Pedagogia Divina Disertatie.docx [614202]

UNIVERSITATEA „AL.I.CUZA” DIN IAȘIFACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ„DUMITRU STĂNILOAE” Lucrare de disertațiePedagogia divină – model al iubirii creștine Coordonator:Diac. Dr. Cătălin Vatamanu​​​​ Absolvent:​​​​​​​​Costin Gabriel Florin

Iași2014 Cuprins Introducerea…………………………………………………………………………………………………….Argumentarea alegerii temei……………………………………………………………………………..Cum a fost abordată tema în literatură de specialitate?………………………………………….Metodă de lucru folosită…………………………………………………………………………………..Noutatea lucrării……………………………………………………………………… A.Pedagogia divină…………………………………………………………………………………………A.1Sfânta Treime – plinătatea iubirii…………………………………………………………………A.2. Sfânta Treime sau, la început a fost iubirea’’………………………………………………A.3. Iisus Hristos sau Restaurarea omului………………………………………………………….A.4. Creația – act de împărtășire a iubirii dumnezeești………………………………………………..A.5. Forme de manifestare a pedagogiei divine față de, familia Israel’’ (familia poporuluiales)……………………………………………………………………………………………A.6. Actul exilului egiptean și exodul; cucerirea Canaanului……………………………………………A.7. Dragostea lui Dumnezeu manifestată în Psalmi……………………………………………………….A.8. Pedagogia divina- parte constituentă a revelației profetice……………………………………….. B.Iubirea părintească în Sfânta Scriptură………………………………………………………………..B.1. Procreerea – act divin………………………………………………………………………………………..B.2. Viața de familie în Vechiul Testament…………………………………………………………………B.3. Copilul destinatarul dragostei părintești (rolul pedepsei)………………………………………..B.4. Rolul familiei în societate și în alt cult……………………………………………………………….. B.5. Manifestarea iubirii lui Dumnezeu prin persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat – modeldesăvârșit pentru iubirea părintească……………………………………………………………………………….. C.Hristos – pedagog în Noul Testament……………………………………………………………………..C.1. Hristocentrismul pedagogiei nou testamentare………………………………………………………..C.2. Trimiterea Duhului Sfânt -ca manifestare a iubirii lui Dumnezeu………………………………..C.3. Misiunea Bisericii -ca mărturisire a iubirii divine……………………………………………………….C.4. Pedagogia divină –model pentru iubirea părintească astăzi…………………………………………. Concluzii…Bibliografie…

Introducere Argument Așa după cum ne mărturisește și Sfânta Scriptură omul, este chip al lui Dumnezeu, esteeternitatea, veșnicia pe care Dumnezeu nu o creează experimental, pentru a-și verificaputerile și capacitățile, ci pentru a-l aduce pe om la existență, pentru care fapt acesta se vabucura în mod deosebit.În aceste mod el devine subiect plin de potențialitate și cu ocapabilitate de a intra în comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi. Dumnezeu cheamăpersoana umană la Sine, dar, în același timp, o și așteaptă și o împuternicește cu toatecalitățile pentru a-I îndeplini voia Lui, ca o dovadă constantă a iubirii și pedagogiei pe care i-o poartă.De aceea se vorbește în teologia ortodoxă de o chenoză, o smerire, de o aplecare, pecare Dumnezeu o trăiește față de om și față de lume: o smerire arătată prin crearea din nimica unei lumi mărginite și prin manifestarea permanentă a iubirii Sale față de acesta.SmerireaSa se numește chenoză a Fiului în Întrupare; chenoza Sfântului Duh Care coboară la nivelulnostru, pentru a ne ridica la nivelul de parteneri ai lui Hristos.Iubirii lui Dumnezeu însă nu ise răspunde cu aceeași sinceritate căci, iată, omul odată ce a căzut păcat, se bucură în modspecial de suferință. Prin moartea prealabilă a sufletului, trupul este obligat să cunoascăstricăciunea. Se începe o luptă de fărâmițare a elementelor componente ale persoanei umane.Își schimbă principiile și modul de raportare față de adevăr. Trupul apare ca o închisoare asufletului, ca o modalitate de pedepsire a lui, iar partea spirituală nu reprezintă decât parteapoftitoare, uneori inexistentă, a omului, care își reduce dimensiunea existenței sale doar la

poftitoare, uneori inexistentă, a omului, care își reduce dimensiunea existenței sale doar laaspectul trupesc.În aceste condiții, persoana umană nu este lăsată la o parte ci Dumnezeu dinmarea Sa iubire i-a dat omului elementele cele mai esențiale: rațiune, voință și sentimentpentru a putea lucra în continuare pentru dobândirea fericirii veșnice și a ajunge laasemănare, dându-Se pe Sine Jertfă și dând posibilitate acestuia de recuperare, reintegrare. Din dorința de a descoperi taina pedagogiei lui Dumnezeu, a tot ceea ce înseamnăgrija Lui pentru omenire, începând cu perioada vechi testamentară și culminând cuactualitatea, am pornit, a cerceta, într-un mod cât mai sistematic, lucrarea: Pedagogia divină– model al iubirii creștine, temă, suficient de amplă și valoroasă, în care am surprins întregulproces al pedagogiei lui Dumnezeu. Ea are ca și conținut trei capitole; primul capitol seidentifică cu numele pedagogia divina- model al iubirii creștine, unde am prezentat aspectediverse privind dovada iubirii supreme care o reprezintă Sfânta Treime, apoi am scos înevidență importanța Persoanei lui Iisus Hristos ca Restaurator și Mântuitor al omenirii, prinfaptul că ne-a răscumpărat pe oameni din blestemul legii. Un alt aspect menționat dincapitolul I, este și cel al iubirii divine, prin actul creației, începând de la Facere, continuândcu actul exilului, cu Psalmii lui David și celelalte profeții prin care S-a făcut descoperitDumnezeu. ​Capitolul al doilea, scoate în evidență Iubirea părintească regăsita în Sfânta Scripturăși pune accent în mod special pe importanța familiei, începând cu procreerea care reprezintăactul divin de seamă, prin care omul a devenit coroana a creației așa cum ne menționeazăprimele capitole din Geneză, precum și rolul familiei în societate și cult. Ultimul capitolvorbește despre Hristos că pedagog desăvârșit al Noului Testament, unde prin trimitereaSfântului Duh și alături de contribuția Tatălui Ceresc se desvarseste Iubirea lui Dumnezeuprin faptul că ne poartă de grijă la tot pasul. Prin jertfa Sa mântuitoare, Iisus ne deschidecalea spre mântuire, lăsând învățătura Sa, Apostolilor și urmașilor acestora, nouă bisericiiluptătoare arătând prin toată lucrarea Sa că este Pedagog desăvârșit.În ultima parte a acestuicapitol, am expus și misiunea bisericii de astăzi și rolul ei existent astăzi, cel al preotului carepe lângă duhovnic poate fi și un pedagog al familiei de astăzi. Cum a fost abordată tema în literatură de specialitate? Cercetând literatura de specialitate, am constatat că a c e a s tă t e mă, comparativ cualtele, a fost suficient abordată dar, într-o manieră și structură pe care am realizat-o eu maipuțin.Despre lucrarea de față, s-au scris foarte mulți cărți, reviste de specialitate atât în țaracât și în străinătate, în limba franceză, engleza editandu-se totodată și numeroase traduceri,care au contribuit la dezvoltarea cunoștinței despre originea providenței și pedagogiei divineîncepând cu perioada Vechiului Testament și terminând cu cea Noului Testament.În expuneramea am folosit o abordare sistematică, în fiecare capitol, scoțând în evidență autenticitateastudiilor efectuate pe această temă, originalitatea spunându-și și ea cuvântul, prin expunerealogică a ideilor și expresivitate. Metoda de cercertare a fost cea clasică, cantitativă, utilizândfrecvent și exemple concrete din Biblie, cu care s-a confruntat omenirea de-a lungul timpului,accentuând ideile fundamentale necesare mântuirii omului. În urma afirmațiilor de mai sus așpreciza totuși două dintre lucrările de referință, care mi-au fost de mare folos în concepereaplanului și pe care le-am utilizat și în decursul lucrării. Acestea sunt: Noutatea lucrăriiNoutatea temei abordată, constă în modul în care am prezentat și structurat lucrareade fața precum și documentarea de anvergură, bazată pe materialul existent și prezentarea luiîntr-un tot unitar. Înșiruirea logică a ideilor și contribuția personală reprezintă caracteristicăde bază a temei mele de disertație, precum și originalitatea vocabularului folosit în mod câtmai clar.​

A.Pedagogia divină A.1Sfânta Treime – plinătatea iubiriiSfânta Treime reprezintă o taină mai presus de fire și constituie temeiul credinței și trăiriinoastre creștinești, fiind totodată sufletul viu al Bisericii. E a este un mister de credința însensul strict, unul dintre tainele ascunse în Dumnezeu, care nu pot fi cunoscute dacă nu suntrevelate de sus. Desigur, știm cu toții ca Dumnezeu a lăsat urme ale Ființei sale trinitare înlucrarea creației și în Revelația sa de-a lungul Vechiului Testament. Dar, intimitatea Ființeisale ca Treime Sfânta constituie un mister inaccesibil rațiunii lăsate în puterile ei și chiarcredinței lui Israel înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu și de trimiterea Duhului Sfânt.Invocarea lui Dumnezeu ca «Tata» este cunoscută în multe religii. Divinitatea este adeseaconsiderată ca «tată al zeilor și al oamenilor».Ca să ne facă nouă cunoscută și facilăînțelegerea adevăratului Dumnezeu, Cel Unul în Ființă și Întreit în Persoane, părințiibisericești s au folosit de noțiunea filosofică "o singură ființă", la fel pentru a defini Treimealui Dumnezeu ei s au folosit de noțiunea de persoană, Trei Persoane. Dumnezeu este de oființă (omoousios) și întreit în Persoane. Mai potrivit ar fi să vorbim despre El că este o Ființămai presus de Ființă (iperousias ousias), căci singură noțiunea de ființă nu este chiar corectăcând este folosită pentru Dumnezeu. Ființă este femininul de la "a fi" și, deci, înseamnăparticipare la a fi, la existență, însă Dumnezeu nu participă la "a fi", la "existență", El este "AFi" prin excelență. Datorită faptului că nu știm ce este El în Ființa Sa, putem cunoaște doar

modul Său de existență: El este o existență personală.​Biserica a fost fidelă principiului că orice formulare să fie posterioară existenței(principiul anteriorității experienței), și, de aceea, nu a formulat dogme niciodată dintr oanume necesitate internă, ea dogmatizând doar în condițiile afirmării unor concepții străineexperienței sale. Astfel că, expresia dogmatică formulată de Biserică, în urma experienței ei,ne indică doar limitele acestei experiențe, ale credinței eccleziale, limite înlăuntrul cărora sepoate cugeta fără pericol. Dar, după ce a fost formulată, dogma, este aprofundată în viațaBisericii, scoțându se la vedere noi și noi sensuri. Deci, calea formării credinței este o"sinteză a contrariilor", ca depășire a logicii uzuale. În veacul al patrulea, teologiarăsăriteană a reușit să rezolve magistral formularea dogmatică cu privire la Sfânta Treime,depășind ereziile care concepeau Sfânta Treime, accentuând când o Persoană în defavoareaCelorlalte, când unitatea lor, în defavoarea diversității lor sau invers. Punctul central alacestei fericite rezolvări îl reprezintă conceptul de persoană, adică "elementul determinantpentru existență, care structurează sau ipostaziază firea din interior". Clarificări va aduce, înmod eminent, Sfântul Maxim Mărturisitorul, care, contemplând unitatea Firii în Persoană șidiversitatea Persoanelor în unitatea Firii, vorbește despre esența divină ca despre o entitateenipostaziată a Treimii celei de o Ființă, Sfânta Treime fiind subzistența ființială a Unimiitriipostatice.​Deși, au împreună aceiași Ființă, persoanele divine au însă și particularități specifice.Cele trei Persoane sunt trei Existențe concrete, raționale, vii, alterități ireductibile și absolute,sunt trei moduri diferite și speciale în care cele trei Persoane ipostaziază firea ce le estecomună. Astfel, Tatăl ipostaziază toată Firea divină într un mod propriu Lui, ca Tată, El fiind:nenăscut, nepurces, naște pe Fiul și simultan (ontologic) purcede pe Duhul Sfânt. Fiulipostaziază Firea divină în modul Lui propriu, ca Fiu născut din Tatăl, El este deci: născut,nepurces, nu purcede și nu naște pe nimeni. Duhul Sfânt ipostaziază Firea divină în modulLui propriu, ca Duh purces din Tatăl, este deci: nenăscut, purces, nu naște și nu purcede penimeni, dar este purces simultant cu nașterea Fiului. Termenii pe care teologia îi foloseștepentru a arăta specificul vieții Persoanelor: Fiului și Duhului, născut și purces, ne arată doarcă ipostaziază Firea într un mod al Lor propriu, relațiile interpersonale arătând moduridiferite în care cele trei Persoane, își împărtășesc Firea comună. Sunt modurile în care Eleexistă unele către și în celelalte (În. 1,1; 17, 21). Între Tatăl și Fiul, modul specific al relațieieste numit "naștere", iar cel dintre Tatăl și Duhul Sfânt este numit "purcedere", ca cel dintreFiul și Duhul să fie numit "odihnă". Trebuie precizat că principiul Sfintei Treimi estePersoana Tatălui, în teologia răsăriteană vorbindu se de monarhia Tatălui. Aceasta nuintroduce subordinațianismul în Sfânta Treime, pentru că T atăl născând pe Fiul și purcezândpe Duhul, simultant și din veci, nu implică faptul că Tatăl este anterior sau superior vreunuiadin Ceilalți doi, nu avem de a face cu o ierarhizare strictă, cauzalitatea nepresupunânddistanțe temporare sau diferențe ontologice. Modelul acesta treimic îl regăsim și la nivelulCreației, ca o pecete, Cosmosul nu este bazat pe izolaționism și autosuficiență, ci perelaționare și completare, totul întrepătrunzându se în Cosmos. În înțelegerea, pe cât se poate,a misterului Treimic, avem în ajutor două concepte: perihoreza și aproprierea. Primul ne aratăcă Ipostasurile sunt unele în Celelalte, sunt unite, neconfundându se, fără amestecare sauseparare, acest concept susținând simultan caracteristicile personale și relațiile interpersonale.Al doilea concept ne arată că în afirmarea dumnezeirii și a personalității Sfintei Treimi,atribuind uneia dintre cele Trei Persoane o energie comună, atribuim și celorlalte două.Importanța învățăturii despre Sfânta Treime o vedem în implicațiile ecclesiologice,antropologice și cosmologice pe care le are dogma în diversele ei înțelegeri: catolică,protestantă, în comparația cu cea ortodoxă. În lumea catolică a rezultat o ecclesiologiepiramidală, o antropologie ce accentuează colectivismul, nefavorizând libertatea personală șio cosmologie ce accentuează doar valoarea întregului, neglijând părțile. Pe când, în lumeaprotestantă, a rezultat o ecclesiologie fărâmițată, universalul fiind subordonat localului, oantropologie individualistă și o cosmologie ce accentuează valoarea părților în defavoareaîntregului. În lumea ortodoxă, în ecclesiologie s a afirmat sobornicitatea (aspectul comunitarecclesial), unitatea și complementaritatea localului cu universalul, în antropologie primeazăcomuniunea persoanelor, iar în cosmologie întregul este suma părților, iar părțilerecapitulează întregul. Implicațiile modului de înțelegere a Triadologiei se văd în istorie, deînțelegerea mai apropiată de adevăr sau erezie, depinzând modul de viață al oamenilor, viațaBisericilor locale și sănătatea sau îmbolnăvirea planetei (vezi marea criză ecologică de

astăzi). Despre Sfânta Treime putem spune că este transcedentă Creației, după F i i nță, darimanentă după energiile Sale necreate. Sfânta Biserică învață că la orice început al unui lucruîn viața de toate zilele, credincioșii se înseamnă cu semnul Sfintei Cruci, însoțit de invocareaSfintei Treimi, arătându-se prin aceasta o anumită sălășluire a Treimii în ființa lor. Făcându-neacest semn, ne amintim că prin Cruce ne-a eliberat Fiul întrupat al Tatălui de robia păcatuluiși a dușmanului nostru nevăzut. Prin pomenirea Sfintei Treimi la însemnarea noastră c usemnul Crucii arătam că nu putem despărți crucea lui Hristos de iubirea și grija Treimii fatade noi, Care a socotit că prin Crucea suportată de Fiul lui Dumnezeu ne poate mântui, intrândprin ea în același timp și voința noastră de a ne înfrâna de la pornirile egoiste și de a ne dăruiîmpreună cu Fiul, Tatălui ceresc, prin Duhul Sfânt. Ea ne ajuta astfel să ne pregătim pentruÎmpărăția Treimii ca Împărăție a iubirii. Faptul că toate Tainele din Biserică ortodoxă începcu formula: “Binecuvântata este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh” arata caîntreaga viața sacramentală este o introducere și o adâncire în comuniunea treimica și înacelași timp o salaslusire (inhabitare) a vieții treimice în noi.​Învățătura credinței creștine ridica perdeaua separării noastre multimilenare de Creator șireaduce neamului căzut relația primară cu Dumnezeu-Tatăl, a micului dumnezeu, omul, pecare El și l-a făcut după chipul Său. Antropomorfismul lui Dumnezeu consta în însășichenoză realizată în una din Persoanele Sale, la care a consimțit de când a așezat în cosmosulcreat minuscula oglindire a Chipului Său, omul, în care a sădit uriașa forță cu care acestaurma să se încetățenească în Imperiul promis lui de la început. Ființa luiDumnezeuDumnezeu este ființă personală, atotprezența, care are existența de Sine și care semanifesta în afara ființei Sale, împărtășind viața și puterea Sa indumnezeietoare. SfântulGrigorie Palama (1359) a făcut distincție între ființa sau esența lui Dumnezeu, adică fireadumnezeiască necreată, neschimbătoare, necuprinsă și negrăită, care depășește tot ceea ceeste creat, și energiile divine necreate, adică lucrările prin care Dumnezeu se lasa împărtășit șiîndumnezeiește. Învățătura despre energiile divine necreate constituie o caracteristică aOrtodoxiei și ea stă la temelia credinței în caracterul personal a lui Dumnezeu, înîndumnezeirea omului și în transfigurarea creației. În gândirea ortodoxă, harul este î nțelesanume ca energie dumnezeiască, personala, necreată, prin care credinciosul devine "părtaș alfirii dumnezeiești" (II Petru I, 4). După ființa Sa veșnică, Dumnezeu este necuprins, nevăzutși de negrăit. În ființa Sa negrăită, Dumnezeu este inaccesibil: "Moise n-a văzut fața luiDumnezeu" (Ieșire XXXIII, 23). Iar Sfântul Ioan Evanghelistul spune: "Pe Dumnezeu nimeninu L-a văzut vreodată" (Ioan I, 18). V orbirea despre Dumnezeu are anumite limite, deoareceființa Sa de nepătruns nu poate să fie exprimată în cuvintele noastre omenești, sau încomparație cu celelalte existente. Dar el nu este un Dumnezeu "necunoscut", pentru ca El areun nume (Isaia XLV , 15), care exprima caracterul Său personal, iar, prin energiile Salenecreate, El se pogoară și intră în comuniune cu credinciosul, prin creație, prin pronie, prinlucrarea de mântuire. Sfânta Scriptură folosește adesea, pentru a descrie lucrările luiDumnezeu în afară de ființa Sa, însușiri împrumutate de la oameni. Dar nu trebuie să atribuimlui Dumnezeu ceea ce ne aparține nouă și să ne formăm astfel o imagine falsă despre El.Orice reprezentare sau imagine despre Dumnezeu care l-ar identifica cu firea creata este oidolatrie. Energiile sau lucrările dumnezeiești necreate exprima însușiri sau atribute propriilui Dumnezeu. Pentru a exprima aceste însușiri, unele cuvinte său nume sunt alese chiar deDumnezeu, ca de pildă: duh, bun, iubire, sfânt, veșnic, mântuire, iar altele sunt alese deBiserica: treime, persoana, deofiinta. Astfel, Dumnezeu este Duh (Ioan IV , 24), adică ființăvie, personala, netrupeasca și nemateriala, care este însăși viața noatra și care împărtășeștesufletul vieții noastre: "Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem" (Fapte XVII, 28). IisusHristos Însuși mărturisește că: "Dumnezeu este Duh și cei care I se închina trebuie să I seînchine în duh și adevăr" (Ioan IV , 24). El este "Dumnezeu cel viu" (Ieremia X, 10),principiul veșnic și forța vieții, cel care ține în existența toată suflarea: "Lua-vei duhul lor șise vor sfârși și în țărână se vor întoarce. Trimite-vei duhul tău și se vor zidi și vei înnoi fațapământului" (Ps. CIII, 30-31). Dumnezeu nu primește existența din afară, nu o are prinparticipare, de aceea ființa Sa, nefiind adusă la existența din neexistenta, nu are nimic contrar."Pe cât de departe sunt cerurile de la pământ, așa de departe sunt căile mele de căile voastreși cugetele mele de cugetele voastre" (Isaia LV , 9). D eși este creatorul lui, Dumnezeu esteabsolut diferit după ființa Sa spirituală de om, care este compus din trup și suflet creat. "Eusunt Dumnezeu atotputernic și nu sunt om" (Oseea XI, 9). "Dumnezeu nu-i ca omul" (NumeriXXIII, 19). În raport cu ființele și făpturile, El este "Celălalt", care nu are nici o asemănare:

"Cu cine veți asemăna voi pe cel preaputernic și unde veți găsi altul asemenea lui… Cu cinemă asemănați voi că să fiu asemenea", zice Sfântul (Isaia XL, 18 și 25).A.2. Sfânta Treime sau, la început a fost iubirea’’ Credința în Dumnezeu-Sfânta Treime constituie învățătura fundamentală șispecifică a Bisericii Creștine. Crezul ortodox niceo-constantinopolitan, în care se rezumatradiția Bisericii apostolice și patristice, are în centrul lui mărturisirea ca Dumnezeu este Unulîn ființa Sa dumnezeiască și Întreit în persoanele Sale “Cred Într-unul Dumnezeu, TatălAtotțiitorul… Cred în unul Domn Iisus Hristos… Cred în Duhul Sfânt", așa cum au foststabilit episcopii sinodali. Iubirea lui Dumnezeu, manifestat în Iisus Hristos, constituie forțade coeziune a Bisericii: "Că sunt încredințat că nici moartea, nici viață, nici îngerii, nicistăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul, șinici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu arătată întruHristos Iisus, Domnul nostru" (Romani VIII, 38-39). Sfânta Biserică învață că la oriceînceput al unui lucru în viața de toate zilele, credincioșii se înseamnă cu semnul Sfintei Cruci,însoțit de invocarea Sfintei Treimi, arătându-se prin aceasta o anumită sălășluire a Treimii înființa lor. Făcându-ne acest semn, ne amintim că prin Cruce ne-a eliberat Fiul întrupat alTatălui de robia păcatului și a dușmanului nostru nevăzut. Prin pomenirea Sfintei Treimi laînsemnarea noastră cu semnul Crucii arătam că nu putem despărți crucea lui Hristos deiubirea și grija Treimii față de noi, Care a socotit că prin Crucea suportată de Fiul luiDumnezeu ne poate mântui, intrând prin ea în același timp și voința noastră de a ne înfrâna dela pornirile egoiste și de a ne dărui împreună cu Fiul, Tatălui ceresc, prin Duhul Sfânt. Ea neajuta astfel să ne pregătim pentru Împărăția Treimii ca Împărăție a iubirii. Faptul că toateTainele din Biserică ortodoxă încep cu formula: “Binecuvântată este împărăția Tatălui și aFiului și a Sfântului Duh” arata ca întreaga viața sacramentală este o introducere și oadâncire în comuniunea treimica și în același timp o salașlusire (inhabitare) a vieții treimiceîn noi. Învățătura credinței creștine ridica perdeaua separării noastre multimilenare de Creatorși readuce neamului căzut relația primară cu Dumnezeu-Tatăl, a micului dumnezeu, omul, pecare El și l-a făcut după chipul Său. Antropomorfismul lui Dumnezeu consta în însășichenoză realizată în una din Persoanele Sale, la care a consimțit de când a așezat în cosmosulcreat minuscula oglindire a Chipului Său, omul, în care a sădit uriașa forță cu care acestaurma să se încetățenească în Imperiul promis lui de la început. Forța cu care "Chipul" luiDumnezeu era prevăzut – "asemănarea", devenirea nesfârșită spre desăvârșire – își aveainserția în antropomorfismul lui Dumnezeu, în iubirea Lui, care introduce în lumea creatăplurimorfa, cu variantele formelor de viața creată, o formă anume: una conturata pe chipulSău, dar nu pe măsura Lui. Această formă a Lui, a chipului Lui, este creația de dragul căreiaDumnezeu, Atotcreatorul, Atotțiitorul și Izbăvitorul, se înjosește, se coboară, se dezbraca demăreția Lui, ca să i S e așeze alături omului – pasiunea vieții divine. Dumnezeul frustat deînsăși creația mâinii Lui nu Se văduvește de Slavă pentru îngeri. Deși și îngerii au căzut dincerul creației Lui, nu pentru aceștia Se arata Dumnezeu a fi "gelos", ci pentru făptura lucratăla sfârșitul operei Sale creaționale. Logosul Își creează, după "ideea" umanității Sale, pe celasemenea, pe cel pe care Și-l preia în sarcina ca să-l ducă, neam întruchipat dumnezeiește, lamarginea raiului. La poarta raiului heruvimii puși să oprească pe omul căzut vor recunoaștepe cei asemenea Fiului – Chipul Tatălui; aceștia vor fi recunoscuți ca moștenitori,"binecuvântații" lui Dumnezeu. Pedagogia lui Iisus-Hristos-Mântuitorul a folosit acelașidrum: de la văzut – ca mai "simplu" de înțeles. – La cele nevăzute, mai insesizabile. El Seprezintă omului ca realizarea însăși a "ideii" divine despre om, a felului în care Dumnezeu l-aînchipuit pe om. Mântuitorul Hristos Însuși este modelul desăvârșit al omului, El e modeluldat de Hristos, la care a fost și este chemat omul. El este trup omenesc. – Durere, oboseala,rana, moarte – și suflet omenesc, gustând întristarea, înșelarea, teama, părăsirea. Toate cele pecare le-a luat asupra-Și le-a gustat, le-a "cunoscut" și le-a restaurat în firea noastră. În ceea ceprivește rolul pe care fiecare Persoană Treimica îl desfășoară asupra noastră în Biserică,aceasta este foarte bine prezentat clar și succint în rugăciunea: “Nădejdea mea este Tatăl,scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treimea Sfânta, mărire Ție”.Așadar, de la Tatăl pornește mântuirea noastră în orice act săvârșit în cadrul ei, precum apornit și creațiunea; prin Fiul se înfăptuiește ea și orice act în cadrul ei. Duhul Sfânt neacoperă cu puterea Lui, ne apara în starea în care am fost ridicați, ca să rămânem și să neîntărim în starea de mântuire sau împărăție Treimii. Prin urmare, viața creștină este viața înHristos sau în Duhul Sfânt, căci numai în Hristos prin Duhul Sfânt întâlnim și cunoaștem noipe Tatăl, iar viața în Hristos sau viața duhovnicească nu este altceva decât o participare

directă la viața treimica. Intrarea în această viață nu se poate face decât prin Botezul făcut înnumele Sfintei Treimi, și nu putem să ne împărtășim din plinătatea ei decât prin harul divinvenit din fiecare Taină. Apoi, numai în și prin Sfânta Liturghie, care se încheie cuîmpărtășirea credincioșilor cu Trupul și Sângele Fiului întrupat al Tatălui, credincioșii fac înmod special experienta înaintării lor comune în Împărăția Sfintei Treimi, simțind-o tot maiadânc în ei pe Aceasta, cu iubirea Ei, care devine și iubirea lor introlalta, și trăind astfelcomuniunea tot mai caldă între ei din puterea comuniunii cu Ea. Împărtășirea pe carecredincioșii o fac cu Trupul și Sângele Domnului nu o fac numai pentru prezent, ci ei o facpentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu pururea și în vecii vecilor. Iar chipul împărățieiviitoare a lui Dumnezeu îl reprezintă Biserica în care și intra și se înaintează prin Sf. Taine.Astfel Biserica este forma pământească de “acum” a Împărăției Cerurilor, este arvunaÎmpărăției desăvârșite. Un alt aspect al relației dintre Biserică și Sfânta Treime este unitatea.Precum cele Trei Persoane sunt Una, după cuvântul Mântuitorului “ca toți să fie una…”, totastfel, multitudinea de persoane care intra în Trupul tainic al lui Hristos prin Botez să fie unaprin credință și trăirea în aceeași unică dumnezeire. După cum am arătat mai sus, Biserica seîntemeiază pe întruparea sau este o întrupare continua și prin aceea că are menirea și putereasă actualizeze în fiecare credincios și în toți împreună unirea cu Dumnezeu, prin har, dupămodelul teandric al lui Hristos. A.3. Iisus Hristos sau Restaurarea omului Prin moartea pe care o primește, Iisus Hristos distruge în mod deplin și definitiv toatăpotențialitatea pătimitoare a afectelor din umanitatea Sa, biruindu-le pe acestea în totalitate.Puterea Ipostasului divin acționează în acest sens, dar în conformitate cu libertatea firiiumane care nu se săvârșește și nici nu dorește păcatul, ci se deschide prin conlucrare:„Hristos înlătură afectele în umanitatea Sa, suferindu-le până l a c a păt cu tărie pe cele dedurere și refuzând cu aceeași tărie pe cele de plăcere; El le biruiește cu contribuția umanitățiiSale, întrucât aceasta are, în nepăcătuirea ei și în faptul că este a ipostasului divin, puterea dea le suporta pe unele și refuză pe altele până la capăt, istovindu-le puterea, prin puterea Lui derăbdare sau de refuz” Mântuitorul Iisus Hristos Își „pune sufletul” (În 10, 17), în sensul că, cuvoia Lui, sufletul se desparte de trup. El nu trăiește disperarea omului în fața morții. El intrăîn hăurile iadului și porțile lui se sfărâmă de la sine și nu pot dăinui în prezența vieții;demonicul se risipește ca fumul și se topește ca ceară în prezența Sfântului În timpuldespărțirii trupului de suflet, moartea nu-și manifestă lucrarea stricăciunii sale față de acesta,căci chiar și neînsuflețit el rămâne pe mai departe trupul Fiului lui Dumnezeu Cel viu Hristosprimește să I se despartă sufletul de trup, dar, avându-le unite cu Sine, ele rămân pe maideparte vii. Ele sunt păstrate în această despărțire pentru ca toată separarea produsă de păcatsă fie adunată și să ia sfârșit odată cu Învierea Sa: „În moartea Mântuitorului, dumnezeirearămâne unită cu sufletul, pe de o parte, și cu trupul, pe de altă parte. Păcatul, care esteîndepărtare de Dumnezeu și moarte a sufletului, adusese moartea omului, separare în trupul șisufletul său. Dumnezeirea rămâne unită în moarte cu sufletul uman al lui Hristos. Estesimbolul biruirii păcatului pentru omenirea întreagă. Dumnezeirea rămasă unită cu trupulseparat este simbolul vieții redobândite prin moarte și începutul refacerii amestecului dintretrup și suflet, ca înviere a omului păcătos Despre prezența vieții în trupul lui Hristos, chiar șidupă despărțirea sufletului de El, vorbesc toți Sfinții Părinți. Sfântul Grigorie de Nyssa,Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Ioan Damaschin mărturisesc acest adevăr princompararea trupului Mântuitorului Hristos cu o momeală care este pusă în „undițadumnezeirii”, de care apropiindu-se moartea spre a-l consuma primește deodată cu acesta șiviața care vine din Persoană Fiului lui Dumnezeu, viață ce se transmite tuturor celor pestecare moartea avea stăpânire Sfântul Grigorie de Nyssa spune că moartea a fost acceptată deFiul lui Dumnezeu odată cu primirea Sa de a Se întrupa. El nu se dă înapoi de la nici o treaptăa existenței, ci pe toate le primește, ca pe toate să le orienteze către Dumnezeu. Dacă s-ar firezumat doar la nașterea omenească, iar moartea ar fi refuzat-o, Hristos nu ar fi arătatsolidaritate față de om și față de întreaga lume. Ori omenirea nu avea nevoie nici deproblematizări filozofice și nici de vizite lipsite de conținut, ci de vindecare, de viață.Domnul nostru Iisus Hristos vine și Se identifică cu fiecare dintre noi, oferindu-ne ajutorul șivindecarea atunci când am rămas fără soluții și fără nădejde, și așa, în culmea disperării

umanității, Se apleacă asupra noastră pentru a ne scoate din păcat, „apropiindu-Se atât de tarede moarte încât a atins-o cu mâinile sale, pentru a reda naturii, prin trupul Său începăturaînvierii Prin jertfa lui Hristos se descoperă, în același timp, măreția iubirii lui Dumnezeu fațăde om și demnitatea de care se bucură omul atunci când își raportează viața la Dumnezeu:„Căci Hristos, încă fiind noi neputincioși, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioși.Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărește cineva sămoară. Dar Dumnezeu Își arată dragostea Lui față de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos amurit când noi eram încă păcătoși” (Rm 5, 6-8).A.4. Creația – act de împărtășire a iubirii dumnezeeștiPunctul de plecare al Sfinților Părinți – arată profesorul Nicolae Chițescu – este afirmația ceamare a primului verset din Biblie că Dumnezeu a creat din nimic cerul și pământul. Prinaceasta energiile dumnezeiești intră în contact cu cele făcute de El din nimic și, în felulacesta, Dumnezeu cel transcendent este cauză, transcendentă și imanentă făpturii. Dar, pecând energiile acestea, ca veșnica lui putere și Dumnezeire sunt fără de început, creația are unînceput deși planul este făurit de Dumnezeu din veci. Nici planul creației, nici creația însășinu sunt produse prin simplul fapt al existenței puterilor creatoare ale lui Dumnezeu. – Ceea cear împiedica infinitatea și veșnicia creației însăți. Ci planul creației există înainte de creație,deci din veșnicie, fără să fie coetern cu Dumnezeu, deoarece el are un început în veșnicie și orealizare, deci un sfârșit, odată cu al timpului, iar creația are un început, căci începe odată cutimpul”. Prin urmare “Dumnezeu a creat după, conform cu ideea și nu din această idee.Această intenție creatoare a lui Dumnezeu este o intenție liberă și veșnică, dar nici împreunăveșnică cu Dumnezeu, nici accidentală.” Lumea este opera Sfintei Treimi: “Treimea, care nuare în Sine nimic străin sau provenit din afară, nu din făpturi e compusă, ci este în întregimecreatoare și ziditoare”. “După credința creștină, lumea și omul au un început și vor avea unsfârșit, în forma lor actuală, sau în cea în care pot evolua prin ei înșiși”; “Lumea aceasta nupoate fi din veci. Căci nu poate fi din veci o lume în aspirația temporală spre o țintă – așa cumse vădește ea – fără să fi ajuns până acum la această țintă a desăvârșirii, care să omulțumească. Ea trebuie să fi apărut în timp și trebuie să-și sfârșească odată forma existențeitemporale, sau schimbătoare”, idee clar exprimată și de știința contemporană.​În același timp este foarte important să subliniem că lumea nu este o “umbră”, oiluzie- maya, un epifenomen, ci are propria ei consistență, un “loc” ontologic propriu, faptremarcat foarte bine de Hâns Urs von Balthasar. El arată mai întâi că Sf. Dionisie Areopagitula dat ideii transcendenței divine cea mai înaltă și mai autentică expresie. Dar aceastătranscendență nu s-ar exprima deplin, dacă ideea imanenței nu s-ar releva în aceeași măsură.Stoicii și, înainte de ei, Heraclit și Parmenide au pregătit calea ideii imanenței. Pentrupresocratici, dealtfel, transcendența și imanența sfârșesc prin a coincide. La Heraclit, lumeaÎl absoarbe pe Dumnezeu, la Parmenide, Dumnezeu dizolvă în Sine lumea. Platon nu vedealumea altfel decât ca umbra proiectată de Ideea transcendentă, singura reală, pe care Aristotelși Porticul o consideră, dimpotrivă, drept conceptul limită al unei lumi penetrate în întregimede imanența divină. Stoicii credeau că Logos-ul imanent lumii nu mai este capabil să redevinădivinitate absolută și transcendentă. În sfârșit, sistemele gnostice nu puteau, în sensul lortragic, să considere acești doi termeni, Dumnezeu și lumea, decât ca o radicală antinomie, pecare au încercat în van s-o atenueze prin diferiți intermediari. Dar adevărata dialectică aimanenței și transcendenței începe să se dezvolte odată cu Philon și, în mod deosebit cuapologeții creștini. Același Dumnezeu, infinit mai presus de lume, Cel care are putereasuverană și plenitudinea existenței, trebuie să fie de asemenea intim prezent în tot ceea ceexistă – prin logoi sădiți în făpturi (n. n). Se revine apoi la Sf. Dionisie Areopagitul, cel care arealizat reconcilierea dintre Platon și Portic, dintre sentimentul transcendenței absolute șiviziunea unei lumi care, prin însăși varietatea sa, contrastele sale, relativitatea sa, seconstituie într-un cosmos coerent. Originalitatea Sf. Dionisie Areopagitul nu s-ar regăsi maimult în teologia negativă, pe care o dezvoltă cu deosebită rigurozitate, decât în complementulei pozitiv, împins cu aceeași rigoare până la consecințele extreme. N i c i un nume nu I sepotrivește lui Dumnezeu, dar tocmai de aceea Îi putem atribui toate numele din univers. Înfața lumii, Dumnezeu este cu totul Altul, dar este de asemenea, Cel ce dă lumii o existențăautentică, Cel care o menține în existență și îi împrumută, dincolo de abisul care-i desparte, oadevărată asemănare cu El Însuși.​Sfântul Maxim Mărturisitorul a a părat pe larg mișcarea și timpul – în Ambigua -împotriva teoriei platonic origeniste, care considera mișcarea că pe o cădere păcătoasă a

ființelor spirituale sau a minților- noes. În introducerea la traducerea operei maximienemenționate anterior, Părintele Stăniloae face un rezumat foarte util al acestei chestiuni. Pentrudemersul de față sunt necesar de amintit doar unele aspecte. Inițial spiritele- noes erau, înunitatea lor- henada din eternitate într-o fericită odihnă, sau nemișcare. Dar ajungând lasațietate- koros, în ceea ce privește iubirea și contemplarea lui Dumnezeu, s-au răcit devenindsuflete, care sunt spirite răcite în dragoste- psyhe-psyhos, această răcire constituind cauzacăderii lor, trimiterii lor în trupuri. Va urma o totală depunere a trupurilor, Domnul depunândcel dintâi trupul Său, sufletele întorcându-se astfel în henadă și redevenind minți așa cum aufost în preexistența lor. Teza aflată la baza acestui pasaj și a altora asemănătoare este aceea aunei mișcări ciclice, teză condamnată prin anatema finală: “Dacă cineva zice că stareaminților va fi aceeași ca înainte când ele n-au coborât sau n-au căzut încă, sau că începutuleste același cu sfârșitul și sfârșitul este pe măsura începutului, să fie anatema” “That this îsveritably an insight into the heart of Origenism will not easily be doubted”. Este citat, deasemenea, patrologul von Ivanka: “Acest chip cilic al lumii, ca al unei veșnice reîntoarceri,dezbracă învățătura creștină de ceea ce e mai esențial creștinismului: de caracterul unei uniceși definitive hotărâri pentru sau contra lui Dumnezeu”​Sf. Maxim a inversat triada origenistă: petrecerea spiritelor în henadă- stasis, mișcarealor prin păcat – kinesis, și trimiterea lor în trupuri, în lumea văzută – genesis, cu creația -genesis, mișcarea – kinesis, și în final, ca rezultat al ei, odihna – stasis fără sfârșit înDumnezeu. Părintele Stăniloae precizează că nu e vorba de o simplă modificare a ordinii, cide o schimbare a sensului fiecărui termen al triadei. Conform origenismului, nu existăpropriu-zis o creație, pentru că Dumnezeu nu e liber să o producă, ci o petrecere în unitateainițială, apoi, ca produs al păcatului, mișcarea și apoi, o revenire în unitatea inițială, nu în unasuperioară și eternă. E o mișcare în cerc, la infinit. Nu apare propriu-zis nimic nou.Dimpotrivă, la Sf. Maxim mișcarea are un rol pozitiv (s.n.), putând duce la odihnă c uadevărat eternă, într-o viață nesfârșită, care nu a mai fost, și din care nu se mai poate cădea,pentru că fericirea comuniunii cu Dumnezeu tripersonal fiind infinită nu poate producesațietate – koros. Dumnezeu a sădit în ființa făpturilor, odată cu crearea lor, mișcareaînsuflețită de dorința de a înainta spre odihna eternă în comuniunea iubitoare cu Dumnezeu.De aceea P.Sherwood consideră că “argumentul principal al Sf. Maxim în respingereaorigenismului este întemeiat în doctrina despre mișcare”​Ființele create nu puteau avea de la început eternitatea, deorece în calitate de creaturinu puteau fi eterne prin firea lor. Ele trebuiau să ajungă la eternitate printr-un efort propriu,ajutat de harul dumnezeiesc, prin mișcarea spre El realizată în timp. Mișcarea în timp estefolosită de eternitatea divină, pentru atragerea ființelor create în sânul ei. Mama pune copilulla o distanță de ea și îl cheamă spre ea, pentru ca el să se întărească în exercițiul mișcării ce-lface spre ea, atras de dorul ei. Timpul reprezintă o distanță spirituală între persoanele create șiDumnezeu, așteptare a eternității îndreptată spre creaturi și speranță a creaturii îndreptată spreeternitate. Timpul este intervalul diastasis între chemarea (apelul) lui Dumnezeu și răspunsulnostru. “Întru aceasta este iubirea: nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că Elne-a iubit pe noi și L-a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre. Noi Îliubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit cel dintâi” (I În. 4,10,19). Însă timpul nu ține deființa creaturii pentru totdeauna, deoarece în eshaton nu mai e trăit în desfășurarea lui, prinurmare creatura trebuie să depășească mișcarea și timpul. Timpul e condiția relației dinamicea creaturii, care n-a ajuns încă la Dumnezeu, cu Dumnezeu cel etern. Odată ajunsă deplin laEl, se instalează cu timpul ei redevenit eon, în eternitatea Lui. Atunci relația lui Dumnezeu cucreatura, ajunsă la unirea cu El, a dobândit o maximă zintimitate. În fond, aceasta arată cât demult creatură e făcută pentru Dumnezeu, cât de mult e legată de eternitatea lui Dumnezeu. A.5. Forme de manifestare a pedagogiei divine față de, familia Israel’’ (familia poporuluiales)Mântuitorul Iisus Hristos avea să se nască la plinirea vremii, acesta este punctul temporalpaulin pe care Sfânta Scriptură îl reliefează. Însă a c e a s tă plinire a vremii poartă cu sineconotații adânci, complexe și responsabilități pe măsura evenimentului. Aplicarea planuluidumnezeiesc nu se putea face dintr-odată în lume. Drept urmare a fost nevoie de unmijlocitor, de un reprezentant prin care voia divină să-și ducă la bun sfârșit planul. Acestreprezentant a fost poporul ales, Israel sau poporul evreu. Iar perioada pregătirii pentruvenirea Mântuitorului cuprinsă de Vechiul Testament a căpătat tot o denumire paulină, aceea

de pedagog către Hristos. Întrucât apropierea de Dumnezeu nu era posibilă, trebuia să existeo bază pentru o relație oarecare între Dumnezeu și Israel. Astfel, Dumnezeu a instituit unlegământ, care înseamnă că El, în harul și inițiativa Să suverană, a oferit Israelului o relațiespecială cu Sine. Decalogul a servit ca și coordonată a comportării israelite. A servit ca reperdivin, indicând cum, unde sau în ce loc trebuie împlinit sau urmat cuvântul dumnezeiesc. PrinDecalog poporul ales se apropie și se dedică Dumnezeului celui viu. Totul va începe cuAvraam. Credința lui îl va transforma în tată al multor popoare. Era primul pas pe careDumnezeu îl făcea spre alegerea poporului. Prin Iacov va fi pecetluit legământul avraamic,poporul ales dobândind și denumirea de Israel. Până la Moise, evreii au cunoscut peDumnezeu, însă cultul și societatea lor nu erau încă unificate. Iar această unificare nu seputea realiza decât printr-o legislație divină, unică, pentru întreg poporul. Aici vorbim despreDecalog. Istoria Israelului ca popor unificat începe în Egipt cu relatările despre Moise șiieșirea miraculoasă din Egipt. În timpul șederii în pustiu, a fost încheiat legământul cu Iahve,Domnul și Dumnezeul lui Israel. Sub comanda lui Iosua, Israelul a reușit în sfârșit să intre înȚara Promisă, izgonind din ea pe canaanienii indigeni. Mai mult, pe baza poruncilor divine,care deveniseră între timp și repere social-valabile, evreii vor pune bazele unei societățiputernice, cu valențe religioase și politice bine închegate. Fondul istoric al textelor care sereferă la această epocă dă naștere la destule dezbateri. Unii studioși, mai ales cei de tendințăconservatoare, sunt înclinați să accepte relatarea biblică așa cum este: admit că a fost omigrare în masă a evreilor din Egipt, care au invadat regiunile Israelului și, prin luptămilitară, au intrat în posesia țării. Lipsa probelor arheologice sigure care să documenteze ocucerire militară de așa mari proporții, dar și unele ambiguități în însăși tradițiile biblice audeterminat pe alți istorici să presupună că a t â t i eșirea din Egipt, cât și intrarea în ȚaraPromisă au necesitat o lungă perioadă de timp. Unele triburi israelite erau probabil deja înPalestina înaintea exodului și s-au unit cu altele care au ajuns într-o epocă mai recentă. Uneleorașe canaanite au fost probabil cucerite cu forța și altele au fost ocupate pașnic. În orice caz,Biblia interpretează aceste evenimente ca un mare gest de eliberare înfăptuit de Dumnezeu șică începutul istoric al lui Israel. Așadar, ca mijloc pentru îndeplinirea acestei misiuni, de a filumină a neamurilor, Dumnezeu a dat poporului evreu Torah, legile și tradițiile pe care să leurmeze. Deoarece rolul evreilor este să răspândească în lume adevărurile despre Dumnezeu,rostul acestor legi era să ne îndrume, pe noi și acțiunile noastre, în această direcție. PoporulIsrael, ca și popor al lui Dumnezeu, are o istorie aparte. Vechiul Testament este istoriaformării poporului Israel și a existenței lui cu evenimente de glorie, dar și de umilință până lavenirea lui Mesia, Unsul lui Dumnezeu, foarte mult așteptat de evrei. În capitolele de mai suseste prezentă această idee alături de aceea a necesității poporului ales, a rolului său în istoriaomenirii. Israelul întotdeauna a fost un popor mai binecuvântat și mai deosebit în comparațiecu alte noroade, prin simplul fapt că era poporul ales, poporul lui Dumnezeu. Poporul Israelia naștere din seminția lui Avraam, prietenul lui Dumnezeu. Pentru că Avraam nu avea copiiși stăruia în rugăciune de Dumnezeu să-i dea copii, Dumnezeu îi promite că î l va face unneam mare și-i va da în stăpânire țara în care atunci era un străin. Atunci când Dumnezeu aîncheiat legământ cu Avraam, El a pus hotarele țării care va fi locuită de urmașii lui Avraam,poporul ales. Cu multe suferințe au trecut prin robia egipteană, babiloniană, asiriană, medo-persană, elenă, romană, dar cu toate acestea ei au continuat să respecte legământul divin și sărămână uniți: "Domnul s-a arătat lui Avraam, și i-a zis: "Toată țara aceasta o voi da semințeitale." Și Avraam a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase" (Facere 12, 7). Întreagaprovidență divină asupra poporului ales va fi desăvârșită în cele din urmă prin activitateaprofeților. Aceștia vor vorbi despre Mesia cel mult așteptat, despre evenimente ale istorieimântuirii, dar vor lupta și cu moravurile și neajunsurile societății iudaice. Ei vor fireprezentanții divinului care vor încerca să păstreze poporul pe calea cea dreaptă, care se vorîndeletnici cu tâlcuirea Legii și care vor mustra orice greșeală. Nu de puține ori Dumnezeupedepsește prin mâna profetului. Exemplul regelui David este elocvent în acest sens. Așadar,Avraam, Moise și Decalogul, respectiv întreaga activitate profetică indică trei coordonategenerale ale noțiunii de popor ales. Trei coordonate care definesc cu succes tot ceea ce s epoate defini referitor la expresia poporul lui Dumnezeu. O expresie de un î nțeles simbolicbogat, dar în același timp complex. În orice caz, scopul divin a fost dus la bun sfârșit prinintermediul neamului lui Israel. Chiar dacă a trecut prin numeroase evenimente marcante,pentru Vechiul Testament Israelul a fost poporul lui Dumnezeu. Un popor ales, prin careDumnezeu și-a arătat slava, planul pedagogic și dragostea Lui pentru oameni. Un popor acărui istorie a fost pilduitoare pentru toate celelalte neamuri contemporane lui și care, în

anumite etape ale dezvoltării sale, a oferit pilde vrednice de urmat. Israelul a fost un popor alpedagogiei divine, prin care Dumnezeu a pregătit întreaga lume și S-a manifestat pentru toțioamenii. Iar argumentele cele mai puternice în favoarea acestei alegeri sunt tocmai societateași principiile prin intermediul cărora evreii s-au condus și s-au deosebit de celelalte neamuri. A.6. Actul exilului egiptean și exodul; cucerirea CanaanuluiActul exodului lui Israel semnifica nu numai o simplă realitate etnică, ci mai mult decât atât,o realitate teologică, el nu este numai un fapt istoric, ci simbolizează o realitate metafizică încare istoria omului cu Dumnezeu se împletește în perspectiva soteriologică și exhatologica.,Revelația istorică ce s-a făcut în Vechiul Testament, zice un mare biblicist – nu se epuizeazăîn elementele trecute sau prezente, ci ele pregătesc și anunța, revelația ultimă” care este actulmântuirii”.În această perspectivă tipic – prefigurativa, umanitatea este văzută ca o unitate încadrul căreia Israel își asumă o funcție special. Tocmai de aceea, prin alegerea lui Israel, nuînseamnă că Dumnezeu se dezinteresează, de acum înainte, de ceilalți oameni, ci dimpotrivăeste o nouă șansă pe care le oferă Dumnezeu, prin Israel, de a regăsibinecuvântarea. Chemarea nu are o semnificație strict individuală, ci ea se adresează întregiiomeniri ce vine din Adam și prin ea, Dumnezeu vrea o restaurare universală interioară aomenirii”, și nu numai pentru un neam, ci ca să adune laolaltă pe fii lui Dumnezeu ceiîmprăștiați” (Ioan 11, 52). Prin această lecție, Dumnezeu n-a urmărit extinderea Lui puteriilumești peste tot pământul, adică nu o diminuare a istoriei, ci Dumnezeu avea în vedererealizarea unei misiuni universale, spirituale – mântuirea neamului omenesc. Expresiile,popor sfânt” – goy kodos și, împărăție preoțească” – mamleket kohanim (Ies. 19, 6), nu suntsimpli termeni tehnici, ci pe ei se sprijină cu tărie faptul separării lui Israel numai pentruIahve, misiunea, sacerdotala” a lui Israel în mijlocul celorlalte neamuri. Ele semnifică faptulcă Israel este, luat” din mijlocul celorlalte neamuri și consacrat lui Dumnezeu în vederea uneimisiuni speciale, așa precum un preot este ales din mijlocul poporului său. Prin actul alegeriidevine, singurul” depozitar al revelației lui Dumnezeu, singurul” beneficiar al promisiunilorde mântuire, fără a înțelege prin aceasta afirmarea unui exclusivism radical., Dumnezeu nudevine iudeu” – zice P.Grelot – El este dumnezeul lui Israel, iar el, Israel, are conștiința că estepoporul Său în virtutea vocației Sale de a fi călăuza neamurilor. Singur între toate neamurile,Israel poarta în el un mister supranatural, care-l face distinct fata de alte popoare și care-iconduce destinul, oferindu-i spre păstrare cuvântul divin. În felul acesta, vocația sacerdotală”al lui Israel nu poate fi concepută decât în această viziune universalist – soteriologica, căci,umbra crucii se întinde deasupra interpretării Vechiul Testament”. Alegerea lui Israel este,suprema șansa de mântuire oferită tuturor neamurilor pământului”, căci prin Israel Dumnezeucheamă toate popoarele la binecuvântare. (Rom. 11, 16-24) Actul eliberrii din robia Egiptuluieste raportat la obligația lui Israel de a nu aparține decât lui Iahve, care l-a consacrat, laafierosit Sieși:, Eu v-am deosebit de toate popoarele, ca să fiți ai Mei” (Levitic 20, 26). În ceprivește momentul, alegerea sau chemarea lui Israel s-a realizat atunci când a socotitDumnezeu că s-a împlinit sorocul, când Israel ajunsese la maturitate națională, când deveniseo națiune bine închegată, lucru ce s-a realizat în Egipt, fiind capabil să-și asume misiunea saistorică. Însă poporul lui Israel era chemat acum să-și asume și o misiune spirituală, sădovedească maturitatea să spirituală în relație cu Cel care l-a ales devenind, o lege vie înaintede lege”.. Dumnezeu îl cheamă pe Israel să vină în țara făgăduita patriarhilor Avraam, Isaac șiIacov și îl trece din starea de robie la starea desăvârșitei libertăți. Acesta este momentul careinaugurează istoria lui Israel, ce împletește nu doar un destin național ci și unul mesianic.Profetul Osea va marca semnificația dublă a acestui moment în chip profetic:, când Israel eratânăr Eu îl iubeam și din Egipt am chemat pe fiul Meu” (11, 1). Însuși Iahve a contribuit la,nașterea” lui Israel, atât din punct de vedere național, cât mai ales din punct de vederespiritual., Spre deosebire de alte popoare, zice un autor evreu – cel mai important principiucare a dus la formarea lui Israel ca națiune, nu a fost nici unitatea geografică, nici supunereafață de o putere politică, și nici potrivnicul comun, ci tocmai conștiința că aparținem unuiDumnezeu comun. Iar definirea naturii, relației care leagă poporul lui Israel cu acestDumnezeu, a constituit însăși esența operei lui Moise de-a lungul celor 40 de ani care s-auscurs de la ieșire până la intrarea în Canaan”. În felul acesta, am Israel” devine moștenirea luiIahve, vocația lui definind marea sa misiune în scopul pe care-l are Dumnezeu cu lumea.”.ÎnCartea Ieșirii Moise descrie momentul alegerii divine ca pe o consecință a l e gământuluiîncheiat cu patriarhii Avraam, Isaac și Iacov (Ies. 6, 3-4), dar mai ales ca un act de milostivire

și de izbăvire, expresia iubirii lui Iahve și a fidelității Sale în împlinirea făgăduințelor:, Mi-am adus aminte de legământul Meu cu voi… am să vă primesc să-Mi fiți popor, iar Eu să văfiu Dumnezeu și voi veți cunoaște ca Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, care v-a scos dinpământul Egiptului și de sub munca apăsătoare a egiptenilor. Am să vă duc în pământul acelapentru care Mi-am ridicat mâna să-l dau lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, și pe care am să-ldau vouă în stăpânire, căci Eu sunt Domnul” (6, 6-8). Momentul eliberării poporului lui Israeldin robie coincide cu momentul separării lor de neamurile idolatre și de încredințarea satotală lui Dumnezeu:, De Domnul Dumnezeul tău să te temi, numai lui să-I slujești și de El săte lipești” (Deut. 10, 20). Eliberarea din robie înseamnă totodată eliberarea de posesiunileidolatre, abandonarea mediului polilatru și, alipirea de Domnul” (Deut. 10, 20). Sub acestaspect, un autor protestant sesizează o concordanță extraordinară intre alegerea lui Avraam șicea a lui Israel, amândouă făcându-se în același scop: eliberarea de sub stratul politeist șiancorarea în cadrul monoteist.. În urma alegerii, Israel trebuie să renunțe la trecutul săuidolatru, deoarece el devine consacrat, rezervat lui Dumnezeu și în consecință aparține luiIahve. Acest statut este descris prin formula, am Elohim” – poporul lui Dumnezeu (Jud. 2,20; ÎI Rgi 14, 13), am Iahveh” poporul lui Iahve (Jud. 5, 11; I Regi, 2, 24; II Regi 6, 21; IVRegi 11, 17; ÎI Paralip. 23, 16) sau simplu, poporul Meu” (Ies. 3, 7; 7, 16; Isaia 1, 3; 51, 16;52, 4-6; 63, 8; Ieremia 2, 11; Osea 6, 11; Miheia 6, 3). Profetul Iezechiel prezintă o viziuneteologică a momentului alegerii, precizând că acest act s-a petrecut în mod solemn, având labază un jurământ de fidelitate atât din partea lui Iahve, care rămâne mereu credinciosfăgăduințelor Sale, cât mai ales din partea poporului lui Israel, care trebuie să dovedeascăcredincioșie fata de cel ce l-a ales. În consecință Dumnezeu, care alege, îl tratează pe cel alesnu ca pe un obiect de care poate dispune după voia Sa liberă de orice constrângere externă, învirtutea nelimitatei Sale puteri și autorități, ci ca pe un subiect de drept, care meritaconsiderație și fata de care se comporta cu iubire și compasiune”., În ziua în care am ales peIsrael – zice Domnul prin gura profetului – ridicându-Mi mâna, m-am jurat seminției casei luiIacov și M-am descoperit lor în țara Egiptului și ridicându-Mi mana le-am zis: Eu suntDomnul Dumnezeul vostru; în ziua aceea, ridicându-Mi mâna, M-am jurat lor să-i scot dințară Egiptului și să-i duc în țara pe care o alelesem pentru ei, în care curge lapte și miere, ceamai frumoasă dintre toate țările (20, 5-6). Astfel actul alegerii îi conferă lui Israel un destinaparte, un privilegiu deosebit în rândul tuturor neamurilor și în același timp certitudinea uneipronii speciale din partea lui Dumnezeu. Acest privilegiu care i s-a făcut lui Israel este expusde către Moise în Cartea Deuteronomului:, Că ești popor sfânt al Domnului Dumnezeului tăuși te-a ales Domnul Dumnezeuul tău ca să-I fii poporul Lui dintre toate popoarele de pepământ” (7, 6; 14, 2). Expresia, am gados” – popor sfânt, relevata în acest text, nu vine săjustifice actul gratiei divine, deoarece alegerea lui Israel de către Iahve nu este consecințaunei stări morale aparte, ci ea, sugerează mai degrabă separarea lui Israel de celelalteneamuri, o punere de o parte, ca proprietate specială a lui Iahve”.. În consecință, aceastademnitate particulară din partea lui Iahve, îi, impune” lui Israel –intelegand aici nu anihilarealibertății omului, ci afirmarea ei prin adeziune liberă la actul chemării – în modnecondiționat, adorarea exclusivă a lui Iahve (Ies. 20, 2), fapt ce sugerează apartenența la unDumnezeu zelos (Ies. 20, 5), care l-a răscumpărat pe Israel pentru Sine”. Cartea Psalmilorexprima foarte sugestiv acest adevăr:, Ca pe Iacov li l-a ales Domnul și pe Israel spremoștenire Lui” (Ps. 134, 4; Deut. 32, 9). Necesitatea acestei alegeri divine, izvorăște dincadrul providenței divine ce are în vedere faptul că omenirea să nu piardă credința într-unsingur Dumnezeu și pentru a pregăti omenirea pentru momentul Întrupării Fiului luiDumnezeu în lume. Misiunea lui Israel în cadrul acestei alegeri este acela de a, duce înmijlocul păgânilor făclia credinței adevărate până ce avea să vină lumina cunoștinței, DomnulIisus Hristos și astfel să se împlinească prorocirile făcute patriarhilor Avraam, Isaac și Iacov,privind viitorul acestui popor în care se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (Fac.12, 3; 18, 18; 28, 14; Ies. 23, 22; Ps. 71, 19).. Însă, așa cum s-o menționat deja, actul alegeriinu este rezultatul unor merite prealabile pe care le-ar fi a avut Israel, el nu s-a realizat învirtutea unei baze axiologice existente, care ar fi situat din punct de vedere moral poporul luiIsrael deasupra altor neamuri. Actul acesta este urmare a inițiativei libere a lui Iahve, Care pecel ce este de miluit îl miluiește și cine este vrednic de îndurare va cunoaște îndurarea Lui”(Ies. 33, 19). El este darul lui Dumnezeu, expresie a milostivirii, hesed” și a iubirii -, chav”lui Iahve Care este:, Dumnezeu iubitor și iertător, negrabnic la mânie și bogat în milă șiîndurare” (Neemia 9, 17; Deut. 10, 15). Evenimentul Ieșirii, ca act original al alegerii esteinterpretat ca un act al iubirii lui Iahve (Ies. 15, 13; Deut. 4, 37; 33, 3; 7, 7; Neem. 9, 17; Ps.

106,7; Osea 11, 4), așa precum alegerea patriarhilor este motivată de iubire (Ps.47, 2; Mal. 1,2; Deut. 33, 12). Având la temelie iubirea, relația între Iahve și Israel, nu este una juridică, deposesiune anarhică și unilaterala, în care Iahve dispune în mod despotic de Israel, ci este orelație paternală, în care Iahve este părintele fiilor lui Israel:, V oi sunteți fii DomnuluiDumnezeului vostru” (Deut. 14, 1), iar profetul Osea în mod similar sesizează această relațiefilială:, V oi sunteți fiii Dumnezeului Celui viu” (2, 1). În această apropiere, în aceastăintimitate voluntară, pe care Iahve a, rezervat-o” pentru Israel, El se desfășoară ca Părinte..Dar această relație nu are nimic, natural”, cum întâlnim de pildă în religiile păgâne, privindrelația între zeitate și supușii săi. Ea este un efect al alegerii lui Iahve (14, 2), și exprima încel mai înalt grad transcendenta Aceluia care întotdeauna, iubește cel dintâi” (I Ioan 4,19)”. Literatura iudaică ne oferă opinii diverse, ce contrastează, atunci când este vorba despremotivul pentru care Dumnezeu l-a, preferat” pe poporul lui Israel între toate neamurile. Înliteratura talmudică se accentuează adeseori exclusivitatea alegerii ca fiind un act meritoriuce nu poate fi împărțit cu alte neamuri. Rabinii au simplificat atât de mult această, doctrina”încât au făcut din ea o dogmă capitală. Unii gânditori evrei, precum de pildă Iuda Ha – Levi,au avansat ipoteze și mai radicale în privința aspectului alegerii lui Israel, afirmând că existao diferență calitativă intre evrei și alte popoare, fiind înzestrați cu rare calități ale sufletului,în virtutea descendenței lor din patriarhi. În timpurile moderne, o interpretare calitativă aalegerii lui Israel a fost sprijinită de învățații evrei ca și Abraham Gheiger, care a crezut căpoporul evreu are un geniu special pentru religie și este cu mult mai sensibil decât altepopoare la chemarea vieții religioase.. La extrema opusă cea mai mare parte a gânditorilorevrei văd în actul alegerii lui Israel un privilegiu ce izvorăște din iubirea lui Iahve, căci, a iubiînseamnă de fapt a alege”. Așadar este evident că și în ochii rabinilor, zice A. Cohen –poporul lor nu se putea fali cu vreo superioritate excepțională și înnăscută, care să-l fiîndreptățit să merite distincția pe care i-a acordat-o Dumnezeu. Împotriva oricăror dubii sauexagerări cu privire la motivul alegerii lui Israel dintre toate neamurile, se impune indubitabiltextul scripturistic al Deuteronomului:, Și Domnul v-a primit, nu pentru că sunteți mai mulțila număr decât toate popoarele – căci sunteți mai puțini decât toate popoarele – ci pentru căvă iubește Domnul; și ca să-și țină jurământul pe care l-a făcut părinților voștri, v-a scosDomnul cu mână tare din casa robiei…” (7, 7-8). Grăind prin gura profetului, Dumnezeuevoca aceeași motivație a alegerii:, Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel,Mântuitorul. Eu dau Egiptul preț de răscumpărare, pentru tine, Etiopia și Saba în locul tău.Fiindcă tu ești de preț în ochii Mei și de cinste și te iubesc; V oi da V oi da neamurile în locultău și popoarele în locul sufletului tău. Nu te teme ca Eu sunt cu tine… V oi sunteți martoriiMei și sluga pe care am ales-o, ca să știți, să credeți și să pricepeți că Eu sunt: înainte deMine n-a fost Dumnezeu și nici nu va mai fi” (Isaia 43, 3-5; 10). Trebuie să recunoaștem căalegerea lui Israel reprezintă o mare demnitate pentru acest neam, dar în același timp trebuiesă fim conștienți de scopul acestei alegeri care nu viza în mod strict destinul unui neam ciscopul final al întregului neam omenesc, scop rânduit de Dumnezeu la creația lumii.Perspectiva acestei alegeri trebuie să fie una soteriologica, exhatologica, care privește atâtizbăvirea creației din robia stricăciunii creată de păcatul protopărinților, cât și asumareaacestui act mântuitor, în vederea dobândirii Împărăției Cerurilor care este ținta finală aomului. De aceea, referințele biblice la actul alegerii – zice I. Heinemann – sunt într-uncontext universalistic și alegerea Israelului este posibilă doar în cadrul unui fundaluniversalist.. Desigur, atât pentru iudaism, cât și pentru creștinism, alegerea lui Israel este unadevăr fundamental și incontestabil, un element esențial al originalității poporului luiDumnezeu, precum și a religiei sale”. Sfântul Apostol Pavel evidențiază vocația, indelebila” alui Israel, care în ciuda neascultării de poruncile Domnului, în vederea împlinirii misiuniisale, rămâne, alesul” lui Iahve:, Căci darurile și chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi(Rom. 11, 1; 29). De aceea, alegerea lui Israel contribuie în mod esențial la păstrarearevelației monoteiste, ea rămâne un act al voinței și al rațiunii unui Dumnezeu personal, cerealizează în baza iubirii Sale nemărginite fata de om o intervenție specială în cursulevenimentelor istoriei mântuirii.

A.7. Dragostea lui Dumnezeu manifestată în PsalmiIstoria pedagogiei creștine arată mai apoi cât de importanți erau psalmii în utilizarea lorliturgică, dar și catehetico-omiletică. Fie Tertulian, fie Clement Romanul, în textulConstituțiile Apostolice sau cărțile de erminie duhovnicească a psalmilor, atestă un mareatașament al creștinilor față de psalmi. Ne dăm seama de importanța pe care o va fi ocupat înspiritualitatea Sf. Vasile. El este cel care – cel puțin în limba română – dă cel mai cunoscutcomentariu la Psalmi, iar fratele său, Sf. Grigore de Nyssa, o lucrare asupra titlurilorPsalmilor, textele Sfântului Ierarh Vasile fiind mai ușor de citit pentru publicul român. Însășipsaltirea ca instrument muzical este descrisă de Sfântul Vasile ca fiind cea mai potrivit pentrucântarea Psalmilor. Aceasta, deoarece în opinia sfântului, profetul, inspirat de Duhul Sfânt, aarătat harul de sus care răsună în psaltire, pentru că dintre toate instrumentele muzicale numaipsaltirea își are cauza sunetelor în părțile de sus ale ei. Din întreaga operă de tâlcuire a SfinteiScripturi, sfântul Vasile a făcut tălmăciri la 13 psalmi, și anume: Psalmul 1, 7, 14, 28, 29, 32,33, 44, 45, 48, 59, 61 și 114. V orbind despre cărțile Vechiului Testament, făcând referirespecială la cartea psalmilor, marele ierarh a spus: „Într-adevăr, altceva ne învață profeții,altceva istoricii, altceva Legea, altceva Proverbele. Cartea Psalmilor însă cuprinde întru sinetot ceea ce este mai folositor din toate. Ea profetizează cele viitoare, face aluzii istorice, dălegi pentru viață, arată ce trebuie să facem și, ca să spunem într-un singur cuvânt, este oadevărată comoară de învățături bune, punând la îndemâna fiecăruia, după sârguința lui, totceea ce îi este de folos”. Într-adevăr, frumusețea Psalmilor este aproape inegalabilă în întregcuprinsul Vechiului Testament. El este năzuința sufletului uman de a străpunge cerurile, de ase ridica deasupra a tot ce este trecător și a se contopi cu Cel ce este și dă viața veșnică, cuDumnezeu-Creatorul. Psalmii, ca de altfel și alte multe scrieri, sunt produsul reflexiei și algândirii drepților care au trăit sub stăpânirea Legii Vechi; ne prezintă efortul depus de drepțiivechitestamentari de a îndeplini întru totul poruncile date de Dumnezeu poporului ales: „eisunt o icoană a pătrunderii voinței divine și a legii lui Dumnezeu, în toată varietatea lor.Psalmii sunt răsunetul influenței Legii lui Dumnezeu asupra sufletului credincioșilor, cepleacă de la inimă și se îndreaptă spre Dumnezeu”. Referindu-se la Psalmi, Sfântul Ioan Gurăde Aur zice: „Toate Scripturile sunt sfinte, dar Psalmii au ceva mai mult”.Asemenea și celorlalți Sfinți Părinți, și sfântul Vasile cel Mare a privit cartea psalmilor ca unizvor nesecat de învățături folositoare sau, după cum însuși mărturisește: „Cartea Psalmilorcuprinde ce este folositor din toate: profețește cele viitoare, ne aduce aminte de fapteleistorice, dă legi pentru viață, ne învață cele pe care trebuie să le facem… cartea Psalmilor esteo vistierie obștească de învățături bune, dând fiecăruia, după sârguința lui, ce i se potrivește.Tămăduiește rănile vechi ale sufletelor și aduce grabnică însănătoșire celui de curând rănit;îngrijește pe cel bolnav și păstrează sănătos pe cel care nu-i atins de boală; într-un cuvânt,îndepărtează, pe cât e cu putință, patimile care se încuibaseră în felurite chipuri în viațaoamenilor; și face aceasta cu seducție măsurată și cu dulceață, sădind în suflet gând plin deînțelepciune”. Se știe că, încă din vechime, Psalmii erau cântați în cadrul cultului iudaic, și nunumai, pătrunderea lor în cultul creștin făcându-se atât prin citirea lor integrală – desigur, aicivorbim numai de un număr restrâns de psalmi –, cât și prin folosirea versetelor din carteaPsalmilor în cuprinsul unor cântări liturgice. Sfântul Vasile, comentând acest aspect, spune căPsalmii au fost dăruiți oamenilor de către Sfântul Duh prin gura psalmiștilor datorită faptuluică neamul omenesc este greu de îndrumat spre virtute, înclinația oamenilor spre păcatfăcându-i să neglijeze viața trăită după voia Domnului. De aceea, spune marele ierarh, „a unitdogmele cu plăcerea cântatului ca, odată cu dulceața melodiei, să primim pe nesimțite șifolosul cuvintelor de învățătură”. Aceasta este, deci, viziunea sfântului Vasile asupraPsalmilor, viziune care, de altfel, este în deplină concordanță cu spiritualitatea creștină. Însă,marele ierarh a stăruit asupra psalmilor nu numai pentru faptul că ei aduc pace sufletească,psalmul fiind „conducător al păcii”, după cum se exprimă în tâlcuirile sale, ci mai ales pentruînvățăturile și descoperirile cuprinse în rândul acestora. Prin înălțimea cugetării sale, sfântulVasile cel Mare deslușește adevăratele sensuri ale celor spuse odinioară de psalmiști. În cele

ce urmează, voi accentua câteva din învățăturile deslușite de sfântul Vasile cel Mare dinrândurile Psaltirii. În Psalmul 1, la explicarea primului verset: „Fericit bărbatul care n-aumblat în sfatul necredincioșilor…” sfântul Vasile folosește analogia unei case, a unei corăbiiși a naturii. Căci, după cum ne arată în tâlcuirea sa, așa cum constructorii de case fac temeliaacesteia în funcție de mărimea construcției, armatorii fac corăbiile în funcție de cât de mareconstruiesc carena, iar în natură au fost concepute – fizic vorbind – viețuitoarele în funcție deinimile pe care le-au avut, potrivit legilor proprii. Asemenea Sfântului Vasile, și Grigorie din Nazianz afirmă că dobândirea faptei bune sau avirtuții este una cu dezvoltarea unei firi desăvârșite, sau a unui caracter desăvârșit, atingereadesăvârșirii. Prin urmare, a dobândi fapta bună este una cu a avea o așezare bună, dispozițiade a face bine în permanență, de a fi virtuos. Tot în acest verset, însă, sfântul Vasile îl vede șipe Hristos Domnul, ca fiind reprezentat drept omul fericit, întrucât El este bun prin Sine, estebinele adevărat. Pe această cale, arătată nouă de Mântuitorul Hristos trebuie să pășească oriceom care-și dorește mântuirea, ne arată Sfântul Vasile. Iar aceștia se pot recunoaște ușor dupăfaptul că nu au ales cele trecătoare, lumești, ci se uită la bogățiile nepieritoare ale sufletului,după cum spune psalmistul: „Ci în legea Domnului voia lui” (Psalmul 1, 2). Tot astfel, dinurmătoarele versete preastrălucitul ierarh ne arată clar care este calea păcătoșilor, spunând căpsalmistul nu fericește pe cel ce face virtutea, ci fericește pe cel ce se ferește de păcat,întrucât începutul oricărei fapte bune este lepădarea de păcat. În psalmul 7, poate cel maigrăitor cuvânt al Sfântului Vasile este cel referitor la mântuire și izbăvire. Anume, psalmistulcere Domnului Dumnezeu să-l mântuiască și să-i izbăvească sufletul de toți cei ce-lprigonesc. De aici, Sfântul Vasile ne arată că psalmistul a fost cât se poate de clar: a cerutmântuire Domnului, întrucât era slab; însă a cerut și izbăvire din mâinile celui Preaînalt,deoarece aceasta este rugămintea celor ținuți în robie. Iar acest lucru îl leagă psalmistul maiales de sfârșitul vieții când, pentru păcatele săvârșite, va trebui cineva să-l izbăvească pe om,dacă încă nu va fi cine să îl răscumpere. O tâlcuire interesantă ne-o oferă sfântul Vasile lacuvintele profetului: „Scoală-Te, Doamne, Dumnezeul meu, cu porunca pe care ai poruncit-o!”. La auzul acestui stih, toți creștinii se gândesc la taina Învierii Domnului, profetulrugându-L pe Marele Judecător să vină și să osândească orice păcat. Însă, Sfântul Vasile neatrage atenția asupra contextului istoric în care au fost scrise aceste cuvinte. Anume, El spunecă psalmistul David se putea referi aici și la răzbunarea nesocotirii poruncii: „Cinstește petatăl tău și pe mama ta”, poruncă călcată de fiul său Abesalom. De aceea David îl roagă peDumnezeu să nu fie îndelung răbdător, ci degrabă să răzbune călcarea acestei porunci, spreîndreptarea multora. De ase-menea, unele organe ale omului sunt direct legate de către sfântulVasile, conform Scripturii, anumitor porniri sufletești. Astfel, în versetul 10, unde psalmistulspune despre Dumnezeu că El este cel ce cercetează cu dreptate rărunchii și inimile, sfântulVasile nu ezită să vadă în aceste organe ale trupului mișcări ale sufletului: inima – conducătoral sufletului, iar rărunchii –partea pasională a acestuia. Din cele expuse mai sus, vedem cumsfântul Vasile încearcă să explice cât mai amănunțit textul Psaltirii, astfel că nu lasă deopartenici o ipoteză posibilă care ar fi putut duce la scrierea unor texte din Psaltire. Tot astfel, înomilia sa la Psalmul 14, când vine vorba despre adevăr („… cel ce grăiește adevăr în inimasa…”), Sfântul Vasile distinge două fețe ale aceluiași cuvânt (adevărul), căci zice: „Cuvântuladevăr înseamnă două lucruri: unul – înțelegerea pe care o avem despre lucrurile care privescviața fericită; altul – cunoștința sănătoasă pe care o avem despre orice lucru care priveșteviața de aici. Adevărul acela care ajută la mântuire este în inima omului desăvârșit; acestadevăr trebuie împărtășit aproapelui în toate împrejurările, fără viclenie; iar dacă omuldesăvârșit nu cunoaște adevărul cu privire la cunoștințele despre lucrurile din viață, atuncilucrul acesta nu-i va fi o piedică pentru dobândirea celor ce-i stau înainte”. Iată, deci, cămarele ierarh descoperă în acest citat atât sensul lumesc al cuvântului adevăr, cât și adevărulceresc, care îl ajută pe om spre mântuire, fără însă ca lipsa cunoașterii adevărului din lumesă-l împiedice pe om în calea sa spre desăvârșire. Una dintre ideile principale care sedesprind din învățătura Sfântului Vasile cu privire la conținutul Psalmului 14 este ideealibertății omului. Dacă în psalmul 7, vorbind despre mântuire și izbăvire, sfântul ne arată cănumai cel robit are nevoie de izbăvire, în cuvântarea sa împotriva cămătarilor ne arată căomul mai presus de toate trebuie să-și prețuiască libertatea, căci omul liber prin muncă s epoate întreține, însă omului înrobit i se ia tot ceea ce are. Psalmul 28 este de o plasticitateaparte, am putea spune, întrucât vorbește despre „Glasul Domnului”, care strigă peste ape,sfărâmă cedrii, taie para focului etc. Pentru a explica acest „fenomen”, să spunem, mareleierarh se folosește de știința vremii sale, după cum am spus în primele pagini ale acestui

studiu, explicând fenomenul de „glas”, în primul rând din punct de vedere biblic, iar mai apoiincluzând în tâlcuirea sa la acest verset explicarea fenomenului de glas din punct de vederefizic, întrebându-se dacă „glasul Domnului” este lovirea aerului sau aerul lovit? Însă și înacest caz marele ierarh deslușește un al treilea sens al acestei expresii, spunând că a c e s t„glas” al Domnului este mai degrabă o „închipuire a părții conducătoare a sufleteloroamenilor, cărora Dumnezeu vrea să le facă cunoscut propriul Său glas”, iar acest glas alDomnului, spune sfântul Vasile, este prins de însăși inima omului. Mai apoi, când psalmistulvorbește despre glasul Domnului în legătură cu cerbii, pustiul Cadeș, para focului, vițelulLibanului etc., Sfântul Vasile consideră că psalmistul se referă la diferite evenimente descriseîn istoria poporului evreu, iar în „fiul rinocerului” îl vede pe Mântuitorul Hristos, Care, deșica un Miel fără de glas s-a adus la junghiere, când trebuie să atace, puterea cu care atacă pevrăjmași este că a unui pui de rinocer, despre care profetul Iov spune că „nu-l vei lega nici cucurea… nici va dormi la iesle”. Despre lauda cuvenită Domnului și slujirea ce trebuie să-I fieadusă de către oameni ne vorbește Sfântul Vasile în legătură cu Psalmul 32, arătând sensurileascunse în cuvintele profetului, făcând legături directe cu unele elemente legate de istoriapoporului biblic, marele ierarh povățuind, pe urmele profetului, spre slujirea dreaptă a luiDumnezeu, prin păzirea poruncilor Sale. Celor drepți, care se arată a fi împlinitori ai acestorlucrări, li se va trimite în suflete bucuria de a avea pe Domnul în ei. „Bucurați-vă, drepților,în Domnul, nu când vă merg bine treburile gospodăriilor voastre, nici când sunteți sănătoși cutrupul… ci bucurați-vă pentru că Îl aveți pe Domnul, o frumusețe ca aceasta, o bunătate caaceasta, o înțelepciune ca aceasta “. Interpretarea pe care o dă Sfântul Vasile psalmului 33vine să nuanțeze afirmația de mai sus. „Bine-voi cuvânta pe Domnul în toată vremea “sereferă nu numai la clipele fericite ale vieții ci și la cele de restriște. Scăpând de moarte, Davidîși pune o lege vieții lui pentru o viețuire curată încât să nu fie nici o clipă în viața lui în caresă nu binecuvânteze pe Domnul. Laudă și mulțumirea aduse lui Dumnezeu au valoare cu atâtmai mare cu cât le aducem în vremea necazului. „Pentru cei bine pregătiți, spune SfântulVasile, necazurile sunt un fel de hrană atletică, sunt exerciții care urcă pe luptător la slavăTatălui. Deci dacă vezi vreodată pe cei drepți că sunt bolnavi, despuiați de averile lor, răniți,ocărâți, și lipsiți de cele de neapărată trebuință, adu-ți aminte că „multe sunt necazuriledrepților, și din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul”. Cel ce z i c e că nu s-ar cuveni cădreptul să aibă necazuri, nu spune altceva decât că nu se potrivește unui atlet să aibă adversar.Dacă atletul nu se luptă, ce pricini de cunună ar mai avea? „. Aceștia sunt „cei ce-L caută peDomnul”, care „nu se vor lipsi de tot binele “, în timp ce „bogații au sărăcit și au flămânzit”.„Că cel care pune bogăția materială și însușirile trupești în categoria binelui… cade în cea maicumplită contrazicere… Că desfătările trupești au mai multă durere decât plăcere: căsătoriileau lipsa de copii, văduvia, desfrâul, agricultura are lipsa de roade, neguțătoriile pe mare aunaufragiile, bogățiile au uneltirile iar petrecerile și îmbuibările au tot felul de boli și tot felulde patimi „. Următorii trei psalmi (44, 45, 48) pe care îi comentează Sfântul Vasile sunt oinvitație la înțelepciunea care vine din cunoașterea propriei nimicnicii. Două dintre titlurilelor conțin cuvintele „La sfârșit. Pentru cei ce se vor schimba”. Sfântul Vasile observă că omulare parte de două schimbări: „Că mai ales noi, dintre toate ființele cugetătoare, ne schimbămși ne modificăm în fiecare zi și aproape în fiecare ceas. Nu suntem aceiași nici în ce priveștetrupul, nici în ce privește mintea. Trupul nostru crește și se mărește, este în mișcare șischimbare… Dar după ce bărbatul ajunge pe culme și dobândește o stabilitate a vârstei, începeiarăși, încetul cu încetul să dea înapoi; tăria trupului i se trece pe nesimțite, iar puteriletrupești îi scad… iar în ce privește sufletul și omul lăuntric, gândurile noastre ni se schimbătotdeauna după întâmplările care vin peste noi…”. Pe de altă parte, cuvintele „pentru cei ce sevor schimba”, spune Sfântul Vasile, indică o schimbare ce se va produce cândva mai târziu,de aceea ele se referă și la înviere, când ni se va da nouă schimbarea; o schimbare în maibine, o schimbare duhovnicească, ce va fi a întregii făpturi. Dar aceleași cuvinte îidesemnează nu pe toți oamenii, ci numai pe unii dintre ei, și anume pe cei ce au grijă de eiînșiși, pe cei care propășesc totdeauna spre mai bine prin exercițiile bunei credințe. Aceastaeste cea mai bună schimbare, pe care o dăruiește dreapta Celui Prea Înalt. „Gura mea va grăiînțelepciune și cugetul inimii mele pricepere”. Acesta este sfârșitul fericit al vieții omenești.Interpretul psalmilor davidici stăruie și asupra importanței ce se cuvine a o acorda toți unorastfel de lucruri: „Ascultați acestea toate neamurile, luați în urechi toți cei ce locuiți lumea:pământenii și fiii oamenilor, împreună bogatul și săracul”. El arată că orice om are nevoie demult ajutor din pricina slăbiciunii ce o are din fire, că multe lucruri rele și dureroase cadasupra lui. Iar așa precum omul care caută scăpare în toate împrejurările grele, fuge în vreun

loc de scăpare sau se refugiază pe un vârf înalt din pricina năvălirii dușmanilor, tot așa serefugiază la Dumnezeu socotind adăpostirea în Dumnezeu singura lui odihnă. „Că Cel PreaÎnalt a sfințit locașul Său; Dumnezeu este în mijlocul cetății și nu se va clătina, o va ajutaDumnezeu dis-de-dimineață”. Omilia la psalmul 59 este o vibrantă mărturie a dragosteiSfântului Vasile față de păstoriții săi și a lor față de el, precum și a conștiinței sale deîntâistătător al Bisericii. „… Chiar dacă puterile mele sunt secătuite de boala aceastaîndelungată și felurită a trupului meu, spune el la început, totuși am venit în fața voastră, nuca să rostesc o cuvântare vrednică de a vă desfăta, ci ca să vă dau câteva lămuriri, pentru cădragostea ce-mi purtați se mulțumește numai cu vocea mea, ca să vi se potolească și vouădorul…”. După ce arată că psalmul face referire la unele evenimente din viața lui David ce segăsesc relatate doar pe scurt în Cartea a II-a a Regilor, se întreabă cum de, aflat la prilej debucurie, ca unul ce a obținut mai multe victorii asupra vrăjmașilor, tonul rugăciunii sale estemai degrabă pătruns de întristare: „Dumnezeule, lepădatu-ne-ai pe noi și ne-ai doborât.Mâniatu-Te-ai și Te-ai milostivit spre noi”. D eși pe moment biruitor, arată Sfântul Vasile,întreg conținutul psalmului său se referă la cele ce vor fi la sfârșit, reluând de fapt, idei aleunor psalmi anteriori. Comentariul Sf. Vasile reia și el aceleași explicații, dar le dezvoltă maimult: „Cei care se schimbă și se vor schimba sunt cei ce nu-și păstrează nici aceeași stare atrupului, nici nu rămân mereu la același fel de a gândi, ci-și schimbă trupul după schimbărilepe care le aduc vârstele, iar gândirea și-o modifică după feluritele întâmplări din viață. Alțiisuntem când suntem copii; alții, când suntem tineri; alții, când ajungem bărbați; și iarăși neschimbăm cu totul când îmbătrânim; alții suntem când ne merg toate în chip fericit, și alțiiajungem când vin vremuri grele peste noi; alții suntem când suntem bolnavi, alții, cândsuntem sănătoși; alții, când ne căsătorim, și alții când suntem în doliu. Sau se poate ca, dinpricină că psalmul nu spune: „celor ce se schimbă”, ci: „celor ce se vor schimba “, cuvintelesă cuprindă în ele indicarea unei profeții, pentru că s-a spus cuvântul acesta la timpul viitor,așa că ar urma să ne gândim la cei care au să se schimbe după ce-și vor părăsi deșarta datină apărinților și-și vor potrivi viețuirea lor după desăvârșirea cea după Evanghelie. Nu s-a scris,deci, psalmul acesta pentru iudeii de atunci, ci pentru noi care ne vom schimba, schimbândînchinarea la mai mulți dumnezei cu bună credință, rătăcirea idolilor, cu cunoașterea Celui cene-a făcut…”. Referindu-se apoi la neputințele firii și nevrednicia oamenilor, precum și laprimejdiile bogăției, marele ierarh concluzionează că ultimul cuvânt îi aparține luiDumnezeu, Care este puternic în judecată, dar în același timp și milostiv, și îndeamnă săpăstrăm nestricat criteriul de judecată al sufletului. „Știind, dar, că este puternic Stăpânulnostru, temeți-vă de tăria Lui, dar nu vă deznădăjduiți de iubirea Lui de oameni. Pentru a nunedreptăți, este bună frica; iar pentru cel ce a alunecat odată în păcat, ca să nu cadă î ndeznădejde, este bună nădejdea în mila lui Dumnezeu. Puterea este a a lui Dumnezeu, iarmila, tot de la El „. Ultimul comentariu alcătuit de Sfântul Vasile Cărții Psalmilor se opreștela Psalmul 114. Aici el explică lucrarea iubirii, cu care omul este dator lui Dumnezeu: „Iubit-am, că va auzi Domnul glasul rugăciunii mele” și arată că nu oricine poate spune: „iubit-am”,ci numai cel ajuns desăvârșit, cel, care a depășit frica de rob și se află în duhul înfierii.Cuvântului „iubit-am” nu i se potrivește: „pe cineva”, ci se subînțelege: „pe Dumnezeuluniversului “, pentru că, propriu vorbind, cel vrednic de iubit este numai Dumnezeu; că toțidefinesc că cel vrednic de iubit este acela pe care toți îl doresc… În cuvintele care urmează,psalmistul și comentatorul său par a se contopi în aceeași lucrare sfântă de dăruire luiDumnezeu prin care El de fapt ne face părtași iubirii Sale, care este pentru noi pricina tuturorbunătăților: „Că a scos sufletul meu din moarte, ochii mei de la lacrimi, și picioarele mele dela alunecare”. Aici – spune Sfântul Vasile cel Mare – psalmistul descrie odihna cea viitoare încomparație cu cele de aici. Aici, spune el, m-au cuprins durerile morții; acolo însă,Dumnezeu a scos sufletul meu din moarte, aici, ochii mei vărsau lacrimi din pricinanecazului; acolo însă, nu mai este lacrimă, care să întunece luminile ochilor celor care seveselesc de contemplarea frumuseții slavei lui Dumnezeu, că Dumnezeu a luat toată lacrimade la toată fața; aici, mare e primejdia alunecării – de aceea și Pavel spune: „Celui ce i se parecă stă, să caute să nu cadă” –; acolo însă, trainice sunt temeliile, viața nu se mai schimbă, numai este teama căderii în păcat, nici ațâțarea trupului…”. La sfârșit îndeamnă să ne luptămpentru moștenirea Împărăției cerurilor, folosind cuvintele aceluiași mare Apostol: „Să nenevoim, ca fie petrecând în trup, fie ieșind în trup, să fim bineplăcuți Lui”. Țara aceea estețara celor vii, în care nu-i noapte, nu-i vis, nu-i amăgirea morții; în care nu-i mâncare, nu-ibăutură, proptelele slăbiciunii noastre; nu-i boală, nu-i suferință, nu-s spitale, nu-s tribunale,nu-s neguțătorii, nu-s meserii, nu-s bani, nu-i conducerea celor răi, nu-i pricină de războaie,

rădăcina vrăjmășiei, ci e țara celor vii, nu a celor ce mor din pricina păcatelor, ci a celor cetrăiesc viața cea adevărată, viața în Hristos Iisus, Căruia se cuvine slava și puterea în veciivecilor Amin. Din cele 14 omilii scrise de către Sfântul Vasile cel mare la cartea Psalmilor,putem concluziona, la prima vedere, faptul că sfântul considera într-adevăr necesarăexplicarea celor scrise în psalmi, însă nu s-a oprit numai aici. Din operele sale, o parteimportantă e ocupată de tâlcuirile la Hexaemeron, adică la cele șase zile ale facerii, precum șiscrieri și omilii cu referire la diverse probleme ale societății vremii sale, incluzând aici maiales disputele teologice ale secolelor III-IV . De remarcat sunt legăturile pe care le faceSfântul Vasile între cuvintele psalmistului și elementele din istoria creștină, atât din ceavechitestamentară, cât și cea noutestamentară. A.8. Pedagogia divina- parte constituentă a revelației profetice Pentru că Dumnezeu nu s-a mulțumit cu contemplarea lui proprie, ci prin mulțimea bunătățiiSale a binevoit să se facă ceva care să primească binefacerile Sale și să se împărtășească dinbunătatea Lui, aduce de la neexistență la existență și creează Universul, atât pe cele văzute,cât și pe cele nevăzute. În timp ce gândește creează și gândul se face lucru, realizându-se prinCuvânt și desăvârșindu-se prin Duh “. Cea mai de seamă dintre creaturile Sale pământești,încununarea sau coroană creației, veriga care reunește în sine lumea materială și ceaspirituală, sensibilul și inteligibilul, ființa care participă, mai deplin decât îngerii, la toaterânduielile „pământului “și „cerului “, omul, este introdus ultimul în creație. Fiind făcut dupăchipul și asemănarea lui Dumnezeu (Facerea 1, 26), omul este deschis comuniunii cu Acesta;

având misiunea de a merge spre Dumnezeu prin creație, dar nu și să lege cu El relațiipersonale imediate prin forțele sale de creatură. Recunoscându-L chiar pe calea naturii, ca unabsolut personal în care existența noastră își găsește fundamentul său, putem – și aceasta estesuprema posibilitate a vieții noastre în această lume – să dorim raporturi personale cuDumnezeu, neputând însă a ne ridica singuri la comuniunea cu El, decât dacă El nu vine maiîntâi în întâmpinarea noastră, după cum spune Sfântul Ioan Apostolul: „Întru aceasta s-aarătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său L-a trimis în lume, ca prin El viață săavem. În aceasta este dragostea, nu pentru că noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-aiubit pe noi și a trimis pe Fiul Său jertfă pentru păcatele noastre “(I Ioan 4, 9–10). El neîmpărtășește harul Său dumnezeiesc, care ne face apți pentru comuniune și ne susține înaceastăIar comuniunea presupune un raport personal al omului cu Dumnezeu, o întâlnirepersonală. Din partea lui Dumnezeu această întâlnire implică o revelație și o reală misiune, încare El se face cunoscut și prezent real, lucrând prin harul Său în noi, iar din partea omuluiaceasta presupune deschidere, purificare continuă de patimi și păcate și creștere în Hristos, înTrupul Său, Biserica. Viața religios-morală a credincioșilor, ca și lucrarea pastoral-misionarăa preotului se fundamentează pe Sfânta Scriptură, ca parte a Sfintei Tradiții. Atât Vechiul, câtși Noul Testament constituie pentru creștini pagini ale Revelației divine, care sunt respectateși venerate, alcătuind adevărate îndreptare de viață pentru cei ce își iau osteneala să pătrundăsensul adânc pe care Dumnezeu îl transmite omului prin intermediul aghiografilor inspirați deSfântul Duh. În Biserica Ortodoxă, Vechiul Testament face parte integrantă din SfântaScriptură, prezentând o unitate desăvârșită cu Noul Testament. Unitatea Revelației divineimplică și unitatea Sfintei Scripturi, încât cele două Testamente alcătuiesc o unitateindisolubilă, fiind într-o legătură organică și armonică, de natură internă și omogenă, ambeleconținând împreună Cuvântul lui Dumnezeu. Cărțile Vechiul Testament și cele ale NouluiTestament au același Autor principal, fiind scrise sub inspirația aceluiași Duh Sfânt. Aceastăunitate se face evidentă mai ales prin faptul că în centrul ambelor Testamente se află aceeașiPersoană: Mesia din Vechiul Testament – Iisus din Noul Testament, astfel că, peste tot, SfântaScriptură, în învățătura Ei, prezintă un aspect mesianic-hristologic. Fără Vechiul Testament,creștinii nu L-ar putea înțelege pe Mântuitorul Hristos și opera Sa mesianică, pe Mesia Celprezis de profeți. Iisus Hristos este piatra de temelie a întregului edificiu al SfinteiScripturiVechiul Testament fiind temelia, iar Noul Testament întreaga zidire pe aceastătemelie, nu se poate concepe o înțelegere deplină a unui Testament fără celălalt, așa după cumscria și Fericitul Augustin: „Novum Testamentum în Vetere latet, Vetus Testamentum înNovo patet “, iar Sfântul Chiril al Ierusalimului exprimă unitatea lor prin cuvintele: „Nimeni,deci, nu trebuie să separe Vechiul de Noul Testament; nimeni nu trebuie să spună că altul esteDuhul acolo (în Vechiul Testament) și altul aici (în Noul Testament) “Cu toate că SfântaScriptură este scrisă de diferiți autori în decurs de 1600 de ani, cu un conținut variabil, eaprezintă un exemplu minunat de unitate organică în varietate. Atât Vechiul cât și NoulTestament formează împreună un tot unitar, indisolubil, organic, care cuprinde iconomiamântuirii, realizată de Dumnezeu pentru izbăvirea omului de sub păcatul originar. Dumnezeu,fiind autorul principal al ambelor Testamente, a voit dintru început prin sfinții Săi prooroci șiapostoli, ca Vechiul și Noul Testament, în conținutul lor variat, să formeze o unitate lăuntricăși omogenă. Nici un text sau carte a Sfintei Scripturi nu pot fi privite separat, deoarece facparte integrantă din totalitatea scrierilor ce-o compun. Căci fiecare text sau carte a VechiuluiTestament cuprinde revelația divină, care culminează în Noul Testament, în Iisus Hristos,Răscumpărătorul. Ambele Testamente sunt mărturisire despre Iisus Hristos: VechiulTestament este mărturie despre Iisus Hristos, iar în Noul Testament El însuși este desăvârșitadescoperire a lui Dumnezeu. Mântuitorul numește Scripturile Vechiului Testament mărturiedespre Sine (Ioan 5, 39, 46). E l î nțelege aici nu numai profețiile separate, ci toată SfântaScriptură și, prin aceasta, Se recunoaște pe Sine însuși drept conținut esențial, miezulScripturilor. Mărturisirea despre Iisus Hristos-Răscumpărătorul o putem afla pretutindeni înSfânta Scriptură, care este documentul Revelației dumnezeiești în istoria iconomiei mântuiriiomului în Iisus Hristos. Venirea Mântuitorului în lume a fost pregătită în întreg VechiulTestament și s-a împlinit în Noul Testament, în Persoana lui Iisus Hristos, fapt care ne dădreptul să recunoaștem unitatea reală și indisolubilă dintre cele două TestamenteScrierileVechiului Testament mărturisesc, sub inspirația Sfântului Duh, Cuvântul lui Dumnezeu înLegea Veche; iar scrierile Noului Testament mărturisesc sub inspirația Aceluiași Sfânt Duh,Cuvântul lui Dumnezeu adresat omenirii prin Iisus Hristos, Izbăvitorul. Deci, ceea ce uneșteVechiul Testament de Noul Testament este persoana Mântuitorului, Care este piatra de

încheiere din capul unghiului a edificiului Sfintei Scripturi. Unitatea organică a celor douăTestamente se vede și din unitatea Revelației divine, după cum mărturisește și SfântulApostol Pavel în Epistola către evrei: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și înmulte chipuri, a vorbit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-agrăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile“(Evrei 1, 1–2). Vechiul Testament este izvorul din care a ieșit Noul Testament, este temeliapeste care s-a clădit edificiul Noului Testament, ambele formând edificiul întreg al uneia șiaceleiași construcții: împărăția lui Dumnezeu. Vechiul Testament, prin prefigurările sale, Îlînfățișează pe Iisus Hristos sub imaginile unor realități și taine viitoare. Evenimentele celemai importante din istoria poporului evreu, care prefigurează realitățile Noului Testament,sunt: ieșirea din Egipt care preînchipuie „trecerea “lui Iisus Hristos din lumea aceasta laPărintele Său ceresc (Ioan 13, 1) și trecerea creștinilor din lumea păcatului, prin Botez, laviața în Hristos (I Corinteni 10, 1–2); legământul lui Dumnezeu încheiat cu poporul evreu laMuntele Sinai este tipul Legământului celui Nou, încheiat prin jertfa lui Iisus Hristos peCruce; intrarea evreilor în pământul făgăduinței preînchipuie intrarea creștinilor în împărățiacerească, iar poporul evreu ca popor ales preînchipuie pe creștinii din împărăția harului;Ierusalimul și templul simbolizează Noul Ierusalim, care este Biserica creștină. Un număr depersoane din Vechiul Testament ca: Moise, Iosua, David, Solomon și alții L-au prefigurat,prin rolul lor, pe Iisus Hristos. Alte persoane, prin smerenie, suferință, credință și dreptate, caAbel, Isaac, proorocul Ieremia și Iona, au preînchipuit pe Iisus Hristos Cel care a suferitmoarte pe Cruce și a înviat din morți. De asemenea, mielul pascal și șarpele de aramă a upreînchipuit jertfa lui Hristos pentru mântuirea lumii. Tipurile și simbolurile din VechiulTestament, devenite realități în Noul Testament, corespund credinței că acolo avem de a face,cum am mai arătat, cu o vorbire a lui Dumnezeu cu cei vechi prin prooroci, iar aici direct prinIisus Hristos (Evrei 1, 1–2)Profețiile mesianice în cărțile istorice. Prima și cea mai veche profeție mesianică e s t efăgăduința despre „Vestea cea bună “promisă de Dumnezeu protopărinților omenirii, că dinfemeie se va naște „Acela “care va zdrobi puterea celui rău (Facerea 3, 15). Vestea aceasta amângâiat pe mulți: pe Adam la nașterea primului copil, pe Lameh, pe Noe și pe alții careașteptau împlinirea ei. Ideea mesianică continuă cu binecuvântarea lui Noe după încetareapotopului, rostită asupra fiilor săi Sem, Ham și Iafet și se conturează tot mai clar în jurulIzbăvitorului, Care se va naște după trup din neamul lui Sem (Facerea 9, 25–27), ca urmaș allui Avraam (Facerea 12, 3; 18, 8), al lui Isaac (Facerea 26, 4), al lui Iacob (Facerea 28, 14) șidin seminția lui Iuda (Facerea 49, 10). Făgăduința mesianică făcută lui Avraam ocupă un locaparte în istoria neamului lui, întrucât de aceasta a fost condiționată atât fericirea popoarelor,cât și numele mare al patriarhului Avraam: „Și Eu voi ridica din tine un popor mare, te voibinecuvânta, voi mări numele tău și vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei cete vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; și se vor binecuvânta întrutine toate neamurile pământului “(Facerea 12, 2–3; 26, 4; 28, 14; 22, 17–18). PatriarhulIacob, la bătrânețe, binecuvântând pe fiii săi în grai profetic, arată că în zilele care vor urma„Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veniîmpăciuitorul, Căruia i se vor supune popoarele “(Facerea 49, 10). Ideea mesianică s edesprinde și din cuvintele lui Valaam, peste care s-a pogorât Duhul lui Dumnezeu și a văzutcă: „O stea răsare din Iacob și un toiag se ridică din Israel “, anunțând prin aceasta venirea luiMesia (Numeri 24, 17).Moise proorocește că Dumnezeu va ridica din mijlocul fiilor lui Israel un prooroc mare decare ei vor trebui să asculte (Deuteronom 18, 15). Această proorocie este amintită și deSfântul Apostol Petru într-o cuvântare a sa (Faptele Apostolilor 3, 22). Cântarea Anei, rostităla Templu, în fața Altarului, conține ideea mesianică: „Domnul va judeca marginilepământului și El va dă putere regelui Său și va înălța fruntea Unsului Său “(I Regi 2, 10).Ideea mesianică are un caracter pronunțat în timpul regilor David și Solomon, cândDumnezeu le făgăduiește: împărăția veșnică (II Regi 7, 12–16); Legământul și Așezământulpe veci și neschimbat (II Regi 23, 5) și Tronul veșnic (III Regi 9, 5). Profeții mesianice încărțile poetice. Prin doctrina sa, cartea Iov are un conținut didactic. Pe lângă învățăturadespre învierea din morți, judecata din urmă, despre îngeri și lumea transcendentală, are șitexte unde Iov se referă la Mesia numindu-L „Răscumpărătorul “, Care în ziua cea de peurmă îl va ridica din pulberea care-l destramă (Iov 19, 25). Ideea mesianică este dezvoltată înmod deosebit și în psalmi. Psalmii direct mesianici arată că: Mesia este Fiul lui Dumnezeu,născut din Dumnezeu-Tatăl (Psalmul 2, 7); Iisus Hristos avea să învieze din morți (Psalmul

15, 10); în timpul suferințelor pe Cruce a strigat către Dumnezeu să ia aminte la El (Psalmul21, 1); trecătorii L-au hulit, mâinile și picioarele I-au fost străpunse, iar hainele I-au fostîmpărțite și pentru cămașă s-au aruncat sorți (Psalmul 21, 7–20). Apoi este descrisă figuraîmpăratului Mesia, ca judecător drept și îndurător către poporul Său (Psalmul 44 și 71). Searată înălțarea la cer, șederea de-a dreapta Tatălui, prerogativele de împărat și Preot, naștereaLui din veci din Dumnezeu-Tatăl (Psalmul 109); precum că Mesia este piatra din capulunghiului (Psalmul 117, 22). Psalmii indirect mesianici cuprind profeții cu privire la: intrarealui Iisus Hristos în Ierusalim (Psalmul 8, 22); răspândirea Evangheliei și a credinței (Psalmul18, 4); profeția despre Păstorul cel bun și ospățul mesianic (Psalmul 22); profeția că pe Crucenu I-au fost zdrobite oasele (Psalmul 33, 19); profeția că ziua învierii Domnului va fi cinstită(Psalmul 117, 24) și profeția despre înfrățirea oamenilor prin Biserica creștină (Psalmul 132)Tradiția, atât cea ebraică, cât și cea creștină, atribuie lui David cartea Psalmilor și chiar și azise aude zicându-se Psaltirii „Psalmii lui David “. Chiar Psaltirea însă nu dă pe David că autordecât a 72 de psalmi, din cei 150 câți sunt de toți. Unii comentatori admit că în toți psalmii seaflă unele elemente davidice, dar alții susțin că, în marea ei majoritate, Psaltirea este deorigine mult mai târzie decât David, unii din psalmi aparținând epocii postexilice, iar alțiichiar epocii macabeice[19]. David a avut reputația de a fi „dulcele psalmist al lui Israel “(ÎISamuel 23, 1) și nu-i nimic exagerat în ideea că unele poezii, compuse de el, s-au transmisdin generație în generație, până ce au fost alcătuite în cartea oficială a Psalmilor. Psalmiiprovin din mai multe perioade și din împrejurări deosebite, iar colecțiile de psalmi au fostformate cu timpul și din astfel de colecții a luat ființă Psaltirea actuală. Psaltirea este desfolosită în cultul Bisericii. Nenumărate rânduieli ale slujbelor includ o parte în care se recităpsalmi, tocmai pentru frumusețea și conținutul lor.Profețiile mesianice în cărțile profetice. Cel mai mare și mai clar văzător al împărăției luiDumnezeu și al mesianismului a fost proorocul Isaia. El arată că Ierusalimul este locul deunde se va vesti în lume învățătura cea nouă pe care o va aduce Mesia și împărăția păcii pecare o va întemeia: „Căci din Sion va ieși legea și cuvântul lui Dumnezeu din Ierusalim “. Înacele vremuri va urma o epocă de pace, deoarece „nici un neam nu va mai ridica sabiaîmpotriva altuia și nu-și vor mai face războaie “(Isaia 2, 1–5). În continuare Isaia prooroceștenașterea lui Mesia din fecioară, Căruia i se va pune numele Emanuel. Împlinirea acesteiproorocii este confirmată de evanghelistul Matei (1, 2–3). Proorocul vorbește apoi despreLumina care luminează în întuneric, proorocie care se referă la Iisus Hristos, Care este„Lumina lumii “(Isaia 9, 1; cf. Ioan 1, 12). După aceasta anunță nașterea „Pruncului minunat“, care va fi „Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii și Părinte al veacului ce va să fie, aCărui pace va fi fără de hotar “(Isaia 9, 5–6). Din nou Isaia vestește că Mesia Se va naște,după trup, din tulpină lui Iesei, și că peste El vor odihni cele șapte daruri ale Sfântului Duh(Isaia 11, 1–3); Mlădița cea din rădăcina lui Iesei o vor căuta neamurile și mormântul ei va ficinstit (Isaia 11, 10). Isaia vestește și pe înaintemergătorul lui Iisus Hristos, care trebuia săpregătească calea Domnului (Isaia 40, 3). El înfățișează apoi pe Mesia, că „Sluga Domnului“sau „Robul Domnului care va propovădui popoarelor Legea lui Dumnezeu “(Isaia 42, 1–6).Lucrurile viitoare sunt descrise cu o deosebită a mănunțime, ca fiind prezente: patimile,moartea și preaslăvirea lui Mesia (Isaia 53, 1–12). Mesia este a rătat că va fi tămăduitorultrupurilor și al sufletelor și Cel care va aduce mântuire celor robiți (Isaia 61, 1). ProoroculIeremia vestește că Ierusalimul va fi locul de întâlnire al popoarelor pentru numeleDomnului, iar acestea nu vor mai umbla după răutatea inimii lor (Ieremia 3, 17). Arată pe„Păstorul cel Bun “, Care va veni și Care este Mesia ridicat din neamul lui David și va fi oOdraslă dreaptă (Ieremia 23, 4–5). Descrie „Legământul cel nou “, care nu va mai fi niciodatădesfăcut (Ieremia 31, 31–33). Pentru faptele și nedreptățile regilor evreilor, Iezechielprofețește că cetatea Ierusalimului va cădea în ruină și va rămâne așa, până când va veni Celce este cu adevărat demn de ea: „Ruină, ruină, ruină, voi face cetatea!… Dărâmată va rămânepână ce va veni Acela Care are dreptul și Căruia îi voi da-o! “(Iezechiel 21, 27). Cuvântul„Acela “se referă la Mesia. Iezechiel profețește că Mesia va fi ca un „Păstor Bun “, Care vaînlocui pe păstorii cei necredincioși, și va fi singur păstor al păcii, Care va paște oileDomnului (Iezechiel 34, 1–31), Proorocul Iezechiel are multe viziuni: viziunea despre celepatru fiare: om, leu, taur și vultur, sub care Sfinții Părinți au identificat pe cei patruEvangheliști; viziunea câmpului plin de oase de oameni, care au primit duh de viață,închipuind învierea din morți, după care se va încheia un legământ veșnic al păcii (Ieremia37, 1–26); viziunea dumnezeiască despre Cel ce stă pe tron „ca un chip de om “(Iezechiel 1,26–27) și Care este însuși Mesia. Apoi se descrie simbolic viitoarea împărăție mesianică

formată din Israel și popoarele păgâne convertite la credința cea adevărată, cu care se vaîncheia Legământul cel nou și veșnic (Iezechiel 16, 53–63). În cele din urmă, Iezechiel arată,simbolic, universalitatea împărăției mesianice, faptul că pământul cel nou, udat de un izvorminunat, care izvorăște de sub Templu, este împărțit în două părți egale între fiii lui Israel șistrăini (Iezechiel 47, 1–22). Împărăția mesianică este văzută de Daniel ca o împărăție a păcii,care este veșnică și nu va fi nimicită niciodată (Daniel 2, 44). Ea va fi dată în stăpânire FiuluiOmului și o va stăpâni cu slavă și toate popoarele îi vor sluji (Daniel 7, 13–14). Apoi Danielprezice data nașterii și morții lui Iisus Hristos (Daniel 9, 24–27). Chemarea pruncului din Egipt este profețită de Osea: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu“(Osea 9, 1). Evanghelistul Matei consideră aceasta ca o vedere clară a proorocului Osea, cuprivire la fugă și întoarcerea din Egipt a pruncului Iisus (Matei 2, 15). Proorocul Ioil vede înMesia pe „învățătorul dreptății “: „Și voi, locuitori ai Sionului, bucurați-vă și vă veseliți înDomnul Dumnezeul vostru, căci El v-a dat pe învățătorul dreptății “(Ioil 2, 23). Apoiproorocește despre coborârea Sfântului Duh, fapt care s-a împlinit în ziua Cincizecimii (Ioil3, 1; Faptele Apostolilor 2, 17). Proorocul Avdie arată că „mântuirea va fi în munteleSionului și împărăția va fi a Domnului “(Avdie vers. 17 și 21). De asemenea, proorocul Ionase constituie chiar într-un simbol mesianic pe care Mântuitorul îl dă ca semn al morții șiînvierii Sale, când îi mustră pe cărturari și farisei (Matei 12, 40). Profeții referitoare la Mesiași la împărăția mesianică întâlnim și la proorocul Miheia. E l z i c e că: „… din Sion va ieși-legea și cuvântul Domnului din Ienisalim! “și împărăția mesianică va fi o împărăție de pace,când popoarele nu vor mai ridica sabia unele împotriva altora (Miheia 4, 2–4). Apoi arată căMesia se va naște în Betleemul Iudeei, și că obârșia Lui este dintru început, din zileleveșniciei (Miheia 5, 1). Ideea mesianică se întâlnește și la proorocul Agheu când prezice cătemplul ce s-a zidit după întoarcerea din robia babilonică, deși nu strălucește ca al luiSolomon, totuși va fi mai măreț, căci în el va intra Cel dorit și așteptat de toate neamurile(Agheu 2, 9). Proorocul Zaharia are mai multe viziuni în care vede venirea ServuluiDomnului-Odraslă (Zaharia 3, 8), care va rezidi templul Domnului și va purta semnele regale(Zaharia 6, 12–13).El descrie apoi intrarea solemnă în Ierusalim a lui Mesia, ca un împărat,drept și biruitor, smerit și călare pe asin (Zaharia 9, 9); după aceea îl arată pe Mesia caPăstorul cel Bun, dar Care a fost vândut cu treizeci de arginți (Zaharia 12, 10). ProoroculMaleahi proorocește despre desființarea sacrificiilor Legii Vechi și instituirea Jertfei celei noi,Euharistia, (Maleahi 1, 10–11) și despre venirea Mântuitorului și a „înaintemergătorului Său“(Maleahi 3, 1–24). Astfel, împlinirea profețiilor mesianice în Noul Testament face caVechiul Testament să a i bă autoritate divină, pentru dovedirea mesianității și dumnezeiriiMântuitorului. Sintetizând, profețiile mesianice din Vechiul Testament cuprind amănunteledespre viața și activitatea Mântuitorului și au prezis: timpul și locul nașterii lui Iisus Hristos,închinarea magilor, uciderea pruncilor și fuga în Egipt, înaintemergătorul lui Iisus Hristos,ura cărturarilor și a autorităților iudaice, patimile, moartea și învierea Lui. Toate acestea s-auspus de profeți cu aproape o mie de ani înainte și s-au împlinit întocmai. Împlinireaprofețiilor cu privire la Persoana Mântuitorului dovedește că Vechiul Testament are o valoarede mărturie doctrinară și autoritate divină. De altfel și formulele cu care autorii NouluiTestament introduc textele citate din Vechiul Testament, arătând că proorociile mesianice s-auîmplinit în Persoana Domnului Iisus Hristos dovedesc cu prisosință l e gătura strânsă dintreVechiul și Noul Testament: „Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis deDomnul prin proorocul care zice: „Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vorchema numele lui Emanuel “(Matei 1, 22–23 din Isaia 7, 14); sau: „Așa este scris deproorocul “(Matei 2, 5); sau: „Ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul“(Matei 2, 15); sau: „Atunci s-a împlinit cuvântul spus… de proorocul “(Matei 2, 17) etc..Împlinirea profețiilor mesianice în Persoana Mântuitorului dovedește armonia și legăturadintre Vechiul și Noul Testament, precum și adevărul și valoarea lor istorică. Deși VechiulTestament are un caracter prefigurativ, fiind „umbra celor viitoare “(Coloseni 2, 17) și„călăuză spre Hristos “(Gălăteni 3, 24) și, deși a încetat, după cum spune Sfântul ApostolPavel: „Desființează deci pe cel dintâi ca să statornicească pe al doilea “(Evrei 10, 9), „Iardacă a venit credința, nu mai suntem sub călăuză “(Gălăteni 3, 25), totuși, sub aspectuldogmatic și moral, învățăturile Vechiului Testament sunt, în fond, ca și cele ale NouluiTestament. Vechiul Testament face parte din iconomia divină a mântuirii neamului omenesc,arătând modul în care Dumnezeu a pregătit mântuirea, a ținut de-a lungul veacurilor treazăideea mesianică, a păstrat credința în Unul și Adevăratul Dumnezeu și cum s-a îngrijit că la

„plinirea vremii “, Iisus Hristos să fie cunoscut și primit drept Mesia, Mântuitorul cel promis. B.1. Procreerea- act divin″Căsătoria și familia reprezintă un adânc ocean purtat de vălurile timpului trecut de la primapereche de oameni până astăzi, o sinergie între opera lui Dumnezeu și implicarea umană, omăsură a iubirii în ambele sensuri, între Creator și coroana creației pe verticală și între ceiîncununați pe orizontală; este viața însășia umanității acoperită de Pronia divină și icoană aîmbrățișării tainice dintre Mirele Mântuitor și Biserica Mireasă în Cămările Împărăției celeveșnice.″.Privind astfel către scopul cu care a fost creată familia și cele ce se întâmplă astăzivedem că a c e a s tă instituție divină e s t e a t a c a tă de una dintre marile probleme cu care seconfruntă umanitatea astăzi și anume procrearea. Dacă la început, atunci când au fost creațiprimii oameni, ființelor umane li s-a dat porunca să “crească” și să s e “înmulțească”,politica zilelor noastre le spune să crească, dar să nu se mai înmulțească. Așadar, se observăcum funcția reproductivă a fost redirecționată spre căutarea și satisfacerea plăcerii fizice. Sepune întrebarea cum văd creștinii și implicit biserica creștină funcția procreativă a ființelorumane? Biserica ne învață că Dumnezeu iubește fiecare persoană în existență și dorește caființele umane de astăzi să împărtășească aceeași dragoste următoarei generații ce va să vină.Acest lucru înseamnă că pruncii ar trebui să fie născuți de părinții lor, într-un contextinstituțional de iubire permanentă, cu alte cuvinte, în căsătorie. Copiii prosperă ca indivizi încăminele căsătorite. Societatea are nevoie de oameni care au dezvoltate conștiința și auto-controlul. Acest lucru are loc în copilărie, fiind într-o relație cu un adult iubitor.

Știm, din învățătura Sfintei noastre Biserici, că Dumnezeu a creat universul din nimic, ca unact de iubire pură. El nu avea nevoie pentru a-l crea: El este complet suficient în Sineși. Dardragostea divină dintre cele trei persoane ale Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, s-auimprimat în seria de acte creatoare înregistrate în Geneză. Dumnezeu a declarat că tot ceea ceEl a creat este "bun" (Geneză 1,10), însă după crearea omului Dumnezeu a spus desprecreația Sa că este "foarte bună" (Geneză 1,31). Expresia cu care Dumnezeu a început atuncicând l-a creat pe om "să facem om după chipul Nostru și după asemănarea Noastră" (Geneză1,26) arată clar că Dumnezeu a creat omul după chipul Său, în chipul lui Dumnezeu, ″El l-acreat, bărbat și femeie i-a creat". (Geneză 1,26) Ce înseamnă să fii creat după chipul șiasemănarea lui Dumnezeu? Noi creștinii credem și mărturisim că "Dumnezeu este dragoste, "(1 Ioan 4,8) și că Dumnezeu este o comuniune de persoane, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Pentrua fi create în imaginea unui Dumnezeu Treimic, trebuie să fie creat pentru iubire și pentrucomuniune cu ceilalți. Pentru că "nu este bine că omul să fie singur, " Dumnezeu a creatfemeia. La vederea ei, Adam a exclamat: "aceasta este os din oasele mele și carne din carneamea". (Geneză 2,23) Ea este ca el, dar nu identică cu el. Geneza continuă, "De aceea, va lăsaomul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa, și se vor face un singur trup".(Geneză 2,24) Cu aceste cuvinte Dumnezeu a creat căsătoria, prima instituție social umană.El i-a spus lui Adam și Evei: “Creșteți și vă înmulțiți,” devenind prima dintre porunciledivine. (Geneză 1,28) Dumnezeu a creat pe Adam și Eva din dragoste, și pentru dragoste.Dumnezeu a intenționat să-L iubim și să ne iubim unul pe altul, dar iubirea nu poate ficonstrânsa. Iubirea trebuie să fie dată în mod liber, prin urmare, Dumnezeu ne-a creat cucapacitatea de a alege de a iubi sau a nu iubi. Toate celelalte opțiuni pălesc în fața acesteia debază: să iubim sau să nu iubim. Este învățătura neîntreruptă a Bisericii, că Dumnezeu ne-acreat având libertate.Dumnezeu, care este creatorul tuturor formelor de viață ne-ar fi putut crea în diferite forme șiar fi la fel de bines ă rânduiască ca noi oamenii să ne înmulțim într-un mod diferit, dar, ca ochestiune de fapt, în lumea în care trăim, actul de procreație dintre un bărbat și o femeie poatenaște o nouă viață. Participarea omului în procreație este parte a unui act de iubire întrebărbat și femeie. Dumnezeu a rânduit ca din dragostea părinților să se creeze vieți noi, la felcum dragostea divină în cadrul Sfintei Treimi a dus înainte la crearea lumii. De asemenea,este o chestiune simplă de fapt că noi nu putem controla complet crearea unei vieți noi.Așadar, procrearea unei ființe umane necesită cooperarea între bărbat, femeie și Dumnezeu șinu există niciun element "la întâmplare” nici chiar în procreația artificială. În actul înmulțirii,partea lui Dumnezeu în procrearea vieții este întotdeauna dragostea. Unii ne-ar puteacontrazice susținând că tot dragostea dintre un bărbat și o femeie duce la procrearea unei noiființe, dar să nu uităm că cei doi pot concepe un copil din accident, sau prin viol; ei potconcepe un copil din aburii ebrietății sau pe bancheta din spate a unei mașini; ei pot concepeun copil fără a avea vreo relație intimă, prin mijloace artificial, dar participarea lui Dumnezeueste întotdeauna dragostea. Indiferent de motivele noastre sau de comportament, indiferent decât de neglijenți sau violenți sau fără judecată am putea fi, participarea lui Dumnezeu înproces este întotdeauna dragostea. Dumnezeu ne iubește pe fiecare și fiecare copil conceput,indiferent de modul în care acesta a fost conceput. Prin urmare, indiferent de ce rău am fifăcut, nu trebuie niciodată să regretăm copilul ce a rezultat. Dumnezeu iubește copilul și îidorește existența.Cunoscând și fiind conștienți de faptul că Dumnezeu vrea existența fiecăruia dintre noi, acestpunct de vedere al iubirii în planul divin oferă o mare speranță și impune o mareresponsabilitate. Aceasta poate fi o sursă de mare speranță pentru cei dintre noi care au avutconflicte sau dezamăgiri cu părinții. Nu contează cât de dezamăgiți sunt părinții noștri sau,indiferent de cât de egoiști și lipsiți de dragoste pot fi, putem ști că Dumnezeu ne iubește întoată ființa noastră. La fel este o sursă de întărire pentru cei slabi și care gândesc că pot punecapăt vieții când doresc ei și când singuri vor să găsească soluții la toate problemele, cândcred că au rămas singuri pe pământ. Pentru aceștia și nu numai spunem că așa cum noi nu amavut nici un rol la procrearea noastră, tot așa nu avem nici un drept să renunțăm la viațăatunci când ni se pare nouă că e suficient cât am trăit. Dacă Dumnezeu a pus dragoste și dindragoste și cu dragoste ne-a dăruit viața, în niciun caz El nu ne va părăsi, ci prin încercări netestează dragostea pe care o avem noi la rândul nostru față de Creatorul și Părintele nostruCeresc.

B.2. Viața de familie în Vechiul Testament Cu privire la actul căsătoriei, trebuie să subliniem faptul că, la poporul ales, căsătoria nu aveaun caracter religios, de taină, așa cum avea să devină în creștinism, unde iubirea devine"plinătatea și integritatea vieții creștine".Căsătoria a luat ființă odată cu crearea primilor oameni. Astfel, după crearea lui Adam,Dumnezeu, văzând că este singur, i-a făcut „ajutor” potrivit pentru el și a zis: „Nu este binesă fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el…, din coasta luată din Adam a făcutDumnezeu femeie și a dus-o lui Adam” (Geneza 2, 18; 2, 22), plinindu-i prin aceasta un golființial cu o persoană de un chip cu el. Crearea Evei este esențialul consubstanțialitățiiconjugale. La vederea Evei, Adam a zis: „Iată, aceasta-i os din oasele mele și carnea dincarnea mea, ea se va numi femeie pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsaomul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup.” (Geneza2, 23-24) Dacă Eva înseamnă viață, această viață este destinată omului, prin aceasta stareaconjugală care corespunde structurii ei, este norma ontologică.Prin însăși ființa sa omul este predestinat spre comuniune, „nu poate trăi singur, de aceea elavea nevoie de un partener, care să fie pe măsura lui și să i se potrivească.”Textele amintite mai sus cuprind mai multe adevăruri cu privire la căsătorie și familie: maiîntâi constatarea că singurătatea nu este bună; în al doilea rând că bărbatul și femeia suntfăcuți unul pentru altul ca să se întregească, amândoi având aceeași origine și alcătuindaceeași ființă. Dragostea dintre bărbat și femeie nu-și are izvorul numai în unitateasufletească ci și în cea trupească.Prima familie a fost întemeiată în Rai având ca preot și martor pe Însuși Dumnezeu „Creștețiși vă înmulțiți și umpleți pământul.” (Geneza 1, 28) În starea paradisiacă, familia a cunoscutdesigur, cea mai frumoasă perioadă din viața ei. Colaborarea, respectul și înțelegerea,caracterizau cea dintâi familie, însă odată cu căderea în păcat, echilibrul sufletesc sezdruncină, având repercursiuni și asupra vieții familiale.Dacă până l a căderea în păcat, soții trăiau într-o armonie deplină, după aceea situația seschimbă. Cea dintâi repercursiune reiese din cuvinte lui Dumnezeu: „Atrasă vei fi debărbatul tău și el te va stăpâni.” (Geneza 3, 16) Din aceste cuvinte rezultă că femeia estepusă deja într-o stare de oarecare dependență de bărbat, situație de care el va abuza, dândnaștere la ceea ce în istoria familială se numește poligamie. “Legăturii căsătoriei îi lipseaunitatea edenică, întrucât odată cu stricare firii umane s-a deteriorat comuniunea nupțială aomului, însă, ca și chipul, unirea dintre cei doi a mai rămas încă, deși mai păstra vagilegături ale celei edenice.”În Vechiul Testament familia este arătată ca fiind celula de bază a societății. Legislația asuprafamiliei se dezvoltă în Vechiul Testament pe temeiul principiului că toți membrii unei familiise simțeau că fiind același „os” și aceeași „carne”. Preceptele acestei legislații reflectăpreocuparea pentru menținerea permanenței, a purității și a autorității familiei. În măsura încare israeliții rămân fideli Legii, ei recunosc familia ca având un loc determinant în societate.Totuși, căsătoria avea mai mult caracter contractual, nemaifiind o legătură ființială întrebărbat și femeie, ceea ce explică starea de sclavie a femeii la evrei. Bărbatul este „stăpânul”(Geneza 18, 12) și „domnul” (I Petru 3, 6), bărbatul având așadar drept asupra femeii căasupra unui bun. Deci căsătoria nu mai era liber consimțită și legătura ei nu mai era, uneori,dragostea, astfel încât mariajul putându-se desface după bunul plac al bărbatului. Întrebareafariseilor: „Dacă este îngăduit omului să-și lase femeia lui pentru orice pricină” (Mt. 19, 9)arată că acest obicei în lumea iudaică era des întâlnit. Femeile erau schimbate ca și hainele,cu multă ușurință, cum spune Asterie al Amasiei: „Voi vă căsătoriți cu averile și faceți negoțcu femeile”, iar când „vă supărați și îndată dați divorț, voi care lăsați în viață încă multevăduve.”Poziția socială a femeii în societatea israelită antică era totuși aceea de completare abărbatului ″ca să nu fie singur și fără ajutor. ″ Cuvintele ″nu este bine să fie omul singur, să-ifacem ajutor potrivit pentru el″ (Facerea 2,18) n-au fost întotdeauna interpretate de evrei ca osubordonare necondiționată a femeii, ci și ca o completare a bărbatului care nu-și poateîmplini singur rostul în lume. Astfel femeia are rostul de a restabili un echilibru, așa cumsubliniază și Sântul Pavel: ″Nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul.Căci precum femeia este din bărbat, așa și bărbatul este prin femeie și toate sunt de la

Dumnezeu. ″ (I Corinteni 11,11-12)Am amintit mai sus, că de la formă de căsătorie monogamă s-a trecut la poligamie. CăDumnezeu a lăsat forma de căsătorie monogamă o putem constata și din cuvintele luiDumnezeu, "de aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vorfi amândoi un trup… " (Geneza 2, 24) și în alt loc spune: „Bucură-te de viață cu femeia pecare o iubești în toate zilele vieții tale celei deșarte, pe care ți-a hărăzit-o Dumnezeu subsoare; căci aceasta este partea ta în viață și în mijlocul trudei cu care te ostenești subsoare.” (Ecclesiastul 9, 9); prezența mai multor femei în aceeași familie arătându-seîntotdeauna dezavantajoasă.Această l e gătură monogamă, binecuvântată de Dumnezeu, a fost însă alterată din cauzapăcatului originar (strămoșesc). Rătăcitor pe pământ, omul, uitând de Dumnezeu, a uitat și deceea ce era bun și plăcut Lui. Astfel, omul a ajuns la poligamie. Primul poligam despre carene vorbește Sfânta Scriptură a fost Lameh, un urmaș al lui Cain, care și-a luat două femei, peAda și pe Sela. (Geneza 4, 17) S-a spus că în vederea răspândirii neamului omenesc,Dumnezeu a permis poligamia. Astfel „familia patriarhului Avraam, cunoaște o formă deconcubinaj trecător, iar familia lui Iacob reprezintă tipul căsătoriei cu mai multe femei,poligamia devenind un lucru normal în viața poporului evreu.” Chiar unii judecători și regibine plăcuți lui Dumnezeu, ca Ghedeon, David sau Solomon au avut un număr mare de soțiiși concubine, aceasta fiind un semn al puterii lor. (Iudit 8, 30; II Regi 2, 2; III Regi 11, 1)Totuși, poate mai mult din rațiuni economice, oamenii de rând se mulțumeau cu două femei (IRegi 1, 2), dacă prima soție nu putea să-i ofere urmași soțul își luă de obicei a doua soție sauconcubină, dar o păstra și pe prima. În timpul lui Moise, poligamia se înrădăcinase atât de mult, încât el nu a putut-o îndepărta, iarLegea divină lupta în potriva ei cu prescripțiile sale. Astfel, Legea interzice căsătoriaaceluiași bărbat cu două surori (Levitic 18, 18) sau interzice regelui să s e căsătorească c udouă femei în același timp, (Deuteronom 17, 17) interzicea căsătoria între rudele de sânge – afiului cu mama, a fratelui cu surorile, a nepotului cu mătușa, nepoata, nora, cumnată,pedepsind cu moartea aceste abateri. (Levitic 20). De asemenea erau pedepsite cu moarteaatât zoofilia (Levitic 20, 15-16) cât și relațiile homosexuale. (Levitic 20, 1) Deoarece evreiicunoașteau foarte bine scopul căsătoriei și anume nașterea de prunci, mai exista o lege cetrebuia respectată cu strictețe astfel că dacă un bărbat căsătorit murea fără să aibă copii fratelelui era obligat să ia în căsătorie pe văduvă, iar primul născut să poarte numele fratelui celuimort, pentru ca numele acestuia să nu se șteargă din Israel (Deuteronom 25, 5-6). Aceasta eracăsătoria de levirat, care era în uz și pe vremea Mântuitorului, fiind pe larg expusă în Talmud.Cu toate că forma căsătoriei degenerase de la starea sa inițială, totuși monogamia a rămas înconștiința evreilor ca un fapt plăcut lui Dumnezeu și normal; pentru israeliți, căsătoriamonogamă a fost instituția ideală rânduită de Dumnezeu, de aceea celui mai mare dintrepreoți, Arhiereului, i se permitea numai căsătoria cu o singură fecioară. (Levitic 21, 13-14).În scrierile profetice idealul căsătoriei monogame este prezentată ca simbol al unirii dintreDumnezeu și poporul său. (Ieremia 2, 2; Iezechiel 16, 8). În cartea Tobit, monogamia aparenu numai ca ceva firesc ci și uzual.Poligamia este practicată de multe persoane, mai ales cele cu stare materială deosebită, totușimonogamia a fost dintotdeauna dorită de Dumnezeu pentru umanitate. (Matei 19,4-5)Poligamia apare ca o stare anormală și o nedreptate pentru o soție care putea fi repudiatăfoarte ușor de către bărbat ca una care făcea parte din bunurile sale. (Ieșirea 20,17) Femeiatrebuia să fie mereu supusă. Înainte de a fi căsătorită era supusă tatălui său care o putea vindechiar, sau fratelui mai mare în cazul în care murea tatăl, iar după căsătorie era subordonatăsoțului ce-i putea da oricând carte de despărțire. (Deuteronom 24,1) Divorțul, ca și căsătoriaera un domeniu în care drepturile femeii erau cu totul subordonate drepturilor bărbatului.Pentru un bărbat, a divorța de soția sa era egal cu a renunța la o parte din proprietatea sa,deoarece, a lua femeie însemna de fapt a deveni proprietar. (Deuteronom 21,13; 24,1) Dinmomentul căsătoriei, femeia era numărată printre bunurile capului de familie (Ieșirea 20,17),deoarece prin achiatarea acelui mohar, femeia era într-adevăr cumpărată ca orice bun.Cartea Genezei, cu episoadele sale din viața patriarhilor, a nevestelor și a copiilor lor, fixeazăarhetipul imaginilor și valorilor care vor sta la baza familiei evreiești tradiționale. Genezadescrie diferite familii cu problemele lor: neveste sterile și rivalitățile între frați, careamenință permanent continuitatea neamului. Teren de confruntări spirituale, familiile sunt, înacelași timp, caracterizate prin raporturi strânse și ambivalente adânci. Eroii biblici nu-și pot

afirma identitatea și nu pot atinge gloria decât în sânul familiei, iar problemele lor au înesență un caracter domestic.În Biblie se conturează clar deosebirile de roluri dintre sexe. Dacă bărbații ocupă loculprincipal în domeniul politic, femeile se revanșează dominând scena vieții private.Matriarhele nu sunt nici pe de parte niște creaturi docile, deplin supuse autorității conjugale:ele pretend, (Geneza 30,1) dau ordine (Geneza 16,2) și chiar își păcălesc bărbatul (Geneza27,5-17), dar nu pentru a-și impune propria dominație, ci pentru a-și exercita rolul central înformarea neamului. Familiile biblice se luptă și se împacă. Violența sentimentelor se traduceuneori în fapte bune sau rele, de la caz la caz. Coeziunea familială s e păstrează datorităconștiinței unui destin istoric (Geneza 12,7; 26,2-4) și grație unor valori specifice, care setransmit de la o generație la alta. Familia biblică se numește bet av, “casa tatălui”. (Geneza24,38; 46,31) A întemeia o familie se spune “a clădi o casă” (Deuteronom 25,10). Casa (bait)este o subdiviziune a clanului sau a familiei în sens larg (mișpaha). Criteriile de apartenențăfamilială sunt legăturile de sânge, legăturile legale ca în cazul căsătorie sau, uneori,proximitatea geografică. F a m i l i a este de asemenea structură care permite executarea unoracte de justiție, cum ar fi răzbunarea unei crime.În Vechiul Testament capul familiei este patriarhul care-și exercită autoritatea asupra nevesteiși a copiilor. Nevasta are un statut însemnat în familie, dar inferior față de acela al bărbatului.Întra-devăr, acesta o poate sili să se supună unui test de fidelitate (Numeri 5,11-31), urmândca ea să fie omorâtă dacă se dovedește vinovată. Femeile pot participa la sărbătorilereligioase, beneficiază de dreptul de proprietate, inclusiv acela de a-și înstrăina bunurile,chiar dacă sunt măritate, și își moștenește tatăl dacă acesta nu are fii. (Numeri 27,1-11)Nevasta își urmează bărbatul în robie dacă a c e s t a nu are alt mijloc de a-și plăti datoriile.(Exodul 21,2-3) Legătura căsătoriei se desface prin moartea unuia din soți sau prin divorț pecare în epoca biblică, îl putea da numai bărbatul. (Deuteronom 24,1-4) Sterilitatea cupluluiconstituie motiv de divorț, dar bărbatul poate să-și lepede nevasta și dacă „a descoperit cevarușinos în ea”. (Deuteronom 24,1; Ghit 90a)Femeia-mamă, deși subordonată s oțului, ocupă un loc de cinste în familie. Ea își iubeștecopiii (Geneza 25,28) și se implică direct în primul stadiu al educației lor (Proverbe 1,8).Maternitatea este o binecuvântare, sterilitatea o nenorocire (Geneza 30,23). Copiii, dar divin,asigură perenitatea numelui. O femeie fără copii poate recurge la serviciile altei femei pentrua căpăta (Geneza 16,1-1; 30,3).Evreii se căsătoreau când erau încă foarte tineri, „în general rabinii socotesc vârsta de 18 ania bărbatului potrivită pentru încheierea unei căsătorii. Fetele erau căsătorite chiar la 12-13ani.” În ceea ce privește alegerea partenerului de viața, doar bărbatul avea dreptul să-ți aleagăsoția dar de multe ori nici măcar el însuși căci după datina patriarhală, părinții erau cei carecăutau femei fiului lor (Facere 38, 6; 21, 21) fiind necesar, din motive religioase și mai alespentru combaterea idolatriei să-și ia soții din neamul lor, Legea interzicându-le să-și cautesoțiile dintre neamurile păgâne. (Ieșire 34, 15-16) În Sfânta Scriptură găsim numeroasemărturii despre acest lucru. Astfel, Avraam trimite să se aducă fiului său Isaac o soție dinneamul său, (Facere 28) iar Iacov este trimis să-și găsească s oție între rudele sale dinMesopotamia. (Facere 28)La evrei „căsătoria nu are un caracter religios, ea constă din două momente: logodna (Eres) șicununia (Chatuna). Actul logodnei consta într-un contract încheiat între părinți sau fratelemai mare a logodnicei și părintele logodnicului în prezența martorilor, uneori se întărea prinlegământ (Iezechiel 16, 8; Maleahi 2, 14).” Cu toate că nu avea un caracter sacru, pentrucăsătorie existau anumite ritualuri bine puse la punct și respectate. În urma încheieriicontractului întărit de jurământ, viitorul soț plătea prețul de cumpărare (mochar) de 5 siclipărinților logodnicii (Deuteronom 22, 29) preț care putea fi înlocuit în cazuri rare prin muncă– Iacov a muncit pentru Rahela 7 ani (Facere 29, 20-27), sau prin acte de eroism – cazul luiDavid (I Regi 18,25). După încheierea logodnei, viitorii soți purtau numele de mire șimireasă, iar mireasa nu părăsea casa părintească până la căsătorie și era datoare să-și păstrezecastitatea. Deși era numai logodită era socotită drept soția logdnicului și în caz că încălcacontractul încheiat era ucisă cu pietre. (Deuteronom 22, 23-24) Logodnicul avea dreptul sădesfacă contractul încheiat, iar pentru aceasta trebuia să dea carte de despărțire.După ce se încheia perioada logodnei care de obicei dura un an, avea loc căsătoria propriu-zisă. În ajunul nunții, mirele îmbrăcat în haine de sărbătoare, cu o cunună pe cap (Isaia 61,10) și înconjurat de un cortegiu de tineri – prietenii mirelui – mergea și își lua mireasa pe careo aducea în casa părinților săi. Aceștia rosteau o formulă de binecuvântare pentru fericirea și

fecunditatea noii familii. Seara petreceau în veselie dar mireasa rămânea într-o cameră aparteîmpreună cu prietenele ei. A doua zi mireasa apărea frumos împodobită, purta voalul de nuntăși împreună cu prietenele ei fecioare purtau lămpi aprinse. Sărbătoarea dura 7 zile cu mese,jocuri și muzică.În familiile iudeilor, fiecare își avea rolul său bine stabilit și cunoscut. Tatăl era capulfamiliei, iar femeia îl respeca între atât încât I se putea adresa și cu domn sau stăpân. Soțiaera considerată oarecum un bun al soțului, ea era datoare soțului cu fidelitate absolută, dar nuputea pretinde același lucru de la soțul ei, cu toate că Legea lui Moise cuprinde uneleprescripții care au rolul de a proteja soția de abuzurile soțului. (Deuteronom 21, 11-17; 22,13-19) Întreținerea materială a soției era de datoria soțului care trebuia să-i asigure locuință,hrană și îmbrăcăminte, după posibilități. (Ieșire 21, 10) Femeia rea este văzută drept cauzăprincipală a decăderii familiei. (Eclesiast 7, 27) Dintre toate abaterile soției, cea mai gravă erainfidelitatea conjugală, care era aspru pedepsită prin uciderea cu pietre. (Levitic 20) Înprincipiu, prin a șaptea poruncă din Decalog este interzis desfrâul atât al femeii cât și albărbatului, (Ieșire 20, 14) dar femeia care comitea adulter era mai aspru pedepsită pentru căea „face moștenitori din străini.” (Sirah 23, 30)În cazul unor greșeli grave tatăl putea să-și pedepsească copiii cu moartea, dar acest drept deviață și de moarte asupra copiilor putea fi exercitată numai sub controlul bătrânilor cetății.(Deuteronom 21 19-23)În familia evreilor, copiii erau considerați, ca o binecuvântare a lui Dumnezeu -o familienumeroasă era un dar divin (Levitic 26,9; Deuteronom 7, 14) iar cea fără urmași se consideracă au o pedeapsă dumnezeiască. (Geneza 16, 1-3, Deuteronom 7, 14; 28, 11; Levitic 20,21,ș.a.) Aici avem mărturia Sfinților Părinți Ioachim și Ana; în momentul când au mers cu darulla altar, au fost izgoniți de arhiereul Isahar care era arhiereul anului și nici măcar nu i-a primitpentru binecuvântare și pentru spălarea păcatelor cu jertfa ce o aduseseră, mielușel sauturturele. I-a fugărit și s-au dus unul acasă în grădină și unul la oi pe munte, pe ValeaChedronului, unde este peștera Sfântului Ioachim și este și peștera Sfintei Ana pe ValeaHozevei. S-au dus acolo și au făcut rugăciune pentru că vârstinicii Ioachim și Ana mai aveauși o casă în Ierusalim, unde este a s tăzi pretoriu, imediat la intrarea pe poarta Damascului.Aveau moșie, Ana a fost o femeie foarte bogată.Un număr mare de copii de parte bărbătească era un semn deosebit al binecuvântării divine.(Geneza 29, 31) Nașterea de băiat atrăgea după sine aprecierile favorabile ale soțului, fiindcăperpetuarea neamului la vechii evrei se făcea prin spița bărbătească, nu pe linie maternă.Tatăl, la auzul veștii nașterii unui fiu, îi oferea daruri și bani vestitorului, iar dacă copilul eraprimul născut de parte bărbătească (bechor) trebuia răscumpărat cu 5 sicli de argint de laserviciul lăcașului sfânt în amintirea celor 273 de întâi născuți curați la ieșirea din Egipt.Tot cu privire la prunci trebuie amintită și porunca dată de Dumnezeu lui Moise despresăvârțirii actului circumciziunii la toți pruncii de parte bărbătească în ziua a opta de lanaștere, iar mama avea datoria morală să-i dea nume copilului imediat după naștere. Firi cuimaginație bogată, mamele israelitiene din Vechiul Testament legau numele de persoanacopilului care îl purta, căutând prin aceasta să exprime comportamentul viitor al individului,precum și rolul pe care avea să-l joace acesta în societatea poporului evreu. (I Regi 2, 9; Rut.1, 11; Jud. 6, 32) Acest comportament al israeliților a fost într-o oarecare măsură influențat deanumite popoare orientale din jurul Canaanului, dar în același timp, acesta a devenit model deurmat și pentru alte popoare din aceeași arie geografică. De altfel, în vechiul Orient întâlnimaceastă practică și la alte popoare, unde, a atribui un nume cuiva însemna a prezice caracterulși destinul celui care avea să-l poarte.Legea mozaică îi permitea femeii lăuze să se prezinte la lăcașul sfânt doar după un anumitnumăr de zile, iar când se prezenta, trebuia să aducă drept jertfă de curățire un miel ca arderede tot și un pui de porumbel sau turturea (Levitic 12, 2-6).Educația și instrucția religioasă trebuia săvârșită de timpuriu: „deprinde pe tânăr cu purtareape care trebuie să o aibă, atunci când va îmbătrâni nu se va abate de la ea.” (Pilde 22,6)Până la vârsta de cinci ani, mama era cea care educa copilul, apoi, după această vârstă, tatălprelua această sarcină.După cum am mai menționat familia era pentru evreii celula de bază a societății, „membriiunei familii se simțeau întradevăr același „os” și aceeași „carne” iar a avea același sângeînsemna a avea același suflet.”Pentru evrei familia nu avea doar un rol social ci și unul religios. Astfel, unele sărbători secelebrau în familie, ele fiind prilej de comunicare pentru toți membrii familiei iar capul

familiei era oficiant al unor ritualuri de sărbătoare. (Ieșire 12, 3; 13, 8) Sinagogă și căminulsânt și unul și celălalt locuri unde se marchează marile etape ale vieții. Ceremoniile săvârșitepun accentual pe importanța transmiterii mesajului iudaismului, pe dorința de perpetuare aindestructibilului lanț al generațiilor „poporului Legământului”.Cu toate frumusețile dar și cu neajunsurile ei, la evrei căsătoria rămâne de mare cinste,celibatul fiind puțin răspândit. Existau totuși și în vremea Mântuitorului, oameni „carealegeau celibatul din motive religioase, în special esenienii. Și nazireii practicau abstinența,dar numai pentru o perioadă de timp.” B.3. Copilul – destinatarul dragostei părintești (rolul pedepsei) Cum nașterea copiilor este o binecuvântare dumnezeiască, părinților le revine una dintre celemai importante sarcini: creșterea și educarea urmașilor în conformitate cu poruncile luiDumnezeu și cu idealul societății. De aceea în cărțile Vechiului Testament, dar mai ales încele didactice, întâlnim îndemnuri și sfaturi care să conducă la o viață de familie armonioasăsub toate aspectele ei. Acestea sunt adevărate principii care stau la temelia dezvoltării șidesăvârșirii vieții familiale.În procesul educației părinții, în calitate de primii îndrumători ai copiilor, trebuie să deadovadă de mult tact: „voi părinților nu întărâtați la mânie pe copiii voștri” (Efeseni 6, 4).Pentru ca o familie să fie bine plăcută lui Dumnezeu, atât părinții cât și copiii, trebuie săîntrețină o atmosferă de pace și bună î nțelegere mulțumind pentru toate lui Dumnezeu „înpsalmi, în laude și cântări duhovnicești.” (Coloseni 3, 14)Din punct de vedere religios, necesitatea educației rezultă din faptul că omul nu a fost perfectla crearea lui, ci perfectibil, cu misiunea de a lucra el însuși cu multă râvnă în scopul proprieisale perfecționări. Necesitatea educației s-a afirmat și mai pregnant în urma căderiiprotopărinților în păcatul primordial al neascultării. Pierzându-și în acest fel ajutorul harului,omul a simțit apoi din plin necesitatea îndreptării vieții sale spre o altă stare, mai bună și mailuminoasă, lucru care nu se poate face decât prin educație. În vederea unei cât mai rodniceactivități în acest sens, cărțile didactice dar și întreaga Sfântă Scriptură în general, ne oferănenumărate exemple și sfaturi pentru părinți în ceea ce privește educația copiilor, încât putemspune cu certitudine că a c e a s tă carte este un adevărat îndreptar, un manual al artei de a-ieduca și a-i crește pe copii. De altfel, dreptul și îndatorirea părinților de a-și educa copiiirezultă din chiar actul nașterii lor, după cum ni se spune în repetate rânduri în cartea Sirah,pentru ca în Proverbe să se concluzioneze: “Varga și certarea aduc înțelepciune, iar tânărulcare se lasă în voia apucăturilor lui, face de rușine mamei sale.” (Proverbe 29, 15)Față de Dumnezeu și față de societate părinții au o dublă datorie, constând în asigurareatuturor condițiilor materiale și în îngrijirea permanentă pentru formarea și dezvoltareacopiilor, deoarece personalitatea nu se dobândește doar pe cale ereditară, ci este rezultatulunei îndelungi activități susținute într-un mod organizat de către educatori. Cea maiimportantă îndatorire a părinților în educarea copiilor este cultivarea spirituală a lor, fiindcă,după cum ni se spune în Biblie “dobândirea înțelepciunii e mai scumpă decât argintul șiprețul ei e mai mare decât al celui mai curat aur. Ea este mai prețioasă decât pietrelescumpe.” (Proverbe 3, 14-15) Cine nesocotește această datorie nu numai că își neglijeazăcopiii, ci săvârșește o mare nedreptate față de societatea în care trăiește. De aceea SfântaScriptură îi dezaprobă și îi condamnă pe acești așa-ziși părinți: “Rușine tatălui este fiulneînvățat iar fiica spre scădere s-a născut.” (Sirah 22, 3)În esență, rolul educației după cărțile didactice este următorul: plecând de la învățătura căDumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, cu scopul de a ajunge la semănarea cu El, rezultăcă Omul trebuie să depună un efort susținut pentru atingerea acestui țel, iar lucrul acesta nu sepoate obține decât prin educație. Cărțile didactice cuprind numeroase reguli de conduită șirecomandă părinților să cultive la copii virtutea dreptății și ideea de pace, ca pe niște condițiiesențiale ale existenței. Cultivându-le celor mici ideea de pace, automat se va dezvolta la ei șisentimentul iubirii față de semeni.Tot în cadrul educației moral-sociale părinții sunt datori a sădi în sufletul copiilor și ideea demuncă, încredințându-i prin diferite exemple că munca este singurul mijloc pentru agonisireacelor trebuincioase existenței dar și pentru propășirea și desăvârșirea lor. Îndemnul la muncăse găsește în cărțile didactice aproape la fiecare pas, iar starea de lenevie care duce ladegradarea ființei umane, la deșertăciune și desconsiderare este combătută cu tărie: „Du-te la

furnică, leneșule și vezi munca ei și prinde minte!…” sau: „Mergi la albină și vezi cât este deharnică și ce lucrare iscusită desăvârșește.” (Proverbe22,27)O altă latură a educației moral-sociale este și aceea de cultivare la tânăra generație asentimentului de dragoste și respect față de colectivitate, copiii trebuind să realizeze de micică viața în comun este o formă superioară de conviețuire iar aceasta nu trebuie înțeleasă cahaos, ci ca ordine, muncă în comun și disciplină.Virtutea cumpătării este de asemenea recomandată în cărțile didactice ale Sfântei Scripturi,mai ales prin combaterea lăcomiei care îl poate duce pe om la degradare și la pierdereademnității. Totodată, copiii trebuie sfătuiți să nu facă apel la mânie și la răzbunare cândcineva îi nemulțumește deoarece acestea sunt doar niște manifestări nesănătoase caredovedesc lipsă minții și a educației.Dar toate aceste sfaturi pentru o bună creștere a copiilor nu valorează nimic dacă ele nu suntînsoțite și de exemplele proprii ale părinților. În primul rând copilul nu trebuie să observeniciun fel de discordanță între cuvântul și fapta celui care îl educă, altfel spusele părinților nuvor avea nicio influență asupra sa. În al doilea rând părinții trebuie să fie consecvenți și să îșisupravegheze atent și continuu copiii pentru că „fiul slobod se face obraznic”, după cum nespune cartea (Sirah 30, 8).De remarcat că în cărțile didactice nu ne sunt relevate doar datoriile părinților față de copiii,ci și datoriile copiilor față de părinți. Astfel, părinții trebuie să se bucure de cea mai înaltăprețuire din partea copiilor tocmai pentru strădania plină de jertfă pe care ei au depus-o șipentru marea răspundere pe care o au privind educația acestora. Cel mai de seamă sentimentpe care copiii trebuie să îl nutrească față de părinții lor este sentimentul iubirii, sentiment carese poate exprima prin ascultare, cinstire și ajutorare la bătrânețe.Am precizat în subcapitolul anterior că educația până la cinci ani o făcea mama, apoi tatăl eracel care se implica în dezvoltarea educațională a copilului fie de un învățat al comunității.Dacă până în exil, educația copiilor era încredințată părinților și unor învățați locali, dupăexil, aceasta a fost concentrată în școli publice. Școala din Ierusalim era concentrată î nporticele Templului, unde era predată Legea. Încă de pe vremea Mântuitorului existau însă șiunele școli independente, amenajate lângă sinagogi.Educația din școli consta, în special, din învățarea scrisului și a citirii textelor ebraice, pentruca, mai târziu, să poată studia textele sfinte din Lege. Pe lângă studierea scrisului și acititului, educația mai implica ți cunoașterea calculelor matematice, alături de cea a noțiunilorde drept public și civil. În ceea ce privește educația copiilor, Sfânta Scriptură a VechiuluiTestament ne dă indicații clare și prețioase, toate elementele educaționale gravitând în jurulporuncilor divine transmise poporului evreu prin Moise.Dificultatea educațională a copilului consta în aceea că, o dată însușite, preceptele moraletrebuia să fie respectate și îndeplinite. Dacă mama se ocupa de copil până la vârsta la caretatăl îl iniția în scrierea și citirea Legii și a Cărților Sfinte, școlile publice (Bet hamidras) vorcăuta să justifice și să continuie educația începută de părinți, și anume, chemarea lui Avraam:"Că L-am ales, ca să învețe pe fiii și casa sa după sine să umble în calea Domnului și să facăjudecată și dreptate… " (Geneza 18, 9). Astfel, la vârsta de 12 ani, copilul era inițiat în taineleLegii; mai mult, se considera că instruirea lui era suficientă și că deci putea deveni un "fiu allui Israel", prin binecuvântarea tatălui. Educația profund religioasă a copiilor constituia oîndatorire permanentă și de căpetenie a părinților, mai ales a tatălui: „Cuvintele acestea să lesădești în fiii tăi și să vorbești de ele când șezi în casa ta, când ești pe cale, când te culci, șicând te școli, să le legi ca semn la mână și să le ai ca o tăbliță pe fruntea ta.” (Deuteronom6, 6-7) În Creștinism, raportul dintre copii și părinți are ca temelie Vechiul Testament. După cum încadrul Bisericii se urmărește curățirea de păcate și sfințirea credincioșilor prin învățătură, prinrugăciune și prin Sfintele Taine, tot așa și în cadrul familiei, care este chipul Bisericii, părințiiau datoria de a-i apăra pe copiii lor de toate relele aduse de păcat, lucru ce se poate realizanumai printr-o educație religios-morală și socială sănătoasă. Mântuitorul însuși a iubit copiiiși i-a numit „moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu” (Matei 19, 14). B.4. Rolul familiei în societate și în alt cult

De-a lungul timpului, în urma căderii în păcat, căsătoria a decăzut din starea ei originară.Astfel caracteristicile stabilite de Dumnezeu căsătoriei pe care a instituit-o, insolubilitatea șimonogamia, au devenit tot mai vagi. Cu toată s t răduința sa de a asigura căsătorieiinsolubilitatea, „Moise nu a putut împiedica nici divorțul nici repudierea, încercând totuși sătempereze unele practici care degradau căsătoria din punct de vedere moral și o îndepărtaude îndeplinirea scopului ei esențial –nașterea de copii.”Mântuitorul restaurează caracterul religios al căsătoriei, prin harul Duhului Sfânt, purifică,înnobilează iubirea conjugală. El își inaugurează activitatea cinstind căsătoria cu prezența Sala nunta din Cana Galileii. (Ioan 2, 2-11) „săvârșind acolo cea dintâi minune prin puterea Sămai presus de fire, și dând perechii care se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziasteturnate de el prin Harul Său, El vrând să arate prin aceasta că începe înălțarea viețiiomenești în ordinea harului de la întărirea și înălțarea căsătoriei.” Mântuitorul, Care aeliberat femeia din starea sa de sclavie și semisclavie, a înnoit instituția căsătoriei, ridicând-ola rangul de Taină sfântă, încheiată prin libera consimțire și sfințită de Biserică.Mântuitorul Hristos afirmă necesitatea reunirii la ordinea inițială a familiei întemeiată princăsătorie, pronunțându-se împotriva poligamiei pe care o denunță ca fiind o cădere de larânduiala căsătoriei monogame: n-ați citit –spune Mântuitorul – „că c e l ce l-a făcut de laînceput l-a făcut bărbat și femeie?” (Matei 19, 14)Bărbatului nu-i este îngăduit să-și lase femeia sa, și nici femeii bărbatul ei, chiar dacă Moisea făcut unele compromisuri în această privință: „pentru învârtoșarea inimii voastre, v-a datvoie Moise să lăsați pe femeile voastre, dar la început nu a fost așa.” (Matei 19, 8) Familia afost rânduită de Dumnezeu: „pentru aceea va lăsa omul pe tatăl și pe mama sa și se va lipide femeia sa și vor fi amândoi un trup.” (Matei 19, 5)În ce privește desfacerea căsătoriei, învățătura Mântuitorului este clară: „Ceea ceDumnenezeu a împreunat omul să nu despartă.” (Matei 19, 6) Ruperea unității familiale estepermisă numai pentru motive de desfrânare. Mântuitorul spune: „Iar eu zic vouă că oricineva lăsa pe femeia sa, înafară de pricină de desfrânare, săvârșește adulter, și cine s-a însuratcu cea lăsată, săvârșește adulter.” (Matei 19, 9)Așadar, indiferent de defectele pe care le are soțul sau soția acestea nu sunt suficiente pentrua desface ce Dumnezeu a legat; „desfrânarea însă este în stare să desfacă această legăturăatât de puternică, ea sfâșie legătura sufletească dintre soț și soție, iar divorțul uneori nu facedecât să oficializeze o situație déjà creată.” Din acest motiv, acest păcat este condamnat deMântuitorul nostru Iisus Hristos mai mult decât celelalte păcate, „deoarece este un păcatgreu pentru că se încalcă în mod voit și deliberat demnitatea de om pe care cei doi au primit-o la creație.” Mai mult, acest păcat se poate petrece și în inimă, printr-o privire sau prinintenția de a păcătui, punându-se în pericol în acest fel unitatea și indisolubilitatea căsătoriei.Dar, cu toate că prin păcat legătura sufletească dintre soț și soție este destrămată, „legăturacăsătoriei nu s-a desființat între cel ce și-a lăsat soția prin faptul că a părăsit-o. Soții îșiaparțin unii altora, lucrarea divină a unirii lor neputând fi desființată printr-un act omenesc.”Astfel prin cuvintele: „Oricine va lăsa pe femeia sa și își va lua alta, săvârșește adulter cu ea,iar femeia, de-și va lăsa bărbatul și se mărită cu altul săvârșește adulter.” (Marcu 10, 11-12)„Mântuitorul afirma nu numai indisolubilitatea căsătoriei ci și egalitatea deplină a celor doisoți.”Dintre Sființii Apostoli, Sfântul Apostol Pavel insistă cel mai mult și face referiri la instituțiafamiliei, la membrii și la raporturile dintre ei dând o serie de norme și îndemnuri pentrureglementarea vieții sociale în primele comunități creștine.Spre deosebire de lumea păgână, în care bărbatul era despotul familiei, având puteri absoluteasupra soției și copiilor, în familia creștină „soții devin egali înaintea lui Dumnezeu”: „numai este parte bărbătească nici femeiască, pentru că voi sunteți una în Hristos Iisus.”(Gălăteni 3, 28)Căsătoria este un dar al lui Dumnezeu, la fel ca și fecioria. (I Corinteni 7, 7) Sfântul ApostolPavel îndeamnă la viața în feciorie: „Bine este pentru om să nu se atingă de femeie” (ICorinteni 7, 1), dar pentru prevenirea desfrâului admite căsătoria: „dar din cauza desfrânării,fiecare să-și aibă femeia sa și fiecare femeie să-și aibă bărbatul său… fiindcă mai bine estesă se căsătorească decât să ardă.” (I Corinteni7, 2-9)Legătura fizică dintre bărbat și femeie este legitimă și voită de Dumnezeu: „Să nu vă lipsițiunul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp… și iarăși să fiți împreună ca să nu văispitească Satana din pricina neînfrânării voastre.” (I Corinteni 7, 5) aceasta pentrucombaterea concupiscenței, cât și pentru realizarea comuniunii totale în iubire, într-ajutorare

reciprocă și naștere de prunci.Numai iubirea reciprocă a soților face posibilă înțelegerea locului și rolului fiecare în unitateafamiliei, fiecare are drepturi și responsabilități proprii care se intersectează cu ale celuilalt:dreptul la iubire (I Corinteni 7, 3; Efeseni 5, 25) dreptul și stăpânirea asupra trupului celuilalt(I Corinteni 7, 4), obligația soțului de a purta de grija soției sale ca de însuși trupul lui,jertfindu-se după modelul jertfei lui Hristos pentru Biserică (Efeseni 5, 25-28).Prin căsătorie, „soții se împărtășesc unul din puterile celuilalt, de darurile și virtuțileceluilalt”, astfel: „Bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeienecredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios.” (I Corinteni 7, 14)De mai multe ori, Sfântul Apostol Pavel înșiră păcatele care trebuie să lipsească din viațacreștină. Desfrâul era unul dintre cele mai răspândite păcate în lumea păgână, fiind întâlnituneori și în unele practici cultice, el prezența un real pericol pentru viața creștină. Astfel eamintit cazul incestuosului din Corint: „nici între neamuri nu s-a pomenit cineva ca să aibăpe femeia tatălui său” (I Corinteni 5, 1). Una din cauzele desfrânării era îmbătarea cu vinîntru care este desfrânare (Efeseni 5, 18), în vechime petrecerile nocturne fiind des întâlnite:„să umblăm cuviincios ca ziua, nu în ospețe și beții, nu în desfrânări…” (Romani 13, 13)Satisfacerea poftelor trupești în afara căsătoriei este considerat un păcat grav, prin desfrânareîntinându-se trupul tainic al lui Hristos (I Corinteni 6, 15) trupul omului fiind considerattemplu al Duhului Sfânt. (I Corinteni 16, 9)După Sfântul Apostol Pavel scopurile căsătoriei sunt nașterea de prunci, iubirea șiîntrajutorarea soților precum și potolirea poftelor trupești: „iar dacă nu pot să se înfrâneze săse căsătorească” (I Corinteni 7, 9)În ceea ce privește problema divorțului Sfântul Apostol Pavel este categoric: „Femeia să nuse despartă de bărbat… tot așa, bărbatul să nu-și lase femeia.” (I Corinteni 7, 10-11) Ceicare s-au despărțit au două posibilități, ori să rămână așa ori să se împace. Legătura căsătorieidintre cei doi soți rămâne validă pe tot parcursul vieții celor despărțiți, numai moarteadezlegând această legătură: „Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăiește bărbatulei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să s e căsătorească cu cine vrea, numai întruDomnul” (I Corinteni 7, 39)După cum aminteam anterior, unul din importantele scopuri ale căsătoriei este nașterea șicreșterea copiilor, legătura fizică dintre soți nu este justificată dacă este privită numai caremediu împotriva concupiscenței, ci se are în vedere și procrearea, căci „actele de uniretrupească se îmbină prin asumarea unei responsabilități de un element spiritual și maiaccentuat.”Nașterea de prunci este socotită în Vechiul Testament ca o binecuvântare divină, iar NoulTestament „este considerată ca fiind mijloc de mântuire”: „femeia se va mântui prin nașterede prunci, dacă va stărui, cu înțelepciune, în credință, în iubire și în sfințenie” (I Timotei 2,15). Cu toate acestea, nașterea de prunci nu e singura modalitate de dobândire a mântuirii,dacă unele familii nu pot avea copii, asta nu înseamnă că pentru ele nu există mântuire. Dupăafirmația Sfântului Apostol Pavel chiar și cei care au copii sunt în situația de a-și pierdemântuirea dacă nu-i cresc în credință, în iubire și în sfințenie. Nașterea de prunci presupune șiresponsabilitatea creșterii lor, întru înțelepciune și învățarea poruncilor lui Dumnezeu.(Efeseni 6, 4).Așadar, din punct de vedere teologic, departe de a fi o simplă asociere, alianță sau contractjuridic, unirea conjugală a fost înțeleasă întodeauna ca și o comunitate existențială, în caredomină dragostea, binecuvântarea lui Dumnezeu întru care soții se dăruiesc unii altora cutoată ființa lor împlinindu-se reciproc.În fața tuturor forțelor disoluției, familia, acest factor de echilibru și de neînlocuit, aceastăflacără de iubire și pace, martoră a demnității umane, își afirmă forța transfiguratoare,angajată plenar și conștient în fața lui Dumnezeu și a lumii.Nu îngăduie nici desfacerea căsătoriilor sau divorțul soților; pe cei care se însoțesc prin tainanunții, omul nu-i poate despărți (Mt. 19, 6), fiindcă, prin taina nunții, sotii devin un trup(Efes. 5, 31).Sfințirea familiei s-a făcut, așadar, prin participarea Mântuitorului Hristos la nunta din CanaGalileii, când căsătoria – legătura bărbatului cu femeia – a fost ridicată la valoarea de SfântăTaină. Dar, așa după cum spunea și Fericitul Augustin, Hristos a întărit la Cana ceea ce ainstituit în rai." Fiindcă nici păcatul de la început, nici potopul n-au stricat sfințeniacăsătoriei. Nu întâmplător, cu prilejul administrării Sfintei Taine a Cununiei se citeșteEvanghelia în care se istorisește minunea făptuită de Mântuitorul Hristos la nunta din Cana

Galileii (Ioan 2, 1-11). Biserica ne învață că: "Nunta este Taina prin care un bărbat și ofemeie, învoindu-se în mod liber să trăiască împreună toată viața, pentru a se ajuta reciprocși a naște și a crește prunci, primesc prin preot harul care le sfințește legătura și ajută laîmplinirea scopului lor." Trebuie de asemenea evidențiat faptul că Dumnezeu a creat-o și peEva nu numai pentru ca să-l ferească pe Adam de singurătate, ci și pentru a se completareciproc. De altfel, "… numai pentru că se completează reciproc, ei sunt omul deplin… Omuleste o unitate completă, deci chip al lui Dumnezeu, pentru că unitatea să de om – precizeazăpărintele Dumitru Stăniloae – se realizează în dualitatea personală neuniformă…complementară de bărbat și femeie". Într-adevăr, atât Cartea Facerii (I, 27), cât și PărințiiBisericii țin să sublinieze această unitate completă a omului deplin. De pildă, Sfântul IoanGură de Aur ne spune că "vorbind de doi, Dumnezeu vorbește de unul singur". La rândulsău, Sfântul Chiril al Alexandriei ne spune că "Dumnezeu a creat coexistenta", adicăcoexistența lucrului deplin, bărbat și femeie. Și Dumnezeu a chemat numele acestui "… om(Adam), în ziua în care i-a făcut pe ei" (Geneza 5, 2). Cât privește unitatea celor căsătoriți,teologia ortodoxă afirmă că fiecare soț devine "… omul întreg în unirea cu celălalt, iaraceastă unitate pe care și-a găsit-o fiecare nu se poate dezintegra și reface cu alt partener".De aceea, soții nu se pot trata, unul pe altul, ca obiecte de plăcere, fiindcă ei "… nu mai suntdoi, ci un trup", și, prin urmare, "ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă"(Matei 19, 4-6). Iată deci și temeiul biblic pentru care Biserica Ortodoxă nu îi divorțează pecei căsătoriți decât în cazul în care unul dintre ei a rupt această unitate prin adulter.Ceea ce frapează mai întâi de toate în Scriptură este faptul că viața umană poate fi sfințită, căea trebuie să fie. Or, această viață umană care se transmite prin intermediul familiei a fostsfințită de Mântuitorul Hristos și la nunta din Cana Galileii unde vedem că” Mântuitorulafirmă necesitatea revenirii la ordinea inițială a familiei întemeiată prin căsătorie”.Raporturile dintre bărbat și femeie, în familie, se întemeiază pe iubire. Numai iubireareciprocă face posibilă înțelegerea deplină și rolul fiecăruia dintre cei doi în unitatea familiei.Hristos a restaurat egalitatea dintre soț și soție (Gălăteni 3, 28), dar în cadrul acestei egalitățifiecare dintre ei are drepturi și responsabilități proprii care se intersectează cu drepturile șiresponsabilitățile celuilalt (Efeseni 5, 25, 28, 33), dreptul și stăpânirea asupra trupuluiceluilalt (I Cor. 7, 4), purtarea de grijă față de celălalt (Efeseni 5, 25-28), responsabilitateasoției de a se supune soțului, așa cum Biserica se supune lui Hristos (Efeseni 5, 24; Coloseni3, 18). Întâietatea bărbatului în familie nu este una despotică, ci este o întâietate a iubiriijertfelnice: „Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica și S-adat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5, 25) și este o supunere plină de aceeași iubire, „prin carefemeia recunoaște bărbatului rolul conducător și ocrotitor al ei și al întregii familii, precumși capacitatea acestuia de a se jertfi pentru binele familiei”.Fundamentul adevăratei vieți familiare și sociale nu poate fi decât omul acesta: omul definitde culorile și de chipurile virtuții. Numai el poate fi făuritorul și sicietății de mâine prinînfăptuirea lui cea mai măreață: prin creșterea copiilor în duh creștin.O bună familie creștină este întemeiată din buni membri creștini. Aici rezidă, în același timp,condițiunile determinate ale bunei societăți creștine, sub toate raporturile, pentru care lucru,formarea moral-socială a familiei creștine ocupă în mod deosebit predica Sfântului Ioan Gurăde Aur, fie lămurind raporturile dintre soți, fie îndemnând la o alesă c rștere a copiilor, fieconturând raporturile dintre stăpâni și servitori.Egalitatea aceasta naturală și substanțierea ei harică aduc iubirea și armonia dintre soți, lucruechivalent cu ocrotirea existenții și conservarea universului. Și lucrul se realizează de la sine,când fiecare contribuie conștiincios cu ceea ce îi aparține propriu: bărbații cu iubirea, femeilecu supunerea: dacă fiecare contribuie cu ceea ce îi aprține în propriu, atunci toate îi sunttemeinice. Când femeia se simte iubită, devine și ea iubitoare. Când este supusă față debărbatul ei, atunci și el devine blând. Deci: „Nimic să nu fie mai de cinste pentru o femeiedecât bărbatul ei, iar de bărbat nimic să nu fie mai cu aprindere decât femeia lui. Armoniadintre femeie și bărbat păzește împreună viața nostră a tuturor și face să se susțină lumeaîntreagă. Căci după cum atunci când temelia se clatină, se prăbușește întreaga locuință, lafel și soții când trăiesc în neînțelegere, se răstoarnă întreaga noastră viață. Căci vezi: lumeaeste alcătuită din cetăți, cetățile sunt alcătuite din case, casele sunt alcătuite din bărbați șidin femei. Dacă deci a intrat războiul între bărbați și femei, el a intrat în case, iar când sunttulburate casele, sunt răsturnate și cetățile, iar când are loc o răsturnare de cetăți, atunci cunecessitate, s-a umplut de tulburare, de război și de luptă și lumea întreagă. De aceea a pusDumnezeu multă purtare de grijă în cazul acesta; de aceea nu a permis el, ea să fie alungată

de bărbatul ei femeia, decât numai din pricină de adulter.”În viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, autoritatea care însoțește conducerea treburilorfamiliale este în mod real împărțită în mod real în cel mai înalt grad- soția fiind „a douaputere”, „al doilea împărat al cesei, căruia îi lipsește doar coroana”. El definește căsătoriadrept „acea stare potrivit căreia există și egalitate, și libertate”, iar „supunerea esteușoară”. Dacă „cel ce conduce în Biserică are colaboratori care se află sub autoritatea lui,tot astfel și bărbatul are un colaborator, anume, pe soția lui.”Prin urmare, soția este o a doua putere în familie, având doar ceva mai puțină autoritate decâtsoțul ei, care conduce treburile familiei în strânsă colaborare cu ea. Sfântul Părinte nu neoferă o descriere detaliată a felului în care ar povățui el un cuplu să-și organizeze viațafamilială zi de zi.Armonia dintre soți, întemeiată pe iubire și supunere, este necesară în primul rând, pentrudesăvârșirea vieții în familia creștină. În o asemenea familie se naște și sporește virtutea, maiales când femeia de aici este înțeleaptă, simplă în modul ei de viață, virtuoasă.Problema familiei creștine ocupă un loc de primă importanță în predica Sfântului Ioan Gurăde Aur. Ea se reduce, însă, în realitate, la problema omului creștin, sub raport moral-social.Omul reștin, filosoful faptelor virtuoase, este produsul adevăratei familii creștine; omul încare strălucește chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul, a cărui viață este o frumoasă șinobilă împletitură de virtuți, a cărui carte este Sfânta Scriptură, iar casa Sfânta Biserică.Criza instituției căsătoriei în societățile occidentale are desigur o legătură cu înstrăinareaadevărului acestei taine în viața sprituală a Bisericii creștine. În cadrul așa-numitei„secularizări”, finalitățile convenționale ale utilitarismului social despoaie adesea Căsătoriaeclezială de conținutul ei sacramental: ele îl transformă în validare formală sau binecuvântaresolemnă a unirii fizice și sociale a două persoane. Taina încetează de a mai fi o harismă delibertate care eliberează de necesitatea naturală, ea nu mai este o posibilitate reală de relațiepersonaă și de participare la universalitatea eclezială a vieții, nu mai e o confirmare ascetică aadevărului și alterității persoanei.​Actuale statistici nu sunt deloc comode și încurajatoare în privința durabilității iubiriiconjugale, indicând o realitate mai mult decât gravă din sânul Bisericii noastre: apropejumătate dintre mirii care, zâmbitori și plini de entuziasm, își unesc destinele în fațaAltarului, trecând prin mâinile binecuvântătoare ale preacucernicilor părinți, mai devreme saumai târziu divorțează. Mai mult: din cealaltă jumătate, foarte puține familii sunt cu adevăratcreștine (duhovnicii cunosc bine grozăviile care se petrec în sânul unor familii aparentnormale și fericite). Inconștiența iubirii conjugale trădează o flagrantă necunoaștere apremiselor teologice fundamentale ale vieții conjugale și a riscurilor din ce în ce maidiversificate pe care aceasta le presupune. C.Hristos – pedagog în Noul TestamentC.1. Hristocentrismul pedagogiei nou testamentare Mântuitorul Iisus Hristos este Pedagogul Desăvârșit. Cateheza creștină s-a născut o dată cuzorii creștinismului, avându-L întemeietor pe Hristos, iar ca izvor fundamental EvangheliaSa. Nu este simplă abordarea slujirii catehetice (sau învățătorești) a Mântuitorului, datorităcomplexității ei, propriu-zis complexității personalității Catehetului Suprem, manifestatăprintr-o pedagogie unică în istoria umanității. Căci orice încercare în acest sens își va asumainevitabil riscul relativizării. De aceea, conștienți de acest risc, recunoaștem ab initioimposibilitatea unei abordări corespunzătoare înălțimii Sale catehetice, chiar dacăevangheliile ne dau o mulțime de indicii deosebit de grăitoare în acest sens. În consecință, nepropunem doar semnalarea câtorva aspecte, însoțite pe alocuri de ilustrații, acordând înschimb libertate cursanților să completeze singuri imaginea Celui mai mare Catehet dinistoria mântuirii cu date și remarci trecute prin filtrul cugetării și trăirii personale. Iată,așadar, semnalările noastre:Slujirea învățătorească, una dintre cele trei slujiri, egale în importanța lor mântuitoare,asumate de Mântuitorul (deodată cu cea arhierească și pastorală), este evidențiată m a ipregnant de către evangheliști decât celelalte două. El era numit în mod obișnuit Învățătorul(Rabbi, Διδάσκαλος) apelativ pe care Însuși l-a confirmat: “V oi Mă numiți pe Mine

Învățătorul și Domnul și bine ziceți, că sunt” (Mt. 23, 8-10). La începutul misiunii Sale,audiența era restrânsă (12 Apostoli), dar în scurtă vreme “mulțimea Îl îmbulzea ca să ascultecuvântul lui Dumnezeu” (Lc. 5, 1). Calitatea de învățător era cerută în mod firesc decaracterul doctrinar, dogmatic, al creștinismului. Spre deosebire de păgânism, creștinismuleste o religie-învățătură și trebuia, în consecință, să a i bă neapărat un învățător religios.Politeismul grec și roman reprezenta o religie fără dogme, nepropunând adevăruri decredință, fiind, de fapt, un cult a cărui justificare se pierdea, teoretic, în legendă, mit șisuperstiție. În contrast, creștinismul nu s-a mărginit la dimensiunea cultică, liturgică, cu toatecă fost și ea prezentă dintru început, ci și-a conturat o doctrină, o teologie, pe bazaînvățăturilor doctrinare propovăduite de Cel mai mare Învățător. Fericiți vor fi fostascultătorii Săi contemporani! Uimiți adversarii Lui! Chiar și cei mai înverșunați dintreaceștia au recunoscut cu sinceritate: “Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta”! (În. 7,46). Care era, de fapt, “secretul” acestei supremații retorice incontestabile? Răspunsul ni-l dăEvanghelistul Mt., atunci când spune: “… Căci îi învăța că unul care are putere, iar nu cum îiînvățau cărturarii lor” (7, 29). Același evanghelist Ioan notează și o explicație revelatoare aMântuitorului: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață” (6, 33). Iar puterea și duhulizvorau din persoană Sa dumnezeiască, căci Omul–Hristos este, în același timp, întărit,împuternicit, de Dumnezeul-Hristos. El este Pedagogul prin excelență, paradigmă a tuturorpedagogiilor autentice. Părintele bisericesc Clement Alexandrinul a fost pe bună dreptateinspirat atunci când Lui, Pedagogului desăvârșit, I-a consacrat una dintre cele mai însemnatescrieri patristice, Pedagogul, în care spune la un moment dat: “Pedagogul nostru este SfântulDumnezeu Iisus, Cuvântul, Care conduce întreaga omenire. Însuși iubitorul de oameniDumnezeu ne este Pedagog”.Conținutul învățăturilor Sale vizează realitățile veșnice: Dumnezeu, suflet, nemurire, viațaviitoare etc. În principal, trei mari teme sunt conturate în slujirea Sa didactică: Dumnezeu,lume, om, ultimele două fiind abordate permanent în perspectiva veșniciei. De aceea, înesență, marea temă a predicii și catehezei Sale o constituie vestirea împărăției lui Dumnezeu:“Plinitu-s-a vremea și împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat. Pocăiți-vă și credeți înEvanghelie!” (Mc. 1, 15). Iar pentru dobândirea împărăției cerești, a mântuirii propriu-zise,ascultătorii trebuia să recunoască mesianitatea și dumnezeirea Sa.Locul activității catehetice era peste tot unde ascultătorii dovedeau receptivitate. El nu S-amărginit la un anume loc, ci străbătând Iudeea, Galileea și Samaria, învăța în case, sub cerulliber, în piețele publice, în adunări sociale, pe mare și pe uscat, pe munte și la șes, în pustieetc., așadar, în orice loc unde era ascultat.Metodele catehizării Sale anticipează, în sâmbure, cele mai eficiente principii și mijloace pecare le-a promovat pedagogia ulterioară, inclusiv cea modernă, pe care le profesează, de fapt,și astăzi. Esențial, modul desfășurării învățământului hristic, la fel cu traiul Său cotidian, afost simplu, apropiat, plin de iubire și compasiune pentru cei umili, în același timp, însă, plinde demnitate, măreție și forță spirituală. O simplă enumerare a principiilor și metodelorpedagogice actuale, va constata similitudini evidente în cateheza Mântuitorului. Selectămcâteva exemple: ​1. Principii:Psihologic. Dumnezeiesc cunoscător al sufletului omenesc, Mântuitorul se adapteazăpermanent la mentalitatea, cunoștințele și preocupările celor cărora le vorbea. Într-un felvorbește cu cei simpli, în alt fel cu Nicodim cel erudit. V orbește autoritar cu Petru celimpulsiv, dar plin de tandrețe cu Zaheu, vameșul cel smerit etc.;Natural. Fără a suprasolicita efortul de receptare al ascultătorilor, Mântuitorul, folosind cutact metoda inductivă, învăța mai întâi cele ușor de reținut, evidențiind cu prioritate ceea ceeste esențial de reținut și urmat: “Căutați mai întâi împărăția cerurilor și dreptatea Lui, șitoate celelalte se vor adăuga vouă…” (Mt. 6, 33);Intuitiv. Acest principiu, atât de recomandat și astăzi în procesul educațional, a fost utilizatcu precădere de Mântuitorul, în special prin rostirea parabolelor, folosind diverse mijloaceintuitive, cum ar fi acțiunile (grăirea Sa era urmată în chip pilduitor de o faptă concretă, ca deexemplu o vindecare, o înviere, înmulțire a pâinilor etc.), individualizările (insistând, concret,pe atitudini ca: “Dacă ochiul tău te smintește…”, “Dacă-ți va da cineva o palmă…” să se iamăsurile corespunzătoare cu mesajul Său evanghelic), contrastul (Bogatul nemilostiv șisăracul Lazăr, Vameșul și fariseul) etc.

Temeinic, durabil: El însuși a spus: “Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu!”(Mc. 13, 31). În același duh, Evanghelistul Ioan notează mărturisirea lui Petru: „Tu aicuvintele vieții veșnice!” (6, 68). Învățătura Sa, dublată de exemplul iubirii Lui jertfelnice,avea să cucerească definitiv inimile ucenicilor Săi, încât Sfântul Apostol Pavel se întreabăretoric și mărturisitor, totodată: “Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Foamea,prigoanele, strâmtorările…?” (Rom. 8, 35).Activ și practic: vorbește plugarilor despre semănător; podgorenilor despre lucrătorii viei;pescarilor despre pescuitul minunat; samarinencei despre Mesia Cel ce va să vină etc.;Educativ: urmărește nu doar informarea “despre…”, c i formarea, zidirea sufletească aomului. Nu cele trecătoare, ci cele veșnice: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu totcuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4).2. Metodele, de asemenea, sunt cele mai eficiente și astăzi: inductivă (parabolele), deductivă(predica de pe munte), analitică (pilda semănătorului), sintetică (“fiți, dar, voi desăvârșiți…”),genetică (“Eu sunt ușa…”), experimentală (pescuirea minunată, înmulțirea pâinilor);3. Forma didactică este atât cea povestitoare (acroamatică), așa cum o întâlnim în special înpilde, cât și cea dialogică (întrebătoare sau erotematică), așa cum o vedem în convorbirileparticulare (de ex. cu samarineanca, cu Nicodim etc.)4. Moduri de învățământ, se disting în special trei: individual (Nicodim), colectiv (în fațamulțimilor) și monitorial (când trimite pe ucenici la propovăduire).Din cele de mai sus nu trebuie să înțelegem că succesul unic al învățăturii Mântuitorului s-ardatora exclusiv principiilor, metodelor, formelor etc., enumerate anterior. “Cheia” impactuluisuprafiresc al pedagogiei Sale se datorează în primul rând dumnezeirii persoanei Lui, oferindnu o paradigmă catehetică umană, ci una divino-umană. “Cheia” și “noutatea” suntreprezentate de El Însuși: învățătura Sa nu este una teoretică, un fel de “artă pentru artă”, ciuna care se întruchipează într-un model desăvârșit, înfățișându-ni-se o identificare deplinăîntre ceea ce a învățat și viața Sa. Cu alte cuvinte, a trăit pe viu învățătura Sa. Iată cum vede,spre exemplu, Sf. Ioan Gură de Aur această identificare pentru cei ce sunt chemați să-șiasume misiunea învățătorească: “Și după cum omul, oriunde s-ar arăta, trebuie să se vadă căse deosebește de animale, tot așa și învățătorul trebuie să arate că este învățător și cândgrăiește și când tace și când stă la masă și când face orice altceva; trebuie să se vadă că esteînvățător și din mers și din privire și din ținută, într-un cuvânt din toate!” Din aceste motiveMântuitorul trebuie socotit, așa cum inspirat a formulat savantul Simion Mehedinți (1868-1962), “Cel dintâi mare educator al omenirii și adevăratul mântuitor al copiilor”. PedagoguluiSuprem, profesorul-geograf, dublat de profesorul-pedagog, Simion Mehedinți, îi consacrăaprecieri de mare frumusețe, dintre care spicuim: "Într-un sat din Galileea, s-a ivit acum vreodouă mii de ani un tânăr care purta pe fruntea sa lumina unui mare ideal. Încă din prunciepribeag prin Egipt, el simțise toate disonanțele vieții și nenumăratele scăderi ale oamenilor…Nazarineanul cel inimos se simțea atras nu spre cărturari, farisei și toată oligarhia careînconjura Templul din Ierusalim, ci pentru robii care lucrau în arșița soarelui, flămânzi, bătuțiși schingiuiți, pentru paraliticii din Vitezda, pentru orbi, leproși, schilozi și alți dezmoștenițiai sorții. Pe toți aceștia voia El să-i ridice din mizeria fizică și morală. Iar ca metodă de urmat,în nemărginita Lui milă față de scăderile omenești, a pus înainte una singură: iubește peaproapele tău, ca pe tine însuți… fie acela cine va fi și cum va fi, deoarece chiar în cea maipăcătoasă făptură omenească tot se poate să găsești măcar un sâmbure de omenie și, cine știe,o privire prietenească, un cuvânt bun sau un sprijin cât de mic, la timp potrivit, va fi în staresă-l ridice din înjosirea în care se află… Greutatea cea mare pentru tânărul Nazarinean eradeci să schimbe întâi sufletul dascălilor, adică al oamenilor maturi, înainte de a îndruma în altchip creșterea copiilor…" ​Mesager al noii porunci (“Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul,precum Eu v-am iubit pe voi…”, În. 13, 34, adică total, până la jertfă dacă este nevoie…),Mântuitorul a folosit, de fapt, o singură și supremă metodă: a iubirii depline, jertfelnice,susținută cu dumnezeiască Să smerenie (“S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până lamoarte – și încă moarte pe cruce!” – Filip. 2, 8). Dacă am face o analiză comparativă întrepedagogia Mântuitorului și a filozofilor mari ai antichității, am observa fără greutate căfilozofii erau promotori ai rațiunii, în detrimentul evident ai simțămintelor de dragoste.Bunăoară Socrate (470-399), socotit îndeobște cel mai mare filozof antic, excela în exercițiiraționale, în silogisme și finețuri dialectice, dar nu s-a priceput deloc să intre în sufletelecontemporanilor, pentru că-i trata de sus, fără smerenie și dragoste, fapt care i-a atras în final

dezaprobarea generală, exceptând atașamentul câtorva ucenici fanatici. În cazul său și almultora ca el se confirmă adevărul că rațiunea îngâmfă, pe când dragostea smerește.Rațiunea suficientă este soră bună cu mândria, iar iubirea deschisă cunoașterii și acceptăriipărerii celuilalt – soră bună cu smerenia. Așadar, nu cu rațiunea a operat Mântuitorul, ci cuiubirea, căci silogismele raționale, oricâtă admirație ar stârni din partea ascultătorilor, numișcă inima și nu determină, în final, săvârșirea faptelor bune. De aceea, Mântuitorul ne-aînvățat și ne-a dat pildă că apelul la partea emotivă a sufletului omenesc este pârghia cea maiputernică a oricărui învățământ. Iar pentru cel care cumpănește bine realitățile este limpedecă, de fapt, nu ideile conduc lumea, ci simțămintele. Evident, bune sau rele. Însă, dacăSocrate n-a putut avea Modelul Suprem, fiind scuzabil, așadar, pedagogii care au cunoscutEvanghelia nu mai pot face abstracție acum de cel mai prețios izvor al celei mai înalte șieficiente pedagogii. O confirmare aparte în acest sens o reprezintă a t așamentul față deEvanghelie al celui socotit cel mai mare pedagog modern, Johann Pestalozzi (1746-1827).Cu prioritate, două elemente, dovedite esențiale, a desprins el din pedagogia divino-umană aMântuitorului Iisus Hristos: iubirea nețărmurită și utilizarea maximă a intuiției. “O marepiedică în cunoașterea adevărului, mărturisește Pestalozzi, este știința de vorbe, de care nu seleagă, însă, o cunoaștere reală a lucrurilor… Când pasărea cântă… Când viermele se târăște peo frunză, atunci tu, învățătorule, curmă lecția de vorbe, deoarece pasărea și viermele învață pecopil mai mult și mai bine. Taci!”. Tăcerea, ne amintim, era, de fapt, una din metodeleutilizate de Mântuitorul în anumite împrejurări (“Și din nou a intrat în pretoriu – Pilat, n. n. -și I-a zis lui Iisus: De unde ești Tu?… Dar Iisus tăcea…” – În. 19, 9).​În literatura pedagogică românească l a i că, Iisus Hristos a fost recunoscut în modconstant ca Supremul Pedagog, exceptând perioada de tristă amintire 1945-1989, exceptând,de asemenea, cazuri izolate ale unor “pedagogi” atei. Exemplul cel mai strălucit din perioadăanterioară comunismului îl avem în scrierile pedagogice ale lui Simion Mehedinți, din caream citat deja în prelegerea de față. Interesant este că și în anii comunismului au fost mințiluminate din acest domeniu care au avut curajul recunoașterii în scris a lui Iisus, ca neîntrecutÎnvățător. Iată un exemplu: “Hristos a fost un vorbitor cu totul peste nivel, iar parabolele Sale,chiar în traducere, impresionează și pe cel mai adânc adversar al creștinismului…”. Și să luămaminte că afirmația este făcută în anul 1973, în plină epocă ceaușistă!​După anul de grație 1989, pedagogii laici creștini au ieșit din “catacombe” și au scrisnestingheriți, acordându-I Mântuitorului locul pe care L-a avut din totdeauna în pedagogiaromânească autentică. Între aceștia în ultima vreme s-a remarcat în chip aparte profesorul depsihologie și pedagogie de la Universitatea din Iași, Constantin Cucoș, care, în cel mai recentvolum al său cu privire la educația religioasă, consacră 15 pagini referitoare la pedagogiaMântuitorului, “hristică” – după cum o numește domnia sa. Dincolo de unele stângăcii deexprimare prea “laică” C. Cucoș merită o atenție aparte, în acest demers deloc ușor alobservării impactului actual și concret al catehezei Învățătorului nostru suprem. Iată,bunăoară, un fragment al descrierii consacrate Mântuitorului: "Iisus Hristos este normafundamentală, paradigma esențială de la care se va inspira adevăratul creștin în acțiunile sale.În măsura în care noi ne livrăm Lui, și Dumnezeu coboară la noi. Fiți dar următori ai luiDumnezeu, ca niște fii iubiți (Ef. 5, 1) – ne cheamă Sfântul Apostol Pavel. Și acest travaliu secere a fi făcut pe cont propriu și în mod liber, până vom ajunge la unitatea credinței și acunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârsteideplinătății lui Hristos (Ef. 4, 13). Iisus Hristos este modelul formator prin excelență.Tradiția ne îndeamnă să-L imităm pe El, să-I urmăm exemplul și nu să fim egalii Lui. Hristoseste un model care transcede omul; acesta din urmă pretinde și caută să-L egaleze, fără însă aatinge statutul Său. Observăm că modelul hristic îngăduie o perfecționare a atributelor umanereale și nu ne sperie prin intangibilitatea Lui. Spre El au acces toți indivizii, indiferent deslăbiciunile și căderile de circumstanță. Nimeni nu este împiedicat de nimic în acest urcuș…"​. C.2. Trimiterea Duhului Sfânt -ca manifestare a iubirii lui Dumnezeu Prin Duhul Sfânt pătrunde în inimi Însuși Hristos, dar aceasta întrucât trupul Lui s-a pnevmatizat în mod culminant prin Duhul care a penetrat și copleșit cu totul trupul luiHristos. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Precum Hristos a spus despre Sine: “Iată, Eu cu

voi sunt până la sfasitul zilelor,” și de aceea putem serba Epifania (Crăciunul) pururea, așa șidespre Duhul a spus: “Va fi cu voi în veac” și de aceea putem serba și Cincizecimea pururea.”Ba putem prăznui chiar în fiecare zi atât Învierea cât și Cincizecimea, pentru ca în fiecare zi eatât Duhul Sfânt cât și Domnul înviat cu noi. “Fiindcă deci putem vesti pururea moarteaDomnului, putem prăznui pururea Paștele… Dar să vedem care e motivul prăznuirii de azi șipentru ce o facem? Fiindcă Duhul a venit la noi și precum Unul-Născut Fiul lui Dumnezeueste cu oamenii credincioși, așa și Duhul lui Dumnezeu.” Prezenta Duhului în noi este atât delegată de a Fiului și a Tatălui, că “dacă n-ar fi Duhul, n-am putea numi pe Iisus Domn”. Darfără Duhul “n-am putea chema nici pe Dumnezeu, Tata”, deci n-am putea rosti rugăciuneaTatăl nostru. Un alt fapt care arata unirea indisolubilă intre prezenta și lucrarea Duhului și aFiului în noi este ca lucrarea Duhului consta în a ne face tot mai mult după chipul Fiului,adică fii adoptivi ai Tatălui. Dar aceasta înseamnă că Însuși Fiul Își imprimă tot mai adâncPersoana Sa ca model activ și eficient în noi și, împreună cu aceasta, sentimentul Său filialfata de Tatăl, primindu-ne în aceeași intimitate cu Tatăl și așezându-ne în aceeași relațieintimă cu infinitatea iubirii Tatălui, în care a intrat El ca om.Dar Fiul, făcând aceasta în noi prin Duhul, nu poate rămâne pasiv, sau absent în aceastălucrare a Duhului asupra noastră. Sfântul Chiril din Alexandria spune: “Deci, fiindcă Fiul Sesălășluiește în noi prin Duhul Său, spunem că suntem chemați la filiația duhovnicească.” Cualte cuvinte, dacă n-am deveni duhovnicești, n-am putea deveni nici fii ai Tatălui; dar niciviceversa. Tot Sfântul Chiril mai spune: “Hristos ne-a trimis nouă din cer pe Mângâietorul,prin Care și în Care este cu noi și petrece în noi.” Sau, dacă Fiul savaseste lucrurile mari înDuhul, “S-a făcut strălucitor în Duhul și slava de a putea face toate o are în Duhul”.214 Cualte cuvinte, Duhul lucrează din Hristos în noi întrucât trupul lui Hristos a devenit strălucitorprin transparenta Lui, prin faptul că iradiază din El lumina puterii și iubirii nesfasite a luiDumnezeu; sau Duhul ni-L face pe Hristos mai evident că Dumnezeu, ca Domn, avândaceasta evidentă nu întrucât Îl sesizam pe Hristos fără trupul Lui, ci prin însuși trupul Luidevenit deplin transparent. Sfântul Grigorie Palama exprima acestea declarând că Fiul trebuiesă Se înalte ca om la Tatăl, pentru ca să trimită pe Duhul chiar de la sânul Tatălui de undepurcede, afirmație întemeiată pe cuvântul din Evanghelia lui Ioan: “Când va veniMângâietorul, pe Care-L voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului care de la Tatălpurcede, Acela va mărturisi despre Mine” (În. 15, 26).215 Declarația Sfântului GrigoriePalama trebuie înțeleasă în sensul că numai când Hristos, Înălțându-Se la Tatăl ca om, Seumple în trupul Sau de Duhul Sfânt, ca și Tatăl, sau ca și El Însuși ca Dumnezeu, din trupulSau desavasit pnevmatizat poate iradia plinătatea Duhului, întrucât trupul Lui însuși nu maipoate apărea în mod vizibil, dar pătrunde prin Duhul în inimile celor ce cred în El. Acelașilucru îl spune și Sfântul Ioan Gură de Aur: “Căci firea noastră s-a urcat înainte cu zece zile petronul împărătesc și Duhul Sfânt a coborât azi la firea noastră. A urcat Domnul paga noastrăși a coborât Duhul Sfânt… V oind să arate că a împăcat pe Tatăl cu firea noastră, I-a trimisîndată darurile împăcării. Noi am trimis credința (în Persoana lui Hristos ca om, n.n.), și amprimit darurile, I-am trimis ascultarea și am primit dreptatea.” Adică am intrat prin Fiul că omîn intimitatea iubirii infinite a lui Dumnezeu și aceasta infinitate a iubirii dumnezeieștiiradiază asupra noastră și în noi prin Persoana Duhului, dar fără ca Fiul și simțirea Lui filialafata de Tatăl să rămână departe de noi. Darurile trimise nu sunt exterioare trupului Domnului,ci vin din plinătatea la care S-a ridicat prin moarte și înviere. Duhul ne vine ca purtător alinfinității iubirii Tatălui fata de Fiul Său, căci aceasta nfinitate ne îmbrățișează prin Fiul și penoi și ni se comunica și nouă prin transparenta Fiului.În transparență Fiului se arata nu numainouă dumnezeirea Tatălui și iubirea Lui, ci se arata și Tatălui persoanele omenești, care credîn Hristos și se deschid Tatălui, în El. Fără îndoială, Duhul Sfânt care face prezentă luiHristos în noi mai eficienta prin lucrarea Lui mai simțita iese pe primul plan pentru simțireanoastră, dar iese pe primul plan ca să ne facă mai simțită prezența lui Hristos. Când luminasoarelui, străbătând prin nori, iese pe primul plan, nu iese numai pentru sine, ci ca să ne facămai clare lucrurile văzute. Pe lângă aceea, la baza lucrării Duhului mai simțite de noi, sta maideparte Hristos. Duhul vine în noi prin transparenta trupului lui Hristos. Prin aceastatransparentă a intrat în comunicare cu noi infinitatea activă a iubirii lui Hristos. “El dintr-alMeu va lua” (În. 16, 14), a spus Hristos; va lua nu dintr-un Hristos rămas departe și pasiv, nudintr-un depozit impersonal adunat de Hristos, ci din Hristos care continua să fie activ,împreună activ cu Duhul Sfânt, aducându-ne puterile dumnezeiești prin trupul transparent allui Hristos, întrucât aceste puteri nu mai sunt împiedicate să ni se comunice, printr-un trupnedeplin transparent, ca cel dinainte de Înviere. Duhul Sfânt iese pe primul plan al lucrării

pentru sensibilizarea noastră și întrucât în trupul lui Hristos deplin pnevmatizat Duhul SfântSe afla ca persoană plină de inițiativa iubitoare, așa cum Se afla în Hristos ca Dumnezeu dinveșnicie. Dar prin această inițiativă a Sa ca persoană ne face mai evident și pe Hristos capersoană, deci plin de inițiativa și de putere. Astfel, Duhul ce ni Se comunica din Hristos capersoană face în același timp deplin evident pe Hristos ca persoană, și ne face comunicabilacu mult mai accentuat puterea lui Hristos Însuși. Acum Duhul Sfânt ne pătrunde cu prezențaLui integrală, datorită faptului că trupul omenesc al Domnului, inel din umanitatea noastră, s-a făcut deplin transparent pentru infinitatea dumnezeiască îndreptată spre noi. Tocmai prinaceasta ni Se poate revela acum și Duhul că ipostas, deci într-un mod deosebit de accentuat șide sensibil în înțelesul spiritual al cuvântului, așa cum I se potrivește Lui; într-un mod cumnu Se putea arăta înainte de Hristos și nici chiar înainte de moartea, învierea și înălțarea luiHristos cu trupul. Căci Duhul nu poate penetra deplin decât printr-un trup și acela devenitdeplin pnevmatizat sau transparent. Dar aceasta înseamnă că Hristos Însuși Îl arata acum peDuhul că ipostas, cum înainte de Înviere Duhul din planul mai adânc conlucra cu Hristos casă-L arate pe Fiul mai clar ca ipostas divin prin întrupare și prin faptele savasite de El,inclusiv prin suportarea morții și mai ales prin înviere. Se poate spune că, pe măsură ceHristos Își făcea tot mai clar Ipostasul Sau, Se făcea tot măi dar și Duhul că ipostas. Lucrulacesta îl spune tot Sfântul Grigorie Palama: “Faptele minunate savasite prin trupul Domnului,care-L arătau pe Hristos ca fiind Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, într-un ipostas propriu,unit cu noi în zilele de pe urmă, au luat sfasit. Încep acum să se savaseasca cele care-L aratape Duhul Sfânt într-un ipostas propriu, ca să cunoaștem și să aprofundăm prin meditațiemarea și vrednică de închinare taină a Sfintei Treimi. Căci lucra și mai înainte Sfântul Duh.Pentru ca El grăia prin prooroci și vestea de mai înainte cele viitoare. A lucrat și prin ucenicipe urmă, alungând demoni și vindecând boli. Dar S-a a rătat și acum în ipostasul propriututuror prin limbi de foc. Și așezându-Se ca un Stăpân peste ucenicii lui Hristos și oarecumintronizat în ei, i-a făcut organele puterii Sale proprii.” Sfântul Chiril din Alexandria zice șiel: “Noi nu posedam numai harul, ci pe Duhul Însuși, Care rămâne în noi.” Paul Evdokimovzice: “În timpul lucrării pământești a lui Hristos relația între oameni și Duhul Sfânt nu seefectua decât prin și în Hristos. Dimpotrivă, după Cincizecime, relația cu Hristos nu seefectuează decât prin și în Duhul Sfânt.” Dar tot el zice iarăși: “Alături de domnia lui Hristosse instaurează domnia Duhului.” Duhul Sfânt vine ca ipostas, pentru ca în plenitudinea deipostas S-a așezat în trupul înălțat al Domnului. Duhul că ipostas S-a putut arăta noua numaiîn trupul lui Hristos devenit deplin transparent pentru adâncimile infinite și deplin intensiveale lui Dumnezeu în lucrarea lor față de noi. Numai în calitate de ipostas El face simțită cutoată puterea prezenta lucrării Sale dumnezeiești. Transparența nedeplina a Duhului în trupullui Hristos înainte de înviere se datora faptului că trupul lui Hristos se afla și el nedeplintransparent în condițiile existenței Lui terestre. Transparența deplină a Duhului prin trupulDomnului după î nălțare, și cu aceasta simțirea intensității prezenței Lui ipostatice, sedatorește deplinei pnevmatizari a trupului Domnului, care face și pe Hristos mai simțit caipostas, mai simțit în intensitatea lucrării Lui.De aceea transparenta deplină a Duhului e înacelași timp o transparentă spirituală și o intensitate mult sporita a prezenței lui Hristos. Nutrebuie să socotim ca Duhul Sfânt și Hristos trec succesiv din planul prim în cel de al doilea,sau în rolul de mediu al celuilalt. În timpul vieții pământești a lui Hristos, Duhul nu era deplinrevelat ca Dumnezeu, cu intensitatea accentuată a lucrării Lui, și de aceea nici Hristos nu Serevela deplin că ipostas dumnezeiesc. După Înălțare, prin arătarea deplină a Duhului, estecunoscut în mod sporit și Hristos ca Dumnezeu; sau Hristos Se revelează deplin că ipostasdumnezeiesc prin faptul că prin El Se revelează, sau Se poate revela Duhul Însuși ca ipostas.Nici Sfântul Grigorie Palama și nici un a l t părinte bisericesc nu spun că prin revelareaDuhului ca ipostas, Hristos a trecut pe un plan mai depărtat, sau mai puțin simțit. Duhul SfântS-a arătat la Cincizecime, la începutul iradierii Lui ca ipostas din omenitatea lui Hristos, într-un mod oarecum mai sensibil, pe de o parte ca să convingă pe Apostoli și pe cei care nufăceau parte din Biserica de acest început al iradierii Lui; pe de alta, pentru ca Hristos nuiradiase încă decât nedeplin în oameni ca ipostas dumnezeiesc. Din acest punct de vedere sepoate spune că prin coboraea Duhului Sfânt ia ființă concreta Biserica, întrucât acum Hristoscoboară pentru prima dată în inimi. Dar Duhul rămâne pururea în această iradiere. Expresia“Duhul Sfânt rămâne în Biserică” nu se opune acestei iradieri continui. Expresia e adevăratănumai în sensul că Domnul Însuși, aflându-Se ca om pe tronul dumnezeiesc împreună c uTatăl, Se afla totodată în inimile celor ce cred și în comuniunea dintre ei, adică în Biserică, șideci Duhul Sfânt iradiind din Hristos, iradiază din Biserică, în care Hristos e sălășluit. Dar dat

fiind ca Hristos e și pe tronul dumnezeiesc și vine și de acolo continuu în cei ce primesccredință sau o au și și-o dezvolta prin fapte, și vine mai bogat în cei ce sporesc în credință,Duhul vine totuși și de dincolo de Biserică, sau de intimitatea comuniunii credincioșilor. Deaceea Biserica pe de o parte Îl are continuu, deși pe de altă parte Îl cere continuu. Îl cereîntrucât Îl are, căci Duhul îi dă putere să-L ceară prin rugăciune ca să vină și mai mult (Rom.8, 26). Biserica ia ființă astfel și se menține în Hristos prin Duhul Sfânt, Care Se pogoară laRusalii și rămâne în ea, dar și vine continuu în ea, cerut prin rugăciune și prin ferire depăcate, așa cum și Hristos care e în ea rămâne și sporește în ea, sau ea sporește în El, tot prinrugăciune și prin ferirea de păcate. Ca Cel ce rămâne, Duhul Sfânt totuși nu e static, precumnici Hristos nu e static ca Cel ce rămâne. Nu se poate spune că numai în venirea Lor se aratamișcarea Lor și ridicarea Bisericii mai deplin în Ei. Unde sunt Duhul Sfânt și Hristos, nu elipsa de viață. Ei îndeamnă mereu inimile ca să-I ceară să vină și mai mult. Cei îmbrățișați nusunt statici în îmbrățișarea lor, ci chiar în ea este impulsul de a se îmbrățișa și mai strâns.Numai acolo unde cineva nu-și mai trăiește credința, rămânerea Duhului și a lui Hristos areun caracter static. Dar în acest caz rămânerea e mai mult o virtualitate, decât un fapt viu șiactual. Duhul și Hristos, Care rămân în Biserică și în credincioși, nu sunt statici și pentrumotivul că nu sunt puteri impersonale, ci persoane. Iar persoanele sunt mereu în mișcare,mereu vor să se comunice și mai mult. Persoanele dumnezeiești vin de la început prin voiaLor și rămân și în același timp vin, sau rămân ca să vină într-un mai mare grad, ca să menținăcomuniunea vie și să sporească aceasta comuniune, pentru care trebuie să se pregătească și săse deschidă și cei la care vin și să ceară sau să voiască o tot mai mult sporita venire a Lor.Chiar prima venire a Duhului, “pogoraea” Lui prin excelență, are loc peste Apostolii care“stăruiau în rugăciune” (Fapte 1, 14), desigur tot pe baza unei posesiuni parțiale a Duhuluidat lor de Hristos după Înviere, ca o iradiere din trupul Lui în esența pnevmatizat prin Înviere(În. 20, 22-23), pe baza posesiunii parțiale a Duhului care, rămânând în ei, îi îndemna să-Lceară și mai mult. Biserica este astfel legată atât de esențial de pogoraea inițială, dar și depogoraea continua a Duhului ca ipostas în ființele umane, ca “fără Duhul n-ar fi luat ființăBiserica; iar dacă exista Biserica, e semn că e prezent (în ea) Duhul”. Iar prin prezentaDuhului ca ipostas, înțelegem, cum am spus, o prezenta deosebit de intensă a Lui, cu totconținutul dumnezeirii care ține de El ca ipostas. Iar odată cu aceasta prezenta deosebit deintensă, de vădită și de bogată a Duhului, e prezent și Hristos tot așa de vădit, de intens și debogat, adică ipostatic. Duhul S-a coborât dând ființa Bisericii și rămâne în ea, menținând-o,pentru că firea noastră a fost înălțată pe tronul dumnezeiesc, sau total penetrata și făcutătransparență de Ipostasul Logosului. Ca atare Biserica s-a umplut de Duhul că ipostas, înurma morții suportate și a Învierii, prin care s-a făcut și ea însăși deosebit de penetranta înființa noastră. Duhul ipostatic Se pogoară în chip de limbi de foc împărțite peste toțiApostolii, arătând voința lui Hristos de a extinde puterea dumnezeiască și sfințenia firii Saleomenești peste toată creația umană “ca să împace cu Sine prin Duhul toată lumea împărțită”.Firea omenească asumata de Hristos nu e a unui ipostas uman care se poate închide și folosiîn mod individualist, ci a lui Dumnezeu-Cuvantul, Ipostasul din care derivă și spre care tindsă se întoarcă rațiunile întregii creații. De aceea, “toată firea noastră era în Ipostasul luiHristos,” ceea ce înseamnă că, într-un anumit sens, Hristos e ipostasul central, fundamental altuturor ființelor umane. Ca atare și Ipostasul Duhului unit cu El și în firea Lui omenească Sepoate extinde în toată umanitatea. Firea omenească a lui Hristos a devenit cu atât maicapabilă să cuprindă toată creația după Înviere și Înălțare, cu cât în această stare pnevmatizataea s-a deschis infinității dumnezeiești care vrea să se reverse cu iubirea ei peste noi toți și înnoi toți și să ne adune într-o unitate cu Sine și întreolaltă. Cel ce se deschide infinitățiidumnezeiești în Hristos, participând la aceasta infinitate, nu poate să nu tinda a se uni cu toțiceilalți în această iubire de care se umple. Dar pogoraea Duhului în chip de limbi de foc aratanu numai voința lui Hristos de a cuprinde în Biserică, adică în iubirea Lui, toată lumea,unficata în această iubire, ci și voința ca în această unitate să se mențină identitatea fiecăreipersoane. Hristos și Duhul nu desființează varietatea creației. “Și s-a produs un lucru nou șiuimitor: precum atunci (la turnul Babel) limbile au împărțit lumea, așa cum limbile au unit-oși au adus la armonie (într-o simfonie) cele dezbinate.” Logosul din care au derivat rațiuniletuturor oamenilor a voit să le împace acum nu numai în Sine ca Rațiune unitară, ci și înDuhul că iubire și putere dumnezeiască. Fiindcă rod al Duhului este iubirea (Gal. 5, 22). “Iariubirea e rădăcină și izvorul și maica tuturor bunătăților.” De aceea limbile au chipul focului,pentru ca focul arde tot ce e rău, tot ce dezbina; pentru ca focul susține entuziasmul iubirii deDumnezeu și de oameni, entuziasmul ridicării în infinitatea iubirii lui Dumnezeu și a

răspândirii acestei iubiri spre toți oamenii, pentru ca toți să se adune în ea. Prin cele dinaintes-a arătat ca opera de mântuire al cărei fundament a fost pus în natura omenească a lui Hristoseste dusă la îndeplinire în forma Bisericii, care este unirea noastră cu Dumnezeu și între noi.Numai în armonia dintre ființele umane în Dumnezeu se arata că ele au părăsit egoismul cachip general al păcatului, sau al mărginirii în ele însele ca monade înguste. De aceea starea demântuire echivalează cu apartenenta bisericească, sau cu concentrarea celor mântuiți înBiserică, cu participarea comună la trupul lui Hristos, ridicat mai presus de orice preocuparede Sine prin starea de jertfă permanentizată în El. În baza Ipostasului Sau divin și a stării Salede jertfă, Hristos vrea și poate să-i adune pe toți, extinzându-Se în ei prin Duhul Sfânt, Carele imprima aceeași dispoziție de jertfă din trupul lui Hristos. Astfel faptul că Duhul apare închip de limbi de foc peste toți Apostolii arată că Duhul nu e cu adevărat decât în comuniuneaBisericii, sau unde este Biserica. Dar Duhul Sfânt nu S-a coborât numai în chip de limbi defoc, ci și însoțit de “un vuiet, ca de vijelie, care a umplut toată casa unde ședeau Apostolii”(Fapte 2, 2), “împreună cu femeile, cu Maria, mama lui Iisus și cu frații Lui” (Fapte 1, 4).Prin aceasta se indica puterea de care au fost umpluți primii membri ai Bisericii. Se nășteaacum o realitate nouă în lume. Și dacă orice realitate nouă se naște dintr-o putere nouă pe careo poartă în ea, Biserica se năștea dintr-o putere nouă din cer, din puterea infinită a iubiriidumnezeiești, pe care o va purta cu ea, sau din care va sorbi fără să o epuizeze și o vacomunica lumii în toate timpurile, mereu împrospătata. Biserica se năștea ca o realitate nudintr-o putere mărginită din lume și cu o putere trecătoare din lume, ci dintr-o putere din cer,pe care o va purta în ea, comunicând-o lumii. Se înființă o comunitate umană care avea cafundament și ca purtător al ei pe Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, prin Care se comunica lumiiiubirea nesfasita a lui Dumnezeu; luă ființă o realitate a unei comuniuni care nu-și va epuizaputerile, pentru că le va sorbi mereu din infinitatea lui Dumnezeu prin trupul omenesc alIpostasului divin. Era o realitate sau o comuniune care reprezenta “cerul pe pământ”, peCuvântul întrupat, sălășluit în ea cu puterea Lui continuu indumnezeietoare și unificatoare.C.3. Misiunea Bisericii -ca mărturisire a iubirii divinePlanul lui Dumnezeu este să adune întreaga creație sub conducerea lui Hristos (Ef 1, 10) și săaducă omenirea și întreaga creație în comuniune. Ca o reflectare a comuniunii în DumnezeuUnul în Treime, Biserica este instrumentul lui Dumnezeu pentru îndeplinirea acestui scop.Biserica este chemată să manifeste mila lui Dumnezeu pentru omenire și să o conducă peaceasta spre scopul ei – acela de a-L preamări și a-L slăvi pe Dumnezeu, împreună cu toatecetele cerești. Misiunea Bisericii este de a sluji scopului lui Dumnezeu ca un dar oferit lumiipentru ca toți să creadă (cf. În 17, 21).35. În calitate de persoane care Îl recunosc pe IisusHristos ca Domn și Mântuitor, creștinii sunt chemați să proclame Evanghelia prin cuvânt șifaptă. Ei trebuie să propovăduiască celor care nu au auzit și celor care nu mai trăiesc potrivitEvangheliei Vestea cea Bună a Împărăției lui Dumnezeu. Ei sunt chemați să trăiască valorileei și să fie o anticipare a acelei Împărății în lume. Astfel, misiunea aparține înseși ființeiBisericii. O consecință importantă o are afirmarea apostolicității Bisericii, care esteinseparabilă de celelalte trei atribute ale Bisericii: unitatea, sfințenia și catholicitatea. Toatecele patru atribute sunt în legătură atât cu propria natură a lui Dumnezeu, cât și cu cerințelepractice ale misiunii autentice. Dacă în viața Bisericii, oricăruia dintre atribute i s-ar diminuaimportanța, misiunea Bisericii ar fi compromisă. Biserica, întrupând în propria-i viațămisterul mântuirii și transfigurarea umanității, participă la misiunea lui Hristos dereconciliere a tuturor celor ce sunt cu Dumnezeu și unul cu altul prin Hristos (cf. 2 Co 5, 18-21; Rm 8, 18-25). Prin cult (leitourgia), slujire, care include și grijă față de creație (diakonia)și prin propovăduire (kerygma), Biserica participă și îndrumă spre realitatea Împărăției luiDumnezeu. Prin puterea Duhului Sfânt, Biserica atestă misiunea dumnezeiască în careDumnezeu Tatăl L-a trimis pe Fiul Său spre a fi Mântuitorul lumii. În exercitarea misiuniisale, Biserica nu poate fi fidelă s i eși fără să dea mărturie (martyria) despre voia luiDumnezeu de mântuire și transfigurare a lumii. Din acest motiv a început, în același timp, săpropovăduiască Cuvântul, să dea mărturie despre marile fapte ale lui Dumnezeu și să chemepe toți la pocăință (metanoia), la Botez (cf. FĂ 2, 37-38) și la deplinătatea vieții de care sebucură cei ce-L urmează pe Hristos (cf. În 10, 10)38. După cum misiunea lui Hristos acuprins propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu și angajamentul de a avea grijă de cei însuferință și nevoi, tot așa, în misiunea sa, Biserica apostolică, dintru început, a combinatpredicarea Cuvântului cu chemarea la pocăință, credință, Botez și diaconie. Acest faptBiserica îl înțelege ca o dimensiune esențială a identității sale. În acest fel, Bisericasemnifică, participă și anticipează noua umanitate pe care o dorește Dumnezeu și, de

asemenea, slujește propovăduirii harului lui Dumnezeu în situațiile și nevoile umane, pânăcând Hristos va veni întru slavă (cf. Mt 25, 31).39. Pentru că slujirea lui Hristos implicăsuferință, este evident (așa cum este exprimat în scrierile Noului Testament) că mărturia(martyria) Bisericii va implica – atât pentru fiecare credincios, cât și pentru comunitate –drumul Crucii, până la martiriu (cf. Mt 10, 16-33; 16, 24-28). 40. Biserica este chemată șiîmputernicită să ia parte la suferința tuturor prin apărarea și grijă față de săraci, față de cei cesunt în diferite nevoi și față de cei marginalizați. Acest lucru implică analiză critică,demascarea structurilor nedrepte și efortul de a le transforma. Biserica este chemată săpropovăduiască cuvintele pline de speranță și mângâiere ale Evangheliei, prin compasiune șimilostenie (cf. Lc 4, 18-19). Această mărturie fidelă îi poate antrena și pe creștini în suferințapentru Evanghelie. Biserica este chemată să tămăduiască și să reconcilieze relațiile umanedistruse, și să fie instrumentul lui Dumnezeu în reconcilierea dezbinărilor dintre oameni și înîndepărtarea urii (cf. 2 Co 5, 18-21). De asemenea, este chemată, împreună cu toți oamenii debună-credință, să aibă grijă de integritatea creației prin condamnarea abuzului și a distrugeriicreației lui Dumnezeu și prin participarea la lucrarea lui Dumnezeu de tămăduire a relațiilordistruse dintre creație și umanitate. Prin puterea Duhului Sfânt, Biserica este chemată săproclame cu fidelitate întreaga învățătură a lui Hristos și să î m părtășească Vestea Bună aÎmpărăției – adică totalitatea credinței, vieții și mărturiei apostolice – cu toți oamenii dinlume. Astfel, Biserica urmărește să proclame și să trăiască cu fidelitate iubirea lui Dumnezeupentru toți, și să împlinească misiunea lui Dumnezeu de mântuire și transformare a lumii,spre slava lui Dumnezeu. Dumnezeu restaurează și îmbogățește comuniunea cu umanitatea,dăruind viață veșnică prin participarea la viața lui Dumnezeu cel Unul în Treime. Prinumanitatea răscumpărată, întreaga lume este destinată să fie atrasă la scopul restaurării șimântuirii. Acest plan dumnezeiesc ajunge la împlinire în cerul nou și pământul nou (cf. Ap21, 1), în Împărăția sfântă a lui Dumnezeu. În studiul „Misiune și mărturie creștină față deprozelitismul religios care este o contramărturie”, Arhid. Ioan Ică jr. subsumează o serie deargumente teologice cu privire la misiunea creștină, care se pot reduce la trei aspecteesențiale: Trimiterea Fiului și a Sf. Duh în lume de către Tatăl, trimiterea Apostolilor lapropovăduire de către Hristos, trimiterea Bisericii care, prin slujitorii investiți, vor desfășuramisiunea încredințată până la sfârșitul veacurilor1. În înțeles biblico-dogmatic, trimitereaFiului și a Sfântului Duh este o expresie a iubirii lui Dumnezeu față de om, pentru careSfânta Treime poartă grijă deosebită în perspectiva mântuirii sau readucerii lui la „starea ceadintru început”.Tatăl, izvorul dumnezeirii și principiul unității acesteia, cel care are inițiativa creării ființeiumane, are și dorința mântuirii ei prin Fiul (Ioan 3,17 și 12,47; I Ioan 4,14 și Luca 9,55).Pentru om, Tatăl nu pregetă să facă orice, până la jertfa Unicului Fiu pe care îl „trimite” săvestească voia și iubirea Sa: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său CelUnul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3,16).Din această perspectivă, Treimea este într-o permanentă misiune, căci evenimentul veniriiistorice a lui Hristos și trimiterii Duhului în lume devine generic prin asumarea roadelorlucrării Treimii de către fiecare creștin, prin Duhul Sfânt. Unitatea de lucrare misionară aTreimii în lume se desăvârșește în Cincizecime, prin care cercul lucrării mântuitoare aTreimii cu lumea se completează, căci începe sălășluirea Duhului între oameni. Fiecare„Împărate ceresc” actualizează lucrarea aceluiași Duh Sfânt în persoana în care se sălășluieșteși o „curățește de toată întinăciunea”, împreună cu toată comunitatea bisericească. Hristos șiDuhul, trimișii Tatălui, trimit pe Apostoli mai departe: „Așa cum M-a trimis pe Mine Tatăl,vă trimit și Eu pe voi. Și suflând asupra lor a zis: Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatelevor fi iertate și cărora le veți ține, ținute vor fi” (Ioan 20, 21-22). Misiunea lor primeștevaloare mântuitoare, fiindcă vestesc apropierea „împărăției cerurilor” (Matei 10,7), care estedăruită exclusiv al celor ce se mântuiesc: „Propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce vacrede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 15-16).Misiunea apostolilor devine prelungirea misiunii lui Hristos, care este în mijlocul lor numaiîn măsura în care ei se alfă ÎN MISIUNE: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-leîn numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-amspus vouă. Și iată, Eu cu voi sunt până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 19-20). Misiunea nuse termină până la sfârșitul veacurilor, până când toată lumea va lua la cunoștință despredragostea lui Dumnezeu. Misiunea creștină dată de Hristos devenea la noii creștini mărturie avieții de comuniune și de iubire3 căci ce dovadă mai mare de iubire poți arăta semenuluidecât grija ca el să se mântuiască, să trăiască veșnic. Apostolii și după ei slujitorii investiți și

pregătiți pentru misiune încep să vestească viața cea nouă a iubirii Sfintei Treimi4 prinmijloace concrete de natură spirituală, pentru că „aur și argint nu au avut” (Fapte 3,6) dar dince au avut, din aceea au dat, din viața cea nouă în Duhul. Aria largă a misiunii se precizeazăși se diversifică după mărturia Sfântul Apostol Pavel, pe domenii de activitate: „El I-a dat peunii să fie apostoli, pe alții profeți, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, spredesăvârșirea sfinților la lucrul slujirii, la zidirea Trupului lui Hristos, până ce toți vom ajungela unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnmezeu, la starea bărbatului desăvârșit, lamăsura plinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 11-12). El a lăsat și modalitățile prin care Bisericaîși are împlinește menirea în viața omului: nașterea în credință care face din străin membru alTrupului lui Hristos, căci numai cel ce „se botează” (Marcu 16,16 și Fapte 2,38) devine„făptură nouă” (II Corinteni 5,17), prin creșterea în credință, respectiv adeziunea activă l aînvățătura și viața comunității de-a lungul întregii vieți pământești, după modelul primar undenoii adepți „stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și înrugăciuni” (Fapte 2,42) și în final în comuniunea în credință, respectiv fidelitate față detradiție, căci „Hristos este același, ieri, astăzi și în veci” (Evrei 13,8), este cu noi până l aîmplinirea făgăduinței (Matei 28,20), drept pentru care Apostolul neamurilor avertizează:„Nu vă lăsați furați de învățăturile străine, cele de multe feluri!” (Evrei 13,9). Misiuneaînseamnă, așadar, împărtășirea de viața iubiriitreimice încă din timpul vieții pământești,având ca mijloace concrete vizibile Cuvântul Evangheliei și Tainele dătătoare de har, princare lucrează Duhul Adevărului. C.4. Pedagogia divină –model pentru iubirea părintească astăziE de la sine înțeles ca omul să fie iubit de Dumnezeu, pentru că este făptura Lui. Pe toatecelelalte le-a făcut prin poruncă, dar pe om l-a făcut cu mâinile Lui și i-a insuflat cevapropriu" (PSB, vol. IV , traducere de pr. D. Fecioru, EIBMBOR, 1982, p. 170). Exempludesăvârșit al vieții noastre este Hristos, cel care a asumat în ipostasul Său firea omenească șia îndumnezeit-o. Sunt trei moduri în care suntem uniți cu Hristos: "În orice privință, noisuntem uniți în toate cu Hristos: prin înrudire, datorită sângelui Lui, prin care am fostrăscumpărați; prin dragoste, datorită educației cu care ne-a crescut Cuvântul; prinnestricăciune, datorită viețuirii Lui" (p. 194). Prin toată lucrarea de mântuire înfăptuită,Hristos ne-a înrudit cu Sine. Ne-a educat și ne-a sădit în inimi dragostea și ne-a dăruit caleaspre nepătimire și împărtășire de Duh Sfânt prin exemplul întreg al vieții sale. Dumnezeu nune părăsește nici atunci când ne ceartă, din contră, și acest lucru se naște dintr-o pedagogieascunsă. "Nici certarea cu purtare de grijă nu este un lucru străin de Cuvântul cel mântuitor.Că și certarea este o doctorie a iubirii dumnezeiești de oameni; din certare înflorește roșeațapudorii și aduce în suflet rușinea păcatului. Da, dacă trebuie să blamezi, trebuie să și cerți;când este cazul să rănești, nu mortal, ci spre mântuire, un suflet nesimțitor, scăpându-l cupuțină durere de moartea cea veșnică" (p. 208-209). Această certare este o dovadă în plus alegăturii dintre Dumnezeu și om. "Cuvântul nu lasă pe nimeni fără mărturie; fiecare primeștemărturie, iar harul acestei mărturii este foarte mare. Dar chiar tăria mâniei Lui – dacă trebuiesă numim Mânie sfătuirea Lui – este iubitoare de oameni; că Dumnezeu Se coboară până lapatimi de dragul omului, pentru care Cuvântul lui Dumnezeu s-a și făcut om" (p. 209).Această pedagogie se dovedește necesară tocmai pentru că uităm adeseori de Dumnezeuatunci când ne oferă doar blândețe, bunătate și iubire. Este adevărat că în spatele certării seascunde aceeași intenție iubitoare, dar certarea sufletului este necesară tocmai pentru că î ldetermină să slujească mai cu râvnă celor sfinte. "Dumnezeu a văzut că iudeii de frică s eîntorc la El, dar că disprețuiesc iubirea Sa de oameni. Da, în general, noi oamenii suntemnepăsători când Dumnezeu se poartă bine cu noi; dar Îl respectăm când ne temem dedreptatea Lui, deși dreptatea Lui este unită cu iubirea Sa de oameni" (p. 216). Pedagogiadivină reprezintă modelul suprem de iubire pentru toți părinții de astăzi, familia considerândU-se o instituție de bază a societății, întemeiată de Dumnezeu prin crearea omului ca bărbat șifemeie (Facerea 1, 27), Sfântul Vasile cel Mare acordă, în scrierile sale, o importanțădeosebită relațiilor dintre membrii familiei: soț și soție, părinți și copii, frați și surori etc. Deasemenea, Sfântul Vasile cel Mare face dese referiri la preocuparea pe care trebuie să o aibăfamilia și Biserica față de creșterea și educația copiilor. În acest sens, este cunoscută lucrareaSfântului Vasile cel Mare Către tineri, în care sfătuiește pe tinerii creștini să se pregăteascădin tot ceea ce mintea omenească, cultura universală au alcătuit de-a lungul existențeiumanității și să extragă, asemenea albinelor, numai polenul, lăsând la o parte ceea ce estedăunător sănătății morale a tinerilor.Cu ajutorul bisericii însă și a clericilor ei, aproximativ

toate problemele pot fi soluționate însă, ne întrebam: ce atitudine trebuie să a i bă slujitoriiBisericii (și laicii) față de aceste situații negative și cum să se implice benefic în problemelefamiliale? Părintele N. D. Necula, analizând aceste stări de fapt conchide că multe dintre eleprovin din lipsa instrucției și educației religioase, din cauza secularizării, care lasă un golspiritual în sufletele oamenilor, determinându-i să devină robi plăcerilor.Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și Cuvântări, traducere de pr. prof. Dumitru Fecioru, EdituraInstitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004, p. 360.Pr. prof. Ioan Rămureanu, Sfântul Vasile cel Mare și creștinii din Scythia Minor și Dacianord-dunăreană, în Sfântul Vasile cel Mare – închinare la 1.600 de ani de la săvârșirea sa,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p.378. Misiunii Bisericii în micro (la nivelul familiei și al parohiei) îi este indispensabilpreotul paroh, care astăzi, în secolul XXI, nu se mai poate limita numai la Sfânta Liturghie șila predica de Duminică, ci trebuie să-și diversifice lucrarea sa și să o transforme în priorități:A.catehizarea, o lucrare foarte importantă, care trebuie făcută pe grupe, dacă putem spuneașa, catehizarea copiilor, unde accentul cade pe rolul copilului în societate, familie etc și peobligațiile pe care acesta le are față de părinți, școală, Biserică etc, apoi catehizarea tinerilor,poate cea mai complicată și mai grea, prin aceasta se urmărește cultivarea simțului familial,clarificarea problemelor existențiale pe care le pun tinerii, și într-o altă categorie catehizareaadulților, căci în aceste timpuri de grele încercări din partea prozelitismului sectar se impun șipentru adulți cateheze, în cadrul cărora preotul sau catehetul trebuie să scoată în evidențăimportanța spovedirii soților la același duhovnic. Pe lângă acestea ar mai trebui un gen decateheze pe Sfintele Taine, căci acestea stau la temelia familiei și o susțin în cadrul Bisericii,iar familia dă mărturie despre Taine în lume, continuând Liturghia de după Liturghie.B.Vizitele pastorale, în scopul convorbirilor duhonicești și a colaborării;C.Consilierea, necesitatea unui cabinet pentru consiliere se simte tot mai mult în acestetimpuri și angrenarea unui personal calificat care să poată consilia pe cei în cauză .D.dezvoltarea asitenței sociale, prin activități caritabile și filantropice la nivelul parohiei,coptarea tinerilor în astfel de activități, iar acolo unde se constată o insuficiență filantropicăse cere o colaborare fructuoasă cu autoritățile locale, și cu familiile care dispun de suportfinancia;E. Pelerinajele fac parte și ele din această gamă, se cer organizate pelerinaje laMănăstirile din țară. Aceste câteva posibilități de a face misiune în și prin familie, că celulăde bază a societății și a Bisericii, sunt necesare și eficace dar ele nu reprezintă o formulămagică sau garanția faptului împlinit, ci după cum fiecare om și familie e diferită, la fel sepresupun metode diverse deosebite și adaptate pentru fiecare familie și parohie în parte. Dupătoate situațiile limită cu care se confruntă, familia este cărămida din temelia adevărului (ITim. 3, 15) Biserica lui Hristos, care în misiunea ei, trebuie să reafirme importanța familieiîntr-o lume tot mai secularizată luând exemplu pedagogiei divine. Concluzii