PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR [304695]
[anonimizat],
Lector univ.dr. Alina Mag
Absolvent: [anonimizat]-Florina Solomon
Sibiu
2018
[anonimizat] A [anonimizat]. univ.dr. Alina Mag
Absolvent: [anonimizat]-Florina Solomon
Sibiu
2018
[anonimizat]. univ. dr. [anonimizat] m-a susținut, m-a sprijinit și mi-a pus la dispoziție materialul bibliografic și o [anonimizat] a copilului. [anonimizat]-o formă naturală și unică. (Fig. 1)
Fig. 1 – [anonimizat], cadru didactic în cadrul Grădiniței cu program prelungit nr.18 [anonimizat] m-a sprijinit în susținerea practică a cercetării mele cu toate informațiile necesare în vederea realizării obiectivelor propuse.
Nu în ultimul rând le mulțumesc copiilor care m-au inspirat în alegerea acestei teme și cărora le datorez succesul părții practice a cercetării de față.
[anonimizat], echilibrate, adaptabile. Au fost generate noi atitudini în procesul de educație și instruire a personalității. [anonimizat] o adaptare la cerințele curente ale realității.
[anonimizat]. Preșcolaritatea este apreciată tot mai mult ca vârsta ce cuprinde cea mai importantă experiență educațională din viața unei persoane; pe parcursul ei înregistrăm ritmurile cele mai pregnante în dezvoltarea individualității umane și unele din cele mai semnificative achiziții cu ecouri evidente pentru etapele ulterioare ale dezvoltării sale.
Mi-[anonimizat] : „[anonimizat] 20-25 ani; [anonimizat], într-o [anonimizat], jucând: [anonimizat], un doi trei la perete stai etc. ”, care m-a [anonimizat]. [anonimizat] a [anonimizat]. Este suficientă însă o singură carență a familiei pentru a dezechilibra planul vieții psihice a copilului, dezechilibru ce antrenează o întreagă serie de neajunsuri, printre care și dificultăți în activitatea lui dominantă: învățătura. Când părinții ajung să înțeleagă nevoile reale ale copiilor lor, au mai puține motive să caute soluții și să facă sacrificii diverse pentru câștiguri materiale și realizează faptul că a avea grijă de propriul copil nu înseamnă numai a-i asigura acestuia un trai îndestulat ci, mai degrabă înseamnă: prezența fizică și afectivă lângă copil, timp pentru discuții cu el și pentru petrecerea împreună a timpului liber, precum și sprijin acordat acestuia pentru a se achita corespunzător de sarcinile școlare. În caz contrar, pot apărea traume de natură psihică sau morală, copilul eșuând în stări maladive de natură nervoasă, în eșec școlar sau chiar dezvoltare dizarmonică – prin întârzierea achizițiilor pe care, în mod normal, trebuia să le facă; acestea fiind din păcate cazuri tot mai dese regăsite în viața cotidiană.
Această lucrare cuprinde două direcții de acțiune: prima o constituie explicarea amplă a unor aspecte teoretice privind rolul adultului în dezvoltarea copilului și cea de-a doua direcție de acțiune o constituie investigarea practică ce cuprinde analiza gradului de implicare a adultului în educația și dezvoltarea globală a copilului. În acest sens, capitolul 1 al lucrării cuprinde elementele teoretice ce delimitează termenul de familie ca factor primar de socializare, climatul familial, implicarea părinților, tipurile de dominare parentală, precum și rolul educatoarei în formarea și dezvoltarea personalității copilului. Capitolul 2 este dedicat părții practice a cercetării prezintă metodologia acesteia care presupune caracterul cercetării, obiectivele și ipotezele cercetării, designul cercetării, metode și instrumente de cercetare, strategia de verificare și evaluare a rezultatelor. Capitolul 3 prezintă analiza, prelucrarea și interpretarea rezultatelor cercetării care s-au redactat pe baza metodelor de cercetare, aceste rezultate fiind scontate.
Implicarea activă a părinților la activitățile din sala de grupă, creează sentimentul de apartenență la grupul clasei, se simt utili, părtași la educație, devin conștienți de rolul pe care îl au în dezvoltarea copilului lor. Prin efortul părinților se îmbogățește mediul educațional, părinții pot participa la amenajarea afișierului, la confecționarea unor obiecte necesare jocului precum: măști, păpuși pentru teatru, felicitări, salate din fructe sau legume ȋncurajând astfel consumul de legume și fructe proaspete etc. Ȋntrebarea „Cum să aduc părinții în sala de grupă?” răspunsul este unul singur: „Cu ajutorul copiilor”. Ei își vor dori și vor fi de acord ca părinții lor să participe la activitățile de la grupă, chiar ei le pot face o invitație acestora.
Ca și o plantă copilul crește diferit în funcție de hrană, lumină, ambianța favorabilă sau defavorabilă a mediului familial. Copilul are nevoie să fie ajutat, apărat, călăuzit, are nevoie să se simtă important pentru cei pe care îi iubește. Cel mai bun model parental se dovedește a fi acela care oferă copilului dragoste, înțelegere și permisivitate astfel încât să-i dezvolte inițiativa, curajul de a-și exprima opiniile și posibilitatea de a-și dobândi independența.
CAPITOLUL 1
CADRU TEORETIC
1.1 FAMILIA ȘI ROLUL EI ÎN FORMAREA ȘI DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII COPILULUI
Familia ca mediu primar de socializare
Familia reprezintă una din cele mai vechi forme de comunitate umană, o instituție stabilă, cu rosturi fundamentale pentru indivizi și pentru societate (Voinea, 1996). Familia trebuie înțeleasă în special ca grup uman de bază și ca realitate socio-umană determinată de relațiile de cuplu, de cele parentale, dar și de legăturile implicate în succesiunea generațiilor și în viața domestică. Ca și concept, familia înseamnă mai mult decât grupul familial. Termenul de familie se referă și la constelația de roluri și influențe, pe când termenul de grup familial are în vedere numai caracteristicile determinate de legăturile de rudenie.
Familia este o instituție socială, și un mecanism de socializare și sprijin pentru dezvoltarea individuală a membrilor săi, prin faptul că îi unește și oferă terenul dezvoltării lor. În esență, analizând complex și detaliat modul cum influențează și afectează viața membrilor ei, în general familia este înțeleasă în literatura de specialitate ca îndeplinind funcții de tip:
Economic, prin întreținerea și asigurarea vieții de zi cu zi;
Biologică, de reproducere;
De sprijin, prin siguranța afectivă (dragoste), care face apel la modul de legătură
predilect în viața familie;
De comunicare interumană, având în vedere modul în care climatul familiei dezvoltă
comunicarea și șansa de valorizare a tuturor formelor -de comunicare umană;
Culturală, purtând în sine aspecte de istorie, tradiție și identitate într-un anumit spațiu
cultural;
Educativă, care are în vedere urmașii/copiii, sprijinul și atenția de tip specific în
dezvoltarea lor educațională;
De socializare, ceea ce oferă terenul unor relații sociale specifice și trainice pentru toți
membrii. (Vrăsmaș, 2014, p. 299-300)
Educația timpurie postulează nevoia de implicare și paticiparea familiei la programul educațional al copilului. Începutul vieții și primele experiențe, care ancorează copilul în contextul său material și social, constituie demersul orientativ de la care se dezvoltă personalitatea sa. Activitățile din creșă/grădiniță contribuie în mod organizat la stimularea dezvoltării copilului. Ele sunt activități pe care părinții e nevoie să le cunoască și să le susțină, pe mai departe, în cadrul familial. Pe de altă parte, oricât de mic este copilul, el este purtătorul unei experiențe câștigate în cadrul mediului său familial și în comunitatea căreia îi aparține.
Familia și educația copiilor
Pentru copil, familia este factorul inițial și primar de socializare. Familia constituie mediul în care copilul se naște, trăiește primii ani ai existenței personale, se dezvoltă și se formează pentru viață. Pe de altă parte, ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacțiunilor dintre copil și mediul social. Are rolul central în asigurarea condițiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei, condiții ce stau la baza structurării personalității individului. Familia contemporană este caracterizată de o constelație de probleme și situații care ne provoacă să-i reanalizăm coordonatele, să căutăm soluții și să o sprijinim tot mai adecvat pentru a le rezolva. (Vrăsmaș, 2014, p. 299-300)
Copilăria este cea în care individul se formează și își construiește bazele atitudinilor sociale. Această perioadă de viață este legată fundamental de familie și de valorile promovate de mediul socio-cultural al acesteia. Ca grup de persoane, familia este caracterizată prin:
Legături de rudenie (prin căsătorie, naștere, adopție etc.);
Viața comună;
Legături afective (emoții și sentimente);
Aspirații și interese comune;
Istorie comună.
Pe măsură ce societatea umană s-a dezvoltat, familia a devenit tot mai mult responsabilă față de anumite aspecte care privesc creșterea și educația copiilor:
Menținerea continuității biologice a individului și societății (prin
procreerea, formarea și educarea copiilor);
Menținerea continuității culturale, prin transmiterea moștenirii
culturale în procesul socializării;
Satisfacerea nevoilor emoționale, a trăirilor intime, asigurând sentimentul siguranței și
menținerii personalității;
Integrarea socială a membrilor ei, prin procesele de orientare, educare și socializare.
Dacă analizăm familia în raport cu creșterea și educarea copiilor, putem identifica astfel următoarele elemente ca funcții:
Biologică, acest lucru evidențiază ideea că orice copil are o familie, ceea ce este de
importanță majoră în educație;
Economică, de creare a condițiilor necesare satisfacerii nevoilor de bază;
De securitate afectivă, pentru că mediul familial este cel mai important în asigurarea
climatului emoțional necesar unei dezvoltări armonioase a copilului;
De integrare socială primară, știut fiind faptul că familia constituie și definește primele
relații sociale la care participă copilul, relații care pun amprenta pe dezvoltarea socială viitoare;
De reglare a interacțiunilor dintre copil și mediul socila larg, familia constituind un
tampon între problemele societății și copil care, cu vulnerabilitatea sa, devine firesc să fie ocrotit, sprijinit și încurajat de familie.
Toate aceste considerații argumentează faptul că modul de relaționare din familie, climatul afectiv și modelul socio-cultural al acesteia sunt importante în construirea comportamentelor sociale și în integrarea socială a fiecărui individ. Prin relațiile sale cu mama, cu tata și cu frații, copilul se integrează în relațiile sociale, se apropie de societate, își cunoaște valoarea și începe să-și formeze imaginea de sine.
Putem sintetiza că din punct de vedere al dezvoltării individuale, familia oferă:
Primul grup social în care copilul exersează comportamente sociale și
se descoperă pe sine;
Climatul de siguranță afectivă necesar dezvoltării comportamentelor
personalității atât la vârstele mici, când este determinant, dar și mai târziu, când constituie factor de echilibru și compensare în rezolvarea problemelor sociale;
Este primul mediu de creștere și dezvoltare intelectual, motivațional,
afectiv, estetic, moral;
Primul model al comportamentelor sociale viitoare;
Legătura biologică de bază a individului;
Cadrul de dezvoltare a individualității și posibilitatea valorizării
individuale, datorită încărcăturii afective care leagă pe membrii ei;
Leagă istoria între trecut și viitor.
Familia este pentru copil cea mai importantă instituție socială și mediul unic, natural și social în care se dezvoltă ca om și ființă socială. Orice intervenție educațională are nevoie de sprijinul și susținerea părinților pentru a fi efectivă și eficientă în viața copilului. În aceeași măsură, părinții au nevoie de o colaborare constantă și continuă cu factorii implicați în educația formală a copilului, pentru ei ca părinți (să fie informați, consiliați și sprijiniți în creșterea, îngrijirea și educația copilului), dar și pentru interesul superior al copilului: dezvoltarea sa optimală și integrarea educațională și socială. (Vrăsmaș, 2014, p. 299-300)
Climatul familial
Climatul este una din variabilele esențiale ale mediului familial, cu efecte semnificative în plan educativ. Prin climat desemnăm o stare mentală și emoțional-atitudinală care se manifestă în cadrul familiei, excitând influențe diverse asupra membrilor acesteia. Climatul se concretizează în ceea ce numim de obicei atmosfera grupului familial. În condiții normale, ele este un important factor de întărire a familiei, având efecte pozitive asupra educării copiilor.
Familia are un rol însemnat privind achizițiile copilului în plan social și cultural. În plan social, familia oferă, prin compoziția sa variată ca și structură relațională un mediu social care prilejuiește copilului experiențe sociale și relaționale semnificative sub raport formativ. Familia nu trebuie să-l ferească pe copil de influențele sociale ci, dimpotrivă, să-i faciliteze contactele sociale într-o manieră progresivă, în raport cu formarea capacităților de autonomie comportamentală. Astfel, prin intermediul familiei, copilul va participa la viața socială încă înainte de a avea conștiința acestui fapt. Ca mediu afectiv, familia are un rol esențial, aceasta este o ” școală a sentimentelor”, prilejuind copilului diverse trăiri și experiențe afective. Aici învață să iubească și să fie iubit, să realizeze acomodări și adaptări afective; se confruntă cu stări de frustrare sau de gelozie și dobândește treptat controlul asupra propriilor stări afective. Ttoate acestea constituie ceea ce specialiștii au numit o formă de ,,cunoaștere emoțională”, care asigură evoluția normală a copilului.
Interacțiunile din cadrul familiei
Familia este un sistem complex, cu atât mai complex, cu cât este alcătuit din mai mulți membri.Interacțiunea dintre părinți- fizică sau verbală- este modificată calitativ și cantitativ în prezența copilului (prin acțiune directă sau indirectă). Orice stres la care este eventual supus tatăl (supra-solicitare la locul de muncă, conflicte cu superiorii etc.) se răsfrânge asupra interacțiunilor lui cu mama copilului. Mama copilului nu rămâne indiferentă la dificultățile pe care le are de rezolvat soțul și aceasta îi va crea o senzație de disconfort. Se influențează astfel calitatea interacțiunilor ei cu copilul, mama având mai puțină disponibilitate sufletească, care se exprimă în practică prin scurtarea timpului pe care i-l acordă. Acest exemplu atrage atenția asupra modalității în care relațiile și comunicarea dintre soți influențează comportamentul cuplului mamă-copil.
Se cunosc multe situații în care diferite motive survin neînțelegeri, reproșuri, tensiuni între soți. În aceste condiții interacțiunile părinți-copii au mult de suferit. S-a observat însă că afectarea emoțională a copiilor este selectivă, conflictul familial aduce suferință numai unuia dintre copii, cel mai vulnerabil la stres, al cărui temperament este mai intolerent la frustrare. Nevoia de suport emoțional (nevoia de dragoste) se dovedește a fi factorul cel mai însemnat pentru păstrarea sănătății mintale. Nevoia de apreciere și recunoaștere a meritelor este proprie fiecărui individ, dar fiecare ,,pretinde” aceste drepturi, urmând un tipar propriu.
Familia poate influența copilul pe multiple căi, iar rezultatele disfuncției familiale se situează undeva între cei doi poli opuși: hiperprotecție sau neglijare. (Ciofu, 1989, p. 131- 134)
1.1.5 Funcția educativă
Funcția educativă a familiei constă în pregătirea copilului pentru viață. Deoarece prin structura sa, familia oferă cadrul cel mai potrivit pentru formarea principalelor deprinderi, pentru transmiterea principalelor cunoștințe asupra realității și formarea primelor principii de viață. Privind formele concrete prin care familia își exercită influența educativă, în prima copilărie cea mai importantă este relația dintre mediul familial și dezvoltarea limbajului. Calitatea modelului lingvistic pe care îl oferă copilului, familia influențează dezvoltarea gândirii acestuia. După intrarea copiilor la grădiniță sau la școală, funcția educativă a familiei nu încetează, ci ea continuă să aibă aceeași importanță, realizându-se, însă, într-o ipostază nouă, de interacțiune a familiei cu instituțiile de învățământ. De altfel, funcția socio-educativă a familiei nu încetează toată viața, căci și atunci când au ajuns adulți și și-au întemeiat o familie, părinții îi consideră tot copiii lor și pot, oricând, să-i ajute. Abandonarea sau diminuarea funcției educative constituie cauza primordială a neîmplinirii copiilor și adolescenților, a tuturor deviațiilor și infracțiunilor săvârșite de copii și tineri.
Pentru ca familia să-și îndeplinească în mod corespunzător funcțiile sale este necesar ca soțul și soția, ca părinti și manageri ai familiei, să-și conceapă și să realizeze un statut de parteneri egali, manifestându-se ca două alternative în interacțiune, cu drepturi și obligații egale, înlăturând orice fel de discriminări (sex, forță etc.) care dăunează vieții de familie, educației și socializării corecte și elevate a copiilor.
1.1.6 Implicarea părinților
O dimensiune importantă a parteneriatului, dar și un concept tot mai analizat este implicarea părinților. Numeroase cercetări efectuate în ultimele decenii au demonstrat că implicarea părinților determină rezultate spectaculoase, printre care se pot evidenția:
Creșterea rezultatelor școlare, scorurilor la teste curriculare și a ratei absolvirii;
O mai bună participare și frecvență școlară la elevi;
Creșterea motivației pentru studiu și creșterea stimei de sine;
Rata de abandon scăzută;
Descreșterea consumului de droguri și de alcool;
Scăderea incidenței fenomenului de violență și agresivitate.
Departamentul de Educație a Universității din Michigan, Centre on School, Family and Community Partnerships a publicat în 2002 o sinteză interesantă a studiilor privind implicarea părinților în educația copiilor lor, în relație cu achizițiile academice ale acestora. Au fost astfel identificate, ca tipuri necesare de implicare a părinților, următoarele direcții:
Sprijin și orientare. Majoritatea părinților nu știu să își ajute copiii în procesul școlar,
dar dacă sunt sprijiniți și orientați, aceștia devin tot mai mult implicați în procesul de învățare acasă și găsesc singuri ocazii să îi învețe pe copii, să le fie modele pentru procesul învățării și să îi orienteze.
Părinții ca profesori acasă. Când școlile încurajează practicarea exercițiilor acasă cu
ajutorul părinților, copiii lor obțin progrese semnificative în însușirea citirii.
Stimularea prin experiențele din familie și cu familia. Părinții care obișnuiesc să citească
copiilor lor, au cărți potrivite pentru aceștia, proiectează și fac călătorii cu ei, le orientează vizionarea programelor TV și le oferă experiențe de stimulare, contribuie semnificativ la reușitele școlare ale elevilor. (Vrăsmaș, 2014, p. 317-318)
1.2 TIPURI DE DOMINARE PARENTALĂ
1.2.1 Părinții autoritari și disciplinarea copilului
Părinții nu încadrează totdeauna disciplinarea copilului între regulile de comportament social. Deși interacțiunea părinți-copii are loc în afara procesului de disciplinare, influențează în mod esențial măsurile luate de părinți cu scopul de a disciplina copilul.
Disciplina (Mic dicționar enciclopedic, 1985) a fost definită ca totalitatea regulilor de purtare și ordine, obligatorii pentru membrii unui colectiv și respectarea liber consimțită a acestor reguli. Disciplinarea copilului presupune educarea lui pentru a obține autocontrolul și eficiența acțiunilor sale, supunerea lui unor reguli de conviețuire socială general acceptate de societatea în care trăiește. Disciplina are aspecte mentale și morale. Privită ca acțiune înseamnă a educa, a controla, dar include și noțiuni de protecție, prevenire și pedepsire. Ddisciplinarea copiilor este inițiată de părinți în concordanță cu părerea lor despre supunere și autoritate, despre dependența sau autonomia pe care sunt dispuși să o acorde copilului lor. Rezultatul disciplinării se va traduce, mai târziu, în însușirea unor principii etice și morale pentru conviețuirea în societate.
Părinții trebuie să aibă capacitatea de a-și analiza comportamentele și atitudinile lor nerezonabile și de a nu le impune fără discernământ copilului. De asemenea, ei trebuie să reziste tentației de a face uz de forță pentru a impune cu brutalitate anumite reguli copilului și de a-l umili dacă aceste se opune dorinței lor. Metoda optimă de disciplinare constă în încurajarea comportamentelor pozitive, cooperarea cu copilul, promovarea acelor comportamente care sunt acceptate, social. Disciplinarea copilului va fi începută după vârsta de un an și jumătate, astfel că în momentul în care va fi încadrat într-o colectivitate de preșcolari trebuie să posede un minimum de conduite obligatorii (să mănânce și să se îmbrace singur etc.)
În capitolul de față vom prezenta un tipar normal de interacțiune părinți-copii, având ca scop disciplinarea antepreșcolarului (vârsta la care se inițiază primele măsuri de disciplinare). Părinții normali, cu un stil optim de interacțiune cu copilul, combină autoritatea și fermitatea în luarea hotărârilor cu o modalitate de relație cu copilul căruia îi cultivă independența și recunoașterea drepturilor. Acești părinți răspund pozitiv și îndeplinesc cererile rezonabile ale copilului. Se pornește de la ideea că un copil are nu numai datorii, ci și drepturi. (Ciofu, 1989, p. 131-134)
Metoda, considerată optimă, implică responsabilitate din partea partenerilor, autostimă și nu naște niciodată agresiune, violență sau negativism din partea copilului.
Copilul va fi răsplătit de ori de câte ori face ceva bine, un gest sau o acțiune acceptată social și interăretată astfel de către părinți. Tipul de răsplată va fi ales de către părinți (vizită la grădina zoologică, plimbare cu mașina, vizionarea unui film etc.) Preșcolarul poate fi antrenat să participe la diferite activități casnice (pusul mesei, udatul florilor etc.) Procedeul este mai corect decât dacă este pus să efectueze singur o activitate, unele acțiuni depășind competența lui la această vârstă. Copilul învață foarte mult lucrând alături de părintele lui, ajutându-l sau numai simulând că lucrează. Lucrul împreună este un minunat prilej de interacțiune părinți-copii, având importante beneficii cognitive și de îmbogățire a vocabularului și avantaje pentru cunoașterea reciprocă.
Părinții trebuie să-și păstreze autoritatea în fața copilului, să fie drepți, fermi și să răspundă egal în împrejurări egale. Dacă atunci când plânge, deorece se consideră frustrat, copilul este luat în brațe și mângâiat, el învață foarte repede că atunci când plânge este alintat și folosește această armă care- stă la îndemână, ori de câte ori consideră că se află în dificultate. Mulți părinți expectează nerealist ceea ce copilul ar trebui să știe sau să facă. Greșeli se fac în ambele sensuri, atât prin supraestimare, cât și prin subapreciere. Dacă preșcolarul manifestă un comportament negativ inadmisibil social sau nu se supune regulilor de disciplină ale familiei (refuză să meargă la masă, refuză să se culce) el trebuie admonestat verbal și chiar pedpsit. Pedeapsa fizică este blamată de conceptele pedagogice moderne. Pentru copilul cu vârsta cuprinsă între un an și jumătate și doi ani și jumătate folosirea unui loc de pedeapsă în care este dus în time-out, pare metoda ideală. Locul de pedeapsă va fi ales cu grijă de către ambii părinți. Un exemplu, ar fi: unii preșcolari au tendința să adoarmă seara în hainele în care s-au jucat peste zi, iar alții să trândăvească dimineața în pat, să stea mult în pijamaua de noapte, fără a se îmbrăca. Acest obicei creează părinților nemulțumire, deoarece le modifică ora de plecare la creșă și apoi la locul de muncă. Copilul trebuie să învețe comportamentul normal în care timpul este parametrul esențial. El trebuie să învețe să se îmbrace într-un timp rezonabil. Unii părinți cred că un preșcolar nu se poate îmbrăca singur sau fără ajutor, sau chiar dacă o fac cheltuiesc mult timp (15-20 min), iar dacă părintele își asumă dimineața această sarcină, îmbrăcatul copilului durează mai puțin. Înainte să se poată îmbrăca singur copilul trebuie ajutat să o facă și treptat ajutorul descrește pe măsură ce preșcolarul și-a dobândit tehnica necesară. (Ciofu, 1989, p. 131-134)
Preșcolarul va fi încurajat să fie capabil de acțiuni independente (să se joace singur, să se îmbrace singur, să mănânce singur etc.), copilul școlar să-și facă singur lecțiile. El trebuie antrenat într-o activitate care să-i mențină atenția concentrată (să coloreze, să danseze, să deseneze etc.). Pentru perfecționare, repetă aceleași acțiuni zilnic. Dacă durata, în care am reușit să-i captăm atenția, a crescut zilnic cu 3-4 minute se poate vorbi de un progres. Pentru fiecare reușită copilul trebuie lăudat. Un alt exemplu ar fi: mersul cu copilul într-un loc public are un important rol educațional, el învață cum trebuie să se poarte, care este conduita într-un restaurant, într-un magazin etc.; este preferabil să fie alese pentru aceste demonstrații momente mai puțin aglomerate. Copilului i se va vorbi mereu, explicându-i-se conduita necesară și pentru mai multă siguranță trebuie ținut de mână pentru a se menține și contactul fizic. El trebuie inclus în conversație dacă plimbarea se face în prezența ambilor părinți. (Ciofu, 1989, p. 131-134)
1.2.2 Părinții hiperprotectori
Supraprotecția parentală apare în cazurile unui contact excesiv între mamă și copil, la vârsta la care ar fi trebuit să se fi instalat relativa lui independență. Copilul supraprotejat este, de obicei, anxios, iar mamele își arogă atitudini hiperprotectoare de infantilizare. Mamele acestor copii sunt restrictive și limitează mult tendințele copilului de a căpăta autonomie. Această hiperdependență de mamă a copilului hiperprotejat va fi distinsă de atașamentul selectiv, tratat anterior. Atașamentul selectiv exprimă securitate emoțională și autonomie socială, pe când hiperprotecția maternă generează în principal lipsă de autonomie. Copiii nevrotici și suprainhibați sunt în mod particular victimele familiei, pentru că se supun cu ușurință tentativelor de constrângere.
Se discută 5 categorii de factori care conduc la hiperprotecție familială:
Factori legați de copil. Copilul hiperprețios este cel mai des victima hiperprotecția
materne. De obicei, acesta s-a născut după o lungă perioadă de sterilitate sau după avorturi repetate, iar mamele au efectuat un timp îndelungat tratamente proconcepționale.Altă categorie de factori se referă la evenimente nedorite în legătură cu nașterea copilului: sarcină complicată sau naștere prematură, intubație, respirație asistată etc. Părinții anxioși apelează excesiv la serviciile medicale, chiar pentru probleme minore sau inexistente. Familiile care au cunoscut experiența tragică a morții unui alt copil sunt în mod invariabil hiperprotectoare față de copilul restant sau înlocuitor. (Ciofu, 1989, p. 175-179)
Factori legați de mamă. Mamele copiilor supraprotejați nu sunt, de obicei,
salariate și deci nu sunt antrenate în vreo activitate cu utilitate socială. Adeseori, ele sunt lipsite de căldură sufletească și afecțiunea soțului. Copilul este singura lor satisfacție și reușită și manifestând grijă excesivă față de el mama își revarsă de fapt întreaga energie și toate disponibilitățile afective într-o singură direcție. Intențiile mamelor hiperprotectoare sunt totdeauna bune și de obicei, ele nu realizează răul pe care îl generează copilului, limitându-i maximal acțiunile independente.
Factori legați de căsătoria părinților. Familia copilului supraprotejat suferă de lipsă de
comunicare adecvată între parteneri. Tatăl copilului lipsește mul ttimp de acasă, este preocupat excesiv de activitatea profesională și nu-și împărtășește soției preocupările. Relațiile dintre tată și mamă sunt mai mult simbolice și nu rar se constată că viața lor sexuală este lipsită de satisfacții. Lipsa satisfacțiilor vieții conjugale este compensată de mamă prin creșterea excesivă a relațiilor cu copilul, căutând să înlocuiască printr-o altă relație lipsa de comunicare adecvată cu soțul. Creșterea relației cu copilul scade intensitatea legăturilor cu soțul, iar scăderea legăturii conjugale are ca efect o intensificare a interacțiunilor cu copilul.
Răspuns la sentimente de ostilitate ale mamei. Această situație paradoxală se naște
atunci când mama nutrește sentimente de respingere și insatisfacție față de copil (care nu corespunde expectanțelor ei). Această eventualitate este produsă în familiie în care copilul suferă de o deficiență fizică sau mentală. Mama nu recunoaște și nu poate accepta existența acestor sentimente pe care le consideră monstruoase și atunci le deghizează într-o atitudine pe care o consideră acceptată social și anume hiperprotecție.
Tulburări emoționale ale părinților. Nevroza sau bolile psihiatrice ale părinților
generează hiperprotecția copilului. Părinții îl consideră hiperdependent, chiar atunci când nu există acest tip de manifestări. În această situație părinții hipocondri, preocupați de boli imaginare ale lor sau ale copiilor lor, solicită frecvent și nejustificat salvarea, camera de gardă a spitalului, solicită cu insistență și uneori cu violență examene de laborator repetate, manifestă neîncredere față de medic, recurg la examene medicale repetate consultând medici de cele mai diferite specialități, recurg și la serviciile unor vindecători.
Într-un articol dintr-o revistă medicală americană (1981), se citează cazurile a 4 copii, care au fost examinați de 99 de medici, din 8 state americane, din cauză că mamele lor aveau o suferință psihică și-i considerau grav bolnavi. (Ciofu, 1989, p. 175-179)
Aceste mame cu grave tulburări emoționale ,,fabrică” o boală a copilului lor. S-a convenit chiar că acest tip de manifestare să poarte numele de sindromul Münchausen prin înlocuitor. În aceste cazuri există o relație deosebit de strânsă între copil și mamă, relație cu manifestări patologice, pe care, din păcate, medicul o poate puțin influența. Copiii se află sub o puternică influență (nefastă) a mamelor și sunt victima atitudinii lor hiperprotectoare. În general, copilul „arată bine”, este normal dezvoltat fizic, intelectual și sexual, în schimb anamneza evidențiază un număr enorm de consultații medicale efectuate la cererea mamei. Exemplul dat, din fericire rar întâlnit în practica zilnică, este semnificativ pentru a ilustra egocentrismul parental. Mama pare insensibilă la necesitățile și individualitatea copilului, pe care îl copleșește cu autoritatea sa patologică. (Ciofu, 1989, p. 175-179)
1.2.3 Părinții indulgenți
În contrast cu părinții hiperprotectori, care domină activitatea copilului și îi limitează inițiativa și autonimia, se situează părinții indulgenți. Ei nu reușesc să controleze adecvat activitatea copilului, acceptă și se supun fără discernământ cererilor lui (îl alintă, cu un termen de mai largă popularitate). Această atitudine parentală favorizează dezvoltarea agresivității și negativismul la copil. Reprezintă un aspect disruptiv al relației părinți-copii și survine în situații familiale disarmonice în cazul unui atașament inadecvat părinți-copii. Controlul parental lipsit de autoritate exacerbează la copil tendințele de agresivitate cu cele două tipuri de manifestare majoră, crizele de mânie și negativismul.
Crizele de mânie sunt tulburări de comportament apărute ca urmare a conflictului dintre personalitatea copilului, în plină afirmare și atitudinea permisivă a părinților. Preșcolarul reacționează astfel la orice frustrare, exprimându-și protestul prin crize de descărcare motorie, care sunt violente și spectaculare. Copilul urlă, se zbate pe podea, se lovește cu capul de pereți, manifestându-și agresivitate față de persoane sau obiecte. Factorii de precipitare ai crizei de mânie sunt opoziția, gelozia, intoleranța la frustrare, imposibilitatea de a obține un anumit obiect pe care îl consideră valoros.
Opoziționalismul (negativism) se înscrie în același tip de manifestări; se exprimă printr-o atitudine nejustificată de refuz, rezistență sau ostilitate față de orice fel de ofertă. Negativismul protestatar colorează viu aspectul clinic al sindromului acut de separare părinți-copii, mai ales dacă ne referim la preșcolar. În afară de aceasta el exprimă dominare parentală ineficientă, permisivitate excesivă, lipsă de autoritate din partea părinților. Negativismul este mai bine exprimat în caz de boală, foame, oboseală, senzație de insecuritate sau frică și este întâlnit numai la copiii cu particularități comportamentale. (Ciofu, 1989, p. 179-181)
1.2.4 Părinți severi
Părinții foarte autoritari sau severi aplică un tipar de dominare complet diferit de cel descris anterior. Ei nu lasă inițiativă copilului și îl obligă să se supună fără comentarii unor măsuri educative aspre. Tatăl care este la fel de sever și cu soția lui, hotărăște unilateral ce este de făcut și nu urmărește dezvoltarea autodisciplinei, autostimei și conștiinței copilului. Aceste măsuri de severitate evidentă nu aduc un spor de avantaje privind disciplinarea copilului, acțiunile coercitive repetate, uneori lipsite de logică (sau având o logică deformată) sau motivație socială, conduc și ele la creșterea agresivității și ostilității copilului, producând tensiuni și conflicte inutile părinți-copii. Această categorie de părinți are tendința să comande copilului acțiuni care sunt uneori în evident contrast cu ceea ce știe, cu ceea ce poate și ceea ce îl intereseaza pe copil.
Acești părinți fac încă uz de un principiu pedagogic vechi, de mult demodat și perimat, utilizarea pedepselor fizice, respectiv bătaia. Astăzi este demonstrat științific că bătaia este ineficientă dacă se permanentizează, în intenția de a schimba comportamentul copilului. Bătăia nu are rol educativ așa cum se estimează, pentru că cel mult îl învață pe copil ceea ce nu trebuie să facă, dar în nici un caz ce trebuie să facă, singura atitudine cu valoare educativă. Disciplnarea copilului poate fi făcută mai eficient prin metode neviolente. De fapt, pedepsirea corporală a copilului semnifică doar pierderea controlului adultului și devine o importantă sursă de frustrare pentru părinți, care un timp (uneori îndelungat) sunt lipsiți de dovezile de afecțiune din partea copilului, dovezi care le creau satisfacție.
Dacă părinții dispun de o educație sanitară adecvată și cunosc comportamentul copiilor la diferite vârste, nu mai sunt așa de exasperați când preșcolarul este extrem de curios, iar noile posibilități motorii îi permit să tragă fața de masă și farfuriile de pe masă, fără să înțeleagă de ce nu are voie să facă aceasta. (Ciofu, 1989, p. 181-183)
1.2.5 Părinții agresivi
Sfidând tot ceea ce se știe despre măreția sentimentelor parentale, în contrast cu atitudinea protectoare a majorității părinților care au o relație normală cu copiii lor, se situează această categorie de părinți, e drept, puțini la număr, care trebuie depistați și demascați, iar copiii, victimele agresiunii lor, ocrotiți în unități de protecția minorului. Copilul victimă a agresivității familiei este copilul special, diferit de ceilalți din fratrie, purtătorul unor malformații, deficiențe motorii, retard mental, tulburări de comportament, la rândul lor consecința unor interacțiuni neadecvate părinți-copii.
Citând studiul lui B. Lauer, publicat în 1974, care se bazează pe cercetările efectuate într-un spital din San Francisco între anii 1965 și 1971, autorii găsesc un număr de 135 de copii molestați fizic de către părinți, care au necesitat internare, reprezentând 3 % din internările spitalului în intervalul citat. Leziunile constau din răni, arsuri, fracturi simple sau multiple, traumatism cerebral etc. Toate aceste leziuni fuseseră cauzate intenționat de un membru al familiei și în special de tați.
Maltratarea copilului este, de obicei, o „afacere de familie” și ambii părinți subscriu la ea. Copiii mici din fratrie sunt cei mai susceptibili la agresiune fiind incapabili fizic să evadeze în fața violenței părinților, iar prin vârsta lor fragedă fiind și cei mai vulnerabili. Vârsta mică exclude folosirea pedepsei corporale în scop educativ, așa cum unii părinți au tendința să o prezinte. Adevărul este că preșcolarul este fără replică, ușor de imobilizat și lovit, el nu este în stare să fugă și să se ascundă eficient în fața desfășurării agresivității parentale.
Studiile psihologice și sociale au adus date interesante referitoare la personalitatea părinților agresivi. Cel mai constant element întâlnit este experiența personală dezastruoasă în timpul propriei copilării. Acești părinți au fost, la rândul lor, deficitar îngrijiți, abandonați, maltratați, lipsiți de căldura unui cămin. Este o dovadă în plus că sentimentele materne au o importantă componentă educațională și socială. Al doilea element frecvent întâlnit este situația tensionată dintre soți. Cuplurile instabile, concubinajul, cupluri căsătorite în care există relații extraconjugale uni sau bilaterale, la care căsătoria a devenit un teren de discuții și reproșuri constituie cel mai frecvent mediul familial pe care se grefează maltratarea copilului și neglijarea lui. S-a dovedit că mamele acestor copii nu au abilitatea să solicite ajutorul altor persoane în momente de dificultate. Mamele acestor copii sunt izolate și disperate în izolarea lor, au o imagine nefavorabilă despre ele și despre posibilitatea de a fi ajutate de cineva. De obicei, aceste mame nu au satisfacții din partea copilului, pentru că neglijându-l repetat și nestimulându-l acesta nu răspunde favorabil și nu manifestă atașament față de ea.
S-au studiat științific parametrii care trebuie urmăriți într-o interacțiune mamă-copil și care ar avea valoare pentru identificarea mamelor cu tendințe agresive față de copilul lor, în vederea luării unor măsuri preventive. Au fost înregistrate casete video pe care se studiază eșantionul timp și eșantionul eveniment, într-o interacțiune mamă-copil, organizată în mod experimental. Se urmărește comportamentul mamei față de copil, făcându-se referiri la atenția vizuală (cât timp își privește copilul), cât din timp își focalizează atenția asupra copilului, jucăriilor sau în altă direcție, ce fel de inițiative și câte inițiative ia pentru a stimula relația cu copilul, cum răspunde la acțiunile copilului. În acest sens se urmărește, cu ajutorul camerei de luat vederi, comportamentul vizual al mamei, care este considerat a avea un rol esențial în sincronizarea conversației. Prin acest sistem foarte tehnic s-a reușit să se depisteze copiii cu risc de a fi maltratați, demonstrând insensibilitatea la replică (la dialog) a mamelor acestor copii.
(Ciofu, 1989, p. 183-188)
1.3. ROLUL EDUCATOAREI ÎN FORMAREA ȘI DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII COPILULUI
1.3.1 Personalitatea educatoarei
Educatoarea poate fi mai abilă în abordarea părinților sau în înțelegerea copiilor, poate fi mai serioasă sau mai jucăușă, mai caldă sa mai distantă, poate permite mai mult sau mai puțin relațiile dintre copii, poate avea abilitatea de a pozitiva aceste relații. Oricum ar fi, orice femeie poate fi o bună educatoare dacă își dorește asta și dacă nu are dificultăți de relaționare, probleme de sănătate fizică, psihică sau a mediului familial. Ea trebuie să fie suficient de matura afectiv pentru a putea stabili relații constant echilibrate cu copiii, pentru a fi responsabilă și asiguratoare.
Pregătirea pedagogică. Pregătirea pentru profesia didactică îi oferă educatoarei un sprijin important în munca sa. Ea poate face față mai bine relației cu copiii dacă îi înțelege și știe cum să interacționeze cu ei. Pregătirea îi oferă și unele soluții pentru situațiile întâlnite, repere de acțiune și gestionare. Toate acestea oferă educatoarei încredere în ea însăși și în demersul său educativ. Sensul pregătirii pentru profesia didactică este de a-i oferi educatoarei pârghiile necesare de a înțelege copilul cu nevoile sale, de a putea comunica cu el și cu părinții, de a-și adecva metoda pedagogică la individualitatea fiecăruia. Din păcate, această pregătire este din ce în ce mai precară și mai formală. Studiul pedagogiei este adesea sec, teoretic, superficial și chiar mecanic (axat pe memorare). E ca și cum am studia cine știe ce scrieri vechi ce nu au legătură cu realitatea vieții actuale. Educatoarele ajung adesea experte în teoriile lui Piaget, Rousseau și alții, dar știu tot mai puțin cum să se apropie de un copil. Pregătirea pentru lucrul cu copiii nu poate fi una temeinică, dar ,, pe dinafară”, trebuie să determine schimbări profunde ce permit structurarea omului ca educator. O astfel de pregătire se poate realiza numai cu oameni formați ei înșiși ca atare, ce nu se limitează la a informa. Cariera didactică este o profesie ce implică o prea mare responsabilitate și trebuie tratată ca atare. Selectarea și pregătirea cadrelor didactice ar trebui să fie mai temeinice și să vizeze și aspecte ce țin de dezvoltarea psiho-emoțională.
Abilitatea de comunicare cu copilul și cu adultul. Comunicarea cu adultul are legi diferite de comunicarea cu copilul. Sunt două registre diferite ce se potențează reciproc, iar educatoarea învață să le desprindă pe ambele. (Farca, 2009, p. 287- 292)
Comunicarea educatoarei cu părinții îi asigură copilului o stare de siguranță și de continuitate între grădiniță și familie (unde aceasta lipsește, apare conflictul). Iar comunicarea educatoarei cu copilul îl face să se simtă deschis, natural și spontan. Abilitatea de comunicare nu înseamnă numai disponibilitate de a vorbi ,ci și disponibilitate afectivă, de a-l înțelege pe celălalt fără a-l judeca, de a-l accepta. Educatoarele sunt pregătite (teoretic) pentru educația copilului, dar nu și pentru relația cu părintele, care rămâne să țină de abilitatea socială a fiecăreia în parte. Totuși, este esențial să se știe că nu se poate stabili o relație educativă veritabilă cu un copil dacă nu există un acord cu părinții acestuia. Copilul nu este total separat de părinții lui și de aceea nu poate fi înțeles în afara relației lui cu aceștia. Spre exemplu: educatoarea poate considera că, pentru a fi asiguratoare e bine să se arate „stăpână pe situație” și să îi spună mamei: „Fiți liniștită, doamnă, noi suntem specialiști aici, lucrăm de mult timp și avem experiență, mergeți la treburile dumneavoastră și nu vă faceți griji”. Aici, educatoarea realizează o exprimare de sine ce face abstracție de nevoia părintelui. Părintele nu este lăsat să-și exprime temerile și nici nu poate comunica veritabil cu persoana căreia îi încredințează copilul. Acesta, la rândul său, are nevoie de același lucru și nu de asigurări verbale.
Pentru o bună comunicare, educatoarea trebuie să fie empatică, să încerce să înțeleagă motivele celuilalt și să asculte. E necesară o preocupare pentru a putea decodifica corect mesajele copilului, dar mai ales grijă pentru a nu-i interpreta greșit manifestările. Pentru aceasta educatoarea trebuie să se poată pune în locul copilului și să încerce să vadă lumea de pe această poziție. Prin neînțelegere, educatoarea pune bariere în calea comunicării, ceea ce o face să fie greu de accesibiliă copilului. (Farca, 2009, p. 287- 292)
1.3.2 Comportamentul educatoarei în relația cu copiii
Este confirmat științific rolul pe care adultul îl are în modelarea comportamentală a copilului. Atitudinea lui în diverse situații, comportamentele lui pe perioada în care acesta interacționează cu copiii, constituie contextul principal de învățare a abilităților socio-emoționale pentru copii. În cazul nostru, copilul preșcolar stabilește cele mai multe relații cu educatoarea și copiii ceilalți din grupă. Felul în care educatoarea sau copiii se mișcă, reacționează în diferite situații bune sau situații problemă, reacțiile pe care le are în fața neprevăzutului din grupă, a greșelilor pe care le fac copiii, precum și comportamentul ei în timpul activităților sau în timpul pauzelor, pe stradă și între colege, influențează și modelează atitudinea și comportamentele copiilor din grupă. Dacă educatoarea se înfurie de câte ori un copil face altceva decât cere sau gândește ea, copilul va învăța că furia ar putea să-i rezolve și lui o problemă similară în viața de zi cu zi. Dacă educatoarea critică sau etichetează și copiii vor învăța același lucru. De exemplu, educatoarea solicită copilului să strângă jucăriile după ce s-a jucat cu ele iar acesta refuză. După mai multe solicitări, adultul ridică tonul și amenință copilul că îi va lua jucăriile. Educatoarea va învăța că modul în care poate obține supunerea copilului la mesajul lui este prin ridicarea tonului și amenințare. Același lucru va învăța și copilul și va proceda identic în relațiile cu ceilalți copii. De asemenea, copilul va mai învăța că el trebuie să se supună educatoarei doar atunci când aceasta ridică tonul. Acest comportament sau altele asemănătoare se datorează faptului că adultul nu are abilitățile de gestionare a propriilor emoții formate, lucru ce influențează atât propriul lui comportament cât și pe cel al copilului.
Din practica de zi cu zi de la grupă reiese o frecvență mare a unor comportamente nepotrivite ale educatoarelor și copiilor. Astfel, cel mai edesea educatoarea critică (și aici poate fi inclus și feedbackul negativ pe care educatoarea îl oferă copilului în cele mai diverse momente din activitățile zilnice ale copilului), etichetează copiii (este la fel de nociv să le punem etichete pozitive precum: frumosule, deșteptule etc. pe cât sunt și cele negative: nerușinatule, prostule etc.), pedsește copiii fără a-i învăța pe aceștia ce să facă pentru a nu mai ajunge în situațiile limită, ridică tonul la copii, nu stabilește corect și nu face apel la regulile grupei.
Toate aceste comportamente indezirabile, fie ale educatoarei, fie ale copiilor, se datorează lipsei abilităților socio-emoționale ale copilului sau adultului. Ce facem și de unde începem? ar putea fi prima întrebare. De la noi înșine, este important să conștientizăm că pentru a le forma copiilor competențe socio-emoționale corecte, trebuie să ne modelăm propriul nostru comportament, să învățăm să ne gestionăm corect propriile emoții, să ne controlăm propriile reacții și atitudini. (Petrovai, 2012, p. 137-138)
1.3.3 Relații profunde de respect reciproc (relație educatoare-copil)
Educatoarea nu poate avea o influență cu adevărat formatoare, dacă nu îi respectă pe copii ca oameni cu individualitatea lor. Ea va stabilii mai întâi relații umane cu fiecare dintre copii și prin intermediul acestora își va putea exercita funcția educativă. Sensul profund al toleranței dintre oameni se învață mai ales în relația cu copiii. Educatoarea va putea învăța să-i considere parteneri veritabili și egali de relație și să nu-i evalueze în funcție de criterii externe (precum „bunăvoința” părinților). Individualizarea relației educative cu copilul poate fi sprijinită și de parteneriatul educatoarei cu părinții.
Relația educatoarei cu copilul nu este deloc una simplă. Cadrul didactic se vede nevoit să interacționeze simultan cu mai mulți copii. Fiecare copil în parte vine cu așteptările sale de comportament pe care le-a desprins în familie, cu solicitări afective ce țin de nevoile sale nesatisfăcute, cu revendicări și cu temeri. Având în vedere toate acestea, misiunea educatoarei pare imposibilă. Copiii însă au o mare toleranță pentru tot ce este normal și oemenesc. Ei nu-i pun pe adulți în dificultate și nu devin solicitanți decât atunci când trebuie să se lupte împotriva deraierii de la bunul simț natural. Rezistențele copilului la educație nu sunt adresate formativului, ci deformărilor nevrotice pe care educatorii le pot mixa cu principiile educative. Astfel, o persoană echilibrată psihic, vie și dornică de a-i înțelege pe copii poate face față cerințelor acestora cu succes. Fiecare copil are un model de comportare în familie, dar forța către sănătate a copilului îi face să caute și să se simtă securizat de adultul echilibrat și firesc în relațiile sale. (Farca, 2009, p. 292-293)
1.3.4 Rolul educatoarei în amenajarea spațiului educativ
Primul lucru la care trebuie să se gândească educatoarea, înainte de a hotărâ cum își amenajează sala de grupă, este modul cum îi vede pe copii jucându-se liber și creativ.
Cum este recunoscută nevoia copilului de ordine și aranjare, un mediu pregătit este un mediu cu următoarele caracteristici:
curat, ordonat și atractiv
toate materialele au un loc al lor bine marcat
amenajările sunt astfel făcute, încât copiii pot experimenta obiectele și acțiunile cu
ajutor minim din partea adultului.
Alegerile independente educă spiritul de independență și dau baza construirii încrederii în forțele proprii, în procesul de identificare de sine. Copilul are nevoie de sprjin, dar nu de a se lucra în locul lui. A sprijini înseamnă mai mult a crea condițiile și a conduce indirect. În acest sens, termenul cel mai potrivit este acompanierea copilului în procesul de cunoaștere. Aceste idei reprezintă aplicarea lor la vârstele preșcolare care constituie un punct de plecare pentru identificarea căilor și tehnicilor de stimulare a dezvoltării prin intermediul amenajării efective și eficiente a spațiului educativ.
Interesante pentru dinamicitatea lor sunt și tezele legate de rolurile educatoarei, pe care Maria Montessori o identifică cu ”Adultul pregătit”. Ea trebuie:
să observe copiii;
să recunoască nevoile de dezvoltare ale fiecărui copil în parte;
să pregătească mediul;
să înțeleagă nevoia copilului de a repeta activitățile;
să demonstreze, în cât mai puține cuvinte posibil, etapele pentru realizarea unei activități
să stabilească reguli practice;
să conducă spre exemple;
să vorbească cu grație și respect etc.
Educatoarea planifică, organizează, modifică permanent spațiul educativ în funcție de nevoile de joc și dezvoltare ale copiilor. Ea trebuie să gândească în termeni de dezvoltare și flexibilitate, să identifice resurse și să le folosească adecvat. Este nevoie ca educatoarea să se preocupe de funcționalitatea încăperii, de eficiența și eficacitatea amenajărilor propuse și să le schimbe periodic în funcție de progresele copiilor. Evaluarea continuă a progreselor este o altă dimensiune importantă a activității educatoarei. Aceasta trebuie realizată în comparație nu numai cu obiectivele inițiale propuse, ci și cu propriile posibilități și progrese care caracterizează copilul. Principalul instrument al evaluării este observarea.
Funcționalitatea încăperii reflectă obiectivele prioritare ale programului educativ pe care si-l propune educatoarea, iar tipul unui program educativ trebuie să determine aranjarea spațiului grupei. Astfel, ipotezele de bază de la care se pornește în aranjarea spațiului educativ sunt următoarele:
mediul educativ este factor de formare și provocator de situații de joc și învățare
pentru copil;
planificarea spațiului și a materialelor didactice de sprijin trebuie să țină seama
de nevoile identificate de dezvoltare a copiilor grupei și să se constituie ca o strategie de dezvoltare. (Vrăsmaș, 2014, p. 233-236)
Educatoarea planifică activitățile și spațiile lor de desfășurare ținând seama de asigurarea unor facilități necesare copiilor: apropierea de sursa de apă, sursele de lumină, aerul și nevoia de primenire a acestuia, mișcările copiilor, zgomotul și liniștea, starea de repaos și activitățile care necesită efort, resurse suficiente și spațiu suficient. În acest sens, ea va realiza atâtea arii cât este posibil, fără a forța nota și folosind la maxim resursele pe care le are.
Putem sintetiza că pentru a amenaja sala de grupă, educatoarea are nevoie să considere următoarele elemente:
să facă o analiză a activităților prioritare necesare și să decidă locul în sală unde pot fi
localizate acestea;
să planifice amenajări ale mobilierului cât mai flexibile în așa fel încât ariile de interes
să poată fi extinse sau reduse în funcție de nevoile activităților;
să aranjeze materialele la nivelul copiilor în așa fel încât aceștia să le poată folosi singuri
și să le poată pune la loc;
să gândească amenajarea spațiului și după cerințele educative speciale ale copiilor din
grupă;
să anticipeze mișcările copiilor dintr-o arie în alta și în funcție de aceasta să
regândească materialele folosite;
să pună la dispoziția copiilor obiectele de curățenie ușor de folosit;
să folosească cât mai des spațiul curții și situațiile naturale etc. .
Pentru bună organizae a spațiului grupei , educatoarea poate alcătui o diagramă a ariilor pe care le va organiza. În această diagramă ea va ține seama de mobilierul pe care îl are și pe care îl poate adapta, de amplasarea ferestrelor, a ușii și de materialele și resursele de care dispune într-o anume perioadă. Spațiul de joc al copilului este pe masă și pe podea. Scăunelele sunt necesare la activitățile manipulative, la desen și la servirea mesei. Poziția de stat pe scăunel cu mâinile la spate este incomodă și frustrantă pentru copil. Ascultarea unei povești sau a unui cântec, se face mult mai eficient pe o pernuță pe o podea. O altă cerință importantă este marcarea zonelor de interes și a zonelor de depozitare a jucăriilor. Copiii trebuie să știe semnul sau marca cu care sunt notate diferitele zone și să cunoască unde pun jucăriile. Mesele din grupă sunt și ele posibil de utilizat în forme diferite și la activități diferite. Copiii desenează, manipulează diferite jucării mărunte, citesc sau fac activități casnice la mese. Covoarele folosite în sala de grupă sunt astfel cu destinație precisă, și nu numai de frumusețe. În același timp, ele nu trebuie să fie nici prea groase (se dărâmă construcțiile) și nici prea subțiri. (Vrăsmaș, 2014, p. 233-236)
Pe de altă parte, se simte nevoia să specificăm că folosirea ariilor este cu precădere parte a activității directe realizate prin planficarea obiectivelor didactice, și nu doar pentru petrecerea timpului liber al copiilor.
Concentrând în câteva cuvinte modul de aranjare a sălii de grupă, putem spune că aceasta trebuie să fie vie și naturală, ca mediu de dezvoltare și de siguranță materială și afectivă pentru copil și să exprime creativitate, flexibilitatea și competența profesională a educatoarei.
(Vrăsmaș, 2014, p. 233-236)
CAPITOLUL 2
METODOLOGIA CERCETĂRII
2.1. Caracterul cercetării
Cercetarea presupune analizarea gradului de implicare a adultului în educația și dezvoltarea globală a copilului. În funcție de natura problematicii abordate, cercetarea este de tip practic-aplicativ, aceasta urmărind tematici mai restrânse, având o aplicabilitate practică imediată și finalități practice. Demersurile investigate iau forma unei cercetări constatative, aceasta urmărind doar cunoașterea și descrierea amănunțită a unei anume situații sau a unui anume proces instructiv-educativ, a factorilor și a implicaților acestora, neimplicând și verificarea valabilității propunerilor intervenției ”amelioratoare”.
În urma interpretării rezultatelor, putem spune că cercetarea este preponderent calitativă, dar regăsim și un mix de câteva date cantitative ( la întrebările închise), în rest, cele mai valoroase răspunsuri fiind înterprinse întrebărilor deschise. Datorită eșantionului unic, restrâns, care nu permite generalizări la alte familii, ci doar câteva concluzii constatative, interpretarea datelor este una mixtă. În esență mă voi axa pe o interpretare calitativă a celor mai relevante răspunsuri la întrebările deschise.
2.2. Obiectivele și ipotezele cercetării
2.2.1. Obiectivele cercetării
În lucrarea de față am evidențiat următoarele obiective:
să analizez aspectele referitoare la calitatea implicării familiei în educația copilului;
să identific relațiile dintre copii și părinți în cadrul familiei;
să evaluăm influența mediului familial asupra copiilor.
2.2.2. Ipotezele cercetării
a) Dacă părinții ar fi implicați și interesați într-un mod eficient în dezvoltarea copiilor lor atunci comportamentul acestora în societate ne așteptăm să fie unul mai armonios, respectuos și onest;
b) Dacă părinții păstrează legătura cu educatoarea și sunt implicați în activitățile grupei atunci copii vor căpăta mai multă încredere, empatie, siguranță.
2.3. Designul cercetării
a) Eșantionul lucrării
Metodele de cercetare și instrumentele de lucru au fost înterprinse pe un număr de 21 de subiecți, preșcolari în grupa mijlocie (”grupa piticilor”), aceștia fiind de nivel I (3-5 ani). Pentru completarea unui instrument de lucru am implicat și părinții copiilor. S-a păstrat și în acest an numele de ”grupa piticilor”, nume cu care s-a personalizat grupa din primul an de grădinița. Grupa mijlocie numită și ”grupa piticilor” se asociază printr-un cântecel cunoscut, Noi suntem piticii, iar simbolul grupei fiind un pitic.
Grupă Piticilor este formată dintr-un efectiv de 21 preșcolari dintre care 10 fete și 11 băieți. Copiii au vârste cuprinse între trei și cinci ani. Unsprezece copii sunt unici în familie; nouă având încă un frate sau o soră; o fetiță având încă doi frațiori. Copiii provin în mare majoritate din familii oraganizate, cu o exceptie o fetiță care provine din familii monoparentale (în urma divorțului).
b) Locul și perioada cercetării
Având în vedere faptul că un copil are nevoie de toată susținerea, încrederea și implicarea părintelui încă de la o vârstă timpurie, am decis împreună cu coordonatorul științific, să realizez această cercetare la Grădinița cu program prelungit nr.18 din Sibiu. Perioada de desfășurare și aplicare a instrumentelor de lucru a fost realizată pe 3 luni: luna martie fiind achiziționată metodei ancheta pe bază de chestionar, luna aprilie a fost rezervată pentru aplicarea metodei ancheta pe bază de interviu, iar metoda analizei produselor activității s-a desfășurat pe parcursul lunii mai.
c) Etapele cercetării
O cercetare presupune investigare, planificare, desfășurare în mod organizat și sistematic care la rândul său se bazează pe parcurgerea unor etape organizatorice distincte:
etapa 1: am identificat eșantionul cercetării (grupa, vârsta preșcolarilor); am stabilit locul, perioada de desfășurare a cercetării; am stabilit obiectivele și ipotezele cercetării.
etapa 2: am ales metodele de cercetare și am elaborat instrumentele de investigație în funcție de obiectivele și ipotezele formulate.
etapa 3: am aplicat instrumentele cercetării și am interpretat rezultatele acestora.
etapa 4: am formulat concluzii pe baza rezultatelor (se va reveni asupra ipotezelor pentru a stabili dacă acestea se confirmă, se verfică dacă s-au atins obiectivele).
2.4. Metode și instrumente de cercetare
Alegerea metodelor de cercetare a fost făcută în funcție de: caracteristica procesului studiat, de abordabilitatea metodelor și tehnicilor, de existența instrumentelor de investigație potrivite. Așadar am optat pentru următoarele metode:
Metoda anchetei pe bază de chestionar;
Metoda anchetei pe bază de interviu;
Metoda analizei produselor activității
Metoda anchetei pe bază de chestionar
Pentru elaborarea cercetării am folosit ca metodă ancheta pe bază de chestionar deoarece permite culegerea datelor într-un timp rapid și a fost aplicată părinților. Pentru o mai bună cunoaștere a profilului copilului și a mediului din care provine acesta, precum și a relației dintre părinte-copil- educatoare, s-a aplicat pe parcursul lunii martie un chestionar pentru fiecare părinte în parte. (Anexa 1) Chestionarul a fost realizat pe baza obiectivelor cercetării și conține 18 întrebări. Pe baza chestionarelor aplicate se prezintă într-un tabel rezultatele privind rolul adultului în dezvoltarea globală a copilului. În formularea întrebărilor au fost alese cuvinte simple, ușor de înțeles, evitând întrebările care să sugereze sau să implice anumite răspunsuri. Ancheta s-a realizat într-un mod indirect pentru a nu le crea părinților o dispoziție deranjantă, plictisitoare și obositoare din diverse motive. Chestionarul are o alcătuire dinamică și o anumită ordine de dispunere a întrebărilor. Chestionarul debutează cu întrebări simple, factuale, de opinie, închise, urmând apoi întrebările care pun accent direct pe problematica cercetării (întrebările deschise).
Metoda anchetei bazată pe interviu
Această metodă presupune un dialog între cercetător și subiecții supuși investigației (copii) în vederea strângerii de date în legătură cu fenomenele urmărite. Interviul s-a aplicat pe perioada lunii aprilie care se desfășoară pe baza unui număr de întrebări (zece), acestea urmărind cu predilecție, aspecte privind activitatea și opiniile celui intervievat. (Anexa2) Răspunsurile la ȋntrebări se vor consemna ulterior ȋn limita posibilităților. Am ales această metodă pentru a obține date cât mai reale legate de relația părinților cu copiii (modul de comportare, abordare, comunicare etc.).
Metoda analizei produselor activității
Aplicarea metodei s-a desfășurat pe perioada lunii mai, iar pe baza acesteia am obținut date care se corelează cu celelalte procedee. Pentru a evidenția legătura dintre familie-copil, copiii au realizat un desen cu propria familie. (Anexa 3) Prin acest mod copii și-au exprimat sinceritatea, creativitatea, și-au prezentat familia exact cum este și în realitate. Atitudinea, comportamentul, afecțiunea părinților față de copiii lor s-a demonstrat prin realizarea acestui desen (unii au desenat tatăl mai departe decât ceilalți părinți, alții au desenat toată familia unul lângă celălalt, unii nu s-au desenat pe ei etc.). Datorită acestei metode ne putem da seama dacă copilul este integrat în activitățile cu familia; dacă are parte de afecțiune, atenție, comunicare; dacă relația adultului (părintele) are un rol important în dezvoltarea acestuia.
2.5. Strategia de verificare și evaluare a rezultatelor
Datorită seriozității, responsabilității cu care am abordat această cercetare, am monitorizat, controlat și evaluat întregul demers prin păstrarea unei legături permanente cu coordonatorul științific, educatoarea, copiii și părinții cuprinși în investigație, prin înregistrarea corectă și punctuală a rezultatelor. Cu ajutorul acestora pot justifica actul de cercetare, utilitatea și valabilitatea rezultatelor obținute și nu în ultimul rând din toate acestea să obținem un beneficiu pentru societate.
Pe toată perioada cercetării am respectat elementele de etică și totodată am pus preț pe participanții care au fost înterprinși în acest studiu. Pe tot timpul investigației s-a demonstrat respect în relația cu participanții și au fost evitate atitudinile de superioritate. Aceștia nu au fost obligați să ia parte la toată cercetarea, poate că nu doresc să participe la o anumită activitate sau poate doresc să se retragă la un moment dat. Nu ne putem opune, ci cel mult putem încerca să identificăm și să îndepărtăm obstacolele care îi împiedică să participe. De asemenea participanții ne-au furnizat informații, dar anonimatul lor a fost protejat și garantat de către cercetător. A fost asigurată confidențialitatea datelor ceea ce i-a determinat pe participanți să ofere răspunsuri sincere, mai ales când era vorba de probleme mai delicate sau dificile.
Un alt aspect etic important se regăsește și în etapa de analiză a datelor, de valorificare a cercetării prin publicarea acesteia. Datele obținute în urma rezultatelor vor fi raportate onest, fără a le modifica pentru a satisface anumite previziuni. Se vor evidenția atât date pozitive cât și aspecte mai delicate care vor fi împărtășite în mod deschis.
CAPITOLUL 3
ANALIZA, PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR CERCETĂRII
3.1 Rezultatele chestionarelor aplicate părinților
Chestionarul cu privire la rolul adultului în dezvoltarea globală a copilului, aplicat părinților copiilor de la grupa mijlocie, a fost un chestionar de opinii și atitudini. Scopul acestui chestionar a fost realizat pentru o mai bună cunoaștere a profilului copilului și a mediului din care provine acesta, precum și a relației dintre părinte-copil- educatoare. Avantajul acestui chestionar a fost că a asigurat anonimatul și a înlesnit angajarea în chestionar a subiecților.
1. Prima întrebare adresată părinților a fost: În opinia dumneavostră cât de bine reușesc părinții să-și cunoască proprii copii? Răspunsurile înregistrate se reflectă în graficul următor:
Fig. 3.1.1- În opinia dumneavostră cât de bine reușesc părinții
să-și cunoască proprii copii?
În graficul de mai sus, se evidențiază faptul că părinții reușesc în mare măsură să-și cunoască proprii copii. Totuși au existat părinți sinceri care au răspuns și nu s-au ferit de adevăr că unii reușesc în foarte mică măsură (din cauza serviciului, neînțelegerii în familie, programului prea încărcat etc.), în mică măsură (această categorie reușesc dar nu în totalitate) sau chiar în foarte mare măsură (aceștia ocupându-se în permanență de educația copilului lor) să-și cunoască proprii copii. Având în vedere comportamentul și atitudinea generațiilor actuale, consider că mulți din părinți reușesc să-și cunoască propriul copil în mică măsură, datorită altor preocupări care ne invadează (lipsa timpului, banilor, bunurilor etc.) și ne fac să uităm că propriul copil are nevoie de atenție, afecțiune și învățare pentru o dezvoltare eficientă.
2. A doua întrebare adresată părinților a fost: Credeți, că în general părinții reușesc să înțeleagă stările emoționale ale copilului lor? În ce măsură? Răspunsurile înregistrate se reflectă în graficul următor:
Fig.3.1.2- Credeți, că în general părinții reușesc să înțeleagă
stările emoționale ale copilului lor? În ce măsură?
La această întrebare, așa cum se obervă și în graficul de mai sus, părinții reușesc în mare măsură să înțeleagă stările emoționale ale copilului lor. Cred că răspunsul acestora a fost bifat din dorința ca aceștia să reușească să înțeleagă stările emoționale ale copilului lor, deoarece de multe ori ne exprimăm emoțiile față de copii fără să ne dăm seama că îi poate afecta. Printre aceștia s-au regăsit 2 persoane care au bifat în mică măsură, unul fiind neutru, iar trei persoane considerând că în foarte mare măsură părinții reușesc să înteleagă stările emoționale ale copilului lor. Unii dintre ei consideră că lor le revine cea mai dificilă și complicată datorie, de a face față emoțiilor copiilor lor și comportamentul generat de acestea, în timp ce ceilalți știu să facă față acestor piedici, datorită implicării în dezvoltarea copilului.
3. Cea de-a treia întrebare adresată părinților a fost: Considerați benefică pentru dezvoltarea copiilor încurajarea din partea părinților spre a decide singuri? Răspunsurile înregistrate se reflectă în graficul următor:
Fig. 3.1.3- Considerați benefică pentru dezvoltarea copiilor încurajarea
din partea părinților spre a decide singuri?
Răspunsul părinților la această întrebare oscilează între cele două scale de măsurare, în mare măsură și în foarte mare măsură. Ceea ce ne indică faptul că părinții sunt de acord să-i lase pe copii să ia decizii proprii, să le încurajeze astfel independența, experiența de viață și încrederea în propriile abilitățile , din punct de vedere al teoriei. Din perspectiva practicii la fel de mulți părinți nu reușesc să stea deoparte și să-i lase pe copii să decidă singuri pentru ei, mai ales când li se pare că hotărârea copilului ar fi una greșită.
4. A patra întrebare adresată părinților a fost: În ce măsură considerați că părinții au încredere în opțiunile copilului chiar dacă acestea sunt diferite de ale lor? Răspunsurile înregistrate se reflectă în graficul următor:
Fig. 3.1.4- În ce măsură considerați că părinții au încredere în
opțiunile copilului chiar dacă acestea sunt diferite de ale lor?
La această întrebare, se consideră din partea părinților că aceștia au încredere în opțiunile copilului chiar dacă acestea sunt diferite de ale lor într-o mică măsură, măsură neutră și mare măsură. Din perspectiva categoriei, în mică măsură, părinții probabil fiind de modă veche, atunci aceștia nu pot accepta ideile copilului lor deoarece le consideră inutile („copil…îmi spune mie ce să fac, de parcă eu nu aș ști”). Unii dintre părinți au ales să fie neutri în acest răspuns datorită faptului că pentru ei depinde în ce context se bazează opțiunea copilului. După cum se observă în grafic, categoria în mare măsură are cea mai mare pondere, ceea ce arată că părinții au încredere în opțiunile copilului, probabil mai mult din punct de vedere teoretic decât practic.
5. Cea de-a cincea întrebare adresată părinților a fost: Credeți că părinții, în general, reușesc să fie consecvenți în aplicarea regulilor în familie? În ce măsură? Răspunsurile înregistrate se reflectă în graficul următor:
Fig. 3.1.5- Credeți că părinții, în general, reușesc să fie consecvenți în
aplicarea regulilor în familie? În ce măsură?
După cum se observă în grafic, părinții au bifat de cele mai multe ori că în mare măsură aceștia reușesc să fie consecvenți în aplicarea regulilor; din nou cred că alegerea răspunsului a fost în dorința de a fi un părinte consecvent, nu neapărat că este deja. Au fost persoane care au bifat și celelelate categorii, însă în mică măsură fiind cu o pondere mai mare decât acestea, adică părinții impun reguli dar nu le aplică până la capăt. Neutralitatea răspunsului propriu, s-a revăzut în categoria, nici în mică nici în mare măsură care nu poate presupune clar o părere în ce măsură reușesc părinții să fie consecvenți în aplicarea regulilor.
6. A șasea întrebare adresată părinților a fost: Aveți obiceiul de a aprecia succesele copilului dumneavoastră bucurându-vă împreună? Răspunsurile înregistrate se reflectă în graficul următor:
Fig. 3.1.6- Aveți obiceiul de a aprecia succesele copilului
dumneavoastră bucurându-vă împreună?
Conform graficului există un echilibru între cele două categorii, în mare măsură și în foarte mare măsură. Unii au decis că pentru ei este un obicei să se bucure de succesele copilului și să se bucure alături de el, bifând categoria în foarte mare măsură, iar alții au decis că este în mare măsură să se aprecieze succesele copilului dar să nu li se dea nici prea mare satisfacție.
7. A șaptea întrebare adresată părinților a fost: Reușiți să îi răspundeți la toate întrebările adresate de copilul dumneavoastră ? Răspunsurile înregistrate se reflectă în graficul următor:
Fig. 3.1.7- Reușiți să îi răspundeți la toate întrebările
adresate de copilul dumneavoastră ?
În mare măsură părinții consideră că reușesc să le răspundă copiilor lor la toate întrebările adresate, așa cum observăm și în graficul de mai sus. Trei persoane reușesc în foarte mare măsură, ceea ce înseamnă că sunt foarte atenți cu copiii lor și le oferă tot sprijinul necesr. În acest grafic regăsim și un părinte care a decis să bifeze că reușește în mică măsură să răspundă întrebărilor adresate de copil.
8. Cea de-a opta întrebare adresată părinților a fost: Credeți că este benefic pentru dezvoltarea copilului ca părinții să le îndeplinească dorințele imediat? Răspunsurile înregistrate se reflectă în graficul următor:
Fig.3.1.8- Credeți că este benefic pentru dezvoltarea copilului ca
părinții să le îndeplinească dorințele imediat?
Din graficul de mai sus rezultă că părinții consideră în mică măsură benefic pentru dezvoltarea copilului îndeplinirea dorințelor imediat. Altfel, copilul își va întipări în minte că orice lucru și-ar dori, oricând, în orice moment, i s-ar îndeplini fără nici o problemă. Pe parcursul maturizării copilului, părinții își vor da seama că aceasta nu a fost o metodă tocmai corespunzătoare, dar va fi prea târziu pentru o schimbare deoarece copilul așa a fost învățat, când cere să se îndeplinească dorințele). Aproape jumătate din părinții care au decis că este în mică măsură benefic pentru dezvoltarea copilului această îndeplinire a dorințelor imediat, s-au regăsit părinți care consideră că este în mare măsură oportun pentru dezvoltarea acestora să primească imediat ceea ce își doresc; în această categorie cred că se încadrează părinții hiperprotectivi care vor să-și ocrotească copiii peste măsură. Observăm că au fost părinți care au preferat să fie neutrii în răspunsul lor, să-și păstreze punctul de vedere asupra acestei întrebări.
9. A noua întrebare adresată părinților a fost: Considerați oportun pentru dezvoltarea copilului să își ajute părinții la sarcinile gospodărești? Răspunsurile înregistrate se reflectă în graficul următor:
Fig. 3.1.9- Considerați oportun pentru dezvoltarea copilului
să își ajute părinții la sarcinile gospodărești?
Observăm că în acest grafic cele două categorii, în mare și foarte mare măsură, au cea mai mare pondere. Acești părinți consideră oportun pentru dezvoltarea copilului să ajute la sarcinile gospodărești deoarece îi implică într-o oarecare măsură în activitatea cu părinții lor (prind încredere, entuziasm, împlinire etc.). Totodată aceste sarcini gospodărești se vor revedea mai târziu pe parcursul creșterii fiecărui copil (dacă își face curat în cameră, își adună jucăriile, știe să-și facă un sandwich etc.). Regăsim și două răspunsuri neutre din partea părinților, care preferă să-și păstreze punctul de vedere asupra acestei întrebări.
10. Cea de-a zecea întrebare adresată părinților a fost: Credeți că pentru orice faptă bună pe care copilul o îndeplinește este importantă recompensa? Răspunsurile înregistrate se reflectă în graficul următor:
Fig. 3.1.10- Credeți că pentru orice faptă bună pe care copilul o
îndeplinește este importantă recompensa?
La această întrebare observăm că răspunsurile părinților oscilează între categoriile, în mică și în mare măsură, adică există păreri pro și contra asupra acestei întrebări. Părinții care au bifat categoria, în foarte mică și mică măsură, probabil consideră recompensa un privilegiu puternic care le face copiii să devină răsfățați, încrezuți etc. Din contră părinții care s-au încadrat în categoria, în mare măsură, se implică în dezvoltarea copilului și probabil din experiența proprie au realizat că atunci când copilul lor face o faptă bună și este recompensat va continua să progreseze. Și aici regăsim un răspuns neutru din partea părinților, care preferă să-și păstreze punctul de vedere asupra acestei întrebări. Această întrebare consider că ar trebui încadrată în categoria, în foarte mare măsură deoarece conform spuselor lui Jonas Edward Salk – ”recompensa pentru munca bine făcută este oportunitatea de a face mai mult”. Așa cum părinții primesc recompensa (salariul) de la serviciu pentru că își dau interesul, oferă seriozitate etc., așa și copiii au nevoie de aceste recompense pentru realizarea faptelor bune.
11. A unsprezecea întrebare adresată părinților a fost: Este benefic ca părinții să aplice o pedeapsă pentru fiecare faptă rea? Răspunsurile înregistrate se reflectă în graficul următor:
Fig. 3.1.11- Este benefic ca părinții să aplice o
pedeapsă pentru fiecare faptă rea?
Având în vedere graficul de mai sus, majoritatea părinților au considerat că în mare măsură este benefic să se aplice o pedeapsă pentru faptele rele, tocmai pentru ca cei mici să diferențieze fapta bună de cea neadecvată, să conștientizeze că pentru orice greșeală trebuie să îți asumi consecințele. Totodată se regăsesc persoane care consideră într-o mică măsură aplicarea pedepselor pentru faptele rele, din dorința de a-și proteja copilul de pedepse, aceștia nu conștientizează faptul că copilul lor nu va ține cont mai încolo de reguli, de seriozitate și va face totul după plăcerile lui. Probabil că pedeapsa este asimilată de către acești părinți cu bătaia, dar o pedeapsă nu înseamnă acest lucru, ci a-i lua celui mic lucrurile care îl interesează sau alte metode care nu necesită bătaia.
12. Cea de-a doisprezecea întrebare adresată părinților a fost: Considerați că pe lângă activitățile de la grădiniță sunt importante și activitățile realizate acasă cu părinții? Răspunsurile înregistrate se reflectă în graficul următor:
Fig. 3.1.12. – Considerați că pe lângă activitățile de la grădiniță
sunt importante și activitățile realizate acasă cu părinții?
Progresul copiilor nu reiese doar din rezultatele școlare și frecventarea la gradiniță/școală, ci și din cadrul familial, implicarea părinților în realizarea activităților acasă. Așa cum se observă și în grafic, părinții sunt de acord că pe lângă activitățile de la grădiniță sunt în foarte mare măsură importante și cele de acasă realizate cu familia. Aceste activități sunt un beneficiu în plus pentru formarea și dezvoltarea personalității fiecărui copil. Totodată s-au înregistrat răspunsuri și în rubrica „în mare măsură”, probabil sunt părinți care cred că sunt necesare aceste activități, dar nu atât de importante precum le cred cei de la rubrica
„în foarte mare măsură”.
13. A treisprezecea întrebare adresată părinților a fost: În opinia dumneavoastră este important ca părinții să se implice în activitățile realizate de educatoare? Răspunsurile înregistrate se reflectă în graficul următor:
Fig. 3.1.13. – În opinia dumneavoastră este important ca părinții
să se implice în activitățile realizate de educatoare?
Conform graficului de mai sus, se constată faptul că părinții cred în mare și foarte mare măsură că este important și benefic pentru copii să se implice în activitățile realizate de educatoare (atât cele școlare cât și cele extrașcolare). Implicarea părinților în aceste activități le oferă celor mici încredere, sprijin, atenție etc. care contribuie la dezvoltarea acestora; poate că pentru copii în unele momente nu contează ceea ce realizează la acele activități ci faptul că părinții îi sunt alături. Probabil ceilalți părinți care au bifat cele două rubrici, în mică măsură și nici în mică nici în mare măsură, nu au contribuit vreodată la activități, nu doresc să-și împărtășească părerea.
14. Cea de-a paisprezecea întrebare adresată părinților a fost: Din punctul dumneavoastră de vedere cât de mult contează relația părinților cu educatoarea în dezvoltarea copilului? Răspunsurile înregistrate se reflectă în graficul următor:
Fig. 3.1.14. – Din punctul dumneavoastră de vedere cât de mult contează
relația părinților cu educatoarea în dezvoltarea copilului?
Răspunsurile din partea părinților pentru această întrebare sunt încadrate în categoriile de cea mai înaltă valoare (în mare și foarte mare măsură). Pentru copii, părinții sunt un exemplu, atitudinea și seriozitatea cu care este tratată relația dintre familie și educatoare se va revedea prin comportamentul copiilor cu doamna educatoare. În primul rând este de interesul părintelui de a colabora cu educatoarea, pentru a afla comportamentul, progresul și dezvoltarea copilului. Chiar dacă în mare parte au fost bifate cele mai importante categorii, s-au regăsit persoane care au ales să fie neutre în răspunsul lor, tocmai pentru faptul că nu au colaborat cu educatoarea și nu s-au implicat în activitățile de la grădiniță; acești părinți fiind indiferenți pentru orice situație.
15. A cincisprezecea întrebare adresată părinților a fost: În ce măsură apreciați că recomandările educatoarei merită luate în considerare pentru îmbunătățirea relației părinților cu propii copii? Răspunsurile înregistrate se reflectă în graficul următor:
Fig. 3.1.15. – În ce măsură apreciați că recomandările educatoarei merită luate
în considerare pentru îmbunătățirea relației părinților cu propii copii?
După cum se observă și în grafic, părinții consideră că în foarte mare măsură recomandările educatoarei merită luate în evidență pentru îmbunătățirea relației părinților cu proprii copii. Având în vedere faptul că educatoarea își petrece o parte din zi alaturi de fiecare copil poate să-și exprime punctul de vedere în legătură cu comportamentul, dezvoltarea, atitudinea și progresul copiilor și să le comunice părinților aceste lucruri. Păstrând această legătură se pot preveni situații grave în care copilul poate fi implicat.
16. Cea de-a șaisprezecea întrebare adresată părinților a fost: În opinia dumneavoastră cât de mult apreciați ca atenția pe care o primesc copiii de la părinții lor este importantă în dezvoltarea lor? Răspunsurile înregistrate se reflectă în graficul următor:
Fig. 3.1.16.- În opinia dumneavoastră cât de mult apreciați ca atenția
pe care o primesc copiii de la părinții lor este importantă în dezvoltarea lor?
Din graficul de mai sus rezultă că părinții apreciază în foarte mare măsură ca atenția pe care o primesc copiii de la părinții lor este importantă în dezvoltarea lor. Orice lucru, cât de mic ar fi el, realizat de fiecare copil în parte, acesta așteaptă a fi lăudat, să simtă că cineva a observat fapta lui. Acest lucru îl va determina pe copil să fie atent în jurul lui și să aprecieze atât oamenii cât și lucrul pe care îl fac aceștia, nu să îl critice sau să il invidieze.
17. A șaptesprezecea întrebare adresată părinților a fost: Care dintre următoarele categorii de părinți considerați că se pot implica benefic în dezvoltarea copilului? (Părinți autoritari, părinți hiperprotectivi, părinți indulgenți, părinti severi). Răspunsurile înregistrate se reflectă în graficul următor:
Fig. 3.1.17. – Care dintre următoarele categorii de părinți considerați că se pot
implica benefic în dezvoltarea copilului? (Părinți autoritari, părinți hiperprotectivi, părinți indulgenți, părinti severi).
Observăm în grafic că părinții autoritari dețin cea mai mare implicare în dezvoltarea copilului, pe când celelalte categorii de părinți fiind proporționate într-o foarte mică măsură și o neutralitate a răspunsurilor. Un părinte autoritar este ferm, dar nu dur, inspiră respect, nu teamă, îndrumă copilul fără să îi ia libertatea, are așteptări realiste și potrivite față de copil. Un astfel de părinte este nevoie pentru dezvoltarea copilului, severitatea, indulgența sau hiperprotectivitatea nu ajută la ”înflorirea bobocului.”
18. Vă rugăm să ne exprimați în câteva rânduri care este rolul părinților în dezoltarea globală (fizică, emoțională, socială etc.) a copiilor lor, din punctul dvs. de vedere:
Fiecare părinte și-a expus punctul de vedere asupra lui în dezvoltarea globală a copilului lor. Exprimări ale părinților:
„Din punctul meu de vedere rolul părinților în dezvoltarea copiilor este cel mai
important, deoarece de acasă ei învață lucrurile esențiale, educația, respectul și totodată ei sunt exemplul pe care copiii îl vor urma în viață”
„Părinții reprezintă un model pentru copii, de la naștere până la vârsta maturității.
Rolul părinților în educația copiilor este esențial mai ales în dezvoltarea personalității și pregătirii copiilor pentru viață. În funcție de educația pe care o primește în familie un copil, va ști să se descurce de unul singur în viață. Părintele trebuie să se asigure că, copilul lui se dezvoltă sănătos.”
„Rolul părinților este unul foarte important, aceștia fiind primele ființe cu care copii
fac cunoștință. Copiii trebuie învățați de părinți să socializeze încă de la o vârstă fragedă, acest lucru fiind unul dintre cei mai importanți pași de reușită în viață”.
„Rolul unui părinte echilibrat în dezvoltarea copilului este foarte important.
Părintele ar trebui să-și ajute copilul, să-și dezvolte inteligența emoțională, principalele stări emoționale”.
„Rolul părinților în dezvoltarea globală a copiilor este acela de ai ajuta să se
descopere pe ei înșiși, de a-și recunoaște aptitudinile și defectele pentru a putea decide ce vor face în viitor”.
„Combinarea celor 4 tipuri de părinți (autoritari, severi, hiperprotectivi,
indulgenți) poate conduce la o bună dezvoltare”.
„Rolul părinților în dezvoltarea copiilor lor este acela de a asculta copilul, de a
îndruma și de a respecta decizia acestuia”.
„Responsabilitatea creșterii copilului revine cu prioritate părinților, care oferă
copilului îngrijire, siguranță, căldură emoțională, îndrumare, înțelegere. Familia reprezintă mediul în care copilul învață să se descopere pe sine și pe cei din jur. Părinții reprezintă un model pentru copii, de la naștere și până la vârsta maturității”.
3.2. Interpretarea datelor interviului aplicat copiilor
Această metodă presupune un dialog ȋntre cercetător și subiecții supuși investigației (copii), ȋn vederea strângerii de date ȋn legătură cu fenomenele urmărite. Ea se desfășoară pe baza unor întrebări deschise, care îi permite subiectului să-și exprime detaliat părerile. Se vor evita ȋntrebările directe care ȋl pun pe interlocutor ȋn situația de a-și angaja ȋn mod nemijlocit personalitatea. Interviul urmărește, cu predilecție, aspecte privind activitatea și opiniile celui intervievat. Răspunsurile la ȋntrebări se vor consemna ulterior ȋn limita posibilităților.
Am folosit metoda anchetei pe bază de interviu pentru a obține date cât mai reale privind relația copiilor cu părinții lor.
Prima întrebare adresată copiilor a fost: Ce îți place cel mai mult să faci acasă, cu
părinții tăi?
Am constat faptul că cei mai mulți copii au răspuns că le place să se joace cu părinții lor, să picteze, să fie în preajma lor, chiar să îi ajute la treburile gospodărești („îmi place să mă joc cu ei”, „să fac curățenie cu amândoi”, „să pictez cu ei”). La această întrebare, m-a impresionat foarte mult răspunsul unui băiețel care cu siguranță simte lipsa tatălui care este mereu ocupat: „Cel mai mult îmi place să o iubesc pe mama, tati e plecat nu fac nimic cu el”. Din răspunsurile copiilor se constată faptul că ambii părinți își fac simțită prezența prin activitățile care le realizează cu ei. Totodată se regăsesc situații în care doar un părinte este prezent în activitățile cu copilul lui, fapt ce îl determină pe copil să facă o diferențiere majoră între părinți (de exemplu: mami mea e bună, tati nu îmi place de el).
Cea de-a doua întrebare adresată copiilor a fost: „Îți place să petreci timpul
împreună cu mami și tati?”
La această întrebare aproape toți copii intervievați au răspuns că le place foarte mult să-și petreacă timpul cu ambii părinții : „îmi place mult să stau cu ei”, „mă simt bine cu ei”, „da, sunt de acord să petrec timpul cu ei”. Întâlnim un răspuns al unui copilaș care ne oferă toată sinceritatea lui: „mie îmi place să stau doar cu mami”, de aici putem constata că acest copil este afectat de lipsa implicării tatălui și tocmai de aceea o preferă pe mama lui ca partener de încredere și sprijin.
A treia întrebare adresată copiilor a fost: „Cu cine te joci acasă? De ce doar cu
mami/tati?”
S-au oferit răspunsuri impresionante și unele chiar de remarcat la această întrebare: „nu mă joc cu părinții mei doar cu sora/ fratele meu”, „de obicei cu mama, de obicei cu tata”, „cu mama, câteodată tati e plecat și nu mă pot juca cu el”, „doar câteodată când nu au treabă, mă joc cu ei”, „cu amândoi mă joc acasă”, „mai mult îmi place să mă joc cu tati, el are mai mult timp”. Constatăm din aceste răspunsuri că organizarea timpului este una din marile probleme ale părinților, deoarece având un program încărcat aceștia nu reușesc să-și managerieze timpul, fapt ce rezultă că cei mici se joacă singuri, cu frații sau alte persoane. Totodată sunt părinți care reușesc să-și planifice treburile în așa fel încât să le rămână timp și pentru copiii lor.
Cea de-a patra întrebare adresată copiilor a fost: „Te superi când mami sau tati te
ceartă? ”
Pe parcursul analizării răspunsurilor la această întrebare, am relatat faptul că unii dintre copii suferă anumite stări emoționale atunci când sunt certați de către tatăl lor. Unii dintre ei plâng („tati mă ceartă cel mai mult și încep să plâng ”), unii se înfurie pe părinți („mă ceartă tati, mai mult decât mă supăr, mă înfurii pe el”), unii sunt pașnici („amândoi mă ceartă, dar nu m supăr”, „mă supăr când mă ceartă, dar îmi trece repede”), unii devin frustrați de situație („când începe tati să mă certe, îi spun te rog frumos nu mă bate, eu mă supăr când mă ceartă”). Din acest context se poate relata faptul că certurile provoacă un puternic impact emoțional asupra copiilor. Atenționarea greșelilor pe care le fac cei mici se poate controla prin tonul folosit de către părinții acestora care nu implică supărare, frustrare, frică etc. pentru copii.
A cincea întrebare adresată copiilor a fost: „Când faci o faptă bună ce primești de
la mama sau de la tata? ”
Am constatat din răspunsurile copiilor că fiecare părinte are o modalitate aparte de a-i recompensa pe cei mici când fac o faptă bună („primesc o bulină roșie de la mami și tati, dar dacă fac o faptă rea primesc o bulină neagră. Când am multe buline roșii primesc un premiu”, „când îi dau apă la mami pentru pastile, tati îmi pune un film ever after high”, „când fac fapte bune primesc de la mami și tati felicitări”, „de obicei primesc ceva dulce”). Conform răspunsurilor se regăsesc situații în care părinții sunt indiferenți acestor fapte („nu primesc nimic când fac o faptă bună”, „primesc dulciuri de la mami când are, dar tati nu îmi dă nimic că el stă sus în cameră pe telefon”).
Cea de-a șasea întrebare adresată copiilor a fost: „Îi ajuți la treabă pe părinții tai?”
Cei mai mulți copii au răspuns că îi ajută pe ambii părinți la treburile gospodărești: „pe mami o ajut la curățenie și pe tati îl ajut să aspire”, „o ajut pe mami să pună semințe de flori”, „o ajut pe mami să facă plăcintă cu mere și pe tati să sape cu lopățica mea”, „o ajut pe mami la prăjituri și pe tati îl ajut la cumpărături”, „pe mami o ajut să facă mâncare și pe tati să repare mașina”. Rezultă din aceste răspunsuri că acestor copii li se permite să participe alături de părinții lor la treburile casnice care îi ajută să se descurce singuri în orice situație. Doi copilași au specificat că vor să ajute dar nu sunt lăsați: „pe mami o ajut să facă mâncare dar vreau să îl ajut și pe tati dar nu mă lasă”, „nu îi ajut pe părinții mei, mami face toată treaba”. Când un copil dorește să contribuie la diferite treburi casnice, să-și ajute părinții, ei trebuie lăsați deoarece doar așa pot învăța și descoperi lucruri noi de care se vor întâmpina pe viitor.
A șaptea întrebare adresată copiilor a fost: „Când nu mergi la grădiniță, cu cine
stai?”
Datorită sarcinilor pe care le au de îndeplinit părinții, copii sunt nevoiți să stea cu bunicii („când părinții mei nu sunt acasă, stau cu bunica”), cu frații/surorile („eu stau cu sora mea, Ioana, ea are 9 ani”) sau chiar cu alte persoane, cum ar fi bona („stau cu o tanti care are grijă de mine”). Important este că acești părinți nu își lasă copiii singuri și sunt preocupați în grija cui să îi lase.
Cea de-a opta întrebare adresată copiilor a fost: „Mergi cu mami și cu tati în vizită
la prieteni sau să vă plimbați?”
Având în vedere răspunsurile copiilor, majoritatea părinților îi ia cu ei peste tot, nu îi lasă singuri („merg cu ei oriunde, nu mă lasă singur, ne îmbrăcăm frumos și plecăm”). Printre acești părinți se regăsesc persoane care își împart sarcinile, cât mami e la serviciu, tati merge cu cel mic în parc sau invers („la locul de joacă merg cu tati și la cumpărături cu mami”). Am observat că printre aceste răspunsuri se află unul care poate provoca o traumă celui mic („pe mine nu mă ia cu ei în oraș, mă lasă cu bunica”). Acesta poate ajunge să aibă un comportament deviant din cauza acestei probleme, de a-l izola de mediul înconjurător.
A noua întrebare adresată copiilor la acest interviu a fost: „Ce sfat le-ai da părinților
tăi, pentru relația cu tine?”
La această întrebare fiecare copil și-a exprimat punctul de vedere sincer în legătură cu ceea ce le-ar spune părinților lor despre comportamentul acestora față de ei. O parte dintre copii iar sfătui pe părinții lor să îi iubească mereu, să-i îndrăgească și să-i ocrotească („să fie buni cu mine, să mă iubească mereu și să mă ajute”). Alții și-au exprimat altfel sfaturile pe care le-ar da familiei („mami, vreau să stai mai mult cu mine, tata nu se joacă”, „vreau să facă un castel mami cu mine și să fie bună, să mă iubească”). Conform răspunsurilor acestor copii, se constată că au nevoie de mai multă afecțiune și atenție din partea părinților lor, de cei care îi îndrumă spre viitor.
3.3. Interpretarea datelor analizei produselor activității aplicate copiilor
„Desenul nu comportă doar elemente formale. Pe lângă formă, există conținutul și în acest conținut se exprimă ceva din întreaga personalitate. Desenul spontan al unui copil ne dezvăluie, așadar, o mulțime de alte lucruri decât nivelul intelectual și modul său de percepere a realității. Ne dezvăluie mai cu seamă viața lui afectivă”. (Corman, 2012, p. 17)
Copilul este instalat în fața unei mese potrivite staturii sale cu o foaie albă de hârtie, un creion negru și creioane colorate. Se cere copilului să deseneze familia sa. Când desenul este terminat se cer informații privind familia realizată, se identifică personajele desenate și plasarea subiectului în compoziția realizată. Prin acest mod copii și-au exprimat sinceritatea, creativitatea, și-au prezentat familia exact cum este și în realitate
Primul desen, realizat de un băiețel (3 ani și 6 luni)
Subiectul Ș. a poziționat desenul în „zona din josul paginii, este zona selectivă a celor
obosiți și astenicilor, forța trasării liniei se traduce prin grosimea ei (Fig. 3.1). O trasare apăsată înseamnă îndrăzneală, violență sau eliberare instintivă”. (Corman, 2012, pp. 30-32).
Fig. 3.1.- Desenul familiei
Conform desenului, observăm că subiectul Ș. a poziționat membrii familiei în funcție de rolul fiecăruia care îl reprezintă în acest grup familial. Fratele acestuia fiind cel mai mic este principalul personaj, care primește mai multă atenție și afecțiune. Urmează tatăl care se pare din desenul realizat că ar fi impunătoul familiei, are mereu dreptate și nimeni nu îl contrazice. Cea de-a treia persoană care a realizat acest desen este chiar subiectul, apare între cei doi părinți, în apropierea familiei, în ipostaza de copil ce își dorește protecție. Pe ultimul loc se poziționează mama acestui subiect care se pare a fi cea care se supune sarcinilor familiei. Din realizarea acestui desen se constată că subiectul Ș. este un copil cu un potențial intelectual foarte ridicat, el are nevoie de o permanentă susținere și încurajare în tot ceea ce face. Încurajările legate de succesul în orice activitate trebuie să vină în permanență și să fie susținute de comunicare afectivă și de mângâieri. Este extrem de important ca orice succes al său să fie marcat de emoțiile părinților și de cât mai multă căldură sufletească.
Al doilea desen, realizat de o fetiță (3 ani și 8 luni)
Subiectul T. a poziționat personajele în zona de sus (Fig. 3.2), „cea a expansiunii imaginative, zona visătorilor și a idealiștilor, se văd clar liniile trasate și putem spune că dă dovadă de îndrăzneală”. (Corman, 2012, pp. 30-32)
Fig. 3.2.- Desenul familiei
Observăm că subiectul T. a desenat toți membrii familiei (părinții, surioara și chiar bunicii), care i-a poziționat unul lângă celălalt. Subiectul s-a desenat l-a distanță de familia ei, undeva în lateralul acestora și mai mică decât celelalte personaje. De aici putem desprinde că atenția și afecțiunea din partea familiei se axează mai mult pe surioara subiectului, aceasta fiind mezina familiei. Acest lucru l-am observat și în timp ce mă aflam la grădiniță, la grupa din care face parte subiectul, purtând o discuție cu educatoarea. Mereu era în preajma educatoarei, o strângea în brațe, o mângâia, îi punea o grămadă de întrebări. În urma acestui desen se constată faptul că subiectul are o structură psihică robustă, însă latura afectiv-emoțională este mai puțin dezvoltată.
Al treilea desen, realizat de o fetiță (4 ani)
Subiectul I. a poziționat desenul pe toată pagina, poate semnifica încredere, siguranță, fericire (Fig. 3.3). Aceasta a dorit să evidențieze toți membrii familiei. Desenul exprimă mult pozitivism deoarece toți membrii au zâmbetul pe față.
Fig. 3.3- Desenul familiei
Știm despre familia subiectului că nu există discriminări între cei trei frați și sunt mereu unul lângă celălalt, într-un cuvânt sunt o familie unită. Subiectul a dorit să se poată diferenția care dintre frați sunt mai mici tocmai de aceea i-a desenat așa. Însă subiectul susține că se simte bine lângă familia sa. Din desen ne putem da seama că tatăl este cel care își ocrotește familia, punându-i mereu în prim-plan pe ei. Totodată subiectul ne demonstrează prin acest desen că nu face diferențe între membrii familiei și nu are preferințe; toate personajele au ochii, nasul, mâinile, picioarele desenate la fel. Subiectul are un potențial intelectual foarte ridicat, însă dificil de mobilizat pentru a-și folosi acest atu la potențial maxim, relaționează foarte bine și eficient cu cei din jur. Este important ca orice succes al său să fie marcat de emoțiile părinților.
Al patrulea desen, realizat de un băiețel (3 ani și 3 luni)
Subiectul L. a desenat toți membrii familiei într-o culoare preferată portocaliu
(Fig.3.4). Portocaliul semnifică nevoia de contact social, spirit de echipă, dar și competiție. Este culoarea preferată de copiii activi intelectual, deschiși și vorbăreți, entuziasmați de noile experiențe. Este o culoare ce înveselește și încălzește; are acțiune eliberatoare, mai ales pentru copiii cu rezistență redusă la dificultăți”.
(http://www.universdecopil.ro/semnificatia-culorilor-in-desenele-copiilor.html)
Fig. 3.4 – Desenul familiei
Subiectul a desenat toți membrii familiei lui, utilizând o singură culoare, ceea ce demonstrează că nu face diferențe între ei. Acesta fiind singur la părinți se observă din desen că părinții și cățelul familiei sunt poziționați deasupra lui ceea ce înseamnă că sunt foarte valoroși pentru el. În partea dreaptă jos, subiectul a spus că acea figură reprezintă unele jucării pe care i le-a cumpărat mami și tati. Subiectul a mărturisit că părinții lui se joacă foarte mult cu el și merge peste tot cu ei, nu îl lasă singur. Încurajările legate de succesul în orice activitate trebuie să vină în permanență și să fie susținute de comunicare afectivă și de mângâieri. Este extrem de important ca orice succes al său să fie marcat de emoțiile părinților și de cât mai multă căldură sufletească.
Al cincilea desen, realizat de o fetiță (4 ani)
Subiectul N. a desenat toți membrii familiei cu aceeași structură și înălțime, doar
frățiorul a fost desenat mai mic pentru a evidenția faptul că el este mezinul familiei (Fig.3.5). S-a ales ca desenul să fie poziționat în partea dreaptă jos, acesta fiind considerat un loc restrâns, în care subiectul se poate simți mai aproape de familia sa, lăsând la o parte mediul înconjurător.
Fig. 3.5 – Desenul familiei
Se observă că subiectul nu face diferențe între ei și sunt o familie unită. Cei doi copii ai familiei sunt poziționați primii, ceea ce se constată că sunt membrii cei mai importanți, cărora li se acordă toată afecțiunea și atenția. Știm că pentru subiect sunt foarte prețioși și bunicii cu care este lăsat acesta în lipsa părinților. Fetița ne-a comunicat faptul că părinții sunt mereu în preajma ei și se bucură împreună de succesele acesteia. Subiectul are un potențial intelectual foarte ridicat, însă dificil de mobilizat pentru a-și folosi acest atu la potențial maxim, relaționează foarte bine și eficient cu cei din jur. Este important ca orice succes al său să fie marcat de emoțiile părinților.
Al șaselea desen, realizat de un băiețel (3 ani)
Subiectul A. a ales să-și poziționeze familia în partea stângă jos, acest lucru poate
semnifica reproșuri, eventuale afectări emoționale, timiditate etc. (Fig.3.6.). Toți membrii familiei au fost desenați miniatural, fapt ce demostrează că există o comunicare mai puțin eficientă.
Fig. 3.6 – Desenul familiei
Observăm că subiectul s-a desenat foarte mic, iar ceilalți având același nivel de înălțime. Atenția și afecțiunea din partea familiei se axează mai mult pe surioara subiectului, aceasta fiind mezina familiei. În schimb acesta a desenat și o barcă, probabil asta însemnând că merge alături de părinți în vizite, plimbări etc. În urma acestui desen se constată că subiectul are o mai slabă dezvoltare a laturii intuitive și a relațiilor afectiv-emoționale. Este puțin influențabil și flexibil, socializează mai greu și are un dezinteres pentru activitățile care nu-i aduc un profit sigur și imediat.
Al șaptelea desen, realizat de o fetiță (4 ani)
Subiectul N. a poziționat desenul pe toată pagina și a folosit o gamă largă de culori, dorind să evidențieze toți membrii familiei (Fig.3.7). Desenul exprimă mult pozitivism prin culorile alese.
Fig. 3.7 –Desenul familiei
Se constată din desen că există un echilibru continuu în familia subiectului și totodată fericirea se regăsește pe chipurile personajelor. Subiectul are un potențial intelectual foarte ridicat, însă dificil de mobilizat pentru a-și folosi acest atu la potențial maxim, relaționează foarte bine și eficient cu cei din jur. Este important ca orice succes al său să fie marcat de emoțiile părinților. Acest lucru denotă un psihic stabil subiectului, puțin influențabil, acceptă greu interdicțiile. Copilul este foarte receptiv la exemplele pozitive și negative pe care le primește pentru a înțelege realitatea. Comportamentul autoritar nu dă rezultate la un copil de genul acesta.
Al optulea desen, realizat de un băiețel (3 ani și 4 luni)
Subiectul F. a poziționat personajele în zona de sus (Fig. 3.8), „cea a expansiunii imaginative, zona visătorilor și a idealiștilor, se văd clar liniile trasate și putem spune că dă dovadă de îndrăzneală”. (Corman, 2012, pp. 30-32)
Fig. 3.8. –Desenul familiei
A se colora pe sine și a-și colora părinții utilizând aceleași culori denotă o identificare călduroasă. Totuși, cunoaștem despre subiect că părinții acestuia au divorțat recent. Putem observa cum își exprimă trauma prin care a trecut, redând detaliile feței mamei sale cu negru, iar fața tatălui anulată – parcă uitând expresia feței acestuia. Propriul chip este curat, fără accente de negru. Spunea Lüscher că negru (nonculoare) semnifică pesimism, o atitudine de opoziție, de protest. Remarcăm inima redată cu roșu, dar conturată cu negru, care presupune că are nevoie de iubire, dar un gol se resimte în inima acestui băiețel. Subiectul el are o structură psihică robustă, însă latura afectiv-emoțională este mai puțin dezvoltată. Acest lucru denotă un psihic stabil, mai puțin influențabil. Copilul din această tipologie trebuie să înțeleagă logic o interdicție sau un sfat. Comportamentul autoritar, dur al părinților au un efect invers, trebuie adaptată o atitudine prietenoasă, de la egal la egal.
3.4. Analiza corelativă a datelor culese cu ajutorul celor trei metode aplicate
Metodele de cercetare reprezintă căi de descoperire a adevărului în munca educativă,
iar cu ajutorul metodelor adunăm material substanțial, semnificativ care ajută la aflarea esențialului. Fiecare metodă are anumite avantaje și dezavantaje, de exemplu, chestionarul ne poate ajuta să avem informații cât mai complete, dar deseori nu suficient de ”adânci”. Un interviu ne poate oferi astfel de informații, dar acestea sunt mai greu de generalizat la nivelul întregii populații. În cercetarea de față, metoda analizei produselor activității este folosită pentru a completa datele obținute prin celelalte metode și pentru a observa care este rolul adultului din perspectiva copiilor.
Apreciem că datele desprinse din analiza calitativă și cantitativă a răspunsurilor completate de părinți cu ajutorul chestionarului, sunt corelate într-un mod firesc cu datele culese din interviurile adresate copiilor și cu desenele lor. Prelucrarea acestor date ne-au condus spre următoarele coordonate ale implicării acestora în dezvoltarea propriilor copii, pe care le descriem în continuare:
Părinții care au oferit răspunsuri ample, elaborate, detaliate la întrebările deschise din
chestionar, au fost interesați de tema abordată și au dovedit o sensibilitate aparte în colaborarea cu grădinița, fiind dornici să înțeleagă mai bine rolul lor în a cunoaște nevoile de dezvoltare ale copiilor.
Copiii acestor părinți interesați și dornici să se implice în discuțiile lansate, au dovedit
la rândul lor o deschidere pentru întrebările prin interviu, un viu interes de a-și surprinde familia, ca dovadă că în viziunea lor, părinții le sunt în mod firesc cei mai apropiați de nevoile lor și cei mai importanți în viața lor. Desenele copiilor au fost expresive, ei vorbeau cu ușurință despre relațiile cu proprii părinți, își exprimau cu încredere afecțiunea și opiniile despre sentimentele pe care le trăiesc în relați
Model de corelație (răspuns părinte, răspuns copil și desenul)
1.Răspuns părinte (chestionar)
Unii dintre părinți care au oferit răspunsuri ample, elaborate, detaliate la întrebările deschise din chestionar.
2. Răspuns copil (interviu)
Copiii acestor părinți interesați și dornici să se implice în discuțiile lansate, au dovedit
la rândul lor o deschidere pentru întrebările prin interviu,
3. Desenul familiei (realizat de către copil)
Se observă că subiectul nu face diferențe între ei și sunt o familie unită
Părinții care au oferit răspunsuri superficiale, foarte schematice și fugitive, nu au avut
interesul sau timpul necesar pentru completarea chestionarelor. Unii părinți au preferat să păstreze discreția în relațiile cu proprii copii sau pur și simplu nu au fost de acord cu investigația abordată, refuzând să se implice.
Copiii acestor părinți, la rândul lor, au oferit răspunsuri sumare, scurte, evazive, în timp
ce produsele realizate au atestat, la rândul lor, că există anumite dificultăți relaționare pe care cei mici le resimt la nivelul îndeplinirii nevoilor lor de dezvoltare.
Model de corelație (răspuns părinte, răspuns copil și desenul)
1.Răspuns părinte (chestionar)
Unul dintre părinții care au oferit răspunsuri superficiale, foarte schematice și fugitive, nu au avut interesul sau timpul necesar pentru completarea chestionarelor
2. Răspuns copil (interviu)
Copiii acestor părinți, la rândul lor, au oferit răspunsuri sumare, scurte, evazive și se observă că există anumite dificultăți relaționare pe care cei mici le resimt la nivelul îndeplinirii nevoilor lor de dezvoltare.
3. Desenul familiei (realizat de către copil)
Analiza corelativă a datelor culese în aceste cazuri ne confirmă ipoteza formulată în cadrul cercetării, întrucât relațiile funcționale și eficiente în familie sunt surprinse vizibil cu ajutorul metodelor aplicate.
CONCLUZII
Această lucrare este o încercare de a clarifica rolul pe care îl au adulții în dezvoltarea globală (socială, culturală, emoțională etc.) a copiilor. Întreaga cercetare evaluează și analizează percepțiile părinților asupra rolului pe care îl au în dezvoltarea copiilor . Lucrarea este restrânsă ca volum, dar studiile în această direcție merită continuate și extinse ulterior într-o cercetarea mai vastă. Totodată această temă care a fost abordată în lucrarea de cercetare ridică dificultăți serioase din cauza unicității și particularizării individuale a fiecărei familii în parte. Câte familiile atâtea variante de implicări în dezvoltarea copiilor, ne referim strict la familiile cuprinse în eșantion. Valoarea lucrării de față este sensibilizarea tuturor celor implicați pentru tema abordată. Ca cercetător neutru, care doar constată modalitățile de gândire ale adulților direct implicați, cu multă discreție și fără o atitudine critică, orice păinte are nevoie să se simtă valorizat și sprijinit în formarea și dezvoltarea personalității copilului lui.
Cu ajutorul cercetării teoretice parcurse în prima parte a lucrării am putut înțelege care este rolul familiei, educatoarei în dezvoltarea copilului și totodată tipurile de dominare parentală pe care le putem distinge în comportamentul copiilor, de exemplu: dacă părintele este sever atunci acest lucru se va regăsi și în comportamentul copilului.
Pornid de la toate aceste argumentări teoretice și de la rezultatele cercetării înregistrate, se poate afirma că obiectivele urmărite care au vizat analiza, identificarea și evaluarea implicării familiei în educația și dezvoltarea copilului au fost atinse. Totodată prin prelucrarea și analizarea rezultatelor cercetării, ipoteza formulată s-a dovedit a fi validă.
În ceea ce privește analizarea aspectelor referitoare la calitatea implicării familiei în dezvoltarea copilului, aceasta s-a evidențiat prin răspunsurile date în chestionar de către părinți. Acest lucru se poate evidenția prin unul dintre răspunsurile oferite de către părinți: „Părinții reprezintă un model pentru copii, de la naștere până la vârsta maturității. Rolul părinților în educația copiilor este esențial mai ales în dezvoltarea personalității și pregătirii copiilor pentru viață. În funcție de educația pe care o primește în familie un copil, va ști să se descurce de unul singur în viață. Părintele trebuie să se asigure că, copilul lui se dezvoltă sănătos.”
Pentru a identifica relațiile dintre copii și părinți din cadrul familiei s-a aplicat un interviu micuților care ne-au surprins prin răspunsurile lor sincere. Trăind sentimentul că sunt ascultați cu empatie, într-o atmosferă caldă, plăcută, încurajatoare, unii copii au reușit să ne impresioneze cu varietatea și pronfuzimea părerilor lor despre relația lor cu părinții. Replicile unora dintre ei surpind, șochează, uneori rănesc orgolii (ex: „nu mă joc cu părinții mei, doar cu fratele meu” , ne spune un băiețel de grupă mijlocie, din Sibiu; „când îi dau apă la mami pentru pastile, tati îmi pune un film ever after high”, aflăm de la o fetiță; „pe mami o ajut să facă mâncare și pe tată îl ajut să aspire”, ne confirmă un băiețel de grupă mijlocie; „nu primesc nimic când fac o faptă bună”, ne împărtășește un copil; „mă ceartă părinții mei dar eu nu mă supăr pe ei, pentru că ei vor să mă ajute”, aflăm de la o fetiță). Deși aparent par mici și inocenți, trăind într-o lume de poveste, întrebați direct despre ceea ce gândesc și simt, mulți copii se dovedesc extrem de bine conectați la lumea adultă. Ei au nevoie să fie ascultați, au nevoie de încredere și de sprijin, pentru că trăiesc intens problemele lor existențiale și sunt puternic afectați de toate aspectele implicate în relațiile educaționale cu adulții semnificativi și ceilalți copii. Indiferența noastră sau dezinteresul pentru a-i consulta, faptul că mulți copii nu sunt crezuți de părinți sau alți educatori, creează perspectiva unei evoluții problematice din punct de vedere al dezvoltării personalității copiilor.
Prin analiza desenelor realizate de către preșcolari am identificat relația acestora cu părinții, respectiv familia lor și totodată s-au regăsit aspecte privind personalitatea lor. Prin acest mod, micuții și-au stabilit adevăratul rol în familie, din care reiese atitudinea, comportamentul, afecțiunea părinților față de copiii lor. Datorită acestei metode aplicate, am învățat că este important să acordăm atenție desenelor realizate de cei mici deoarece este o modalitate prin care ei își expun sentimentele, trăirile, oferind adultului oportunitatea de a-l înțelege și totodată prin acest mod putem remedia la timp anumite probleme de comportament, emoționale etc.
În viitoarea mea carieră, de educator, aș dori să implementez un proiect care implică și părinții în activitățile cu copilul lor, pentru a remedia toate problemele care i-ar pune în dificultate dezvoltarea copilului. Scopul acestui proiect va fi de a forma abilitățile părinților de a analiza dezvoltarea copilului, de a corela nivelul de dezvoltare cu nevoile de educație corespunzatoare și de a pregăti copilul pentru viața actuală, reală, concretă și completă. La finalul proiectului, părinții vor fi capabili: să conștientizeze că familia este cea care asigură dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral și estetic; să găsească soluții de îmbunătățire a comunicării cu copiii; să promoveze și să aplice principiile democratice în relația părinte–copil; să identifice și să proiecteze împreună cu cadrele didactice parteneriate școală – familie.
Închei cu un citat, afirmat de Paolo Coelho: „Un copil poate oricând să învețe un adult trei lucruri: cum să fie mulțumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată și cum să ceară cu insistență ceea ce își dorește”, adică Fericire, Evoluție și Asertivitate.
BIBLIOGRAFIE
WEBOGRAFIE
https://www.crestinortodox.ro/morala/copii-parinti-148979.html
accesat în data de 23.11.2017, ora 12:44;
accesat în data de 27.11.2017, ora 17:30;
http://www.edituraedu.ro/index.php?page=materiale_educative
accesat în data de 10.02.2018, ora 11:45;
http://beneficiile.blogspot.com/2014/06/rolul-adultului-in-dezvoltarea-globala.html
accesat în data de 03.04.2018, ora 13:00.
ANEXE
Anexa 1- Chestionarul aplicat părinților
ANONIM Chestionar pentru părinți privind implicarea familiei în educația copilului
Apreciem faptul că sunteți dispus să alocați din timpul dumneavoastră pentru a răspunde la întrebările din chestionar. Toate drepturile asupra chestionarului și a tuturor accesoriilor sunt rezervate. Nici o parte a acestui test sau raport asociat nu poate fi tipărită sau reprodusă prin orice formă, electronic, fotografic, nu poate fi tradusă și nu poate fi inclusă în vreun sistem de stocare a informației sau folosit pentru a tipări sau reproduce o interpretare electronică, fără permisiunea prealabilă și expresă în scris a autorului. Chestionarul completat de către dumneavostră este ANONIM.
INSTRUCTAJ
Am dori să cunoaștem câteva aspecte referitoare la calitatea implicării familiei în educația copilului și relația pe care familia o are cu educatoarea. Acest chestionar evaluează opiniile dumneavoastră despre rolul părinților în dezvoltarea copilului și totodată acesta face parte din lucrarea de licență care urmează a fi pezentată.
Vă rugăm să citiți cu atenție aceste instrucțiuni înainte de a începe. Încercuiți una din variantele: a) în foarte mică măsură; b) în mică măsură; c) nici în mică nici în mare măsură; d) în mare măsură și e) în foarte mare măsură. Răspundeți la fiecare întrebare și asigurați-vă că ați înercuit fiecare variantă potrivită. Asigurați-vă că marcați răspunsul la numărul potrivit. Dacă faceți o greșeală tăiați cu o linie vizibil răspunsul dumneavoastră și apoi marcați răspunsul potrivit.
Nu există răspunsuri corecte sau greșite și nu este nevoie să fiți ,,expert” pentru a completa acest chestionar.
DATE PERSONALE
1.Vârstă:………..ani 3. Ultima școală absolvită:
2. Sex: a) Masculin a) Școala generală
b) Feminin b) Școala profesională
c) Liceu
d) Studii superioare
4. Starea civilă:
a) Căsătorit
b) Necăsătorit
b) Divorțat/ Văduv(ă)
c) Cuplu consensual (concubinaj)
5. Profesia:…………………………………………………………………………………
Anexa 2- Interviul aplicat copiilor
INTERVIU CU COPIII PRIVIND RELAȚIA LOR CU PĂRINȚII
Se va folosi un Pitic curios, personaj – marionetă, care va veni în vizită la copiii din grupa.. pentru ca este foarte curios să afle cât mai multe despre relația copiilor cu părinții lor. Piticul nu are nici o idee despre ce fel de relații pot avea copiii și părinții, și are nevoie de ajutor, pentru că este invitat la o mare adunare în pădure, în calitate de sfătuitor, mai multe familii de animale având nevoie de sfaturi!
Piticul adaptează întrebările la nivelul particularităților de vârstă ale copiiilor și stă de vorbă cu fiecare copil-participant și îi mulțumește pentru timpul acordat!
Ce îți place cel mai mult să faci acasă, cu părinții tăi?
Îți place să petreci timpul împreună cu mami și tati?
Cu cine te joci acasă ? De ce doar cu (mami/tati) mama/tata?
Te superi când (mami)mama sau (tati)tata te ceartă?
Cand faci o faptă bună ce primesti de la mama sau de la tata (mami sau de la tati)?
Îi ajuți la treabă pe părinții tăi?
Când nu mergi la gradiniță, cu cine stai ?
Mergi cu (mami și tati) mama și tata în vizită la bunici sau să vă plimbați etc.?
Ce sfat le-ai da părinților tăi, pentru relația cu tine?
Realizează un desen cu tine și familia ta
Interviu copil 1
Anexa 3- Desenele „Familia mea” reaizate de copii
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR [304695] (ID: 304695)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.