziunea muncii și rolurile sunt bine stabilite. Familia extinsă
include relații relative și nonrelative între membrii care locuiesc împreună în același spațiu,
reprezintă două -trei generații reunite și uneori corelate. În familiile extinse, sistemul de norme
și reguli se perpetuează de la o generație la alta, conservatorismul fiind caracteristica
principală.Un avantaj al aces tei familii îl reprezintă existența numărului mare de persoane ce
contribuie la rezolvarea unor posibile probleme de natură materială. De asemenea, sunt oferite
mai multe modele de comportament demne de urmat de cei tineri. Marele dezavantaj al
acestui tip de familie rezidă în faptul că trebuie să -și asume mai multe cheltuieli pentru
satisfacerea nevoilor de bază (vezi E. Bonchiș, 2011, p.22).
Familia extinsă se aseamănă cu o mică comunitate în care copiii petrec mai mult timp
în compania adulților, fapt c e ar putea influența în sens pozitiv dezvoltarea lor. Femeile stau
însă acasă și fac menajul pentru întreaga familie, fiind responsabile și de educația copiilor, de
însușirea limbii materne sau a bunelor maniere.
În multe culturi precum Africa, Coreea, In dia și Estul Asiei, familia extinsă constituie
baza comunității.

7
Familia nucleară este formată de regulă din tată, mamă și copiii lor. De -a lungul
istoriei, familia a fost considerată baza societății, expresia uniunii pe temeiul dragostei dintre
un bărbat și o femeie, care procreează și cresc copii. Antropologii de renume, ca Malinowski
sau Murdock, au susținut ideea că familia nucleară este și universală și esențială, pentru că de
la ea pleacă apoi toate celelalte forme de organizare socială, aceasta exis tând ca grup distinct
și puternic funcțional în fiecare societate cunoscută.
Cu alte cuvinte, vorbim despre o pereche maritală care locuiește în același spațiu și se
gospodărește. O sintagmă des folosită este cea de ,,diadă nucleară’’ care desemnează
ansamblul interrelațiilor ce se stabilesc între cele trei roluri ce se stabilesc din cadrul acestui
tip de familie: soț -soție; tată -copil; mamă -copil. Se întampla uneori ca aceste diade să nu fie
complete, întâlnindu -se următoarele situații:
– tată cu un copi l/ copii;
– mamă cu un copil/ copii;
– un cuplu fără copii;
– doi sau mai mulți frați fără părinți.
Numită și ,,familie conjugală’’, acest tip de grup este o structură domestică, bazată, de
regulă, pe egalitate și consens. Alegerea partenerului se bazează pe afecțiune , pe libertatea
opțiunii, pe comunicare și acțiuni în comun. Iluț în 1995 consideră că familia nucleară este
,,nucleul’’ tuturor celorlalte structuri familiale, este o unitate m inimnală a organizării sociale.
Mitrofan și Ciupercă afirmau că în comparație cu familia extinsă, familia nucleară este
mai expusă instabilității, ,,divorțul emoțional fiind mai frecvent decât cel legal’’. (vezi E.
Bonchiș, 2011 , p.24 ).
Acestă familie este foarte importantă și are un rol semnificativ în creșterea și educ area
copiilor, în asimilarea de către aceștia a normelor de etică. Soțul sau soția găsește în familie
un refugiu, o evadare în fața competiției socio -economice care poate duce la dezumanizare.
Familia îi oferă caldură, înțelegere, armonie, protecție, adică liniștea sufletească. În zilele
noastre, o familie nucleară bine închegată îi ajută pe membrii ei să faca față situațiilor
stresante, devenind o rețea cu un important rol protectiv.
O categorie aparte de familie, a cărei frecvență a crescut mult în ultimul timp, este cea
monoparentală. Aceasta se distinge de familia nucleară ca structură doar prin absența unui
părinte.
Stănciulescu (vezi E. Stănciulescu, 1998 , p.35 ) menționează că familia monoparentală
poate fi consecința unor experiențe diferite, f ăcând trimitere la:

8
-nașterea unui copil în urma unei experiențe sexuale juvenile care nu se finalizează cu o
căsătorie;
-decizia unei femei de a avea un copil în afara unei căsătorii legale;
-decesul unuia dintre parteneri;
-divorțul unor cupluri cu copii minori.
Pentru că în cele mai multe cazuri, situații mamele raman să -și crească singure copiii,
cele mai multe studii le -au avut ca obiect. S -au constatat astfel problemele cu care acestea se
confruntă, și anume:
-venit scăzut. Se consideră că cei ca re traiesc în familii monoparentale pot fi incluși în
categoria ,,populațiilor de risc’’, fiind condamnați să îngroașe rândurile celor care luptă pentru
subzistență, eșuează în plan școlar sau, mai rau, sunt predispuși la fenomene de delincvență
juvenilă;
-îndrumare parentală inadecvată, generată în principal de absența modelului patern;
-insuficientă atenție acordată copilului/copiilor de mamă, din cauza multiplelor probleme la
care trebuie să facă față;
-schimbarea frecventă a domiciliului, fapt ce genere ază slăbirea legăturilor cu comunitatea și,
consecutiv, pierderea ,,capitalului social’’.
Acțiuni pe care le fac părinții singuri ,,de succes’’:
– acceptarea responsabilităților și provocărilor familiei;
-transformarea calității de părinte într -o prioritat e;
-adoptarea metodelor de educație nonpunitive;
-respectarea individualității fiecăruia;
-recunoașterea nevoilor de autodezvoltare;
-menținerea ritualurilor și tradițiilor.
Mitrofan și Ciupercă subliniază că experiența de părinte singur nu este neapărat
devastatoare: este o experiență ce duce la schimbări în raporturile dintre părinți și copii. Se
pare ca elementul fundamental de asigurare a unor surse maxime de dezvoltare este situația
socială a părintelui rămas singur, indiferent de experiența care a gen erat-o. Natura umană,
susține Schaffer, este flexibilă și poate să se dezvolte satisfăcător într -o mare varietate de
structuri familiale, calitatea relațiilor dintre indivizi, căldura, armonia, înțelegerea reciprocă
fiind factori care primează.
Familia com pusă, cu părinți vitregi, amestecată sau mixtă rezultă din casătoria a doi
părinți rămași singuri cu copii proprii și/sau copii comuni. Problema cea mai complicată care

9
poate să apară este cea a raporturilor stabilite între copil/copii cu părintele vitreg.
Recăsătorirea îl face pe copil să împartă afectiv părintele cu noul partener al acestuia, se teme
de modificarea regulilor, trăiește sentimentul de vinovăție sau este pus în situația de a renunța
la dorința de a -și vedea părinții din nou împreună. O famil ie vitregă poate fi ,,simplă’’, dacă
un singur membru al cuplului are copii din prima căsătorie, sau ,,complexă’’ ori ,,amestecată’’
(blended), dacă ambii membri ai cuplului au copii din prima căsătorie. Cea mai comună formă
a acestui tip de familie este c ea compusă din mamă (cel mai adesea, mama primește custodia
copilului) și tată.
Familia compusă parcurge trei mari stadii: timpuriu, de mijloc și târziu. Stadiul
timpuriu cuprinde: stadiul fanteziei (când fiecare ȋncearcă să fie pe placul celorlalți), stad iul
absorției (fiecare ȋncearcă să -l descopere pe celălalt), stadiul conștientizării (conturarea unei
păreri, stabilirea unor compromisuri care trebuiesc asumate).
Stadiul de mijloc, cupride stadiul mobilizării (ȋn care se promovează valorile proprii
ale n oii familii), al acțiunii (fiecare membru ȋși asumă rolul).
Stadiul târziu presupune stadiul contactului (rezolvarea problemelor de orice fel
apărute ȋn care părintele vitreg ȋși definitivează și clarifică rolul) și al rezoluției (ȋn care
membrii familiei se acceptă reciproc).
În cele mai multe cazuri, se consideră ca remariajul este un eveniment traumatic
pentru copii; deci este necesară pregătirea acestora prin discuții, întâlniri cu noul părinte,
terapii individuale sau de grup. În unele țări s -au constituit asociații ale familiilor vitrege,
care oferă sprijin și consultanță părinților pentru a consolida relațiile acestora cu copiii.
Familia, pe lângă mama și tata, este completată deseori de bunici, unchi, mătuși, care
pot avea o influență asupra e ducației copilului și a relațiilor sale cu părinții. Ei au un rol
pozitiv deoarece oferă un ajutor real și eficient pentru părinții. Deoarece sunt mai puțin
angajați ȋn procesul educativ, pot certa, consola sau ȋncuraja copilul, când apar situații ȋn care
relațiile dintre părinți și copii sunt alterate. Atâta timp cât nu caută sa submineze rolul și
funcțiile unuia sau altuia dintre părinți, prezența bunicilor poate constitui pentru membrii
grupului familial un aport pozitiv.
Indiferent de tipul familiei ȋn care crește, un copil trebuie să simtă că nu este necesar
ca el să fie premiant sau olimpic pentru a fi iubit, acceptat și respectat. Educația formativă a
fiecărui părinte ȋși va pune puternic amprenta asupra procesului de formare și dezvoltare a
copiilor.

10
1.2. F UNCȚIILE FAMILIEI
Din perspectiva funcțiilor sale, familia se diferențiază de celelalte grupuri sociale,
având un rol decisiv atât un rol decisiv atât pentru individ, cât și pentru societate. În literatura
de specialitate există opinii diferite p rivitoare la această problemă: unii autori accentuează
funcția biologică, iar alții insistă asupra funcției economice și educaționale.
Mitrofan și (Mitrofan 1991) ( vezi E. Bonchiș, 2011, p.30) grupează funcțiile familiei
în următoarele:
-funcția biologic -sexuală de satisfacere a trebuințelor sexuale ale celor doi soți în contextul
normelor specifice unei comunități, comportamentul sexual fiind un mijloc, și nu un scop
pentru împlinirea personalității;
-funcția psiho -afectivă, care se referă la natura relaț iilor ce se nasc între membrii familiei și
care generează sau nu o comunitate, satisfăcând sau nu nevoile de siguranță și de apartenență;
-funcția educațională exercitată de către adulți , în speță părinții, asupra copiilor, sub forma
unor acțiuni sau a un or modele de conduită. Climatul afectiv din familie este sursă sigură a
unei bune sau deficitare dezvoltări.
Bătrânu (1980) consideră că, privită ca nucleu social, familia este prima care
influențează dezvoltarea individului, fiind cea dintâi școală pentru copil.
Îndeplinirea cu succes a funcțiilor familiei implică respectarea cerințelor socio –
educaționale:
– preocuparea permanentă a părinților de a -și ridica nivelul pregătirii profesionale pentru a
putea fi model și pentru a sprijinii copiii ȋn dezvoltare;
– asigurarea unui climat emoțional -afectiv echilibrat;
– cunoașterea de către părinți a obligațiilor socio -educative față de instituția de ȋnvățământ la
care este ȋnscris copilul;
– antrenarea copiilor, ȋn funcție de particularitățile de vârstă, la viața și munca variată a
familiei, evitîndu -se situațiile de a li se oferi totul de -a gata în satisfacerea trebuințelor lor;
– sprijinirea copiilor la învățătură, prin supravegherea și ȋndrumarea lor ȋn efectuarea temelor,
lucrărilor școlare etc.;
– să nu se con diționeze, de nimeni, obținerea unor rezultate la învățătură, recompensele să se
dea ca o urmare firească a rezultatelor bune sau foarte bune la învățătură;
– să li se acorde copiilor mijloace materiale și financiare (bani) în limita necesităților firești ,
evitându -se exagerările în această direcție, chiar în situațiile când părinții care au venituri mai
mari; exagerările pe această linie vor avea urmări negative, copiii folosind necorespunzător

11
surplusurile bănești, îndeosebi. Părinții trebuie să satisfac ă trebuințele (ale copiilor, dar nu
trebuie să se sacrifice pe ei înșiși, satisfăcându -le egoismul. Firesc ar fi c a un copil să ajungă
să spună: ,,Î mi este suficient o numită sumă de bani ’’, spunându -le părinților: ,,A veți grijă și
de voi! ’’, ceea ce i-ar face pe părinți să înțeleagă și limitele familiei pentru satisfacerea
trebuințelor lui;
– să se manifeste o autoritate părintească rațională, umană, justă; nici dragoste exagerată, nici
exigență exagerată, brutală, nici părinți toleranți și indulgenți, nic i părinți tirani;
– dragostea părintească să fie egală pentru toți copiii; indiferent de vârstă, sex alte diferențieri
individuale;
– copiii trebuie învățați să stabilească relații numai cu persoane cunoscute și le vor binele; de
evitat orice cunoștință întâmplătoare, căci voia copiilor, pot intra în medii imorale,
infracționale etc., pot aduce prejudicii și familiei;
– orice situație nouă (de viață, educațională, relațională, afectivă, comportamentală apărută în
viața copiilor trebuie sesizată imediat și realizate măsurile, mijloacele și măsuri adecvate,
pentru a feri copiii de șocuri grave (tensiuni, nemulțumiri, însingurări,diverse etc.), care duc la
discomfort familial, educațional, psihosocial etc., cu influențe negative în evoluția vieții și
personal ității copiilor. Ȋn numele dragostei adevărate și al responsabilității, părinții au
îndatorirea ca, începînd cu vârstele fragede, să prevină și, după caz, să înlăture orice fel de
abatere a copiilor lor. Neluarea în seamă a abaterilor poate duce la „consol idarea" acestora și,
duce, la degradarea personalității copiilor lor, mai ales în perioada pubertății. La pubertate și
la adolescență apar unele trăsături nefavorabile dezvoltării și manifestării personalității, cum
sunt egocentrismul, îngâmfarea, nonconfo rmismul, bravarea. Prevenirea și înlăturarea, după
caz, a unor comportamente negative trebuie realizate cu mijloace educaționale pozitive,
inclusiv folosirea sancțiunilor, care să convingă de necesitatea unei comportări demne,
înțelepte.
Mijloacele negati ve de educație precum: bătaia, luarea dreptului la hrană sau insultele,
care jignesc fizic și moral, lasă amintiri neplăcute în mintea copiilor. Indiferența (abandonul
educativ), ca si „cicălirea" educativă, trebuie să fie evitate de către părinți. O educa ție
părintească bazată pe convingere este mai eficientă și de lungă durată, mai fiabilă, mai plină
de satisfacții pe termen lung, atât pentru părinți, cât și pentru copii.
Zidurile familiei ar trebui să se subțieze și să devină din ce în ce mai permeabile, pe
măsură ce copilul, crescând, devine mai rezistent. Nu de puține ori se întâmplă ca un copil să

12
evolueze sub ,,focul proiectoarelor familiale’’, atunci când apare din p artea lui o reacție de
apărare, se izolează sau se revoltă. (vezi M. Găișteanu, 2008, p.56)
Un mare avantaj, spunea Spock în anul 2000 este acela că paternitatea și maternitatea
se învață exersând. Nu trebuie totuși să uităm că fiecare copil este oglinda u niversului său
familial ( vezi E. Bonchiș, 2011, p. 33).
2. DEFINIREA COPILULUI ȘI A COPILĂRIEI
Copilul este un mic univers, iar creșterea și devenirea lui ca adult reprezintă un drum
lung și sinuos, al cărui aspect central îl reprezintă personalitatea în toate aspectele ei.
Încă de la naștere, ființa umană începe un amplu proces de învățare. Așadar, învățarea
reprezintă conceptul cheie în jurul căruia gravitează dezvoltarea și devenirea umană.
Ce este un copil?
Iată un prim raspuns: este o ființă care creș te, este un viitor om, un om în curs de
dezvoltare a cărui activitate specifică este jocul.
După opinia lui Claparede (1997), copilul este un ,,candidat la viața adultă’’. De aceea,
acesta este văzut ca o versiune mai mică și mai puțin puternică a unui ad ult: este mai
dependent, are mai puține cunoștințe, mai puține competențe, e mai puțin adaptat social și are
un autocontrol emoțional mai slab (vezi E. Bonchiș, 2011, p.35).
Adevăratul ,,descoperitor’’ al copilului și copilăriei este considerat J.J Roussea u, care,
în lucrarea sa ,, Emil sau despre educație’’, nota că ,,natura dorește ca, înainte de a fi vârstnici,
copiii să fie copii’’ și că prima datorie a adulților este copilăria, de a ocroti jocurile și plăcerile
ei.
Văzută prin ochii și sufletul unor c opii, copilăria este considerată cel mai frumos dar
de la Dumnezeu, este comoara cea mai scumpă, lucrul cel mai de preț, un adevărat paradis, un
univers înțesat de personajele din basme și povești.
Iată de ce a părăsi copilăria înseamnă suferință, înseamnă să te înăsprești, să te
pregătești să intri într -o lume reală în care ,,e nevoie de muncă adevărată, în care se face
mâncare adevărată, în care sapa e greu de purtat și în care automobilele provoacă adesea
accidente dezastruoase’’ (vezi E. Bonchiș, 2011 , p.36).
Dezvoltarea reprezintă o succesiune de acumulări cantitative și de salturi calitative,
care se instituie într -o mișcare ascendentă de la inferior către superior, de la simplu către
complex. Dezvoltarea implică procese de transformare, etape ce se succedă de la forme
elementare la forme mai complexe.

13
După opinia lui T. Berndt (vezi E. Bonchiș, 2011, p.37), aceste modificări trebuie să se
realizeze sistematic, să fie succesive, să aibă o finalitate. Din perspectiva piagetiană,
dezvoltarea presupune realizarea unui echilibru între asimilare și acomodare. Dacă ne referim
strict la dezvoltarea umană, aceasta include modificări de natură fizică, psihică, socială de -a
lungul întregii existențe a unei persoane. Cu alte cuvinte, ea ,,afectează’’ individul d e la
naștere la bătrânețe.
2.1. ȘCOLARUL MIC
Profilul psihologic este o expresie cantitativ -calitativă a totalității componentelor,
proceselor și însușirilor psihice, precum și a relațiilor interfuncționale dintre acestea,
caracteristice unei anumite etape din dezvoltarea ontogenetică a copiilor și diferențiate de la
un individ la altul. Profilul psihologic relevă gradul dezvoltării mintale și comportamentale
pentru o anumită vârstă și pentru fiecare individ.(M. Ionescu, E. Negreanu, 2006, p.5). Prin
urmare , putem vorbi despre profilul psihologic al vârstei și de profilul psihologic al
individului.
În raport cu celelalte stadii, copilăria a treia sau mica școlaritate se diferențiază prin
următoarele dominante:
1. Învățarea școlară devine organizatorul principal al procesului de dezvoltare psihică
și exercită influențe hotărâtoare pentru toate transformările din acest stadiu.
2. Se stabilesc raporturi mai obiective cu lumea, școala atrăgându -l pe copil în aria
inteligibilului, raționalul, rigorilor cunoa șterii.
3. Se formează deprinderi intelectuale de bază privind scrisul și cititul, operarea cu
simbolurile matematice, prelucrarea primară a conținuturilor de învățare.
4. Crește caracterul voluntar și conștient al tuturor manifestărilor
psihocomportamenta le.
5. Se însușește noul statut, cel de elev, se schimbă poziția în cadrul familiei, se
însușeșc noile roluri și crește interesul pentru reușită și succes școlar.
6. Către finalul stadiului se obține un echilibru generel stabil în raporturile cu mediul
și se implinesc toate atributele copilăriei.
Perioada dintre intrarea copilului în școală și terminarea ciclului elementar este adesea
descrisă fie ca un fel de sfârșit al copilăriei, fie cu particularități de vârstă asemănătoare cu
cele preșcolare, fie ca et apă de deubut primar al adolescenței, fie, ca etapă distinctă a
copilăriei. În toate cazurile, referirile descriptive sunt mai centrate pe problemele adaptării
școlare și ale învățării decât descrierile privind alte etape ale dezvoltării psihice, deși se ș tie că

14
în copilăria timpurie și în perioada preșcolară are loc cea mai importantă achiziție de
experiență adaptativă. ( U. Șchiopu, E. Verza, 1997, p.161)
Perioada școlară mică prezintă însă caracteristci importante și progrese în dezvoltarea
psihică, din cauză că procesul învățării se conștientizează ca atare, intens solicitat de instituția
școlară care pentru acest nivel de dezvoltare psihică este obligatorie și gratuită în numeroase
țări cu tradiții culturale, dar și în țări în curs de dezvoltare.
Învăț area devine tipul fundamental de activitate, mai ales datorită modificărilor
oarecum radicale de condiționare a dezvoltării psihice în ansamblu său pe care le provoacă și
ca urmare a dificultăților pe care copilul le poate întâmpina și depăși în mod indepe ndent.
Activitatea școlară va solicita intens activitatea intelectuală, proceul de însușire gradată de
cunoștințe cuprinse în programele școlii elementare și că în consecință, copilului i se vor
organiza și dezvolta strategii de învățare, i se va conștient iza rolul atenției și repetiției, își va
forma deprinderi de scris -citit și calcul.
De cele mai multe ori, școala răspunde și dorinței copilului de a fi ca cei mari, ca și
dorinței de realizare, de satisfacere și dezvoltare a curiozității cognitive a acest uia.
În ceea ce privește tipul de relații, școala, ca instituție socială, include în clasele sale
colective egale de vârstă, care parcurg programe de instruire determinate într -un spirit
competitiv, relațiile grupale fiind supuse acelorași reguli și regula mente. Școala impune
modelele ei de viață, dar și modelele sociale de a gândi și acționa. Ea creează sentimente
sociale și lărgește viața interioară, cât și condiția de exprimare a acesteia (mai ales exprimarea
verbală și comportamentală). Prin preparația pentru activități complexe și variate, școala
formează capacități de activitate, respectul față de muncă, disciplină și responsabilitate ca
trăsături psihice afective.
Primii 4 ani de școală, chiar dacă au fost pregătiți prin frecventarea grădiniței,
modif ică regimul, tensiunea și planul de evenimente ce domină în viața copilului. Adaptarea
sa se precipită și se centrează pe atenția de un alt adult decât cei din familie. Acest adult
(învățătorul sau învățătoarea) începe să joace un rol de prim ordin în viaț a copilului. El este și
devine tot mai mult reprezentantul marii societăți, al țării, cu idealurile și aspirațiile sale și al
comunității din care face parte copilul. În același timp, el este cel care veghează la exercitarea
regulilor societății și școlii și cel care antrenează energia psihică, modelează activitatea
intelectuală a copilului și organizează viața școlară în ansamblul ei.

15
Pentru copil, caracteristica cea mai sensibil diferită, odată cu intrarea în școală, constă
în neutralitatea (egalitatea) a fectivă a mediului școlar, fapt ce creează condiția cerinței de a
câștiga independent un statut în colectivitatea clasei.
Treptat, activitatea școlară imprimă modificări în universul interior. Se destramă
mitul copilăriei și se dezvoltă realismul con cepției despre lume și viață în care acționează
modele sociale noi de a gândi, simți, aspira și tendințele de identificare cu acestea capătă
consistență.
Școlaritatea mică sau cea de -a treia copilărie este apreciată de unii autori sfârșitul
copilăriei și un început primar al pubertății. Problemele acestei etape sunt legate de adaptarea
școlară și de învățare. Ea coincide cu durata primului ciclu de instrucție școlară, perioadă în
care se acumulează cunoștințe și se formează capacități psihice de bază care sunt deosebit de
semnificative pentru următoarele etape, pentru viitorul profesional, chiar pentru toată viața.
Adaptarea la mediul școlar implică anumite modificări, și anume: modificări în programul
zilnic, adaptarea la programul și tipurile de activită ți școlare, schimbarea educatorului.
Această perioadă de vârstă prezintă caracteristici importante și progrese esențiale în
dezvoltarea psihică a copilului. Vârsta școlară se constituie ca un stadiu nou, calitativ
superior, constituit pe experiență cogniti vă a copilului și a achizițiilor anterioare pe care le
valorifică și le restructurează, raportându -se la noile dominante psihofizice și noile solicitări
ale mediului.
Învățarea devine tipul fundamental de activitate, solicitând intens intelectul și
determi nând dezvoltarea unor capacități și strategii de învățare. Paralel cu acest proces,
copilul face achiziții importante: deprinderile de scris -citit, care devine condiția și
instrumentul însușirii celorlalte achiziții. Intrarea copilului în școală, contactul cu specificul
activității școlare creează condiții noi favorizante pentru dezvoltarea gândirii copilului,
determinând un proces important în cunoașterea lumii înconjurătoare. Copilul își însușește pe
parcursul acestei perioade un mare volum de cunoștințe, dezvoltându -și concomitent
modalități noi de înțelegere. Astfel, se dezvoltă o serie de calități ale cunoașterii, cum ar fi:
observarea atentă, atenția, exprimarea în mod desfășurat a ideilor și imaginația.
Dezvoltarea gândirii este condiționată și strâns legată de dezvoltarea limbajului, dar și
de dezvoltarea experienței cognitive directe – senzații, percepții, reprezentări. Învățarea scris –
cititului este considerată deschizătoarea tuturor drumurilor elevului către informație și
cunoaștere.

16
Toate aceste a chiziții fac să deosebească semnificativ elevul de 11 – 12 ani față de cel
de 6-7 ani prin modul de gândire, exprimare, învățare, limbaj și rezolvare de probleme.
Percepția, care la preșcolar are un caracter spontan, la vârsta școlară devine o percepție
intenționată, dirijată spre un scop, adică devine observație (copiii privesc cu mult interes
imaginile din cărți, observă multe amănunte pe care le pun în legătură cu conținutul
poveștilor).
În ceea ce privește atenția, copilul se poate concentra eficient 30 -40 de minute. El este
distras cu ușurință de orice stimul și obosește ușor. Nu este recomandabil să fie obligat să facă
temele mai mult de una -două ore pe zi, deoarece temele exagerate îl obosesc și duc la
scăderea motivației față de învățare.
La aceast ă vârstă scade tendința de a fabula, adică de a amesteca realul cu imaginarul.
Atât la lecții, cât și atunci când copilul citește sau ascultă povești, este solicitată imaginația
reproductivă. Imaginația creativă este folosită atunci când se joacă, deseneaz ă, inventează
povești. Putem afirma că imaginația elevului mic devine mai complexă, mai bogată, se
bazează pe termeni și împrejurări din ce în ce mai variați. Creșterea impresionabilității și
sensibilității micului școlar contribuie mult la dezvoltarea ima ginației reproductive.
Dezvoltarea limbajului este remarcabilă, școala și familia stimulând acest proces.
Școlarul mic se exprimă mult mai bine, în fraze corecte din punct de vedere gramatical,
folosește cuvinte de legătură. Dezvoltarea vocabularului este evidentă prin numărul mare de
cuvinte folosite la începutul perioadei – 2.000 – 2.500 de cuvinte (la sfârșitul micii școlarități
ajunge să cuprindă aproximativ 4.250 de cuvinte), forma expresivă a limbajului și prin
diminuarea numărului de cuvinte pe care nu le rostește, dar le înțelege. La intrarea în școală,
majoritatea copiilor au un vocabular destul de bogat și vorbesc corect gramatical. Unii copii
care provin din familii cu un nivel instrucțional redus pot avea greutăți deoarece au un
vocabular insufic ient sau se exprimă greoi, incorect.
Până la vârsta de 8 ani relațiile dintre copii sunt superficiale, neselective și instabile.
Copilul se împrietenește cu colegul de bancă; dacă acesta este mutat în altă bancă se
împrietenește cu noul coleg. Prieteniile se stabilesc mai ales în funcție de sex (băieții cu
băieții, fetele cu fetele). După vârsta de 8 -9 ani, prieteniile încep să devină mai stabile.
Copilul se simte integrat în colectivul clasei, ceea ce se manifestă prin utilizarea unor expresii
ca „noi, c ei din clasa a IV -a B“.
În familie, până acum, copilul era în centrul atenției adulților care încercau să îi
satisfacă cele mai multe dorințe. După începerea școlii, relațiile din familie se modifică într -o

17
oarecare măsură. Părinții pun un mare accent pe î ndeplinirea obligațiilor școlare. Rezultatele
școlare devin un important criteriu pentru aprecierea și valorizarea copilului. Unii părinți pun
un accent chiar exagerat de mare pe note sau calificative. Pedepsele, recompensele, chiar și
afecțiunea părințilo r depind de notele sau calificativele obținute. Aceste situații pot afecta
echilibrul psihic al copilului. El poate deveni anxios, poate avea sentimente de culpabilitate
sau tulburări psihosomatice, își poate forma o imagine negativă despre sine.
Relația cu învățătoarea are o mare importanță pentru copil. Învățătoarea nu mai este
așa de afectuoasă și tolerantă ca mama sau educatoarea. Ea își impune cerințele mai categoric.
Școlarul mic dezvoltă un sentiment sănătos al stimei de sine dacă devine competent
într-o varietate de lucruri acasă și la școală, atâta timp cât este încurajat și se cooperează cu el.
Conceptul de sine devine, în această perioadă, mai abstract, mai comparativ, mai generalizat.
Definiția de sine (Montemayor, Eisen, 1977 – studiu „Cine sun t eu?“) devine mai complexă,
mai puțin legată de trăsăturile exterioare și mai centrată pe simțăminte și idei.
P. Osterrieth împrumută de la Gessel următoarea caracterizare: „6 ani – vârsta
extremismului, a tensiunii și agitației; 7 ani – vârsta calmului, a preocupărilor interioare, a
meditației, în care apare pentru prima dată interioritatea, una din trăsăturile dominante pentru
stadiul următor; 8 ani – vârsta cosmopolită, a expansiunii, a extravaganței, a interesului
universal; 9 ani – vârsta autocriticii , a autodeterminării; vârsta de 10 ani – cu echilibrul și buna
sa adaptare, constituind pe drept cuvânt apogeul copilăriei… La rândul său, M. Debesse
definește vârsta școlară ca vârsta rațiunii, vârsta cunoașterii, vârsta socială.“ (M. Ionescu, E.
Negreanu , 2006, p.10).

18
CAPITOLUL II – CE AȘTEPTĂRI AU PĂRINȚII DE LA COPII I LOR?

Fiecare părinte își dorește pentru copilul său tot ceea ce este mai bun pentru viață,
încercând pe cât posibil să îi asigure condițiile necesare unei bune dezvoltări.În acest sens se
urmărește asigurarea unor condiții optime de creștere, dezvoltare și formare a personalității
copilului/copiilor și se adoptă un anumit stil parental.
Concomitent cu efortul de a asigura un anumit confort material, spiritual, afectiv,
majorit atea părinților își programează și urmăresc anumite răspunsuri de la copiii lor, au
anumite așteptări. Cele mai multe dintre aceste așteptări sunt firești, normale; orice adult se
așteaptă ca, la un moment dat, copilul să meargă, să vorbească, să utilizeze diferite obiecte, să
mănânce singur sau, mai târziu, să se poarte frumos în societate, să aibă un cerc de prieteni, să
aibă o carieră, să își formeze la rândul lui o familie.
Așteptările părintelui pun uneori copilul într -o situație imposibilă, atunci cân d acestea
contravin nevoilor sau dorințelor celor mici ori sunt nerealiste, peste puterile copilului de a le
realiza. Din punct de vedere al modului în care sunt transmise, ele pot fi exprimate direct, cât
se poate de clar și tranșant: ,, -Cum ți -am spus e u să așezi îmbrăcămintea când vii de la
școală?”, ,, -Am spus să îți faci temele și apoi să mergi la joacă!”. Pe lângă acest tip de
formulare a așteptărilor, există stilul indirect de abordare a problemei, atunci când părintele își
manifestă ,,mascat” prop ria dorință, dar nu este impunător: ,, -Este bine să te pregătești pentru
concursul de atletism, dar aș fi vrut să mergi la olimpiada de geografie!”. Cel de -al doilea
mod de exprimare a așteptărilor, are o putere foarte mare asupra psihicului copilului, gen erând
tensiuni interioare și, uneori, blochează propriile dorințe. Copilul se simte constrâns, iar
puterea unor astfel de așteptări poate fi mai mare decât a celor explicite.
Există și o altă categorie de așteptări implicite de care nici copilul și nici pă rintele nu
sunt conștienți, fiind exprimate prin mimică, prin anumite gesturi pe care părintele nu le
controlează. Sunt nenumărate astfel de situații create în viața de familie. Detectarea de către
copil a acestor așteptări nemanifestate se realizează prin compararea comportamentului
părintelui din acel moment cu alte comportamente ale acestuia.
Pătrunderea în mediul școlar a copilului este marcată de apariția unor noi exigențe, a
unor noi așteptări din partea părinților. În mod special, părinții așteaptă d e la copiii lor să aibă
rezultate bune și foarte bune la învățătură, să învețe permanent(la toate materiile), să facă

19
temele, să lucreze suplimentar. Nu de puține ori, odată cu înscrierea la școală, mulți dintre
părinți consideră că este necesar ca cel mic să meargă să ia cursuri de canto, să meargă la
dansuri, la înot, la pictură sau să facă pregătire suplimentară la unele materii . Implicarea în
mai multe activități a propriilor copii își are originile în propria copilărie a adulților. Părinții
gândesc de multe ori prin prisma propriei copilării, a neajunsurilor pe care le -au avut și îi
forțează pe cei mici pe mai multe direcții, având multe așteptări de la aceștia. Fără a ține cont
de capacitățile reale, fără a ține cont de particularitățile de vârstă și individuale, părintele
forțează limitele celui mic ba, mai mult, vrea ca acesta să fie bun în/la toate.
În astfel de situații, copiii sunt suprasolicitați și nu pot face suficient de bine tuturor
așteptărilor pe care le au părinții de la ei. Astfel, nereuș ind să se ridice la standardele fixate, ei
trăiesc sentimentul neputinței, scade stima de sine considerându -se ,,ratați”, se instaurează
teama de a nu mai fi iubiți și apreciați de către părinți și, totodată, teama de a se mai angaja in
activități ferindu -se astfel de un eventual eșec.
Părinții trebuie să reconsidere copilul și să accepte că dezvoltarea personalității , a
dezvoltării echilibrate și sănătoase nu se va putea realiza pe baza unor concepții învechite
conform cărora cel mic trebuie să facă tot ceea ce ei nu au putut face când erau mici sau că
trebuie să forțeze limitele pentru ca ei, la rândul lor, să fie ,,văzuți bine” în societate prin
prisma rezultatelor obținute de copii. Transmiterea așteptărilor către copii trebuie să se
realizeze într -o manieră echilibrată și să nu sufoce existența acestora. Comunicarea deschisă
dintre cele două părți (părinți/copii) este ineficientă dacă le sunt enumerate doar așteptările
adulților și se ține foarte puțin cont, sau deloc, de dorințele copiilor.
Pe de alt ă parte există familii în care nivelul așteptărilor este foarte scăzut. În aceste
situații funcționează un stil parental neglijent în care părinții nu sunt conștienți de rolul pe
care îl au în viața copiilor și nu își îndeplinesc cu responsabilitate sarcin ile parentale ce le
revin. Absența exigențelor și a limitelor vor determina în timp mari carențe în dezvoltarea
personalității copilului. Atunci când părinții au așteptări puține, orientate mai mult pe latura
comportamentală, cei mici nu ajung să își cunoa scă propriile posibilități și nu sunt îndrumați
să se redescopere. Interesul lor pentru cunoaștere este scăzut în lipsa unor expectații. Acest
lucru se va reflecta în mod special în dezvoltarea proceselor psihice cognitive superioare
(gândirea, memoria, im aginația, creativitatea, limbajul) având repercursiuni și în activitatea
școlară.

20
Este evident că manifestarea așteptărilor în raport cu posibilitățile reale ale copilului
din punct de vedere fizic, psihic, intelectual este de dorit. În acest caz, părinții comunică
eficient cu cei mici și sunt conștienți că aceștia din urmă au anumite limite. Copiii sunt
orientați cu atenție spre ceea ce urmează să devină și sunt implicați permanent în luarea
deciziilor. Relația armonioasă din familie, cunoașterea copiilor de către părinți, dar și invers,
reprezintă o premisă ce stă atât la baza formulării așteptărilor, cât și a răspunsurilor la acestea.
Adulții îl ajută pe copil să aibă o imagine pozitivă despre sine (realistă), să fie optimist,
încrezător în propriile forț e; părintele îi acordă permanent atenție copilului și îl face să se
simtă important.
În raport cu școala, părintele echilibrat în așteptările pe care le are de la copilul său,
știe să gestioneze fiecare situație indiferent dacă este vorba despre succes sa u eșec. Pe măsură
ce copilul înaintează în vârstă, așteptările se vor schimba în raport cu transformările prin care
trece. Rezultatele școlare sunt explicate ca un rezultat al efortului făcut în vederea cunoașterii
lumii înconjurătoare prin intermediul dif eritelor surse, în special prin participarea activă și
conștientă la procesul instructiv -educativ din școală. Copilul știe că părintele dorește ca el să
învețe, să aibă un comportament adecvat în școală, în familie și în alte medii
educaționale/sociale. De cele mai multe ori, atunci când așteptările sunt realiste, clar
formulate și transmise copiilor acestea primesc un feed -back pozitiv. Acest lucru nu înseamnă
că nu pot apărea și răspunsuri mai puțin dorite. Copilul își dezvoltă personalitatea în raport cu
propriile nevoi și există momente de contradicție între ceea ce vor părinții și ceea ce fac ei.
Respectarea unui program zilnic, servirea mesei la o anumită oră, folosirea mijloacelor de
comunicare (computer, tabletă, telefon etc), folosirea unei vestimen tații, ordinea din cameră,
utilizarea unui limbaj adecvat, promptitudinea în executarea unor sarcini, stabilirea unor
relații adecvate cu frații, surorile, rudele etc sunt elemente care generează anumite așteptări
ale părinților. Orice părinte dorește ca f iul/fiica lor să fie fie cuminte, să nu mintă, să
folosească un limbaj frumos, să nu plângă atunci când merg într -un magazin și nu îi este
cumpărată jucăria preferată sau nu îi sunt satisfăcute dorințele privind consumul dulciurilor.
Comportamentul și ati tudinile copilului pe termen scurt, mediu sau lung sunt influențate pe
de o parte tipul de personalitate pe care îl are, iar pe de altă parte de contextele care se
creează. Părinții trebuie să adopte de fiecare dată anumite atitudini urmărind drept scop
dezvoltarea echilibrată a copilului și înlăturarea pe cât posibil a comportamentelor
indezirabile. Așteptările lor sunt strâns legate de mediul familial, de climatul afectiv și de
relațiile ce se stabilesc între membrii familiei.

21
Într-o familie în care rel ațiile sunt bazate pe încredere, pe respect reciproc, pe iubire
necondiționată așteptările vor fi pe măsură. Nu îi poți cere copilului să fie respectuos dacă tu,
ca părinte, nu ești respectuos cu propriii părinți, așa cum nu îi poți cere să fie sincer dacă tu îi
minți pe cei din jurul tău. De cele mai multe ori, răspunsurile la așteptările pe care părinții le
au sunt influențate de modelele de comportament pe care copiii le au în preajma lor. Riscul ca
un copil să fie violent, ostil este mai mare acolo unde a văzut sau a simțit ostilitate. Mintea
copilului este asemeni unui burete și absoarbe tot ceea ce întâlnește. Modul în care acționează,
în schimb, este condiționat de felul în care este ajutat să discearnă între bine și rău, între
frumos și urât, între d ragoste și ură etc.
A îndruma copiii să se poarte într -un mod acceptat și potrivit constituie o provocare
pentru mulți adulți. Nu există răspunsuri rapide, ușoare, pentru că fiecare copil este unic în
felul său. Este o mare greșală atunci când părinții au aceleași așteptări de la copii, în cazul
familiei numeroase (2, 3, 4 sau mai mulți copii). Temperamentele, personalitățile, nevoile,
modelele de creștere, vârsta, mediile sociale pe care le frecventează influențează mult viața
copiilor. Există uneori tend ința de a cere de la copilul mai mic să facă aceleași lucruri ca și
fratele ori sora mai mare. În astfel de situații, pentru că nu evaluează corect posibilitățile de
realizare și nu țin cont de nevoile copilului, părinții sunt dezamăgiți și ajung să facă t ot felul
de comparații. Fără să își dea seama, pe lângă faptul că a pornit din start pe un drum ,,minat”
ajunge să fie dezamăgit și provoacă mai departe tensiuni și conflicte deschise între copii. Cu
bună seamă și raporturile dintre ei și părinți se vor sc himba dacă așteptările sunt greșit
formulate. Copilul trebuie să știe și să simtă că se poate baza pe sprijinul adulților
necondiționat și că, un eventual eșec nu va știrbi dragostea părintească. Stima de sine,
optimismul, încrederea în forțele proprii și în ceilalți trebuie alimentate constant pentru că,
printre altele, sunt elemente ce contribuie la dezvoltarea ulterioară.
1. CLIMATUL FAMILIAL. RELAȚII ÎNTRE MEMBRII FAMILIEI
Mediul familial este sau ar trebui să fie un centru al afectivității și al confor tului
emoțional pentru individ, mediul în care se poate retrage și simți în siguranță alături de
pesoane care îl susțin, însa, de cele multe ori relațiile între membrii familiei sunt tensionate și
fragile. Acest lucru poate fi cauzat chiar de existența une i apropieri – fizice și emoționale –
prea mari între membri, familia fiind un dar și neimplicând o alegere voită a individului de a –
și petrece viața alături de anumite persoane – cu excepția, bineînțeles, a alegerii inițiale a
partenerilor cuplului conjuga l.

22
Relațiile între membrii familiei ar trebui să fie armonioase, bazate pe comunicare și
iubire, pentru o dezvoltare personală și o evoluție corespunzătoare a personalității fiecărui
membru, în special a celor mici. Copiii au nevoie de un mediu care să le ofere siguranță –
fizică și psihică, confort, afectivitate, comunicare sinceră și deschisă. Împărtășirea emoțiilor și
sprijinul afectiv din partea părinților constituie importante variabile în dezvoltarea ulterioară a
viitorului adult. Tipul de relații car e vor exista în familie vor determina modul de relaționare
al copilului în viitor cu alte persoane. Copiii nu au nevoie doar de necesitățile de bază precum
adăpost, hrană, îmbrăcăminte și o educație, ci au nevoi, ca orice ființă umană, legate și de
afecțiu ne, stimă de sine, respect din partea celorlalți, comunicare. Aici intervine o altă
problemă. Relațiile între membrii familiei câteodată nu se bazează pe respect reciproc și pe
hrănirea stimei de sine a celuilalt, dimpotrivă, pe autoritate (lupta pentru pu tere între soț și
soție, între frați, între părinte și adolescent) și pe critica deconstructivă ce afectează încrederea
în sine. În loc să protejeze și să hrănească stima de sine a copilului, atât de importantă în
relațiile pe care le va avea ulterior în ș coală, societate, propria familie, părintii de multe ori se
concentrează pe critici, pe tot ceea ce nu face bine cel mic și mai puțin pe ceea ce reușește și
pe sancțiuni, nu pe recompense.
Părinții nu realizează uneori cît de importante sunt de fapt relați ile între membrii
familiei pentru copil, cât de mult îl vor influența acestea pe întreaga durată a vieții sale.
Relații tensionate sau bazate mai degrabă pe o comunicare superficială provin din abordarea
unor atitudini extreme în stilul parental. Există as tfel fie un gen de tată mult prea autoritar,
dur, strict, care se folosește de puterea sa pentru a împune limite și pentru care comunicarea
înseamna ca el să verifice copilul, acesta să îi raspundă, fie genul de tată care lipsește aproape
complet din tablo ul creșterii copilului, care nu îi acorda timpul și susținerea emoțională atât de
necesară, ci lasă această “slujbă” în seama mamei. Cât despre aceasta, există tipul de mamă
sufocantă, prea implicată, care dorește să știe tot despre orice și care nu îi per mite copilului
intimitate, în opoziție cu tipul de mamă neimplicată, care îi asigura celui mic doar necesitățile
de bază și lasă dezvoltarea sa emoțională pe seama sorții și în cele mai multe cazuri a
televizorului! Aceste extreme sunt de nedorit: un părin te prea autoritar sabotează însăși
noțiunea de afectivitate, unul neimplicat nici măcar nu o presupune, iar unul prea sufocant o
transformă în ceva stresant pentru copil.
De ce, în pofida legăturii de sânge, relațiile între membrii familiei sunt de multe o ri
încărcate de tensiune și nevoi neîndeplinite? Putem să indentificăm multiple cauze. În primul

23
rând, poate exista o incompatibilitate reală între personalitățile celor care sunt nevoiți să -și
petreacă fiecare zi împreună: soții, frații, surorile, uneori bunicii. Inchipuiți -vă patru -cinci
persoane puse laolaltă de soartă într -un spațiu fizic extrem de mic (spațiul intim al fiecărei
persoane într -o familie de patru membri, de exemplu, se limitează la o cămăruță în mod
obișnuit), persoane care sunt nevoite s ă se vadă zilnic și să poarte conversații, dar în pofida
faptului că sunt rude total diferite ca personalitate, temperament, valori, așteptari de viitor. Iar
faptul că există anumite norme și reguli, limite în comportamentul familial, de exemplu, al
copilu lui față de părinte, poate accentua tensiunile. Unui copil i se poate părea nedrept să i se
supună tatălui său când acesta conștientizează faptul că îi este de fapt moral și intelectual
superior. Totuși, regulile sunt reguli, iar de aici un întreg conflict interior care la un moment
dat se va transforma într -unul exterior.
O alta cauza pentru care exista tensiuni in relatiile intre membrii familiei: asteptarile
mult prea inalte – uneori nerealiste – ale parintilor de la copii. De multe ori, parintii isi fac
vise in legatura cu odrasla lor, cat de chipesa, inteligenta, plina de succes va fi! Dar ei nu
realizeaza ca sunt doar vise si ca realitatea nu poate ajunge vreodata la nivelul lor, iar atunci
cand in mod logic, copilul greseste si se dovedeste a fi o fii nta umana si nu un ideal, parintele
dezamagit va da vina pe copil pentru ca nu a reusit sa -i indeplineasca asteptarile! Acest tip de
reactie o au de obicei parintii care sunt ei insisi frustrati si se confrunta cu neindeplinirea
propriilor aspiratii – astfel, transfera acele aspiratii la copii. Iar copiii se vor confrunta cu un
parinte mereu critic si nemultumit, le va scadea stima de sine si vor forma frustrari care le vor
dauna grav in relationarea cu alte persoane si in viata in general.
Când se vorbește despre relațiile între membrii familiei, trebuie să se menționeze și
despre complexul lui Oedip. Fiul este gelos pe tată și și -ar dori subconștient să o aibă pe
mama sa (proces transferat și în cazul fiicei), însă realitatea arată existența unui complex a l lui
Oedip inversat: tatăl este de multe ori gelos pe fiul sau chiar fiica sa. Aceasta se întamplă la
naștere când tatăl realizează că soția sa acum are o altă prioritate, ea s -a transformat din iubita
sa în mama altcuiva și își transferă întreaga afecți une asupra copilului, ignorându -l. Însă
această gelozie subconștientă în mod normal trece după primele luni de viață ale copilului,
tatăl obișnuindu -se cu noua situație și cu cel mic.
Relațiile între membrii familiei pot fi tensionate și din cauza existenț ei unor probleme
mai generale ce duc la stres și la frustrarea unora dintre indivizi. Printre acestea întâlnim

24
sărăcia, boala, alcoolismul, cariera profesională nesatisfăcătoare, rezultatele școlare mediocre
sau extrem de slabe, comportamentul deviant al c opilului.
2. CLASI FICAREA STILURILOR DE PARENTING -MODALITĂȚI DE
PARENTING
Literatura de specialitate abundă în trimiteri bibliografice la lucrări și studii care
evidențiază importanța familiei, în special a relației precoce dintre părinți și copil în
dezvoltarea ulterioară, intelectuală, emoțională și socială a acestuia. În același timp, este
vehiculată o terminologie variată precum ,,stiluri de parenting’’, ,,patternuri parentale’’,
,,practici parentale de creștere a copiilor’’, ,,modele de creștere a co piilor’’, ,,stil educativ al
familiei’’, ,,atmosferă familială’’, ,,climat educativ (familial)’’, ,,tehnici de influență
parentale’’ etc.
Majoritatea autorilor sunt de părere că stilul de parenting constituie un pattern general
de creștere a copiilor adop tat de un părinte, definit prin combinația de căldură și control pe
care acestea o oferă copilului. Părinții difere mult între ei. Ca urmare, stilurile de parenting nu
sunt identice pentru toți părinții, întrucât nu toți părinții manifestă aceleași atitudi ni față de
copiii lor. De asemenea, stilurile de parenting pure nu există în practică. Nu putem să spunem
că unul dintre părinți manifestă unul dintre stilurile parentale în proporție de sută la sută.
Există, susțin cercetătorii, stiluri parentale predomin ante, care își pun amprenta asupra
dezvoltării ulterioare ale copilului.
Astfel, ,,unii sunt calzi, relaxați, interesați de îngrijirea și educarea copilului, alții sunt
reci, indiferenți și tensionați. Unii exercită un control intens, alții sunt indulgenț i. Unii se
centrează pe copil, implicându -se mai mult în viața acestuia, alții se centrează pe propria
persoană, fiind mai preocupați de propriile interese și activități. ( E. Bonchiș, 2011, p. 74)
Stilurile parentale depind nu numai de personalitatea pări ntelui, de modelul său
educativ, ci și de o serie de alți factori, precum: caracteristicile mediului, modelele culturale și
educative, tradițiile, nivelul de cultură, condițiile sociale, structura familiei și profesiile
părinților.
Prin combinarea celor do ua dimensiuni principale precum căldura părintească/
acceptare/ receptivitate și controlul parental/ exigența, Elena Bonchiș distinge în cartea sa
patru stiluri de parenting:
-parenting exigent;
-parenting autoritar;
-parenting permisiv;

25
-parenting neimplicat.
Parentingul exigent combină niveluri înalte ale căldurii și controlului, părinții fiind
centrați pe copil. Cei care adoptă un asemenea stil manifestă sensibilitate și își exprimă
frecvent afecțiunea față de copii; în același timp însă, impun st andarde foarte înalte de
comportament, argumentându -și motivele care stau la baza acestor așteptări. Cerințele
formulate față de copil sunt realiste; acești părinți le cer copiilor să se comporte potrivit
vârstei, dar și abilităților proprii. Părinții imp un respectarea disciplinei prin stabilirea unor
regului clare și prin monitorizarea respectării acestora; sunt consecvenți în ceea ce privește
propriul comportament. Ascociază aceste cerințe cu comunicarea și preocuparea pentru copil.
În acest sens, solici tă părerile copilului, iar acesta este ascultat atunci când dorește să
comunice cu părintele. În plus, îi este permis să -și formeze puncte de vedere proprii asupra
anumitor situații: astfel, părinții au posibilitatea de a -i cunoaște sentimentele atunci câ nd se ia
o decizie în familie. Parentingul exigent face apel la argument, Baumrind consideră că stilul
de parenting exigent se caracterizează ,,printr -un control ferm în contextul unei relații calde și
favorabile’’. ( E. Bonchiș, 2011, p. 75)
Parentingul a utoritar impune un nivel înalt al controlului, dar și un nivel scăzut al
căldurii părintești. Părinții autoritari impun standarde extrem de severe în privința
comportamentului copiilor, pe fondul unor amenințări și pedepse exagerate. Acest tip de
disciplin a punitivă implică foarte multe reguli, care trebuie respectate cu strictețe, indiferent
de necesitățile reale ale copiilor. Acest tip de disciplina parentală poate să transmită copiilor
neîncredere în capacitatea de a se descurca singuri. Copiii nu sunt a scultați atunci când doresc
să-și exprime punctul de vedere, ceea ce frânează procesul de luare independentă a deciziilor.
Părinții autoritari nu manifestă căldură sau afecțiune față de copil; dimpotrivă, părintele
autoritar poate induce frica. În încercar ea de a scăpa de această rigiditate, tinerii crescuți în
acest sil devin deseori rebeli. Parentingul autoritar ne pare astfel ca ,,un stil de parenting
caracterizat printr -un control ferm, în contextul unei relații reci și exigente’’. (E. Bonchiș,
2011, p. 75)
Parentingul permisiv include niveluri ridicate ale căldurii, dar și niveluri scăzute ale
controlului. Așadar, acești părinți sunt centrați pe copil, exprimă un grad ridicat de acceptare
al acestuia, manifestat prin sensibilitate, afecțiune, toleranță. Copilul este ascultat și încurajat
să-și exprime punctul de vedere. Însă acești părinți evită confruntările directe cu problemele
comportamentale ale copiilor, iar dificultățile de relaționare nu întârzie să apară, întrucât
părintele comunică insuficient d e ferm cu copilul. De cele mai multe ori, intervin după

26
consumarea faptului și le transmit copiilor ceea ce se așteptau ca aceștia să facă. Ignoră
comportamentul inadecvat al copiilor și intervin numai când acțiunile au consecințe grave,
întrucât nu reușes c să impună anumite reguli. Mai mult, stabilesc puține reguli și nu
manifestă consecvență nici în monitorizarea și respectarea acestora, nici în ceea ce privește
disciplina. Părinții permisivi cedează deseori în fața insistențelor copiilor. Așadar, după c um
consideră autorea ,,nivelurile scăzute de control în contextul unei relații calde și favorabile
caracterizează parentingul permisiv’’. ( E. Bonchiș, 2011, p.76)
Parentingul neimplicat (neangajat sau neglijent) reunește niveluri scăzute ale celor
două di mensiuni, căldura și controlul. Putem afirma că acești părinți manifestă un nivel redus
de încurajare și susținere a copilului, ajungând până la detașare și neimplicare emoțională.
Copiilor nu li se impun reguli, nu li se acordă prea multă atenție, susține re sau sprijin. ( E.
Bonchiș, 2011, p.76)
Stilurile menționate nu sunt foarte distincte în viața de zi cu zi. Mulți părinți fac apel la
patternuri diferite, în contexte diferite, în cadrul unor relații dinamice, dar și în funcție de
copil. Astfel, un părin te poate adopta un anumit stil într -un anumit moment al existenței sale,
însă majoritatea vor manifesta un stil dominant.
Acest demers de a cerceta cum părinții își educă și își îngrijesc copiii și de a identifica
modalitatea de parenting adecvată formării abilităților necesare adultului de mâine este
absolut necesar din perspectiva tendințelor actuale ale educației.
Variațiile parentale de stil afectează dezvoltarea copiilor. Astfel, stilul exigent este
asociat cu rezultate pozitive ale copilului. Ei se de scurcă bine la școală pentru că părinții ȋi
motivează permanent. Pe viitor probabilitatea ca aceștia să devină delicvenți este foarte
scăzută. Atitudinea autoritară a părinților are efecte negative asupra copiilor. Tatăl pretinde
ascultare și respect ra portându -se la standarde ȋnalte. Copilul crescut ȋntr -un stil autoritar se va
integra mai greu ȋn lumea celor mari, a celor maturizați atât biologic cât și psihic. Astfel ei fie
se vor interioriza devenind timizi și inhibați, fie se manifeste ca personae r ebele și autoritare.
Acest climat familial se poate considera nepotrivit deoarece implicarea afectivă este redusă,
iar regulile sunt impuse fară a lua ȋn considerare nevoile copilului. Stilul indulgent, crează o
ȋncredere de sine scăzută ȋn rândul copiilor și o absență a responsabilității sociale. Ei fug din
fața sarcinilor dificile. De asemenea au tendința de a fi impulsive, imaturi și dependent de
adulți. Stilul neimplicat este specific părinților care sunt preocupați de activitățile proprii și nu
se impl ică ȋn activitățile copiilor lor. Astfel copiii manifestă o slabă competență socială

27
existând un risc crescut al consumului de droguri, delicvența sau alte probleme de sănătate
psihică.
Așadar, efortul familiei este esențial ȋn educarea copilului ȋn vedere a adaptării optime
la mediul social ȋn menținerea sănătății mentale și emoționale, ȋn dezvoltarea și menținerea
stării de bine. Starea de bine reprezintă acceptarea de sine (atitudine pozitivă față de propria
persoană), relații positive cu ceilalți (tolera nță, sociabilitate, ȋncredere ȋn oameni, nevoia de a
oferi și de a primi afecțiune, atitudine empatică deschisă și caldă) autonomie (independent,
rezistența la presiunile de grup, autoevaluarea după standard personale și nu după
expectanțele și standardele celorlalți), control, sens și scop ȋn viață (copilul poate să facă o
analiză adecvată a punctelor sale tari, slabe și a oportunităților pentru valorizarea nevoilor
personale; ei se bucură de present și au ȋncredere ȋn viitor, fiind convinși că trebuie să te
implicit pentru a reuși) și, nu ȋn ultimul rând dezvoltarea personală (atitudine deschisă față de
experiențe noi, valorizarea propriului potential, capacitatea de autoreflecție, percepția
schimbărilor de sine positive, eficiență, creativitate ȋn nevoia de provocări și respingerea
rutinei.
2.1. P ĂRINTELE AUTORITAR
Există o veche expresie pe care o foloseau bătrânii, dar care încă se mai folosește și în
zilele noastre. Aceasta spunea că,, Dacă nu îi ții în frâu, copiii or să ți se urce în cap!”
Chiar dacă autoritatea parinților pare, la prima vedere, un element inadecvat din
educație, el poate fi chiar benefic dacă este implementat în asa fel încat cei mici nu își dau
seama de acest lucru. Uneori, trebuie să ne spunem punctul de vedere pentru ca un copil să nu
facă o greșeală pe care o va regreta în viitor. Deși este bine ca cel mic să greșească, pentru a
dispune de experiențe de unde poate învața, este recomandat, totuși, ca greșeala să fie evitată,
dar acesta să știe consecințele ce puteau să ur meze.
De exemplu,în loc să ne impunem dorința prin a -l „forța” pe cel mic să ne asculte,
putem să o adresam cu ajutorul asertivității: „Nu crezi că ar fi mai bine să…”, „Eu am facut
așa și uite ce -am pațit, ce ai spune dacă tu ai încerca în alt mod”, „Mi e mi-ar placea ca tu să…”
sau „Eu aș aprecia ca tu să…”. Indiferent de modul în care dorești să îți impui ideea, de cele
mai multe ori, cu ajutorul unei educații adecvate, cel mic ajunge, adeseori, să te asculte pe
tine, crezând că este alegerea lui ce a pe care a facut -o. În fapt, chiar este alegerea lui, dar dat
fiind faptul că „autoritatea parinților” este un lucru implementat adânc în subconștientul
copilului, el va „dori” să ia decizia pe care i -ai „recomandat -o” tu ca părinte.

28

Caracteristicile pă rintelui autoritar :
 Dorește să controleze cât mai mult din comportamentul copilului
 Stabilește singur regulile de conduită și se asigură că sunt strict respectate de copil
 Nu îi permite copilului să pună în discuție regulile
 Greșelile sunt întotdeauna urmate de pedepse
 Dorința de independentă a copilului este vazută ca o tendință de răzvrătire și
nesupunere
 Este puțin receptiv la nevoile copilului, și acționează în funcție de propriile
presupuneri referitoare la nevoile copilului
 Încearcă să iși control eze copilul prin inducerea sentimentului de vină sau rușine.
Cele mai comune reacții ale copilului cu părinți autoritari sunt supunerea, supunerea
aparenta si rebeliunea.
Copiii supuși se străduiesc să respecte regulile, și să nu îi iasă din voie părintelu i. Ei
devin perfecționști, exigenți față de ei înșiși și de ceilalți, dar cu o încredere în sine scăzută.
Deseori se simt vinovați că nu sunt suficient de buni. La maturitate tind să devină și ei părinți
autoritari.
Copii aparent supuși sunt ascultatori n umai când părintele autoritar este de față, însă în
momentul în care nu mai sunt în raza lui de acțiune se poartă exact invers față de cum li se
cere. Este cazul tipic al copiilor care acasă sunt foarte cuminți, dar la școală sunt foarte răi.
Aceștia se d ezvoltă duplicitar, și pot fi buni manipulatori.
Copiii răzvrătiți își înfruntă părinții, chiar cu riscul de a fi pedepsiți. Ei devin
opoziționiști și încăpățânați. Pentru că sunt respinși și pedepsiți, au o imagine negativă despre
sine, deși încearcă să p ară siguri pe ei.
În trecut, să fii părinte autoritar era un lucru foarte obișnuit, și societatea încuraja
această atitudine. După ce au fost subliniate dezavantajele asupra copiilor, s -a trecut în

29
extrema cealaltă, în care orice conduită fermă este condam nată ca fiind prea autoritară. Cert
este că autoritarismul are atât avantaje, cât și dezavantaje.
Care sunt avantajele copilului cu părinți autoritari?
 I se oferă copilului un mediu bine organizat și structurat;
 Se previn unele situații periculoase sau de risc;
 Copilul cunoaște reguli și norme clare de comportament;
 Copilul își formează unele deprinderi și comportamente dorite de părinți;
 Ordinea și disciplina sunt însușite și respectate de copil;
 Crește eficiența executării unor sarcini de lucru;
 Părintele primește respect și supunere, și își îndeplinește obiectivele propuse.

Care sunt dezavantajele copilului cu părinți autoritari?
 Copilul se simte constrâns, dorința lui de independență este înfrântă;
 Părinții înfrânează curajul și inițiativa copilului, transformându -l deseori într -un
executant supus al sarcinilor;
 Copilul ascultă în primul rând de frică. El este temător și uneori chiar timorat în
prezența părinților;
 Prin imitare, copilul devine și el autoritar și neierător cu cei care îi greșesc;
 Copilu l devine perfecționist și consideră orice greșeală un eșec personal;
 Stima de sine și încrederea în sine a copilului sunt scăzute;
Dacă avantajele de a fi autoritar se observă pe termen scurt, dezavantajele au
repercursiuni de lungă durată asupra copiilor. De aceea trebuie să fim conștienți de aceste
dezavantaj e și să încercăm să le reducem.
Ce poți îmbunătăți dacă ești părinte autoritar:
 Înlocuiește frica cu respectul. Condiția de bază în câștigarea respectului este
înțelegerea de către copil a motivelor care stau la baza unei reguli. Înțelegând logica din
spatele regulilor, copilului îi vine mai ușor să le accepte și să le asculte.
 Motivează -l pe copil să respecte regulile. Teama de pedeapsă sau vinovăția nu îl fac să
își dea seama de ce e bine să se poarte într -un anumit fel. Mult mai indicat este să îi spui la ce
anume îl ajută aceste reguli.

30
 Nu învinovăți copilul pentru orice eșec! Pentru copii, greșelile sunt oportunități de a
învata ceva nou, și nu trebuie considerate niște eșecuri personale
 Form ează-ți așteptări realiste față de copil. Oricât s -a străduit, copilul nu se va
comporta mereu așa cum îți dorești. În loc să îl învinovățești că nu se ridică la înălțimea
așteptărilor, mai bine să te întrebi serios cât de pertinente și realiste sunt aștep tările față de el.
 Nu fă abuz de autoritatea ta de părinte. Chiar dacă sunt mici, copiii au același drepturi
fundamentale ca și noi. Au dreptul la exprimare liberă, la autonomie, la satisfacerea propriilor
nevoi. Dacă nu are ocazia să se manifeste așa cum simte, revolta copilului va apărea, mai
devreme sau mai târziu, sub forme incontrolabile.
 Permite -i copilului să îți comunice nevoile și dorințele lui, chiar dacă nu i le poți
îndeplini pe toate. În felul acesta te asiguri că ceea ce faci pentru el îi este folositor, și îi
permiți și lui să se exprime liber.
 Amintește -ți de momentele când îți era teamă de părinți, și gândește -te dacă vrei ca și
copilul tau să simtă același lucru fața de tine.
Provocarea părinților autoritari este să fie fermi fără să fie du ri, să inspire respect și nu
teamă, să îi îndrume pe copii fără să le știrbească libertatea, și să aibă așteptări realiste și
potrivite față de copil.
3. ATITUDINEA ,,RECE -INDIFERENTĂ’ ’ A PĂRINȚILOR
În timp ce atitudinea supraprotectoare a părinților nu pe rmite o suficientă
individualizare și autonomie a copiilor și tinerilor și nu le dezvoltă capacitatea optimă de
rezistență la frustrare, atitudinea ,,rece -indiferantă’’ nu creează premisele necesare formării
emoțiilor, sentimentelor simpatetice și atitudin ilor pozitive față de adulți și față de societate,
ducând în numeroase cazuri la instalarea unei agresivități latente. Preadolescenții și
adolescenții ,,respinși’’ de părinții lor au tendința de a manifesta în mai mare măsura tulburări
comportamentale, con cretizate în diferite acte infracționale, decât minorii și tinerii îndrumați
atent și cu afecțiune de către părinți. Observarea sistematică a unor loturi de copii ,,respinși’’
și a unor loturi de copii corect ,,acceptați’’ și îndrumați de părinți, arată că ceea ce -i
deosebește semnificativ pe copiii ,,respinși’’ de ceilalți copii este instabilitatea emotivă,
iritabilitatea, neglijența în ținută și în activitate, indiferența față de școală și o serie de atitudini
antisociale. La școală, copilul ,,respins’’ d e părinți este brutal, nu suportă să fie pus în
inferioritate la joc, este închis în sine, nu se destănuie, este neîngrijit și este respins de către
colegi. Nefiind acceptat nici acasă, nici la școală, copilul caută un grup unde să se simtă
acceptat, grup care de multe ori este delictogen. Față de răceala afectivă și față de antipatia pe

31
care simte că părinții o manifestă față de el, copilul reacționează tot prin antipatie și
agresivitate. Aceasta face ca preadolescentul și adolescentul să aibă relații dere glate cu
părinții, să nu le ceară sfatul, să nu -si împărtășească niciodată problemele cu ei (vezi E.
Stănciulescu, 1998, p.78). Mulți delincvenți mărturisesc deschis sentimentele lor ostile față
de părinți, simțind că, mai ales tatăl lor este inadecvat p entru a fi luat drept model. Interesante
au fost și studiile prin care s -a comparat sistematic jocul practicat de un loc de copii
delincvenți și de un lot de copii nedelincvenți, cu ajutorul unor figurine, studii care au relevat
faptul că în scenariile ima ginate de delincvenți, spre deosebire de cele ale subiecților
nedelincvenți, personajul patern nu joacă niciun rol. Deci, se poate considera că delincvenții
se caracterizează într -o mult mai mare indiferență față de personajul patern , fapt care ar
indica o carență în raporturile lor cu tatăl și în viața reală. Pe baza expertizei medico -legale a
unui număr de 210 delincvenți minori, V. Dragomirescu (1976) a găsit în 41% din cazuri
indiferanța și răceala afectivă din partea tatălui în relția cu minorii, iar din partea mamei în
24% din cazuri (mai ales în cazul mamelor vitrege). Atitudinile de respingere și insuficienta
îndrumare paternă resimțită de copii, în cazul unor părinți ,,demisionari’’, este considerată de
majoritatea cercetărilor drept o cauză a diss ocialității și a delicvenței minorilor și tinerilor (
vezi Figura 1 ).

Figura 1. Influența atitudinii parentale asupra comportamentului copilului
(E. Bonchiș, Familia și rolul ei in educarea copilului, 2011)

32
4. ROLUL PĂRINȚILOR ÎN DEZVOLTAREA COPIILOR
Eu sunt copilul. Tu ții în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare
măsură dacă voi reuși sau voi eșua în viață! Dă -mi te rog acele lucruri care să mă îndrepte
spre fericire. Educă -mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume! (Child ’s Appeal –
Mamie Gene Cole)
Familia exercită o deosebită influență asupra copiilor. Rolul educației în formarea unor
astfel de oameni este aproape universal recunoscut. O mare parte din cunoștințele despre
natură, societate, deprinderi igienice, obișnuințele de comportament, elevul le datorează
educării primite în familie. Utilizarea în limbajul comun a expresiei ,,A avea cei șapte ani de
acasă” , ce reflectă rolul educației dobândit în familie. Rolul familiei poate fi foarte important
în dezvolta rea copilului din următoarele puncte de vedere: fizic, intelectual, moral și estetic.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul,
politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față
de lucrurile încredințate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult,
părintele este un exemplu pentru copil. Părinții spun copiilor ce e bine și ce e rău, ce e drept și
ce e nedrept, ce e frumos și ce e urât în comporta mente. Tot în sens moral, familia îl îndrumă
pe copil să fie sociabil, să fie bun coleg și prieten.
Părinții trebuie să aibă autoritate asupra copilului. Această autoritate nu trebuie
obținută cu ajutorul pedepselor și a violenței și nici printr -un exces d e bunătate și satisfacerea
oricărei dorințe. ,,Adevărata autoritate derivă din exigența părinților față de comportamentul
copiilor, îmbinată cu respectul față de aceștia.” Copilul trebuie să simtă iubirea pe care
părinții i -o poartă, dar este necesar să șt ie că nu -i vor satisface orice capriciu. Dragostea este
astfel nu numai cheagul familiei, ci și calea cea mai eficientă a educației, dar numai dacă ea e
potrivită și cu măsură. Cu toate că anumite lucruri pot fi desprinse în mod neorganizat în
cadrul famil iei, în societatea actuală, acestea nu mai sunt suficiente pentru formarea tinerilor
informați și competenți.
Copiii sunt diferiți. Ei nu au nici același temperament, nici aceleași gusturi, iar
dezvoltarea lor nu este egală în toate domeniile. Câteva saltu ri înainte într -un sector pot fi
însoțite de regres în altul, ori să fie urmate de o perioadă puțin ,,dezordonată”. Copilul ideal,
descris în cărți, nu este decât o nălucă.
Copiii pot avea temperamente și atitudini diferite, pot fi dotați de la naștere cu o
memorie strălucită sau cu o inteligență ieșită din comun, însă ei nu se nasc mincinoși, timizi,
neascultători. Aceste trăsături sunt dobândite pe parcursul vieții, fiind determinate în special

33
de influența pe care o au asupra lor părinții și mediul în ca re trăiesc. Prin urmare, felul în care
părintele își asumă responsabilitatea de a fi părinte se răsfrânge asupra comportamentului
copilului într -o foarte mare măsură.
A educa un copil nu este un lucru chiar atât de ușor de aceea grădinița și școala vine în
ajutorul familiei contribuind la îmbunătățirea și dezvoltarea conduitei morale și civice a
copiilor.
Evoluțiile rapide din viața socială de astăzi, modificarea statutului familiei și al soților
în cadrul acestora, atribuțile crescute ale femeii fac ca rol ul școlii să fie mare nu numai în ceea
ce privește educația copiilor ci și a părinților. Școala trebuie să găsească o punte de legătură
cu familia, arătând părinților noi căi spre educație în beneficiul copiilor.
O educație adevărată, reală se fundamenteaz ă în familie apoi ea se continuă în
grădiniță apoi în școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și apoi prin
cea a cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât
frazele moralizatoare. Respo nsabilitatea dezvoltării copilului în primele etape ale vieții revine
în primul rând familiei sale. Educația este un proces complex și delicat, este o artă și o știință,
o înțelepciune. Copilul nu trebuie să fie mințit și trebuie educat să nu mintă nicioda tă ( să
luăm aminte la sinceritatea care -i face uneori aparent nemiloși).
De la vârsta primei copilării trebuie educați să nu fure, să nu chinuie, să nu mintă, dar
în același timp să -i învățăm să muncească de mici (la nivelul posibilităților psiho -individu ale),
să prețuiască munca și banul, să -și recapete și să -și ajute semenii.
Chiar și atunci când instituția școlară oferă programe foarte bune ea nu poate
contraataca experiențele negative acumulate de copil în familia sa. Pe de altă parte ceea ce
învață co pilul în instituția școlară pierde din importanță și eficiență, rezultatele fiind
considerabil scazute dacă părinții nu întăresc și nu valorifică programul educativ desfășurat în
școală.
O condiție importantă în derularea eficientă a procesului instructiv -educativ în școală
va fi întotdeauna asigurarea unui raport direct proporțional între cei doi factori implicați în
dezvoltarea sa la această vârstă :familia și școală. Ideea ce trebuie subliniată odată în plus este
aceea a rolului covârșitor pe care îl are familia în a -i cultiva copilului forțele adaptative printr –
un program elaborat împreună cu mediul. Părinții trebiue să folosească toate mijloacele pe
care societatea de astăzi le oferă pentru a se desprinde de obiceiurile, mentalitățile și
prejudecățile î nvechite și a înlesni științei să pătrundă în viața de familie.

34
Problematica rolului educativ al părinților și al raporturilor dintre părinți și copii a fost
și continuă să rămână o temă importantă pentru psihologie, mai ales pentru psihologia
dezvoltării, care a fost prioritară în a doua jumătate a secolului XX în atragerea practicilor
educaționale parentale în aria investigației sale științifice.
Mai mult ca oricând, procesul educațional se confruntă cu problema capacității
tinerilor de a deveni părinți. Acest fapt este este explicabil dacă avem în vedere rolul central
pe care copilul îl ocupă în familie, importanța primilor ani de viață și rolul fundamental al
familiei în dezvoltarea ,,candidatului la umanizare, la ucenicia manifestărilor naturii umane’ ’
(E. Bonchiș, 2011, p.115). O generație sănătoasă fizic și psihic se naște în contextul unui
climat familial propice. Iubirea, maturitatea emoțională, comunicarea empatică,
responsabilitatea, spiritualitatea înaltă sunt doar câteva dintre elementele acest ui climat,
constituind premise ale dezvoltării copiilor.
5. EDUCAȚIA COPILULUI ÎNTRE FAMILIE ȘI ȘCOALĂ
În procesul instructiv – educativ se disting mai mulți factori care concurează la
asigurarea succesului școlar al elevului. Unul dintre cei mai importanți factori îl constituie
familia.
Deși părinții nu sunt calificați pentru activitatea de instruire, ei au privilegiul, în raport
cu dascălul de a lucra cu mai puțini copii și au la dispoziție mult mai mult timp.
Dacă atenția părinților este tot timpul îndrep tată spre cei mici, erorile pe care aceștia le
pot face sunt mai repede și mai ușor corectate. Este mai ușor să prevenim niște
comportamente eronate decât să încercăm să corectam ceva deja însușit greșit. Părinții trebuie
să știe că zestrea nativă a copilu lui se dezvoltă în funcție de mediul fizic activ și de mediul
social. O schimbare în mediu poate conduce la schimbări nu numai în conținutul a ceea ce
copilul învață, dar și în capacitatea sa de a învăța. Capacitatea de învațare a copilului urmează
curba a ctivă a mediului. Studii de specialitate au indicat că fiecare dintre geniile descoperite
cu coeficientul cel mai mare de inteligență ( Q.I.), a primit o instruire intensivă și precoce în
familie, fiecare trăind într -un mediu extrem de activ. Copilul este produsul a ceea ce învață.
Inteligența, aptitudinile, toate achizițiile sale sunt o reflectare a mediului său, deci a
persoanelor cu care interacționează.
Între părinți și dascăli trebuie să existe un parteneriat real, sustinut de ambele părți. Se
poate st abili un asemenea parteneriat printr -o acțiune simplă, care va facilita comunicarea cu
cadrul didactic al copilului: creează un grup de discuții în care să inviți toți părinții din clasa
copilului tău și cadrele didactice care predau la clasă. Astfel, vei reuși să rămâi la curent cu

35
evenimentele din școală, să clarifici nelămuriri, să afli cele mai recente note ale copilului tău,
informații despre activități extrașcolare, despre experiența altor părinți sau despre
comportamentul copilului la școală.
Încă di n prima zi de școală, învățătorul are datoria de a prezenta părinților regimul de
muncă și odihnă care trebuie aplicat și organizat, îndrumat și controlat în primul rând de
familie, pentru realizarea cu ușurință a sarcinilor școlare, pentru ocrotirea sănăt ății micului
școlar în vederea programării la ore fixe a timpului de lucru, a odihnei obligatorii, a
plimbărilor și jocurilor în aer liber, a împletirii activităților casnice cu lectura și cu alte
activități distractiv – recreative.
Unele familii nu țin legătura cu școala și neglijează complet oportunitatea unui
program care trebuie să jaloneze munca și odihna copilului.
Se propune un program de muncă zilnic al elevului (program asumat de copil, urmărit
și controlat de părinți ):
1.Deșteptarea la ora 7,00 ;
2. Înviorarea ( gimnastica de dimineață ), igiena corporală;
3. Îmbrăcatul și revizuirea ghiozdanului;
4. Servirea micului dejun;
5. Traseul către școală;
6. Programul școlar: 4 – 5 ore de curs;
7. Înapoierea către casă;
8. Dezbrăcatul și spălatul pe mâini;
9. Servirea mesei de pranz;
10. Program de odihna 2 ore;
11. Pregătirea lecțiilor – până la ora 17, 00;
12. Activități libere ( lectura, vizionarea de programe T.V., joc în aer liber );
13. Servirea cinei;
14. Pregătirea ghiozdanului;
15. Igiena cor porală de seară;
16. Lectura – cel puțin un sfert de oră;
17. Odihna de noapte, începând cu orele 21,00.
Discuții individuale . Un alt mijloc care îl poate familiariza pe părinte cu cele mai
indicate metode și procedee educative îl constituie convorbirile i ndividuale, prilej de
cunoaștere pentru învățătoare atât a copilului cât și a părintelui.

36
Printr -o subtilă și discretă investigare, învățătorul își dă seama de comportamentul
copilului în familie și de amprenta educației dată de părinți asupra acestuia. T ot cu ocazia
acestor convorbiri, părintele primește sfaturi utile de la învățător privind educarea copilului.
Literatura de specialitate . Pentru răspandirea cunoștințelor pedagogice în rândul
părinților este bine ca educatorul să pună la dispoziția părinți lor cărți pentru și despre copil,
broșuri, reviste, ghiduri și cărți despre educație.
Lectii deschise cu părinții . Stăpânirea de către părinți a metodelor și procedeelor de
educație nu este un lucru usor. O cale eficientă de însușire a acestora este aceea de a asista la
desfășurarea unei lecții, unde părinții să poată observa comportamentul propriului copil pe
parcursul unei ore de curs, capacitatea sa de concentrare, atenția și interesul său față de tema
lecției respective. De asemenea, părintele observă i ntegrarea copilului într -un colectiv și poate
face o apreciere corectă a capacitaților propriului copil în comparație cu alți copii de aceeași
vârstă. Cu acest prilej este relevantă și munca și răbdarea dascălului, pentru ca elevii săi să -și
însușească noi le cunoștințe. Acum părintele are în față un model pe care poate să -l urmeze.
Parteneriatele cu părinții au o importanța deosebită. În cadrul acestora părinții nu mai sunt
părți pasive ci se transformă în “acționari”, realizând alături de copii și dascal ( în echipă)
diverse proiecte și lucrări colective.
Vizitele la domiciliu . Un alt mijloc de a stabili o relație cât mai strânsă între familie și
școală sunt vizitele la domiciliu. Scopul acestor vizite este unul clar, de a cunoaște familia și
comportamentul copilului acasă. Dascălul poate constata condițiile de trai ale copilului:
camera sa, locul unde -și ține cărțile și caietele, mobilierul camerei, etc.
Tot în cadrul vizitelor, învățătorul face cunoștință cu toți membrii familiei și se poate
edifica asupra influențelor pe care aceștia o au asupra copilului, asupra modului în care fiecare
influențează personalitatea acestuia.
Excursii, plimbări, serbări . Cu prilejul unei excursii sau a unei serbări școlare părinții
văd cum se comportă copilul în colectivitate , se conving de rezistența lui la efort, de reacțiile
sale la nou și la necunoscut. Cu aceste ocazii părinții reușesc să se cunoască mai bine, să
colaboreze și să întreprindă acțiuni comune.
Familia și școala sunt un model pentru copil. De aceea cei doi po li de rezistență ai
educației trebuie să colaboreze, contribuind prin mijloacele cele mai adecvate la formarea
copilului.

37
6. EDUCAȚIA: ÎNTRE RĂSFĂȚ ȘI REGULI STRICTE
Nu doar tehnologia a condus la o schimbare a genereției pe care o regăsim în soli
astăzi. Un factor important în această ecuație este părintele. Există cu siguranță multiple
nuanțem dar două tendințe sunt accentuate în modul în care părintele vede astăzi educația:
-Părintele care dintr -un motiv sau altul nu mai impune (suficiente) regul i în educarea
copilului;
-Părintele care impune mult prea multe reguli în educarea copilului (unul dintre motive fiind
dorința ca micuțul său să fie cel mai bun, să se poată lăuda cu el).
O bază a ambelor reacții este, paradoxal, experiența prin care a tre cut părintele la
vremea copilăriei. Uneori, acesta încearcă să -i ofere copilului condițiile de care el nu a avut
parte; copilul primește prea mult și prea ușor (nici nu trebuie să ceară ceva, că părintele îi și
oferă). Rezultatul unei astfel de atitudini p oate să fie un copil răsfățat , care crede că trebuie să
primească totul fără ca el să aibă la rândul său vreo obligație. Alteori părinții vor ca micuții
lor să ajungă la fel ca ei sau chiar să le îndeplinească visurile pe care ei nu și le -au putut
îndepl ini în copilărie, astfel că le impun copiilor reguli foarte stricte, ceea ce conduce la o
reacție exagerată, la perfecționism. (Pânișoară I.O., 2017, p. 47).
Întălnim astfel o axă care are la un capăt neimpunerea niciunei limite, iar la capătul
celălalt aș teptări foarte mari care se transformă în limite foarte stricte, fără flexibilitate.
Cum recunoaștem un copil răsfățat? Iată câteva semne pe care Ion -Ovidiu Pânișoară le
inventariază în cartea sa:
 copilul ignoră adultul;
 copilul îi tratează rău pe adulți;
 adulții încearcă să găsească scuze pentru comportamentul copilului;
 copilul nu este lăsat să greșească și să învețe prin propriile greșeli;
 părintele face în locul copilului sarcinile grele sau temele pentru acasă;
 adultul negociază și promite recompense p entru o cooperare cât de mică din partea
copilului;
 adultul proferează amanințări, avertismente și numără până la trei; rareori însă pune în
practică aceste avertismente și amenințări;
 adultul lasă lucrurile să degenereze până ajunge într -o situație în car e ,,explodează’’;
 adultul nu îi refuză decât rareori sau chiar niciodată ceva copilului;

38
 în mare parte din timp, a fi educatorul acestui copil (părinte sau profesor) i se pare
adultului similar cu a conduce o mașină de curse scăpată de sub control.
La polu l opus se află elevul supus unei presiuni foarte mari din partea adulților. Daca
răsfățatului i se permite totul, copilului crescut după reguli stricte nu i se permite nimic, el nu
are voie să faca nicio greșeală! Elevul crescut după reguli foarte stricte are parte de un părinte
perfecționist. Acestuia nu numai că nu îi place , ci pur și simplu nu admite ca elevul să
greșească, el vrea ca lucrurile să iasa întotdeauna așa cum a stabilit și sancționează drastic
orice abatere, oricât de mică. În cele mai mult e dintre cazuri, un copil care are un părinte
perfecționist poate să adopte modelul acestuia și să devină la rândul său un perfecționist.
Perfecționismul declanșează de multe ori mecanismul unui cerc vicios. În atenția lui
exagerată la detalii, copilul va fi mult prea stresat de fiecare pas al procesului ca să mai ajungă
în bune condiții la rezultatul final. Mai mult decât atât, perfecționismul atrage și o stimă de
sine mai scăzută, ceea ce conduce la diminuarea întregii performanțe a persoanei. Faptul este
cu atât mai îngrijorător cu cât voci din literatura de specialitate consideră că în jur de 6 -7%
dintre copii dezvoltă comportamente anxioase, o parte dintre acestea fiind asociate cu
perfecționismul. (Pânișoară I.O., 2017, p. 51).
6.1. CUM SĂ PEDEPSIM ȘI CUM SĂ RECOMPENSĂM COPILUL?
În procesul educației, copilul este adesea pedepsit. Nu ne dorim acest lucru, dar ce
putem face? Înțeleptul Isus Sirah scria despre aceasta: ,,Cel care iubește pe fiul său îl bate, ca
mai pe urmă să se bucure de el. Cel care îl ceartă pe fiul său va avea mulțumire și între cei
cunoscuți se va lăuda cu el… Calul neîmblânzit ajunge nărăvaș, așa și un copil lăsat în voia lui
ajunge rău -crescut (Isus Sirah 30; 1, 2, 8). De aceea, fie că vrem sau nu, suntem nevoiți să o
facem.
Ce es te pedeapsa? Să ne amintim că în personalitatea omului coexistă doi poli: ,,eul’’
pătimaș, care poartă amprenta păcatului strămoșesc, și ,,eul’’ duhovnicesc, care are chipul lui
Dumnezeu. Pe această bază, putem presunpune că pedepsele parentale ar trebui s ă-l ajute pe
copil să scoată la lumină chipul lui Dumnezeu din sufletul său. Cu alte cuvinte, funcția de
bază a pedepselor este a a smulge ,,buruienile’’ patimilor din sufletul neîntărit al copilului, a
dezrădăcina egoismul de profunzime și a face ca el să își ,,vină în fire’’ – în unictitatea sa
eliberată de sedimentul păcatului. În același timp, pedeapsa îi dă copilului un feed -back care îi
arată în ce măsură corespunde comportamentul lui normelor morale și etice. Cu alte cuvinte,

39
părintele acționează ca o ,,oglindă’’, care îi arată copilului ce e bine și ce e rău. (E. Morozova,
2018, p.126)
Un părinte bun poate fi comparat cu un sculptor care creează o operă de artă,
îndepărtând tot ce e de prisos, sau cu un grădinar care curăță un copac de crengile uscat e.
Astfel de părinți sunt animați de iubirea autentică. Probalic că altfel nu se poate… Părinții și
bunicii ,,buni’’, care permit orice, schilodesc de fapt sufletul copilului, nelăsându -l să scape
din plasa patimilor, ci doar alimentând egoismul. (E. Mor ozova, 2018, p.127)
De ce le este teamă părinților de pedepse?
Există mai multe premise psihologice. Una dintre ele pote fi reprezentată de
nesiguranța părintelui în rolul educatorului, pentru că el nu știe cum să -și educe copilul. O altă
cauză poate fi ex periența negativă a părinților din copilăria proprie, atunci când tatăl sau
mama au fost supuși unui tratament crud, violent, de către părinții lor, ceea ce a dus la
formarea unei frici inconștiente și la ideea preconcepută: ,, Eu o să -mi cresc altfel copi lul.’’ În
acest caz, educația fără pedepse se prezintă ca o eredicare sui generis a experienței
psihotraumatice din propria copilărie. Totuși, și copilul unui asemenea părinte poate avea de
suferit. În acest caz poate fi de ajutor consultarea unui speciali st competent, ce poate ajuta la
conștientizarea rădăcinilor problemei și la elaborarea unei abordări mai realiste a educării
copilului. (E. Morozova, 2018, p.128)
Iată câteva exemple în acest sens:
Elena Morozova prezintă în lucrarea sa următorul caz. Irin a a fost crescută de părinți
excesiv de exigenți, despotici, care o certau și uneori chiar o băteau pentru orice greseală. Cel
mai important este faptul că i s -au interzis lucrurile pe care și le dorea cel mai mult: să aibă
prieteni și să se ocupe cu ceea ce îi place. La maturitate, Irina a hotărât cu fermitate: ,, Eu
sigur o să -mi cresc altfel copilul’’ – și l-a crescut, practic, fără să -l pedepsească, încurajându -i
toate inițiativele și justificându -i toate năzbâtiile. Rezultatul educației însă a dezamăgi t-o pe
mamă: copilul, în loc să devină la maturitate un om fericit, cu o personalitate armonioasă, a
ajuns să fie fericit, dar foarte egoist. Nu -l interesau nici problemele mamei, nici cele ale
familiei. ,,De unde toate acestea?’’ – se întreba nedumerită I rina. Răspunsul era însă foarte
simplu.

40
Un alt caz este cel al Marinei, o fată de 13 ani, care a fost educată de părinți și bunici
într-o astfel de tradiție, fără pedepse. Aceasta a adoptat ,,tactica evadării’’. Profitând de faptul
că are multe rude iubito are, a ales această tactică convenabilă, atunci când părinții o rugau să -i
ajute, ea își strângea lucururile și le spunea: ,,Merg la bunici, pentru că ei m -au rugat să -i ajut
și au mai mare nevoie de mine.’’ Când bunicii o rugau să -i ajute, ea făcea acelaș i lucru. În
concluzie, nimeni nu a putut avea vreodată parte de ajutorul fetei.
Câmpul pedepselor este destul de cuprinzător și include metode precum pedeapsa
fizică, agresiunea verbală, abuzul emoțional, privarea de iubirea părintească, restricționarea
activității copilului, privarea de benefiicii și privilegii, inocularea sentimentului vinovăției,
constrângerea, pedeapsa prin consecințe naturale, explicația logica și argumentarea.
Aplicarea regulată a pedepselor fizice duce la dezvoltarea în copil a lipse i de inițiativă,
a supunerii oarbe, a dependenței, a anxietății, a minciunii și a agresivității. Renumitul
psiholog Michel Ross Campbell că pedepsele fizice dese și apre provoacă la copil scăderea
sentimentului de vinovăție și, astfel, impiedică formarea a utoreglării morale și a conștiinței de
sine sănătoase. Pedepsele corporale duc la creșterea semnificativă a agresivității, la tendințe
spre violență și cruzime în relație cu ceilalți oameni.
Iată un exemplu din practica pediatrului psihiatru Drobîșevskaia:
În secția de psihiatrie a fost internat Alexei, un băiat de 9 ani, cu diagnosticul ,,formare
patocaracterologică a personalității’’. În fișa sa psihopedagogică scrie: ,,Alexei este la școala –
internat din clasa întâi. În procesul de învățământ el a dat dov adă de o agresivitate crescută. În
fiecare zi îi bate pe copii în prezența învățătoarei, pe care nu o ascultă. Într -o criză de mânie
poate să o lovească până și pe ea. În timpul somnului îi sugrumă pe copii, le mușcă mâinile
până le face vânătăi; după ce s e dă stingerea, taie lenjeria de pat și rupe cămășile.’’ De ce este
băiatul atât de violent?
Despre familia sa se cunosc următoarele detalii. Părinții lui Alexei sunt alcoolici, iar
pe băiat îl băteau mereu. Între timp, mama sa a murit. După moartea mamei, el a devenit
literalmente de nestăpânit. După cum povestea bunica sa, băiatul a distrus în casă toată vesela
și mobilierul. Tatăl l -a ,,educat’’ mereu prin bătăi violente și îl pedepsea pentru orice greșeală.
Când medicul l -a întrebat pe copil unde a învă țat să se bată așa, el a răspuns: ,,De la
televizor’’. Alexei este un băiat obșnuit, doar că el și -a imprimat în minte cuvintele și

41
comportamentul părinților săi, cu permanentele lor bătăi, certuri și programe TV la care se
uitau neîncetat. În curând, a în ceput să reproducă tot ce vedea acasă.
6.2. A RTA HÂRJONELII
,, Este dificil să definești să definești în cuvinte… ce înseamnă jocul în viața reală.
Dacă ne gândim însă la impresia generală pe care o lasă practic toate mamiferele, putem
spune că este o d ezlănțuire de exuberanță.’’ Jaak Pankseep, în Affective Neuroscience
Hârjoneala o recunoaștem de la prima vedere. Aceasta se manifestă prin lupte, bătaie
cu perne, sărituri în pat sau săniuș cu salteaua pe scări.
Hârjoneala este o joacă ce presupune spont aneitate, improvizație și bucurie. Ea
reprezintă o activitate fizică ce promovează pe de -o parte activitatea fizică, iar pe de altă
parte, aceasta redă eliberarea de tensiuni și starea de bine a celor mici. Este interactivă,
creează legături strânse între părinți și copii, în special atunci când părinții se pun pe jos și
intră în lumea copiilor, în care domnesc exuberanța și imaginația.
Un aspect extrem de important este acela că hârjoneala este zgomotoasă, dar nu și
periculoasă. Dacă totul se desfășoară în deplină siguranță, hârjoneala dă frâu liber energiei
creatoare a copiilor, eliberându -e de inhibiții și rigiditate.
Harry Harlow a f ost prima persoană care a cercetat știința hârjonelii, care a studiat în
anii 1950 și 1960 pui de maimuțe rhesus în laboratorul său de psihologie animală de la
Universitatea din Wisconsin.Harlow a remarcat că maimuțele practicau ceea ce el a numit ,,o
joacă brutală’’.
Harlow și -a desfășurat activitatea într -o perioadă în care oamenii de știință nu
considerau joaca un subiect viabil pentru cercetări serioase, dar asta nu l -a descurajat, și -a
continuat cercetările și a descris în detaliu acest tip de joacă -luptă. El a observat că maimuțele
afișau deseori o așa -numită expresie a feței de joacă – gura larg deschisă, dinții la vedere –
care oamenilor li se părea amenințătoare, în timp ce pentru alte maimuțe era o invitație la
joacă.
Porinid de la informațiile lu i Harlow, cercetătorii comportamentului uman au
descoperit că semănăm foarte bine cu maimuțele rhesus atunci când suntem implicați într -o
joacă fără reguli.

42
Când se joacă, copiii au o anumită expresie, care este însoțită de zâmbete și râsete,
menite să se mneleze că hârjoneala lor este o joacă, nu o acțiune agresivă. Copiii care se
hârjonesc , la fel ca maimuțele, aleargă, se urmăresc, sar, se luptă, cad, se bat în joacă.
Loviturile în joacă se aplică ținând palma deschisă (nu pumnul stâns) și nu sunt puter nice.
Copiii schimbă (inversează) rolurile, fiind pe rând agresor și victimă. În timp ce par că se
joacă brutal, copiii, la fel ca puii de maimuță, sunt când vânător, când vânat, când învingător,
când învins.
Din păcate, în multe familii din zilele noastre , joaca a fost aproape uitată. Siguranța
era cândva pusă pe primul loc atunci când era vorba despre copii, acum a devenit unica.
Majoritatea părinților se tem mai mult ca odraslele lor să nu -și julească genunchii sau să nu
fie jigniți decât de adevăratel e pericole ale vieții: lipsa creativității și apatia. În Statele Unite
se construiesc școli fără locuri de joacă.
Beneficiile hârjonelii:
– hârjoneala îi face pe copii inteligenți;
– hârjoneala stimulează inteligența emoțională;
– hârjoneala îi face pe copii mai agreabili;
– hârjoneala îi ajută pe copii să fie ființe morale;
– hârjoneala îi ajută pe copii să se dezvolte armonios;
– hârjoneala îi înveselește pe copii.
Iată câteva jocuri reprezentative pentru arta hârjonelii, jocuri care se desfășoară între
copil și pări nte și care au rolul de a relaxa și bucura și destinde atmosfera:

1. CATAPULTA GREACĂ
Vârste: între 5 și 8 ani
Grad de dificultate: mediu
Abilități esențiale: sprijin
Deoarece grecii au inventat catapulta, vom denumi această suită de mișcări în onoarea
lor. Așezați -vă pe spate și apropiați genunchii de piept, ținând picioarele într -un unghi de 45
de grade. Spuneți -i copilului să se așeze ghemuit cu spatele spre voi, perpendicular cu

43
picioarele voastre și aplecat înainte. Acum, întindeți picioarele și, îm pingând înainte într -un
unghi de 30 -45 de grade, catapultați -l înainte prin aer. Asigurați -va că întindeți picioarele în
față (nu în sus) pentru a avea certitudinea că cel mic nu va cădea pe voi. Astfel va ateriza în
picioare, pe o saltea sau o grămadă de perne moi sau pe pernele de la canapea. Ar fi bine să
aveți un asistent care să coordoneze aterizarea.

Figura 2. Catapulta greacă
(A. T. Debendet, L. J. Cohen, Arta hârjonelii. Exerciții amuzante de practicat cu copiii,
2015)
2. LILIACUL ADORMIT
Vârste: între 2 și 8 ani
Grad de dificultate: mediu
Abilități esențiale: suspendare
Stați față în față cu copilul. Apucați -l de mâini sau de antebrațe și spuneți -i să se urce
cu picioarele și pieptul vostru până ajunge în poziție orizontală. Ținându -l foarte bine , ajutați -l
să se răsucească și să se depărteze de coprul vostru până ce capul lui ajunge în dreptul
gleznelor voastre, cu fața spre exterior și picioarele în fața pieptului vostru. (Dacă e mai mare,

44
ar putea reuși să -și încolăcească picioarele în jurul gâ tului și umerilor voștri.) Pentru ca jocul
să fie mai palpitant, vă puteți legăna mâinile dintr -o parte în alta. Rămâneți în această poziție
cel mult un minut. În încheiere, ținând copilul strâns de mâini sau de brațe, îndemnați -l să-și
îndepărteze picioar ele de corpul vostru și să le lase în jos până ce ajunge pe podea.
Deși l -ați putea ține suspendat mai mult de un minut, iar unele persoane (și lilieci) stau
cu capul în jos ore întregi, nu este indicat să faceți acest lucru, deoarece îi puteți provoca
schimbări nesănătoase la nivelul tensiunii arteriale. Ca să nu mai spunem că mușchii brațelor
voastre ar putea ceda rapid dacă nu sunteți obișnuiți cu exercițiile izometrice.

Figura 3. Liliacul adormit
(A. T. Debendet, L. J. Cohen, Arta hârjonelii. Exerciți i amuzante de practicat cu
copiii, 2015)

3. TIROLIANA
Vârste: între 2 si 7 ani
Grad de dificultate: mediu
Abilități esențiale: ridicare
Această mișcare stimulează experiența tirolienei, un sport extrem cunoscut în Noua
Zeelandă și A ustralia sub denumirea de ,,flying fox’’ (vulpea zburătoare). Pentru neinițiați,

45
menționăm că este vorba de un cablu fixat în ambele părți, dar un capăt este mai înalt decât
celălalt, alcătuind o pantă înclinată. De cablu se atașează un scripete cu un ghid on de care
cineva se ține ca să poată trece dintr -o parte în alta a unei prăpăstii, a unui curs de apa etc.
Începeți stând unul lânga altul, iar copilul se află pe partea voastră dominantă. Țineți
mâna dominantă cu palma în sus în fața copilului, puțin dea supra capului său. Îndemnați -l să
vă apuce de mână cu ambele mâini, ca și cum ar apuca ghidonul scripetelui tirolienei. Apoi
trebuie să se aplece ușor și să -și blocheze coatele. Începeți apoi să alergați amândoi. Odată ce
ați prins viteză, folosiți brațul nedominant ca să -i ridicați corpul cât mai sus în aer. Va avea
impresia că zboară printre copaci.
După vreo zece pași, lăsați -l în jos până ajunge pe podea, continuând să alergați. Apoi
ridicați -l din nou și repetați mișcările. Tiroliana este folositoare pentru a trece pe deasupra
stâncilor, canapelelor, bălților; cu cât obiectele sunt mai înalte, cu atât copilul trebuie să -și
ridice mai mult picioarele.
Atenție: Pentru a reduce riscul ca cineva să fie rănit, copilul, spatele vostru sau și una,
și alta, nu îl ridicați mai sus de un metru deasupra pământului.

Figura 4. Tiroliana
(A. T. Debendet, L. J. Cohen, Arta hârjonelii. Exerciții amuzante de practicat cu
copiii, 2015)

46
CAPITOLUL III – METODOLOGIA CERCETĂRII

1. IPOTEZA ȘI OBIECTIVELE
IPOTEZA: Dacă implicarea parinților în dezvoltarea copilului e benefică, atunci mă
aștept ca prin prezența acestora să se realizeze o bună relație școlar mic -familie -școală care să
ajute la educarea eficientă a elevului.
OBIECTIVE:
• Identific relațiile dintre părinți și copii în cadrul familiei;
• Identific tipul de familie din care face parte preșcolarul;
• Ȋncurajez și promovez implicarea părinților ca parteneri ȋn educarea copiilor;
• Identific problemele care pot bloca relația familie -școală;
• Identific limitele/ barierele care intervin în procesul educativ.

2. DESCRIEREA EȘANTIONULUI
Testările au fost efectuate pe un eșantion reprezentativ având un număr de 50 de
subiecți din mediul r ural și urban, 25 de femei și 2 5 bărbați, părinți ai școlarilor mici din
grupa 0, clasa I, clasa a -II-a, clasa a -III-a și clasa a -IV-a. Experimentul s -a realizat în cadrul
Școlii Gimnaziale din satul Ploieștiori, comuna Blejoi, județul Prahova după cum urmează:
• clasa 0 (10 subiecți);
• clasa I (10 subiecți);
• clasa a -II-a (10 subiecți);
• clasa a -III-a (10 subiecți);
• clasa a -IV-a (10 subiecți).

47

Graficul 1. Sexul persoanelor care au completat chestionarul
Din primul graficul 1 intitulat ,,Sexul persoanelor care au completat chestionarul’’
putem să observăm o diferență vizib ilă între indivizii chestionați. Procentul cel mai mare, cel
de 89% este reprezentat de sexul feminin, ceea ce scoate în evidență că femeile sunt cele mai
prezente și implicare în viața și educația copiilor. Restul procentului( 11%) este reprezentat de
bărbați, aici fiind implicați tăticii, bunicii, frații sau alte persoane de sex masculin apropiate
familiei.

Graficul 2. Vârsta persoanelor care au completat chestionarul
89%11%Sexul
Feminin Masculin
6%
72%8%10%4%Vârsta
20-25 ani 26-35 ani 36-45 ani 46-60 ani 61-80 ani

48
Graficul numărul 2 denumit ,,Vârsta persoanelor care au completat chestionarul’’
ilustrează că o majoritate de 72% din participanți este reprezentată de vârsta cuprinsă între 26 –
35 ani, acest procent fiind determinat de părinți, urmat de procentul de 10% c are cu siguranță
este reprezentat de bunici( în cazul copiilor cu părinți plecați în străinătate, lăsați în grija
bunicilor, în cazul copiilor cu părinți decedați sau în cazul copiilor abandonați). Cel mai mic
procent, cel de 4% aparține vârstei cuprinse î ntre 61 -80 ani, acesta fiind întâlnit foarte rar în
familiile din România.

Graficul 3. Nivelul de studiu al participanților
Graficul 3 ,,Nivelul de studiu al participanților’’ redă stadiul de pregătire al părinților.
Acesta influențează procesul de ed ucare al copilului în mod deosebit și se observă că 55% din
cei chestionați au absolvit doar liceul până în momentul completării chestionarului. În
proporție de 31% din numărul total al părinților au considerat că pregătirea lor este suficientă
în momentul finalizării școlii gimnaziale. Doar 3% dintre aceștia au mers mai departe cu
formarea continuă și dețin studii superioare.
11%
31%
55%3%Nivel de studii
Școala primară Școala gimnazială Liceu Studii superioare

49

Graficul 4. Mediul de proveniență al persoanelor chestionate
Graficul 4 ilustrează mediul din care provin părinții copiilor. O mare parte dintre
aceștia reprezentată de un procent de 80% trăiesc în mediul rural (la sat), iar 20% dintre
aceștia locuiesc în mediul urban (la oraș). Majoritatea de 80% indică faptul că ș coala unde s -a
completat chestionarul este localizată la rândul său într -un sat.

Graficul 5. Starea civilă a persoanelor interogate
Graficul numărul 5 ilustrează starea civilă a părinților. Un procent foarte mare(92%)
este reprezentat de familiile căsă torite legal, unite în fața lui Dumnezeu, iar 8% dintre acestea
sunt familii necăsătorile (de exemplu: familii divorțate, familii care trăiesc în concubinaj, etc).
80%20%Mediul de proveniență
Rural Urban
92%8%Starea civilă
Căsătorit/ă Necăsătorit/ă

50
Comportamentul violent al elevilor are legătură și cu starea civilă a familiei din care
acestia provin.
O parte din elevii cu frecvente acte de agresivitate provin din familii cu părinți
divorțați, o altă parte fac parte din familii cu părinți care trăiesc în concubinaj, iar cel mai
mare procent este reprezentat de familiile cu părinți căsătoriți.

3. METODE ȘI INSTRUMENTE DE CERCETARE
3.1 CHESTIONARUL – CHESTIONARUL PENTRU PĂRINȚI ,,IMPLICAREA
FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI -EXIGENȚELE ȘI LIMITELE
PĂRINȚILOR’’
Un chestionar reprezintă o listă de ȋntrebări privitoare la un anumit aspect a șezate ȋntr –
o anumită ordine, prin care se urmărește obținerea de informații de la un număr mai mare de
subiecți. Se acorda o atenție deosebită ȋntocmirii chestionarului. Ȋntrebările trebuie să fie clar
formulate ȋn concordanță cu tema și ipoteza cercetări i, obiectivul avut ȋn vedere urmând să
rezulte din prelucrarea tuturor datelor.
Chestionarul a fost inventat de Sir Francis Galton. Printre avantajele chestionarului
față de alte tipuri de studii enumerăm faptul că acestea sunt ieftine, nu au nevoie de la fel de
mult efort din partea celui ce chestionează (precum necesită ancheta verbală sau prin telefon)
și au adesea răspunsuri standardizate care îl face simplu pentru a compila datele. Cu toate
acestea, aceste tipuri de răspunsuri standardizate pot zădărn ici utilizatorii. Chestionarele sunt,
de asemenea, drastic limitate de faptul că respondenții trebuie să fie capabili să citească și să
răspundă la întrebările lor. Astfel, pentru anumite grupuri demografice, efectuarea unui studiu
realizat printr -un chest ionar nu poate fi practică.
Principalele moduri de administrare a chestionarului sunt:
• Față în față, în cazul în care într -un interviu prezintă elementele oral.
• Administrarea chestionar pe suport de hârtie și -creion, în cazul în care elementele sunt
prezentate pe hârtie.
• Administrare chestionar computerizată, în cazul în care elementele sunt prezentate pe
computer.

51
• Administrarea adaptivă chestionar computeriză, în cazul în care o selecție de articole
este prezentat pe calculator, și pe baza răspunsu rilor la aceste elemente, computerul selectează
următoarele elemente optimizate pentru capacitatea de estimat sau trăsătură.
Pentru elaborarea cercetării am folosit ca metodă ancheta pe bază de chestionar,
aplicată părinților pe suport de hârtie și creion.
Pentru o mai bună cunoaștere a dezvoltării copilului și a limitelor impuse de părinții,
precum și a așteptărilor acestora față de mediul educațional ȋn care este integrat, s -a aplicat
chestionarul de față (Anexa 2).
Ȋn luna aprilie am aplicat chestionarul de față. Acesta a fost realizat pe baza
obiectivelor cercetării și conține 13 de întrebări. Pe baza chestionarului aplicat voi prezenta
rezultatele privind exigențele și limitele părinților în procesul de formare, dezvoltare și
educare a copilului, precum și influența mediului familial.
Ȋn formularea întrebărilor au fost alese cuvinte simple, ușor de înțeles, evitând
întrebările care să sugereze sau să implice anumite răspunsuri. Formularea întrebărilor s -a
realizat ȋntr -un mod direct pentru a ușura răspunsurile părinților și pentru a evi ta anumite
interpretări greșite.
Chestionarul are o alcătuire dinamică și o anumită ordine de dispunere a întrebărilor.
Ordinea de dispunere a întrebărilor în chestionar este foarte importantă, deoarece ea
influențează decizia parinților de a participa l a desfășurarea anchetei și de a răspunde la toate
întrebările.
Chestionarul debutează cu întrebări simple, întrebări generale, urmând apoi întrebările
care pun accent direct pe problematica cercetării și care ȋntrepătrunde întrebări mai dificile cu
întreb ări mai ușoare.
3.2 STUDIUL DE CAZ
Studiul de caz este o tehnică specială a culegerii, a punerii în formă și a prelucrării
informației care încearcă să arate caracterul evolutiv și complex al fenomenelor referitor la un
sistem social cuprinzând propriile sale dinamici. Ioan Mărginean definește studiul de caz ca
pe o ,,anchetă empirică asupra unui fenomen contemporan, în contexttul vieții sale, în care
limitele între fenomen și context nu sunt cu totul evidente și în care se utilizează surse
multiple de inf ormare’’.

52
Această metodă presupune a raporta o situație reală, luată în contextul său și a o
analiza pentru a vedea cum se manifestă și cum evoluează fenomenele care îl interesează pe
cercetător. Cazul studiat presupune, de fapt, un teren de observație ce permite identificarea
sau descoperirea proceselor speciale. Deseori, cazul însuși este de un interes secundar, fiind
suport în înțelegerea a ceva diferit.
Pentru a realiza un studiu de caz sunt necesare următoarele trei componente:
1. Cadrul general este n ecesar să stabilim corect un cadru care să cuprindă experiența
trăită de actorii în situație, precum și percepția lor asupra acestei experiențe.
2. Culegerea și prelucrarea informțiilor este necesar să stabilim corect punctul de
vedere din care examinăm si tuația studiată. Așa cum susține Ioan Mărginean, ,,găsim într -un
studiu de caz două niveluri de comprehensiune. Primul nivel conține descrierea cazului în
care trebuie să puntem retrasa evoluția evenimentelor. Celălalt este un nivel de abstracție
superior, el conține analiza și explicația care ar trebui să permită sesizarea legăturilor ce unesc
evenimentele raportate’’. De asemenea, important de subliniat este și faptul că se cere o mare
prudență și în primul rând asigurarea că s -a relatat situația întocmai cum a fost ea trăită de
actorii implicați, căci a exprima clar ce au trăit actorii este însăși esența unui studiu de caz, și
asta pornind de la sistemul lor de pertinență, certitudine, pricepere.
3. Analiza cazului se împarte in doua strategii de analizar e:
• Prima se fundamentează pe logica comparației: se compară fenomene empirice cu
fenomene anticipate.
• A doua strategie constă în inducerea unui model teoretic pornind de la fenomene
recurente observate în situația studiată.
3.3 INTERVIUL CU TEHNICĂ DE CERCETARE
Interviul de cercetare se definește (după S. Chelcea, Mărginean, I., Cauc, I. 1988) ca o
,,tehnică de obținere, prin întrebări și răspunsuri, a informațiilor verbale de la indivizi și
grupuri umane, în vederea verificării ipotezelor sau pentru de scrierea științifică a fenomenelor
socio -umane)’’. Principiul fundamental al interviurilor calitative, așa cum afirma Michael
Quinn Patton, dupa S. Chelcea (1986), ’’constă în posibilitatea creată celui intervievat de a
exprima, prin intermediul răspunsuri lor, gândurile sale, în cuvintele sale. În acest sens, nu îi

53
este permis operatorului de interviu să sugereze sau să reformuleze răspunsurile celui
intervievat’’.
Spre deosebire de chestionar unde întrebările și răspunsurile sunt scrise, interviul
presupu ne întotdeauna obținerea unor informații verbale. În tehnica interviului, convorbirea
este elementul fundamental, în timp ce întrevederea nu constituie decât o condiție care
facilitează transmiterea informațiilor unidirecționale: de la persoana intervievat ă spre
operatorul de interviu. Așa cum afirmă M. Agabrian (2004),’’interviul calitativ oferă avantaje
certe cunoașterii sociologice dar, are și o serie de dezavantaje’’.
Avantajele interviului calitativ:
 Permite participantului să descrie în cuvinte propri i ce este semnificativ sau important
pentru el, fără să fie limitat la unele categorii predeterminate; astfel respondenții se pot simți
mai relaxați și naturali;
 Furnizează credibilitate și validitate;
 Permite cercetătorului să examineze mai multe detalii și care să se asigure că
participanții interpretează întrebările în modul în care acesta a intenționat;
 Cei care iau interviurile au flexibilitatea să folosească cunoștințele lor, expertiza și
abilitățile interpersonale pentru a explora abilități interesan te și neașteptate sau teme propuse
de participanți.
Dezavantajele interviului calitativ:
 Poate fi perceput ca pe o abordare mai nepotrivită decât cea cantitativă, s -ar putea ca
participanții să spună mai mult decât intenționau și să regrete mai târziu că au făcut acest
lucru;
 Poate declanșa reacții, anumite stări psihice și o dinamică a relațiilor interpersonale
între cel care ia interviul și cel intervievat, lucru care nu se petrece cu alte metode, așa cum
este ancheta;
 Instruirea celoi care iau interviur ile și realizarea acestora poate fi costisitoare și
necesită timp;
 Analiza și interpretarea interviurilor calitative necesită mai mult timp decât analiza și
interpretarea interviurilor cantitative;

54
 Tehnica interviului calitativ produce mai mult subiectivis m decât interviurile
cantitative, deoarece cercetătorul decide ce citate sau exemple specifice relatează în raportul
de cercetare.
În desfășurarea interviului, în cele două studii de caz au fost utilizate următoarele
întrebări:
 Care este componența famil iei dumneavoastră în acest moment?
 Cum se realizează comunicarea dintre copil/copiii și părinte?
 Care este timpul pe care îl alocați zilnic copilului/copiilor dumneavoastră?
 Cât de des comunicați cu învățătoarea/ învățătorul despre rezultatele școlare și
comportamentul copilului/copiilor dumneavoastră?
 În ce măsură contribuie ceilalți membri ai familiei la creșterea, dezvoltarea și educația
copilului/copiilor?
 Cât de des creați oportunitățile pentru petrecerea timpului liber alături de copil/copii
într-un m ediu relaxant, plăcut, în afara locuinței?
 Cum considerați relațiile dintre membrii familiei dumneavoastră?
 Ați stabilit în familie reguli pe care trebuie să le respectați atât copilul/copiii, cât și
dumneavoastră?
 Îi atribuiți copilului dumneavoastră sarc ini casnice în funcție de posibilitățile de
realizare a acestora?
 Există anumite ritualuri în familie pe care le respectați?
 Cum reacționează copilul/copiii atunci când trebuie să îi faceți o observație privind
comportamentul său?
 Vă este teamă să pedepsiț i copilul/copiii atunci când greșește/greșesc?
 Atunci când luați decizia de a pedepsi copilul/copiii reveniți asupra ei?
 Există diferențe de opinii ale adulților din familie privind educația copilului/ copiilor?

55
4. ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

Graficul 6. Tipul de familie din care provine copilul
Graficul 6 ne arată clar tipul de familiei din care face parte copilul. Este vizibil faptul
că 70% trăiesc în familii tradiționale, nucleare, formate din cei doi soți și copiii lor
necăsătoriți. Acest tip de familie este cel mai întâlnit și mai dorit în toate societățile pentru că
există un grad mai mare de intimitate, de satisfacere a nevoilor sexual -afective, de siguranță și
stabilitate și unde relațiile democrate și stabilirea propriilor reguli de fu ncționare familială
sunt realizate mai ușor.
20% dintre familii sunt compuse sau mixte. Acest tip de familie rezultă din căsătoria a
doi părinți rămași singuri cu copii proprii și/sau copii comuni. După unele statistici, o treime
dintre copiii unor astfel de familii s -au născut dintr -o legătură extraconjugală, iar două treimi
rezultă din divorțul sau decesul unui părinte.
6% dintre familii sunt reprezentate de familiile monoparentale, o categorie aparte, a
cărei frecvență a crescut mult în ultimul timp. Ace asta se distinge de familia nucleară ca
structură doar prin absența unui părinte.
Există și un procent de 4% care este redat de familia extinsă. Numită și familia unită
sau joint family, aceasta cuprinde pe lânga nucleul familial și alte rude și generații ( părinți,
frați, surori ai/ale soțului/soției, bunici, unchi, mătuși, etc). Un avantaj al acestui tip de familie
70% 4%6%20%Tipul de familie
Nucleară (tată, mamă, copii)
Extinsă (tată, mamă,copii, rude)
Monoparentală (tată sau mamă, copii)
Compusa/mixtă (tată/mama biologic/ă, copii, tată/mama vitreg/ă, frate vitreg, sora
vitregă)

56
este existența unui număr mai mare de persoane care contribuie la rezolvarea problemelor de
ordin material.

Graficul 7. Timpul acordat de părinți privind vizitele la școala copilului său
Vizitele părinților la școala reprezintă cea mai bună și eficientă metodă de
monitorizare a activității școlare a copiilor. Chiar dacă micutii abia pășesc în mediul școlar în
primul an sau sunt veterani ai b ăncilor școlii, există o mulțime de motive importante pentru
care trebuie să vizitezi insituția și profesorii și în afara ședintețor cu părinții sau a serbărilor
școlare.
Graficul cu numărul 7 ne ilustrează că aproximativ 60% dintre părinți fac vizite lunare
la școala de care aparțin copiii lor, 20% dintre aceștia merg la școală zilnic, aici remarcând
părinții foarte implicați, părinții care își dedică tot timpul pentru creșterea și educarea copiilor,
16% dintre aceștia acordă atenție săptămânală vizite lor școlare pentru a se interesa de notele,
progresele sau regresele făcute din punct de vedere educațional. Un procent de 4% le revine
părinților neimplicați în educarea copiilor, acești sunt părinții ocupați cu serviciul ai căror
copii sunt lăsați în gri ja bunicilor sau a bonelor. Acest tip de părinți își fac timp să ajungă la
școală doar la serbările organizate la sfarșitul anului.

20%
16%
60%4%Cât de des vizitați școala copilului dvs?
Zilnic Săptămânal Lunar Anual

57

Graficul 8. Interesul sau dezinteresul părinților în ceea ce privește activitatea zilnică
a copilului în instituția de în vățământ
Graficul cu numărul 8 trage un semnal de alarmă asupra importanței pe care trebuie să
o acordăm discuțiilor zilnice referitoare la ceea ce se întâmplă la școală. Pentru a atinge niște
rezultate mulțumitoare, pe lângă efortul depus de cadrele didac tice și efortul depus de copil,
trebuie să amintim că și părintele joacă un rol foarte important în acest proces.
Ca primă verigă a sistemului educativ, familia are responsabilități clare și diverse.
Întrebarea care se pune este, dacă familia de astăzi ar e timp pentru îndeplinirea
responsabilităților obiective, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ.
Realitatea ne -a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse să -și îndeplinească consecvent
responsabilitățile educative față de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieții zilnice,
minimalizând rolul de factor educativ. Alte familii, deși doresc să asigure educația
corespunzătoare copiilor, le lipsesc pregătirea psiho -pedagogică și experiența.
58% din cei chestionați au afrimat că își fa c timp întotdeauna să discute cu copilul
măcar 30 de minute pe zi despre cele întâmplate la școală.
24 % spun că de cele mai multe ori încearcă să realizeze aceste discuții, iar un procent
de 15% mi -au mărturisit că nu se implică în astfel de discuții, lă sând copilul să se descurce
singur.

58% 24%3% 15%Vă întrebați în fiecare zi copilul despre
ce s-a întâmplat la școală?
Întotdeauna De cele mai multe ori Rareori Niciodată

58

Graficul 9. Persoane implicate în educația școlarului mic
Graficul 9 ne ilustrează persoanele care se ocupă de educația ceului mic. Cu o
majoritate de 74% mama și tatăl se detașează în mod vizibil de ceilalți membri. Educația
mamei, dar și a celorlalți membri din familia extinsă și deschiderea largă a orizonturilor
culturale, flexibilitatea în gândire, dar și capacitatea de a înțelege copilul cu toate problemele
sale generate de înaintarea în vârstă sunt factori care determină un echilibru permanent în ceea
ce privește educația copilului. Familia îi oferă celui mic sentimentul de siguranță, de încredere
în adulți, adoptând un stil mai mult democratic. Acest lucru face ca exprimarea copilului să fie
deschisă, liberă și , atunci când greșește sau trebuie să se ia anumite decizii să nu apară un
bariere între el și mamă, în mod special.
Nici educația oferită de frați (18%) nu este de neglijat, aceasta ocupând locul II în
viața copilului. La joacă sau la școală, fratele mai mare devine modelul demn de urmat pentru
cel mic. Chiar dacă între frați există și rivalitate și neînțelegeri, în majoritatea cazurilor se
creează o conexiune deosebită. Certurile devin nesemnificative atunci când unul are nevoie de
celalalt. Amintirile fo rmate în sânul familiei vor rămâne întotdeauna drept cele mai prețioase
momente.
Locul III este ocupat de educația oferită de bunici, iar ultimul loc, locul IV este ocupat
de educația oferită de rude.
74%6%18%2%Cine se ocupă mai mult de educația
copilului?
Mama/tata Bunicii Frații Alte rude

59

Graficul 10. Timpul zilnic petrecut în compania copi lului
Psihoterapeutul adlerian Anda Păcurar atrage atenția asupra faptului că multi dintre
adulții de azi sunt prea preocupați să fie părinți buni, responsabili, care oferă, dar uită să fie
atenți la ce și -ar dori copilul să primească. Și nu pot afla ce își dore ște acesta dacă nu petrec în
mod activ și real timp cu el, dacă nu au răbdarea ca el să pună întrebări. Copilul are nevoie să
petreacă timp separat cu fiecare părinte și timp cu ei împreună. Și când nu poate primi asta are
cel puțin nevoie de adulți cu car e să creeze relații semnificative. De la naștere copilul caută în
permanență să se conecteze la ceilalți, pentru că așa și -a început viața, 9 luni a fost conectat la
mama lui. Când nu reușește să se conecteze cu părinții, caută în altă parte și dacă este î n
continuare descurajat ajunge să fie convins că nu -i destul de bun să fie luat în seamă.
Graficul de mai sus ne indică în procente ,,timpul de calitate’’ petrecut în relația
părinte -copil. Cei mai mulți dintre indivizii chestionați (44%) au afirmat că ti mpul pe care îl
acordă este suficient, ca sunt foarte implicați atât în activitățile ce țin de școală, cât și în
activitățile recreative precum dansul, înotul, fotbalul sau baletul.
O urmă de regret am observat în cazul părinților care reprezintă procentul de 15%,
părinți care sunt ancorați în muncă și uită de propriul copil.

44%
39%15%2%Cât timp petreceți cu copilul dvs pe zi?
Foarte mult Mult Puțin Foarte puțin

60

Graficul 11. Timpul permis copilului în fața ,,ecranelor luminoase’’
Deși pentru copii este benefic să se joace în aer liber, împreună cu prietenii lor,
tehnologia face deja parte d in viața lor și acest lucru nu pare să se schimbe vreodată. De
aceea, parinții ar trebui să cunoască numarul maxim de ore pe care copilul îl poate petrece în
fata ecranelor, fără să îi fie afectată sănătatea.
Când vine vorba de calculator, televizor, table tă sau smartphone, copiii sunt foarte
receptivi. Un procent de 60% a afirmat că permit copiilor să folosească ecranele luminoase
aproximativ o ora pe zi, oră destinată relaxării și detașării de teme și școală.
Cercetările au demonstrat că un procent de 10% dintre copiii mai mici de 3 ani,
preșcolarii și școlarii mici se uită la televizor, se joacă pe computer sau folosesc jocurile
existente pe telefoanele părinților, fără să aibă limite bine stabilite din acest punct de vedere.
în plus, s -a constatat că ap roape jumătate dintre copii folosesc tableta până ajung la vârsta de
5 ani, iar 1 din 10 copii cu vârsta cuprinsă între 5 si 8 ani au acces la internet fara o
supraveghere strictă din partea părinților.

10%
8%
22%60%Cât timp îi permiteți copilului dvs să se
uite la TV/ să se joace pe calculator?
Foarte mult( aproximativ 5 ore/zi) Mult( aproximativ 4 ore/zi)
Puțin (aproximativ 2 ore/zi) Foarte puțin (aproximativ 1 oră/zi)

61

Graficul 12. Comportamentul părintelui față de cop ilul care a greșit în diferite
situații
Graficul numărul 12 ilustrează în procente felul în care reacționează părintele atunci
când copilul său greșește. Trebuie să ne amintim că a greși e omenește și că greșelile sunt
oportunități de a învăța.
76% din ei afirmă că discută cu copilul, îi explică unde a greșit, de ce a greșit și cum
se poate repara situația. Din punctul meu de vedere, acesta este cel mai bun mod de a
reacționa într -o astfel de situație.
Un procent de 14% consideră că cea mai bună pedeapsă e ste aplicată atunci când nu -i
vorbești copilului, 6% interzice dreptul de joacă pentru o anumită perioadă de timp, iar restul
de 4% consideră că prin ceartă copilul își va recunoaște și repara greșeala.

4%6%
14%
76%Cum vă comportați cu copilul când
greșește?
Îl cert Îi interzic să se joace Nu-i vorbesc Discut cu el

62

Graficul 13. Timpul suficient sau insuficient ded icat problemelor pe care le
întâmpină școlarul mic
Din datele colectate observăm faptul că 36 % din totalul părinților consideră că acordă
timp suficient și atenție suficientă problemelor copiilor, iar 64 % consideră că nu se implică în
mod activ în obstac olele pe care le întâlnesc cei mici în școală.
După cum se poate observa din acest grafic, implicarea familiei în acest moment în
problemele copilului este deficitară, iar în acest sens, părinții trebuie să pună pe primul loc
fericirea copiilor lor și nu l ocul de muncă.

36%
64%Considerați că acordați timp suficient și
atenție suficientă problemelor
copilului?
Da Nu

63

COPILUL CRESCUT ÎNTR -UN MEDIU AUTORITAR /COPILUL CRESCUT
ÎNTR -UN MEDIU DEMOCRATIC
STUDIU DE CAZ

STUDIU DE CAZ 1
COPILUL CRESCUT ÎNTR -UN MEDIU AUTORITAR

Cunoscând îndeaproape familia aleasă în studiul realizat am avut posibilitatea
colectării datelor prin observare directă și prin urmărirea în timp a multor serii de transformări
ce au apărut în interiorul acesteia. Interviul realizat a adus confirmarea datelor colectate până
la momentul realizării acestuia, dar și o serie de informa ții ce nu au putut fi observate din
afară.
Familia pe care am ales să o intervievez este una de tip nuclear, formată din 4
persoane: tată, mama, și cei doi copii( fată și băiat).

Tatăl:
•Nume și prenume: C. L.
•Vârstă: 35 ani
•Ocupație: Avocat
Mama:
•Nume și prenume: C. D
•Vârstă: 34 ani
•Ocupație: Casnică, se ocupă de casă, treburile gospodărești .
Băiatul:

64
•Nume și prenume: C. A.
•Vârstă: 9 ani
•Ocupație: elev în clasa a -II-a
Fata:
•Nume și prenume: C. B.
•Vârstă: 7 ani
•Ocupație: elevă în clasa 0

Familia C are o situație financiară destul de bună, cei doi copii merg la o școală
privată, sunt bine îngrijiți, iar de educația acestora se ocupă ambii părinți.
În ceea ce privește educația oferită de tată, am remarcat faptul că acesta este de tip
autoritar. Tatăl dorește să controleze cât mai mult din comportamentul celor doi copii.
Acesta stabilește singur reguli de conduită, se asigură că sunt strict respectate de copii
și nu acceptă niciun fel de abatere.
În familia C, în momentul în care cei mici greșeau ( voit sau nu, cu intenție sau fără,
din neatenție, de cele mai multe ori poate și din joacă) mama încerca să rezolve problema într –
un mod favorabil pentru ambele părți, atât pentru copii, cât și pentru părinți, în timp ce tatăl
aplica imediat o pe deapsă.
Am observat că dorința copiilor de a avea parte de independență este văzută și
interpretată de tată ca fiind o tendință de răzvrătire si de nesupunere la regulile impuse de
acesta.
Tatăl încearcă să își controleze copiii prin inducerea sentimentulu i de vină sau de
rușine, spunându -le: ,,Vezi, ți -am spus eu!’’, ,,Dacă mă ascultai, nu se întâmpla asta!’’, ,, Să
îți fie rușine pentru ce ai făcut!’’, ,,Ai grijă să fii cuminte când ajungem acolo’’, ,,Faci cum
spun eu, este spre binele tău!’’.

65
Din punctul de vedere al domului C, cearta adresată copilului, critica nelipsită sau
insulta nu este atât de gravă precum violența fizică. El consideră că în acest fel va reuși să
responsabilizeze copilul și îl va pregati pentru viitor, menționând întotdeauna că treb uie să
tăiem răul din rădăcina.
Psihoterapeutele Adriana Costișanu Savu și Gina Costișanu Bianu afirmau că mulți
adulți, în cadrul orelor de terapie, spuneau că, în copilărie, ar fi preferat să fie bătuți decât să
audă aproape zilnic injurii și critici umi litoare, deoarece considerau ei, o vânătaie se vindecă
mai repede decât o cicatrice psihologică. Cele doua psihoterapeute nu sunt de acord cu
afirmațiile pacienților, acestea considerând că atât violența fizică, dar și cea verbală lasă urme
care nasc adevă rate traume în care stima de sine a copilului va avea de suferit.
Din cele observate, domnul C este un părinte perfecționist și dorește ca proprii copii să
îi calce pe urme. El vrea performanțe remarcabile la școală din partea copiilor, proiectând
asupra a cestora propria neputință, propriile eșecuri, obligând copilul să fie în top, competitiv
și premiant, neavând dreptul la greșeli sau rateuri în planul educațional.
Aspirațiile tatălui nu sunt îndeplinite întotdeauna, pentru că sunt ambiții irealizabile,
de perfecțiune, copiii neavând capacitățile, abilitățile necesare de a fi cel mai bun în ceea ce
face. De aici porneau toate frustrările, criticile și întregul șir de reproșuri la adresa fetei și a
băiatului.
Prin intermediul comportamentelor celor doi copii am identificat frustrări, complexe
legate de capacitatea de învățare, de timiditatea excesivă în cadrul grupului din care fac parte,
tulburări psihologice precum fobia sociala, bulimia, lipsa de încredere în sine și blocaje de
genul: ,,Eu nu sunt bun de n imic!’’.
Din cercetările făcute în familia C, stilul autoritar limitează fără a da dovadă de
empatie și este bazat pe frică. Prin intermediul aplicării acestui stil parental, tatăl îi învață pe
copii să fie răutăcioși și să -i intimideze pe cei din jurul lo r (frați, surori, părinți, bunici,
verișori, vecini, colegi, învățătoare, etc). Cu siguranță sunt de acord cu faptul că cei mici
învață din experiențele pe care le trăiesc și în funcție de modele de comportament pe care le
primesc. Dacă băiatul domului C face ceea ce îi cere tatăl pentru că se impune prin frică, de
ce nu ar mima comportamentul în raport cu alți copii? În acest caz, stilul autoritar nu este cu
nimic diferit de bullying (intimidare). Am comparat rezultatul cu un bumerang. Ceea ce

66
oferim, c u siguranță vom primi înapoi. Dacă părintele tipă, copilul va țipa și el. Dacă părintele
folosește forța, și el va folosi forța în relație cu cei mai mici decât el.
Revenind la studiul realizat, viața familiei C și -a continuat cursul firesc, relațiile din tre
membrii familiei s -au îmbunătățit, în special relația dintre tată și copii. Cu trecerea timpului,
domnul C a realizat ca nu este benefic să fie un părinte autoritar, că impune prea multe reguli
copiilor săi, iar asta nu a făcut altceva decât să cauzeze , să strice, să răcească relația părinte –
copil. Tatăl a început să preia din bunătatea și calmitatea mamei, a învățat că trebuie să dea
dovadă de răbdare și nu în ultimul rând, el a conștientizat că dorințele și aspirațiile sale erau
cu mult peste capacită țile copiilor săi, iar în acest fel a învățat să le ofere copiilor informațiile
pe înțelesul acestora.

STUDIU DE CAZ 2
COPILUL CRESCUT ÎNTR -UN MEDIU DEMOCRATIC

Familia pe care am ales să o intervievez este una de tip nuclear, formată din 5
persoane: tată, mama, și cei trei copii( o fată și doi băieți).

Tatăl:
•Nume și prenume: S. I
•Vârstă: 37 ani
•Ocupație: Lăcătuș mecanic

Mama:
•Nume și prenume: S. I
•Vârstă: 33 ani

67
•Ocupație: Casnică
Primul băiat:
•Nume și prenume: S. D.
•Vârstă: 10 ani
•Ocupație: elev în clasa a -III-a

Cel de -al doilea băiat:
•Nume și prenume: S. F.
•Vârstă: 8 ani
•Ocupație: elev în clasa I

Fata:
•Nume și prenume: S. S.
•Vârstă: 7 ani
•Ocupație: elevă în clasa 0

Familia S are o situație financiară modestă, cei trei copii merg zilnic la școala din satul
Țânțăreni, comuna Blejoi, părinții încercând să le ofere copiilor ce au mai bun și mai frumos
copiilor lor.
În procesul instructiv -educativ sunt implicați ambii părinți, aceștia punând întotdeauna
pe primul loc școala și educarea copiilor.
Din cele observate, stilul parental adoptat de domnii S este unul democratic. Acesta se
caracterizează prin echilibru și stabilitate, unde disponibilitatea afectivă și controlul se află în
armonie, formând un tot unitar.

68
Domnii S mi -au mărturisit cu multă sinceritate că pun pe primul plan dragostea celor
trei copii, respecându -le înotdeauna drepturile și oferindu -le suport necondiționat atât în
procesul de învățare, cât și în activitațile extracurriculare.
Ceea ce mi -a atras atenția î ntr-un mod plăcut a fost faptul că fiecare membru din
familie deține drepturi și responsabilități, toți fiind egali, regulile fiind aceleași pentru toți, iar
relația este bazată pe comunicare, afecțiune și flexibilitate.
Părinții le dau liberate și le ofer ă dreptul la intimitate copiilor, le explică de ce regulile
sunt importante, discută cu copilul și ascultă punctele de vedere ale acestuia chiar dacă nu
sunt întotdeauna de acord cu ele.
Domnul si doamna S au manifestat receptivitate față de nevoile copiil or pe tot
parcursul studiului, indiferent dacă erau nevoi de securitate, de iubire necondiționată, de
stabilitate sau chiar de estimare și recunoaștere, toate acestea influențând în mod pozitiv stima
de sine a micuților.
Soții S au cerințe și așteptări realiste de la copii, nu fac presiuni asupra acestora și
prezintă binele și răul cu propriile cuvinte și fapte. În familia aceasta, disciplina e diferită de
peseapsă, cei trei copii conștientizând că a disciplina nu înseamnă a impune reguli stricte, a
pede psi sau a blama.
Regula de aur pe care am întâlnit -o în această familie se bazeză pe reciprocitate, copiii
au fost învățați să -i trateze pe ceilalți așa cum ar vrea să fie ei tratați, după cum spune și
vechiul proverb: ,,Ce ție nu -ți place, altuia nu -i face’’.
Atunci când apăreau probleme în familie, toți colaborau pentru a găsi o soluție
comună, o rezolvare care să fie benefică pentru ambele părți.
Educarea copiilor care au trăit într -un mediu democratic se dovedește a fi avantajoasă,
aceasta având efecte pe termen lung precum independența, urmarea propriului drum în viață,
exprimarea și susținerea punctelor de vedere, respectarea celor din jur, acceptarea criticilor,
învățarea din greșeli și valorificarea tuturor experiențelor trăite.
Pe de altă parte, păr intele care are un stil parental democratic este suficient de
protector pentru a -i oferi copilului securitatea de care are nevoie și pentru a -l sprijini atunci

69
când situatia o cere, însa este suficient de întelegator și încrezator în capacitatea copilului de a
lua unele decizii de unul singur.
Acest stil parental nu rămâne lipsit de rezultate, copiii au scoruri ridicate la învățătură
și bune competențe sociale, merg cu drag la concursuri și olimpiade școlare, participă la
activități de voluntariat și influe nțează și îndeamnă la rândul lor și alte persoane.
Cei trei copii ai familei S nu sunt privați de treburile gospodărești, însă nu sunt
suprasolicitați în această privință. Părinții consideră că prin această implicare copiii vor învăța
să fie responsabili, independenți, vor învăța să respecte un program, o rutină, vor fi
coechipieri mai buni, vor ști mai bine să -și gestioneze atât eșecul, cât și succesul.
Numeroase studii au arătat că acei copii care s -au ocupat și cu treburi casnice au
învățat să înțeleag ă că succesul și eșecul fac parte din viață și că pot fi gestionate. Cu alte
cuvinte, când sunt implicați în treburile casnice, micuții pot înțelege că nu este obligatoriu ca
lucrurile să iasă bine din prima, dar că de noi depinde să luăm măsuri pentru îmb unătățirea
situației.
Familiarizarea cu astfel de situații nu poate fi decât în beneficiul copilului, care va
putea să gestioneze eșecul și succesul și în viața de adult, atât pe plan personal, cât și
profesional.

5. CONCLUZIILE MICROCERCETĂRII
Pentru a scoate în evidență modul în care limitele și exigențele familiei sunt aplicate în
scopul educării școlarului mic, am decis să realizez o analiză comparativă între cele două
studii de caz prezentate pe larg mai sus. Acestea sunt elaborate pe două tipuri de familii în
care stilurile parentale sunt aflate la extreme. În primul studiu de caz, părinții au adoptat un
stil de parenting autoritar, în timp ce în celălalt, aceștia au dat dovadă de un stil parental
democratic.
Mai jos voi prezenta câteva avantaje și d ezavantaje ale stilurilor menționate:

70

STIL PARENTAL AUTORITAR

 Avantaje
 Dezavantaje

 Copilul este ascultător;
 Copilul este competent;
 Copilul învață să fie
ordonat, disciplinat, respectuos și
cu un spirit critic dezvoltat;

 Copilul nu este fericit și nici nu are
încredere în propriile forțe sau stimă de
sine crescută;
 Tatăl controlează în permanență
comportamentul copiilor;
 Regulile impuse de către tată se
respectă cu strictețe și nu sunt acceptate
abateri;
 Neîndeplinirea aspirațiilor tatălui
conduc la frustrări, critici și reproșuri la
adresa copiilor;
 Lipsa empatiei;
 Posibil deficit de integrare socială;
 Severitate excesivă din partea
părinților;
 De cele mai multe ori, acest tip de
părinți ajung să aplice pedepsele
corporale;
 Copilul este lipsit de inițiativă, de
curaj, este veșnic nemulțumit, se teme în
permanență că ar putea greși.

71

STIL PARENTAL DEMOCRATIC

 Avantaje
 Dezavantaje

 Acest stil parental are
tendința de a forma copiii fericiți,
capabili și de succes;
 Copilului îi sunt
respectate întotdeauna drepturile;
 Impunerea regulilor
implică o anumită flexibilitate,
deoarece pentru acest stil parental
omul este pe primul loc, n u legea;
 Părintele oferă sprijin
necondiționat copilului;
 Părintele încurajează
copilul să fie independent;
 Părintele este deschis
pentru discuții și îi respectă
opiniile copilului;
 Copilul își va dezvolta
deprinderi de comunicare
eficientă, va manifesta
creativitate, inițiativă, capacitate
decizională și autonomie
personală;

 Copilul crescut într -un mediu
democratic se va adapta cu greu stilului
autoritar pe care îl va întâlni în școală, în
grupurile de prieteni, în armată.
 Copilul ar putea fi considera t
,,bleg’’, ,,moale’’ pentru că nu execută
prompt sarcinile care i se atribuie sau,
dimpotrivă, ar putea fi considerat
,,impertinent’’, ,,înfumurat’’, ,,obraznic’’
pentru că discută regulile;
 Amabilitatea și respectul de care
dau dovadă acești copii ar put ea să fie
călcate în picioare de obrăznicia și
superioritatea celor din jur (în cazul luării
unor decizii);
 Abordarea oamenilor și a situațiilor
cu o deschidere totală și prea multă
încredere ar putea să creeze suferință și
dezamăgire.

72

Aceste stiluri parentale sunt destul de rar ,,pure’’, uneori putând exista caracteristici
din cel puțin doua stiluri, în funcție de interacțiunea dintre personalitatea părinților, relațiile de
cuplu, tipul de atașamemt și temperamentul copilului.
După cum putem observa d in cele două tabele, diferența dintre stilul autoritar și stilul
democratic este vizibilă. Pentru stilul autoritar am identificat un număr mic de avantaje și un
număr mare de dezavantaje, în timp ce pentru stilul democratic am identificat mai multe
avantaj e decât dezavantaje.
Analizând cele de mai sus, fiecare stil parental are avantajele și dezavantajele sale, mai
mult decât atât, în timp ce un părinte democratic consideră anumite valori precum
independența și exprimarea liberă ca fiind calități, un părin te autoritar le consideră defecte
asemănându -le cu răzvrătirea și comentarea regulior.
Ca urmare a acestor atitudini parentale, copilul își va dezvolta un echilibru emoțional
care va sta la baza dezvoltării armonioase a personalității, își va dezvolta depr inderi de
comunicare eficientă, va manifesta creativitate, inițiativă, capacitate decizională și autonomie
personală. Ca urmare a încurajărilor care i se acordă, copilul va avea un nivel ridicat al stimei
de sine, care îi va permite să obțină eficiență și productivitate în actiunile întreprinse.
Respectul pentru om, cultivat de stilul democratic îl va învăța pe copil să îi respecte pe alții,
să ia în considerare opinia celorlalți, să accepte observații, având totodată curajul să -și
exprime punctul de veder e.
Din punctul meu de vedere, un copil fericit, bine dezvoltat pe plan educațional,
independent, respectat, acceptat cu reușite și greșeli reprezintă un copil de succes și acest fapt
se datorează mediului în care a fost crescut, a modelelor de comportament care i -au fost
oferite și a stilului parental adoptat în familie, aici fiind vorba cu siguranță de stilul
democratic.

73
CONCLUZII

Familia contemporană românească, trece astăzi printr -o situație dificilă, marcată de
schimbări dramatice atât pe plan mater ial din punctul de vedere al resurselor economice, cât
și pe plan axiologic, prin confruntarea cu noi valori și norme sociale impuse membrilor ei de
un nou mod de viață care cere o revizuire la nivel comportamental.
În urma studiilor de specialitate și a derulării cercetării pedagogice prin intermediul
observării directe a dinamicii relațiilor dintre membrii familiei, a climatului existent în cadrul
ei, am constatat că structura familiei și stilurile de parenting influențează în mod direct
dezvoltarea pers onalității copilului. Exigențele și limitele pe care părinții le au în educația
copilului variază de la o familie la alta și nu putem vorbi despre un anumit tipar în care se
încadrează toate. Cu toate acestea, stilul în care părintele își crește copilul îș i pune amprenta
în mod special asupra vieții psihice.
Ipotezele de la care am pornit în cercetarea pedagogică se confirmă în cele două studii
de caz în care creșterea copiilor se face în medii diferite (autoritar și democratic).
Rezultatele școlare ale copiilor sunt influențate în mod direct, printre altele, de
capacitatea părinților de a stabili exigențe în raport cu posibilitățile reale ale copilului. Atunci
când timpul alocat copilului acasăeste insuficient sau participarea părintelui la viața școlară
este redusă sau absentă, procesul de dezvoltare, în mod special al dezvoltării psihice,
intelectuale, cunoaște un ritm greoi, cu unele carențe. Se impune ca, așteptările manifestate
din partea părintelui să fie realiste și să fie însoțite de o implicare p e măsură, astfel încât
acestea să primească răspunsuri pozitive din partea copilului.
Condițiile materiale insuficiente și cerințele tot mai mari care apar la nivelul familiei
determină părintele să alerge după un job, ceea ce face ca timpul alocat copiilo r să scadă
foarte mult. Acest lucru se întâmplă de multe ori în condițiile în care copiii sunt de vârste mici
și au nevoie tot timpul de prezența adultului.
Atragerea părinților în parteneriatul cu școala prin desfășurarea unor activități care
să mani feste interes din partea acestora, oferirea oportunităților de a petrece timpul alături de
școlari în cadrul unor proiecte pot contribui la decsoperirea unor tehnici și modalități de lucru
pe care să le utilizeze și acasă, în familie.

74
Comunicarea între cel e doua categorii (părinți și copii) nu trebuie să fie limitată.
Părintele trebuie să fie partener în educarea copilului. De aceea, am hotărât să propun câteva
sugestii și recomandări pentru a facilita acest proces:
1. Să nu crezi niciodată că micuțul tău t rebuie să devină ca tine sau numai așa cum îți
dorești tu. Ajută -l să se regăsească pe sine și nu -i regăsi pe ceilalți în el.
2. Nu -ți lăsa copilul să se descurce singur, atunci când întâmpină probleme. Când te -ai
ciocnit, la rândul tău, de primele dificul tăți, nu aveai nici tu experiență. Oferă -i direcția pe
care nu o vede. Va crede că s -a descurcat singur!
3. Nu -ți înjosi copilul. Nici măcar atunci când nu există nimeni, în afară de voi doi.
4. Iubește copilul indiferent dacă e netalentat, ghinionist sa u deja matur. Atunci când
comunici cu el, bucură -te.
5. Pentru a fi un părinte bun trebuie să ai capacitatea de a detecta, de a tolera și de a
rezolva situațiile dificile cu precauție și înțelegere.
6. Fii atent în tot ce faci, părintele este modelul pe ca re copilul îl urmează!
7. Răspunde -i adecvat și cu răbdare la toate întrebările atunci când copilul tău
traversează vârsta “de ce -ului”.
8. Joacă -te cu copilul, jocul având o importanță majoră în formarea unor legături
puternice de natură pozitivă, bazate pe dragoste, între părinte și copil.

75
BIBLIOGRAFIE

1. Bonchiș E., (2011 ), Familia și rolul ei în educarea copilului , Editura Polirom, Iași;
2. Crețu T., (2016 ), Psihologia vârstelor , Editura Polirom, Iași;
3. Găișteanu M., (2012 ) , Psihologia copilului , Editura Leonardo Da Vinci, București;
4. Montessori M., (2014 ), Copilul în familie , Editura Vremea, București;
5. Morozova E., (2018 ), Educarea copilului. Dificultăți și soluții , Editura Sophia,
București
6. Pânișoară I. O., (2017 ), Ghidul prof esorului , Editura Polirom, Iași
7. Stănciulescu E., (1998 ), Sociologia educației familiale. Volumul II. Familie și
educație în societatea românească , Editura Polirom, Iași;
8. Suditu M., (2015 ), Metodologia cercetării educaționale. Teorie și aplicații. Edi ția
a-II-a adăugită și revizuită , Editura Universității Petrol -Gaze, Ploiești;
9. Vallières S., (2012 ), Trucuri psihologice pentru părinți. Cum să ne educăm copilul
(6-9 ani) , Editura Polirom, Iași;
10. Vasile C., (2014 ), Elemente de psihologia dezvoltării , Editura Universității Petrol –
Gaze , Ploiești;
11. Verza E., Șchiopu U., (1997 ), Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții. Ediția a -III-a.
Revizuită , Editura Didactică și Pedagogică, București;
12. Vrăsmaș E., (2008 ), Intervenția socioeducațională ca sprijin pentru părinți ,
Editura Aramis, București;
13. www.familist.ro ;
14. www.gradinitacasutaveveritelor.ro .

76
ANEXE
Anexa 1.
Influența atitudinii parentale asupra comportamentului copilului
(E. Bonchiș, Familia și rolul ei in educarea copilului, 2011)

77

Anexa 2.
CHESTIONAR PENTRU PĂRINȚI
,,IMPLICAREA FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI -EXIGENȚE ȘI LIMITE
ALE PĂRINȚILOR’’

Îmi doresc să cunosc câteva aspecte referitoare la implicarea familiei în educația
copiilor, a relațiilor dintre membrii familiei, cât și exigențele si limitele impuse de părinți
pentru realizarea eficientă a procesului de învățare.
Răspunsurile pe care le voi obține nu vor fi comunicate nimănui în această formă.
Vă mulțumesc!

1. Sexul:
 Feminin
 Masculin

2. Vârsta:
 20-25 ani
 26-35 ani
 36-45 ani
 46-60 ani
 61-80 ani

3. Nivel de studii:
 Școala primară
 Școala gimnazilă
 Liceu
 Studii superioare

78
4. Mediul de proveniență:
 Rural
 Urban

5. Starea civilă:
 Căsătorit/ă
 Necăsătorit/ă
6. Tipul de familie:
 Nucleară (tată, mamă, copii)
 Extinsă (tată, mamă,copii, rude)
 Compusa/mixtă (tată/mama biologic/ă, copii, tată/mama vitreg/ă, frate
vitreg, sora vitregă)

7. Cât de des vizitați școala copilului dvs?
 Zilnic
 Săptămânal
 Lunar
 Anual
8. Vă întrebați în fiecare zi copilul despre ce s -a întâmplat la școală?
 Întotdeauna
 De cele mai multe ori
 Rareori
 Niciodată

9. Cine se ocupă mai mult de educația copilului?
 Mama/tata
 Bunicii

79
 Frații
 Alte rude

10. Cât timp petreceți cu copilul dvs pe zi?
 Foarte mult
 Mult
 Puțin
 Foarte puțin

11. Cât timp îi permiteți copilului dvs să se uite la TV/ să se joace pe calculator?
 Foarte mult( aproximativ 5 ore/zi)
 Mult( aproximativ 4 ore/zi)
 Puțin (aproximativ 2 ore/zi)
 Foarte puțin (aproximativ 1 oră/zi)

12. Cum vă comportați cu copilul când greșește?
 Îl cert
 Îi interzic să se joace
 Nu-i vorbesc
 Discut cu el

13. Considerați că acordați timp suficient și atenție suficientă problemelor școlare ale
copilului?
 Da
 Nu

80
Anexa 3.
Catapulta greacă
(A. T. Debendet, L. J. Cohen, Arta hârjonelii. Exerciții amuzante de practicat cu
copiii, 2015)

81
Anexa 4.
Liliacul adormit
(A. T. Debendet, L. J. Cohen, Arta hârjonelii. Exerciții amuzante de practicat cu
copiii, 2015)

82
Anexa 5.
Tiroliana
(A. T. Debendet, L. J. Cohen, Arta hârjonelii. Exerciții amuzante de practicat cu
copiii, 2015)