Pedagogia Educatiei Estetice

Pedagogia este „o interogație asupra educației“, asupra esenței și trăsăturilor ei, scopurilor și sarcinilor ei, valorii, limitelor și – deopotrivă – conținuturilor, principiilor, metodelor și formelor ei de desfășurare. S-a format și dezvoltat ca știință pe parcursul unui proces complex de desprindere treptată de filosofii (în primul rând) sau alte domenii ale reflecției umane, de-a lungul unui proces de conturare a obiectului de cercetare propriu și a unui set de metode investigative (specifice sau adoptate/adaptate); a fost însoțită de formularea unor principii și – ceva mai târziu – de constituirea în sisteme/sinteze teoretice.

Șt. Bârsănescu definește pedagogia – ca „sistem unitar de tipul următor: trunchiul reprezintă pedagogia sau știința generală a educației – teoria educației omului, în ansamblul ei – iar ramurile lui ne dau posibilitatea să cunoaștem educația omului de pe poziții variate“.

I. Nicola o consideră „o știință pozitivă și filosofică în același timp …“.

E. Macavei realizează o descriere extensivă susținând că pedagogia este: știință generală în domeniul social, o știință a fenomenului educațional sub multiplele lui aspecte, știință preponderent teoretică cu ramuri practice, știință socio-umană (căci cercetează un aspect al vieții sociale – cel educațional), este o știință cu un grad relativ de autonomie (în sensul că are caracter monodisciplinar prin repertoriul conceptual specific), teorii, principii și legi proprii; limbaj propriu; unele probleme însă – învățarea, problema succesului/insuccesului școlar, devierile comportamentale, eficiența învățământului ș.a. – sunt abordate pluridisciplinar și interdisiplinar; pedagogia are caracter analitic, descriptiv și normativ ceea ce înseamnă că descrie și analizează fenomenul educațional, recomandă principii și reguli praxisului educațional; ea este și sintetică prin generalizările oferite domeniilor practice; este, totodată, o știință nomotetică care stabilește legi și principii cu caracter de lege; pedagogia are și o dimensiune istorică întrucât studiază evoluția ideilor, teoriilor și instituțiilor educaționale. Este evidentă, credem, dificultatea de a defini pedagogia; și nu am adăugat alte elemente care complică orice demers (cum ar fi, spre exemplu, cel referitor la dimensiunea ei ideologică în zona praxisului educațional).

Important este, până la urmă, ca din fiecare teorie pedagogică să se poată valorifica elementele cu implicații eficiente la nivelul practicii instructiv-educative. Probabil că aceasta este, de fapt, esența problemei corelației teorie-practică în educație.

Oricum, „știință sau științe (…), pedagogia este astăzi în măsură să abordeze fenomenul educativ (în ansamblu ca și pe domenii particulare), indiferent de locul în care se produce acțiunea educativă, de caracterul instituționalizat sau neinstituționalizat al acesteia“.

Actuala “știință a educației” poate fi definită prin următoarele trăsături (BARZEA, C., 1995):

a)“Stiință quasi experimentală” întrucât în pedagogie nu este posibilă “provocarea și manipularea, după voie, a variabilelor independente, repetarea lor ori de câte ori este nevoie, măsurarea exactă, intervenția liberă asupra obiectului, fără restricții de ordin moral sau ideologic” (pg. 159). Există o limită morală în experimentele pedagogice, astfel că, spre deosebire de “științele pozitive”, obiectul cunoașterii- ființa umană- nu poate fi supusă oricărui tratament, numai din rațiuni “știintifice”.
b)“ Stiință a acțiunii”, respectiv o disciplină normativă, care folosește teorii practice și enunțuri prescriptive;
c)“Stiință constructivistă” al cărei obiect nu este lumea materială, o lume “dată” care trebuie doar descoperită și explicată, ci un proiect care trebuie “construit” pe măsura cunoașterii lui;
d)“ Stiință consensuală”, respectiv o știință care nu utilizează drept criteriu de adevăr, nici evidența (ca științele formale pure), și nici experiența (ca știintele empirice), ci consensul intersubiectiv al comunitătii sociale, la un moment dat;
e)Stiință critică”, adică o știință angajată, o știință reflexivă și autoreflexivă care își propune să schimbe sistemul educativ conform unui ideal, de sorginte politică sau filozofică.

Orice stiinta se constituie relativ lent, parcurcand 3-4 faze.

Faza prestiintifica se caracterizeaza prin faptul ca fenomenelor care impresioneaza sau uimesc li se dau explicatii mitico-religioase, fiind insotite de practici magice si de conditia ca fenomenele respective pot fi supuse vointei omului prin tehnici artificiale, mai mult sau mai pun fanteziste. In faza metafizica acestea din urma dispar pe fondul incercarilor de a explica in mod rational si abstract fenomenele respective. Faza empirica debuteaza odata cu renuntarea la explicatiile religioase si metafizice si adaptarea unor metode de culegere si colectionare a faptelor concrete carora nu li se pot insa formula explicatii cauzale si legitati generale. Abia in faza teoretica stiintele ating maturitatea: faptele culese empiric sunt supuse interpretarilor logico-matematice care permit formularea de legitati si exprimarea de predictii.

Stiintele omului — intre care si pedagogia — nu au atins maturitatea teoretica de tip logico-matematic si nici nu se poate sconta, in viitorul apropiat, pe un atare succes. Este chiar posibil ca interpretarea logico-matematicä a fenomenelor educationale sa nu fie calea spre constituirea unei pedagogii autentic stiintifice. Stiintele omului, ar trebui sa se preocupe nu atat de formularea unor legitatii riguroase, cat de cautarea unor sensuri si semnificatii ale existentei umane menite a-l ajuta pe om sa-si depaseascâ conditia aparte in lumea viului. Omul este singura fiinta constienta de sine si de conditia sa tragica.

Pedagogia perennis si pedagogia temporalis

Actualmente, pedagogia poate fi consideratä o stiinta aflata in faza empirica. Achizitiile sale stiintifice s-au realizat pe doua cai. De-a lungul mileniilor, experienta educativä a decantat o serie de idei si practici cu valoare incontestabila (pedagogia perennis); acestora li s-au adaugat, incepand din secolul al XIX-lea, rezultate ale cercetarilor bazate pe metode imprumutate din stiintele naturii, precum observatia si experimentul (pedagogia temporalis).

Numeroasele teorii pedagogice nu au caracteristicile celor din stiintele naturii, ele raman, ca si doctrinele pedagogice, ireconciliabile. Inca nu s-a constituit o stiinta unica a educatiei, capabila sa-si integreze coerent si cumulativ achizitiile noi realizate prin investigatii sistematice. Nu exista o pedagogie, ci pedagogii care nu au in comun decat o parte mai mult sau mai pun insemnata de valori ale pedagogiei perennis.

Educatia si paideia

Decantarea si cristalizarea gandirii pedagogice au depins direct de devenirea educatiei de-a lungul proceselor de umanizare si civilizare a omului. Toate acestea s-au realizat prin acumularea, tezaurizarea si transmiterea culturii. Interdependenta dintre educatie, cultura si civilizatie este atat de stransa incat studiul lor separat este intotdeauna artificial. Tot astfel, umarirea modului de constituire a pedagogiei ca fara a lua in seama fenomenele educationale care au generat-o, ramane partiala. Acesta era intelesul complet al conceptului elin de paideia.

Educatia: forme (formala, nonformala, informala), domenii educationale (educatia intelectuala, morala, estetica si artistica, fizica si sportiva, tehnologica/profesionala).

Educația, etimologic provine de la „educatio” – creștere, formare; dar iși are sorgintea și în „educo-educare” – a crește a forma, a instrui, respectiv „educo-educere” – a ridica, a înălța.
Educația însumează acțiunile – delibereate sau nedeliberate, explicite sau implicite, sistematice sau nesistematice – de modelare și formare a omului din perspectiva unor finalități racordate la reperele socio-economicoistorico- culturale ale arealului în care se desfășoară.

Se poate afirma că educația este activitatea complexă realizată în cooperare de educator și educabil (a căror rol este șanjabil) în vederea formării și autoformării asistate, cu scopul dezvoltării personalității și sădirii unei mentalități pozitiv-contructiviste.

Pe de altă parte educația, în esență, are drept scop esențial scoaterea ființei umane din starea primară, biologică și ridicarea ei spre starea spirituală, culturalizată. După M. Ionescu și V. Chiș, „prin educație desemnăm un ansamblu de influențe care contribuie la formarea omului ca om, respectiv acțiunea de modelare a naturii umane în direcția realizării unor finalități în temeiul unor valori sociale acceptate.”

Funcțiile educației

După O. Șafran educația are o

Funcție cognitivă – de transmitere de cunoștințe;

Funcție economică – de formare a indivizilor pentru activitatea productivă;

Funcție axiologică – de valorizare și dezvoltare a potențialului de creație culturală.

După I. Nicola funcțiile educației sunt:

de selectare și transmitere a valorilor de la societate la individ;

de dezvoltare a potențialului biopsihic al omului;

de asigurare a unei inserții sociale active a subiectului uman.

Tradițional, educația oferită de școală a fost considerată educație formală, activitățile educative organizate de alte instituții, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc., drept educație nonformală, iar influențele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc., educație informală. Delimitarea între aceste trei forme ale educației este una teoretică, în practică ele funcționând ca un complex ale cărui granițe sunt dificil de trasat. Mai mult, în ultima perioadă asistăm la o dezvoltare și la o "formalizare" a educației nonformale, care se apropie din ce în ce mai mult de spațiul școlar. Și școala – ca instituție – a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate și inițierea unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituții culturale. Aceasta deoarece învățarea „nu este legată numai de școală sau de alte contexte organizate. Concepția despre învățare are la bază ideea și observația că un număr mare al experiențelor noastre de învățare s-au desfășurat în afara sistemului de educație formală: la locul de muncă, în familie, în diferite organizații și biblioteci.” (Pasi Sahlberg, “Building Bridges for Learning – Recunoașterea și valorificarea educației nonformale în activitățile cu tinerii”).

Formele educației

Din analiza caracteristicilor și funcțiilor educației, rezultă că asupra personalității în curs de dezvoltare sau perfecționare se exercită variate categorii de influențe și acțiuni, fiecare cu altă forță de modelare, sensibilizare, cu alte efecte. Formele de influențare educativă pot fi grupate în trei mari categorii: educația formală, educația nonformală, educația informală.

Educația formală – reprezintă ansamblul acțiunilor sistematice și organizate, proiectate și desfășurate în instituții specializate, urmărind finalități explicite, cu scopul formării și dezvoltării personalității umane;

Educația nonformală – reprezintă ansamblul influențelor educative structurate și organizate într-un cadru instituționalizat dar desfășurate în afara sistemului de învățământ;

Educația informală– reprezintă totalitatea influențelor educative nesistematice, neorganizate, nesubordonate unor obiective și finalități explicite, care se exercită asupra individului.

Educația formală (sau oficiala) este “ educația istituționalizată, structurată în mod ierarhic, gradată cronologic, condusă de la centru” (I.JINGA, 2000). Ca note definitorii, în afară de caracterul ei instituționalizat, este de reținut că se realizează prin intermediul procesului de învătămant, presupune planuri, programe, manuale, orare, evaluări, prezența si acțiunea unui corp profesoral specializat. Educația formală se realizează în cadrul unui sistem de învătământ. In principal, organizată conștient, sistematică, instituționalizată, reglementată, coordonată, dirijată, planificată, evaluată, expresie a unei politici educaționale, cu scopuri și conținuturi comune, reglementate prin acte normative.

Educația formală se caracterizează prin:

se realizează în instituții specializate (școli de diferite tipuri);

în acest cadru planificat, organizat, structurat, condus se exercită cea mai importantă influență formativă, educativă;

se urmăresc anumite obiective stabilite prin politica educațională și de învățământ, realizate eșalonat, progresiv, cu conținuturi și modalități specifice, programe curriculare adecvate;

educația și instrucția sunt realizate de cadre specializate (personal didactic), formate și perfecționate distinct;

cuprinde, cu precădere, populația cea mai receptivă la educație, formare, dar cu deschideri spre susținerea autoeducației, autoinstruirii;

îmbină formele de educație, învățământul comun obligatoriu, cu cel potrivit particularităților individuale;

evaluarea criterială, continuă și sumativă este specific concepută, organizată și valorificată pentru a obține reușita școlară a elevilor și se finalizează în formule de recunoaștere a nivelului pregătirii generale și specifice, profesionale;

locul și rolul școlii sunt determinate în cadrul sistemului sociocultural: școala este privită ca un sistem deschis ameliorării continue, dar devine și factor de dezvoltare socială, prin nivelul formării absolvenților;

întreaga sa acțiune educativă respectă criterii pedagogice, metodice, manageriale, sistematizate, în continuă optimizare, conform datelor cercetării pedagogice și din științele conexe, ale evoluției sociale;

dezvoltarea personalității elevilor, dacă s-ar limita doar la educația formală, ar suferi prin conținutul dat în programele școlare, predominarea informării asupra aspectelor calitative ale dezvoltării, relativa deschidere către societatea în schimbare, relativa alternanță a modalităților de acțiune ș.a.;

în raport cu cercetarea actuală pedagogică, instituțiile educative devin tot mai diversificate, după particularitățile educaților, dar și după posibilitățile alternative de organizare, de introducere a noi tipuri de educație, deschise la problematica lumii contemporane.

Educația formală are limitele ei; ea poate induce și efecte educative negative, nedezirabile generând disonanțe la nivelul personalității. I se reproșează – spre exemplu – centrarea pe performanțe înscrise în programe, tendințele de memorizare masivă a cunoștințelor, predispunerea către rutină, subiectivismul în evaluare etc. Totodată, educația formală devine insuficientă. „Există mai multe instituții sau medii de educație – subliniază M.Călin – care pot fi complementare sau concurențiale școlii, iar aceasta nu mai poate avea pretenția de a-și asuma singură funcțiile educative ale societății“. De altfel din perspectiva principiului educației permanente, educația formală devine complementară celorlalte forme: nonformală și informală.

Dezvoltarea educatiei formale are loc în contextul depasirii interpretarilor clasice conform carora i se atribuie educatiei formale rolul prioritar. Orientarile postmoderniste evidentiaza expansiunea educatiei nonformale cu preluarea unor sarcini de educatia formala, diversificând activitatile si stimulând în mai mare masura motivatia participantilor.

În ideea deschiderii scolii fata de problematica lumii contemporane sunt propuse urmatoarele modalitati menite sa înlature treptat carentele semnalate la nivelul educatiei formale:

descongestionarea materiei si crearea ocaziilor tot mai numeroase de afirmare a talentelor si a intereselor tinerilor, prin cresterea si diversificarea ofertei de optionale si de alternative educationale;

sanse reale pentru fiecare unitate de învatamânt de a-i determina propriul curriculum (prin curriculum la decizia scolii);

posibilitatea utilizarii flexibile a segmentului neobligatoriu din programe în functie de nevoile locale de educatie si formare;

asigurarea sinergiei dintre învatarea formala, nonformala si informala, în sensul deschiderii scolii înspre influentele educative nonformale si informale si gasirea modalitatilor optime de articulare între acestea;

armonizarea politicilor si practicilor privind instruirea initiala, si continua (asigurarea calitatii si continuitatii prin continutul curriculum-ului, evaluare si recunoastere) si regândirea tuturor nivelurilor si structurilor învatamântului din prespectiva educatiei permanente;

integrarea rapida a noilor tehnologii comunicationale în procesul de învatamânt.

Noile orientari postmoderniste postuleaza largirea sferei de aplicabilitate a continuturilor si a dezideratelor educatiei formale în sensul cuprinderii si a urmatoarelor finalitati, realizabile printr-o stânsa corelare cu celelalte forme ale educatiei:

stimularea si dezvoltarea capacitatilor cognitive complexe (gândirea divergenta, gândirea critica, gândirea laterala – capacitatea de a privi si a cerceta lucrurile în alt mod, de a relaxa controlul gândirii);

formarea si dezvoltarea inteligentelor multiple, prin capacitati specifice inteligentei lingvistice (ce implica sensibilitatea de a vorbi si de a scrie; include abilitatea de a folosi efectiv limba pentru a se exprima retoric, poetic si pentru a-i aminti informatiile), inteligentei logice-matematice (ce consta în capacitatea de a analiza logic problemele, de a realiza operatii matematice si de a investiga stiintific sarcinile, de a face deductii), inteligentei spatiale (care se refera la capacitatea, potentialul de a recunoate si a folosi patternurile spatiului; capacitatea de a crea reprezentari nu doar vizuale), inteligentei interpersonale (capacitatea de a întelege intentiile, motivatiile, dorintele celorlalti, creând oportunitati în activitatea colectiva), inteligentei intrapersonale (capacitatea de autoîntelegere, autoapreciere corecta a propriilor sentimente, motivatii, temeri), inteligentei naturaliste (care face omul capabil sa recunoasca, sa clasifice si sa se inspire din mediul înconjurator), inteligentei morale (preocupata de reguli, comportament, atitudini);

consilierea elevului/studentului în procesul de autocunoastere si autodescoperire a propriilor capacitati si limite, a înclinatiilor si a aptitudinilor speciale si dezvoltarea pe aceasta baza, a capacitatii de autoevaluare a propriei personalitati.

Educatia formala, ca forma oficiala, este întotdeauna evaluata social.

Evaluarea realizata în cadrul educatiei formale trebuie sa urmareasca dezvoltarea capacitatilor de autoevaluare ale elevilor si studentilor.

Educatia formala este importanta prin faptul ca faciliteaza accesul la valorile culturii, stiintei, artei, literaturii si tehnicii, la experienta social-umana, având un rol decisiv în formarea personalitatii umane, conform dezideratelor individuale si sociale.

Prin intermediul acestei forme de educatie, “în timpul anilor de studii, individul este introdus progresiv în vastele domenii ale existentei umane”. Aceasta permite asimilarea cunostintelor ca un sistem, oferind concomitent “un cadru metodic al exersarii si dezvoltarii capacitatilor si aptitudinilor umane”. Educatia formala devine astfel “un autentic instrument al integrarii sociale”

Educația nonformală sau/și desfășurată în afara formelor statuate explicit, ca instituții școlare, cu un grad de independență, cu obiective diferențiate, cu participarea altor factori sociali, cu funcții compensatorii față de școală, dirijată potrivit specificului, dar în relație de parteneriat cu școala. Educatia nonformala se referă la toate activitățile organizate în mod sistematic în afara sistemului formal pentru a răspunde unei mari varietăți de cerințe de învățare, cum ar fi cele de educație “complementară” (paralelă cu școala), de educație “suplimentară” sau de educație de “substituție”( de ex. pentru cei analfabeți). Notele caracteristice ale acestei forme de educație sunt legate de caracterul opțional al activităților organizate, participarea elevilor la stabilirea a ceea ce se va învăța si se va întreprinde, rolul discret al educatorilor, renunțarea la evaluări si utilizari de note si calificative.

Educația nonformală prezintă ca trăsături:

evidențiază necesitatea, rolul, modul, valorificarea influențelor formative, educative și a altor forme de organizare a realizării educației, în afară și după etapa școlarității: familia, instituțiile culturale, mass-media, instituții și organizații de copii și tineret;

aceste influențe sunt corelate cu mediul extrașcolar în care participă educații, cu modurile de petrecere a timpului liber, cu includerea lor în diferite grupuri specifice;

valoarea educativă, complementară educației formale, poate avea efecte pozitive sau negative de compensare, în măsura în care aceste instituții conștientizează obiectivele, conținuturile, organizarea, metodologiile lor specifice, respectă aspirațiile educaților;

activitatea acestor instituții este la fel de impregnată de cerințele pedagogice, dar dirijate și utilizate pentru alte obiective, conținuturi. Accentul cade aici pe stimularea educaților prin programe alternative, diferențiate, diversificate, facultative, aplicative, de completare, în acord cu elementele de noutate în diferitele domenii, cu noi tipuri de comunicare, metode de activizare, tehnici de creativitate, cu stimularea dezvoltării vocaționale;

activitățile nonformale pot fi în afara clasei (cercuri pe discipline, competiții tematice, expoziții ș.a.), în afara școlii (spectacole,excursii, conferințe, cluburi, dezbateri etc.) și ,după integrarea profesională, ca activități de formare continuă;însă, prin adaptarea la nivelul grupelor antrenate, există pericolul scăderii valorii pedagogice, științifice, printr-o popularizare la limită a conținuturilor sau dirijarea numai către anumite aspecte;

activitățile sunt opționale;

elevii sunt implicați direct/coparticipanți nemijlociți în raport cu aceste activități;

conținuturile acestor activități sunt deschise spre interdisciplinaritate/educație permanentă;

nu se operează evaluări decât în limitele nevoii de stimulare și susținere ale elevilor;

educatorii sunt „actori discreți“, mai mult moderatori ai acestor activități ș.a.

Principii ale organizării educaționale nonformale

Este un adevăr de necontestat că acțiunile cuprinse în această zonă sunt caracterizate, cum s-a mai spus, printr-o mare flexibilitate și satisfac interese dintre cele mai variate. Toate aceste acțiuni se constituie într-un subsistem al sistemului instituțional al educației. De aici și preocuparea, cu totul justificată, de a se formula principii (norme generale, reguli, cerințe) ce stau la baza conceperii unor demersuri care să asigure obținerea unor performanțe menite să se integreze în procesul educațional general.

Iată doar enunțate câteva din aceste principii; însăși formularea le sugerează semnificația lor practică:

Principiul integrării (corelării, coordonării) formulează cerința ca toate activitățile ce au loc în afara clasei și a școlii să fie integrate în sistemul general de educație, ca făcând parte din obiectivele și conținuturile acestuia; ele trebuie să-și îndeplinească rolul hotărâtor de cultivare a capacității de transfer a achizițiilor învățării și mai ales de aplicare practică, în condiții variate a celor învățate.

Principiul caracterului specific. Deși fac parte din sistemul general educațional, activitățile din perimetrul nonformalului se constituie, ele însele, într-un sistem specific, aparte, care le diferențiază de cele incluse în sfera formalului. Specificul acestor activități e dat, în primul rând, de obiectivele și conținutul lor, ele având forme proprii de organizare, precum și raporturi aparte între educatori și elevi față de cele practicate în perimetrul educației formale. Un alt element specific îl constituie instrumentarul metodic, mai larg, mai diversificat, ceea ce oferă șanse sporite de a se acumula experiență de viață, prin contactul nemijlocit cu oameni, cu fenomene de cultură materială și spirituală, precum și participarea directă la unele din manifestările la care iau parte elevii.

Principiul caracterului atractiv al activităților nonformale. Atractivitatea este, de fapt, dominanta acestor activități, ce trebuie să țină seama de interesele, înclinațiile, preocupările și preferințele elevilor. Ceea ce are un efect pozitiv în cultivarea interesului pentru cunoaștere, precum și pentru dezvoltarea unor procese afective. Atractivitatea nu înseamnă evitarea efortului propriu; de altfel, elevii – îndeosebi cei din clasele inferioare – au preferințe pentru care, uneori, nici nu dispun de resursele necesare. Sunt considerate atractive acțiunile cu o finalitate clară, realizabilă, cele în care subiecții au un rol activ, cele care au un grad sporit de autenticitate, cele care se caracterizează prin simplitate și eleganță.

Principiul varietății completează în mod necesar și fericit pe precedentul; ceea ce e variat, diversificat e în același timp, interesant și atractiv. Varietatea și diversitatea, ca principii ale unei acțiuni eficiente, decurg din necesitatea pe care o resimt copiii, toți participanți la procesul educațional, elevii de a-și valorifica diversitatea și complexitatea înclinațiilor, intereselor, gusturilor și preferințelor lor.

Principiul îmbinării conducerii de către adulți cu autoconducerea. În categoria activităților informale, relația profesor – elevi este mult mai largă, mai destinsă. Chiar dacă și aici conduce, educatorul se situează mai mult în planul sugerării și nu al impunerii punctului său de vedere; el se află pe poziția colaborării și cooperării cu elevii, precum și a sprijinirii lor pentru a deveni buni organizatori ai propriei lor activități. Cum se constată, este vorba de relații mai apropiate, care implică un mai mare grad de manifestare liberă și nemijlocită a elevilor, iar pe de altă parte o îndrumare pedagogică mai discretă, mijlocită de inițiativa elevilor, mai spontană și mai diversă.

Educația nonformală oferă un set de experiențe sociale necesare, utile pentru fiecare copil, tânăr sau adult, complementarizând celelalte forme de educație prin:

valorificarea timpului liber al elevilor, din punct de vedere educațional;

oportunități pentru valorificarea experiențelor de viață ale elevilor, prin cadrul mai flexibil și mai deschis și prin diversificarea mediilor de învățare cotidiene;

participare voluntară, individuală sau colectivă;

modalități flexibile de a răspunde intereselor elevilor – gama largă de activități pe care le propune și posibilitatea fiecărui elev de a decide la ce activități să participe;

dezvoltarea competențelor pentru viață și pregătirea tinerilor pentru a deveni cetățeni activi; pe lângă informațiile și competențele specifice anumitor domenii de activitate în care se încadrează proiectele sau activitățile nonformale, elevii își dezvoltă și capacități organizatorice, capacități de autogospodărire, de management al timpului, de gândire critică, de adoptare a unor decizii sau rezolvare de probleme;

un cadru de exersare și de cultivare a diferitelor înclinații, aptitudini și capacități, de manifestare a talentelor în artă, cultură, muzică, sport, pictură, IT etc.

Evaluarea activitatilor desfasurate în cadrul educatiei nonformale este “facultativa, neformalizata, cu accente psihologice, prioritar stimulative, fara note sau calificative oficiale.”În conditiile extinderii cererilor de pregatire profesionala prin diferite forme de instruire nonformala, exista si situatii în care acestea sunt finalizate prin certificate sau diplome de absolvire.

Educatia nonformala este importanta prin urmatoarele avantaje pedagogice:

• este centrata pe cel ce învata, pe procesul de învatare, nu pe cel de predare solicitând în mod diferentiat participantii;
• dispune de un curriculum la alegere, flexibil si variat propunându-le participantilor activitati diverse si atractive, în functie de interesele acestora, de aptitudinile speciale si de aspiratiile lor;
• contribuie la largirea si îmbogatirea culturii generale si de specialitate a participantilor, oferind activitati de reciclare profesionala, de completare a studiilor si de sprijinire a categoriilor defavorizate sau de exersare a capacitatii indivizilor supradotati;
• creeaza ocazii de petrecere organizata a timpului liber, într-un mod placut, urmarind destinderea si refacerea echilibrului psiho-fizic;
• asigura o rapida actualizare a informatiilor din diferite domenii fiind interesata sa mentina interesul publicului larg, oferind alternative flexibile tuturor categoriilor de vârsta si pregatirii lor profesionale, punând accentul pe aplicabilitatea imediata a cunostintelor;
• antreneaza noile tehnologii comunicationale, tinând cont de progresul tehnico- stiintific, valorificând oportunitatile oferite de internet, televiziune, calculatoare;
• este nestresanta, oferind activitati placute si scutite de evaluari riguroase, în favoarea strategiilor de apreciere formativa, stimulativa, continua;
• raspunde cerintelor si necesitatilor educatiei permanente.

Exemple de programe sau de activități de educație nonformală:

– Programe europene pentru tineret (Socrates, Leonardo): vizite de studiu în țară sau în alte țări, mese rotunde, ateliere teoretice și practice (pictură, muzică, fotografie, graffitti, teatru, IT), activități culturale (vizite la muzee, centre culturale), jocuri interculturale (“Derdienii”, “Trenul European”), jocuri de cooperare, discuții în grupuri mici sau în plen despre probleme care îi preocupă pe tineri la ora actuală.
– Taberele pentru elevi și pentru studenți, cluburile elevilor sau casele studenților, proiectele inițiate de organizații nonguvernamentale sau de alte instituții.

Educația informală sau/și neorganizată, spontană, difuzată, prezentă prin informații receptate neintenționat, venite din mediul înconjurător (natural, social, cultural), dar în relație cu nivelul de organizare, culturalizare, sensibilizare al individului. Ea e produsul experienței de viață a individului. Educația informală include experiențele trăite sau valorile încercate în viata cotidiană. Cele mai semnificative influențe informale sunt cele exercitate de massmedia, de unele aspecte ale vieții în familie (exemplul părinților, atitudinile manifestate de ei), influențele exercitate de grupurile de prieteni, colegi , dar și de diferite institții culturale (ex. muzee, teatre, biblioteci etc), religioase, politice, militare, sindicale ș.a.

Educația informală are ca note esențiale:

cuprinde experiența personală câștigată de către individ, trăiri încercate în mod neintenționat. Ea este concepută ca relaxare, satisfacere a unor curiozități pasagere;

influențele primite sunt spontane, neorganizate, neprelucrate pedagogic, nesistematizate, de scurtă durată;

problema este a receptării adecvate, a integrării și echilibrării cu fondul formării, a controlului efectelor pozitive/negative, avalorificării și conștientizării gradului de prelucrare și organizare a informațiilor, a transformării lor în activități nonformale sau chiar formale;

sesizarea, înțelegerea, trăirea, valorificarea acestor influențe depind de nivelul dezvoltării personalității.

Un exemplu de educatie informala este atunci când copiii mici învata sa vorbeasca. Ei deprind acest lucru prin ascultare si imitare. Parintii corecteaza spontan greselile de pronuntie ale acestora, de multe ori silabisind fara intentie si încurajând vorbirea corecta. La fel se întâmpla atunci când parintele sau educatorul analizeaza împreuna cu copii experientele zilnice petrecute în viata acestuia.

Integrarea în sistem a formelor educației este una din preocupările actuale. Cele trei forme de educație trebuie privite din perspectiva educației permanente:

educația nu se mai poate reduce la instruirea de tip școlar și instituțiile de învățământ ar pierde dacă s-ar izola de contextul cultural-educativ. De aceea cadrul formal trebuie să furnizeze ocazii pentru valorificarea informațiilor achiziționate în afara lui, chiar integrând o parte din conținuturi;

cealaltă parte, a educației nonformale, informale trebuie să răspundă diversității de nevoi, interese, aspirații ale indivizilor, să conducă la formarea unei viziuni unitare despre lume, să asigure coerență actului educațional.

Conținutul învățământului de mâine va fi însoțit de noi finalități, componente, concepte fundamentale:

el va fi un conținut multidimensional, bazat pe integrarea celor de tip formal, nonformal și informal, căci elevii de astăzi le utilizează explicit în autoeducație;

modalități de integrare am putea aminti: ore educative axate pe probleme concrete ale realității înconjurătoare, ore consacrate sintezelor școlare, activități pe echipe, folosirea metodelor care leagă învățarea din clasă cu cea independentă, organizarea de activități opționale sau extrașcolare, abordări interdisciplinare, consolidarea criteriilor de apreciere, promovarea educației permanente, efectuarea unor activități în instituții extrașcolare, atragerea mass-media în realizarea unor teme școlare, integrarea în viața comunității etc.

încercările de integrare a diferitelor tipuri de învățări se fac atât din interiorul sistemelor educative, cât și din exteriorul acestora

Evaluarea are o situatie speciala în cazul educatiei informale. Evaluarea se realizeaza la nivelul opiniilor si reusitelor personale si sociale ale cetatenilor, pe baza analizei comportamentale si factuale. În acest sens, literatura de specialitate semnaleaza faptul ca “viata sociala se desfasoara sub dublu impact: acela al opiniei colectivitatii si al cenzurarii pe care o opereaza constiinta în sine.

Profesorul este principalul agent al educației formale, dar deschiderea lui spre valorificarea influențelor educative ale celorlalte forme de educație este o problemă de opțiune axiologică. In ultimile decenii, la noi, s-au cam pierdut – suntem nevoiți să constatăm- bunele tradiții ale excursiilor școlare, ale corespondenței interșcolare, ale șezătorilor literare și istorice, pe care le trăiau cu însuflețire elevii. Ceea ce a mai rămas, cel mai adesea, este golit de aspectul instructiv-educativ, în favoarea simplului divertisment fără orizont, ori a devenit un fapt ocazional, aproape pe cale de dispariție în prea multe școli. Valorificarea cunoștintele din familie ale copiilor, încorporarea lor în curriculum și crearea de experiențe concrete pentru elevi nu este înțelesă întotdeauna ca o modalitate de realizare a unei educații multiculturale. Prea puțini sunt profesorii care încurajează elevii să supună gândirii critice informațiile din manuale, ziare și din alte publicații ori surse media, în care discriminările pe bază de sex, clasă, rasă și alte probleme sociale ar putea fi evidente, să ia în considerare puncte diferite de vedere și să se gândească la modalități alternative prin care s-ar putea ajunge la dreptatea socială pentru toți oamenii.

In concluzie, în orice societate subiectul uman primește influențe educative din multiple direcții, astfel încât comportamentele si capacitățile pe care și le interiorizează prin educație sunt o “rezultantă” a actiunii educative conjugate a unei multitudini de factori. A explica aceste comportamente si capacități doar prin influența exercitată de un factor sau altul (de ex. școala, mass-media, prietenii etc.) înseamnă a reduce în mod nejustificat fenomenul educației la una sau altele dintre multiplele sale forme de manifestare. Ideal ar fi ca toate formele educației dintr-o societate sa concorde sub aspectul valorilor pe care le promovează. Uneori pot să apară contradicții între valorile promovate prin educația formală ori nonformală și cele vehiculate în contexte informale de realizare a educației. Nu întâmplător, în ultimul timp, se discută despre necesitatea de a se adopta o Lege a Educației, în afară de o Lege a Invățământului, căci învățământul, după cum s-a văzut, este doar una dintre formele de educație. Asadar, la întrebarea “cine exercită influențe sistematice de natură educativă asupra unui subiect uman?” se poate răspunde că, practic, o întreagă societate.

Legătura și intercondiționarea formelor educației

Corelarea și coordonarea valențelor multiple ale celor trei forme pe care le cunoaște educația constituie o misiune complexă și destul de dificilă, în condițiile în care experiențele nonformale și informale ale elevilor nu pot fi cunoscute în măsură necesară și dorită de către școală. Un lucru este cert: nici una din aceste forme ale educației nu poate fi neglijată; toate au contribuții asupra formării și dezvoltării integrale a personalității celor educați. Firește, ponderea cea mai mare o are educația formală, procesul acesteia având loc în instituții speciale, care valorifică tot ce oferă și celelalte forme ale educației. Toate sunt produsul epocii în care trăim și răspund unor nevoi reale ale educației.

Educația formală și cea nonformală au drept notă comună faptul că ambele sunt special organizate de societate, cu scopul de a ușura, de a grăbi, de a eficientiza procesul formării unor comportamente propice învățării continue, inclusiv prin mijloace proprii, precum și de a asigura achiziționarea unor informații cu largi resurse de integrare în sisteme, de transferare a lor în diverse domenii ale cunoașterii. De asemenea, ambele sunt instituționalizate, deosebindu-se doar prin cadrul și modalitățile lor specifice de a acționa. În zilele noastre se constată atât o extindere, cât și o intercorelare strânsă a tuturor acestor forme, ceea ce face să le crească potențialul educativ. În acest sens, trebuie remarcat faptul că educația formală nu are decât de câștigat în condițiile în care este mereu în contact cu modalitățile și efectele educației informale (spontane) și ale celei nonformale. De aceea, școala din zilele noastre nu poate ignora bogatele experiențe acumulate de elevi în timpul lor liber, petrecut în afara școlii. Aceste experiențe completează achizițiile dobândite în școală, prelungesc și întăresc activitatea desfășurată, poate, cam rigid și mai puțin atractiv în școală.

Important este ca influențele neintenționat educative să nu dea altă direcție modelării personalității copilului sau tânărului, opusă celei pe care urmărește să o realizeze școala. Astfel, educația formală trebuie să cunoască valorile și influențele exercitate prin intermediul educației ocazionale, nonformale și informale, să exercite o funcție de sinteză, de integrare a acestora în procesul unitar de formare și cultivare a personalității copiilor, a tinerilor.

Pe de altă parte, trebuie spus că experiența acumulată în cadrul educației școlare contribuie la creșterea randamentului celorlalte forme ale educației, în condițiile în care tinerii sunt înarmați cu capacitatea de a discerne, de a selecta, de a sintetiza, din multitudinea de experiențe acumulate, pe cele care au în mod cert, valoare educațională și pot influența comportamentele lor pozitive.

Este un adevăr de necontestat că din punct de vedere al succesiunii în timp a influențelor sale, educația formală se situează pe primul loc, ea asigurând înțelegerea finalităților învățării, cunoașterea unei mari diversități de conținuturi și mai ales cunoașterea nemijlocită a unor tehnici și instrumente ale activității intelectuale, de învățare.

Prin urmare, numai o cooperare armonioasă, o punere în valoare reciprocă a ceea ce oferă toate aceste trei forme de educație poate constitui garanția unei eficiențe sporite a activității de educație privită în ansamblul său.

Domenii educationale

*Educatia intelectuala

1. Rolul și locul educației intelectuale în formarea personalității
2. Obiective ale educației intelectuale
3. Igiena muncii intelectuale

1. Rolul și locul educației intelectuale în formarea personalității

Într-o definiție foarte concisă, intelectul – de la care derivă denumirea acestei laturi a educației – este capacitatea omului de a gândi, de a avea o activitate rațională, de a opera cu noțiuni. Termenul de inteligență are multe note comune cu acela de intelect, la care se mai poate adăuga capacitatea omului de a cunoaște, de a înțelege, de a cugeta. Educația intelectuală este o componentă de bază a educației integrale (totale), prin care se asigură asimilarea (însușirea) unui sistem unitar de cunoștințe, pe baza cărora se formează și se dezvoltă capacități cognitive (de cunoaștere), se stimulează interesele de cunoaștere, se dobândesc priceperi și deprinderi de studiu. Realizarea celorlalte laturi ale educației depinde de nivelul de înțelegere a
cunoștințelor asimilate, de gradul de dezvoltare a proceselor cognitive. Fiecare dintre celelalte laturi ale educației are componente cognitive, care trebuie asimilate pentru realizarea obiectivelor lor specifice.

Nivelul ce poate fi atins de cineva, în fiecare dintre celelalte laturi ale educației, depinde de nivelul performanțelor sub aspectul intelectual: volumul de informații, nivelul dezvoltării psihice, orientarea intereselor, posibilitatea de a se informa independent.

Latura intelectuală a personalității asigură omului posibilități nelimitate de cunoaștere și acțiune; dezvoltarea personalității umane este dependentă de gradul de realizare a educației intelectuale. De aici și interesul sporit pentru această dimensiune a educației, acordat în condițiile revoluției științifice și tehnice contemporane, când munca fizică are un tot mai puternic suport intelectual. În acest context, se poate spune că educația intelectuală înseamnă educație pentru știință prin știință, cultivarea sensibilității pentru valorile științei, precum și a capacităților pentru a le dobândi.

2. Obiective ale educației intelectuale

Conținutul educației intelectuale se regăsește în viață, în activitatea umană, în știință, tehnică, artă, în cultură în general. Toate aceste elemente sunt incluse, printr-o minuțioasă prelucrare pedagogică, în conținutul învățământului. De asemenea, încă de la naștere, copilul este supus unei influențe spontane, prin educația informală. Educația intelectuală îi abilitează pe elevi nu numai cu receptarea, prelucrarea și valorificarea informațiilor oferite prin diferite surse, ci și cu capacitatea de a manifesta o anumită autonomie privind căutarea, descoperirea și utilizarea informațiilor în condiții variate. În această perspectivă pot fi identificate și analizate
obiectivele educației intelectuale.

O1. Asimilarea cunoștințelor și structurarea lor în sisteme logice.

Orice proces de cunoaștere începe cu achiziționarea de informații, fie prin contactul direct cu obiectele și fenomenele lumii reale, fie prin receptarea lor sub formă de noțiuni, reguli, norme, principii, teze etc.

Procesul de asimilare a cunoștințelor este pregătit din clasele primare, prin învățarea modului de folosire a instrumentelor cu ajutorul cărora se dobândește cultura: cititul/lectura, scrisul, exprimarea corectă, calculul matematic, toate acestea formând și cultivând competențe de comunicare. Pe acest temei se sistematizează informațiile în jurul unor concepte fundamentale, al unor „idei ancoră” (David Ausubel) sau pe „idei instrumentale”, „Cu cât noțiunea este
mai importantă, mai de bază, cu atât mai largă va fi aplicabilitatea ei la noile probleme” (J. Brunner).

Asimilarea cunoștințelor nu se limitează la simpla receptare și depozitare a lor. Orice concept se învață pentru a fi utilizat ; altfel nu are rost însușirea lui. De fapt, conceptele, în general cunoștințele se învață în mod temeinic în procesul aplicării lor. Conceptele au valoarea numai dacă se operează cu ele dacă au funcționalitate. Scopul fundamental fiecărui act de învățare constă în „viitoarea utilitate a rezultatelor obținute” (J. Brunner). Funcționalitatea cunoștințelor e dată de aplicarea lor în rezolvarea unor sarcini asemănătoare (transferul specific al cunoștințelor), precum și de transferul nespecific, care oferă posibilitatea rezolvării unor sarcini noi, cu ajutorul ideilor generale sau al principiilor asimilate anterior. Astfel, sarcinile de învățare ulterioare devin cazuri particulare ale unei idei generale însușite anterior. Pe această cale se realizează structurarea informațiilor, astfel încât achiziționarea și prelucrarea lor să devină funcțională, să asigure deschiderea pentru însușirea unor cunoștințe noi.

O2. Însușirea și perfecționarea tehnicilor de muncă intelectuală

Rezultatele activității școlare, în general, ale activității de învățare sunt determinate de măsura în care elevii posedă tehnici de învățare („instrumente de asimilare” – J. Piaget). Cei ce stăpânesc asemenea instrumente știu cum să-și organizeze procesul învățării, ei sunt, indubitabil, capabili de performanțe superioare, cu un consum mic de energie. Pe această cale, elevii își vor forma un stil propriu de muncă intelectuală, care, o dată învățat, se păstrează pentru toată viața, perfecționându-se continuu.

„A-i învăța pe elevi să învețe” înseamnă, printre altele, a le forma priceperi și deprinderi de a utiliza metode și tehnici de instruire. Analfabetul de mâine nu va fi cel ce nu știe să citească, ci va fi cel care nu și-a însușit tehnici de învățare.

Însușirea tehnicilor de muncă intelectuală presupune formarea a trei tipuri de competențe sau de abilități:

competențele informaționale se pot dobândi prin metode și tehnici care asigură receptarea, consemnarea și stocarea cunoștințelor: lectura (activitatea cu cartea), receptarea mesajelor orale, observarea obiectelor și fenomenelor (directă sau prin substitute ale acestora); competența informațională se obține și prin învățarea tehnicilor de consemnare a datelor, extragerea și consemnarea esențialului, întocmirea unor planuri de idei, a unor concepte, fișe, note de lectură ș.a.;

competente operatorii presupun capacitatea de a utilize informațiile (de a opera cu ele); se realizează prin exerciții, prin corelarea și compararea informațiilor, prin sistematizarea informațiilor în structuri largi și coerente, prin interpretarea lor în condiții variate;

competențe de comunicare (oral și în scris) a informațiilor dobândite; ele vizează capacitatea de a exprima clar și precis, într-o manieră originală, proprie cele învățate.

O3. Exersarea și dezvoltarea proceselor psihice de cunoaștere; formarea capacităților cognitive.

Activitatea de învățare implică efort personal atât în plan cognitiv, cât și în plan afectiv și volițional. În plan cognitiv sunt angajate procese psihice simple (percepții, reprezentări) și – mai ales procese psihice complexe (gândirea, memoria, imaginația).

Învățarea perceptivă (pe bază de senzații, percepții, reprezentări) contribuie la dezvoltarea spiritului de observație. La rândul lui, spiritul de observație constituie un element esențial în dezvoltarea capacităților de cunoaștere. De asemenea, învățarea perceptivă condiționează formarea reprezentărilor, atât a celor reproductive, cât și a celor „anticipative” (J. Piaget). Volumul și calitatea reprezentărilor asigură creșterea randamentului școlar, prin aportul lor la formarea noțiunilor.

În procesul formării noțiunilor sunt angajate operațiile mintale (analiza, sinteza, comparația abstractizarea, generalizarea etc.) cu ajutorul cărora se prelucrează și se interpretează informațiile asimilate. Cu ajutorul acestor operații se asigură înțelegerea cunoștințelor noi, prin integrarea lor într-un sistem cognitiv de bază, constituit anterior.

În strânsă legătură cu constituirea noțiunilor, prin mijlocirea operațiilor mintale amintite, precum și cu formarea judecăților se dezvoltă limbajul, ceea ce implică exerciții de verbalizare liberă a ceea ce s-a învățat.

În procesul învățării este implicată și memoria, care fixează și reactualizează cunoștințele. Memoria este atât o premiză, cât și un rezultat al învățării, iar solicitarea ei depinde de felul în care se realizează învățarea însăși. O învățare conștientă stimulează memoria logică, iar conștientizarea scopului și a duratei pentru care e necesară fixarea și stocarea informațiilor ușurează intensificarea memoriei voluntare și a celei de lungă durată.

Dezvoltarea imaginației este o condiție a cultivării creativității.

Investigațiile întreprinse în domeniu atrag atenția asupra faptului că în prezent asistăm la un fel de „involuție” a imaginației creatoare, mai ales la preadolescenți și la adolescenți. Se apelează mai mult la imaginația reproductivă și mai puțin la cea creatoare. Or, elevii,inclusiv școlarii mici și chiar preșcolarii, sunt capabili de o activitate creatoare, firește în limitele a ce are acestea specific în procesul didactic.

O4. Stimularea și cultivarea intereselor de cunoaștere.

Educația intelectuală asigură paralel cu formarea unui stil de muncă adecvat, a însușirii tehnicilor de muncă intelectuală, și cultivarea interesului pentru cunoaștere, a dorinței de a ști a elevilor, a „trebuinței” lor de a cunoaște.

Interesele cognitive trebuie să fie o consecință a dezvoltării proceselor de cunoaștere. Ele sunt durabile spre deosebire de interesele spontane, și se educă trecându-se de la „reflexul de orientare” (Pavlov) la curiozitatea epistemică (pentru cunoaștere, de a ști). Interesele devin astfel motive ale învățării, care pot fi: de nivel inferior (imediate și concretizate în forme precum lauda de către educator, părinți etc.), notele (calificativele), diverse avantaje (discuții) de nivel superior: satisfacții proprii (motivele devin trebuințe), pregătirea pentru integrarea socială și profesională, contribuție la progresul social.

Delimitarea obiectivelor educației intelectuale nu trebuie să creeze impresia că înfăptuirea lor are loc separat, pe cele patru domenii. Doar în conținutul lor pot apărea elemente aparte, care
permit o mai bună aprofundare și conturare a lor. În înfăptuirea lor se regăsesc metode, tehnici, tipuri de activitate care asigură o viziune unitară asupra educației intelectuale, ca o componentă de primă dimensiune a educației totale.

3. Igiena muncii intelectuale

Înfăptuirea obiectivelor educației intelectuale presupune crearea unor condiții materiale, a unei ambianțe și a unui regim de lucru, care să asigure șanse sporite de reușită unei activități care angajează segmente „la vârf” ale organismului celor care învață.

Igiena muncii intelectuale urmărește păstrarea sănătății fizice și psihice a elevilor, educarea lor astfel încât să-și apere ei înșiși sănătatea fizică și mintală. Atunci când vorbim despre igiena muncii intelectuale se au în vedere doi indicatori de bază: spațiul în care elevi desfășoară activitatea intelectuală, precum și timpul în care are loc aceasta.

Iată câteva recomandări de igienă a muncii intelectuale:

Cu privire la spațiul în care are loc:

încăperea să aibă sursă de lumină/naturală sau artificială adecvată activități de învățare, pentru toate situațiile în care elevii citesc, scriu, desenează etc.;

mobilierul să corespundă fizicului vârstei copiilor și elevilor; băncile, mesele să fie așezate astfel încât lumina naturală să vină din partea stângă a lor;

așezarea în bănci să fie astfel făcută încât cei cu statură mică sau cu unele handicapuri senzoriale să fie în față; la grădiniță însă, toți copiii vor fi așezați pe scăunele în timpul activităților, în formă de semicerc, sau în alte moduri pentru ca educatoarea să-i poată cuprinde pe toți cu privirea și în același timp să poată fi văzută în egală măsură;

să fie asigurată o bună vizibilitate, pentru toți elevii, la tablă și la locul unde se expun materialul didactic și alte mijloace de învățământ necesare unor demonstrații în timpul lecțiilor, al activităților;

să fie asigurată aerisirea sălilor de clasă, precum și o temperatură adecvată în funcție de anotimp.

Cu privire la timpul în care are loc activitatea intelectuală:

Randamentul activității intelectuale depinde în foarte mare măsură de perioadele de timp în care aceasta are loc. Este vorba de un regim de activitate echilibrat, atât la nivelul unei zile întregi, cât și la cel al orarului școlar zilnic ce se întocmește pentru o săptămână întreagă.

Iată, pe scurt, câteva cerințe de care trebuie să se țină seama în alcătuirea acestor programe:

activitatea școlară zilnică a claselor primare să fie stabilită în programul zilnic al școlii înainte de amiază, când capacitatea de efort intelectual a elevilor este mai mare; așezarea programului școlar în perioada amiezii sau după amiază este improprie unei solicitări intelectuale pe o durată de patru ore pentru școlarii din clasele primare;

orarul săptămânal pentru cele cinci zile lucrătoare trebuie astfel conceput încât, în funcție de numărul de ore pe săptămână stabilit pentru fiecare clasă, disciplinele care solicită un efort

intelectual mai mare să fie așezate în zilele din interiorul săptămânii; în zilele de început și de sfârșit ale săptămânii să fie introduse discipline care solicită un efort intelectual mai mic;

orarul zilnic al fiecărei clase trebuie să țină seama de „curba de efort” a elevilor. În primele ore de curs se trec discipline, pe cât posibil atractive și interesante pentru elevi, dar care solicită un efort mintal mai mic și care îi introduc, treptat, într-un ritm mai susținut de activitate intelectuală, la care vor fi supuși în orele de mijloc ale programului zilnic. Ultima oră de curs va fi dedicată unor discipline atractive, relaxante, care permit realizarea unei odihne active, după efortul depus în ziua respectivă;

atât în timpul zilei de curs, cât și în cadrul fiecărei lecții vor fi introduse, la preșcolari și la școlarii mici, și activități relaxante, inclusiv sub forma unor jocuri (eventual didactice), care vor asigura

alternarea activității de învățare cu cea de joc, fără a prejudicial unitatea fiecărei lecții, precum și continuitatea firească și necesară între activitatea intelectuală și cea de joc, de divertisment, mai ales că și aceasta din urmă presupune, deseori și un real efort intelectual din partea elevilor.

Printr-o riguroasă igienă a activității intelectuale se asigură angajarea susținută a efortului mintal al elevilor, prevenindu-se oboseala prematură și supraîncărcarea lor.

*Educația moralǎ

1. Conceptul de “educație morală”
2. Obiectivele educației morale: formarea conștiinței și a conduitei morale
3. Conținutul educației morale
4. Principiile educației morale
5. Metode de educație morală

1. Conceptul de “educație moralǎ”

Morala, ca fenomen social, reflectă relațiile ce se stabilesc între oameni, în ipostaza lor de subiecți reali ce se află în interacțiune, într-un context social delimitat în spațiu și timp. “Morala reflectă întotdeauna acea latură a acțiunii umane în care se întruchipează relațiile omului față de alți oameni și față de sine însuși, în care se rezolvă contradicțiile dintre oameni, dintre om și societate.” (T.Huszar, 1967). Ea reflectă, deci, concomitent atât manifestări ale relațiilor concrete dintre oameni, așa cum se exprimă ele în comportamentul acestora, precum și sensul lor ideal, respectiv cum ar trebui să se realizeze aceste relații. Moralitatea individuală, ca produs al educației, este parte componentă a structurii de ansamblu a personalității, influențează dezvoltarea acesteia și are un profil distinct și specific.

Educația morală constă în activarea pedagogică a normelor, principiilor, valorilor morale specifice unei societăți istoric determinate în vederea formării de atitudini, sentimente, convingeri, comportamente, deprinderi și obișnuințe morale, a trăsăturilor morale de personalitate. Este o activitate sistematic organizată de diferite instituții sociale, între care școala ocupă poziția cea mai importantă. În perspectivă pedagogică, educația morală reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a conștiinței morale a personalității umane, proiectată și realizată la nivel teoretic și nivel practic.

Formarea-dezvoltarea conștiinței morale la nivel “ideologic” angajează “teoria morală”, bazată pe norme proiectate și realizate în toate ciclurile vieții, în mod special în plan cognitiv, dar și în plan afectiv și volitiv.
Formarea- dezvoltarea conștiinței morale la nivel “psiho-social” angajează “practica morală”, bazată pe acțiuni proiectate și realizate în toate ciclurile vieții, integrate în mod special în plan atitudinal.

Conținutul moralei se concretizează în idealul moral, valorile, normele și regulile morale. Toate aceste componente constituie structura sistemului moral.

Idealul moral reprezintă nucleul oricărui sistem moral. El reflectă ceea ce este caracteristic și definitoriu tendinței și opțiunilor comportamentale ale membrilor unei comunități sau ale societății în ansamblul său. Este axa în jurul căreia gravitează toate celelalte elemente ale sistemului moral. El este considerat ca o imagine a perfecțiunii din punct de vedere moral, care cuprinde- sub forma unui model- chintesența morală a personalității umane.

Esența idealului moral se manifestă prin valorile, normele și regulile morale.

Valorile morale reflectă anumite cerințe și exigențe generale, ce se impun comportamentului uman în virtutea idealului moral. Dintre cele mai semnificative valori morale putem enumera: patriotism, atitudine față de democrație, libertate, onestitate, cinste, responsabilitate, eroism, cooperare, modestie. Ele au un caracter polar, fiecărei valori corespunzându-i o antivaloare (necinste, egoism, individualism, nesinceritate, indisciplină).

Normele, preceptele și regulile morale sunt considerate ca fiind modele sau prototipuri de comportare morală, elaborate de societate sau de o comunitate mai restrânsă și aplicabile unei situații date.

După forma de exprimare ele se constituie într-un ansamblu de propoziții sub formă de interdicții (obligații) și permisiuni (imperative). Primele se caracterizează prin aceea că interzic sau introduc unele restricții privitoare la comportarea oamenilor, pe când celelalte orientează și direcționează această comportare. Ele posedă o forță normativă ce se asigură prin intermediul unor mecanisme speciale, cum ar fi: presiunea opiniei publice, obiceiurile, tradițiile, blamul, dezaprobarea.

La nivel social aceste norme se cristalizează printr-un îndelungat proces de filtrare și apreciere a acțiunilor concrete, a faptelor morale individuale, într-un cuvânt-cu ajutorul judecății morale. Norma morală și judecata morală se află într-o strânsă interdependență. Prima precede acțiunea sau fapta morală, prescriind cum ar trebui să fie, cea de-a doua succede comportarea, evaluându-i finalitatea prin raportarea ei la etalonul reprezentat de idealul și valorile morale recunoscute și acceptate.

2. Obiectivele educației morale: formarea conștiinței și a conduitei morale

Organizarea procesului de educație morală urmărește realizarea unității dintre componenta lui obiectivă, reprezentată de normele, exigențele morale cerute de societate personalității, și cea subiectivă, respectiv atitudinea personalității față de aceste cerințe. Formarea morală a personalității trebuie privită din punctul de vedere al unității dintre conștiința și conduita elevului, ca indice de bază al eficienței procesului de educație morală.

În esență, educația morală urmărește realizarea următoarelor obiective fundamentale: formarea conștiinței și a conduitei morale.

2.1. Formarea conștiinței morale

Formarea conștiinței morale presupune realizarea următoarelor obiective particulare: formarea reprezentărilor, noțiunilor și judecăților morale, precum și a convingerilor morale.

Include- din punct de vedere psihologic- două componente: cognitivă și afectivă. Cea cognitivă se referă la informarea copilului cu conținutul și cerințele valorilor, normelor și regulilor morale. Ea se realizează prin instruire morală. Acceptarea imperativelor moralei sociale presupune cu necesitate cunoașterea și înțelegerea de către copil a sensului și cerințelor pe care societatea le-a consemnat în elementele propriului sistem moral.

Rezultatele acestei cunoașteri se concretizează în fomarea reprezentărilor și noțiunilor morale.
Reprezentarea morală este o reflectare sub formă de imagine intuitivă a ceea ce este caracteristic unui complex de situații și fapte morale concrete, în care copilul a fost angrenat sau pe care le-a perceput, observat în legătură cu aceeași regulă morală, imagine care include și o notă apreciativă ori imperativă.

Pe baza unui bagaj de reprezentări, prelucrate cu ajutorul operațiilor gândirii, copilul reușește să delimiteze notele esențiale de cele tangente unei împrejurări oarecare și apoi să le extindă la toate situațiile reale sau posibile pe care norma sau regula morală respectivă o acoperă. Prin generalizare și abstractizare se ajunge deci la noțiunea morală. Ea reflectă ceea ce este esențial și general unei clase de manifestări morale, pe care o normă sau regulă morală le cuprinde, caracterul apreciativ exprimându-se prin judecata morală.

Eficiența instruirii morale depinde de modul în care o anumită cunoștință morală (reprezentare sau noțiune) este integrată într-un lanț de secvențe, având ca verigă anterioară propria experiență și urmărindu-i materializarea în conduită. Însoțită de trăire afectivă, orice cunoștință din acest domeniu se fixează în structura morală a personalității, acționând din interior asupra conduitei. Afectivitatea reprezintă substratul energetic pentru ca aceste cunoștințe să se exprime în conduită. Această adeziune subiectivă față de imperativele moralei sociale se realizează prin trăiri și sentimente morale.

Dar nici cunoașterea, nici adeziunea afectivă nu sunt suficiente pentru declanșarea actului moral. Realizarea lui întâmpină nenumărate obstacole interne și externe pentru înlăturarea cărora este nevoie de un efort de voință. Dintre obstacolele interne putem menționa anumite interese, dorințe, intenții de ordin personal, intim sau anumite sentimente negative, cum ar fi: egoismul, individualismul, comoditatea, ce opun rezistență, deviind conduita morală de la cerințele morale impuse din exterior sau orientând-o uneori în sens contrar acestora. Dintre obstacolele externe putem menționa anumite atracții, bogate în satisfacții momentane, dar care nu se înscriu pe linia cerințelor morale acceptate. Pentru învingerea acestora și adoptarea unei decizii în concordanță cu cerințele morale este nevoie de un efort volițional concretizat în diverse trăsături, cum ar fi: perseverența, tenacitatea, consecvența, independența, spiritul de inițiativă, curajul.

Din fuziunea celor trei componente – cognitivă, afectivă și volițională- rezultă convingerile morale. Unitatea acestor componente în cadrul convingerii poate fi exprimată astfel: copilul cunoaște și înțelege norma morală, simte nevoia și manifestă adeziune față de ea, acționează în concordanță cu cerințele pe care i le prescrie.

Prin conținutul și rolul lor în structura morală a personalității, convingerile se plasează la intersecția dintre conștiință și conduită, asigurând astfel condițiile psihologice necesare trecerii spre aceasta din urmă.

2.2. Formarea conduitei morale

Conduita morală este obiectivarea conștiinței morale în fapte și acțiuni. Din perspectivă psihopedagogică formarea conduitei vizează atât deprinderi și obișnuințe de comportare morală, cât și trăsături pozitive de caracter. Deprinderile sunt componente automatizate ale conduitei, ce se formează ca răspuns la anumite cerințe care se repetă în condiții relative identice. Obișnuințele morale implică în plus faptul că acțiunile automatizate au devenit o trebuință internă.

Prin deprinderile și obișnuințele de comportare morală se realizează, în cele din urmă, concordanța dintre conștiința morală și conduita morală. Tot în sfera conduitei am inclus și manifestările trăsăturilor pozitive de caracter. Acestea sunt considerate ca forme stabile de comportare morală. Spre deosebire de deprinderi și obișnințe, care se manifestă în condiții relative identice și sunt legate de situații concrete asemănătoare, trăsăturile pozitive de caracter acoperă o gamă largă de situații, uneori deosebite calitativ, păstrându-și însă notele esențiale de constanță și stabilitate. În structura personalității, conștiința și conduita se prezintă sub forma unei unități dialectice, cu particularități distincte de la un stadiu la altul și de la un individ la altul.

3. Conținutul educației morale

Conținutul educației morale reflectă două coordonate definitorii, care vizează raportarea omului la societate (educația moral- civică) și la sine (educația moral-individuală).

Educația moral-civică are un conținut preponderent social (Almond, Verba, 1996), exprimându-se în special la nivel de: educație politică (educația patriotică, democratică, umanistă); educație economică (educația prin și pentru muncă); educație juridică (educația prin și pentru colectivitate).

Educația moral- individuală are un conținut determinat, în mod preponderent, prin raportarea omului la sine, exprimându-se- în special- la nivel de: educație filozofică, educație religioasă.

Evoluția acestor conținuturi, în “grade ale educației morale”, asigură un ansamblu de achiziții obiectivate sub forma unor “virtuți personale” (sinceritate, punctualitate, curaj) și sociale (atitudini civice: politice, naționale, umaniste, juridice) (Hubert, Rene, 1965). În condițiile societății actuale, conținuturile educației morale au un pronunțat caracter civic, reflectând valorile competiției deschise, generalizate la nivel economic (economia de piață), politic (democrația participativă), cultural (informatizarea aplicată în toate domeniile). În această perspectivă educația morală- interpretabilă și ca educație moral-civică- integrează educația economică, educația politică, educația juridică, exprimând valorile “unei culturi civice pluraliste, participative, bazate pe comunicare și persuasiune, pe consens și diversitate, care permite schimbarea, modelând-o însă.”(Almond, Verba, 1996)

4. Principiile educației morale

Formarea conștiinței și conduitei morale a elevilor este un proces deosebit de complex. Varietatea situațiilor, a influențelor diferiților factori care acționează asupra lumii spirituale a elevilor este atât de mare, încât știința pedagogică nu poate să o prevadă exhaustive. Teoria educației morale exclude existența unor rețete, a unor soluții general valabile. Există însă principii ce constituie un instrument esențial în munca educatorului cu elevii, orientând și, în același timp, facilitând desfășurarea unei activități educative competente și creatoare. Astfel, întâlnim:

principiul valorificării resurselor și a disponibilităților pozitive ale personalității umane în vederea eliminării celor negative;

principiul unității și al continuității axiologice între toate formele de proiectare și realizare a educației morale;

principiul diferențierii educației morale în funcție de determinările sale particulare (vârstă, domeniu socioprofesional, context educațional) și individuale (structura fiecărei personalități);

principiul corespondenței pedagogice dintre “teoria” morală și “practica” morală;

principiul corelării funcționale între “cerințele” morale și “stimulentele” morale

1. Principiul valorificării resurselor și a disponibilităților pozitive ale personalității umane în vederea eliminării celor negative

Premisele de la care pornește acest principiu sunt că (a) în fiecare individ uman există calități, trăsături pozitive, astfel încât nu se poate vorbi de existența unor copii în întregime răi si că (b) în fiecare om există dorința de a fi apreciat de semenii săi pentru calitățile pe care le are și este dispus să depună eforturi pentru a obține prestigiu în fața colegilor.

Aplicarea acestui principiu îi solicită profesorului, mai întâi, un efort de cunoastere a fiecărui elev, cu scopul de a-i identifica înclinațiile, talentele si- în general- acele calități prin care ar putea să se afirme, să câștige respect și prestigiu. In al doilea rând, profesorul va încerca să-i creeze oportunități, care să-l ajute să-și pună în evidență și să-și facă cunoscute calitățile. In al treilea rînd, educatorul îl va convinge pe copil că trebuie să depună efort pentru a-și infrâna anumite porniri negative, dacă dorește să-și sporească prestigiul pe care l-a cucerit prin calitățile sale.

2. Principiul educației morale a elevilor în si prin colectivul clasei

Acest principiu pornește de la premisa că întreg colectivul de elevi al unei clase exercită asupra fiecărui membu puternice influențe si adeseori face anumite “presiuni” asupra indivizilor pentru a-i determina să respecte valorile și normele grupului. In interiorul fiecarei clase de elevi există, în mod obiectiv, așa-numitele “procese de influență”, prin care individul este obligat să se conformeze normelor si spiritului grupului. Aceste procese sunt mult mai puternice si au o mult mai mare forță de convingere decât procesul de influență exercitat de personalitatea singulară a profesorului.
Acest principiu îi sugereaza profesorului că este mult mai potrivit să încerce să impuna în mod indirect, prin intermediul grupului, diversele norme de comportament, si nu numai prin formularea directă a unor exigențe personale.
Pentru aceasta, el va pune mai întâi, în discuția clasei principalele aspecte legate de comportarea elevilor în școală, urmând ca, împreună, grupul de elevi să ajungă la anumite concluzii, să formuleze norme de comportare, pe care să le considere indispensabile pentru un climat de grup favorabil.
Ulterior, eventualele abateri de la ceea ce s-a stabilit inițial vor fi supuse din nou dezbaterii colective, iar grupul va stabili măsura în care au fost încălcate înțelegerile convenite. In felul acesta, profesorul nu va mai apare în ochii elevilor ca o persoană ce împarte, după bunul său plac, ordine, sancțiuni, pedepse, ci grupul este acela care apreciază conduita fiecăruia și stabileste răsplata sau pedeapsa care i se cuvine.

3. Principiul îmbinării exigenței cu respectul față de elevi

Acest principiu se referă la atitudinea pe care trebuie să o manifeste profesorul față de elevi. El trebuie să le inducă convingerea că este exigent cu ei tocmai pentru că îi respectă și este convins că sunt capabili să realizeze lucruri deosebite, corespunzătoare unor exigențe foarte înalte. Respectul față de elevi se concretizează într-o atitudine de apropiere, căldură, atenție, lipsa oricărei suspiciuni. Principiul solicită profesorului să evite atitudinile de veșnică nemulțumire, atitudinile distante față de elevi, dar si toleranța necondiționată față de abateri.Atunci când va fi nevoit să pedepsească, elevii vor trebui să înțeleagă faptul că pedeapsa respectivă este consecința, cunoscută de ei, a nerespectării unei întelegeri anterioare, si nu rezultatul unei decizii arbitrare a profesorului.

4. Principiul îmbinării conducerii de către profesor a activității educative cu independența acordată elevilor.

Acest principiu recomandă profesorului să evite tutelarea măruntă a elevilor în realizarea activităților pe care aceștia și le asumă. După ce stabilesc de comun acord ce ar trebui făcut, iar elevii își împart responsabilitățile, profesorul va trebui să le lase suficientă independență în a proceda așa cum cred ei că este mai bine pentru a duce sarcinile la bun sfârșit. Elevii vor ști că pot apela oricând la sfatul si îndrumările profesorului, atunci când le vor solicita.

5. Principiul unității și al continuității axiologice între toate formele de proiectare și realizare a educației morale

Ideea asigurării unității de acțiune sugerează că toți factorii educației ar trebui să se situeze pe aceleași poziții în legătură cu normele morale si să acționeze unitar în vederea respectii lor de către copii. De exemplu, normele de comportare morală promovate în familie nu ar trebui să intre în contradicție cu cele promovate de către școală, acțiunile educative ale școlii ar trebui să fie susținute de întreaga comunitate socială în care aceasta funcționează.
Continuitatea se referă la formularea progresivă a cerințelor educative adresate elevilor de către profesori, dar si la ideea menținerii pe o perioadă mai îndelungată de timp a acelorași educatori la conducerea colectivelor de elevi
Consecvența se concretizează în preocuparea profesorilor de a finaliza fiecare acțiune pedagogică inițiată, dar și la evitarea cerințelor contradictorii, sau a folosirii unor criterii diferite de apreciere a acelorași fapte.

6. Principiul corespondenței pedagogice dintre “teoria” morală și “practica” morală

In educația morală a elevilor săi, profesorul nu trebuie să se limiteze la discursuri moralizatoare, ci să utilizeze ca metodă dominantă exercițiul moral. Aceasta înseamnă că pe lângă discuții despre morală, se vor iniția diverse acțiuni care vor fi motivate de valorile morale puse în discuție, de ex. caritatea, ajutorarea sociala, implicarea civica, toleranța interetnică etc.

7. Principiul respectării particularitor individuale și de vârstă ale elevilor în educația morală.

Conținutul și metodele educației morale trebuie să fie ales în funcție de vârsta si de particularitățile capacităților de înțelegere ale elevilor. Cunoașterea de către profesor a modului în care evoluează, de-a lungul vârstelor, modul de înțelegere a regulilor de către copii, a semnificație pe care ei o acordă echitații ori a progresului raționamentelor morale – aspecte studiate la Psihologia educației- reprezintă o condiție a diferențierii educației morale în funcție de particularitățile psiho-individiuale și de vârstă ale elevilor

5. Metode de educație moralǎ

În condițiile mediului (pre)școlar și universitar metodologia educației morale include un ansamblu de metode și procedee, care pot fi grupate la nivelul a două modele orientative: un model strategic și unul instrumental.

Modelul strategic propune integrarea metodelor morale pe două coordonate fundamentale: coordonata instruirii morale (“teoriei” morale); coordonata conduitei/ acțiunii morale (“practicii” morale).

Coordonata instruirii morale implică:

metode verbale: expunerea morală (povestirea- explicația- prelegerea morală); conversația morală (dialogul moral, dezbaterea etică); studiul de caz;

metode intuitiv- active: exercițiul moral, exemplul moral; Coordonata conduitei morale angajează două categorii de metode centrate pe evaluarea acțiunii morale: aprobarea- dezaprobarea.

Modelul instrumental propune un număr apreciabil de metode morale raportate la obiective globale (de instruire morală- de acțiune morală):

explicația morală, bazată pe “procedee” de stimulare și informare morală, care pot fi preluate de la alte metode;

prelegerea morală, bazată pe un volum de informare asigurat prin procedee expozitiv- verbale de tip demonstrație- pledoarie, conferințe, referate tematice;

convorbirea morală, bazată pe procedee de dialog moral, dezbatere morală, povestire morală, comentariu moral;

exemplul moral, cu procedee bazate pe exemple directe- indirecte, reale-imaginare

analiza de caz, bazată pe procedee de decizie, prezentare, analiză, dezbatere, recomandare morală;

exercițiul moral, bazat pe două tipuri de procedee: procedee externe (ordine, dispoziție, îndemn, averttisment, apel, sugestie, lămurire, încurajare, stimulare prin recompense); procedee interne (exersarea prin procedee de autoevaluare morală);

aprobarea morală bazată pe procedee și tehnici de laudă, recunoștință, recompensă

dezaprobarea morală bazată pe procedee și tehnici de observație, avertisment, ironie, reproș, sancțiune.

Prezentăm, pe scurt câteva dintre cele mai importante metode de educatie morală:

Exemplul are o mare eficientă in determinarea executării faptei morale. Forta educațională a exemplului se explică prin faptul că:

– dă posibilitatea unei intuitii directe, vii a faptelor, iar intuitia vie a faptelor trăite influentează mult mai puternic decât ideile abstracte pe care le dau normele morale sau decât reprezentările pe care elevul le poate avea din povestirile morale.
– intuitia directă este însotită de o trăire afectiv-emoțională mult mai accentuată decât imaginile reproduse de pe urma povestirilor.
– tendința spre imitatie este foarte puternică la copil. Forma superioară de imitatie este imitatia modelului uman.

Exercitiul moral reprezintă o metodă cu mari resurse in formarea deprinderilor de comportare morală, in desăvârșirea activitătilor practice de conformare cu modelul ales. El constă in executarea sistematică și organizată a unor fapte și actiuni, in conditii relativ identice, cu scopul formării deprinderilor și obișnuintelor de comportare morală, al constituirii și fixării trăsăturilor voliționale și de caracter implicate in atitudinea și conduita morală a individului.
Această metodă presupune două momente principale: formularea cerințelor si exersarea propriu-zisă.

– Formularea cerintelor; profesorul utilizează in activitatea sa următoarele forme : ordinul, dispozitia, îndemnul și sugestia, lămurirea, rugămintea.
-Exersarea propriu-zisă. Antrenarea elevilor in diverse activităti și actiuni face posibilă interiorizarea exigențelor externe cuprinse in normele, principiile și regulile moralei și transformarea lor in mobiluri interne, concomitent cu formarea deprinderilor și obișnuintelor de comportare, a trăsăturilor de voință și caracter.

Supravegherea este metoda de observare atentă de către educator a comportării in devenire a copilului, a tânărului sau adultului. Ea constă in grija cotinuă, din partea educatorului, pentru a opri, pe de o parte, pe elevi de la executarea repetată a unor acte dăunătoare care duc la deprinderi rele, iar pe de altă parte, pentru a provoca pe elevi la executarea repetată a unor acte care, din contra, conduc, la formarea unor deprinderi bune.

Învătătorii, profesorii trebuie să acționeze in așa fel încât să provoace pt elevi să repete acele actiuni care prin deprinderi să prezinte mai târziu un teren favorabil moralitătii.
Sanctiunea, ca metodă, îmbracă două forme: in cazul in care elevul nu respectă normele de conduită morală, disciplina școlară, îndrumările și ordinea firească pentru o viață corectă, intervine pedeapsa — sancțiunea punitivă, de regula, într-o succesiune a gravitătii abaterilor prevăzute de regulamentul școlar.

Când elevul realizează succese in comportamentul său il stimulăm prin recompense sau sancțiuni premiale.

Pedeapsa este o sanctionare a nerespectării regulilor de comportare, a îndrumărilor și ordinelor date, a îndatoririlor și obligatiilor școlare.

Recompensa este fața pozitivă a sanctiunii, in sensul că prin ea încurajam anumite fapte care, prin repetare, duc la deprinderi și obișnuinte bune.

Si in cazul recompensei, și in cazul pedepsei, baza psihologică constă in asocierea dintre ideea actului comis și sentimentul care urmează acelui act in urma măsurii luata de educatori:

in cazul pedepsei, sentimentul neplăcerii, suferinta durerii, sentiment care va fi o piedică ca in viitor să mai săvârșească actul respectiv

in cazul recompensei, sentimentul de plăcere care se asociază cu actul comis. Recompensa este un mijloc puternic de stimulare a elevului spre săvârșire de acte morale; pedeapsa este mijloc puternic de frână spre acte imorale; ambele sunt necesare pentru formarea de deprinderi morale.

*Educația estetică

1.Conceptul de educație estetică;
2. Obiectivele educației estetice;
3.Conținuturi și modalități de realizare a educației estetice;
4. Metodologia educației estetice;
5. Principiile educației estetice.

1.Conceptul de educație estetică

Trăim într-o perioadă în care relațiile interumane au crescut ca frecvență și intensitate, viteza cu care circula informațiile face posibilă comunicarea aproape instantanee, din orice colț al lumii. Suntem în „legătură directă” cu lumea, vedem cum se creează și cum se distrug lucrurile ce ne înconjoară. Societatea de consum ne marchează valorile și posibilitățile de alegere; supraoferta existentă în toate domeniile vieții derutează și face posibilă promovarea nonvalorilor, a kitsch-ului. Căutarea și identificarea „frumosului” autentic este din ce în ce mai dificilă, în lipsa unei educații, a unei îndrumări avizate. Rolul acesta revine educației estetice, ca dimensiune a educației integrale, care poate fi privită ca activitatea, procesul și rezultatul de percepere, trăire și creare a frumosului în sens larg, a esteticului. Întrucât frumosul se exprimă în bunuri care încorporează categorii estetice cum sunt tragicul, comicul, umorul, sublimul, eroicul, grotescul etc., educația estetică este în esență un proces de asimilare prin trăire a valorilor și de exprimare a mijloacelor artistice ale personalității. În dorința de a trăi în armonie, oamenii caută și creează frumosul în natură, în societate și în artă.

Categoriile educației estetice sunt:

– idealul estetic este categoria care exprimă modelul (prototipul) estetic spre care aspiră sa-l cultive si să-1 finalizeze un artist, un individ.
– stilul estetic este o categorie care exprimă calitățile și capacitate omului de a percepe de a trăi frumosul.
– gustul estetic este categoria care exprimă calitatea și capacitatea omului de a iubi si aprecia frumosul sub raport cognitiv, afectiv și comportamental.
– spiritul de creatie este categoria care exprimă capacitatea și abilitatea de a imagina și crea frumosul. Educația, in general, și educația estetică, in special, trebuie să treacă accentul de pe ipostaza reproductivă a învățământului pe ipostaza cultivării potențialului creator al personalitătii.

2.Obiectivele educatiei estetice

O1.Dezvoltarea sensibilității estetice

Sensibilitatea estetică este capacitatea individului de a percepe, de a sesiza și de a gusta aspectele estetice ale naturii și vieții înconjurătoare. Aceasta reprezintă o condiție a dezvoltării formelor ulterioare, mai profunde și mai complexe, ale culturii estetice. Sensibilitatea estetică este rezultatul unui proces de formare și îndrumare, pornind însă de la predispoziții native. În perioada contemporană, sensibilitatea estetică a omului modern, merge în pas transformările determinate de evoluția științifică și tehnică și se caracterizează printr-o reactivitate crescută la stimul, printr-un simț al selecției mai ridicat (datorită suprafertei existente), printr-o capacitate imaginativă crescută. Nu trebuie igorat nici rolul indistrializării și al evoluției științelor exacte, care au determinat o intelectualizare a sensibilității esttice și au făcut posibilă apariția „frumosului industrial” și a „esteticii industriale” care cer apariția nor criterii specifice pentru aprecierea lor. Sensibilitatea estetică este strâs legată de formarea gustului estetic, prin aceasta înțelegând calitatea și capacitatea omului de a iubi și aprecia frumosul sub raport cognitiv, afectiv și comportamental. Îmbinare a dispozițiilor native cu activitățile educative, gustul estetic îi va ajuta pe elevi să se orienteze în domeniul valorilor estetice, să discearnă în separarea valorilor de nonvalori.

O2. Dezvoltarea capacității de apreciere a frumosului și a celorlalte categorii estetice (sublim, eroic, comic, tragic)

O pregătire temeinică în domeniul artei, oferă elevilor o mai mare posibilitate de înțelegere și apreciere în baza unor criterii științifice. Inițierea elevilor și instruirea lor în diferite domenii ale artei, cunoașterea tehnicilor specifice, a istoriei domeniului respectiv, a principalelor curente și a operelor reprezentative, oferă acestora elementele de bază care îi vor ajuta să se orienteze în domeniul artelor. Gradul de cultură estetică este apreciat și prin capacitatea de a emite juecăți estetice, de a aprecia frumosul în baza unor argumente solide. Sarcina educației estetice este de a-i ajuta pe elevi să își însușească criterile de apreciere estetică și, cu ajutorul alor, să facă distincția între operele autentice și kitsch-urile care coexistă în cultura contemporană. Există însă genuri ale artei care nu au un corespondent în disciplinele de învățământ. Pentru acestea, inițierea elevilor se va face prin activități de pregătire extrașcolară sau complementare.

O3.Formarea culturii estetice și a atitudinii estetice de prețuire și promovare a frumosului

Așa cum afirmam anterior, omul încearcă să găsească și să creeze frumosul în tot ceea ce-l înconjoară: în natură, în artă și în societate. Această dorință este expresia unei atitudini estetice ce se manifestă permanent, în toate compartimentele vieții. Cultura estetică este o parte a culturii generale și cuprinde ansamblul ideilor, priceperilor și deprinderilor pe baza cărora omul este capabil să perceapă, să înțeleagă și s aprecieze frumosul în toate manifestările sale (7, pag. 159).Contactul cu opera de artă determină formarea culturii artistice – nucleu al culturii estetice – care contribuie la înțelegerea și aprecierea justă a valorilor artistice. Cultura estetică se manifestă în viața de zi cu zi fiecăruia dintre noi printr-o atitudine estetică iar aceasta se concretizează în preocuparea de a introduce frumosul în viața cotidiană și de a realiza idealul estetic, ca o formă superioară a atitudinii estetice. Contactul constant cu opera de rtă va determina adoptarea unei conduite estetice în toate împrejurările vieții. Esteticul cere un anumit grad de cultură și civilizație. Este în același timp un scop de urmat dar un mijloc de „înfrumusețare” al vieții. Ne referim mai ales la aspectul social al esteticului, a relațiile interumane civilizate, bazate pe politețe, respect și simpatie, la decența în limbaj și vestimetație. Toate acestea sunt elemente ele educației estetice și, chiar mai mult, ai educației permenente.

O4. Dezvoltarea creativității artistice

Dezvoltarea creativității artistice în cadrul procesului de învățământ presupune inițierea elevilor în tehnicile specifice diferitelor arte, identificarea potențialului artistic al fiecăruia și stimularea inițiativei artistice. Rolul școlii este acela de a oferi noțiunile de bază necesare formării unei culturi estetice dar, acolo unde este cazul, școala trebuie să descopere și să cultive disponibilitățile artistice ale elevilor, să-i îndrume pe aceștia către activități extrașcolare prin care își vor dezvolta potențialul artistic.

3.Conținuturi și modalități de realizare a educației estetice

Conținuturile educației estetice se află în raport de corespondență cu obiectivele menționate anterior, fiind adaptate la particularitățile fiecărei trepte de școlarizare și la cele de vârstă. Proiectarea și realizarea acestor conținuturi implică toate valorile frumosului din artă, societate și natură.

Educația estetică se poate realiza în cadrul școlii, prin intermediul disciplinelor școlare incluse în planul de învățământ și al altor activități complementare (excursii tematice, concursuri artistice, vizite, cercuri, serbări, audiții etc.) dar și prin activități extrașcolare (vizionări de spectacole de teatru, film, balet, concerte, expoziții de artă, discuții cu artiști etc. ) ce vor fi valorificate de cadrele didactice.

În curriculum-ul școlar sunt încluse câteva obiecte de învățământ care, în mod tradițional, sunt considerate a contribui în mod esențial la formarea culturii estetice a elevilor. Acestea sunt:

literatura ce își propune educarea sensibilității literare, formarea și consolidarea gustului literar, însușirea unui spirit critic și dobândirea unor criterii de apreciere a operei literare, formarea atitudinilor și comportamentelor estetice, cultivarea creativității literare;

muzica care urmărește formarea priceperii de a audia și interpreta, dobândirea unui limbaj muzical, stimularea sensibilității, dezvoltarea laturii afective a pesonalității;

desenul, prin formele sale diverse (după natură, din memorie, decorativ, tehnic, artistic etc.) își propune să dezvolte aptitudinea de aobserva, imaginația reproductivă și creatoare, capacitate de a aprecia și reproduce fenomenele și obiectele lumii înconjurătoare.

Metodele folosite in educația estetică sunt metode comune cu cele folosite in întregul proces educativ.

Un loc cu totul aparte revine in educația estetică metodei exercitiului, insotita de explicații și demonstratii.

Exercițiul contribuie la dezvoltarea sensibilitatii și receptivității estetice. De asemenea, exercițiul stă la baza capacitatii de a folosi, a reproduce sau a crea valori estetice. El poate îmbrăca mai forme: exersarea unor capacități perceptive, exerciții de traducere reciprocă a limbajelor artistice sau exerciții tehnice.

Explicația intervine ca moment introductiv in achiziționarea de cunoștinte teoretice sau in dobândirea de deprinderi artistice specifice.

Demonstrația stă mai mult la îndemâna cadrului didactic specializat intr-un domeniu al artei.

Si in educația estetică este nevoie de un sistem metodologic care, folosit conform obiectivelor propuse, specificului conținutului valorilor estetice incluse in procesul educației, al particularităților individuale pe care le manifestă, să poata asigura nivelul de eficiență necesar unei educații estetice de valoare.

Pe lângă aceste obiecte de învățământ, prin măiestria cadrului didactic în utilizarea și valorificarea conținuturilor, pot contribui la formarea culturii estetice și istoria, geografia, științele naturii, matematica, limbile moderne, gimanstica, educația civică, dirigenția. Printre modalitățile de realizare a educației estetice se înscriu: educatia muzicală, coregrafică, plastică, cinematografică; toate acestea pot fi realizate in cadre formale de educație și nonformale sau informale.

4.Metodologia educației estetice

Metodele utilizate în realizarea educației estetice sunt, în cea mai mare parte, aceleași ce sunt folosite în toate activtățile procesului instructiv-educativ. Se cere însă o adevare mai pronunțatăîntre conținuturile specifice educației estetice și metodele utilizate. Astfel, ca metode specifie amintim: exercițiul, explicația, demonstrația, lectura (dirijată, explicativă), narațiunea, introspecția, observația, sudiul de caz, descoperirea, jocul didactic, dramatizarea, studiul documentelor etc.

5.Principiile educației estetice

Principiul educării estetice pe baza valorilor autentice

Principiul receptării creatoare a valorilor estetice

Principiul perceperii globale, unitare a conținutului și formei obiectului estetic

Principiul înțelegerii și situării contextuale a fenomenului estetic

*Educația fizică

1. Conceptul de educație fizică
2. Obiectivele educației fizice
3. Conținuturi specifice educației fizice
4. Forme de organizare a activităților de educație fizică
5. Metode utilizate în cadrul activităților de educație fizică
6. Principii ale educației fizice

1.Conceptul de educație fizică

Preocuparea omenilor pentru sănătate, pentru îngrijirea corpului, rezistență, forță, a existat încă de la începuturi, când toate acestea erau necesare supraviețuirii. Formarea și exersarea lor se realizau în activitățile zilnice de procurare a hranei (prin acțiuni motrice de alergare, aruncare, cățărare etc.) sau în dansurile cu caracter ritualic.

Primele cugetări ce se referă la educația fizică datează din antichitate, aparținând filosofilor Xenofon, Platon și Aristotel. Încă din timpul acela, educația fizică a fost considerată o latură importantă în formarea omului, ba chiar o condiție a dezvoltării lui, exrcițiile fizice fiind practicate în școală. Este cunoscută preocuparea lumii antice pentru dezvoltarea armonioasă a trupului dar și a sufletului. Ne-a rămas din cultura latină cugetarea „minte sănătoasă în trup sănătos”, iar grecii au inițiat Jocurile Olimpice, manifestare a sportivității, curajului și onestității.

Și în prezent este recunoscută importanța pregătirii fizice, în România, educația fizică fiind disciplină de învățământ obligatorie în toate ciclurile de învățământ. Privită în sens pedagogic extins, educația fizică este o latură sau o dimensiune educațională integrată într-un ansamblu de laturi sau dimensiuni (intelectuală, morală, profesională, estetică) care urmărește dezvoltarea armonioasă a organismului, întărirea, menținerea și redobândirea sănătății, călirea organismului, formarea și perfecționarea priceperilor și deprinderilor motrice, cultivarea calităților psiho-fizice necesare desfășurării oricărei activități, muncii, exercitării profesiunilor, activității sportive.

2. Obiectivele educatiei fizice

O1.Atingerea si mentinerea unui nivel optim de sanatate

Îndeplinirea acestui obiectiv va asigura o dezvoltare fizică armonioasă a elevilor și o bună funcționare a principalelor funcții ale organismului (capacitatea respiratorie, funcțiile digestive, circulatorii și excretorii). De asemenea, se are în vedere și formarea unor deprinderi de alimentație corecte și a deprinderilor de igienă corporală și igienă a exercițiului fizic. Evitarea exceselor alimentare iș practicarea cu măsură a exercițiilor fizice contribuie la menținerea unui tonus emoțional pozitiv, important pentru starea de sănătate psihică. Sănătatea fizică presupune și călirea organismului, prin utilizarea factorilor naturali: aer, apă, soare.

O2.Dezvoltarea fizică generală și specifică și a psihomotricității

Prin practicarea educației fizice, într-un context organizat și sub îndrumarea unui personal calificat,copiii se dezvoltă armonios, conform perioadelor de vârstă pe care le parcurg. Armonia corporală (înălțime, greutate, ținută fizică) corelată cu o bună condiție fizică, cu capacități fizice specifice (apucare, aruncare, mers, alergare,tracțiune etc.) și cu inițiativă și perseverență contribuie la obținerea de rezultate optime în activitățile întreprinse. Exercițiile fizice stimulează dezvoltarea capacităților psihomotrice (forța, viteza, rezistența, îndemânarea, suplețea) necesare în viața de zi cu zi și în practicarea sportului.

O3.Formarea și dezvoltarea trăsăturilor psihocomportamentale și de personalitate

Prin natura cerințelor sale, educația fizică dezvoltă procesele senzoriale (vizual, auditiv, kinestezic), capacitatea de concentrare a atenției și atenția distributivă, capacitățile mnezice (memoria vizuală, auditivă, kinestezică), operațiile și calitățile gândirii (analiza, sinteza, comparația, originalitatea, creativitatea, fluența, rapiditatea).

Participarea la jocurile în echipă, respectarea regulilor jocului, necesitatea finalizării activităților începute, dezvoltă voința dar și perseverența, tenacitatea, curajul, hotărârea, trăsăturile pozitive de caracter (autocontrol, modestie, solidaritate, competitivitate, cinste) și spiritul fair-play (spirit de echipă, spirit de luptă, dorința de a învinge, respectarea adversarului, acceptarea înfângerii și respectarea învingătorului).

O4. Corectarea unor deficiențe fizice

Orele de educație fizică oferă prilejul descoperirii și diagnosticării unor deficiențe fizice și, prin colaborarea cu medicul sportiv sau cu kinetoterapeutul, pot fi urmate ședințe de exerciții pentru corectarea și ameliorarea acestora. Importantă este, în același timp, formarea unei atitudini corecte față de aceste deficiențe, acceptarea propriei imagini corporale și stimularea perseverenței în practicarea exercițiilor corective și recuperatorii în mod independent, cu respectarea unui porgram de exerciții fizice zilnice.

3 Conținuturi specifice educației fizice

Conținuturile specifice educației fizice corespund obiectivelor menționate anterior și se realizează prin disciplina „educație fizică”, inclusă în curriculum-ul școlar ca disciplină obligatorie, la toate nivelurile și treptele. Acestea variază în funcție de vârsta elevului (biologică și/sau psihologică) și de forma de activitate propusă (formală sau nonformală), cu valorificarea influențelor de tip informal (3, pag. 148). Conținuturile specifice, realizabile în plan formal sunt aprofundate, în funcție de talentul și preocuparea elevilor, în plan nonformal (prin activități extrașcolare, cerceri sportive etc.).

Principalele conținuturi ale educației fizice sunt:

exercițiul fizic

gimnastica

jocul, sportul

turismul

dansul

Exercițiul fizic presupune repetarea sistematică a unei mișcări în vederea formării de priceperi și deprinderi motorii, a dezvoltării calităților motrice . Exercițiile fizice, practicate corect și eșalonat, au efecte benefice asupra organismului. Combinate în moduri diferite, exercițiile pot îmbrăca forma gimansticii, dansurilor sau a jocurilor.

Gimanstica (gr. gymnastike = a face exerciții) este un sistem de exerciții fizice cu o structură proprie, realizându-se prin respectarea unor reguli bine definite. În funcție de structura și scopurile urmărite, se disting mai multe ramuri:

gimnastica de bază

gimnastica de performanță

gimnastica pregătitoare

gimnastica de producție

Gimnastica de bază este foarte răspândită, fiind practicată pe toate treptele de învățământ și în toate celelalte instituții care cer o bună condiție fizică. Aceasta urmărește formarea deprinderilor motrice și a calităților fizice indispensabile practicării activităților sportive. Pentru aceasta sunt folosite exerciții fără aparate, exercițiile cu aparate și cu obiecte portabile.

Gimnastica de performanță sau acrobatică constă în îmbinări de exerciții acrobatice cu caracter spectaculos, de exerciții artistice, cu diferite obiecte și acompaniament muzical.
Gimnastica pregătitoare constă în ansambluri de exerciții prin care se urmărește dezvoltarea capacităților și deprinderilor necesare practicării anumitor sporturi, la un nivel ridicat de performanță și menținerea formei sportive.
Gimnastica de producție diferă în funcție de specificul categoriei profesionale căreia i se adresează, având efecte benefice asupra menținerii capacităților psihofizice, randamentului muncii și eliminării oboselii

Jocul este compus din exerciții fizice complexe, guvernate de reguli, având ca notă definitorie întrecerea. Jocurile pot fi:

spontane sau organizate

individuale, în perechi și în grup

desfășurate în interior sau în aer liber

În funcție de scopul și de mijloacele folosite jocurile pot fi:

de mișcare

de mișcare cu cântec

static

cu obiecte

tradițional de întrecere

sportiv

tematic etc.

Jocul are efecte benefice asupra dezvoltării capacităților psihomotrice, inteligenței și relaționării cu ceilalți, participarea fiind motivată de caracterul atractiv al acestuia.

Sportul este o activitate organizată (sub aspect biologic, psihologic și tehnic) ce presupune valorificarea condiției fizice, a capacităților și însușirilor psihomotrice, în scopul obținerii performanței. Sporturile pot fi individuale și colective, fiecare ramură sportivă dispunând de regulamente, clasamente, recorduri. Antrenamentul este forma de pregătire în vederea practicării unui sport, nivelul maxim atins fiind denumit măiestrie sportivă.

Turismul este o formă de activitate ce presupune realizarea de drumeții, plimbări, excursii. În cadrul activităților de educație fizică, elevii sunt învățați să își organizeze timpul liber și activitățile de loisir, să își procure și să întrețină corespunzător echipamentele sportive specifice, să își petreacă timpul într-un mod plăcut (concursuri de orientare turistică) și să își călească organismul cu ajutorul factorilor de mediu (soare, aer, apă).

Dansul este una dintre cele mai vechi și expresive forme de exteriorizare a stărilor sufletești. Datorită implicării întregii personalități în desfășurarea sa (calități fizice dar și sensibilitate, trăiri), dansul are valențe terapeutice și educative. Acesta poate fi practicat în școală sau în cadrul cluburilor de copii și tineret, fiind valorificat în cadrul serbărilor, concursurilor sau altr activități cu caracter competițional sau de petrecere a timpului liber.

4. Forme de organizare a activităților de educație fizică

În cadrul școlii forma principală de organizare o reprezintă ora de educație fizică, desfășurată în mod organizat, sub îndrumarea profesorului, respectând principii și norme psihopedagogice. Există mai multe tipuri de lecții de educație fizică:

lecția de învățare

lecția de repetare, perfecționare și consolidare a materialului însușit (de antrenament)

lecția de verificare a cunoștințelor, abilităților și deprinderilor motrice dobândite precum și a gradului pregătirii fizice (lecția de control)

lecția de tip mixt (lecția de învățare antrenament)

Alte activități organizate în cadrul școlii sunt: recreația organizată, cercurile și colectivele spotive, concursurile, competițiile și întrecerile sportive, crosurile, excursiile și drumețiile, concursurile de orientare turistică etc.

Activitatea de educație fizică independentă a elevilor reprezintă o continuare a activităților organizate în cadrul școlii dar, în acest caz, inițiativa aparține elevilor. Aceste activități desfășurate de elevi în mod independent pot fi sprijinite sau sugerate de profesor, în măsura în care elevii solicită acest lucru. Desfășurarea activităților fizice în timpul liber este expresia conștientizării de către copii a importanței acestora pentru starea lor de sănătate, a convingerii că exercițiile fizice au efecte benefice asupra dezvoltării lor.

5. Metode utilizate în cadrul activităților de educație fizică

În concordanță cu specificul conținuturilor sale, în orele de educație fizică sunt folosite ca principale metode exercițiul, activitățile practice, demonstrația, jocul (didactic, de rol), observația, studiul de caz.

6. Principii ale educației fizice

Principiul corespondenței pedagogice dintre dezvoltarea psihică și dezvoltarea fizică a personalității umane

Principiul interdependenței pedagogice dintre cultivarea permanentă a deprinderilor igienico-sanitare și dezvoltarea deplină a potențialului biologic al personalității umane

Principiul ponderii obiectivelor pedagogice de ordin practic și a metodelor didactice bazate predominant pe acțiune (reală sau simulată)

Pricipiul deschiderii educației fizice spre activitatea sportivă de masă și de performanță

*Educația tehnologică și profesională

1.Conceptul de “educație tehnologică”
2. Obiectivele educației tehnologice
3. Conținutul și metodele educației tehnologice
4. Educația profesională:semnificație, obiective, conținut și metode

1 Conceptul de “educație tehnologica

Educația tehnologică este, în același timp, o dimensiune a educației, dar și a culturii generale a omului contemporan, deoarece tehnologia (înțeleasă ca știință în acțiune, ca știință aplicată) face parte din viața lui cotidiană, însoțindu-l pretutindeni: la locul de muncă, acasă, pe stradă, în activitățile de loisir etc.

Deși dicționarele o definesc în maniere destul de diverse, în esență, tehnologia reprezintă un ansamblu de procese și operații la capătul cărora se obține un anumit produs, un anumit rezultat. Ca știință, ea studiază formele, metodele și mijloacele de prelucrare a materiilor prime și materialelor, în vederea obținerii unor produse în diferite domenii de activitate.

Termenul provine din limba greacă, fiind alcătuit prin asocierea a două cuvinte: “techne”, care înseamnă meșteșug și “logos”, care înseamnă studiu. Altfel spus, tehnologia reprezintă studierea meșteșugurilor.

În Dicționarul de Sociologie, coordonat de Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu (1993), se precizează că, dincolo de dimensiunea ei materială, care se referă la „ansamblul de unelte, instalații, mașini, aparate și dispozitive utilizate în anumite activități sociale (productive ) prin excelență”, tehnologia mai are încă două dimensiuni: una normativă, care cuprinde „normele de utilizare ca și rețelele de organizare asociate unei tehnologii” și alta socială, „reprezentată de corpul de abilități și componente individuale și colective, ca și de normele sociale generate de utilizarea unei anumite tehnologii”.

Această ultimă dimensiune are și menirea de a ne avertiza că „impactul tehnologiei asupra vieții sociale comportă multe alte aspecte, printre care cele legate de deteriorarea ecosistemului uman sunt deosebite”.

Un motiv în plus pentru a reflecta asupra misiunii educației de pregătire a oamenilor de orice vârstă pentru a înțelege și folosi adecvat tehnologia timpului lor.

Privite din perspectiva secolului nostru, remarcăm, odată cu autorii Raportului UNESCO al Comisiei Internaționale pentru Educație în secolul XX, că tehnologiile moderne „sunt pe cale să provoace (…) o revoluție (…) care afectează în egală măsură activitățile legate de producție și activitatea profesională și pe cele legate de educație și pregătire profesională”.

2.Obiectivele educației tehnologice

În aceste condiții, educația tehnologică își diversifică atât obiectivele și conținuturile, cât și metodele și mijloacele de realizare a lor. Alături de obiective tradiționale, cum sunt:

asimilarea cunoștințelor esențiale despre tehnologiile moderne (concepte de bază, principii de construire și funcționare a unor mașini, instalații, aparate etc., modalități de utilizare în condiții optime ș.a.m.d.);

formarea deprinderilor de utilizare a tehnologiilor din diverse domenii (profesional, casnic, public etc.), sub aspectul manevrării, întreținerii și reglării diverselor aparate, mașini și instalații;

formarea unei atitudini corecte față de tehnică, tehnologii, ca și față de lumea muncii și a profesiilor, prin dezvoltarea spiritului practic aplicativ, a spiritului de organizare și a celui de ordine, disciplină și responsabilitate, educația tehnologică își asumă o seamă de obiective noi

dezvoltarea capacității de proiectare, realizare și evaluare a produselor;

înțelegerea dezvoltătii tehnicii și a implicațiilor ei asupra mediului și a societății;

dezvoltarea capacității de cooperare în scopul realizării umui produs;

orientarea profesională în raport cu evoluția tehnologiilor și cu dinamica pieței muncii;

stimularea receptivității față de progresul tehnologic și tendințele acestuia;

formarea și dezvoltarea responsabilității față de asigurarea calității serviciilor și produselor;

manifestarea interesului pentru utilizarea calculatorului și a echipamentelor audio-vizuale în viața privată și publică;

3.Conținutul și metodele educației tehnologice

Conținuturile necesare atingerii acestor obiective sunt specificate în programele disciplinelor cupinse în aria curriculară „Tehnologii” și cuprind elemente specifice grupei de vârstă a elevilor și domeniului de activitate. Ca domenii noi, menționăm: „Elemente de design”, „Managementul resurselor și activități specifice economiei de piață”, „Caracterul transdisciplinar și interdisciplinar al tehnologiei”, „Influența tehnologiei asupra mentalității umane”, „Importanța tehnologiei din punct de vedere social și cultural”, „Fiabilitatea produselor”, „Aspecte ergonomice”, „Mecatronica – știința mașimilor intligente” ș.a.

Metodele de educație tehnologică sunt și ele diversificate. Alături de metode tradiționale (expunerea, demonstrația etc.), sunt recomandate metode din categoria celor activ-participative: studiul de caz, descoperirea prin explorare, dezbateri pe teme date, simularea, jocul de rol, realizarea de proiecte.

Locul desfășurării activităților specifice educației tehnologice poate fi deplasat din sala de clasă în întreprideri și instituții, în muzee și expoziții, în universități tehnice și în laboratoare multimedia, unde elevii pot intra în contact direct cu tehnologiile moderne și pot participa la diverse activități de simulare a unor situații reale.

Internetul reprezintă, în acest context, un mijloc eficace de exersare a unor abilități care să le permită tinerilor să comunice cu semenii lor de pe alte meridiane, în vederea cunoașterii operative a noutăților din domeniul tehnicii și al tehnologiilor moderne.

4.Educația profesională: semnificatie si obiective

Educația „carierei”, în condițiile societății moderne, reclamă o muncă educativă susținută.

Prin educația profesională se înțelege formarea unui orizont cultural și tehnologic cu privire la o anumită profesiune, concomitent cu dezvoltarea unor capacități, priceperi și deprinderi necesare exercitării ei. Educația profesională vizează atât formarea unor competențe necesare exercitării diferitelor profesii, a eticii și deontologiei profesionale, cât și dezvoltarea capacității tinerilor de a face față la schimbări, de a-și gestiona inteligent și eficace propria carieră.

Dimensiunile educației profesionale vizează :

cunoștințele, priceperile, deprinderile, comportamentele dobândite în plan intelectual;

deprinderile, priceperile, comportamentele în plan moral, acțional;

calitățile psihice și psihice.

Conceptul de educație profesională nu este sinonim cu cel de educație tehnologică sau politehnică. Educația tehnologică pregătește elevii pentru acțiune, ajutându-i să explice cunoașterea științifică în acțiune. Educația politehnică vizează pregătirea profesională pentru tehnică, în calitate de domeniu distinct al activității umane.

Formarea orizontului cultural-profesional cuprinde ansamblul cunoștințelor necesare practicării unei profesiuni.

Principalele obiective ale educației profesionale sunt :

formarea unor priceperi, deprinderi, capacități și competențe necesare unei activități productive. Acest obiectiv formativ psiho-motor se realizează cu deosebire în cadrul pregătirii practice, când cunoștințele teoretice, capacitățile intelectuale, modelele informațional-operaționale sunt funcționalizate în planul acțiunii. În categoria capacităților vizate de educația profesională se includ, în primul rând, gândirea tehniă, aptitudinile tehnice, capacitățile senzorio-motorii.

formare și dezvoltarea intereselor de cunoaștere a profesiei alese. Obiectivul are ca scop asigurarea competenței profesionale, înțeleasă ca rezultantă a cunoștințelor, deprinderilor, priceperilor și aptitudinilor de care trebuie să dispună viitorul cetățean în vederea îndeplinirii profesiei.

Între obiectivele educației profesionale se mai menționează:

formarea culturii profesionale;

dobândirea competenței profesionale;

asimilarea normelor de deontologie profesională;

îndrumarea și susținerea integrării socio-pofesionale;

cultivarea abilității de control și autocontrol al carierei

Acestora li se pot adăuga și alte obiective, cum ar fi:

formarea și dezvoltarea unei atitudini pozitive față de tehnică și tehnologiile moderne;

stimularea interesului față de noile tehnologii ale informației și comunicării;

dezvoltarea creativității tehnice;

dezvoltarea culturii profesionale, concomitent cu lărgirea orizontului de cultură și cunoaștere, și altele asemenea.

O subcomponentă a educației profesionale o reprezintă orientarea școlară și profesională.

Orientarea școlară și profesională este definită ca „un ansamblu de acțiuni și iinfluente pedagogice, sociale, medicale etc., ce se exercită în mod continuu cu scopul realizării de către indivizi a opțiunilor școlare și profesionale în concordanță cui particularitățile personalității lor și cu cerințele contextului social”.

Activitatea de pregătire a tineretului pentru opțiunea profesională are în vedere:

implicarea opțiunii școlare-profesionale în toate comportamentele și la toate nivelurile de învățământ;

caracterul interdisciplinar al activităților de orientare școlară și profesională;

rolul formatorului în procesul orientării școlare și profesionale, în accelerarea maturizării opțiunii profesionale;

extinderea câmpului educațional la tot ceea ce poate îmbogăți și favoriza dezvoltarea complexă, globală și creativă.

Conținutul educației profesionale va fi selecționat ținând seamă de obiectivele proiectate, de specificul profesiei persoanei, ținând seama de dinamica schimburilor din tehnică, tehnologie și din piața muncii.

Metodele și activitățile de educație profesională se aleg din sistemul de metode și activități cunoscut, în funcție de etapa realizării educației profesionale:

a) Înainte de alegerea profesiei/meseriei, se recurge la metode și activități cum sunt: observarea, convorbirea, testarea (aptitudinilor îndeosebi), informarea, consilierea etc.

b) În timpul procesului de formare, metodele specifice sunt: instructajul, exercițiul, antrenamentul, simularea, jocul de rol, excursia și vizitele etc. După obținerea calificării, accentul se pune pe evaluarea externă, sprijinirea absolvenților pentru integrarea lor profesională și pentru stabilirea unui management adecvat al carierei. Sarcinile școlii sunt preluate, în această etapă, de întreprinderile și instituțiile în care-și desfășoară activitatea absolvenții, ca și de ei înșiși.

Noile educații

Orientarea prospectivă a educației impune conceperea unor programe educative care să-i pregătească pe oameni pentru a se adapta la problemele cu care se estimează că se vor confrunta în viitor. Este vorba despre conceperea unei educații care să vizeze prioritar optimizarea capacității omului de adaptare continuă la schimbare. Analizîndu-se problemele apărute pe parcurs, s-au găsit unele sugestii pentru educarea noului individ, pe baza noilor direcții a educații sau a unor conținuturi noi, cum ar fi: educația pentru pace, educația ecologică, educația pentru participare și democrație, educația demografică, educația pentru comunicare și presă, educația economică, educația comunitară, educația privind drepturile fundamentale ale omului, educația pentru o nouă ordine internațională, etc.

Aceasta înseamnă regândirea obiectivelor educative actuale, schimbări radicale în conținutul și în tehnologia educației. Conținutul educației urmează să fie selecționat după principiul interdisciplinarității și structurat sub forma așa-numitelor noi educații:

Educația pentru pace, își propune să promoveze o cultură a păcii si o atitudine de cooperare;

Educația ecologică- este o pregătire pentru conservarea și apărarea mediului natural de viață;

Educația pentru schimbare, participare și democrație- își propune o pregătire a cetățeanului responsabil, conștient de drepturile și de îndatoririle sale;

Educatia pentru democratie si drepturile omului

Educatia interculturala (multiculturala)

Educația demografică- este necesară îndeosebi în societățile confruntate cu creșteri sau scăderi îngrijorătoare ale populației;

Educația pentru comunicare si mass-media- urmărește formarea unei atitudini critice, selective față de avalanșa de informații oferite de mass-media

Educatia pentru sanatate

Educația nutrițională- oferă mijloace de combatere a pericolului pe care îl prezintă pentru sănatate un regim alimentar irațional, sărac în elemente nutritive, ori bazat pe produși sintetici nocivi;

Educația economică și casnică modernă- este o pregătire pentru buna gestionare a propriilor bunuri;

Educatia antreprenoriala

Educația pentru timpul liber- o educație a dorinței de petrecere a timpului liber prin desfășurarea unor activități creative, cu un bogat conținut cultural, si a unor activități care să fie prilej de recreere autentică.

Educația pentru tehnologie și progres- o pregătire a omului pentru înțelegerea și adaptarea la un mod de viață invadat de tehnologie s.a.

Aceste “noi educații” pot fi introduse fie sub forma unor noi obiecte de învățămant, cu caracter interdisciplinar, fie prin crearea unor module interdisciplinare introduse în cadrul disciplinelor tradiționale, ori prin infuzarea disciplinelor școlare existente cu noile conținuturi (I. JINGA, 2000)

Aceste direcții noi, pot fi implementate în educație prin următoarele posibilități:

introducerea de discipline noi, ce promovează aceste tipuri ale educației;

crearea unor compartimente speciale, în cadrul unor discipline de bază

prin introducerea cu mesaje, ce țin de noile discipline.

Noile educatii sunt un raspuns util al sistemelor educative la imperativele generate de problematica lumii contemporane. Aceste noi educatii nu sunt epifenomene, fiecare dintre ele aparand datorita unor necesitati.

Modalitățile practice de introducere a „noilor educații” în curriculumul școlar (G.Văideanu)

Modificări la nivelul documentelor școlare (plan cadru, programe):

introducerea de noi discipline centrate pe un anumit tip de educație;

crearea de module specifice cu caracter interdisciplinar în cadrul disciplinelor tradiționale tehnica „approche infusionelle” (care are în vedere introducerea unor dimensiuni ale problemelor societății contemporane în disciplinele tradiționale);

2.Constituirea unor noi tipuri de educatii:

Educația pentru democrație și drepturile omului

Poate fi înțeleasă ca reacție la atacurile împotriva democrației din partea extremismului politic caracterizat prin xenofobie, rasism, antisemitism, violență dar și ca o cale pentru dezvoltarea societății democratice prin încurajarea reflecției critice, respectării drepturilor omului, acceptării punctelor de vedere diferite și învățarea unor strategii non-violente de rezolvare a conflictelor. Se urmărește cultivarea valorilor importante pentru umanitate în ansamblul sunt, a inițiativei, a creativității, a liberei exprimări, formarea de atitudini și comportamente de implicare civică și de solidaritate.

Acest tip de educație învață oamenii, care sunt drepturile fiecăruia: la viață, la opinie, la circulație, la libera exprimare, la considerație, etc. Constă în:

împărțirea eforturilor, efectuate de factorii educaționali, în vederea unei legături a copiilor și tineretului, respectarea ideilor acelora, care nu sunt ca noi și care gîndesc altfel.

anunțarea drepturilor omului, care există în codurile internaționale.

scoaterea din sistemul educațional a ideologiilor, care trezește ură, războiul, discriminarea, inegalitatea dintre oameni.

justificarea conflictelor, a războiului prin teme speciale, introduse la diferite discipline și propagate în rîndul elevilor, profesorilor, părinților;

se poate realiza cu ajutorul filmelor și alte manifestații, care sunt purtătoare de mesaje pacifice.

Educația pentru pace

Se bazează pe promovarea valorilor fundamentale ale vieții, libertății, toleranței, solidarității și egalității între sexe, etnii și religii. Educația pentru pace presupune formarea de atitudini pozitive reflectate în relații de armonie, cooperare și ajutor reciproc între indivizi, comunități și state, formarea elevilor în spiritual înțelegerii, cooperării, toleranței, respectului față de om ca valoare socială supremă și încrederii în destinul umanității și valorile umane. Acest tip de educație promovează comunicarea și participarea, ușurînd legătura dintre state, crearea indivizilor, ce promovează pacea și liniștea în lume. Principalele obiective a acestui tip de educație sunt:

a)Formarea capacităților și însușirilor de personalitate;

b) învățarea unor idei și cunoștințe, specifice problemei propagării păcii;

c) împărtățirea unor atitudini față de societate și de umanitate.

In cadrul educației pentru pace sunt înlăturate ideile și concepțiile, care dezvoltă agresiune, xenofobii, rasism, sunt formate comportamente pașnice, de respect, pacea între persoane, țări, nații.

Educatia ecologica

Educația ecologică sau educația relativă la mediu urmărește să formeze indivizilor un punct de vedere obiectiv asupra realității, să-i incite la participare, conștientizând faptul că evoluția mediului înconjurător și viața generațiilor viitoare depinde de opțiunile lor. Prin acest tip de educație se vizează dezvoltarea conștiinței și a simțului responsabilității ființei umane în raport cu mediul și problemele sale, asimilarea de cunoștințe, formarea de atitudini și valori ecologice, dezvoltarea de instrumente de analiză și acțiune pentru a preveni și corecta neajunsurile provocate mediului.

Obiectivul : oamenii trebuie sa inteleaga ca ei si mediul sunt inseparabili si ca tot ce face un om asupra mediului are consecinte asupra vietii sale. Prin educatie ecologica se urmareste ca elevii sa dobandeasca cunostinte despre mediu si despre modalitatile de rezolvare/mentinere a unui mediu nepoluat. Acesta este obiectivul cognitiv. Obiectivul actional: elevii sa se implice in lupta pentru pastrarea unui mediu curat.

Acest tip de educație ajută omul să înțeleagă mai bine natura, să o ajute. Este necesara deoarece evidentiaza :

urmările dezastruoase, ca urmare a dezvoltării omului;

industrializarea irațională, ce a dus la poluarea mediului;

degradarea naturii, cauzată de otrăvirea solului, aerului, apei.

Individul trebuie să existe în strînsă legătură cu natura, să respecte tot ce există în cadrul natural, să utilizeze rațional resursele naturale, să gestioneze corect deșeurile, să aranjeze frumos ceea ce îl înconjoară, să utilizeze coerent resursele naturale.

Lipsa unei educației ecologice duce la efecte drastice, cum ar fi: alunecări de teren, inundații, secetă, infecții radioactive, găuri în stratul de ozon. Educația ecologică implică în sine studierea unor disciplini ecologice, bazate pe explicații, atitudini și comportament responsabile față de mediul natural.

Educatia pentru sanatate

Constă într-un ansamblu de acțiuni sistematice, explicite, direcționate valoric și finalist, desfășurate întrun cadru organizat, în scopul înlăturării carențelor informativeducative, prin dobândirea unor cunoștințe medicale corecte și cu aplicabilitate practică, referitoare la conștiința de stare de sănătate și boală, reguli de igienă și măsuri profilactice. Principalele aspecte abordate de educația pentru sănătate se referă la igiena individuală, igiena și educația sexuală, educația alimentară-nutrițională, igiena mediului ambiant, combaterea toxicomaniilor, igiena mentală.
Scop: formarea si cultivarea capacitatilor specifice de organizare rationala a vietii in conditiile rezolvarii unor probleme specifice:

comportament nutritional-alimentar corect;

comportament igienic general corect;

comportament de autoterapiecorect;

comportament motric si sportiv corect;

comportament sexual corect.

Moduri de realizare: exemplul oferit de adult, discutii, evaluare propriului comportament etc

Educația pentru comunicare și mass-media

Este corelată cu preocuparea pentru respectul față de valorile umanității, cu respingerea violenței, pornografiei și discriminării și cu formarea unei atitudini critice față de aspectele nonartistice și nonvalorice, generate de interese comerciale, formarea unei atitudini selective și responsabile față de informație, utilizarea modalităților optime de formare și comunicare, formarea și dezvoltarea capacității de valorificare culturală a informației din mass-media, facilitarea circulației informațiilor și valorilor la nivel național și internațional

Educația inter si multiculturală

Educația inter și multiculturală se constituie în noi dimensiuni ale educației, destinate formării la școlari a unei conștiințe europene, cultivării respectului și solidarității față de cultura altor popoare. Vizeaza, in acelasi timp, formarea si dezvoltarea unor comportamente și atitudini inter și multiculturale, implicând simultan afirmarea fiecărei culturi cu normele sale specifice, dar și deschiderea către alte culturi, în perspectiva constituirii unei noi civilizații comune (cf. C. CUCOȘ, 1996, p.199). Conceperea și abordarea educației din această dublă perspective poate conduce la formarea unor comportamente specifice (cf. WALKER, 1992, p. 8):

aptitudinea de a comunica eficient

cooperarea și instituirea încrederii la nivelul grupului;

întărirea respectului de sine și al altora

toleranță față de opiniile diferite

luarea de decizii în chip democratic;

acceptarea responsabilității altora și a propriului eu;

soluționarea problemelor interpersonale;

aptitudinea de a evita altercațiile.

adaptarea continuă la diversitatea cultura

fructificarea diferențelor culturale și a valorilor spirituale, locale și generale, în beneficiu personal și social

recunoașterea egalității valorice a culturilor

Acest tip de educatie este generat de dialogul culturilor. Individul, situat între două sau mai multe culturi, parcurge un dezechilibru transcultural determinat de apariția unor tensiuni între valorile specifice unor sisteme culturale diferite.

Educatia inter si multiculturala reprezintă acea formă a educației care are ca scop sensibilizarea elevilor la respectarea diversității, la toleranță și solidaritate, vizând pregătirea cetățeanului pentru a trăi într-o societate multiculturală. Perspectiva interculturală de concepere a educației poate să ducă la atenuarea conflictelor și la atenuarea violenței în școală prin formarea competențelor de comunicare și de cooperare, a toleranței față de opinii diferite, a aptitudinii de stăpânire a emoțiilor primare și de evitare a altercațiilor și prin luarea deciziilor în comun în chip democratic. În tarile in care fenomenul migratiei este o problema, interculturalismul poate fi un instrument eficient pentru a lupta impotriva intolerantei si xenofobiei. Multiculturalismul european este o bogatie potentiala cu conditia sa nu diminueze sau sa anuleze identitatea fiecarei culturi. Sarcina scolii de astazi este de a forma elevilor o constiinta europeana. Inca din clasele primare este de dorit sa se cultive respectul si solidaritatea fata de cultura unor popoare.Câteva valori-cheie: aspiratia catre democratie, respectarea drepturilor omului, a drepturilor copiilor, justitia sociala, echilibrul ecologic, toleranta si pacea, traditiile culturale etc. Educatia interculturala are rol terapeutic (poate stinge unele conflicte) si preventiv (poate preveni unele conflicte).

Educația interculturală vizează o abordare pedagogică a diferențelor culturale, strategie care ia în considerare specificitățile spirituale, evitându-se riscurile ce decurg din schimburile ilegale dintre culturi. Este o educație pentru toți în spiritul recunoașterii diferențelor interculturale.

Interculturalitatea devine un instrument eficace pentru ameliorarea egalizării șanselor și a inserției optimale a populațiilor alogene în viața socio-economică a societății.

Școala modernă are misiunea de a forma la elevi o conștiință europeană, pornind de la un sistem de valori-cheie, între care : aspirația democratică, respectul drepturilor omului, justiția socială,echilibrul ecologic, toleranța și pacea, tradițiile culturale ș.a.

Practic, educația interculturală este atât o opțiune ideologică specifică societăților e (vizând pregătirea indivizilor îndeosebi tineri pentru o buna alegere si orientare in contextul multiplicării sistemelor de valori), cât și o modalitate de abordare pedagogică a diferențelor culturale și a specificului național încercându-se evitarea tendințelor de atomizare a culturilor. Speciliaștii în probleme de educație considera cele două noi dimensiuni ale educatiei ca o noua modalitate de integrare in spatiul educațional european a datelor altor științe socio-umane: psihologie, antropologieie culturală, sociologie, politologie, filosofie, istorie ș.a, în ideea realizării de conexiuni disciplinare.

Formarea unor atitudini inter și multiculturale facilitează comunicarea și reciprocă între diferitele grupuri culturale, constientizarea egalitatii sau complementaritatii valorilor nationale si universale, sustinand si eforturile de deschidere catre valorile generale si asumare a acestora.

Educatia inter si multiculturala sunt un efect imediat al fenomenului migratiei si crearii unui spatiu European comun in care valorile economice, spirituale si culturale coexista. Cele doua dimensiuni ale educatiei sunt in acelasi timp, si un instrument efficient de combatere a intolerantei si xenofobiei, a tendintelor de dispret si minimalizare (pana la anulare, chiar) a unor culturi minoritare, care au totusi rolul si locul lor in zestrea culturala a umanitatii.

Inserarea programelor de educatie inter si multiculturala in scoala romaneasca este un deziderat demn de urmarit si realizat in perspective intrarii in Europa de maine. Sarcina scolii de azi este de a forma la elevi o constiinta europeana, prin asimilarea catorva valori-cheie: aspiratia catre democratie, justitie sociala, respectful fata de drepturile omului si fata de traditia culturala, echilibrul ecologic, pacea etc.

Invatamantul romanesc parcurge o perioada de schimbare si reinoire. In context, introducerea unor elemente de educatie interculturala ar fi un mijloc eficace pentru trecerea la o societate democratica, pluralista si solidara, contribuind inclusive la ameliorarea relatiilor interumane intre membrii diferitelor nationalitati conlocuitoare si renuntarea la atitudini cu character revarnșard.

Implantarea principiului interculturalitatii presupune o reconsiderarea a procesuloui de invatamant si din aceasta perspective :

Revizuirea continuturilor programelor scolare si introducerea de elemente de educatie inter si multiculturala la disciplinele de invatamant precum istorie, geografie, arte, literatura; se impune pastrarea unui echilibru optim intre general si particular sau secvential

Stabilirea de obiective educationale centrate pe dobandirea autonomiei spirituale, pe autoeducatie si autoinstruire, scopul fiind cultivarea atitudinilor si abilitatilor de racordare si prin effort personal la fenomene culturale multiple si diverse

Asigurarea unui invatamant in limba maternal , pentru comunitatile minoritare, dar cu atentie si fara excese (preferabil sa se respecte principiul reciprocitatii)

Diversificarea strategiilor si metodologiilor didactice, astfel incat sa se asigure o reala deschidere interculturala.

Concluzionand, atat timp cat societatea actuala devine din ce in ce mai pluriculturala, educatia inter si multiculturala au un rol bine detrminata in conturarea si dezvoltarea personalitatii.

Educatia pentru democratie

Dobandirea informatiilor cu privire la formele de guvernare democratice prin comparatie cu cele nedemocratice, cunoasterea istorie, cunoasterea principiilor democratice, cunoasterea cadrului juridic international si national, al dreptului, libertatilor si indatoririlor, formarea atitudinii de toleranta politica, etnica, religioasa sau fata de diferite opinii.

Educația pentru schimbare și dezvoltare

Are în vedere formarea și dezvoltarea capacităților individului de adaptare rapidă, responsabilă și eficientă la schimbările economice, sociale, culturale și tehnologice prin crearea de atitudini și de afirmare și adaptare. Trăim într-o lume care se schimbă în continuu, schimbările sunt radicale, complexe și globale. Școala trebuie să îi instrumenteze pe indivizi cu capacități de a face față acestor schimbări

Educația pentru o nouă ordine economică internațională

Se referă la studierea diverselor culturi, religii și civilizații dar și a problemelor ce apar din interacțiunea dintre diferite țări, culturi și religii. Obiectivul acestui tip de educație nu este doar transmiterea de informații, ci și cultivarea de convingeri și sentimente de solidaritate, pace și respect reciproc, înțelegerea dinamicii schimbărilor, a diviziunii muncii a valorii muncii. Cea mai mare parte a educației economice se realizează întâmplător și în contexte non-formale. Este necesar ca metodologia educației economice să se adapteze la specificul obiectivelor și conținuturilor abordate.

Educația economică și casnică modernă

Are în vedere optimizarea funcției economice a familiei, în condițiile în care activitățile casnice fac parte din viața noastră cotidiană. Pentru a avea o viață echilibrată și o optimă integrare socială, fiecare dintre noi trebuie să cunoască cauzele schimbării economice și modalitățile de adaptare la acestea. Pregătirea economică pentru viața individuală, inițierea în problematica economiei casnice și formarea spiritului de cooperare și respect față de muncă constituie factorii esențiali ai îmbunătățirii calității vieții.

Educatia antreprenoriala

Educația economică și antreprenorială se constituie în dimensiuni moderne ale educației, prezente în viața societală și a școlii în forme explicite (discipline de învățământ) sau implicite (programe nonformale, module, companii-persoane). Vizează formarea și cultivarea capacităților de adaptare rapidă și responsabilă a personalității umane la condițiile economiei de piață și a mediului concurențial și de afaceri.

Țintele strategice ale educației economice și antreprenoriale sunt, în principal, următoarele:

familiarizarea cu noțiunile, conceptele, legitățile, mecanismele și practicile asociate producției, desfacerii și consumului în contextul competiției libere;

asimilarea noțiunilor de bază ale economiei concurențiale;

înțelegerea modului de funcționare a economiei de piață;

formarea și susținerea acelor deprinderi și abilități specifice unui mediu economic concurențial;

cunoașterea și folosirea eficientă a mecanismelor și instituțiilor specifice economiei de piață;

conștientizarea oportunităților de adaptare a deciziilor în calitate de angajați, manageri, investitori, consumatori, proprietari și cetățeni;

adaptarea continuă la muncă și la sporirea disponibilităților de asumare de responsabilități;

întărirea motivației muncii și a celei economice;

dezvoltarea spiritului de inițiativă privată și a disponibilității de a iniția și dezvolta afaceri;

promovarea și susținerea spiritului de lucru în echipă;

creșterea productivității individuale și ameliorarea standardului de viață;

formarea unui nou mod de economic de gândire și acțiune.

Educația economică și antreprenorială acționează inclusiv la nivelul mentalităților și convingerilor omului modern, pe care le compatibilizează, pe cât posibil, cu mutațiile produse pe piața muncii și în sfera activităților economice. Ca urmare, educația în domeniul economic și a spiritului întreprinzător apare sub forma unui sistem cu variate componente ce solicită abordări specifice, asigurând celor care dispun de reale aptitudini antreprenoriale cunoștințele necesare parcurgerii drumului spre reușită și succes.

Educația economică și antreprenorială sunt ipostaze educaționale centrate pe individ și disponibilitățile acestuia, atrăgând și coninteresând și colectivitatea umană în anasmblul său (familia, școala, comunitatea locală, angajatorii, statul). Solicită abordări interdisciplinare deoarece vizează aspecte de natură economică, psihologică, pedagogică, etică, sociologică, culturală, ca și consecință a plasării individului în miezul tare al unui astfel de demers educațional cu efecte multiple.

Educarea oamenilor în general, a tinerilor în special, în spiritul economiei de piață are efecte benefice și pentru viața cotidiană, dar și pentru evoluția profesională a tinerilor, fiind practic o pregătire indirectă pentru muncă și pentru inițiativă privată, participând activ la dezvoltarea personală și socială.

În context contemporan, sistemele educaționale din țările dezvoltate acordă o importanță deosebită acestei noi dimensiuni a educației, ceea ce echivalează cu recunoașterea valorii pe care o are pregătirea economică și pentru mediul de afaceri în înțelegerea corectă a lumii de azi, ca și pentru adoptarea deciziilor majore care influențează viitorul oamenilor.

Studiul economiei și a activităților specifice domeniului, într-un mediu educațional formal sau nonformal, contribuie și la dezvoltarea unor deprinderi importante, cum ar fi:

identificarea corectă și în timp util a unor dificultăți economice, alternative de acțiune, beneficii și / sau costuri ale demersurilor de natură economică;

analiza pertinentă a contextului și cauzelor diferitelor acțiuni economice;

examinarea atentă a consecințelor imediate și / sau de durată ale modificărilor de situație – economică sau politică – în plan personal și social;

argumentarea și compararea beneficiilor / costurilor oricărei acțiuni economice, de genul tranzacțiilor, a schimburilor, etc.

Nevoia de educația economică și antreprenorială este o realitate a zilelor noastre deoarece în societate încă se manifestă o mentalitate egalitarist-colectivistă care generează atitudini reprobabile față de economia de piață și inițiativa privată, de ostilitate față de investitorii străini (xenofobism economic), de pasivitate și expectativă și, nu în ultimul rând, de diluare a responsabilității față de actul economic. Toate aceste atitudini sunt consecința lipsei de educație și de cultură economică solidă sau a unei pregătiri superficiale.

Programele școlare de educație economică și antreprenorială derulate în țara noastră au fost reconsiderate și sensibil ameliorate sub aspect calitativ și metodologic, în ultimul deceniu, realizându-se un parteneriat între economie și educație. Ca formă explicită de educație, educația economică și antreprenorială face obiectul unor activități didactice propriu-zise derulate în cadrul sistemului de învățământ și în afara acestuia. Astfel, la nivelul învățământului general, nu există programe școlare instituționalizate de educație economică, activitățile desfășurându-se complementar curriculum-ului școlar, prin intervenția unor organizații neguvernamentale sau asociații de întreprinzători. Pentru învățământul liceal și vocațional, planul-cadru de învățământ cuprinde, la aria curriculară „om și societate”, discipline economice (în trunchiul comun sau în curriculum la decizia școlaii), cum ar fi: Economie, Educație antreprenorială, Metode și tehnici de analiză economică etc. În învățământul superior, disciplinele economice sunt bine reprezentate în planurile de învățământ, în funcție de specificul instituției de învățământ universitar și de nivelul formării profesionale.

Educația economică și antreprenorială se cuplează perfect cu alte „noi educații”, cum ar fi: educația pentru schimbare și dezvoltare, educația relativă la mediu, educația interculturală pentru democrație.

Lista „noilor educații” rămâne deschisă, fiind de așteptat să se modifice, fie prin dispariția unor „educații”, în măsura în care realitatea îngăduie așa ceva, fie prin impunerea unor noi cerințe sau conținuturi educative.

Exista doua modalitati fundamentale pentru realizarea noilor educatii:

dispersia continuturilor in cadrul altor discipline (exemplu: pentru educatia ecologica biologie si chimie); dezavantaj: continutul e fragmentat, distorsionat;

introducerea orelor, disciplinelor ca atare; dezavantaj: elevii au un orar prea incarcat si mai apare si problema cadrelor care sa predea noile educatii.

Modalitățile cele mai frecvente folosite pentru introducerea „noilor educații” în curriculum-ul școlar:

introducerea de noi discipline centrate pe un anumit tip de educație (dificultatea constă însă în supraîncărcarea programelor de învățământ și în pregătirea profesorilor capabili să predea astfel de discipline);

crearea de module specifice în cadrul disciplinelor tradiționale (module având caracter interdisciplinar, de tipul: „Mediul căruia îi aparținem și în care trăim”, „Unitatea cultural-spirituală a Europei”, „Ce înseamnă o societate dezvoltată” etc.). Dificultatea constă în alcătuirea orarelor, fiind necesar aportul mai multor profesori; dificilă este și pregătirea profesorilor pentru predarea în echipă;

tehnica „aproche infusionnelle” presupune infuzarea de mesaje ce țin de noile conținuturi în disciplinele „clasice”.

Tendința și preocuparea de a asimila noile educații:

este în creștere, dar decalajul dintre recomandările, rezolvările și studiile realizate la nivel internațional sau național și practica educațională rămâne încă mare;

problematica lumii contemporane nu este încă o sursă care trebuie să alimenteze conținuturile învățământului pentru autorii de planuri și programe școlare din multe țări;

tendința de a organiza conținuturile predominant în manieră monodisciplinară, supraîncărcarea programelor școlare constituie obstacole serioase în calea acceptării și structurării noilor conținuturi în vederea completării educației generale a adolescenților și tinerilor (G.Văideanu)

Conținuturile, finalitățile și obiectivele specifice noilor educații propun un demers prin care educația încearcă să răspundă exigențelor lumii în care trăim și să producă o schimbare paradigmatică a actului educativ în favoarea educației bazată pe învățare inovatoare, societală și adaptativă.

Alternative educaționale (Step-by-Step, Montessori, Waldorf).

Alternativele educaționale/pedagogice reprezintă variante de organizare școlară, care propun soluții de modificare a anumitor aspecte legate de formele oficiale, consacrate, de organizare a activității instructiv-educative.

Proiectarea și realizarea alternativelor educaționale reprezintă acțiuni care se realizează prin raportare la finalitățile educaționale formulate la nivelul macro, al idealului și al scopurilor educaționale și la nivelul micro, al obiectivelor educaționale care direcționează procesul de învățământ.

În cadrul sistemului de învățământ din România, prin inițiativele realizate la nivel central, teritorial și local, după anul 1990, sunt instituționalizate următoarele alternative educaționale, aplicabile în învățământul preprimar și primar, cu deschideri spre învățământul secundar: Waldorf, Montessori, Step by step, Freinet și Jena-Petersen.

Pedagogia Waldorf

Pedagogia Waldorf (Rudolf Steiner-Germania): își propune educarea omului în ansamblul său, prin mijloace specifice și accesibile fiecărei vârste, cunoașterea nemijlocită a lumii prin acțiune, toate cunoștințele fiind rezultatul unei activități proprii. Elevului trebuie să îi placă cea ce face, să nu fie constrâns, de aceea nu se utilizează catalogul, nu se dau note, examene sau teme pentru acasă.

Pedagogia Waldorf rezultă din antropozofie în general, și în particular, din ceea ce are de spus cu privire la dezvoltarea copilului. Antropozofia, care este înțeleasă nu ca o religie, ci ca o viziune asupra Universului și Omului, nu este predată în școlile Waldorf; se respectă libertatea spirituală a elevilor și a familiilor lor (R. Lanz, 1994).

Pedagogia Waldorf promovează ideea exploatării, dezvoltării sau perfecționării talentului descoperit. Această pedagogie este adepta exprimării „libere” a copilului, a organizării în grupuri eterogene, fără separare, în funcție de criteriul performanței. Se pune un accent deosebit pe viața afectivă și senzorială. Se lucrează doar cu materiale din natură sau naturale (de exemplu, plasticul nu se utilizează). Acest tip de pedagogie facilitează observarea directă a mediului, indicându-le copiilor chiar o stare de adevărată comuniune cu natura, deoarece ei reușesc în acest fel să conștientizeze faptul că mediul are un număr nelimitat de resurse de care ne putem folosi atât timp cât știm să le apreciem și să le protejăm. Se pot însă distinge și câteva limite ale acestui program, datorate neacceptării mijloacelor tehnice moderne (TV., calculatorul ) fapt care înfrânează progresul.

Principalele fundamente și caracteristici ale pedagogiei Waldorf sunt următoarele:

Vizează transformarea ființei omenești, dezvoltarea sa armonioasă, stabilirea unei relații sănătoase între individ și lumea înconjurătoare și integrarea sa în realitatea socială.

Consideră cunoștințele nu ca scop în sine, ci ca un instrument important pentru formare, pentru asigurarea legăturii cu viața.

In curriculumul Waldorf, un loc important îl ocupă artele, lucrul manual, artizanatul, care oferă elevilor un contact cu diverse materii și nenumărate activități de bază ale omului (torsul, țesutul, sculptura, pictura, forjarea, modelarea etc.); lor li se adaugă limbajul (vorbirea, scrierea și lectura), istoria, geografia, limbile străine, matematica și geometria, științele, desenul, activitățile corporale, religia ș. a.

Elevii reprezintă „scopul și rațiunea existenței școlilor Waldorf" (R. Lanz, 1994, pag. 85), ei fiind considerați individualități și acceptați fără nici o prejudecată socială, religioasă, de sex, de rasă sau de orice altfel.

Unitatea funcțională o reprezintă clasa, în care sunt reuniți elevi de aceeași vârstă și care este înțeleasă nu doar ca o unitate administrativă, ci ca o individualitate; componența unei clase nu se modifică în timp (repetarea anului școlar este evitată, considerându-se că ea are consecințe dezastruoase; excepție fac cazurile în care toți profesorii clasei, medicul școlar și părinții stabilesc, de comun acord, că dezvoltarea elevului este întârziată din punct de vedere psihic și fizic). Esența acestei pedagogii este considerată relația elev-profesor.

Profesorul ține legătura cu părinții elevilor, astfel încât activitatea sa pedagogică are o caracteristică mai personală; cel puțin o dată pe semestru, părinții elevilor se întâlnesc cu toți profesorii clasei în vederea îmbunătățirii activității didactice.

Timp de opt ani, profesorul predă mai multe discipline și transmite trăiri, pentru a descoperi vocațiile și slăbiciunile elevilor; practic, „scopul său nu este o materie, nici toate materiile, ci clasa." (R. Lanz, 1994, pag. 74); începând cu clasa a IX-a, toate materiile urmează să fie predate de profesori specialiști. Profesorul predă materia cu cuvinte proprii, fără a recurge la cărți didactice, iar elevii își fac propriile “cărți”, adică niște caiete bine alcătuite și ilustrate, care conțin esențialul lecției predate, redat pe baza memoriei; astfel, fiecare caiet are amprenta personalității autorului.

Evaluarea în școlile Waldorf nu se bazează pe probe, teste, extemporale, teze sau examene, ci are în vedere toți factorii ce permit să fie evaluată personalitatea elevului: scrisul, dedicația, forma, fantezia, logica și flexibilitatea gândirii, stilul, ortografia și, desigur, cunoștințele reale. De asemenea, se ia în considerare efortul real pe care elevul l-a făcut pentru a atinge un anumit rezultat, comportamentul său, spiritul social. Evaluarea constă într-o caracterizare calitativă, care evidențiază ceea ce este pozitiv și care critică ceea ce este negativ doar în legătură cu ceea ce elevul ar fi în stare să realizeze. La cererea autorităților din învățământ, școala face o evaluare cantitativă, pe care o menține secretă și o oferă elevului sau părinților numai în momentul în care studiile se încheie.

Școala Waldorf nu își propune cu tot dinadinsul „performanțe intelectuale", ci educarea unor tineri sănătoși fizic și intelectual, cu cunoștințe temeinice, cu fantezie și creativitate, apropiați de natură și de viața socială.

Educația Montessori

Scopul educației Montessori, în viziunea celei care a fundamentat-o – dr. Maria Montessori, este de a învăța copilul să gândească și să acționeze independent, într-o manieră responsabilă (M. Montessori, 1963, Italia). Sloganul acestei alternative se poate traduce prin “ajuta-ma sa pot face singur”.

Filosofia metodei de educație Montessori se bazează pe preocuparea de a oferi tuturor copiilor oportunitatea de a se dezvolta la potențialul lor maxim și libertatea de a găsi soluții pentru propriile lor probleme. Cheia învățării complete este considerată automotivarea, de aceea, copilul și învățarea sunt situate pe primul loc, iar predarea și programa de educație pe locul al doilea.

Susținătorii educației Montessori pledează pentru conceperea unui mediu de instruire bazat pe obiecte mici, ușor de manipulat și detailate din punct de vedere vizual. Metoda de educație este o metodă științifică, bazată pe observarea obiectivă a copilului, pe pregătirea mediului de instruire pe baza observațiilor realizate și pe conceperea programei de educație în mod creativ, funcție de nevoile copilului.

Alternativa Montessori are la bază două principii:

pregătirea unui mediu cât mai natural, care să ajute și la dezvoltarea copilului;

observarea copilului care trăiește în acest mediu, astfel conturându-i-se potențialul fizic, mental, emoțional și spiritual;se optează pentru grupe combinate, unde cei mari îi ajută pe cei mici

Finalitatea acestei alternative este cunoașterea realității, prețuirea valorilor morale, activități de întrajutorare, dragoste și adeziune față de valorile estetice ale vieții, față de știință și umanism.

Programul Step by Step

Programul Step by Step (SUA) susține necesitatea creării unui model educațional care să facă elevul conștient că tot ce se întâmplă în viață este interdependent. De asemenea, el pune accent pe colaborarea școlii cu familiile elevilor, pe implicarea părinților acestora în conceperea și organizarea activităților din școală.

La baza activităților didactice se află munca în grupuri, scopurile acestor activități fiind de a-i învăța pe copii să își dezvolte un simț al identității și prețuirii de sine, să coopereze, să se respecte unii pe alții și să se integreze în comunitatea elevilor. Modalitățile de lucru pe grupuri alternează atât datorită modului de dispunere a mobilierului, cât și metodelor aplicate, care cer organizarea elevilor în formații de lucru de diferite mărimi.

Metodologia didactică utilizată este activizantă în primul rând datorită faptului că vizează abordarea individualizată a elevilor clasei, ținând cont de nivelul de dezvoltare al fiecăruia. O modalitate eficientă de individualizare a învățării este organizarea centrelor de activitate care să răspundă intereselor și nevoilor elevilor. Fiecare centru de activitate include activități pe mai multe niveluri și cu materiale diferite, organizate logic, funcție de cerințele și stilurile individuale de învățare.

Exemple de centre de activitate: de alfabetizare, de lectură, de științe, de matematică, de arte, de teatru și jocuri etc.

Activitățile de învățare ale elevilor sunt bazate pe cercetare, pe asocierea informațiilor noi cu cele asimilate și a materialelor noi cu cele pe care le cunosc deja. Cu ocazia activităților desfășurate în centrele de activitate, organizate în conformitate cu obiective comune prestabilite, elevii au ocazia să-și dezvolte deprinderi, să împărtășească din experiența celorlalți, să-și consolideze cunoștințele, într-un climat pozitiv și într-o atmosferă de încredere.

Programul “Step by step” adoptă trei inițiative majore în ceea ce privește educația timpurie;

constructivismul: procesul de învățare apare pe măsură ce copilul încearcă să înțeleagă lumea înconjurătoare

adecvarea la stadiul de dezvoltare: respectarea particularităților de vârstă;

educația progresivă : privită ca un proces de viață și nu ca o pregătire pentru viața viitoare.

Acumulările se fac treptat, pas cu pas, de aici și denumirea de „Step by step”.

Acest program urmărește individualizarea experienței de învățare, adică urmărește ca educația să se bazeze pe nivelul de dezvoltare, pe interesele și pe abilitățile fiecărui copil în parte. In ideea învățării prin acțiune și a individualizării experienței de învățare, au fost introduse „zonele” sau „ariile” de stimulare (arta, materiale de construcții, bucătărie, alfabetizare, nisip și apă, știința, matematica, jocuri manipulative, etc.). Copilul învață prin descoperire în interacțiunea sa cu mediul. Interacțiunea cu mediul și motivația explorării sunt cultivate de pedagog.

Metodele și mijloacele de explorare și cunoaștere ale copilului sunt individuale, adesea neașteptate, originale. Educația este individualizată, copilul merge spre cunoașterea lumii înconjurătoare și identificarea comportamentelor utile, pe căi personale. Comparația cu el însuși în performanțele anterioare o face atât copilul cât și pedagogul.

In locul unei relații inegale educator-copil, alternativa Step by step consideră copilul ca pe o persoană demnă de respect, unică, și caută să-i asigure o continuitate individuală în dezvoltare, precum și practic de dezvoltare adecvate, specifice lui.

Caută să se asigure că orice copil achiziționează și dezvoltă aptitudini fizice, cognitive, emoționale, etico-morale, artistice, teoretice, sociale și practice pentru a participa la o societate democratică, deschisă.

Pedagogia Freinet

(Celestin Freinet-Franța):"Pregatire pentru viata prin munca"

Este o pedagogie care se desprinde din tradițional. Bazată pe valori progresiste, organizează clasa în jurul a trei axe, punerea în aplicare pe baza unui material, a timpului și unei organizări specifice care permite:

punerea în aplicare a responsabilizării: pe planul colectivității, prin organizarea cooperativă, modalitate de luare a deciziilor, votul, elaborarea regulilor și gestionarea materialului; pe plan individual, este vizată angajarea personală prin exerciții legate de o meserie, responsabilități, luarea în grijă a unor grupe, echipe, ateliere, contractul minim de muncă;

punerea în aplicare a autonomiei: dascălul nu mai este stăpânul absolut, el își împarte puterea în cadrul instituțiilor, el nu mai este singurul care știe să ia decizii; copilul se ocupă de propria sa activitate, munca individuală și autocorectarea;

punerea în aplicare a cooperării: întrajutorarea se instituționalizează atunci când prin luare în grijă temporară sau permanentă, un copil mai mare se ocupă de unul mai mic; realizarea proiectelor colective necesită implicarea fiecăruia în parte (albume, jurnale, întâlniri, ore

desfășurate în alte locuri decât în clasă).

ste o pedagogie centrată pe copil, punând accent pe:E

motivație – datorită mulțimii de activități care pot fi alese de grupuri sau echipe de lucru, recunoașterii propunerilor fiecăruia și luarea lor în calcul de către tot grupul, punerii în practică a unor activități autentice;

exprimare liberă – posibilă într-un număr mare de domenii, permițând recunoașterea persoanei în grup și în afara lui;

reușita individuală – pusă în practică prin individualizarea muncii, respectarea nivelelor și ritmurilor individuale, multiplicarea formelor de învățare, sisteme de evaluare care încurajează progresul;

Este o pedagogie a deschiderii și comunicării: deschiderea asupra evenimentelor din experiența trăită de copil într-un trecut nu prea îndepărtat; deschiderea asupra vieții sociale; comunicarea în situații variate.
Este o pedagogie care oferă mijloace și metode de lucru:

organizarea muncii necesită o planificare, etape, bilanțuri;

exercitarea responsabilităților antrenează aplicarea evaluărilor formative;

utilizarea mijloacelor didactice permite reajustarea strategiilor de învățare;

Este pedagogie modernă internațională și cooperativă: alternativa pedagogică Freinet este validată de cercetările actuale asupramecanismelor învățării; acestea demonstrează necesitatea de a lua în calcul globalitatea copilului, structurarea propriilor cunoștințe prin corectarea propriilor erori.

Pedagogia dramatică ( Anglia)

jocul dramatic și tehnicile dramatice complexe sunt formele de organizare ale activității în cadrul acestui program. Aceste metode au avantajul de a activa copilul din punct de vedere cognitiv, afectiv și acțional, punându-l în situația de a interacționa. Pedagogia dramatică oferă posibilitatea individualizării experienței de învățare și exprimării libere a personalității.Are la bază gândirea și acțiunea liberă, creativitatea aplicată în formarea personalității copilului. Caracteristica acestei metode este formarea aptitudinilor de viață pe baza impresiilor trăite;

Pentru epoca post industrială a secolului XXI un învățământ în care se pune accent pe rezultatele achiziției și pe reproducerea unor abilități dinainte cunoscute, prin metode dinainte stabilite, care creează ierarhii, va trebui să fie modificat înspre unul care să dezvolte oameni care vor putea să învețe toată viața, să poată inventa și colabora pentru a se realiza în aceste profesii viitoare.

Educatia permanenta. Autoeducatia.

3.Educatia permanenta. Concept, factori determinanti, continuturi, metodologii. Relatia educatie-autoeducatie

“Tota vita schola est” – Comenius

Conceptul de „educație permanentă” a fost, pentru prima oară, lansat în Anglia în cadrul Comitetului pentru educația adulților (1919), din necesitatea de a compensa carențele de instrucție realizată la vârsta copilăriei și a adolescenței. În perioada postbelică, educația permanentă a pus pe prim plan pregătirea profesională a unor mari categorii ale populației, pentru ca, în zilele noastre, educația permanentă să devină o alternativă la pregătirea individului, în condițiile revoluției tehnico-științifice contemporane.

Conceptul de educatie permanenta e specific pedagogiei contemporane. Educatia nu trebuie sa se rezume la ceea ce ofera scoala Ea trebuie sa continue si dupa absolvirea scolii, trebuie sa continue toata viata. O caracteristică majoră a educației contemporane este evoluția ei pe principiul educației permanente.

Educatia permaneta apare ca un concept integrator, ce înglobează toate dimensiunile actului educativ, atât în temporal (toată durata vieții, din copilărie, până la vârsta a treia), cât și în plan spațial, articulând toate influențele educaționale exercitate într-o organizare formală (în sistem școlar), non-formală sau informală.

Conceptul de „educație permanentă” interferează cu altele, care, deși par a avea o conotație identică, comportă, în realitate, sensuri diferite: cultură globală, educație permanentă, educație recurentă, educația adulților, formare continuă etc.

Educația permanentă reflectă, de fapt, o nouă concepție despre educație, în condițiile în care se produc mutații profunde la nivelul turor științelor, se accelerează ritmul de transfer al cunoștințelor științifice în proces tehnologice, iar 90% dintre savanții lumii sunt contemporani cu noi.

În aceste condiții, se pune, din ce în ce mai insistent, problema adaptării indivizilor și colectivităților la procesul accelerat al cunoașterii, a flexibilizării capacităților indivizilor de transformare activă a mediului socio-uman, astfel încât ambiția școlii de a transmite cunoștințe și deprinderi valabile pentru un întreg ciclu de viață este iluzorie și anacronică.

Deși nu ne aflăm în posesia unei definiții unanim acceptate a educației permanente, putem, în funcție de un număr de caracteristici conceptuale deja inventariate, și în consens cu opiniile mai multor cercetători, aprecia că educa- ția permanentă reprezintă un ansamblu de mijloace puse la dispoziția oamenilor de orice vârstă, în vederea formării continue, pentru a-și asigura deplina dezvol-tare și participarea eficientă la progresul societății.

Altfel spus, educația permanentă este „un proces de perfecționare a dezvoltării personale, sociale și profesionale pe durata întregii vieți a indivi-zilor”( R.H.Dave), „un principiu organizator al întregii educații” (Consiliul Cooperării Culturale al Consiliului Europei).

Operând o sinteză asupra diverselor opinii exprimate în legătură cu educația permanentă, ca ipoteză a educabilității extinse la scara întregii vieți, se pot reține următoarele idei :

instrucția și educația trebuie extinse la durata întregii vieți, asupra tuturor oamenilor, în toate sferele de actvitate socio-umană;

actul educativ trebuie conceput ca formare totală a omului;

educația are un caracter sistematic, menit să contribuie la realizarea adaptării continue a omului, în plan social, profesional și cultural;

prioritatea dezvoltării creativității și productivității gândirii și acțiunii umane.

Dimensiunea educaționala se suprapune peste dimensiunea intregii existențe a omului.

Dimensiunea pragmatică

Dimensiunea pragmatică a educației atrage după sine mutații structurale fundamentale la nivelul sistemului educativ. Cea mai importantă dintre ele are în vedere integrarea într-un sistem unic a educației copiilor, tineretului și adulților.

Faptul că toate aceste niveluri de educație sunt organizate într-un sistem unic nu înseamnă anularea particularităților fiecărui nivel. Amplele transformări produse în sfera educației școlare : îmbinarea formației teoretice de bază cu practica, legătura cu viața, stimularea creativității,valențele formative,învățarea permanentă etc nu lasă neatins sistemul educației adulților.

Dacă până nu demult, educația adulților era considerată ca o formă complementară a instrucției școlare obișnuite, noua concepție consideră că funcția principală a educației adulților este aceea de a crea mijloacele, formele și metodele capabile de a contribui la adaptarea indivizilor și a colectivităților la realitățile sociale , economice și tehnologice în continuă și rapidă dezvoltare.

Educația adulților necesită a fi organizată și fundamentată științific, dat fiind că, la această vârstă, se impune sporirea învățării (calificarea, policalifi-carea, recalificarea, reciclarea ș.a.m.d.).

Acest lucru presupune realizarea unor demersuri multiple, de ordin psihologic și pedagogic, privind modul de „tratare” a individului.

Contribuții importante se înregistrează, în planul educației permanente, și în ceea ce privește metodele și tehnicile de instruire-educație :

discuția în grup;

studiul de caz;

jocul de rol,

învățarea prin cercetare,

brainstormingul etc.

Și la nivelul educației adulților este necesară deplasarea accentului de pe informare pe formare, de pe memorizare pe raționament, de pe învățarea mecanică pe creativitate.

Recursul din ce în ce mai frecvent la noile tehnologii multimedia, concomitent cu integrarea lor efectivă în procesul de învățământ, explică impunerea conceptului de „tehnologie educațională” și în sfera educației adulților.

2. Dimensiunea politică

În nota de fundamentare la Proiectul Legii Învățământului, se vorbește despre „statuarea principiului educației permanente” și modalitățile de realizare a lui. Lipsesc însă referințele punctuale la modul concret în care urmează să se materializeze acest principiu, în funcție de diferitele paliere de învățământ, precum și la misiunea școlii în perspectiva educației permanente.

Rămâne deci în sarcina profesioniștilor educației definirea clară a conceptului și a modalităților practice de aplicare a principiului educației permanente, fiind că – arată unul dintre specialiștii domeniului- „ toate studiile și experiențele întreprinse la nivel mondial demonstrează că ceea ce nu se înfăptuiește cu temeinicie în perioada formației inițiale, nu se va putea realiza decât foarte greu și cu mari cheltuieli mai târziu”.

Educația permanenta este conceputa ca un principiu organizatoric al intregii educații; ea implica un sistem complet, coerent și integrat, oferind mijloace proprii de a raspunde aspirațiilor de ordin educativ și cultural ale fiecarui individ, potrivit facultatilor sale. Impunerea acestui principiu se datoreaza unei serii de condiții dintre care amintim:

revoluția tehnica și științifica ce au dus la „explozia“ cunoașterii și la o mare perisabilitate a cunoștințelor;

schimbarea masivă a statutului economico-social al multor oameni (trecerea forței de muncă in sectorul serviciilor și in sectorul cercetarii);

creșterea timpului liber (daca i se dă o utilizare creatoare, poate deveni o sursa de progres social).

Priorități ale educației permanente

Caracterul funcțional al educației adulților, în strânsă legătură cu viața indivizilor și cu nevoile societății, impune pregătirea tuturor oamenilor pentru exercitarea drepturilor constituționale, pentru participare la viața civică și extra-profesională, pentru protecția mediului și pentru viața de familie.

Dintre prioritățile educației permanente se rețin, cel puțin din perspectiva unor importante documente programatice, următoarele :

considerarea dezvoltării educației ca o variantă independentă a dezvoltării economice;

amplificarea rolului educației în rezolvarea unor probleme de ordin social;

extinderea educației dincolo de frontierele școlii.

Pentru că, așa cum se subliniază în finalul unuia dintre rapoartele mai sus menționate, învățământul trebuie să satisfacă cerințele , pe termen scurt, de forță de muncă și să contribuie la reciclarea și reconversia cadrelor.

Caracteristicile conceptului de educație permanenta:

Cei trei termeni fundamentali pe care se bazeaza semnificatia conceptului sunt „viata“, "permanent“, "educatie“. Educatia nu se termina la sfârsitul instructiei scolare, ci constituie un proces permanent. Educatia permanenta imbraca un caracter universal si democratic. Educatia permanenta se caracterizeaza prin: suplete de continut, de instrumente, de tehnici si timp de invatare. Educatia permanenta admite modalitati si moduri alternative de a dobandi educatia. Educatia permanenta are doua laturi componente: generala si profesionala. Ele sunt legate una de alta si interactive. Educatia permanenta exercita o functie corectiva, are ca scop sa mentina si amelioreze calitatea vietii. Principiul educatiei permanente a dus la o reconsiderare a intregii conceptii cu privire la scoala, educatie, invatamant; scoala trebuie sa-l pregateasca pe elev spre a avea o conceptie adecvata fata de autoeducatie si autoinvatare.

Educatia permanenta inseamna reciclarea, perfectionarea profesionala (postuniversitara). Educatia permanenta este un sistem educational deschis, compus din obiective, continuturi, forme si tehnici educationale, care asigura intretinerea si dezvoltarea continua a potetialului cognitiv, afectiv si actional al personalitatii , formarea capacitatii si deprind de autoeducatie, formarea de personalitati independente si creative. Educatia permanenta trebuie sa raspunda schimbarilor care se produc in societate, in stiinta, tehnica, cultura.

Educația permanentă are obiective specifice; ele se referă la: crearea structurilor și metodelor favorabile formării – dezvoltării personalității umane pe tot parcursul existenței sale; pregătirea individului pentru autoinstruire și autoeducație. Aceste obiective, formulate în termeni generali sunt, operaționalizabile pe niveluri, trepte, discipline, dimensiuni și forme de educație. Spre exemplu, ele se pot detalia sub forma unor obiective ce vizează însușirea deprinderilor sociale fundamentale – lecturarea, calculul matematic, asimilarea noțiunilor generale necesare menținerii sănătății etc. – sau obiective instrumentale (cum sunt: învățarea de a învăța, interînvățarea, învățarea autodirijată etc.).

Obiective:

ințelegerea necesitatii educatiei permanente de factorii de decizie a unitatilor de invatamant, a altor factori educativi a individului tanar si adult;

asigurarea improspatarii si imbogatirii continue a cunostintelor generale si speciale ;

perfectionarea capacitatilor si deprinderilor intelectuale si profesionale

adaptarea pregatirii profesionale la schimbarile din stiinta-tehnica, mergand in unele situatii pana la schimbarea calificarii, a profesiei, fenomen cerut de economia libera, de reincadrarea somerilor in munca

asigurarea progresului social continuu ;

diminuarea efectelor “uzurii morale” a cunostintelor teoretice si practice

Factorii educatiei permanente sunt :

1.Factori institutionali scolari

Scoala de toate gradele este primul (si cel mai important) factor de educatie, si de educatie permanenta .Scoala trebuie sa asigure :
– pregatirea pentru autoeducatie dupa absolvirea scolii ;
– realizarea sistematica si organizata a educatiei permanente;

2. Factori institutionali peri si extrascolari -mass-media :

-radio-tv , presa, teatrul
-cinematograful, internetul
-universitatile populare ;
-expozitii , muzee ;
-simpozioane, sesiuni stiintifice,consfatuiri
-cluburi
-excursii

3. Factori generali

– progresul social, revolutia stiintifico-tehnica, culturala.
– schimbarile produse in activitatile socio-profesionale
– setea de cunoastere a omului
– necesitatea restructurarii educatiei si invatamantului in conformitate cu progresul social si tehnico-stiintific si cultural

4. Forme de educatie permanenta

– organizate de scoala(care pregatesc pentru educatie permanenta )
– organizate de sistemul de educatie permanenta
– forme libere, spontane

Forme organizate de scoala

Pregatirea tineretul studios pentru o autoeducatie si educatie permanenta astfel :
– participarea activa a elevilor la predarea noilor cunostinte
– raspunderea la intrebarile prof sau discutii privind stabilirea unor concepte, definitii, legi
– particip la efectuarea unor ex noi d.p.d.v. teoretic , practic
– prin efectuarea independenta a anumitor teme pt acasa
– prin studiul individual
– prin efectuarea unor referate, eseuri, comunicari la inceput dirijate de profesor

Forme organizate de sistemele de educatie permanenta

– cursuri postscolare/postuniversitare
– cursuri de perfectionare a pregatirii profesionale(reciclare)
– cursuri de management/marketing
– doctoratul
-Pentru cadrele did : def , gr II , I .

Forme relativ libere , spontane de educatie permanenta:

– educatia mas-media
– educatia prin activitati cultural, stiintifice in cercuri de elevi, cluburi ale copiilor.
– educatia prin vizite , execursii, expozitii, muzee
– educatia lectura libera , independenta

Educatia permanenta se realizeaza si prin :

– tehnica de a invata singur cu cartea – tehnica muncii intelectuale(tehnica lecturii)
– tehnica de a investiga (cerceta singur)
– tehnica de a reinvata si reinvestiga singur sau in echipa.

Alte forme ale educației permanente:

Educația adulților:

nu mai este văzută ca un simplu supliment sau ca o prelungire a educației din tinerețe, ci apare ca o completare, continuare, perfecționare, și individualizare a formării personale inițiale;

vizează aspecte mai generale, dimensiuni educaționale variate, necesar a fi acoperite (civică, de timp liber, cultură, pentru grupurile marginalizate social sau intervenții educative specifice diferitelor grupuri de adulți bătrâni, femei casnice, șomeri, emigranți, minoritarietc.)

Educația continuă:

vizează continuarea pregătirii de-a lungul carierei profesionale (fie pentru actualizarea cunoștințelor și a competențelor, fie pentru perfecționare, fie pentru recalificare, fie pentru reorientare și reintegrare profesională);

în toate societățile civilizate participarea la viața comunitară atrage după sine nevoia de învățare continuă (S.Sava)

Strategii și moduri de acțiune

Reperul, în această privință, l-ar putea constitui documentul intitulat "Déclaration mondiale sur l’éducation pour tous" adoptat, în 1960, în Thailanda, prin care se iniția o analiză detaliată a problemei educației permanente, sintetizată în următoarele direcții de acțiune :

universalizarea accesului la educație și promovarea echității;

accentuarea procesului de însușire conștientă și temeinică a cunoștințelor;

amplificarea și diversificarea ariei educație de bază;

ameliorarea condițiilor de învățare;

intensificarea relațiilor de parteneriat.

Dacă se pot accepta ca definitorii direcțiile de abordare a problematicii educației permanente fixate în documentul- reper al UNESCO, mai sus menționat, înseamnă că o strategie de acțiune adaptată realitățiolor românești ar putea avea în vedere următoarele:

un studiu de prognoză , elaborat în considerarea realităților românești și a evoluției ei probabile pentzru următorii 15-20 de ani;

rezultatele cercetrării științifice în domeniu și concluziile unor dezbateri pe teme de educație, organizate la nivel național;

reproiectarea sistemului de învățământ ( finalități de ansamblu, niveluri de învățământ și categorii de școli, conținuturi, forme și metode de instruire, educare și evaluare, formarea și perfecționarea personalului didactic etc.

În felul acesta, se operaționalizează conceptul de educație permanentă, înscris printre obiectivele de bază ale dezvoltării și perfecționării învățământului.

Autoeducatia

Autoeducatia ( gr. autos-însusi ) se defineste ca o activitate constientă, intentionată, pe care un individ o desfăsoară pentru formarea sau desăvârsirea propriei persoane. Autoeducatia vizează toate aspectele dezvoltării personalitătii: intelectuale, morale, corporale, religioase, profesionale etc. In cazul autoeducatiei, subiectul educatiei este în acelasi timp si obiectul ei. In ceea ce priveste scopurile urmărite, în vreme ce scopurile celorlalte forme ale educatiei sunt stabilite de către societate, scopurile autoeducatiei sunt stabilite de individul însusi, în acord cu cerintele societătii. Autoeducatia se împleteste continuu cu celelalte forme de educatie. Pe măsură ce individul avansează în vârstă, autoeducatia ocupă un loc tot mai important în procesul său de formare. La vârste mici copilul nu este capabil să se autoeduce, în adevăratul înteles al cuvântului. Primele preocupări sistematice de autoeducatie apar, de obicei, în perioada scolii secundare ( gimnaziul).

Este evident că „niciodată problematica autoeducației nu a fost evidențiată cu puterea secolului nostru; omul este somat de viața însăși la cunoașterea și realizarea de sine. Într-o epocă de largă
competiție economică, științifică ș.a. competiția omului cu sine însuși constituie un imperativ de prim ordin

Autoeducatia presupune ca persoana să posede anumite caracteristici, care reprezintă totodată condiții prealabile necesare ale desfăsurării unei asemenea activităti :

autocunoastere;

putere de stăpânire si capacitate de autoconducere;

fermitatea hotărârii;

un ideal propriu, bine conturat si constientizat;

o conceptie clară despre lume si despre valorile ei.

Metodologia autoeducației include, în esență, patru categorii de metode:

metode de autocontrol (autoobservația, autoanaliza, introspecția ș.a.)

metode de autostimulare (autoconvingere,autocomandă, autosugestie ș.a.)

metode de autoconstrângere:(autodezaprobarea, autorespingerea, autorenunțarea …)

metode de stimulare a creativității (lectura-scrierea creative, asocierea de idei, realizarea planului rezumativ, autoaprobarea, autoavertizarea …).

Psihologic, autoeducația presupune strategii specifice de autoformare-autodezvoltare centrate pe:

stimularea proceselor intelectuale (autoconvingere, autosugestie)

stimularea proceselor afective (autostimulare, autoconsolare, autopedepsire …)

stimularea proceselor volitive (autocomanda, autoaprobarea).

O autentică educatie scolară trebuie să pregătească si să stimuleze aceste capacităti care conditionează autoeducatia.

Autoeducația – educația prin sine însuși – este liantul dintre educație și educația permanentă. Ea reprezintă șansa individului uman de a fi, în viitor.

Raportul educatie–autoeducatie in contextul educatiei permamente. Factori interni si externi declansatori de autoeducatie.

Raportul educatie–autoeducatie depinde de factori interni si externi. "Nu exista educatie fara autoeducatie”. Educatia si autoeducatia trebuie sa aiba un raport echilibrat si continuu. Autoeducatia nu este opusul educatiei si nu se identifica cu ea. Autoeducatia are aceleasi elemente ca si educatia (scop,obiect,subiect,mijloace,metode)." Individul poate fi subiect al educatiei la orice varsta, autoeducatia implica un anumit grad de maturitate(preadolesc, adolesc). Autoeducatia si-a demonstrat necesitatea permanentei. Numai astfel se poate face fata exigentelor dezvoltarii sociale, economice si cultural- politice a epocii in care traim. Autoeducatia se realizeaza numai prin forte proprii, fara ajutorul sau apelul la factori educativi externi. Autoeducatia este o urmare, dar si o conditie a eficentei educatiei, este o completare a educatiei.

Factorii determinanți ai educației permanente pot fi sintetizați astfel (R.H.Dave):

datorită revoluției științifice și tehnice care a generat explozia informațională și perisabilitatea crescândă a cunoștințelor, educația și formarea nu se mai pot limita la anii școlarității ci trebuie să se întindă pe tot parcursul vieții;

pentru a facilita adaptarea la schimbare, educația trebuie să își elaboreze un sistem de obiective, conținuturi și metode menit să ajute oamenii și societatea în procesul de adaptare socială, profesională și culturală;

schimbările survenite la nivel economic, social, științific, politic, cultural, familial și profesional impun adaptări și readaptări rapide care necesită eforturi crescute și permanente din partea tuturor persoanelor;

evoluțiile demografice indică scăderea natalității și creșterea numărului persoanelor în vârstă, care trebuie să beneficieze de programe de educație permanentă pentru a rămâne activi, productivi și creatori chiar și după părăsirea câmpului muncii pentru a nu deveni o sursă de regres social din cauza neînțelegerii și neadaptării adecvate la schimbări, a lipsei de receptivitate la nou;

educația trebuie concepută ca o formare totală a omului, modelând multiplu și complex personalitatea fiecărui individ pe parcursul întregii sale existențe, de exemplu prin facilitarea utilizării eficiente a timpului liber care a devenit o realitate ambiguă în societatea contemporană.

având mai mult timp liber la dispoziție, datorită tehnologizării, oamenii se pot concentra asupra activităților extraprofesionale și asupra propriei realizări, participând la activități cu scop educațional mai mult sau mai puțin explicit, cu atât mai mult cu cât educația este un proces multidimensional, care nu se limitează la acumularea de cunoștințe și care nu cade exclusiv în sarcina sistemului educațional (J.Delors).

Necesitatea multiplicării instituțiilor care oferă programe educaționale pentru adulți:

instituții care își extind rolul educațional: muzee, biblioteci, teatre;

pregătirea la locul de muncă înregistrează un caracter mai sistematic, cu tendințe de instituționalizare;

educația a devenit o comoditate ca oricare alta, ca orice serviciu pentru care plătești pentru al avea;

vorbim de piață educațională concurențială, deci necesar a fi calitativă și adoptată cererii; indivizii intră mai târziu pe piața muncii pentru a dobândi nivele superioare de educație, iar cu cât sunt mai instruiți, cu atât doresc să meargă mai departe;

educația pe parcursul întregii vieți este un proces permanent, cu de îmbogățire și adaptare a cunoașterii și abilităților fiecărui individ, de potențare a capacității sale de a judeca și de a acționa, asigurând premise participării active și responsabile a indivizilor la progresul societății.

Dimensiunile educației adulților:

educația în scop de recalificare, de perfecționare, pentru reducerea șomajului;

educația pentru reintegrare socială a grupurilor marginalizate social;

educația civică și interculturală;

educația pentru reducerea analfabetismului funcțional sau computerial.

Politica educațională privitor la educația adulților:

declararea anului 1996 ca An European al Învățării Permanente;

la Conferința Generală UNESCO de la Hamburg, din 1997 se definește conceptul de educație a adulților și se afirmă obiectivele educației adulților:

-dezvoltarea autonomiei și a simțului responsabilității individului;

-abilitarea adulților pentru a face față transformărilor care afectează economia, cultura, și societatea în ansamblul său

-promovarea unei participări creative a cetățenilor la viața colectivității.

Mutații la nivelul viziunii despre educație:

obiectivul educației nu va mai fi învățarea ci a învăța cum să înveți, cum să cauți și să utilizezi eficient informația de care ai nevoie pentru a trăi în societate în armonie cu indivizi diferiți;

ca participant activ la procesul de educație permanentă, beneficiarul acestui tip de educație încetează să mai fie obiectul pasiv al educației, pentru a deveni subiectul ei activ;

este necesară crearea și adoptarea unei metodologii didactice inovative care să favorizeze participarea fiecărui individ la propria formare. Se constată diversificarea și extinderea metodelor activparticipative cu impact formativ, generate în sistemul educației adulților la toate nivelurile educaționale;

deplasarea procesului de învățământ de la informare la formare, de la memorizare la raționament de la învățare mecanică la învățare creativă;

pătrunderea în educația de toate nivelurile a tehnologiei didactice moderne (sisteme audiovizuale multimedia, învățare asistată de calculator, internet etc.) (I. Jinga);

se schimbă rolul și funcțiile cadrului didactic, acesta devenind consilier și facilitator al învățării, îndrumător și stimulator al efortului de învățare și formare a copiilor, tinerilor și adulților;

autoeducația este înțeleasă ca o „activitate conștientă, planificată și sistematică desfășurată de către ființa umană în scopul autoperfecționării propriei personalități și formării de noi deprinderi și competențe în vederea adaptării eficiente la specificul societății prezente și viitoare” (A. Barna).

Elevul trebuie sa invete cum sa invete si cum sa devina intr-o continua devenire.

Particularitatile procesului de autoformare la preadolescenti si adolescenti

Educatia pentru autoeducatie este lasata pe seama sansei; preocuparile autoeducative sunt insufiecient reprezentate in mediul scolar. Greutatile intampinate de adolescenti in absenta unui indrumari adecvate nu pot fi depasite totdeauna in mod fericit. Autoeducatia este un proces care implica o anumita „strategie temporala” atat social, cat si individuala. Munca pentru autoeducatie trebuie inceputa la inceputul adolescentei, atunci cand s-au creat deja conditiile psihologice necesare unei astfel de activitati. Autoeducatia are rolul de a dezvolta capacitati intelectectuale, de a modela trasaturi fundamentale ale personalitatii elevilor, la varsta la care se decide si se precizeaza idealul profesional si nivelul de aspiratii.

Incepand cu varsta de 11 ani elevii incep sa ia singuri decizii , desi pe la 13-14 ani ei revin la profesor pentru a-i cere incontinuare ajutorul; pe la varsta de 13 ani numarul elevilor cu activitati preferate este in crestere , acestia incep sa fie tot mai mult preocupati de organizarea timpului lor liber ; pe la 14 ani tinerii isi propun multe, dar sunt incapabili sa-si sincronizeze actiunile in timp si spatiu, in unele zile „nemaivazandu-si capul de treburi” , in timp ce in alte zile „nu au ce face”; la 14 ani tanarul tine sa-si argumeteze deciziile insa simte lipsa unor informatii. La 15 ani ele stie ce vrea sa faca, este totusi mai putin capabil sa se automobilizeze la activitate , sa depuna un efort sustinut; nevoia cunostinte despre natura si comportarea umana devine mai acuta. Obiectul preocuparilor de autocunoastere ale adolescentilor se schimba cu inaintarea in varsta; daca la 13 ani il preocupa mai mult fizicul sau , la 15 ani il preocupa gandurile si ideile sale, iar pe la 16-18 ani comportarea , normele morale, firea sa in comparatie cu ale altora . Profesorul trebuie sa trezeasca elevilor sai interesul pentru autoperfectionare.

In cadrul autoeducatiei pot functiona si metodele euristice, lucrul cu manualul si resursele extrascolare; problematizarea este un alt mijloc care concura la aparitia autoeducatiei . Invatarea programata este un mijloc de autoinstruire atunci cand permite initierea intr-un domeniu care constituie obiectul autoinstruirii. Profesorul e o sursa suplimentara de informatie Ca membru al unui grup, tanarul adopta cerintele colectivului , care devin un factor de autoeducatie. Toate acestea trebuie cunoscute de educator si grupul din care tanarul face parte.