Pedagogia Şi Psihologia Familiei [605932]

MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

LARISA CUZNEȚOV

PEDAGOGIA
ȘI PSIHOLOGIA FAMILIEI

SUPORT DE CURS

Chișinău, 2014

2CZU
C

Aprobat pentru editare de Senatul UPS „Ion Creangă” din Chișinău
Recenzenți:
Carolina Platon, dr. hab., prof. univ., USM
Carolina Calaraș, dr., conf. UPS „I. Creangă” din Chișinău

ISBN

Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții

Cuznețov Larisa. Pedagogia famili ei. Suport de curs. Univ. Ped.
De Stat „I. Creangă” din Chișinău . Chișinău: Primex-Com S.R.L.,
2013. – 77 p.

Bibliogr. p.75-76 (30 tit.)
ISBN
200 ex.

3
СUPRINS

INTRODUCERE …………….. ………………. …………….. ……………… …………… 4
Tema 1. PROBLEME INTRODUCTIVE . FAMILIA DIN PERSPECTIVĂ
SOCIOPSIHOPEDAGOGICĂ ……………………………………………………… 6
Tema 2. FAMILIA : AUTOCUNOAȘTEREA , DRAGOSTEA CONJUGALĂ
ȘI PROIECTAREA PERSPECTIVELOR VIEȚII …………… ………. ………. 18
Tema 3. ETHOSUL PEDAGOGIC AL FAMILIEI : CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE
PENTRU FAMILIE …………….. ………………….. …………… …………… ……… 27
Tema 4. DINAMICA DEZVOLTĂRII ȘI FUNCȚIONĂRII CUPLULUI
ȘI A FAMILIEI ………………………………………. ……………………………….. 35
Tema 5. CLIMATUL MORAL ȘI PSIHOLOGIC AL FAMILIEI ÎN CONTEXTUL
DEMOCRATIZĂRII RELAȚI ILOR INTRAFAMILIALE …………….. …… 45
Tema 6. CULTURA TOLERANȚEI ÎN CADRUL FAMILIEI ȘI ARTA DIRIJĂRII
CONFLICTELOR FAMILIALE …………… ……………. ………….. …………. 53
Tema 7. FAMILIA ȘI COPIII . OPTIMUL FAMILIAL ȘI FORMAREA PERSO –
NALITĂȚII COPILULUI ………………. …………….. ………….. ……………. 61
Tema 8. EDUCAȚIA PENTRU FAMILIE ÎN PLANUL EDUCATIV FORMAL –
NONFORMAL -INFORMAL ……………. …………….. …………….. ……….. 69
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………….. 75

4INTRODUCERE

Importanța familiei în formarea și devenirea personalității umane
este incontestabilă. Cei șapte ani de acasă își lasă amprenta pentru
toată viața omului, deschizându-i ca lea spre producerea sinelui prin
interiorizarea valorilor familiale, valorilor naționale și a celor general-
umane. Familia ne învață a iubi, a pr ieteni, a colabora, a munci, a crea
frumosul, a perpetua tradițiile spiritua lității, eticii și moralei creștine.
În familie copilul învață a fi om, pe rsonalitate, un bun soț sau o bună
soție, un părinte eficient și un bunic sau bunică înțeleaptă.
În esență familia constituie pilo nul de bază al promovării valo-
rilor umane și culturii societății.
Antropologul britanic John D. Unwin a efectuat un șir de cerce-
tări profunde privind apariția, dezv oltarea și dispariția a 80 de civiliza-
ții pe parcursul a 4 mii de ani. El a de scoperit un fenomen interesant pe
care-l consideră legitate. În toate civiliz ațiile se debuta cu un ansamblu
de norme morale conservatoare, f amilia având un rol central în
consolidarea acestora.
Mai apoi, afectată de poluarea și liberalizarea valorilor, familia
pierdea din statutul ei de odinioară, iar civilizația intra într-un declin
care accelera dispariția ei [Apud 9].
Sondajul realizat recent în rândurile adolescenților, tinerilor
(15-25 ani) și a familiștilor debutanți a demonstrat că 92% din subiecții
investigați au plasat familia printre primele trei valori importante
pentru ei. Familia ca valoare a concurat cu sănătatea și profesia , iar
83% din subiecți susțin necesitatea st udierii disciplinel or sau cursurilor
ce țin de problematica vieții de fam ilie, etica și psihologia relațiilor
familiale.
Un viitor specialist cu studii universitare/licență sau masterat (fie
pedagog, medic, psiholog, in giner etc.) și cetățean al statului nostru,

5trebuie să fie apt să-și întemeieze și dirijeze o familie durabilă,
să-și educe copiii în conformitate cu valorile autentice și să promoveze
cunoștințele în domeniul eticii, ps ihologiei și pedagogiei familiale.
Programul de masterat Consilierea și educația familiei este unul
complex, prospectiv, axat pe pregătir ea specialiștilor în domeniul con-
silierii familiei, adulților și copiilor, în situații dificile, de criză, la fel,
are ca scop promovarea valorilor fun damentale, naționale și familiale.
Oportunitatea studierii cursului Pedagogia și Psihologia familiei
ține de problematica familiei și rezultă din necesitatea formării
atitudinilor pro-familie și a compete nțelor de consiliere și cunoaștere a
particularităților formării și mențin erii unui mod sănătos de viață a
unei familii durabile; a armonizării relațiilor familiale, și, deci, de modificare a comportamentelor privind cultura relațiilor intra- și
inter-generaționale în cadrul familiei.

6Tema 1

PROBLEME INTRODUCTIVE. FAMILIA
DIN PERSPECTIVĂ SOCIOPSIHOPEDAGOGICĂ

OBIECTIVE
DE REFERINȚĂ CONȚINUTURI
• Să identifice
obiectul de studiu
al PPF și abordă-rile teoretice din domeniul vizat;
• să analizeze fa-
milia din pers-
pectivă socio-
psihopedagogică;
• să argumenteze
importanța edu-
cației pentru familie. Subiectul 1. Probleme introductive. Familia din
perspectivă sociopsihopedagogică.
Definirea PPF ca știință și disciplină de studiu.
Caracterul teoretic și aplicativ al PPF. Delimitări
conceptuale: cuplu; familie ; educație pentru fami-
lie/EF. Evoluția socio-istor ică și psihoemoțională a
structurilor de tip familia l: de la promiscuitate – la
familia monogamă. Excurs istoric în apariția și evoluția familiei și a educației pentru familie. Fa-
milia din perspectivă sociopsihopedagogică.
Concepte-cheie:
– Familie
– Cuplu
– Educația pentru familie
– Perspective sociopsihopedagogice.

REPERE TEORETICE:
Delimitări conceptuale: familia și educația pentru familie
Cuvântul familie este de origine latină și înseamnă un grup de
persoane unite prin relații de filia ție naturală. Dicționarul enciclopedic
ne oferă următoarea definiție: familia este o formă de comunitate
umană întemeiată prin căsătorie, care este formată din so ți și din copiii

7acestora . Familia ca fenomen sociouman este cercetată din mai multe
perspective. Societatea în ansamblul ei exercită o puternică influență
educativă asupra individului, iar familia reprezintă mediul social primar care canalizează, organizea ză și realizează acest proces.
Sociologii și juriștii consideră familia drept o instituție socială, o
formă de relații sociale dintre oamen ii legați între ei prin căsătorie sau
filiație naturală. Din familie fac parte soții, părinții și copiii, uneori și
alte persoane între care există relați i de rudenie. Familia ia naștere, de
regulă, prin căsătorie. În mod obișnuit , familia este creată din părinți și
copii între care se stabilesc următoarele tipuri de relații: a) de căsătorie:
dintre soți; b) dintre părinți și copii; c) dintre alte persoane care mai fac
parte din familie [7].
Antropologii și sociologii consideră familia drept o formă spe-
cifică de conviețuire dintre bărbat și femeie care reprezintă și o realitate biologică, ce are ca scop procrearea și perpetuarea genului uman. Familia și căsătoria sunt două fenomene diferite. Dilema priorității
căsătoriei și a familiei se discută în știință până în prezent, însă con-
cluzii tranșante vizavi de aceasta nu s-au realizat nici în domeniul
teoriei și nici în domeniul empiric [1; 2; 9; 12; 21; 22; 29].
Fiecare recensământ al populației, scrie В. И. Зацепин (1991),
demonstrează un fenomen social foarte interesant: numărul femeilor
căsătorite prevalează asupra numărului bărbaților căsătoriți . Aceasta se
întâmplă din cauza că unul și același fenomen, căsătoria, este, de facto,
apreciat diferit de bărbați și de către femei [29].
Cercetările realizate au demonstrat că viața în comun femeile o
consideră căsătorie, adică o declară egală cu căsătoria juridică, iar băr-
bații o consideră concubinaj, apreciindu-se ca persoane libere [Apud 9].
Din perspectivă sociologică și juridică, căsătoria reprezintă o
instituție socială deosebită, care sancț ionează și reglementează relațiile
dintre genuri, bărbat și femeie . Aceste raporturi, fiind reglementate de

8lege, capătă un caracter social juridi c, dar, totodată, și educativ, foarte
important. După esența lor, relațiile familiale cuprind diverse aspecte:
personal (intimitate, simpatie, atașam ent etc.), patrimonial (ce se referă
la bunurile materiale, în raport cu care membrii familiei posedă drepturi și obligații) și nepatrimo nial (lipsite de conținut economic).
Cu alte cuvinte, căsătoria reprezintă un mijloc tradițional de întemei-
ere și control al familiei, un factor și, în același rând, un instrument de
protecție și dezvoltare a societății u mane, care a trecut proba timpului.
Căsătoria și familia sunt fenomene și conc epte absolut diferite,
dar care interrelaționează și interf erează permanent. Ca fenomene so-
ciale, căsătoria și familia sunt strâns le gate, însă pot fi și separate: familia
poate exista în afara căsătoriei, iar căsătoria poate exista fără familie.
Prin urmare, căsătoria legitimează crearea familiei, dar nu determină
procesul complex de formare a acesteia. Căsătoria reprezintă mecanis-
mul prin care statul fixează raport ul soț-soție, însă crearea, menți-
nerea, existența sau, dimpotrivă, destrămarea famili ei depinde numai
de dorința, competența și conduitele ambilor indivizi.
Din perspectivă juridică , familia are 3 caracter istici esențiale: a)
relații de căsătorie și de filiație; b) traiul în comun; c) bugetul comun [7].
Din perspectivă sociologică se insistă asupra caracterului con-
textual-istoric al definiției. Singularul familie se evită, deoarece
realitatea extrem de variată impune utilizarea pluralului familii [19; 20;
21; 22 etc.].
Din punct de vedere pedagogic ne interesează în primul rând
raportul familie – educație. Acest fapt ne orientează spre definiția
uzuală , acceptată de autorii mai mul tor teorii sociologice (P. Durning,
1995; M. Segalen, 1996; E. Stănciulescu, 1997 etc.), care este redată, în opinia lui E. Stănciulescu, printr-o formulă concisă, dar explicită și
precisă: Familia reprezintă o unitate soci ală constituită din adulți și
copii, între care există relații de filiație naturală sau socială .

9În conformitate cu aprecierile savanților din domeniul psi-
hologiei și pedagogiei la care aderăm, familia reprezintă un mic-
rogrup social, o celulă elementară a societății, a neamului, care
realizează un ansamblu de funcții b iologice, psihologice, educative,
economice, sociale, culturale, cont urând habitusul primar al indi-
vidului. Familia este mediul natural, fire sc, cel mai apropiat și nece-
sar pentru dezvoltarea și formarea personalității umane (Ph. Ariès,
1963; H. Aysenck, 2002; И. B. Гребенн иков, 1986; C. Narly, 1996; Larisa
Cuynețov, 2004; 2009 etc.); I. Sla vici, 1967; Э. Г. Эйдемиллер, 1999;
I. Nicola, 1993 etc.).
De aici și specificul, dar și diversitatea tipurilor de familii, a
relațiilor interpersonale ce se st abilesc între membrii acestui grup
social. Este incontestabil faptul că familia reprezintă un produs al
dezvoltării istorice.
Fiecărei formațiuni social-economice îi corespunde un anumit
tip de relații conjugal-familiale. An aliza retrospectivă a acestora ne va
permite să înțelegem fenomenele ne gative care îns oțesc familia chiar
de la începuturile ei.
Pe măsură ce crește numărul de comunități sociale în care puteau
fi incluși oamenii (de vârstă, profes ie, producere, cluburi pe interese,
școală etc.), familia cedează o parte din funcții acestora, însă, de la
apariția ei până astăzi, familia deține un rol prioritar în viața societății
ca mijlocitor al inserției sociale.
Antropologii consideră familia drept unitate socială funda-
mentală, care a trecut o cale lungă și controversată de la forma rela-
țiilor de promiscuitate, relații de tip endogamic , o formă genetică de
conviețuire a bărbaților și femeilor, care erau reglate numai de instinct
și trebuințele biologice ale individului, până la cele contemporane,
bazate pe sentimente de dragoste, stimă și responsabilitate [29]. Feno-
menul promiscuității provoca conflicte profunde care subminau

10existența tribului și societatea a introdus anumite restricții – tabuuri
pentru a regla relațiile sexuale dintre genuri.
Indivizii care încălcau aceste in terdicții erau aspru pedepsiți,
iar în societatea umană apare un element de cultură, dar și o
contradicție dintre biologic și socia l, ce s-a înrădăcinat puternic în
psihicul uman și a stabilit conduitele omului primitiv la limitele hota-
rului moral-etic: nu se admite . Acest fenomen a provocat apariția unor
relații noi de tip exogamic: bărbații, privați de dreptul de a întreține
relații sexuale cu femeile din tribul său, intrau în relații intime cu
femeile din alte triburi.
Exogamia , numită adulter primitiv, a fo st, de fapt, o primă formă
de revoltă a naturii biologice umane împotriva instalării dictatului din
partea socialului. Treptat, relațiile ex ogame au demonstrat prioritățile
sale biologice: urmașii de la aceste raporturi erau mult mai viguroși,
rezistenți și viabili. În felul acesta, relațiile endogame au fost treptat
absolut interzise, iar cele exogame au evoluat, s-au stabilit și s-au fixat
prin obiceiuri, dând naștere la o fo rmă inițială de reglare socială a
relațiilor între genuri, ca re astăzi se numește căsătorie . Prima formă a
căsătoriei a fost cea duală – gentilică de grup , în care toți bărbații unui
trib aveau dreptul să întreț ină relații sexuale cu toa te femeile altui trib, și,
invers. Această formă de conviețuire a exis tat până la sfârșitul epocii de
piatră. În interiorul acestei forme de conviețuire apar, la un anumit
moment, niște relații selective de atit udine și atașament deosebit față de
un bărbat sau o femeie, ceea ce a da t naștere unor raporturi prioritare,
care prin intermediu l obiceiurilor s-au consolid at și au trecut într-o
nouă formă – căsătoria pară . În cazul dat se uneau doar o femeie și un
bărbat, de la început o formă de conviețuire inst abilă, în care indivizii
trăiau împreună, dar munceau separat în triburile sa le și puteau
constitui concomitent câteva perechi d eosebite de căsătorie [17; 19; 21;
22; 29 Apud. 9].

11Paternitatea în acest caz nu se putea stabili, relațiile de filiație
fiind stabilite pe linia maternă. Co piii născuți de o femeie anumită
aparțineau aceluiași neam, la care aparținea femeia. Bărbații și femeile
aveau gospodării separate. Dacă bă rbatul aducea o parte de bunuri,
mai cu seamă, hrană femeii și copiilor ei, aceasta știrbea avuția tribului său, la care aparținea. Cu alte cuvinte, bărbatul crea condiții mai favorabile altui trib și nu celui la ca re aparținea. Ca rezultat, chiar de la
începuturile sale, familia primitiv ă provoacă anumite dificultăți, intra
în contradicție cu întreaga comunitate gentilică [1; 2; 21; 29].
În epoca de bronz și ce a de fier, concomitent cu apariția agriculturii
și a dezvoltării meșteșugurilor, se creează condiții favorabile pentru ca perechea ce conviețuia împreună și avea copii să se separe și să-și întrețină
copiii singură. Familia de acest tip se desparte treptat de gintă și-și
mobilizează eforturile în organizarea gospodăriei și creș terea copiilor săi.
Relațiile între genuri se consolidea ză, acum fiind posibilă stabilirea
paternității, iar responsabil itatea pentru protecția fa miliei și a copiilor –
trece la bărbat [9; 29].
Acesta a fost modul de transfer al relațiilor matriarhale în relații
patriarhale, iar relația de rudenie a început să se considere pe linia
bărbatului . În schimbul familiei gentilice de grup se instaurează un tip
superior de familie, familia monogamă , ce se caracterizează prin relația
unui singur bărbat cu o singură femeie.
Istoric, monogamia se consolidează în același timp cu apariția
proprietății private asupra mijloace lor de producere și a dispersării
societății pe clase. Femeia trecea cu traiul la bărbat, în familia lui, și
împreună cu copiii se supunea auto rității acestuia. Astfel, egalitatea
soților a luat sfârșit. O dată cu tr ecerea la societatea feudală a fost
stabilită căsătoria obligatorie bisericească/religioasă. Este necesar să facem în acest context o remarcă: fam ilia patriarhală a existat și există
nu numai sub forma monogamiei, ci și sub forma poligamiei, când un

12singur bărbat poate avea câteva femei în calitate de soții (harem).
Poligamia există în unele țări musulmane, însă la păturile civilizate ale
populației se observă anihilarea ei treptată.
Istoria cunoaște și o altă formă de căsătorie – poliandria , când o
femeie poate avea câțiva bărbați. Ea se poate întâlni la unele triburi din
India, Tibet, America de Sud. Astfel, de exemplu, în India soția fratelui
mai mare devenea soție a tuturor fra ților, creând familia fraternă.
Femeia în astfel de condiții ocupă o poziție socială înaltă, iar relațiile
dintre rude sunt destul de binevoitoare [29].
În etapa istorică de dezvoltare, când apare proprietatea privată,
se schimbă și relațiile familiale într e soț și soție, bărbatul devenind
întreținătorul principal, mai cu se amă în cazul când mijloacele de
producere îi aparțineau. Drept consecință, în societate situația femeii
în general, și, în familie, în part icular, s-a înrăutățit considerabil.
Instaurarea raporturilor de moștenire a avuției a plasat în centrul atenției problema paternității biologice. Bărbații devin cointeresați ca urmașii din cuplul format să fie neapărat ai lor, iar femeile s-au ales încă cu o interdicție strictă ce viza păstrarea virginității până la căsă-
torie și a fidelității în cadrul acestei a. Infidelitatea soției era considerată
și de religie drept păcat mare. Biser ica catolică, și cea ortodoxă, ambele
erau foarte exigente față de relațiile familiale și propagau o cultură de
supunere a femeii/soției – bărbatul/soțului.
În marea majoritate a țărilor din Europa, statul apăra interesele
bărbaților, astfel în Franța, la mijl ocul sec. al XIX-lea, infidelitatea
soției era sancționată cu întemnițare a acesteia pe un termen de 2 ani.
În principiu, teoretic, forma monogamiei patriarhale instaura
egalitatea genurilor: bărbatul putea avea numai o soție, iar femeia –
numai un soț. În realitate însă aceast ă egalitate avea un caracter formal:
opțiunii femeii nu i se acorda atenți e chiar nici în momentul alegerii
partenerului de viață.

13Analiza retrospectivă ne demonstrează că în afara familiei mono-
game, în epoca sclavagistă bărbatul /stăpânul de sclavi avea drept
să întrețină relații sexuale cu sclavele sale, chiar în detrimentul dorinței
acestora. Copiii născuți din aceste relații se considerau proprietate a stăpânului.
Anume existența sclaviei alături de familia monogamă , menționa
Fr. Engels , prezența sclavelor tinere, frumoas e, aflate în proprietatea și
la dispoziția bărbatului, au imprimat monogamiei, chiar de la început,
caracterul ei specific: transformând-o într-o mo nogamie pentru femei,
dar nu și pentru bărbați . Trebuie să menționăm că și instituția socială a
heterelor a condiționat cu o mai mare forță încălcarea monogamiei din
partea bărbaților. Desigur că acest fenomen negativ a provocat un alt
fenomen negativ, care, la fel, a fost elucidat de Fr. Engels: în pofida fap-
tului că bărbații au obținut victorie asupra femeilor, laurii de biruitori
bărbaților s-au apucat să le încunune femeile. Alături de monogamie și
heterism apare fenomenul social de preacurvie, interzis strict, aspru
pedepsit, dar de nedezrădăcinat [Apud 9; 29].
Bazându-ne pe ideea promovată de cei mai mulți dintre
pedagogii moderni (O. Ghibu, 1995; I. Slavici, 1967; Morval M.V.C.,
C. Narly, 1997; I. Gh. Stanciu, 1990 ; G. Biron, 1994; V. Mândâcanu,
2006 etc.), care rezidă în faptul că educația reprezintă un fenomen
social, deci specific uman și din necesitatea percepută de omul adult pentru a transmite experiența de viața generațiilor tinere, ținem să precizăm că la etapa dezvoltării unei societăți umane, educația era
aceeași pentru toți copiii. Cu timpul, apare practica inițierii, ca o formă
mai organizată a educației, ce se reducea la pregătirea tinerilor pentru trecerea la viața de adult.
Apariția statului, religiei, muncii de producere, proprietății
private și a mecanismului schimbului influențează evol uția educației,
conținutul și strategiile de formare a personalității

14În virtutea unei analize interdis ciplinare, în baza investigațiilor
pedagogice, antropologice, istorice, sociologice și dintr-o perspectivă
logică, conchidem că educația pentru familie , în sensul atribuit de noi, este
marcată social: apariția și promov area familiei monogame, deoarece
fenomenul în cauză cerea de la in divid eforturi ma ri la nivel de
comportament, voință, morală, ceea ce necesită o anumită cultură, deci și
o educație adecvată. Credem că un indice important al educații pentru
familie poate fi stabilitatea familiei, însă nu și calita tea relațiilor familiale.
În această ordine de idei, nu pu tem să nu semnalăm evenimen-
tele esențiale ale secolului XX și im pactul negativ al acestora asupra
căsătoriei și familiei: primul Răzb oi Mondial, Revoluția Rusă din 1917,
întemeierea dictaturii proletariatului și a Statului Sovietic, al doilea
Război Mondial, mișcarea feminist ă din Europa și America, revoluția
sexuală din anii ’60 – ’70, promovarea unor politici educaționale și de gen distorsionate au diminuat statutul și importanța familiei.
Sintetizând putem conchide că consecințele acestor evenimente
diferă de la un popor la altul, de la o țară la alta, dar prin esența sa au
avut și un rol de catalizator în dezvoltarea culturii, educației, iden-tificarea problemelor lumii contempo rane, ce s-au soldat cu apariția
noilor educații , în calitate de răspunsuri concrete ale sistemelor
educaționale, care au ca scop for marea unei personalități armonioase,
libere, creative tolerante, apte pentru a respecta drepturile omului și
democrația, a trăi în pace și a rea liza protecția mediului și a omului, a
deveni și a fi un eficient familist și un bun părinte.
În baza celor expuse anterior și a concluziilor antropologilor ce
studiază experiența de viață a oame nilor organizați social ca în pre-
istorie, cum sunt comunitățile ce lo cuiesc în junglele Americii Latine,
savanele africane și unele insule din Oceania, putem conchide că
familia în evoluția sa a trecut pr in două mari etape de dezvoltare:
poligamia și monogamia.

15Relațiile dintre genuri au cu noscut următoarea evoluție: pro-
miscuitate a, formă genetică de conviețu ire a bărbaților și femeilor,
caracterizată prin relații de tip endogamic , reglate de instinct și tre-
buințele biologice ale individului; relațiile de tip exogamic , proprii într-
o formă mai simplă grupul ui primitiv, ginții și tribului, cizelându-se,
mai întâi, sub influența interdicțiilor de tipul tabu-urilor , apoi a
obiceiurilor și culturii.
Căsătoria apare sub forma sa inițială dual-gentilică de grup ,
transformându-se treptat în căsătorie pară/monogamă, care a con-
diționat transferul relațiilor matriarhale în relații patriarhale [Apud 9;
18; 29].
Concomitent cu apariția proprietății private se schimbă și rela-
țiile familiale între soți, bărbatul devine întreținătorul principal al
familiei, mai cu seamă în cazul când mijloacele de producere îi apar-țineau. Instaurarea raporturilor de moștenire a bunurilor materiale a
plasat în centrul atenției problema paternității, iar situația femeii
devine subordonată și strict controlată pentru ca soțul să fie sigur că copiii sunt ai lui.
Teoretic, forma monogamei patriarhale instaura egalitatea genu-
rilor: bărbatul putea avea numai o s oție, iar femeia, numai un soț. În
realitate însă această egalitate era aparentă, avea întotdeauna un
caracter formal, existând din timpurile cele mai vechi instituția socială
a heterelor, care în modernitate a fost înlocuită cu casele de toleranță.
Educația, apărută ca fenomen social odată cu dezvoltarea umani-
tății, derulează în procesul vieții cotidiene, cu timpul transformându-se
într-o practică de inițiere, o formă mai organizată a educației privind pregătirea tinerei generații pentru viața de adult, pe care o putem
considera o prima modalitate de a pregăti tinerii pentru viața de
familie în cadrul și prin intermediul familiei și comunității.
Dintr-o perspectivă antropologică și în virtutea evenimentelor
cronologice analizate putem conchide că educația într-un sens mai

16apropiat de cel ce înseamnă pentru familie se observă în comunitatea
umană concomitent cu apariția și promovarea familiei monogame.
Apariția conceptului de educație pentru familie constituie o etapă
calitativ nouă în evoluția concepte lor din domeniul științelor educației,
a reprezentărilor și judecăților cu pr ivire la demersul educațional ce
vizează formarea și dezvoltarea pe rsonalității în vederea realizării
rolurilor familiale, deschiderea acestuia spre imperativele lumii
contemporane [9].
Geneza conceptului educația pentru familie include următoarele
fenomene:
• în ultimele decenii ale secolulu i XX politicienii și savanții din
diverse domenii au identificat noi tipuri de probleme sociale, printre care și problema deteriorării familiei, care se impun atât prin caracterul lor complex și grav cât și printr-un proces
rapid de globalizare;
• imperativul dezvoltării adecvate a familiei este formulat în
programele și recomandările UNESCO, definit în anul 1978
și promovat de această orga nizație internațională după 1990,
în formula educația pentru valori , abordată cu referire la om
și problematica lumii contemporane privind domeniul moral și
civic, natura și mediul înconjurător cu ltural și tehnologic. În
această categorie sunt incluse: educația pentru cetățenia demo-cratică, educația pe ntru munca de calitate, educația pentru
viața privată [9];
• implementarea cursului de Etică și psihologie a vieții de
familie în clasele superioare ale școlii medii de cultură
generală în fosta URSS începând cu anul 1984, în pofida unor
carențe ideologice ale acestuia, a demonstrat interesul
adolescenților pentru studierea diverselor aspecte ale vieții de
familie;

17• desemnarea unui domeniu separat al educației – educația
pentru viața de familie și economia modernă , pe care
G. Văideanu îl consideră prioritar pentru deceniile 2001-
2020 [24];
• cercetările psihopedagogice din domeniul educației sexuale
reflectă ideea conform căreia revoluția sexuală n-a soluționat problema fericirii umane și n-a contribuit la consolidarea familiei, iar abundența de info rmații privind viața sexuală
reprezintă o condiție importantă și necesară, dar nu și una
suficientă pentru crearea unei familii armonioase.
Din studiile de antropologie peda gogică și etnologie desprindem
ideea esențială conform căreia o lume în perp etuă schimbare cere o
adaptare rapidă și responsabilă a personalității uman e la condițiile
inovațiilor și ale reform elor sociale, însă nece sită și o ancorare
echilibrată în astfel de valori eterne precum este familia.

Activități de învățare:

1. Identificați specificul familiei din perspectiva sociopsihopeda-
gogică.
2. Analizați evoluția socio-istorică a familiei și a educației pentru
familie.
3. Precizați abordările teoretic e privind evoluția familiei.
4. Argumentați importanța educației pentru familie.

18Tema 2

FAMILIA: AUTOCUNOAȘTEREA , DRAGOSTEA CONJUGALĂ
ȘI PROIECTAREA PERS PECTIVELOR VIEȚII

OBIECTIVE
DE REFERINȚĂ CONȚINUTURI
• Să identifice aspectele
psihoemoționale caracteristice diferitor
tipuri de cupluri și familii;
• să argumenteze im-
portanța autocunoaș-
terii pentru crearea și menținerea unei familii
armonioase;
• să elaboreze un plan de
autocunoaștere și
autoperfecționare a familistului.
Subiectul 2. Familia: autocunoașterea,
dragostea conjugală și proiectarea
perspectivelor vieții
Familia, educația și dezvoltarea persona-
lității. Autocunoaștere a, proiectarea per-
spectivelor vieții și fericirea. Dragostea con-
jugală, și viața de f amilie. Miturile iubirii.
Autoactualizarea person alității și stabilirea
relațiilor dintre partenerii familiali.
Concepte-cheie:
– Autocunoașterea
– Autoactualizarea
– Fericirea
– Perspectivele vieții
– Dragostea conjugală
– Miturile iubirii
– Parteneri familiali

REPERE TEORETICE :
Familia, educația și dezvoltarea personalității
Analizând definițiile selecta te observăm anumite diferențe nu
atât de esență, cât de nuanță.

19Cauza acestor diferențe o sesizăm în cele două perspective prin-
cipale în lumina cărora este inter pretată educația: cea a societății,
definită ca sociocentrică și cea a individului/omului, numită antro-
pocentrică .
Concepția sociocentrică interpretează educ ația prin prisma
pregătirii treptate a omului pentru viața în societate, pentru evoluarea lui în diverse roluri sociale.
În concepția antropocentrică accentul se pune pe educația ce
stimulează natura individului, d ezvoltând potențialul biopsihic,
premisele native ale acestuia, calitățile generale ale speciei umane.
Din perspectiva interacț iunii acestora și din ipostaza desfășurării
sale în timp, a obiectivării valorilor în acțiuni și fapte, educația repre-
zintă un proces complex, o expresie a două laturi complementare –
socializarea și indiv idualizarea, care înscriu fi ința umană pe traiectoria
ascendentă a umanizării sale (Nicola I. 1996).
Dacă comparăm aceste două lat uri, observăm că socializarea
presupune un ansamblu de influe nțe din exterior orientate spre
interior, acestea fiind concentrate și exprimate într-un ideal social, din
care rezultă idealul educațional.
Individualizarea, presupune dezvoltarea acelor forțe ce aparțin
eredității, adică o coacere , o dezvoltare din interior spre exterior.
Socializarea constă într-o adaptare la mediu, într-o modelare
socială a personalității umane în co respundere cu cerințele acestuia.
Individualizarea stimulează potenți alul biopsihic individual, face o
diferențiere a ființei umane, iar so cializarea asigură asimilarea culturii
prin mijloacele și valorile sociumului.
După opinia mai multor pedagogi, în cadrul socializării copilul se
prezintă ca obiect al educației , iar în cadrul individualizării copilul se
constituie ca un subiect al educației . Cercetările teoretice și empirice ne
conving ca individualizarea și socia lizarea reprezintă două aspecte de

20esență ale procesului educațional, care interrelaționează permanent,
fiind orientate spre devenirea personalității umane.
În aspect psihologic se consideră că socializarea pornește de la
copilul abstract, în timp ce indivi dualizarea are în vedere copilul
concret [9; 20; 21; 22].
Efectuând o sinteză a celor expuse, conchidem că educația re-
prezintă un proces complex, în cadrul căruia socializarea și indivi-
dualizarea se completează și interacționează imanent.
Reținând acest important moment , vom afirma că educația, prin
esența sa, este un fenomen social și unul individual, care apare și
evoluează odată cu societatea, se dezv oltă de la o etapă istorică la alta,
în funcție de transformările structurale ce se produc în cadrul acesteia,
și, în același timp includ un șir de metamorfoze cantitat ive și calitative
la nivel de individ.
Pentru a ne crea o imagine mai certă și a consolida cele analizate
anterior privind esența educației, îl cităm pe reputatul pedagog român
C. Narly , care scria că educația este un fapt social și individual în
același timp. Este ceva care se întâmp lă în jurul nostru și în același timp
se întâmplă și cu noi. De la nașter e și până la moarte, fiecare dintre noi
este spectatorul și actorul acestui fapt (Narly C., 1996).
Între societate și educație există o corelație și interdependență
strânsă. După cum am mai menționat so cietatea în ansamblul ei exer-
cită o puternică influență educativă asupra individului, iar schimbările
survenite în personalitatea acestuia se răsfrâng în mod firesc asupra
grupului social din care face parte acest individ – familia.
Psihologii consideră că familia este mediul natural firesc, cel mai
apropiat și necesar pentru dezvoltarea și formarea personalității copilului.
Conform aprecierilor mai multor savanți din domeniul peda-
gogiei, familia reprezintă un mic g rup social, o celulă elementară a
societății, care are funcții biologic e, psihologice, sociale, economice,

21culturale și educative [9]. De aici și specificul, da r și diversitatea rela-
țiilor interpersonale ce se stabilesc între membrii acestui grup social.
Familia este un produs al dezvoltări i istorice. Fiecărei formațiuni so-
cial-economice îi corespunde un anum it tip de relații conjugal–fami-
liale. Familia se deosebește de alte g rupuri sociale prin forma de orga-
nizare, tipul relațiilor dintre membr ii săi, scopurile, bunurile materiale,
cultura și valorile pe care le posedă și, desigur, că le perpetuează.
Principalele funcții ale familiei:
I. Funcția biologică a familiei constă în reproducerea vieții, adică
în continuarea neamului omenesc, sa u, mai simplu, în nașterea și
creșterea copiilor.
Majoritatea savanților consideră că aceasta este o funcție esen-
țială a familiei, ea include elemente din toate celelalte funcții,
deoarece familia efectuează nu nu mai reproducerea cantitativă, ci
și reproducerea calitativă a populației.
II. Funcția psihologică constă îi asig urarea securității afective, a
caracterului confidențial și apropia t al relațiilor familiale, a împăr-
tășirii trăirilor legate de perfor manțele obținute sau de eșecurile
avute. În conformitate cu această funcție vine și sugestia de a
cultiva la membrii familiei arta de comunicare, de a anticipa și
soluționa conflictele, de a emana tact, bunăvo ință și compasiune.
III. Funcția socială a familiei constă în asigurarea integrării sociale a
copiilor și în general a tuturor membrilor săi.
IV. Funcția economică include aspectul economico-gospodăresc al
relațiilor familiale, care pres upune asigurarea condițiilor mate-
riale de trai și existență a famili ei, dirijarea gospodăriei, formarea
și respectarea bugetului familial.
V. Funcția culturală efectuează perpetuarea culturii: limbii, obi-
ceiurilor, tradițiilor, experienței de viață, selectarea și transmi-
terea valorilor general-umane, nați onale, familiale și personale.

22VI. Funcția educativă este una dintre cele mai importante, deoarece
prin ea lucrează și interacționea ză toate celelalte funcții: atât cea
psihologică, socială, culturală, cât și cea economică.
Anume funcția educativă este responsabilă de formarea persona-
lității copilului, ea îl mobilizează pe acesta să -și formeze anumite atitu-
dini comportamentale, Eu-l propriu și poziția sa în viață.
Toate aceste funcții se completează reciproc, aflându-se într-o
relație de conexiune inversă.
După cum am observat, familia în deplinește o mulțime de funcții
care, de fapt, depind de con dițiile concrete ale sociumului.
În viziunea sociologilor familia desemnează o unitate socială
constituită din adulți și copii, între ca re există relații de filiație naturală
și socială.
Această definiție are un caracter uzual, pentru că este necesară și
aplicabilă în cercetările ce vizează r aporturile familiei cu educația și
societatea.
Educația familială se numește acț iunea de a crește și a educa unul
sau mai mulți copii, desfășurată în grupurile familiale de către adulți,
părinții copiilor respectivi (Durning P., 1995).
Studierea literaturii de specialitate ne-a permis să conchidem că
majoritatea teoriilor sociologice ale secolului al XX-lea, privind
educația familială, rămân axate pe definiția durkheimiană a educației
ca acțiune exercitată de generațiile adulte asupra celor tinere în vederea
creării în acestea a ființei sociale (Durkheim E. 1922).
Autocunoașterea, proiectarea perspectivelor vieții și sen-
timentul fericirii
Cultura familiei este de neconceput fără de cunoașterea și apli-
carea strategiilor de autoperfecționare , dirijare și soluționare a conflic-
telor interioare. În acest con text devine necesară pentru individ

23dezvoltarea capacității de autocunoa ștere. Autocunoașterea se consi-
deră foarte importantă, fiindcă anume ea ne permite să realizăm
introspecția, să proiectăm perspectivel e vieții și să înțel egem trăsăturile
esențiale și de fond ale propriei personalități.
Ca să conștientizăm rolul și însemnătatea autocunoașterii în
abordarea conflictului interior și să ne putem orienta în multitudinea
calităților umane este necesar să ap elăm la principalele teorii ale psiho-
logiei personalității. În contextul dat ținem să menționăm că aceste
teorii se pot delimita în:
− psihodinamice, ce descriu si explică personalitatea, comportarea
ei, pornind de la caracteristicile ei psihologice.
− sociodinamice, în care rolul principal în determinarea compor-
tării i se atribuie situației sociale, exterioare;
– interacționiste , bazate pe principiul acțiunilor reciproce ale fac-
torilor exteriori și interiori în dirijarea comportamentului uman;
– experimentale , ce au la bază analiză si generalizarea faptelor
acumulate pe cale empirică;
– observaționale/neexperimentale , ce se bazează pe impresiile,
observațiile și experiența ac umulată pe parcursul vieții.
– structurale, ce elucidează structura pers onalității și sistemul de
noțiuni prin intermediul cărora ea se descrie;
– dinamice, care reflectă transformarea, schimbarea și dezvoltarea
personalității, adică dinamica evoluției acesteia [9].
Conform teoriilor umaniste ale person alității, principala năzuință
a omului o reprezintă autoactualizarea, care presupune scopul final al
dezvoltării personalității, obținerea in tegrității ei în baza conștientizării
și diferențierii depline a calităților sale și a corelării lor cu situația reală
de viață. Autoactualizarea presupune sprijinul pe forțele proprii,
activizarea lor, prezența opinie i proprii, independente privind

24soluționarea principalelor probleme vitale. A. Maslow susține că
autoactualizarea reprezintă procesul dezvoltării continue a per-
sonalității și capacitatea individului de a realiza practic propriile
posibilități [13] .
Dacă analizăm condițiile autoactuali zării și particularitățile de
comportare în cadrul familiei, apoi ne convingem că autoactualizarea e
imposibilă în lipsa cunoașterii reciproce a partenerilor familiali,
autocunoașterii individului si autoperfecționării continue.
Investigațiile psihologilor demonstrează că marea majoritate a
oamenilor conștientizează sensul vieții lor cam târziu, unii chiar
înainte de plecarea lor în lumea ce lor drepți. În tinerețe mult timp și
forțe irosim pentru a dobândi și menține o anumită imagine și statut
social. Suntem preocupați de goana după bucuriile și plăcerile mari ale
vieții, uitând de cele mici, dar atât de importante pentru a ne simți fericiți și a ferici semenii noștri.
Pentru a ne convinge că fericirea poat e fi creată și dirijată de fiecare
din noi, realizăm un mic experiment. Medităm asupra evenimentelor din viața noastră, le analizăm, ne stră duim să le vizualizăm, apreciem și
urmărim realizarea perspectivelor vieții. Ne întrebăm când ultima dată
am savurat un răsărit sau asfințit frumos de soare, am privit cerul
înstelat, am observat îmbobocirea un ei flori, trezirea naturii primăvara,
primenirea ei în costumul auriu de toamnă; când ne-am zbenguit, am
dansat cu copiii sub ploaie, ne-am juca t cu ei, am discutat, lecturat o
carte etc. Cred că răspunsurile vor fi diferite, însă cert este faptul că
vor predomina cele negative, urmate de un șir de justi ficări și motive
[9; 10; 11] .
Suntem mândri de realizările noastre în știință, tehnologii infor-
maționale, posedăm cunoștințe și inteligență, dar foarte rar și super-
ficial comunicăm cu părinții noștr i, ne interesăm de sentimentele și
grijile copiilor; considerăm normele morale drept principii învechite,

25substituim cunoașterea prin informar e; avem multe posibilități și com-
petențe, dar puțină fericire și un suflet firav, sărac .
Nu mai facem planuri de durată, nu aspirăm spre idealuri înalte,
ne-am dezvățat a întreține un dialog cu propriul Eu.
Foarte frecvent oamenii pun semnul egalității între fericire și
bunurile materiale, reducând-o la acapararea unui post prestigios, a
unui obiect și uită sau chiar nu șt iu că fericirea reprezintă o stare
deosebită a sufletului, pe care o po ți atinge atunci când trăiești în
conformitate cu scopul vieții, ești orientat spre realizarea poten-
țialului tău, spre autocunoaștere, autoactualizare și perfecționare
continuă.
Poți deveni cu adevărat fericit dacă îți vei salva propria viață de
haos, invidie, impertinență, rutina unei existențe axate numai pe
explorarea valorilor materiale în detrimentul virtuților moral-
spirituale.
Cultura civilizației ne convinge că fericirea înseamnă a trăi în
armonie cu Natura, Universul, Sociumul și cu sine, a te autorealiza
în tripla ipostază: de familist, profesionist și cetățean .
Experiența vieții ne învață: fericirea o poți trăi atunci când depui
efort pentru a te realiza în și prin a schimba spre bine existența ta și a
celor din jur [9; 11].
Străduința ta de a-ți proiecta și realiza calitativ perspectivele
vieții va constitui una din strat egiile esențiale ale fericirii.
În acest context ne va ajuta o tehnică pe care am numit-o
proiectarea perspectivelor vieții:
1. Realizarea calitativă a funcției de fiu/fiică , ce presupune
valorificarea conștientă și armonioasă a relațiilor familiale
copii-părinți.
2. Autocunoașterea, autoperfecționarea continuă și auto-
dirijarea/autoactualizarea, care solicită de la individ efort și

26acțiuni sistematice de studiere și optimizare a propriei
condiții, a calităților de personalitate.
3. Realizarea vocației în profesie : devenirea, menținerea și
perfecționarea permanentă, ce va stimula creativitatea și va
asigura valorificarea potențialului moral, intelectual, tehno-
logic, psihofizic, estetic și profesional.
4. Realizarea calitativă a funcției de familist, ce presupune
crearea unei familii durabile, materializarea idealurilor și
aspirațiilor privind dragostea, na șterea și educația copiilor,
armonizarea relațiilor conjugale și familiale.
5. Autorealizarea și existența demnă în calitate de cetățean al
unui stat concret și al Lumii/Comunității umane ne va
orienta spre respectarea drepturilor și obligațiunilor omului,
valorificarea normelor și principiilor moral-etice.

Activități de învățare:
1. Argumentați importanța autocu noașterii pentru crearea și
menținerea unei familii armonioase.
2. Caracterizați dragostea conjugală.
3. Identificați miturile iubirii.
4. Elaborați un plan de autocunoaștere și autoperfecționare a
familistului.
5. Proiectați perspectivele vieții familiei și dezvăluiți esența
acestora.

27Tema 3

ETHOSUL PEDAGOGIC AL FAMILIAL: CULTURĂ
ȘI EDUCAȚIE PENTRU FAMILIE

OBIECTIVE
DE REFERINȚĂ CONȚINUTURI
• să determine par-
ticularitățile relației
generațiilor în
cultura familiei;
• să analizeze valorile
familiale;
• să elaboreze
strategii de formare
și valorificare a culturilor:
prefigurativă,
configurativă și postfigurativă. Subiectul 3. Ethosul ped agogic al familiei:
cultură și educație pentru familie
Cultura familiei, valorile familiale și ethosul
pedagogic. Valorile și sp ecificul relațiilor în
cultura prefigurativă, cultura cofigurativă și
cultura postfigurativă. Autorealizarea persona-
lității în cuplu și familie în contextul formării
culturii familiale și a educației pentru familie.
Concepte-cheie:
– Cultură
– Ethosul pedagogic al familiei
– Cultura prefigurativă
– Cultura cofigurativă
– Cultura postfigurativă

REPERE TEORETICE :
Cultura familiei
Elucidarea fenomenului transmiter ii familiale a valorilor și for-
mării atitudinilor vizavi de organizarea vieții de familie a necesitat verificarea și precizarea unor aspe cte teoretice privind cultura familiei
și valorile acesteia.

28Cultura familiei reprezintă totalitatea va lorilor materiale și spi-
rituale pe care le posedă și promovează aceasta ca instituție socială.
Valorile spirituale rezidă în cunoștințele variate pe care le posedă mem-
brii familiei, virtuțile, co nvingerile, tradițiile, mo delele comportamentale
ale părinților, copiilor, bunicilor și atitudinile valorice ale acestora.
Pornind de la definiția lui M. Rokeach (1973) conform căreia va-
loarea este o credință durabilă asupra unui mod de existență, care ar fi
preferabil din punct de vedere person al și social și de la clasificarea
acestora în valori-scopuri și în valori instrumentale , care se referă la
mijloacele utilizate în atingerea acestora. Modul de a acționa, de a fi
reprezintă această credință durabilă, ce reflectă raporturile care expri-
mă concordanța dintre idei, fapte, lucruri, sprijinind acțiunea umană. Atunci când valorile orientează și sp rijină acțiunea educativă, care este
și ea o acțiune umană, ele se transformă în valori educative și din acest
moment devin funcționale, adică se aplică activ în practica educa-
țională [Apud 9].
Potrivit sociologilor B. Terrisse, S. Trottier (1994), P. Durning
(1995), valorile educative sunt tridimensionale, comportând dimensiu-
nea cognitivă, întrucât pr esupun un ansamblu de cunoștințe cu caracter
normativ, incluzând și evaluarea, dim ensiunea afectivă, deoarece pre-
supun un atașament diferențiat pentru un mod sau altul de viață și cea
conotivă, deoarece valoarea or ientează și ghidează acțiunea.
În acest context devine important să stabilim prin ce se aseamănă
și prin ce se deosebesc aceste conc epte: valori educative și atitudine
educativă.
Cercetătorul francez P. Durning ne convinge că conceptul atitu-
dine educativă este utilizat de numeroși autori într -o accepțiune foarte
apropiată de cea a termenului valoare, întrucât posedă aceleași trei
dimensiuni. Savantul explică acest concept în baza definiției lui
G. Allport menționând că atitudin ea este o stare me ntală și neuro-

29fiziologică, inclusă în experiență, care exercită o in fluență dinamică
asupra individului pregătindu-l să reacționeze într-un mod particular la
un anumit număr de obiecte și situații.
Elementele comune, evidențiate de sociologi și pedagogi ne
permit să situăm atât valorile cât și atitudinile din punct de vedere pe-dagogic, pe poziții de finalități, de conținuturi, dar și de principii sau
mijloace ale acțiunii educative, ceea ce este foarte important pentru
realizarea procesului educativ.
Unii sociologi înglobează elementele enumerate într-un concept
generalizator ethos pedagogic (P. Bourdieu, 1964; J. C. Passeron,
1970). Acceptăm acest concept și co mpletăm sintagma respectivă cu
termenul familial, pentru a orienta și localiza elementele acestuia.
Analizând cultura influențelor re laționale și acțiunile educative
ale familiei, putem stabili elementele ethosului pedagogic familial , care
desigur că variază de la o familie la alta în funcție de foarte mulți
factori: vârsta părinților, studiile și nivelul de intelige nță al acestora,
componența familiei, coeziunea și adap tabilitatea ei, condițiile de trai,
tradițiile familiale, particularităț ile individual-psiholiogice ale membri-
lor familiei, concepția despre lume și cea pedagogică a acestora.
În lucrarea sa Le Fosse des generations (1970), M. Mead analizează
deosebirile esențiale existente între mecanismele învățăr ii specifice unor
culturi ce diferă prin complexitatea lor, dar ca re interrelaționează și
interferează, asigurând tr ansmiterea valorilor și formarea personalității
prin fixarea habitusului primar [Apud 9] în individ. Astfel, autoarea
distinge trei tipuri de culturi :
− tipul postfigurativ , în care cultura se transmite în direcția
de la părinți spre copii;
− tipul cofigurativ , în care învățarea culturală se realizează în
grupurile de egali; copiii și adulții învață de la membrii generației din care fac parte;

30− tipul prefigurativ , în care părinții învață de la copiii lor.
Analiza culturii/ethosului peda gogic familial prin prisma
concepției respective ne permite să observăm un aliaj de elemente ce
aparțin celor trei culturi. În virtutea faptului că societatea umană îm-
bină trei generații, acestea sunt pre zente și în familie, la nivel micro-
structural. La formarea ethosului pedagogic familial participă toate cele trei culturi.
Este important să înțelegem că pri n esența sa, cultura postfigurativă
aparține generației de vârsta a treia – bunicilor. Ea conse rvă și perpetuează
valorile și tradițiile, în cazul nostru, obiceiurile și tr adițiile legate de
căsătorie, familie, educația copiilor, educația și pregătirea tinerei generații
pentru viața de familie. Savanții consideră că cultura postfigurativă
conferă culturii umane o mare stabilitate [6; 9; 15; 18; 21 etc. ].
Cultura cofigurativă este orientată spre prezent, model pre-
dominant în procesul de socializare a membrilor familiei și care rezidă
în preluarea comportamentel or și viziunilor din gr upul de similitudine.
Aceasta nu înseamnă că societatea și familia se dezic de modelul
postfigurativ. În toate culturile cofi gurative, adulții pă strează o poziție
dominantă, în sensul că ei fixează ca drul și limitele în care cofigurația
poate avea loc și acceptă sau re sping comportamentele inovatoare.
Cultura cofiguratvă, în cadrul familiei, întreți ne sentimentul schimbării
continue, dar, uneori, cr eează situații de frustr ație, incertitudine și
insecuritate membrilor familiei. Ac este fenomene le putem observa
deseori în familiile restrânse de tip nuclear, unde lipsesc bunicii.
Cultura prefigurativă , centrată pe copil, vi ne să le completeze pe
cele două, mai cu seamă, în perioada când copilul începe a frecventa grădinița și școală, aducând cu sine noi cunoștințe, abilități și reguli de
viață, comportare, valori [14].
Dacă apelăm la aspectul psihoped agogic al formării personalită-
ții, care indică faptul că fundamentul acesteia se plăsmuiește în primii

317 ani de viață a copilu lui, înțelegem cât de i mportantă este familia
pentru copil și, anume, ethosul pedagogic familial. Completarea lui se
efectuează de toți membrii familiei și colaboratorii instituțiilor de
învățământ, care realizează pregătirea specială a viitorilor familiști și
părinți sau organizează educația continuă a acestora.
Pentru a ghida procesul de completare a ethosului pedagogic
familial destinat formării familistul ui eficient, am stabilit că este nece-
sar să cunoaștem și să analizăm componentele acestuia prin prisma
perspectivelor culturii organizațion ale [Apud 9], deoarece grupul
familial, de asemenea se constituie și funcționează ca o instituție organizată de oameni, ne cesitând o dirijare eficientă din partea adul-
ților, pe care am definit-o ca management familial.
Clasificarea componentelor culturii în materiale și spirituale a
fost depășită prin introducerea al tui construct diferențiator, și anume
dimensiunile obiectiv-subiectiv.
Există o mulțime de aspecte ale vieții familiale, cel mate-
rial/economic, statutar, comportamental și spiritual. Dimensiunea
obiectivă a culturii familiale se manif estă la nivelul comportamental și
la nivelul produselor acestuia, iar dimensiunea subiectivă se constituie
din elemente ideatice, ambele, însă, având o mare importanță în viața
de familie și educația pentru familie.

Figura 1. Schema du ală a ethosului pedagogi c familial destinată
formării familistului eficient [Larisa Cuznețov; 9, p.106] Dimensiunea subiectivă
a culturii familiale
Valori
Cunoștințe
Credințe
Norme
(principii, reguli)
Atitudini Nivelul
comporta-
mental CULTURA FAMILIEI
Dimensiunea obiectivă
a culturii familiale
Nivelul elementelo r
interne (ideale)Nivelul
produselor
Modul
de viață
Modul
de interacțiune
și comunicare
Modul de orga-
nizare a mediu-
lui familial
Modul
de educație
al copiilor Materiale:
– construcții
– obiecte
casnice
– instrumente
– utilaje
– construcții
etc.
Ideale:
– produse ale
științei
– produse ale
artei muzica-
le, plastice,
cinema etc . INTERIORIZARE EXTETERIORIZARE
Cultura societății
(mediului politico-conomico-
tehno-socio-cultural ) I

33Această dualitate permite să cunoaștem și să dirijăm fenomenul
cultural de formare a familistului în cele două aspecte ale dimensiunii
subiective și obiective, care de fapt asigură formarea conștiinței și
conduitei, unității lor [9, p.106].
În această ordine de idei, putem menționa că reformele care se
produc în Republica Moldova creează condiții favorabile atât pentru
restructurarea învățământului cât și pentru educația și consolidarea
familiei. Cercetările realizate au demo nstrat faptul ca familia este în
stare să-și exercite eficient funcția educativă, deoarece dispune de o
anumită cultură, de un nivel intelectual adecvat, valori morale, etice și un cadru economic decent de viață.
Noul demers educațional, lansat de Concepția dezvoltării învă-
țământului, Concepția educației și Legea învățământului în Republica
Moldova revendică o educație cu cara cter prospectiv, sistemic, formativ
și dinamic, centrat pe valorile general-umane și cele naționale.
Redescoperirea și redefinirea ro lului familiei în viața omului, a
calității de familist și părinte comp etent și eficient cer o tratare a
acestora responsabilă, ca o adevărată pr ofesie ce trebuie învățată [8; 9;
10; 11 etc.] și realizată prin valori ficarea ethosului pedagogic familial,
care va fi completat și îmbogățit prin explorarea și dezvoltarea
curriculumului EF, a conținuturilor specifice ale noilor educații.
Strategia de formare a competențelor și de modificare a com-
portamentelor cadrelor didactice și a părinților ce vor participa în
programul de educație pentru familie, implică nu doar constatarea faptelor explicabile cauzal, ci și înțelegerea mecanismelor lor interne în
raport cu finalitățile proiectate, ab ordarea filosofică în îmbinare cu
perspectiva vieții cotidiene .
Abordarea filosofică din perspectiv a metodologiei hermeneutice ne
orientează spre reflexivitate, an aliza complexității obiectului de
cercetare prin modele conceptuale, analiza și interpretarea permanentă

34a realității sociale, pedagogice și familiale [11].

Activități de învățare:

1. Analizați valorile familiale și specificul autorealizării persona-
lității.
2. Stabiliți specificul relațiilor inte rpersonale în cadrul culturii
prefigurative, cofigurative și postfigurative.
3. Dezvăluiți și caracterizați co nținutul ethosului pedagogic
familial.
4. Elaborați strategii de formare a culturii familiei contemporane.
5. Descrieți și interpretați interdependența conceptelor: cultura
familiei – ethos pedagogic familial.

35Tema 4

DINAMICA DEZVOLTĂRII ȘI FUNCȚIONĂRII
CUPLULUI ȘI A FAMILIEI

OBIECTIVE
DE REFERINȚĂ CONȚINUTURI
• să analizeze dinamica
funcțională a cuplului și
etapele vieții de familie;
• să determine factorii
ce influențează dez-
voltarea familiei;
• să deducă particularită-
țile familiei armonioase;
• să determine crizele
vieții de familie;
• să elaboreze strategii
de stabilizare/con-solidare a familiei.
Subiectul 4. Dinamica dezvoltării
și funcționării cuplului
și a familiei
Dinamica funcțională a cuplului și eta-
pele vieții familiale. Factorii externi și cei
interni ce influențează dezvoltarea familiei. Cuplul fără copii. Cuplul în așteptarea copi-
lului. Familia cu copii preșcolari. Familia cu
copiii de vârstă școlar ă. Cuplul părăsit de
copii. Stadiul văduviei. Funcționalitatea fa-
miliei în contextul raportului: comunicare-
cooperare-colaborare. Conflictologia fami-lială: conflictul și crizele vieții de familie.
Factori stabilizatori și factori perturbatori ai
vieții în cadrul familiei.
Concepte-cheie:
– Dinamica funcțională a familiei
– Etapele vieții de familie
– Crizele vieții de familie
– Comunicare familială
– Relaționare familială
– Factori stabilizatori
– Factori perturbatori

36REPERE TEORETICE :
Viața de familie începe cu o eta pă deosebit de frumoasă, dar și
responsabilă: etapa inițială a căsniciei. Familia abia s-a născut și este
foarte fragilă, ea necesită atenție și efort din partea ambilor soți.
Pornind de la un solid fundame nt teoretic (G. Allport, 1981;
E. Berne, 1994; W. Grant, 1997; S. Kartașev, 1996; C. Lickson, 1997;
Э. Эйдемиллер, 1999; A. Баркан, 2000; I. Mitrof an, N. Mitrofan, 1991;
А. Курпатов, 2003 etc.). am efectuat pre cizările conceptuale la care o să
apelăm analizând etapele vieții de familie și co nflictele intrafamiliale.
Pentru a conștientiza esența etapei inițiale a căsniciei vom apela la
principalele evenimente din cadrul ei și la aspectele ce pot crea conflicte.
Este important să diferențiem situația de conflict și conflictul
propriu-zis.
Principalele dificultăți și cauza ma jorității conflictelor din această
perioadă rezidă în fenomenul numit rodaj al conduitelor, caracterelor, o
ajustare reciprocă a celor două Eu-uri și elaborarea unui Noi comun.
Tinerii se conving că întâlnirile episodice diferă mult de viața
cotidiană, care încorporează o mu ltitudine de responsabilități și
obligațiuni ce necesită înțelegere, dăruire, altruism, stăpânire de sine,
îngăduință, tact și compasiune.
A doua zonă mare conflictuală ține de problema dominării în
familie. Oricât n-am vorbi despre faptul că noțiunea de cap al familiei
s-a învechit, în conștiința cotidi ană ea persistă. În majoritatea
familiilor contemporane problema se rezolvă simplu: cap al familiei
devine acel care o întreține, pose dă capacități organizatorice, mai
multă experiență de viață, tact, aptitu dini comunicative și de lider [1; 9;
11; 12; 18 etc.].
Deseori rolul de lider tinde să și -l asume soția. Concentrând în
mâinile sale funcțiile reglatorii de bază ea devine conducătorul nefor-
mal al familiei, deși, soțul continuă să se considere capul acesteia.

37Problema dominării determină în mare măsură caracterul rela-
țiilor intrafamiliale.
Potrivit investigațiilor efectuate recent, sunt satisfăcuți de căs-
nicie mai des soții din familiile de tipul complementaritate, 44% și
egalitate / 27% .
Dacă familia tânără trăi ește separat de părinți și este cu adevărat
independentă, în primul an de viață se formează un stil propriu de rela-
ții, strategii comportament ale, se încep a contura valorile prioritare.
Mare însemnătate în consolidarea relațiilor soț-soție au și relațiile
dintre tineri și părinții lor. Cât n- ar sublinia tinerii că principalul este
ca ei să se înțeleagă și să se împace bine, viața ne demonstrează că nu este chiar așa. Planul doi, relațiile lor cu părinții, creează un fundal
adăugător, care influențează indir ect familia tânără, coeziunea ei.
Multe din dificultățile ce au loc în relațiile reciproce dintre tânăra
familie și părinți încep încă în perioada premaritală.
Tinerii trebuie să fie capabili a-și pregăti , în prealabil, părinții
pentru acest eveniment important, deoa rece și aceștia au nevoie de un
anumit timp pentru a se adapta moral și psihologic la noul rol social, de socri, bunici.
Anume din aceste considerente și din motivul necesității unei
intercunoașteri mai profunde a tiner ilor și familiilor acestora, sunt
binevenite logodnele și curtarea mai îndelungată.
Așadar, am putea evidenția câteva reguli de conduită a tine-
rilor soți, respectarea cărora ar asigura eficiența adaptării la viața de
familie și formarea unei culturi familiale de tip partenerial:
1. Repartizarea obligațiunilor în baza particularităților indivi-
dual-tipologice (vârstă, gen, st area sănătății, ocupații: învăță-
tură/ muncă etc.);
2. Comunicarea suficientă și discutarea tuturor evenimentelor,
dificultăților,

383. Planificarea și organizarea vieții, odihnei, vizitelor la rude etc.;
4. Autoeducația continuă în scopul păstrării interesului, senti-
mentelor de dragoste, stimă, atașament;
5. Formarea unei atitudini diplomatice binevoitoare, cordiale
față de părinții soțului/soției;
6. Apelarea la consiliere ca la o formă de ajutor, psihoterapie ce
urmărește scopul de a armoniza linia de conduită a parte-
nerilor familiali;
7. Cizelarea calităților de comu nicare și comportare empatică
(compasiune / de a te plasa în locul partenerului ).
8. Evitarea încercărilor de reeducare a partenerului;
9. Elaborarea și respectarea unui cod de norme, principii stra-
tegii de comportare pentru adulți și copii. Discutarea și
revizuirea sau completarea lui pe parcursul vieții familiale în funcție de apariția/schimbarea unor situații.
10. Completarea permanentă a cunoștințelor/competențelor pri-
vind cultura vieții de familie/s tilul sănătos de viață; etica
relațiilor intime; psihologia și pedagogia vârstelor; igiena vie-ții de familie.
Următoarea etapă a căsniciei – fa milia în așteptarea copilului
este deosebit de f rumoasă, interesantă, dar și responsabilă.
Odată cu nașterea primului copi l, căsnicia se transformă în
familie, în adevăratul sens al aces tui cuvânt. Se modifică structura
familiei, apar obligațiuni noi, sporesc cheltuielile materiale și morale, iar ritmul vieții familiale este su bordonat regimului copilului.
În această perioadă tinerii soți trebuie să înțeleagă și să con-
știentizeze diferența dintre sentimentul maternității și sentimentul
paternității.
Sentimentul maternității se formează în procesul gravidității:
mama sesizează legătura fizică și psihică cu fătul, iar sentimentul

39paternității se formează treptat, du pă apariția copilulu i și–i de altă
natură. De la început, unii soți tineri trăiesc un sentiment de umilință,
mirare și curiozitate, mai apoi a pare un sentiment ambivalent de
atașament și gelozie, deoarece s oția acordă mai multă atenție prun-
cului. Anume aici, comportarea soției trebuie să fie orientată spre formarea atașamentului și a interesulu i stabil al tatălui fața de copil,
stimulându-l cu diverse fraze de tipul: Îți seamănă ție; Este frumușel ca
tine; Uite, te caută cu privirea etc., și implicându-l pe acesta în
îngrijirea copilului.
În familiile unde soții își onorează obligațiunile, se ajută reciproc,
tânărul tată însușește mai repede noul său rol social și devine mai eficient în calitate de ajutor al soției.
La aceasta etapa conflictele apar mai frecvent din cauza divergen-
țelor privind alegerea numelui pent ru copil, metodele de îngrijire,
educație și alimentare a pruncului.
Se mai observă controverse din cauza diferitor posibilități de
comunicare a soților. Ce rcul și aria comunicării soției s–a limitat din
cauza apariției copilului, iar a soțu lui – a rămas aceeași. Dacă adăugăm
la situația respectivă încărcăturile fizice și emoționale ale tinerei mame,
atunci devin clare situațiile de disconf ort spiritual pe care-l sesizează
aceasta.
În perioada vârstei medii de căsnicie se prefigurează două
probleme centrale: educația copiilor și rutina vieții de familie ce con-
tribuie la apariția variatelor conflicte.
Prima problemă va fi rezolvată eficient în cazul dacă părinții
înțeleg că nu educă cuvintele, ci f aptele, regimul stabil și rațional,
modul de viață al familiei.
Soluționând problemele pedagogice, părinții se educă și pe sine,
deoarece înțeleg că nu poți oferi cop ilului ceea ce nu posezi tu. Pe par-
cursul existenței sale în familie se constituie anumite tradiții, deprin-

40deri; soții se cunosc mai bine, se ob ișnuiesc cu particularitățile de ca-
racter. Aceasta le ușurează viața, le fa ce relațiile mai cordiale, comode,
dar, totodată, le imprimă o doză de uniformitate. Soții se cunosc într-
atât de bine, încât pot anticipa acțiunile, dorințele partenerului.
Uneori uniformitatea produce niș te conduite distorsionate, care
provoacă distanțare, conflicte de saturație , diminuează interesul recip-
roc al soților, ceea ce poate duce la o stare de plictiseala, izolare spi-
rituală și fizică.
Anume în această perioadă se observă acutizarea conflictelor din
cauza incompatibilității psihofizice, intelectuale, morale (ceea ce își
iertau soții unul altuia în tinerețe, acum nu–și iartă, ba chiar îi face mai
rigizi, mai intoleranți, duri).
Situația descrisă se mai compl ică, fiindcă unul sau ambii soți
traversează cea mai complicată perioadă – criza de trăire a senti-
mentului de mijloc al vieții (37-40 de ani), când are loc reevaluarea
vieții și a valorilor.
În legătură cu metamorfozele ce au loc la nivelul sistemului
endocrin se produc schimbări de comportament; bărbații devin mai
gingași, mai sentimentali, iar femeile – mai hotărâte, active, autoritare
[9; 16; 27]. Acest disonans fiziolog ic cu consecințe psihologice, plus
izolarea spirituală și uniformitatea vieții de familie, provoacă mari
dificultăți de înțelegere, conflicte, care deseori se soldează cu distru-gerea familiei.
Cele mai importante remedii ni se par: conștientizarea acestor
dificultăți și sporirea posibilităților de a-și varia sau a schimba ima-
ginea și portul vestimentar, modul de odihnă, respectarea unei auto-nomii relative a partenerului, comu nicarea sinceră, desfășurarea unor
activități în comun etc.
Se poate recurge la o introspecție, la consultarea unui specialist în
domeniul dat, se poate aplica o pauză în relații, se poate remodela ceea

41ce ne irită sau, invers, ne face in diferenți. Literatura de specialitate ne
orientează spre numeroase strate gii. Acestea se aplică individual,
diferențiat, în funcție de vârsta partenerilor, durata vieții în comun,
cultura de gen, sentimentele ce le trăi esc unul față de altul, trăsăturile
de personalitate/temperament, caracter, inteligență, voință, responsabilitate etc.
Perioada căsniciei de vârstă matură începe odată cu detașarea
completă a copiilor de părinți și crearea propriilor familii.
Căsnicia la vârsta maturității poate fi fericită și interesantă pentru
ambii soți, deoarece ei încep a însuși și a realiza noi roluri sociale: mai întâi de socri, iar mai apoi și de bunici. Partenerii savurează propria
valoare la vârsta matură, pot să-și permită, reîntoarcerea la activitățile
preferate pentru care mai înainte nu le ajungea timp/hobby.
Comunicarea și relațiile soț-soți e în perioada maturității devin
mai echilibrate, calme, înțelepte, ceea ce oferă partenerilor un mediu
cordial, plăcut, dar nu trebuie să ignorăm nici la această vârstă
atitudinea filosofică față de viață, grija pentru sine, partener și axarea
pe creativitate.
Dacă părinții comunică anevoios cu copiii lor maturi, nu găsesc
limbă comună cu nepoții, nu au grij ă de propria sănătate, nu-și pot găsi
ocupații utile și interesante, apo i putem observa un ele devieri de
comportament, indispoziție, depresie, izolare de oameni etc.
Referindu-ne la conflictul intrafamilial, este necesar să reținem
elementele constitutive ale artei de a dirija conflictul:
– evitarea conflictului presupune un șir de acțiuni de ocolire a
acestuia;
– anticiparea conflictului se manifestă prin acțiuni de pre-
întâmpinare. În pofida faptului că aceste două concepte se aseamănă, noi, totuși, le diferențiem, considerând că evitarea presupune o poziție mai pasivă , iar anticiparea include o

42atitudine activă, hotărâtă, de în cercări și probe ale diferitor
strategii comportamentale privind situația de conflict;
– aplanarea conflictului reprezintă un proces de încetare a
ciocnirilor, controverselor, î nsoțit de o diminuare a tensio-
nării în relații, care treptat poate duce și la o armonizare a interacțiunilor familiale;
– transformarea conflictului este un proces de schimbare a
caracterului distructiv al co nflictului în unul constructiv.
– soluționarea conflictului – proces de utilizare a unor moda-
lități de rezolvare a controverselor, acceptate de ambele părți.
Situația de conflict se manifestă doar prin apariția și sesizarea
unor necoincidențe, necoordonări al e motivelor, intereselor, urmate de
tensionarea relațiilor familiale. Situ ațiile de conflict pot apărea brusc și
lent, ele pot avea un caracter evident și voalat (ascuns).
Conflictele intrafamiliale reprezintă o ciocnire între membrii
familiei, generată de atitudinea și pozițiile lor sociale controversate sau interesele divergente.
Conflictul mai poate fi determinat și ca un proces de înăsprire a
contradicțiilor, o confruntare dintre două sau mai multe persoane implicate în rezolvarea unei probleme înțelese diferit.
Conflictele interpersonale în diada părinți-copii sau între alți
membri ai familiei, ca și orice fenomen psihosocial complex, încor-
porează un ansamblu de elemente (unele se pot manifesta și ca niște
forme autonome de conflict):
– cearta;
– selectarea și manipularea cu fapte și evenimente negative;
– aprecierile negative;
– acuzările;
– reproșul;

43– desconsiderarea;
– înjosirea / violență morală sau fizică;
– etichetarea eronată;
– amenințarea;
– contrazicerea neargumentată;
– generalizările;
– reactualizarea trecutului, etc.
Conflictele interpersonale familiale pot fi:
a) din unghiul de vedere al celor două categorii de relații existente în
orice familie:
– intrageneraționale (conflictele în interiorul unei generații,
de exemplu: între părinți, între copii, etc.);
– intergeneraționale (conflictele între diverse generații:
copii-părinți; bunici-nepoți, ș.a.);
b) după poziția partenerilor conflictul poate fi:
– activ (a inițiat conflictul);
– pasiv (participă în conflictul inițiat de altă persoană);
c) conflictul după orientare:
– direct spre individ;
– indirect – atinge tangențial individul;
d) după durata și caracterul derulării deosebim conflicte:
– de scurtă durată / acute ;
– de lungă durată / cronice ;
e) după caracterul general și scopul final, conflictele le putem
diviza în:
– pozitive / constructive;
– negative / distructive.
Incidentul reprezintă o acțiune sau un sistem de acțiuni ce
provoacă o înăsprire a contradicțiilo r și denotă începutul conflictului.

44Comportarea oponenților în conflict diferă și depinde de un șir
de trăsături individual–tipologice (vâr stă, gen, starea sănătății, tem-
perament, caracter, inteligență etc.).

Activități de învățare:

1. Identificați etapele vieții de familie, menționând crizele și
specificul manifestării lor.
2. Analizați tipul relațiilor familiale și comunicarea soț-soție și
copii-părinții.
3. Stabiliți factorii perturbatorii ai vieții familiale.
4. Caracterizați conflictele interpersonale ce pot apărea în familie.
5. Elaborați strategii de consolidare a relațiilor familiale și de
preîntâmpinare a conflictelor interioare și interpersonale la membrii familiei.

45Tema 5

CLIMATUL MORAL ȘI PSIHOLOGIC AL FAMILIEI
ÎN CONTEXTUAL DEMOCRATIZĂRII RELAȚIILOR
INTRAFAMILIALE

OBIECTIVE
DE REFERINȚĂ CONȚINUTURI
• Să identifice condi-
țiile creării climatu-
lui moral și psiholo-gic pozitiv al
familiei;
• să prognozeze con-
ținutul și evoluția
democratizării
relațiilor inter-familiale;
• să elaboreze modele
de relații construc-tive soț-soție, copii-
părinți, bunici-
nepoți Subiectul 5. Climatul moral
și psihologic al famil iei în contextual
democratizării relațiilor intrafamiliale
Condițiile creării climat ului moral și psiho-
logic pozitiv în cadrul familiei. Democratiza-
rea relațiilor intrafamiliale. Stiluri de relațio-nare familială. Relați ile soț-soție, copii-pă-
rinți. Rolul soției și a soțului în crearea clima-
tului moral. Relația bunici-părinți-nepoți.
Concepte-cheie:
– Climat moral și psihologic al familiei
– Democratizarea relațiilor intrafamiliale;
– Stiluri de relaționare familială
– Blocaje în relații și comunicare

REPERE TEORETICE :
Conceptul de educație pentru democrație , având un conținut
preponderent social, include și un ul individual, care permite rapor-
tarea omului la sine, exprimându-s e la nivel de conduită într-un
ansamblu de trăsături personal e precum: modestia, demnitatea,

46onestitatea, patriotismul, spiritul de inițiativă, independența, creativi-
tatea, curajul. Conținutul social al conceptului vizează valorile ce
definesc societatea democratică, cum ar fi: toleranța, echitatea, solida-
ritatea, egalitatea în drepturi și libertățile politice.
În accepțiunea noastră educația pentru democrație are un sens
concret ce rezidă în in teriorizarea valorilor de mocratice și constituie
chintesența educației civice doar în tr-o societate democratică. Dimen-
siunea fundamentală a acesteia o const ituie educația morală, baza căreia
se pune în familie și se realizează în contextul prac ticii sociale. Gândul
expus vine să ne confirme teza lui G. Văideanu , care susține că nu se
poate ajunge la democrație fără o educație temeinic ă și nu există
democrație în afara eticii [Apud. 9], după cum nu ex istă nici educație în
afara societății și nici în afara cult urii și a moralei familiale, aceasta
deținând un loc central în plăsmuir ea personalității um ane. Experiența
avansată a altor state, logica procesului educ ațional arată că numai
înglobând într-un tot unit ar efortul actorilor socia li la nivel de macro și
microstructură vom obține ceea ce ne dorim – o so cietate civilizată cu
adevărat democratică, umană, deschisă spre inovații, a cărei educație și
cultură vor fi axate pe valorile funda mentale ale omenirii:
– Adevărul,
– Binele,
– Frumosul,
– Dreptatea, – Libertatea,
– Semnul,
– Sacrului.
Prin urmare, pentru a realiza cu succes educația pentru demo-
crație în cadrul familiei, trebuie să cunoaștem procesul complex de
interrelaționare a componentelor id entității comportamentului moral
al personalității cu exigențele societății democratice (Figura 2).

47
Figura 2. Mecanismul identității comportamentului moral
în cadrul societății democratice

În consecință, toate componentele interferează și participă activ
la formarea culturii moral-civice și democratice a individului. Este clar
că componenta perceptivă asigură cunoașterea, adică perceperea și
înțelegerea formelor de exprimare comportamentală, a sensurilor și
opțiunilor acestora; componenta emoțional-atitudinală reflectă sen-
timentele, convingerile și atitudinile morale pozitive sau negative, cea
motrică – se referă la acțiunile, deprin derile și obișnuințele morale ale
individului. În contextul dat, considerăm foarte importantă com-
ponenta volitivă , care reflectă capacitatea de autocontrol și autoreglare
a individului. Componenta imaginativă servește drept indice al
aspirațiilor morale pentru anumite însușiri de comportament și în
sfârșit, cea ideatică, denotă jud ecata și discernământul moral-civic,
reflecția morală privind valorile socio-umane, spiritul democratic și critic asupra propriului comportamen t și asupra conștiinței și exis-
tenței sociale [90].
Un climat mai aproape de cel democratic, care are ca scop
valorizarea copilului în spiritul educației pentru democrație pre-
supune: dialog, dreptul la opinie, lib ertatea adecvată în îmbinarea cu
anumite responsabilități și obligațiuni, încrederea în copil, participarea

48activă în viața familiei, apreciere a realizărilor obținute, stimulare.
Particularitățile relaționale și comportamentale descrise le observăm
doar în 37% de familii.
Investigațiile realizate și experien ța acumulată pe parcursul a mai
multor ani de colaborare cu famili a și a educației acesteia în cadrul
școlilor pentru părinți, întemeiate în diverse instituții de învățământ și
analiza detaliată a mecanismului de interrelaționare a identității
comportamentului moral cu exige nțele societății democratice, ne-au
orientat spre elaborarea unui model de strategie a educației pentru
democrație în cadrul familiei.
Conturăm elementul de bază al acestei strategii pe care l-am
concretizat într-un ansamblu de condiții de democratizare a relațiilor
părinți-copii:
• stabilitatea normativă: existența și respectarea normelor, a
unui regim / a unei discipline conștiente de viață;
• exemplul pozitiv al adulților privind comunicarea, relația,
comportamentul etc.;
• libertatea adecvată și disciplinată în corespundere cu normele
moral-etice și particularitățile de vârstă;
• stimularea și susținerea inițiativelor copilului;
• dezvoltarea respectului de sine în îmbinare cu respectul pen-
tru alte persoane;
• dezvoltarea responsabilității și a capacității de a reflecta critic
și obiectiv;
• eliminarea consecventă a metodelor de constrângere/supu-
nere necondiționată prin înlo cuirea acestora cu metodele de
convingere, motivație, explicație, aprobare și stimulare a con-duitelor pozitive cu caracter democratic;
• discuțiile familiale privind valori zarea copilului, autonomia și
libertatea rezonabilă a acestuia;

49• promovarea modelelor comport amentale și relaționale pă-
rinți-copii, bărbat-femeie bazate pe consens, egalitate, com-
plementaritate și parteneriat;
• organizarea unui portofoliu al familiei privind cultura și
democratizarea relațiilor familiale și educației copiilor;
• stimularea autoeducației: autodeterminării, autoaprecierii,
autoperfecționării în baza evidenței obiective a acțiunilor și
faptelor copiilor;
• cunoașterea și respectarea drept urilor omului și a copilului în
condițiile vieții cotidiene;
• comunicarea empatică, deschisă, si nceră, persuasivă și activă
între toți membrii familiei;
• relații bazate pe încredere, toleranță, prietenie, dragoste,
stimă și securizare afectivă;
• promovarea unui mod sănătos de viață, axat pe valorile mo-
ral-spirituale, intelectuale, psihof izice și estetice ale umanității
și neamului.
Următorul element constitutiv al strategiei nominalizate este
profilul moral al părinților, ce tind spre o familie democratică, care
include următoarele calități: optimism; creativitate; cultura moral-
spirituală; cultura civică; caracter integru; echilibru moral-psihologic;
spirit de observație; toleranță; empatie și receptivitate; respect față de sine; respect; dragoste/atașament față de ceilalți membri ai familiei;
spirit autocritic; asumare de respon sabilități și obligațiuni moral-etice;
abilități și competențe privind armonizarea și democratizarea relații-lor familiale.
Formarea și perfecționarea acestor calități în procesul educației
familiale vor asigura preîntâmpinarea distorsiunilor și erorilor posibile
în procesul democratizării relațiilor familiale copii-părinți. Analiza
cadrului experiențial ne-a permis să stabilim următoarele distorsiuni:

50• exagerarea sau abuzul privind li bertatea copilului (oferirea
unei libertăți totale fără a orienta și ghida copilul în situațiile
complicate sau dificile);
• filtrul mental care presupune selectarea unui singur detaliu și
insistarea exclusivă asupra acestuia, ceea ce diminuează
reflectarea obiectivă și de ansamblu a realității;
• afirmațiile categorice sau pripite privind unele aspecte din
viața copiilor/adulților;
• promovarea modelului parental autoritar;
• promovarea modelului mater n supus, maleabil, permisiv;
• efortul univoc, depus din partea unui membru pentru a
democratiza și armoniza relațiile familiale;
• alunecarea spre permisivism și libertinism;
• exacerbarea/desconsiderarea „eu”-lui sau stimularea ego-
centrismului.
Acesta reprezintă al treilea elemen t constitutiv al strategiei într-o
familie democratică. În acest contex t se va apela mai frecvent la urmă-
toarele metode de educație a copiilor: convingerea, explicația, conver-
sația, aprobarea, crearea situațiilor speciale, opinia publică, formată atent și obiectiv, lectura, jocul, povața, povestirea morală, discuția pe marginea variatelor fapte și evenimen te cu caracter moral, civic, politic
etc. În cazul aplicării dezaprobării trebuie să fim corecți, expliciți și
obiectivi [Apud 9, p.164-169].
Pentru a democratiza relațiile familiale trebuie să se respecte
anumite cerințe, norme, reguli, care cu timpul sunt sintetizate în exigențe cu caracter generalizat, devenind esențiale pentru diverse laturi ale procesului educațional.
Principiile elaborate de no i [Ibidem] servesc drept fundament
teoretic pentru umanizarea și democratizarea relațiilor familiale. Ele
reprezintă nucleul strategiei elaborate.

51Cunoscute, conștientizate și ap licate de către părinți în mod
sistematic asigură limitarea și chia r anihilarea intervențiilor coercitive,
tratarea ostilă sau prea liberală a copiilor. Principiile de umanizare și
democratizare a relațiilor familiale pe care le propunem ca linii
strategice educaționale sunt:
1. Principiul unității și al contin uității axiologice între educația
pentru democrație a familiei, educația morală și civică, care
realizează interdependența aces tora, având ca puncte de reper
valorile fundamentale și valorile democratice;
2. Principiul cunoașterii și promo vării consecvente a drepturilor
omului și a copilului, asigura stabilitatea normativă și cea
relațională a familiei;
3. Principiul promovării modelului de respectare a egalității de
gen, presupune formarea culturii de gen și educația privind
egalitatea în drepturi a bărbaților și femeilor;
4. Principiul participării active și re sponsabile la viața familiei și
a societății, constă în susținerea și stimularea creativității și
inițiativelor atât în cadrul familiei, cât și în cadrul
comunității;
5. Principiul formării unei atitud ini pozitive față de viață și
democratizarea societății, presupune echilibrarea intereselor
personale cu cele familiale și civice, deschiderea spre inovații;
6. Principiul orientării educației familiale spre formarea unei
personalități oneste, libere și creative, asigura armonizarea
calităților moral-volitive, intelectu ale cu spiritul democratic al
personalității umane.
Principiile elucidate au fost deduse în baza analizei literaturii de
specialitate și a mecanismului de interrelaționale a componentelor
identității comportamentului moral cu exigențele societății
democratice.

52Activități de învățare:

1. Identificați condițiile creării climatului moral și psihologic
pozitiv al familiei.
2. Argumentați necesitatea democratizării relațiilor familiale.
3. Stabiliți stilurile și specificul relațiilor familiale în contextul
familiei armonioase.
4. Analizați Principiile de umanizare și democratizare a relațiilor
familiale.
5. Elaborați un model de democratizare a relațiilor familiale și
arătați cum acesta ar influența climatul psihologic al familiei.

53Tema 6

CULTURA TOLERANȚEI ÎN CADRUL FAMILIEI
ȘI ARTA DIRIJĂRII CONFLICTELOR
FAMILIALE

OBIECTIVE DE
REFERINȚĂ CONȚINUTURI
• să identifice dimen-
siunile și coordona-
tele culturii toleranței;
• să determine conți-
nutul, formele și
metodele formării culturii toleranței în
cadrul familiei;
• să elaboreze strategii
de comportare
tolerantă și de soluționare a conflictelor
Subiectul 6. Cultura to leranței în cadrul
familiei și arta dirijării conflictelor
familiale
Toleranța ca valoare etică. Structura acțiu-
nilor tolerante. Modelul familiei ce posedă
cultura toleranței. Conflic tele familiale și arta
dirijării acestora în contextul culturii tole-ranței. Autoactualizarea: conflictul construc-tiv și conflictul distructiv. Cultura dirijării conflictelor familiale.
Concepte-cheie:
– Cultura toleranței
– Modelul familiei tolerante
– Conflict constructiv
– Conflict distructiv
– Cultura dirijării conflictelor.

REPERE TEORETICE :
În istoria culturii și civilizației, toleranța se consideră drept un
mecanism unical ce a evoluat în pr ocesul dezvoltării sociumului uman
pentru a echilibra conviețuirea grup urilor sociale ce diferă prin speci-

54ficul, posibilitățile și formele sale de evoluție. Acest fapt ne face să
conștientizăm că toleranța reprezintă norma stabilității psihologice a
individului, ce îi permite ac estuia să supraviețuia scă în condițiile comp-
lexe și variate ale comu nității căreia îi aparține și celei mondiale [5; 9].
Filosoful rus Л.В. Скворцов susține că toleranța se prezintă ca
un mecanism eficient de securizare valorică a alterității, de recunoaștere
a pluralismului social și identității spirituale a oamenilor , ce necesită o
consolidare sistematică în viața cotidiană [Apud 9, p. ].
Dat fiind faptul că cercetătorii di n domeniul științelor educației
plasează problema formării unei pe rsonalități tolerante în arealul
obiectivelor educației morale, aceast ă dimensiune implică valoarea de
maximă generalitate a binelui moral, asumat în plan individual și
social, ce se află la baza procesului de formare-dezvoltare permanentă a
conștiinței morale care include multitudinea valorilor etice.
Toleranța ca valoare etică reperează pe umanism și ar putea fi
convențional disociată într-un ansam blu de elemente constitutive ce se
manifestă ca trăsături de personalitate:
– sensibilitatea care reprezintă capacitatea individului de a
reacționa la diverși excitanți;
– receptivitatea, capacitatea de a primi ușor și cu interes infor-
mații variate din mediul ambiant;
– empatia, care este o formă de in tuire a relației prin identifi-
carea afectivă a individului;
– stabilitatea/cumpătarea, ce-i of eră individului echilibru psi-
hoemoțional, fermitate, capacitat ea de a-și echilibra și con-
trola emoțiile;
– bunăvoința, ce se reflectă înt r-o purtare binevoitoare, cu tra-
gere de inimă, îngăduință, comunicare empatică;
– delicatețea, ce se manifestă prin finețe, gingășie, discreție,
comportament atent;

55– optimismul care rezidă în tendința de a vedea latura pozitivă
a lucrurilor;
– încrederea în sine ce presup une sentimentul de siguranță
privind propria persoană;
– autocontrolul, axat pe capacitatea de a te controla;
– comunicabilitatea, ce se reflectă în aptitudinea de-a stabili
ușor relații cu alte persoane;
– deschiderea spre colaborare, cea ce înseamnă a fi înclinat spre
participare activă alături de cineva;
– răbdarea, se manifestă în capacitatea de a suporta, a fi rezis-
tent la anumite dificultăți;
– dragostea de oameni ce se manif estă printr-o atitudine pozi-
tivă față de ființa umană;
– onestitatea ce include un ansamblu de trăsături; ea înseamnă
a fi cinstit, cum se cade , corect etc.;
– responsabilitatea ce se manifestă pr in atitudinea co nștientă față
de un lucru, o persoană sau față de îndeplinirea promisiunilor;
– altruismul ce reprezintă capacitatea unei persoane de a
acționa dezinteresat presupune dăruire;
– sentimentul umorului care rezidă în capacitatea de a înțelege
și a accepta situații comice;
– acceptarea alterității, ceea ce înseamnă a accepta o altă per-
soană, viziunea altei persoane;
– acceptarea diversității care pr esupune a accepta diversitatea
în diferitele ei forme și ipostaze;
– fermitatea ce se manifestă prin hotărâre, curaj;
– tactul care se reflectă în capacitatea de a simți măsura în com-
portare;
– corectitudinea ce se manifestă printr-o comportare etică con-
form normelor morale;

56– maturitatea care se reflectă într-un comportament matur,
adecvat, în conformitate cu exigențele etice;
– cordialitatea ce se manifestă în tr-o atitudine afectuoasă, em-
patică, caldă , sufletistă ;
– generozitatea care înseamnă mărinimie; însuflețit de idei sau
sentimente alese;
– capacitățile de autoactualizare, care se manifestă în capaci-
tatea persoanei de autoanaliză, autoapreciere adecvată, ten-dință spre autoperfecționare.
Prin înțelegerea într-o asemenea accepțiune a conceptului de
toleranță, devine foarte important să conștientizăm că formarea aces-
tor trăsături depinde de mai mulți factori: biologic, mediul socio-cultural, educație, condiții economic e și, numaidecât, de tendința spre
autoperfecționare a omului. Ansamblul nominalizat de trăsături l-am definit ca o cultură a toleranței (sintagma ne aparține). Conceptul ex-
primă acțiunile individului ce se bazează pe umanism, stima în înțe-
legerea diversității fenomenelor lumii, ce se formează și se consolidează
în cadrul familiei.
Experiența vieții și cercetările privind toleranța/intoleranța indi-
vizilor demonstrează un moment important: personalitatea umană ce se autoactualizează, de fapt se realizează din punct de vedere social în ipostazele ce și le-a proiectat în calitate de: familist, părinte profe-sionist, cetățean. În acest context am definit conceptele constitutive ale
acesteia:
– toleranță familială , concept ce denotă norma stabilității psi-
hosociale a membrilor familiei, care asigură funcționalitatea familiei și echilibrul relațional în cadrul acesteia;
– toleranță parentală , concept ce denotă norma stabilității psi-
hosociale a părinților, care asigu ră echilibrul relației părinții-
copii, având ca reper respec tarea drepturilor copilului;

57– toleranță fraternă , concept ce denotă norma stabilității psi-
hosociale în relațiile dintre frați și surori;
– toleranță maternă sau paternă , expresie ce va fi utilizată în
cazul când vom analiza relația mamă-copil sau tată-copil în
sensul dezvăluirii conținutului acesteia prin prisma trăsă-
turilor personalității tolerante;
– cultura toleranței, concept ce va fi uti lizat atunci când analizăm
toleranța ca valoare etică ce repe rează pe umanism și tindem să
evidențiem ansamblul de trăsătur i, incluse în comportamentul
tolerant, care se formează și se consolidează în cadrul familiei
în procesul educației și a conduitelor cotidiene.
Astfel, conform teoriilor umaniste ale personalității, principala
năzuință a omului o reprezintă autoactualizarea , care presupune sco-
pul final al dezvoltării personalități i, obținerea unității ei integrale pe
baza diferențierii, valorificării deplin e a potențialului biopsihologic și a
integrării optime în familie și socium. Autoactualizarea presupune
sprijinul pe sine, forțele proprii, pr ezența opiniei proprii, independente
în principalele probleme vitale. După A. Maslow , autoactualizarea
reprezintă procesul dezvoltării contin ue și a realizării practice a posibi-
lităților prsihofizice [9, p.171-180].
Dacă analizăm condițiile realizării autoactualizării și mij-
loacele de comportare ce o asig ură, conștiința identității apoi ne
convingem că aceasta e imposibilă fără o autocunoaștere și fără
tendința de autoperfecționare co ntinuă, baza cărora se pune în
familie.
Referindu-ne la necesitatea autocun oașterii și cultivării toleranței
în cadrul familiei, nu putem trece cu vederea trăsăturile principale
proprii personalității ce se autoactualizează , evidențiate de mai mulți
cercetători și adaptate de noi în procesul realizării educației pentru fa-
milie în cadrul experimentului formativ [1; 54; 109; 145; 275; 279; 285]:

58− Perceperea adecvată și conștien tă a realității, a particulari-
tăților familiei și capacitatea de a se orienta în dirijarea acestora. Libertatea de prejudecăț i, interesul față de ceea ce e
nou interesant.
− Acceptarea propriei persoane, a semenilor și a altora așa cum
sunt.
− Spontanietatea manifestărilor, simplitatea și naturalețea aces-
tora în îmbinare cu respectarea rezonabilă a tradițiilor și cere-
moniilor familiale, stabili te cu o doză de conformism
conștientizat.
− Orientarea constructivă. Personalitățile ce se autoactualizează
își concentrează atenția nu numai la interesele strict individuale, ci și la scopurile familiale și sociale mai ample.
− Majoritatea persoanelor ce se autoactualizează sunt buni
familiști, părinți, își consacră viața unei vocații etc.
− Capacitatea de a privi viața cu ochi deschiși , de a o estima în
mod obiectiv, constructiv, nepărtinitor, tolerant.
− Autonomia și independența, st abilitatea la factorii pertur-
batorii ce exercită diverse influențe.
− Trăirea – limită, ce se caracterizează prin senzația de catharsis.
− Prospețimea percepției, pricepere a de a găsi de fiecare dată
ceva nou în ceea ce e deja cunoscut.
− Sentimentul de solidaritate, c oeziune cu familia, comunitatea
și omenirea, conștientizarea prop riei persoane ca cetățean al
Omenirii.
− Lipsa manifestărilor de dușmănie în relațiile interpersonale.
Prietenia cu alte personalități ce se autoactualizează; cerc larg
al relațiilor interumane, deschidere spre colaborare.
− Spiritul democratic în interacți uni. Disponibilitatea de a
învăța de la alții; acceptarea altor viziuni.

59− Simțul filosofic al umorului. Privesc la viață în general și la
sine, în particular, cu o suficientă doză de umor.
− Convingeri morale, etice, atit udini valorice stabile. Perso-
nalitățile ce se autoactualizea ză se comportă tacticos, etic;
percep și valorizează binele, frumosul; evită comportamentele
negative; sunt orientate spre scop, iar mijloacele le subor-
donează acestui scop.
− Posedă creativitate, indiferent de faptul cu ce fel de activitate
se ocupă; este creativ și în calit ate de familist, părinte, bunic,
profesionist, cetățean etc.;
− Nonconformismul, dar și lipsa predispoziției pentru spiritul
de revoltă nesăbuit. Individul nu acceptă necondiționat acea cultură la care aparține după ori gine, ci are o atitudine critică,
năzuind să aleagă din ea totul ce e mai bun și prosper, fiind
tolerant față de alte culturi.
Putem conchide că autoactualizarea nu se poate desfășura efi-
cient fără cunoașterea de sine, care presupune capacitatea de a ține un
dialog interior – dialogul cu tine însuți și, în esență, include un com-
portament tolerant.
Așadar, formarea poziției interioare a individului presupune pre-
zența structurilor conștiinței de si ne și a structurilor opozioțional-
evaluative/sovestea [9; 10; 11 etc.], care asigură procesul comparării,
identificării, evaluării și reevaluării trăsăturilor personalității, realizării
posibilităților acesteia, ceea ce cr eează un șir de condiții favorabile
pentru formarea și consolidarea trăsăturilor de personalitate ce presu-pun toleranța. Este ușor de observat că trăsăturile proprii personalității
ce se autoactualizează, descrise de A. Maslow [13], nu rezervă timp și
spațiu intoleranței, deoarece aceasta îl macină pe om din interior, îl
sustrage de la autoperfecționare. Cunoscând trăsăturile principale
proprii personalității ce se autoactualizează, devin clare obiectivele,

60conținutul și metodele de educație care pot fi aplicate în familie pentru
a pune baza fundamentului autoactualizării și formării personalității
tolerante.
Comportamentul tolerant al individ ului poate fi obținut în baza
educației morale a acestuia și, an ume, în baza formării unității dintre
conștiință și conduita morală ce presupune o atitudine tolerantă.
Din punct de vedere pedagogic, cultura toleranței, ca și morala
familială, reprezintă fundalul etic și psihosocial pe care se desfășoară acțiunea educativă, inclusiv acțiunea morală.
Profilul moral al familiei depinde de sistemul moral al societății
cu care familia interacționează permanent. Morala, ca fenomen social,
reflectă relațiile ce se stabilesc între oameni. Ca formă a conștiinței
sociale, morala include într-un tot întreg următoarele componente:
idealul, valorile, normele, regulile comportamentale, care, împreună,
constituie structura sistemului mora l. Esența idealului moral se mani-
festă prin valorile, normele și regulile morale. Acesta apare ca un
model, o imagine a perfecțiunii umane spre care trebuie să tindă
fiecare om.

Activități de învățare:
1. Identificați specificul toleranței umane.
2. Analizați structura acțiunilor tolerante.
3. Determinați și explicați conflictele familiale și arta dirijării
acestora în contextul culturii toleranței.
4. Elaborați modelul familiei ce posedă cultura toleranți.
5. Proiectați autoperfecționarea membrilor familiei din perspectiva
formării comportamentului tolerant, care ar avea la bază
unitatea dintre conștiința și conduita morală.

61Tema 7

FAMILIA ȘI COPIII. OPTIMUL FAMILIAL ȘI FORMAREA
PERSONALITĂȚII COPILULUI

OBIECTIVE DE
REFERINȚĂ CONȚINUTURI
• să caracterizeze
dimensiunile și
coordonatele educației familiale;
• să determine
conținutul,
formele și me-
todele educației copiilor în familie;
• să explice rolul
mamei și al tatălui în edu-
cația copiilor;
• să elaboreze
strategii de
educație a copiilor în cadrul familiei;
Subiectul 7. Familia și copiii. Optimul familial și
formarea personalității copilului
Idealul educațional și familia. Stilul educativ fa-
milial, intercomunicarea, relaționarea; comporta-
rea și tipul familiei.
Arta înțelegerii și educației copilului de la naș-
tere până la școală. Particularitățile educației copi-lului de vârstă școlară în cadrul familiei. Crizele de vârstă și optimul educației familiale. Strategii, for-
me, metode de educație a copiilor în familie. Pro-
filul moral și profilul intelectual al educației fami-liale. Educația psihofizică a copiilor. Educația este-
tică în cadrul familiei. Educația tehnologică și
cultivarea deprinderii de muncă. Formarea modu-
lui sănătos de viață.
Concepte-cheie
– Formarea personalității copilului
– Educația familială
– Ideal educațional
– Conținuturi generale ale educației
– Forme; metode; strategii educative
– Optimul familial
– Mod sănătos de viață

62REPERE TEORETICE :
Idealul educațional și familia
Reieșind din problemati ca lumii contemporane, G. Văideanu în
lucrarea sa Educația la frontie ra dintre milenii , elucidează noile tipuri de
conținut, ce vin să imprime educație i un caracter desc his, centrat pe
cultivarea valorilor cultur al-spirituale, asociindu- se cu orientarea prag-
matică a acesteia. Autorul menționeaz ă următoarele tipuri de conținut:
− educație pentru pace;
− educație ecologică;
− educație pentru participare și democrație;
− educație demografică;
− educație pentru schimbare și dezvoltare;
− educație economică și casnică modernă;
− educație pentru timpul liber;
− educație pentru deprinderile fundamentale ale omului;
− educație pentru o nouă ordine internațională;
− educație interculturală.
Aceste noi conținuturi au pătruns și încep să pătrundă în
învățământul preuniversitar, fie su b forma de noi discipline sau noi
moduluri, fie sub formă de conținuturi difuze sau distribuite în cadrul
mai multor activități practice sau extrașcolare.
Aici mai putem face o completare: noile conținuturi treptat, cu
anumite dificultăți, dar sigur pătrund în viața, educația și relațiile de
familie [24].

Arta înțelegerii și educației copilului de la naștere
până la școală
Apariția copilului pe lume este o minune. Cu adevărat fericită
devine familia în care se naște un copil. Viața de familie se corelează cu
acest fenomen frumos, multașteptat de ambii soți. Fenomenul dat pune

63la încercare maturitatea tinerilor, dragostea lor, responsabilitatea,
competența, disponibilitatea pentru dăruire, altruism, stăpânire de
sine, tact și compasiune.
Familia, ca factor educațional, îș i lasă amprenta decisivă în fazele
de început ale ontogenezei. De modul în care familia influențează dez-
voltarea copilului în primii ani de viață depinde comportamentul
socio-relațional al viitorului adult. De aici și necesitatea acut sesizată
astăzi în societate de educație a părin ților, eficientizare a relațiilor fa-
miliale, valorizare a parteneriatului educativ. Părinții și ceilalți actori
care contribuie la educarea copiilor în primii ani de viață trebuie să
mediteze asupra responsabilității pe care o au în formarea personalități
acestora, familia fiind cea dinții școală în care copiii învață să se
comporte în viață și societate.
Formula educativă eficientă pentru oricare vârstă este familia
nucleară formată din mamă, tată, copil, la care se adaugă necesitatea
unui climat armonios, deoarece, așa cum sesizează Stekel W.,
oamenii nefericiți nu au dreptul de avea copii [Apud 9].
Nuanțând ideea, conchidem că părinții nu trebuie să trăiască
prin procură , adică prin viața copiilor, ci să aibă dreptul la o viață și o
profesie de sine stătătoare, care să le asigure realizarea personală,
împlinirea și fericirea umană .
Optimul familial pentru micuț nu poate fi creat în afara jocului.
Jocul pentru copilul de vârstă fragedă este ca o poveste sau o povestire
mică cu demonstrarea acțiunilor, a jucăriilor. Copilul se autoexprima
mai bine în joc decât în limbaj. Cei mai buni parteneri de joc sunt
părinții sau o persoană care cuno aște bine copilul, inclusiv frații sau
copiii vecini.
Vârstă preșcolară reprezintă următoarea etapă foarte importantă
de valorizare a jocului în viața copilului. Ea aduce cu sine o avalanșă de
schimbări în planul dezvoltării ana tomofîziologice, dezvoltării psihice,

64intelectuale și morale ale copilulu i, în cadrul rela țional, asigurând
eficiența consolidării experienței comportamentale. Cu toate că foarte
mulți copii încep a frecventa grădin ița după 3 ani, părinții continuă să
rămână responsabili de formarea habitus ului primar al copilului său.
Anume în aceste condiții, părinții, ca re doresc a fi eficienți, își com-
pletează și perfecționează cunoștințele și competențele sale cu privire la
educația copiilor și armonizarea relațiilor familiale. Astfel, conduita
părinților trebuie să corespundă normelor moral-etice, să contribuie la
stimularea acțiunilor și faptelor pozit ive ale copilului. Părinții eficienți
aplică strategiile și metodele de in fluențare adecvate vârstei, genului,
particularităților de personalitate, situației concrete [9; 10; 11 etc.].
Vârsta școlarului mic începe cu trecerea și inserția copilului
într-un mediu social nou – școala.
Disponibilitățile fizice se integre ază treptat dinamicii solicitărilor
psihice. Continuă procesele de creștere și maturizare la nivelul sis-temului nervos, are loc diminuarea egocentrismului, crește sociabilita-
tea, care încă nu este diferențiată; se dezvoltă constructivismul, ce își
caută tot mai multe prilejuri de a se exercita și de a se impune ca
dominantă (M. Zlate, 1992).
Mediul școlar aduce cu sine un climat mai rece, distanțat și mai
puțin protector decât cel familial și cel din grădiniță. Acest fapt stă la baza apariției multor conflicte de or din intern și, desigur, de ordin
extern – la nivel interpersonal.
Progrese importante de-a lungul micii școlarități realizează
percepția, atenția, memoria, gândirea, imaginația, voința. Se conso-lidează construcțiile logice, devenind mediate, reversibile; se dezvoltă
operațiile gândirii, se formează ca pacitățile citit-scriesului, ceea ce
susține progresele limbajului. Statutul de școlar al copilului îi schimbă
poziția și în familie. Această peri oadă, înscrisă în limite cronologice
asemănătoare, de facto, poate decurge diferit la diferiți copii.

65O categorie de copii den otă interes pentru act ivitățile intelectuale,
le transpun în joc, sunt activi, preferă să citească, să deseneze, etc., pe
când altă categorie de co pii, au nivel scăzut de ac tivitate, sunt nediscip-
linați, capricioși, cu gr eu își concentrează aten ția sau sunt hiperactivi.
Tablourile externe ale conduitelor descrise denotă o necoinci-
dență a nivelurilor constituirii premiselor necesare pentru începutul noii forme de activitate – învățătura.
Schimbarea modului de viață, noul regim de activitate, produc
copilului și familiei multe griji, ne cazuri, dificultăți, ceea ce poate
deveni și un teren favorabil pentru un șir de conflicte părinți – copii.
Anume în această perioadă complicată pentru copil și familie învăță-
torul trebuie să fie atent, acordând u-le ajutor ambelor părți pentru a le
ușura și a face mai eficientă adaptarea lor la cerințele școlii.
Aici concepem rolul prioritar al serviciului psihologic din scoală,
care ar trebui să învețe adulții a ac ționa împreună în direcția cultivării
intereselor cognitive și a capacității de reglare a manifestărilor compor-
tamentale negative, pentru ca copiii să îndrăgească din tot sufletul
învățătura, școala și să poată însuși conținutul noțiunilor și normelor
care stau la baza sentimentelor morale.
Vârsta pubertară marchează încheierea copilăriei propriu-zise și
începutul adolescenței, de aceea în tabloul ei psihologic întâlnim
îmbinări curioase ale unor particularită ți ce țin de mica școlaritate cu
acelea ce prefigurează ținuta adolescentină.
Puberul este încă un copil, dar un copil care din când în când tinde
să-și depășească copilăria și care mai mult decât în oric are din perioadele
precedente prelungește acea stă copilărie spre viitor (P. Osterrieth).
Deși activitatea dominantă rămân e învățarea, aceasta se modi-
fică, devenind mai conști entă, amplă, diferențiată.
Viața familială și școlară a puberului este completată de viața lui
socială, manifestată prin intermediu l inserției sale în grupul de
similitudine (de egali) și a contactu lui mai direct cu lumea adulților.

66Puberul are nevoie de independență, de relații în grup, el asi-
milează competențe de co municare în baza normelor de conduită
moral-etică. Deși se începe a detașa de familie, puberul mai simte acut
nevoia de afecțiune, ocrotire și atenție din partea părinților.
Formațiunea nouă a acestei vârs te o constituie tendința spre
maturitate, formarea conștiinței mo rale, începutul autoaprecierii și
autodeterminării.
Considerăm drept particularitate deosebită a puberului nevoia de
împlinire, care se manifestă în aștep tarea unui lucru ce până acum nu a
avut loc.
Puberul așteaptă să fie mai repede mare, să devină cineva, să devi-
nă el însuși, să fie personal . De aici se observă o ne încredere, o nesatis-
facție; oscilații între impu lsivitate și nehotărâre, o contradicție internă.
În pofida acestor fenomene, puberul dispune de un instrument
psihic, deosebit de important, care îl va ajuta să-și satisfacă necesitatea
de împlinire – Eu-l propriu, ce a devenit un factor rațional, deoarece îi
oferă copilului forța de a stăpâni em oțiile și acțiunile, de a reflecta
asupra acestora (G. Allport, 1981; P. Osterrieth etc.).
Adolescența reprezintă o perioadă deosebită în viața omului, cu
o dinamică excepțională în timp, în procesul căre ia apar așa formațiuni
noi ca: interesele și idealurile morale , convingerile și concepția despre
lume, autoconștiința; se constituie autodeterminarea profesională și
socială.
Considerând vârsta adolescentină deosebit de importantă pentru
formarea personalității, părinții îi acordă o atenție deosebită.
La finele analizei fenomenului copil-factorul , este necesar să
menționăm că trecerea de la o vârstă la alta poate avea loc brusc, critic
sau treptat, lent.
Consecutivitatea perioadelor de vârstă e determinată de succe-
siunea perioadelor stabile și critice.

67E important ca adulții să cunoască particularitățile distinctive ale
perioadelor critice.
În primul rând, e bine să știm că criza poate începe pe neașteptate,
brusc, iar agravarea ei se produce pe la mijlocul acestei perioade. Perioadele critice decurg diferit, la adolescenți se constată o mare varia-
bilitate a manifestărilo r comportamentale.
Crizele de la un an și cele de la trei ani se pot manifesta prin
capricii frecvente ale copiilor, îndărătnicia lor.
Criza de la 7 an i se manifestă prin dereglarea echilibrului psiho-
logic, prin instabilitatea dispoziției, a voinței, concomitent observân-du-se și o independență crescândă a copilului.
Criza de la 10/11 ani se poate manifesta prin încăpăținare, nega-
tivism; cea de la 14/15 ani – prin micșorarea productivității inte-
lectuale, deoarece are loc trecerea la o formă mai superioară a activității mintale, bazată pe înțelegere și deducție.
Criza de la 17/18 ani ține de detașarea adolescentului de familie
și se poate manifesta printr-o izolare de părinți, tendințe exagerate spre
autonomie și independență; conduite exaltate sau originale, proteste și
conduite neadecvate.
În concluzie, scoaterea în relie f a particularităților esențiale a
primului factor va contribui la co nștientizarea acestora și formarea
competențelor și eficienței parentale.
Factorul parental (părinte-factor ) reprezintă un fenomen comp-
lex comportamental ce reflectă atitudinea emoțională a părinților față de copil, care se poate manifesta în trei ipostaze:
– în stilul comunicării adultului cu copilul;
– în tendința și orientarea adul tului spre cunoașterea persona-
lității copilului;
– în capacitatea și dorința de a înțelege copilul.

68Indiferent de gradul manifestării primului factor în diada relațio-
nală părinte-copil, situația care i- a impus pe părinți să se adreseze
psihologului a fost sesizarea neeficienței sale în comunicarea cu copilul.
În acest context, evidențiem patru cauze principale ale atitu-
dinii parentale neeficiente:
1. Incompetența psihologică și pedagogică a părinților;
2. Axarea pe stereotipu ri distorsionate în educația copiilor;
3. Problemele și dificultățile pers onale ale părinților prin prisma
cărora se comunică se cu copiii;
4. Relații dezarmonioase, conflictuale și comunicarea neeficien-
tă cu alți membri ai familiei.
În scopul înțelegerii scenariului și a mecanismului derulării con-
flictelor familiale părinți-copii, ilust răm cauzele nominalizate mai sus cu
câteva exemple din ac tivitatea de consiliere a f amiliei [9; 10; 11 etc.].

Activități de învățare:

1. Caracterizați dimensiunile și coordonatele educației familiale.
2. Determinați conținutul și specificul educației familiale pentru
fiecare vârstă a copilului.
3. Explicați rolul mamei și al tatălui în educația copilului.
4. Elaborați strategii de educaț ie familială pentru fiecare
dimensiune (ed. morală, intelectuală, estetică, psihofizică, teh-
nologică).

69Tema 8

EDUCAȚIA PENTRU FAMILIE ÎN PLANUL EDUCATIV
FORMAL-NONFORMAL-INFORMAL

OBIECTIVE
DE REFERINȚĂ CONȚINUTURI
• Să determine sco-
pul, obiectivele și
conținutul educa-ției pentru fa-
milie;
• să elaboreze un
plan de educație
familială;
• să elaboreze un
program de edu-
cație pentru fa-
milie a adolescen-ților.

Subiectul 8. Educația pentru familie
în planul educativ formal-nonformal-
informal
Locul și rolul instituției de învățământ
și a familiei în educația și pregătirea pentru
viața de familie a copi lului/ adolescentului.
Educația pentru familie prin prisma noilor
educații . Pregătirea copiilor și adoles-
cenților pentru viața de familie. Informarea psihopedagogică și educarea părinților. Par-
teneriatul educațional ca strategie optimă de
educație pentru familie a elevilor și părinților.
Concepte-cheie:
– Educația pentru familie
– Parteneriat educațional
– Noile educații
– Educația părinților
– Strategia EF

REPERE TEORETICE :
Planul educativ formal-nonformal-informal vizează delimitarea
cadrului și a modalităților de rea lizare a activității de formare și

70dezvoltare a personalității prin inte rmediul acțiunilor/in fluențelor peda-
gogice diferențiate în ti mp, spațiu și formă.
În literatura de specialitate acesta este definit prin conceptul pe-
dagogic de formă generală a educației.
În subcapitolul respectiv vom analiza educația pentru familie
prin prisma posibilităților celor trei forme/planuri generale ale educa-
ției: formal-nonformal-informal.
Din optica filosofiei educației, forma reprezintă nu numai înve-
lișul exterior al ansamblului de ac țiuni și influențe educative, ci și
modalitățile de structurare internă a elementelor constitutive în raport
cu poziția exigențelor normative, în cazul educației formale; cu fle-
xibilitatea și adaptabilitatea cerințelor opționale și facultative, în cazul
educației nonformale, și în raport cu spontanietatea și extinderea in-
fluențelor, în cazul educației informale.
Cercetătorii din domeniul științelor educației continuă să stu-
dieze conținutul valorificării și evoluția noilor educații relevând faptul
că în categoria acestora pot fi în cadrate și tendințele promovate de
UNESCO după 1990 sub genericul educ ația pentru valori, abordate cu
referire la problematica lumii contemporane. Astfel, în categoria noilor
educații sunt incluse educația pentru cetățenia democratică, educația
pentru munca de calitate, educația pentru viața privată, educația
pentru tehnologie și progres, educația intelectuală și pentru înțelegerea
problematicii lumii contemporane, educația religioasă, educația
estetică și pentru tradițiile naționale, educația pentru sănătate și
educația pentru familie (S. Cristea, 2003).
După cum am menționat anterior noile educații pot fi adaptate
atât la formele generale ale educației cât și la conținuturile generale ale acesteia.
Literatura de specialitate elucidează patru demersuri de proiec-
tare și integrare a noilor educații în activitatea instructiv-educativă:

71a) demersul infuzional, ce presupune abordarea problematicii
noilor educații în cadrul temelor la diverse discipline școlare;
b) demersul modular, care poate fi realizat în cadrul discipli-
nelor de studiu prin intermediu l modulului respectiv, integrat
la nivelul unor trepte școlare și la nivelul conținuturilor generale ale educației, reflectându-se în diverse activități extradidactice sau extrașcolare;
c) demersul disciplinar, ce se rea lizează în cadrul disciplinelor
de studiu, prevăzute de planul de învățământ;
d) demersul transdisciplinar, ce asigură abordarea noilor educa-
ții la nivelul unor sinteze științifice care se realizează tri-mestrial, semestrial sau anual, de către echipele de profesori-
formatori pregătite în domeniul vizat prin intermediul unor
lecții de sinteză, seminarii, d ezbateri tematice, conferințe,
mese rotunde, concursuri etc.
Logica procesului și a activității educaționale ne-a orientat spre
studierea posibilităților celor trei forme generale ale educației din
perspectiva EF.
Această investigație teoretico-aplica tivă s-a soldat cu elaborarea
unei Scheme pedagogice de realizar e a EF în planul formal-nonformal-
informal, care ne-a servit drep t instrument de analiză-precizare-
proiectare-realizare a conținuturilo r respective, cunoaștere și consoli-
dare a conexiunilor și interdepend enței dintre planur ile formal-non-
formal-informal (Figura 3), la studie -rea opiniei actorilor implicați în
procesul EF.

72 Figura 3. Schem a pedagogică de realizare a EF în planu l formal-nonformal-informal [9, p.116]

73În contextul educației pentru familie propunem o schemă a Sis-
temului educației pentru familie (car e a fost elaborată și fundamentată
în lucrarea Tratat de educație a familiei. Pedagogia familiei , 2008,
Larisa Cuznețov).

Figura 4. Sistemul Educaț iei pentru familie [9, p.198] PLC (prin prisma
noilor educații) Comanda
socială
Sistemul educației pentru familie
formal
nonformal
informal
Fundamente teoretice Fundamente metodologice
Epistemologie Axiologie Modele Strategii
Finalități: cultura familiei, ethosul pedagogic familial
(competente, atitudini, comportamente) Planul
Curriculum EF Tehnologii
InfluențeF U N C Ț I I

74Activități de învățare:

1. Determinați scopul, obiectivele și conținutul educației pentru
familie.
2. Caracterizați aspectele educației pentru familie în cadrul
învățământului preșcolar, învă țământul primar, gimnazial,
liceal, universitar.
3. Elaborați strategii și programe de educație pentru familie în
contextul valorificării copiilor și adulților.
4. Întocmiți o agendă de recomandări pentru familie cu privire la
armonizarea relațiilor familiale.
5. Elaborați programe de educație a copiilor în cadrul familiei.

75BIBLIOGRAFIE:

1. Ariès, Ph. "L’Évolution des rôles parentaux" in Famille
d’aujourd’hui, Actes du colloque consacré a la Sociologie de la
Famille. – Bruxelles: Éditions de l’Institut de Sociologie,
Université Libre de Bruxelles, 1963 (17, 18, 19 mai).
2. Ariès, Ph. L’Enfant et la vie familiale sous l Ancien. Rěgime 2-
ème édition. – Paris: Éditions de L’Institut de Sociologie, 1973
(prima ed.), 1960.
3. Ballion, R. Les Consommateurs d’ecole. Stratégies éducatives des
familles. – Paris: Strock, 1982.
4. Berge, André. Profesiunea de părinte. – București: EDP, 1977.
5. Berger, G. Omul modern și educația sa. – București: EDP, 1973.
6. Biblia. Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament. –
Minsk: Picorp, 1994
7. Codul familiei al Republicii Moldova. – Chișinău, 2003.
8. Cuznețov, Larisa. Curriculum Educația pentru familie. –
Chișinău: Museum, 2004.
9. Cuznețov, Larisa. Tratat de educație pentru familie. Pedagogia
familiei. Chișinău: CEPUSM, 2008.
10. Cuznețov, Larisa. Educație prin optim axiologic. Chișinău:
Primex-Com S.R.L., 2010.
11. Cuznețov, Larisa. Filosofia practică a familiei. Chișinău: CEP
USM, 2013.
12. Fromm, E. Texte alese. Arta de a iubi. – București: EDP, 1983.
13. Maslow, A.H. Motivation and personality , 2nd. Ed. New-York-
Londonm 1970.
14. Mead, M. Le Fossé des generations (tr. fr.). – Paris: Denoël,
1970, 1971.
15. Morval, M.V.G., Biron, G. Èducation et famille , Briuxelles, De
Boeck – Wesmael, 1994.

7616. Mitrofan, I., Mitrofan, N. Familia de la A … la Z. Mic dicționar
al vieții de familie , București, 1991.
17. Parsons, T., Bales, R.F. et.al. Family, Socializatio n and Interaction
Process. – Illinois, The Free Pr ess, Ghencoe, 1995.
18. Segalen, M. Sociologie de la famille. – Paris: Armand Colin, 1981.
19. Segalen, M. Sociologie de la famille. – Paris: Armand Colin, 1996.
20. Stănciulescu, E. Sociologia educației familiale. – Iași: Collegium,
Polirom, 1997.
21. Stănciulescu, E. Sociologia educației familiale. – Iași: Collegium,
Polirom, 2002, vol.1.
22. Stănciulescu, E. Sociologia educației familiale. – Iași: Collegium,
Polirom, 2002, vol.2.
23. Telleri, F. Pedagogia familiei. – București: EDPRA, 2003.
24. Văideanu, Gh. Educația la frontiera dintre milenii. – București:
Ed. Politică, 1988.
25. Ziglar, Z. Secretul căsnic iei fericite. – București: Curtea Veche, 2001.
26. Айзенк, Ганс. Язык счастья. – Мocква: ЭКСМО-Пресс, 2002.
27. Варга А.Я. Системная семейная психотерапия: Краткий
лекционный курс . – Москва: Речь, 2001.
28. Лесгафт П.Ф. Семейное воспитание ребенка и его значение . /
Избр. пед. соч. в 2-х томах). – Москва, 1951.
29. Райгородский Д.Я. (сост.). Психология семьи (хресто-
матия). – Изд. дом. "Бахрах-М", 2002.
30. Эйдемиллер Э.Г., Юстицкас В. Психология и психотерапия
семьи. – Санкт-Петербург – Харьков – Москва – Минск:
Питер, 1999.

Larisa Cuznețov
PEDAGOGIA ȘI PSIHOLOGIA FAMILIEI
SUPORT DE CURS

Semnat pentru tipar Formatul 60 × 84 1/16.
Coli de autor. Coli de tipar. Comanda _.
Tirajul 200 ex.
Tipografia CEP USM
Chișinău, str. A. Mateevici, 60
tel.57-74-45

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Pedagogia Şi Psihologia Familiei [605932] (ID: 605932)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Pedagogia Şi Psihologia Familiei [605932]

Copyright Notice

Teza Sevcenco 2020 [626092]

CAPITOLUL IV: MATERIAL ȘI METOD Ă Majoritatea studiilor cu grupuri de comparație folosesc randomizarea. În acest sens am folosit alocarea… [605438]

1Curriculum vitae [612740]

Design and parametric analysis of a half toroidal [623866]

TITLUL PROIECTULUI: Student antreprenor in cadrul Facultatilor de Economie si Administrarea Afacerilor si Horticultura [301483]

Rus Oana. Fișă de conflict. Războiul Civil American 1861 -65 [627787]

Copyright Notice

Similar Posts