PE DRUMUL SĂRII ÎN TRANSILV ANIA ÎNCEPÂND CU SECOLULUI AL XIX‑LEA PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL CELUI DE‑AL DOILEA RĂZBOI MONDIALKovács Ferenc Editura Paralela… [612163]

STAȚIUNI BALNEARE
PE DRUMUL SĂRII ÎN TRANSILV ANIA
ÎNCEPÂND CU SECOLULUI AL XIX‑LEA
PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL CELUI
DE‑AL DOILEA RĂZBOI MONDIALKovács Ferenc
Editura Paralela 45

Editura Paralela 45Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
KOVÁCS, FERENC
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolul al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial / Kovács Ferenc. – Pitești :
Paralela 45, 2019
Conține bibliografie
ISBN 978-973-47-3143-5
615.838Redactare: Daniel Mitran
Tehnoredactare: Mariana Dumitru
Pregătire de tipar & design copertă: Marius Badea
Tiparul executat la tipografia Editurii Paralela 45
E-mail: [anonimizat] – CARTEA PRIN POȘT Ă
EDITURA PARALELA 45
Bulevardul Republicii, Nr. 148, Clădirea C1, etaj 4, Pitești,
jud. Argeș, cod 110177
Tel.: 0248 633 130; 0753 040 444; 0721 247 918
Tel./fax: 0248 214 533; 0248 631 439; 0248 631 492
E-mail: [anonimizat]
www.edituraparalela45.ro
Copyright © Editura Paralela 45, 2019
Prezenta lucrare folosește denumiri ce constituie mărci înregistrate,
iar conținutul este protejat de legislația privind dreptul de proprietate intelectuală.
www.edituraparalela45.ro

CUPRINS
I. Argument (motivația alegerii temei) …………………………………………………………………….. 5
II. Prezentarea la zi a cercetării în domeniu …………………………………………………………….. 7
III. Drumul sării. Influența resurselor naturale de sare asupra apariției și dezvoltării
așezărilor umane. Istoricul exploatărilor de sare din Transilvania . ……………………….. 13
3.1. Antichitate și Epoca Clasică − din preistorie până în secolul al IV‑lea ………………… 15
3.2. Evul Mediu și Renașterea – din secolul al IV‑lea până în secolul al XVII‑lea ………. 19
3.2.1. Perioada migratoare din Transilvania începând cu retragerea romană
până la sfârșitul secolului al IX‑lea. ………………………………………………………. 20
3.2.2. Principalele evenimente din Transilvania începând cu secolul al X‑lea
până la finalizarea cuceririi ei de către maghiari în 1211. ………………………… 22
3.2.3. Perioada cuprinsă între începutul secolului al XIII‑lea
și sfârșitul secolului al XVII‑lea …………………………………………………………… 25
3.2.4. Situația demografică a localităților de lângă ocnă din perioada medievală …. 31
3.2.5. Exploatările din Ținutul sării ……………………………………………………………….. 32
3.2.6. Descrierea geografică a drumului sării ………………………………………………….. 34
3.3. Epoca industrială și modernă – începând cu secolul al XVIII‑lea ………………………. 37
IV . De la exploatare la stațiune balneoclimaterică pe drumul sării ……………………………… 48
4.1. Studiu de caz asupra evoluției urbanistice a localităților
în perioada 1794 – 1950 și premisele apariției caracterului balnear …………………….. 48
4.2. Caracteristici generale ale stațiunilor balenoclimaterice ……………………………………. 56
4.2.1. Viața la băi și condițiile de locuit în stațiuni ……………………………………………. 61
4.2.2. Tratamente cu factori naturali și artificiali în stațiunile balneoclimaterice …… 67
4.2.3. Organizarea și reglementarea turismului balnear ……………………………………… 69
4.3. Aspecte privind numărul de turiști ai stațiunilor din Transilvania ……………………….. 74
4.4. Epoca de aur a stațiunilor balneare …………………………………………………………………. 79
V. Evoluția zonelor balneare din principalele băi sărate din Transilvania ………………………… 82
5.1. Băile din Ținutul Sării …………………………………………………………………………………… 82
5.1.1. Sovata ……………………………………………………………………………………………….. 83
5.1.2. Corund ……………………………………………………………………………………………….. 93
5.1.3. Praid …………………………………………………………………………………………………. 93

5.2. Ocna Sibiului ………………………………………………………………………………………………. 94
5.3. Turda …………………………………………………………………………………………………………. 101
5.4. Ocna Mureș ………………………………………………………………………………………………… 103
5.5. Cojocna ……………………………………………………………………………………………………… 105
5.6. Sângeorgiu de Mureș ……………………………………………………………………………………. 105
5.7. Jabenița ………………………………………………………………………………………………………. 106
5.8. Ocna Dej ……………………………………………………………………………………………………. 106
5.9. Bazna ………………………………………………………………………………………………………….. 107
5.10. Alte stațiuni balneare cu specific sărat din Transilvania; stațiuni concurente
care servesc ca modele de inspirație ale vremii ………………………………………………… 107
VI. Cercetare cu privire la specificitatea ștrandurilor, spațiilor de tratament din stațiunile
balneare și a orașelor consacrate ca și exploatări de sare ……………………………………………. 112
6.1. Fenomenul arhitectural în România în perioada cuprinsă între sfârșitul secolului
al XIX‑lea și începutul secolului al XX‑lea ……………………………………………………… 112
6.2. Tipologii ale construcțiilor în localitățile de pe drumul sării consacrate ca stațiuni
balneoclimaterice …………………………………………………………………………………………. 115
6.3. Teme, motive și stiluri arhitectonice. ………………………………………………………………. 121
6.4. Arta vs. funcționalitatea construcțiilor. ……………………………………………………………. 122
6.5. Vremelnic și peren în arhitectura edificiilor …………………………………………………….. 125
Concluzii …………………………………………………………………………………………………………………… 129
Lista Bibliografică ……………………………………………………………………………………………………….. 133
Lista anexelor și sursa ilustațiilor …………………………………………………………………………………… 139

5
I
Argument (motivația alegerii temei)
Având ca principal domeniu de interes arhitectura și ca pasiune istoria, mi‑am concretizat efor‑
turile de cercetare într‑un studiu de istorie a arhitecturii care vizează o temă mai puțin studiată, aceea
a relației dintre activitatea de exploatare a sării și evoluția așezărilor umane. Cercetarea cuprinde
studiul arhitectural și urbanistic al stațiunilor balneare pe drumul sării în Transilvania de la începutul
secolului al XIX‑lea până la începutul celui de‑al Doilea Război Mondial. Conceptul drumului sării
include traseul istoric și geografic al acestuia, precum și impactul pe care l‑a avut în apariția și dez‑
voltarea localităților pe care le‑a străbătut. Elementul primordial în jurul căruia s‑a coagulat acest
concept este sarea.
O scurtă privire asupra evoluției civilizației umane ne determină să constatăm importanța
majoră pe care a avut‑o sarea în dezvoltarea economică și socială a comunităților. Făcând referire la
Transilvania Ștefan Ionescu afirma că „sarea a fost sângele cald care a menținut viața acestor locuri”1.
Europa este continentul cel mai bogat în zăcăminte de sare. În fruntea tuturor țărilor de aici se
situează România. Spațiul Carpatic a reprezentat, milenii în șir, „solnița Europei”2.
Dependența de sare fiind fiziologică, naturală, răspândirea populației a fost condiționată de asi‑
gurarea aprovizionării continue cu sare. Așa s‑au dezvoltat străvechile drumuri ale sării care pleacă
din Carpați, radial, în toate direcțiile: spre sud, spre vest, spre nord, spre est, ca o roză a vînturilor.
De‑a lungul acestor drumuri au apărut noi și noi așezări omenești, din ce în ce mai depărtate de sur‑
sele de sare.3
În Transilvania, pe drumul sării sarea se transporta și pe calea navigabilă către Ungaria, spre
nord‑vest pe râul Someș și spre sud‑vest pe râul Mureș.
Prin cercetarea importanței drumului sării în diferite perioade, din punct de vedere economic,
cultural sau social, am putea formula un nou criteriu pentru rescrierea istoriei la nivel regional.
Sarea are astfel un rol important de‑a lungul timpului, atât în schimburile comerciale, cât și
pentru „menținerea unei bune sănătăți, iar în locurile unde aceasta intră în contact cu izvoarele de
apă naturală se nasc băile cu scop terapeutic care au corespuns din cele mai vechi timpuri nevoilor
bolnavilor și au adus numeroși turiști străini” 4.
Preluând tendințele epocii din restul Europei, pe la mijlocul secolului al XIX‑lea a început
valorificarea unor situri cu potențial balnear din Transilvania și s‑au pus bazele unor stațiuni
1 În lucrarea Confesiuni, publicată în 1976.
2 Gabriel Gheorghe, Studii de cultură și civilizație românească , vol. I, Editura Fundația Gândirea, București, 2001, p. 20.
3 v. Ibidem, p. 24.
4 Constantinescu Constantiniu, Stațiunile balneare ale statului , Tipografia Curții Regale F. Gobl Fii S.A., București,
1896, p. 9.

6
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondialbalneo climaterice devenite celebre în secolul următor: Sovata, Ocna Sibiului, Ocna Mureș etc. Însă
adevărata lor valorificare s‑a realizat abia pe la cumpăna secolelor XIX‑XX, când s‑au construit
primele baze moderne de tratament și spațiile aferente de cazare sub forma vilelor și a hotelurilor.5
Scopul cercetării mele a vizat studierea evoluției stațiunilor balneoclimaterice de pe drumul
sării în perspectivă istorică, cu accent pe perioada secolului al XIX‑lea și începutul secolului al
XX‑lea. Aici ne vom referi la caracteristicile generale ale stațiunilor balneoclimaterice, tratamen‑
tele aplicate, viața specifică a băilor, modul în care au fost reglementate și organizate, numărul de
vizitatori, precum și epoca de aur a acestora. Succesul de care s‑au bucurat băile sărate în perioada
lor de glorie a făcut din acestea reprezentante de seamă a stațiunilor din Transilvania, care, de multe
ori, puteau rivaliza cu stațiunile celebre ale Europei.
Lucrarea cuprinde și un studiu al fenomenului arhitectural din perioada cercetată, tipologii
ale construcțiilor și programele de arhitectură pentru turism, teme și stiluri arhitecturale folosite,
punând accent pe scheme funcționale, limbaj decorativ și evoluție urbanistică, ținând cont totodată de
multiplele condiționări ale mediului fizic și social. Programele de arhitectură reflectate în clădirile din
acea perioadă ne oferă informații extrem de valoroase referitoare la multiplele concepții ale timpului.6
Acest studiu reprezintă o incursiune în istoria, arhitectura, viața economică și socială specifică
băilor de la sfârșitul secolului al XIX‑lea și începutul de secol XX. Din observațiile efectuate a reieșit
că numeroase ansambluri sau construcții, considerate capodopere arhitecturale ale vremii, sunt într‑o
stare avansată de degradare.
Având în vedere faptul că „timpurile moderne solicită orașele vechi, de multe ori desființând,
schimbând sau alterând, dar păstrând întotdeauna elementele vechi demne de atenție”7, este necesar
să precizez că dispariția oricărui element din imaginea inițială a oricărui complex balnear duce la
dispariția unui martor remarcabil al stațiunilor balneare din trecut.
În vederea realizării cercetării ne‑am propus utilizarea unor instrumente de cercetare
proprii:
• istoriei arhitecturii și urbanismului
• artei și esteticii arhitecturii
• istoriei Transilvaniei
• geografiei arealului vizat
Metodele de cercetare folosite sunt strâns legate de conținutul fenomenelor studiate. Astfel, au
fost folosite: observația, cercetarea empirică, măsurarea, reprezentarea grafică, cartările, statisticile,
studiul de caz etc. Au fost realizate analize cantitative și calitative a datelor colectate prin metode
specifice cercetării istorice și a cercetării de arhivă.
Pentru realizarea anexelor au fost folosite programe de proiectare arhitecturală8, Microsoft
Paint și Microsoft Office.
5 v. Gheorghe Vais, Clujul eclectic, programe de arhitectură în perioada dualistă (1867‑1918), Editura UT Press,
Cluj‑Napoca, 2009, p. 78.
6 v. Ibidem, p. 5.
7 Mihaela Ioana Maria Agachi, Clujul modern – aspecte urbanistice , Editura UT Press, Cluj‑Napoca, 2009, p. 1.
8 Archicad Educațional.

7
II
Prezentarea la zi a cercetării în domeniu
În urma cercetărilor efectuate de‑a lungul deceniilor, cunoașterea patrimoniului arhitectural
sau arheologic a oferit posibilitatea redactării unor studii și monografii cu privire la diferite perioade
istorice sau categorii de vestigii.
În perioada secolului al XIX‑lea și începutul secolului al XX‑lea, numeroși specialiști în dome‑
niu au realizat studii ample asupra apelor minerale, a stațiunilor balneare și a exploatărilor de sare din
zona cercetată. Având în vedere specificul istoric al perioadei, lucrările au fost publicate cu prepon‑
derență în limba maghiară, existând numeroși autori cu studii de referință9, valorificate pe parcursul
acestei cercetări. De asemenea, tot în această perioadă apar primele ghiduri ale stațiunilor10.
Profesorul Török József publică în anul 1848 opera de bază a băilor A két magyar haza első
rangú gyógyvizei és fürdőintézetei (Pest, 1848), iar în anul 1859 este publicată a doua ediție a acesteia
ce cuprinde 130 de stațiuni și izvoare de apă minerală.11
Hankó Vilmos s‑a interesat în mod deosebit de băile din Ardeal și a făcut eforturi pentru
popularizarea lor, studiind mai multe izvoare de apă minerală.12
În sinteza asupra geologiei Transilvaniei din anul 1863, scrisă de Fr. Hauer și G. Stache, ne
sunt prezentate unele dintre primele date geologice asupra zăcămintelor de sare din Depresiunea
Transilvaniei.
În 1900, Koch realizează o sinteză a tuturor rezultatelor obținute până la acea vreme13.
În anul 1903 apare lucrarea Erdély nevesebb fürdői 1902‑ben, scrisă de un colectiv de profesori
universitari sub coordonarea grofului Béldi Ákos. Studiul realizează o analiză complexă a celor mai
importante stațiuni balneoclimaterice din Transilvania, împărțite în două categorii, cele cu apă sărată
și cele cu ape minerale carbogazoase. Studiul cuprinde aspecte diferite, printre care amintim: istoria
9 De exemplu, Hankó Vilmos cu 5 lucrări cercetate și mai multe articole : Az erdelyrészi fürdök és ásványvizek leírása,
Kolozsvár, az Erdelyrészi Kárpát‑Egyesület Kiadása, 1891; Külföldi fürdők, gyógyító helyek és ásványvizek , S.N.
Budapest; A fürdők helyes berendezése és az ásványvizek okszerű kezelése , Editura Erdélyi Kárpát‑Egyesület Cluj, 1900;
Székelyföld és asványvizei , Budapest, 1902; Szováta, Erdély, 1898; sau Orbán Balázs, Torda város és környéke , Editura
Pesti Könyvnyomda – Részvény‑Társaság, Budapesta, 1889
10 De exemplu, cel al Comitetului oficial de informațiune pentru streini, Noul călăuz al streinului prin Brașov și regiunea
d’impregiur, precum și prin băile transilvane: Zizin, Elöpatak, Mălnaș, Tușnad, Covasna și Borsec , Editura Alexi, Brașov,
1891; Constantiniu, C., Stațiunile balneare ale statului , Tipografia Curții Regale F. Gobl Fii S.A., București,1896; Rigler
Gusztáv, Erdély nevezetesebb fürdői 1902‑ben , Budapesta, 1903.
11 v. Kósa László , Fürdőélet a Monarchiában , Editura Holnap Kiadó, 1999, Budapest, p. 34.
12 v. Ibidem, p. 37.
13 v. Camelia Bianca Toma, Geomorfositurile pe sare din Depresiunea Transilvaniei și valorificarea lor turistică , Teză
de doctorat, Cluj Napoca, 2012, p. 14.

8
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondialși dezvoltarea celor mai importante stațiuni balneare din Transilvania, geologia apelor minerale din
Transilvania, efectul apelor minerale, modalități de tratament cu ape minerale, precum și un studiu
asupra condițiilor de locuit din aceste stațiuni.
La începutul secolului al XX‑lea apar lucrările lui Saabner‑Tuduri, care sunt considerate a fi
„un tratat complet despre toate izvoarele acestei interesante țări, fie despre izvoarele care sunt autori‑
zate și exploatate, fie despre cele care, pentru multele lor calități, ar merita să fie.”14
În 1955 Morariu Eugen face o sinteză amplă, pe alocuri subiectivă, asupra stațiunilor de până
atunci în cartea Stațiunile balneo‑climatice din Republica Populară Română.
În 1967 Costin Ștefănescu realizează lucrarea Stațiuni balneare și climaterice din Romania, în
care prezintă 150 de stațiuni și localități balneare și climaterice din țară. Această lucrare mai prezintă
și puncte de interes turistic înfățișate „cu întreaga lor încărcătură emoțională”15, cititorul fiind îndem‑
nat să citească paginile cărții înainte de a se porni la drum.
În 1971 Elena Berlescu, doctor în științe medicale, menționează în cartea Stațiunile balneare
de‑a lungul timpului și azi existența pe teritoriul României a 23 de stațiuni de interes general, 78 de
interes local și 36 de localități cu izvoare minerale.16 Dintre acestea, o mare parte se află în Transilvania.
În 1978 balneologia primește noi valențe, se diversifică metodele utilizate pentru atingerea dife‑
ritelor obiective terapeutice. Pregătirea cadrelor medicale se face cu o nouă metodologie de recuperare
medicală, care acum este mai vastă și mai bine pusă la punct.17 Numărul stațiunilor și localităților cu
factori curativi existente în acest an este de peste 16018, iar numărul celor care beneficiază de tratament
este de peste o jumătate de milion.19
În anul 1978, dr. Laviniu Munteanu, dr. Constantin Stoicescu și Ludovic Grigore publică cartea
Ghidul Stațiunilor Balneoclimaterice din România, în care îi este prezentat publicului larg un ghid al
stațiunilor de cură din România, cu factori terapeutici, modul de acces cu diferite mijloace de transport,
condiții de cazare și alimentație, precum și posibilități de turism, agrement sau sport.20.
Cercetarea românească a rămas datoare cu elaborarea unei analize detaliate a patrimoniului
arhitectural istoric și vernacular, coroborată cu evoluția habitatului din Transilvania. În 1989 a fost
demarat programul de cercetare destinat realizării unei Topografii a Monumentelor din Transilvania.
Proiectul, având ca obiectiv elaborarea anuală a câte unui corpus de monumente, nu a mai fost pus
în practică. Manuscrisele redactate au cuprins județele Cluj, Alba, Mureș, Covasna, Bihor, Sibiu
și Brașov, nefiind valorificate nici în zilele noastre. În anii 1992, 1996, 1997 și 1998, la inițiativa
Comisiei Culturale Germane din Transilvania a pornit repertorierea patrimoniului construit din
„zonele locuite de sași”, fiind elaborate trei volume dintr‑o serie mai lungă de corpusuri destinate
cercetării integrale a patrimoniului construit din Transilvania.21
14 Elena Berlescu, Stațiunile balneare de‑a lungul timpului și azi, Editura Medicală , București, 1971 p. 22.
15 Costin Ștefănescu, Stațiuni balneare și climatice din România, Editura Meridiane, București, 1967, p. 6.
16 v. Elena Berlescu, op. cit., p. 27.
17 v. Laviniu Munteanu, Ghidul stațiunilor balneoclimatice din România , Editura Sport‑Turism, București, 1978, p. 5.,
18 v. Ibidem, p. 7.
19 v. Ibidem, p. 8.
20 În această carte ne sunt citate cuvintele doctorului Guy Ebrard, președintele Federației Internaționale de balneologie
și climatologie din acea vreme: „În timpurile noastre, cînd condițiile artificiale și epuizante ale vieții actuale apasă asu‑
pra omului, balneologia reprezintă reîntoarcerea la natură. Dar această reîntoarcere la natură nu se bazează numai pe o
tendință spontană a omului modern de a redescoperi o metodă naturală de tratament, ci și pe progresele incontestabile ale
medicinii experimentale și ale cercetării științifice”, Laviniu Munteanu, op. cit., p. 9.
21 http://hiphi.ubbcluj.ro/fenomenologia_spatiului_construit/# accesat la 24.08.2014.

9
Arh. KOVÁCS FERENCAda Hajdu spunea că „Arhitectura vernaculară din stațiuni nu a beneficiat încă, după știința
mea, de nici un studiu (…), iar în ceea ce privește România, arhitectura de vilegiatură de aici nu a fost
niciodată subiectul unui studiu sistematic”.22
Din cercetarea bibliografică referitoare la zona studiată reiese că studiile arhitecturale și, în
special, cele de urbanism lipsesc aproape cu desăvârșire.
Studiile apărute sunt mai degrabă monografii sau ghiduri turistice ale stațiunilor fără să conțină
elemente de studiu aprofundat ale relației dintre fenomenul balnear, vilegiatură și spațiile arhitectu‑
rale în care acestea au loc.
De asemenea, nu există până în prezent studii care să vizeze relația între evoluția așezărilor
umane și exploatarea resurselor de sare, precum și valorificarea din punct de vedere balnear și tera‑
peutic a acestor localități.
Am căutat surse bibliografice despre subiectul studiat în textele recente. Am descoperit că
importanța sării, atât din punct de vedere economic sau social, cât și medical, este mult diminuată în
perioada modernă, chiar dacă în ultima perioadă au fost scrise unele articole și cărți care să revitali‑
zeze importanța acesui mineral în istoria lumii23.
Astfel, pornind de la lucrarea de doctorat scrisă în 2012 de Camelia Bianca Toma, Geomorfositurile
pe sare din Depresiunea Transilvaniei și valorificarea lor turistică , în care se face o analiză și o eva‑
luare detaliată a tuturor geomorfositurilor cu sare din Transilvania, prezentându‑se succint istoria lor
și situația actuală, au fost alese primele 8 stațiuni din prezentul studiu: Ocna Mureș, Ocna Sibiu, Ocna
Dej, Turda, Cojocna, Sovata, Praid și Jabenița. Localitățile Bazna, Corund și Sângeorgiu de Mureș au
fost introduse pentru comparație datorită faptului că aici, chiar dacă nu au existat exploatări de sare,
potențialul balneoturistic a fost valorificat prin utilizarea izvoarelor sărate.
22 Ada Hajdu motivează: „Studiile academice despre arhitectura de vilegiatură sunt mai degrabă frustrante. Există bune
studii monografice despre multe stațiuni europene sau despre arhitecți care au lucrat în stațiuni, există albume și cataloage
de expoziții bine documentate, dar acestea sunt aproape întotdeauna doar descriptive. Cu foarte rare excepții, istoricii
arhitecturii nu au părut interesați de contextul social în care această arhitectură a fost construită: faptul că stațiunea are
atât o funcție medicală, cât și una de loisir este un loc comun, însă care anume este relația dintre discursul medical și
arhitectură sau dintre practicile de loisir și spațiile în care acestea se desfășurau este doar anunțată și foarte rar investi‑
gată. De asemenea, exemplele studiate sunt mereu aceleași, stațiunile cele mai mari, în care lucrează arhitecți cunoscuți.
În plus, studiile academice se ocupă în exclusivitate de Occident. În extrem de rarele cazuri în care am reușit să găsesc
texte, în orice limbă ar fi fost scrise, despre arhitectura de vilegiatură din spații ex‑centrice, autorii lor se mulțumesc la a
anunța că această arhitectură de vilegiatură există și ar trebui studiată înainte ca ea să dispară. Studiile legate de urbanis‑
mul stațiunilor accentuează mereu faptul că acestea sunt o reacție la marile orașe industriale, însă nu știu să existe vreun
studiu despre vreun context în care stațiunile să apară concomitent cu procese de industrializare și urbanizare, iar nu ca
o consecință a acestora.” Există, desigur, istorii ale stațiunilor, dar cel mai adesea scrise de istorici amatori, care rareori
își dezvăluie sursele și care se bazează cel mai adesea pe ghidurile mai vechi ale stațiunilor”; Ada Hajdu Arhitectura de
vilegiatură în România modern ă, Teza de doctorat, Universitatea de Arte București, Facultatea de Istoria Artei, Secția de
Istoria și Teoria Artei, București, 2012 p. 6.
23 Astfel au fost scrise articole de către: Mariu Alexianu, Olivier Weller and Roxana Gabriela Curcă, eds, Archaeology
and Anthropology of Salt: A Diachronic Approach (British Archaeological Reports) International Series 2198, Oxford:
Archaeopress, 2011, p. 226 ISBN 978‑1‑4073‑0754‑1; José Alberto Soto‑Escageda Bruno Estañol‑Vidal, Carlos Alejandro
Vidal‑Victoria, Anaclara Michel‑Chávez, Manuel Antonio Sierra‑Beltran, Héctor Bourges‑Rodríguez, Does salt addiction
exist?, Salud Mental 2016; 39(3):175‑181, ISSN: 0185‑3325; Erica Nathan, Giving salt some history, and history some
salt dryland salinity and the Dundas Tableland , Australian Historical Studies, 115, 2000. p. 222‑236; Vassil Nikolov, The
earliest salt extraction center in Europe , Advances in Bulgarian Science, Institute of Archeology and Museum, Sofia,
2006; Thomas G. Pickering, The History and Politics of Salt, The Journal Of Clinical Hypertension, Vol. IV no. III
may/june 2002, ISSN 1524‑6175; Pierre Laszlo, Chemins et Savoirs du Sel, Worth its salt , Hachette: 1998; Alexe, M,
Importance of Salt Mining in the Formation of Salt Lake Basins in the Transylvanian Basin, Studia Univ. Babeș‑Bolyai,
Geographia no. 2, 2009 pp. 89‑99;

10
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialPentru a avea o perspectivă mai clară asupra subiectului, am cercetat istoria comerțului și turis‑
mului, am încercat să înțeleg fenomenele economice, normele, regulile vieții sociale ale vremii.24
Monografiile și cronicile localităților ne oferă informații valoroase despre evoluția în timp
a comunităților umane, prin influența elementelor de natură umană sau naturală, precum și modul
în care au fost gestionate acestea.
Aceste informații au fost coroborate cu două lucrări de referință Sarea, timpul și omul, de Valeriu
Cavruc, apărută în 2006, și Niedermaier Paul, Habitatul medieval în Transilvania, apărută în 2012.
Lucrarea scrisă de Valeriu Cavruc ne prezintă exploatarea sării din preistorie până în perioada modernă
cu accent pe perioada arhaică și pe cultura populară a sării, iar în Habitatul medieval în Transilvania
regăsim informații din perioada medievală despre istoricul și evoluția localităților cu exploatare de sare.
În Sarea, timpul și omul25 se face referire la sistemele de transport și de comercializare tra‑
dițională a sării, în care apar prezentate succint drumurile sării cu accent pe căile navigabile ale
Mureșului. Completarea parțială a drumului sării o regăsim în Habitatul medieval în Transilvania
de Nierdermaier Paul, care prezintă traseul pe uscat al acestui minereu, în special cel din partea
nordică a Transilvaniei.
Valeriu Cavruc ne spune că drumurile sării sunt o componentă esențială a vieții comunităților
umane din arealul cultural al României.
Faptul că în ambele lucrări apar succint informații răsfirate despre drumurile sării , iar artico‑
lele recente sunt doar tangibile subiectului26 sau sunt insuficient dezvoltate istoric27, m‑a determinat
să concretizez toate elementele într‑un concept cultural al drumului sării . Acest concept cuprinde o
prezentare a manifestării acestuia prin toate perioadele istorice, din perspectiva importanței pe care
a avut‑o în dezvoltarea localităților studiate și, în special, transformarea și prosperitatea acestuia în
perioada modernă, prin intermediul apariției stațiunilor balneoclimaterice cu specific sărat.
Pe de altă parte, aspectele istorico‑culturale ale exploatărilor de sare, ale balneologiei și turis‑
mului maghiar au beneficiat de studii ample28. Kósa László, după lucrarea Fürdőélet a Monarchiában
în 1999, în care sunt prezentate aspecte ale vieții la băi, scrie un articol despre epoca de aur a stațiu‑
nilor balneare din Transilvania, pe care îl regăsim în Elektronikus Periodika Archívum és Adatbázis
(Baza de date electronică a periodicelor și bazelor de date maghiare) din anul 2009, luna august,
sub titlul Történelmi fürdőhelyek Erdélyben (Stațiuni balneare istorice din Transilvania).29 Ambele
24 Cunoașterea acestei istorii „reprezintă nu numai un act de cultură, ci și un prilej de meditare, ceea ce permite înțelegerea
logicii economicului, a normelor, regulilor, legităților desfășurării vieții economico‑sociale, în deplină cunoștință de cauză,
a posibilităților și modalităților”; Filip Pațac, Istoria comerțului și turismului , Editura Eurostampa, Timișoara, 2008, p. 7.
25 Valeriu Cavruc ne mai prezintă în această carte tipul de documente existente în Tezaurul Arhivistic Național al României,
referitoare la exploatarea, transportul și comerțul cu sare, precum și numeroase lucrări de specialitate pe această temă.
26 Tudor Goldan, Eugen Cozma, Ilie Onica The Romanian Salt Mine , Annals of the University of Petroșani, Mining
Engineering, 11 (2010); Sorin Mihăilescu, Gabriel Praporgescu , About Mures – Tisa – Danube Waterway , Annals of the
University of Petroșani, Mechanical Engineering, 13 (2011), p. 89‑96; Molokáč, M & Schuchmann, Historical salt routes
as a part of the cultural and historical heritage of Slovakia , proceedings of the International Conference on Perspectives
of Rural Tourism in the New Europe, 6 October 2006, Košice pp. 222‑228.
27 Potențialul acestui subiect este mare, fiind parțial identificat și de Ciangă Nicolae, Oprea G. Marius, Costea Daniel,
Giurgiu Laura, Cianga Iulia în The reconstruction of „The Salt Road” – a means to develop and promote the saline health
tourism in Transylvania, Journal of Tourism Challenges and Trends, Vol. III, No. 2, 2010
28 Printre acestea menționăm: Imre Horváth, Istoricul mineritului de la salina Praid , S.N. Praid, 1998; Poráczky
Rozália, Hungarian Cultural History in the Second Half of the 19* Century in Transylvania, Transylvanian Journal of
Multidisciplinary Research in Humanities . 2007, Vol. 12, p296‑306; Teodora Daniela Sechel, Medical knowledge and the
improvement of vernacular languages in the Habsburg Monarchy: A case study from Transylvania (1770–1830), Studies
in History and Philosophy of Biological and Biomedical Sciences 43 (2012) 720–729;
29 http://epa.oszk.hu/00400/00458/00152/ – accesat 11.03.2017

11
Arh. KOVÁCS FERENCsubiecte atinse de autor au fost dezvoltate și argumentate în cadrul acestei lucrări prin interpretarea și
exemplificarea lor în cadrul stațiunilor cercetate30. La acestea au fost adăugate cele mai recente studii
ale revistei Areopolisz din Odorheiu Secuiesc și Miercurea Ciuc, a Editurii Litera în care numeroși
autori, printre care și Sófalvi András31, prezintă aspectele istorico‑culturale ale băilor din Transilvania.
În prezent se încearcă, prin colectarea integrală a tuturor descrierilor, pozelor și vederilor istorice ale
stațiunii Sovata, o repertoriere a patrimoniului istoric construit, oferind în același timp posibilitatea
recreării imaginii stațiunii de altă dată.
Cercetarea de față vizează și studiul relației dintre exploatările de sare și orașele importante de pe
drumul sării , aportul de turiști în stațiunile balneare, aspecte demografice, economice și administrative.
Arhivele, muzeele și bibliotecile maghiare în colaborare cu cele austriece au făcut o bază comună
de date printr‑un proiect numit Hungaricarna, accesibil on‑line pe https://hungaricana.hu/en/ , unde
„oricine, amator sau expert, poate să exploreze ușor și curat nu doar istoria și cultura Ungariei, ci chiar
a țării sale”. În acest portal regăsim, sub formă digitalizată, o mare parte din trecutul Transilvaniei, fie
că este vorba de documente, arhive, statistici, hărți, poze istorice, vederi, cărți, articole sau periodice.
O altă preocupare a lucrării este urmărirea manifestărilor care reflectă tendința de construire a
unui stil comun al arhitecturii spațiilor de tratament. De asemenea, în acest cadru, se va studia și modul
de rezolvare a problemei fundamentale a oricărei arhitecturi, aceea a acoperirii unor spații mari, confe‑
rind și acestui program un rol important în dezvoltarea arhitecturii. Experiența constructivă și plastică
acumulată în cadrul unor astfel de programe devine un bun caștigat al întregii arhitecturi și capătă, în
consecință, un rol de mare însemnătate în istoria arhitecturii.32
Spengler Oswald spunea că ,,omul dezvoltat este un animal constructor de orașe. Istoria univer‑
sală este istoria omului urban. Popoarele, statele, politicile și religiile, totalitatea artelor și științelor
se bazează pe singura formă de existență umană arhaică: orașul”33. Fiecare oraș are o istorie proprie a
devenirii sale, în același timp fiind evidentă apartenența sa la anumite categorii conceptuale.
Pentru ca aceste categorii să se mențină este necesar să păstrăm întotdeauna elementele vechi
demne de atenție. Necesitatea protejării și conservării locurilor istorice este semnalată la nivel
internațional34 încă din 1976, iar studiile recente prezentate de Ioana Câmpean și Zsuzsanna Eke în
Arhitectura vernaculară în regiuni multiculturale, din 2009, sugerează că „suntem în ultimul ceas
pentru a acționa în vederea salvării fondului arhitectural vernacular” 35.
Așadar, prezenta teză doctorală conjugă cercetări ale istoriei Transilvaniei, ale istoriei arhi‑
tecturii și urbanismului și a practicilor balneare și de loisir. Partea introductivă a acestei lucrări
cuprinde primele două capitole: argumentul și prezentarea la zi a cercetării în domeniu. Capitolul
al III‑lea prezintă istoria drumului sării din perspectiva influenței resurselor naturale de sare din
30 Pentru informații legate de stațiunea Ocna Sibiu avem la dispoziție un articol interesant și detaliat, apărut în publicația
Korunk din august 2009, în care Magdó Eszter prezintă articolul Ocna Sibiului – O stațiune modernă la granița dintre
secole. http://epa.oszk.hu/00400/00458/00152/indexb6cd.html – accesat 12.03.2017.
31 Acesta scrie mai multe articole, printre care menționăm: Istoria critică a exploatării sării în Ținutul Ocnelor (Sóvidék)
de la începuturi până la 1562 , Areopolisz Történelmi és társadalom tudományi talnulmányok, Odorheiu Secuiesc, 2001;
A sóvidék középkori településtörténete, Areopolisz Történelmi és társadalom tudományi talnulmányok II , Editura Litera,
Odorheiu Secuiesc, 2002; Határhasználat és gazdálkodás a középkori és kora újkori Sóvidéken , Areopolisz, Történelmi
és társadalom tudományi tanulmányok IV, Hargita Megyei Kulturális Központ Csíkszereda, Odorheiu Secuiesc, 2004;
32 v. Gheorghe Curinschi Vorona, Istoria arhitecturii în România, Editura Tehnică, București, 1981, p. 9.
33 Spengler Oswald, Det Untergang des Abendlandes , vol. II, München, 1923, p. 105.
34 Aurelian Trișcu, Arhitectura. Obiectiv și cadru pentru turism , Editura Tehnică, București, 1976 , p. 137‑139.
35 Ioana Câmpean, Zsuzsanna Eke, Arhitectura vernaculară în regiuni multiculturale , Editura Utilitas, Cluj Napoca,
2009, p. 183.

12
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialTransilvania asupra apariției și evoluției așezărilor umane prin dezvoltarea exploatărilor de sare,
periodizată prin subcapitole.
Astfel, prezența exploatărilor de sare și apariția caracterului balnear are un efect direct asupra
evoluției urbanistice, prezentată în capitolul al IV‑lea. Tot în acest capitol sunt redate condițiile pe
care o localitate trebuia să le îndeplinească pentru a deveni stațiune. Prin urmare, sunt prezentate
caracteristicile generale ale stațiunilor prin viața specifică la băi și condițiile de locuit din acestea,
tratamente cu factori naturali sau artificiali și modul în care au fost organizate și reglementate. Din
analiza numărului de turiști din stațiunile cercetate s‑a putut determina perioada epocii de aur a sta‑
țiunilor balneare.
În capitolul al V‑lea sunt prezentate evoluțiile zonelor balneare din cele 11 localități din stu‑
diu și principalele modele de inspirație și concurență ale perioadei cercetate. Cercetarea cu privire
la specificitatea ștrandurilor, a spațiilor de tratament din stațiunile balneare și a orașelor cunoscute
pentru exploatările de sare este realizată în capitolul al VI‑lea, în care sunt prezentate: fenome‑
nul arhitectural în România în perioada sfârșitulului secolului al XIX‑lea și începutul secolului
al XX‑lea, tipologii ale construcțiilor în localitățile de pe drumul sării consacrate ca și stațiuni
balneoclimaterice, temele, motivele și stilurile arhitectonice, o descriere a artei și funcționalității
construcțiilor, precum și elementele vremelnice și perene din arhitectura edificiilor. Concluziile sunt
expuse în capitolul al VII‑lea.
Pe lângă bibliografia axată atât pe texte de istoria Transilvaniei, a localităților, a arhitecturii,
cât și pe texte literare, de balneologie, de istoria medicinei și de istorie socială, teza folosește ca surse
de studiu, documente de arhivă, hărți și imagini de epocă, prezentate prin intermediul a 56 de anexe.
De asemenea, de‑a lungul anilor de studiu, am întreprins numeroase călătorii de cercetare a
patrimoniului încă existent al stațiunilor prezentate în teză.
Mulțumiri
Pentru îndrumarea competentă și sprijinul atent, acordat cu multă generozitate
la pregătirea și elaborarea lucrării doresc să exprim sentimentele cele mai alese de
respect și recunoștință conducătorului știintific, prof. dr. NICOLAE LASCU, căruia îi
aduc, pe această cale, sincere mulțumiri.
Pe parcursul elaborării lucrării m‑am bucurat de sprijinul unor specialiști de
excepție, din cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București,
cărora vreau să le mulțumesc.
Astfel, doresc să exprim profunda mea gratitudine domnului prof. dr. KOVÁCS
KÁZMÉR pentru tot ajutorul acordat în redactarea lucrării și în activitatea de cercetare.
Alese mulțumiri adresez doamnei lect. dr. IRINA TEODORA TULBURE MOLDOVAN
pentru tot ajutorul acordat în cadrul comisiei de îndrumare.
În mod categoric, finalizarea tezei de doctorat nu ar fi fost posibilă fără ajutorul
și sprijinul soției mele , căreia îi mulțumesc pentru înțelegere, sprijin moral și pentru
faptul că m‑a însoțit de nenumărate ori în deplasările pe teren.
V.

13
III
Drumul sării. Influența resurselor naturale
de sare asupra apariției și dezvoltării
așezărilor umane. Istoricul exploatărilor
de sare din Transilvania.
Formele de manifestare ale sării sunt foarte diverse, sarea fiind una dintre principalele substanțe
utile din scoarța terestră, prezentă atât în toate substanțele organice, cât și în organismele vii. Sarea
este un mineral fără de care viața nu ar putea exista, fiind cea care asigură „echilibrul osmotic necesar
funcționării oricărui organism viu”36. Până și transportul oxigenului sau transmiterea de impulsuri
nervoase către mușchi și inimă nu sunt posibile fără sare.37
Dependența de sare este fiziologică, iar flexibiliatea în utilizarea ei de‑a lungul istoriei a făcut‑o
unul dintre cele mai valoroase și rare produse. Originea acesteia era considerată a fi divină, era pre‑
zentă în mituri, ritualuri, ca un element de puritate, sănătate și nemurire, fiind folosită din cele mai
vechi timpuri în dezinfectarea rănilor, datorită calităților antiseptice.
Istoria extragerii sării s‑a contopit cu istoria civilizației umane încă din preistorie. „Dacă nu
există sare, nu există viață de tip uman și, evident, nici istorie și istorici, lingvistică și lingviști.”38 Mai
mult decât atât, în articolul Sarea, criteriu pentru regândirea istoriei39 se sugerează că începuturile
societății umane nu puteau să aibă loc decât acolo unde sarea era prezentă la suprafața solului și era
ușor de obținut.
Importanța sării depășește nevoile imediate ale omului. Fără acest mineral, manifestările spe‑
cifice revoluției neolitice ar fi greu de imaginat, deoarece domesticirea animalelor și practicarea
agriculturii nu era posibilă fără acces la această resursă. De asemenea, confecționarea primelor haine
prin tăbăcirea pieilor și blănurilor era imposibilă fără sare. Însuși procesul de tăbăcire, prin care un
element organic devine imputrescibil, întărește proprietățile mistice ale sării.
Importanța sării era atât de mare încât aceasta era considerată unul dintre etaloanele de schimb
între mărfuri, împreună cu aurul, fildeșul sau pieile, fiind denumită „aurul alb”.40 Valoarea sării pentru
popoarele care nu dețineau această resursă era atât de însemnată încât se făceau schimburi de genul
36 Camelia Bianca Toma, op. cit., rezumatul tezei de doctorat, p. 13.
37 http://jurnalspiritual.eu/istoria‑fascinanta‑a‑sarii‑1‑gram‑de‑aur‑pentru‑1‑gram‑de‑sare/ accesat ‑ 23.10.2016.
38 http://gandirea.ro/carpatii‑solnita‑europei/ accesat – 07.03.2017.
39 http://gandirea.ro/sarea‑criteriu‑pentru‑regandirea‑istoriei/ accesat – 07.03.2017.
40 http://www.enciclopedia‑dacica.ro/?option=com_content&view=article&id=676&Itemid=327 – accesat 07.03.2017.

14
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondialgreutate sare la greutate aur, cum este și cazul unor popoare africane. Privațiunea de sare la unele
popoare era considerată o pedeapsă aspră.41
Un om are nevoie de 8 kg de sare anual, iar animalele au aceeași nevoie de sare‑„animalele
sălbatice au locuit în jurul surselor de apă sărată, iar lipsa acestora în Câmpia Tisei, la sud de Dunăre
și Balcani, făcea Transilvania cea mai bogată și disponibilă sursă de sare”42.
Sarea a jucat și joacă în continuare un rol deosebit de important în evoluția societății umane, iar
mărturiile privind exploatarea sării în România sunt printre cele mai vechi din lume.43
Faptul că majoritatea teritoriilor ce înconjoară spațiul românesc sunt fie lipsite, fie extrem de
sărace în acest mineral a contribuit la rolul deosebit al surselor de sare din țara noastră în această parte
a Europei, ea fiind folosită în decursul mileniilor nu numai pentru nevoile populațiilor locale, dar și
pentru cele ale comunităților din spații mai mult sau mai puțin îndepărtate.44
„Conform specialiștilor, după cremene, sarea a fost al doilea mineral care a contribuit la dema‑
rarea primei forme de comerț”45, deci și a apariției drumului sării în context general.
Chiar dacă Niedermaier împarte Transilvania în patru zone Ardeal, Crișana, Banat, Maramureș,
în majoritatea textelor istorice care fac referire la Transilvania, aceasta este asimilată doar cu zona
Ardealului din această clasificare. Mai mult decât atât, din punct de vedere al istoriei extragerii sării,
regăsim două regiuni importante, una din ele fiind regiunea Maramureș, iar alta, zona Transilvaniei
(și în acest caz fiind vorba doar de zona Ardealului din clasificarea lui Paul Niedermaier). Astfel, în
cadrul acestei lucrări, Transilvania este zona delimitată de Paul Niedermaier ca fiind Ardealul.
Întrucât drumul sării ca dimensiune temporală se întinde pe mai multe milenii, de la culturi
neolitice până în prezent (anexa 1), iar ca dimensiune spațială cuprinde un areal mai vast46 (anexa 2),
studiul actual va fi axat pe cercetarea drumului multimilenar al sării din Transilvania, concretizat pe
uscat prin drumurile și exploatările romane, iar pe apă prin transportul pe râurile Mureș și Someș.
„Sarea reprezintă unul dintre factorii sedentarizării, de aceea istoria ei se confundă cu isto‑
ria marilor civilizații, deoarece în jurul locurilor de extracție a sării s‑au format aglomerări umane
considerabile”47. Acestea stau în centrul conceptului legat de drumul sării, deoarece existența multi‑
milenară a localităților în care se exploata sarea este cea care generează restul elementelor culturale48.
Un habitat propice dezvoltării comunităților umane se datorează caracteristicilor teritoriului, în
special acelea legate de altitudine, numărul zilelor fără îngheț și cantitatea de precipitații, deoarece
în trecut oamenii căutau zone neîmpădurite mai calde și mai uscate.49
41 Savu Popa , Ocna Sibiului: un popas pe drumul sării, Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2008, p. 239.
42 Camelia Bianca Toma, op. cit., Teză de doctorat , p. 22.
43 v. Camelia Bianca Toma, op. cit., rezumatul tezei de doctorat , p. 8.
44 v. Valeriu Cavruc, Andrea Chiricescu, Sarea timpul și omul, Editura Angustia, Sfîntu Gheorghe, 2006 , p. 7.
45 Horváth István , Istoricul mineritului de la Salina Praid, S.N, 2004, p. 5.
46 Chiar dacă, după parerea lui Valeriu Cavruc, drumul sării este până și drumul pastoral prin munți, pe care ciobanul
își ducea sarea necesară turmelor, teritoriul pe care îl putem considera relevant în efectuarea studiului este cel cuprins, în
primul rând, de granițele geografice și apoi istorice ale zonelor celor mai influențate de prezența zăcămintelor de sare și
de felul în care puteau fi ele distribuite. În acest caz este relevant spațiul cuprins între bazinul intracarpatic până la Tisa,
în special căile naturale de acces, fundație pe baza căreia se vor construi primele drumuri propriu‑zise.
47 Camelia Bianca Toma, op. cit., rezumatul tezei de doctorat, p. 14.
48 De exemplu, aici se poate introduce plutăritul ca element cultural important aparținând drumului sării , cu evoluție
tangențială, ale cărui tradiții se pierd. Alte elemente importante: exploatarea sau economia sării, transportul, și, mai nou,
stațiunile balneare pe sare etc.
49 v. Niedermaier Paul, Habitatul medieval în Transilvania, Editura Academiei Române, București, 2012, p. 23.

15
Arh. KOVÁCS FERENCDin punct de vedere al reliefului, vestul Ardealului, zona formată de Culoarele Orăștie – Turda
și Cluj – Dej, a fost întotdeauna favorabilă habitatului. Același lucru este valabil pentru zona Sibiului
sau a unor depresiuni din estul Ardealului.50 Observăm astfel că zonele în care se putea exploata sarea
cu ușurință se suprapun cu cele favorabile habitatului.
Pe lângă acestea, dezvoltarea habitatului din Transilvania a fost influențată în mare parte de
echilibrul de forțe între marile puteri ale fiecărei perioade.51
Ion Simionescu spunea la începutul secolului al XX‑lea: „Se bat oamenii dela sare, cum s‑ar
bate dela aur sau pietre scumpe (…) Un petec de pământ sărat, ori un drum bătut de caravanele care
transportau sare, dau loc la încăierări sângeroase, întocmai ca și câmpurile cu diamante ori locurile
de cărbuni”.52 Acesta este și cazul Transilvaniei, unde drumul sării a fost întotdeauna foarte valoros,
uneori cel mai valoros element, nu doar economic, ci și de subzistență.
3.1. Antichitate și Epoca Clasică − din preistorie până în secolul al IV‑lea
Carnea provenită din domesticirea unor specii de animale, precum și celelalte produse ale
revoluției neolitice se conservau cu ajutorul sării, astfel, majoritatea așezărilor rurale, mai ales cele
agro‑pastorale, aveau nevoie de mari cantități de sare. Cel mai vechi document în care se menționează
metodologia exploatării sării este dintr‑o cronică chinezească din anul 2200 î.e.n.53
Printre primele exploatări în Transilvania, cunoscute din Antichitate, amintim Ocna Dej, Turda,
Ocna Mureș, Ocna Sibiului, Sovata. La început, până în epoca bronzului, se exploata doar apa sărată,
ulterior fiind descoperite și „exploatări miniere ale sării rocă, care provin exclusiv din Transilvania și
Maramureș”54.
Zona Transilvaniei, până la Retragerea Aureliană din secolul al III‑lea, o regăsim în anexa 3,
unde sunt prezentate succint informațiile legate de drumul sării , localitățile situate de‑a lungul său,
zonele relevante și modul în care a fost protejat acesta.
Zonele bogate în sare aduceau comunităților care le gestionau avantaje economice și culturale
majore față de cele aflate în teritorii lipsite de sare. Încă din mileniile al VI‑lea și al V‑lea î.Hr. sunt
dovezi care atestă că sarea era deja tranzacționată în teritorii îndepărtate de sursele de sare, în cantități
cuantificabile, fiind porționată în calupuri identice ca formă, dimensiune și greutate. O ipoteză spune că
la sud de Sovata și Praid, în zona Păuleni‑Ciomortan (județul Harghita), culturile neolitice Precucuteni
și Cucuteni gestionau drumul sării și al cuprului prin construcția unor așezări puternic fortificate.55
Dacă în perioada eneolitică și neolitică exploatarea sării se făcea doar prin fierberea apei prove‑
nite din izovare sărate, în perioada epocii bronzului (mileniul al III‑lea și al II‑lea î.Hr.), manifestările
exploatării sării cresc considerabil, fiind găsite urme de exploatări miniere. Amintim aici Valea Florilor
de lângă Turda și Ocna Dejului, unde s‑au găsit urme de exploatare în perioada 1420 – 990 î.Hr.56
În cazul Ocnei Sibiului se presupune că extragerea sării a fost făcută de cultura Coțofeni
(2500 – 1800 î.Hr.) în perioada de tranziție de la eneolitic la epoca bronzului.57 Ulterior, în epoca
50 v. Ibidem, p. 10.
51 v. Ibidem, p. 25.
52 Ion Simionescu, Sarea, Editura Cultura Neamului Românesc, București, 1923, p. 4.
53 v. Imre Horváth, Istoricul mineritului de la salina Praid, S.N. Praid, 1998 , p.4.
54 Camelia Bianca Toma., op. cit., Teză de doctorat, p. 24.
55 v. Valeriu Cavruc, Andrea Chiricescu, op. cit., p. 87.
56 v. Ibidem, p. 35, 38, 39, 45, 46, 48.
57 v. Savu Popa, op. cit., p. 25‑28.

16
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondialbronzului se găsesc unelte care atestă exploatarea sării58 de către cultura Witenberg (1800 – 800 î.Hr.),
care are așezate cinci comunități în jurul zonei salifere și care controlau drumurile de schimb cu acest
produs.59 Aceeași cultură exploata Ocna Dejului, Praid, Turda și Ocna Mureșului.60
Descoperirea existenței unui mare atelier de prelucrare a bronzului în zona Ocnei Mureș din
secolul al XII‑lea î.Hr., precum și a celui mai mare depozit de bronzuri din România demonstrează
importanța resurselor de sare din această zonă, folosite intens în schimburile comerciale.61
„În epoca fierului (aproximativ secolul X î.Hr. – secolul I d.Hr.) exploatările sunt mai puține
în România față de restul Europei”62.
În secolul al VI‑lea î.Hr. pe teritoriul Ocnei Mureșului apar agatârșii, care sunt considerați cei
mai iscusiți mineri ai Antichității pe continentul european.63
Comerțul cu sare se face cu toată lumea „barbară”, părintele istoriei Herodot (484 – 425 î.Hr.)
spunea că sciții primeau de la geți, pe lângă alte bunuri, și sarea64, acesta făcând referire și la ocnele
din Transilvania 65. O altă referire o regăsim în Geographia lui Claudios Ptolemaios (90 – 168 d.Hr).66
Culoarul Mureșului și cel al Someșului sunt legăturile cele mai facile ale Ardealului cu zonele
vestice ale Transilvaniei. Pentru accesul în restul zonelor înălțimile pasurilor sau defileele înguste au
făcut traseul mai anevoios.67
În cazul Ocnei Sibiului aflăm că: „este sigur însă că pe meleagurile acesteia sciții făceau comerț
cu sare și cu pește sărat, comerț preluat mai târziu de greci. Tracii transportau sarea în Peninsula
Balcanică. Geții de asemenea exploatau aceste zăcăminte de sare descoperite la zi (…).”68
Leagănul civilizației celte se află în zona Hallstatt din Austria, unde regăsim cea mai veche
mină de sare din lume, iar expansiunea extraordinară a acestei culturi este datorată acestui mineral cu
care făceau comerț în întreaga Europă.69 În Transilvania așezările celților au dominat zonele bogate
în sare în secolele IV – II î.Hr.70
Ulterior, aceste zone intră sub ocupație dacică în secolul al II‑lea‑secolul I. î.Hr., iar din obser‑
vații indirecte reies preocupări dacice de construcție a unor fortificații71 care străjuiesc drumurile
sării. O altă ipoteză în susținerea acestei afirmații o aflăm și în cazul Ocnei Dejului, unde dacii au
construit două cetăți pentru comerțul cu sare și apărarea zonei.72
Drumul sării, care pornea din Praid, trecea prin Depresiunea Homoroadelor și lua calea râului
Târnava Mare, protejată, printre altele, de Cetatea Dacică de la Odorheiu Secuiesc, Cetatea de la
Zetea și cea de la Porumbeii Mari, iar pe calea râului Târnava Mică putem menționa, tot ca rol de
protecție, Cetatea Dacică de la Șoimușul Mare.
58 v. Ibidem, p. 25‑28.
59 v. Ibidem, p. 28.
60 v. Simona Cristina Albinetz, Ocna Dej – studiu monogafic, editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2010, p. 169.
61 v. Nicolae Dobra, Ocna Mureș monografie , Editura Altip, Alba Iulia, 1996, p. 14.
62 Camelia Bianca Toma, op. cit., Teză de doctorat, p. 25.
63 v. Nicolae Dobra, op. cit., p. 15.
64 v. Valeriu Cavruc, Andrea Chiricescu, op. cit., p. 53.
65 v. Savu Popa, op. cit., p. 47.
66 v. Ibidem, p. 47.
67 Niedermaier Paul, op. cit, p. 10.
68 Savu Popa , op. cit., p. 240.
69 v. The Celts: Blood, Iron and Sacrifice with Alice Roberts and Neil Oliver , Documentar BBC, Marea Britanie, 2015.
70 v. Camelia Bianca Toma., op. cit., Teză de doctorat, p. 25.
71 v. Valeriu Cavruc, Andrea Chiricescu, op. cit., p. 51, 53.
72 v. Simona Cristina Albinetz, op. cit., p. 49.

17
Arh. KOVÁCS FERENC„Sarea a constituit și una din valorile materiale pe care s‑a bazat, ulterior, edificarea regalității
dacice, comerțul cu acest mineral fiind o constantă sursă de venituri, argumentată de cantitatea mare
de monetar autohton, grecesc, iar apoi roman, din lumea dacică.”73 Acest lucru este confirmat de
negustorii străini greci și, mai târziu, romani, care considerau sarea ca fiind singura marfă ce merita
riscurile unei călătorii îndepărtate.74
Se presupune că locuitorii de pe teritoriul Ocnei Sibiului aveau legături comerciale cu populațiile
regionale și cu lumea greco‑romană, iar existența sării a avut un rol economic important și aducea
prosperitate localităților din zonă, considerată una dens populată în perioada dacică.75
De asemenea, partea cea mai puternic fortificată a Regatului Dac este regiunea Munților Șureanu
și Valea Mureșului, adică poarta de intrare în Ardeal.76
Astfel, până la cucerirea romană, observăm că zonele cu sare din Transilvania sunt deja cunos‑
cute și exploatate într‑un fel sau altul.
Imperiul Roman este cel care introduce taxa pe sare. Cuvântul salariu provine din cuvântul
roman „salarium”, care era cota parte de sare la soldă, mărimea acesteia fiind dată de valoarea sării
pe piața locală sau în regiune.
După cucerirea Daciei de către romani (anul 106 e.n.), exploatarea sării devine o adevărată
industrie. Cele mai importante zone au fost Potaissa (Turda), Salinae (Ocna Mureș), Ocna Dejului și
a Sibiului, Sovata, Praid și Cojocna. Exploatări mai mici erau și pe valea Someșului.
Există numeroase inscripții pe altare datate din perioada romană, din care rezultă faptul că sali‑
nele Daciei se aflau în patrimoniul împăraților romani, dar erau guvernate de elitele provinciale, care
aveau dreptul de a comercializa sarea.77
Exploatarea sării în Dacia Romană era făcută la scară largă cu noi tehnologii romane.78
Dovezile mineritului intensiv din perioada romană sunt reprezentate de numeroasele cavități rămase
în urma extragerii sării, banii din perioada romană, unelte, inscripții în piatră etc. Importanța mine‑
lor de sare este dovedită de faptul că, de la Porțile de Fier până la Ocna Dej, era un drum folosit
pentru transportul sării.
Această arteră principală traversează vestul bazinului Transilvaniei, iar destinația fiecărui
drum, în urma analizelor am considerat‑o a fi Appulum (Alba Iulia), așezarea cea mai importantă
a zonei de legătură directă a drumului sării de pe uscat cu cel de pe apă. Din cercetarea drumurilor
romane în Transilvania, prezentate în anexa 3, iese în evidență drumul care începe din Ocna Dej
spre vest prin Porolissum (lângă Zalău) și spre sud prin Napoca, trecând apoi pe lângă Turda și
Salinae (Ocna Mureș) până la Appulum (Alba Iulia) unde funcționa un port comercial foarte activ
numit Partos79.
Un alt drum roman important era cel care urcă prin Valea Oltului, trece pe lângă Ocna Sibiului
și ajunge la Appulum străbătând localitățile Apold, Miercurea Sibiului, Sebeș și Lancrăm. Artere
secundare se ramificau pe valea Târnavelor prin Secășel și Obreja (jud. Alba).80
73 v. http://www.enciclopedia‑dacica.ro/?option=com_content&view=article&id=676&Itemid=327 – accesat 07.03.2017
74 v. Ibidem.
75 v. Savu Popa , op. cit., p. 29.
76 v. http://www.enciclopedia‑dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=cetatile&fisier=concepte_despre_cetatea_dacica_I
‑accesat 07.03.2017.
77 v. Valeriu Cavruc, Andrea Chiricescu, op. cit., p. 55.
78 v. Ibidem, p. 53.
79 http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Apulum – accesat 28.08.2017
80 v. Savu Popa, op. cit., p. 42.

18
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialDe asemenea, din zona Praid și Sovata81 se disting două drumuri care ajung la Appulum, ambele
luând calea râurilor Târnava Mare și Târnava Mică; cel mai probabil erau drumuri folosite în perioada
dacică. Printre aceste artere construite amintim artera „Via Aurelia” care conecta Alba Iulia, pe cursul
Târnavei Mari, de Sfântu Gheorghe. Acest drum trecea Carpații Orientali și era folosit în comerțul
cu roxolanii82, cel mai probabil prin pasul Oituz și Ghimeș (anexa 3).
În monografia orașului Ocna Sibiului, Savu Popa ne spune despre drumurile romane că „urmau
în linii mari străvechile căi de comerț ale geto‑dacilor, legând teritoriile din partea de sud a țării de
Transilvania și favorizând pătrunderea schimburilor comerciale și economice în Dacia intracarpa‑
tică”, iar „drumul roman ce asigura legătura între Dacia Superioară și Dacia Inferioară a îndeplinit
un rol deosebit de important (…) în dezvoltarea comercială și economică, lucru reliefat de intensa
circulație monetară descoperită și la Ocna Sibiului”83.
Astfel, de exemplu, pentru zona de sud a Transilvaniei, în cazul Ocnei Sibiului, aflăm că
sarea exploatată aici „era transportată în două direcții: „spre vest – pe drumul sării – prin Apold,
Miercurea (Cedone) și Sebeș – la Partoș (Port) pe Mureș, sau la Oarda și Vinț din șoseaua imperi‑
ală Ulpia‑Appulum (Grădiște‑Alba Iulia), iar înspre sud, prin Sibiu (Cibinium) (…) urmând cursul
Oltului până la Dunăre (a se vedea Tabula Peutigeriana) (…). De aici sarea era încărcată pe corăbii,
care o parte se îndreptau spre Moesia Inferioară, iar o parte urcau pe Dunăre până la Drava, iar de
acolo spre Adriatică și spre Roma.”84.
În cadrul transportului sării pe Someș aflăm că bolovanii de sare din Ocna Dej erau duși „prin‑
tr‑un șanț amenajat care trecea pe lângă Fântâna cu Slatină până la Valea Salcă, iar de aici cu plutele
pe Someșul Unit”.85
Arendașul salinelor și comerțului din Dacia, în secolul al II‑lea, devine celebru pentru ave‑
rea incredibilă pe care a strâns‑o din impozitele percepute pe sare, perioadă în care așezarea civilă
Salinae, Ocna Mureș, devine una din cele mai importante exploatări salinifere din Dacia Superioară.
Supravegherea minelor și a drumului până la Alba Iulia era asigurată de legiunile staționate la
Războieni‑Cetate și Șpălnaca.86
Sarea care se extrăgea ajungea în Câmpia Panoniei prin intermediul râului Mureș87
În secolul al II‑lea e.n., din Ocna Mureș sarea se transporta prin intermediul căruțelor sau a
șlepurilor88 „construite la Partos (azi un cartier al orașului Alba Iulia)”89, navigarea fiind gestionată
de asociații ale plutașilor.
La Salinae (Ocna Mureș) arheologul M. Ackner (1857) a identificat prima dată urme ale exploa‑
tărilor romane de suprafață prin decopertare. Sesizări despre exploatările romane de la Potaissa s‑au
făcut în secolul al XVIII‑lea de către Johann Fridwaldsky în lucrarea Mineralogia Magni Principatus
Transilvaniae (1780), unde menționează descoperirea unor puțuri romane în 1756, incluzând și un
„capitol întreg al vechilor exploatări din Transilvania”90. Urme ale exploatărilor romane au fost iden‑
tificate în secolul al XIX‑lea și în zona Ocnei Dejului și Cojocna de către Wollmann, care realizează
o hartă a acestora în 1837.
81 v. Costin Ștefănescu , op. cit., p. 128.
82 Nicolae Moldovan, Vâlcele Studiu monografic , Editura Tinta, Arcuș, 2013 , p. 11‑12.
83 Savu Popa, op. cit., p. 42‑43.
84 Ibidem, p. 48.
85 Simona Cristina Albinetz, op. cit., p. 171.
86 v. Nicolae Dobra, op. cit., p. 17‑18.
87 v. Valeriu Cavruc, Andrea Chiricescu, op. cit., p. 53.
88 Navă (fără propulsie proprie) folosită pentru transportul mărfurilor pe fluvii, pe canale sau pe lacuri, confom DEX.
89 Costin Ștefănescu , op. cit., p. 92.
90 Camelia Bianca Toma, op. cit., Teză de doctorat, p. 29.

19
Arh. KOVÁCS FERENCOrbán Balázs (1870) face prima referire la extracția sării din Sovata în epoca romană, dar
arheologul „Sófalvi András (2001, 2005) neagă existența exploatărilor romane de la Sovata și
Praid”91. În Sovata, mic îndreptar turistic Eugen Țereanu descrie zona Lacului Negru ca fiind
o fostă exploatare romană, pe lângă care este construit un drum. În regiunea Praid se construiește
un castru de apărare a minelor de sare.92
Exploatarea sării de la Potaissa (Turda) s‑a făcut extensiv în cei 160 de ani de stăpânire romană,
în 24 de locuri.93 De asemenea fiind așezat într‑un punct strategic cu importante resurse de sare,
castrul roman de aici devine în secolul al II‑lea cel mai important centru militar din întreaga Dacie
Romană.94 În monografia orașului Turda din anul 2011, Valentin Vișinescu vorbește despre benefi‑
ciile așezării orașului la „zona de contact între Munții Apuseni și Câmpia Transilvaniei pe o veche
arteră de circulație și într‑un punct de plecare spre regiunile aurifere”95.
De asemenea, romanii mai au castre la Dej, Gherla și Cășei, iar comerțul era înfloritor în toată
regiunea.96
Administrația romană instituie taxe vamale stricte asupra mărfurilor care intră și ies din provin‑
cie, fiind asigurate de un sistem bine pus la punct de funcționari, contabili, încasatori etc.97
Observăm astfel că prezența sării ușor exploatabile sub diferite forme a fost în primul rând un
element cheie în cadrul procesului de sedentarizare, fiind ulterior exploatat de comunitățile locale, fiind
un factor de stimulare a dezvoltării localităților. Lipsa sării din teritoriile învecinate a dat naștere la
primele drumuri ale sării, prin care această resursă vitală era tranzacționată în teritorii mai îndepărtate.
Amploarea extracției și a comerțului cu sare a fost definitiv schimbată și ridicată la un alt nivel
odată cu apariția civilizației romane pe teritoriul Transilvaniei, când toate zonele în care este pre‑
zentă sarea în regiune erau exploatate, demonstrând importanța acestui mineral în această perioadă
(anexa 3). Valoarea economică a acestor exploatări reiese din construcția dumurilor până la acestea,
administrația romană fiind cea care fixează traseul drumul sării. Amploarea extracției și a comerțului
sub administrație romană este egalată doar după perioada medievală.
3.2. Evul Mediu și Renașterea – din secolul al IV‑lea
până în secolul al XVII‑lea
După retragerea ocupației romane, exploatările rămân, de obicei, în proprietatea băștinași‑
lor98, dar „nu s‑au găsit date concludente asupra modului de exploatare a zăcămintelor de sare din
Transilvania”99.
Schimbul de produse și mărfuri dintre populațiile locale s‑a menținut cu Imperiul Romano‑
Bizantin până în secolul al X‑lea, existând doar câteva scurte întreruperi (huni, bulgari).100
91 Ibidem, p. 31.
92 v. Ferenc Molnos, Praid, ghid turistic, Editura Mark House, Gheorgheni, 2008, p. 18.
93 v. Eugen Gergely, Turda Istorie și contemporaneitate, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2005, p. 36.
94 v. Nicolina Halgaș, Valetin Vișinescu, Turda – orașul renăscut: o monografie a municipiului, Editura Risoprint,
Cluj‑Napoca, 2011, p. 29.
95 Ibidem, p. 152.
96 v. Simona Cristina Albinetz, op. cit., p. 50.
97 Filip Pațac, op. cit., p. 18.
98 v. Savu Popa, op. cit., p. 47.
99 Camelia Bianca Toma, op. cit., Teză de doctorat , p. 31.
100 Filip Pațac, op. cit., p. 18‑19.

20
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialProcesul de structurare politico‑administrativă a fost influențat atât de condițiile cadrului
natural, cât și de creșterea treptată a populației. Schimbarea echilibrului între marile puteri a fost
evidentă, inițial prin delimitările strategice făcute de cadrul natural, iar apoi cu ajutorul prisăcilor
care au fost mutate succesiv, urmate de colonizări. Astfel, delimitarea unităților administrative nu
s‑a schimbat mult, fiind posibilă o gestiune lesnicioasă a teritoriului și implicit a resurselor.101
În mileniul I d. Hr., în secolele al IV‑lea și al IX‑lea, multe dintre necropolele și așezările umane
din Transilvania sunt localizate în apropierea unor locuri de unde se exploata sarea (Ocna Mureș,
Ocna Sibiului, Turda, Cojocna, Ocna Dejului etc.) 102, timp în care apar și primele formațiuni cu
caracter stabil sub denumirea de cnezate și voievodate. La Turda, o legendă vorbește despre existența
unui Voievod al salinelor.103
Pentru Transilvania medievală Paul Niedermaier face o structurare în trei perioade. Primele
două se referă la perioada popoarelor migratoare, secolele al IV‑lea și al IX‑lea, reprezentată în anexa
4, iar a treia se referă la venirea maghiarilor începând cu secolul al X‑lea, reprezentată în anexa 5.
Anexa 6 cuprinde perioada medievală de la finalizarea cuceririi Transilvaniei până în perioada revo‑
luției industriale, perioada dintre secolul al XIII‑lea și secolul al XVII‑lea.
3.2.1. Perioada migratoare din Transilvania începând cu retragerea romană
până la sfârșitul secolului al IX‑lea.
Prima perioadă delimitată de Paul Niedermaier este cea cuprinsă între secolul al IV–lea până
în secolul al VII‑lea. În Ardeal o populație mai numeroasă este în lunca Mureșului și în luncile celor
două Târnave.104
În anexa 4 fig. 1, Goții și Gepizii care ocupau centrul Transilvaniei în secolul al V‑lea controlau
exploatările din Ocna Mureș și Turda, iar dacă suprapunem harta localităților din Cultura Sântana de
Mureș, care domina regiunea Transilvaniei de Sud, și rezervele de sare, observăm că acestea cores‑
pund.105 De asemenea, nu avem motive să presupunem faptul că restul exploatărilor nu erau active,
chiar dacă exploatarea resurselor de sare se făcea într‑o mai mică măsură.
A doua perioadă este cea cuprinsă între secolele al VII‑lea și al X‑lea. Această perioadă se
caracterizează printr‑o dominație a slavilor106. În cadrul structurării habitatului din această perioadă
se remarcă apariția distincției dintre cele două legături spre zăcămintele de sare din Ardeal (zona
Someșului și zona Mureșului)107
În anexa 4 fig. 2, avarii din secolul al VII‑lea se grupează în Transilvania în zonele cele mai
bogate în depozite de sare, cum sunt Ocna Mureș, Turda sau Ocna Dejului. 108 „Din informațiile
noastre de natură istorică reiese că poporul avar cunoștea și aprecia importanța sării, fapt dovedit și
prin continuarea exploatărilor de sare în perioada 600‑750 e.n.”109
101 Niedermaier Paul, op. cit., p. 87.
102 v. Valeriu Cavruc, Andrea Chiricescu, op. cit., p. 89.
103 v. Eugen Gergely, op. cit., p. 38.
104 Niedermaier Paul, op. cit., p. 25.
105 v. Valeriu Cavruc, Andrea Chiricescu, op. cit., p. 89.
106 Cultura slavică este preponderentă, avarii se amestecă cu slavii.
107 v. Niedermaier Paul, op. cit., p.26.
108 v. Valeriu Cavruc, Andrea Chiricescu, op. cit., p. 89‑90.
109 Imre Horváth, op. cit., p.34.

21
Arh. KOVÁCS FERENCÎn 810 bulgarii înving avarii aducând populația sub stăpânirea lor.110
În secolul al VIII‑lea dominația bulgară se întindea până la ocnele din sudul Transilvaniei,
care controlau transportul sării pe râul Mureș până la Tisa (anexa 4 fig. 3). Tot în această perioadă
funcționa un aparat financiar care percepea vama de la ambarcațiunile ce transportau sarea pe Mureș
și Tisa.111
Nu putem exclude faptul că hanul bulgar Krum a ocupat Ardealul datorită faptului că minele
de sare de pe acest teritoriu au reprezentat o importantă resursă economică și politică pentru țara
sa. După arheologul Bóna István, Ardealul ar fi fost ocupat de bulgari în urma războiului cu francii,
în anul 830, iar minele de sare din valea Mureșului și împrejurimi au reprezentat o mare comoară
pentru cuceritori.112
Stăpânirea bulgară este menționată în Analele de Fulda din 892. Regele franc Arnulf a început
campania de luptă împotriva Moraviei și i‑a cerut hanului bulgar Vladimir ca, odată cu atacul francilor
și al maghiarilor, să nu permită transportul sării în această regiune. Din aceste informații reiese că în
secolul al IX‑lea bulgarii au pus stăpânire pe o parte a minelor de sare din Ardeal și făceau comerț cu
minereul extras din acestea. Stăpânirea bulgară din Ardeal este dovedită și de cercetările arheologice.113
În schimb, Moravia și‑a asigurat accesul propriu spre zăcămintele de sare din Ardeal.114
După cum se poate observa și din anexa 4 fig. 4, în timpul dominației moraviene se menționează
existența unui coridor de transport al sării de la Dej către Tisa prin Porțile Meseșului115, afirmație
susținută și prin faptul că Țaratul Bulgar la finalul secolului al IX‑lea deține ocnele din nord‑vestul
Transilvaniei, cu excepția zonei Dejului, care aparține de Moravia.116
Cunoscând politica bulgarilor de construire a imperiului se poate crede că mii de macedoneni
împreună cu familiile și preoții acestora au fost transmutați în Bazinul Carpatic, unde era nevoie de
sclavi pentru popularea teritoriilor extinse luate în stăpânire. Era nevoie de forță de muncă în minele
de sare, pentru transportul acesteia, precum și pentru paza drumurilor sării .117 Cel mai important
centru de putere al bulgarilor din regiune a fost Alba Iulia.118
În secolul al IX‑lea prezența necropolei slave119 de la Ocna Sibiului „poate să fie legată – susține
M. Rusu – de ocuparea salinelor de la Ocna Sibiului, Sic, Ocna Dej, Ocnița, de către primul grup slav
pătruns în Transilvania”120.
Din fig. 1 Anexa 58 observăm că prezența ocnelor influențează structurarea politico‑adminis ‑
trativă. Din această structurare a Transilvaniei timpurii reies trei zone de putere: culoarul sării, țara
Ultrasilvaniei și zona Bălgradului. Culoarul sării era cel care asigura inițial sarea necesară Moraviei
Mari și era păzită de cumani și chazari. Acest culoar avea centrul în zona Dejului, în care se găsea
Cetatea Chazarilor. Ulterior, între anii 900 și 1000, pe lângă cetatea Chazarilor apare și cetatea Ocna
Dejului. Tot în această perioadă se menționează apariția a două cetăți: Cluj și Turda, care, pe lângă
110 v. Niedermaier Paul, op. cit., p.26.
111 v. Valeriu Cavruc, Andrea Chiricescu, op. cit., p. 89‑90.
112 v. Tóth Arnold, Néprajz – muzeológia: Tanulmányok a múzeumitudományokköréből a 60 éves Viga Gyula tiszteletére ,
Miskolc, 2012 , p. 56.
113 v. Ibidem, p. 57.
114 v. Niedermaier Paul, op. cit., p.30.
115 v. Ibidem .
116 v. Ibidem, p. 31.
117 Tóth Arnold, op. cit., p. 60.
118 v. http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/bibliotheca/xxii/03%20scurta%20istorie.htm accesat – 07.03.2017.
119 Imperiul Bulgar este de origine Slavă, fiind instrumental în răspândirea limbii slave și a creștinismului.
120 Savu Popa, op. cit., p. 46.

22
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondialcea de la Dăbâca, au asigurat exploatările majore de sare de la Turda și Cojocna. De asemenea,
importanța localității Bălgrad (Alba Iulia) în acest context nu este de neglijat, deoarece asigura legă‑
tura cu exploatările din Ocna Sibiu. Cele cinci cetăți menționate au beneficiat de teritorii aferente
zonei de maximă densitate a populației din vestul Ardealului.121
Se observă astfel că centrele miniere axate pe exploatarea sării, alături de centrele politice, au
fost printre primele centre zonale. În aceste centre miniere a avut loc între secolele al IX‑lea și al
XI‑lea un proces de urbanizare datorat colonizării unor muncitori de înaltă calificare. Același lucru e
valabil și pentru centrele de încărcare a sării în căruțe sau vase (Vințu de Jos și Dej). Rolul economic
pe care l‑au avut aceste centre miniere au determinat clasificarea lor în centre urbane, situație în care
nu se află însă în această perioadă, Cojocna sau Ocna Sibiului.122
De aici reiese implicit valoarea mare pe care o au resursele de sare și transportul acesteia,
zonele respective formând arii administrative bine delimitate și protejate.
3.2.2. Principalele evenimente din Transilvania începând cu secolul al X‑lea
până la finalizarea cuceririi ei de către maghiari în 1211.
În Anexa 5 – Drumul sării din Transilvania în perioada secolului al X‑lea până în secolul
al XII‑lea este prezentat începutul celei de a III‑a perioade menționate de Niedermaier și este marcată
de venirea maghiarilor în zona Transilvaniei. Aceștia cuceresc treptat Transilvania de la nord vest
spre sud. În acest context T. Sălăgean ne spune cum „o încercare a maghiarilor de a‑și deschide de
timpuriu drumul către zăcămintele din nordul Transilvaniei (mai precis spre Valea Someșului Mare)
era destul de logică”123.
Până la pătrunderea maghiară în secolul al X‑lea în Transilvania, Ocna Dejului era inclusă în
ducatul lui Gelu. Acest ducat este cucerit de către Tuhutum, un apropiat a lui Arpad, rege al Ungariei.
Din lucrarea de doctorat a Gabrielei Hortenzia Rădulescu aflăm că valea Someșului Mare era
de mare importanță pentru maghiari, existând un drum comercial peste Carpații Orientali prin zona
pasul Rodnei124, unde era vama cu Moldova.125 Această vamă este timpuriu reglementată126 și foarte
importantă în contextul marilor drumuri comerciale continentale din Europa Centrală și de Est.127
Importanța economică și strategică a resurselor de sare de la Cojocna în secolul al X‑lea au
făcut din aceasta o țintă, care urma să fie cucerită printr‑o acțiune militară rapidă de către Tuhutum.128
De asemenea, introducerea ocnelor din Turda, Cojocna și Ocna Dej sub dominație maghiară
a sporit considerabil potențialul de putere a zonei din nord (Regatul Maghiar din anexa 5 fig 1).
În această perioadă, pe drumul de la Turda la Cojocna exista un șir de puncte de strajă alăturate
folosite pentru protecția acestuia.129
121 Niedermaier Paul, op. cit., p. 76‑82.
122 v. Ibidem, p. 212‑222.
123 v. Ibidem, p.31
124 Anexa 5 – Drumul sării din Transilvania în perioada sec. al X‑lea –până în sec. al XII‑lea , Pasul Rodnei.
125 v. Gabriela Hortenzia Rădulescu, Habitatul în Transilvania de Nord‑Est în secolele VII‑XV , p. 144.
126 Nu se precizează felul în care a fost reglementată.
127 v. Ibidem, p. 341.
128 v. Niedermaier Paul, op. cit., p. 32‑33.
129 v. Ibidem, p. 33.

23
Arh. KOVÁCS FERENCPaul Nierdermaier consideră că Ocna Mureșului nu a fost exploatată în perioada medievală și
se presupune că în zonă exista o graniță fortificată pe lunca Mureșului între maghiarii care stăpâneau
ocnele din Turda și Cojocna și bulgarii din sud130 (anexa 5 fig 1).
De asemenea, în jurul anului 1000, Legenda Sfântului Gerhard ne spune cum Athum, un prin‑
cipe de Banat și vasal al Bizanțului, care nu îl respecta pe regele ungar Ștefan I, în anul 892, a vămuit
sarea regală care era transportată pe Mureș, instituind în porturi până la Tisa vameși și paznici, fapt
ce dovedește că transportul sării pe acest râu se face din timpuri mai vechi.131
O importanță sporită o are zona Alba Iulia, care, în 970, este cucerită de către Gyula cel Bătrân
(voievod al zonei Ardealului). Aceasta îndeplinea numeroase condiții extrem de favorabile habitatu‑
lui și controlului drumurilor care duceau spre exploatările de sare de la Turda, Cojocna și Ocna Sibiu,
la care se adăuga posibilitatea gestionării transportului sării pe Mureș.132
Cronicile istorice spun că Gyula cel Bătrân133 și Athum134 intră în conflict cu primul rege maghiar,
Ștefan cel Sfânt. Maghiarii cuceresc Transilvania în 5 etape, între secolele al X‑lea și al XII‑lea,
restructurează puternic zona din punct de vedere economic și accelerează procesul de feudalizare.
Astfel, în cronica lui Anonymus referitor la exploatările de sare din Ardeal, este precizat faptul
că Ștefan I are în posesie ocnele din Ocna Dej, Cojocna și Turda.135
Se presupune că drumul sării pe uscat de la Dej spre Szolnok136, în jurul anului 1000, conform
descrierii lui Paul Niedermaier, a fost utilizat înaintea folosirii Someșului pentru transportul sării.
De asemenea, teritoriul acestui drum a constituit în prima fază comitatul Szolnoc.137
Direcția de pătrundere în Transilvania, așa cum reiese din anexa 5 fig. 1, 2 și 3, împreună cu
alegerea centrelor de administrație în zone saline, arată importanța localităților cu exploatare de sare.
Un exemplu în acest sens este reprezentat de Ocna Dej, amintită în perioada regelui Béla I, în 1061, în
cadrul unor documente de donație.138, capitală a comitatului Szolnok în 1166, protejată de cetățile din
zona Dejului.139 Acest comitat se întindea în această perioadă de la cele două Someșuri până la Tisa.
Mai mulți autori fac referire la faptul că plutăritul și transportul mărfurilor erau în strictă legă‑
tură cu extragerea sării. Atât în Maramureș, cât și în Ardeal mineritul sării era important încă de la
începutul Dinastiei Arpadiene (anul 1001).140
Cronicile și documentele din secolul al XI‑lea ne spun cum era transportată sarea pe drumul
sării în jos pe Mureș spre Câmpia Panonică.141
În secolul al XII‑lea circulația pe valea Mureșului a fost consolidată prin înființarea unor locali‑
tăți noi.142
130 v. Ibidem, p. 34
131 v. Savu Popa, op. cit., p. 49.
132 Niedermaier Paul, op. cit., p. 35‑36
133 Această informație este ambiguă, deoarece fiica lui Gyula, prin căsătorie cu Géza, îi dă naștere la Ștefan I, primul rege
al Regatului Ungariei.
134 Acesta este învins de Ștefan cel Sfânt în anul 1032. v. Savu Popa, op. cit., p. 49.
135 v. Simona Cristina Albinetz, op. cit., p. 172.
136 Acest drum cuprindea următoarele localități: Șomcutu Mic – Bobâlna – Surduc –Jibou – Moigrad – Zalău –Recea –
Șimleul Silvaniei‑ Nușfalău – Ip – Suplacu de Barcău – Săldăbagiu de Barcău și Marghita – Săcueni.
137 v. Niedermaier Paul, op. cit., p. 67, 70‑71.
138 v. Simona Cristina Albinetz, op. cit., p. 172.
139 v. Niedermaier Paul, op. cit., p. 72.
140 v. Bellon Tibor, A Tisza néprajza – Ártéri gazdálkodás a tiszai Alföldön , Editura Timp Kiadó, Budapesta, 2003, p. 165.
141 v. Valeriu Cavruc, Andrea Chiricescu, op. cit., p. 89.
142 v. Niedermaier Paul, op. cit., p. 52.

24
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialStrămutarea sașilor din Crișana în sud‑vestul Ardealului a fost motivată de considerente stra‑
tegice, aceștia având în principal datoria de a proteja Alba Iulia și de a asigura transportul sării pe
Mureș.143 Sașii erau principalii agenți ai comerțului de tranzit din Transilvania144 și erau considerați
specialiști rari și necesari în exploatarea zăcămintelor.145
De asemenea, primele documente scrise care atestă exploatarea de sare de la Ocna Sibiului apar
în secolul al XII‑lea, timp care coincide cu colonizarea sașilor în Transilvania, cărora li se oferă dreptul
de a exploata zăcămintele subsolului pentru ei și pentru regalitate. Între 1192 și 1196 salinele din Ocna
Sibiului erau sub jurisdicția prepozitului sașilor din localitate. Ulterior, germanii ridică o cetate pe
Dealul Cetății de la Ocna Sibiului. Din această perioadă Ocna Sibiului apare pe diferite hărți și docu‑
mente sub numele de Vizakna, nume legat de prezența lacurilor sărate, însemnând și Ocna de apă . 146
Ocnele de sare din Turda sunt considerate cele mai bogate din Transilvania secolului al XI‑lea.147
În anul 1075, cancelaria regelui Géza I emite un document prin care în cetatea Turda „jumătate
din vama salinelor este dăruită mânăstirii Sfântul Benedict din Cehoslovacia, menționându‑se, de
asemenea, vama de sare situată pe locul ce se numește Aranyas”148. Acest document atestă, indirect,
o continuare a exploatării organizate a sării de‑a lungul timpului.
În 1289, li se oferă secuilor pământul cetății Turda, numit Arieș, ce se afla între râurile Arieș și
Mureș.149
Existența unei cetăți unde se încasa vamă pentru sarea transportată de la saline dovedește impor‑
tanța pe care au avut‑o resursele de sare în economia locală a localităților studiate.
De exemplu „înaintea năvălirii pecenegilor din anul 1068 exista deja salina Uioara‑Ocna Mureș
(Újvár), care asigura exploatarea și transportul sării”150. În 1202‑1203 pe teritoriul localiății se con‑
struiește o cetate nouă, care devine ulterior cetate regească: Castrum Regium Ujvar . Era una dintre
cele patru așezări întărite existente în comitatul Alba, fapt ce demonstrează importanța pe care o avea
această zonă de exploatare.151
Sarea din Transilvania era dusă în piața de la Sâmbăteni (lângă Arad) pe malul Mureșului152,
iar din ordinele date de către regele Ungariei Bela al II‑lea în 1138, reiese faptul că 30 de gospodării
din Transilvania erau însărcinate cu transportul a 24 000 de bolovani de sare (aproximativ 120 de
tone) prin intermediul a două nave pe Mureș până la Târgul Sumbut. Ulterior, regele Bela al III‑lea
dăruiește Bisericii din Nitra (azi Slovacia) vămi și trei nave pentru transportul sării din Transilvania,
care putea fi cumpărată din Arad sau Seghedin.153 Venitul acestui rege din exploatarea sării a fost de
16 000 de mărci de argint anual.154
143 v. Ibidem, p. 47.
144 v. Filip Pațac, op. cit., p. 20.
145 v. Konrad Gündisch, Autonomie de stări și regionalitate în Ardealul Medieval, în Transilvania și sașii ardeleni în
istoriografie, Editura Hora, Sibiu, 2001, p. 43.
146 v. Savu Popa, op. cit., p. 50, 58,.
147 v. Eugen Gergely, op. cit., p. 54.
148 Ibidem, p. 39.
149 v. Niedermaier Paul, op. cit., p.47
150 Imre Horváth, op. cit., p.37.
151 v. Nicolae Dobra, op. cit., p. 21.
152 v. Niedermaier Paul, op. cit., p. 218.
153 v. Savu Popa, op. cit., p.244.
154 v. Simona Cristina Albinetz, op. cit., p. 24.

25
Arh. KOVÁCS FERENCFinalizarea cuceririi maghiare se încheie în 1211, odată cu chemarea Ordinului Cavalerilor Teutoni
în Țara Bârsei de către regele ungar Andrei al II‑lea155. (Teritoriile cavalerilor teutoni în anexa 5 fig. 3)
Paul Niedermaier descrie perioada secolelor al XI‑lea – al XIII‑lea ca fiind una favorabilă dez‑
voltării urbanistice al unor centre de exploatare și încărcare a sării.156
Astfel, se confirmă faptul că exploatările de sare au fost unul dintre motivele principale ale
venirii maghiarilor în Transilvania.
3.2.3. Perioada cuprinsă între începutul secolului al XIII‑lea
și sfârșitul secolului al XVII‑lea
Din lucrarea lui Paul Niedermaier, Habitatul medieval în Transilvania aflăm că sarea a fost de
mare importanță din primul mileniu până în secolul al XIV‑lea, aducând numeroase beneficii coroa‑
nei. Astfel, în perioada crizei agrare medievale, pentru centrele miniere exploatarea zăcămintelor
a fost cea mai importantă ocupație a locuitorilor, aceștia dezvoltând pe lângă localitățile în cauză
(Turda, Ocna Sibiu, Cojocna) și alte localități, cum este cazul Vințului de Jos.157
Începând cu secolul al XIV‑lea se constată un declin al centrelor miniere bazate pe exploatarea
sării (fig. 2. Centre miniere din secolele IX‑XIV, Anexa 58), iar acest lucru a fost determinat de mai
multe cauze: „reducerea populației a dus la o scădere a consumului de sare, (…) în secolul al XVI‑lea,
odată cu o anumită anarhie progresivă, un procent crescând al populației s‑a aprovizionat cu sare
ocolind cămările regale, iar condițiile de export au devenit tot mai dificile”158. Profitul obținut din
exploatarea sării a fost astfel mult diminuat, situație ce a dus la o susținere redusă a centrelor miniere.
Chiar dacă puterea centrală era interesată de veniturile obținute din minerit, eanu a putut face inves‑
tițiile din acest domeniu.159
Astfel, se observă că localitățile cu funcțiuni centrale au fost în mare parte dependente de
importanța agriculturii în ansamblul vieții economice și se constată, cel puțin în perioada crizei agrare
medievale, o creștere a importanței centrelor meșteșugărești – comerciale.160
În primele trei secole ale mileniului al II‑lea (anexa 5), pe lângă singurul oraș episcopal – Alba
Iulia, o importanță mare au avut‑o în Ardeal cele trei centre miniere, Turda, Dej și Rodna, cu o
importanță mult mai mare decât centrele comerciale Sibiu și Brașov, care au ajuns pe prim‑plan doar
mai târziu. De asemenea, în această perioadă se constată o densitate ridicată a populației în vestul
Ardealului (Turda, Dej, Alba Iulia), care a determinat structura politico‑administrativă.161
În perioada medievală, din Ocna Mureș porneau în fiecare primăvară până la 80 de plute, fie‑
care cu 20 000 de bolovani (60 de tone) de sare, care ajungeau până la Szeged sau Belgrad. Prețul
plătit pentru transportul a 10 000 de bolovani (30 de tone) de la Decea la Seghedin (Szeged), rută care
se parcurgea în 7 zile, era de 42 de florini 162.
155 v. Horia Moldovan, Dezvoltare urbană și arhitectură în Transilvania și Țara Românească: caiet documentar , Editura
Universitară „Ion Mincu”, București, 2012 , p. 9.
156 Niedermaier Paul, op. cit., p. 220.
157 v. Ibidem, p. 164, 169.
158 Ibidem, p. 226.
159 v. Ibidem, p. 226‑227.
160 Ibidem, p. 236.
161 v. Ibidem, p. 168‑169.
162 v. Nicolae Dobra, op. cit., p. 56,57.

26
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialÎn perioada regelui Andrei al II‑lea (1175‑1235), acesta îi obliga pe cei care transportau sarea
pe Mureș, prin vama Vinț, să plătească vamă, fie în bani, fie în sare, bisericii din Zagreb și Alba
Iulia sau, uneori, dăruia această vamă Capitlului din Strigoniu (Ungaria). De asemenea, regele oferea
cavalerilor Teutoni dreptul de a comercializa sarea pe Mureș fără vamă, lucru pe care l‑a permis și
comitelui Toma.163
În anul 1222 regele stabilește localitatea Szeged ca centru național al sării164 (anexa 2). Tot
el reglementa transportul sării astfel: „Andrei, din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, Dalmației,
Croației (…) am mai îngăduit zișilor frați (cavalerilor teutoni) să țină liber pe râul Olt șase năvi, pe
râul Mureș, alte șase, care să ducă sare prin tot regatul nostru la mers în jos, iar la venit în sus să aducă
alte lucruri”165.
Regii Ungariei au avut un mare interes în refacerea localității Turda după invazia tătarilor din
1241, atât pentru a asigura aprovizionarea cu sare a regatului, cât și pentru a crește veniturile vistieriei
regale.166 Astfel, au fost aduși coloniști experți în munca de exploatare a salinelor, localitatea fiind
refăcută și dezvoltându‑se mai repede decât în perioada anterioară.167
De asemenea, aflăm de intervenția promptă a regelui pentru strămutarea iobagilor în localitățile
Dej și Ocna Dejului, în secolul al XIV‑lea atunci când populația Transilvaniei a fost greu încercată
atât de Moartea Neagră, cât și de invazia otomană.168
Stimularea exploatării de sare în perioada medievală duce la o intensificare a meșteșugului
extracției resurselor, care devine un domeniu foarte solicitat, fiind un factor de dezvoltare al locali‑
tății și al creșterii demografice. Baza populației orașelor erau meșteșugarii care se specializează și
se unesc în bresle, iar comerțul este în continuă dezvoltare.169 Așezările miniere sunt în permanență
încurajate de regalitate datorită veniturilor pe care le aduce, iar o parte din ele se transformă din târg
în oraș, situație în care se află Ocna Dej, care devine oraș în 1321.170 (anexa 6)
Importanța centrelor miniere bazate pe exploatarea sării din secolele al XIII‑lea și al XIV‑lea este
evidentă și prin sprijinul de care acestea beneficiază din partea autorităților, mai ales prin privilegiul de
a avea târguri. Dimensiunea mare a parcelelor din localitățile în care se exploatează sarea coroborată
cu numărul mare de privilegii acordate sugerează importanța pe care o are agricultura în economia
localităților, aceasta devenind, odată cu scăderea exploatărilor de sare, o activitate compensatorie.171
Numărul mare de privilegii de vamă pentru transportul sării din Transilvania, acordate feuda‑
lilor sau diferitelor mânăstiri, scoate în evidență cantitatea mare de sare care se extrăgea precum și
valoarea acesteia pe piață.
Negustorii transilvăneni beneficiează și ei de numeroase privilegii în cele două țări române. Ei
au dreptul de a circula liber prin acestea, acaparând astfel aproape în exclusivitate schimbul de măr‑
furi. Aceștia beneficiază de privilegii și în marile orașe europene, unde duceau mai ales sare și metale
prețioase.172
163 v. Savu Popa, op. cit., p.244‑245.
164 Juhász Antal, Vízimalmok a szegedi Tiszán , Editura MFMÉ. Szeged, 1960. p. 127.
165 Valeriu Cavruc, Andrea Chiricescu, op. cit., p. 153.
166 v. Nicolina Halgaș, Valetin Vișinescu, op. cit., p. 25.
167 Flaviu Cismașiu, Turda – 20 de secole de istorie , Editura Hiperborea: LogArt, Turda, 2003 , p. 19.
168 Niedermaier Paul, op. cit., p.124.
169 v. Nicolina Halgaș, Valetin Vișinescu, op. cit., p.155.
170 v. Simona Cristina Albinetz, op. cit., p. 62.
171 Niedermaier Paul, op. cit., p. 165.
172 Filip Pațac, op. cit., p. 20‑21.

27
Arh. KOVÁCS FERENCAstfel, regele Béla al IV‑lea, în 1247, le permite ioaniților să transporte sare din orice ocnă din
Transilvania către Bulgaria, Grecia și Cumania.173
În anexa 6 observăm că ocna din Dej apare atestată documentar într‑un comunicat emis în
timpul regelui Béla al IV‑lea în 1236, în care cancelaria regală obligă locuitorii să presteze servicii
pentru Cămara de sare174. Din anul 1220 aflăm de existența unui depozit regal la Sălacea, pe drumul
de la Dej la Szolnoc, unde se desfăcea o parte din sarea ardeleană.175
Ulterior, în anul 1291 regele Andrei al III‑lea acordă drepturi și libertăți176 pentru exploatarea
sării din centrele importante de extracție a acesteia din Transilvania, fiind scoase de sub jurisdicția
voievozilor Transilvaniei și introduse sub jurisdicția regelui. Astfel, era posibilă organizarea unor
târguri la sfârșit de săptămână în care se oferea scutire de vamă pentru mărfurile proprii.177 În 1291, la
Ocna Dejului funcționa o vamă care beneficia de aceste libertăți și privilegii prin scutirea de taxe.178
(anexa 6)
Ocna Sibiului apare în unele documente sub numele de Salisfodium sau Salzburg în perioada
1320 – 1327. În acest secol minele erau sub administrația prepozitului de Sibiu și bisericii sale, care
aveau dreptul de liberă exploatare și arendare. În secolul al XIV‑lea, localitatea este scoasă de sub
jurisdicția Sibiului, exploatarea este gestionată de rege, fiind dată în arendă nobililor și dregătorilor.
În anul 1346 localitatea devine oraș.179 (anexa 6)
În anul 1453 cota regelui din sarea de la Ocna Sibiului era de 20 000 de florini. Acesta renunță
la vamă, aducând prosperitate orașului prin înflorirea comerțului. Importul de sare din străinătate
se interzice în anul 1464. În această perioadă persoanele care lucrau la ocne aveau drepturi speciale
față de restul populației, fiind scutiți de anumite taxe sau prestații orășenești și de serviciul militar.
La sfârșitul secolului al XV‑lea regele Ludwig I permite mutarea iobagilor în orașele regale salinare
pentru sporirea populației.180
Din secolul al XIV‑lea până în secolul al XVI‑lea au loc numeroase răscoale și greve ale ocna‑
șilor, care cereau încetarea abuzurilor în legătură cu plata și cu condițiile în care muncesc.181
Având în vedere faptul că se fac multiple referiri la condițiile grele prin care au trecut muncitorii
din mine182 de‑a lungul timpului (chiar dacă aceștia aveau un statut special), este important de precizat
că în 1498 un tăietor de sare primea aproximativ 20 de Dinari pentru fiecare 100 de bolovani de sare
173 v. Simona Cristina Albinetz, op. cit., p .21, 56.
174 v. Ibidem, p. 55.
175 v. Niedermaier Paul, op. cit., p. 218.
176 Aceste drepturi și libertăți se continuă în cazul Cetății Turda atât în anul 1602 de către Sigismund Bathori, cât și în
anul 1614, sub Gabriel Bethlen pentru o mai bună funcționare a ocnelor de sare.
177 v. Eugen Gergely, op. cit., p. 41.
178 v. Simona Cristina Albinetz, op. cit., p.60.
179 v. Savu Popa, op. cit., p. 50, 58,60,64.
180 v. Ibidem, p. 66, 67, 71.
181 v. Ibidem, p. 64.
182 Minerii sării erau denumiți șuvagăi, după numele acestora în limba maghiară. Conform izvoarelor istorice, șuvagăii
în Ardeal și Maramureș – spre deosebire de alte ramuri ale mineritului – erau întotdeauna de naționalitate maghiară.
Procedurile de lucru și uneltele folosite în mineritul sării au denumiri maghiare. Șuvagăii aveau un anumit nivel de
autoguvernare. În cele mai multe locuri aveau judecători aleși de ei, exista un judecăror și un decan al minei. Aceste
drepturi erau exercitate pe baza cartei regale acordate încă din secolul al XV‑lea; v. http://www.mercuriustour.ro/hu/
SOBANYASZAT‑ERDELYBEN‑‑a977.html – accesat 03.06.2017.

28
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondialcare se extrăgeau în 6 zile.183 În această perioadă 100 de Dinari reprezentau 1 Florin184. Pentru com‑
parație, în 1490 venitul unui nobil din Sudul Germaniei era de 200 până la 800 de fl/an, acesta fiind
depășit doar în cazuri mai rare185, situație general valabilă la nivelul întregii Europe. Astfel, dintr‑un
calcul simplu rezultă că un tăietor de sare din această perioadă putea face până la 1 florin pe lună,
deci 12 florini pe an.
Pe de altă parte, venitul provenit din exploatarea sării în perioada lui Sigismund de Luxemburg
(1368 – 1437) a fost de 100 000 de florini.186 Aceeași sumă este raportată și în perioada lui Matei
Corvin în 1463.187
Venitul obținut din comercializarea sării în Regatul Transilvaniei din secolul al XVI‑lea era al
doilea ca mărime din regat, fapt ce dovedește valoarea mare pe care o avea acest mineral în economia
puterilor care o controlau.
Sarea din Ocna Dejului în secolelele al XIV‑lea și al XV‑lea era considerată cea mai curată,
mina fiind una dintre cele mai active exploatări188 din Transilvania. Apoi ocnele din Turda în 1550 au
ajuns „cele mai însemnate din întregul Orient”189 (anexa 6).
În același an, geograful și diplomatul Reuchersdorffer descria în publicația de la Viena
Gheorographia Transilvaniae importanța Ocnelor de la Turda, care asigurau nu doar necesarul regi‑
unii, ci și transportul acesteia la Belgrad, Moravia sau Seghedin. „Sarea se cară pe țărmul Mureșului
până la 600 000 măji (32 400 tone), de unde pe plute se duc la Seghedin și de acolo departe în
străinătate”190.
Dacă în secolele al XII‑lea și al XIII‑lea transporturile de sare se puteau face în tot timpul anu‑
lui, în perioada dintre anii 1348 și 1541, din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile, cantitățile
de precipitații au scăzut, iar pe râul Mureș au fost posibile doar 1‑2 transporturi pe an.191
Factorul principal al casei bancare Fugger, Hans Dernschwam, care a efectuat o vizită personală
în anul 1528 la salinele regale din Ardeal, relatează condițiile improprii de depozitare a sării în zona
portului de la Decea pe Mureș.192
Sarea extrasă din Ocna Sibiului în anul 1552 era transportată în orașul Vinț, unde Ocna nu
avea magazie, iar sarea era ținută de particulari pe chirie, până ce aceasta era transportată la Lipova
prin intermediul corăbiilor.193 Mai aflăm că în această perioadă existau două drumuri care duceau de
la Ocna Sibiului la Alba Iulia: „unul de 68,9 km, prin Cristian, Apold, Miercurea, Sebeș‑Oarda; al
doilea de 76,6 km, prin Șura Mică, Ocna, Păuca, Hăpria, Drâmbar”194. Dintre aceste două drumuri,
doar primul era folosit intens, cel de‑al doilea fiind părăsit din cauza urcușului greu pe Dealul Ocnei.
183 v. Simona Cristina Albinetz, op. cit., p. 175.
184 v. Mária Pakucs Willocks, Sibiu – Hermannstadt: Oriental Trade in Sixteenth Century Transylvania , Editura Böhlau,
Köln ,2007, p. 47.
185 v. Niedermaier Paul, op. cit., p. 153‑154.
186 v. Simona Cristina Albinetz, op. cit., p. 24.
187 Imre Horváth, op. cit., p. 41.
188 v. Simona Cristina Albinetz, op. cit., p. 174.
189 Eugen Gergely, op. cit., p. 54.
190 Ibidem, p. 54.
191 v. Niedermaier Paul, op. cit., p. 262.
192 Nicolae Ludușan, Levente Dimen, Salt exploitation and transport from the Ocna Mureș Saline , Universitatea
1 Decembrie 1918, Alba Iulia, Romanian Journal of Mineral Deposits Volume 83, 2008.
193 v. Savu Popa, op. cit., p. 76.
194 Ibidem , p. 88.

29
Arh. KOVÁCS FERENCLegat de veniturile regale din exploatări, dintr‑un raport din anul 1552 al comisarului habsbur ‑
gic din Transilvania, aflăm că pe primul loc în rândul Cămărilor Transilvaniei era Cămara de sare de
la Dej, din cauza proximității acesteia cu ruta comercială de pe Someș.195
Pentru o imagine mai clară asupra cantităților de sare exploatate în perioada medievală, pre‑
zentate în diferite surse ca bolovani/blocuri/bulgări , aflăm că la Ocna Sibiului în secolele al XII‑lea
și al XIII‑lea se scoteau 20 000 de blocuri de sare (1 bloc =16 kg), ceea ce înseamnă 320 de tone pe
an, iar în secolul al XV‑lea se scoteau de la 50 000 de blocuri la 80 000 de blocuri (1 bloc = 10 kg),
reprezentând între 500 și 800 de tone pe an.196
Pentru transport „cuburile de sare în Transilvania erau tăiate în două mărimi: cubul mare se
numea sarea de căruță (sal currualis ), pentru că era transportat pe uscat cu căruțe, iar sarea mică se
numea sarea de luntre (sal navalis ), fiindcă era transportată pe apă cu ajutorul luntrelor. Mărimea
bucăți lor de sare varia de la cămară la cămară, de exemplu sarea de căruță avea o greutate de apro‑
ximativ 8,6 kg la Turda și 10,8 kg la Ocna Sibiului, iar cea navală, în târgurile amintite, 2,7 kg,
respectiv 4,9 kg.”197
Astfel, din secolul al XI‑lea până în secolul al XIV‑lea sarea era pusă în vânzare de către pute‑
rea regală, iar majoritatea ocnelor erau în proprietatea regilor Ungariei.198 Aceștia își administrează
exploatarea și comercializează sarea prin intermediul cămărilor de sare, a căror organizare rămâne în
vigoare până în epoca modernă.199
La începutul secolului al XVI‑lea, ocupația turcă a teritoriilor Ungariei aduce schimbări majore
în principatul Transilvaniei, care devine independent, numeroși nobili maghiari fiind determinați să
se refugieze în Ardeal.200
Capitlul din Alba Iulia este întărit de Ladislau al IV‑lea pentru a putea lua două treimi din
vama sării transportate pe Mureș. Documentele medievale ne arată cât de importantă este o bună
gospodărire a exploatării și transportului sării.201 În același context aflăm că principele Apafi Mihály
(1661 –1690) al Transilvaniei decide înconjurarea orașului Ocna Dej cu un zid, iar orașul cunoaște
un avânt economic deosebit.202
Același Apafi Mihály a apărat cu succes porturile sării de atacurile otomane, iar din venitu‑
rile obținute de pe urma ocnelor a asigurat impozitul necesar Porții, asigurând astfel idependența
Transilvaniei.203
Producția de sare estimată în Transilvania în secolul al XVI‑lea era de aproximativ 11 000 de
tone.204 „În ultima treime a secolului al XVI‑lea circa 10% din încasările fiscale ale principatului con‑
stau din veniturile ocnelor de sare, ceea ce corespunde sumei de 30 000 florini de aur.”205
Regele Ferdinand al Austriei generalizează procedurile de conducere și extracție a sării din Ocna
Sibiului pentru salinele din Transilvania, interzicând folosirea sării ca plată atât pentru muncitori, cât
195 v. Simona Cristina Albinetz, op. cit., p. 182.
196 v. Savu Popa, op. cit., p, 252.
197 Valeriu Cavruc, Andrea Chiricescu, op. cit. p. 94.
198 v. Ibidem, p. 92.
199 v. Simona Cristina Albinetz, op. cit., p. 172.
200 v. Savu Popa, op. cit., p. 73.
201 v. Valeriu Cavruc, Andrea Chiricescu, op. cit., p. 154.
202 v. Simona Cristina Albinetz, op. cit., p. 73.
203 v. Imre Horváth, op. cit., p. 49.
204 v. Valeriu Cavruc, Andrea Chiricescu, op. cit., p. 94.
205 Imre Horváth, op. cit., p. 46.

30
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondialși pentru alte servicii necesare întreținerii și exploatării sării. Prețul pentru 100 de bolovani de sare la
exploatare (1 bolovan = aprox. 10 kg) era de 5 florini.206
Între secolul al XVI‑lea și secolul al XVIII‑lea orașul Turda cunoaște o adevărată înflorire
datorată ocnelor de sare, devenind un centru de mare importanță pentru Transilvania.207 Tot în această
perioadă la Turda locuia directorul salinelor din Transilvania. Ca dovadă a veniturilor însemnate pe
care le aducea mina, în anul 1614 minerilor li s‑au oferit toate podurile, pământurile și apele așezării
Turda Nouă împreună cu fortificațiile ei și cu biserica construită în ea.208
În secolul al XVII‑lea muncitorii și locuitorii salinei din perimetrul orașului Turda au avut un
statut special, exploatarea sării fiind principala sursă de venit a principilor.209
Salinele din Ocna Sibiului au fost exploatate mult timp de către particulari, acest fapt fiind
în detrimentul statului, care decide să‑i permită principelui darea în arendă a salinelor din Turda,
Cojocna și Ocna Sibiului contra unei sume cu titlu de impozit.210 Dieta din anul 1678 decide ca statul
să exploateze minele din Ocna Sibiului în regie proprie, iar salinele revin în administrarea Consiliului
orășenesc.211
Din cronica istorică a Ocnei Sibiului, a lui Savu Popa, aflăm că în anul 1575 venitul salinei
a ajuns la 10000 de florini anual.212
Toată sarea extrasă din Ocna Sibiului, inclusiv cea primită ca plată, se putea vinde doar în Port
(portul Partos din Alba Iulia) și doar cu documente.213
Sarea era comercializată în general de către cămările de sare, care, în secolul al XVI‑lea, erau
dispuse în 66 de localități din apropierea rutelor comerciale sau la intersecția acestora, dintre care:
orașe libere regale în proporție de 24%, târguri în proporție de 64% și numai 9% în sate).214 O anumită
cămară se ocupa de: „exploatare, depozitare și transport până la apă, iar altele făceau transportul pe
apă și desfacerea”215.
În anul 1594 veniturile unei cămări erau impărțite in felul următor: 44% pentru funcționarea
cămării (16% pentru angajati, 4% pentru transport, 24% pentru întreținere și echipament), 18,5% pentru
transferul sării, 13% din sare era vândută pe credit, iar 19% era transportată la filialele cămărilor.216
În Adunarea Națională din 1599 se hotărăște ca dările provenite din transportul și comerțul cu
sare să fie încasate de comite – „comes siculorum”. Principii Ardealului, iar după 1690, împăratul
habsburg, care era în același timp și regele maghiarilor, erau beneficiarii acestor venituri.217
După Diploma Leopoldiană , datată 4 decembrie 1691, Transilvania intră sub stăpânirea
Monarhiei Habsburgice. În această perioadă ritmul de dezvoltare al Ardealului este frânat.
Această situație este prezentată în detaliu de către Imre Horváth în Istoricul mineritului de la
salina Praid:
206 v. Savu Popa, op. cit., p. 75.
207 v. Eugen Gergely, op. cit., p. 54.
208 v. Nicolina Halgaș, Valetin Vișinescu, op. cit., p. 42.
209 v. Eugen Gergely, op. cit., p. 56‑57.
210 v. Savu Popa, op. cit., p. 88,92,106.
211 v. Ibidem. p. 110.
212 v. Ibidem, p. 73,75.
213 v. Ibidem, p. 108.
214 v. Valeriu Cavruc, Andrea Chiricescu, op. cit., p. 94.
215 v. Nicolina Halgaș, Valetin Vișinescu, op. cit., p. 330.
216 v. Valeriu Cavruc, Andrea Chiricescu, op. cit., p. 96.
217 v. Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, Szováta 1587‑1989 , Múzeumi Fűzetek 15, Haáz
Rezső Kulturális Egyesület, Székelyudvarhely, 1998 , p. 22.

31
Arh. KOVÁCS FERENC„Pentru comercializarea sării a primit prioritate aristocrația Curții Împărătești. Exploatările
din anul 1701 devin monopoluri ale Camerei Imperiale. Dreptul exclusiv pentru comerțul sării
a revenit societății comerciale “Palatino Transsylvanica Societas ”, care funcționa sub numele lui
Eszterházy Pál cu capitalul financiar a lui Oppenheimer Sámuel. În acel timp (1701) s‑au preluat
de către Habsburgi și salinele principelui Apafi Mihály al II‑lea (el fiind internat la Viena). Prețul
la sare crește de la 1 florin la 5, fiind oprită până și comercializarea locală a bulgărilor de sare.
Dispozițiile vamale din anul 1702 au izolat țara de piața sa tradițională, târgurile s‑au golit, ramuri
întregi ale industriei s‑au oprit. Începând cu anul 1690, oficialitățile austriece au avut o evidență
exactă a extragerii sării, din două în două săptămâni controlând veniturile și cheltuielile efectuate.
Comerțul sării din scaunul Odorhei a continuat și în anul 1701, când sarea din Secuime a ajuns
până la Sighișoara, Rupea și comunele din partea nordică a județului Alba.”218
În Transilvania „în secolul al XVII‑lea austriecii încearcă prima standardizare a exploatării și
administrare a minelor de sare, prin desenarea primelor hărți miniere de către topografi”219.
Această măsură de redresare a economiei luată de Curtea Imperială de la Viena duce la o înviorare
a mineritului în Transilvania.
3.2.4. Situația demografică a localităților de lângă ocnă din perioada medievală
Un alt aspect deosebit de important în determinarea rolului pe care l‑au avut centrele miniere
bazate pe sare reiese din evoluția demografică a localităților începând cu secolul al XII‑lea.
Informații valoroase legate de populația orașelor în perioada medievală ne sunt prezentate de
Paul Niedermaier în Habitatul Medieval din Transilvania . Astfel, aflăm că localitățile de lângă ocne
au o importanță sporită într‑o perioadă timpurie, având o evoluție asemănătoare orașelor episcopale.220
În fig. 3 din Anexa 58 se poate observa evoluția a trei localități în care singurele ocupații ale
populației erau agricultura și extragerea sării. În această categorie se află Ocna Sibiului, Cojocna și
Ocna Dej. O a doua categorie este reprezentată de localitățile care au avut funcția unui centru zonal și
târg, cum este Turda și Dej (fig. 4 Anexa 58). Pentru comparație, fig. 5 (Anexa 58) ne arată evoluția
orașului Alba Iulia.
Din aceste tabele se observă că până la mijlocul secolului al XIV‑lea populația acestor localități
crește în principal datorită sporului natural, dar și al colonizărilor. După Moartea Neagră, doar orașele
cu funcțiuni mai complexe (în cazul nostru Turda, Dej, Alba Iulia) au avut creșteri de populație, restul
intrând în declin.221
De asemenea, din aceste tabele se observă faptul că până la mijlocul secolului al XIV‑lea popu‑
lația localităților de lângă ocne este la fel de mare ca în orașele de reședință episcopale și chiar puțin
mai mică decât în marile centre, cum este Sibiu, Brașov sau Cluj.222
Scăderea ponderii populației de lângă ocnele din Ardeal reiese din evoluția populației urbane totale,
reprezentată în tabelul din fig. 6 (Anexa 58). În fiecare caz se poate observa ponderea mare pe care aces‑
tea au avut‑o în prima perioadă și faptul că au fost mult mai importante decât alte exploatări miniere.
218 Imre Horváth, op. cit., p.50.
219 Camelia Bianca Toma, op. cit., Teză de doctorat, p. 31.
220 v. Niedermaier Paul, op. cit., p. 238
221 v. Ibidem, p. 248.
222 v. Ibidem, p. 247.

32
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialDin punct de vedere al evoluției demografice, începând cu secolul al VII‑lea până în prima
jumătate a secolului al XIV‑lea, numărul de locuitori din Transilvania crește considerabil, fapt urmat
de o descreștere accentuată cauzată de Moartea Neagră și invazia otomană. După o lungă stagnare
situația s‑a redresat puțin abia în secolul al XVI‑lea, când avem de‑a face cu o creștere a popula‑
ției, urmată apoi de o altă stagnare și chiar o descreștere a numărului de locuitori după secolul al
XVII‑lea. Un alt factor care a contribuit la schimbările demografice a fost mentalitatea, care explică
parțial creșterea rapidă de la începutul Evului Mediu și stagnarea de la sfârșit.223
Criza agrară a fost un factor major în structurarea societății, iar repercusiunile acesteia au fost
vizibile în arhitectura rurală și urbană. Dacă până la sfârșitul secolului al XIV‑lea apar construcții
de importanță asemănătoare viitoarelor orașe, acestea se sistează aproape complet în mediul rural în
timpul crizei agrare. În perioada Renașterii, după criza agrară, nobilii din mediul rural iau din nou
inițiativa construirii de castele sau biserici în localități rurale obișnuite.224
3.2.5. Exploatările din Ținutul sării
În paralel cu dezvoltarea localităților aflate sub controlul regalității, sursele documentare ale
Evului Mediu Timpuriu furnizează informații referitoare la așezările umane din Ținutul Secuiesc în
special a Ținutul sării.
Denumirea de “Ținutul Sării” a fost utilizată pentru prima dată în anul 1659 (după Tófalvi
Zoltán, 1992), în legătură cu următorul grup de localități: Sărățeni, Sovata, Ilieni, Praid, Ocna, Atia,
Șiclod, Solocma, Păuleni și Corund225.
Din studiul documentelor și al denumirii localităților, domeniile private au avut un rol impor‑
tant în apariția și dezvoltarea așezărilor umane. Astfel, unele localități au denumirea după numele
proprietarului terenului – Jánosfalva (satul lui János), Pálfalva (satul lui Pál), Sándorfalva (satul lui
Sándor), Zetelaka (localitatea lui Zete), începând să se dezvolte în jurul gospodăriilor individuale.
Primele așezări umane din secuime erau cele de tip cătun influențate în mare măsură de formele de
relief colinar fragmentat care a determinat ca ocupațiile din sfera creșterii animalelor să fie dominante
în raport cu cele din domeniul cultivării pământului.226
Popularea Ținutului Sării a avut loc treptat. Prima denumire a unui sat din acest ținut a fost
notată în evidențele papale din 1332, când este amintită localitatea Sărățeni sub numele de Varad. În
Ținutul Sării extragerea și tăierea sării aflate la suprafață era extrem de ușoară. De exemplu, dealurile
de sare de la Sovata ușurau munca de extragere, deoarece sarea era extrasă de la suprafață. La început,
probabil, secuii își tăiau sarea pentru propria folosință, apoi au început să o distribuie.227
În istoria secuimii problema extragerii și folosirii sării rămâne o pagină albă. În timp ce despre
funcționarea minelor regale din comitate există o bază de date bogată, despre extragerea sării din
secuime există puține informații, acestea datând de la sfârșitul secolului al XVI‑lea.228
223 v. Ibidem, p.147.
224 v. Ibidem, p.160.
225 Imre Horváth, op. cit., p. 30.
226 v. Sófalvi András, Határhasználat és gazdálkodás a középkori és kora újkori Sóvidéken , Areopolisz , Történelmi és
társadalomtudományi tanulmányok IV , Hargita Megyei Kulturális Központ Csíkszereda, Odorheiu Secuiesc, 2004, p.
23‑24.
227 v. Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p. 18, 22.
228 v. Ibidem, p. 21.

33
Arh. KOVÁCS FERENCPrimele mențiuni despre exploatarea sării la Praid și Sovata sunt făcute de Sigismund de
Luxemburg în 1405, care le interzice nobililor să își deschidă mine de sare pe proprietățiile din
Praid.229 În Sovata, în zona în care ulterior s‑a format Lacul Aluniș, a funcționat o mină de sare.230
Sovata și Praid aparțin Ținutului Sării, format din localitățile situate pe malul cursului superior al râu‑
rilor Corund și Târnava Mică, care constituie o unitate natural‑geografică ce se întinde de la Sărățeni
până la Corund.231
Ținutul Sării este în același timp și un concept de istorie culturală, cuprinzând o suprafață mai
mare din punct de vedere geografic, fragmentată în mai multe regiuni. La poalele Munților Gurghiu,
de‑a lungul râului Corund – Corund, Atia, Ocna de Sus și Ocna de Jos, în partea superioară a cursului
râului Târnava Mică – Praid, Ilieși, Sovata și Sărățeni, iar în partea opusă, cele două localități de pe
cursul superior al pârâului Cușmed – Șiclod și Solocma.232
Descrierea întinderii geografice a acestui teritoriu este necesară deoarece prin așezarea secui‑
lor în zonă, în secolul al XIII‑lea, ținutul rămâne în afara sistemului exploatărilor de sare aflate sub
monopol regal. De asemenea, sunt date care confirmă faptul că aceștia făceau comerț cu sare în toate
scaunele săsești vecine.233
Ulterior, în Adunarea Națională din 28 aprilie 1555, voievozilor Dobó István și Kendi Ferenc
le‑a fost prezentat art. 73 din Legea secuilor , care reglementa comerțul cu sare în Secuime.” Conform
acesteia, comerțul cu sare era permis doar cu condiția existenței unui sigiliu al comitelui. În lipsa
acestui sigiliu se confiscau boii sau caii și căruța, proprietarii rămânând doar cu sarea.234
În 1562, conform unei legi adoptate la Sighișoara, ocnele de sare trec în proprietatea Camerei
Regale, devenind astfel monopol de stat. Acest lucru i‑a nemulțumit pe secui, care, în anii următori,
s‑au răsculat de mai multe ori împotriva conducătorilor.235
Dreptul de comercializare a sării de care beneficiau secuii din zona Praid se încheie, drept
pedeapsă, în 1562 odată cu înfrângerea răscoalei acestora. Ulterior, exploatarea trece în mâinile împă‑
ratului Sigismund al II‑lea.236
Paza ocnelor de la Sovata a reprezentat o problemă pentru Trezorerie, deoarece odată cu inter‑
zicerea exploatării sării de către populație au apărut și hoții de sare „prevaricatori”. Era nevoie de
prezența permanentă a paznicilor și acest lucru s‑a rezolvat prin stabilirea lor în apropierea ocnelor.
Primii locuitori ai Sovatei ar fi fost acești paznici ai ocnelor. Prima menționare documentară a aces‑
tora s‑a făcut în 13 septembrie 1578 când, Báthori Kristof, principe al Ardealului, le oferă paznicilor
de sare o scrisoare de eliberare. În scopul populării zonei, principele le dă iobagilor stabiliți în zonă
6 ani de scutire de la plata dărilor.237 Anul de atestare a localității Sovata este 1602.238
Observăm astfel, că exploatările din Ținutul sării împreună cu cele regale aprovizionează
drumul sării din Transilvania, formând noi așezări și dezvoltându‑le pe cele existente.
229 v. Ferenc Molnos, op. cit., p. 19.
230 v. Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p. 14.
231 v. Horváth István: A székely sóbányászat rövid története, A Sóvidék természetföldrajzi adottságainak bemutatására
ld., Praid, 1998.p. 6‑12.
232 v. Sófalvi András, A sóvidék középkori településtörténete , Areopolisz Történelmi és társadalom tudományi talnulmán ‑
yok II, p 169.
233 v. Sófalvi András, Istoria critică a exploatării sării în Ținutul Ocnelor (Sóvidék) de la începuturi până la 1562 ,
Areopolisz Történelmi és társadalom tudományi talnulmányok , Odorheiu Secuiesc, 2001,
234 v. Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p. 22.
235 v. Ibidem, p. 25.
236 v. Ferenc Molnos, op. cit., p. 20.
237 v. Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p. 27.
238 v. Ferenczi Géza, Lapok a Sóvidék (kora) középkori történelméből (mai települési képének kialakulásáig),
Hazanéző, II/2 , S.N., p. 28–30.

34
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial3.2.6. Descrierea geografică a drumului sării
Sarea era transportată de la ocne prin intermediul spătarilor sărari, care cărau sarea în desagi,
pe spate, al călăreților sărari, căruțașilor sărari și plutașilor sărari. Prin intermediul plutăritului se
transporta sarea din regiunile submontane încă din perioada romană, când erau organizate colegii care
se ocupau exclusiv de transportul diferitelor mărfuri pe apă, în special pe râul Mureș către Câmpia
Panonică.
„În Transilvania sarea se transporta în cuburi de două mărimi: mari numite sare de căruță,
și mici, numite sare de luntre, pentru că erau transportate pe apă.”239 Luntrele de pe Someș puteau
să transporte câte 10 000 de bolovani de sare, iar cele de pe Mureș, între 7 000 și 9 000 (anexa 6 și 7).
În contextul structurării Transilvaniei se remarcă importanța mare a fostelor drumuri romane,
care erau concentrate în zonele de exploatare minieră, vizibile în harta din fig. 7 Anexa 58. În harta
din fig. 8 Anexa 58 sunt prezentate exploatărille de sare din perioada dinastiei Arpadiene și principa‑
lele direcții de transport, cu roșu pe uscat și cu albastru pe calea apei.240 Hărțile detaliate ale evoluției
drumului sării și principalele evenimente istorice legate de acesta se regăsesc în anexele 2 – 7.
Paul Niedermaier ne descrie drumul sării din Transilvania din secolele al XII‑lea și al XIII‑lea:
„Sunt cunoscute treceri peste Podișul Someșan din timpul lui Gyula. Prin Poarta Meseșului
a trecut drumul sării, de la Dej spre Szolnoc (…) Cât privește legătura prin Valea Mureșului,
aceasta trebuie să fi fost folosită deja de bulgari pentru exportul sării din Ardeal, iar, mai târziu,
vămuirea transporturilor de sare de către Ohtum atestă, din nou, folosirea Mureșului ca o cale
navigabilă. (…) Tot pe acolo a existat și o comunicație rutieră. (…) Mai multe documente arată că
majoritatea transporturilor grele la mare distanță au fost realizate pe apă. Referitor la transportul
sării pe Mureș, în 1138, aflăm despre 25 de corăbieri dintr‑o singură localitate, Șeitin (din apro‑
pierea Aradului), care făceau câte 6 transporturi pe an, iar după alți o sută de ani, în 1230, sunt
atestate 6 nave care făceau câte trei dumuri pe an. Există și acte din 1183 și din 1211 care vorbesc
despre vase de pe Mureș care transportau mai ales sare, dar și alte mărfuri. Prin intermediul vămi‑
lor, în 1221 este atestat și transportul sării pe uscat – de la Turda, Cojocna, respectiv Ocna Sibiului
la debarcaderele de la Vurpăr, respectiv Vințu de Jos. Existența unei cămări – desigur de sare – la
Satu Mare pledează, în plus, și pentru un transport pe Someș, care, la un moment dat, a început
să dubleze transportul pe uscat. Documentele secolelor XII‑XIII atestă, concomitent, nave pe
Olt. (…) Pentru transporturile grele de sare, efectuate pe uscat, pledează însăși forma comitatului
Szolnoc. În 1165 au fost atestați cărăușii de sare care treceau prin Poarta Meseșului; de la Dej
(Ocna Dejului) sau Cojocna aceștia parcurgeau deja până la depozitul regal de la Sălacea 175,
respectiv 200 km, dar sarea era transportată mult mai departe. În interiorul Ardealului rețeaua
rutieră principală din această perioadă era formată, foarte probabil, dintr‑un drum principal orien‑
tat nord‑sud, de la Dej la Alba Iulia, apărat într‑o perioadă timpurie de secui și alte populații.”241
O concluzie importantă este că „judecând după documente ceva mai recente și situația din alte locuri
se poate presupune că drumurile de tranzit medievale au coincis în mai multe locuri cu cele romane.”242
239 Camelia Bianca Toma, op. cit., Teză de doctorat, p. 33.
240 v. http://www.mercuriustour.ro/hu/SOBANYASZAT‑ERDELYBEN‑‑a977.html – accesat 03.06.2017.
241 Niedermaier Paul, op. cit., p. 259‑261.
242 Ibidem, p. 261.

35
Arh. KOVÁCS FERENCSe poate obține o descriere detaliată a drumului sării de la Dej la Szolnok urmărind traseul pe
care îl putea parcurge un car greu într‑o zi, adică aproximativ 30 de km:
„Ocna Dejului – Ciubăncuța (30 km) – Jibou (31 km) – Zalău (22 km) – Șimleul Silvaniei
(35 km) – Suplacu de Barcău ( 25 km) – Marghita (20 km) – Săcueni (20 km) – Hosszúpályi (33
km) – Hajdúszoboszló ( 27 km) – Korcag (40 km) – Kunhegyes (26 km) – Töröksentmiklós (31 km)
Szolnok (29 km).”243
Durata pentru parcurgerea acestui traseu era de 12‑13 zile.
Drumul sării pe Someș din secolul al XV‑lea ne este prezentat în Studiul monografic Ocna Dej
din 2010:
„Sarea de la Ocna Dejului era depozitată în Cămara de la Dej. De la Dej, din portul regal,
sarea se transporta pe Someș până în târgul Jiboului, apoi răzbătea prin strâmtorile Țicăului până
la Satu Mare (al cărui nume provine de la germanul salzmarkt – târg de sare), apoi își continua
drumul pe Tisa până la Tokai și Szolnok în Ungaria (…) Ruta folosită de căruțași pleca din Dej
prin Var, Jibou, Mirșid și Poarta Meseșului. În secolul al XV‑lea drumul regesc , un drum mare de
țară, traversa o mare distanță de la Ocnele Dejului și Sic până la Szolnoc, unde cărăușii de sare
își descărcau carele grele de bolovani de sare.
Transportul sării pe apă era asigurat de navigatori , organizați în breasla Kalendatus.
În 1472 corăbierii care transportau sarea pe Someș, de la Dej la Szolnoc, erau plătiți cu 46 de
florini și 20 de bulgări de sare; această sumă era plătită în 3 tranșe: o treime la Dej, o treime la
Satu Mare și o treime la Szolnok.”244
Partea sudică a drumului sării este detaliată în următorul citat: „În Transilvania, se remarcă
detașat un drum străvechi al sării, care cobora pe Mureș de la Uioara spre Alba Iulia și Deva, iar de
aici spre Ilva, Lipova și Arad; se desprindeau apoi două drumuri secundare, unul dintre ele paralel cu
râul Streiul pătrundea adânc în satele de munte din Țara Hațegului și altul paralel cu apa Cernei, care
pătrundea în Țara Pădurenilor.”245
Valeriu Cavruc ne descrie drumul sării din Transilvania secolului al XV‑lea:
„Sarea din Transilvania era transportată pe râurile Mureș și Someș, respectiv pe fluviile
în care acestea s‑au vărsat (Tisa și Dunărea), iar cea din Maramureș pe Tisa. De exemplu, sarea
din Turda până la Mureș era transportată de către cărăuși locali, aceasta fiind o obligație a lor,
ei putând fi constrânși la transport de către slujbașii cămărașilor. Pe Mureș sarea era dusă mai
departe cu luntre construite în Turda. Construcția acestora trebuia planificată din timp, fiind
nevoie de scânduri pregătite cu un an înainte, altfel s‑ar fi putut ajunge la situația neplăcută de a
nu exista nici o luntre de transport, cum s‑a întâmplat de exemplu în 1552.”246
Anton Verancsics, în prima jumătate a secolului al XVI‑lea, afirma că: „Arieșul are un curs
navigabil de‑abia patru mile ungurești de la orașul Turda până la Mureș. Someșul îl are cu mult mai
lung de la orașul Dej până la Tisa (și un oraș și celălalt sunt vestite prin ocne) și bolovanii de sare
sunt transportați de pe acel râu al Arieșului spre Mureș și de pe Someș pe Tisa”.247 Un alt călător, pe
243 Ibidem, p. 268.
244 Simona Cristina Albinetz, op. cit., p. 176‑178.
245 Valeriu Cavruc, Andrea Chiricescu, op. cit., p. 152.
246 Ibidem, p. 93.
247 Ibidem, p. 154.

36
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondialnume Giovan Andrea Gromo, spunea în anul 1556 despre calea navigabilă pe Someș: „prin mijlocul
acestui domeniu curge râul Someș, de foarte bun folos pentru navigație, căci pe el se transportă pe
lângă multe alte lucruri și sarea care se scotea din ocnele neobișnuit de adânci de lângă Dej, un târg
important din cuprinsul Transilvaniei… .”248
Din cronica istorică a Ocnei Sibiului aflăm că drumul sării de la Ocna Sibiului până la Alba
Iulia din perioada medievală, era degradat, permițând carelor de transport al sării să ducă doar 20‑22
de bolovani pe car în anul 1704 față de 40 în anii precedenți. Tot în această perioadă, conducerea
Ocnei Sibiului cere să se reintroducă taxa pentru transportul sării.249
Pe râul Mureș drumul sării se continuă în perioada premodernă și modernă (secolul al XVIII‑lea
și al XIX‑lea): „cel de pe Mureș pornea de la Ocna Mureșului, cobora spre Alba Iulia, Deva și Lipova,
ajungând la Tisa”.250 Plutăritul și tutele parcurse de călăreții și plutașii sărari sunt prezentate în fig. 9
și 10 din Anexa 58.
Valeriu Cavruc scoate în evidență aspecte valoroase privind comerțul și transportul sării din
perioada secolului al XVIII – lea, în special pe Valea Mureșului și Valea Gurghiului:
„Drumul transilvănean al sării pe apă, era mai lung, bine amenajat pentru navigație, pre‑
văzut cu opriri din loc în loc, amenajate cu schele ale sării, unde se practica negoțul. Tehnica
specială și ingenioasă cu care se construiau plutele folosite pentru transportul sării presupu‑
nea ridicarea unui pat de bârne cu cel puțin o jumătate de metru deasupra plutei, astfel încât
umezeala să nu altereze sau să îngreuneze produsele transportate, ci dimpotrivă trebuiau să fie
aerisite continuu pe această platformă suspendată. Orbán Balázs precizează că pe Valea Topliței
Mureșului Superior, exista un gater al satului care tăia scânduri speciale pentru vasele de sare ,
lungi de 12 brațe. Plutașii sărari mai transportau și sare zdrobită sau chiar saramură în butii sau
fedeleșe pe care o schimbau în natură pe unele produse agricole deficitare (grâu, secară, mei),
dar pentru cărăușie, mai ales pe distanțe mai mari de obicei, plutașul primea plată sau dijmă. (…)
De asemenea, plutașii erau obligați să plătească vamă în foarte multe locuri, încercând uneori să
se sustragă, însă plutăritul era foarte bine organizat, existând ofițeri însărcinați cu supravegherea
și buna rânduială a negoțului pe plute”251
Minele de sare au reprezentat din perioade timpurii un factor important de dezvoltare a loca‑
lităților. Satele înființate în apropierea minelor de sare au primit privilegii regale și s‑au transformat
în comunități libere, iar altele, aflându‑se în proprietatea camerei de sare, nu erau aservite feudalilor.
Dej, Cluj, Turda și‑au primit statutul de oraș mulțumită minelor de sare, cărora le datorează și dez‑
voltarea rapidă.
Comercializarea sării era organizată de trezorerie prin intermediul cămărilor și a birourilor de
sare care funcționau ca centre de primire și vânzare a acesteia. De la minele de sare până la locurile de
distribuire, sarea era transportată pe uscat și pe apă. Încă din perioada Dinastiei Arpadiene transportul
sării era o activitate extrem de importantă, iar din secolul al XIII‑lea transportatorii s‑au organizat în
asociații și în bresle.
248 Simona Cristina Albinetz, op. cit., p. 184.
249 v. Savu Popa, op. cit., p. 135.
250 Camelia Bianca Toma, op. cit., Teză de doctorat.p.33 .
251 Valeriu Cavruc, Andrea Chiricescu, op. cit., p. 154.

37
Arh. KOVÁCS FERENCObservăm că, dacă amplasarea centrelor miniere era strâns legată de prezența zăcămintelor,
cămările erau situate atât pe traseele principalelor căi de circulație navale de pe Mureș sau Someș, cât
și pe cele rutiere, cum este trecerea peste Podișul Someșan.252
Până la stăpânirea habsburgică comerțul cu sare era, în mare măsură, neîngrădit. Vânzarea
liberă a sării era necesară, deoarece aproape toți demnitarii de stat sau ai bisericii, precum și cei din
armată erau plătiți cu sare, aceștia fiind liberi să facă ceea ce doreau cu ea.
La sfârșitul secolului al XVII‑lea comercializarea sării a fost din ce în ce mai restricționată, iar
în anul 1719 a fost interzisă.
Observăm că în perioada medievală drumul roman al sării suferă o transformare, direcțiile de
transport concentrându‑se spre centrele puterilor politice din zonă.
Moravienii și apoi maghiarii dezvoltă drumul sării nordic, atât pe uscat, cât și pe Someș, cuprins
de exploatările de la Turda, Cojocna și Ocna Dej și destinația Szolnok pe Tisa. Ulterior, râul Mureș
devine principala cale de transport a sării spre vest.
Interesant este faptul că, după afirmațiile lui Nicolae Dobra și ale lui Imre Horváth, exploata‑
rea sării în această perioadă se face și în Ocna Mureș, informație care însă nu se regăsește nicăieri
în cadrul biliografiei studiate. Se știe că în perioada lui Mihai Viteazul cetatea din Ocna Mureș era
considerată una dintre cele mai puternice din Ardeal, cu o garnizoană de 2 000 de oameni253, ceea ce
ne face să credem, că zona a fost totuși exploatată cu perioade scurte de întrerupere.254 Nu era însă la
fel importantă ca restul minelor, care puteau asigura necesarul de sare.
În concluzie, în perioada Evului Mediu și a Renașterii putem afirma că zonele în care este pre ‑
zentă sarea ușor exploatabilă în Transilvania au fost exploatate continuu fără întreruperi majore.
Deoarece exploatarea sării era dificilă, iar exploatarea în sistemul ocnelor apare doar mai târziu,
putem considera că, în perioada migratoare255, exploatările au fost făcute preponderent „la zi.”256
Interesul pentru drumul sării cu exploatările situate pe parcursul său, este evident fiind demonstrat
chiar și prin felul în care a fost cucerită Transilvania de‑a lungul timpului.257 După cucerirea maghiară,
este organizat un sistem de exploatare și comerț valabil până în epoca industrializării, iar localitățile
cu exploatare, scoase de sub jurisdicția voievozilor, devin în scurt timp orașe.
De asemenea, este important de precizat faptul că veniturile obținute din vânzarea sării în regat
sunt semnificative, în anumite perioade fiind chiar cele mai însemnate, de aceea drumul sării este
protejat de timpuriu, prin intermediul cetăților și fortificațiilor.
3.3. Epoca industrială și modernă – începând cu secolul al XVIII‑lea
În această perioadă economia mondială cunoaște cele mai mari transformări, în prim plan
fiind dezvoltarea spectaculoasă a industriei. Pentru România și Ungaria, după W. Hoffman, revoluția
industrială s‑a declanșat doar în perioada 1890 – 1914.258
252 v. Niedermaier Paul, op. cit., p. 169.
253 v. Nicolae Dobra, op. cit., p. 24.
254 În perioada cuceririlor maghiare localitatea se afla pe graniță, ulterior existând deja mine suficiente care să asigure
necesarul de sare, investițiile fiind foarte mari. Pe de altă parte, proximitatea acestui zăcământ în apropierea Mureșului,
în zone indundabile, l‑a făcut foarte greu gestionabil, dar totuși era utilizat datorită facilităților de transport.
255 Anexa 4 – Drumul sării din Transilvania în perioada migratoare sec.al IV‑lea –sec. al IX‑lea. .
256 Exploatarea „la zi” se referă la exploatările de suprafață.
257 Anexa 5 – Drumul sării din Transilvania în perioada sec. al X‑lea –până în sec. al XII‑lea .
258 v. Filip Pațac, op. cit., p. 26.

38
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialÎncepând cu a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea se introduce un nou sistem de organizare
și administrare a ocnelor de sare din Transilvania, de tip capitalist, iar în vederea perfecționării meto‑
delor se emit instrucțiuni cu caracter juridic.259
Din păcate, aceste instrucțiuni nu au avut efectele dorite, deoarece nu aveau în vedere moder‑
nizarea producției și tehnicii de lucru, ci mai degrabă urmăreau obținerea unor resurse finaciare
imediate. Metode de combatere a sustragerii sării, a contrabandei și comerțului clandestin sunt câteva
dintre direcțiile principale urmate.260
Pe de altă parte, în această perioadă se introduce metoda de exploatare sistematică261, care
permite deschiderea a noi exploatări cu producție crescută. Imagini ale acestor tipuri de exploatări le
regăsim în figura 9 din anexa 14 în figurile 7, 8, 9 și 10 din anexa 44. Chiar dacă imaginile prezen‑
tate sunt mai recente, cavitățile trapeizoidale rezultate existau deja în secolul al XIX‑lea (ex. Mina
Ferdiand din Ocna Mureș, figura 9 din anexa 14). Această nouă metodă de exploatare sistematică
crește producția la 70% din volumul de sare existent în zăcământ, de la 25% pentru camerele clopot.262
De asemenea, din această perioadă industrială și modernă avem mai multe informații privind
modul de exploatare al salinelor, numărul de muncitori, precum și o evidență mai clară asupra canti‑
tăților de sare exploatate.
Primele lucrări pe amplasamentul actualelor saline de la Turda (fig. 4,5 anexa 18) încep în anul
1690, acestea fiind considerate cele mai importante saline, cel puțin în timpul dominației habsbur‑
gice, fapt care reiese dintr‑un document emis la Sibiu, din secolul al XVIII‑lea (19 august 1768): „de
acuma înainte sarea necesară pentru folosul casnic să nu mai fie adusă de la ocnele de la Cojocna,
unde în prezent se exploatează numai o singură ocnă, ci de la ocnele din Turda, unde se află deschise
cinci ocne”263. La aceste saline se exploata aproape jumătate din totalul de sare pe care îl cerea Curtea
de la Viena din Transilvania. (anexa 7)
Din punct de vedere al comerțului, importanța sării era foarte mare, dovedită de faptul că în
jurul anilor 1725264 mai toate satele din Zona Ocnelor de Sare din Ținutul Sării trăiau de pe urma
acestui comerț. Comitatele în care se face comerțul din această zonă sunt marcate în anexa 7. În 1750
pentru locuitorii orașului Turda, sarea era o importantă sursă de venit provenită atât din exploatare
cât și din transport „drept urmare, produsele locuitorilor pot fi desfăcute pe loc, ei se întrețin și din
tăierea sării – tăietorii de sare (numiți libertini), iar cei care dețin boi și cai practică, pe langă aceasta,
transportul sării”.265
Din documentele vremii reiese că „în 1732 s‑au trimis din Ocna Sibiu la Lipsca (Leipzig,
Germania) 1500 de măji de sare, prin Mureș Port. În 1772 au venit după sare la Ocna Sibiului opt
259 v. Simona Cristina Albinetz, op. cit., p. 25.
260 v. Ioan Dordea, Exploatarea și comercializarea sării din Maramureș în timpul lui Francisc Rákóczi II (1703‑1711),
Anuarul Institutului de Istorie G. Barițiu din Cluj‑Napoca, LII, Supliment, 2013, p.312.
261 Metoda de exploatare sistematică este versiunea evoluată a exploatărilor de tip clopot cu o singură cameră, la cel
cu mai multe camere conectate, numite camere sistematice. Acestea sunt de obicei cu profil trapezoidal sau ogival; v.
Camelia Bianca Toma, op. cit., Teză de doctorat.p. 38.
262 Camelia Bianca Toma., op. cit., Teză de doctorat , p. 39
263 Alexandru Neamțu, Exploatarea ocnelor de sare din Turda în secolul al XVIII‑lea, Potaissa – Studii și comunicări,
Vol.I, Turda, Comitetul de Cultură și Educație Socialistă al Municipiului Turda, Muzeul de Istorie, 1978, p. 102.
264 v. Imre Horváth, op. cit., p.51.
265 Ibidem, p. 42.

39
Arh. KOVÁCS FERENCcorăbii de la Engelshagen din Austria. În 1780 au staționat în Mureș Port 300 de corăbii pentru trans‑
portul sării.”266
Tot în 1780, în lucrarea Știri despre mineralizațiunile din marele principat al Transilvaniei,
scrisă de marele cunoscător al bogățiilor miniere din Transilvania, Jehr. E. von Fichtel, apar enume‑
rate șase oficii pentru exploatarea sării cu mai multe mine de sare, dintre care una la Turda, două la
Cojocna, patru la Ocna Dej, trei la Ocna Sibiului, Sic și Praid.267
În anul 1762 Vistieria Imperială interzice complet exploatarea sării în Sovata și întărește paza
în regiune.268
În anul 1786 la Turda, precum și în alte saline Transilvănene, producția și valorificarea sării
devine monopol de stat, iar sarea extrasă era exportată mai ales în Ungaria și Austria.
În secolul al XVIII‑lea regele Habsburgic interzice comercializarea sării în Moldova, ducând
astfel la o creștere a prețului sării din Transilvania, dar și la o intensificare a contrabandei cu sare.269
Necesarul de sare cerut de Vistieria Regală din Viena în anul 1804, era de 60 000 de tone, dintre
care doar 4 000 au fost transportate la portul fluvial Mureș.270
Transportul sării se făcea de către stat: în anul 1820 cu ajutorul cărăilor, în perioada 1820 –1843
cu ajutorul cărăușilor care erau antreprenori particulari pe bază de licitație publică, iar în 1843, din
nou de către de stat.271
Interesant este că, după afirmațiile lui Filip Pațac, în perioada 1837 – 1838 aproximativ 95%
din totalul comerțului exterior al Transilvaniei se făcea cu Țările Române și doar 5% cu Ungaria și
regiunie austriece.272 Cantitatea mare de sare extrasă din Transilvania și procentul mic al exportului
din această regiune, ne fac să credem că în această perioadă, sarea era principalul produs care lua
calea vestului.
În 1847 pe Mureș coborau anual 10‑12 000 de plute, în special cu sare și cherestea.273
Cantitatea mare de sare exportată prin intermediul plutelor necesita cantități impresionante
de lemn, fapt evidențiat și de afirmația lui Barkóczi Jolán, care scrie că în minele din Comitatul
Maramureș anual se extrăgeau 1 200 000 chintale de sare (120 000 tone), din care 90% erau trans‑
portate pe plute de scânduri. Aceasta însemna că anual era nevoie de 205 000 bucăți de cherestea de
brad și 40 000 de scânduri de 3 stânjeni. Acesta era argumentul cel mai frecvent utilizat în favoarea
construcției căii ferate, justificată prin necesitatea protejării pădurilor de la defrișare.274
Din 1872 transportul sării era organizat de stat pe căile ferate.275 Până la această dată erau
folosite și celelălate cursuri de apă, printre care și Dunărea, de unde se prelua transportul sării din
depozitele de pe malul Tisei.276
266 Savu Popa, op. cit., p. 192.
267 v. Savu Popa, op. cit., p. 247.
268 v. Imre Horváth, op. cit., p.51.
269 v. Valeriu Cavruc, Andrea Chiricescu, op. cit., p. 129.
270 v. Imre Horváth, op. cit., p.78.
271 v. Savu Popa, op. cit., p. 192.
272 v. Filip Pațac, op. cit., p. 33.
273 v. http://crispedia.ro/comertul‑transilvania‑1822‑1847/ accesat – 11.10.2016
274 v. Barkóczi Jolán, A Közlekedési Múzeum Évkönyve VII, Editura Közlekedési Dokumentációs Vállalat, Budapest,
1985, p. 223.
275 v. Savu Popa, op. cit., p. 192.
276 v. Udvari István, Takács Péter, Manufaktúrák Magyarországon II , Editura Industria et Societas, Miskolc, 1994.
p. 183‑208.

40
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialPentru a putea analiza impactul financiar și economic al exploatării de sare asupra localității
trebuie să ținem cont de cantitatea de sare extrasă și prețul acesteia.
Știm că pe timpul împăratului Iosif al II‑lea (n.1741 – d.1790) acesta recunoștea faptul că
minele aduc anual mii de florini. Ocna din Dej, în jurul anului 1773 producea 150 000 de bolovani de
sare (1 500 tone) anual, iar salinele din Turda, Cojocna și Ocna Dejului aveau școli la saline pentru
instruirea viitorilor lucrători în salină.277
În urma perfecționării tehnicii, în anul 1773 ocnele din Turda exportau în Ungaria 184 180 măji
de sare (18 418 tone).278
Dacă în anul 1810 la Ocna Mureș se exploatau 50 000 de tone anual, această valoare ajunge
în 1842 la 80 000 de tone.279 Ocna de la Turda decade începând cu 1840, ajungând să fie mai mult
o rezervă a Ocnei Mureș.280 În 1851 la Turda se mai extrăgeau doar aproximativ 1 923 de tone,
pe când la Ocna Dejului se extrăgeau 3 963 tone, exploatare care ajunge la 5 455 de tone în 1861 și
la 13 547 de tone în 1873. Ulterior, odată cu introducerea Salinei din Ocna Dej în rețeaua feroviară
în anul 1882, crește competitivitatea acestei exploatări, fiind de asemenea principala sursă de venit
a lucrătorilor din ocnele de sare.281
După revoluția din anul 1848 în Praid se exploatau 9 000 de tone de sare.282
Producția de sare a Ardealului a fost de 93 200 tone în anul 1867, reprezentând 46,6% din pro‑
ducția totală a Monarhiei fiind depășită doar de producția de sare a Poloniei. La nivel European, cu
producția anilor 1860, Transilvania se situa pe locul nouă.283
Ulterior, în 1875, dintr‑un total de 3 842 399 tone de sare de pe întreg continentul european,
cantitatea extrasă în Ungaria era de 170 000 de tone284, iar, pentru comparație, cantitatea totală de sare
extrasă în Moldova și Țara Românească a fost de 19 304 tone.285
Sub stăpânirea habsburgică de la mijlocul secolului al XIX‑lea, monarhia avea 6 925 de mili‑
oane de tone în rezerva de sare, dintre care 42,8% doar din Ocna Dejului și Salina de la Turda, acestea
fiind considerate în perioada respectivă suficiente pentru a aproviziona Europa „timp de veacuri
întregi”.286
În anul 1907 de la Ocna Dej (aparținând Imperiului Austro‑Ungar) se exportau numai în
Bulgaria 6 882 de tone de sare, reprezentând astfel un concurent serios pe piețele din Balcani ale
sării a minei Slănic Prahova, ce aparținea Regatului României. Această exploatare ajunge în anul
1938 la 32 000 de tone de sare pe an.287
În anul 1913 din cauza revărsării catastrofale a Mureșului, prin puțul Ferdinand, vechile saline
se umplu până la refuz, planșeul acestora cedând între anii 1940‑1948.288
277 v. Simona Cristina Albinetz, op. cit.,, p. 26.
278 v. Eugen Gergely, op. cit., p. 54.
279 v. Nicolae Dobra, op. cit., p. 27.
280 v. Nicolina Halgaș, Valetin Vișinescu, op. cit., p. 159.
281 v. Simona Cristina Albinetz, op. cit., p. 27,79.
282 v. Ferenc Molnos, Praid ghid turistic , p. 20.
283 v. Imre Horváth, op. cit., p.55.
284 În acest total intră Maramureș, Galiția și Transilvania.
285 v. Matthias Jacob Schleiden, Das salz. Seine Geschichte, seine Symbolik und seine Bedeutung im Menschenteben.
Eine monographische Skizze, Verlag von Wilhelm Engelmann. Leipzig, 1875. p. 176‑200.
286 Simona Cristina Albinetz, op. cit., p. 27.
287 v. Ibidem, p. 193‑195.
288 Imre Horváth, op. cit., p.91.

41
Arh. KOVÁCS FERENCDin Praid, sarea era transportată pe calea ferată reprezentând 20% din totalul transporturilor
din gară, iar 60% îl reprezentau vagoanele cu mangal și lemne de foc. Dacă în anul 1929 erau 824 de
vagoane a câte 10 tone fiecare, numărul acestora scade la 115 în 1933.289
Din cauza concurenței cu Ocna de la Uioara (Ocna Mureș), care era mai rentabilă, lucrările de
exploatare ale sării de la Turda au fost sistate în anul 1936.290
Valoarea economică a exploatărilor o aflăm corelând cantitatea de sare extrasă cu venitul obținut.
Din cauza războaielor purtate în Europa la hotarul secolelor al XVIII‑lea și al XIX‑lea, prețul
sării a crescut simțitor. La aceasta s‑a adăugat politica fiscală nemiloasă a Camerei Imperiale. care,
având monopol asupra sării, a ridicat exagerat de mult prețul acesteia. Ca rezultat, în anul 1809, din
cele 40 milioane de arginți încasați de Regatul Ungariei, aproape jumătate (18 milioane) proveneau
din veniturile asigurate de ocnele de sare.291
În ceea ce privește prețul sării din această perioadă, avem următoarele informații: în decem‑
brie 1802 un chintal de sare costa 50 de creițari (1 Ft.=60 de creițari), în 1810, aceeași cantitate
costa 4 Ft. 50 creițari, în 1 mai 1812, 3 Ft. 40 creițari. La sfârșitul anului 1812 un chital de sare
ajunge la 11 Ft. Până în anul 1815 prețul sării a ajuns la 15 florini de argint, și nu a scăzut nici în
timpul anilor de război. Astfel, sarea a devenit un lux, chiar și pentru cei mai înstăriți, fiind de‑a
dreptul imposibil de cumpărat pentru cei săraci. Pentru furtul unei cantități mici de sare se aplica o
amendă de 25 de florini (considerată o sumă mare) și 10‑20 de lovituri de bâtă pentru bărbați sau
de bici pentru femei. Prețul mare al sării a condus la creșterea frecvenței furturilor de sare.292
La Dieta din anul 1848, în timpul revoluției, s‑a pus problema prețului exagerat al sării,
specificâdu‑se că jumătate din populația Ardealului trăiește cu sare procurată din Moldova prin
contrabandă, iar veniturile din zona Târnavelor sunt drastic scăzute. În cadrul acestei diete se
votează Legea prețului sării și a izvoarelor sărate prin care se încearcă menținerea sau chiar scă‑
derea prețului sării, precum și gratuitatea folosirii izvoarelor sărate.293
Din datele oferite de History of Transylvania vol. III294 din anii 1830 până în 1919 aflăm că,
la mijlocul secolului al XIX‑lea, jumătate din necesarul de sare cerut de Monarhie provenea din
Transilvania. În 1858 au fost extrase 120 000 de tone și a fost înregistrat un venit de 5 milioane de
florini (care devine forint în această perioadă). Dacă calculăm totalul de sare extras de la cele cinci
saline în studiu ajungem la un total de 92.000 de tone, adică 3,8 milioane de florini (76.5%). Dintre
acestea o proporție covârșitoare o are exploatarea de la Ocna Mureș cu 72 600 tone adică 79% din
totalul celor cinci. Astfel, observăm că doar Ocna Mureș aduce un venit de aproximativ 3 milioane
din totalul de 5 milioane (60%). Dacă comparăm aceste sume cu venitul din agricultură obținut care
era de 10‑11 milioane sau cu cele doar 1,5 milioane obținute din exploatarea aurului observăm valoa‑
rea mare pe care o aveau exploatările în această perioadă, situație care, de altfel, se reflectă în aproape
toate perioadele istorice precedente.
În calculul de mai sus valoarea sării este de 4 florini 10 creițari, dar valoarea sării în 1882 era
de 6 florini și 85 de creițari pentru 100 de kilograme.295 Pentru simplificare se poate lua un preț mediu
de 5 florini pentru secolul al XVIII – XIX‑lea.
289 v. N.I. Dumitrașcu, Praid – Sat într‑un ținut săcuizat, Editura Asociațiunii, Sibiu, 1936 , p. 44‑46.
290 Anul 1932 după Vișinescu Valetin, op. cit. .
291 v. Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p. 73.
292 v. Ibidem, p. 74.
293 v. Imre Horváth, op. cit., p.53.
294 v. Zoltán Szász, Béla Köpeczi, History of Transylvania volume III. From 1830 to 1919, Institute of History of the
Hungarian Academy of Sciences, Columbia University Press, New York, 2002
295 v. N.I. Dumitrașcu, op. cit., p. 83.

42
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialÎn perioada imediat următoare se poate determina această valoare, dacă observăm cantitățile de
sare extrase în Ungaria, în anul 1913, înainte de război prezentate în fig. 11 Anexa 58.
Valoarea celor 301.805 tone de sare în anul 1913 era de 35.014.811 coroane. Din cele 221
milioane coroane provenite din mineritul din Austro‑Ungaria, 35 de milioane coroane reprezentau o
sumă considerabilă. Sarea reprezenta un sector important al comerțului exterior. Exportul se realiza
în primul rând în Bulgaria și Serbia, dar se exporta și în Italia, Africa, și chiar în Brazilia. Cele nouă
mine de sare care se exploatau reprezentau o comoară inestimabilă în tezaurul național, și dacă ne
gândim că în Carpați și în Ardeal existau cel puțin 25 de saline, putem afirma cu certitudine faptul că
sarea în țara noastră se află într‑o cantitate apreciabilă.
Față de perioada secolului al XIX‑lea când evoluția extragerii sării în Transilvania înregis‑
trează o dublare a cantității (150.000 tone), la mijlocul secolului al XX‑lea asistăm la un declin major
(55.000 tone).296
Din Aspecte ale economiei românești din 1939297 vânzările de sare în țară în perioada 1939‑1940
aduc un venit de 620 miloane de lei, iar din export, 60 de milioane dintr‑un total de apoximativ 32
miliarde298 (37 de miliarde299).
Din datele de mai sus, completate din arhivele maghiare sintetizate în tabelul Anexei 8.
Cantitatea de sare extrasă între 1790‑1950 și corelate cu prețul sării, reiese valoarea economică deo‑
sebită a resurselor de sare și impactul financiar și economic asupra localităților din secolul al XIX‑lea
și începutul secolului al XX‑lea. De asemenea, observăm că pe finalul perioadei studiate, sarea își
pierde încet importanța atât în context economic cât și istoric.
Resursele bogate de sare din Turda și Ocna Mureș au determinat construirea în secolul al
XVIII‑lea și al XIX‑lea a fabricilor de sodă, clor și produse colorate, care foloseau cantități apreciabile
de sare.300 Epoca industrială a sporit necesitatea sării, aceasta fiind principala resursă care alimenta
industria chimică, iar combinarea sării cu petrolul a dus la dezvoltarea petrochimiei moderne.
Pe de altă parte, la începtul secolului al XIX‑lea, odată cu încheierea războaielor, comerțul cu
sare, paza sării, prelucrarea lemnului, pășunile și activitatea de transport a oferit posibilități relativ
sigure de câștig locuitorilor din Sovata, fapt ce compensa calitatea slabă a solului. În acest context
populația a crescut rapid ajungând la jumătatea secolului la aproximativ 500 de locuitori.
Informații interesante despre gestionarea exploatării în cadrul unei localități le regăsim în răs‑
punsul Sfatului orașului Ocna Sibiu la reclamațiile făcute de către exectoratul Ardealului din anul
1746, unde aflăm că taxa sării, de 1320 florini ungurești, o achită cei care plătesc impozitul, în trecut
orașul fiind responsabil doar de plata tăiatului celor 40.000 de bolovani pe an (400 tone), nefiind
obligat să plătească alte taxe și având sub jurisdicție ocnașii. Pe lângă această taxă este adăugată și
obligativitatea transportării sării în Portul, care în trecut aparținea Vințului, iar acum era al Carolinei
(Alba Iulia). În această perioadă în cele două saline lucrau un număr de 88 de muncitori: 40 de ocnași
în ocna mare, 30 în ocna mică. În fiecare ocnă era un jude, un decan, un jurat, doi măglași și patru
mileriști. În 1753 Tezaurarul Dietrich ordonă Ocnei să angajeze încă 20 de ocnași pentru tăierea celor
80 000 de bolovani (800 tone) pe an, care trebuiau transportați la Port, la care se adaugă suplimentar
296 B. Czellecz 1, I. Gábor, L. Ravasz, G. Șchiopu, N. Szopos, Saline water resources in Cluj‑Napoca Surroundings ,
Articol 2016, AWC2016_52
297 v. N. Lupu Kostaky, Aspecte ale economiei rom ânești din 1939, Consiliul superior economic, p. 409.
298 v. Ibidem, p. 409.
299 http://www.analizeeconomice.ro/2015/12/care‑au‑fost‑cele‑mai‑performante.html – accesat 07.03.2017
300 v. Eugen Gergely, op. cit., p. 64.

43
Arh. KOVÁCS FERENCsarea pentru Ardeal. În anul 1755 intră în vigoare un nou sistem de impuneri, orașul fiind clasificat la
clasa I de câștig. Astfel, a crescut atât taxa pe cap de locuitor, care ajunge la un total de 2812 florini
pe an, cât și cota de sare de la 44.000 la 100.000 de bolovani pe an (de la 440 la 1000 tone). Orașul
era responsabil, pe lângă taxa de 1100 de florini din răscumpărarea sării și de întreținerea drumurilor,
podurilor, domnilor și al armatelor în trecere. Numărul ocnașilor crește la 183 pentru a putea înde‑
plini cota de sare anuală.301 Prin introducerea unui sistem tehnic superior de exploatare, se ajunge la
120.000 de blocuri, sau 1200 tone pe an.302
Observăm astfel, cum numărul tăietorilor de sare este direct proporțional cu cantitatea de sare
extrasă și de câți anume este nevoie pentru a îndeplini o anumită cotă, luând în calcul și posibilitățile
tehnologice.
Ca număr de tăietori de sare în secolul al XVI‑lea în Transilvania lucrau aproximativ 40‑70
de tăietori pe cămară, numărul total al lor ajungând astfel la aproximativ 250‑300 de persoane.
În 1552 la Ocna Dejului lucrau 31 de tăietori de sare permanenți și 10 temporari, fiind exploatarea cu
numărul cel mai mare, pe când la Turda erau 24 de tăietori permanenți și 7 ocazionali, iar la Cojocna
32 ocazionali.303
În cea de a doua jumătate a secolului al XIX‑lea aflăm că, dintr‑un total de 1026 de tăietori, în
Ocna Mureșului lucrau un total de 656, la Ocna Dejului 120, la Praid 118 și la Ocna Sibiului 55. De
asemenea, în anul 1895 la Ocna Dej erau 4 funcționari, 2 supraveghetori și 111 muncitori, la Ocna
Mureș, 10 funcționari, 5 supraveghetori și 553 de muncitori, la Turda erau 4 funcționari, 2 supra‑
veghetori și 90 de muncitori, la Ocna Sibiului, 4 funcționari, 1 supraveghetor și 55 de muncitori.
În cazul Ocnei Dej, numărul muncitorilor crește până în 1912 și ajunge la 350.304
În 1882 la exploatarea din Praid lucrau 120 de muncitori zilnic timp de 6 luni anual. În anul
1931 lucrau între 6 și 22 de muncitori zilnic, iar cantitatea de sare extrasă a fost de 6417 tone în 1931
și de 3521 de tone în 1932, de la aproximativ 9000 de tone în anul 1928.305
În anul 1920 în Ocna Sibiului mai lucrau în timpul iernii, doar 10‑14 mineri, iar din cauza lipsei
rentabilității economice a exploatării și concurenței cu minele de sare modernizate din alte părți ale
Transilvaniei, se abandonează minele treptat, până în 1931, când se închide ultima dintre ele.306
În ceea ce privește modul de exploatare al minelor , timp de multe secole săpăturile se execu‑
tau în formă de con sau clopot307. Acest tip de exploatare este prezentat în figura 3 anexa 19 și figura
5 anexa 34.
„În 1536 Hans Dernschwam elaborează Raportul privind exploatarea salinelor din Transilvania
(Turda, Sic, Cojocna, Ocna Dej si Ocna Sibiului) în care se arată că salinele aveau formă de clopot,
fiecare cu cate 3 puțuri – unul pentru extracție, al doilea puț cu scări pentru muncitori și al treilea
pentru aeraj.308
La Turda încă din secolul al XIV‑lea se extrage sare din camere clopot. Acest mod de extragere
continuă până în a doua jumătate a secolului XVIII. „Friewaldsky (1767) ne spune despre această
301 v. Savu Popa, op. cit., p. 146‑147,152, 162.
302 v. Ibidem, p. 252.
303 v. Simona Cristina Albinetz, op. cit., p. 24,176.
304 v. Ibidem, p.188, 190‑192.
305 v. N.I. Dumitrașcu, op. cit., p. 44‑45, 83.
306 v. Savu Popa, op. cit., p. 210.
307 v. Eugen Morariu, op. cit., p. 256.
308 v. http://www.creeaza.com/referate/geografie/geologie/Scurt‑istoric‑al‑exploatarii‑s265.php – accesat 06.03.2017

44
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondialsalină că „este atât de vestită încât aproape nu are egal în întregul răsărit””309. Lacul Ocnei și Lacul
Rotund sunt vechi camere de exploatare abandonate din zona Durgău‑Valea Sărată.
La Praid, Mina Iosif, exploatare în forma de clopot, în anul 1762 la deschidere atingea adânci‑
mea de 55 de metri, iar în anul 1826 ajunge la 70 de metri.310
Majoritatea lacurilor de la Ocna Sibiului sunt rezultate din foste exploatări în formă de clopot,
din perioada romanilor.311
La Cojocna sunt două exploatări de tip clopot – Ocna Mare și Ocna Mică.
La Ocna Dejului sunt mai multe exploatări de tip clopot312. ”În ultimii 180 de ani exploatarea
a continuat fără întrerupere”313.
Pentru a înțelege cantitatea de sare extrasă dintr‑o mină obișnuită de tip clopot cu rază de 42
de m și adâncime de 104 m, se calculează volumul total314 și greutatea sării315 pe m3, din care rezultă
o cantitate impresionantă de 384.034 tone de sare.
„Această metodă de exploatare a fost înlocuită la sfârșitul secolului al XVIII‑lea cu metoda de
exploatare cu camere mari trapezoidale continuate în adâncime cu pereți verticali”316, numite exploa‑
tări sistematice, mai productive, care se fac la Ocna Mureș în anul 1791, la Ocna Dej începând cu anul
1830, iar la Praid această exploatare se face începând cu anul 1840, deși salina trece în patrimoniul
Curții Regale Vieneze încă din anul 1787.
În prezent se mai exploatează Ocna Mureș, Ocna Dej și Praid, iar cea mai mare cantitate de sare
provine de la Salina Ocna Dej.
La începutul secolului al XX‑lea statul român își exercita dreptul de monopol asupra sării prin
Ministerul de Finanțe pe baza legilor din anul 1862, 1872 și 1 aprilie 1881, iar ulterior, din anul 1888
prin Regia Monopolurilor Statului. Prin legea din 7 februarie 1929, statul a concesionat dreptul de
exploatare al sării pe timp de 30 de ani Casei Autonome a Monopolurilor Regatului României.317
Concluzii
În concluzie, văzut ca un concept istoric și geografic, drumul sării este strâns legat de interco‑
nexiunea dintre sare și exploatările de sare în traseul istoric multimilenar , din perspectiva impactului
economic, demografic și teritorial asupra localităților , raportate la venituri, prin cantități extrase și
sume obținute, la care adăugăm, apariția caracterului balnear care împrospătează tradiția culturală a
utilității sării în dezvoltarea localităților .
Sarea este un mineral fără de care viața în sine nu ar putea exista. Începând din preistorie și
continuând cu timpurile moderne, există dovezi care confirmă faptul că istoria extragerii sării s‑a
contopit cu istoria civilizației umane. Revoluția neolitică în care omul s‑a sedentarizat a fost posibilă
prin accesul la resursele de sare.
309 Camelia Bianca Toma., op. cit., Teză de doctorat , p. 35.
310 Imre Horvath, op. cit., p.52
311 v. Eugen Morariu, op. cit., p. 257.
312 Dintre acestea menționăm exploatarea din anii 1742‑1772, de pe teritoriul băilor actuale
313 Camelia Bianca Toma., op. cit., Teză de doctorat, p. 69.
314 Volumul unui con este 1/3πR2H
315 Sarea are o greutate de 2,16 g/cm3 – sau 2,16 tone pe m3
316 http://www.creeaza.com/referate/geografie/geologie/Scurt‑istoric‑al‑exploatarii‑s265.php – accesat 06.03.2017
317 v. Savu Popa, op. cit., p. 248.

45
Arh. KOVÁCS FERENCConform documentelor, fiind una din cele mai valoroase resurse în schimburile comerciale,
exploatarea sării a început încă din preistorie prin diferite metode.
Mărturiile exploatărilor de sare în România sunt printre cele mai vechi din lume. După cum se
poate observa și în anexa 1, primele mențiuni ale existenței exploatărilor datează din antichitate din
zonele Sovata și Praid, în această perioadă fiind deja semnalat drumul sării care pornește din aceaste
zone. Ulterior, în epoca bronzului, se exploatează Ocna Mureș, Ocna Dej, Turda, Cojocna și Jabenița.
Aceste zone bogate în sare, aduceau comunităților care le gestionau, avantaje economice și culturale
majore. Existența sării ușor exploatabile pe teritoriul Transilvaniei a făcut din aceasta o zonă de inte‑
res pentru toate popoarele, atât pentru marile imperii cât și pentru migratori, situație prezentată în
anexa 2 și anexa 3, fiind un element economic important și necesar.
Din cele mai vechi timpuri sarea denumită și „aurul alb” trebuia distribuită astfel încât, să
ajungă la toate comunitățile umane. Traseul istoric al drumului sării , atât pe uscat cât și pe apă, folosit
încă din perioada pre‑dacică, a cunoscut o dezvoltare continuă, iar cei care îl controlau au construit
fortificații pentru a îl proteja, în special în zona exploatărilor sau a vămilor de sare. Drumurile sării
erau o componentă esențială a vieții comunităților umane de pe teritoriul României.
Prin anexa 3 – Drumul sării din Transilvania din antichitate până la Retragerea Aureliană , evi‑
dențiem că venirea romanilor a demonstrat pentru prima dată potențialul exploatărilor de sare. După
cum știm, civilizația romană era în perioada respectivă cea mai avansată, urmele fiind vizibile prin
faptul că toate zonele cu sare au fost exploatate și introduse în rețeaua de drumuri romane.
În perioada migratoare, prezentată în anexa 4 – Drumul sării din Transilvania în perioada
migratoare din secolul al IV‑lea până în secolul al IX‑lea, se observă urmările luptei asupra resurselor
de sare și cum au fost acestea împărțite între marile puteri. O particularitate a acestei perioade este
faptul că limitele regatul Moraviei nu sunt clare, dar aflăm că populația acesteia controlează exploa‑
tarea de la Ocna Dej și partea de nord a drumui sării, expansiune care nu se regăsește pe nicio hartă
dintre cele cercetate318.
Această luptă pentru controlul resurselor de sare și al drumului sării se continuă și în perioada
următoare, prezentată în anexa 5 – Drumul sării din Transilvania în perioada secolului al X‑lea
până în secolul al XII‑lea . Regatul Maghiar intră în Transilvania pe partea de nord‑vest și învinge
atât Regatul Bulgar care controlează sudul Transilvaniei și drumul sării de pe Mureș, cât și pe cel
Peceneg care stăpânea estul Transilvaniei. Prioritatea cu care au fost cucerite zonele cu exploatare de
sare, protejarea timpurie a drumului sării și stategia colonizărilor, demonstrează cât de important era
controlul resurselor de sare pentru Regatul Maghiar.
Mineritul sării cunoaște o revigorare odată cu ocuparea Transilvaniei de către maghiari, iar
majoritatea ocnelor ajung în proprietatea regilor Ungariei, care își administrează exploatarea și
comercializează sarea prin intermediul cămărilor de sare, a căror organizare rămâne în vigoare până
în epoca modernă.
Așezările miniere de pe drumurile sării au avut o importanță deosebită pentru conducătorii
vremii, fiind una din sursele principale de venit, bucurându‑se de atenția prioritară a autorităților și
beneficiind de investiții necesare atât protecției, reconstrucției cât și a modernizărilor continue.
Principalele evenimente din evoluția fiecărei localități sunt prezentate în anexa 6 – Drumul sării
din Transilvania în perioada secolului al XIII‑lea până în secolul al XVII‑lea. În această perioadă,
318 Libraria Universității din Texas are digitalizate un număr mare de hărți în colecție accesibile pe site‑ul https://www.lib. utexas.
edu/maps/historical/history_europe.html – accesat 29.08.2017 și http://www.slovak‑republic.org/history/great‑moravia/
– accesat 29.08.2017

46
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondialbogăția culturală a drumului sării se extinde prin influența pe care o are asupra plutăritului, asupra
minerilor și a societății în sine. Este de remarcat în această perioadă distincția celor două zone dife‑
rite de administrare a resurselor de sare. Odată scoase de sub jurisdicția voievozilor, doar ocnele din
Ținutul sării au rămas sub exploatare liberă, restul fiind sub exploatare regală. În această perioadă
exploatările de la Turda și Ocna Dej sunt cele mai mari, iar în ceea ce privește Ocna Mureș lipsesc
datele care să ateste exploatarea.
Populația angajată în exploatările de sare și transport au avut un statut special, beneficiind de
numeroase libertăți și privilegii.
Denumirea de „solniță a Europei” dată Transilvaniei este justificată de cantitățile mari de sare
extrase de‑a lungul timpului. Epoca industrială doar a sporit necesitatea sării, aceasta fiind princi‑
pala resursă care alimenta industria chimică. Astfel, la nivel economic național veniturile obținute
sunt foarte mari, iar investițiile sunt pe măsură, un exemplu fiind exploatarea de la Ocna Mureș.
Principalele evenimente sunt prezentate pentru fiecare localitate în parte, în anexa 7 – Drumul sării
din Transilvania în perioada secolului al XVIII‑lea până în secolul al XX‑lea. Din analiza aces‑
tei anexe reiese că la finalul secolului al XVIII‑lea, până la deschiderea minei din Ocna Mureș, în
Transilvania erau 15 ocne în exploatare. Introducerea căii ferate în primă instanță până la Alba Iulia
în 1868 confirmă importanța râului Mureș în transportul mărfurilor. Valoarea mare a exploatărilor de
sare este certificată prin extinderea rețelei de cale ferată până la acestea într‑un timp scurt. Astfel, din
Alba Iulia în 3 ani calea ferată ajunge la Ocna Mureș, un an mai târziu la Ocna Sibiu și după încă un
an ajunge până la Turda și Cojocna.
În perioada studiată din 1790 până 1950, datele privind cantitățile de sare extrase sintetizate
în anexa 8, au fost raportate doar pentru câțiva ani în arhivele maghiare, iar puținele menționări în
monografiile localităților (care uneori nu coincid cu situația prezentată în documentele din arhivă),
fac dificilă determinarea unei statistici care să reflecte cu exactitate realitatea.
Chiar și așa, ies în evidență câteva aspecte importante. Dacă la finalul secolului al XVIII‑lea cea
mai mare exploatare este cea din Turda, care extrage 87% din totalul de sare, din 1810 cea mai mare
exploatare devine cea de la Ocna Mureș, care triplează producția acestui minereu în Transilvania, încă
de la înfințare. La mijlocul secolului al XIX‑lea la Ocna Mureș se extrăgea 79% din totalul de sare,
urmată de Praid cu 10%, Ocna Sibiu cu 5% și apoi de Ocna Dej și Turda cu 6%. În perioada 1870‑1905
se observă un un declin a cantității totale de sare extrasă în Transilvania, din cauza scăderii producției
raportate la Ocna Mureș. Până în 1910 în Ocna Mureș se extrăgea aproximativ 56,5% din totalul de
sare, la Ocna Dej 26,5%, la Praid 13% și la Turda și Ocna Sibiu doar 3%. În 1913319 Ocna Mureș și
Ocna Dej erau la egalitate și produceau împreună 80% din totalul de sare extrasă. După 1913 și până
la Primul Război Mondial, valoarea exploatărilor de la Turda, Ocna Sibiului și Praid scade, pe când
cea a exploatărilor de Ocna Dej și Ocna Mureș crește. În perioada interbelică cantitățile de sare extrase
crește în Turda și Ocna Mureș, fluctuează în Praid, scade la Ocna Dej, iar Ocna Sibiu se închide.
Chiar dacă în perioada modernă, mai ales odată cu apariția industriei și a refrigerării, valoarea
sării în context economic național începe să scadă, reprezentând doar o mică parte din aceasta, acest
lucru nu era valabil în trecut, sarea reprezentând secole la rând, după agricultură, principalul motor
economic al statului.
Observăm, de asemenea, o continuitate multimilenară a folosirii drumului sării în Transilvania,
în special calea navigabilă a Mureșului, a Someșului și al afluenților acestora. Drumul sării este ace‑
lași din perioada romană, atât pe uscat cât și pe apă. Ce diferă însă, e importanța pe care au avut‑o
319 v. Fig. 11 anexa 59

47
Arh. KOVÁCS FERENCanumite segmente în diferite perioade istorice. Această diferență e cea mai vizibilă de exemplu, între
ponderea utilizării transportului pe uscat și cel pe apă, influențate de echilibrul marilor puteri.
Transportul pe drumul sării este schimbat odată cu introducerea rețelei feroviare, cu consecință
asupra scăderii importanței acestuia pe drumuri și râuri. Observăm că există o legătură între direcția
de dezvoltare a rețelei feroviare și exploatările mari de sare. În aceste condiții putem considera ca
parte a drumului sării , acele segmente din rețeaua feroviară care s‑au construit până la exploatările
de sare.
Având în vedere toate cele menționate, începând cu importanța sării ca un element cheie în
procesul de coagulare al așezărilor umane, urmate de exploatarea sării și influența acesteia asupra dez‑
voltării continue, nu doar a localităților cu aceste exploatări, ci a tututor localităților aflate pe traseul
„aurului alb” din Transilvania, cu impact semnificativ asupra tuturor păturilor societății, a economiei,
poate chiar și în echilibrului global al marilor puteri istorice zonale, considerăm drumul sării ca fiind
un element economic și cultural deosebit de valoros nu doar în istoria Transilvaniei, a României sau
Ungariei, ci a întregii Europe Centrale.

48
IV
De la exploatare la stațiune
balneoclimaterică pe drumul sării
Secolele de exploatare au adus, pe lângă numeroase beneficii economice și o componentă mai
puțin intenționată, lacurile sărate. În cadrul stațiunilor cercetate numărul lacurilor care s‑au format
pe cale naturală este mult mai mic decât cele formate pe locul fostelor exploatări.
Acest lucru se datorează în principal modului de exploatare din primele secole de existență a
localităților. Romanii care au exploatat sarea din Transilvania la scară industrială o făceau la suprafață,
cu exploatări de 30m x 8m și până la 15 metri adâncime. Astfel, au apărut, printre altele, Lacul Roman
din Turda, lacurile Horia, Cloșca și Crișan din Ocna Sibiu sau Lacul Negru din Sovata. Începând cu
Evul Mediu, exploatările de tip con dau naștere la alte tipuri de lacuri sărate, cu o suprafață mai mică
dar cu adâncimi mult mai mari, cum sunt cele din Cojocna sau unele din Ocna Sibiu.
Lacurile care apar natural se datorează infiltrării apei în subteran, care erodează masivul de sare
formând doline, a căror tavan se surpă. Astfel, apare de exemplu celebrul Lac Ursu din Sovata.
Aceste lacuri, împreună cu izvoarele sărate permit dezvoltarea unor stațiuni balneare, care în
unele cazuri, după oprirea exploatărilor, continuă să mențină o comunitate prosperă de pe urma lor,
în același timp prelungind conceptul drumului sării în perioada modernă.
Modul în care aceste două funcțiuni se întrepătrund temporal sunt prezentate prin informații
sintetizate din perioada exploatărilor și cea a stațiunilor balneoclimaterice, în Anexa 1 – Drumul
multimilenar al sării – apariția exploatărilor de sare și a stațiunilor balneoclimaterice și anexa 7 –
Drumul sării din Transilvania în perioada dintre secolul al XVIII‑lea și secolul al XX‑lea.
Influența acestor două funcțiuni asupra localităților și modul în care se suprapun este prezentată
în detaliu pentru perioada 1790‑1950, în studiul de caz al evoluției urbanistice.
4.1. Studiu de caz asupra evoluției urbanistice a localităților
în perioada 1794 – 1950 și premisele apariției caracterului balnear
Având în vedere cele prezentate în capitolele precedente, putem afirma că apariția și evoluția
localităților studiate este definitoriu influențată de prezența sării. Această influență se răsfrânge în
mod direct asupra țesutului urban sau rural, a parcelarului și a fondului construit și se manifestă diferit
pentru fiecare localitate în parte.
Inițial, trama stradală a localităților s‑a dezvoltat în jurul unui nucleu central, piața mare fiind
de obicei considerată polul civic al așezării, care se conturează încă din perioada medievală. Un alt

49
Arh. KOVÁCS FERENCaspect important este că, în această perioadă, singurele construcții utilizate pentru protecția localnici‑
lor din zonele rurale erau bisericile fortificate, situate de obicei în zona centrală.320
Dezvoltarea urbanistică a localităților studiate din perioada 1790 – 1950 reiese din analiza
hărți lor topografice austriece, maghiare și românești. Aceste hărți istorice sunt publice, fiind digitali‑
zate și transpuse în aplicație web peste hărțile OpenStreetMaps.
Astfel, au fost analizate un număr de 3 hărți militare austriece din perioada 1763 – 1887, două
hărți militare maghiare din perioada 1869 – 1941 și planurile directoare de tragere din jurul anilor
1950. În cadrul acestor analize, la scara 1:20000 sau 1:25000, se regăsește evoluția parcelarului, a
zonelor balneare și a zonelor miniere cu schițe ale exploatărilor de sare și ale stațiunilor. Ca referință
finală în acest proces au fost folosite planurile directoare de tragere din 1950, pe baza cărora am sin ‑
tetizat informațiile la scara 1:10000 sau 1:15000.
Comparația între primele două ridicări topografice se face mai mult aproximativ, prin confrun‑
tarea parcelelor delimitate de elemente ale cadrului natural sau artificial (râuri, poduri, drumuri).
Pe de altă parte, importanța fiecărei localități în context regional este sugerată parțial de numă‑
rul de locuitori și de numărul de case, fiind direct proporțională cu dimensiunea așezării.
Numărul de case din arhivele istorice maghiare sunt raportate doar pentru anii 1787, 1850 și
1880 așa cum sunt prezentate în fig. 12, Anexa 58.
Evoluția demografică a localităților din perioada 1790 – 1950 prezentată în anexa 9, poate fi
împărțită în trei perioade a câte 50 de ani și este influențată de câțiva factori principali, printre care
amintim: primul val de urbanizare și industrializare de după 1848 când populația localităților crește;
introducerea Transilvaniei în cadrul rețelei feroviare internaționale începând cu 1868; epoca de aur
a stațiunilor și a doua perioadă de industrializare și urbanizare din perioada 1890 – 1910 care aduc
o creștere semnificativă a populației. În perioada dintre cele războaie mondiale populația crește în
majoritatea localităților studiate.
Prin corelarea evoluției demografice cu evoluția numărului de case, reiese faptul că pe primul
loc se află Ocna Mureș, localitatea minieră nou‑înfințată pe plan prestabilit la sfârșitul secolului al
XVIII‑lea. Populația acestei localități se triplează în primii 50 de ani, apoi se dublează până în 1910,
după care rămâne constantă până la cel de‑al Doilea Război Mondial.
În cazul localității Turda se observă atât o creștere demografică mare, cât și una teritorială
însemnată. Astfel, populația se dublează în primii 100 de ani, ca mai apoi, în următorii 50 de ani să
se dubleze din nou. Dintr‑o altă perspectivă, pentru această localitate introducerea rețelei feroviare
a adus o dublare a populației o dată la 50 de ani321.
Sovata, Praid și Corund, situate în Ținutul sării, ne prezină o imagine detaliată asupra modu‑
rilor diferite de utilizare a sării și influența pe care o au acestea în dezvoltarea urbanistică. Populația
celor trei localități se dublează la fiecare 50 de ani, excepție făcând cea din Praid care, după 1900,
se menține constantă.
În Ocna Sibiu, Cojocna și Ocna Dej populația se menține și se observă doar o dezvoltare a zone‑
lor miniere și balneare.
În Bazna, Sângeorgiu de Mureș și Jabenița se observă primele efecte ale apelor sărate care
atrag populația în aceste zone.Populația în primii 100 de ani, se dublează, preponderent în epoca de
aur a stațiunilor.
320 v. Horia Moldovan, op. cit., p. 50.
321 An 1870 – populație 8 803, an 1920 – populație 16 692, an 1950 – populație 35 606.

50
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialStructura fizică a unui oraș cuprinde trei componente esențiale: trama stradală, insulele și spa‑
țiile reprezentative (piețe și clădiri)322. Pe lângă acestea, dezvoltarea urbanistică este diferită pentru
fiecare localitate în parte, fiind influențată de mai multe elemente, care sunt prezentate în continuare.
Ocna Mureș – anexele 11‑16
Din toate datele expuse mai sus reiese faptul că, de departe, cea mai spectaculoasă evoluție
teritorială o are localitatea Ocna Mureș (anexa 11, 12 și 13).
În prima ridicare topografică din 1763 – 1787 (fig. 1, anexa 12) se observă doar existența unei
localități liniare mici, de aproximativ 30 de gospodării și două biserici, situată pe platforma estică,
mai înaltă și neinundabilă, a localității (actuala Uioara de Sus). Pe platforma vestică, predispusă
revărsării Mureșului, datorită formei plate de altitudine mai mică ocnele apar sub denumirea de Ocne
ruine ale minelor de sare. În această perioadă nu este realizată încă trecerea peste Mureș către loca‑
litatea Unirea.
Primul contur al minelor și primul port apar redactate în 1794 (fig. 3, anexa 12).
În anul 1825 este întocmit planul minelor de sare Franz Ferdinand și Iosif (fig. 4, anexa 12),
împreună cu planul de sistematizare al localității (fig. 5, anexa 12).
Acest plan de sistematizare conține o tramă stradală regulată care împarte orașul în insule
dreptunghiulare de locuire cu grădini și funcțiuni centrale pe zonele mai înalte și mai îndepărtate de
râu. Acestea sunt dispuse în jurul exploatării miniere pe partea estică și sud‑estică. Se observă exis‑
tența unei zone de depozitare și transport până în zona unui braț al Mureșului, unde este amenajat
al doilea port.
Regularizarea cursului râului Mureș și a meandrelor acestuia, vizibilă în două planuri de sis‑
tematizare redactate în 1856 (fig. 6, anexa 12) este la rândul ei impresionantă. Astfel, se scurtează
cursul râului, în trei etape, ajungându‑se la un canal drept pe care se amenajează noile magazii de sare
și noua zonă portuară. Pe zona de curbură a vechiului curs de apă se observă amenajarea unui parc
dumbravă (Liget). Data acestor planuri de sistematizare ne sugerează faptul că a doua serie de ridicări
topografice (fig.2 anexa 12) este realizată, cel puțin pentru Ocna Mureș, la finalul perioadei 1806
– 1869. În această hartă se observă zona de exploatare minieră extinsă, completată cu introducerea
funcțiunii de port în forma finală, precum și extinderea zonei de locuire și a centrului urban.
Noul centru istoric al localității apare deja bine conturat, se remarcă existența a trei biserici,
iar în imediata vecinătate nordică apar denumirile minelor de sare cu un număr mare de clădiri pe
teritoriul lor.
Zona rezidențială este formată la prima vedere din trei cartiere distincte ca organizare: pri‑
mul, la sud de zona minieră formată din continuarea spre vest a centrului istoric, al doilea, la vest
de teritoriul minelor de sare cu străzi paralele între ele și perpendiculare pe străzile primului cartier
(actuala stradă Avram Iancu), iar cel de‑al treilea situat deasupra vechiului drum, spre vest, care duce
la Cisteiu de Mureș (actuala stradă Mihai Viteazul), având străzile paralele cu acesta.
În cea de‑a treia ridicare topografică din 1869 – 1887 (fig. 1, anexa 13) se observă introducerea
căii ferate peste Mureș până în dreptul exploatărilor, ocazie cu care se amenajează și un drum până
la acestea. În zona portuară se păstrează unele clădiri, probabil depozite sau clădiri administrative.
De asemenea, în această hartă apare pentru prima dată o clădire cu un teren delimitat în zona
viitoarei stațiuni balneare.
322 v. Mihaela Ioana Maria Agachi, op. cit., p. 88.

51
Arh. KOVÁCS FERENCÎn adaptarea maghiară a celei de‑a treia ridicări topografice (fig. 1, anexa 13), făcută probabil
la finalul perioadei 1868 – 1887323, apare un nou cartier în nordul localității până la râul Mureș, res‑
pectând aceeași tramă stradală cu străzi paralele între ele și perpediculare pe un ax marginal (actuala
stradă Mihail Kogălniceanu).
Zona minelor apare foarte dezvoltată, cu numeroase parcele, clădiri și alei.
În locul zonei portuare 3 se dezvoltă zona industrială, până la care se construiește o extindere
a căii ferate.
În această hartă apare deja clădirea de baie, ștrandul și parcul băilor în imediata apropiere a cen‑
trului istoric. Strada care coboară din zona industrială apare flancată de arbori și este amenajată ca o
promenadă. De asemenea, apare pădurea din sud‑estul centrului istoric, amenajat cu numeroase alei.
În cadrul planurilor directoare de tragere redactate în 1958 se observă dezafectarea fostei linii
ferate centrale și construcția uneia noi pe partea estică a zonei miniere.
Având în vedere toate aceste observații, nu sunt de mirare cantitățile impresionante de sare pe
care le extrage această mină, evoluția exploatării putându‑se observa în anexa 13, fig. 3 și 4. Știm că
pe la mijlocul secolului al XIX‑lea exploatarea avea peste 600 de tăietori de sare, la care se adună
restul personalului. Dacă adăugăm și familiile acestora observăm că singurul scop al apariției și exis‑
tenței acestei localități era extracția sării.
Astfel, în primul recensământ maghiar din 1784 localitatea avea 92 case și o populație de
623 locuitori, situație care corespunde la nivel urbanistic cu zona centrului istoric și zona primu‑
lui cartier descris. Deja în 1850 (1857)324 numărul de case crește la 429 (481) 297 și sunt înregistrați
1.923 (2.384)297 de locuitori, situație care corespunde cu înființarea celorlalte două cartiere descrise.
În recensământul din anul 1880 în localitate apar 592 de case și o populație de 2.660 de locuitori, care
coincide cu apariția ultimului cartier și definitivarea planimetriei generale a orașului.
Exploatarea minieră (anexa 14) a adus prosperitate orașului și locuitorilor, iar stațiunea bal‑
neară apare ca o dorință de valorificare a potențialului apei sărate (anexa 15 și 16). Astfel, se
observă că influxul de capital datorat exploatării sării generează și dezvoltă atât zona balneară, cât
și cea industrială.
Turda – anexele 17 – 21
Turda este cea mai mare localitate studiată, fiind una dintre cele mai importante zone de exploa‑
tări miniere și centre administrative, a cărei evoluție urbanistică este prezentată în anexele 29 și 30.
Trama stradală și parcelarul sunt de tip medieval urban cu direcția străzilor principale N‑S, condițio‑
nate de limite naturale și de cele două pârâuri care străbat localitatea. Se remarcă existența insulelor
cu locuințe perimetrale și grădini centrale.
Din punct de vedere demografic orașul Turda are în anul 1850 un număr de 8 743 de locuitori, în
anul 1910 populația crește la 15 167 locuitori, iar la începutul anului 1940 ajunge la 28.717 locuitori.325
În prima hartă militară (fig.1, anexa 18) încă se observă existența fortificațiilor bisericii
Reformate Calvine din Turda Veche (fig. 3, anexa 18). Planul detaliat al zonei miniere din 1780 este
323 Din unele surse și din analiza construcțiilor existente, chiar după anul 1900.
324 Valorile din paranteze raportate de statisticile maghiare sugerează o evoluție mare între aceste perioade, perioadă în
care se fac și lucrările de sistematizare ale Mureșului și probabil definitivarea locuințelor din noile cartiere.
325 v. Eugen Gergely, op. cit., p. 67, 147.

52
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondialprezentat în fig. 4, în care apar și minele vechi medievale. În această hartă, zona balneară apare ca
o zonă de mine abandonate.
În a doua hartă militară (fig. 2, anexa 18) se observă extinderea zonei miniere prin construirea
galeriei Franz Iosif (1853 – 1871). De asemenea, apare mențiunea băilor sărate și existența unor
amenajări. Noile parcele de locuințe sunt concentrate în zonele de sub dealuri, de pe partea nordică în
zona minieră, pe partea vestică sub vii și pe partea sud‑vestică în zona de trecere peste Arieș. Schița
exploatării în anul 1867 se observă în fig. 5 anexa 18.
În cea de a treia hartă militară (fig.1, anexa 19) extinderea teritorială are loc la extremitățiile
localității. Zona minieră se extinde și apare noua zona industrială la sud de râul Arieș până la care
se construiește calea ferată. Clădirile din piața sudică a localității, în zona podului peste Arieș sunt
demolate. Zona balneară apare sub denumirea de Băile Sărate, de această dată cu o serie de clădiri.
Comparând fig.1 și fig. 2 în anexa 19 – Turda evoluția 1869 – 1950 se observă că cea mai mare
evoluție urbanistică are loc în această perioadă. Astfel, apar noi parcele dreptunghiulare cu tramă
stradală regulată, atât în partea nord‑vestică în Turda Nouă cât și în partea sudică, în zona industrială,
care ating limitele localității Oprișani. Pe lângă funcțiunile miniere și industriale care atrag populația
în zonă, se observă o extindere a localității și înspre zona balneară. Fostele zone miniere din nord își
schimbă destinația și apar ca zone ale cercetării agricole. În zona balneară sunt prezentate clădirile
rămase din perioada precedentă, clădirile noi, demolarea primului hotel de 30 de camere și a primelor
amenajări. Planul de amenajare al stațiunii (fig. 4, anexa 19) a fost transpus peste zona balneară din
anexa 17 cu interpretarea clădirilor în funcție de perioada construcției acestora prin nuanțe de verde.
Astfel, observăm că, în timp ce funcțiunea minieră scade în importanță la mijlocul secolului al
XIX‑lea, cea balneară începe să prindă avânt. Perioada de înflorire a stațiunii balneare coincide cu
perioada dezvoltării industriale care revigorează și exploatarea minieră.
LOCALITĂȚILE DIN ȚINUTUL SĂRII
Aceste trei localități ne prezintă modurile diferite de utilizare a sării. Astfel, există localitatea
Corund cu izvoare sărate, Praid cu exploatare de sare și Sovata cu izvoare, lacuri naturale și antropice
sărate.
Sovata – anexele 22 – 32
Această localitate are o evoluție urbanistică deosebită, a cărei suprafață crește de peste două
ori până la sfârșitul perioadei studiate și este datorată exclusiv teritoriului aferent stațiunii balneare, a
cărei evoluție este detaliată în secțiunea 5.1.1. dedicată acesteia.
Creșterea demografică este impresionantă deoarece populația localității se dublează la fiecare
50 de ani în perioada 1790‑1950.
Din punct de vedere urbanistic evoluția localității reiese din figurile anexei 23.
Centrul vechiului sat ar fi fost situat pe locul unde azi se găsește strada Sebeș și începe strada
care duce la Cartierul Independenței. Satul era înconjurat de un gard care se deschidea printr‑o poartă
pe locul în care astăzi se găsește capătul străzii Câmpul Sărat.326
În prima hartă militară (fig. 1, anexa 23) localitatea apare concentrată la nordul intersecției
cursului de apă Sovata cu Sebeș. În a doua hartă militară (fig. 2, anexa 23) localitatea se extinde în
326 v. Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p. 67.

53
Arh. KOVÁCS FERENCcontinuarea drumurilor, preponderent spre sud, pe drumul către Sărățeni și Praid. În această hartă se
observă prima amenajare a zonei balneare.
În cea de a treia hartă (fig. 3, anexa 23) se observă extinderea zonei balneare până în zona
Lacului Negru. Prin corelarea acestei hărți cu planul stațiunii din 1881 (fig. 5, anexa 23) și cel din 1909
(fig.6, anexa 23), transpuse peste planurile directoare de tragere (fig. 4, anexa 23) reiese amploarea
dezvoltării localității datorate stațiunea balneară. Astfel, apar noi parcele de locuințe la extremitățile
localității pe drumurile principale care ajung până la stațiunea balneară.
În cazul Sovatei, exploatarea de sare nu este foarte importantă, iar trecerea la stațiune balneară
se petrece doar după câteva sute de ani.
Praid – anexele 33 – 35
Pe versantul sud‑estic al Munților Harghita se află stațiunea Praid, situată pe ”unul din cele mai
mari masive de sare din Europa”327.
Începuturile istoriei Salinei Praid datează încă din epoca romană. Primul document în care
apare ocna de sare din Praid, datează din anul 1405.328
Din punct de vedere demografic în perioada 1790‑1910 populația localității se dublează o dată la
50 de ani datorată în principal exploatării de sare (fig. 5, anexa 34). După 1910 populația se menține.
Din punct de vedere urbanistic evoluția localității în perioada 1787 și 1869 se face comparând
fig.1 și fig. 2 din anexa 34. Parcelele inițiale din 1787 (fig.1, anexa 34) sunt identificate în cea de
a doua hartă militară (fig. 2, anexa 34) la care se adaugă noile parcele. Observăm că localitatea se
dezvoltă radial în zona drumurilor de acces în interiorul acesteia și apar primele parcele de locuințe
în zona minelor de sare. În arhivele naționale maghiare se găsește planul drumului către Gheorgheni
din 1833, denumit și drumul sării .
În perioada 1869‑1887 zona minieră se dezvoltă în continuare, apar noi parcele de locuințe atât
către zona exploatării cât și pe noul drum către Gheorgheni.
Parcelările ulterioare anului 1887 sunt situate în principal pe drumul către exploatare, în jurul
Dealului Dosul Sărat.
Astfel, în cazul localității Praid doar funcția minieră dezvoltă preponderent localitatea, cea
balneară fiind auxiliară, facându‑și apariția doar după Primul Război Mondial.
Corund – anexele 36 – 38
Localitatea Corund se află situată într‑o vale care este cumpăna de apă a numeroase pârâuri și
izvoare, considerate a fi cele mai multe din cadrul localităților studiate.
În prima hartă militară (fig. 1, anexa 37) sunt menționate numeroase izvoare de apă sărată în
zona îndepărtată, nordică, a localității. Odată identificate parcelele din 1787 (fig. 1, anexa 37) în harta
din 1869 (fig. 2, anexa 37) se observă că localitatea se dezvoltă în special pe partea sudică, pe drumul
către Odorheiu Secuiesc prin Păuleni, acesta fiind drumul principal în jurul anului 1800.
De asemenea, comparând dimensiunea zonei balneare din harta militară din 1869 (fig. 2,
anexa 37) cu restul localităților din aceeași perioadă se observă că aceasta este cea mai bine dez‑
voltată teritorial.
327 Costin Ștefănescu , op. cit., p. 132.
328 v. Camelia Bianca Toma, op. cit., rezumatul tezei de doctorat, p. 23.

54
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialAvând în vedere că limitele localității nu se schimbă mult în perioada 1869 – 1950 iar populația
crește constant, putem considera că avem de a face cu o creștere a densității locuințelor în parcelarul
existent.
Zona balneară este mai bine reprezentată în harta militară din 1887 (fig. 3, anexa 37) decât în
planurile directoare de tragere din 1950 (fig. 4, anexa 37), astfel, conturul parcelelor și clădirile au
fost preluate și transpuse de aici.
Nefiind vorba de vreo exploatare, dezvoltarea acestei localități este dată doar de prezența izvoa‑
relor sărate care sunt valorificate înaintea celor din Sovata sau Praid.
Următoarele trei localități Cojocna, Ocna Dej și Ocna Sibiu sunt localități ale căror populație
este mare încă de la începutul perioadei studiate fapt datorat exclusiv exploatării miniere. În perioada
1790 – 1950, din punct de vedere demografic populația crește puțin față de restul localităților din
studiu, iar urbanistic, transformarea este vizibilă doar în zonele balneare sau miniere.
Cojocna – anexele 39 – 41
Localitatea Cojocna este o localitate rurală întinsă, situată pe coline, cu o tramă stradală sinu‑
oasă și parcele mari. Evoluția acestei localități este greu de determinat datorită inexactității hărților.
Astfel, dacă în 1787 (fig. 1, anexa 40) se observă numeroase parcele cu câteva case, până în 1869 (fig.
2, anexa 40) acestea se unifică în insule mai mari delimitate de străzi. De asemenea, în prima hartă
militară din 1787 (fig. 1, anexa 40) apar o incintă mare închisă în centrul localității, în zona actualei
biserici catolice și a primăriei, precum și unele exploatări abandonate în partea de nord‑vest.
În cea de a doua hartă militară din 1869 (fig. 2, anexa 40) zona minelor apare acoperită de o
mlaștină întinsă (sau zonă inundabilă).
În cea de a treia hartă militară din 1887 se remarcă zona balneară sub denumirea de Băi Sărate.
În această hartă se observă existența a două biserici și a unei zone de locuințe care nu mai apar în
planurile directoare de tragere (fig. 4, anexa 40).
Astfel, trecerea de la funcțiunea minieră la cea balneară se produce brusc, odată cu închiderea
minelor în 1850 și existența unei zone inundabile (mlaștină) în harta din 1869 (fig. 2, anexa 40) când
putem presupune că minele s‑au umplut de apă dând naștere lacurilor Toroc și Lacul Mare.
Ocna Dej – anexele 42‑44
Orașul se dezvoltă de‑a lungul timpului ca și un centru important de exploatare a sării, la înce‑
putul secolului XVIII dispunând și de un mic port folosit pentru transportul rapid al sării.
Din punct de vedere demografic, populația Ocnei Dej era de 2.004 locuitori în 1831, 1.927 de
locuitori în 1857, 2.196 în 1891, ajungând la 2 855 de locuitori în 1930.329
Din punct de vedere urbanistic, fiind vorba mai mult de o localitate colinară cu specific rural,
cu parcele mari și tramă stradală sinuoasă, nu avem de a face cu o creștere teritorială.
Pe prima hartă militară din 1787 (fig. 1, anexa 43) se observă prezența unor mine abandonate
la nord‑vestul localității, care nu apar menționate în bibliografia studiată. De asemenea, nu apar nici
minele nordice romane și medievale (viitoarea zonă Toroc), nici exploatarea curentă. Zona exploată‑
rii de sare apare conturată pe cea de a doua hartă militară (fig. 2, anexa 43), iar pe teritoriul ei căreia
regăsim prezența unor lacuri sărate, care apar amenajate până în 1887 (fig. 3, anexa 43).
329 v. Simona Cristina Albinetz, op. cit., p. 79, 102.

55
Arh. KOVÁCS FERENCZona exploatărilor nordice nu apare pe nicio hartă studiată, poziția acesteia fiind preluată din
hărțile moderne.
Astfel, în cazul acestei localități, funcția minieră primează, după cum se observă și din
amploarea exploatării (fig. 5, anexa 43), caracterul balnear fiind secundar.
Ocna Sibiu – anexele 45 – 50
Masivul de sare de la Ocna Sibiului are o formă ovală cu o lungime de 1 300 de metri și o lățime
de 600 de metri, fiind acoperit doar cu un strat subțire de argile‑marne.330
Bogăția zonei în sare și ușurința cu care aceasta putea fi exploatată, găsindu‑se aproape de
suprafața solului, au făcut ca sarea din Ocna Sibiului să fie cunoscută încă din vremuri preistorice,
fiind găsite urme de exploatare. Romanii construiesc un castru în apropierea exploatărilor.331
Exploatarea sării se făcea din 5 mine mai mari, în locul cărora s‑au format 5 lacuri sărate.332
Localitatea apare la începutul colonizărilor săsești din sudul Ardealului. Această populație era
însărcinată cu construirea de cetăți, orașe și cetăți‑biserici, printre care și clădirea bisericii reformate,
construită inițial în stil bizantin și apoi refăcută în stil gotic. După a noua năvălire a tătarilor, în anul
1244, a fost ridicat zidul înconjurător al bisericii.
Ocna Sibiului (Salzburg, Vízaknafürdő) este considerată „una dintre marile comori de sare ale
Transilvaniei. Partea estică a orașului a fost construită pe masivul de sare abia acoperit cu câțiva metri
de pământ”.333
Din punct de vedere demografic, în anul 1721 populația localității era de 2 286 de locuitori, în
anul 1 790 sunt 2 934 locuitori, număr care crește până în 1 870334 la 4 224 de locuitori, apoi scade la
3 770 în 1899, ajungând la 3 969 în 1930. Din punct de vedere al ponderii profesiunilor, primul loc era
ocupat de agricultură, urmat de exploatarea sării, apoi meșteșugurile și cărăușia transportului sării.335
Analizând harta din 1787 (fig. 1, anexa 46) și harta din 1869 (fig. 2) se observă că noile parcele
apar la extremitățile localității, în partea vestică pe drumul sării către Alba Iulia și în partea estică la
nord de zona de exploatare și a zonei balneare. Analizând harta din 1887 (fig. 3) și pe cea din 1950
(fig. 4) se observă dispariția unor parcele de locuințe din partea vestică a localității, probabil datorită
scăderii în importanță a acestei părți din drumul sării precum și din cauza abandonării exploatării .
Astfel, în această localitate urbană creșterea teritorială are loc și prin extinderea zonei mini‑
ere pe suprafața masivului de sare. Caracterul minier se suprapune peste cel balnear până în 1931,
când se închid minele, considerate a fi, până atunci, principalele motoare economice ale localită‑
ții. Iar în timp ce zona minieră își pierde din importanță, zona balneară se extinde peste aceasta,
înlocuind‑o. Evoluția și suprapunerea acestor zone se observă în anexa 46 – Ocna Sibiu evoluția
1787‑1950 în figurile 1 – 5.
În ultimele trei localități din studiu, Jabenița, Bazna și Sângeorgiu de Mureș, nu putem vorbi
de prezența unei exploatări (chiar dacă Jabenița este exploatată de romani), ci doar de existența unui
330 v. Costin Ștefănescu , op. cit., p. 116.
331 v. Ibidem, p. 117.
332 v. Béldi Ákos, Filep Gyula, Genersich Gusztáv, Jakabházy Zsigmond, Erdély nevesebb fürdői 1902‑ben ., Editura
A Közegészégügy Kalauz Különlenyomata, Budapesta , p. 17.
333 Ibidem, p 16.
334 „Între 1867 și 1868 s‑a desființat secția de vânzare a sării de la Ocna Sibiului, fiind preluată de Direcția de Mine,
Păduri și Sare din Cluj Napoca (Voicu‑Vedea și Fanache 1983)” – Camelia Bianca Toma, op. cit., Teză de doctorat. p. 177.
335 v. Savu Popa, op. cit., p. 195‑196.

56
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondialcaracter balnear, situație de altfel asemănătoare localității Corund. Toate cele trei localități sunt rurale,
iar evoluția acestora în perioada 1787 – 1950 se poate observa în figurile 1 – 4 din anexele 51, 54 și
55. Zona balneară a localităților Bazna și Jabenița este cea care influențează cel mai mult dezvoltarea
urbanistică, iar pentru Sângeorgiu de Mureș proximitatea acestei localități de Târgu Mureș pare să
fie mai importantă decât caracterul balnear, care apare mult mai târziu și într‑o măsură redusă (fig. 4,
anexa 54). Dintre cele trei localități, zona balneară a Baznei este cea mai dezvoltată și are evoluția
cea mai spectaculoasă.
Apariția și frecventarea stațiunilor atestă efortul de sincronizare cu Europa „civilizată”.336
Ada Hajdu susține că „studiile legate de urbanismul stațiunilor accentuează mereu faptul că
„acestea sunt o reacție la marile orașe industriale, însă nu știu să existe vreun studiu despre vreun
context în care stațiunile să apară concomitent cu procese de industrializare și urbanizare, iar nu
ca o consecință a acestora”337. Astfel, observăm că ne aflăm într‑o situație deosebită, deoarece sta ‑
țiunile din studiul nostru apar înainte sau cel mult concomitent cu aceste procese și într‑o măsură
mică ca o reacție la acestea.
În ultimele 3 decenii ale secolului al XIX‑lea în Austro‑Ungaria s‑au construit drumuri, fapt
posibil datorită extinderii căilor ferate, cu ajutorul cărora se puteau transporta materialele de con‑
strucții.338 În 1883, ministrul cultelor, Trefort Ágoston, care a dezvoltat băile Buziaș, ce aparțineau de
Fondul pentru religie a declarat: „Fără cale ferată nicio stațiune nu are viitor pentru că nimeni nu‑și
dorește să călătorească incomod și încet.339 De mai multe decenii era evident că, în general, calea
ferată era un factor de dezvoltare a băilor. Băile situate pe traseul căilor ferate erau mai vizitate, chiar
dacă aveau mai puține dotări.340
De asemenea „există studii interesante despre legătura dintre dezvoltarea stațiunilor și evoluția
mijloacelor și a căilor de comunicație, conform cărora dezvoltarea stațiunilor depinde de dezvoltarea
rețelelor de căi ferate și apoi de șosele. Însă cazul României le contrazice, cel puțin în ceea ce privește
legătura lor cu căile ferate, fiindcă multe stațiuni nu au o gară”341. Pentru Transilvania însă, observăm
că stațiunile sunt într‑adevăr influențate de introducerea căii ferate. Dar succesul lor nu se datorează
exclusiv acestui lucru, deoarece apogeul lor are loc mult după acest moment.
4.2. Caracteristici generale ale stațiunilor balenoclimaterice
Regiunile cu sare din România ne aduc aminte de un trecut cu o mare caldă plină de corali care
„clădesc munți falnici”342. De‑a lungul erelor geologice aceste avuții minerale sunt acoperite cu noi
straturi. Apele subterane care ajung la suprafață prin aceste straturi dau naștere la izvoare minerale.
Știm acum că cele mai mari resurse de sare din România se găsesc în Transilvania, iar în
apropierea acestora întâlnim multe izvoare, pârâuri și lacuri cu apă sărată. Peste o treime din apele
minerale ale Europei sunt la noi în țară, iar cea mai bogată regiune cu ape minerale este, printre altele,
și Podișul Transilvaniei.343
336 v. Ada Hajdu, op. cit. , p.7
337 Ibidem, p. 4.
338 v. Kósa László, op. cit., p. 92.
339 v. Zákonyi Ferenc, Balatonfüred. Adalékok Balatonfüred történetéhez a kezdetektől 1945‑ig ., editura Városi Tanács
Balatonfüred – Pannon, Veszprém, 1988, p. 400.
340 v. Kósa László, op. cit., p. 92.
341 Ada Hajdu, op. cit. , p.6.
342 Costin Ștefănescu, op. cit., p. 6.
343 v. Eugen Morariu, op. cit., Editura Consiliului Central al Sindicatelor, București, 1955, p. 39.

57
Arh. KOVÁCS FERENCTurismul, definit ca o călătorie temporară cu scopul experimentării unei schimbări, nu este un
concept nou, acesta existând încă de pe vremea romanilor.344
Turismul balneoclimateric este în strânsă legătură cu relieful pe sare și este, într‑un mod
deosebit, o formă de valorificare a resurselor naturale și a patrimoniului antropic al unui teritoriu.
Valoarea peisageră face din relief, ca principală componentă a cadrului natural, cea mai atractivă și
diversificată resursă disponibilă pe Pământ.
„Instituționalizarea turismului pe plan național și organizarea lui în continuare și pe plan
internațional au determinat un avânt continuu al acestuia și au făcut ca, prin ritmurile de dezvoltare
atinse, turismul să devină, alături de revoluția tehnico‑științifică, unul dintre cele mai spectacu‑
loase fenomene ale secolului al XX‑lea, cu consecințe sociale, economice și umane deosebit de
importante. Se poate afirma că, din această epocă, turismul începe să se detașeze ca o activitate
economico‑socială distinctă.”345
Romanii sunt însă primii care dezvoltă în țara noastră atât „stațiuni balneare în jurul izoarelor
termale”346, cât și „stațiuni cu ape sărate cu renume în Antichitate”347. În localitățile Ocna Sibiului,
Turda și Sovata sunt organizate extracții de sare, protejate de fortărețe, precum și așezăminte de
tratament, iar datorită valorii lor, acestea sunt folosite până în ziua de azi.348
În anul 1895, Constatinescu Constantiniu recunoștea exemplul strălucit pe care ni l‑au lăsat
romanii prin thermele lor. Aceștia erau conștienți de binefacerile acestor ape asupra celor sufe‑
rinzi.349Acestea sunt însă aproape uitate până spre sfârșitul secolului al XVIII–lea, când unele încep
să fie frecventate din nou.
În secolul al XVIII‑lea, Maria Tereza și Iosif al II‑lea au adoptat măsuri de reformă în urma
cărora băile și stațiunile cu ape curative au fost inventariate și renovate.350
În secolele XVII‑XVIII mai existau în Ardeal bazine de baie care erau de fapt gropi în pământ,
căptușite cu argilă arsă. Această tehnică era cunoscută încă din Antichitate și era folosită pentru depo‑
zitarea cerealelor. În vederea evitării scurgerilor de apă, pereții gropii erau căptușiți cu pânză, apoi
groapa era umplută cu apă.351
Dacă apa de izvor era rece, aceasta era încălzită prin metode arhaice. „Cei care doreau să facă
baie erau introduși în apă de doi servitori mai viguroși și tot în acest fel erau scoși din apă.”352 Varianta
mai modernă era cea a gropilor cu pereți de scânduri și grinzi de lemn.
Până la jumătatea secolului al XIX‑lea apa se căra cu gălețile în casele localnicilor sau în
gherete improvizate și era încălzită cu pietre așezate anterior în foc.
Secolul al XIX‑lea a fost caracterizat printr‑o dezvoltare rapidă, în urma căreia în primele
decenii ale secolului al XX‑lea a a apărut o rețea bine organizată de băi.353
344 v. Sharon Bohn Gmelch, Tourists and Tourism: A reader , Editura Waveland Press Inc., Long Grove, 2009 , p. 5.
345 Filip Pațac, op. cit., p. 51.
346 Eugen Morariu, op. cit., p. 5.
347 Elena Berlescu, op. cit., p. 11.
348 v. Ibidem, p.11.
349 v. Constantinescu Constantiniu, op. cit., p. 7.
350 v. Fejes Margit , Áttekintés a szovátai villaépítészetről , Sóvidék I. évfolyam 1. szám 2009. Május, Editura Szováta
Közművelődési Folyóirata, ISSN 2066 – 0146, p. 18.
351 v. Kósa László, op. cit., p. 121.
352 Russay Gábor Lajos, Szobránc gyógyfürdő. A fürdő története, leírása, javallatai. Ungvár, 1902, pag. 69.
353 v. Császár László, Épülettípusok a kiegyezés utáni Magyarországon , Építésügyi Tájékoztatási Központ. Budapest
1995. p. 99.

58
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialBăile au contribuit la apariția și dezvoltarea localităților, în primul rând datorită clădirilor care
trebuiau să găzduiască turiști, a celor în care se făceau tratamente, precum și a pavilioanelor de băi
și construcțiilor din jurul izvoarelor de apă minerală.354 Cei mai importanți factori ai dezvoltării sunt
reprezentați de bogăția apelor minerale, condiții meteo favorabile de la începutul primăverii și până
toamna târziu, relief și vegetație variate, precum și peisaje naturale de o frumusețe aparte. 355
„Însă nici cel mai bun izvor de apă minerală și nici cel mai minunat peisaj nu s‑au putut valori‑
fica în lipsa unor mijloace de acces, fără a mai vorbi de confortul care trebuia asigurat oaspeților la un
nivel asemănător celui de acasă. Atât pentru construirea căilor de acces cât și pentru clădiri și dotarea
acestora a fost nevoie de investiții și de capital financiar. Nu este de neglijat nici schimbarea menta‑
lității societății cu privire la diferențierea timpului de lucru și a timpului de odihnă, chiar cu alocarea
unei perioade de vacanță de mai multe săptămâni.” 356
Pentru cei cu pretenții mai reduse erau frecventate așa‑numitele băi populare. O parte a băilor
din Ardeal nu ofereau nici măcar în perioada de glorie confortul pe care îl ofereau băile situate la dis‑
tanță mari, la care se ajungea cu trenul, cu dotări moderne, dar care aveau o apă mai puțin eficientă.
Turiștii duceau lipsă de facilitățile pe care o stațiune modernă le putea oferi: un salon pentru sociali‑
zare, conversații și odihnă, unde puteau asculta muzică, unde se puteau organiza spectacole, baluri,
unde oamenii puteau discuta și face cunoștință unii cu alții.357
Pe lângă acestea, principalele elemente ale unui stabiliment balnear sunt „partea therapeutică,
instalațiunea, organizarea, confortul, conducerea și modul exploatărei”.358 Ordonarea sistematică a
acestor componente face lucrurile să funcționeze, dar este nevoie de multă muncă, pricepere și multe
încercări. C. Constatiniu în anul 1885 este conștient că neimplicarea guvernelor, comunelor și a stați‑
unilor în sine, pentru oferirea unor servicii mai bune și pentru ridicarea nivelului de confort, va duce
la pierderea concurenței cu alte stațiuni.
Pavilionul de băi era, de obicei, situat lângă izvor, fiind cea mai importantă construcție a băii și
oferind o gama variată de servicii turiștilor.
Cabinele de baie de pe marginea lacurilor erau construite pe piloni. Din cabină se intra direct în
apă și tot aici se întorceau după baie pentru a se schimba rapid în vederea evitării răcelilor. Și bazinele
deschise erau dotate cu același tip de cabine, din aceleași considerente.359
Cabinele de baie erau folosite de o persoană sau o familie. Vanele de baie din lemn, frec‑
vente la începutul secolului al XIX‑lea, încep să fie schimbate cu vane placate cu piatră sau cu cele
con fecționate din metal. Odată cu creșterea pretențiilor, oferta băilor se diversifică, apărând astfel
„saloanele de baie”. Aceste adevărate apartamente erau compartimentate pentru dezbrăcare, baie și
odihnă. Saloanele de baie erau dotate cu vane scufundate care erau acoperite cu marmură, metale
lucioase, erau împodobite cu decorațiuni de sticlă, perdele, covoare și plante ornamentale.360
Chiar dacă Morariu Eugen361 considera perioada sfârșitului de secol al XIX‑lea și început de
secol al XX‑lea ca fiind una cu condiții de dezvoltare înapoiate – pentru că oficialitățile manifestau
un dezinteres total față de potențialul balnear al țării, iar turismul balnear în această perioadă era
354 v. Kósa László , op. cit., p. 128.
355 v. http://epa.oszk.hu/00400/00458/00152/ – accesat 11.03.2017.
356 Ibidem .
357 v. Ibidem .
358 Constantinescu Constantiniu, op. cit., p. 7.
359 v. Kósa László, op. cit., p. 126.
360 v. Ibidem, p. 120.
361 În anul 1955

59
Arh. KOVÁCS FERENCdestinat doar celor cu bani, care oricum frecventau stațiunile din alte țări, iar cei care aveau cu adevă‑
rat nevoie, adică „oamenii muncii”, nu își permiteau acest lux – acest lucru este infirmat în numeroase
rânduri de descriererile vizitatorilor stațiunilor, în care se spunea că toate păturile sociale aveau acces
la tratament și, mai mult decât atât, existau bazine și lacuri în care populația avea acces liber. Un alt
argument este faptul că stațiunile mai mici „de la țară” erau frecventate chiar de aceste pături sociale
mai modeste, fiind evitate de nobilime, care căuta stațiunile „cu pretenții”.
În 1909 C. Bacaloglu spunea despre balneologia românească următoarele: „dar cei ce cunosc
psihologia românului știu bine că rabdă multe în străinătate, dar nu suferă nimic în țară. Totul este
rău, neîndestulător, nimic nu îl mulțumește. Această tendință de denigrare îl determină a trece granița;
familiile bogate nici nu vor să audă de stațiunile balneare din țară.”362.
Interesant este că, Hankó Vilmos în 1890 spunea același lucru despre stațiunile din Imperiul
Austro‑Ungar: din păcate stațiunile din străinătate erau favorite în fata celor autohtone în special din
cauza unor prejudecăți – „Din 100 de turiști 99 aleg o stațiune din străinătate. (…) „Acest fapt afec‑
tează în egală măsură pe scriitor, pe vânzătorul de cărți, pe industriaș și pe proprietarul de băi.”363
Astfel, „stațiunile trebuie să fie în același timp „la țară” și „la oraș”, vizitatorii dorind să benefi‑
cieze de toate facilitățile unui stil de viață urban – teatre, presă, magazine cu produse de lux, cafenele,
electricitate – într‑un spațiu ferit de mizerie, zgomot, aglomerație, de inconvenientele urbanizării în
general. Ele trebuiau să faciliteze apropierea vizitatorilor de „natură”, însă de o natură îmblânzită,
accesibilă, datorită aleilor marcate care îi îndrumă spre cele mai spectaculoase panorame.”364
Majoritatea stațiunilor din această perioadă aparțin capitaliștilor, fiind, din punctul de vedere al
lui Morariu E., folosite ca mijloace de speculă pentru obținerea unor profituri mari, aceștia construind
în stațiuni doar cazinouri și restaurante de lux365, funcțiuni de altfel absolut necesare pentru o stațiune
balneară din acea perioadă confirmat și de Ada Hajdu: „atunci când medicii sunt și administratori ai
stațiunilor, ceea ce se întâmplă frecvent în România, ei investesc nu numai în stabilimentele balneare.
ci și în ridicarea de cazinouri. Cea mai mare parte a divertismentului e asigurată de cazinou, care nu
presupunea numai jocuri de noroc, ci avea și săli de teatru, de dans, săli de lectură și cafenele. Uneori,
cazinoul este singurul motiv pentru care stațiunea este vizitată; de exemplu, petrecerea weekend‑ului
în cazinoul din Sinaia era un lucru frecvent pentru bucureșteni.”366
Pe de altă parte, este interesant faptul că în stațiunile cercetate din Transilvania nu se face refe‑
rire la construcția de cazinouri, singurul fiind construit în perioada interbelică la Sovata. Acest lucru
nu înseamnă că dotările cazinourilor nu se regăsesc distribuite în alte funcțiuni ale stațiunilor.
Stațiunile aveau însă anumite probleme legate de dezvoltarea haotică, pentru că se constru‑
iau doar case, lucrările edilitare de tipul străzilor, canalizării, rețelele de electricitate fiind uneori
inexistente.
La congresul din 1902 organizat în Băile Tușnad s‑au dezbătut teme referitoare la problemele
Secuimii, inclusiv cele care priveau situația băilor. În lucrările prezentate s‑a analizat situația aces‑
tora, s‑au făcut propuneri și au fost elaborate strategii de dezvoltare. Dr. Hankó Vilmos susținea că în
Secuime există 20 de băi, din care doar 12 merită să fie dezvoltate. Acesta a identificat și unele din
362 Elena Berlescu, Op. cit., p. 37.
363 Hankó Vilmos, Az erdelyrészi fürdök és ásványvizek leírása, Kolozsvár, az Erdelyrészi Kárpát‑Egyesület Kiadása,
1891, p. 13.
364 Ada Hajdu, op. cit. , p. 15.
365 v. Eugen Morariu, op. cit., p. 12.
366 Ada Hajdu, op. cit. , p.18.

60
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondialcauzele lipsei de dezvoltare a unor băi: distanța mare de la căile principale de transport (drumuri, căi
feroviare), dotările acestora, care lasă de dorit, faptul că sunt scumpe, că nu se face reclamă, că nu
există medici balneologi, iar băile se confruntă cu lipsa de investiții. Din totalul sumei care se vehi‑
cula în acest sector, 48 milioane de coroane era trimisă în străinătate, iar băile din Secuime trebuiau
să se întrețină din cheltuielile a aproximativ 4 000 de oameni. Din cele 12 băi, trei erau considerate
mai importante, iar 4, cu potențial de dezvoltare.367
Condițiile de bază care trebuiau asigurate erau: camere sănătoase și confortabile, locuri de soci‑
alizare, alte posibilități de distracție în afară de muzica lăutărească, precum și prețuri acceptabile.368
Török József a fost primul care a identificat problemele referitoare la băi, pe care le‑a cuprins
în 6 puncte369: analizele chimice sunt insuficiente; dotarea băilor este deficitară; medicii balneologi
sunt insuficienți; populația consideră băile ca pe o modalitate de distracție care ia forme de desfrâu;
îmbutelierea apelor minerale se realizează la o calitate inferioară; medicii autohtoni pun accent mai
mare pe băile și apele minerale din străinătate.
Aceste probleme sunt parțial rezolvate după aprobarea legii sănătății publice din 1876.
Pe de altă parte, din afirmațiile lui Filip Pațac, industria hotelieră românească era departe de
cea a țărilor cu tradiție turistică: „hotelul rămânea elementul hotărâtor al frecventării stațiunilor de
cură, de repaus și chiar de turism. De aceea trebuiau construite hoteluri și vile care să corespundă
cerințelor crescânde de igienă și confort. Profesiunea de hotelier cerea și pe atunci o instrucție și edu‑
cație specială. Cunoștințele privitoare la buna stare a unui hotel nu se puteau învăța în mod empiric.
Acestea cuprindeau cunoștințe privind mobilierul, aerația, canalizarea, încălzirea centrală, bucătăria,
indicații asupra frumuseților și curiozităților orașului și regiunii înconjurătoare, felul cum trebuie pri‑
mit un străin etc. În țările cu turism dezvoltat, personalul hotelurilor primea o educație profesională
în școlile hoteliere; candidații treceau examenele înaintea unor jurii hoteliere. Se făceau și stagii în
străinătate.”370
Cu toate acestea, în anul 1890, balneologia era foarte apreciată atât terapeutic, cât și din punct
de vedere al economiei naționale, iar stațiunile europene se întreceau între ele, fiecare „încercând și
căutând să și le ducă pe ale sale la perfecțiune.”371 În Europa sfârșitului de secol XIX s‑au format
centre balneare, unde „mii de oameni trăiesc și fac averi, contribuind astfel la bogăția statelor”372.
Boleman István susținea în 1887373 că dezavantajul băilor din Ardeal era sezonul scurt iar lipsa
încălzirii reprezenta o problemă serioasă.374. Cele mai frecventate luni erau iulie și august, perioadă
suprapusă cu vacanțele de vară ale elevilor și ale legiuitorilor.375
Băile se deschideau, de regulă, în data de 1 sau 15 mai și se închideau la 15 septembrie sau 1
octombrie. Până la data de 1 sau 15 iunie, respectiv după 20 august – 1 septembrie turiștii beneficiau
367 Novák Károly István, Fürdõk a dualizmuskori Székelyudvarhelyen és környékén , Areopolisz. Történelmi és
társadalomtudományi tanulmányok V, Miercurea Ciuc, 2006, ISBN 973‑7625‑05‑6., p. 181.
368 v. Ibidem, p. 182.
369 Kósa László, op. cit., p. 39.
370 Filip Pațac, op. cit., p. 61
371 Constantinescu Constantiniu, op. cit., p. 7.
372 Ibidem, p. 8 .
373 v. Fürdőtan. Kíváló tekintettel a magyarhoni gyógyhelyekre , Magyar Orvosi Könyvkiadó Társulat, Budapesta,
1887, p. 6.
374 v. Rigler Gusztáv, Erdély nevezetesebb fürdői 1902‑ben, Budapesta, 1903, pag. 246.
375 v. Fürdőtan. Kíváló tekintettel a magyarhoni gyógyhelyekre , Magyar Orvosi Könyvkiadó Társulat, Budapesta,
1887, p. 6.

61
Arh. KOVÁCS FERENCde o reducere de 20‑30% la serviciile acordate. Prelungirea sezonului în băile mai mici era greu de rea‑
lizat din cauze obiective, precum lipsa de alei acoperite, saloane încăpătoare sau camere încălzite.376
Imediat după cel de al II‑lea Război Mondial, prin amenajarea unor stațiuni mai mici se des‑
congestionează stațiunile mai mari, oamenii putându‑se trata în regiunea lor la un preț mult mai mic.
Balneo‑turismul stimulează toate funcțiile organismului, ajută la creșterea capacității de rezistență,
omul fiind supus atât unei schimbări de mediu, cât și a unui tratament pe baza apelor minerale.377
În anul 1948 se naționalizează toate stațiunile balneoclimaterice, sindicatele primind peste 1000
de imobile cu scopul îngrijirii sănătății populației. După naționalizare se schimbă și percepția asupra
modului de folosire a stațiunilor, care acum devin mai accesibile. Aceste centre se dezvoltă în peri‑
oada următoare după experiența stațiunilor din U.R.S.S, care au aplicat planurile decretului leninist
de naționalizare a stațiunilor balneoclimaterice de importanță națională din 1919. În 1948 sunt înfi‑
ințate primele sanatorii balneare, care nu existau până atunci. Tot în acest an se înscrie în bugetul
Ministerului Sănătății alocarea de fonduri „pentru transferarea din spitale în sanatorii balneare a bol‑
navilor care necesită completarea tratamentului printr‑o cură balneoclimaterică.”378
Începând cu anul 1950 se trece la permanentizarea primelor stațiuni balneoclimaterice, fapt care
îmbunătățește atât calitatea serviciilor medicale oferite, cât și a studiilor științifice. Din 1951 se separă
stațiunile de odihnă de cele de tratament și se înființează primele sanatorii balneare specializate, cum
sunt cele pentru copii. În 1954 tot sistemul balneoclimatic este condus doar de organele sănătății
publice.379 Numărul celor trimiși la tratament de Casa de Asigurări Sociale crește de la 6 000380, la
peste 180 000 de bolnavi anual în 1955.
Considerăm că cea mai mare pierdere a potențialului turistic românesc este cauzată de mentali‑
tatea generațiilor care au ales să ignore sau chiar să șteargă trecutul. Transilvania a dispus de condiții
turistice la nivel înalt, realizate de specialiști cu dăruire, în zone cu tradiție, care, în epoca lor de aur
și nu numai, puteau rivaliza cu succes cu marile stațiuni balneare ale Europei.
4.2.1. Viața la băi și condițiile de locuit în stațiuni
Cultura băilor este una din cele mai vechi bunuri culturale, iar formele de manifestare ale aces‑
teia, din punct de vedere al perioadei istorice și al zonelor geografice, sunt foarte diversificate. Astfel,
cultura băilor este adeseori caracteristică unei anumite civilizații.381
O abordare banală ar viza, în primul rând, aspecte legate de igienă, iar, în înțeles mai larg, îngri‑
jirea corpului, ceea ce reprezintă, de fapt, doar un element important al băii. Baia este o parte organică
a sănătății și a științei medicale, dar și a religiei și a obiceiurilor zilnice, iar în unele cazuri este legată
și de manifestările artistice. În Imperiul Austro‑Ungar exista o viață specifică a stațiunilor care, astăzi,
reprezintă un fenomen unic de istorie culturală.382
În decursul secolelor noțiunea de băi și‑a schimbat semnificația, a pierdut înțelesul exclusiv de
loc de vacanță, iar referirea la stațiune balneară, respectiv sanatoriu a devenit mai voalată. În prezent
376 Kósa László, op. cit., p. 91.
377 v. Eugen Morariu, op. cit., p. 8.
378 Ibidem
379 v. Ibidem, p. 15.
380 v. Ibidem p. 16.
381 v. Kósa László, op. cit., p. 1.
382 v. Ibidem.

62
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondialbăile semnifică mai degrabă îmbăierea în cadă, în râu sau în apa mării și rar ne referim la aceasta în
sens de stațiuni, așa cum era în secolul al XIX‑lea. Viața băilor are azi un sens învechit. Acest lucru
nu înseamnă că stațiunile de astăzi nu ar avea o viață specifică în care turiștii încearcă să se detașeze
de ceea ce fac în mod curent.
În Europa de Vest, în secolele XVI – XVIII a început o mișcare împotriva băilor. Băile publice
erau considerate forme de dezmăț și locuri în care se transmiteau boli venerice, în special sifilisul.
În curând, acest val de pudoare excesivă s‑a extins și asupra stațiunilor balneare.383
Din notițele mediculului balneolog din Karlsbad se evidențiază faptul că, dacă în secolul al
XVI‑lea turiștii voiau doar să facă baie, fără să bea apa minerală, la sfârșitul secolului al XVIII‑lea
se folosea cu preponderență apa minerală, iar baie se făcea doar rar.
În afară de pudoarea excesivă a celor înstăriți, pe tot parcursul secolului al XIX‑lea, femeile și
bărbații care aparțineau păturii de jos a societății, precum și țăranii, făceau baie împreună, complet
dezbrăcați sau doar cu un șorț sau o fustă.
Până la mijlocul secolului al XIX‑lea majoritatea apelor medicinale din Transilvania erau puțin
cunoscute nu doar de populația unor țări îndepărtate, dar și de către locuitorii din regiune. Cei care le
foloseau beneficiile proveneau, în primul rând, din zonele învecinate, cauza fiind lipsa căilor de trans‑
port și lipsa de dezvoltare a băilor. Făcând referire la majoritatea vizitatorilor băilor cu infrastructură
nedezvoltată, acestea erau denumite „băile țăranilor”, deoarece erau vizitate de locuitorii din zonele
apropiate. O parte din aceste băi asigurau posibilitatea de a face baie într‑o groapă în sol ale cărei
margini erau căptușite cu lemn, erau întărite cu împletituri de nuiele, iar băile erau însoțite de facilități
modeste, care corespundeau noțiunii de cabine de schimb. În apa din fostele ocne de sare oamenii
făceau baie în condiții asemănătoare, iar cele aflate în afara localităților erau vizitate doar ocazional,
din cauza lipsei facilităților de cazare. 384
Ghidurile turistice ale stațiunilor din perioada studiată prezintă informații mai mult sau mai
puțin relevante pentru turiști referitoare la: scurta descriere a stațiunii sub aspect geografic, eco‑
nomic, istoric, posibilități de cazare, servicii oferite, principalele atracții ale zonei, trasee turistice
posibile etc.
Unele ghiduri turistice conțin elemente specifice profanului și sacrului. În multe locuri pele‑
rinajul tradițional de Rusalii și din zilele care precedau aceste manifestări religioase erau urmate de
perioade în care oamenii vizitau și băile populare. Deși viața oamenilor din secolul al XIX‑lea era
foarte religioasă, totuși pentru vizitatorii băilor pe primul plan era mai degrabă admirația față de
natură decât manifestările religioase.385
La fel ca și în cazul pelerinajelor și viața balneară avea ritualurile ei chiar dacă în primul caz era
vorba de porniri mistice, iar în al doilea caz de porniri raționale.386
„Tratamentul se adresa nu numai corpului, dar și spiritului, pentru succesul său fiind necesare
relaxarea și asigurarea bunei dispoziții a pacientului.”387
În Ungaria, în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea se naște ideea de vacanță, de separare a
timpului de lucru de cel de odihnă. Doar că acum oamenii devin mai independenți de natură decât în
383 v. Ibidem, p. 9.
384 v. http://epa.oszk.hu/00400/00458/00152/ – accesat 11.03.2017.
385 v. Kósa László, op. cit., p. 16.
386 v. Várkonyi Ágnes, Kósa László, Európa híres kertje. Történeti ökológiai tanulmányok Magyarországról, Editura
Orpheusz, Budapest 1993, p. 201‑210.
387 Ada Hajdu, op. cit. , p. 17.

63
Arh. KOVÁCS FERENCperioada Iluminismului și apar noi motive pentru vizitarea băilor388, cum sunt „întărirea sistemului
nervos bolnav, obosit după munca grea și lupta pentru existența dusă în zgomotul orașului.”389
O parte dintre turiști veneau la băi pentru a se vindeca și a se odihni, alții veneau în vacanță, iar
pentru cei din urmă erau foarte importante petrecerile cu muzică și dans. Au apărut și locurile pentru
distracție, unde veneau la sfârșit de săptămână în special tinerii din orașele apropiate, care se ameste‑
cau cu turiștii (de exemplu cei din Sibiu la Ocna Sibiului). 390
„Oamenii merg în stațiuni pentru că apele sunt un antidot la civilizație – la plictiseală, la nervi,
la stres, la anxietate, la excesul de mâncare, alcool și tutun, la îndepărtarea de natură. Și totuși, în
stațiuni sunt apreciate tocmai plăcerile pe care civilizația le oferă – mâncarea, alcoolul, activitățile
mondene, tehnica de ultimă oră.”391
„De asemenea, mersul la băi demonstrează apariția și dezvoltarea unui nou ritm al vieții,
consecință a revoluțiilor industriale, care creează un nou sistem de diviziune a timpului în perioade
destinate muncii și perioade de timp liber, pe care indivizii îl pot petrece cu activități de loisir.
Sănătatea este înțeleasă ca echilibru între om și natură, un echilibru pus mereu în primejdie de
mediul tot mai nenatural în care omul trăiește.”392
În cărțile de balneologie ale vremii cel mai bun mod de păstrare a sănătății era baia.
În cea mai importantă publicație cu sfaturi referitoare la stilul de viață, „Cartea de aur a fami‑
liilor maghiare”, vacanța este perioadă care nu poate lipsi din viața omului.393
Pe de altă parte „mersul la băi în marile stațiuni cosmopolite are o latură educativă care nu
trebuie ignorată. A fi acceptat în societatea unei mari stațiuni internaționale însemna a demonstra că
poți stăpâni multele și complicatele reguli care o guvernează: trebuia să stăpânești arta conversației,
dansul, codurile vestimentare etc.”394
Condițiile de locuit din stațiuni și locurile de cazare
În mod cert băile din Ardeal de la finalul secolului al XIX‑lea și începutul secolului al XX‑lea
erau locurile de întâlnire a celor bogați. Aceștia veneau împreună cu familiile și servitorii. Dar
nu doar cei bogați frecventau băile, societatea care le compunea era formată din turiști cu diferite
mentalități ,care aparțineau diferitelor categorii sociale și care veneau la tratament sau la distracție.
Ierarhia socială se putea observa din diferitele aspecte ale vieții balneare.
„În cazul în care vizitatorii urmează o cură, o mare parte din timp este petrecută cu aceasta.
În cazul curelor care presupun îmbăiere, ziua unui vizitator este împărțită între perioadele petre‑
cute la stabilimentul balnear – îmbăindu‑se sau așteptându‑și rândul, ocupându‑și timpul cu
conversații sau citind presa în sălile de așteptare și de lectură ale stabilimentelor – și perioadele
dintre îmbăieri – în care ar trebui să se odihnească în spațiile de cazare. Aceste pauze dintre îmbă‑
ieri sunt frecvent descrise ca lungi și plicticoase, distracția principală constând în urmărirea, de la
ferestrele și balcoanele hotelurilor și vilelor, a sosirii și plecării altor vizitator.”395
388 v. Kósa László, op. cit., p. 21.
389 Hankó Vilmos, Külföldi fürdők, gyógyító helyek és ásványvizek , S.N. Budapest, p.3.
390 v. http://epa.oszk.hu/00400/00458/00152/ – accesat 11.03.2017.
391 v. Ada Hajdu, op. cit. , p.55.
392 v. Ibidem, p. 12 ‑13.
393 v. Kósa László, op. cit., p. 22.
394 Ada Hajdu, op. cit. , p. 30.
395 Ibidem, p. 56.

64
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialCura de tratament a avut și ea forme arhaice. De exemplu, în stațiunea Bazna, la mijlocul seco‑
lului al XIX‑lea, veneau turiști de la distanțe mari care închiriau camere de la familiile înstărite de
țărani sași. După baia de dimineață femeile se ocupau cu treburile casei. După masă turiștii se odih‑
neau, apoi se schimbau și se vizitau unii pe alții. Urmând obiceiul localnicilor se așezau în fața casei
pe bănci și povesteau. Neavând alte forme de socializare, aceasta era principala formă de distracție.
În această perioadă, în Vâlcele, stațiune considerată cea mai celebră din Ardeal, deja existau clădiri
de băi și hoteluri, dar distracția femeilor consta în întâlniri în cadrul cărora socializau și croșetau, în
timp ce bărbații se plimbau și povesteau lângă un pahar de băutură în cârciumă.396
În ghidurile pentru băi de la sfârșitul secolului al XIX‑lea turiștii erau sfătuiți să‑și ocupe locu‑
rile de cazare din timp.397
Era recomandat ca turistul, după ce ajungea la băi, să‑l caute pe director, care îl informa cu
privire la posibilitățile de cazare, masă și la curele de tratament. Directorul băilor avea datoria să facă
totul pentru ca turistul să se simtă foarte bine. Direcțiunea băii colecta taxa pentru tratament și pentru
muzică. Taxa pentru tratament, amintită încă din legea sănătății din 1876, nu era obligatorie. În a doua
jumătate a secolului al XIX‑lea această taxă s‑a extins în întreaga Austro‑Ungarie.398
Ca o raritate, în băile Turda și Cojocna nu se plătea această taxă. În restul stațiunilor taxele
pentru tratament și muzică trebuiau plătite anticipat de toți turiștii permanenți (după 1867, erau con‑
siderați turiști permanenți cei care petreceau mai mult de 6‑7 zile la băi, această durată scăzând
de‑a lungul anilor la 3, apoi la 2 zile).399
Taxele erau plătite în funcție de categoriile de venituri. Nu plăteau taxe copiii, doctorii și
familiile acestora, cei din armată, precum și cei care aveau certificate de săraci. 400
Vânzarea biletelor pentru băi era monopolul direcțiunii băii. 401
Cazarea se putea realiza la hoteluri care dispuneau de mai multe camere sau la persoane particu‑
lare. Astfel, cazarea se putea realiza începând de la simplele case țărănești până la camerele moderne
ale hotelurilor, între cele două situații existând mai multe variante în funcție de posibilitățile materiale
ale turiștilor. Hotelurile mai mari sau pavilioanele de băi erau în proprietatea celui care deținea sau
închiria baia.402
„Cazarea în hoteluri are o funcție de socializare importantă. Clădirile hotelurilor sunt astfel
concepute încât chiriașii să fie cât mai vizibili: spațiile de recepție sunt vaste și amenajate ca saloane,
terasele și balcoanele sunt comune. În ultimele decenii ale secolului al XIX‑lea, în stațiuni apar ziare
și reviste de interes local, care publică lungi liste cu vizitatorii considerați importanți.”403
În ziarele locale și în rapoartele întocmite se făceau deseori referiri la faptul că toate camerele
sunt ocupate, astfel încercându‑se atragerea turiștilor. În realitate, rareori rămânea cineva fără cazare.
Hankó Vilmos considera ideală cazarea în vile în timpul șederii la băi. El recomanda alegerea
unei clădiri care să nu fie umbrită de copaci pe timpul întregii zile. Acesta mai recomanda arhitecților
să se asigure că în vile există spații largi, uscate și luminoase, asemenea spațiilor din hoteluri. 404
396 v. http://epa.oszk.hu/00400/00458/00152/ – accesat 11.03.2017
397 v. Kósa László, op. cit., p. 135.
398 v. Ibidem, p. 101.
399 v. Kósa László, op. cit., p. 102.
400 v. Ibidem, p. 103.
401 v. Ibidem, p. 104.
402 v. Ibidem, p. 136.
403 Ada Hajdu, op. cit. , p. 16.
404 v. Hankó Vilmos: A fürdők helyes berendezése és az ásványvizek okszerű kezelése , Editura Erdélyi Kárpát‑Egyesület,
Cluj‑Napoca, 1900, p.12‑24.

65
Arh. KOVÁCS FERENCLocurile de cazare erau alese în funcție de gusturile și situația materială a turiștilor. Prețul pe
care îl plăteau pentru cazare reflecta nu doar dorința de odihnă, ci și statutul social al turiștilor.405
Comisia de medici balneologi, care a făcut turul băilor din Austro‑Ungaria în anul 1902, a ajuns
la concluzia că există diferențe foarte mari între spațiile de cazare.406
Referitor la condițiile de locuit din clădirile din scânduri din 1902 și, în general de la începutul
secolului al XX‑lea, se poate aprecia că cei care le ocupau se gospodăreau singuri indiferent dacă
proveneau din categoria celor mai săraci sau a celor mai înstăriți. Lenjeria, vasele de bucătărie, ali‑
mentele tartinabile, obiectele necesare dotării locuinței erau aduse de către turiști de acasă.407
Erau turiști care își duceau și animale mai mici, transportate în cuști, în vederea asigurării cu
carne proaspătă. Împreună cu familia, în vacanță pleca și bucătăreasa și slujitorii. Odată cu dezvolta‑
rea industriei hoteliere aceste obiceiuri de mutare a întregii gospodării au început să dispară, dar până
și în secolul al XX‑lea se mai puteau observa asemenea situații în unele stațiuni balneare.408
În ghidurile turistice erau precizate condițiile pe care trebuiau să le asigure cei care închiriau
spații de cazare: curățenie, apă curată, baie în cameră, servicii de spălare a hainelor și de curățire a
încălțămintei, paie proaspete în saltele etc.409
În lucrarea Erdély nevesebb fürdői 1902‑ben dr. Filep Gyula realizează o analiză a condiții‑
lor de locuit din stațiunile din Transilvania, enunțând și principiile de bază care trebuie respectate
la construirea clădirilor din stațiuni. Conform acestora, locuințele trebuie să fie uscate, cu pereții
izolați de umezeala din sol. Ca materiale de construcție se recomandă cărămida și lemnul, însă
cel din urmă nu este indicat pentru construirea caselor cu etaj din cauza pericolului de incendiu.
Orientarea caselor era indicată pe direcția SE‑SV, cu ferestre spre Sud, iar dimensiunea ferestrelor
era de 1/5‑1/6 din cea a podelei. Înălțimea camerei se recomandă a fi 3,5 m, iar volumul trebuia cal‑
culat astfel încât unei persoane să‑i revină 30 m3 de aer. Pereții trebuiau zugrăviți în culori deschise,
cu var sau vopsele pe bază de ulei. Pentru podele era indicat lemnul de esență moale impregnat cu
ulei, iar pentru locuințele mai scumpe, parchetul. Fiecare cameră trebuia să aibă o sobă în vederea
asigurării încălzirii. Mobilierul se recomanda a fi simplu, cochet și prietenos, vopsit în culori des‑
chise, iar patului trebuia să i se acorde cea mai mare atenție.410
În ceea ce privește mărimea, se recomandă case familiale de 1‑4 camere, cu verandă și grădină
cu flori. Străzile trebuie să fie aerisite, acoperite cu un strat de pietriș, fără pavaj de piatră cubică,
deoarece acesta era o sursă de zgomot în stațiune. 411
Centrul pentru reuniuni412 trebuia dotat cu săli de lectură, jocuri de cărți, salon de socializare și
sală de muzică și dans. Aceste săli trebuiau să fie luminoase, prietenoase și să aibă sistem de aerisire.
Nu se recomandau covoarele, considerate focare de infecție. Bucătăriile trebuiau să fie spațioase,
luminoase și curate.413
405 v. Kósa László, op. cit., p. 141.
406 După părerea lor cel mai modern hotel era cel de la Balvanyos care contrasta puternic cu clădirile în forma de grajd de
la intrarea unor băi; Kósa László, op. cit. , p. 141.
407 Petneki Áron, A magyarországi gyógyfürdők idegenforgalma és vendéglátása a XVIII. század végén és a XIX. Század
első felében . A Magyar Kereskedelem és Vendéglátóipari Múzeum Évkönyve. Budapest, 1982, pag. 155‑158.
408 Kósa László, op. cit., p. 142.
409 v. Ibidem, p. 142‑144.
410 v. Béldi Ákos, op. cit., p. 256‑269.
411 v. Ibidem, p. 256‑269.
412 Este important de menționat că acest centru de reuniuni este în mare parte echivalentul cazinoului european sau al
celui din Vechiul Regat.
413 v. Béldi Ákos, op. cit., p. 256‑269.

66
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialUn aspect interesant îl reprezintă indicațiile referitoare la prezența scuipătoarelor atât în locu‑
ințe, cât și pe stradă, folosirea lor fiind considerată un semn de bună creștere. 331
La începutul secolului al XX‑lea în băile mai mici igiena lăsa mult de dorit nu doar din punct
de vedere al spațiilor de cazare, ci și din punct de vedere al canalizării și al instalațiilor sanitare414,
deoarece, în această perioadă, nu exista nicio stațiune în Transilvania care să aibă sistem de canalizare
generalizat care să rezolve dificila și delicata problemă a toaletelor.415
Dr. Filep Gyula concluzionează că locuințele din stațiuni ar trebui să respecte un set de crite‑
rii specifice, stabilite oficial, diferit de cel care există la nivel de județ. Aceste criterii urmau să fie
adaptate la specificul fiecărei stațiuni. Autorizațiile de construcție trebuiau să aibă avizul directoru‑
lui stațiunii, iar cuvântul hotărâtor urma să‑l aibă doctorul acesteia, în vederea respectării normelor
de igienă.416
Din băi nu lipseau magazinele, pavilioanele, chioșcurile și bazarul. În prima jumătate a secolu‑
lui al XIX‑lea era nevoie și de magazine de suveniruri, care vindeau în special pahare de băi din sticlă
sau porțelan cu diferite inscripții specifice locului, precum și cărți poștale417.
Una din cele mai importante componente ale vieții la băi era salonul de cură (Kurszalon,
Cursalon, Cursaal), situat deseori în hotelul central sau în clădirea de băi (Kurhaus). În unele stațiuni
acesta era situat în mijlocul parcului. În ultimele decenii ale secolului al XIX‑lea salonul de cură era
atât de solicitat încât, în lipsa lui, băile erau considerate plictisitoare.
Salonul de cură trebuia să fie spațios, mobilat atractiv și, în ciuda numelui, acesta nu servea
scopului curativ, ci găzduia turiștii în timpul zilei. După tratament sau plimbare turiștii nu trebuiau să
se întoarcă în spațiile de cazare, nu trebuiau să meargă la restaurante și cârciumi, ci, în cadrul salonu‑
lui de cură, puteau să petreacă timp unii cu alții și să socializeze.
Excursiile erau recomandate de toți medicii și erau menționate și în ghidurile turistice, unde mai
era precizat, întotdeauna și locul unde se țineau serviciile religioase în cadrul băilor.
La băi era la modă jocul de cărți, sportul, jocurile de îndemânare etc. Foarte răspândite erau
biliardul, popicele, jocul de tenis și plimbările cu barca pe lac.
Viața turistului la băi începea în jurul fântânii. Aici se întâlnea cu doctorul, care se interesa de
starea sa de sănătate, verifica dacă respectă cura și îi recomanda următorii pași de tratament. Aici era
stabilit programul cu ceilalți turiști.418
Astfel, parcul stațiunii era o componentă nelipsită a curei de apă. Turiștii beau un pahar de
apă și făceau o plimbare prin parc, fapt care servea nu doar unui scop curativ, ci și unuia recreativ și
distractiv. Popicăriile, terenurile de tenis, pavilioanele pentru muzică, lacurile artificiale amenajate
pentru plimbări cu barca erau cuprinse în parcul stațiunii și se bucurau de o mare popularitate.419
Băile importante ale secolului al XIX‑lea aveau alei acoperite, unde apa pentru tratament trebuia
băută încet în timpul plimbărilor. La sfârșitul secolului doar băile cu alei acoperite erau considerate
414 v. Ibidem, p. 144.
415 Ibidem, p. 256‑269.
416 v. Ibidem, p. 256‑269.
417 Prima carte poștală ilustrată din lume (correspondenz‑Karte) a fost concepută la ideea unui profesor de la o academie
militară și a fost vândută la o poștă din Wiener Neustadt din Austro‑Ungaria și a apărut în data de 1 octombrie 1869. Fiecare
ilustrată cu imagini din băi reprezintă un document important al vieții balneare. La început pe verso ilustratei se scria doar
adresa de destinație, iar pe față, peste imagine era scris textul pe care turistul voia să‑l trimită. Începând cu anul 1904‑1905
au apărut cărțile poștale care pe verso erau împărțite în două părți, una pentru corespondență și una pentru adresă.
418 v. http://epa.oszk.hu/00400/00458/00152/ – accesat 11.03.2017.
419 v. http://epa.oszk.hu/00400/00458/00152/indexb6cd.html ‑accesat 12.03.2017.

67
Arh. KOVÁCS FERENCmoderne. Se punea accent pe spațiile verzi, în multe băi de la începutul secolului al XIX‑lea acestea
semănând cu grădinile englezești. Grădinile englezești erau destinate aristocraților, fiind exclusiviste,
în timp ce parcul stațiunii era astfel conceput încât să servească interesele turiștilor și să poată primi
mai mulți oameni.420
dimensiuni mari și realizate cu investiții importante421, având un rol medical, nu doar estetic.
Exceptând Ocna Dej și Praid, toate stațiunile au în dotare câte un parc. Chiar dacă nu au fost
identificate planuri, în afară de cel din Ocna Sibiu în fig. 5 anexa 46, amploarea amenajărilor sunt
vizibile în vederile de epocă și existența unor descrieri ale listelor de cantități, sugerează că acestea
erau construite pe baza unor proiecte.
4.2.2. Tratamente cu factori naturali și artificiali în stațiunile balneoclimaterice
Din cele mai vechi timpuri în țara noastră se folosesc factorii naturali pentru vindecare, în spe‑
cial apele minerale, existând urme care datează din epoca bronzului.
Fiind vorba de stațiuni balneoclimaterice pe sare este important să menționăm, în primul rând,
evoluția utilizării sării în medicină.
Sarea simbolizează viața însăși, fiind un element omniprezent, parte a medicinei de mii de
ani, fiind folosită ca remediu sau tratament preventiv atât ca administrare internă, cât și în aplicarea
externă sub forme extrem de variate.422
Dovadă stau papirusurile egiptene din 1600 î.e.n, în care se menționa faptul că sarea lăsată pe
rană se usca și o dezinfecta. Grecii foloseau sarea mult mai intensiv, Hippocrates (460 î.e.n) dezvol‑
tând metode de tratament bazate pe sare. Astfel, prin ingerarea apei sărate apar tratamente pentru
afecțiuni digestive și chiar primele indicații de inhalare a sării pentru boli respiratorii. Aceste proce‑
dee, preluate și de romani, sintetizează toate conceptele antice ale medicinei grecești bazate pe sare și
stau la baza medicinei vestice pentru aproape 1 000 de ani.423
Ulterior, în perioada medievală până în secolul al XIX‑lea, se înființează primele universități de
medicină, prin care sunt adunate și traduse vechile cunoștințe medicale grecești și arabe. În farmaciile
secolelor al XVI‑lea până în secolul al XIX‑lea se prefera sarea solidă care provenea din Transilvania,
Polonia sau Tyrol, fiind extrem de apreciată și având prețuri foarte mari. În același timp, începând
cu secolul al XVIII‑lea farmaciștii recomandau sarea pentru o varietate extrem de largă de boli și
îndemnau populația să facă tratamente bazate pe sare. De asemenea, apar numeroase enciclopedii
care accentuează calitățile medicale miraculoase ale sării, prezentă în majoritatea tratamentelor.424
Chiar dacă există recomandări încă de la grecii antici pentru băile sărate, care consideră nece‑
sară o perioadă de 21 de zile pentru a obține efecte terapeutice, acestea nu sunt studiate intensiv până
în 1800, când medicii germani din orașul Bad Nauheim introduc prima metodologie a terapiei bazate
pe băi sărate.425
Tratamentul balnear a fost făcut în mod empiric prin observație clinică de medici și laici, care
se folosesc de rezultatele favorabile în tratamente care persistă în timp și care se dezvoltă începând
420 v. Kósa László, op. cit., p. 132.
421 v. Ibidem, p. 133‑134.
422 Eberhard J. Wormer, A taste for salt in the history of medicine , Articol Science Tribune, Martie 1999 , p. 1.
423 v. Ibidem, p. 2‑3.
424 v. Ibidem, p. 3‑4.
425 v. Ibidem, p. 5.

68
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondialcu jumătatea secolului al XIX‑lea. Tipurile de tratament existente sunt tratamentul prin băi și prin
nămoluri, la care se adaugă influențe precum clima și apele minerale.426
Apele sărate sunt caracterizate prin cantitățile mari de clorură de sodiu pe care le conțin. În
afară de acest factor predominant, în compoziția lor se mai găsesc și alte elemente cum ar fi: clorură
de calciu, magneziu, potasiu și litiu, apoi iod și brom, sulfat de sodiu și magneziu etc., însă în cantităti
mai mici.
Indicațiile terapeutice se făceau în următoarele cazuri: „Afecțiunile catarale cronice ale
stomacului, în cazurile de secreție clorhidrică diminuată (hipoclorhidrie); tulburări în motilitatea gas‑
tro‑intestinală (constipație); staze abdominale cu hiperemia ficatului și splinei; hemoroizi, obesitate,
gută și diateză urică; afecțiunile cronice ale căilor respiratorii: bronșite cronice; laringite etc.”427
Pentru apele cloruro‑sodice concentrate, cu cantități de sare de la 150g/l până la 300g/l: „acți‑
unea fiziologică e foarte energică și se datorează cantităților mari de clorură de sodiu, termalității
apelor, precum și elementelor asociate. Băile sărate sunt stimulente și tonice ale oganismului, acti‑
vează circulația, respirația, nutriția și eliminările din organism. Măresc apetitul, favorizează digestia
și tonifică sistemul nervos. De asemenea, prin activarea circulației, favorizează resorbția exudatelor
vechi utero‑anexiale, precum și cele de natură reumatică sau artritică etc. Se întrebuințează numai sub
formă de băi, cataplasme și alte diferite aplicațiuni locale.” 428
La acestea se adaugă cura cu diferite tipuri de climă: climatul de șes și de coline cu pădure, care
are rolul de a purifica aerul acolo unde vântul nu este așa puternic. În această categorie intră stațiunea
Ocna Sibiului.
În cura prin climă se ia în considerare presiunea aerului, temperatura, umiditatea, nebulozitatea,
vântul, precipitațiile și radiația solară, care acționează împreună asupra organismului. În cadrul aces‑
tei cure meționăm: cura de repaus, cura de aer, baia de lumină și baia de soare.429
Este foarte important de menționat faptul că stațiunile nu sunt locuri de distracție, ci de trata‑
ment, recuperare și reabilitare, pacientul fiind responsabil pentru buna desfășurare a tratamentului
balneoclimateric.430 Pacientul trebuie de asemenea să respecte cu exactitate durata și temperatura
băilor prescrise și cantitatea de apă minerală pentru cura internă, cu orarul ei predefinit.431
Dacă în perioada precomunistă, stațiunile balneare ale României puneau accentul pe o specia‑
lizare, prin care se înțelegea folosirea unui singur factor terapeutic caracteristic stațiunii, cu care se
făcea reclamă în străinătate, după naționalizare, prin specializare se înțelege folosirea tuturor posi‑
bilităților terapeutice pentru vindecarea unei anumite boli432, acest lucru fiind de înțeles, pentru că
experiența dobândită din succesele de până atunci a dus atât la noi metode de tratament și ultilizare a
apelor minerale, cât și la înrădăcinarea metodelor deja cunoscute. Astfel, apar sanatorii de reumato‑
logie, cardiologie, ginecologie, gastroenterologie cu un regim sanatorial cu reguli stricte de conduită
medicală și îngrijire asigurate de cadre medicale specializate acum pe o bază științifică.433
Odată cu modernizarea stațiunilor, apar alte metode de tratament artificial, prin factori fizici
precum fizioterapia, electroterapia, hidroterapia. Noile metode curative individualizează tratamentele
în funcție de profilul terapeutic al fiecărei afecțiuni.
426 v. Eugen Morariu, op. cit., p. 30.
427 Enciclopedia României, Volumul IV 1939, p.255‑256.
428 Ibidem .
429 v. Laviniu Munteanu, op. cit., p. 70.
430 v. Elena Berlescu, Op. cit., p. 56.
431 v. Laviniu Munteanu, op. cit., p. 91.
432 v. Eugen Morariu, op. cit., p. 18.
433 v. Ibidem, p. 19.

69
Arh. KOVÁCS FERENC4.2.3. Organizarea și reglementarea turismului balnear
În acest subcapitol sunt prezentate etapele devenirii balneologiei moderne, atât din perspectiva
Imperiului Austro‑Ungar, cât și din cea a Regatului României, deoarece ele stau la baza dezvoltării
stațiunilor după 1918.
Înainte de 1848 băile maghiare erau, conform formei de organizare a societății, în proprietate
feudală. Ieșirea lor din această formă de proprietate se realiza doar atunci când un investitor era dispus
să investească suficient de mulți bani în dezvoltarea stațiunii, astfel încât suma investită să compen‑
seze valoarea acesteia.434
Toate lacurile apărute pe locul fostelor mine de sare erau proprietatea trezoreriei încă din Evul
Mediu. Un număr important de băi din Imperiul Austro‑Ungar se afla în proprietatea unor familii de
aristocrați (în special cele din Ungaria).435
Alte băi erau în proprietatea bisericii catolice (Felix, Buziaș). Bazna aparținea de biserica
luterană. Veniturile provenite din băile aflate în proprietate comună erau împărțite proporțional cu
suprafața terenului. Formele de proprietate colectivă erau întâlnite în special în Secuime (Borsec,
Vâlcele, Tușnad).436
Băile erau în general închiriate de la aristocrați și de la eparhii care, încă dinainte de 1848,
deseori le dădeau în chirie pe perioade de timp mai mari sau mai mici. La fel se proceda și cu băile
aflate în proprietatea trezoreriei sau a orașului. Cei care închiriau băile nu erau dispuși să investească
foarte mult în dezvoltarea acestora.
De multe ori dezvoltarea băilor era stopată de neclaritatea raporturilor de proprietate, iar
acest lucru n‑ar fi fost o problemă dacă proprietarii ar fi avut capitalul necesar pentru investiții.
Numărul capitaliștilor creștea încet, iar pe lângă aceasta, în întreaga Ungarie creștea numărul celor
care închiriau băile. Între aceștia apăreau conflicte din cauza prețurilor ridicate de închiriere, în
urma cărora se amânau investițiile planificate.437
Istoria băilor este foarte diferită în funcție de proprietarul sau chiriașul lor, precum și de sursele
de finanțare din care se făceau investițiile438.
În prima parte a secolului al XIX‑lea începe să fie folosită, ca tehnică de vindecare, tratamentul
cu apă rece. Astfel, au fost înființate institute de tratament în numeroase stațiuni balneare din Imperiul
Austro‑Ungar.439
În timp ce știința medicală (atât în ceea ce privește diagnosticul, cât și tratamentul) s‑a dezvoltat
rapid, recunoașterea balneologiei a fost mai lentă.440
În cea mai mare parte a secolului al XIX‑lea în loc de medici specialiști funcționau „felceri”. La
sfârșitul secolului al XIX‑lea medicina balneară era considerată o profesie. De asemenea era obiceiul
434 v. Kósa László, op. cit., p. 61.
435 v. Ibidem, p. 61.
436 v. Ibidem, p. 62.
437 v. http://epa.oszk.hu/00400/00458/00152/ – accesat 11.03.2017.
438 Pe de altă parte, un efect benefic asupra băilor l‑a avut înființarea societăților pe acțiuni. Astfel Băile Malnaș sunt
redresate în aceeași perioadă de către Societatea pe Acțiuni Siculia, prin care nu s‑a modernizat doar stațiunea, ci s‑a con‑
struit și o uzină de producție a dioxidului de carbon și îmbutelierea apelor minerale. Chiar dacă condițiile erau deosebit de
favorabile în Covasna, prin înființarea societății încă din 1889, a introducerii căii ferate din 1890, nu s‑a reușit organizarea
balneației decât după Primul Război Mondial. http://epa.oszk.hu/00400/00458/00152/ – accesat 11.03.2017.
439 Kósa László, op. cit., p. 24.
440 v. Ibidem , p. 26.

70
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondialca medicii să nu se gândească prea mult la diagnostic și pentru orice problemă medicală să trimită
pacientul la băi. Odată ajunși la băi, pacienții ascultau mai degrabă de sfaturile celorlalți turiști decât
de cele ale medicului balneolog.441
Medicina balneară s‑a dezvoltat vizibil din anul 1890, an în care în mai multe stațiuni au fost
angajați medici balneologi (Borsec, Tușnad, Vâlcele).
Odată cu instalarea Monarhiei Austro‑Ungare apar legi noi. În 1876 apare Legea sănătății
publice care a făcut cele mai importante referiri la băile din perioada respectivă. După 2 ani după
cea mai pustiitoare epidemie de holeră, Parlamentul a aprobat legea sănătății. Paragrafele 100 – 108
conțin precizări referitoare la băi și ape minerale, abordate din punct de vedere al regulilor de igienă.
Funcționarea oficială a unei stațiuni era posibilă doar în condițiile efectuării analizelor chimice, asigurării
apei curate, a aerului curat, a condițiilor de odihnă corespunzătoare, a unei alimentații sănătoase și a
tuturor condițiilor de igienă.442
Era obligatorie construcția de clădiri, de spații de cazare, colectarea datelor meteorologice,
prezența medicului balneolog și existența unei farmacii.443
Pentru facilitarea circulației era necesară întreținerea drumurilor care duceau la stațiuni, funcționarea
poștei și a stațiilor de telegrafie.444
Dezvoltarea stațiunii era asigurată de paragraful 103, care asigura scutirea de impozit a băilor
pentru 20 de ani, precum și paragraful 105, care preciza că sumele colectate din taxele de baie se pot
folosi exclusiv pentru extinderea băilor.445
Legea a născut contradicții. Cei care o criticau susțineau că nu se referă la toate aspectele referi‑
toare la viața balneară. Scutirea de impozite se referă strict la complexul balnear și nu la întreaga
stațiune, iar taxele colectate din tratament erau așa de mici încât nu se puteau realiza investiții impor‑
tante din ele.446
În anul 1875 s‑a emis ordinul ministrului de interne nr. 1776 care se referea la instituția comi‑
sarului băii. Acesta asigura ordinea și respectarea regulilor sanitare din băi.447 În ordinul nr. 838 din
1883 se făcea referire la rapoartele pe care băile trebuiau să le redacteze și care trebuiau să respecte
anumite cerințe unitare. În ordinul 440 404 din 1893 se indica faptul că acest comisar trebuia să
întocmească statistici anuale. În condițiile înființării unei băi, de o mare importanță a fost legea
dreptului la apă din 1885, precum și ordinul 45.689 din 1885. Paragraful 16 din legea dreptului la
apă a făcut posibilă îngrădirea și protejarea locului din jurul unui izvor de apă minerală curativă.
Legea interzicea lucrările de forare sau orice alte activități care perturbau solul din jurul acestui
izvor. În vederea protejării locului din jurul unui izvor era nevoie de obținerea unei autorizații de la
Ministerul de Interne, opinia unui expert, planul locului respectiv, harta geologică, precum și enu‑
merarea proprietăților din apropiere.448
În 1891 la Budapesta s‑a înființat Societatea Maghiară de Balneologie, care a fost un centru
important de coordonare a băilor.
441 v. Ibidem, p. 26‑34.
442 v. Ibidem, p. 40.
443 v. Ibidem.
444 v. Ibidem.
445 v. Ibidem.
446 v. Ibidem .
447 v. Ibidem.
448 v. Chyzer Kornél , Az egészségügyre vonatkozó törvények és rendeletek gyüjteménye 1854‑1894 , Editura Dobrowsky
és Franke, Budapesta 1895, p. 185.

71
Arh. KOVÁCS FERENCÎn 1894 în Budapesta a avut loc un congres internațional de igienă în care s‑au organizat expo‑
ziții în care s‑a pus un mare accent pe prezentarea băilor și a apelor minerale.
În Regatul României dr. Anastasie Fêtu a elaborat o primă broșură în 1851 cu toate apele
minerale apoi o a doua, revizuită și adăugită în 1874. Camerele din 1887, la propunerea guvernului,
apreciază „importanța așezămintelor nóstre balneare și interesându‑se de desvoltarea lor, aŭ votat
un milion pentru captarea apelor minerale și alte asemenea lucrări balneo‑tehnice la Călimănești,
Căciulata, Bivolari, la Govora și Lacul Sărat.”449 Ministerul a cerut ajutorul inspectorului general de
mine din Franța, care, după ce studiază localitățile cu potențial balnear, întocmește un memoriu care
a stat la baza captării apelor. Cu acești bani se fac lucrări balneotehnice până în 1891.
De organizarea, administrația și exploatarea băilor statului se ocupau în aceea vreme medicii,
care aveau și funcția de directori de băi, sarcină care corespundea cu scopul științific și medical pe
care acesta îl avea un director.450 Ulterior, după 1888 inginerii francezi, care erau au fost aduși inițial
pentru captarea apelor, primesc și ei sarcinile directorului de băi, fapt care îi împiedică să își îndepli‑
nească cu succes atribuțiile. Această situație se rezolvă parțial în 1891 când se schimbă regulamentul
de administrație și exploatare a băilor și când se numesc funcționari cu titlul de directori, după mode‑
lul altor țări. Problema nu este însă soluționată în cazul unor stațiuni în care inginerii și administratorii
funcționau după ordine și regulamente diferite, una dintre soluții fiind ca „o singură persónă trebue
să aiba dreptul și rěspunderea întregeǐ mișcări de exploatare.”451 Numeroase neconcordanțe privind
funcționarea si administrarea stațiunilor sunt prezentate în lucrarea lui C. Constantiniu, care propune
o separare a responsabilităților în funcție de specializare.
În anul 1896 C. Constantiniu își folosește cei 17 ani de experiențe dobândite pentru scrierea unei
lucrări care să ajute la organizarea și „punerea ramurei balneare pe o adevărată cale de propășire”452.
Începând cu 1878 a petrecut cinci ani în băile din străinătate și aduce în țară, la dispoziția statului,
note, planuri, schițe, aparate, instalații, legi, regulamente și alte detalii necesare. Cu aceste informații
se dorea adoptarea unei organizări raționale a instituției care se ocupa de stațiunile balneare. Face cu
interes această cercetare pe cheltuială proprie, iar în 1891 este trimis timp de 1 an de către Ministrul
de Domenii, Hariu Isvoranu, în străinătate pentru cercetări. În aceste notițe se menționează dezin‑
teresul manifestat până atunci pentru organizarea datelor pe care le deținea statul despre potențialul
balnear al României. Stațiunile mergeau bine, în schimb „dacă până în present situațiunea stațiunelor
nóstre balneare nu e dintre cele mai rele, acésta nu va să zică că avem dreptul să cădem în optimism,
lăsându‑le să mérgă cum vor putea.”453 Propune o revigorare a sistemului prin muncă, pricepere și
sacrificii, conștient de adevărata valoare, atât financiară, cât și curativă a centrelor balneare. Devine
inspector domenial însărcinat cu controlul administrației și exploatării băilor statului și îi prezintă un
raport Ministrului Domeniilor pe 30 noiembrie 1895 sub Nr. 100. În acest document el propune, prin‑
tre altele, separarea administrației și a exploatării băilor de serviciul minelor. Se observă o preocupare
legată de „sănătatea pătimașilor”, de starea economică națională, știind că singura metodă de progres
în acest domeniu este imitarea activității, a modului de lucru, a sacrificiilor pentru organizarea acestor
așezăminte după unele bune exemple din țările străine, pentru că doar așa „vom putea să avem și noi
ceva cum se cade.”454
449 Constantinescu Constantiniu, op. cit., p. 10.
450 Scop de altfel foarte important, pentru că aducea renume și recunoștință internațională
451 Constantinescu Constantiniu, op. cit., p. 33.
452 Ibidem, p. 3.
453 Ibidem, p. 5.
454 Ibidem, p. 6.

72
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialÎn alte țări, la sfârșitul secolului al XIX‑lea, erau realizate studii legate de organizarea, adminis‑
trarea și exploatarea balneară. Separarea acestor trei domenii era imperios necesară, la conducerea lor
fiind puși inginerul de mine, medicul și administratorul, fiecare cu responsabilitatea lui. C. Constantiniu
a propuns următoarele măsuri: trecerea administrației și a exploatării băilor la secția administrativă;
înființarea unui birou în cadrul secției administrative care să se ocupe în special de băi; trecerea lucră‑
rilor de arhitectură, de inginerie hotarnică și vânzări de loturi în cadrul unor servicii speciale, care
existau deja în minister; înlocuirea inginerilor de mine din conducere cu directori‑casieri.
În anul 1893 se votează un proiect de lege prin care se „autoriză guvernul de a arenda, saŭ da
în concesiune stațiunile balneare pe o durată de timp maǐ mare, proporțional cu lucrările ce se vor
cere a se executa.”455 Până în anul 1895 nu s‑a prezentat nicio firmă cu capital care să fie interesată
sa investească în stațiunile Călimanești, Govora și Lacul Sărat, deoarece nu existau studii suficient
de aprofundate legate de intervențiile necesare din stațiuni. În acest scop sunt constituite comisii care
să studieze cesiunile și să întocmească un memoriu cu lucrările necesare, un plan general, precum și
alte detalii.
C. Constantiniu spune despre stațiunile Regatului României de la sfârșitul secolului al XIX‑lea:
„astă‑zǐ, când lumea simte trebuința bunului traiŭ și când mijlócele de transport sunt așa de eftine,
pentru ca să putem ține în țară pe cei ce aŭ trebuință de cură, urméză să se facă sacrificiul de a se
pune și așezămintele nóstre de băi pe un picior de confort, instalațiune și distracțiuni maǐ apropriat de
cerințele publicului, căcǐ într´alt mod, cu tótă bunătatea isvórelor nóstre, frecvența se va împuțina.”456
În 1886 apare legea pentru dezvoltarea stațiunilor balneare, prin care pacienții puteau cumpăra
bilete de tren la preț redus din 1 iunie până la 15 septembrie.
„După 1918 și până în 1924, Statul administrează, prin Ministerul Domeniilor și apoi prin
Departamentul apelor minerale și minelor, din cadrul Ministerului Industriilor, două mari stațiuni,
Băile Herculane și Ocna Sibiului, precum și un număr de stațiuni mici de interes local, cum ar fi Valea
Vinului.” 457
Învățământul balnear se dezvoltă mult după 1924, când se înființează un institut și o societate
medicală de balneologie. În 1931 apare la Cluj Catedra de balneologie și fizioterapie , condusă de
prof. M. Sturza. Aceste două centre, prin studierea și inventarierea acțiunilor apelor minerale, precum
și a efectelor acestora, fac cunoscute potențialul stațiunilor noastre turistice pe plan internațional.458
„Începând cu data de 15 aprilie 1924, Ministerul Sănătății reglementează și supervizează
organizarea a 112 stațiuni balneare mai mari sau mai mici și a unui număr nedefinit de stațiuni
climaterice și de locuri de vilegiatură, care sunt fie proprietatea statului, fie proprietate privată.
Prin Administrația Monopolurilor Statului, Statul administrează cinci stațiuni de interes local (ca
Ocna Șugatag sau Praid). Alte stațiuni importante sunt deținute de Stat, dar date în concesiune
unor companii private (Govora, Călimănești‑Căciulata, Sovata).”459
„Primul succes al balneologilor români datează din 1924, când aceștia reușesc să determine
transferul stațiunilor către Ministerul Sănătății. Dar acest transfer, deși în general profitabil pentru
industria de vilegiatură, este uneori pus în practică în mod absurd: de exemplu, atunci când sunt
trecute sub jurisdicția Ministerului Sănătății, unele lacuri sărate sunt transferate cu o arie minimă
de teren în jurul lor – doar câțiva metri.”460
455 Ibidem, p. 44.
456 Ibidem, p. 45.
457 Ada Hajdu, op. cit. , p. 46.
458 v. Laviniu Munteanu, op. cit., p. 94.
459 Ada Hajdu, op. cit. , p. 47.
460 Ibidem, p. 46.

73
Arh. KOVÁCS FERENC„Cel de‑al doilea succes al balneologilor români este publicarea, în 1926, a Legii
Balneo‑climatice – 12 articole incluse în Legea Sanitară, care stau la baza Regulamentului
Instituțiilor Hidro‑minerale. Această lege stabilește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească
o localitate pentru a putea fi declarată stațiune, clasifică stațiunile în stațiuni de interes național,
respectiv local, în stațiuni balneare, climatice, respectiv balneo‑climatice și stabilește un rol cru‑
cial pentru medici în dezvoltarea și funcționarea tuturor stațiunilor. În capitolul 5, se stipulează că
Inspectoratul General Balneo‑climatic reglementează și supervizează organizarea tuturor institu‑
țiilor balneo‑hidro‑minerale și climatice (art. 26). Prin articolul 93, stațiunile balneare se definesc
ca instituții sanitare de interes public, clasificate în stațiuni (care trebuie să aibă mai mult de
500 de vizitatori pe an, un plan de situație, un plan de sistematizare, un plan al stabilimentului,
documente de proprietate, o situație clară a industriei din vecinătate, un loc pentru izolarea con‑
tagioșilor, un laborator de analiză a apelor, un institut de fizioterapie, un medic sanitar, trebuie să
asigure regimuri alimentare de dietă, să fi analizat apele, să aibă un plan pentru colectarea apelor,
un perimetru de protecție și un studiu al climatului) și în instituții balneo‑climatice (care pot fi
băi de interes local, sate sau locuri de vilegiatură cu cel puțin 200 de vizitatori pe an, care nu au
nevoie de planuri de situație și de sistematizare). Conform articolelor 97 și 98, organizarea stați‑
unilor este controlată de medici: doctorii specializați în balneologie, consiliul medical, directorul
medical (numit de Minister) și medicul sanitar. Nici o stațiune nu poate funcționa fără cel puțin
un medic specializat în balneologie, nici o cură nu poate fi făcută fără o rețetă. Balneologii trebuie
să aibă un doctorat în domeniu sau să fi absolvit un curs într‑un institut de balneologie recunoscut
oficial, iar numărul celor care activează într‑o stațiune trebuie limitat. Încercările doctorilor de
a‑și impune perspectiva medicală asupra folosirii apelor sunt foarte eficiente în România – orga‑
nizații medicale administrează stațiuni însemnate, mare parte dintre dezvoltatori și promotori ai
stațiunilor sunt doctori. În general, doar stațiunile de interes local sunt dezvoltate de oameni de
afaceri, iar împotriva lor se ridică în cor toți igieniștii și balneologii, care reușesc, prin intermediul
Legii balneo‑climatice votate în 1926, să le limiteze aria de acțiune. Până în 1926, dacă un par‑
ticular fără titluri medicale dorea să deschidă sau să exploateze o stațiune balneară, el putea să o
facă fără avizul vreunei autorități sanitare, fiindcă stabilimentele balneare erau reglementate doar
prin regulamentele din 1888 și 1898, prin care acestea se clasau ca industrii insalubre de clasa I,
adică pentru care nu este nevoie de nici un aviz. Această situație este văzută ca periclitând sănăta‑
tea publică de către medici, deși, în fapt, putea fi prielnică inițiativei private, căci dezvoltând mai
mult latura de loisir a unei stațiuni, chiar în detrimentul celei medicale, existau șanse să se atragă
un număr mai mare de vizitatori.”461
Prin legea din 29 februarie 1936, ia ființă Oficiul Național de Turism în cadrul Ministerului de
Interne, o apariție foarte târzie față de restul țărilor europene. Principalele sarcini ale acestui oficiu erau:
„Studierea mijloacelor de dezvoltare a turismului. – Punerea la dispoziția publicului a tutu‑
ror informațiilor privitoare la turism, organizând în același timp propaganda turistică prin ghiduri,
broșuri, afișe, călăuze, filme, reviste turistice, conferințe la radio și orice alte publicații desti‑
nate să răspândească gustul turismului în masele largi ale populației. – Luarea tuturor măsurilor
care tind să îmbunătățească mijloacele de transport, spre a înlesni circulația turiștilor, realizarea
confortului necesar, printr‑un control riguros al hotelurilor, pensiunilor, restaurantelor și caselor
de adăpost, construirea de hoteluri, precum și orice lucrări de înzestrare folositoare turismului,
stimularea, sprijinul și crearea oricăror mijloace de comunicație menite să favorizeze turismul. ‑
Organizarea expozițiilor de turism în țară, participarea la toate manifestările turistice în străinătate
461 Ibidem, p. 48, 50‑51.

74
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondialși la congresele internaționale, sprijinirea societăților turistice românești și a manifestărilor cu
caracter cultural sau economic, care puteau contribui la stimularea și atragerea turiștilor străini
în România. Organele exterioare și auxiliare O.N.T‑ului erau oficiile locale de cură și turism, în
competența cărora intrau toate chestiunile ce prezentau caracter turistic sau climatic, precum și
cele cu caracter administrativ în stațiunile balneare.”462
Dintre toate acestea până la începutul celui de‑al Doilea Război Mondial s‑a reușit: „clasarea și
amenajarea stațiunilor balneare, climatice și turistice; – crearea instrumentelor de exploatare și pro‑
pagandă turistică; – pe baza clasificării stațiunilor, Căile Ferate Române acordau o reducere de 50%
la 42 stațiuni balneo‑climaterice, 25% la 74 stațiuni și o reducere de 25% sau 50% la 15 stațiuni de
sporturi de iarnă.”463
La 23 august 1944, se instaurează „Institutul de balneologie și fizioterapie, for metodologic
pentru rețeaua balneară”.464
Pentru informații detaliate privind legislația din aceste perioade am anexat465 primele legi
balneologice maghiare și pe cele românești de după cel de al Doilea Război Mondial.
Este important de știut cum a fost organizată balneologia în Regatul României cu puțin timp
înainte de primul Război Mondial, deoarece, ulterior, stațiunile din Transilvania intră sub această
jurisdicție. Această organizare este cu atât mai importantă cu cât, după tendințele ideologice ale
perioadei respective, chiar dacă balneologia maghiară era mai bine dezvoltată și deținea mai multe
date despre stațiunile din Transilvania, acestea au fost de multe ori ignorate și luate de la zero.
În Transilvania sfârșitului de secol XIX și a începutului de secol XX se urmăreau tendințe occi‑
dentale, care vor sta apoi la baza organizării turismului balnear din România. Aceste tendințe constau
în respectarea unor standarde stabilite oficial, adaptate la specificul fiecărei stațiuni.
4.3. Aspecte privind numărul de turiști ai stațiunilor din Transilvania
Specific stațiunilor din Ardeal este faptul că numărul vizitatorilor a crescut treptat, cu unele
descreșteri de scurtă durată. Un impact pozitiv asupra dezvoltării stațiunilor l‑a avut renumele aces‑
tora, investițiile realizate anual de către proprietarii terenurilor și publicitatea permanentă realizată
în presa națională.466
„Eficacitatea apelor nu pare să fie elementul esențial în asigurarea succesului unei stațiuni. Studii
de economie aplicate dezvoltării și declinului unor stațiuni din Anglia și Germania au demonstrat
faptul că ceea ce contează sunt, în ordine: confortul (în ceea ce privește cazarea și folosirea apelor),
posibilitățile de distracție, moda și strategiile de reclamă, noutatea și varietate curelor, altele decât
cele direct legate de ape, accesibilitatea (trenuri, șosele), calitatea apelor și calitatea peisajului.”467
Există păreri (1902) conform cărora nu în toate situațiile a fost benefică introducerea căii ferate,
stațiunile balneare din Ardeal fiind astfel private de cei mai de seamă turiști. Ardealul avea o poziție
462 Filip Pațac, op. cit., p. 55.
463 Ibidem, p. 57.
464 Elena Berlescu, op. cit., p. 26.
465 Anexa 63 – Extras legi balneare.
466 Zepeczaner Jenő, Szováta, egy sikertörténet a Monarchiában I., Sóvidék IV. évfolyam 1. szám 2012. Május 1 Kulturális
Folyóirat, Sovata, ISSN: 2066‑0146, p. 12.
467 Ada Hajdu, op. cit. , p.53.

75
Arh. KOVÁCS FERENCspecială până la introducerea rețelei de cale ferată. Pe atunci Clujul era atât de departe de Budapesta
că doar puțini oameni bogați își permiteau să plătească 200 de forinți pentru o călătorie lungă și
incomfortabilă cu trăsura.468
De aceea industriașii, nobilimea și intelectualii rămâneau acasă, iar vara populau stațiunile
Borsec, Vâlcele, Corund, Tușnad etc. În schimb, când rețeaua de cale ferată a fost extinsă și la
noi, aristocrația Ardealului și boierii au plecat înspre apus, în stațiunile noastre survenind declinul.
Oaspeții de seamă și celebritățile aveau un rol important în asigurarea renumelui stațiunii. În pliantele
care prezentau stațiunile din timpul monarhiei un loc important îl ocupau persoanele importante care
le‑au vizitat, mai ales dacă în rândul lor erau domnitori sau membri din familiile acestora, iar la băile
din Ardeal veneau rar persoane celebre la nivel internațional. De exemplu, cei din Moldova vizitau
cu plăcere stațiunea Borsec. 469
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea au început să apară diferite descrieri și
studii referitoare la băi. 470
Cea mai eficientă formă de publicitate a stațiunilor erau ghidurile turistice.
Prima publicație cu descrierea băilor sub formă de carte, intitulată Szliács, a apărut în anul 1838
și a fost scrisă de Czilhert Róbert. După 1840 numărul ghidurilor turistice a crescut, existând un interes
crescut al publicului pentru acestea. Printre primele apariții amintim „A vízaknai kamarai sósforrások”
scrisă de Kósa Mózes la Sibiu în 1847. Ghidurile turistice erau scrise în general de medici.471
Preysz Kornél (1895 – 1925) a contribuit prin articolele sale la cunoașterea băilor din punct
de vedere al datelor statistice, al economiei acestora. Aceasta a reprezentat și o modalitate de a face
reclamă băilor, dând un impuls dezvoltării lor la sfârșit de secol.
Numărul crescut de ghiduri pentru băi a avut și o parte negativă. Băile erau prezentate într‑o
formă laudativă, erau unele exagerări, de exemplu toate izvoarele de apă minerală erau indicate pentru
toate problemele grave de sănătate, astfel pierzându‑și credibilitatea.
Un exemplu de exagerare este și descrierea pe care Hankó Vilmos a făcut‑o stațiunii Vâlcele,
prezentată ca o stațiune de nivel internațional, ceea ce nu era adevărat.472
Se făcea reclamă stațiunilor se referea, atât în numeroasele cărți și ghiduri de promovare scrise,
cât și prin tipărirea de cărți poștale. Din studiile bibliografice reiese că prima vedere ilustrată a apărut
în anul 1871 în timpul războiului franco‑prusac.
Hankó a precizat că era importantă creditarea din partea statului, realizarea unei reclame susți‑
nute, precum și publicarea și distribuirea de afișe, pliante.473
În prelegerea ținută despre dezvoltarea turismului, Máthé József a subliniat și el importanța
dezvoltării băilor, de multe ori formulând aceleași teorii ca și Hankó Vilmos. Și el susținea importanța
reclamei, tipărirea unor pliante ieftine, cu hărți, fotografii și informații în mai multe limbi.474
Unele propuneri formulate cu ocazia diferitelor forumuri au fost bine primite de proprietarii
băilor. Astfel, la începutul secolului al XX‑lea au fost întreprinse acțiuni concrete de popularizare a
băilor, de oferire a unor servicii mai bune turiștilor și de îmbunătățire a calității infrastructurii.475 De
exemplu, vederile ilustrate cu stațiunea Sovata sunt legate de apariția băilor.
468 v. http://epa.oszk.hu/00400/00458/00152/ – accesat 11.03.2017.
469 v. Ibidem .
470 Kósa László, op. cit., p. 72.
471 v. Ibidem, p. 73.
472 v. Kósa László, op. cit., p. 74.
473 v. Novák Károly István, Fürdõk a dualizmuskori Székelyudvarhelyen és környékén , Areopolisz. Történelmi és társad‑
alomtudományi tanulmányok V, Miercurea Ciuc, 2006, ISBN 973‑7625‑05‑6., p. 182.
474 v. Ibidem .
475 v. Novák Károly István, op. cit., p. 182

76
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialÎn a doua jumătate a secolului al XIX‑lea în Imperiul Austro‑Ungar era la modă obiceiul de a
merge la băi și de a transmite salutări celor de acasă și prietenilor aflați în alte stațiuni prin intermediul
ilustratelor. În stațiunea Sovata acest fenomen cultural apare la începutul secolului al XX‑lea, fiind
cunoscută o carte poștală ilustrată datată 1900. Din analiza cărților poștale ale vremii se pot obține
informații referitoare la situația de atunci a stațiunii, modul de viață al oamenilor, aspecte din viața
culturală a acestora.476
Tematica ilustratelor din Sovata, și nu numai, vizibile în anexele prezentei lucrări, este legată
de caracterul de stațiune al acestora, putând fi împărțită în mai multe categorii: vederi cu lacurile
sărate, turiști, clădiri (vile, restaurante, grădini de vară, cofetării, biserici, școli), imagini cu străzile
sau parcurile din localitate.
În ultimul capitol al lucrării Erdély nevesebb fürdői 1902‑ben dr. Sárkányi Lajos realizează
o analiză a situației economice și financiare a stațiunilor balneare din Transilvania: „având în vedere
bogăția și comorile naturale, cât și beneficiile oferite de stațiunile din Transilvania acestea pot con‑
cura cu cele mai vestite băi din străinătate. Totuși, numărul vizitatorilor este mic comparativ cu cel
din alte țări.” Cauza identificată de autorul studiului este lipsa unei publicități adecvate a acestor
stațiuni. Acestea ar trebui cunoscute în primul rând de către medici. De asemenea, „dotările din
stațiuni, cu puține excepții, nu corespund din punct de vedere al igienei și al cerințelor moderne,
unele nerespectând nici cele mai elementare norme. (…) Atâta vreme cât nu există suficiente spații
de cazare nu ne putem gândi la creșterea numărului de turiști și la dezvoltarea stațiunii.”477
În acea perioadă, conform multor specialiști, băile transilvănene ar fi putut primi mult mai mulți
oaspeți din zone mult mai îndepartate datorită condițiilor pe care le ofereau. Ulterior apărarea inte‑
reselor regionale a căpătat o formă organizată fiind asumată și de Societatea Carpatină Ardeleană.478
Legat de numărul de turiști, nu este ușor de obținut o imagine clară a acestora, deoarece obli‑
gativitatea înregistrării turiștilor în Imperiul Austro‑Ungar s‑a legiferat în anul 1892. Nu întotdeauna
aceste statistici reflectau realitatea, deoarece nu toți turiștii erau înregistrați. Uneori, în sezoanele
cu turiști puțini, rapoartele indicau un număr mai mare, pentru a nu strica reputația băilor. În 1894
Preys Kornél a realizat o centralizare a turiștilor între 1876 și 1893. Din studierea acestora se observă
că numărul turiștilor crește încet, dar sigur și că în majoritatea băilor se înregistrează și scăderi ale
numărului acestora.479
Încă din 1848 profesorul Török a sesizat concurența băilor din străinătate. În următoarea jumă‑
tate de secol problema nu s‑a rezolvat, turiștii preferând în continuare băile din străinătate. Preferate
erau Karlsbad, Marienbad și Gleichenberg.480
În cadrul studiului din 1902 realizat de Béldi Ákos s‑a realizat și o comparație a numărului de
turiști din ultimii 10 ani în primele 10 stațiuni balneare din Transilvania, cunoscute pentru apele sărate
sau apele minerale. Studiul a cuprins perioada 1876 – 1895. Numărul mediu al turiștilor în cei 20 de
ani este prezentat în figurile 13 și 14 din Anexa 59.
La final, autorul recomandă ca stațiunile balneare să colaboreze între ele prin înființarea Uniunii
Băilor, care să realizeze o analiză a situației și a nevoilor fiecăreia. De asemenea, această uniune avea
476 v. Szolláth Hunor, Özvegy Honészy Miksáné Úrnő Őnagyságának . Szováta tematikájú képeslapok a második
világháborúig , Sóvidék IV. évfolyam 1. szám 2012. Május 1 Kulturális Folyóirat, Sovata, ISSN: 2066‑0146, p. 14
477 Béldi Ákos, Filep Gyula, Genersich Gusztáv, Jakabházy Zsigmond, op. cit., p 293.
478 v. http://epa.oszk.hu/00400/00458/00152/ – accesat 11.03.2017
479 v. Kósa László, op. cit., p. 81.
480 v. Ibidem, p. 83.

77
Arh. KOVÁCS FERENCsă se îngrijească de construirea drumurilor de acces și de conceperea unor programe financiare în
vederea dotării stațiunilor.
Pentru o comparație sumară în ceea ce privește numărul de turiști din stațiunile din străinătate
în anul 1887, de exemplu la Wiesbaden, numărul a fost de 60 000, iar veniturile încasate au fost în jur
de 6 milioane de forinți. La Baden Baden numărul turiștilor a fost de 56 000, la Aachen, cu un număr
de 86 000 de locuitori, au fost înregistrați 20 000 de turiști.481
„În 1887 din 57.000 de turiști din Imperiul Austro‑Ungar, doar 10 000 au vizitat stațiuni
autohtone. Dintre aceștia câți să fi ajuns în Ardeal?”482
Turiștii străini reprezintă doar 1/5 din totalul turiștilor din stațiuni. Numărul mic al turiștilor
străini ar fi o altă explicație a faptului că stațiunile din Transilvania nu prosperă și nu se dezvoltă în
ritmul dorit.483
„Există băi în Ardeal care ar merita o soartă mai bună, având în vedere frumusețea peisajului.
Dar acestea își merită soarta. Proprietarii doar stau fără sa facă nimic în interesul stațiunii. De fapt
totuși ceva fac: pun vina pe turiștii care nu vizitează băile în care, prin locuințele cu pereți de scânduri,
bate vântul prin geamurile sparte și ușile defecte; în care este foarte scumpă masa; în care servirea
este sub orice critică; în care un bolnav venit să se odihnească este obligat să asculte muzica, clinche‑
tele de pahare și petrecerile. Proprietarul de băi este supărat că nu i se vinde apa minerala îmbuteliată
în sticle dezgustătoare, pe care nu le poți atinge cu buzele și nu se poate consuma conținutul murdar,
plin cu depuneri.”484
Există însă și băi în Ardeal care pot concura cu băile moderne, unde turistul poate găsi confort,
relaxare și posibilități de tratament.485
În ceea ce privește impactul social al băilor există puțină literatură de specialitate. Statististicile
referitoare la numărul și numele turiștiștilor au apărut din datele Asociației Maghiare de Balneologie,
din datele furnizate de presa clujeană și cea din secuime.486
Colectarea datelor statistice referitoare la băi a fost pentru prima dată reglementată pe baza
ordinului ministrului de interne nr. 44 404 din 1893. În statisticile oficiale era considerat turist cu
caracter permanent cel care stătea mai mult de o săptămână, iar turist temporar era cel care stătea mai
puțin de o săptămână, cu condiția să petreacă cel puțin o noapte în stațiune. Existau și turiști de o zi,
care nu erau incluși în statistici. Numărul acestora din urmă era mai mare în stațiunile din apropierea
orașelor mari (ex. Ocna Sibiului în apropierea Sibiului, Cojocna în apropierea Clujului).487
Pentru comparație, aflăm că în anul 1888 numărul de vizitatori în stațiunea Ocna Sibiu era de
10 000, iar stațiunea avea 383 de oaspeți din care 17 din țări străine 488, deci un raport extrem de mare
între vizitatori și oaspeții care stăteau cel puțin o seară.
Din orașul Târgu Mureș 150 de turiști și‑au petrecut vacanța în stațiuni, ceea ce reprezenta,
conform publicației Maros‑Vidék , cheltuirea unei sume de 30 000‑40 000 de forinți.489
481 Hankó Vilmos, Az erdelyrészi fürdök és ásványvizek leírása, Erdelyrészi Kárpát‑Egyesület Kiadása, Kolozsvár, 1891, p. 12.
482 Ibidem, p. 13.
483 v. Béldi Ákos, Filep Gyula, Genersich Gusztáv, Jakabházy Zsigmond, op.cit , p. 305.
484 Hankó Vilmos, Az erdelyrészi fürdök és ásványvizek leírása, p. 14.
485 Ibidem, p. 15.
486 Zepeczaner Jenõ, A székelyföldi fürdõk látogatottsága , Areopolis, Történelmi és társadalomtudományi tanulmányok
VII, Miercurea Ciuc, 2007, ISBN 978‑973‑88393‑6‑6, p.113
487 Ibidem, p.114.
488 v. Savu Popa, op. cit., p. 280.
489 Zepeczaner Jenõ, op. cit., p.117

78
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialStațiunea Sovata de Jos, proprietatea lui Veres József, care nu avea autorizație oficilă de func‑
ționare, nu figura în statisticile naționale. În 4 iulie 1877, ziarul Magyar Polgár informează cititorii
că la dispoziția turiștilor stau doar 25 de camere, de aceea mulți trebuie să‑și caute cazare în zonă.
În august se schimbă imaginea stațiunii, deoarece unele familii se întorc acasă, iar altele le
iau locul. Majoritatea turiștilor este formată din intelectualitatea din Târgu Mureș și din comitatul
Mureș‑Turda. Într‑o statistică a stațiunilor din monarhia Austro‑Ungară realizată în anul 1893, cu cei
370 de turiști, Sovata, se situa pe locul 47.490
În anul 1909 în Sovata au fost 2 237 turiști, ceea ce reprezintă o creștere de 225% față de
anul 1900.491
Din analiza comparativă a numărului de turiști din ultimul deceniu al secolului XIX (fig. 13,
Anexa 59) se observă că, înainte de modernizarea băilor cu specific sărat, acestea înregistrau un număr
mai mic de turiști față de celelalte stațiuni. Un număr semnificativ mai mare de turiști se observă în
cazul stațiunii Băile Herculane, al cărei renume și nivel de dezvoltare excede cu mult oricare stațiune
din Transilvania.
Din analiza tuturor datelor din tabelele din figurile 1‑13 Anexa 59, se observă că numărul
maxim de turiști din perioada 1900 – 1915 se înregistrează la sfârșitul primului deceniu al secolului
al XX‑lea. În funcție de numărul de turiști se poate realiza următoarea ierarhie:
– Locul I – Ocna Mureș cu 7 200 de vizitatori;
– Locul II – Ocna Sibiu cu 6 425 de vizitatori;
– Locul III – Sovata cu 4 056 de vizitatori;
– Locul IV – Cojocna cu 2 315 de vizitatori.
Observăm că numărul de turiști din stațiunile cu băi sărate crește considerabil, depășind stațiunile
cu renume și alt specific de până atunci: Vâlcele (2 200 turiști în 1910), Tușnad (1 993 turiști în 1910),
Borsec (2 052 turiști în 1910). De asemenea, acest lucru se datorează și faptului că în stațiunile cu băi
sărate menționate sunt construite deja bazele de tratament și spațiile de cazare la standarde moderne.
Societatea Națională de Balneologie a înregistrat un număr de 175 957 turiști din țară și un
număr de 19 401 de turiști din străinătate. În total numărul de turiști din Imperiul Austro‑Ungar era
de 195 361 care au adus un profit de 70 454 378 coroane.492
Din perioada următoare nu mai dispunem de date detaliate referitoare la numărul de vizitatori
din diferite stațiuni cu specific sărat, singurele statistici existente fiind cele publicate în Enciclopedia
României, Volumul 4, din 1938493. Aceste statistici se referă la evoluția numărului de vizitatori din
Sovata. Din analiza acesteia reiese că în anul 1919 au fost 1 206 de turiști, în 1929 – 2 876 de turiști
și în anul 1937 – 3 942 de turiști, deci, o medie mai mică decât în perioada precedentă. Pentru restul
stațiunilor balneoclimaterice sărate avem date doar din 1937: Ocna Mureș – 5 702, Turda – 2 945,
Bazna – 2 522, Ocna Sibiu 2 055. Se observă că și în cazul acestor stațiuni numărul de turiști este mai
mic, dar, pentru prima dată în statistici, apare și stațiunea din Turda.
Toate datele prezentate sunt sintetizate în anexa 10 – Numărul de vizitatori în perioada 1876‑1937.
În 1887 Hankó afirma că este sigur că băile din Ardeal vor avea o epocă de aur în care mii de
oameni vor vizita aceste locuri atât de bogate în comori naturale. Pentru ca acest lucru să se întâmple
era nevoie în primul rând de o publicitate intensă. De asemenea, era sigur că cei care măcar o dată
au avut ocazia să vadă stațiuni ca Borsec, Tușnad, Vâlcele, Corund etc. nu doar că vor fi întotdeauna
490 Ibidem, p.119.
491 Ibidem. p.135
492 Kósa László, op. cit., p. 87.
493 Enciclopedia României , Volumul 4 1939, București, p. 268‑269.

79
Arh. KOVÁCS FERENCfideli vizitatori, „dar vor acționa ca niște apostoli care vor propovădui frumusețea de nedescris a
acestor meleaguri”.494
Istoria a confirmat afirmațiile celebrului chimist Hankó Vilmos, în special în cazul stațiuni‑
lor mai sus‑amintite Astăzi, după mai bine de un secol, se poate concluziona că toate stațiunile din
Transilvania au avut într‑adevăr o epocă de aur, care din păcate, considerăm că a apus.
4.4. Epoca de aur a stațiunilor balneare
Băile transilvănene se dezvoltă mai târziu decât cele din Monarhia Austro‑Ungară, iar la sud și la
est de Transilvania, lumea băilor, specifică Europei Centrale și de Vest, a avut o amploare și mai redusă495.
Kósa László numește epoca de aur perioada în care iau naștere și se dezvoltă băile transilvănene,
când, după multe secole, comorile naturale speciale și apele minerale sunt exploatate mult mai intens.
Astfel, începe să apară o diferențiere a stațiunilor în funcție de efectul curativ, confort și cheltuieli, mai
precis între băile mici, de interes local, dintre care încep să iasă în evidență stațiuni balneoclimaterice
mai pretențioase.496
Acest lucru a generat un proces bidimensional, prin care, odată ce faima unei stațiuni a crescut,
ajungând peste granițele țării, au crescut și pretențiile care trebuiau menținute la standarde moderne.
Elementele aparținând de civilizația modernă, cum ar fi medicina, turismul și noile forme ale vieții sociale
burgheze, au fost introduse în stațiuni, acestea integrându‑se astfel, în viața balneară internațională.497
În Vechiul Regat: „urmând exemplul regal al lui Carol I, elitele își investesc banii și imaginea în
dezvoltarea stațiunilor autohtone ca modalitate de a‑și demonstra responsabilitatea socială. Din acest
punct de vedere, promovarea stațiunilor autohtone face parte dintr‑o atitudine față de turism general
răspândită în Europa: turismul național devine datorie patriotică, ca modalitate de a deveni familiar cu
geografia (peisajul unic care a modelat spiritul fiecărei națiuni), cu istoria (prin contactul cu vestigiile
trecutului) și cu oamenii din propria țară.”498
Același lucru este valabil și pentru stațiunile transilvănene. Aici însă amploarea fenomenului
este mult mai mare, deoarece în paralel cu elanul stațiunilor consacrate au apărut și stațiuni ex nihilo499,
exemplu Băile Tușnad sau Băile Bálványos500.
494 Hankó Vilmos, Az erdelyrészi fürdök és ásványvizek leírása, p. 15.
495 Carpații de Sud și de Est reprezintă, în acest caz, o linie de demarcație culturală între Europa de Vest și cea de Est, iar
Transilvania este în acest caz, zona de răspândire cea mai de est a unui important fenomen de cultură European –( http://
epa.oszk.hu/00400/00458/00152/ – accesat 11.03.2017). De asemenea, în cadrul lucrării de doctorat a lui Ada Hajdu, se
prezintă ca stațiuni balneoclimaterice importante din Vechiul Regat, în afară de cele de pe litoral, doar Slănicul Moldovei,
Govora și, într‑o măsură mai redusă, Balta Albă.
496 http://epa.oszk.hu/00400/00458/00152/ – accesat 11.03.2017.
497 Epoca de aur a bailor a fost amintită în diferite documente ca o epocă a băilor democratice. Dar, democrația băilor de
atunci nu era același lucru cu democrația de astăzi. Prin democrația băilor se înțelegea că aristocrația, proprietarii mai săraci
și populația de rând, chiar dacă nu erau aproape unii de alții, își petreceau vara în același loc. Nu erau eliminate diferențele
sociale, dar bogații erau mai relaxați decât în viața de toate zilele. – http://epa.oszk.hu/00400/00458/00152/ – accesat
11.03.2017.
498 Ada Hajdu, op. cit. , p.152.
499 Din nimic. În cazul celor două stațiuni menționate, acestea nici nu apar în prima ridicare topografică din 1787, pe
teritoriul lor fiind prezentă o padure întinsă.
500 La băile Balvanyos care abia erau vizitate, baronul Báró Apor Gábor a făcut investiții importante în 1895 și astfel
băile au devenit frecventate, figurând pe primul loc în ghidurile pentru băi. În apropierea izvoarelor importante a ridicat
un institut de tratament modern cu 2 etaje și 50 de camere, precum și o uzină de condensare a CO2. Tot atunci la băile
Malnaș, Societatea pe acțiuni Siculia a investit în dezvoltarea acestora, au fost modernizate băile și a fost construită o
uzină de îmbuteliere a apelor minerale.

80
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialAceastă epocă de înflorire iese în evidență și este consolidată în istorie și datorită contextului
mondial din următoarele decenii. Astfel, începând cu Primul Război Mondial, populația a fost lipsită
atât de resursele materiale, cât și de timpul liber necesar petrecerii vacanțelor la băi.501
În perioada interbelică, chiar dacă procesul de modernizare a continuat, unele stațiuni au decăzut,
devenind stațiuni de interes local, iar altele, cum ar fi Sovata sau Bazna s‑au bucurat de același succes,
poate ușor diminuat. După 1945 această dezvoltare este și mai neuniformă, și, chiar dacă s‑au construit
mari hoteluri de cură, marea parte a patrimoniului construit și al cadrului natural s‑au deteriorat.502
În ceea ce privește cele 11 stațiuni studiate503, reprezentate în anexa 1, corelate cu evoluția
numărului de vizitatori din anexa 10, putem afirma că apogeul stațiunilor (epoca de aur propriu‑zisă)
are loc în perioada 1890 – 1914. Chiar dacă această perioadă se suprapune peste al doilea val de
urbanizare și industrializare, creșterea demografică accentuată din epoca de aur, vizibilă în anexa
9 – Analiza demografică a localităților se datorează în mare parte stațiunilor din localități.
În această perioadă se fac cele mai multe investiții în stațiunile cu specific sărat și se înre‑
gistrează și cel mai crescut număr de vizitatori. Concluzia evidentă este că numărul de turiști din
stațiunile studiate este direct proporțional cu nivelul de dezvoltare al acesteia, cu dimensiunea și cali‑
tatea investițiilor realizate. Specificul sărat al băilor a reprezentat un factor suplimentar de atragere a
turiștilor, în principal datorită posibilităților de tratament al diferitelor afecțiuni.
Concluzii
Apariția amplasării stațiunii balneare este strâns legată de zona industrială a exploatării sării.
În cazul localității Ocna Mureș stațiunea apare în imediata vecinătate a zonei miniere și a cen‑
trului orașului, pe locul unor foste meandre ale Râului Mureș, care au fost sistematizate în vederea
protejării exploatării de sare. Amplasarea stațiunii în apropierea zonei miniere era necesară deoarece
neexistând lacuri, apa sărată trebuia scoasă din subteran și pompată în bazine. Legătura dintre zona
balneară și zona minieră, respectiv centrul orașului se face prin intermediul parcului băilor, oferind
locuitorilor o zonă accesibilă de loisir și promenadă.
În localitatea Turda regăsim două zone de exploatare în urma cărora s‑au format lacuri sărate.
Prima este pe locul unei exploatări romane din nord‑est, unde s‑a construit prima stațiune balneară.
A doua zonă balneară se dezvoltă în perioada interbelică, la nordul localității în zona Durgău,
concomitent cu închiderea exploatării din apropiere, pe locul unor vechi ocne medievale. Ambele
zone balneare sunt situate la periferia orașului, iar dezvoltarea localității este mai accentuată spre
lacurile romane. Această zonă se transformă prin intermediul stațiunii și al parcurilor într‑o întinsă
zonă de loisir.
Locurile în care s‑au realizat exploatările romane au devenit Lacul Negru în Sovata și au oferit
premisele dezvoltării stațiunii din Jabenița. Exploatările medievale oferă localității Cojocna cele două
lacuri sărate și Sovatei Lacul Aluniș. Toate aceste lacuri sunt valorificate turistic.
În Ocna Sibiului procesul de transformare a ocnelor abandonate în lacuri sărate și valorificarea
lor turistică este cea mai accentuată. Prima stațiune este amenajată după transformarea a 6 lacuri
501 v. http://epa.oszk.hu/00400/00458/00152/ – accesat 11.03.2017.
502 v. Ibidem.
503 Ada Hajdu spune că stațiunile balneare din Vechiul Regat apar începând cu 1870, iar perioada de înflorire începe în
jurul anilor 1890 la Slanic Moldova, Govora etc.

81
Arh. KOVÁCS FERENCmici provenite din exploatări abandonate în 3 lacuri mai mari. În paralel cu exploatarea minieră, rând
pe rând, exploatările medievale se transformă în lacuri sărate și sunt valorificate turistic (ex. Lacul
Brâncoveanu și Lacul Popular). Până la închiderea definitivă a minelor în 1931 existau deja 15 lacuri
sărate dintre care 8 erau valorificate turistic504.
În lipsa lacurilor provenite din exploatări, în Praid și Ocna Dej stațiunea s‑a format relativ inde‑
pendent, în proximitatea zonei miniere.
Asistăm astfel la un proces continuu de transformare a fostelor exploatări în lacuri sărate. Pe de
altă parte, se poate observa cum, în cazul localităților studiate, nu doar funcțiunea minieră generează
funcțiunea balneară, ci, în unele cazuri, a fost suficientă prezența izvoarelor sărate. Pentru a intra însă
în categoria stațiunilor balneare este nevoie de respectarea unor standarde și este necesară prezența
unor caracteristici specifice, organizate și reglementate prin legi. Pe lângă aceste dotări funcționale
sau metode de tratament, notorietatea unei stațiuni era dată atât de oaspeții care o vizitau sau numărul
lor, cât și de posibilitatea experimentării unui stil de viață aparte.
504 Chiar dacă nu erau amenajate pentru baie, lacurile Fără Fund, Mâțelor sau Pânzelor/Inului fac parte din parcul stațiunii.

82
V
Evoluția zonelor balneare din principalele
băi sărate din Transilvania
Cultura băilor este o parte importantă a istoriei culturale materiale și nemateriale. Ca dovadă
stau clădirile folosite pentru băi, cazare și socializare, construite în acea vreme, precum și viața soci‑
ală tipică a stațiunilor. În cele mai multe locuri acestea reprezintă și astăzi elemente de identitate
specifice stațiunilor.
După cum precizam anterior, dintre stațiunile balneare ale Imperiului Austro‑Ungar cele din
Transilvania s‑au integrat relativ mai târziu în tendința generală de dezvoltare. Transformarea lor în
stațiuni, cu câteva excepții, s‑a realizat începând cu jumătatea secolului al XIX‑lea.
Odată cu dezvoltarea medicinei, diferitele tipuri de stațiuni balneare încep să capete notorietate.
Astfel, pe lângă stațiunile cu apă termală, general acceptate, încep să fie căutate și stațiunile cu ape
minerale și ape sărate. Totuși, în cazul celor din urmă se poate observa o relativă rămânere în urmă.
Chiar dacă efectul terapeutic al apelor sărate era demult cunoscut, locurile sărate din Transilvania,
cum ar fi Cojocna, Turda, Ocna Sibiului, Ocna Mureș, Sovata, Corund, Jabenița, Sângeorgiu de
Mureș, Praid, Ocna Dej, Bazna etc. încep să fie vizitate mai intens doar din a doua jumătate a seco‑
lului al XIX‑lea.
Conform celor spuse de Hankó Vilmos în 1898 „Medicii englezi au introdus moda băilor sărate.
Este norocos proprietarul de băi care, având în vedere faptul că fiecare medic recomandă băile sărate
și fiecare om le caută, poate nu doar primi, ci și satisface turiștii.”505
5.1. Băile din Ținutul Sării
Primele mențiuni referitoare la băile din Secuime datează din secolul al XVI‑lea. Noțiunea
de băi folosită în scrierile acelor vremuri nu corespunde cu cea de astăzi, care implică o stațiune cu
dotări corespunzătoare. Erau considerate băi și locurile din marginea unui sat în care apa unui izvor
era captată în scobitura unui trunchi de copac sau o baltă improvizată cu sapa în cursul unei văi cu
apă sărată.506
Primele băi sărate celebre sunt cele din Corund, a cărei zonă balneară apare cea mai dezvoltată
în cadrul primei ridicări topografice austriece (fig. 2, anexa 37), în comparație cu amenajările din
Sovata (fig. 2, anexa 32) care sunt mult mai mici. Ulterior, Sovata devine principala stațiune cu spe‑
cific sărat din această zonă, pe când cea din Corund își pierde din importanță. În paralel, în perioada
interbelică, băi locale mici se amenajează și în Praid.
505 Hankó Vilmos, Szováta, Erdély, 1989, p. 3‑6
506 v. Józsa András, Szováta első fürdője , Hazanéző, Korond, 2005, p. 9.

83
Arh. KOVÁCS FERENC5.1.1. Sovata
Fiind cea mai mare stațiune din studiu, a cărei dezvoltare este cea mai spectaculoasă prezenta‑
rea acesteia se face sintetizat prin intermediul anexelor 22‑32. În anexa 22 – Sovata plan general sunt
prezentate evoluția zonei balneare și principalele zone de interes ale stațiunii.
Spațiul ocupat de stațiune era în urmă cu 20 de milioane de ani o lagună nu foarte adâncă a unei
mări, peste care s‑au depus, după evaporare, produse ale vulcanilor Gurghiului. Surparea datorată
eroziunii a dat naștere la doline (găuri), care, în timp, au dat naștere la lacuri sărate. Cel mai mare
dintre aceste lacuri este Lacul Ursu, un lac helioterm507, cu o suprafață de 38 770508 de metri pătrați.
În anul 1898 dr. Lengyel, un specialist în balneologie, a susținut faptul că lacul Ursu este încăl‑
zit de ape termale provenite din izvoare aflate la adâncime, studiu negat de către Telegdi Roth un
an mai târziu. În anul 1901 Kalecsinasky demonstrează faptul că apa dulce provenită din pârâiașele
Auriu și Toplița formează un strat subțire cu rol termoizolant, care permite căldurii transmise de soare
să fie înmagazinată în stratul apei sărate.509
Stațiunea este situată la poalele muntelui Sacca, lângă râul Târnava Mică care „susură liniștit,
printre sălcii”510 în fața gării Sovata, descrisă de Morariu E.511 ca fiind „mică, curată și împodobită
cu flori.”512
Sovata, stațiune cu sezon permanent, a fost menționată pentru prima dată ca loc tămăduitor
într‑o scrisoare din 1597, prin care se invită un om aflat în suferință la Sovata pentru a‑și redobândi
sănătatea.513 Această scrisoare este scrisă de Mihai Korniș către feudalul István Báthory din Polonia.514
O altă mențiune despre stațiunea cu ape tămăduitoare sărate ale Sovatei a apărut în 1715
în memoriile scrise de Halmágyi István.515
Apele sărate cu proprietăți curative erau căutate în special de bolnavi. Se tratau afecțiuni ale
pielii, răceli, gută, anemii, probleme ginecologice, accidente, dureri de oase, de ochi și alte numeroase
boli. Dar nu numai bolnavii vizitau stațiunea. Aceasta a devenit locul favorit al tinerilor din familiile
nobiliare și al politicienilor din zona Mureș și Odorhei.516
Din mărturiile locuitorilor din Sovata, publicate în secolul al XIX‑lea, cei care veneau la tra‑
tament în Sovata făceau baie într‑o groapă săpată în pământ în care se strângea apă călduță sărată,
lângă locul de vărsare a pârâului Sărat în pârâul Sovata, în locul în care s‑a construit ulterior Biserica
Unitariană. În acest loc, numit Géra, pe timpul nopții turiștii se adăposteau în corturi de scânduri, iar
în timpul șederii lor de câteva zile sau săptămâni mâncau „din traistă”.517
Prima casă de oaspeți din Sovata a fost construită în anul 1844 de baroneasa Simén Györgyné
și Tolnai János, care doreau să cazeze turiștii în sat. Conceptul construcțiilor le aparține însă lui Dósa
507 Beneficii helioterm: Băile în lacul helioterme au efecte superioare celor făcute în lacurile sărate simple, iar kinetoter ‑
apia este excelentă. v. Eugen Morariu, op. cit., p. 236.
508 v. Costin Ștefănescu , op. cit., p. 128.
509 v. Urseanu F., Sovata mic îndreptar turistic, Editura Meridiane, București, 1965, p . 16.
510 Eugen Morariu, op. cit., p. 230.
511 În 1955
512 Ibidem, p. 230.
513 v. Costin Ștefănescu , op. cit., p. 128.
514 v. Urseanu F., op. cit., p. 10.
515 v. Halmágyi István: Naplói 1752‑1753, Halm ágyi János és id. Halm ágyi István élete és végrendelete , Budapest,
p. 409‑410.
516 v. Józsa András, op. cit., p. 9.
517 v. Ibidem.

84
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialDániel și Bereczki Sándor, care nu se mai mulțumesc cu gropi improvizate, ci fac pași importanți
pentru construirea unei stațiuni dotate cu bazine, restaurante corespunzătoare și spații de cazare.518
Planurile acestora au fost puse în practică de Veress József519, unul dintre cei mai bogați oameni
din Sovata.
Activitatea de construire a băilor a început în anul 1852 la Lacul Alb. S‑a încercat mărirea
adâncimii lacului folosind baraje construite din stâlpi de lemn și s‑au construit cabine de schimb
pe malul lacului. Din păcate, Lacul Alb, cu apa rece ca gheața, situat într‑o vale umbroasă, nu a
reușit să atragă turiștii, care preferau să se scalde în apele calde din zona Géra. Așadar, echipa de
constructori își continuă activitatea în zona Géra520, unde se amenajează primul bazin de apă sărată
din Sovata.521
Este foarte probabil ca primul bazin să fi apărut între 1855 și 1860, descrierea acestuia apărând
în scrierile lui Benkő Károly astfel: „are o vană de 1800 de găleți, adâncă de trei sferturi de stânjeni
săpată în pământ, unde, prin canale de scurgere, apa sărată izvorâtă de sub o stâncă de sare intră și iese
din bazin. Exista și o clădire de băi compusă din două camere (fig. 1, Anexa 60). 522
Veress a trimis probe de apă la Budapesta (1876) și a primit răspuns din partea unor medici
celebri ai vremii, iar după o serie de consultări cu Ministerul de Interne a reușit să obțină statutul ofi‑
cial de stațiune pentru localitatea Sovata. Condiția Minsiterului de Interne a fost ca, având în vedere
faptul că apa sărată era proprietatea statului aceasta să poată fi folosită pe gratis, iar pentru folosirea
dotărilor din stațiune să se poată încasa taxe.523
În amintirile scrise de Agyagási Károly, medic‑șef al Comitatului Mureș‑Turda, sunt descrise
băile Géra, care, în 1872, aveau 10 camere și o bucătărie pentru turiști. 524
În anul 1881 un turist al stațiunii Sovata și‑a scris amintirile referitoare la perioada petrecută la
băile Géra într‑un caiet de 24 de pagini, pe care l‑a publicat în Târgu Mureș fără a‑și dezvălui numele.
Din aceste memorii scrise cu sinceritate aflăm următoarele: „cele 5 case ale micii stațiuni erau așezate
pe două rânduri (fig. 2, Anexa 60). În fiecare clădire existau câte 5 camere amenajate pentru primirea
turiștilor, deci un total de 25 de camere. Casele acestea erau dotate cu bucătărie. Spațiul delimitat
de clădirea restaurantului și casa de vacanță a lui Dósa Dániel se numea Piața Dósa . În sezoanele
din anii 1880 și 1881 restaurantul a fost închiriat de unul din cei mai renumiți antreprenori, Piroska
Zakariás. Cu tufele de mici dimensiuni, băile din Sovata nu se puteau compara cu băile Árcsó din
stațiunea Corund care avea alei mărginite de arbori seculari (fig. 3 și 6 anexa 38). Porcii care scurmau
printre casele din stațiune și gâștele dădeau impresia unei localități rurale. În schimb, în apropierea
băilor, deja se construiau pe rând vilele private împodobite cu sculpturi în lemn, reprezentative pentru
măiestria meșterilor din secuime o parte din ele vizibile în anexa 32 (fig. 1, 2 și 3). În locul pe care
se ridică azi Grădinița nr. 3 se afla prima casă de vacanță a Sovatei, casa Tolnai . Pe insula din spatele
vilei, mărginită de pârâul Sovata și Canalul Morii, grădina engleză amenajată de familia Tolnai făcea
zona și mai pitorească. ”525
518 v. Ibidem .
519 Kővári László, Erdélyország statisztikája , I, Kolozsvár, 1847, p. 56‑57.
520 Nu se cunoaște exact anul în care s‑au construit băile din Géra, perioada încadrându ‑se între anii 1852 și 1872. Józsa
András, op. cit., p. 9.
521 v. Józsa András, op. cit., p. 9.
522 v. Ibidem, p. 9.
523 v. Ibidem.
524 Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p.229.
525 Józsa András, op. cit., p. 9

85
Arh. KOVÁCS FERENCLa ieșirea din băile lui Veress și mergând pe drumul de căruțe, care este astăzi strada Eminescu,
turiștii ajungeau la băile Géra, situate în apropierea Bisericii Unitariene de azi.526
Odată cu construirea primului bazin527 nu s‑a rezolvat problema cea mai mare a băilor din
Sovata, cea a cazării și a hranei turiștilor. Dósa Dániel și Bereczki Sándor, care aveau deja propriile
vile în Sovata, l‑au convins pe Veress József să construiască o stațiune care să cuprindă un restau‑
rant mare și mai multe clădiri pentru locuit. Pentru a‑l convinge l‑au dus să viziteze vestita stațiunea
Corund (anexa 38). Astfel, pe locul de azi al carierei de piatră și al Școlii Gimnaziale nr. 1, Veress
József, considerat fondatorul stațiunii Sovata, a început lucrările de construcție a băilor cu un restau‑
rant de mare capacitate, cinci case de locuit și clădiri anexe cu 25 de camere, investiție care a costat
mai multe mii de forinți.528
Deoarece bazinul avea câte 10 cabine de schimb atât pe partea femeilor cât și pe cea a băr‑
baților, s‑a dovedit a fi prea mic pentru numărul mare de turiști Veress a inclus ca punct de atracție
și Lacul Negru, care, netulburat de secole, în anul 1881 avea o heliotermie atât de pronunțată încât
la aproximativ 1,5 m adâncime temperatura apei era insuportabil de mare.529 La acest lac se putea
ajunge pe o cărare neamenajată printr‑o pădure de arini, care era locul de plimbare favorit al tinerilor
îndrăgostiți. Vizibile în anexa 32 fig 4 și 5, pe partea de vest a lacului, Veress a construit 8 cabine de
schimb, 4 pentru bărbați și 4 pentru femei, despărțite de un perete de scânduri. Pe fiecare parte a bazi‑
nului, atât pentru femei cît și pentru bărbați s‑a amenajat o platformă de aproximativ 3 metri lungime
pe 2 metri lățime pentru cei care nu știau să înoate.530
Astfel, au luat naștere Baia de Sus și Baia de Jos (anexa 22). Între cele două băi s‑a construit
ulterior un drum din piatră cubică. 531
Stațiunea lui Veress József a avut perioada de glorie în anii 70‑80532 ai secolului al XIX‑lea.
La vestea construirii stațiunii sute533 de turiști au vizitat‑o pentru a beneficia de proprietățile curative
ale apei sărate. În afară de oamenii cu stare din zonă, încep să vină turiști din zone din ce în ce mai
îndepărtate.534
Prin intermediul băilor, Sovata a devenit singurul oraș din Ținutul Sării.535
Afacerea băilor era condusă de proprietarul acestora, Veress József, care, în 1884, dezvoltă sta‑
țiunea cu noi construcții. În revista Maros‑Vidék se scria că „Sovata este o stațiune de la țară, vizitată
de nobili, comercianți bogați de la oraș, industriași, preoți, profesori, funcționari și câțiva turiști din
526 v. Ibidem
527 Bazinul de apă rece era de 8 m lungime și 4 m lățime și era de aproximativ 1,5 m adâncime. Prin comparație cu bazinul
descris de Benkő Károly putem presupune că era același bazin cu cel din 1862. Bazinul era împărțit în două de un perete
de scânduri care despățea partea bărbaților de cea a femeilor.
528 Józsa András, op. cit., p. 9
529 v. Ibidem
530 Ibidem, p. 9‑11.
531 v. Ibidem, p. 9.
532 În cazul acestei stațiuni numărul vizitatorilor începe să crească treptat, în ciuda faptului că era cea mai greu accesibilă
stațiune din partea estică a Ardealului. Dezvoltarea stațiunii Sovata a fost încetinită de unii factori ca: epidemia de holeră
(1872 – 1874), criza economică din 1873, războiul vamal, precum și dezvoltarea precară a căilor de transport. Zepeczaner
Jenő, Szováta, egy sikertörténet a Monarchiában I., Sóvidék IV. évfolyam 1. szám 2012. Május 1 Kulturális Folyóirat,
Sovata, ISSN: 2066‑0146, p. 12.
533 În 1882 stațiunea este vizitată de 214 persoane, v. Eugen Țereanu, Sovata mic îndreptar turistic, Editura Sport‑Turism,
București, 1989, p. 22‑25.
534 În 1881 în stațiune vin și turiști din Budapesta.
535 v. Józsa András, op. cit., p. 9‑11.

86
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondialzone mai îndepărtate.”536 Turiștii de aici nu erau genul de oameni care puteau vizita băi celebre, ca
cele din Carlsbad, Nisa și San Remo. Pretenția lor era ca băile de la Sovata să fie curate pentru a face
tratamentul și confortabile.537
Cele mai multe dintre vilele construite în jurul băii din Stațiunea de Jos există și astăzi. Stilul
arhitectonic specific, cu pridvoare mari, le fac să iasă în evidență printre casele construite mai târziu.538
Băile Géra au înflorit până la hotarul dintre secole, în această perioadă Sovata ridicându‑se din
rândul băilor mici de importanță locală. La aparția Lacului Ursu, în jurul acestuia se formează o nouă
stațiune, care face ca Sovata să fie una dintre cele mai celebre băi ale vremii.539
În 1889, Veress József lasă prin testament averea (inclusiv băile) bisericii reformate din
Sovata540, iar procesul pentru proprietatea băilor, cerute de fiul lui Veress József, a durat șapte ani.
În acest timp băile Géra s‑au distrus. Pentru refacerea acestora biserica reformată vine cu o serie de
propuneri541, dar cum aceste lucrări se ridicau la 5 000 de forinți, sumă pe care biserica nu a deținut‑o,
lucrările s‑au realizat doar parțial.542
În ceea ce privește momentul formării Lacului Ursu, în ciuda faptului că a fost un eveniment
ce a avut loc relativ recent, literatura de specialitate nu poate indica o dată exactă. Mărturiile local‑
nicilor se contrazic unele pe altele. Dr. Lengyel Béla, în ședința din 2 martie 1898 a Asociaței de
Geologie din Budapesta prezintă procesul verbal încheiat în 30 octombrie 1897 la notariatul dis‑
trictului Sovata cu ocazia formării Lacului Illyés (Lacul Ursu). Aici este prezentată declarația unui
paznic de sare (Szőts Antal) care afirmă că lacul a apărut în anul 1878, la sfârșitul lunii martie sau
începutul lunii aprilie, prin surparea masivului de sare543. Golul rezultat din surpare a fost umplut în
aproximativ un an de cele două pâraie: Auriuș și Criș‑Toplița, astfel rezultând lacul Ursu.544
După prăbușirea terenului și formarea lacului Ursu, Stațiunea de Sus545 intră în impas timp
de aproape 10 ani, „băile fiind făcute în localitate la Băile Ghera.”546 În această perioadă Moldovan
Silvestru recomandă folosirea apelor din Sovata pentru tratarea bolilor în cartea sa „Țara noastră”
apărută în 1894 la Sibiu.547
536 Foarte interesant este faptul că locuitorii din Sovata aproape că priveau cu dușmănie venirea străinilor la hotarele
localității lor. În satul tradițional secuiesc țăranii înstăriți și liberi erau foarte mândri de drepturile lor. Le era frică de taxe
mai mari, de îngrădiri în folosirea pășunilor și a pădurilor, de regulile noi impuse de „străinii care purtau pantaloni”. De
asemenea, servirea turiștilor era sub demnitatea lor, aceștia afirmând: „Am eu și altă treabă! Putem să trăim și fără culesul
zmeurei”. Dar, pe baza unui exemplu din Praid în care se menționa că în timpul unei veri din transportul turiștilor se putea
câștiga prețul unei căruțe cu doi cai, cei din Sovata au realizat repede că primirea turiștilor era avantajoasă. Józsa András,
op. cit., p. 9‑11.
537 v. Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, Szováta 1587 – 1989, Múzeumi Fűzetek 15, Haáz
Rezső Kulturális Egyesület, Székelyudvarhely, 1998, p. 235.
538 v. Ibidem, p.231.
539 Ibidem, p.232.
540 v. Ibidem, p.235.
541 Printre propuneri: refacerea gardului, amenajarea unei alei pentru plimbări, a unui pavilion pentru muzică, construirea
unei clădiri cu cinci camere cu toate dotările, a patru toalete, a unei porți de intrare, repararea podurilor, refacerea aleilor
spre Lacul Negru, cumpărarea a două bucăți de teren în vederea extinderii băilor.
542 Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p. 238‑239.
543 Acesta este singura precizare concretă găsită în biliografia studiată privind formarea Lacului.
544 Lenyel Béla, A szovátai Illyés‑(Medve)‑tó. Ami Fürdőink, Az Erdély fürdőügyi melléklete , Budapest, 1899, p. 10‑12
545 În această perioadă erau formate doar din complexul Lacul Negru.
546 v. Eugen Țereanu, op. cit., p. 22‑25.
547 v. Urseanu F., op. cit., p. 10.

87
Arh. KOVÁCS FERENCPrimul care a observat potențialul miraculos al Lacului Ursu548 a fost Sófalfi Illyés Lajos „care
și‑a construit o vilă (anexa 62, fig. 1)549 în anul 1894 pe malul sudic al lacului (anexa 22) și obține
dreptul exclusiv de a folosi lacul pentru el și familia sa, apoi se adresează ministerului pentru autori‑
zația de băi.”550
În 1898 trimite apă pentru analize la Budapesta, rezultatul confirmă cantitatea surprinzătoare de
sare din aceasta, iar în anul 1900 înființează oficial Băile de Sus din Sovata.
La început, în stațiune era un hotel cu 14 camere (fig. 2, anexa 25) și băi deschise amenjate pe
lac. Numărul vizitatorilor a fost așa de mare încât cele 15 cabine de baie s‑au dovedit a fi insuficiente
încă din primul an. Era nevoie de noi construcții, astfel că au fost realizate alte 15 cabine de baie (fig.
1, anexa 29,), precum și vane cu apă caldă pompată din lac. În anul 1902 Illyés Lajos construiește
hotelul Bercsényi, care avea 18 camere (anexa 25, fig. 1). 551
În anul 1903 László Polikárp, șeful domeniului călugărilor franciscani, a construit hotelul
Hunyadi Mátyás, cu 40 de camere (fig. 4 și fig. 5, anexa 25)). Astfel, la dispoziția turiștilor stau
100 de camere.552
Proprietățile curative ale apei Lacului Ursu553, posibilitățile de baie, peisajul înconjurător,
locurile de cazare și restaurantele au atras turiștii din Stațiunea de Jos. Întrucât biserica reformată
nu a reușit să modernizeze băile din lipsă de capital554, subprefectul le‑a închis până la remedierea
lipsurilor.555
Observăm că, pe măsură ce creștea puterea de atracție a Băilor de Sus, cea a Băilor de Jos scădea.
După o pauză de trei sezoane Băile de Jos au fost redeschise în anul 1901 și biserica decide să i
le vândă lui Illyés Lajos pentru suma de 40 000 de coroane. Suma finală a fost de 36 000 de coroane
cu condiția achitării sumei de 3 000 de coroane și a eșalonării restului sumei pe 5 ani, cu o dobândă
de 6%.556
În anul 1902, Illyés Lajos nu le mai permite locuitorilor din Sovata baia gratuită decât în
Stațiunea de Jos. Odată cu intrarea celor două băi în proprietatea aceleiași persoane se deschid noi
posibilități de dezvoltare. De aici încolo Stațiunea de Jos este numită Géra, iar Stațiunea de Sus este
numită Băile Sovata. În această perioadă satul Sovata a ajuns cu casele până în stațiunea Géra557, după
cum se poate observa în fig. 3, anexa 23.
Ghidul băilor din 1902 amintește de Lacul Illyés‑Ursu ca cea mai de preț comoară a stațiunii.
Apa era albastră, transparentă și așa de fierbinte încât nu se putea intra în ea.558
Dezvoltatea băii Sovata a fost influențată pozitiv de construirea căii ferate Blaj‑Praid. În anul
1898 a fost construită gara Sărățeni, de unde se putea ajunge în Sovata cu un omnibus cu etaj tras de
548 Lacul este amintit la început ca și Lacul Ursu‑ Illyés și doar din 1910 este amintit ca Lacul Ursu.
549 Chiar dacă această vilă nu apare în vederi, din analiza legendei planului stațiunii din 1909 (anexa 23, fig. 6) putem
presupune că aceasta este pe poziția actualei vile Cireșul (anexa 61, fig. 1).
550 Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p.237.
551 Ibidem, p.238‑240.
552 v. Ibidem, p. 244.
553 Proprietățile miraculoase pe care le avea, concentrația de sare, dar în special temperatura apei, a ajuns în centrul de
interes al oamenilor de știință ai vremii. Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő op. cit., p. 241.
554 v. Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p. 242.
555 Măsura este justificată prin existența camerelor cu miros de mucegai, lipsa numărului suficient de cabine de baie, lipsa
fântânilor.
556 v. Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p. 243.
557 v. Ibidem .
558 Hankó Vilmos, Székelyföld és asványvizei , Budapest, 1902, p. 120‑126.

88
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial4 cai care putea transporta 10‑15 călători. Tot în același an, cu mari cheltuieli se construiește drumul
județean, care conectează stațiunea de satul Sovata559. Calea ferată ajunge în anul 1905 astfel, asigu‑
rând legătura dintre turiștii aflați la mare distanță și stațiune.560
Dezvoltarea băilor a fost facilitată și de construirea drumurilor de acces în stațiune și în
interiorul acesteia care a făcut posibil accesul mai ușor la diferite clădiri. În același an proprietarul
băilor construiește o cofetărie și un salon pentru socializare. În 1906 se construiește strada prin‑
cipală a băilor (Rózsák utcája – Strada Trandafirilor) și, imediat după aceasta, se construiesc șase
vile561 (ex. Vilele Dessewffy în fig. 6 anexa 26, Csergőffy în fig. 3, anexa 27).
În acești ani de început al secolului vilele se înmulțesc precum ciupercile.
Sándor János (fig. 1, anexa 26), secretar de stat în Ministerul de Interne, își construiește vila în
Sovata, alături de contese, baroni, inginerul‑șef și subprefectul. Tot acum se construiesc vile de către:
Tauszik Hugó (fig. 2, anexa 26) Zeyk Dániel (fig. 5, anexa 26), Ágoston (fig. 7, anexa 26), Kőszeghy
Sándor (fig. 8, anexa 26), Huzella Gyula (fig. 1, anexa 27). În anul 1910 în Stațiunea de Sus existau
48 vile. Și în Stațiunea de Jos încep să se construiască vile562 și un azil. Până în 1910 doar în Stațiunea
de Jos s‑au construit 28 de vile. În anii dinaintea Primului Război Mondial în fiecare vară pe turiști îi
așteptau cinci restaurante și o cofetărie.563
Problema apei potabile a fost ridicată pentru prima dată de actrița Jászai Mari în anul 1905,
care a organizat seri culturale și baluri caritabile la care a strâns 2 500 de coroane pentru construirea
unei fântâni cu decorațiuni. Localnicii foloseau pentru băut apa pârâurilor. În 1908 s‑a introdus apa
curentă564, adusă din pârâul Sebeș. Apoi, s‑a decis introducerea iluminatului de noapte al străzilor cu
lămpi cu petrol Lux.565
Dezvoltarea băilor, după începutul secolului al XX‑lea, a adus un număr mai mare de turiști
(anexa 10 și anexa 23) fapt care a necesitat noi investiții în construcții și amenajări.
În septembrie 1908 s‑au mai construit 25 de cabine de baie, o sală de așteptare mai mare, iar în
anul următor s‑a extins partea pentru femei cu 25 de cabine de baie. Se reconstruiește hotelul Szent
István (fig. 3, anexa 25) și se adaugă 16 camere.566
Primele preocupări peisagistice în Sovata le‑au avut Illyés Lajos și Gáspár Lajos, în 1910.
O parte din acestea se pot observa în anexa 29, fig. 1 – fig. 5.
Frumusețea Sovatei în anii dinainte de război a fost elogiată și de poeți (Endrődi Sándor,
Komjáthy Béla).567
559 v. Béldi Ákos, op.cit., p. 22 .
560 Egyed Ákos, Falu, város, civilizáció . Bukarest, 1981. p 158‑160.
561 Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő op. cit., p.244.
562 Vilele lui Pogány Kornél, Agyagási Vidorné și Gagyi Sámuel
563 v. Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p.245.
564 Investiția a costat 120 000 coroane la care Illyés Lajos a contribuit cu 2 000 de coronae.
565 v. Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p.246.
566 v. Ibidem, p.246.
567 Cea mai credibilă descriere a proprietăților terapeutice a băii a realizat‑o dr. Agyagási Károly, proprietarul uneia dintre
vile: „Băile de Jos sunt separat compartimentate pentru bărbați și femei, cu un număr suficient de cabine de schimb. Băile
cu nămol sunt situate în partea din spate și sunt într‑o stare destul de primitivă. Lângă bazin, într‑o clădire separată se află
băile calde cu câte o vană în 12 camere separate. Bazinul este dotat cu duș aprovizionat cu apă din pârâul Sovata. Pe Lacul
Negru pe laturile lungi sunt amplasate cabinele de schimb, pe partea vestică – cele vechi, iar pe partea estică – cele noi,
moderne. Aici există și cabine închise pentru băi, separat pentru femei și pentru bărbați, iar pe partea sudică a lacului se
află nămolul negru, Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p.249, 252‑253.

89
Arh. KOVÁCS FERENC„Aleile care conduc la Lacul Ursu sunt prevăzute cu balustrade. În partea stângă se află
cabinele de schimb pentru femei – 32, iar în partea dreaptă, cabinele de schimb pentru bărbați –
45. Pentru femei există o toaletă mobilă, iar bărbații trebuie să folosească toaleta de lângă vane,
care era destul de departe. Pe Lacul Ursu există băi de nămol cu cinci cabine de schimb pentru
femei și trei pentru bărbați. În zona băilor cu nămol era așezată o bancă pe care se puteau așeza
cei care se ungeau cu nămol, spre amuzamentul lor și al celorlalți turiști. Era angajat și un maseur
pentru femei și unul pentru bărbați, care tăia și bătăturile. Lângă toate cabinele de schimb erau
amplasate și dușuri cu apă dulce. Pe latura sudică a Lacului Ursu se aflau cabinele de baie într‑o
clădire cochetă dotată cu verandă. Veranda servea și ca o cameră de așteptare. Există 11 cabine de
baie, iar la 4 din ele, o dată la 2 săptămâni era amplasat un rezervor în care, cu ajutorul unui motor
cu petrol, se extrăgea apa din straturile mai adânci ale lacului. Într‑un alt rezervor se afla apă dulce
cu care se răcea apa extrasă din lac. Din Stațiunea de Jos se putea ajunge la Lacul Aluniș pe o alee.
La Lacul Aluniș se găseau cabine de schimb pentru femei și bărbați în număr suficient. Nu există
dușuri cu apă dulce, deoarece această apă se găsește la mare distanță. Aici există 6 cabine de baie
pentru turiști, însă aceștia preferă Lacul Ursu.” 568
Ca și activități de divertisment, lângă Lacul Ursu exista o cameră de lectură cu reviste și ziare.
Aici era amplasat și un pian care putea fi folosit de către turiști. Pe Lacul Ursu se aflau plute și bărci
cu care turiștii se plimbau în special spre seară. Tot în timpul serii se organizau spectacole de focuri
de artificii, care ofereau turiștilor o imagine de vis. Se organizau de asemenea, tombole, concursuri de
înot, curse de cai, baluri, concerte în scop caritabil. Pentru copii exista un spațiu amenajat cu leagăne
și aparate pentru gimnastică (anexa 29, fig. 1 și fig.4). În fiecare stațiune, de două ori pe zi – între 8
și 10 și după‑masă între 5 și 7 erau organizate spectacole de muzică în aer liber. În cofetărie se afla o
masă de biliard.569
Restaurantele asigurau și serviciul de catering.570
La dispoziția turiștilor erau 15 trăsuri și mai multe căruțe țărănești. Exista o trăsură care îi trans‑
porta pe turiști între Budapesta și băi pe care era o tablă cu inscripția „Korond‑Szováta fürdő”.
În ceea ce privește condițiile de locuit și prețurile practicate reiese că, în jurul anilor 1880,
costul băii în stațiunea Géra și în Lacul Negru era de 8 creițari, iar în vane, o baie costa 25 de
creițari.571
Taxa pentru tratament și muzică era obligatorie pentru toți turiștii care stăteau mai mult de trei
zile în stațiune. Nu plăteau această taxă localnicii sau turiștii care locuiau în sat, servitorii sau cei
care erau săraci. Taxa pentru muzică era de 4 coroane pentru un sezon. Taxa pentru tratament varia în
funcție de veniturile turiștilor, între 1 și 8 coroane pe persoană.572
În anul 1902, Hankó Vilmos evidențiază în mod special restaurantul Băilor de Sus. unde masa
de prânz și cina costau lunar 60 de coroane. În același an, în numărul din 6 iunie al publicației Új idők,
se menționează: „pentru o zi ajung 4‑5 coroane, dar te poți descurca și cu mai puțin… în Lacul Ursu
nu se poate face baie, doar plimbări cu barca, din cauza temperaturii apei care este atât de fierbinte
încât ai putea fierbe un ou în ea.”573
568 Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p.252‑253.
569 Ibidem, p.254.
570 v. Ibidem, p.256.
571 v. Ibidem, p. 229.
572 v. Ibidem, p.255.
573 Ibidem, p.251.

90
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialÎn Stațiunea de Jos existau 5 clădiri cu camere de închiriat. Aceste camere erau simplu mobilate
având prețul zilnic de 1 coroană și 20 de filleri. Nu dispuneau de lenjerie. La Băile de Jos hotelul
Petőfi avea un restaurant și camere curate și confortabile. Prețul lunar al unei camere cu 2 paturi
era între 90 și 120 de coroane. Existau și 25 de vile particulare cu 120 de camere, în care turiștii
puteau găsi ieftin camere confortabile. Se mai puteau închiria camere și de la familiile secuilor din
localitate.574
În Stațiunea de Sus cazarea este asigurată în hotelurile Bercsényi (anexa 25, fig. 1‑2), István
(anexa 25, fig. 3), Mátyás (Hunyady – anexa 25, fig. 4‑5) și în numeroase vile care puneau la dispo‑
ziția turiștilor camere confortabile (o parte prezentate în anexa 26 și anexa 27).
Cei care doreau să‑și petreacă vacanța la Sovata de Sus în condiții confortabile, dar nu de lux,
trebuiau să plătească, luând în calcul toate cheltuielile, 20‑22 coroane pe zi.
Unii proprietari dețin mai multe vile. Numărul total de camere din vile ajungea la 200‑230. Cele
mai multe camere erau amenajate pentru două persoane, dar existau și camere pentru o persoană.575
În 1911, fondatorul Illyés Lajos dispunea de o avere considerabilă. Avea în proprietate: Lacul
Ursu, Lacul Aluniș, Lacul Negru, Complexul balnear format din 6 clădiri, Hotelul István, 2 vile, un
restaurant, o cofetărie și clădirea poștei (fig.7, anexa 27). Acesta a investit mai mult de 1 milion de
coroane în băile din Sovata.576
Sovata a devenit una din băile de seamă ale țării, acest lucru văzându‑se și în numărul de vizi‑
tatori (anexa 10) care, între 1905 și 1909, s‑a triplat. În 1913, zilnic porneau trenuri cu vagoane de la
Budapesta pe linia dinspre Arad.577
Dezvoltarea stațiunii a fost stopată de Primul Război Mondial. Odată cu apropierea frontului a
început evacuarea oamenilor atât din sat, cât și din stațiune. Stațiunea a fost ocupată de armata bos‑
niacă, maghiară apoi de cea română. Soldații au distrus amenajările, clădirile578, au dat foc mobilei,
ușilor și ferestrelor.579
Primul Război Mondial a distrus stațiunea nu doar din punct de vedere economic, ci a provocat
distrugeri mari la nivelul vilelor și al clădirilor. Pe malul Lacului Ursu a ars pavilionul de tratament
Illyés împreună cu hotelul.580 Astfel, între 1918 și 1920 viața efervescentă a stațiunii a încetat aproape
complet.581
Astfel, Sovata, stațiune de importanță națională, a ajuns să fie abandonată și falimentară.
Bărbații capabili de muncă au murit pe front582, puterea de cumpărare a scăzut, ca urmare, micile
afaceri din localitate au dat faliment.583
574 v. Ibidem, p.253.
575 Ibidem, p.254.
576 Ibidem, p.256.
577 v. Ibidem, p.257.
578 Restaurantul și cafeneaua. Având în vedere că într‑o imagine interbelică zona Stațiunii de Sus apare intactă (fig. 5,
anexa 29), putem considera aceste pagube ca fiind din Stațiunea de Jos.
579 Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p.257.
580 Din descrierile interbelice ale celor 2 hoteluri rămase, putem să stabilim că hotelul care a ars este Hunyadi – fig.4 și 5,
anexa 25.
581 v. Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p.258.
582 La recensământul din 1920, populația Sovatei era de 2700 de locuitori, cu 126 mai puțin decât în 1910. Scăderea
populației este explicată prin numărul de soldați căzuți pe front și prin plecarea unora dintre locuitori în Ungaria, aban‑
donându‑și astfel proprietățile. Această situație este vizibilă în demografia prezentată în anexa 23.
583 v. Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p.129.

91
Arh. KOVÁCS FERENCLacurile, factorii terapeutici, frumusețea peisajului au reanimat însă băile. A crescut interesul
pentru terenurile și vilele din Sovata. Prin aplicarea legii proprietăților asupra terenurilor au fost con‑
fiscate 41 de terenuri de la proprietarii maghiari și evrei și au fost date cetățenilor români.584
După Primul Război Mondial în Sovata se aflau două hoteluri, unul cu 32 de camere și unul cu
18 camere, 74 de vile cu un total de 417 camere și 510 paturi de închiriat, două restaurante, cofetărie
și o sală de lectură. Lacul Ursu avea cele mai multe cabine, în număr de 130 și 22 de cabine pentru băi
calde. De asemenea, în stațiune mai era o sală de dans, un teren de tenis și amenajări pentru canotaj
pe Lacul Ursu. În anul 1924 se construiește pe Lacul Ursu un solariu pentru băi de soare și aer, iar în
1925 – un salon de cură, cu terasă și vedere la lac. Numărul de cabine crește și se dotează stabilimen‑
tul de băi cu instalații de hidroterapie și irigații.585
După ce a fost distrusă, compania fondată de Illyés Lajos (care a murit în 1926586) a fost cum‑
părată în anul 1925 de către Partidul Național Țărănesc care, sub controlul Băncii Agricole, fondează
o societate pe acțiuni. Responsabilul medical al acesteia a fost Marius Sturza, iar directorul respon ‑
sabil de administrarea societății a fost Teodor Pascu. În 16 mai 1926 societatea a eliberat un număr
de 20 000 de acțiuni. Cei care aveau cel mai mare număr de acțiuni erau: dr. Marius Sturza, condu‑
cătorii Partidului Național Țărănesc, Alexandru Vaida Voevod și cinci membri ai familiei acestuia.587
Sub conducerea celebrului doctor balneolog Marius Sturza, stațiunea trăiește a doua perioadă
de glorie588. Se construiește un întreg șir de vile ( fig. 4, 5, 6 și 9 din anexa 24, fig. 5‑9, anexa
28), iar la propunerea dr. Papp János, baroul avocaților din Ardeal construiește monumentala Vilă a
Magistraților (fig. 1 și 2 din anexa 28). La parterul acesteia Marius Sturza amenajează cel mai modern
și mai igienic institut balnear cu instalații de hidro‑ și fizioterapie.589 Aici se fac în anii următori cur‑
suri de specializare în balneologie pentru medici.590
Pentru băile din Sovata cea mai importantă reclamă o reprezentau vacanțele familiei regale.
Regina Maria vine pentru prima dată în stațiunea Sovata în 1923 și se cazează în vila Sándor Lajos
(fig. 1, anexa 26). În anii următori, regina este vizitată de membri ai familiilor regale britanice și gre‑
cești. Pe lac a fost construită „Cabina de baie a reginei”, o clădire cu patru cabine, prevăzută cu terasă
și acoperită cu șindrilă (anexa 29, fig. 7).591
Cazinoul, considerat cea mai importantă funcțiune a stațiunilor balneare, își face apariția doar
în perioada interbelică, evidențiindu‑se printr‑o arhitectură modernă pe două niveluri, așa cum se
poate observa într‑o vedere din 1936 (fig. 9, anexa 31).
Clădirea băilor și centrul de tratament de pe Lacul Ursu au fost proiectate și construite de
dr. Marius Sturza în anul 1940592 (fig. 6, 8 și 9, anexa 29). La parter, pe malul lacului existau 200
de cabine de schimb și o garderobă cu dulapuri pentru 3 000 de turiști. În partea superioară erau 34
584 v. Ibidem, p.258.
585 v. Eugen Țereanu, op. cit. , p. 25.
586 În 1926 Illyés Tibor, fiul fondatorului băilor înființează Asociația Proprietarilor de Vile, Fekete Árpád, Józsa András,
Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p.261.
587 Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p.258.
588 În anii 30, după criza economică, investițiile s‑au relansat fiind construite mai multe vile. Fekete Árpád, Józsa András,
Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p.261.
589 Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p.258.
590 v. Eugen Țereanu, op. cit. , p. 25 .
591 Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p.260.
592 După Eugen Țereanu „În 1937 este deschis pavilionul terapeutic cu 30 de cabine și ștrandul de pe lacul Ursu.” v.
Eugen Țereanu, op. cit. , p. 26.

92
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondialde cabine cu vane, cu loc pentru băi de șezut, încăperi pentru aerosoli, un institut medical, locuri
pentru odihnă, restaurant și un spațiu pentru plajă.593
Pavilionul terapeutic de nămol (fig. 6, anexa 32) de lângă Lacul Negru este construit în 1931 și
are în dotare două vane pentru băi de nămol, 5 paturi pentru împachetări pentru bărbați și 12 pentru
femei.594 În anul 1941, pe partea de est a Lacului Negru mai existau cele 35 de cabine ale băilor Veress
de odinioară. Pe malul de vest medicul‑șef al stațiunii construiește o baie de nămol cu 4 cabine, în
care nămolul era adus cu ajutorul unor vagoane pe șine. În interiorul băii erau amenajate locuri pentru
împachetări cu nămol, pentru aerosoli, sala de așteptare și de relaxare.595
Începând cu 1926, instalația cu un motor diesel furniza energie electrică, de 11 volți, necesară
vilelor și pentru asigurarea iluminatului public, care se extinde în toată stațiunea până la cel de‑al
Doilea Război Mondial. Instalația hidraulică se extinde în 1934 și putea furniza zilnic 600 m3 apă pota‑
bilă întregii stațiuni. Când a fost amenajată întreaga rețea de canalizare a băilor, apa menajeră adunată
era deversată fără a fi filtrată în pârâul Sovata, care a devenit astfel un permanent focar de infecție.596
În afară de hotelurile mari, turiștii se putea caza și în cele 110 vile și case particulare597. Cea
mai mare era Vila Magistraților, cu 30 de camere amenjate, cu bucătărie, restaurant, saloane pentru
lectură și socializare, radio, sală de popice, verande, terase, fântâni arteziene, cu sistem propriu de
iluminare și canalizare. Vilele de categoria I erau în număr de 21, cele de categoria a II‑a – 27, restul
fiind de categoria a III‑a.598
În anul 1948 se naționalizează Balneoclimaterica Sovata S.A împreună cu 140 de vile cu 2 000
de camere și 3 000 de paturi, iar în anii ce urmează se construiesc noi clădiri moderne, se renovează
vilele vechi și se propun noi metode de tratament.599
În anul 1955 Morariu E. descria drumul care urcă spre băi, peste râul Sovata, ca fiind unul plin
de vile „diferit colorate, ca niște flori ce smălțuiesc fondul verde al pădurii”.600 Lunile de vară animă
stațiunea în mod deosebit, se pot face călătorii cu vagoane liliputane într‑un cadru pitoresc. Casele
țărănești au porți impunătoare sculptate în lemn după tradiția străvechilor meșteri ai daltei.601 Stâncile
albe de sare răsar dintre pădurile imense de fag și brad ale acestei regiuni muntoase.602
Observăm astfel, o creștere a numărului de locuri de cazare în hoteluri în timp ce vilele,
majoritatea construite în epoca de aur a stațiunii, sunt mai puțin utilizate și își pierd din impor‑
tanță, degradându‑se încet. Stațiunea se dezvoltă continuu în perioada 1850 – 1950, așa cum se poate
observa pe harta din 1881 (fig. 5, anexa 23), apoi pe harta stațiunii din anul 1909 (fig. 6, anexa 23),
suprapuse peste Planurile directoare de tragere din 1950, în anexa 22 prin degrade‑uri de verde, care
ne arată amploarea dezvoltării urbanistice. Evoluția complexului din zona Lacului Ursu este vizibilă
în anexa 29, figurile 1 până la 9, iar cea a Lacului Negru, Aluniș și a Băilor de Jos – în anexa 32.
Evoluția străzii principale de la intrarea în Stațiunea de Sus este prezentată în anexa 24 prin analiza
comparativă a părților estice și vestice de‑a lungul anilor.
593 Bányai János, Székelyföldi ásványvizek eredete, Országos Balneológiai Egyesület 1941. Évi Évkönyve, p. 190.
594 v. Eugen Țereanu, op. cit. , p. 25 .
595 v. Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p.265.
596 v. Ibidem, p. 259, 265.
597 În anul 1932 în stațiune erau 4 hoteluri, 110 vile cu 1 600 de camere și 2 600 de paturi. v. Eugen Țereanu, op. cit. , p. 26.
598 Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő, op. cit., p.258.
599 v. Urseanu F., op. cit., p. 11.
600 Eugen Morariu, op. cit., p. 232.
601 v. Urseanu F., op. cit., p. 6.
602 v. Eugen Morariu, op. cit., p. 232.

93
Arh. KOVÁCS FERENC5.1.2. Corund
Apele feroase, sulfuroase și sărate de la Corund i‑au atras pe cei suferinzi, din cele mai vechi
timpuri. Prima lor atestare documentară datează din anul 1729, când groful Secului, Teleki Sándor îi
aduce la cunoștință, printr‑o scrisoare, grofului Teleki Pál, informația referitoare la apa minerală din
Corund, care a fost cunoscută atât de medicii transilvăneni, cât și de cei de peste hotare.603
Băile Corund sunt construite în perioada 1820 – 1840. Baia sărată cu două bazine se constru‑
iește în anul 1836, iar în anul 1860 aflăm că stațiunea dispunea de 8 camere cu apă caldă, vestiare și
o clădire centrală (anexa 38, fig. 7).604
În anul 1892 Gyula Gáspár devine proprietarul băilor, se construiesc 10 vile noi (fig .1‑3, anexa
38) și un restaurant. Astfel, la dispoziția vizitatorilor erau 100 de camere.605
În timpul Primului Război Mondial stațiunea este aproape nevizitată, iar în această perioadă
are loc și un incendiu. Declinul interbelic survine din mai multe cauze, dintre care amintim criza
economică din 1929 – 1932, lipsa căilor ferate și concurența mare cu Băile Sovata. De asemenea,
deschiderea minei de argonit de pe Dealul Melcului a avut un efect negativ asupra stațiunii.606
Băile Corund apar ultima dată în Almanahul de băi din anul 1940.607
5.1.3. Praid
În lacurile de la Praid este menționat că, în anul 1928, se puteau face băi sărate „așa și Praidul
își are scalda sau baia sa, care, deși e lipsită de priveliștea altor localități, totuși nu lasă nimic de dorit
asupra foloaselor la ce e întrebuințată”608. Încă din această perioadă N.I. Dumitrașcu, în cartea sa
Praid – Sat într‑un ținut săcuizat, scrie că orașul ar fi potrivit pentru o localitate balneoclimaterică.
Luând exemplul altor stațiuni, sunt valorificate apele sărate de aici, chiar dacă acest lucru
se face la nivel mult mai restrâns și doar pentru uz local.
În 1948 este construit un stabiliment pentru băi calde, dotat cu dușuri și căzi. Băile sărate de
la Praid sunt compuse din două stabilimente: băile sărate calde la vană și ștrandul cu apă sărată
în aer liber. În 1952 se deschide ștrandul sărat hidrotermal. Stațiunea mai are în dotare în 1955
un cămin cultural, un punct sanitar și 33 de cabine pentru haine, care se află situate lângă bazinul
amenajat pe lacul sărat, cu dimensiunea de 50 de metri pe 25 de metri.609
Chiar dacă Planurile directoare de tragere în cazul localității Praid au fost tipărite în 1957610
(anexa 33), pe acestea nu se observă vreo amenajare a zonei balneare.
Tratamentul în salină începe în jurul anului 1960.611
603 v. Imre Horváth, op. cit., p.94.
604 Băile erau vizitate de 200‑300 vizitatori pe an. Din pancarda informativă a stațiunii din 2017 – referință Tófalvi Z.,
A korondi fürdő, Hargita megye természetes gyógytényezői, Hargita, 1974.
605 Din pancarda informativă a stațiunii din 2017 – referință Tófalvi Z., A korondi fürdő, Hargita megye természetes
gyógytényezői, Hargita, 1974.
606 Ibidem.
607 Ibidem.
608 N.I. Dumitrașcu, op. cit., p. 61.
609 v. Eugen Morariu, op. cit., p. 228‑229.
610 http://www.geo‑spatial.org/harti/preview‑pt‑zoomify.php?mapId=574 – accesat 11.07.2017
611 v. Ferenc Molnos, op. cit., p. 23.

94
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialÎn jurul anilor 1965 se construiesc un ștrand cu apă termală și instalații de băi calde clorurosodice.612
Ulterior, Praid devine stațiune de interes național împreună cu Sovata. Praid este situată într‑o
regiune foarte atractivă pentru turiști, iar multitudinea factorilor terapeutici au dus la dezvoltarea
turismului balnear.
5.2. Ocna Sibiului
În comuna cu același nume, la 12 kilometri de Sibiu, se află stațiunea Ocna Sibiului. Stațiunea
este străbătută de Pârâul‑Alb, care se varsă în râul Târnava Mare. Clima acestei zone este foarte bună,
cu ierni blânde și veri plăcute.613
Valoarea curativă a acestor ape este știută din timpuri îndepărtate.
Utilizarea apei sărate a lacurilor pentru băi reci este cunoscută încă din secolul al XVI‑lea, când
medicul austriac Van Pezen a fost trimis în Ardeal să testeze efectul lor terapeutic.614 În 1598 amba‑
sadorul împăratului Rudolf al II‑lea a poposit „la Sibiu, în drum spre Constatinopol, pentru a se duce
la Ocna Sibiului să facă băi sărate.”615
În secolele XV – XIX în Ocna Sibiului se afla una din cele mai importante saline din Transilvania,
dar după renunțarea la exploatare, bolțile ocnelor s‑au prăbușit, pe locul lor formându‑se numeroase
lacuri heliotermice, ale căror ape s‑au dovedit extrem de eficiente în diferite tratamente.
Conturul actual al acestor lacuri preluate din hărțile OpenStreetMap din 2017 (fig.5, anexa 46)
este suprapus peste Planurile directoare de tragere din anexa 45 împreună cu istoricul lor.
„Lacurile Horea, Cloșca, Crișan s‑au format prin inundarea a șase saline neatestate documentar.
Pe locul lor, în 1770, erau menționate: Lacul Roșu Interior, Lacul Roșu Exterior, Lacul Verde Interior,
Lacul Verde Exterior, Lacul Femeilor și Lacul Liber.”616
Istoria evoluției acestei stațiuni reiese parțial din modul în care a fost aceasta arendată.
Până în anul 1820 populația din comună și împrejurimi avea acces liber la băi și se aduna mai
ales duminicile și de sărbători pentru a face baie617 și pentru a petrece o zi de odihnă aici.618
În 1820 se fac cercetări științifice de către dr. Pataki Samuel, după care se ridică primele cabine
(un șopron mare de lemn împărțit în două, o parte pentru femei și a două pentru bărbați) lângă Lacul
Verde (azi Lacul Cloșca), fiind considerată prima organizare a stațiunii balneoclimaterice. În anul
1835 familia contelui Nádasdy Francisc619 de la Făgăraș ridică lângă Lacul Roșu (Lacul Horia)
4 cabine confortabile, pe care le dăruiește arendașului de atunci Kovács S.620
612 v. Costin Ștefănescu , op. cit., p. 132.
613 v. Eugen Morariu, op. cit., p. 256.
614 v. Ibidem, p. 257.
615 Ibidem, p. 256.
616 http://www.ocna‑sibiu.ro/info/despre‑ocna‑sibiului‑lacuri‑naturale.html – accesat 11.07.2017
617 În acea perioadă scăldatul în apa sărată era un obicei nou, astfel, bineînțeles, nici înotul nu era foarte răspândit
printre localnici. Primele cabine de baie construite în anii 1830 au vizat siguranța, și erau construite în așa fel încât
apa să fie accesibilă chiar din cabină, pentru a evita accidentele. Persoanele mai îndrăznețe s‑au scăldat mai departe
de mal, ținându‑se de frânghiile agățate în diagonală deasupra lacului. http://www.enciclopediavirtuala.ro/monument.
php?id=418#date – accesat 12.07.2017
618 v. Savu Popa, op. cit., p. 266.
619 Acesta a fost ulterior ministru al justiției între 1857 și1860.
620 v. Savu Popa, op. cit., p. 267.

95
Arh. KOVÁCS FERENCÎn 1844 chimistul Binder Friedrich confirmă calitatea apelor, dr. Haller Iosif cere aprobarea
Tezauriatului Transilvaniei să deschidă băi permanente, iar în 1846 i se aprobă cererea, administrația
salinelor finanțând construcția a câte unei case de baie cu 4 cabine pe fiecare lac (lacul Verde și Lacul
Roșu621) și a casei pe piloni.622
Un alt militant pentru înființarea stațiunii a fost doctorul Kosa Moise din Középajta, fiind pri‑
mul medic al orașului și al salinelor care se luptă pentru înființarea instituției, popularizând efectele
terapeutice ale apelor sărate prin numeroase publicații și conferințe, publicul fiind astfel sfătuit să
folosească aceste băi.623
La 2 septembrie 1846, în prezența conducerii salinelor și a orașului, a magistratului și a unui
public numeros, a avut loc deschiderea oficială a băilor reci. În anul următor Lacul Brâncoveanu
(fig. 4, anexa 49) este amenajat cu cabine plutitoare624, iar până în anul 1852, se construiesc cabane
noi lângă cele vechi.
Între 1846 și 1852 cele patru cabine construite pe marginea lacurilor i‑au fost date în arendă625
lui Kovács Alexandru626. Frecvența mare a celor care vin să facă băi îl îndeamnă pe acesta să
dezvolte stațiunea, astfel, ridică pe Lacul Roșu (Lacul Cloșca) o căsuță de baie cu 4 cabine, iar
pe Lacul Brâncoveanu, i se admite construirea unei căsuțe pe plută, cu tălpi de lemn, cu 4 apar‑
tamente. De asemenea, tot pe cheltuiala lui, acesta construiește atât pe Lacul Poporului (Lacul
Verde) cât și pe Lacul Brâncoveanu alte 4 cabine, toate din scânduri627. În acești ani se încearcă
înființarea unor băi calde, care însă nu sunt aprobate de consiliu, în ciuda insistențelor medicului
Kosa Moise.628
La data de 15 iulie 1852, Kovács Alexandru preia arenda pe 10 ani la licitație629. Din acest an
se aprobă fonduri pentru dezvoltarea și repararea stațiunii în urma intervenției „cunoscutului pro‑
tector al băilor din Ardeal, consilierul medic Kellermann Eduard din Viena, pe lângă prințul Carol
Schwarzenberg, care era și guvernator militar al Ardealului”630. Prin aceste intervenții se aprobă con‑
strucția unei clădiri „din cărămidă, formată din 8 cabine cu 10 vane pentru băi calde, a unei case
aparte pentru băi de vară, construită din lemn, cu 6 clase (…)”, precum și amenajarea unei alei acope‑
rite pentru promenadă de 20 de stânjeni (aprox. 38 de m), o sală de lectură, o cofetărie, o terasă, iar
lacurile sunt îngrădite.”631
În Cronica istorică a Ocnei Sibiului din anul 2008 este descrisă situația stațiunii până la deschi‑
derea oficială a băilor calde din 1858:
621 v. Eugen Morariu, op. cit., p. 257.
622 v. Camelia Bianca Toma, op. cit., Teză de doctorat, p . 177.
623 v. Savu Popa, op. cit., p. 268.
624 v. Eugen Morariu, op. cit., p. 257.
625 Suma a fost de 60 de florini și 34 de creițari. Tot în acestă perioadă este stabilit prețul unei ore de folosință a unei
cabine pentru suma de 4 creițari, un cearceaf – 4 creițari, o haină de baie – 2 creițari, pălărie – 1 creițar, iar apa sărată era
vândută, începând cu 1850, cu 4 creițari găleata. v. Savu Popa, op. cit., p. 268.
626 v. Savu Popa, op. cit., p. 268.
627 Acestea îi sunt arendate pe un an pe suma de 121 de florini și 8 creițari. După acești 6 ani cele două clădiri de baie
sunt evaluate și sunt predate Erariatului la un preț evaluat de Kovács, iar taxele de baie sunt stabilite de Consiliul Suprem
Erarial. v. Savu Popa, op. cit., p. 269‑270.
628 v. Savu Popa, op. cit., p. 269‑270.
629 Suma este de 130 de florini anual.
630 v. Savu Popa, op. cit., p. 270.
631 Ibidem, p. 270.

96
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial„În primăvara anului 1857, în incinta stațiunii s‑a înființat un mic parc cu plantații, pe
Dealul Sf. Gheorghe, de sute de salcâmi și trandafiri, cu sprijinul localnicilor și al dr. Kosa
Moise. De la acest parc, o alee acoperită cu nisip ducea la Vila Kendrich. În jurul lacurilor s‑au
amenajat alei prevăzute cu bănci pentru odihnă, iar de‑a lungul drumurilor principale s‑au plan‑
tat pomi. S‑au sădit cu 800 de pomi peste planul prevăzut și foarte mulți trandafiri și lilieci, în
mare parte donați de localnicii mai înstăriți. După terminarea lucrărilor, construcțiile s‑au dat în
arendă, din 20 octombrie 1857 până la 31 august 1858, cu 200 de florini arendașului Kovács,
pe numele căruia s‑a eliberat autorizația de construcție.
Privitor la plantațiile efectuate în 1856, ele s‑au prins în proporție destul de mică, uscân‑
du‑se în cea mai mare parte datorită solului și aerului sărat. Astfel că, în 1857, s‑a transportat de
către localnici pământ fertil și au fost reluate plantările de salcâmi și alte plante, sădindu‑se peste
1800 de plante (salcâmi). Datorită uscării, în mare parte și a acestora, în anul următor, 1858,
Oficiul Districtual a atras atenția conducerii orașului asupra trebuinței plantării din nou a pomilor
pe lângă drumurile și aleile de lângă lacuri.
Din arhivele Salinelor rezultă că între anii 1857‑1858 s‑au terminat lucrările de amenajare
a băilor calde care au costat 12.000 de florini. S‑a folosit apoi suma de 10.000 florini pentru chel‑
tuieli de inventar și construcția coridorului acoperit și a băii reci, iar pentru instalații s‑a cheltuit
suma de 6000 de florini, sume alocate din fondurile de vânătoare, la intervenția făcută de prințul
Schwarzenberg. Tot în anul 1858 au fost construite unele dependințe necesare funcționării băilor:
o cameră de cofetărie, o pivniță pentru înmagazinarea apei îmbuteliate de la izvoarele Cloșca și
Crișan, iar pentru administratorul băilor a fost clădită o locuință în partea de sud‑vest.
În 8 ianuarie 1858 Dr. Kosa propune în ședința Sfatului ca orașul să se angajeze la lucră‑
rile de amenajare cu nisip a drumurilor din incinta băilor, iar conducerea orașului a hotărât
terminarea drumului înspre Sibiu, prin Șura Mică, amenajarea aleilor din incinta stațiunii, pre‑
cum și plantarea de salcâmi, brazi etc. pe dealurile din jurul lacurilor în vederea înfrumusețării
stațiunii. S‑au amenajat straturi de flori pe lângă băile calde și în jurul terasei. Aceste ame‑
najări sunt evidențiate în adresa președintelui Oficiului de District, din 9 iunie 1858, către
Consiliul Orășenesc, prin care se exprima mulțumirea față de conducerea și locuitorii orașului
care n‑au precupețit munca pentru ajutorarea propășirii și înfrumusețării localității balneare
(…) Ministerul finanțelor dispune ca administrația financiară să preia toate instalațiile și băile.
Cu toate acestea, băile sunt date din nou în arendă lui Kovács, de la 1 septembrie 1858 la
31 august 1864, cu 701 florini anual.”632
Din acest extras putem vedea amploarea investițiilor realizate pentru amenajarea băilor, care
sunt în special amenajări peisagere, de unde reiese faptul că stațiunea era deja populară și aducea
venituri considerabile. Concentrația mare de sare în sol a îngreunat mult amenajarea parcului și plan‑
tarea arborilor.
Ocna Sibiului devine stațiune permanentă la data de 20 iunie 1858, când a avut loc deschiderea
oficială a băilor calde. Stațiunea se dezvoltă în anii următori, iar sezonul de funcționare a băilor este
din 1 iunie până în 21 octombrie, fapt consemnat în anul 1862, an în care „s‑a dispus ca sarea nefo‑
losită să fie aruncată în lacuri”633. Tot în acest an se înființează Comisia Balneară, care se ocupa cu
îmbunătățirea condițiilor de la băi.634
632 Ibidem, p. 270‑271.
633 Camelia Bianca Toma, op. cit., Teză de doctorat, p . 177.
634 v. Savu Popa, op. cit., p. 273.

97
Arh. KOVÁCS FERENCÎncepând cu anul 1860 mai multe oficii ale statului se mută la Cluj, reducând simțitor numărul
vizitatorilor635 în stațiune, fapt ce a dus la o cerere de amânare a plății arendei636. În anul 1862 au fost
la băi 120 de familii, cele mai multe fiind din Sibiu.637
„Scăldatul în lacurile amenajate trebuie plătit, începând cu 1864, cel liber rămânând doar
în Lacul Poporului (actualul Lac Verde), astfel începând să se observe o diferențiere a claselor
sociale care aveau acces în stațiune.”638
În anul 1875 s‑a încercat închiderea minelor, însă fără succes. După 1876 stațiunea nu mai este
luată în arendă639, intrând sub administrarea640 Direcțiunii Silvice din Sebeș până în 1879641. În 1880
sașii Borger câștigă la licitație publică băile împotriva localnicilor pe suma de 22 015 florini, dar
în același an, statul anulează vânzarea și își trece în proprietate băile, iar conducerea salinei face
o campanie puternică în țară și în străinătate împotriva vânzării. Stațiunea primește fonduri din partea
Serviciului de Stat al Ministerului de Finanțe în valoare de 20 000 de florini și începe să fie prezentă
în Europa anului 1882 când trimite ape sărate, hărți și poze la expoziții din Paris, Berlin și Viena.
Începând cu anul 1883 Salinele propun Direcției Domeniilor de Stat o nouă metodă de arendă
pe 15‑20 de ani, prin care arendașul este obligat să investească 10 000 – 15 000 de florini, metodă care
însă nu este aprobată de forurile superioare, termenul rămânând la 5 ani642. În acești 5 ani de arendă
Ministerul Finanțelor înscrie în bugetul băilor suma de 5 000 de florini anual pentru întreținerea și
amenajarea stațiunii și a ridicării ei la standarde moderne. Acest plan pe 5 ani643 cuprindea amenajarea
și consolidarea malurilor, plantări și împăduriri, procurare de aparatură, înființarea unui club care să
servească și ca sală de dans, procurarea unui ceas de turn, întreținerea și extinderea aleilor, construirea
unei săli de așteptare între Lacurile Verde și Roșu etc.644 Pe dealul din spatele aleii s‑a ridicat o con‑
strucție elegantă din lemn, asemănătore glorietelor caracteristice parcurilor istorice (fig. 2, anexa 47).
Odată cu încheierea lucrărilor la instalația de băi calde, în 1885, se construiește Halta Ocna
Băi645 (fig. 9, anexa 49) crescând valoarea stațiunii, care devine mai bine cunoscută.646 Trenurile647
care făceau legătura cu stațiunea aveau un caracter sezonal, circulând între 15 mai și 15 septembrie.
635 Din cauza numărului mic de vizitatori, Kovács renunță la arendă, aceasta fiindu‑i dată lui Szabó Károly din Orlat din
1864 până 1870 pe suma de 736 florini și 15 creițari anual. În această perioadă costul scăldatului era de 7 creițari pe oră,
iar baia caldă costa 35 de creițari. Se instalează încă 8 cabine de lemn lângă Lacul Roșu, 10 – lângă cel Verde și 8 – pe
Brâncoveanu, împreună cu anexe acoperite pentru cei care se scaldă acolo. Costul unei cabine se ridica la 250 de florin.
v. Savu Popa, op. cit., p.273.
636 Venitul statului din stațiune este de 736 de florini pe anul 1861.
637 v. Savu Popa, op. cit.. p. 272,273.
638 Camelia Bianca Toma, op. cit., Teză de doctorat , p. 177.
639 Începând cu 1 ianuarie 1871 până în 1876 Ludovic Fronius din Sibiu ia în arendă băile pe suma de 950 de florini
annual. v. Savu Popa, op. cit., p. 274.
640 v. Savu Popa, op. cit., p. 275.
641 Arenda este preluată în 1879 pe suma de 1 450 de florini anual până în anul 1884 de către Gál Ferencz, v. Savu Popa,
op. cit., p. 275.
642 Arenda este preluată în perioada 1884‑1889 pe suma de 1 619 florini anual de către Gál Ferencz, v. Savu Popa, op. cit.,
p. 278
643 Suma de 25 130 de florini alocată a fost obținută de frații Borger, v. Savu Popa, op. cit., p.280.
644 v. Savu Popa, op. cit., p.279,280.
645 Linia feroviară Sibiu‑Copșa Mică se deschide în 1871.
646 v. Savu Popa, op. cit., p. 195.
647 Aceste trenuri nu circulau în condiții meteorologice nefavorabile, iar în zilele de sărbătoare era aproape imposibil
să te urci în ele din cauza aglomerației. Existau unele remarci amuzante la adresa circulației cu aceste trenuri, în care se
spunea că după‑mesele erau așa de aglomerate încât călătorii își puneau în pericol viața, iar călătorii în vagoane, erau ca
și într‑o saună.

98
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial„În anul 1888 stațiunea avea 55 de cabine în jurul lacurilor”648, iar „odată cu creșterea număru‑
lui celor care vin să se trateze, până în anul 1896 se construiesc în total 118 cabine de schimb în jurul
lacului”.649
Parcul Ocna Sibiului (fig. 1, fig. 5, anexa 49) avea amenajată la intrare o fântână arteziană,
urmată de un rond de plante tropicale decorative așezat pe un grup de stânci. Pe marginea clădirii
cu apă caldă erau situați arbuști de dafin cu formă globuloasă, între care erau așezate bănci. Pe mar‑
ginea sud‑estică a Lacului Verde s‑au amenajat 4 stâncării. În spatele lacului era amplasată o alee
pietonală din care turistul avea o vedere de ansamblu a întregii stațiuni. De la baza aleii porneau
cărări spre cele 22 iugăre pe care se întindea parcul. Obiceiul era ca turistul, înainte de a urca în parc
să treacă pe la izvoarele Deák, Margit și Széchenyi. În parc se putea ajunge pe trei alei mai abrupte
mărginite pe ambele părți de bănci. Pentru activitățile sportive între copaci din parc a fost amenajat
un teren de tenis. Pavilionul de muzică era situat în apropierea lacurilor, la capătul aleii cu vedere
panoramică, iar pe lacuri exista și posibilitatea plimbării cu barca.650
La finalul secolului al XIX‑lea se împădurește Parcul Băilor și se construiește o alee, ocazie cu
care s‑au descoperit izoarele, care, supuse testelor, s‑au dovedit a avea efecte benefice asupra bolilor
de stomac. Astfel, „începe îmbutelierea apelor minerale, stațiunea câștigă tot mai mai mulți vizita‑
tori651 și capătă un bun renume”652.
Turiștii veniți din zone mai îndepărtate care doreau să petreacă mai multe săptămâni puteau să
se cazeze în vilele din stațiune (Luiza și Schuller, fig 8 și 9 anexa 49), respectiv puteau să închirieze
camere de la localnici.653 În același timp, în ziarele maghiare din Sibiu apăreau deseori critici la adresa
locurilor de cazare.654
În anul 1902 stațiunea nu dispunea de nicio cameră pentru cazarea turiștilor, care astfel se cazau
în oraș la case ale căror condiții de igienă și dotări nu puteau fi verificate. Se recomandă construirea
unui hotel spațios și modern, precum și verificarea tuturor locurilor de cazare de o comisie numită de
directorul băilor din care să facă parte obligatoriu și doctorul stațiunii655. Pentru reuniuni se folosea
sala de lectură, spațioasă, înaltă, cu parchet și aerisire, care servea și ca sală de dans. În stațiune nu
exista restaurant, toaletele erau curate, cu gropi cu pereți betonați, iar aleile numeroase, erau bine
întreținute.656
La cumpăna dintre secole era din ce în ce mai evidentă discrepanța dintre dezvoltarea redusă
a stațiunii și numărul mare de vizitatori. Capacitatea de primire se dovedește a fi insuficientă, factor
care devine o barieră în dezvoltarea naturală a stațiunii. Apare necesitatea unei schimbări, și de aceea,
în 1902, Ministerul de Finanțe, care era proprietarul stațiunii, o cedează Ministerului Agriculturii
care, în anul 1904, anunță un concurs de arhitectură pentru extinderea acesteia prin „realizarea urmă‑
toarelor clădiri: clădirea băilor calde, salon de cură, hotel și culoar acoperit pentru legarea celor trei
648 Savu Popa, op. cit. , p. 177.
649 Béldi Ákos, op. cit., p. 17.
650 v. http://epa.oszk.hu/00400/00458/00152/indexb6cd.html ‑accesat 12.03.2017.
651 În anul 1888 numărul de vizitatori în stațiune era de 10 000, iar stațiunea avea 383 de oaspeți din care 17 din țări
străine. Din 1890 stațiunea este dată în arendă lui Haydecker Leopold pe 5 ani cu suma de 1 250 de florini annual; v. Savu
Popa, op. cit., p. 280
652 Camelia Bianca Toma, op. cit., Teză de doctorat, p. 178.
653 Numărul de camere al proprietarilor particulari era de 210, v. Savu Popa, op. cit., p. 283.
654 v. http://epa.oszk.hu/00400/00458/00152/indexb6cd.html ‑accesat 12.03.2017.
655 Aceasta era o recomandare general valabilă pentru toate stațiunile din Transilvania.
656 v. Béldi Ákos, op. cit., p. 289.

99
Arh. KOVÁCS FERENCclădiri. Finanțatorul a întocmit programul arhitectural în conformitate cu cerințele băilor modernedin
acea perioadă. Clădirea băilor calde trebuia să aibă secții distincte pentru bărbați și femei cuprinzând:
bazine cu apă rece și apă caldă, spațiu de odihnă, încăpere pentru masaj, aerosol, pedichiură, frizerie,
cabinet pentru medicul balneolog, bazin cu nămol, baie în cadă, respectiv diferite anexe pentru perso‑
nalul de deservire. Salonul de cură, care în această epocă a servit drept loc de distracție pentru oaspeți,
trebuia să cuprindă sală de dans, restaurant, cafenea, sală de muzică, sală de conversații, bibliotecă cu
sală de lectură, respectiv o cameră pentru jocuri de cărți. Au fost depuse în total unsprezece proiecte
pentru concurs. Deoarece toate proiectele au depășit suma impusă de 510 000 coroane, s‑a decis ca
premiul întâi să nu fie atribuit. Premiul al doilea a fost acordat proiectului arhitecților Zoltán Bálint și
Lajos Jámbor din Budapesta, cu mențiunea că în cazul în care sunt dispuși să‑și refacă proiectul, vor
obține premiul întâi. Cei doi arhitecți au acceptat oferta.”657
Mobilierul sălilor de tratamente și al hotelului a fost proiectat de aceiași arhitecți, fiind
cunoscuți ca designeri de interior de succes658. „În salonul de cură au avut în vedere evidențierea
eleganței și, în conformitate cu aceasta, au proiectat fotolii și canapele din piele potrivite pentru
cluburi. În cazul hotelului au preferat mobile cu volume și suprafețe mari, ale căror ornamente erau
incrustațiile închise din lemn”659.
Proiectele câștigătoare (anexa 50) ne prezintă un complex de clădiri în stil eclectic cu
accente secessioniste, în care clădirile de tratament, datorită rolului reprezentativ pe care îl aveau,
au beneficiat de o atenție sporită din partea arhitecților (anexa 50, fig. 1, 2, 3, 5, 6, 7). Pe fațada
clădirii care adăpostea baia caldă (fig.1) erau două cupole mari, iar intrarea din față avea o fereas‑
tră în formă de semicerc. Arhitecții s‑au străduit să realizeze un plan simetric. Acest fapt nu a fost
întâmplător, ci a avut o importanță practică, și anume aceea că era necesar ca acest complex să
aibă două părți dotate cu accesorii asemănătoare, atât pentru barbați, cât și pentru femei. Aceste
două părți împărțeau axul de la intrare în două spații perfect simetrice. Hotelul (fig. 4) a fost con‑
ceput în stilul de bază al castele lor franceze – aripi care se întindeau în față formând astfel un mic
spațiu de intrare.660
În 22 iunie 1906 a ajuns o comisie la Ocna Sibiului pentru a măsura și a evalua la fața locului
specificul geografic al terenului din jurul lacurilor și pentru a începe discuțiile referitoare la instalarea
curentului electric în stațiune. Cu această ocazie s‑a stabilit și data de începere a lucrărilor ca fiind
1 septembrie 1906661, clădirile fiind deschise pentru public în anul 1909.662
Analiza comparativă a proiectelor (anexa 50) și a clădirilor construite (anexa 48) este foarte
interesantă. La finalizarea construcției complexului observăm că, dacă luăm în calcul modificările
solicitate de conducerea stațiunii, aceasta se deosebește de ceea ce a fost conceput în proiect.
657 http://www.enciclopediavirtuala.ro/monument.php?id=418#date ‑accesat 12.07.2017.
658 Cei doi arhitecți și‑au prezentat proiectele la expoziția mondială de arhitectură de la Paris din anul 1900 și la expoziția
internațională de la Veneția din 1905. Au lucrat ca arhitecți în numeroase localități ale Imperiului Austro‑Ungar. În afară
de băile de la Ocna Sibiului au proiectat hotelul Pannónia și sala de concerte din Sau Mare, precum și hotelul István Király
și sala de concerte din Baia Mare.
659 http://www.enciclopediavirtuala.ro/monument.php?id=418#date ‑accesat 12.07.2017.
660 v. http://epa.oszk.hu/00400/00458/00152/indexb6cd.html ‑accesat 12.03.2017.
661 Practic, această dată este amânată pentru începutul anului următor, deoarece în luna octombrie mai existau numeroase dis‑
cuții cu privire la coridoarele de legătură acoperite și la executarea betonului armat. v. http://epa.oszk.hu/00400/00458/00152/
indexb6cd.html – accesat 12.03.2017.
662 În 22 iunie s‑a decis și data de încheiere a lucrărilor ca fiind 1 aprilie 1908, care, de asemenea, nu s‑a putut respecta.
v. http://epa.oszk.hu/00400/00458/00152/index b6cd.html ‑accesat 12.03.2017.

100
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialDin cronica istorică a Ocnei Sibiului aflăm că în anul 1907 Primăria Ocna Sibiu a primit un
milion de coroane pentru hotelul băilor, salonul de cură și pentru băile calde. 663
Complexul aflat în vecinătatea străzii Băilor este alcătuit din trei aripi. La sud de ea se află
clădirea extinsă a salonului de cură cu planul pătrat, iar după aceasta urma clădirea hotelului cu mai
multe etaje, având planul dreptunghiular. Cele trei clădiri erau legate printr‑un culoar acoperit, care,
mulându‑se de fațada salonului de cură aflat la mijloc, se termina la intrarea hotelului și a băii calde.
Astfel, s‑a încercat aducerea stațiunii la standarde europene ale calității privind exploatarea
potențialului balneo‑turistic al stațiunii. Pe de altă parte, evoluția complexului la cumpăna dintre
secole se poate observa în anexa 47, figurile 1 până la 5.
Clădirile construite au avut un efect benefic atât asupra bolnavilor, cât și asupra localității664,
reprezentând un motor de dezvoltare a orașului.665 Băile moderne au fost un bun exemplu pentru
localitate, care a încercat să țină pasul cu acestea și să creeze un cadru care să ofere posibilitatea
dezvoltării. Instalarea curentului electric a rezolvat problema iluminatului public. S‑au betonat cele
mai importante alei ale stațiunii, acestea uneori întinzându‑se și în afara băilor. În luna august 1911
s‑a construit o primărie modernă, iar pentru a ușura accesul în Ocna Sibiului gara din localitate a fost
inclusă în circulația feroviară internațională. 666
Din păcate, toate intențiile bune nu s‑au mai putut materializa, deoarece în timpul perioadei
tulburi a Primului Război Mondial stațiunea a căzut în uitare.667
Într‑o descriere făcută în ziarul Cuvântul Poporului din 1926 ne este prezentat costul unei
zile din stațiune: o cameră cu un pat costa 32 de lei pe zi, în luna mai și ajungea la 120 de lei pe zi
în iulie și august. De asemenea, costul unui mese pe zi variază între 130 și 150 de lei. Tot aici sunt
descrise hotelul construit în stil românesc, saloanele de cură și clădirea băilor calde în stil oriental,
toate aranjate „cu gust și corespunzător menirei ce au.”668 De asemenea, complexul este prezentat
ca fiind printre cele mai luxoase din țară, fiecare cabină având cadă din faianță englezească. Acesta
prezintă echipamentele de practică medicală precum și pe cele din instalațiile din subsol ca fiind cele
mai moderne. Stațiunea este prezentată ca o oază de curățenie și igienă, fapt datorat salinității ridicate
a zonei, personalului calificat și standardelor înalte de control și curățenie a tuturor spațiilor.669
În anul 1948670 după Toma, sau anul 1949 dupa Morariu E.671 Ocna Sibiului este declarată
stațiune cu caracter permanent.”672
După naționalizare clădirile vechi au fost refăcute și sunt construite stabilimente noi pentru baie.
663 v. Savu Popa, op. cit., p. 202.
664 Primele propuneri pentru dezvoltarea orașului au apărut în presă. Autorii au considerat importantă constituirea unei
comisii care să fie responsabile de aspectul localității. În locul teatrului cu aspect de hambar, construit din lemn s‑a pro‑
pus construirea unei clădiri noi, necesară și pentru creșterea nivelului de siguranță a publicului. Primul pas care a pus în
prim‑plan specificul de stațiune a localității a fost parcelarea în 1905 a terenului situat între calea ferată și băi în vederea
construirii de case de vacanță de familie și de vile. Banca de economii a cumpărat teren în anul 1911 și a construit un palat.
http://epa.oszk.hu/00400/00458/00152/indexb6cd.html – accesat 12.03.2017.
665 Chiar dacă în perioada 1908 – 1910 s‑au realizat investiții importante în stațiunea Ocna Sibiului „mulți le‑au privit cu
reținere, deoarece așa de mare era concentrația de sare în zonă încât nu creștea niciun arbust sau arbore. Dar probabil că
nu doar din această cauză nu a devenit una din băile celebre. Kósa László, op. cit., p. 63.
666 v. http://epa.oszk.hu/00400/00458/00152/indexb6cd.html ‑accesat 12.03.2017.
667 v. Ibidem
668 Savu Popa, op. cit., p. 288.
669 v. Ibidem, p. 287‑290.
670 v. Camelia Bianca Toma, op. cit., Teză de doctorat, p . 178.
671 v. Eugen Morariu, op. cit., p. 257
672 Camelia Bianca Toma, op. cit., Teză de doctorat, p . 178.

101
Arh. KOVÁCS FERENC5.3. Turda
Secole de exploatare a sării în partea de nord‑est a municipiului Turda au dat naștere la un peisaj
specific. Pe terasa superioară a Arieșului sunt îngrămădite toate lacurile sărate ale Turzii. 673
În localitatea Turda sunt 15 lacuri, iar cele mai importante sunt situate în partea de est a stațiunii
și alimentează băile.674
Orașul este considerat stațiune balneoclimaterică din anul 1840 până în anul 1932, când este
scoasă din această listă675, acest lucru afectând turismul balnear din localitate.676
Stațiunea Băile Sărate Turda se află deasupra unor foste galerii de sare, exploatări romane sau
medievale. Zona Băilor Sărate este folosită ca microstațiune balneară încă din anul 1834, primele
amenajări fiind făcute între anii 1834 – 1837, la inițiativa dr. Jósef Hanko și a reputatului farmacist
din sec. al XIX‑lea Lajos Velits, care au înțeles rolul profund curativ pe care îl au apele sărate ale
zonei.677 Aceștia amenajează două camere de baie.678
În 1840 stațiunea este preluată de o societate patronată de arhiducele Franz Ferdinand. Pe malul
lacului s‑a construit un complex balnear relativ modest. Într‑una dintre clădiri erau 11 vane cu apă
caldă sărată, iar în lac au fost amenajate tot atâtea locuri de baie. Pe malul lacului erau amplasate
cabine de schimb. În anii următori în jurul lacului s‑a amenajat un parc, iar coama dealurilor a fost
împădurită.679 Apa lacului Roman este folosită în această perioadă pentru alimentarea băilor calde
și reci.680
Societatea care administra dotările balneare cunoaște un real progres economic și dezvoltă
stațiunea până în anii 1848, când, din cauza problemelor sociale și politice,681 dezvoltarea este
oprită. „În 1880 băile trec în proprietatea orașului, stațiunea ia amploare și se construieste un hotel
cu 30 de camere (fig. 1, anexa 20), un restaurant (fig. 9, anexa 20), un pavilion de distracții (fig. 3,
anexa 20) și este mărită capacitatea de primire a băilor calde (fig. 9, anexa 20), care ajung să dis‑
pună de 12 vane.”682
În anul 1902 dr. Filep Gyula în studiul Erdély nevesebb fürdői 1902‑ben scria despre Turda că
„este un bun exemplu despre cum trebuie construite clădirile într‑o stațiune aflată în dezvoltare (…).
Cea mai mare parte a turiștilor erau cazați în oraș. În zona băilor existau două clădiri cu un total de
30 de camere. Dintre acestea, 8 sunt situate într‑o clădire veche cu un nivel, iar 22 sunt situate în
„hotelul nou, cu etaj, construit după modelul Hotelului Mexico din Felix.”683
Timp de 30 de ani stațiunea intră în stagnare până în 1931 când se draghează lacul, se fac lucrări
de consolidare, sunt amenajate 200 de cabine și o plajă, iar băile calde sunt modernizate. Aceste ame‑
najări se pot observa în figura 2 și 3 din anexa 21.
673 v. Costin Ștefănescu , op. cit., p. 110.
674 v. Eugen Morariu, op. cit., p. 99.
675 Vizitatorii își pierd reducerea de călătorie CFR de 50%.
676 v. Nicolina Halgaș, Valetin Vișinescu, op. cit., p. 95.
677 v. Camelia Bianca Toma, op. cit., rezumatul tezei de doctorat , p. 21.
678 v. Nicolina Halgaș, Valetin Vișinescu, op. cit., p.334.
679 v. Béldi Ákos, op. cit., p. 16.
680 v. Eugen Morariu, op. cit., p. 100.
681 „Baronul Kemény, participant la revoluție, a fost exilat și a murit departe de Turda, iar urmașii, nu au reușit să mențină
zona”; Nicolina Halgaș, Valetin Vișinescu, op. cit., p. 334.
682 Camelia Bianca Toma, op. cit., Teză de doctorat, p . 164.
683 Béldi Ákos, op. cit., p. 286.

102
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialLacul era amenajat cu o plajă presărată cu nisip cernut și curat din Arieș cu o grosime a stratului
ce varia intre 50 și 60 de cm, iar accesul se făcea prin intermediul a patru intrări cu scări. Lacul avea
plute mari și grinzi de brad rotunjite pentru cei care doreau să facă băi de soare în lac. Pentru copii
era amenajată o plajă mai mică, iar condițiile de igienă și curățenie erau severe în toată stațiunea.
În această perioadă, atmosfera în stațiune era întreținută pe tot parcursul zilei de muzică asigurată de
lăutari, fanfară și plăci difuzate. Plaja avea o capacitate de 1 000‑1 200 de persoane și avea în dotare
135 de cabine, dușuri reci, un bufet, chioșcuri cu răcoritoare și dulciuri, iar turiștii aveau posibilitatea
de a închiria prosoape, costume de baie și cearșafuri la un preț mic. Baia caldă avea 17 cabine, dintre
care 9 cu o vană și 8 cu 2, iar pe lângă personalul pregătit, băile calde aveau aganjați un maseur și
o pedichiuristă.684
Conducerea primăriei din 1931 propunea pentru amenajarea băilor următoarele:
„Construirea unui etaj asupra actualelor cabine, precum și prelungirea lor până la baia
caldă, construirea unui al doilea hotel și mai încăpător, modernizarea băii calde prin amplificare
și instalarea de generatoare de vapori sărați, nivelarea și împărcuirea terenurilor care au rămas
încă neplantate, înființarea unui teren de sport și amenajarea lui cu aparate de gimnastică suedeză,
gimnastică ușoară și grea, amplificarea rețelei conductei de apă dulce și, în fine, totul ce numai ar
putea ridica nivelul Stațiunii balneare alături de cele mai exigente pretenții ale vizitatorilor.”685.
Impactul direct al stațiunii la nivel urbanistic asupra zonei de locuințe a localității reiese din
paragraful următor „un principal punct dus aproape de realizări este parcelarea terenurilor din jurul
Văilor pentru construirea de vile, terenuri pe care Primăria le vinde cu cele mai minimale prețuri.”686
Aceste parcelări se pot observa în zona stațiunii balneare în anexa 17.
În paralel cu Băile Sărate, în anii 30, pe lacul Ocnei din aria lacurilor de la Durgău (anexa 21,
fig. 1)687 se amenajează cabine și banchete de acces în apă.
Astfel, în același an funcționau două băi sărate aflate la 700 de m distanță una față de cealaltă,
una în proprietatea statului numită „Ocnele” și stațiunea balneară propriu‑zisă aflată în proprietatea
primăriei. Se ajungea cu autobuze, auto‑taxiuri sau cu birja, situate la gară sau în piețele centrale.
Drumul pe jos dura 20 de minute, iar vizitatorii treceau prin una dintre cele mai frumoase regiuni ale
orașului. Odată ajunși în stațiune, turiștii erau întâmpinați de un parc și de o pădure străbătute de alei
bine întreținute, prevăzute cu bănci, mese și locuri de odihnă.688
Băile „Ocne” aveau în patrimoniu cinci lacuri sărate dintre care două amenajate cu cabine și
bufet, unul era Lacul „Durgău” (fig. 1, anexa 21) cu o singură cabină în imediata vecinătate – lacul
„Ocna”, dotat cu cabine ce puteau deservi 300‑400 de persoane pe zi. Lacul „Carolina” avea cea mai
mare concentrație salină.689
În calitatea ei de stațiune balneoclimaterică, în anul 1931 principala atracție a orașului erau
băile orașului aflate în proprietatea primăriei Turda și sub directivele Comisiunii balneare locale.
684 v. Nicolina Halgaș, Valetin Vișinescu, op. cit., p.95‑96.
685 Ibidem.
686 Nicolina Halgaș, Valetin Vișinescu, op. cit. .
687 Din pricina sărăciei și lipsei de îngrijiri medicale adecvate furnizate populației, Consiliul orășenesc a permis oame‑
nilor săraci ca, începând cu anul 1937, să facă băi gratuite în lacul Durgău pentru a se trata de reumatism. v. Eugen
Gergely, op. cit., p. 152.
688 v. Nicolina Halgaș, Valetin Vișinescu, op. cit., p. 96.
689 v. Ibidem , p. 96.

103
Arh. KOVÁCS FERENCBăile orașului Turda „aveau un hotel cu 22 camere și 40 de paturi, un salon pentru distracții și dans,
în care de obicei se organizau petreceri și serate dansante sau concerte, un restaurant cu terasă și
grădină, cu o capacitate de a servi 200‑300 de persoane pe zi. Toate camerele hotelului erau reținute
cu o lună înainte de începerea sezonului balnear, astfel încât cei care erau interesați de rezervarea de
camere trebuiau să anunțe Direcțiunea băilor încă înainte de începerea sezonului, indicând numărul
camerelor pe care doreau să le rețină, numărul paturilor și durata reținerii acestora.”690
Turiștii se mai puteau caza în mai multe hoteluri de clasa I din oraș, având prețuri minimale
fixate de primărie, care variau între 400 și 800 de lei pe lună.691
În anul 1937 se adoptă un program vast de sistematizare a băilor.692
În perioada 1946 – 1953, la inițiativa lui Valer Moldovan de la Întreprinderea de Gaz Metan
Turda, se construiesc ștrandul, Parcul Zoo, se amenajează două bazine de caiac‑canoe și se reame‑
najează hotelul din orfelinat și azil de bătrâni (anexa 21, fig. 5).693 Aceste amenajări se pot observa
în fig. 4 de pe Harta stațiunii în 1950 din anexa 19.
În 1955 Morariu Eugen menționa existența unui ștrand cu plajă artificială amenajată, câteva
sute de cabine și o instalație de băi calde cu 18 cabine.694
Începând cu cel de al Doilea Război Mondial până în anii ‘70 stațiunea este din nou în stagnare,
după care se fac unele lucrări de consolidare și modernizare, inclusiv amenajarea unui parc zoologic
care era o mare atracție în perioada respectivă.695
5.4. Ocna Mureș
Valorificarea apelor sărate a început încă de pe vremea romanilor, fapt dovedit de existența
băilor de la ,,Salinae”.
Stațiunea se află într‑un parc de stejari, brazi și castani, înconjurată de dealuri, pe malul stâng
al Mureșului. Pavilionul Băilor este situat la 500 de metri de gară.
În anul 1885 exista o piscină cu apă sărată rece în vecinătatea căreia era amplasată o clădire cu
piscină cu apă caldă, cu câteva oglinzi și 6 vane. „În anul 1896 se poate observa o dezvoltare continuă
a stațiunii. Se măresc piscinele cu apă rece și cu apă caldă, se amenajează o baie cu aburi (fig. 1‑4
anexa 16), parcări și se construiesc clădiri cu camere pentru cazarea turiștilor”.696
Doctorul Generisch Gustáv vizitează stațiunea în data de 5 iulie 1902 și descrie imaginea de
atunci a acesteia. „Drumul de la gară spre stațiune este situat pe malul Mureșului, iar la intrarea în
Dumbravă se continuă cu o alee pavată cu scânduri. Stațiunea, situată în mijlocul Dumbravei, este
formată dintr‑o clădire cu baie, două piscine, trei clădiri cu camere pentru oaspeți și un pavilion
pentru muzică. Într‑o aripă a clădirii băii sunt situate cabinele. Vanele din faianță sunt rotunjite în stil
american. Piscina cochetă este împărțită în două părți separate, pentru femei și bărbați, conține apă
curată, iar pe marginea acesteia sunt situate cabine voluminoase, bănci de lemn și scaune.”697
690 Ibidem .
691 v. Ibidem , p.97.
692 v. Eugen Gergely, op. cit., p. 142.
693 Daniela Deac, Turda. Orașul care nu vrea să moară , Editura JRC, Turda, 2006 , p. 7.
694 Eugen Morariu, op. cit., p. 100.
695 v. Camelia Bianca Toma, op. cit., Teză de doctorat, p. 165.
696 Béldi Ákos, op. cit., p. 21.
697 Ibidem , p. 181,282.

104
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialO imagine a farmecului stațiunii de altădată ne este redată de scriitorul Ioan Cherecheș:
„Duminica și de sărbători, când lumea ieșea de la biserică, localnicii se preumblau pe aleile umbroase
ale parcului mărginit de renumitele Băi Sărate, de ștrand și de restaurantul de vară ținut de Neța.
Erau adevărate esplanade de modă în care se întreceau fantezia mâinilor modistelor și croitoreselor.
Domnișoarele și doamnele mai simandicoase se roteau în jurul chioșcului în care fanfara Salinei cânta
valsuri și tangou‑uri. Bătrânii și copiii aveau bucuria să‑și înmoaie buzele în păhăruțele de cocă cu
înghețată de vanilie de la cofetăria lui Levy… .”698
Din inițiativa directorului exploatării miniere Petre Ormoș, pe cheltuiala întreprinderii „Salina”,
la începutul secolului al XX‑lea s‑a amenajat Parcul Băilor (fig. 6, 7, 8, anexa 16) pe o suprafață de
10 hectare, dotat cu o rețea de alei iluminate electric, bănci și peluze. În cadrul acestui parc era un
restaurant și un pavilion în care cânta fanfara în zilele de sărbătoare. Cabinele de lângă ștrand erau
amplasate într‑o construcție pitorească de lemn în stil rustic‑cabanier cu un turn tip foișor în partea
centrală (fig. 7, anexa 15).699
În 1910 familia Teleki construiește o bază de tratament modernă (fig. 1‑4, 6, anexa 15), cu două
piscine interioare pentru femei și bărbați și cabine pentru îmbăiere. Apa folosită era extrasă de la mare
adâncime, din lacurile formate pe fostele mine romane.700
Morariu E. a descris stabilimentul pentru băi calde care era construit din cărămidă. Era împăr‑
țit pe sexe, în nouă cabine cu câte o cadă îngropată. Sala de tratament conținea trei bazine mari
îngropate cu finisaj de faianță, unul cu apă clorurosodică caldă, unul cu apă caldă dulce și altul cu
apă clorurosodică rece. Atașat de această sală, care era dotată cu dușuri cu apă dulce, era o cameră
cu două aparate de inhalații, o sală de odihnă și o cameră de aburi. Stabilimentul pentru băi reci era
format dintr‑un bazin din beton cu 25 de cabine de lemn.701
În 1902, în stațiune exista o clădire pentru cazarea turiștilor în apropierea băilor calde. Clădirea,
construită din cărămidă, de formă alungită, avea un nivel, pe mijloc un coridor închis pe capetele
căruia se aflau patru ferestre. „De o parte și alta a coridorului se deschid 15 camere destul de mari
și luminoase cu pereți umezi în partea bazală, vopsiți cu vopsea pe bază de ulei, cu podea din lemn
moale și scuipători umplute cu rumeguș. Fiecare cameră este încălzită cu ajutorul unei sobe. Toaleta,
cu intrare din coridor, este o groapă adâncă cu pereți rudimentari.”110
Cea mai mare parte a turiștilor sunt cazați în Ocna Mureș. Pentru reuniuni se folosea holul de
la intrarea în băile calde, cu înălțime de 3,5 m, „destul de spațios, cu 3 pereți de sticlă, podea de lemn
moale și aerisire pe plafon – o sală foarte caldă și neprietenoasă”. În spatele băilor calde se afla o dum‑
bravă cu „alei și drumuri prăfuite, fără scuipători”. Stațiunea nu are restaurant și cofetărie proprie.110
Din 1937 Ocna Mureș devine stațiune balneară de interes regional.702
Imediat după cel de al Doilea Război Mondial în stațiune exista un cămin cultural, o bibliotecă,
un cinematograf, precum și terenuri de volei, fotbal și o sală pentru tenis de masă.703
698 Ioan Cherecheș, Aerodro m și cer, Editura Militară, București, 2002 , p. 288‑289.
699 Nicolae Dobra, Orașul Ocna Mureș în documente, legende și amintiri. Monografie , Editura Napoca Star, Cluj‑Napoca,
2007, p. 245.
700 v. Camelia Bianca Toma, op. cit., Teză de doctorat, p . 173.
701 v. Eugen Morariu, op. cit., p. 93.
702 În această perioadă băile sărate de aici erau frecventate de 5 702 pacienți, fiind situată pe locul doi după Slănic
Moldova cu 8 535 de pacienți. Nicolae Dobra, op. cit., p. 100
703 v. Eugen Morariu, op. cit., p. 93.

105
Arh. KOVÁCS FERENC5.5. Cojocna
Băile sunt situate în satul Cojocna, la o altitudine de 340 de metri, fiind dezvoltate în jurul
a două lacuri mai mari cu apă sărată, provenite din prăbușirea unor vechi exploatări de sare. Actualele
băi datează de pe la mijlocul secolului al XIX‑lea. „În anul 1885 Cojocna funcționează ca stațiune cu
apă sărată (…) În jurul lacului se amenajează parcări, apoi un restaurant, băi cu apă caldă și un hotel
cu mai multe etaje”704. (fig. 2, anexa 41)
Dr. Generisch Gustáv descrie stațiunea vizitată în anul 1902: „pe malul dinspre intrarea în lac
erau amenajate 60 de cabine (30 pentru femei și 30 pentru bărbați), precum și cabine plutitoare săpate
în stânca de sare și căptușite cu scânduri”705(fig. 2 anexa 41).
În 1902 în stațiune existau 20 de camere la dispoziția turiștilor. Dintre acestea 3 camere sunt în
clădiri separate cu verandă comună, celelalte fiind în clădirea restaurantului sau a hotelului. Clădirile
din stațiune aveau un singur nivel, erau construite din cărămidă cu fundație de piatră și erau uscate.
Hotelul (fig. 4 anexa 41) avea un etaj din cărămidă pe schelet de lemn, camere cu pereți zugrăviți,
ferestre duble, mobilier simplu, dar cu bun gust, pat comod, podea nevopsită. Reuniunile se țineau
în centrul cu această destinație și în cele două verande mari acoperite ale hotelului, primul nefiind
dotat cu sistem de aerisire. Podelele erau acoperite cu scânduri. Multe alei aveau pietriș gros și nu
exista iluminat stradal pe timp de noapte.706
Începând cu anul 1912, la Cojocna se amenajează cele două lacuri, foste exploatări (fig. 3 și 7
anexa 41), reprezentate de o bază de tratament, restaurant și un hotel cu 56707 locuri de cazare708. Unul
dintre lacuri este consolidat și sunt construite 124 de cabine.709 Această stațiune era considerată cea
mai elegantă stațiune baleno‑climaterică din Arcul Intracarpatic.710
5.6. Sângeorgiu de Mureș
Stațiunea este situată pe valea Mureșului în partea de nord‑est a orașului Târgu Mureș. Izvoarele
din masivul de sare din apropiere alimentează băile calde și bazinele pentru băi reci.
Începând cu anul 1880 se amenajează în locul denumit grădina cu fântâna de apă sărată primul
bazin pentru băi sărate, alimentate dintr‑un izvor de la mare adâncime. (anexa 53, 54)
În anul 1900 se menționează existența a două bazine cu cabine, restaurant cu camere de
închiriat și un parc. Începând cu 1902 se înființează o societate pe acțiuni care investește 12 000
de coroane în dezvoltarea Băilor Sărate, calitatea terapeutică a apelor de aici fiind comparată cu
cea a celebrelor ape din Lostrofy din Elveția. Succesul acestei stațiuni face ca suma investită sa fie
recuperată în câțiva ani.711
704 Béldi Ákos, op. cit., p. 15.
705 Ibidem, p. 210.
706 v. Ibidem, p. 278.
707 Teodor Rusu susține că hotelurile băilor din Cojocna au o capacitate de 91 de locuri. Teodor Rusu, Teodor Fodor, Aurel
Anton, Gh. Voișanu, Ghidul stațiunilor balneo‑climaterice, cabanelor și obiectivelor turistice din regiunea Cluj , Editura
Întreprinderea Poligrafică, Cluj‑Napoca, 1967 , p. 54.
708 v. Camelia Bianca Toma, op. cit., Teză de doctorat, p . 172.
709 v. Eugen Morariu, op. cit., p. 92.
710 v. Karolina Kira, Stațiunea balneară Cojocna, Editura Artmanthis, Cluj‑Napoca, 2009, p. 11.
711 Ilarie Opriș, Monografie Sângeorgiu de Mureș, Editura Nico, Târgu Mureș, 2010, p. 395.

106
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialHankó Vilmos preciza în 1900: „izvorul cu apă sărată ce a țâșnit pe proprietatea domnului Csete
György, conform analizelor, face parte din rarele ape sărate‑sulfuroase reci, (…) și trebuie privit cu
mare atenție de medici”712
În anul 1913, probabil datorită proximității stațiunii de localitatea Târgu Mureș, aproape 1 000
de oameni au făcut baie în stațiune. 713
Între anii 1920 și 1924 se construiesc trei ștranduri dotate cu cabine, plajă și solar, o bază de
tratament cu bazin de apă caldă, saună, vane pentru împachetări și băi individuale, restaurant, terasă
pentru dans, un parc amenajat cu locuri de joacă și odihnă. 714
În 1938 se construiește un hotel cu 12 camere și cabinete medicale. 715
Aceste băi au fost închiriate și administrate de mai multe familii până la naționalizare.
La scurt timp după cel de al Doilea Război Mondial în stațiune exista un stabiliment pentru
băi calde dotat cu 28 de cabine și 32 de vane și un bazin pentru băi calde de 80 de persoane. Bazinul
exterior era amenajat cu 157 de cabine pentru dezbrăcare și două dușuri.716
5.7. Jabenița
„Jabenița este o stațiune de tratament cu vechi tradiții, înființată în jurul anului 1800 sub regim
austro‑ungar, foarte apreciată datorită apelor sale și nămolului existent de foarte bună calitate” 717,
care era cerut și de alte stațiuni din Austria și Ungaria. Această stațiune are ape cu concentrare mare
și un conținut constant de săruri clorurosodice.
Exploatarea sării se face încă din timpul ocupației romane, când se exploatau mine care, prin
surpare, au dat naștere la actualul lac cu apă sărată ce are 1 000 de m2 și 60 de metri adâncime.
În perioada Imperiului Austro‑Ungar, se amenajează pe un hectar o stațiune cu un standard înalt
destinată doar nobilimii. Din analiza vederilor (anexa 52) în această stațiune se observă existența unor
băi reci (fig. 1 și 2, anexa 52), a unor băi calde (fig. 3, anexa 52) și a unor apartamente de oaspeți
(fig. 5 și 6, anexa 52).
5.8. Ocna Dej
Începând cu anul 1886 găsim consemnări despre existența unui bazin folosit ca ștrand și loc de
agrement în perioada estivală (fig. 5, anexa 44). Ștrandul a fost scos din circuitul turistic după o scurtă
perioadă de timp, pentru că îngreuna activitățile de extragere și transport ale sării.
Ocna Dejului are pe suprafața sa un potențial balnear complex, reunit pe o arie restrânsă,
constituit din lacurile cu apă clorurosodică, argilele sărate și nămolurile sapropelice cu caracter tera‑
peutic. Ȋn vârful Dealului Cabdic, pe locul fostei mine de sare romane se află un lac cu apă clorurată
sodică (Lacul Toroc).718
712 Ibidem .
713 v. Ibidem, p. 396.
714 v. Ibidem, 2010, p. 395.
715 v. Ibidem .
716 v. Eugen Morariu, op. cit., p. 230.
717 Laviniu Munteanu, op. cit., p. 194.
718 v. Camelia Bianca Toma, op. cit., rezumatul tezei de doctorat, p. 21.

107
Arh. KOVÁCS FERENC5.9. Bazna
Stațiunea se află la 15 kilometri de Mediaș în localitatea Bazna.
În 1798, în lucrarea Memorialae Europae apar primele date asupra efectului curativ al izvoa‑
relor din această zonă. Legenda descoperirii apelor de la Bazna apare în a doua jumătate a secolului
al XVIII‑lea. La începutul secolului al XIX‑lea un grup de cercetători din Viena realizează un studiu
sistematic asupra compoziției apelor.719 Ștefănescu Costin menționează apariția primelor știri despre
această lucrare în anul 1749.720
În urma studiilor din perioada 1800‑1810, guvernarea din Viena hotărăște, în 1814, construirea
unui stabiliment pentru băi, dar acesta nu este deschis decât în 1843.
După această perioadă s‑au construit câteva clădiri de locuit și o baie cu apă caldă cu 7 vane
(fig. 4, anexa 56). În anul 1902 pentru cazarea turiștilor existau mai multe vile cu un total de 160 de
camere (anexa 57, fig 1, 2, 3).721
Din analiza vederilor din anexa 56 se observă că, pe lângă băile calde, stațiunea dispunea de băi
reci, împărțite pe sexe (fig. 5, 6), băi cu nămol (fig. 7) și băi în aer liber (fig. 9) construite din lemn.
Clădirile din stațiune erau construite mai mult din piatră sau cărămidă, iar dotările erau din lemn.
Dezvoltarea stațiunii este constantă până în jurul anilor 1950 și se poate observa în figurile 1 – 4,
din anexa 55. După naționalizare, Bazna devine stațiune permanentă.
5.10. Alte stațiuni balneare cu specific sărat din Transilvania;
stațiuni concurente care servesc ca modele de inspirație ale vremii
Urmând tendințele din restul Transilvaniei în perioada studiată, numeroase localități își exploa‑
tează potențialul turistic în funcție de specificul fiecăreia. Dintre acestea, cu specific sărat menționăm
următoarele:
Băița
Stațiunea Băița este situată pe malul stâng al Someșului, la 2 kilometri de orașul Gherla, și are
o vechime de 190 de ani. La înființarea stațiunii sunt construite stabilimentul băilor, restaurantul și
sala cazanelor. În jurul anilor 1930 se construiesc 5 vile mici și un bazin pentru înot.722 Imediat după
cel de al Doilea Război Mondial stabilimentul pentru băi avea o sală de odihnă, 13 cabine cu căzi
îmbrăcate în plăci de marmură și un bazin în aer liber.723
Someșeni
Pe malul drept al Someșului Rece, la 3 kilometri de orașul Cluj‑Napoca, lângă un masiv de sare,
este situată stațiunea Someșeni. În 1955 pavilionul de băi calde era împărțit pe sexe, fiecare având un
bazin pentru baie comună, o sală de odihnă, o instalație de duș, o sală de masaj și cabinetul medical
719 v. Eugen Morariu, op. cit., p. 252.
720 v. Costin Ștefănescu , op. cit., p. 146.
721 v. Béldi Ákos, op. cit., p. 22, 269.
722 v. Eugen Morariu, op. cit., p. 89.
723 v. Ibidem, p. 90.

108
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondialcu punct farmaceutic. Băile reci sunt în aer liber și sunt compuse din două bazine.724 Cele două bazine
exterioare erau dotate în 1955 cu 136 de cabine de lemn și o cabană de scânduri pentru garderoba
comună. Din terenul cu nămol, de aproximativ 1 hectar, se folosește o suprafață de doar 500 de metri
pătrați. Acest nămol este folosit în două solarii cu bazine speciale.725
Stațiuni concurente aflate pe drumul sării din Transilvania care servesc
ca modele de inspirație pentru băile sărate726
Cunoașterea modelelor de inspirație pentru stațiunile cercetate este deosebit de importantă
deoarece, de obicei, acestea apar cu mult înainte ca primele amenajări importante să fie făcute în
băile cu specific sărat. După cum am mai menționat, în aceea perioadă scăldatul în apa sărată era
un obicei nou, înotul nefiind foarte răspândit printre localnici, iar interesul pentru stațiunile sărate
începe doar după mijlocul secolului al XIX‑lea, când medicii încep să le popularizeze și să le demon‑
streze efectele benefice. Până la apariția acestora, stațiuni ca Borsec, Vâlcele sau Băile Herculane
aveau deja renume internațional, motivând la rândul lor alte comunități locale să își exploateze
potențialul balneoclimateric.
Prima și cea mai importantă stațiune model din Transilvania situată, și pe drumul sării, este
Băile Herculane.
Revigorarea stațiunii Herculane începe din 1719, pornind de la o vastă experiență a austriecilor
în gestionarea resurselor termale. Stațiunea este în centrul atenției regalității austriece și beneficiază
de investiții însemnate, iar pe la mijlocul secolului exista deja un complex balneoclimateric după
sistem german la standarde înalte.727
În secolul al XIX‑lea stațiunea este în plină ascensiune, fiind construite numeroase hoteluri,
pavilioane de băi, un cazino, se amenajează parcurile, în special central, în jurul căruia sunt concen‑
trate clădirile cu arhitectură balneară.728 Stilul clădirilor din Băile Herculane din secolul al XIX‑lea
este baroc austriac. Stațiunea se păstrează pe primul loc al numărului de vizitatori în toată perioada
cercetată.
De asemenea, concurența din partea altor stațiuni, fapt valabil și astăzi, este foarte benefică
pentru turiști, care urmăreau foarte interesați competiția în numeroase publicații ale vremii.
Stațiunea care îndeplinește ambele condiții, ca model și concurență, este stațiunea Vâlcele.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea, descoperirea apelor minerale de la Vâlcele a
dus la o creștere vertiginoasă a populației, datorită nobililor care construiau vile și dotări în stațiune,
sporindu‑i astfel faima.729 Această faimă este datorată și proximității stațiunii de Țara Românească
și Moldova, de unde vin să își petreacă timpul numeroase personalități istorice, politice și culturale
ale vremii.730
Până la jumătatea secolului al XIX‑lea stațiunea Vâlcele avea deja în dotare băi cu apă caldă
și rece, restaurante, parcuri și alei prin pădure, precum și numeroase vile utilate foarte modern
724 v. Eugen Morariu, op. cit., p. 98.
725 v. Ibidem, p. 99.
726 În acest caz ne vom referi la aria culturală extinsă a drumului sării; de exemplu plutăritul de pe Mureș își are originile
din zona Toplița, lângă care se află stațiunea Borsec.
727 Vasile Băran, Romanii la Herculane , Editura Convexus 2000, București, 2003 , p. 169.
728 Nicoleta Simona Calapiș, Monografia orașului Băile Herculane , S.N, Timișoara, 2009 p. 91‑109.
729 Nicolae Moldovan, op.cit. , p. 14.
730 Ibidem , p. 170‑176.

109
Arh. KOVÁCS FERENCpentru acea perioadă.731 Prima vilă de tip hotel este construită în anul 1770.732 Construcția arterei
de circulație de la București‑Brașov din 1847 a sporit numărul de vizitatori.733
În cartea Noul călăuz al streinului prin Brașov și regiunea d’impregiur din 1891, aflăm că băile
de la Vâlcele (Előpatak) sunt incontestabil734 cele mai frecventate, având un grad înalt de confort.735
Direcțiunea băilor avea sub administrare în 1891 peste 600 de camere și gestiona restaurantele și
meniurile pentru cură.736
Malnașul este o baie mai puțin frecventată în perioada anilor 1891 deoarece are o poziție izolată,
fiind la o distanță mare de principalele căi de comunicare.737
Stațiunea din Tușnad este renumită pentru frumusețea sa, iar proprietățile curative ale apelor sale
sunt considerate mult mai bune decât cele din Malnaș sau Vâlcele. De asemenea, în această stațiune
proprietarii și administrația băilor au investit mult în vile și trasee prin pădure.738 Băile Tușnad iau
ființă în 1840, iar în 1846 sunt construite deja 40 de vile la inițiativa unei societăți pe acțiuni condusă
de 6 persoane. Ulterior, în 1852 sunt construite o serie de vile de tip elvețian. Primul pavilion balnear
este construit în 1868.739
În anul 1880 începe perioada de aur a stațiunii, se construiesc băi, piscine, policlinici vile și
se amenajează parcuri. La începutul secolului al XX‑lea erau 33 de vile și 700 de locuri de cazare,
care primeau peste 2 000 de turiști pe an. Această perioadă de aur este întreruptă timp de 10 ani după
Primul Război Mondial.740
În 1893 se povestește despre potețialul imens pe care l‑ar avea stațiunea Borsec, chiar pe plan
european, dacă nu ar fi atât de izolată de marile artere de „comunicațiune cu lumea cea mare.”741
Legenda spune despre o vindecare miraculoasă de „curgere de sânge pe gură”742, în Ardeal, a unui
cioban care cade în apele de lângă izvorul Borvizului, găsind astfel izvorul tămăduirii.
Apa din Borsec era exploatată încă din 1770 și se vindea atât la noi în țară, cât și la Pesta și
Viena. Lumea medicală a vremii este informată de dr. Krantz, profesor vienez, care menționează
în cartea sa „Izvoare” calitățile terapeutice ale izvoarelor din această zonă.743
Apele se transportau în ulcioare de lut până la Toplița, iar de acolo, mai departe, pe plute, apa
fiind vândută atât în țară, cât și în strainătate.744
Medicul‑șef al Ardealului, dr. Neustadler, scrie în revista medicală din Sibiu despre calitățile
terapeutice ale apelor minerale din Borsec. Primele amenajări tehnice și edilitare din Borsec se fac
în jurul anilor 1850, dar sunt distruse parțial în timpul celor două războaie mondiale.745
731 Ibidem , p. 166.
732 Ibidem , p. 168.
733 Ibidem , p. 167.
734 Acest lucru se observă și din analiza numărului de vizitatori din capitolul 4.3 fig. 12 unde stațiunea apare cu o medie
de turiști în perioada 1875 – 1895 de aproape 1 000 de vizitatori.
735 Comitetului oficial de informațiune pentru streini, Noul călăuz al streinului prin Brașov și regiunea d’impregiur,
precum și prin băile transilvane: Zizin, Elépatak, Mălnaș, Tușnad, Covasna și Borsec, Editura Alexi, Brașov, 1891, p. 45.
736 Ibidem , p. 50.
737 Ibidem , p. 45.
738 v. Ibidem , p. 46.
739 v. Pilbáth G. Attila, Pál Zoltán, Microregiunea Ciomad‑Balvanyos , Editura Green Steps, Brașov, 2009 , p. 7.
740 v. Ibidem, p. 8.
741 Comitetului oficial de informațiune pentru streini, op. cit. , p. 47.
742 Elena Berlescu, op. cit., p. 12.
743 v. Eugen Morariu, op. cit., p. 205.
744 v. Elena Berlescu, op. cit., p. 12.
745 v. Eugen Morariu, op. cit., p. 206.

110
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialCu o evoluție asemănătoare stațiunilor din Transilvania putem menționa în comparație, ca model
de inspirație, stațiunea Călimănești.746 În 1912 doctorul F. Grüngeld descrie Călimăneștiul ca un sat
foarte căutat de turiști, bogat și mare, cu vile în stil elvețian pe două rânduri, de‑a lungul șoselei, cu
numeroase hoteluri, restaurante, săli de dans și muzică, parcuri englezești”, cu flori alese ce dau ochilor
o priveliște largă și fermecătoare”747.
În ceea ce privește stațiunile din străinătate, una din cele mai celebre este stațiunea Vichy, pre‑
zentată de C. Constatiniu ca fiind o localitate aparținând statului, care este dată împreună cu izvoarele
ei, în concesiune pe 50 de ani, din 1853 până în 1903. Astfel, stațiunea se dezvoltă de la 1 600‑1 800
de locuitori la început până la 16 000‑17 000 în 1895, iar prin construcții, parcuri, grădini și vitalitatea
pe care o emana devine celebră. „Dr. C. James în tratatul sěŭ, (…) zice: persónele care aŭ cunoscut
Vichy așa cum era el odată și care l´ar visita astă‑zi se pot crede de o cam‑dată jocul unei ilusiuni”748.
Valoarea acțiunilor a crescut la bursă de peste 30 de ori. Prețul pus pe sănătate în străinătate era mare
pe atunci, și erau români care îl plăteau, pe când la noi efectele terapeutice erau la fel, sau dacă nu mai
bune decât în stațiunile occidentale, doar că lipseau investițiile care să îi atragă pe români și pe străini.
Observăm că, la sfârșitul perioadei studiate, stațiunile balneare sunt foarte căutate și apreciate.
Toate exploatările de sare ajung inevitabil, mai devreme sau mai târziu, să aibă potențial balneo‑
turistic. Din analizele prezentate reiese că în cazul Ocnei Sibiului, al Sovatei al Cojocnei, al Baznei, al
Jabeniței și al Sângeorgiului de Mureș, stațiunea este elementul care dă caracter localității și imprimă
cursul de dezvoltare al acesteia începând cu mijlocul secolului al XIX‑lea.
De departe, cea mai spectaculoasă dezvoltare a zonei balenare a avut loc în Sovata, unde s‑a
dublat suprafața localității și a avut un impact deosebit și asupra numărului de locuitori, care crește
de 6 ori de la primele amenajări. Observăm că impactul stațiunii este mare atât din punct de vedere
urbanistic, cât și financiar, aceasta devenind principalul motor economic al localității. Un impact
urbanistic mare al stațiunii asupra localității se poate observa și în Bazna.
În cazul localității Ocna Sibiu, prezența celor două funcțiuni, cea minieră și cea balneară, are un
impact direct asupra localității, atât din punct de vedere financiar prin veniturile aduse, cât și urbanis‑
tic prin apariția unei zone întinse de loisir. În paralel cu zona industrială a exploatării sării, stațiunea
balneară se dezvoltă într‑un ritm accentuat, iar prin investițiile făcute, numărul de turiști crește ajun‑
gând să depășească numărul de locuitori.
În Corund, Jabenița, Sângeorgiu de Mureș și Cojocna, stațiunea având dimensiuni mai mici, a
avut un impact urbanistic mai redus față de restul localităților. Din punct de vedere financiar, dintre
acestea iese în evidență stațiunea din Cojocna a cărui număr mare de turiști ne face să credem că
impactul asupra dezvoltării economice a localității este mult mai însemnat.
746 Proprietățile curative ale izvoarelor din această localitate sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri. În timpul verii 60‑80
de familii făceau cură în casele țăranilor în băi încălzite cu pietre arse. O descriere a localității este dată de Dr. C. Aronovici
sub formă de raport pentru anul 1886/87: ”În anul 1886 localitatea se modernizează prin finalizarea construcției hotelului
și al băilor. În 1895 C. Constatiniu propunea ca lucrări balneo‑tehnice pentru Călimănești, printre altele, și construirea unui
stabiliment pentru hidroterapie, aprobat încă din anul 1891, astfel diversificând specialitatea stațiunii, prin băi calde nece‑
sare pentru a „reconstitui sistemul nervos în urma uneǐ muncǐ intelectuale.” Acest stabiliment era cu atât mai necesar cu
cât prin construcția liniei ferate Curtea de Argeș‑Călimănești‑Rîu‑Vadului, numărul de turiști a crescut, acum venind și din
Transilvania. Ca lucrări de înfrumusețare și exploatare propune construirea unei alei umboase care să conecteze Calimănești
de Căciulata, schimbarea mobilierului Hotelului Călimănești în toate camerele, iar ca absolută necesitate construirea unui
cazino‑restaurant cu sală de bal și desființarea celui existent din corpul locuințelor pentru că ”ast‑fel de locale de petrecere și
birturile trebuese scóse din corpul locuințelor. ”Constantinescu Constantiniu, op. cit., p. 11, 13. 16
747 Friedrich Grünfeld, Călăuza locurilor de băi și odihnă din România, Editura Călăuzei, București, 1912, p. 31
748 Constantinescu Constantiniu, op. cit., p. 8.

111
Arh. KOVÁCS FERENCPe de altă parte, în localitățile Turda și Ocna Mureș, care au potențial balnear exploatat și bine pus
la punct la cumpăna secolelor al XIX‑lea și al XX‑lea, observăm alți factori care contribuie la progre‑
sul lor: dezvoltarea industriei la Turda, iar în cazul Ocnei Mureș, pe lângă industrializare, ia amploare
exploatarea de sare, localitatea devenind cea mai importantă exploatare de sare din Transilvania din
acest punct de vedere.
Dezvoltarea localităților Ocna Dej și Praid este dată de exploatările de sare existente aici, caracterul
balnear fiind un element mai puțin important în perioada studiată, dar valorificat ulterior.
În ceea ce privește alte stațiuni balneare din Transilvania în perioada studiată, numeroase locali‑
tăți își exploatează potențialul turistic în funcție de specificul lor, oferind inițial modele de inspirație
și concurență stațiunilor bazate pe sare, în cele din urmă fiind întrecute în popularitate de acestea din
urmă. În aceste condiții stațiunile cu specific sărat devin modele pentru restul stațiunilor.

112
VI
Cercetare cu privire la specificitatea ștrandurilor,
spațiilor de tratament din stațiunile balneare
și a orașelor consacrate ca și exploatări de sare
6.1. Fenomenul arhitectural în România în perioada cuprinsă între
sfârșitul secolului al XIX‑lea și începutul secolului al XX‑lea
Principalele stiluri arhitecturale se reflectă și în clădirile stațiunilor balneare cercetate. În dece‑
niile V–VI ale secolului al XIX‑lea regăsim unele manifestări ale curentului romantic.749 Acest stil
apare ca o opoziție la curentul vremurilor, adică la clasicism. Orientarea acestui stil romantic este cu
precădere către stilul gotic sau arhitectura populară, de unde se preiau elemente ale arhitecturii feudale.
Apar astfel ca decorații crenelurile, turnulețele, specifice arhitecturii militare, atât în Transilvania, cât
și în Țara Românească.
Din punct de vedere al specificului arhitecturii populare, majoritatea caselor țărănești din
Transilvania au pe laturi o galerie deschisă, adesea doar un simplu soclu lat făcut din „lut bătut între
capetele petrecute ale grinzilor care formează temelia casei”750 și este mărginită de stâlpi sculptați și
balustrade. Caracterul acestei case este profund autohton, cu înfățișare elegantă și pitorească, fiind
pus în evidență simțul practic, realist și concepțiile artistice ale țăranului, în concordanță cu mediul
natural înconjurător.751 Astfel, arhitectura populară este adaptată condițiilor mediului geografic, fiind
un bun exemplu în special pentru construcțiile clădirilor din stațiunile colinare sau montane.
Materialele de bază pentru realizarea construcțiior au fost lemnul, piatra, pământul și cărămida.
Lemnul, în special esențele de stejar, brad și uneori fag, este un material folosit sub toate formele, de
la elemente masive, cum sunt pereții din lemn legați prin sistemul „în chetori” sau „în căței”, până
la elemente de decor. Pământul a fost utilizat sub formă de ciamur sau chirpici, iar piatra a fost uti‑
lizată sub formă de bolovani de râu sau cioplitură. Cărămida presată din pământ galben special este
folosită de meșterul popular doar către sfârșitul secolului al XIX‑lea. Elementele arhitecturale, ca
pereții, stâlpii, grinzile, tavanele, bolțile, streașinile și învelitorile sunt folosite de meșterul popular cu
multă măiestrie. Meșterul folosea plastica arhitecturală pentru a insufla plăcere și satisfație ochilor și
spiritului. Această experiență acumulată este folosită ulterior pentru îmbogățirea caracterului specific
autohton și realist al arhitecturii românești cu elemente pitorești.752
749 v. Gheorghe Curinschi Vorona, op. cit., p. 281.
750 Grigore Ionescu, Istoria Arhitecturii Românești. Din cele mai vechi timpuri până la 1900 , Editura Capitel, București,
2007 , p. 268.
751 v. Ibidem, p. 276.
752 v. Ibidem, p. 305, 312, 347.

113
Arh. KOVÁCS FERENCDupă 1850, dezvoltarea capitalismului duce la un proces de urbanizare a orașelor, care se îmbo‑
gățesc cu clădirile monumentale ale noilor instituții burgheze753, precum și cu numeroase parcuri.
Nici de această dată numărul meșterilor autohtoni nu este suficient și se face apel la arhitecți din alte
țări, unde stilul romantic era folosit pe scară largă. Ca elemente specifice acestui stil amintim: bolți
pe arce de ogivă, arce și arcade frânte, turnulețe de colț, toate îngrămădite în compoziția clădirilor cu
funcțiuni diferite. În deceniul al VI–lea al secolului al XIX‑lea se concretizează formele arhitecturale
ale unui romantism integral.754 Romantismul este treptat abandonat în ultimul sfert al secolului al
XIX‑lea755, iar ecouri ale acestuia sunt vizibile și la începutul secolului al XX‑lea.
Pătrunderea eclectismului în România (atât în Transilvania, cât și în Vechiul Regat), spre sfârși‑
tul secolului, a coincis cu această perioadă de creștere economică și, prin urmare, de avânt constructiv.
Eclectismul a devenit, cu mare rapiditate, un limbaj de consum, aflat la îndemâna arhitecților (români
și străini), a constructorilor sau a proprietarilor înșiși. Această situație explică imensa cantitate de
clădiri eclectice, de la cele mai reprezentative construcții administrative, până la locuințele modeste
de serie, care au marcat decisiv configurația orașelor.756
Fenomenul de urbanizare continuă, se dezvoltă infrastructura rutieră și feroviară, iar odată cu
importul de capital străin, noile ideologii preferă soluționarea plasticii arhitecturale cu ajutorul carac‑
teristicilor eclectice care dominau Europa acelei perioade. Numeroși arhitecți care lucrau în Țările
Române au fost instruiți în școlile franceze.757 În Transilvania domnea aceeași orientare stilistică.758
De asemenea, „în spațiul intracarpatic, în primele decenii ale veacului al XX‑lea și‑a făcut din
plin simțită prezența o lege de evoluție spirituală, care va acționa și asupra culturii săsești ardelene
din ultima generație”, iar noile opere sunt „originale simbioze între moștenirile trecutului și amprenta
tensiunilor contemporane”.759
În Transilvania stilul 1900 este de orientare secession, unde motivele românești, de inspirație
folclorică, se integrează cu cele maghiare pentru a da naștere la o arhitectură neomaghiară. Acest stil
se împarte în două etape, una caracterizată prin motive curbilinii și florale, iar alta prin forme geome‑
trice și sobrietate decorativă.760
Un aspect deosebit de important în cadrul Artei anilor 1900 este poziția dominantă a ornamen‑
tului sau cea a decorației în general.761
În cadrul procesului de afirmare națională, intelectualii maghiari consideră zona Transilvaniei
ca fiind cea mai autentică ungurească și, în același timp, cea mai viabilă sursă pentru crearea unui
stil național, deoarece maghiaritatea locuitorilor nu a fost alterată de influențele otomane sau
habsburgice.762
După Kós Károly în anul 1907, autenticitatea culturii Transilvănene este mult mai pronunțată
decât în orice altă parte a Ungariei, fapt datorat și amestecului de etnii.763
753 v. Gheorghe Curinschi Vorona, op. cit., p. 287.
754 v. Grigore Ionescu, op. cit., p. 417.
755 v. Ibidem, p. 420.
756 Brătuleanu, A., Lascu, N ., Istoria arhitecturii în România – Note de curs, p. 18.
757 v. Grigore Ionescu, op. cit., p. 424.
758 v. Ibidem, p. 437.
759 Negoiță Lăptoiu, Incursiuni în arta românească vol. 4, Editura Napoca Star, Cluj‑Napoca, 2009 , p. 343.
760 v. Gheorghe Curinschi Vorona, op. cit., p. 295.
761 Paul Constantin, Arta 1900 în România, Editura Meridiane, București, 1972 , p. 24.
762 Ada Ștefănuț, Arta 1900 în România, Editura Noi Media, București, 2008, p. 15‑ 21.
763 v. Ibidem, 2008, p. 42.

114
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialAceste orientări sunt întrerupte în timpul Primului Război Mondial, iar arhitectura României
interbelice devine influențată de tendințele arhitecturii moderne afirmate pe plan mondial.764
Această pătrundere a modernismului nu este legată doar de noile materiale, ci și de o unitate
în cadrul artelor și culturii moderniste.
Odată cu apariția betonului armat, prin voința estetică a arhitectului, structura însăși lua formă
arhitecturală.765
Arhitectura interbelică are un pronunțat caracter funcțional și constructiv, iar elementele plas‑
tice de decor au uneori inspirație tradițională.766
„Pentru orice popor, cult sau primitiv, arhitectura a reprezentat, din totdeauna, oglinda fidelă
a spiritualității lui, a structurii lui raționale și afective, a aspirațiilor și tensiunilor lui, (…) a refletat
conceptia etică, estetică și metafizică în întreaga lui specificitate, indiferent de mijloacele tehnice
și materiale pe care le‑a avut.”767
„Interesul pentru arhitectura vernaculară apare în Anglia secolului al XIX‑lea, ca mijloc
de subminare a dihotomiei dintre arta cultă și cea spontană, în contextul în care industrializarea
provocase tendința reîntoarcerii către natură. La sfârșitul secolului, arhitectura vernaculară este
considerată ca autogenerându‑se, natural, organic, în directă legătură cu locul în care apare, cu
clima, geografia și obiceiurile oamenilor care o locuiesc și, de aceea, este expresia cea mai auten‑
tică a genius loci .
Din această perspectivă, arhitectura vernaculară este adesea implicată în crearea diver‑
selor stiluri naționale sau regionale. Însă există și o arhitectură modernistă intim legată de
vernacular. Pentru Ludwig Hevesi, arhitectura țărănească este deja secesionistă, fiindcă e
în afara teoriei academice. Făcând distrincție între arhitectura ca stil și arta de a construi ,
Hermann Muthesius scrie în 1902: „«Și în Anglia arhitectura vernaculară a fost disprețuită și
batjocorită, la fel cum bisericile gotice fuseseră disprețuite în perioada dominației italiene. Dar
șarmul artistic inerent al acestor clădiri este acum recunoscut și odată cu el calitățile pe care ele
le au de oferit ca prototip pentru casa modernă de mici dimensiuni. Ele au tot ceea ce se caută
și se dorește: simplitatea sentimentului, adecvare structurală, forme naturale în locul adaptări‑
lor unor forme arhitecturale din trecut, design rațional și practic, încăperi cu forme agreabile,
culoare și efectul armonios care în timpurile trecute rezultase spontan dintr‑o dezvoltare orga‑
nică bazată pe condițiile locale. »”768
Specificitatea acestui proiect de cercetare constă în concentrarea cu precădere asupra
arhitecturii stațiunilor balneare dezvoltate în perioada secolului al XIX‑lea și începutul secolului
al XX‑lea.
764 v. Gheorghe Curinschi Vorona, op. cit., p. 296.
765 Marcel Melicson, Arhitectura modernă , Editura științifică și enciclopedică, București, 1975 , p. 87.
766 v. Grigore Ionescu, op. cit., p. 496.
767 Constantin Joja, Arhitectura românească în context european , Editura Tehnică, București, 1989 , p. 7.
768 Ada Hajdu, op. cit. , p. 117

115
Arh. KOVÁCS FERENC6.2. Tipologii ale construcțiilor în localitățile de pe drumul
sării consacrate ca stațiuni balneoclimaterice
„Arhitectura marchează trecerea geometriei din planul intelectual în planul sensibil”769 și „este
expresia comună a unui ansamblu de cunoștințe, de credințe sau de idei sistematizate”770. „Construcția
este limba maternă a arhitectului. Arhitectul este un poet care gândește și vorbește prin construcție.”771
În cadrul acestui studiu se remarcă două tipuri de tipologii de clădiri, cele destinate exploatării
de sare și cele destinate balneoturismului.
Clădirile destinate exploatării de sare care se pot observa în anexa 14 – Ocna Mureș zona
minieră, anexa 44 – Ocna Dej zona minieră și anexa 35 – Praid vederi de epocă sunt clădiri simple
din cărămidă sau, mai rar, din lemn, cu regim de înălțime redusă, majoritatea cu parter și cu limbaj
decorativ redus. Din punct de vedere funcțional acestea sunt clădiri administrative, depozite, clădiri
care deserveau intrarea în mine sau extracția sării din adâncime (fig 1 – 5, anexa 15 – Ocna Mureș
zona minieră ). Aspectul industrial al exploatărilor era dat și de existența numeroaselor ateliere de
întreținere, a stațiilor de conducte, a vestiarelor, cantinelor sau birourilor, fiind completat la Ocna
Mureș începând cu 1920, de sondele de extracție a sării în soluție. La acestea se adaugă și clădirile
destinate cămărilor de sare. (ex. Casa Cămării Sării din Turda care este actualul Muzeu de Istorie
Turda). Chiar dacă nu sunt clădiri, cavernele miniere rezultate le putem considera elemente specifice
ale arhitecturii exploatărilor de sare, acestea fiind cele mai importante și uneori singurele, care au
rămas până în ziua de azi din acest program.
Pe de altă parte, funcțiunea turistică a dat naștere unui nou tip de localitate cu specific urban, și
anume stațiunile balneare. Acestea pot fi considerate primele tentative de turism organizat, fiind cel
mai bine echipate pentru circulația turiștilor.772
Tipologiile de clădiri destinate balneoturismului din stațiunile cercetate se înscriu în mare
parte în tendințele occidentale. Spunem în mare parte, deoarece din studiul comparativ al stațiunilor
balneoclimaterice cu specific sărat și al celor prezentate de către Ada Hajdu în lucrarea Arhitectura
de vilegiatură în România modernă, observăm anumite diferențe fundamentale. Astfel, în cadrul
marilor stațiuni „arhitectura stabilimentelor de băi derivă din cea a spitalelor militare termale și, într‑o
primă fază, care se desfășoară în mare în prima jumătate a secolului al XIX‑lea, cumulează adesea
toate funcțiile esențiale ale unei stațiuni. Inițial stabilimentele termale au băi și spații destinate curei
situate la subsol, restaurante, saloane și spații destinate în general loisir‑ului la parter, iar etajele sunt
ocupate de camere pentru cazare; în Europa centrală stabilimentele de băi din stațiunile mai mici au
adesea și spații de cazare (…). În Franța, dezvoltarea programului de băi publice este puțin legată de
evoluția teoriei arhitecturii din a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea și pe parcursul secolului al
XIX‑lea. Primul pas spre inventarea unui program specific pentru băile publice a fost acela de a li se
conferi aspectul unui edificiu public, adică de a le scoate din sfera arhitecturii vernaculare, de le face
monumentale, din materiale adecvate, și de a le decora corespunzător, în mare parte ca urmare a noului
discurs al medicilor despre chestiunile de sănătate publică. Pentru aceasta, era nevoie să li se confere un
caracter, în acord cu tendința de a elabora tipuri arhitecturale adecvate tuturor funcțiunilor sociale.”773
769 Élie Faure , Istoria artei. Spiritul Formelor 2 , Editura Meridiane, București, 1990 , p. 31.
770 Ibidem, p. 35.
771 Marcel Melicson, Arhitectura modernă , Editura științifică și enciclopedică, București, 1975 , p. 50.
772 v. Dan Ghinea, Romania Resorts and Spas , Editura Enciclopedica, București, 1993 , p. 11.
773 Ada Hajdu, op. cit. , p.64.

116
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialObservăm că aceste lucruri nu sunt valabile în stațiunile cu specific sărat. În primul rând diferă
modul de tratament: principalul mod fiind baia prin intermediul cabinelor în apă sărată, prezentă în
lacuri naturale și artificiale, mult mai intensă și solicitantă asupra organismului, pe când în restul
stațiunilor cura se făcea preponderent prin ingerarea apelor și prin băile în cadă sau piscine termale.
Astfel, nici programul arhitectural al stabilimentelor bazate pe cura internă cum sunt buvette‑le nu
sunt la fel de frecvente.774
Stațiunea cu specific sărat are patru funcțiuni interconectate și parțial suprapuse: una de trata‑
ment, una de loisir, cazarea și alimentația publică. Dintre clădirile destinate exclusiv tratamentului
balnear fac parte cladirile băilor calde și reci sau amenajările lacurilor prin cabine. Clădirile saloa‑
nelor de cură și amenajări peisagere sunt destinate atât tratamentului cât și loisirului. Cazarea și
alimentația publică se face prin intermediul hotelurilor, vilelor și restaurantelor. Chiar dacă în stați‑
unile balneo climaterice cu specific sărat cercetate programul arhitectural al cazinoului, considerat
cel mai important și de nelipsit din dotarea oricărei stațiuni, îl regăsim doar în Sovata interbelică
(fig. 9, anexa 31), viața socială la băi este la fel de intensă, funcțiunile acestuia fiind preluate de
restul clădirilor, iar accentul este pus, în acest caz, mai mult pe valoarea terapeutică a stațiunilor și
mai puțin pe cea de loisir.
Programul arhitectural al parcului și al grădinilor, necesar atât pentru tratament cât și pentru
loisir, sunt nelipsite din cadrul stațiunilor cercetate. Astfel, în stațiunea din Ocna Sibiu regăsim mai
multe zone în care au fost amenajate parcuri care să deservească, atât zona balneară cât și localitatea,
așa cum se poate observa în figura 5, anexa 46. Zona balneară a localității Sovata cuprinde mai multe
parcuri și locuri de joacă pentru copii vizibile în figurile 1 până la 9 din anexa 30. Parcul stațiunii
Ocna Mureș vizibil în figurile 5‑9 anexa 15 și figurile 6‑8 din anexa 16, datorită poziției pe care o are,
o parte din el este utilizat atât de turiști cât și de localnici. O zonă întinsă de parc dotată cu o grădină
zoologică, o regăsim în zona balneară a lacului roman din Turda. Textele istorice și vederile de epocă
ne semnalează existența parcurilor și în zonele balnere ale localitățitor Corund (fig. 3‑6, anexa 38),
Bazna (fig. 1‑2, anexa 56), Cojocna (fig. 1, anexa 41), Jabenița și Sângeorgiu de Mureș. Zonele bal‑
neare ale localităților Praid și Ocna Dej nu au în dotare parcuri.
Ca sistem constructiv în stațiunile din Transilvania regăsim mai rar clădiri din cărămidă sau
beton și mai des clădiri construite din lemn. Paul Petrescu menționează existența a două tipuri de con‑
strucții din lemn pe teritoriul Transilvaniei: „cea a cununiilor de bârne orizontale, numită Blockbau
și cea a unui schelet portant de lemn umplut cu diverse materialete numit Fachwerk”775. Precursoare
a tehnicii Fachwerk este tehnica construcțiilor din nuiele împletite pe un schelet de „furci” înfipte în
pământ, tehnică prezentă în zona inelară de deal și munte care înconjoară bazinul Transilvaniei.776
Aceste tipuri se regăsesc și în construcția clădirilor din majoritatea stațiunilor balneare (de exemplu
774 „Situate în interiorul băilor sau în exterior, într‑un portic sau într‑un parc, buvette‑le sunt elementul care favorizează
în cel mai înalt grad întâlnirile între vilegiaturiști, indiferent de sex și de clasele sociale din care provin. Abia în a doua
jumătate a secolului al XIX‑lea se generalizează buvette‑le, care să constea în mai mult decât o simplă fântână acoperită,
pentru a deveni edicule.186 În aceeași Handbuch der Architektur, stabilimentele destinate curei interne sunt împărțite
în trei categorii: Quellenhaus (clădiri de sine stătătoare, care în marile stațiuni imită temple antice), Trinkhalle (galeria
deschisă pe una dintre laturi) și Collonade (galeria deschisă pe ambele laturi). Indiferent cum se numesc, aceste trei cat‑
egorii, cărora li se adaugă buvette‑le plasate în parcuri, apar peste tot în Europa și prezintă o uimitoare varietate.”; Ada
Hajdu, op. cit. , p.70.
775 Radu Octavian Maier, Arhitectura țărănească și elementele ei decorative în vestul țării, Editura Comitetul de cultură
și educație socialistă al Județului Arad, Arad, 1979, p. 24.
776 v. Ibidem .

117
Arh. KOVÁCS FERENCmajoritatea vilelor din anexele 26, 27, 28, 38, vilele din fig. 7 și 8, anexa 49, vilele din fig. 5 și 6,
anexa 52, vilele din anexa 57).
Stațiunea din Ocna Sibiu este singura care are în dotare un complex integrat specific marilor
stațiuni, prezentat în anexa 48 – Ocna Sibiu Complexul Horia Cloșca și Crișan, care cuprinde atât
băi reci cu cabine și pavilioane în jurul lacurilor, băi calde, salon de cură, cât și un hotel. Volumetria
generală a băii calde este compusă din trei aripi, marcate cu un coronament ondulat, de‑a lungul
căruia se observă vrejuri mici, în formă de flori, modelate din tencuială. Salonul de cură este ampla‑
sat la sud‑vest de clădirea băilor calde. Fațada principală spre lacuri este articulată de șirul de arcade
decorate cu pilaștrii iar zona plată a acoperișului a fost amenajată ca terasă. Hotelul de odinioară777
a fost ridicat la sud‑vest de salonul de cură, la baza versantului dealului.
Pentru restul stațiunilor, funcțiunile destinate tratamentului sunt formate din clădiri sau dotări
izolate.
Băile reci se fac prin intermediul cabinelor din jurul lacurilor, care sunt construite exclusiv
din lemn și sunt grupate în două tipuri de pavilioane. Primul tip este pavilionul perimetral cum este
cel din Stațiunea de Jos din Sovata (fig. 1‑3, anexa 3), cel din Jabenița (fig. 1 și 2, anexa 52), Bazna
(fig. 5, 6, 9, anexa 56) și parțial cel din Ocna Mureș (fig. 3, 7, 9, anexa 15). Al doilea tip este pavili‑
onul izolat prezent pe lacurile din Turda (fig. 2, 4, 8, anexa 20 și fig. 1‑3, anexa 21), pe lacurile din
Stațiunea de Sus din Sovata ( fig. 1‑5, 7, anexa 29 și fig. 4, 5, 7‑9, anexa 32) și pe lacurile din Ocna
Sibiu (fig. 1‑5 anexa 47, fig. 1, 2 anexa 48, fig. 4 anexa 49).
Băile calde sunt de obicei plasate într‑un pavilion de lemn în stil Fachwerk cum este cel antebe‑
lic de la Turda (fig. 9, anexa 20), Cojocna (fig. 2, anexa 41) Jabenița (fig .3, anexa 52) și Bazna (fig.
4, Anexa 56), sau Blockbau cum este cel din Sovata (fig. 3‑5, anexa 29) și Corund (fig. 7, anexa 38).
Clădirile din cărămidă, piatră sau beton ale băilor calde le regăsim în stațiunea Ocna Mureș (fig. 1‑4,
8, 9, anexa 15), Turda postbelică ( fig. 6, anexa 21), Sovata (fig. 6‑9, anexa 29) și din complexul Ocna
Sibiu (anexa 48). Pe lângă băi calde în stațiunile cercetate avem și pavilioane ale băilor de nămol,
unul pitoresc din lemn în Bazna (fig. 7, anexa 56) și unul interbelic modern din cărămidă placată cu
lemn în Sovata (fig. 6, anexa 32).
Funcțiunile destinate cazării sunt hotelurile și vilele. În Europa complexul format din hotel și
băi era des întâlnit în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, iar în preajma acestora s‑au construit
coridoare de legătură cu alte zone, acoperite sau chiar închise cu pereți din sticlă.778 Datorită intensifi‑
cării turismului hotelul devenise la cumpăna secolelor o clădire de sine stătătoare, nelipsită din cadrul
stațiunilor balneare. Pe lângă hotelul din Ocna Sibiu avem în stațiunea Sovata 3 hoteluri antebelice
– hotelul Hunyadi, hotelul Bercsényi, hotelul István – și unul interbelic, Hotelul Băilor (anexa 25),
în Turda – două hoteluri, unul antebelic (fig. 1‑7, anexa 20) și unul interbelic (fig. 5, anexa 21), iar în
Cojocna – un hotel antebelic (fig. 4, anexa 41).
Clădirile hotelurilor sunt astfel concepute încât turiștii să fie cât mai vizibili, având o funcție de
socializare importantă. De obicei hotelurile au câte o galerie de lemn la fiecare nivel. „Faptul că se
construiesc galerii și nu balcoane poate fi determinat nu numai de factori economici, ci și de dorința
de a veni în întâmpinarea așteptărilor clienților, fiindcă balcoanele comune și galeriile nu sunt numai
spații de unde se privește peisajul, ci și spații de socializare, unde peisajul se discută și unde se anali‑
zează venirile și plecărilor altor vizitatori.”779 Accesul la etaje se face printr‑o scară în corpul central
777 Acesta este demolat în 2003
778 Kósa László, op. cit., p. 137.
779 Ada Hajdu, op. cit., p.95

118
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondialși prin scări secundare în corpurile care încheie flancurile. Hotelurile antebelice din Sovata (anexa 25)
intră în această categorie.
Hotelul din Turda (fig. 1‑7, anexa 20), construit din cărămidă, avea o verandă din care se deschi‑
deau camerele destul de mari, prevăzute cu ferestre. Din cauza deschiderii ferestrelor înspre verandă,
acestea erau destul de întunecoase. Peste tot erau „podele de lemn, mobilier simplu din lemn vopsit și
scuipători.”780 Fundația era izolată de parter printr‑un strat de asfalt. Atât la parter, cât și la etaj erau
coridoare largi betonate. Camerele erau mari, luminoase, plăcute, cu ferestre simple, pereți vopsiți
cu vopsea pe bază de clei, podea de scândură și sobă. Paturile erau comode cu saltele din păr de cal.
În patru camere mobilierul era confecționat din furnir. Băile erau din plăci de marmură și cu piese de
mobilier. Toaletele deschise dinspre coridor se goleau zilnic. Hotelul nu avea restaurant, turiștii luau
masa în camere sau pe verandă. Era, de asemenea, prevăzut cu o sală de dans modernă cu aerisire pe
plafon. La etaj exista o cameră cu trei pereți de sticlă, podea din lemn și fără aerisire care servea drept
sală de lectură sau de muzică.781
Hotelul antebelic din Cojocna construit din lemn în tehnica Fachwerk (fig. 4, anexa 41) a servit
ca model pentru sanatoriul interbelic din Cojocna mai simplu și lipsit de decorațiuni (fig. 7, anexa
41), fiind asemănător și cu hotelul interbelic din Turda (fig. 5 anexa 21), toate având două niveluri,
cu un corp central în rezalit și ușor supraînălțat, flancat de două aripi terminate cu câte un corp ieșit
în afară.
Hotelul interbelic din Sovata (fig. 7 și 8 anexa 25) este la origine vila Agoston (fig. 7 anexa 26).
Imaginea inițială a celor două vile care compun hotelul se poate observa în anexa 29 figura 5, unde
vila Agoston încă își păstrează aspectul inițial (vizibil și în fig. 6, anexa 31). După Primul Război
Mondial această vilă apare transformată radical (fig. 7, anexa 25). Astfel, se aduc modificări la etaj,
se extinde mansarda și se schimbă registrul stilistic, dintr‑o clădire pitorească din lemn într‑una cu
influențe eclectice prin amenajarea lucarnelor cu mici frontoane susținute de colonete.
Construcția de vile în Europa era expresia satisfacerii nevoilor burghezilor emancipați. După
1867 în Imperiul Austro‑Ungar au apărut vilele, numărul acestora fiind mare, în special în cartierele
și pe străzile noi. Vilele particulare din stațiuni erau pentru uz personal sau pentru închiriat. Conacele
boierești și locuințele aristocraților au preluat modelul vest‑european. Și acestea erau construcții indi‑
viduale și erau prevăzute cu grădină.782
Construcția de vile și de locuințe de vară nu era văzută cu ochi buni de proprietarii băilor și ai
hotelurilor, chiar dacă majoritatea covârșitoare a acestora erau folosite exclusiv de familiile care le
dețineau.783
Tipul de chalet elvețian cu acoperiș ascuțit și detalii decorative din lemn traforat, carcteristic
stațiunilor central‑europene este cel mai răspândit. Acesta este atât de frecvent, probabil, pentru că
este adoptat ca model de vilă tipică pentru o stațiune, indiferent de context, majoritatea având galerii
din lemn, la fațadă sau înconjurând clădirea, sau balcoane pentru fiecare cameră.784Astfel, unele vile
aveau o elevație simplă, cu parter și etaj, cu prispă parțială, pe un soclu de piatră. Fațada este modulată
de o cameră în decroș, cu acces separat. Pereții erau ridicați în mod curent din bârne de fag cioplite
(prelucrat) pe patru fețe.
780 Béldi Ákos, op. cit., p. 286.
781 v. Ibidem.
782 v. Kósa László, op. cit., p. 139.
783 v. Hankó Vilmos, A fürdők helyes berendezése és az ásványvizek okszerű kezelése , p.12‑24.
784 v. Ada Hajdu, op. cit. , p.96.

119
Arh. KOVÁCS FERENCUn element specific ansamblului arhitectonic românesc din Transilvania este existența târna‑
țului. Acesta are mai multe funcțiuni printre care: ocrotirea pereților de intemperii, mărirea spațiului
locuibil și, nu în ultimul rând, creșterea funcției estetice în ansamblul arhitectural.785 Prispa, mărginită
de stâlpi, se dezvolta într‑un foișor. Învelitorile se confecționau din șindrilă. Profilul streșinilor și
paziilor era subliniat de o decorație traforată în scândură, numită local florar. În florare sunt înglobate
elemente de construcție sau reparație de asemenea traforate. Stâlpii prispelor și florăria bogată la pazii
și foișor, profiluri de stuc la ferestre și imitații de bosaje la colțurile clădirii sunt câteva din amprentele
unor meșteșuguri aplicate la construcții pentru cei cu standard economic mai ridicat.
Printre aceștia îl putem aminti pe primarul orașului Târgu Mureș de la începutul secolului
al XX‑lea, Bernady György, un om cu un rol major în modernizarea orașului, care invită artiști cu
concepții apropiate de cele ale Arts and Crafts pentru a‑și pune în aplicare planurile. „Gustul lui
Bernady pentru Arta 1900 și interesul pentru arhitectura și artizanatul secuiești sunt poate cele mai
evidente în casa de vacanță, în stil romantic, pe care și‑o construiește la Sovata.”786
Vila Bernády a fost construită în anul 1930. Este un complex bogat decorat a cărui centru
este reprezentat de clădirea vilei.787 Aceasta este o construcție de lemn pe două niveluri, cu două
turnuri laterale. Deoarece vila este foarte deterioarată (fig. 4, 5 și 6, anexa 62) în pericol de prăbușire,
numeroase elemente decorative sunt deja pierdute, descrierea lor fiind preluată dintr‑un articol mai
vechi788 (fig. 1, anexa 62).
Armonia clădirii este dată de structura pe orizontală și pe verticală. La parterul clădirii se ajunge
pe cinci trepte care conduc la intrarea cu boltă sub formă de arc în potcoavă formată din 4 aripi, cu
decorațiuni din sticlă așezate într‑o compoziție plastică și separate de șipci de lemn. Pe cele două
părți laterale ale arcului se pot observa două forme circulare de sticlă străbătute de 6 șipci de lemn ce
separă modelul în 3 bucăți de sticlă simplă și trei bucăți de sticlă ornamentate cu flori. În partea cen‑
trală a arcului, într‑un cadru, se poate vedea o inscripție: „Pace pentru cel care intră și binecuvântare
pentru cel care iese”.789
Vizibil în fig. 7, anexa 62, cadrul ușii este decorat cu flori stilizate care se împletesc și pornesc
din ghivece, iar deasupra inscripției se află un motiv din frunze. În partea inferioară a celor doi stâlpi
de la intrare este inscripționat numele celor care au proiectat și au executat lucrarea (proiectant: Vigh
István, executant: Dúka Lajos, Bíró Imre, Domokos Tamás, Csortán Ferencz, Dobos Sándor).790
După forma lor, ferestrele se pot încadra în trei categorii (fig. 1, 2, 5, anexa 62). Pentru
ferestrele de la parter este specifică deschiderea în formă de arc în potcoavă ca și la ușa de la intrare.
A doua categorie de ferestre se întâlnește la ambele etaje, acestea fiind prevăzute cu jaluzele din
lemn, iar cadrul lor, care se prelungește pe pereții clădirii, este decorat cu motive ce imită flăcările și
este vopsit în albastru. Deosebirea la aceste ferestre este că la parter au două canaturi, iar la etaj au
un canat. A treia categorie de ferestre este cu unul sau mai multe canaturi și motive decorative sub
formă de lalea.791
Parterul este separat de etaj printr‑o margine ușor evidențiată, urmată de un șir de balcoane
închise, cu balustrade traforate cu modele de inimă de mărimi mai mari sau mai mici (fig. 1, 4,
785 v. Radu Octavian Maier, op. cit., p. 19.
786 Ada Ștefănuț, Arta 1900 în România, Editura Noi Media, București, 2008 , p. 26‑28.
787 http://www.castelintransilvania.ro/vila‑bernady‑sovata‑.html – accesat 11.03.2017.
788 v. Fejes Margit , op. cit., p. 22.
789 Ibidem.
790 v. Ibidem, p. 23.
791 v. Ibidem.

120
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondialanexa 62). Astfel, fațada etajului este formată din patru segmente identice, iar pe margine sunt așezate
două turnulețe. Turnul din partea dreaptă prezintă o fereastră cu cadru decorat cu motive în formă de
flăcări, dar de aici lipsesc formele de inimă din balconul închis. Ornamentația populară este păstrată
în motivele florale, lalelele fiind prezente în special în decorarea ferestrelor. Tulpinile lalelelor se
grupează în jurul geamurilor. Frontispiciul, cuprins între vârfurile turnurilor, prezintă motive pictate
precum flori, frunze, lăstari, are formă triunghiulară și este așezat în mare parte deasupra ușii de
intrare, perpendicular pe aceasta.
De vilă mai aparțin cele două porți (mică și mare în fig. 8 anexa 62), foișorul și o așa‑numită
„bancă pentru bârfit” (în original – szakállszárító ), așezată în fața casei. În proiectarea acestora, pe
lângă meșterii amințiți, au mai participat Bocskay Vince, Piroska Endre, Simon György, Sáry Jenő,
Domokos Tamás, Duka István și Domokos Márton. Decorațiunile porții mici seamănă cu cele ale
cadrului ușii de la intrare, și aici fiind întâlnite flori (lalele și piciorul cocoșului) și lăstari stilizați ce
pornesc din ghivece și împânzesc fațada porții. Modelul stâlpilor, de o formă perfectă, este unic, fiind
decorat cu motive populare. Deschiderea porții mici este în formă de arc de potcoavă. Deschiderea
dintre cele două grinzi frontale este umplută de 7 bârne sculptate. Acoperișul, reprezentativ pentru
acest tip de porți, este realizat din șindrilă sub care există porumbare (pentru potențarea efectului
artistic). O particularitate a acestei porți este faptul că fiecare scândură de stejar a fațadei conține
elemente decorative din scândură traforată cu modele de lalea stilizată.792
Vila Sovata a fost printre primele vile construite din Stațiunea de Sus (fig. 2, anexa 61 și evo‑
luția în anexa 24). Fațada principală este reprezentată de trei rezalite construite din lemn, în formă
de turn, care, prin prezența lor, accentuează compoziția pe verticală a clădirii. Vila cu trei niveluri
prezintă deschideri ale ferestrelor și ale ușilor drepte, cu deschidere simplă, iar elementele din lemn
ale acestora sunt bogat ornamentate cu elemente traforate mari de forma unor lalele cu tulpină, care
se evidențiază pe fundalul alb.
Partea centrală este delimitată pe cele trei laturi de deschideri în formă de semicerc, printre
ale căror elemente decorative din colțuri se pot vedea figuri ce amintesc de caii înaripați mitologici
(Pegas). Pe cele două aripi laterale, la nivelul parterului și al etajului I, sub cornișe, se observă serii
decorative care atârnă și au forme asemănătoare unor cruci, cu una sau mai multe motive în formă de
pară în partea centrală.793
Cea mai mare vilă din Sovata este Vila Magistraților, construită de Ministerul Justiției (fig. 1
și 2, anexa 28, fig. 3, anexa 61). Fațada clădirii construită din lemn, cu trei etaje, este reprezentată de
cele patru aripi.
Ușa de la intrarea principală este precedată de un mic pavilion ieșit în afară, în formă de arc de
trimf, în sensul că în partea frontală dechiderea este mai înaltă decât cele două deschideri laterale. Tot
aici observăm decorațiuni ale colțurilor cu elemente traforate stilizate care constau din motive florale
ce alunecă unele peste altele. Părțile laterale ale intrării sunt mărginite de balustrade, iar întregul pavi‑
lion este acoperit cu un acoperiș ondulat.794
Aspectul întregii clădirii lasă impresia că ar fi compusă din mii de ferestre ce alcătuiesc o com‑
poziție unitară, simetrică, imposibil de perturbat. Pe toată fațada se poate observa șirul de balcoane
792 v. http://www.errearra.eoldal.hu/fenykepek/erdely/pusztulasra‑itelt‑bernady‑villa‑‑‑szovata/szovata‑‑a‑ pusztulasra‑itelt‑bernady‑
villa‑31..‑.html – accesat 16.03.2017 și arhivă personal.
793 v. Fejes Margit , op. cit., p. 24.
794 v. http://www.errearra.eoldal.hu/fenykepek/erdely/pusztulasra‑itelt‑bernady‑villa‑‑‑szovata/szovata‑‑a‑pusztulasra‑itelt‑
bernady‑villa‑31..‑.html – accesat 16.03.2017 .

121
Arh. KOVÁCS FERENCînchise cu ferestre cu mai multe ochiuri prevăzute cu un arc de cerc, în partea superioară, care este
împărțit din spițe de lemn în 6 sau în 8 părți. Partea de fațadă situată între aripile clădirii prezintă, la
primul etaj, o terasă deschisă cu stâlpi de lemn și balustrade, iar la etajul superior se pot vedea feres ‑
trele cu fronton triunghiular ale mansardelor.795
Prin împletirea armonioasă a tuturor elementelor, precum și prin mărimea sa, vila se remarcă
printre celelalte construcții.
Stilul Vilei Magistraților și al Vilei Sovata este preluat și de alte vile mai mici care nu apar în
vederile de epocă vizibile în fig. 4 și 5, anexa 61.
Pe de altă parte, analizând anexele 26, 27 și 28 care cuprind vilele în vederi din perioada
1900 – 1950, remarcăm că vilele își păstrează specificul local până în preajma celui de al Doilea
Război Mondial, când se observă influențe ale modernismului, de ex. Vila Maria, Sturza sau Tivoli
(fig. 5 – 9, anexa 28).
O altă tipologie de construcții sunt porțile monumentale din Ținutul Sării, care sunt caracte‑
rizate prin sculpturile din lemn, porumbar și acoperișuri. Numele celui care a sculptat poarta apare
deasupra fiecărei porți.796
Porțile sunt considerate o oglindă a stării economice și a simțului artistic ale unui gospodar,
fiind primul element cu care străinii intră în contact.797
Din păcate, starea avansată de degradare a unora dintre aceste clădiri munumentale, vizibile
în figurile 4‑9 din anexa 61, mărturii incontestabile ale unor vremuri de glorie ale stațiunilor, este
regretabilă, deoarece așa cum afirma și Augustin Liviu Munteanu: „construcțiile sunt produse perso‑
nalizate care încorporează în ele eforturi concepționale, materiale, de muncă și financiare deosebite și
au un timp de utilizare lung (zeci, sute de ani). (…) Distrugerea lor (…) cauzează mari pierderi umane
și materiale cu repercusiuni psiho‑sociale greu de evaluat.”798
Din cercetările făcute, am observat că, în afară de complexul balnear din Ocna Sibiu și al
câtorva vile din Sovata, nu se cunosc autorii majorității clădirilor din stațiuni.
6.3. Teme, motive și stiluri arhitectonice.
Mediul cultural, științific și mai ales cel geografic (climă, materiale de construcție, pământ) sunt
elemente determinante în arta de a construi. Înțelegerea arhitecturii unei perioade vine din cercetarea
acestor elemente, la care se adaugă și elementul tehnic.799 Astfel, „o istorie a arhitecturii comportă
deci o parte considerabilă de explicații tehnice, cu atât mai necesare cu cât, fără ele, o construcție
nu poate fi, pe deplin, înțeleasă; și a nu înțelege un edificiu înseamnă a nu fi în măsură să simți și să
realizezi caracterul și frumusețea lui specifică.”800
795 v. Ibidem.
796 v. Réka Miklós, Microregiunea Sóvidék – Praid, Corund, Lupeni: ghid turistic = Kistérség Sóvidék – Praid, Corund,
Lupeni : képes útikalauz = Microregion Sóvidék – Praid, Corund, Lupeni: touristic guide , Editura Mark House,
Gheorgheni, 2011 , p. 1.
797 v. Radu Octavian Maier, op. cit., p. 44‑45.
798 Augustin Liviu Munteanu, Monografie secvențială a construcțiilor din Ardeal , Editura Mediamira, Cluj‑Napoca,
2008, p. 8.
799 v. Grigore Ionescu, op. cit., p. 11.
800 Ibidem, p. 11.

122
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialDin analiza fotografiilor și cărților poștale realizate pentru promovarea stațiunilor începând cu
sfârșitul secolului al XIX‑lea putem observa influența pe care au avut‑o diferite stiluri în abordarea
arhitecturii stațiunilor sau a spațiilor de cazare sub forma hotelurilor sau vilelor.
În cazul Ocnei Sibiului observăm că, înainte de construcția actualului complex, clădirile aveau
un stil asemănător curentului romantic, în care structura din elementele din lemn care compun pereții
este vizibilă, iar golurile rămase sunt umplute cu zidărie. Sub aspectul aceluiași stil sunt și unele vile
construite la Sovata, și pavilionul băilor din Turda, și Cojocna sau Jabenița.
Ulterior, baza de tratament construită la Ocna Sibiu împreună cu întreg ansamblul stațiunii
reprezintă un program de arhitectură specific „la belle epoque”, în stilul decorativ geometric vienez
numit „Jugendstil” (secession). Fațada pavilioanelor era realizată din arcuri și goluri oarbe, cu un
desen simplu, în panouri, unduit.
Ornamentația bogată cu elemente florale și vegetale, cu forme ondulate, caracteristice „Artei
1900” din Transilvania este prezentă atât în decorarea clădirilor din Ocna Sibiu, cât și a unor vile
din Sovata, care însă prezintă predominant valențe ale arhitecturii romantice din zone de munte, cu
turnulețe și pridvoare. Stilul decorativ aparte pe care îl au majoritatea vilelor și hotelurilor din Sovata
definesc clar arhitectura și tendințele zonei.
Identitățile naționale prind avânt la începutul secolului al XIX‑lea când doctrinele naționaliste
afirmă nevoia autonomiei și unității unei națiuni. Esența unei națiuni se exprimă prin simboluri, care,
de multe ori, erau conturate de către intelectuali. Ei se foloseau de arhitectură și de unele arte ca de un
mijloc pentru a declara o identitate culturală unică. În acest context, afirmarea specificității culturale
a Ungariei provine dintr‑un mare imperiu, iar în Transilvania, arhitecții maghiari se inspiră din arhi‑
tectura secuilor și din folclorul secuiesc transilvănean.801
În perioada anilor 1930, arhitectura sașilor și a ungurilor din Transilvania era considerată ca
având influență bavareză, săsească de jos sau francă.802
Clădirea băilor din Ocna Mureș este construită în stil eclectic cu ancadramente din arce în
plin cintru și acoperiș cu influențe baroce. Aceleași influențe baroce le regăsim și în arhitectura unor
magazine și hoteluri din Sovata (fig. 7, 8 anexa 25, fig. 8, anexa 31)
Odată cu apariția modernismului, acesta pătrunde și în arhitectura stațiunilor, fiind stilul care
definește în Sovata noile clădiri ale spațiilor de tratament sau unele vile, precum și unele hoteluri din
Turda si Cojocna.
6.4. Arta vs. funcționalitatea construcțiilor.
Marele merit al arhitecturii sfârșitului de secol XIX este introducerea principiului funcționali ‑
tății care a însemnat nu doar accentuarea aspectelor practice, ci, în același timp, punerea accentului
pe execuția artistică.803 Fenomenul a fost observat, într‑o anumită măsură, în construcțiile din cadrul
stațiunilor cercetate.
801 v. Ada Stefanut, Athitectură și Proiect Național. Stilul Național Românesc , Editura Noi Media Print, București, 2010,
p. 7, 76.
802 v. Coriolan Petranu, Noui cercetări și aprecieri asupra arhitecturii în lemn din Ardeal , Editura Imprimeria Națională,
București, 1936
803 v. Császár László, Épülettípusok a kiegyezés utáni Magyarországon, Építésügyi Tájékoztatási Központ. Budapest
1995. p. 99.

123
Arh. KOVÁCS FERENCArhitecții vremii au încercat să proiecteze clădiri a căror funcționalitate (pavilion băi, hotel,
vilă), însoțită de aspectul compozițional și estetic să se încadreze în contextul general al stațiunii
respective, au exprimat spiritual oamenilor acelei epoci.
Putem afirma că, din punct de vedere arhitectural clădirile reprezentative ale stațiunilor s‑au
încadrat în cerințele specifice unei diversități de funcțiuni, au exprimat prestigiul investitorilor,
încadrându‑se în ansambluri compoziționale care au ținut cont de particularitățile sitului, de caracterul
general al zonei si de arhitectura clădirilor din vecinătate.
Aspectul construcțiilor din stațiunile cercetate exprimă dinamica dezvoltării acestora. Astfel,
observăm în unele cazuri perioade de efervescență economică caracterizate prin înmulțirea construc‑
țiilor (în special în epoca de aur a stațiunilor) sau perioade de declin din care anumite stațiuni n‑au mai
putut reveni, în ciuda eforturilor unor investitori sau chiar a întregii comunități (perioada postbelică).
„Arhitectura, care este cea mai apropiată, prin izvoarele și aparențele sale, de simbolul geometric
este și mijlocul plastic cel mai universal, și primul în ordine cronologică, (…) care i s‑a înfățișat
poetului pentru a ordona universul pe planul emoțiilor sale.”
Este important de remarcat faptul că în cadrul stațiunilor era evidențiat specificul local și for‑
mele arhitecturale populare, iar ca materiale de construcție folosite primau cele tradiționale.
În cazul caselor țărănești, acestea se construiau întotdeauna după un tipic tradițional care nu
respecta regula existenței unui proiect architectural, în cele mai multe cazuri zidurile fiind desenate
direct pe pământ. Acestea erau compuse din 1‑2 camere, nu aveau baie, dormitoare sau camera de
zi, fiind lipsite de comfortul elementar pe care îl poate oferi o locuință. În ceea ce privește aspectul
exterior, acestea erau frumos împodobite cu motive decorative, care se întâlneau și pe fațada vilelor.
Motivele decorative folosite pentru fațadele clădirilor reflectau nu doar talentul și priceperea
meșterilor, ci și statutul social al proprietarilor.
Aceste motive au rol de a transmite mesaje, valabile pentru întregul sistem de arhitectură
a lemnului. Este nevoie ca ornamentica să se atașeze de construcție, deoarece are un grad mai mare
de libertate și nu servește unor țeluri practice.804
Singura funcție a motivelor era de decor, și dacă se disociază de formă, apar motive de sine
stătătoare, diferite în funcție de tipul de material sau de mărime. În cazul vilelor, ornamentica defi‑
nitorie a acestora se evidențiază cu aceeași intensitate atât în lemn, cât și în piatră, iar efectul artistic
dorit este asigurat de repetarea motivelor. Trebuie să ne întrebăm dacă există o corespondență între
arhitectură, respectiv modul de punere în practică a proiectelor de construire (construire) a vilelor și
cerințele estetice.805
Un răspuns parțial ar fi :„Cristalizată de‑a lungul secolelor, ornamentica reflectă în primul rând
concepția omului despre lume, problemele fundamentale ale existenței sale, determinate și condi‑
ționate de munca depusă pentru asigurarea ei. Meșterul popular nu copiază natura, ci o refractă prin
prisma propriei conștiințe, a propriilor concepții despre frumos, a propriei înțelegeri despre fenome‑
nele ei”.806
Aceste vile ne dezvăluie conexiunea între structura sufletească și modul de viață al celor care
le‑au construit, fiind în strânsă legătură cu imaginea orașului și mediul înconjurător. În cazul vile‑
lor din Sovata este respectată această cerință estetică, vilele construindu‑se în armonie cu mediul,
iar multitudinea de motive este inspirată tot din natura înconjurătoare. Majoritatea vilelor au fost
804 v. Nicolai Hartmann, Esztetika, Magyar Helikon, Budapest, 1927. p. 207.
805 v. Fejes Margit , op. cit., p. 18.
806 Radu Octavian Maier, op. cit., p. 54.

124
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondialconstruite din lemn, material care poate fi ușor prelucrat și care ne dezvăluie multe aspecte despre
comunitatea care le‑a construit și modul de viață al acesteia.807
Originea majorității motivelor ornamentale pornește de la elementele care influențează în mod
direct viața omului: soarele, lumina, copacul, animalul, plantele, care sunt adoptate ca simboluri,
având uneori și funcții magice.808
Motivele ornamentale sunt clasificate în mai multe tipuri, în funcție de tematica lor. Astfel,
regăsim ornamente de tip geometric, fitomorf, zoomorf și antropomorf.809
Chiar dacă Sovata devine oraș în 1950, putem afirma că și înainte de această perioadă locuitorii
erau apropiați de natură, aceasta reflectându‑se și în meseriile lor, cei mai mulți ocupându‑se cu pre‑
lucrarea lemnului.810
La aceasta se adaugă faptul că la hotarul dintre secolele al XIX‑lea și al XX‑lea sentimentalis ‑
mul și entuziasmul oamenilor față de mediul înconjurător a determinat dorința acestora de a construi
case în mijlocul naturii.811
Integrarea unei construcții în cadrul natural și armonizarea formelor cu mediul înconjurător
sunt aspecte pe care artistul popular le conștientizează și le aplică.812
Meșterii populari au reușit să îmbine motivele ornamentale folosite pentru decorarea vilelor și
să creeze ansambluri compoziționale care emoționează și astăzi. Din păcate, multe elemente au fost
distruse sau deteriorate de războaie, perioade de criză economică sau pur și simplu dezinteres.
Prototipul acestor vile sunt vilele elvețiene. La locuitorii de la poalele Alpilor întâlnim aceleași
condiții de viață și același tip de locuințe ca și în Sovata. Există două tipuri de vile ridicate în secolul
al XIX‑lea: din prima categorie fac parte vilele construite în mare parte în stilul Palladio, cu plan
simetric, cu portic cu coloane, fațadă închisă cu timpan, din prima jumătate a secolului, iar celei
de‑a doua categorii îi aparțin vilele din a doua jumătate a secolului, care sunt asemănătoare vilelor
elvețiene, în stil Fachwerk sau prevăzute cu verande deschise cu coloane din lemn sculptat.813
În urma polemicilor născute în jurul ornamentelor naționale din prima jumătate a secolului
al XIX‑lea, în a doua jumătate a acestuia au apărut premisele pentru schimbarea stilului cu forme
geometrice cu alte stiluri artistice cu forme naturaliste.814
Încadrarea vilelor din punct de vedere al stilului se poate face doar în contextul curentelor
stilistice de la hotarul secolelor al XIX‑lea și al XX‑lea. În construcția acestora se îmbină stilul
tradițional popular cu elemente secession, acestea din urmă reliefându‑se în special la fațade.
Tehnica veche de cioplire a lemnului este înlocuită spre sfârșitul secolului al XIX‑lea de o
tehnică mai simplă, cea a tăierii scândurilor cu fierăstrăul, procedeu prin care se obține traforajul. 815
În ceea ce privește ornamentele cu elemente traforate, conform unei ipoteze formulate de
Béla Marton acestea își au originea în arhitectura religioasă și în arta decorațiunilor din Evul Mediu
Timpuriu. Această ipoteză nu este unanim acceptată.
807 v. Fejes Margit , op. cit., p. 18.
808 v. Radu Octavian Maier, op. cit., p. 55.
809 v. Ibidem
810 v. Fejes Margit , Áttekintés a szovátai villaépítészetről , p. 19.
811 Csejdy Júlia, A Fonyod‑Belatelepi szazadfordulos villasor . Magyar Műemlekvedelem, XIII. Kulturális Örökségvédelmi
Hivatal, Budapest, 2006. p. 268.
812 v. Cezar Lăzărescu, Gabriel Cristea, Elena Lăzărescu, Arhitectura românească în imagini, Editura Meridiane,
București, 1972 , p. 11.
813 Shwarz Mario, Die Landhausarhitektur am Beispiel von Reichenau. Uő. Die stilistische Situation im Willenbau um die
Jarhundert wende. Landhaus und Villa in Niederosstereich 840‑1914 . Wien, 1982. p. 89‑100, 115‑143.
814 v. Sinkó Katalin, Viták a nemzeti ornamentika körül 1873‑1907 között, Romantikus kastely , Budapest, 2004.
815 v. Cezar Lăzărescu, Gabriel Cristea, Elena Lăzărescu, op. cit., p. 16.

125
Arh. KOVÁCS FERENCDupă etnologul Csilléri Klára ornamentele traforate se pot observa din secolul al XVIII‑lea
în arta populară maghiară, la scaune, spătarul băncilor, dulapuri și oglinzi de perete. Ornamentele
erau însoțite de picturi, motivele cu plante fiind preferate formelor geometrice, la fel ca și în con‑
strucția de vile.
Observăm astfel că arhitectura este un „mijloc pentru realizarea unui mod de viață conform
exigențelor contemporane.”816
„Am moștenit o artă populară de rară frumusețe și varietate, (…), în epoca modernă influențele
străine și dorința de civilizare rapidă ne‑au rupt de la bunele și fireștile noastre tradiții, în mai toate
manifestările de ordin intelectual, (…) trebuie să fim convinși că nu putem exista decât prin aportul
de muncă și originalitate adus la noua ordine a lumii, și dacă azi însemnăm ceva prin ce am fost ieri,
mâine nu vom putea justifica existența noastră mai departe, decât prin ce vom crea acum.”817
Chiar dacă din punct de vedere funcțional construcțiile respectă anumite tipologii valabile în
toate stațiunile cercetate, observăm că accentul este pus mai mult pe valoarea artistică a clădirilor prin
care sunt reflectate diferitele concepții sau situația materială a oamenilor, acest aspect fiind cel mai
vizibil în clădirile destinate cazării și tratamentului.
6.5. Vremelnic și peren în arhitectura edificiilor
În cercetarea arhitecturii ca pe una din formele culturii materiale, se poate surprinde specificul
etnic național în diferite perioade istorice.818
„Arta populară se înglobează în procesul cultural și social, contribuind la caracterizarea spiritu‑
ală a colectivității, la progresul ei pe calea dezvoltării continue din punct de vedere cultural și social
economic.”819
Suprafețele întinse de pădure din Ardeal au favorizat economia și viața comunităților, influen‑
țând astfel arhitectura de lemn. „Arhitectura lemnului tezaurizează mărturii de o excepțională valoare
a milenarei culturi materiale și spirituale autohtone.”820
Frumusețea elaborată a lemnului traforat este o tehnică care a condus la o varietate formală
remarcabilă, care a accentuat foarte mult plastica fațadelor, iar aplicarea acesteia pe o volumetrie
tradițională o fac cu atât mai specială.
Capacitatea creatoare a meșterilor se reflectă în arta lemnului și în dragostea pentru frumos.821
Un aspect inedit și remarcabil care dăinuie și astăzi ca o tradiție adânc înrădăcinată în multe
localități din zona studiată, în special în secuime, îl reprezintă porțile gravate în lemn. Acestea,
decorate cu motive vegetale și colonete sunt reprezentantele unui stil artistic cult neoclasic. Tradiția
sculptării acestor porți, acte de identitate culturală specifică și materializarea mentalității populare
dăinuie și astăzi în localitățile secuiești. Unele dintre ele au fost declarate monumente de arhitectură
populară de interes național.
816 Georgică Mitrache, Tradiție și modernism în arhitectura românească , Editura Universitară „Ion Mincu”, București,
2002, p. 20.
817 Ibidem, p. 162.
818 v. Radu Octavian Maier, op. cit., p. 3.
819 Ibidem, p. 49.
820 Ioana Cristache Panait, Arhitectura de lemn din Transilvania , Editura Museion, București, 1993 , p. 7.
821 v. Ibidem

126
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialDin punct de vedere al turismului, impactul asupra populației locale, asupra mediului înconju‑
rător, asupra infrastructurii și serviciilor este semnificativ când vorbim de un influx mare de populație
într‑o anumită zonă. Dacă acest lucru este perpetuat în timp putem vorbi și de un impact semnificativ
asupra culturii și asupra unei identități naționale.822
Aurelian Trișcu spunea în anul 1976 că „viața materială și culturală a unor popoare se oglindește
în monumente și ansambluri valoroase de arhitectură, dezvăluind privitorilor mentalități și concepții
proprii, capacitatea de creație a unor epoci de înflorire. Ele stârnesc interesul mulțimilor și declan‑
șează adevărate pelerinaje, demonstrând că arhitectura realizată din Antichitate până în epoca noastră
a devenit obiectiv turistic în sine. (…) Ruine și clădiri izolate, localități întregi și zone din teritoriu
constituie, prin ceea ce aduc peste secole, elemente de bază ale turismului contemporan.”823
În 1976, după o clasificare rezultată din studiile întocmite de organizații specializate în turism
din România, rezultă că cel mai atrăgător element este apa, urmat de masive împădurite, monumen‑
tele de arhitectură și unele ansambluri de construcții vechi sau noi, condițiile climatice, peisajul,
fauna.824 Dacă adăugăm la acestea importanța acordată turismului rural încă din această perioadă,
rezultă că stațiunile cercetate îndeplinesc cu succes toate aceste criterii și este extrem de important
atât la nivel cultural istoric, cât și turistic.
Încă din 1968, în cadrul conferinței UNESCO din Paris se sublinia necesitatea protejării și
conservării locurilor istorice „considerând că civilizația contemporană și evoluția sa viitoare sunt
fundamentate pe tradițiile culturale ale popoarelor – ca și pe forțele creatoare ale umanității, pe
dezvoltarea generală socială și economică – este indispensabilă păstrarea acestor tradiții în măsura
posibilului și conform importanței istorice și artistice, și punerea în valoare, astfel ca popoarele să le
pătrundă sensul și mesajul (…) apărarea și valorificarea bunurilor culturale ajută la dezvoltarea econo‑
mică și socială a țărilor și regiunilor care cuprind astfel de tezaure ale umanității, favorizând turismul
național și internațional.” 825
Protejarea și restaurarea unor zone caracteristice nu înseamnă transformarea lor în muzee, ele
trebuie reanimate cu viață continuă și contacte sociale. Prin renovarea unor locuri specifice, arhitec‑
tura devine un mediu prin care se transmit caracteristicile unei generații sau epoci.
Prevederile Chartei Patrimoniului Construit Vernacular ne prezintă rolul deosebit al moștenirii
deosebite ca „expresie fundamentală a culturii comunităților, a relației cu zonele lor, dar, în același
timp, și ca expresie a diversității culturale mondiale.”826
În contextul globalizării, al migrațiilor sau al conflictelor interculturale patrimoniul vernacular
construit a fost influențat semnificativ. Conform Declarației de la Rîmetea din 2009, se încearcă o
protecție a acestui patrimoniu, care este într‑un pericol continuu din cauza forțelor economice, cultu‑
rale și arhitecturale omogenizatoare.827
Bogăția intelectuală și spirituală a omenirii este strâns legată de patrimoniul vernacular, fiind un
aspect esențial al dezvoltării umane.828
Conservarea acestui patrimoniu este obligatorie, deoarece ne oferă o imagine asupra dezvoltării
socioeconomice și umane ale comunităților locale sau regionale. Această conservare se poate face
822 v. Sharon Bohn Gmelch, Tourists and Tourism: A reader , Editura Waveland Press Inc., Long Grove, 2009 , p. 5.
823 Aurelian Trișcu, op. cit., p. 40.
824 v. Ibidem, p. 49‑53.
825 Ibidem, p. 137‑139.
826 Ioana Câmpean, Zsuzsanna Eke, op. cit., p.19.
827 v. Ibidem , p. 20.
828 v. Ibidem , p. 20.

127
Arh. KOVÁCS FERENCdoar prin dezvoltare sustenabilă și durabilă, în care comunitățile își asumă tradiția prin programe în
care cultura este privită ca o resursă locală, al cărei scop este sporirea calității vieții.829
„Patrimoniul construit vernacular arată clar că toate culturile și societățile își au rădăcinile
în formele lor specifice de expresii tangibile și intangibile care formează patrimoniul lor, iar acestea
ar trebui respectate.”830
În acest context, protejarea patrimoniului în zonele multiculturale este cu atât mai dificilă,
deoarece, odată pierdute, sunt imposibil de reconstruit. Valorile tradiționale care sunt materializate
în patrimoniul construit vernacular trebuie păstrate, lucru care ar trebui să se reflecte și în politicile
locale și regionale de dezvoltare sociale și economice.831
„Patrimoniul vernacular este un factor constitutiv al patrimoniului național, interesul pentru
acesta fiind în sincron cu făurirea conștiinței naționale.”832
Alienarea față de natură și de contextul local, precum și achiziționarea de materiale noi impor‑
tate elimină diferențele regionale, situație care nu exista la sfârșitul secolului al XIX‑lea și începutul
secolului al XX‑lea, deoarece cultura rurală era adânc înrădăcinată în perioada romantică națională.833
În acest context putem menționa stațiunile mai mici din zonele studiate, ale căror localități sunt vizibil
diferite de cele de la cumpăna secolelor.
Arhitectura vernaculară a pătruns relativ recent în literatura de specialitate, acest tip de arhitec‑
tură fiind mai degrabă introdus în cadrul arhitecturii populare. Acest tip de abordare este o consecință
a Romantismului, care ia avânt în perioada interbelică, fiind abordat de oameni ai modernismului.834
Virgil Pop spunea în cadrul Conferinței de la Rîmetea, făcănd referire la perioada interbelică:
„acum e perioada în care se descoperă arta primitivă care face furori în lumea elitei intelectuale
europene. Arhaismul este un deliciu. Cultura nu face decât să inhibe adevărul creator. (…) În studiile
dedicate artei populare, autenticitatea și primitivismul sunt elemente considerate de valoare”.835
În cadrul Conferinței de la Rîmetea se mai spuneau următoarele: „anii care s‑au scurs cu dezba‑
teri și conferințe nu au ținut cont de numărul monumentelor arhitecturale care se puteau salva efectiv,
nici de tendința descrescătoare a acestui număr. S‑a auzit deja de multe ori că suntem în ultimul ceas
pentru a acționa în vederea salvării fondului arhitectural vernacular. Este un fapt că nu se mai produc
creații de arhitectură vernaculară, în sensul tradițional al termenului, iar salvarea lor este o sarcină
din ce în ce mai grea, pentru că transformările le modifică zi de zi, ori le șterg în întregime de pe fața
pământului”836. Aceste cuvinte sunt mai adevărate ca niciodată pentru arhitectura tradițională a vilelor
din epoca de aur a stațiunii Sovata.
Astfel, „ clădirile de arhitectură vernaculară păstrate in situ și restaurate, prezentate cu interioa‑
rele specifice zonelor etnografice de care aparțieneau, devin exemple demne de urmat, împreună cu
prezentarea ocupațiilor specifice unor localități, să nu mai menționăm alte valori culturale sau turis‑
tice. Pare naturală și soluția de a proteja câte un sat întreg, dacă e posibil, ca sat viu.” În acest context
valoarea pe care o are imaginea originală a stațiunii Sovata este inestimabilă, fiind un model unic de
identitate și cultură locală.
829 v. Ibidem.
830 Ibidem , p. 20‑21.
831 v. Ibidem , p. 21‑22.
832 Ibidem , p. 28.
833 v. Ibidem , p. 37‑44.
834 v. Ibidem , p. 53.
835 Ibidem , p. 53.
836 Ibidem , p. 183.

128
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialCa soluții de protejare a vilelor pe cale de dispariție din Sovata și folosirea patrimoniu ‑
lui arhitectural ca un avantaj pentru dezvoltarea locală, se poate aplica modelul folosit de către
Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București care propune înființarea unui eco‑
muzeu care ar „aduce proceduri permanente și sistematice de acțiuni concentrate pe patrimoniul
cultural, ca o sursă primară de cunoaștere și îmbogățire individuală și colectivă, plecând de la
experiența și de la con tactul direct cu produsele și manifestările culturale.”837 În cadrul acestei
protecții trebuie să fie avute în vedere două paliere complexe: „unul devine suport pentru croirea
unui proiect de reabilitare a casei monument istoric, iar celălalt se definește în implicarea activă
a muzeului în recuperarea, conservarea și valorizarea memoriei culturale locale, cu efecte în ocu‑
parea forței de muncă.”838
„Dacă vom reuși să înțelegem locurile și vom fi în măsură să participăm la însușirea lor într‑o
manieră creativă, atunci vom putea spune că suntem capabili să contribuim la Istoria lor.”839
837 Ibidem , p. 231.
838 Ibidem.
839 Georgică Mitrache, op. cit., p. 168.

129Concluzii
Conceptul drumului sării este strâns legat de interconexiunea dintre sare și exploatările de sare
în traseul istoric multimilenar , din perspectiva impactului economic, demografic și teritorial asupra
localităților , raportate la venituri, prin cantități extrase și sume obținute, la care adăugăm apariția
caracterului balnear din perioada modernă, care transformă și împrospătează tradiția culturală a
utilității sării în dezvoltarea localităților . În decursul istoriei, bogăția culturală a drumului sării se
extinde prin influența pe care o are nu doar asupra elementelor mai sus prezentate, ci și asupra plută‑
ritului, asupra minerilor și asupra societății în sine.
Având în vedere faptul că sarea este considerată un element comun și obișnuit în ziua de azi, din
întreprinderea acestui studiu am descoperit că importanța resurselor naturale de sare în dezvoltarea
localităților este mult mai vastă.
Astfel, aflăm că sarea este indispensabilă ființei umane, având atribute mistice și supranatu‑
rale, fiind una din principalele elemente cheie în procesul de sedentarizare și al revoluției neolitice,
având, în unele cazuri, valoare mai mare ca aurul. Resursele de sare se găsesc în cantități apre‑
ciabile doar în bazinul Transilvaniei, o „fortăreață naturală” bine delimitată pe toate laturile, cu
puține puncte de acces, mărturiile exploatărilor de sare în România fiind și printre cele mai vechi
din lume – acestea favorizând comunitățile de aici atât econonimc, cât și cultural prin gestiunea
primelor drumuri ale sării.
Un prim exemplu al potențialului acestei zone reiese din perioada administrației romane,
a cărei civilizație cristalizează drumul sării prin extinderea căilor de comunicație, dezvoltând siste‑
mul de fortificații anterior. Este important de menționat că în această perioadă toate zonele cu sare
din Transilvania erau exploatate, situație aproape egalată doar după perioada medievală.
Valoarea mare a resurselor de sare și transportul acestora este evident și în perioada migratoare,
când, timp de secole, numeroase popoare se luptă pentru controlul drumului sării . Se poate presupune
că în această perioadă, exploatarea se făcea preponderent la suprafață după sistemul roman.
Din modul de cucerire și protejare al Transilvaniei de către maghiari, la care adăugăm faptul
că perioada secolelor al XI‑lea – al XIII‑lea este una favorabilă dezvoltării urbanistice a unor centre
de exploatare și încărcare a sării, putem să confirmăm faptul că unul dintre motivele principale ale
venirii acestora în Transilvania a fost exploatarea sării și controlul drumului sării , a căror organizare
instituită de aceștia este valabilă până în perioada modernă.
Întrucât secole la rând veniturile obținute din exploatarea și comercializarea sării sunt cele mai
însemnate, fiind, pe lângă agricultură, un principal motor economic al statului, numeroasele investi‑
ții, reconstruiri, modernizări, drepturi, libertăți și privilegii acordate orașelor miniere și personalului
angajat în exploatare și comerț sunt doar câteva indicii ale importanței sării în dezvoltarea acestor

130
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război Mondiallocalități. Chiar dacă exploatările romane din Sovata sau cele medievale din Ocna Mureșului sunt
privite cu incertitudine în literatura de specialitate, au fost expuse dovezi care susțin o continuare a
exploatării în aceste zone, cu scurte perioade de întreruperi. Comparația exploatărilor regale cu cele
libere din Ținutul Sării ne oferă o paralelă interesantă a modului de exploatare și comerț din perioada
medievală până la revoluția industrială. Astfel, până la stăpânirea habsburgică, comerțul cu sare era,
în mare măsură, neîngrădit, iar vânzarea liberă a sării era necesară, deoarece aproape toți demnitarii
de stat sau ai bisericii, precum și cei din armată erau plătiți cu sare, aceștia fiind liberi să facă ceea ce
doreau cu ea.
Cantitățile mari de sare extrase de‑a lungul timpului au determinat justificat denumirea de
„solniță a Europei” dată Transilvaniei. Revoluția industrială doar a sporit necesitatea sării, fiind
principala resursă care alimenta industria chimică. La nivel economic național veniturile obținute
din sare erau foarte mari și investițiile pe măsură, un exemplu fiind amploarea exploatării de la Ocna
Mureș. A fost necesară construirea unui întreg oraș și sistematizarea numeroaselor meandre ale
Mureșului pentru ca, din 1790 până 1950, Ocna Mureș să devină cea mai mare zonă de exploatare.
Pe de altă parte, valoarea exploatărilor de la Turda, Ocna Sibiului și Cojocna, cele mai importante
până în secolul al XIX‑lea, scade în perioada dintre 1790 și 1950, pe când cea a exploatărilor de la
Ocna Dej și Praid crește.
Având în vedere toate cele menționate, începând cu importanța sării ca un element cheie în
procesul de coagulare al așezărilor umane continuând cu exploatarea sării și influența acesteia asupra
dezvoltării continue nu doar a localităților cu astfel de exploatări, ci și a tuturor localităților aflate pe
traseul „aurului alb” din Transilvania, cu impact semnificativ asupra tuturor păturilor societății, asupra
economiei, poate chiar și în echilibrului global al marilor puteri istorice zonale, considerăm drumul
sării ca fiind un element economic și cultural deosebit de valoros nu doar în istoria Transilvaniei, a
României sau Ungariei, ci a întregii Europe Centrale.
Calitatea multimilenară a drumului sării în Transilvania este dată de utilizarea sa încă din
vremuri preistorice, concretizată pe uscat de drumurile romane și apoi pe apă prin căile navigabile
ale Mureșului, ale Someșului și ale afluenților acestora. A fost însă întreruptă odată cu introducerea
rețelei feroviare, cu consecință asupra scăderii drastice a importanței drumului. Pentru ca acest con‑
cept al drumului sării să poată fi continuat în perioada modernă este necesară o schimbare radicală
de abordare a influenței resurselor de sare în dezolvatarea localităților.
Astfel, descoperim că secolele de exploatare au adus pe lângă numeroase beneficii economice
și o componentă mai puțin intenționată, lacurile sărate, care s‑au datorat în principal modului de
exploatare roman „la zi” și al celui medieval prin camere de tip clopot.
După efectuarea studiului în cele 11 localități, se poate observa că nu doar funcțiunea minieră
generează funcțiunea balneară, în unele cazuri fiind suficientă prezența izvoarelor sărate. Pentru a
intra însă în categoria stațiunilor balneare era nevoie de respectarea unor standarde și era necesară
prezența unor caracteristici specifice, organizate și reglementate prin legi. Pe lângă aceste dotări
funcționale sau metode de tratament, celebritatea unei stațiuni era dată atât de oaspeții care o vizitau
sau de numărul lor, cât și de posibilitatea experimentării unui stil de viață aparte. Astfel, prezența
exploatărilor de sare și apariția caracterului balnear au un efect direct asupra evoluției urbanistice.
Concepția generală este că stațiunile sunt influențate de introducerea căii ferate, dar, în cazul
stațiunilor cu apă sărată din Transilvania, succesul nu se datorează exclusiv acestui lucru, în unele
cazuri fiind chiar dezavantajos, deoarece cei din înalta societate se puteau deplasa în confort până în
marile stațiuni Europene. O altă particularitate a „stațiunilor sărate” din Transilvania este că acestea

131
Arh. KOVÁCS FERENCapar relativ independent de procesele de urbanizare și industrializare, fiind mai corectă asocierea
dezvoltării lor cu dezvoltarea medicinei și a culturii băilor. În sprijinul acestui argument este sufi‑
cient să analizăm condițiile de tratament la cumpăna dintre secolele XIX și XX, perioadă în care
nu existau medicamente eficiente sau antibiotice, fiind preferate tratamentele naturiste cunoscute și
dezvoltate de secole.
Analizând numărul de turiști și perioadele în care s‑au făcut cele mai multe investiții prin dotări
și modernizări ale stațiunilor, s‑a putut determina perioada epocii de aur a stațiunilor balneare din
Transilvania, respectiv perioada cuprinsă între sfârșitul secolului al XIX‑lea și începutul Primului
Război Mondial. Chiar dacă aceasta se suprapune cu al doilea val de urbanizare și industrializare,
creșterea demografică accentuată se datorează în mare parte stațiunilor din localități.
Numărul de vizitatori din această perioadă ne mai prezintă un aspect interesant al importanței
sării în dezvoltarea stațiunilor și implicit a localităților. Chiar dacă existau deja stațiuni cu alt speci‑
fic, celebre și frecventate, la momentul apariței stațiunilor cu specific sărat, în special cele cu lacuri
sărate, acestea au și devenit în scurt timp cele mai importante și frecventate. Acest lucru se datorează,
după cum spuneam, prezenței sării care generează și procesul de heliotermie, oferind posibilitatea
unui alt fel de tratament, apa sărată fiind mai intens resimțită la nivelul organismului decât băile în
ape minerale sau termale, sau decât simplele cure interne cu ingerarea apelor.
Observăm că stațiunile balneare au fost foarte căutate și apreciate, în special cele cu speci‑
fic sărat. Toate exploatările de sare ajung inevitabil, mai devreme sau mai târziu, să aibă potențial
balneo‑turistic, care este valorificat diferențiat în funcție de posibilitățile comunităților care le gesti‑
onează. Din analizele prezentate reiese că în cazul Ocnei Sibiului, al Sovatei al Cojocnei, al Baznei
și al Sângeorgiului de Mureș, stațiunea este elementul care dă caracter localității și imprimă cursul
de dezvoltare al acesteia începând cu mijlocul secolului al XIX‑lea. Pe de altă parte, în localitățile
Turda și Ocna Mureș, care au potențial balnear exploatat și bine pus la punct la cumpăna secolelor al
XIX‑lea și al XX‑lea, observăm alți factori care contribuie la dezvoltarea lor: dezvoltarea industriei
la Turda, iar în cazul Ocnei Mureș, pe lângă industrializare, localitatea devine zona cu cea mai mare
exploatare de sare din Transilvania. Dezvoltarea localităților Ocna Dej și Praid este dată de exploata‑
rea de sare existentă aici, caracterul balnear fiind un element mai puțin important în perioada studiată,
dar ulterior valorificat.
Pe de altă parte în ceea ce privește alte stațiuni balneare din Transilvania în perioada studi‑
ată, numeroase localități își exploatează potențialul turistic în funcție de specificul fiecăreia, oferind
modele de inspirație și concurență stațiunilor bazate pe sare.
În Transilvania sfârșitului de secol XIX și început de secol XX s‑au urmărit tendințe occidentale
care au stat la baza organizării turismului balnear din România. Aceste tendințe constau în respectarea
unor standarde stabilite oficial, adaptate la specificul fiecărei stațiuni, condiții care însă nu se respec‑
tau întotdeauna.
O mare pierdere a potențialului turistic românesc este mentalitatea generațiilor, care au ales să
ignore sau să șteargă trecutul, chiar dacă balneologia maghiară era mai bine dezvoltată și deținea mai
multe date despre stațiunile din Transilvania.
Cu toate că stațiunile antebelice au dispus de condiții turistice la nivel înalt, realizate de specia‑
liști cu dăruire, în zone cu tradiție, care, în epoca lor de aur, și nu numai, puteau rivaliza cu succes cu
marile stațiuni balneare ale Europei, cu o viață a băilor intensă și efervescentă, în perioada interbelică
și postbelică s‑a destrămat nu doar cadrul istoric, ci însăși populația a fost sărăcită atât material, cât și
din punct de vedere al timpului liber, iar o mare parte a patrimoniului construit și al cadrului natural
s‑au deteriorat.

132
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialDin punct de vedere arhitectural, în cadrul acestui studiu se remarcă două tipuri de tipologii de
construcții, cele destinate exploatării de sare și cele destinate balneoturismului.
Aceste două tipuri de arhitectură sunt cvasi‑incompatibile din punct de vedere funcțional, având
în comun doar teritoriul aferent zăcământului de sare.
Un element aparte care poate fi introdus în arhitectura exploatărilor de sare, cu un potențial
turistic deosebit, unde pot să apară elemente de creație artistică sub forma sculpturilor în sare, sunt
spațiile imense rezultate în urma mineritului, fiind uneori singurele relicve care expun prezentului
trecutul tumultuos. De asemenea, din punct de vedere funcțional doar aceste cavități în masivul de
sare se transformă în spații medicinale.
În rest arhitectura industrială a exploatării sării este simplă atât stilistic cât și funcțional, având
un caracter strict utilitar, fiind evidentă opoziția acesteia cu arhitectura destinată balneoturismului,
care este compusă din mai multe funcțiuni cu expresii artistice variate.
Din analiza arhitecturală a stațiunilor cu specific sărat și cea a stațiunilor cu alt specific, din
punct de vedere al funcțiunilor și al tipologiilor de clădiri, observăm că acestea diferă, în primul rând,
datorită modului de tratament, care presupune preponderent îmbăiere, de obicei în lacuri sau mai rar
în bazine, prin intermediul cabinelor de lemn în pavilioane perimetrale sau izolate. O altă tipologie
de clădire considerată deosebit de importantă în succesul unei stațiuni este cazinoul, care însă și de
această dată nu este prezent în nicio stațiune cercetată, singura mențiune a unui cazino fiind în Sovata
în perioada interbelică, funcțiunile acestui program fiind preluate de restul cădirilor din stațiune.
În rest, arhitectura clădirilor destinate balneoturismului din stațiunile cercetate se înscrie în mare
parte în tendințele occidentale. Astfel, apar funcțiunile de tratament balnear prin clădirile băilor calde
și reci sau a saloanelor de cură. Tratamentul se completează prin dotarea stațiunilor cu parcuri întinse,
acestea fiind desigur și o consecință a perioadei arhitecturii romantice. Cazarea se face prin interme‑
diul programelor vilelor și al hotelurilor, ale căror stil este înclinat preponderent spre pitoresc, accentul
fiind pus pe deschiderea acestora spre peisaj prin balcoane, terase și logii. Deoarece, ca perioadă, cer‑
cetarea se întinde pe 150 de ani, pe lângă stilul pitoresc, care este legat mai mult de curentul romantic,
se identifică aspecte ale stilului clasicist, seccesion vienez, eclectic și modern. Ca sistem constructiv în
stațiunile din Transilvania regăsim mai rar clădiri din cărămidă sau beton și mai des clădiri din lemn.
Chiar dacă semnalarea necesității protejării și conservării locurilor istorice se face de câteva
decenii, cel puțin în cazul stațiunilor balneoclimaterice pe sare putem afirma că nu s‑a făcut mai
nimic. În urma numeroaselor călătorii pe care le‑am întreprins în anii de doctorat în stațiuni și chiar
din cercetarea imaginilor online recente sau din Google Street View am observat cum patrimoniul
istoric construit dispare de la an la an. În această situație se află de exemplu Sovata, unde vilele și
hotelurile stațiunii de altă dată, martore incontestabile ale epocii de aur, construite din lemn și cu urme
ale decorațiunilor de odinioară, stau acum să cadă. Complexul băilor din Ocna Sibiu este degradat și
dezolant, situație pe care o regăsim și la ștrandul Lacul Roman din Turda. Pe de altă parte, un minim
de speranță există pentru aceste stațiuni, deoarece mai sunt clădiri care pot fi salvate, în schimb stațiu‑
nea balneară Ocna Mureș a dispărut cu totul, singurele elemente care au rămas azi fiind bazinul băilor
reci și placa de beton a pavilionului de băi calde, pe care încă se mai văd urme a finisajului de gresie.
Consider că o astfel de cercetare are o contribuție științifică în studiul stațiunilor balneocli‑
materice transilvănene, iar, pe de altă parte, este un instrument util cu ocazia elaborării planurilor
strategice de dezvoltare a zonei. În zonele cu sare, turismul balneoclimateric este forma de turism cea
mai des întâlnită. Astfel, sunt scoase în evidență pe lângă elemente de valoare culturală sau istorică
și elemente de valoare peisageră, care împreună cu proprietățile curative ale apelor sărate devin com‑
plementare în valorificarea integrală a resurselor peisagistice, întregite de tradiție și obiceiuri legate
de prezența sării în aceste zone.

133Lista Bibliografică
PUBLICAȚII DIN PERIOADA 1885‑1918
Béldi Ákos, Filep Gyula, Genersich Gusztáv, Jakab házy Zsigmond , Erdély nevesebb fürdői 1902‑ben .
Editura A Közegészégügy Kalauz Különlenyomata, Budapesta, 1903
Boleman István , Fürdőtan. Kíváló tekintettel a magyarhoni gyógyhelyekre , Magyar Orvosi Könyvkiadó
Társulat, Budapesta, 1887, p. 6
Chyzer Kornél , Az egészségügyre vonatkozó törvények és rendeletek gyüjteménye 1854‑1894 , Editura
Dobrowsky és Franke, Budapesta 1895.
Comitetului oficial de informațiune pentru streini , Noul călăuz al streinului prin Brașov și regiunea
d’impregiur, precum și prin băile transilvane: Zizin, Elöpatak, Mălnaș, Tușnad, Covasna și Borsec ,
Editura Alexi, Brașov, 1891
Constantiniu, C ., Statiunile balneare ale statului , Tipografia Curții Regale F. Gobl Fii S.A., București,1896
Déry Károly , MagyarBanya‑kalauz, Második év folyam , Budapesta, 1888 (minele maghiare)
Halmágyi István , Naplói 1752‑1753, Halmágyi János és id. Halmágyi István élete és végrendelete , Budapest,
1906.
Hankó Vilmos, A fürdők helyes berendezése és az ásványvizek okszerű kezelése , Editura Erdélyi
Kárpát‑Egyesület Cluj, 1900,
Hankó Vilmos , Az erdelyrészi fürdök és ásványvizek leírása, Kolozsvár,az Erdelyrészi Kárpát‑Egyesület
Kiadása, 1891,
Hankó Vilmos , Külföldi fürdők, gyógyító helyek és ásványvizek ,S.N. Budapest,
Hankó Vilmos , Székelyföld és asványvizei , Budapest, 1902,
Hankó Vilmos , Szováta, Erdély, 1898,
Kővári László , Erdélyország statisztikája I, Kolozsvár, 1847,.
Lenyel Béla , A szovátai Illyés‑(Medve‑tó)‑tó. Ami Fürdőink , Az Erdély fürdőügyi melléklete, Budapest, 1899,
M. I. Schleiden , Das salz. Seine Geschichte, seine Symbolik und seine Bedeutung im Menschenteben. Eine
monographische Skizze , Verlag von Wilhelm Engelmann. Leipzig, 1875
Magyar Statistikai Évkönyv , Az Országos magyar kir. statistikai hivatal,I. kötet . Editura Atheneum Irodalmi
És Nyomdai, Budapesta 1885 (statistici maghiare)
Orbán Balázs , Torda város és környéke , Editura Pesti Könyvnyomda – Részvény‑Társaság, Budapesta, 1889
Rigler Gusztáv , Erdély nevezetesebb fürdői 1902‑ben , Budapesta, 1903
Russay Gábor Lajos , Szobránc gyógyfürdő. A fürdő története, leírása, javallatai . Ungvár, 1902
PUBLICAȚII DIN PERIOADA 1918‑1989
Bányai János, Székelyföldi ásványvizek eredete, Országos Balneológiai Egyesület 1941. Évi Évkönyve,
Barkóczi Jolán, A Közlekedési Múzeum Évkönyve VII , Editura Közlekedési Dokumentációs Vállalat,
Budapest, 1985
Benkő, M., Probleme urbanistice ale orașului Cluj în prima jumătate a secolului XIX în Studii și cercetări
de istoria artelor, Seria Arte plastice, T.14, Nr. 2, 1967

134
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialBerlescu Elena , Stațiunile balneare de‑a lungul timpului și azi, Bucuresti , Editura Medicală , 1971
Constantin Paul , Arta 1900 în România, Editura Meridiane , București, 1972,
Coriolan Petranu , Noui cercetări și aprecieri asupra arhitecturii în lemn din Ardeal , Editura Imprimeria
Națională, București, 1936
Curinschi Vorona, G. , Centrele istorice ale orașelor , Ed. Tehnică, București, 1967
Curinschi Vorona, G., Istoria arhitecturii înRomânia, Ed. Tehnică, București, 1981
Danyl Dezső, Dávid Zoltán , Az első magyarországi népszámlálás,(1784—1787) , Editura Atheneum Irodalmi
És Nyomdai, Budapesta, 1960
Egyed Ákos, Falu, város, civilizáció . Bukarest, 1981.
Enciclopedia României Volumul IV 1939
Faure Élie , Istoria artei. Arta Modernă , Editura Meridiane, București 1970,
Hartmann Nicolai , Esztetika. Magyar Helikon, Budapest, 1927.
Ionescu Grigire. , Istoria arhitecturii în România. [Vol.] 2: De la sfîrșitul veacului al XVI‑lea pînă la începutul
celui de al cincilea deceniu al veacului al XX‑lea , Editura Academiei R.P.R. / 1965
Juhász Antal , Vízimalmok a szegedi Tiszán , Editura MFMÉ. Szeged, 1960.
Lăzărescu Cezar, Cristea Gabriel, Lăzărescu Elena , Arhitectura românească în imagini , Editura Meridiane,
București, 1972.
Lupu Kostaky , Aspecte ale economiei românești din 1939, Consiliul superior economic, 1939
Maier Radu Octavian , Arhitectura țărănească și elementele ei decorative în vestul țării , Editura Comitetul
de cultură și educație socialistă al Județului Arad, Arad, 1979,
Melicson Marcel , Arhitectura modernă , Editura științifică și enciclopedică, București, 1975
Morariu Eugen, Opreanu, I. Amărăscu, N. , Stațiunile balneo‑climatice din Republica Populară Română ,
Editura Consiliului Central al Sindicatelor, București 1955
Neamțu Alexandru , Exploatarea ocnelor de sare din Turda în secolul al XVIII‑lea, Potaissa – Studii și
comunicări, Vol.I, Turda Comitetul de Cultură și Educație Socialistă al Municipiului Turda, Muzeul
de Istorie, 1978
Pascu Ș., Istoria Transilvaniei, Tipografia Lumina, Blaj, 1944
Petneki Áron , A magyarországi gyógyfürdők idegenforgalma és vendéglátása a XVIII. század végén és a XIX.
Század első felében . A Magyar Kereskedelem és Vendéglátóipari Múzeum Évkönyve. Budapest, 1982,
Sandu, A., Teoria structurilor urbane, curs intern, Institutul de Arhitectură Ion Mincu, București, 1986
Shwarz Mario , Die Landhausarhitektur am Beispiel von Reichenau. Uő. Die stilistische Situation im Willenbau
um die Jarhundert wende . Landhaus und Villa in Niederosstereich 840‑1914. Wien, 1982
Simionescu, I , Sarea, Editura Cultura neamului românesc, București, 1923
Strâmbu M., Neamțu, U., Monumente uitate ale arhitecturii de azi, în ”Acta Mysei Napocensis” XIX; 1982
Ștefănescu C. , Stațiuni balneare și climatice din România , Editura Meridiane, București, 1967
Trișcu Aurelian , Arhitectura. Obiectiv și cadru pentru turism , Editura Tehnică, București, 1976.
Țereanu Eugen , Sovata mic îndreptar turistic, Editura Sport‑Turism, București, 1989
Vulcănescu Romulus , Simionescu Paul , Drumuri și popasuri străvechi , Editura Albatros, București, 1974
Zákonyi Ferenc : Balatonfüred. Adalékok Balatonfüred történetéhez a kezdetektől 1945‑ig ., editura Városi
Tanács Balatonfüred – Pannon, Veszprém, 1988.
PUBLICAȚII DIN PERIOADA 1989‑2016
Agachi Mihaela Ioana, Clujul modern – aspecte urbanistice, UT Press, Cluj‑Napoca, 2009
Avram, A., Bucur, I., Topografia monumentelor din Transilvania 5.1.1. Municipiul Sibiu. Centrul istoric, Editura
Rheinland, Köln, 1991
Balog, I., Dilemele modernizării. Economie și societate în Transilvania 1850‑1875 , International Book Acces,
Cluj‑Napoca, 2007
Băran Vasile , Romanii la Herculane , Editura Convexus 2000, București, 2003.
Bellon Tibor , A Tisza néprajza – Ártéri gazdálkodás a tiszai Alföldön , Editura Timp Kiadó, Budapesta, 2003
Brătuleanu, A., Lascu, N ., Istoria arhitecturii în România – Note de curs
Calapiș Nicoleta Simona , Monografia orașului Băile Herculane ,. s.n., Timișoara, 2009.
Cavruc Valeriu, Chiricescu, A ., Sarea, Timpul și Omul, Editura Angustia, Sfântu Gheorghe, 2006

135
Arh. KOVÁCS FERENCCâmpean Ioana, Eke Zsuzsanna , Arhitectura vernaculară în regiuni multiculturale , Editura Utilitas, Cluj
Napoca, 2009.
Cristache‑Panait Ioana , Arhitectura de lemn din Transilvania , Editura Museion, București, 1993,
Császár László , Épülettípusok a kiegyezés utáni Magyarországon , Építésügyi Tájékoztatási Központ.
Budapest 1995.
Csejdy Júlia , A Fonyod‑Belatelepi szazadfordulos villasor. Magyar Műemlekvedelem, XIII . Kulturális
Örökségvédelmi Hivatal, Budapest, 2006.
Dávid Zoltán , Az 1850. evi Erdélyi népszámlálás,Budapesta, Editura Atheneum Irodalmi És Nyomdai,
Budapesta, 1994 (recensământul maghiar al Transilvaniei din 1850)
Déry, A., Merényi, F., Magyar Épitészet 1867‑1945 , Urbino, Budapest, 2000; (Arhitectura maghiară
1867‑1945)
Dobra Nicolae , Ocna Mureș monografie , Editura Altip, Alba Iulia, 1996
Dordea Ioan , Exploatarea și comercializarea sării din Maramureș în timpul lui Francisc Rákóczi II
(1703‑1711), Anuarul Institutului de Istorie G. Barițiu din Cluj‑Napoca, LII, Supliment, 2013
Faure Élie , Istoria artei. Spiritul Formelor 2 , Editura Meridiane, București, 1990
Fejes Margit , Áttekintés a szovátai villaépítészetről , Sóvidék I. évfolyam 1. szám 2009. Május, Editura
Szováta Közművelődési Folyóirata, ISSN 2066 – 0146,
Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő , Szováta 1587‑1989 , Múzeumi Fűzetek 15,
Haáz Rezső Kulturális Egyesület, Székelyudvarhely, 1998
Ferenc Molnos , Praid ghid turistic, Editura Mark House, Gheorgheni, 2008
Ferenczi Géza , Lapok a Sóvidék (kora) középkori történelméből (mai települési képének kialakulásáig),
Hazanéző, II/2, S.N., 1992.
Flaviu Cismașiu , Turda – 20 de secole de istorie , Editura Hiperborea: LogArt, Turda, 2003
Gergely Eugen , Turda Istorie și contemporaneitate, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2005
Gerle, J., Hungarian architecture from 1900 to 1918 in The architecture of historic Hungary , MIT Press,
Cambridge, 1998
Gheorghe Gabriel .,Studii de cultura și civilizație românească , vol. I, Fundația Gândirea, 2001
Ghinea Dan , Romania Resorts and Spas , Editura Enciclopedica, București, 1993.
Godea Ioan , Arhitectura Românească în epoca modernă 1700‑1900. Sinteze. Cretomație. Reconstituiri.
Imagini, Editura Primus, Oradea, 2012,
Halgaș Nicolina , Turda – orașul renăscut: o monografie a municipiului , Editura Risoprint, 2011
Horváth István , Istoricul mineritului de la Salina Praid, S.N, 2004,
Horváth István : A székely sóbányászat rövid története , A Sóvidék természetföldrajzi adottságainak
bemutatására ld., Praid, 1998.
Imre Horváth , Istoricul mineritului de la salina Praid , S.N. Praid, 1998,
Ionescu Grigore , Istoria Arhitecturii Românești. Din cele mai vechi timpuri până la 1900 , Editura Capitel,
București, 2007,
Józsa András , Szováta első fürdője , Hazanéző, Korond, 2005,
Kalmár, M., Az épitészet története. Hisztorizmus, Századforduló , Nemzeti Tankönyvkiadó, Budapest, 2001
(Istoria arhitecturii, Istorismul, Cumpăna secolelor)
Kira Karolina , Stațiunea balneară Cojocna, Editura Artmanthis, Cluj‑Napoca, 2009
Konrad Gündisch, Autonomie de stări și regionalitate în Ardealul Medieval, în Transilvania și sașii ardeleni
în istoriografie , Editura Hora, Sibiu, 2001,
Köpeczi, B ., Histoire de la Transylvanie , Akadémiai Kiadó, Budapest, 1992
Kósa László , Fürdőélet a Monarchiában , Editura Holnap Kiadó, Budapest, 1999.
Lascu, N., Legislație și dezvoltare urbană , București 1831‑1952 , rezumatul tezei de doctorat, Institutul de
Arhitectură Ion Mincu, București 1997
Lăptoiu Negoiță , Incursiuni în arta românească vol. 4 , Editura Napoca Star, Cluj‑Napoca, 2009
Ludușan Nicolae , Levente Dimen , Salt exploitation and transport from the Ocna Mureș Saline , Universitatea
1 Decembrie 1918, Alba Iulia, Romanian Journal of Mineral Deposits Volume 83, 2008.
Mária Pakucs Willocks, Sibiu – Hermannstadt: Oriental Trade in Sixteenth Century Transylvania , Editura
Böhlau, Köln ,2007
Mitrache Georgică , Tradiție și modernism în arhitectura românească , Editura Universitară „Ion Mincu”,
București, 2002

136
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialMoldovan Nicolae , Vâlcele Studiu monog rafic, Editura Tinta, Arcuș, 2013,
Munteanu Augustin Liviu , Monografie secvențială a construcțiilor din Ardeal , Editura Mediamira,
Cluj‑Napoca, 2008
Niedermaier Paul , Habitatul medival în Transilvania , Editura Academiei Române, București, 2012
Novák Károly István , Fürdõk a dualizmuskori Székelyudvarhelyen és környékén , Areopolisz. Történelmi és
társadalomtudományi tanulmányok V, Miercurea Ciuc, 2006, ISBN 973‑7625‑05‑6.,
Opriș Ilarie , Monografie Sângeorgiu de Mureș, Editura Nico, Târgu Mureș, 2010,
Pál, J., Procesul de urbanizare în satele săsești în secolul al XIX, teză de doctorat, Presa Universitară Clujeană,
1999
Pațac Filip , Istoria comerțului și turismului , Editura Eurostampa, Timișoara, 2008
Pavel, T., Tradiție și modernizare în societatea transilvăneană 1850‑1918, Ed. Accent, Cluj‑Napoca, 2003
Pierre Laszlo , Chemins et Savoirs du Sel, Editura Pluriel Hachette, 1998;
Pilbáth G. Attila , Pál Zoltán , Microregiunea Ciomad‑Balvanyos , Editura Green Steps, Brașov, 2009
Rădulescu Gabriela Hortenzia , Habitatul în Transilvania de Nord‑Est în secolele VII‑XV , Teză de doctorat,
Cluj Napoca, 2011
Réka Miklós , Microregiunea Sóvidék – Praid, Corund, Lupeni : ghid turistic = Kistérség Sóvidék – Praid,
Corund, Lupeni : képes útikalauz = Microregion Sóvidék – Praid, Corund, Lupeni : touristic guide ,
Editura Mark House, Gheorgheni, 2011
Sharon Bohn Gmelch , Tourists and Tourism: A reader , Editura Waveland Press Inc., Long Grove, 2009
Sinkó Katalin , Vitak a nemzeti ornamentika korul 1873‑1907 kozott , Romantikus kastely, Budapest, 2004.
Sitte, C., Arta construirii orașelor – Urbanismul după principiile sale artistice , Editura Tehnică, București,
1992
Sófalvi András , A sóvidék középkori településtörténete , Areopolisz Történelmi és társadalom tudományi
talnulmányok II, Editura Litera, Odorheiu Secuiesc, 2002,
Sófalvi András , Határhasználat és gazdálkodás a középkori és kora újkori Sóvidéken , Areopolisz, Történelmi
és társadalom tudományi tanulmányok IV, Hargita Megyei Kulturális Központ Csíkszereda, Odorheiu
Secuiesc, 2004,
Sófalvi András , Istoria critică a exploatării sării în Ținutul Ocnelor (Sóvidék) de la începuturi până la 1562 ,
Areopolisz Történelmi és társadalom tudományi talnulmányok, Odorheiu Secuiesc, 2001
Szolláth Hunor , Özvegy Honészy Miksáné Úrnő Őnagyságának. Szováta tematikájú képeslapok a második
világháborúig , Sóvidék IV. évfolyam 1. szám 2012. Május 1 Kulturális Folyóirat, Sovata, ISSN:
2066‑0146
Ștefănuț Ada , Arta 1900 în România , Editura Noi Media, București, 2008.
Ștefănuț Ada , Athitectură și Proiect Național. Stilul Național Românesc , Editura Noi Media Print, București,
2010,
Teodor Rusu , Teodor Fodor, Aurel Anton, Gh. Voișanu, Ghidul stațiunilor balneo‑climaterice, cabanelor și
obiectivelor turistice din regiunea Cluj , Editura Întreprinderea Poligrafică, Cluj‑Napoca, 1967
Toma Camelia ., Geomorfositurile pe sare din Depresiunea Transilvaniei și valorificarea lor turistică, Teză de
doctorat, Cluj‑Napoca, 2012
Tóth Arnold , Néprajz – muzeológia: Tanulmányok a múzeumitudományokköréből a 60 éves Viga Gyula
tiszteletére, Miskolc, 2012,
Țelea Vasile , Arhitectura secolului 20. Dicționar cronologic 1890‑2000 , Editura Capitel, București, 2005
Udvari István , Takács Péter, Manufaktúrák Magyarországon II , Editura Industria et Societas, Miskolc, 1994.
Vais, G., Clujul eclectic, programe de arhitectura in perioadadualista (1867‑1918), UT Press, Cluj‑Napoca,
2009
Vais, G., Programe de arhitectură, UT Press, Cluj‑Napoca, 2008
Várkonyi Ágnes, Kósa László , Európa híres kertje. Történeti ökológiai tanulmányok Magyarországról,
Editura Orpheusz, Budapest 1993
Wiebeson, D., Sisa, J., The architecture of historic Hungary, The MIT Press Cambridge, Massachusetts, 1998
Zepeczaner Jenõ , A székelyföldi fürdõk látogatottsága , Areopolis, Történelmi és társadalomtudományi
tanulmányok VII, Miercurea Ciuc, 2007, ISBN 978‑973‑88393‑6‑6,
Zepeczaner Jenő , Szováta, egy sikertörténet a Monarchiában I ., Sóvidék IV. évfolyam 1. szám 2012. Május
1 Kulturális Folyóirat, Sovata, ISSN: 2066‑0146
Zoltán Szász, Béla Köpeczi , History of Transylvania volume III. From 1830 to 1919, Institute of History of
the Hungari an Academy of Sciences, Columbia University Press, New York, 2002

137
Arh. KOVÁCS FERENCARTICOLE
Firoiu, Dumitru., Dreptul de organizare în Transilvania (1848‑1918), in ”Acta Mysei Napocensis” XVII;
1980
Mariu Alexianu, Olivier Weller and Roxana Gabriela Curcă , Archaeology and Anthropology of Salt:
A Diachronic Approach , British Archaeological Reports, International Series 2198, Oxford: Archaeopress,
2011, ISBN 978‑1‑4073‑0754‑1;
José Alberto Soto‑Escageda Bruno Estañol‑Vidal, Carlos Alejandro Vidal‑Victoria, Anaclara
Michel‑Chávez, Manuel Antonio Sierra‑Beltran, Héctor Bourges‑Rodríguez , Does salt addiction
exist?, Salud Mental, 2016; 39(3):175‑181, ISSN: 0185‑3325;
Erica Nathan , Giving salt some history, and history some salt dryland salinity and the Dundas Tableland ,
Australian Historical Studies, 115, 2000.
Vassil Nikolov , The earliest salt extraction center in Europe , Advances in Bulgarian Science, Institute of
Archeology and Museum, Sofia, 2006;
Thomas G. Pickering , The History and Politics of Salt , The Journal Of Clinical Hypertension, Vol. IV no. III
may/june 2002, ISSN 1524‑6175;
Alexe, M, Importance of Salt Mining in the Formation of Salt Lake Basins in the Transylvanian Basin , Studia
Univ. Babeș‑Bolyai, Geographia no. 2, 2009 pp. 89‑99;
Tudor Goldan, Eugen Cozma, Ilie Onica , The Romanian Salt Mine , Annals of the University of Petroșani,
Mining Engineering, 11 (2010);
Sorin Mihăilescu, Gabriel Praporgescu , About Mures – Tisa – Danube Waterway , Annals of the University
of Petroșani, Mechanical Engineering, 13 (2011), p. 89‑96;
Molokáč, M & Schuchmann , Historical salt routes as a part of the cultural and historical heritage of
Slovakia, proceedings of the International Conference on Perspectives of Rural Tourism in the New
Europe, 6 October 2006, Košice pp. 222‑228.
Ciangă Nicolae, Oprea G. Marius, Costea Daniel, Giurgiu Laura, Cianga Iulia , The reconstruction of
„The Salt Road” – a means to develop and promote the saline health tourism in Transylvania , Journal
of Tourism Challenges and Trends, Vol. III, No. 2, 2010
Poráczky Rozália , Hungarian Cultural History in the Second Half of the 19* Century in Transylvania ,
Transylvanian Journal of Multidisciplinary Research in Humanities . 2007, Vol. 12, p. 296‑306;
Teodora Daniela Sechel , Medical knowledge and the improvement of vernacular languages in the Habsburg
Monarchy: A case study from Transylvania (1770–1830) , Studies in History and Philosophy of Biological
and Biomedical Sciences 43 (2012) 720–729;
B. Czellecz 1, I. Gábor, L. Ravasz, G. Șchiopu , N. Szopos , Saline water resources in Cluj‑Napoca
Surroundings , Articol 2016, AWC2016_52
Eberhard J. Wormer , A taste for salt in the history of medicine , Articol Science Tribune, Martie 1999, p. 1.
DOCUMENTAR VIDEO
The Celts: Blood, Iron and Sacrifice with Alice Roberts and Neil Oliver, Documentar BBC, Marea Britanie, 2015
SITE‑URI
Date despre recensămintele populației din Transilvania și despre cantitățile de sare extrase
http://library.hungaricana.hu/hu/collection/ksh_neda_nepszamlalasok/ ‑accesat 30.05.2016
http://nepszamlalas.adatbank.transindex.ro/‑accesat 30.05.2016
http://epa.oszk.hu/02000/02000# – accesat 30.05.2016
http://bkl.uni‑miskolc.hu/nyito.php – accesat 30.05.2016
https://www.academia.edu/3699685/Istoricul_mineritului_s%C4%83rii_de_la_Praid.DOC‑ Accesat 30.05.2016
‑recensământul românesc din 1930
https://archive.org/details/recensamntulgene02inst‑ accesat 30.05.2016
Imagini și vederi sec al XIX‑lea și secolul al XX‑lea
http://postcards.hungaricana.hu/hu/map/?bbox=2454240.1041804394%2C5745924.2902532695%2C304127
6.481410593%2C6018957.35528792 – accesat 30.05.2016
https://kepeslapok.wordpress.com/ ‑accesat 30.05.2016
https://dinocnamures.wordpress.com/ – accesat 30.05.2016
https://imaginivechi.wordpress.com/ – accesat 30.05.2016

138
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialRidicările topografice și hărți vechi
http://mapire.eu/en/ – accesat 30.05.2016
http://lazarus.elte.hu/hun/tantort/2003/palyazat/index.htm‑ accesat 30.05.2016
https://nelucraciun.wordpress.com/2011/07/22/harti‑istorice‑harti‑militare‑americane‑de‑la‑mijlocul‑
secolului‑xx/ – accesat 30.05.2016
http://www.geo‑spatial.org/harti/ – accesat 30.05.2016
http://www.euratlas.net/history/europe/index.html – accesat 30.05.2016
https://www.lib.utexas.edu/maps/historical/history_europe.html
http://www.slovak‑republic.org/history/great‑moravia/
Altele
http://crispedia.ro/comertul‑transilvania‑1822‑1847/ accesat – 11.10.2016
http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/bibliotheca/xxii/03%20scurta%20istorie.htm accesat – 07.03.2017
http://epa.oszk.hu/00400/00458/00152/ – accesat 11.03.2017
http://epa.oszk.hu/00400/00458/00152/indexb6cd.html ‑accesat 12.03.2017.
http://gandirea.ro/carpatii‑solnita‑europei/ accesat – 07.03.2017
http://gandirea.ro/sarea‑criteriu‑pentru‑regandirea‑istoriei/ accesat – 07.03.2017
http://hiphi.ubbcluj.ro/fenomenologia_spatiului_construit/# accesat la 24.08.2014.
http://jurnalspiritual.eu/istoria‑fascinanta‑a‑sarii‑1‑gram‑de‑aur ‑pentru‑1‑gram‑de‑sare/ accesat ‑23.10.2016
http://mandarchiv.hu/kepgaleria/184/Szovatai_kepeslapok – accesat 11.03.2017
http://mek.oszk.hu/02700/02736/html/03.htm – accesat 06.03.2017
http://www.analizeeconomice.ro/2015/12/care‑au‑fost‑cele‑mai‑performante.html – accesat 07.03.2017
http://www.castelintransilvania.ro/vila‑bernady‑sovata‑.html – accesat 11.03.2017
http://www.creeaza.com/referate/geografie/geologie/Scurt‑istoric‑al‑exploatarii‑s265.php – accesat
06.03.2017
http://www.enciclopedia‑dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=cetatile&fisier=concepte_despre_cetatea_
dacica_I ‑accesat 07.03.2017
http://www.enciclopedia‑dacica.ro/?option=com_content&view=article&id=676&Itemid=327 – accesat
07.03.2017
http://www.mercuriustour.ro/hu/SOBANYASZAT‑ERDELYBEN‑‑a977.html – accesat 03.06.2017

139Lista anexelor și sursa ilustațiilor
Anexa 1 – Drumul multimilenar al sării, apariția exploatărilor de sare și a stațiunilor balneoclimaterice.
Anexa 2 – Drumul sării pe Harta Românească a Ardealului și Bucovinei din 1915
Anexa 3 – Drumul sării din Transilvania din Antichitate până la Retragerea Aureliană.
Anexa 4 – Drumul sării din Transilvania în perioada migratoare sec. al IV‑lea –sec. al IX‑lea.
Anexa 5 – Drumul sării din Transilvania în perioada sec. al X‑lea –până în sec. al XII‑lea .
Anexa 6 – Drumul sării din Transilvania în perioada sec al XIII‑lea – sec al XVII‑lea
Anexa 7 – Drumul sării din Transilvania în perioada sec al XVIII‑lea – sec al XX‑lea .
Pentru anexele 2‑8 fundalul analizelor este realizat pe Harta Românească a Ardealului și Bucovinei din 1915:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Ardeal_si_Bucovina.JPG – accesat 06.09.2017
Anexa 8 – Cantitatea de sare extrasă și evoluția demografică 1790 ‑1950.
Mediile perioadelor 1885‑1888 și 1893‑1911: http://digitalia.lib.pte.hu/books/magyar‑statisztikai‑evkonyv/
htm/index.html
Acestea au fost completate pentru anii 1881,1888,1892,1896,1900,1905,1910,1914: http://epa.oszk.hu/02000/02000
Anexa 9 – Demografia localităților 1790 – 1950 .
Primul recensământ maghiar – 1784‑1787: https://library.hungaricana.hu/hu/view/
NEDA_1784_elso_magyar/?pg=0&layout=s
Pentru perioada 1850‑1950:
http://nepszamlalas.adatbank.transindex.ro/
Anexa 10 – Numărul de vizitatori 1876 ‑1937.
Zepeczaner Jenõ, A székelyföldi fürdõk látogatottsága , Areopolis, Történelmi és társadalomtudományi
tanulmányok VII, Miercurea Ciuc, 2007, ISBN 978‑973‑88393‑6‑6, p.119 ‑140
Anexa 11 – Ocna Mureș, plan general .
Fundal fig. 1: http://www.geo‑spatial.org/harti/download‑planuri‑tragere.php
Anexa 12 – Ocna Mureș. Evoluție 1794‑1869.
Fundal figura 1: http://mapire.eu/en/map/firstsurvey/?layers=osm%2C1%2C73&bbox=356501.59843544476
%2C5600676.600183151%2C2704647.1073560594%2C6669572.003723056
Fundal figura 2:
http://mapire.eu/en/map/secondsurvey/?layers=osm%2C5%2C42&bbox=849979.0530445981%2C5438743.
435613922%2C3198124.5619652127%2C6507638.839153827
Fundal figura 3:
https://maps.hungaricana.hu/en/OSZKTerkeptar/1035/
Fundal figura 4:
https://maps.hungaricana.hu/en/MOLTerkeptar/3255/
https://maps.hungaricana.hu/ en/MOLTerkeptar/3256/

140
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialFundal figura 5:
https://maps.hungaricana.hu/en/MOLTerkeptar/3254/
Fundal figura 6:
https://maps.hungaricana.hu/en/MOLTerkeptar/32753/?list=eyJxdWVyeSI6ICJtYXJvcyB1anZhciJ9
https://maps.hungaricana.hu/en/MOLTerkeptar/32751/?list=eyJxdWVyeSI6ICJtYXJvcyB1anZhciJ9
Anexa 13 – Ocna Mureș. Evoluție 1869 ‑1950 .
Fundal figura 1:
http://mapire.eu/en/map/hkf_25e/?layers=osm%2C11&bbox=2650506.5062454324%2C5839965.721615375
%2C2659678.949639654%2C5844141.094285454
Fundal figura 2:
http://www.geo‑spatial.org/harti/download‑planuri‑tragere.php
Fundal figura 3:
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Salina_Ocna_Mures,_harta_1867_(Fr._Posepny).jpg
Fundal figura 4:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Salina_Ocna_Mures_‑_Minele_vechi.jpg
Anexa 14 – Ocna Mureș, zona minieră.
Anexa 15 – Ocna Mureș, zona balneară.
Anexa 16 – Ocna Mureș, zona balneară.
Figurile anexelor 14‑16 au fost preluate de pe:
https://gallery.hungaricana.hu/en/search/results/?list=eyJxdWVyeSI6ICJtYXJvc3VqdmFyIn0&per_page=100
https://kepeslapok.wordpress.com/2013/02/17/marosujvar‑2/
Anexa 17 – Turda, plan general.
Fundal fig. 1: http://www.geo‑spatial.org/harti/download‑planuri‑tragere.php
Anexa 18 – Turda. Evoluția 1787‑ 1869.
Fundal figura 1: http://mapire.eu/en/map/firstsurvey/?layers=osm%2C1%2C73&bbox=356501.59843544476
%2C5600676.600183151%2C2704647.1073560594%2C6669572.003723056
Fundal figura 2:
http://mapire.eu/en/map/secondsurvey/?layers=osm%2C5%2C42&bbox=849979.0530445981%2C5438743.
435613922%2C3198124.5619652127%2C6507638.839153827
Fundal figura 3:
https://zamfirpop.files.wordpress.com/2009/07/planul‑fortificatiei‑proiect.jpg
https://zamfirpop.files.wordpress.com/2009/07/plan‑fortificatie‑mediev‑turda‑veche‑explicatii.jpg
Fundal figura 4:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Salina_Turda_Johann_Fichtel_1780.jpg
Fundal figura 5:
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Salina_Turda_(harta,_F.Posepny,_1867).jpg
Anexa 19 – Turda. Evoluția 1869‑1950 .
Fundal figura 1:
http://mapire.eu/en/map/hkf_25e/?layers=osm%2C11&bbox=2650506.5062454324%2C5839965.721615375
%2C2659678.949639654%2C5844141.094285454
Fundal figura 2:
http://www.geo‑spatial.org/harti/download‑planuri‑tragere.php
Fundal figura 3:
https://salinaveche.files.wordpress.com/2010/07/055.jpg
Fundal figura 4:
https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83ile_S%C4%83rate_din_Turda#/media/File:Baile_Sarate_Turda_
(1950).jpg
Anexa 20 – Turda, zona stațiunii balneare.

141
Arh. KOVÁCS FERENCAnexa 21 – Turda , stațiunea interbelică și zona minieră.
Figurile anexelor 20‑21 au fost preluate de pe:
https://gallery.hungaricana.hu/en/search/results/?list=eyJxdWVyeSI6ICJ0b3JkYSJ9&per_page=100

Torda

Anexa 22 – Sovata, plan general.
Fundal fig. 1: http://www.geo‑spatial.org/harti/download‑planuri‑tragere.php
Anexa 23 – Sovata. Evoluția 1794‑1950.
Fundal figura 1: http://mapire.eu/en/map/firstsurvey/?layers=osm%2C1%2C73&bbox=356501.59843544476
%2C5600676.600183151%2C2704647.1073560594%2C6669572.003723056
Fundal figura 2:
http://mapire.eu/en/map/secondsurvey/?layers=osm%2C5%2C42&bbox=849979.0530445981%2C5438743.
435613922%2C3198124.5619652127%2C6507638.839153827
Fundal figura 3:
http://mapire.eu/en/map/hkf_25e/?layers=osm%2C11&bbox=2650506.5062454324%2C5839965.721615375
%2C2659678.949639654%2C5844141.094285454
Fundal figura 4:
http://www.geo‑spatial.org/harti/download‑planuri‑tragere.php
Fundal figura 5: Józsa András, Szováta első fürdője , Hazanéző, Korond, 2005, p. 9.
Fundal figura 6:
https://hu.wikipedia.org/wiki/Szov%C3%A1ta#/media/File:Szov%C3%A1ta_t%C3%A9rk%C3%A9pe.JPG
Anexa 24 – Evoluția străzii principale la intrare în Stațiunea de Sus .
Anexa 25 – Hoteluri din stațiunea Sovata.
Anexa 26 – Ilustrate poștale cu vile din perioada 1900‑1910.
Anexa 27 – Ilustrate poștale cu vile din perioada 1910‑1920.
Anexa 28 – Ilustrate poștale cu vile din perioada 1920‑1950.
Anexa 29 – Evoluția complexului Lacul Ursu.
Anexa 30 – Ilustrate cu vederi de ansamblu și parcuri.
Anexa 31 – Alte zone ale Stațiunii de Sus.
Anexa 32 – Alte lacuri și Băile de Jos.
Figurile anexelor 24‑32 au fost preluate de pe:
https://gallery.hungaricana.hu/en/search/results/?list=eyJxdWVyeSI6ICJzem92XHUwMGUxdGEifQ

Szováta

Anexa 33 – Praid, plan general.
Fundal fig. 1: http://www.geo‑spatial.org/harti/download‑planuri‑tragere.php
Anexa 34 – Praid. Evoluția 1787 – 1950.
Fundal figura 1: http://mapire.eu/en/map/firstsurvey/?layers=osm%2C1%2C73&bbox=356501.59843544476
%2C5600676.600183151%2C2704647.1073560594%2C6669572.003723056
Fundal figura 2:
http://mapire.eu/en/map/secondsurvey/?layers=osm%2C5%2C42&bbox=849979.0530445981%2C5438743.
435613922%2C3198124.5619652127%2C6507638.839153827
Fundal figura 3:
http://mapire.eu/en/map/hkf_25e/?layers=osm%2C11&bbox=2650506.5062454324%2C5839965.721615375
%2C2659678.949639654%2C5844141.094285454
Fundal figura 4:
http://www.geo‑spatial.org/harti/download‑planuri‑tragere.php
Fundal figura 5:
http://www.creeaza.com/referate/geografie/geologie/VERIFICAREA‑STABILITATII‑MINEL957.php
Anexa 35 – Praid, vederi de epocă.
Figurile anexei 35 au fost preluate de pe:
https://gallery.hungaricana.hu/en/search/results/?list=eyJxdWVyeSI6ICJwYXJhamQifQ&per_p age=100

142
Stațiuni balneare pe drumul sării în Transilvania începând cu secolului al XIX-lea
până la începutul celui de-al Doilea Război MondialAnexa 36 – Corund, plan gene ral.
Fundal fig. 1: http://www.geo‑spatial.org/harti/download‑planuri‑tragere.php
Anexa 37 – Corund. Evoluția 1787 – 1950.
Fundal figura 1: http://mapire.eu/en/map/firstsurvey/?layers=osm%2C1%2C73&bbox=356501.59843544476
%2C5600676.600183151%2C2704647.1073560594%2C6669572.003723056
Fundal figura 2:
http://mapire.eu/en/map/secondsurvey/?layers=osm%2C5%2C42&bbox=849979.0530445981%2C5438743.43
5613922%2C3198124.5619652127%2C6507638.839153827
Fundal figura 3:
http://mapire.eu/en/map/hkf_25e/?layers=osm%2C11&bbox=2650506.5062454324%2C5839965.721615375%
2C2659678.949639654%2C5844141.094285454
Fundal figura 4:
http://www.geo‑spatial.org/harti/download‑planuri‑tragere.php
Anexa 38 – Corund, zona balneară.
Figurile anexei 38 au fost preluate de pe:
https://gallery.hungaricana.hu/en/search/results/?list=eyJxdWVyeSI6ICJrb3JvbmRmXHUwMGZjcmRcdTAxNTEifQ

Korond

Anexa 39 – Cojocna, plan general.
Fundal fig. 1: http://www.geo‑spatial.org/harti/download‑planuri‑tragere.php
Anexa 40 – Cojocna. Evoluția 1787 – 1950.
Fundal figura 1: http://mapire.eu/en/map/firstsurvey/?layers=osm%2C1%2C73&bbox=356501.59843544476
%2C5600676.600183151%2C2704647.1073560594%2C6669572.003723056
Fundal figura 2:
http://mapire.eu/en/map/secondsurvey/?layers=osm%2C5%2C42&bbox=849979.0530445981%2C5438743.
435613922%2C3198124.5619652127%2C6507638.839153827
Fundal figura 3:
http://mapire.eu/en/map/hkf_25e/?layers=osm%2C11&bbox=2650506.5062454324%2C5839965.721615375
%2C2659678.949639654%2C5844141.094285454
Fundal figura 4:
http://www.geo‑spatial.org/harti/download‑planuri‑tragere.php
Anexa 41 – Cojocna, zona stațiunii balneare.
Figurile anexei 41 au fost preluate de pe:
https://gallery.hungaricana.hu/en/search/results/?list=eyJxdWVyeSI6ICJrb2xvenMifQ&per_page=100
Anexa 42 – Ocna Dej, plan general.
Fundal fig. 1: http://www.geo‑spatial.org/harti/download‑planuri‑tragere.php
Anexa 43 – Ocna Dej. Evoluția 1787‑1950.
Fundal figura 1: http://mapire.eu/en/map/firstsurvey/?layers=osm%2C1%2C73&bbox=356501.59843544476
%2C5600676.600183151%2C2704647.1073560594%2C6669572.003723056
Fundal figura 2:
http://mapire.eu/en/map/secondsurvey/?layers=osm%2C5%2C42&bbox=849979.0530445981%2C5438743.
435613922%2C3198124.5619652127%2C6507638.839153827
Fundal figura 3:
http://mapire.eu/en/map/hkf_25e/?layers=osm%2C11&bbox=2650506.5062454324%2C5839965.721615375
%2C2659678.949639654%2C5844141.094285454
Fundal figura 4:
http://www.geo‑spatial.org/harti/download‑planuri‑tragere.php
Fundal figura 5:
http://www.wikiwand.com/ro/Salina_Ocna_Dej#/Galerie_de_imagini

143
Arh. KOVÁCS FERENCAnexa 44 – Ocna Dej, zona minieră și balneară.
Figurile anexei 44 au fost preluate de pe:
https://gallery.hungaricana.hu/en/search/results/?list=eyJxdWVyeSI6ICJkXHUwMGU5c2FrbmEifQ&per_
page=100
Anexa 45 – Ocna Sibiu, plan general.
Fundal fig. 1: http://www.geo‑spatial.org/harti/download‑planuri‑tragere.php
Anexa 46 – Ocna Sibiu. Evoluția 1787‑1950.
Fundal figura 1: http://mapire.eu/en/map/firstsurvey/?layers=osm%2C1%2C73&bbox=356501.59843544476
%2C5600676.600183151%2C2704647.1073560594%2C6669572.003723056
Fundal figura 2:
http://mapire.eu/en/map/secondsurvey/?layers=osm%2C5%2C42&bbox=849979.0530445981%2C5438743.
435613922%2C3198124.5619652127%2C6507638.839153827
Fundal figura 3:
http://mapire.eu/en/map/hkf_25e/?layers=osm%2C11&bbox=2650506.5062454324%2C5839965.721615375
%2C2659678.949639654%2C5844141.094285454
Fundal figura 4:
http://www.geo‑spatial.org/harti/download‑planuri‑tragere.php
Fundal figura 5:
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Salina_Ocna_Sibiului_(harta,_Ion_Maxim,_1930).jpg
Fundal figura 6:
https://www.openstreetmap.org/search?query=ocna%20sibiu#map=16/45.8740/24.0680
Anexa 47 – Ocna Sibiu, evoluția complexului Horia, Cloșca și Crișan.
Anexa 48 – Complexul Horia, Cloșca și Crișan.
Anexa 49 – Stațiunea balneară Ocna Sibiu.
Figurile anexelor 47‑49 au fost preluate de pe:
https://gallery.hungaricana.hu/en/search/results/?list=eyJxdWVyeSI6ICJ2aXpha25hIn0&per_page=100

Vizakna

Anexa 50 – Proiectul Complexului Ocna Sibiu.
Figurile anexei 50 au fost preluate de pe:
http://vpublic.omikk.bme.hu/epmuv/index.php?page=article&id=14791
Anexa 51 – Jabenița, plan general.
Fundal figura 1: http://mapire.eu/en/map/firstsurvey/?layers=osm%2C1%2C73&bbox=356501.59843544476
%2C5600676.600183151%2C2704647.1073560594%2C6669572.003723056
Fundal figura 2:
http://mapire.eu/en/map/secondsurvey/?layers=osm%2C5%2C42&bbox=849979.0530445981%2C5438743.
435613922%2C3198124.5619652127%2C6507638.839153827
Fundal figura 3:
http://mapire.eu/en/map/hkf_25e/?layers=osm%2C11&bbox=2650506.5062454324%2C5839965.721615375
%2C2659678.949639654%2C5844141.094285454
Fundal figura 4:
http://www.geo‑spatial.org/harti/download‑planuri‑tragere.php
Anexa 52 – Jabenița, zona stațiunii balneare.
Figurile anexei 52 au fost preluate de pe:
https://gallery.hungaricana.hu/en/search/results/?list=eyJxdWVyeSI6ICJnXHUwMGY2cmdcdTAwZTlu ‑
eXNcdTAwZjNha25hIn0
https://kepeslapok.wordpress.com/2011/03/20/erdelyi‑furdok/
Anexa 53 – Sângeorgiu de Mureș, plan general.
Fundal fig. 1: http://www.geo‑spatial.org/harti/download‑ planuri‑tragere.php
Anexa 54 – Sângeorgiu de Mureș. Evoluția 1787 – 1950.
Fundal figura 1: http://mapire.eu/en/map/firstsurvey/?layers=osm%2C1%2C73&bbox=356501.59843544476
%2C5600676.600183151%2C2704647.1073560594%2C6669572.003723056

Fundal figura 2:
http://mapire.eu/en/map/secondsurvey/?layers=osm%2C5%2C42&bbox=849979.0530445981%2C5438743.
435613922%2C3198124.5619652127%2C6507638.839153827
Fundal figura 3:
http://mapire.eu/en/map/hkf_25e/?layers=osm%2C11&bbox=2650506.5062454324%2C5839965.721615375
%2C2659678.949639654%2C5844141.094285454
Fundal figura 4:
http://www.geo‑spatial.org/harti/download‑planuri‑tragere.php
Anexa 55 – Bazna, Evoluția 1787 – 1950.
Fundal figura 1: http://mapire.eu/en/map/firstsurvey/?layers=osm%2C1%2C73&bbox=356501.59843544476
%2C5600676.600183151%2C2704647.1073560594%2C6669572.003723056
Fundal figura 2:
http://mapire.eu/en/map/secondsurvey/?layers=osm%2C5%2C42&bbox=849979.0530445981%2C5438743.
435613922%2C3198124.5619652127%2C6507638.839153827
Fundal figura 3:
http://mapire.eu/en/map/hkf_25e/?layers=osm%2C11&bbox=2650506.5062454324%2C5839965.721615375
%2C2659678.949639654%2C5844141.094285454
Fundal figura 4:
http://www.geo‑spatial.org/harti/download‑planuri‑tragere.php
Anexa 56 – Bazna, zona stațiunii balneare.
Anexa 57 – Cazare Bazna.
Figurile anexelor 56‑57 au fost preluate de pe:
Anexa 58 – Detalii drumul sării
Anexa 59 – Detalii număr de vizitatori.
Anexa 60 – Detalii prima stațiune din Sovata.
Anexa 61 – Poze actuale ale stațiunilor
Anexa 62 – Poze actuale ale stațiunilor
Anexa 63 – Extras legi balneare.