Pavilionul de Complezenta. Factor de Risc In Mediul de Securitate

=== 1 ===

PAVILIONUL DE COMPLEZENȚĂ. FACTOR DE RISC ÎN MEDIUL DE SECURITATE

CUPRINS

Capitolul 1. Mediul de securitate contemporan – delimitări conceptuale

1.1 Evoluții geopolitice la sfârșitul secolului XX

1.2 Evoluții geopolitice după atentatele din 11 septembrie 2001

Capitolul 2. Surse de instabilitate și conflict

2.1 Zonele de instabilitate. Clasificare, istoric.

2.2 Tipul conflictelor post Război Rece

2.3 Sursele de instabilitate ce se pot manifesta în spațiul U.E.

2.4 Sursele de instabilitate care se manifestă în exteriorul spațiului UE

2.5 Conflictele înghețate din regiunea Mării Negre

2.6 Axele geopolitice – Nord-Sud/Est-Vest

Capitolul 3. Siguranța maritimă

3.1 Scurtă istorie a transportului maritim

3.2 Factori de risc în domeniul siguranței maritime

3.3 Codul ISIS – Codul Internațional pentru securitatea navelor și facilităților portuare

3.4 Pavilionul de complezență

3.4.1. Afacerea RIFA

Capitolul 4. Influența pavilionului de complezență asupra mediului de securitate maritim

Concluzii

Bibliografie

Anexe

CAPITOLUL 1. MEDIUL DE SECURITATE CONTEMPORAN – DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Diversele mutații, ce uneori au fost radicale, care au fost remarcate în ultimii ani la nivel global au determinat o reechilibrare a forțelor politice, cu efecte ce s-au reflectat asupra vieții internaționale, ce a intrat într-un con de complexitate fără precedent.

Evenimentele care au zguduit lumea la 11 septembrie 2001 au atras după ele numeroase schimbări majore, interesul pentru factorii ce pot determina, atât la nivel global cât și la nivel regional, crize de amploare în planul politic, în planul economic, în cel social sau chiar și în planul spiritual crescând exponențial. Din păcate, toate crizele ce au urmat după 11 septembrie 2001 au avut forme de manifestare asimetrice la nivelul relațiilor internaționale, fapt ce a atras în timp numeroase necunoscute în domeniul mediului de securitate internațional.

În mod tradițional, orice problemă de insecuritate (o criză, un conflict, etc), ca și toate problemele ce sunt legate de securitate (stabilitate, cooperare) sunt în strânsă dependență cu capacitatea unui anumit stat de a le gestiona, de la le controla.

La nivel global, în anul 2016, puterea unui anumit stat (indiferent de dimensiunea acestuia și de locul ocupat pe mapamond) nu mai poate fi cuantificată doar avându-se în vedere dimensiunea militară a acestuia (respectiv potențialul maxim de putere), ci și prin alăturarea potențialului economic al statului, dar și a celui tehnico-informațional. Așa se face faptul că, pentru a se reuși asigurarea unui echilibru de securitate și de stabilitate la nivel global, se impune analizarea imaginii de ansamblu caracteristice fiecărui stat (mare sau mic), potențialul economic, militar, tehnico-informațional al acestuia putând genera fluctuații majore la nivelul sistemului de relații internaționale.

Politica la nivel internațional, cu tot ceea ce implică aceasta, a devenit un subiect extrem de interesant nu doar pentru marii analiști ai lumii, ci și pentru cetățenii de rând ai diferitelor state implicate activ sau pasiv în diversele transformări geopolitice.

Fenomenul politic contemporan a cunoscut modificări majore, tehnicile de analiză specifice acestuia fiind într-un proces continuu de reevaluare. Indiferent dacă în centrul atenției se află politica din interiorul unui stat sau relațiile politice dintre diversele state ale lumii, un interes deosebit este acordat :

Evaluării permanente a evoluției pe care o au, pe scena politică internațională, marii „actori” ai lumii, dar și a celor poziționați în zonele predispuse coflictelor

Analizării reușitelor, ca și a eșecurilor caracteristice marilor state ale lumii

Identificării tuturor surselor ce pot genera la un moment dat o criză militară, o criză politică sau o criză economică

Identificării și analizării tuturor cauzelor care stau la baza inducerii unui comportament axat pe folosirea forței, de către anumiți „actori”, în relațiile dintre diversele state ale lumii

Mediul internațional actual este mult mai complex și mai dinamic, comparativ cu cel de acum doar câțiva ani, ceea ce a determinat în timp și o multiplicare a perspectivelor și tehnicilor de analiză.

Instabilitatea tot mai frecventă sesizată la nivelul mediului internațional, ce este generată de diverse procese și fenomene ce nu pot fi anticipate, previzionate, a dus la o dezvoltare de tip exponențial a explicațiilor aferente cauzelor ce ar putea sta la baza acestora.

1.1 Evoluții geopolitice la sfârșitul secolului XX

Sfârșitul Războiului Rece a atras după sine numeroase consecințe, pe planuri diverse, cel mai afectat fiind cel politic. Mulți au fost cei care au refuzat să creadă că sfârșitul Războiului Rece va avea influențe majore și de durată la nivelul vieții politice internaționale, în timp ce diverși politicieni și analiști de renume s-au grăbit să le supraevalueze.

Astfel, la finele anilor 80 s-a ajuns la compromiterea totală a sistemului comunist, ca și a ideologiei acestuia, la nivelul Europei de Est. Marea putere comunistă, URSS-ul, a renunțat și ea la statutul de lider politic, la scurt timp producându-se și destrămarea. Pe lângă dispariția bipolarismului la nivelul statelor europene, s-a constatat și evaporarea echilibrului destul de precar existent între statele impropriu delimitate Est-Vest. Întreg spațiu euroatlantic s-a înscris într-o tranziție de durată, spre noul sistem de securitate, permanent modificat de raporturile de putere aflate într-o stare continuă de fluență.

Personajul principal ce a stat la baza tuturor schimbărilor ce s-au produs pe scena vieții politice internaționale, la finalul Războiului Rece, a fost nimeni altul decât liderul sovietic, Mihail Gorbaciov, considerat de mulți analiști drept „omul marilor erori strategice”. Liderul sovietic susținea, la finele anilor '80, că scena politică se află „în pragul unor mutații radicale”, previzionând „o cotitură care privește sensul și scara istoriei”, spre ceea ce avea să devină „o nouă civilizație”.

La finalul Războiului Rece nici un politician sau analist politic nu a știut care va fi redefinirea spațiului european, cum va evolua geopolitic super puterea fostei URSS, dar și ce influență va avea aceasta. Puțini au fost cei care au reușit să presupună în ce fel va fi afectată scena politică internațională de dispariția bipolarismului, în condițiile mutațiilor frecvente din zona Pacificului, dar și natura relațiilor ce se vor stabili între marile puteri occidentale, declarate câștigătoare la finalul Războiului Rece ori care va fi evoluția parteneriatului euroatlantic.

Toate evenimentele s-au desfășurat cu rapiditate și au avut o amploare cu mult peste cea prognozată, toate marile puteri încercând să găsească noi soluții de impunere în noua eră ce se deschidea.

Statele Unite ale Americii, cu siguranță cel mai mare câștigător din conflictul dintre Est și Vest, a intrat în panică, încercând să prevadă care va fi viitorul alianței NATO, dar și soluțiile rezonabile pentru asigurarea securității la nivel european, după căderea în bloc a regimului comunist și dizolvarea URSS.

Cele „două lumi” ale Europei, ce luaseră ființă la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, au dispărut ca urmare a procesului de uzură, statele europene fiind din nou puse în postura remodelării după noile standarde geopolitice impuse, în vederea identificării soluției ideale pentru realizarea securității la nivel global.

Lucrurile nu au stat, din păcate, deloc conform previziunilor, principalii poli de putere multiplicându-se rapid, ceee ce a atras o creștere exponențială a viziunilor privind mediul de securitate și implicit făcând foarte dificil procesul de identificare a unei soluții de securitate, unanim acceptate.

La nivel global, transformările au fost destul de mari, dar și accelerate, context în care a scăzut semnificativ capacitatea marilor „actori” ai lumii internaționale de a controla factorii ce puteau determina adevărate crize la nivel politic, nivel economic sau social.

Pe lângă fenomenul de multiplicare al centrilor de putere, s-a remarcat și predilecția tot mai crescută a diverșilor subiecți implicați în ecuația de putere la nivel global de a se manifesta asimetric. Astfel, pe lângă potențialul militar al fiecărui stat implicat în ecuația de putere, s-au adăugat și potențialul tehnico-științific, dar și potențialul economic.

Fenomenul Europei unite poate fi considerat, pe bună dreptate, ca fiind în topul evenimentelor de amploare din ultimii ani ce a dus la o reașezare a hărții polilor de putere la nivel global. Și tocmai de aceea, atât restul lumii, cât și cel al europenilor, depind de capacitatea și abilitatea manifestată de principalii poli de putere în rezolvarea problemelor inerente de securitate, dar și de capacitatea de a-și echilibra interesele pe spații diverse.

Orice eliminare a interesului unui centru de putere poate genera un dezechilibru major la nivelul securității globale, în ciuda scenariilor geopolitice ce ar sta la baza unei astfel de decizii.

La nivel european pot fi evidențiate mai multe așa zise formule de organizare, prima aparținându-i fostului lider comunist, Mihail Gorbaciov. Acesta a gândit și lansat proiectul geopolitic al Casei Comune Europene, pe care l-a definit, cu ocazia mitingului desfășurat în 1987 la Praga, ca fiind :„cunoașterea unei anumite integralități, cu toate că este vorba despre state ce aparțin unor sisteme sociale diferite și fac parte din blocuri militar-politice opuse”. Ulterior, liderul sovietic a redefinit conceptul, fără însă a explica clar cum se definește arhitectura ideală de securitate pentru europeni. Astăzi însă mare parte dintre ideile lui Gorbaciov par a se regăsi în fondul principalelor teze ale eurasianismului.

Proiectul geopolitic al Casei Comune Europene a fost primit destul de bine de către unii importanți lideri politici din Occident, liderul Mihail Gorbaciov bucurându-se de un uriaș capital de simpatie, ca urmare a deciziei pe care a luat-o cu privire la statele ce proveneau din fosta URSS.

Astfel, prima care a reacționat a fost „doamna de fier”, primul ministru britanic, Margaret Thatcher. Invitată la Moscova în cursul lunii aprilie a anului 1887, aceasta a declarat că susține proiectul Casei Comune Europene, promovat de Gorbaciov, acesta fiind realizabil în condițiile amplificării procesului demarat la Helsinki (1975).

La rândul său, și fostul președinte al Franței, Francois Mitterand s-a arătat încântat de ideea liderului sovietic, el declarând că "dacă ai imaginație și curaj intelectual, nu este greu să-ți închipuicontinentul european, toate țările aflate pe el ca o nouă comunitate legată prin relații noi, în cadrul căreia fiecare rămâne el însuși, dar toți colaborează în numele unor țeluri care coincid".

Mihail Gorbaciov a reușit să îi stârnească interesul și politicianului german Willi Brandt, care a declarat în luna aprilie a anului 1988 că este posibilă o integrare economică europeană, dar și deschiderea Europei Occidentale către „sora vitregită”.

Și fostul șef de cabinet Manfred Brunner, ce i-a stat alături comisarului german al C.E., aprecia că Uniunea Europeană „nu poate fi decât o confederație de state europene suverane. Uniunea Europeană creată pe baza tratatului de la Maastricht nu va putea deveni un stat nici centralizat, nici federal”.

De departe însă, cea mai amplă și pertinentă analiză, legată de scenariul geopolitic ce a fost generit denumit „Cămin european comun”, a fost realizată de către fostul consilier al președintelui Kennedy pe probleme de politică externă pentru Europa de Est, Zbigniew Brzezinski.

Prezent la Moscova la finele lunii octombrie a anului 1989, Zbigniew Brzezinski (și șef al Consiliului pentru Securitate Națională în administrația Carter) și-a expus pe larg punctul de vedere în cadrul conferinței sovieto-americane, denumite "Schimbarea Europei: atitudinea americană și cea sovietică".

Brzezinski a susținut că ideea liderului sovietic este viabilă, în condițiile acceptării de către toate statele a faptului că "există interese geopolitice comune, dar nu și o ortodoxie ideologică comună".

În opinia fostului consilier, proiectul lui Gorbaciov nu putea fi realizat fără implicarea activă atât a URSS, cât și a SUA, Brzezinski considerând că "Europa nu este o realitate geografică, ci –în primul rând – o realitate filozofică și culturală. Europa, din această perspectivă, include SUA și Uniunea Sovietică, în măsura în care ambele țări împărtășesc valori culturale și filozofice ce țin de civilizația europeană, de tradiția creștină”. Astfel, politologul a intuit perfect potențialele probleme ce ar fi putut apărea la implementarea proiectului lui Mihail Gorbaciov.

Ideea liderului sovietic nu a putut fi pusă în practică în principal din cauza problemelor de natură economică, decalajul dintre dezvoltarea economică a Europei de Vest și cea a Europei de Est fiind foarte mare. Acestui decalaj i s-a mai alăturat și complexul proces de tranziție spre economia de piață al statelor foste comuniste, proces ce s-a dovedit nu doar dificil, ci și foarte greoi.

De asemenea, proiectul geopolitic al lui Gorbaciov a fost împiedicat și de criza unui echilibru de putere ce s-a semnalat la nivelul Europei Occidentale, atât ca urmare a imploziei fostului colos sovietic, URSS, cât și din cauza reunificării Germaniei. După unificarea Germaniei de Vest cu Germania de Est, Germania reunită nu s-a concentrat asupra ei, ci asupra repoziționării pe scena politică europeană, astfel că în timp s-a ajuns la o remodelare și repoziționare a centrului de greutate european.

Astfel, "ofensiva germană a conturat limpede un spațiu geopolitic de influență și control germane", Germania implicându-se "politic, diplomatic și (indirect) militar în sprijinul Croației și Sloveniei în războiul de secesiune din Iugoslavia". Pe lângă aceasta, Germania „s-a inserat în fluxurile economice ale fostei RDG cu fostele țări socialiste, în special cu Ungaria și Republica Cehoslovacă”.

Implozia colosului de putere pe care îl reprezenta URSS-ul, dar și finalul Războiului Rece au generat modificarea atitudinii statelor puternice în ceea ce o privea pe Rusia, care peste noapte nu mai reprezenta un pericol de temut. Marile puteri occidentale nu au reușit să se lase impresionate de ofesiva rusească, ce a inclus numeroase strategii pentru acceptarea Rusiei în „Căminul european comun”.

După doar numai câțiva ani (1994), un raport elaborat de diverși analiști și experți ruși evidenția faptul că fostul stat sovietic se află într-un proces accelerat de eliminare/izolare din Europa, polii de putere europeni încercând să formeze între ei și Rusia o zonă tampon, zona statelor independente.

Și tot în anul 1994, Rusia a constatat nu doar că nu se dorește prezența sa în interiorul așa-numitului „Cămin comun european”, ci și că se încearcă o limitare a accesului la mările deschise, acces pentru care fuseseră făcute eforturi deosebite de-a lungul timpului. Toate eforturile au avut la bază o strategie geopolitică bine definitiă și clară, principalele fluvii ale Rusiei vărsându-se în Oceanul Înghețat sau în Fundătura Caspicii. Limitarea accesului la mările deschise i-ar genera Rusiei serioase neplăceri, aceasta fiind cunoscută pentru spațiile continentale foarte vaste.

Și tocmai din aceste considerente analiștii ruși au apreciat în acea perioadă că tentativa de eliminare a Federației Ruse din cadrul european (la nivel instituționalizat) reprezenta o greșeală foarte mare, privind geopolitic, Federația Rusă fiind cunoscută încă din vechi timpuri ca fiind așa numita „zonă pivot”.

De asemenea, nici propunerile lui John Collins legate de modernizarea prin schemă clasică, în cadrul proiectului lui Mihail Gorbaciov, nu i-a încântat pe liderii europeni, în ciuda faptului că în discuție se afla și avantajul spațial deținut de Rusia în raport cu europenii occidentali. De altfel, în cadrul studiului intitulat Military Space Forses; The Next 50 Years, celebrul John Collins preciza faptul că "puterea aeriană și puterea spațială au aruncat în desuetitudine ipotezele geopolitice ale începutului de secol".

Specialistul a luat în discuție și teoria Mackinfer privind spațiul circumterestru, făcând o prognosticare a capacității de dominare militară în prima jumătate a secolului XXI. Astfel, Collins considera că:

Puterea militară care domină asupra spațiul circumterestru (altitudinea aproximativă de 50.000 de mile) are controlul și asupra Pământului

Puterea care domină Luna, are dominația și asupra spațiului circumterestru

Puterea care domină L4 și L 5 (puncte de librație lunară – pozițiile din spațiu în care atracția gravitațională a Lunii este egală cu atracția gravitațională a Pământului) deține supremația și asupra complexului sistem Pământ-Lună

Teoreticienii susțin că în cazul unor baze militare ce ar fi instalate în zona L4 și L5 s-ar obține supremația militară a statului respectiv, bazele putându-și menține poziția o lungă perioadă, fără un consum de resurse ridicat. Aceste baze militare pot fi considerate drept „terenuri înalte” pentru așa zișii viitorii „războinici spațiali”.

Așa se face faptul că mulți analiști au considerat formulele geopolitice propuse de E.A. Pozdneakov și de Alexandr Dugin (în încercarea de justificare a nevoii sferei de influențe rusească) ca fiind depăsite. Categoric, Federația Rusă nu va putea fi nici ignorată și nici eliminată din nici o ecuație de putere la nivel european, fără însă a se avea în vedere ipotezele impuse de Pozdneakov și Dugin.

La rândul său, cunoscutul filozof și sociolog, Edgar Morin consideră că toate transformările ce au fost înregistrate la nivelul Europei după finalul Războiului Rece au determina o reașezare pe scena politică internațională, continentul nemaifiind privit drept centrul lumii, ca în urmă cu patru sute de ani, ci el devenind „fragment din Occident”.

Așa numita „lume bipolară”, ce a guvernat pe perioada Războiului Rece, a fost înlocuită treptat de trei poli de putere, respectiv Europa, America de Nord și Asia-Pacific. Continentul european este însă mult mai mic, comparativ cu ceilalți doi centrii de putere, motiv pentru care el va fi obligat, în concepția lui Morin, să treacă prin "două convertiri aparent contradictorii, dar în fond complementare. Una prin care să depășim Națiunea și alta care ne reduce la Provincie".

Morin consideră că Europa are șanse să se transforme într-un continent cu identitate polivalentă numai dacă reușeste să devină în același timp și „provincie”, dar și o „meta-națiune”.

Realizarea așa-numitelor „Statele Unite ale Europei” s-a aflat și în atenția președintelui Partidului Popular European. Wilfried Martens a venit și el cu o propunere în acest sens, invocând o depășire a „egoismului naționalist sau egoismului regionalist”, în același timp cu un amplu proces de extindere a Comunității spre est. În opinia politicianului, continentul european unit ar avea o "natură evolutivă, dar nu nedefinită, de la Atlantic și până dincolo de Ural”.

Și asta deoarece „comunitatea nu are vocația să devină o structură de primire la scară continentală, pan-europeană, după modelul forumurilor politice multilaterale cum este Consiliul Europei sau Conferința pentru Cooperare și Securitate în Europa".

Wilfried Martens propune astfel o arhitectură ce are la bază nu un raport de subordonare între Europa și statele membre ale acesteia, ci un raport de federalizare, competențele statale fiind repartizate urmând principiul subsidiarității. În acest fel, intervențiile Europei unite vor fi doar subsidiare, raportate la intervențiile statelor, ca și cele ale regiunilor.

După unificarea Germaniei și implicit căderea Zidului Berlinului s-a remarcat un interes deosebit la toate statele europene de a identifica noi formule de cooperare la nivelul tuturor domeniilor (politic, economic, social, informațional, etc), implict de identificarea unei soluții ideale pentru realizarea unei uniuni continentale politice, economice, culturale, etc.

Și mulți au fost de-a lungul anilor oamenii politici care au propus diverse forme pentru realizarea unei uniuni politice și economice ideale. Din nefericire însă, nici una dintre variantele propuse nu a reușit să întrunească susținerea tuturor statelor, Europa neavând încă, în acest moment, un cadrul optim de funcționabilitate în complexul ce include politicul, economicul, dar și securitatea.

În opinia unor geopoliticieni și analiști politici, după finalizarea Războiului Rece, arhitectura de securitate ideală ar putea fi fundamentată prin diverse strategii și scenarii ce au la baza regionalismul. Acesta este tot mai frecvent considerat o soluție optimă, o alternativă demnă de luat în calcul, analiza geopolitică, ca și discursurile unor importați lideri politici promovând proiectul continentului regiunilor, așa zisa teorie a regiunilor de tip etno-religios, dar și teoriile ce vizează cooperarea de tip transfrontalier.

Mulți sunt analiștii care au ajuns la concluzia că arhitectura de securitate a Europei nu se poate întemeia pe cunoscuta formulă „continentul națiunilor” ci pe ideea continentului regiunilor, tratată pe larg de cunoscutul Jean Fouéré, în cadrul lucrării denumite l'Europe aux cent drapeaux. Astfel, autorul reușește să scoată în evidență faptul că, de-a lungul evoluției sale, Europa și-a consolidat structura, dar și arhitectura pe baza relațiilor dintre state, având la bază trei modele. Primul dintre acestea, creștinismului, a determinat o structura uniformă din punct de vedere spațial, modelul statului națiune având și el un rol deosebit pe parcursul a trei secole (incluzând și finalul de secol XX).

Cel de-al treilea model evidențiat în lucrarea sa de către Jean Fouéré are în vedere Europa regiunilor, idee menționată deseori de către numeroși geopoliticieni și analiști politici. Noțiunea „identității regionale” reprezintă, în opinia multor geopoliticieni și analiști politici, un ansamblu de spații și peisaje istoric-culturale, cu care se identifică anumitele regiuni.

Demn de semnalat este faptul că aceste regiuni "din punct de vedere geografic, nu coincid întotdeauna cu actualele granițe ale unui stat", o anumită colectivitate putându-se identifica drept parte din mai multe structuri teritoriale, iar în cadrul unei regiuni putând coexista numeroase colectivități ce sunt distincte ca și apartenență la o anumită arie de lingvistică ori de spiritualitate.

Luând ân calcul aceste considerente, teoriile geopoliticii evidențiază mai multe tipuri de regiuni, cele mai des întâlnite fiind regiunile etnice și regiunile transfrontaliere. Trebuie precizat faptul că atât teoria, cât și înțelesul sensului regiunii sunt variabile, ele depizând de perioadă, dar și de așa numitele presiuni modelatoare, ce pot fi generate atât de o „stratificare a spațiului în centre și periferii”, cât și de „zonele în care nu s-a stins niciodată nostalgia imperiilor”.

Una dintre soluțiile considerate de analiști ca fiind viabilă pentru o nouă organizare la nivelul Europei este regionalizarea, aceasta incluzând etnia ce este evidențiată în cadrul statului de tip clasic. Este bine cunoscut faptul că într-un stat de tip națiune, guvernarea se dovedește deseori a fi foarte complicată, cu administrații deosebit de birocratizate, planificări deficitare, dar și oprimarea indivizilor de diverse statute de tip social si/sau economic. La polul opus statului-natiune se poate afla statul-regiune, acesta având capacitatea de a le asigura indivizilor posibilitatea de a participa activ la viața publicâ, aflându-se în deplină cunoștiință de cauză.

Europa de tip comunitar nu poate fi însă realizată în cadrul statului-națiune, bazându-se pe federalizarea regională, consideră cunoscutul Wilfried Martens, care apreciazâ comunitățile locale ca fiind „celulele democratice de bază”, iar regiunea drept o „prefigurare a acelei lumi în care gestiunea oamenilor va înlocui administrarea lucrurilor”.

Modelul regionalismului, ca și regionalismul, s-au aflat, la finalul Războiului Rece, în centrul multor scenarii geopolitice ce au fost generate în vederea realizării unui echilibru de securitate ce se impunea la nivelul Europei Centrale, Europei de Est, dar și Europei Sud-Estice.

Unul dintre scenariile generate de-a lungul timpului a fost scenariul neutralității, el fiind conceput pe experientele statelor Finlandia și Austria, state ce sunt neutre și care s-au aflat în vecinătarea fostului colos sovietic, URSS.

Scenariul neutralității a luat în calcul și posibilitatea de garantare de către diverse organisme și organizații internaționale a statutului de neutralitate. Scenariul neutralității s-a dovedit a fi un eșec, cele două state vizate, respectiv Polonia și Cehoslovacia solicitând aderarea la NATO.

Realizarea noii arhitecturi de securitate s-a axat ulterior pe extinderea NATO, acest scenariu geopolitic fiind tot mai des agreat de către toate statele aflate în spațiul exterior al fostei URSS. Astfel, rând pe rând, diverse state aflate în Europa Centrală, Europa de Est și chiar din fostul imperiu sovietic au solicitat integrarea în NATO, luând în calcul atât reformele de natură economică, politică și morală, cât și avantajul imens conferit de aderarea în cadrul structurii politico-militare nord-atlantice, avantaj regăsit în principal în atenuarea și eliminarea riscurilor de securitate zonale.

Scenariul geopolitic de extinderea NATO a fost permanent contestat de către Rusia, fostul stat URSS considerând că aceasta extindere reprezintă nu doar o amenințare la adresa sa, ci și o modalitate de umilire a sa și de excludere din spațiul european. Ignorând toate aceste aspecte, mai marii alianței NATO au refuzat să recunoască așa zisul drept de veto invocat de Rusia în problema extinderii NATO, extinderea fiind considerată o problemă de natură internă a alianței.

Așa se face faptul că, în luna mai a anului 1997, președintele Federației Ruse, Boris Elțîn, și șefii statelor incluse în cadrul Alianței Nord-Atlantice au semnat la Paris așa numitul "Act de bază al relațiilor cooperării și securității dintre Alianța Nord-Atlantică și Federația Rusă", prin care NATO și-a luat angajamentul că nu va construi infrastructuri în apropierea frontierelor Federației Ruse și nici nu va desfășura armament de tip nuclear pe teritoriul fostelor state comuniste. Și tot cu aceeași ocazie a luat ființă și cunoscutul „Consiliu Permanent NATO – Rusia”.

Alianța Nord-Atlantică a generat de-a lungul timpului numeroase contradicții, cele mai multe dintre acestea vizând locul și rolul pe care NATO îl are în cadrul viitoarei arhitecturi de securitate. Cunoscutul Javier Solana a declarat că NATO trebuie să aibă capacitatea de a „pune pe rol un parteneriat puternic, stabil și durabil cu Rusia, incluzând un proces de cooperare și consultare asupra unui larg evantai de probleme legate de securitatea europeană, ca și solide mecanisme de consultare și legătură”.

Și mulți au fost analiștii care au considerat că gestul liderului de la Kremlin a reprezentat o recunoaștere a înfrângerii, rușii acceptând extinderea Alianței Nord-Atlantice în schimbul unor numeroase avantaje de ordin strategic și economic ce le-au fost oferite de către partenerii din Occident.

Extinderea NATO a vizat, în prima fază, statele incluse în așa numitul grup „Vișegrad”, respectiv Polonia, Ungaria și Cehia, la baza acestei decizii stând criterii de ordin politic, dar și criterii de natură tehnică, respectiv influența politicului în puterea militară, starea forțelor armate, etc). Decizia a fost luată pe baza unor complexe considerații de natură geostrategică și geopolitică ale SUA, Franța și Italia având poziții diferite cu cele ale americanilor în ceea ce privea admiterea respectivelor state candidate.

Faza a doua a extinderii NATO s-a realizat într-un mediu de securitate modificat, ca de altfel și coordonatele geopolitice. Fenomenul globalizării a generat permanent diverse modificări, ce s-au reflectat în special la nivel politic, nivel militar, nivel economic, nivel social, dar și cultural.

Este deja bine cunoscut faptul că fenomenul globalizării implică numeroase procese ce pot fi deseori contradictorii, precum desfințarea barierelor, fundamentalismul ori protecționismul limitat. Așa se face și faptul că în acest moment provocările și amenințările la adresa securității au început să capete din ce în ce mai frecvent un caracter global, acestoa adăugându-li-se amenințări și provocări noi, respectiv armele de distrugere în masă ori terorismul.

La nivel global, se produc tot mai multe acte de violență ce sunt motivate (sau nu) de diverse neîntelegeri de natură etnică sau religioasă. Pe fondul prăbușirii structurilor economice de tip tradițional, al extinderii economiei globale, al noilor modele ale autorității politice, ca și al disfuncționalităților ce sunt generate de diversele tehnologii informaționale de ultimă generație, aceste acte de violență oit cu destul de multă ușurință să depășească granițele statale, ceea ce duce la o majorare semnificativă a rolului și locului ce îi revine Alianței Nord-Atlantice.

Așa se face faptul că, în condițiile actuale ale mediului de securitate, Alianța Nord-Atlantică are un rol major în asigurarea stabilității spațiului euro-atlantic, dar și al spațiului global. Prin diversele acțiuni militare sau prin cele specifice managementului diverselor crize, organizate fie în nume propriu, fie sub egida Organizației Națiunilor Unite, ca și prin colaborarea pe care o are cu diversele organisme de securitate internațională, Alianța Nord-Atlantică poate fi considerată drept organizația politico-militară de securitate și de apărare colectivă.

NATO este personajul principal al spațiului de securitate la nivel global, stabilitatea zoneu euroatlantice extinzându-și permanent aria de influență și asupra altor spații strategice în interioul cărora se remarcă diverse situații de criză, conflicte și tensiuni.

Mediul de securitate actual, care uneori se dovedește a fi unul extrem de fragil, impune colaborarea strânsă dintre Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană, în acest fel reușindu-se contracararea diverselor riscuri și amenințări la adresa securității globale.

1.2 Evoluții geopolitice după atentatele din 11 septembrie 2001

11 septembrie 2001 este pe bună dreptate considerată ca fiind o zi de cotitură în istoria Statelor Unite ale Americii. Cea mai mare putere a lumii s-a cutremurat după atacurile teroriste comise de 19 membri ai cunoscutei grupări Al-Qaeda, în urma cărora aproape 3.000 de persoane și-au pierdut viața.

Coșmarul americanilor a început la ora 08:45, când un avion deturnat de teroriști a izbit în plin Turnul de Nord al complexului de clădiri World Trade Center (WTC). La doar câteva minute distanță, un alt aparat de zbor deturnat de membrii aceleiași grupări a lovit și Turnul de Sud, șocul fiind resimțit de toți cei 50.000 de oameni aflați în acel moment la serviciu in WTC. Marile agenții de știri din întreaga lume au început să transmită îmagini cutremurătoare de la fața locului, milioane de telespectatori din întrega lume urmărind consternați imaginile șocante. După doar o oră de la atac, Turnul de Sud al WTC s-a prabușit, o jumătate de oră mai târziu căzând și Turnul de Nord, ce fusese lovit primul. Ambele clădiri au căzut în mai puțin de 10 secunde, bucăți imense din acestea fiind aruncate și la distanțe de câteva sute de metri. În urma impunatoarelor Turnuri Gemene a rămas doar o imensă grămadă de moloz.

Explicația autorităților cu privire la prăbușirea celor două turnuri a fost aceea că focul declanșat în urma exploziei a aprins și câteva tancuri de combustibil din interiorul clădirilor.

Și după opt ore de la atacul terorist s-a prăbușit și clădirea cu nr. 7 din cadrul complexului World Trade Center, ce era închiriată și asigurată pentru suma de 7 miliarde de dolari, imobilul având 47 de etaje și fiind situat la 100 de metri distanță față de Turnul Nordic.

În aceeași zi teroriștii au mai deturnat încă două avioane, unul dintre acestea căzând asupra clădirii Pentagonului, iar celălalt prăbușindu-se pe un câmp din sudul statului Pennsylvania. Atacurile teroriste au bulversat întreaga lume, tot traficul internațional civil fiind blocat pentru trei zile.

Tragedia ce a lovit Statele Unite ale Americii în ziua de 11 septembrie 2001 a avut numeroase consecințe atât pe plan intern cât și pe plan internațional, cu implicații multiple și efecte ce se resimt și astăzi la nivel global. Evenimentele din septembrie 2001 s-au resimțit puternic asupra economiei SUA, disciplina fiscală de la Washington fiind grav afectată, iar deficitul federal a avut serios de suferit.

Marele căștigător al atentatelor teroriste comise asupra SUA în 11 septembrie 2001 este cu siguranță lobby-ul militar și industrial. Bugetul militar al Americii, care fusese micșorat periodic după prăbușirea Uniunii Sovietice, a cunoscut o creștere fără precedent. Pe lângă creditele suplimentare acordate în regim de urgență, imediat după evenimente, și creșterile bugetare semnificative, în primii doi ani de la atentate cheltuielile militare au crescut cu 25%.

În condițiile în care cursa înarmărilor era finalizată și nu exista un inamic de proporții, administrația prezidențială a alocat bugetului militar al SUA peste 2.000 de miliarde de lei, în primii cinci ani de la tragicele evenimente. Astfel, bugetul armatei americane a ajuns să fie egal cu suma bugetelor celor mai mari 25 de armate de pe glob. În același timp, într-un timp record și prețul aurului a ajuns de la 250 de dolari/uncie (cât era înainte de 11 septembrie), la recordul de 1.900 de dolari pe uncie. Iar războiul declanșat împotriva terorismului a dus la creșterea rapidă a prețurilor obiectelor de larg consum.

Efectele atentatelor teroriste continuă să se resimtă și astăzi, când numărul americanilor ce apelează la creditele pentru nevoi personale este tot mai mare, ca și datoriile ipotecare. În vreme ce populația Statelor Unite ale Americii este în creștere, găsirea unui loc de muncă devine din ce în ce mai dificilă, datoria publică a guvernului fiind și ea una deloc de neglijat. Bancherii au fost primii care s-au mobilizat după septembrie 2001 și au adoptat politici monetare expansioniste, Banca centrală americană (Fed) scazând dobânda de politică monetară cu câteva procente, pe care le-a menținut timp de câțiva ani. În plus, menținerea politicii monetare a condus la apariția unor riscuri ridicate și o creștere semnificativă a creditării, efectul pe termen mediu fiind colapsul imobiliar din anul 2007.

11 septembrie 2001 a schimbat și harta geopolitică a lumii, implicarea trupelor armate americane în Irak mărind considerabil instabilitatea în zonă, în special în Pakistan și Afganistan. Economia americană a avut și ea mult de suferit din această cauză, deplasarea trupelor în zonele de conflict costând aproximativ 2.000 de miliarde de dolari. În paralel, dolarul american a început să piardă din putere, lucru ce s-a reflectat serios asupra standardului de viață al americanilor. Imensul efort financiar pe care SUA a trebuit să-l facă pe perioada desfășurării conflictelor armate a dus la mărirea politicilor monetare expansioniste și la creșterea prețurilor bunurilor de larg consum. Economia globală a intrat în declin, prețul barilului de petrol a explodat și s-a practicat tot mai mult scăderea artificială a dobânzilor.

Efectul major pe care atentatele l-au avut asupra economiei globale a constat într-o relaxare monetară și fiscală fără precedent, ce a dus la cunoscuta prăbușire de pe piața imobiliară, la panică financiară și ulterior la recesiune.

Atentatele teroriste comise la data de 11 septembrie 2001 au avut un impact economic imediat asupra piețelor financiare din întreaga lume. Primele care au avut de suferit au fost Bursa de acțiuni New York (NYSE), Bursa Americană de Acțiuni (AMEX), dar și NASDAQ care au rămas închise timp de șapte zile. În tot acest timp bursele de acțiuni s-au prăbușit, indicele Dow Jones înregistrând o scădere record într-o singură zi de 7,1%, într-o singură săptămână procentul ajungând la 14,3%.

Lovită în plin, surprinsă și șocată, America a reacționat violent, vrând să demonstreze lumii întregi că încă reprezintă cea mai mare forță armată și economică. Implicațiile atentatelor de la 11 septembrie 2001 au fost multiple, pornind de la măsurile sporite de securitate până la modificări majore în practica și teoria relațiilor internaționale, ce au redimensionat ordinea geopolitica globală.

Prima reacție a Statelor Unite ale Americii a fost declanșarea războiului împotriva Afganistanului, țară etichetată ca fiind susținătoare a terorismului islamic, pe teritoriul acesteia adăpostindu-se cunoscutul lider terorist, Osama Bin Laden. Și cum președintele George Bush a decretat că cine nu susține America, este considerată ca fiind împotriva ei, multe au fost țările care s-au grăbit să se alăture în războiul declanșat împotriva terorismului, Franța, Germania, Canada, Rusia, India, China sau Indonezia luându-și și ele numeroase măsuri împotriva teroriștilor.

Statele Unite ale Americii și-au reconsiderat rapid poziția și relațiile internaționale, declanșând acțiuni fără precedent ce au stârnit reacții contradictorii:

Războiul contra terorismului – The War on Terror

Războiul preventiv – Preemptive War

Axa răului – Iran, Irak și Coreea de Nord

SUA a luat decizia să extindă considerabil și zona de conflict din Irak, în ciuda faptului că doi dintre aliații săi de nădejde, Franța și Germania, s-au opus. Sub pretextul că în Irak există arme de distrugere în masă, forțele americane i-au atacat preventiv pe irakieni, efectele fiind devastatoare de ambele părți. În vreme ce relațiile diplomatice internaționale au devenit din ce în ce mai încordate, sub presiunea intervenției armate în forță, regimul dictatorial impus de liderul irakian Saddam Hussein se prăbușea, tensiunea în zonă păstrându-se însă vreme îndelungată. Și în ciuda războiului contra terorismului declanșat de SUA, gruparea teroristă condusă de liderul Osama bin Laden, Al-Qaeda, a continuat seria atacurilor sângeroase în întreaga lume, stârnind panica și inducând frica în rândul civililor.

Statele Unite ale Americii nu s-au mulțumit numai cu intervențiile armate, Congresul adoptând legea Homeland Security Act, ce a dus la înființarea celebrului Departament al Securității Interne, instituție ce va restructura din temelii guvernul american. Iar ca urmare a atentatelor teroriste din 2001, a fost adoptată și promulgată și USA PATRIOT, legea ce a stârnit cele mai numeroase controverse privind respectarea drepturilor omului pe teritoriul american.

Uniting and Strengthening America by Providing Appropiate Tools Required to Intercept and Obstruct Terrorism (USA PATRIOT) este legea ce le-a conferit autorităților americane drepturi uriașe, întărind în același timp și forța legislativă. Pe primul loc a fost pusă protejarea cetățenilor americani de eventualele planuri ale teoriștilor, pe teritoriul american, astfel că toți cei care erau considerați suspecți de activăți de gen terorist au avut parte de un tratament și o detenție specială.

Dacă înainte de adoptarea acestei legi, autoritățile aveau dreptul să supravegheze și investigheze persoanele suspectate de comiterea unor infracțiuni obișnuite doar cu permisiunea instanțelor, USA PATRIOT le-a lărgit considerabil puterile și drepturile, acestea putând solicita mandate instanțelor vizând accesul la numeroase înregistrări financiare, suspectate că ar avea legătura cu activități de terorism.

PATRIOT ACT a introdus pedepse deosebite pentru cei care comit acte de terorism, adăpostirea cu bună știință a teroriștilor sau suspecților de terorism fiind pedepsită cu ani grei de închisoare. Legea a atras criticile majorității organizațiilor pentru apărarea drepturilor omului, acestea considerând că USA PATRIOT invadează intimitatea persoanelor și le limitează drepturile.

În tot acest timp administrația prezidențială americană a continuat să intercepteze fără mandat comunicațiile de tot felul dintre cetățenii americani și restul lumii, totul sub pretextul apărării intereselor cetățenilor. Mai mult, la baza militara din Golful Guantánamo din Cuba, Statele Unite ale Americii au inființat un centru de detenție special unde au fost închise toate persoanele considerate suspecte de terorism. Metodele de interogare ale deținutilor și tehnicile utilizate de anchetatori în interiorul bazei americane au stârnit numeroase reacții, cele mai vehemente răzbătând de la tribuna Parlamentului European.

Consecințele atentatelor de la 11 septembrie 2001 sunt resimțite și în zilele noastre, în prețul barilului de petrol, în criza economică globală, sau în tensiunile mocnite din principalele zone potențiale de conflict. După septembrie 2001 sectorul american de securitate națională a cunoscut o dezvoltare fără precedent, peste 7 trilioane de dolari fiind cheltuiți în mai putin de 10 ani.

Serviciile de Informații, Ministerul Apărării și fronturile de luptă din Irak și Afganistan au primit sume considerabile, în condițiile în care nu exista nici un inamic potențial imediat. Mulți au fost cei care s-au îmbogățit după septembrie 2001, industria de securitate americană înregistrând o creștere a cifrei de afaceri de câteva zeci de miliarde de dolari.

Înainte de atentatele de la 11 septembrie 2001, pe plan global cadrul geopolitic era considerat ca fiind unul echilibrat. Atacul terorist asupra Statelor Unite ale Americii au afectat serios atât relațiile internaționale, cât și regulile diplomatice dintre țările lumii, SUA devenind vulnerabilă în fața dușmanului nevăzut, organizația teroristă Al-Qaeda.

De cealaltă parte, cealaltă mare putere a lumii, Rusia reușește să facă față cu greu organizațiilor extremiste de pe teritoriul său ori organizațiilor teroriste cecene. Iar Uniunea Europeană riscă să devină instabilă dacă nu va reuși să gestioneze eficient problema milioanelor de islamiști de pe teritoriul său, ca și problema Marii Britanii, ca urmare a rezultatului referendumului recent.

Mulți sunt analiștii care consideră că actuala dezordine geopolitică, instaurată după sfărșitul Războiului Rece, s-ar datora în principal eșecului suferit de trupele americane în Irak.Adevărata amenințare pentru securitatea geopolitică vine însă din partea unor pioni politici non-statali, ce și-au propus să intervină semnificativ în existenta unor civilizații, state și culturi ce interacționează negativ cu unele precepte religioase.

Noua ordine geopolitică ce se prefigurează este cel puțin ciudată, la prima vedere. În Rusia, Vladimir Putin beneficiază de sprijinul maselor, cărora nu pare să le mai pese de încălcarea tot mai frecventă a drepturilor constituționale, în timp ce în marea Chină cunoscuți miliardari capitaliști optează pentru aderarea la regimul comunist. În întreaga lume pare că începe să renască extremismul de stânga, fascismul și neo-fascismul (aparând chiar și curentul islamo-fascist).

Ordinea geopolitică are un dușman de nevăzut atât în ideologiile radicale cât și în forțele oculte ce urmăresc destabilizarea generală. În viitor se preconizează că statele care vor reuși să se intărească și să reziste în fața provocărilor de orice tip vor putea domina și vor fi recunoscute, la nivel global existând însă riscul instaurării anarhiei.

Înainte de 11 septembrie 2001 la statutul de mare putere a lumii aspirau Statele Unite ale Americii, Japonia, China și Uniunea Europeană. Iar cel mai important actor în geopolitica Asiei Centrale, până la data de 11 septembrie 2001, a fost Rusia, ale cărei trupe staționau pe teritoriul Tadjikistanului, în timp ce teritoriul său era folosit ca și cale de tranzit pentru principalele resurse energetice provenite din fostelor republici sovietice.

Rusia era singura putere cu adevărat influentă în zonă, geopolitica Asiei Centrale însemnând pentru ea câștiguri absolute, rezultate în special din resursele energetice uriașe. În paralel însă talibanii reprezentau o reală amenințare pentru securitatea Rusiei, care a încercat zadarnic să inițieze cu China un parteneriat de intervenție rapidă, menit să combată terorismul în Afganistan.

Statele Unite ale Americii se puteau lăuda cu o capacitate militară deosebită, o economie puternic dezvoltată, cu resurse umane nelimitate, dar și cu tehnologii avansate și experiențe militare semnificative. La polul opus se găsea Uniunea Europeană, care în acel moment nu avea capacitatea să demareze nici o acțiune militară la nivel internațional.

Cel mai puternic concurent al SUA era cu siguranță Japonia, țară puternic dezvoltată economic, dar cu lipsuri la capitolul capacitate nucleară și militară. În vreme ce China refuza să renunțe la regimul comunist, implicându-se însă activ într-o reformă de tip economic, Rusia făcea eforturi pentru a-și redobândi forța economică, criza financiară din 1998 și războiul din Cecenia zdruncinând-o destul de serios.

După atacurile teroriste din 2001, Japonia și Uniunea Europeană au făcut un pas înapoi, anunțând că nu intenționează să se impună pe harta geopolitică a lumii, China încercând să se impună în Asia, în paralel cu dezvoltarea puterii militare. SUA se autoimpune ca lider al unei coaliții de luptă împotriva terorismului, iar fostul său rival, Rusia, i se alătură, spre uimirea tuturor statelor europene.

Războiului împotriva terorismului declanșat de americani reprezintă începutul unui nou parteneriat ăncheiat între cele două mari puteri mondiale, președintele rus Vladimir Putin anunțându-și public susținerea necondiționată a SUA în lupta acesteia împotriva teroriștilor mondiali.

Rusia a fost unica mare forță politică ce s-a alăturat Americii în războiul declanșat împotriva terorismului, ea dându-și acceptul chiar și pentru prezențe militare la granițele ei. La doar câteva zile de la atentatele teroriste are loc la Moscova o întâlnire considerată de grad zero, Richard Armitage și Viaceslav Trubnikov punând bazele unei colaborări de durată.

Vladimir Putin și-a dorit cu orice preț refacerea economică a Rusiei, implicarea economiei acesteia în fluxurile internaționale fiind condiționată de calitatea de membru al OMC, inconvenient care a fost rapid rezolvat cu ajutorul noului partener, SUA. În plus, America era recunoscută pentru consumul masiv de petrol, astfel ca aceasta a putut fi o foarte bună piață de desfacere pentru hidrocarburile rusești. Intenția americanilor de a elimina regimul taliban din Afganistan a fost pe placul Rusiei, care întâmpina mari probleme de securitate cu grupările teroriste islamice, ce periodic lansau atacuri sângeroase pe teritoriul său, dar și în Caucaz și Asia Centrală.

În primii doi ani de la comiterea atentatelor teroriste, SUA și Rusia colaborează foarte bine, parteneriatul fiind invidiat de multe dintre statele lumii. Moscova și Washingtonul ajung și la un acord când americanii anunță că vor să se retragă din Tratatul ABM, încheind un nou tratat la Moscova, în anul 2002. Tratat-Missile Defense, încheiat in luna mai a anului 2002, vizează neproliferare nucleară, acesta având ca principal obiectiv apărarea intereselor de securitate ale SUA.

În momentul încheierii atacului, amenințarea nucleară la adresa Americii venea din tabăra statelor ce dețineau armanent nuclear ca Iranul, Siria, Libia, India, Iranul, Pakistanul sau Coreea de Nord. Statele respective sunt considerate ca reprezentând o amenințare dublă la adresa securității Americii. Pe lângă că dețineau tehnologii nucleare considerate periculoase, aceste state ar fi putut să le ofere sprijin oricând organizațiilor teroriste, inclusiv accesul la tehnologia nucleară.

După atentatele din 2001, SUA a ales să se retragă din Tratatul antirachete balistice (ABM), ce interzicea desfășurarea unui sistem global de apărare antirachetă pe teritoriul american. Iar după numai un an SUA a anunțat oficial că reia programul național de apărare antirachetă, acesta fiind încredințat spre implementare Agenției pentru Apărare Antirachetă, ce funcționează în interiorul Departamentului Apărării. La doi ani de la atentatele de la WTC, SUA începe să discute cu câteva țări europene, printre care și Polonia, pentru a pune bazele unei colaborări vizând intercerceptarea rachetelor cu rază lungă de acțiune, după patru ani fiind demarate negocieri oficiale cu Varșovia și Praga pentru extinderea scutului antirachetă pe teritoriul american.

Acestea nu au fost deloc pe placul Rusiei, care a decis să nu mai participe la Tratatul pentru Forțele Convenționale în Europa (CFE). Iar un an mai târziu, când se semnează acordul între SUA și Polonia pentru staționarea unui scut anti-rachetă american pe teritoriul polonez, relațiile cu Rusia par să se deterioreze și mai mult. Președintele de atunci al rușilor, Dmitri Medvedev, a susținut public că potențialul scut antirachetă ar putea avea ca țintă Federația Rusă.

Detensionarea situației s-a făcut destul de repede, în anul 2009 proaspătul președinte american Obama renunțând la proiectul scutului antirachetă inițiat de George Bush. În tot acest timp Vladimir Putin găsește în SUA cel mai important susținător în intenția sa de a face ca Rusia să ajungă membru al Organizației Mondiale a Comerțului(OMC). Mai mult, la doar un an de la parteneriatul ruso-american, în cadrul summit-ul de la Roma la care au participat membrii NATO, dar și reprezentanții Federației Ruse, s-a luat decizia refacerii cooperării cu Rusia în cadrul NATO 20.

Înaintea atacurilor teroriste, Statele Unite ale Americii suspectau Pakistanul că ar susține grupările teroriste ce aveau legături cu Al-Qaeda. După 11 septembrie 2001 Pakistanul își anunță public sprijinul în lupta americanilor împotriva terorismului, demersul fiind susținut și de Arabia Saudită, care de decide să își retragă susținerea acordată regimului taliban.

Toate statele lumii care nu s-au alăturat coaliției inițiate de SUA au fost plasate de aceasta într-o așa numită „axă a răului”. În fruntea listei a fost plasată Coreea de Nord, americanii apreciind că aceasta preferă să înfometeze populația pentru a-și procura arme de distrugere în masă și rachete. Locurile următoare sunt ocupate de Iran și Irak, țări despre care SUA susține că s-ar preocupa și ele intens pentru dezvoltarea armelor nucleare și de distrugere în masă.

În același timp, Statele Unite ale Americii, nemulțumite de creșterea continuă a prețului petrolului, practicată de membrii OPEC, se reorientează asupra resurselor energetice din Asia Centrală, ponderea acestora reprezentând aproape un sfert din resursele mondiale.

Cum consumul energetic crește aproape exponențial de la un an la altul, SUA începe să facă investiții în zonă, pentru a-și asigura noi surse de import al resurselor energetice. Cu Rusia de partea sa, America are deschisă calea la cele mai mari rezerve de gaz și petrol din lume, aflate pe teritoriul Turmenistanului, Uzbekistanului și Kazahstanului.

CAPITOLUL 2. SURSE DE INSTABILITATE ȘI CONFLICT

Toate transformările care s-au produs de-a lungul ultimilor ani în întreg mediu de securitate internațional au atras atenția întregii comunități internaționale cu privire la securitatea la nivel global și implicit la identificarea unor soluții viabile pentru menținerea și consolidarea unei stări de pace, mai ales în zonele considerate ca având un important potențial de conflict.

Astfel, importanții lideri politici au în vedere identificarea unor soluții care să ducă la diminuarea stărilor conflictuale (indiferent de natura acestora), în paralel cu diminuarea și eliminarea tuturor cauzelor generatoare ale acestora. În vederea realizării acestor deziderate, se urmărește în permanență identificarea (la nivel global) a tuturor vulnerabilităților, ca și a eventualelor amenințări și posbile riscuri ce ar putea genera în timp fie apariția unor noi surse de instabilitate la nivel global, fie agravarea stărilor de instabilitate deja constatate.

Pe lângă acestea, se are în vedere și realizarea periodică a unor analize care să le permită autorităților cu rol de decizie posibilitatea de a crea instrumentele necesare realizării acestor obiective, scopul principal urmărit constând în obținerea unei stări generale de stabilitate, indiferent de nivel (nivel global, nivel regional, dar și nivel național), dar și în stoparea apariției unor surse noi de instabilitate.

2.1 Zonele de instabilitate. Clasificare, istoric.

La nivel global, sursele de instabilitate pot fi de mai multe tipuri, respectiv, după modul de manifestare și după natura lor identificăm:

Surse de instabilitate economico-financiare

Surse de instabilitate politice

Surse de instabilitate militare

Surse de instabilitate de mediu

Surse de instabilitate sociale și culturale

Toate aceste surse de instabilitate pot reprezenta cauzele generatoare ale unor conflicte între state, fie pentru controlul unor potențiale resurse energetice, fie pe motive de rivalitate etnică ori religioasă.

Din nefericire, nu de puține ori, aceste rivalități de natură etnică sau religioasă pot genera conflicte deosebit de violente, care uneori pot chiar să depășească granițele naționale. Astfel, instabilitatea se accentuează în zona de graniță a statului implicat, existând și posibilitatea extinderii respectivului conflict de natură etnică sau religioasă pe teritoriul unor alte state (sau chiar posibilitatea de descompunere, defragmentare a statului respectiv).

Pe lângă sursele de instabilitate anterior menționate, în ultimii ani s-au mai identificat noi surse de instabilitate ce pot fi generate de către :

Terorism

Trafic de arme, trafic de droguri

Fenomenul imigrației ilegale

Fenomenul de proliferare al armelor, ca și tehnologiilor speciale pentru armele de distrugere în masă

Toate aceste noi surse de instabilitate sunt considerate ca fiind mai speciale. Și asta datorită faptului că urmările acestora nu sunt nici pe departe limitate la un anume nivel (precum nivelul politic, nivelul economic, nivelul social, nivelul cultural, etc), ci dimpotrivă, ele se manifestă la nivel general. Acesta este și motivul pentru care toate aceste surse de instabilitate sunt considerate surse majore, cărora li se acordă o atenție deosebită, ele putând avea multiple repercursiuni atât la nivelul securității naționale, cât și la nivelul securității regionale și a celei globale.

În acest moment, în Europa, principala sursă de instabilitate (exceptând fenomenul migrației și recenta problemă a Marii Britanii) se află în zona fostei URSS, Ucraina reprezentând un potențial factor declanșator pentru un conflict de amploare. În restul teritoriului european mai sunt uneori sesizate diverse revendicări teritoriale, cele mai frecvente venind din partea fostei Federații a Iugoslaviei, unde anumite grupări, ce au un caacter extremist-naționalist destul de puternic, își fac periodic simțită existența.

Și țara noastră a reprezentat la un moment dat o posibilă sursă de instabilitate, generată de aspectul teritorial ce implică minoritatea maghiară, în special cea din partea de sud-est a Transilvaniei. În ciuda evenimentului nefericit ce s-a înregistrat imediat după Revoluția din 1989 la Târgu Mureș, România a reușit să prevină până în acest moment incidentele entice.

2.2 Tipul conflictelor post Război Rece

La nivel european, o atenție deosebită este acordată domeniului economico-financiar, mai ales din cauza dezechilibrului încă existent între Europa Vestică și Europa Estică (cele mai afectate fiind statele din fostul colos sovietic, URSS). Dezechilibrul economic dintre statele europene ar putea reprezenta la un moment dat o important sursă de instabilitate, ce ar putea genera o criză de proporții la nivelul Uniunii Europene. Fostele state comuniste sunt, din punct de vedere economic, mult în urma celor din Europa Vestică, Războiul Rece fiind principalul motiv al instabilității economice.

Demn de semnalat este faptul că problemele economice au fost cel mai mult resimțite în momentul în care unele state din zona estică a Europei au fost angrenate în diversele programe pre-aderare (Polonia, România, Bulgaria, Ungaria), situație în care au fost înregistrate întârzieri semnificative în domeniul economic.

Demn de menționat este și faptul că, o principal sursă de instabilitate la nivelul Europei ar putea fi generată de dependența acesteia de anumite resurse energetice din exterior, multiplii fiind factorii ce pot duce la o creștere a riscului privind atât infrastructura, cât și securitatea la nivelul granițelor.

Datorită dependenței sale energetice, spațiul european poate fi grav afectat de diversele potențiale atacuri la nivelul infrastructurii, atacuri în urma cărora s-ar putea înregistra, pe lângă o înrerupere a procesului destinat asigurării unui flux energetic normal, și fluctuații majore la nivelul prețului diverselor resurse majore. În această categorie întră atât prețul petrolului, cât și prețul energiei, acestea putând înregistra creșteri excesive în cazul unui potențial conflict, situație în care s-ar putea declanșa și o criză majoră la nivelul sistemului energetic european.

Diverse surse de instabilitate pot fi identificate și avându-se în vedere locul de manifestare ori cel de apariție al importantelor crize, apte să genereze crize de amploare la nivelul spațiului european. Astfel, putem identifica:

Diverse surse de instabilitate care se pot manifesta la nivelul spațiului U.E.

Diverse surse de instabilitate ce se pot manifesta în afara spațiului aferent U.E.

2.3 Sursele de instabilitate ce se pot manifesta în spațiul U.E.

Principalele surse de instabilitate care se pot manifesta in interiorul spațiului Uniunii Europene sunt amplasate în Spania (binecunoscutul conflict basc) și în Irlanda de Nord (stat în cadrul căruia se semnalează frecvent diiverse conflicte între susținătorii unionismului – protestanții și susținătorii naționalismului – catolicii).

De altfel, Irlanda de Nord este binecunoscută pentru numeroasele conflicte ce s-au derulat de-a lungul timpului între locuitori și liderii conducerii Marii Britanii, presiunile accentuându-se mai ales în momentul în care s-a pus problema acordării independenței. Cu toate că independența (de tip limitat) a fost obținută încă din anul 1921, conflictele nu s-au încheiat, locuitorii Irlandei de Nord militând permanent pentru instaurarea guvernării statutare, in disensiune cu irlandezii protestanți din zona nordică, ce și-au dorit o menținere a relației de uniune cu guvernul britanic.

Protestanții irlandezi și-au exprimat tot timpul temerea că, în eventualitatea non-menținerii uniunii cu Anglia, se vor trezi într-un stat majoritar catolic, existând astfel riscul atenuării libertății religioase pe care aceștia și-au dorit-o. Pe lângă problema libertății religioase, se mai afla și situația economică a regiunilor amplasate în partea sudică a Irlandei, aceasta fiind incomparabil mai proastă, față de regiunea nordică.

După diverse discuții și manifestări, Marea Britanie a luat decizia delimitării Irlandei în două, șase ținuturi (amplasate în partea nordică) rămânând în continuare unite cu ea, iar alte douăzeci și șase de ținuturi fiind declarate ca devenind independente. Din păcate însă această hotărâre a dus la declanșarea unui conflict intens între irlandezii naționaliști ce nu își doreau divizarea Irlandei și cei care au acceptat această decizie a Marii Britanii.

Demn de semnalat este faptul că în momentul declanșării conflictului irlandezii protestanți reprezentau aproape două treimi din numărul total al locuitorilor din zonă, ulterior ei reușind să se tranforme într-o forță majoritară.

Starea conflictuală a fost ulterior accentuată și de declarațiile unor lideri politici, care au început să îi susțină fățiș pe protestanți, în condițiile în care populația majoritară era preponderent catolică. De altfel, aceste declarații au fost privite de către catolici drept forme de manifestare ale discriminării, atât din punct de vedere al reprezentării politice, cât și din punct de vedere social.

Treptat, s-a remarcat o reprezentare și implicit o influență tot mai mare a uniniștilor irlandezi în cadrul conducerilor locale, fapt justificat de așa-zisul refuz al catoliciolor de a coopera activ cu statul nou format. După ani de zile de tensiuni, starea de fapt s-a stabilizat în Irlanda, procesul de pace fiind parafat prin semnarea renumitului Acord de la Belfast ( în data de 10 aprilie a anului 1998). Ulterior semnării acestui Acord, s-a luat decizia înființării Parlamentului de Nord, Armata Republicană Irlandeză (IRA) declarând la finele lunii octombrie a anului 2001 că a luat decizia de a iniția un amplu proces de dezarmare.

Situația din Irlanda de Nord nu este încă pe deplin stabilizată, ea fiind privită de către specialiști ca fiind în continuare periculoasă. În ciuda numeroaselor promisiuni pe care politicienii le fac în timpul campaniilor electorale, unioniștii refuză să colaboreze în toate domeniile (în special în cele decizionale) cu irlandezii republicani. La acestea se mai adaugă și diversele probleme legate de neînțelegerile ce vizează procesul de demilitarizare.

2.4 Sursele de instabilitate care se manifestă în exteriorul spațiului UE

Stabilitatea Europei poate fi serios amenințată de diversele conflicte din zona fostelor state comuniste, ce ar putea genera o adevărată criză „în lanț”, cu implicații ce pot fi deosebite. Printre cele mai serioase amenințări pot fi menționate Albania și Serbia care emit diverse pretenții vizând provincia Kosovo, problemele etnicilor de origine albaneză ce se remarcă în Macedonia, dar și statul ungar, cu solicitările sale legate de minoritatea maghiarilor care trăiesc în Voievodina.

Perioada Războiului Rece nu a rămas fără urmări pentru statele aflate în cadrul spațiului balcanic (în principal), motiv pentru care, în permanență, comunitatea internațională face eforturi deosebite pentru stabilizarea zonală, în amplul proces fiind implicate și numeroase organizații de securitate, atât din Europa, cât și din spațiul euro-atlantic. La nivel general, se remarcă:

Existența unor anumite dificultăți de natură economică, ce pot declanșa diverse tensiuni în randul anumitor categorii sociale ale societății

Cadrul legal se află într-o permanentă transformare, în vederea limitării la maxim a oricăror potențiale riscuri

La nivel instituțional, în multe dintre statele europene se remarcă încă un proces amplu de reformă, în vederea instituirii unor societăți de tip democratic

În acest moment, în spațiul european sunt identificați o serie întreagă de factori ce pot genera conflicte și implicit o afectare a stării de stabilizare, aceștia fiind de natură politică, economică, dar și istorică. Toți acești factori sunt determinați în special de viziunile diferite asupra spațiului european, implicând atât naționalismul, cât și încercările repetate de conlucrare, de cooperare.

Demn de menționat este faptul că atît viziunile de tip naționalist, cât și tensiunile de natură etnic-religioasă sunt accentuate deseori de problemele de natură economică, probleme intensificate în ultimii ani de criza economică fără precedent ce s-a manifestat în întreg spațiul european. Pe lângă acestea mai pot fi adăugate și numeroasele sancțiuni dispuse unor state, din motive diverse.

Chiar dacă există și voci care par să încerce să nege existența problemelor de tip naționalist, în acest moment naționalismul reprezintă încă o mare problemă la adresa securității europene, numeroasele tentative de redesenare ale unor granițe având deseori efecte nedorite – un exemplu edificator îl reprezintă tentativa de formare a Albaniei Mari.

Etnia albaneză se caracterizează, printre altele, printr-o arie de răspândire destul de vastă, ea fiind semnalată în state precum Serbia, Kosovo, Macedonia, Muntenegru, Grecia. De altfel, prezența acestei etnii a fost deseori folosită drept pretext pentru diversele mișcări de tip naționalist (cum ar fi Armata de Eliberare – Kosovo, Armata de Eliberare Națională, etc) ce au degenerat în momentul inițierii unor acțiuni de tip violent, acțiuni ce s-au dorit a fi justificate de așa-zisul pretext al dobândirii unor drepturi pentru membrii minorității etnicilor albanezi.

La începutul anilor 2000 s-a revigorat ideea Albaniei Mari, fiind semnalate numeroase manifestări, după înființarea unei noi organizații, ANA – Armata Națională Albaneză. Principalul obiectiv al ANA a vizat realizarea unei uniunii generale la nivelul etnicilor albanezi, organizația propunându-și reunirea acestora într-un teritoriu clar delimitat. În ciuda tuturor eforturilor ce au fost realizate de-a lungul anilor, Armata Națională Albaneză nu a reușit să se bucure de suportul popular consistent și necesar în cadrul nici unei regiuni în care se află cetățeni de etnie albaneză, situația acestora fiind clar delimitată de către Acordul de la Ohrid.

Problema albanezilor se află într-un con de stabilitate fragilă, spațiul balcanic putând fi oricând perturbat de eventualele stări de conflict ce ar putea fi generate de diverse ambiții de tip naționalist (genul Albania Mare, Serbia Mare, Croația Mare, etc). Toate aceste posibile stări conflictuale ar putea fi susținute și de către statutul controversatei provincii Kosovo.

În ambele situații, spațiul european s-ar putea confrunta nu atât cu diverse surse de instabilitate nou identificate, cât mai ales cu o agravare a stării de instabilitate deja existente. Nu mai puțin de trei milioane de albanezi trăiesc în acest moment în Albania, etnicii albanezi fiind prezenți în aproape 90 % din total localinicilor din provincia Kosovo.

În partea de vest a Macedoniei (la granița cu Kosovo și Albania), trăiesc peste 500.000 de etnici albanezi, iar alții câte 60.000 de albanezi aflându-se în partea sudică a Serbiei, dar și în Muntenegru. De asemenea, etnicii albanezi pot fi întâlniți și în Bulgaria, Grecia, în Turcia, dar și în Italia, comunitatea lor fiind delimitată în cadrul a două grupuri distincte, atât ca dialect, cât și ca structură socială – Tosci și Ghegi.

Marea majoritate a etnicilor albanezi fac parte din grupul Gheg, acesta fiind, la randul său, format din musulmani majoritari (aproximativ 90%), dar și din romano-catolici (aproape 10%). În cadrul grupului Tosci, numărul musulmanilor deține un procent de 80%, restul etnicilor albanezi fiind de religie ortodoxă. Această delimitare a etniei albaneze poate constitui la un moment dat un factor de natură inhibitoare, dar și un factor ce poate genera conflicte nebănuite, știut fiind faptul că etnia, în asociere cu religia, a declanșat deseori numeroase probleme în zona Balcanilor, zonă în care se întrepătrunde creștinismul ortodox cu creștinismul catolic și islamul.

Unul dintre principalele motive ce ar putea sta la baza declanșării unor conflicte este reprezentat de religie, știut fiind faptul că aceasta reprezintă un factor determinant al definirii unei națiuni, indiferent de gradul de constituire al acesteia. De cele mai multe ori, marea majoritate a ierarhiilor religioase respectă cu strictețe normele de funcționare existente în cadrul unui stat modern. Există însă și așa-zisele curente de tip fundamentalist, în cadrul unor grupuri musulmane de etnie albaneză, aflate pe teritoriul fostei Iugoslavii, ce au legături mai mult sau mai puțin strânse cu Arabia Saudită, Iranul, Turcia sau Libia.

Marea majoritate a crizelor, dar și a conflictelor armate ce au avut loc în ultimii 25 de ani pe teritoriul fostului stat iugoslav au fost generate atât de contradicțiile politice și naționale, cât și de contradicțiile de natură economică, la care s-au adăugat și factorii de natură religioasă.

În urma numeroaselor analize realizate, specialiștii au ajuns la concluzia că în zona balcanică s-ar putea identifica o sursă posibilă de instabilitate, determinată de fundamentaliștii islamici, ce sunt cunoscuți pentru atitudinea duplicitară pe care o manifestă aproape permanent. Formarea unui așa zis „nucleu de putere” islamic în zona balcanică (în Albania, Kosovo, vestul Macedoniei, Sandjeak, teritorii din cadrul Bosniei-Herțegovinei), ce ar putea să manifeste atitudini contrare celor adoptate majoritar în Occident, ar putea reprezenta o potențială amenințare pentru sistemul de securitate european.

Încadrarea acestui „nucleu de putere” islamic în cadrul spațiului de securitate al NATO, într-o zonă delimitată ca fiind la frontiera cu Uniunea Europeană, zonă bine-cunoscută pentru numeroasele tensiuni și conflicte de natură inter-etnică, dar și religioasă, ar putea reprezenta numeroase probleme la adresa spațiului de securitate euro-atlantic.

De altfel, în ultimii ani, în zonă s-a remarcat prezența unor numeroase grupări de tip fundamentalist, grupări ce se bucură de susținerea unor lideri din Orientul Mijlociu. Semnalarea existenței acestor grupări se produce pe fondul existenței în zona Albaniei și a provinciei Kosovo a unei prezențe impresionante a clerului și a școlilor islamice, în paralel cu numeroasele probleme economice existente, ce pto accentua tensiunile și implicit conflictele.

2.5 Conflictele înghețate din regiunea Mării Negre

Este bine cunoscut faptul că marea majoritate a evenimentelor de tip geopolitic majore, ce s-au derulat de-a lungul timpului în zona regiunii Mării Negre, sunt în strânsă dependență cu evoluția geopolitică globală. Astfel, mare parte dintre acestea au fost determinate de avansarea spre Asia Centrală a frontierei euro-atlantice, în condițiile de indecizie ale instituțiilor abilitate de a delimita granițele cât mai amplu, astfel încât să se realizeze includerea unor state ce își doresc să facă parte din acest nou spațiu euro-atlantic.

De altfel, în ultimii ani, s-a remarcat o tot mai mare preocupare a oficialilor SUA pentru așa zisul concept al revenirii în Europa, liderii americani militând, în diverse ocazii, pentru o Europă „întreagă și liberă”, respectiv pentru extinderea spre zona Estului a cadrului instituțional occidental reliefat de NATO și/sau Uniunea Europeană.

Extinderea NATO și acceptarea noilor democrații europene în cadrul instituțiilor UE se înscriu pe lista priorităților marilor lideri politici ai lumii, ideea eliminării granițelor europene fiind deseori sinonimă cu procesul de extindere NATO. Frontiera este deseori cea care determină aspectul dinamic al evoluției de tip geopolitic, fixarea artificială a acesteia (indiferent de tipul de manifestare) putând genera diverse manifestări, cele mai frecvente fiind pretențiile de apartenență. Frontiera din zona regiunii Mării Negre este, din punct de vedere geopolitic, un spațiu euro-atlantic de frontieră, spațiu ce înaintează periodic, cu toate consedințele ce decurg din aceasta.

2.6 Axele geopolitice – Nord-Sud/Est-Vest

Înaintarea frontierei euro-atlantice spre zona estică a spațiului european a atras după sine o delimitare a spațiului geopolitic pe două axe strategice, atât din punct de vedere geopolitic, cât și economic. Astfel, s-a creat :

Axa Nord-Sud – ce include Rusia, Armenia, dar și Iranul

Axa Est-Vest – ce include Caucazul și Marea Neagră și ce delimitează marea majoritate a resurselor energetice caspice, ce au ca destinație principală statele occidentale

Această delimitare imaginară se întrepătrunde în zona Azerbaidjan-ului, cunoscută ca fiind o zonă fundamentală de securitate, ce stârnește permanent interesul marilor puteri ale lumii. Mulți sunt specialiștii care consideră că așa numita zonă extinsă a Mării Negre ar trebui să includă statele caucaziene, respectiv Georgia, Azerbaidjanul și Armenia, state prin care trece emblematicul „coridor energetic”, ce face legătura între sistemul euroatlantic și statele aflate în zona Asiei Centrale, implicit rezervele energetice ce se găsesc în zona Mării Caspice.

Zona Mării Negre include și sistemul stabil ce este asigurat în partea nordică de către Transnistria, Suhumi și Odesa, sistem ce implică, pe lângă atenuarea și soluționare așa-numitelor „conflicte înghețate” din zona arcului de nord-est, și accesul nelimitat la fluviile de tip comercial, ce ajung în Marea Neagră, respectiv Dunărea, Niprul și Nistrul. Cele două axe geopolitice și economice aferente regiunii corespunzătoare Mării Negre au început să fie tot mai clar delimitate odată cu venirea la putere a actualului lider sovietic Vladimir Putin, omul care pare să își dorească tot mai mult să se impună în fața celorlalți parteneri de pe scena politică globală.

Procesul de integrare în cadrul Uniunii Europene a numeroaselor state fost comuniste nu face decât să contribuie simțitor la întărirea mediului de securitate în zona europeană, ca și în cea euro-atlantică. Integrarea poate fi însă cu ușurință privită și ca fiind o apropiere a UE de zonele posibile de instabilitate, motiv pentru care marea majoritate a liderilor europeni au tot interesul de a susține în zonele expuse (în principal zona mediteraneană și zona Europei de Est) statele respective, astfel încât să poată lega cu acestea atât relații de colaborare, cât și de susține, în caz de nevoie.

Cele mai sensibile zone din spațiul Uniunii Europene sunt zona Balcanilor, dar și zona Mării Negre, motiv pentru care liderii europeni fac toate demersurile pentru menținerea mediului de securitate, colaborând în acest sens atât cu SUA, cât și cu NATO. O lungă perioadă de timp s-a considerat că în aceste zone nu există un pericol iminent pentru conflicte majore.

„Episodul Ucraina” reprezintă, din păcate, o dovadă în plus a faptului că în materie de securitate națională și globală niciodată nu se poate vorbi de estimări exacte și pe termen lung.

Liderii europeni nu au nici un fel de interes să genereze linii noi de diviziune în spațiul european, în procesul de extindere al Uniunii Europene, principala problemă pe ordinea de zi fiind rezultatul referendumului organizat recent în Marea Britanie. Securitatea Europei reprezintă prioritatea nr.1 pe lista principalilor actori politici europeni, fapt demonstrat și de renumita „Strategie europeană de securitate”, pe care cunoscutul Javier Solana le-a propus-o spre adoptare șefilor de state și de guverne încă de acum 13 ani (12 decembrie 2003). Solana a precizat, în repetate rânduri, faptul că o atenție deosebită trebuie acordată tuturor problemelor ce sunt sesizate în Caucazul de Sud, acesta urmând ca la un moment dat să devină o zonă vecină cu Uniunea Europeană.

Pe lângă aceasta, o altă problemă aflată pe lista de priorități a liderilor politici europeni este reprezentată de conflictul arabo-israelian, conflict ce ar putea avea implicații majore la nivelul securității globale. În ciuda faptului că spațiul european pare în acest moment un spațiu sigur, nu trebuie scăpat din vedere faptul că, de-a lungul timpului, acesta a fost scena a numeroase conflicte armate, multe dintre ele declanșate fără nici un fel de avertisment.

Migrația masivă, interesul marilor state pentru redefinirea granițelor statale, cele două Războaie Mondiale (ce au avut efecte nebănuite la nivel global), ca și acumularea perpetuă de tensiuni (dar și de arsenal militar) pe perioada Războiului Rece au avut numeroase implicații negative la nivelul continentului, care de-a lungul timpului a suferit modificări radicale.

Astăzi, statele europene reunite sub cupola Uniunii Europene reprezintă împreună o mare putere la nivel global, în interiorul acestora fiind realizat aproape ¼ din totalul produsului național brut la nivel mondial. Uniunea Europeană este considerată ca fiind printre importanții pioni mondiali ce au responsabilități la nivelul securității globale, motiv pentru care aceasta trebuie să fie pregătită în orice moment să reacționeze conrespunzător în situația declanșării unui eventual conflict, cu efecte la nivelul securității europene, dar și a celei globale.

Trebuie precizat faptul că, în eventualitatea declanșării unui conflict major, nici un stat nu are capacitatea de a reacționa de unul singur, fapt remarcat și în cadrul „Strategiei europene de securitate”. Numeroasele conflicte ce s-au declanșat de-a lungul anilor în zona balcanică reprezintă dovada faptului că la nivelul continetului (și nu numai) mediul de securitate nu este niciodată bine stabilit, conflictele politice, economice, etnice, religioase sau de alta natură putându-se declanșa în orice moment.

În ciuda faptului că în ultimii ani, pe continentul european (dar și la nivel global), au fost sesizate numeroase diferende, acestea nu au avut un efect deosebit asupra mediului de securitate general, mai ales datorită faptului că ele s0au desfășurat în interiorul unor state și nu între diverse state. Indiferent însă de locul de desfășurare al acestor conflicte, în toate cazurile numărul victimelor din rândul civililor a fost cu mult mai mare decât celor din rândul forțelor militare.

La nivel global, statisticile sunt destul de îngrijorătoare, respectiv din totalul victimelor înregistrate după sfărșitul Războiului Rece (peste patru milioane) un procent de peste 90 % este reprezentat de către civili. De asemenea, trebuie semnalat și faptul că, urmare a conflictelor și diferendelor sesizate de-a lungul anilor, aproape 20 de milioane de persoane s-au văzut obligate să își părăsească locuințele și chiar statul de origine. Conflictele accentuează și gradul de sărăcie la nivel mondial, anual fiind înregistrate peste 45 de milioane de decese datorate infometării sau malnutriției.

Iar în ultimii ani, cea mai mare amenințare la adresa securității mondiale este reprezentată de terorism, care se află în topul listei amenințărilor grave cu care se confruntă societatea actuală, acesta devenind în ultimii ani un fenomen transnațional. Atacurile teroriste ce au avut loc în data de 11 septembrie 2001 în SUA, au generat redefinirea conceptului de terorism.

Terorismul este considerat de specialiști ca fiind cea mai clandestină formă a unui război, el fiind încadrat în categoria generației a patra de conflicte, în care se încearcă folosirea forței adversarului împotriva acestuia. Principala amenințare la adresa societății actuale, dar și asupra stării de siguranță națională a țărilor lumii o constituie terorismul internațional, acesta putând avea efecte devastatoare atât asupra securității statelor, cât și asupra cetățenilor acestora.

Pe plan global, în ultimii ani organizațiile teroriste s-au asociat cu cele ale crimei organizate, forța și puterea acestora crescând considerabil. Multe dintre atacurile acestora implică armele nucleare și biologice, explozibilii de ultimă generație cu putere inimaginabilă de distrugere, dar și virușii dezvoltați și promovați în mediul online pentru inducerea și propagarea rapidă a panicii si terorii. Terorismul a devenit din păcate un cuvânt cunoscut în lumea întreagă, el generând permanent un sentiment de instabilitate, panică și groază. Terorismul este aproape întotdeauna asociat cu lumea islamică, flagelul acestuia afectând tot mai multe state ale lumii, în ciuda eforturilor internaționale depuse.

Terorismul este acum considerat ca fiind o noua formă de „război neconvențional și asimetric”, acțiunile teroriste fiind catalogate drept „acte de război”. Astfel, dacă înainte de atacurile asupra teritoriului american terorismul reprezenta doar un conflict armat care ar fi putut duce la un potențial război, după 11.09.2001 fenomenul terorist a devenit „o nouă formă de război”, ce are capacitatea să genereze probleme cu consecințe deosebit de grave, similare cu cele ale unui război clasic. Urmare a atentatelor teroriste din 2001, SUA se află într-un permanent război cu terorismul global, principali inamici fiind considerați cei vinovați de violențe premeditate, motivate politic sau religios și răsfrânte asupra persoanelor nevinovate. Lupta demarată împotriva terorismului global se poartă pe mai multe fronturi împotriva unor inamici nevăzuți, extrem de bine pregătiți și mereu neprevăzuți.

Starea geopolitică, dar și cea geostrategică au cunoscut transformări radicale după 2001, acestea având consecințe majore asupra stării de securitate a tuturor statelor lumii, dar și asupra modului și capacității in care acestea reușesc să-și protejeze și promoveze interesele naționale. În plus, accentuarea decalajelor economice, dar și a celor tehnologice, ca și procesele de globalizare ce au dus la complexitatea mediilor de securitate, generează permanent noi amenințări si riscuri.

La nivel mondial, securitatea este destul de fragilă, diversele acțiuni teroriste ce au loc sporadic influențând negativ relațiile dintre state, dar și stabilitatea la nivel mondial. Statele Unite ale Americii au încheiat mai multe parteneriate cu Rusia, menținându-și influența crescută cu precadere în țările balcanice, printre care se află și Romania. După atentatele din 11 septembrie 2001 echilibrul geopolitic a fost serios zdruncinat, mai ales din cauza numeroaselor organizații si societăți civile ce ignoră atât relațiile dintre state cât și regulile elementare de diplomație.

CAPITOLUL 3. SIGURANȚA MARITIMĂ

3.1 Scurtă istorie a transportului maritim

Transportul diverselor mărfuri cu ajutorul navelor a început să se realizeze încă din cele mai vechi timpuri, comerțul cu ulei de măsline sau cu vin fiind cunoscut încă din Antichitate, când, în secolul III i.e.n., acesta se derula cu ajutorul amforelor. De altfel, amforele sunt considerate drept recipiente de tip premergător ale tancurilor demontabile, a căror utilizare s-a realizat ulterior, cu precădere în cadrul navelor de tip petrolier ce au fost dezvoltate.

În perioada secolelor al XII-lea și al XIII-lea s-a înregistrat o dezvoltare deosebită a comerțului cu vinuri (în special în Burgundia și în Anglia), vinul fiind transportat în butoare de lemn mari, ce erau denumite „tuns”. Ulterior, această denumire a suferit modificări, ea devenind „tonă” și reprezentând unitatea de măsură caracteristică capacității de transport aferentă unei nave, unitate de măsură exprimată în echivalentul a 100 de „picioare cubice”.

În domeniul transportului maritim dedicat produselor petroliere, primul transport de acest gen a fost realizat în cursul anului 1861, pe ruta Pennsylvania – Londra, la bordul bricului „Elizabeth Watts”. Transporturile, ce vizau în principal exporturile de petrol și de kerosen, le-au adus investitorilor profituri uriașe, câstigul fiind de 20 de dolari/baril, în condițiile în care zilnic producția era de 1288 barili petrol.

Întreaga afacere se derula prin intermediul bricului „Elizabeth Watts”, construită în cursul anului 1847 de către cunoscuta societate de construcții navale, J. & CC Morton a Thomaston. Cu o lungime aproximativă de 96 de picioare, „Elizabeth Watts” avea capacitatea de transport de 224 de tone de petrol, capacitate ce permitea un comerț cu adevărat înfloritor, mai ales avându-se în vedere perioada Războiului Civil.

Întreaga cantitate de petrol era transportată în butoaie de lemn mari, ce erau dispuse la nivelul calei bricului. Ulterior, începând cu anul 1864, s-a înregistrat o dezvoltare a comerțului trans-atlantic cu petrol, anual transportându-se o cantitate de 7,5 galoane.

Datorită numeroaselor probleme ce au fost semnalate pe perioada transportului la butoaiele de lemn în care era depozitat petrolul, s-a luat decizia înlocuirii acestora cu unele recipiente confecționate din oțel, ce aveau o formă de tip rectangular. Ca urmare a acestor noi forme de depozitare a petrolului se puteau asigura nu doar condiții mai bune de stocarea recipientelor la nivelul punților navelor și a calei aferente, ci și condiții de siguranță mult mai ridicate.

Începând cu anul 1869 (30 iulie) transportul maritim între America și continentul european s-a realizat prin intermediul navei „Charles”, ce includea 60 de tancuri din oțel distribuite ordonat sub punte, fiecare dintre acestea având o capacitate aproximativă de 13 tone de combustibil (cantitatea totală ce putea fi transportată ajungând la 8000 de barili de petrol).

Transportul cu „Charles” a implicat transformarea cargourilor în nave dedicate transportului produselor petroliere, inconvenientul principal constând în modul de descărcare al produselor petroliere din tancuri. Datorită faptului că această operațiune se realiza manual, descărcarea produselor petroliere era un proces destul de dificil și deosebit de periculos, cu posibilități crescute de producerea accidentelor diverse.

Ulterior, odată cu trecerea timpului, s-a impus creșterea dimensiunilor aferente tancurilor de depozitare, acestea ajungând treptat la dimensiunile magaziilor în cadrul cărora erau de altfel transportate.

3.2 Factori de risc în domeniul siguranței maritime

Societatea contemporană nu mai este de mult timp un mediul sigur și stabil, fenomenul globalizării, liberalizarea activităților de comerț, ca și deschiderea frontierelor fiind doar câteva dintre motivele ce stau la baza fluctuațiilor constante sesizate nu doar la nivel regional, ci și la nivel continental și inclusiv global.

Ca urmare a deschiderii frontierelor diverselor state în ultimii ani, s-a remarcat de asemenea diminuarea gradului de control și de implicare al autorităților, situație în care aceste „scăpări” s-au reflectat cu precădere asupra gradului de securitate, ce a fost serios afectat în ultimul deceniu.

În domeniul maritim, încă din perioada tragicului eveniment ce a avut loc în data de 11 septembrie a anului 2001, au început să fie emise diverse opinii legate de o potențială posibilitate ca diversele nave și încărcăturile acestora să devină în circumstanțe speciale potențiale „arme” pentru diverse grupări de crimă organizată sau chiar grupări teroriste. S-a impus astfel în mod firesc necesitatea realizării în mod constant a diverselor evaluări în domeniul planurilor de securitate dedicate navelor, ca și a activităților portuare conexe, încercându-se astfel prevenirea unor potențiale evenimente ce ar putea avea diverse consecințe nefaste.

Cu atât mai mult în societatea actuală, în care diversele activități ce sunt derulate în porturi, au un impact deosebit la nivelul economiilor naționale, se impune analiza constantă a securității portuare (cu tot ceea ce implică aceasta), în paralel cu evaluarea și adaptarea diverselor planuri de securitate deja elaborate.

În domeniul siguranței navelor, se remarcă activitatea derulată permanent de către International Chamber of Shipping – I.C.S., aceasta reușind să elaboreze de-a lungul timpului diverse propuneri și inițiative ce au avut un impact deosebit asupra mediului de securitate maritim.

Securitatea portuară este permanent în centrul atenției diverselor organisme și instituții internaționale, dintre care amintim numai autoritățile portuare de la nivel național, dar International Association of Ports and Harbours – I.A.P.H.

Este cunoscut faptul că fiecare port diferă de restul porturilor prin diversele sale caracteristici legate de așezare, de delimitare, de dotări, dar și de gradul de vulnerabilitate, motiv pentru care, la nivel internațional, nu pot fi elaborate și ulterior implementate planuri standard în domeniul securității acestora.

Cu toate acestea, International Association of Ports and Harbours încearcă elaborarea unor așa numite „linii directoare” menite să le acorde tot sprijinul de care au nevoie, autorităților portuare de la nivel global, cu mențiunea adaptării lor în funcție nu doar de specificitățile remarcate în cazul fiecărui port, ci și de eventualele dificultăți și probleme sesizate la nivel general.

Implementarea cu succes a diverselor planuri de securitate dedicate atât navelor, cât și porturilor impune o armonizare a acestora, în vederea realizării unui complex de măsuri de securitate, menite să își demonstreze relevanța avându-se în vedere specificitatea fiecărui port/navă în parte.

Este cunoscut faptul că autoritățile portuare reprezintă „orchestratorul” principal pentru porturile și navele aflate în sfera de influență (prin prisma punctului nodal logistic), motiv pentru care contribuția acestora este primordială în cadrul procesului complex de elaborarea, respectiv implementarea politicilor pertinente ce vizează diversele probleme dedicate domeniului siguranței maritime.

Având în vedere noile amenințări de natură geopolitică, se impune ca toate aceste politici să aibă în vedere în permanență identificarea unor potențiale surse de amenințare la adresa siguranței maritime, în paralel cu elaborarea diverselor măsuri dedicate prevenirii manifestării acestora și implicit a diminuării la maxim a potențialelor efecte generate.

În opinia Internațional Maritime Organization – I.M.O. principalele amenințări la adresa securității maritime constau în :

Furturile de marfă

Fenomentul contrabandei cu diverse substanțe psihotrope, substanțe chimice, droguri la bordul navelor – I.M.O. a adoptat în acest sens o rezoluție în cadrul căreia sunt trasate liniile directoare în domeniul prevenirii și împiedicării contrabandei cu droguri, ca și a contrabandei cu substanțe psihotrope, respectiv substanțe chimice la bordul navelor ce sunt angajate în cadrul traficului maritim internațional

Fenomenul emigranților ilegali și al transfugilor – de asemenea I.M.O. a reușit să dea publicității o rezoluție în care se are în vedere repartizarea principalelor responsabilități pentru a se obține o rezolvare adecvată diverselor cazuri de imigrare ilegală – cu mențiunea că acest fenomen a căpătat noi dimensiuni în ultimele luni la nivelul continentului european, ca urmare a valului de emigranți fără precedent înregistrat

Fenomenul pirateriei ilegale – Art. 101, U.N.C.L.O.S.

Atacurile armate îndreptate împotriva navelor

Sabotajele

Acțiunile teroriste

Ca urmare a dezvoltării fără precedent pe care au cunoscut amenințările teroriste (dar și atacurile efective) s-a impus necesitatea, la nivel global, a regândirii pozițiilor pe care le au autoritățile, ca și diversele companii private în domeniul siguranței maritime, cu precădere în ceea ce privește securitatea în cadrul lanțurilor de distribuție.

Modul actual de abordare al acestor obiective are capacitatea de a furniza diverse soluții de tip punctual, soluții ce sunt singulare în cadrul diverselor probleme de securitate remarcate la nivelul lanțurilor logistice, în absența unor politici de securizare marină la nivelul întregului lanț dedicat transportului maritim.

În plus, prin această abordare s-a reușit identificarea unor costuri deosebite, ca și discontinuități la nivelul lanțului logistic și implicit o slabă influență în domeniul dedicat calității securității maritime.

Prin intermediul tehnologiilor informatice de ultimă generație, ca și a unei cooperări adecvate în cadrul complexului lanț al distribuției internaționale, se va reuși nu numai dezvoltarea securității maritime la nivel global, ci și identificarea unor noi oportunități în domeniu.

Este cunoscut faptul că atât transporturile maritime, cât și diversele porturi existente la nivel mondial reprezintă adevarată hub-uri vitale în cadrul complexului lanț de distribuție, context în care se impune asigurarea constantă și la parametrii optimi a securității acestora.

Ca urmare a dezvoltării fără precedent pe care a cunoscut-o în ultimii ani traficul maritim la nivelul Uniunii Europene (și nu numai) s-a impus necesitatea adoptării unor politici adecvate în domeniul transportului maritim, cu atât mai mult în condițiile prognosticării unor creșteri de trafic masive.

Transportul de tip internodal poate reprezenta o soluție viabilă prin intermediul combinării diverselor moduri de transport, ca și prin utilizarea cu o eficiență mult sporită a infrastructurii disponibile, ceea ce va atrage costuri generale mult mai diminuate.

Politica Uniunii Europene în domeniul transporturilor are în vedere transferul diverselor mărfuri ce sunt transportate pe căile rutiere pe celelalte modalități de transport, context în care s-a profilat proiectul implementării transportului maritim în cadrul principalelor direcții ce privesc transferul traficului. În acest fel, prin direcționarea traficului spre căile maritime, ca și spre căile navigabile interioare, s-a mărit considerabil și rolul pe care diversele porturi de la nivelul Uniunii Europene îl dețin, acestea devenind adevărate hub-uri în cadrul lanțurilor de distribuție diverse.

Ca urmare a acestui aspect se impune acordarea unei atenții deosebită asigurării securității la nivel portuar (și nu numai), demersul reprezentând o componentă importantă în cadrul procesului complex de securizarea transportului maritim.

În contextul provocărilor fără precedent ce au fost sesizate în ultimii ani pe plan internațional, datorate în principal acțiunilor de tip irațional ale diverselor forțe și organizații ce promovează activitățile teroriste ca metode ideale de divizarea diverselor comunități internaționale, s-a impus necesitatea asigurării unui complex de reglementări și norme menite să asigure cadrul unei securități crescute, cu precădere în zona portuară, avându-se în vedere fluctuația caracteristică acesteia.

Cel mai important instrument juridic de la nivel internațional a fost elaborat și adoptat la inițiativa Internațional Maritime Organization – I.M.O., prin intermediul Codului Internațional pentru Securitatea Navelor și Facilităților Portuare – Codul I.S.P.S., reușindu-se stabilirea diverselor sarcini și responsabilități ce intră în sarcina guvernelor din statele contractante, ca și în sarcina companiilor de navigație și a autorităților portuare.

3.3 Codul ISIS – Codul Internațional pentru securitatea navelor și facilităților portuare

După comiterea atentatelor fără precedent din data de 11 septembrie 2001, ce au fost urmate de alte acte teroriste de o amploare deosebită (atentatul de la Madrid, atentatul de la Londa, atentatul de Sharm El Sheik, etc) Internațional Maritime Organization – I.M.O., a luat decizia de a lua în calcul diversele riscuri ce pot fi sesizate ca urmare a numeroaselor acțiuni teroriste ce au fost îndreptate împotriva navelor, ca și a facilităților portuare, în cadrul Adunării Generale de la finele lunii noiembrie a anului 2001 stabilindu-se necesitatea adoptării unei soluții adecvate la această problemă, avându-se în vedere experiența colectivă a diverselor comunități ce sunt implicate în cadrul activității de transport maritim, respectiv:

Companiile de navigație

Diversele autorități portuare

Operatorii portuari

Autoritățile maritime

Agenții maritimi, etc

Astfel, s-a reușit formarea unui grup de lucru care a elaborat proiectul actualului Cod Internațional pentru Securitatea Navelor și Facilităților Portuare – Cod I.S.P.S., acesta fiind considerat principalul instrument juridic la nivel internațional în domeniul securității transportului maritim.

Câteva luni mai târziu, cu ocazia desfășurării celei de-a 75 sesiune a Comitetului Siguranței Maritime (luna februarie 2002), s-a reușit adoptarea Codului Internațional pentru Securitatea Navelor și Facilităților Portuare, Internațional Maritime Organization asigurând organizarea, ca și desfășurarea diverselor activități menite transmiterii textului final al acestuia către toate statele membre.

Numeroasele prevederi ale Codului Internațional pentru Securitatea Navelor și Facilităților Portuare au în vedere ambele laturi ale activității maritime, respectiv :

Activitatea derulată la bordul diverselor nave maritime

Activitatea derulată în porturi

Toate prevederile ce sunt incluse în cadrul Codului Internațional pentru Securitatea Navelor și Facilităților Portuare urmăresc în principal o evaluare a principalilor factori de risc în domeniul amenințărilor teroriste, măsurile ce se vor impune în eventualitatea unor astfel de situații urmând să fie diferențiate în mod corespunzător, avându-se în vedere nivelul aplicabil de securitate, nivel ce este impus de respctivul factor de risc ce a fost evaluat și respectiv definit.

Prin intermediul implementării Codului Internațional pentru Securitatea Navelor și Facilităților Portuare s-a avut în vedere conceperea unui sistem dedicat managementului siguranței, management care, conform procedurile de la nivel internațional, este evaluat și ulterior certificat pe baza auditului extern.

Planul de securitate aferent facilităților portuare se impune a fi elaborat și ulterior menținut avându-se în vedere evaluarea securității facilităților portuare, respectiv pentru fiecare facilitate portuară, aferent interfeței navă/port. Acest plan de securitate poate fi pregătit de către organizațiile recunoscute în domeniul securității, el fiind ulterior aprobat de către autoritățile pe teritoriul căreia este amplasată respectiva facilitate porturară.

În conținutul oricărui plan de securitate al facilăților portuare este obligatoriu să se regăsească:

Diversele măsuri ce sunt special concepute în vederea impiedicării aducerii în interiorul diverselor facilități portuare ori la bordul navelor a armelor și a oricăror alte dispozitive, ca și a substanțelor periculoase ce pot să fie utilizate împotriva persoanelor, a navelor ca și a porturilor și pentru care transportul nu este autorizat

Măsurile ce sunt concepute pentru a preveni accesul neautorizat în cadrul facilităților portuare, ca și la navele ce sunt acostate la aceste facilități, respectiv în cadrul zonelor ce sunt restricționate facilităților

Diversele proceduri privind răspunsul la amenințările ce vizează securitatea ori la atentatele la securitate, incluzând și prevederile dedicate menținerii operațiunilor ce sunt vitale pentru diversele facilități portuare, ca și pentru interfața navă/port

Procedurile de răspuns pentru orice instrucțiuni ce privesc securitatea conferită în cadrul gradului 3 de securitate de către guvernul pe teritoriul căruia se găsește respectiva facilitate portuară

Procedurile ce privesc evacuarea în cazul amenințărilor ce vizează securitatea ori atentatele la securitate

Diversele atribuții ale personalului din cadrul facilității portuare ce este cu unele responsabilități ce privesc securitatea, ca și ale personalului ce este desemnat cu respinsabilități în domeniul unor aspecte de securitate

Procedurile dedicate conexiunii cu diversele activități ale navei în domeniul securității

Procedurile ce vizează revizuirea și reactualizarea în mod periodic a respectivului plan

Procedurile ce au în vedere raportarea diverselor incidente de securitate

Stabilirea persoanei ce este desemnată cu securitatea diverselor facilități portuare, incluzând și diversele detalii incluse în contractul acestuia

Măsurile privind asigurarea securității diverselor informații ce sunt incluse în plan

Măsurile ce sunt concepute în vederea asigurării unei securități efective a mărfurilor, ca și a echipamentelor pentru manipularea mărfurilor în cadrul facilității portuare

Procedurile ce vizează auditarea respectivului plan de securitate al facilității portuare

Diversele proceduri de răspuns în situația activării sistemului de alarmă dedicat securității navei din cadrul facilității portuare

Procedurile ce vizează facilitarea permisiei personalului navei pe uscat

Procedurile în vederea facilitării schimbărilor de personal

Procedurile ce au în vedere accesul pe navă al inspectorilor, inclusiv accesul pe navă al reprezentanților diverselor organizații de muncă/asistență socială dedicate navigatorilor

De asemenea, conform prevederilor incluse în cadrul Codului Internațional pentru Securitatea Navelor și Facilităților Portuare, ca urmare a importanței dedicate asigurării securității, ca și a necesității de tratatea cu maximă responsabilitate a acesteia, la bordul diverselor nave, ca și la nivelul diverselor companii de navigație și respectiv în toate porturile, se impune nominalizarea unor persoane a căror principală responsabilitate constă în asigurarea securității, conform sarcinilor ce sunt de asemenea menționate în cadrul Codului Internațional pentru Securitatea Navelor și Facilităților Portuare.

Pe lângă această responsabilitate, în conformitate cu prevederile Codului Internațional pentru Securitatea Navelor și Facilităților Portuare, acestor persoane le mai revine și sarcina:

Realizării unei inspecții inițiale cuprinzătoare asupra securității aferente facilității portuare, avîndu-se în vedere o evaluare de tip relevant a respectiv securități a facilității portuare

Asigurării dezvoltării și a menținerii planului de securitate aferent facilității portuare

Implementării și punerii în aplicare a planului de securitate privind facilitățile portuare

Întreprinderii inspecțiilor regulate în domeniul facilității portuare în vederea asigurării unei continuități a măsurilor de securitate ce se impun

Recomandării și încorporări (dacă se impune) a diverselor modificări în cadrul planului de securitate dedicat facilității portuare, cu scopul declarat al corectării diverselor deficiențe, ca și de actualizarea planului, în conformitate cu modidicările majore ce sunt sesizate la nivelul facilității portuare

Sporirii atenției și a vigilenței personalului din cadrul facilității personalului în ceea ce privește securitatea

Asigurării unei pregătiri corespunzătoare pentru întreg personalul ce este responsabil cu asigurarea securității facilității portuare

Raportarea diverselor evenimente ce au amenințat într-un fel securitatea facilității portuare

Coordonarea implementării planului de securitate dedicat facilității portuare, alături de compania aferentă, ca și cu persoana însărcinată cu securitatea respectivei nave

Coordonarea, după caz, a serviciilor de securitate

Asigurarea îndeplinirii standardelor impuse personalului ce este responsabil cu securitatea

Asigurarea unei operări corespunzătoare a diverselor echipamente de securitate

Asigurarea unei testări corespunzătoare a echipamentelor de securitate

Asigurarea unei calibări corespunzătoare pentru diversele echipamente de securitate

Asigurarea unei întrețineri corespunzătoare a echipamentelor de securitate

Asistării persoanei ce este desemnată cu asigurarea securității unei nave în vederea confirmării identității persoanelor care își exprima dorința de a urca la bordul navei

Codul Internațional pentru Securitatea Navelor și Facilităților Portuare impune, prin intermediul prevederilor conținute, tuturor guvernelor din statele contractante să stabilească gradele de securitate începând de la care se impune organizarea sistemelor de managementul securității, toate informațiile pertinente ce privesc sistemele de securitate urmând să fie transmise Secretarului General al O.M.I., ulterior realizându-se aducerea acestora și la cunoștința restului guvernelor statelor contractante.

3.4 Pavilionul de complezență

Utilizarea pavilionului de complezență s-a remarcat din a doua jumătate a secolului trecut, când, pe fondul înăspririi legislative, sesizate în domeniul dedicat transporturilor maritime, ca și a legislației muncii, în paralel cu o creștere a costurilor dedicate exploatării navelor de pe teritoriul S.U.A., o parte dintre armatori au luat decizia de a-și transfera navele sub cupola pavilionului Panama, acesta punându-le la dispoziția celor interesați nu doar condiții cu mult mai competitive, în raportu cu costurile foarte mici, ci și un grad deosebit de flexibilitate în cadrul aplicării diverselor norme legislative.

În cursul anului 1948, cu ocazia Congresului Mondial derulat la Oslo, I.T.F. a inițiat pe plan internațional, o campanie sindicală la nivelul industriei dedicate transporturilor maritime, scopul principal fiind cel al protejării navigatorilor ce serveau pe nave aflate sub pavilion de complezență, împotriva unor potențiale exploatări ale acestora din partea armatorilor.

În paralel cu acțiunea Federației Internaționale a Lucrătorilor din Transporturi, s-a remarcat și o campanie politică derulată la nivel internațional din partea principalelor guverne, cu scopul declarat al eliminării pavilionului de conveniență.

F.O.C. (pavilionul de complezență) este definit încă din anul 1974 de către ITF drept situația în care un beneficiar al proprietății unei nave, ca și controlul acestei nave sunt identificate în alt stat decât cel sub pavilionul căruia nava este arborată, aceasta fiind considerată că navighează în cadrul unui pavilion de complezență.

În cazul FOC, respectiva navă a fost înregistrată având la bază legislația maritimă a unui stat ce nu este și stat de origine pentru proprietarii respectivei nave, statul de înmatriculare oferind nu doar tarife de impozitare diminuate, ci și clemență în domeniul dedicat siguranței, ca și cerințelor echipajului.

În acest context, Comitetul bunelor practici din ITF a luat decizia declarării mai multor state drept pavilioane de complezență, respectiv: Panama, Bahama, Bolivia, Barbuda, Barbados, Antigua, Bolivia, Cyprus, Cayman Islands, Belize, F.I.S. (French Internațional Ship Register), Comoros, Equatorial Guinea, G.I.S. (German International Ship Register), Jamaica, Georgia, Honduras, Liberia, Gibraltar, Malta, Mongolia, Marshall, North Korea, Mauritus, Tonga, Sri Lanka, etc.

Încă din anii 70, la nivelul flotei Uniunii Europene s-a sesizat concurența deosebită a navelor ce erau înregistrate în state ce nu acordau o importanță deosebită nici diverselor reglementări sociale și nici reglementărilor din domeniul siguranței, aplicabile la nivel global.

La finalul anilor 80 a fost recunoscută și lipsa deosebită a competitivității diverselor nave ce erau înregistrate sub pavilionul comunitar, în absența măsurilor armonizate la nivelul comunității, multe dintre statele membre ale Uniunii Europene adoptând forme diverse de ajutor dedicate transportului maritim.

Astfel, atât strategiile ce au fost adoptate, cât și bugetele special alocate în vederea acordării acestor măsuri de sprijin sunt diferite de la o țară la alta, în acest fel evidențiindu-se atitudinea acestor țări în raport cu:

Acordarea ajutoarelor din cadrul surselor publice

Importanța acordată sectorului dedicat transportului maritim

Pe lângă acestea, în vederea încurajării unei re-înregistrări a navelor, aceste state au luat decizia și de a relaxa diversele reglementări dedicate echipajelor, generându-se a doua înregistare navală.

În cadrul acestei înregistrări sunt incluse:

Înregistrările offshore – ce aparțin diverselor terutorii cu autonomie variabilă în raport cu statul membru al Uniunii Europene

Înregistrările internaționale – înregistrări atașate direct statului ce le-a determinat

Chiar dacă au fost depuse eforturi deosebite în acest domeniu, marea majoritate a navelor incluse în cadrul flotei comunitare sunt încă înregistrate sub pavilionul altor țări, principalul motiv constând în faptul că înregistrările țărilor terțe, ce aplică diverse politici de înregistrare libere (pavilioanele de complezență), beneficiază în continuare de avantajul competitiv major, în raport cu înregistrările sesizate în statele membre ale Uniunii Europene.

3.4.1. Afacerea RIFA

Din păcate pentru România, nu cu mult timp în urmă, ca urmare a unor tertipuri și „inginerii” ale unor persoane cu autoritate în domeniul transporturilor, aceasta s-a aflat la un pas de dezastru.

Astfel, la data de 12 august a anului 2012, proaspătul director interimar ai A.N.R. (Autoritatea Navală Română), Eugen Olteanu, a semnat contactul cu fostul off-shore din Cipri, Ilvana Holding Limited (acum RIFA Holdings Limited), cedându-i acestuia dreptul folosinței pavilionului maritim românesc.

Demn de semnalat este faptul că acest off-shore fusese înregistrat cu doar câteva zile anterior semnării contractului de către directorul interimar (director ce a semnat contractul exact în ziua în care a fost numit), în fruntea acționariatului aflându-se mai mulți cetățeni germani, printre care și Albrecht Gundermannn, respectiv Jorg Molzahn.

Prin acel contract, ANR îi ceda Ilvana Holding Limited dreptul de administrare a pavilionului românesc pe o perioadă de 30 de ani, contractul fiind de altfel secretizat de fostul director interimar, Eugen Olteanu. Ca urmare a acelui contract, toți armatorii care ar fi optat pentru înscrierea navelor sub pavilionul României trebuiau să achite taxa de bază în valoare de șase mii de euro, căreia i se adăuga și o taxă variabilă, ce se calcula avându-se în vedere greutatea navei, respectiv:

Câte 0,3 euro pentru fiecare tonă metrică, în cazul navelor ce au greutatea poziționată în intervalul 1 – 1.0000 DWT

Câte 0,2 euro pentru fiecare tonă metrică, în cazul navelor ce au greutatea poziționată în intervalul 10.001 – 30.000 DWT

Câte 0,1 euro pentru fiecare tonă metrică, în cazul navelor ce au greutatea poziționată peste valoarea de 30.000 DWT

Astfel, Autoritatea Navală Română ar fi trebuit să primească anual suma de 1.000 euro pentru fiecare navă ce era înmtriculată în cadrul registrului, România asumându-și în schimb răspunderi uriașe în eventualitatea în care respectivele nave ar fi fost implicate în accidente maritime deosebite.

Practica este des întâlnită în cazul armatorilor care dețin nave învechite și care nu intenționează să investească, ele alegând pavilionul de complezență. În ciuda faptului că se remarcă numeroase state în care funcționează pavilionul de complezență, administrarea este realizată de către stat ori de un parteneriat public privat, controlul revenindu-i statului de pavilion, cu răspunderi deseori nebănuite, în cazul unui potențial accident ecologic. Dacă nu s-ar fi intervenit în timp util, țara noastră ar fi fost poziționată în așa numita „zonă gri” dedicată asiguratorilor de nave.

Astfel, după emiterea Ordonanței de Guvern nr. 19/2012 vizând dreptul ANR de a încheia diverse contracte cu firme de peste hotare, s-a luat decizia numirii în funcția de director general interimar al ANR a lui Eugen Olteanu, acesta secretizând documentul pe care l-a semnat în detrimentul clar al statului român, cu girul mai marilor Ministerului Transporturilor (vezi Anexa 1).

Ulterior, la data de 26 februarie 2013, la șefia ANR a fost numit comandantul de cursă lungă, Andrian Mihei, care s-a trezit după câteva săptămâni cu un document oficial din partea off-shore-ului cipriot, prin care i se solicita în mod imperativ recunoașterea ca și finalizată a datei de mobilizare menționată în contractul semnat de ANR și acordarea mandatării pentru patru cetățeni germani în vederea semnării și ștampilării diverselor acte, în numele Autorității Navale Române.

În plus, directorului ANR i se solicita și modelul specific ștampilei instituției pe care o reprezenta, astfel încât cetățenii germani să o utilizeze la certificarea diverselor documente pe care urmau să se încheie în numele ANR.

După acțiunile directorului Andrian Mihei, printre care s-a aflat și desecretizarea respectivului contract încheiat între ANR și RIFA (contract ce s-a constatat că nu era nici numerotat, nici parafat ori sigilat, el fiind redactat numai în limba engleză), ca și convocarea în regim de urgență a Consiliului de Conducere extraordinar al ANR, respectiv depunerea unei plângeri penale îndreptată împotriva fostului director, Eugen Olteanu, acesta a fost demis de ministrul Transporturilor, Radu Fenechiu, ulterior condamnat (ca și alte persoane implicate în acest caz fără precedent).

Din fericire pentru România, contractul deosebit de păgubos nu a apucat să producă efecte, el fiind denunțat la timp de Mihei, la începutul lunii martie a acestui an o instanță a Curții de Apel Constanța anulând definitiv contractul dintre ANR și RIFA, ce încălca numeroase acte normative nu doar interne, ci și internaționale.

CAPITOLUL 4. INFLUENȚA PAVILIONULUI DE COMPLEZENȚĂ ASUPRA MEDIULUI DE SECURITATE

În domeniul mediului de securitate maritim, se impune a se aminti demersurile realizate în cadrul Conferinței Diplomatice a Guvernelor Contractante (organizată la Londra, în perioada 9-13 decembrie 2002), respectiv:

Adoptarea unor amendamente la celebra S.O.L.A.S. 1974 ( Convenția Internațională pentru ocrotirea vieții pe mare) prin intermediul Rezoluției 1

Adoptarea Codului internațional pentru securitatea navei si a facilitații portuare – Codul I.S.P.S. prin Rezoluția 2

Cu același prilej au fost realizate numeroase recomandări ce vizează măsurile privind:

Creșterea securității navelor

Dezvoltarea securității la nivelul facilităților portuare

Creșterea gradului de securitate în cadrul diverselor unități de foraj marin mobile aflate în locul de activitate

Creșterea securității la nivelul platformelor fixe, ca și a platformelor plutitoare

Diverse recomandări pe termen scurt și mediu

Acțiunile ulterioare privind cooperarea tehnică cu Organizația Internațională a Muncii, Organizația Internațională a Vămilor, etc

Prin intermediul Codului Internațional pentru Securitatea Navelor și Facilităților Portuare s-a reușit stabilirea unui complex de măsuri asiguratorii pentru:

Toate navele ce realizează diverse voiaje internaționale

Diversele autorități portuare, în vederea :

Creșterii nivelului facilităților portuare

Diminuării la maxim a riscurilor producerii unor atentate teroriste atât asupra unor nave maritime, cât și asupra diverselor facilități portuare

Diminuării la maxim a riscului unui potențial atac terorist produs asupra unei nave ce operează în cadrul terminalelor portuare

În cazul navelor de cursă lungă, se remarcă faptul că gradele de securitate se stabilesc de către guvernul statului al cărui pavilion se află arborat, pavilionul de complezență având așadar o influență deosebită.

Astfel, în domeniul dedicat stabilirii gradului de securitate (despre care s-a făcut vorbire în cadrul conținutului capitolului anterior al prezentei lucrări), se impune ca guvernele statelor contractante să aibă în vedere atât informațiile generale ce vizează potențialele amenințări, cât și informațiie specifice în domeniu, în funcție de acestea urmând a se stabili gradul de securitate aplicat navelor ori diverselor facilități portuare astfel:

Grad de securitate 1 – este gradul normal, în cazul căruia atât navele, cât și facilitățile portuare vor opera în mod normal, impunându-se numărul standard al măsurilor de securitate

Grad de securitate 2 – este gradul de securitate sporit, care este aplicat pe întreaga perioadă în care se sesizează existența unui risc probabil ori a unui risc iminent a unor incidente de securitate. În acest caz sunt adoptate diverse măsuri de securitate adiționale

Grad de securitate 3 – este gradul de securitate excepțional, care este aplicat pe întreaga perioadă în care se sesizează riscul probabil ori riscul iminent al producerii unor incidente de securitate. În această situație sunt adoptate măsuri de securitate specifice deosebite

Demn de menționat este faptul că stabilirea gradului 3 de securitate este o măsură de tip excepțional ce se aplică numai în situația existenței unor informații credibile conform cărora anumite incidente de securitate sunt probabile ori iminente.

De asemenea, acest grad de securitate se impune a fi stabilit doar pe durata respectivei amenințări de securitate ce a fost identificată ori pe durata incidentului existent de securitate, cu precizarea că în cazul în care situația o impune, modificarea gradului de securitate se poate face și direct (respectiv de la gradul 1 de securitate se trece la gradul 3 de securitate) și nu gradual (realizându-se întâi trecerea la gradul 2 de securitate).

În cadrul evaluării securității aferente diverselor facilități portuare sunt incluse:

Identificarea, ca și evaluarea diverselor active și infrastructuri ce sunt considerate relevante, respectiv importante de protejat

Identificarea potențialelor amenințări ce privesc activele, ca și infrastructura, respectiv și probabilitatea unor incidențe a acestora, în vederea stabilirii priorității diverselor măsuri de securitate

Identificarea, urmată de selectarea și respectiv stabilirea diverselor priorități împotriva măsurilor, ca și a schimbărilor procedurale, respectiv nivelului eficienței aferent acestora în vederea reducerii vulnerabilității

Identificarea diverselor puncte slabe, incluzând și factorul uman, în cadrul infrastructurii, al politicii, ca și al procedurilor

Conform prevederilor Codului Internațional pentru Securitatea Navelor și Facilităților Portuare, indiferent că se află în proprietate sau sunt operate în baza diverselor contracte încheiate, toare companiile de navigație (fără nici o excepție) ca și navele acestor companii, trebuie să facă dovada :

Organizării unui sistem de managementul securității, sistem de management care să fie conform cu mențiunile incluse în COD

Stabilirii gradului de securitate

Conformității, prin intermediul certificatelor ce sunt eliberate conform prevederilor în vigoare

În ceea ce îi privesc pe operatorii diverselor facilități portuare, aceștia au obligația de a-și organiza sistemele proprii de managementul securității în domeniul facilității portuare în cadrul căreia își derulează activitatea, având la bază diversele planuri ce se impun a fi elaborate avându-se în vedere toate prevederile incluse în Codul Internațional pentru Securitatea Navelor și Facilităților Portuare.

Ca urmare a tuturor hotărârilor ce au fost adoptate, toate prevederile incluse în cadrul Codului Internațional pentru Securitatea Navelor și Facilităților Portuare au devenit cerințe ale S.O.L.A.S. 1974, ele fiind obligatorii pentru toate statele contractante.

Începând cu data de 1 iulie a anului 2004 nu se mai admite operarea în cadrul porturilor a nici unei nave de pasageri ori a unităților de foraj marin sau a navelor de mărfuri ce au un tonaj brut ce depășește valoarea de 500 tone în lipsa „Certificatului internațional de securitatea navei”, ce este eliberat în numele guvernului țării de pavilion. În vederea emiterii acestui certificat, este realizat un proces de certificare, proces ce vizează:

Realizarea unei inspecții și certificarea inițială

Realizarea inspecției și ulterior conformarea periodică/confirmarea intermediară

Realizarea inspecției și acordarea certificării de reînnoire

Demn de menționat este faptul că tot începând cu 1 iulie 2004, pentru fiecare facilitate portuară se impune existența unui atestat, respectiv a „Declarației de conformitate a unei facilități portuare”, ce este eliberată în numele guvernului țării în cadrul căreia este amplasată respectiva facilitate.

Țara noastră a adoptat prevederile ce sunt incluse în cadrul Codul Internațional pentru Securitatea Navelor și Facilităților Portuare prin intermediul Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.80/2003, ce a fost aprobată prin Legea 484/2003, ca și prin normele de aplicarea acesteia, ce sunt incluse în cadrul Hotărârii de Guvern nr. 248/26.02.2004.

Un exemplu elocvent în domeniul pavilionului de complezență, de care fac frecvent uzanță statele ce prezintă un anumit risc la adresa mediului de securitate, îl reprezintă Iranul, stat supus numeroaselor sancțiuni de către SUA, dar și alte țări și organizații internaționale, ulterior revoluției din anul 1979.

Astfel, ca urmare a ignorării în mod repetat a rezoluțiilor ONU, dar și a programului nuclear, a elementelor de crimă organizată, a rețelelor balistice ori a finanțării diverselor organizații teroriste, Iranul a fost treptat izolat la nivel regional, dar și global, motiv pentru care, în încercarea de a evita diversele sancțiuni internaționale aplicate flotei naționale, acesta a adoptat așa zisa politică a „privatizării” navelor din dotare, nave ce au fost înregistrate sub tutela diverselor pavilioane de complezență.

Ulterior, din anul 2008, în vederea sustragerii embargoului economic impus, fostele nave ce aparțineau National Iranian Tanker Company, cea mai mare flotă de stat, și-au modificat pavilionul național cu diverse pavilioane de complezență, cum ar fi cel al Maltei ori al Ciprului.

În același timp, regimul iranian a continuat seria escaladărilor situațiilor conflictuale, ceea ce a determinat un risc crescut de securitate la nivel regional, cu efecte ce au fost resimțite și la nivel mondial.

În acest context, Uniunea Europeană a impus Iranului numeroase restricții, ce vizează sectorul energetic, al serviciilor financiare, domeniul dedicat comerțului exterior, etc, ea impunând diverselor societăți de asigurare-reasigurare existente în statele sale membre să îi furnizeze statului iranian ori companiilor ce sunt controlate de acestea diverse servicii.

În plus, începând cu anul 2012, Uniunea Europeană și-a impus embargoul și la nivelul petrolului provenit din Iran, în paralel fiind înghețate toate activele băncii centrale iraniene, cu deconectarea de la Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunication – S.W.I.F.T. a tututor instituțiilor bancare iraniene în cadrul cărora au fost constatate încălcarea sancțiunilor impuse.

În aceste condiții, fostele nave ale flotei iraniene, ce aboraseră deja pavilion maltez sau pavilion cipriot, au început să caute pavilioane de complezență în afara Uniunii Europene, folosind diverse companii drept paravan și apelând la diverse tertipuri ce nu au scăpat vigilenței autorităților europene.

S-au remarcat astfel state precum Moldova sau Tanzania, care, chiar dacă nu sunt percepute drept pavilioane de complezență, au permis înregistrarea acestor nave, în absența stabilirii identității reale, pe fondul obținerii unor venituri suplimentare. Ca urmare a presiunii internaționale deosebite, statele anterior menționate au retras navelor dreptul arborării pavilioanelor naționale respective, în paralel cu radierea înregistrării respectivelor nave.

Ulterior momentului 11.09.2001, IMO a început să ia în calcul și numeroasele riscuri ce pot fi determinate de potențiale acte de terorism ce vizează navele, dar și facilitățile portuare, în paralel fiind acordată o atenție deosebită modului de identificare corectă a adevăraților proprietari ai navelor, ca și tranzacțiile financiare pe care aceștia le derulează.

Se remarcă astfel riscul ce poate fi determinat la nivelul mediului de securitate de interpunerea între o autoritate a statului de pavilion și un armator a agenților economici privați.

În situația gestionării registrului maritim al unui stat de către o altă emtitate, în afara autorității ce este competentă în respectivul stat poate determina de asemenea posibilitatea înregistrării unor nave ce au probleme, ca și posibilitatea identificării unor potențiale neplăceri ce pot cauza statului de pavilion.

Din aceste considerente se impune ca registrul maritim să fie gestionat doar de autoritatea specifică statului de pavilion, el fiind accesibil tututor navelor care se conformează standardelor și reglementărilor în vigoare. Statele membre ale Uniunii Europene și nu numai trebuie să acorde o importanță crescută asigurării mediului de securittate adecvat societății contemporane, evitând tentațiile ce ar putea fi determinate de posibilitatea obținerii unor venituri suplimentare.

La nivel european, autoritățile întreprind constant numeroase demersuri în vederea controlării crizei migratorii, ca și a stopării amenințării determinată de fenomenului terorismului islamic, o atenție insuficientă fiind acordată, din păcate, frontierelor maritime, cu atât mai mult cu cât în ultima perioadă s-a constatat o dezvoltare a fenomenului contrabandei, ca și a documentelor false descoperite la bordul diverselor nave.

Din păcate însă, în absența unui sistem de urmărire global al expedițiilor și al încărcăturilor din diversele porturi ale Uniunii Europene, ca și în lungul coastelor acestora, diversele formațiuni ale crimei organizate (și în ultima vreme și rețelele teroriste) exploatează la maxim aceste „scăpări” ale autorităților.

Numai la începutul acestui an, la nivelul porturilor din Uniunea Europeană, au fost semnalate intrările a sute de containere ce s-au plimbat prin diverse ape teritoriale „suspecte de terorism”, cum ar fi cele ale Libanului, ale Libiei ori Siriei, motivele fiind fie total nerentabile, fie nejustificate.

Fenomenul navelor ce se deplasează sub pavilioanele de complezență este în creștere constantă, mulți fiind armatorii care folosesc această „opțiune” fie pentru a-și masca identitatea, fie pentru a beneficia de diverse beneficii.

La începutul acestui an, Financial Times atrâgea atenția în conținutul unui articol asupra riscului pe care îl reprezintă navele ce se deplasează sub pavilioane de complezență, din cele peste nouă mii de nave ajunse în apele europene, peste 5.500 fiind sub pavilion de complezență, conform informațiilor furnizate renumitului cotidian de Windward, o societate ce se ocupă cu asamblarea diverselor date de expediții ale navelor, având în vedere surse publice, ca și surse ale proprietarilor navelor, utilizând diverși algoritmi în vederea identificării unor activități neobișnuite ori suspecte la nivel maritim.

Conform sursei anterior citate, există reale motive de îngrijorare în cazul unor nave sub pavilion de complezentă, cotidianul dând printre exemple și cel al unui cargo turcesc, care a navigat în Libia (la Misrata), după care și-a oprit pentru trei ore dispozitivele de transmisie, dar și de localizare, navigând foarte aproape de coasta Tunisiei, ulterior reluându-și cursul pe care îl declarase și îndreptându-se spre Italia.

De asemenea, în articolul Financial Times și despre o navă care a plecat din Genova spre Lisabona, ea evitând ruta directă și făcând un ocol de nu mai puțin de 500 de mile înspre mijlocul mării, de-a lungul coastelor africane. Nava, sub pavilion de complezență, s-a oprit o perioadă de timp în mijlocul mării, după care a realizat un „U” deplasându-se înspre Portugalia. Experții și-au exprimat părerile că aceasta s-a întâlnit în mijlocul mării cu o altă navă, pe care a fost transferată o încărcătură ilicită:

Surse capturi – http://www.ft.com/cms/s/2/4d71dc5e-c8ec-11e5-be0b-b7ece4e953a0.html#axzz4DDbbGJFr

CONCLUZII

În ultima perioadă, la nivelul mediului internațional, s-a remarcat o instabilitate tot mai crescută a securității, determinată de diversele procese și fenomene ce nu pot fi anticipate, previzionate, ceea ce a generat la dezvoltarea exponențială a potențialelor explicații dedicate cauzelor ce ar putea sta la baza acestora. Actualul mediu internațional este nu doar mai complex, ci cu mult mai dinamic, în raport cu cel înregistrat în urmă cu doar un deceniu, aspect ce a dus în timp și la multiplicarea perspectivelor și tehnicilor de analiză ale acestuia.

Toate transformările care s-au produs de-a lungul ultimilor ani în întreg mediu de securitate internațional au atras atenția întregii comunități internaționale cu privire la securitatea la nivel global și implicit la identificarea unor soluții viabile pentru menținerea și consolidarea unei stări de pace, mai ales în zonele considerate ca având un important potențial de conflict.

În acest context, factorii de decizie de la nivel internațional au în permanență în vedere identificarea unor soluții care să ducă la diminuarea stărilor conflictuale (indiferent de natura acestora), în paralel cu diminuarea și eliminarea tuturor cauzelor generatoare ale acestora. În vederea realizării acestor deziderate, se urmărește în permanență identificarea (la nivel global) a tuturor vulnerabilităților, ca și a eventualelor amenințări și posbile riscuri ce ar putea genera în timp fie apariția unor noi surse de instabilitate la nivel global, fie agravarea stărilor de instabilitate deja constatate.

Iar în ultimii ani, cea mai mare amenințare la adresa securității mondiale este reprezentată de terorism, care se află în topul listei amenințărilor grave cu care se confruntă societatea actuală, acesta devenind în ultimii ani un fenomen transnațional. Atacurile teroriste ce au avut loc în data de 11 septembrie 2001 în SUA, au generat redefinirea conceptului de terorism. Și, pe bună dreptate, această zi este considerată drept momentul de cotitură nu doar la istoriei Statelor Unite ale Americii, ci și a istoriei recente a lumii.

Tragedia ce a lovit Statele Unite ale Americii în ziua de 11 septembrie 2001 a avut numeroase consecințe atât pe plan intern cât și pe plan internațional, cu implicații multiple și efecte ce se resimt și astăzi la nivel global. Cea mai mare putere a lumii s-a cutremurat după atacurile teroriste comise de 19 membri ai cunoscutei grupări Al-Qaeda, în urma cărora aproape 3.000 de persoane și-au pierdut viața.

Terorismul este considerat la ora actuală de către specialiști ca fiind cea mai clandestină formă a unui război, el fiind încadrat în categoria generației a patra de conflicte, în care se încearcă folosirea forței adversarului împotriva acestuia. Principala amenințare la adresa societății actuale, dar și asupra stării de siguranță națională a țărilor lumii o constituie terorismul internațional, acesta putând avea efecte devastatoare atât asupra securității statelor, cât și asupra cetățenilor acestora.

Starea geopolitică, dar și cea geostrategică au cunoscut transformări radicale după 2001, acestea având consecințe majore asupra stării de securitate a tuturor statelor lumii, dar și asupra modului și capacității in care acestea reușesc să-și protejeze și promoveze interesele naționale. În plus, accentuarea decalajelor economice, dar și a celor tehnologice, ca și procesele de globalizare ce au dus la complexitatea mediilor de securitate, generează permanent noi amenințări si riscuri.

La nivel mondial, securitatea poate fi considerată ca fiind una destul de fragilă, diversele acțiuni teroriste ce au loc sporadic influențând negativ relațiile dintre state, dar și stabilitatea la nivel mondial. După atentatele din 11 septembrie 2001 echilibrul geopolitic a fost serios zdruncinat, mai ales din cauza numeroaselor organizații si societăți civile ce ignoră atât relațiile dintre state cât și regulile elementare de diplomație.

Societatea contemporană nu mai este de mult timp un mediul sigur și stabil, fenomenul globalizării, liberalizarea activităților de comerț, ca și deschiderea frontierelor fiind doar câteva dintre motivele ce stau la baza fluctuațiilor constante sesizate nu doar la nivel regional, ci și la nivel continental și inclusiv global. Ca urmare a deschiderii frontierelor diverselor state în ultimii ani, s-a remarcat de asemenea diminuarea gradului de control și de implicare al autorităților, situație în care aceste „scăpări” s-au reflectat cu precădere asupra gradului de securitate, ce a fost serios afectat în ultimul deceniu.

În domeniul maritim, încă din perioada tragicului eveniment ce a avut loc în data de 11 septembrie a anului 2001, au început să fie emise diverse opinii legate de o potențială posibilitate ca diversele nave și încărcăturile acestora să devină în circumstanțe speciale potențiale „arme” pentru diverse grupări de crimă organizată sau chiar grupări teroriste.

S-a impus astfel în mod firesc necesitatea realizării în mod constant a diverselor evaluări în domeniul planurilor de securitate dedicate navelor, ca și a activităților portuare conexe, încercându-se astfel prevenirea unor potențiale evenimente ce ar putea avea diverse consecințe nefaste. Cu atât mai mult în societatea actuală, în care diversele activități ce sunt derulate în porturi, au un impact deosebit la nivelul economiilor naționale, se impune analiza constantă a securității portuare (cu tot ceea ce implică aceasta), în paralel cu evaluarea și adaptarea diverselor planuri de securitate deja elaborate.

După comiterea atentatelor fără precedent din data de 11 septembrie 2001, ce au fost urmate de alte acte teroriste de o amploare deosebită (atentatul de la Madrid, atentatul de la Londa, atentatul de Sharm El Sheik, etc) I.M.O., a luat decizia să ia în calcul diversele riscuri ce pot fi sesizate ca urmare a numeroaselor acțiuni teroriste ce au fost îndreptate împotriva navelor, ca și a facilităților portuare, în cadrul Adunării Generale de la finele lunii noiembrie a anului 2001 impunându-se necesitatea adoptării unei soluții adecvate în domeniu.

Iar la nivel internațional au început să fie luate în calcul și numeroasele riscuri ce pot fi determinate de potențiale acte de terorism ce vizează navele, dar și facilitățile portuare, în paralel fiind acordată o atenție deosebită modului de identificare corectă a adevăraților proprietari ai navelor, ca și tranzacțiile financiare pe care aceștia le derulează.

S-a remarcat cu aceste ocazii și riscurile deosebite ce poate fi determinate, la nivelul mediului de securitate regional, ca și globa, de interpunerea între o autoritate a statului de pavilion și un armator a agenților economici privați. În cazul gestionării registrului maritim al unui stat de către o altă emtitate, în afara autorității ce este competentă în respectivul stat poate determina de asemenea posibilitatea înregistrării unor nave ce au probleme, ca și posibilitatea identificării unor potențiale neplăceri ce pot cauza statului de pavilion.

Din aceste considerente se impune ca registrul maritim să fie gestionat doar de autoritatea specifică statului de pavilion, el fiind accesibil tututor navelor care se conformează standardelor și reglementărilor în vigoare. Statele membre ale Uniunii Europene și nu numai trebuie să acorde o importanță crescută asigurării mediului de securittate adecvat societății contemporane, evitând tentațiile ce ar putea fi determinate de posibilitatea obținerii unor venituri suplimentare.

În plus, având în vedere necesitatea realizării legăturii reale dintre o navă și statul pavilionului pe care aceasta îl arborează, se impune ca statele europene și nu numai să își ia toate asigurările privind identificarea adevăraților proprietari ai navelor, ai managerilor acestora, în paralel cu monitorizarea constantă a lor.

Nu în ultimul rând, diversele instituții cu atribuții în domeniu din cadrul statului de pavilion trebuie să respecte în permanență obligativitatea inregistrării și menținerii evidenței tuturor tranzacțiilor ce sunt realizate, ca și a modificărilor survenite în domeniul proprietății navelor, cu garantarea autenticității acestora.

BIBLIOGRAFIE

Autori români :

Anghel, N., Miza europeană în jocul actual de putere, vol. "Crizele Europei", Institutul de Teorie Socială Academia Română, București, 1992

Bădescu, I, Dungaciu,D., Sociologie și geopolitica frontierei, vol. II, Edit. „Floarea Albastră", 1995

Grigore, I., Geopolitica și sociologia integrării europene: teorii și doctrine – "Euxin. Revistă de sociologie geopolitică și geoistorie", numerele 1-2/1997, București

Dugin, A., Bazele geopoliticii, București, 2011

Hlihor, C., Confruntarea Est-Vest la începutul războiului rece, "Dosarele istoriei", an. III, nr. 20

Hlihor, C. Noua arhitectură de securitate în Europa, "Strategii XXI", Supliment al Buletinului AISM, nr. 2/1997

G. Iordache – Olaru, B.G., NATO and Stability’s Projection. New Missions, New Procedures, Romanian Military Thinking, no. 1, 2005

Gh.Marin, A. Mihei, Terorismul maritim, mit și realitate, Editura CTEA, București, 2010

A.Mihei, Optimizarea profitului în transportul maritim, Editura Muntenia, Constanța, 2011

Niculescu, I. Geopolitica – un nou început?, "Euxin. Revista de sociologie și geoistorie", nr. 1-2/1997, București

V. Paul, I. Coșcodaru, Centrele de putere ale lumii, București, 2003

N. Stoina, Evoluția fenomenului terorist și implicații asupra acțiunilor militare

Vlădescu, R. Geopolitica entităților, "Euxin. Revista de sociologie și geoistorie", nr. 1-2/1997, București

Autori străini :

D.Blumenwitz, Regionalismul transfrontalier, un instrument posibil de atenuare a conflictelor, "Strategii XXI…”, nr. 3 / 1998

Z. Brzezinski, Marele eșec. Nașterea și moartea comunismului în secolul douăzeci

M. Brunner, Un Europe des Etats souverains

Toward a Common European Norue, "Problem of Communism", November/December, 1989

Bush, G, Scowcroft, B, A World in Transformation, Vintage Book, New York, 1998

Fontaine, A., Istoria războiului rece, vol. I, II, București, 1992 – 1994

Gârz, F,,Expansiunea spre vest a NATO. Bătălia pentru Europa, București, 1997 ,pp. 135 – 158, 174-188

Gorbaciov, M., Memorii, traducere de Pontbriant R., ediție îngrijită, note și anexe de Dan P., Editura Nemira, București, 1994

Kaiser, K., Les responsabilités internationales de l'Allemagne unifiee, Geopolitique, Revue de l'Institut International de Geopolitique, Hiver, 1993-1994

Kissinger, H., Are nevoie America de o politică externă?Către diplomația secolului XXI, Editura Incitatus, București, 2002

Martens, W., O Europă și cealaltă. Discursuri europene, prefața Helmut Kohl, Editura Metropol, 1995

Morin, E., Penser l'Europe, Paris, Gallimard, 1990

Messmer, P., Le noveau contexte geopolitique, "Defense nationale", nr. 2, 1995

Plekhanov,S., NATO Enlargement as Issue in Russian Politics, vol. Charles-Phillippe David and Jaques Levesque, The Future of NATO

Rostov, W., Despre regionalism în context global, "From Globalism to Regionalism"

Stafford, R. W., NATO and the NE Europe, in Germany and the United States Facing the Post-Communist World, edited by Neyerhofer, N. J, Library of Congress Catalog Card Number 93-91 600

Toffler, H., Toffler A., Război și Anti-Război, Supraviețuirea în zorii secolului XXI, traducere Columbeanu, M, București, 1955

Documente consultate:

I.M.O. A.871(20),adoptată la data de 27.11.1997

I.M.O. A.872 (20), adoptată la data de 27.11.1997

Codul Internațional pentru Securitatea Navelor și Facilităților Portuare

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.80/2003

Legea 484/2003

Hotărârea de Guvern nr. 248/26.02.2004

Annual Report to the President and the Congres, U.S. Government Printing Office, Washington D.C. 20402, January 1991

Enlargement, Russia, and European Security, McGill-Queen’s University Press, Montreal, London, Ithaca, 1999

East European Security Reconsidered, Edited by John R. Lampe and Daniel N. Nelson in colaboration with Roland Schönfeld, published by the Woodrow Wilson Center Press and Südesteuropa-Gesellschaft, 1993

Easthern Europe: Challenges – Problems – Strategies, Bertelsmann Foundation Publichers Gütersloh, 1993

Les defis pour la societé europeene a l'aube de l'an 2000. La coopération transfrontalière dans le cadre de l'amenagement durable du territoire en Europe centrale, Vienne, 1993

Site-uri consultate:

http://usgovinfo.about.com/library/weekly/aa061702a.htm

http://www.economist.com/node/998140

http://fas.org/sgp/library/quist2/app_e.html

http://www.cfr.org/russian-federation/instability-russias-north-caucasus-region/p9021

http://en.wikipedia.org/wiki/Ohrid_Agreement

http://ro.wikipedia.org/wiki/Demografia_provinciei_Kosovo

http://origineagherga.blogspot.ro/2011/09/ghega.html

http://www.iss.europa.eu/uploads/media/solanae.pdf

http://www.eeas.europa.eu/csdp/about-csdp/european-security-strategy/

http://www.iss-eu.org , Une Europe sűre dans un monde meilleur, Stratégie européenne de sécurité, pp. 3

http://www.eeas.europa.eu/csdp/about-csdp/european-security-strategy/

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/terorismul.pdf

http://www.armyacademy.ro

http://www.itfglobal.org/fr/global/

http://cluster-maritime-francais.fr/membres_pdf/TRANSPORT%20MARITIME/REGISTRE%20INTERNATIONAL%20FRANCAIS%20EN.pdf

http://lege5.ro/Gratuit/gmzdoobvga/ordonanta-nr-19-2012-pentru-modificarea-si-completarea-ordonantei-guvernului-nr-42-1997-privind-transportul-maritim-si-pe-caile-navigabile-interioare

http://www.ics-shipping.org/

http://www.iaphworldports.org/

http://www.imo.org/en/Pages/Default.aspx

http://www.imo.org/blast/blastDataHelper.asp?data_id=24016&filename=872(20).pdf

http://www.un.org/depts/los/convention_agreements/texts/unclos/unclos_e.pdf

http://www.un.org/depts/los/convention_agreements/texts/unclos/part7.htm

http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/en/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.6.11.html

http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/en/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.6.12.html,

http://www.imo.org/en/Pages/Default.aspx

http://www.imo.org/en/_layouts/15/osssearchresults.aspx?u=http%3A%2F%2Fwww%2Eimo%2Eorg%2Fen&k=isps

https://treaties.un.org/doc/Publication/UNTS/Volume%201184/volume-1184-I-18961-English.pdf

http://www.un.org/en/sc/ctc/docs/bestpractices/34.pdf

http://www.ilo.org/global/about-the-ilo/lang–en/index.htm

http://www.wcoomd.org/en.aspx

http://www.romanian-ports.ro/legi_isps/OUG80NM.pdf

http://lege5.ro/Gratuit/gq3dcoby/legea-nr-484-2003-privind-aprobarea-ordonantei-de-urgenta-a-guvernului-nr-80-2003-pentru-acceptarea-de-catre-romania-a-amendamentelor-la-anexa-conventiei-internationale-pentru-ocrotirea-vietii-omenest

http://lege5.ro/Gratuit/gq4tinju/hotararea-nr-248-2004-privind-aprobarea-normelor-metodologice-de-implementare-a-prevederilor-codului-international-pentru-securitatea-navelor-si-facilitatilor-portuare-codul-isps-acceptat-de-romania-p

http://www.clarksons.net/sin2010/markets/Feature.aspx?news_id=32042

http://aoghs.org/editors-picks/america-exports-oil/

http://www.shell.us/content/dam/shell-new/local/country/usa/downloads/energize-your-future/eyf-from-the-source-to-the-pump.pdf

Cedarea pavilionului maritim românesc, girată de Relu Fenechiu

http://www.ft.com/cms/s/2/4d71dc5e-c8ec-11e5-be0b-b7ece4e953a0.html#axzz4DDbbGJFr

http://www.windward.eu/

ANEXA 1

Documentul semnat de ministrul Transporturilor, Radu Fenechiu, adresat off-shore-ului cipriot:

Sursă captură – google.com