PAULO COELHO s-a născut la Rio de Janeiro în 1947. Este unul dintre [615327]

PAULO COELHO s-a născut la Rio de Janeiro în 1947. Este unul dintre
cei mai de succes romancieri ai lumii, cărțile sale traduse în 80 de limbiși editate în peste 170 de țări atingând, până în prezent, vânzări depeste 165 de milioane de exemplare în întreaga lume, iar în România,de peste un milion de exemplare. Înainte să devină un adevărat feno -men literar, a fost un hippie rebel, apoi autor dramatic, director de tea -tru, jurnalist, poet. În 1986 face pelerinajul la Santiago de Compostela,eveniment care i-a marcat viața și cariera. Deși profund atașat deBrazilia natală, romanele lui dezvoltă drame universale, ceea ce explică
primirea entuziastă de care se bucură pe toate meridianele. Paulo
Coelho este scriitorul cu cea mai mare comunitate online, având peste30 de milioane de fani pe rețelele de socializare. În 2009, a intrat înGuinness Book drept autorul celei mai traduse cărți (romanul Alchi –
mistul ).
I s-au decernat numeroase premii (printr e care premiul german Bambi
2001, acordat personalității culturale a anului, premiul italian Fre genepentru literatură) și importante distincții (Cavaler al Legiunii de Onoare,Franța, 1999; Comandor al Ordinului Rio Branco, Brazilia, 1998 etc.).Este membru al Academiei Braziliene de Litere din 2002.
Cărți traduse în română: Jurnalul unui Mag (1987); Alchimistul (1988);
Brida (1990); Walkiriile (1992); La râul Piedra am șezut și-am plâns
(1994); Al cincilea munte (1996); Manualul rãzboinicului luminii (1997);
Veronika se hotãrãște sã moarã (1998); Diavolul și domnișoara Prym (2000);
Unspre zece minute (2003); Zahir (2005); Vrãjitoarea din Portobello (2006);
Ca un râu care curge (2006); Învingãtorul este întotdeauna singur (2008);
Aleph (2010); Manuscrisul găsit la Accra (2012); Adulter (2014).

Traducere din portughezã de
MICAELA GHIȚESCU

Redactor: Raluca Popescu
Coperta: Angela RotaruTehnoredactor: Manuela Măxineanu Corector: Cristina JelescuDTP: Florina Vasiliu, Carmen Petrescu
Cover Design © Compañía (lookatcia.com)
Cover Image © Ingram Publishing
PAULO COELHO
adultério
Copyright © 2014 by Pa
u
lo Co
el
ho
This edition was published by arrangements with Sant Jordi

Asociados Agencia Literaria S.L.U., Barcelona, Spain.
All rights reservedhttp://paulocoelhoblog.com/
©
H
UMA
n
ITAS FICTIO
n,
2014 pen

tru pre

zen

ta ver

siu

ne ro

mâ

nească
(ediția print)
© H
UMA
n
ITAS FICTIO
n, 2014 (ediția digitală)
ISB
n
978-973-689-810-5 (pdf)
EDITURA HUMA
n
ITAS FICTIO
n
Piața Presei Libere 1, 013701 București, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51www
.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.roComenzi prin e-mail: [anonimizat] telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194

O, Marie, cea zămislită fără de prihană,
roagă-te pentru noi,
cei care ne îndreptăm către Tine.
Amin.

„Mână la adânc.“
Luca 5, 4

În fiecare dimineață, când deschid ochii spre ceea ce
se cheamă „o nouă zi“, îmi vine să-i închid la loc și sănu mă scol din pat. Dar trebuie.
Am un soț minunat, îndrăgostit nebunește de mine,
patron al unui respectabil fond de investiții și careanual – chiar împotriva voinței sale – figurează pe listacelor mai bogate 300 de persoane din Elveția, conformrevistei Bilan.
Am doi copii care sunt „rațiunea mea de a trăi“ (cum
spun prietenele mele). Dimineața devreme trebuie să lepregătesc micul dejun și să-i duc la școală – la cinci mi -nute pe jos de casă – unde stau până după-amiaza, ceeace îmi permite să lucrez și să-mi ocup timpul. După ore,o bonă filipineză are grijă de ei până ce eu și soțul meune întoarcem acasă.
Îmi place serviciul meu. Sunt o jurnalistă cunoscută
și lucrez la un ziar respectabil care se găsește în mai toatechioșcurile din Geneva, unde locuim.
O dată pe an plec în călătorie cu toată familia, în ge –
neral în locuri paradiziace, cu plaje minunate, în orașe
„exotice“ locuite de oameni sărmani, care ne fac să ne sim –
țim și mai bogați, privilegiați și recunoscători pentru bine -cuvântările pe care ni le-a oferit viața.
Încă nu m-am prezentat. Îmi pare bine, mă cheamă
Linda. Am 31 de ani, 1,75 m înălțime, 68 de kilograme și
9

mă îmbrac cu cele mai bune haine pe care banii le pot
cumpăra (grație generozității fără limite a soțului meu).Băr bații mă doresc, iar femeile mă invidiază.
Și totuși, în fiecare dimineață, când deschid ochii în
lumea asta ideală la care visează toți și în care puțini reu -șesc să trăiască, știu că ziua mea va fi un dezastru. Laînceputul acestui an nu-mi puneam nici o întrebare, îmivedeam doar de viață, deși din când în când mă simțeamvinovată că am mai mult decât merit. Într-o zi, în timpce pregăteam micul dejun pentru toți (mi-aduc amintecă era deja primăvară și florile începeau să înmugureascăîn grădină) m-am întrebat: „Vasăzică asta e?“
Nu trebuia să-mi pun această întrebare. Dar a fost vina
unui scriitor pe care îl intervievasem în ajun și care, laun moment dat, îmi spusese:
— Nu mă interesează câtuși de puțin să fiu fericit. Pre –
fer să trăiesc cu pasiune, ceea ce implică un risc, pen trucă nu știm niciodată peste ce vom da mai târziu.
Atunci mi-am spus: Sărmanul. Nu e niciodată mulțu –
mit. O să moară trist și frustrat.
A doua zi mi-am dat seama că eu nu riscam nimic.Știu peste ce voi da mai târziu: o altă zi exact la fel
cu cea anterioară. Pasiune? Păi, îmi iubesc soțul, ceea cee o garanție că nu am să fac o depresie fiindcă sunt obli –
gată să trăiesc cu cineva numai din motive finan cia re,pentru copii și pentru aparențe.
Locuiesc în țara cea mai sigură din lume, totul în viața
mea e bine orânduit, sunt o mamă și o soție bună. Ampri mit o educație protestantă rigidă și intenționez să-mieduc așa și copiii. Nu fac nici un pas greșit, fiindcă știucă pot strica totul. Fac toate lucrurile cu o maximă eficien -ță și o minimă implicare personală. Când eram mai tâ -nără, am suferit din cauza unor iubiri neîmpărtășite, caorice om normal.
Dar de când m-am măritat timpul s-a oprit în loc.
10

Până ce l-am întâlnit pe blestematul acela de scriitor
cu răspunsul lui. La urma urmei, ce este greșit în privințarutinei și a plictiselii?
Sinceră să fiu, absolut nimic. Doar…
…doar teroarea secretă ca totul să nu se schimbe de
la o oră la alta, luându-mă pe nepregătite.
Din clipa când am avut acest gând nefast într-o dimi –
neață minunată, a început să-mi fie frică. Oare aș fi înstare să înfrunt lumea singură dacă soțul meu ar muri?Da, mi-am răspuns mie însămi, deoarece moștenirea dela el ar fi suficientă ca să susțină mai multe generații. Dar,dacă aș muri eu, cine va avea grijă de copii? Soțul meudrag. Dar el se va recăsători până la urmă, fiindcă e bogat,fermecător și inteligent. Copiii mei ar rămâne oare pemâini bune?
Primul pas a fost să încerc să răspund la toate îndoie –
lile mele. Și, cu cât răspundeam mai mult, cu atât apăreaumai multe întrebări. Oare își va găsi o amantă când voifi bătrână? Oare are deja pe altcineva, pentru că nu maifacem dragoste ca înainte? Oare crede că eu am pe altci -neva, fiindcă nu am mai manifestat mult interes în ultimiitrei ani?
Niciodată nu ne-am certat din gelozie, ceea ce mi se
părea minunat, dar din dimineața aceea de primăvarăam început să bănuiesc că nu era vorba decât de o totalălipsă de iubire de ambele părți.
Am făcut tot posibilul să nu mă mai gândesc la asta.
Timp de o săptămână, de câte ori plecam de la serviciu
mă duceam să cumpăr câte ceva în Rue du Rhône. Numă interesa nimic în mod deosebit, dar cel puțin simțeamcă sunt pe cale – să spunem – să schimb ceva având ne -voie de un obiect de care nu aveam nevoie înainte, des -co perind un aparat electrocasnic pe care nu îl cunoșteam,deși e foarte greu să apară ceva nou în împărăția electro -casnicelor. Nu intram în magazinele pentru copii, ca să
11

nu-i răsfăț pe ai mei cu daruri zilnice. La fel, nu intram
în magazinele cu articole pentru bărbați, ca soțul meusă nu înceapă să devină bănuitor din cauza generozitățiimele excesive.
Când ajungeam acasă și intram în regatul fermecat
al vieții mele personale, totul părea minunat preț de trei,patru ore, până ce mergeau toți la culcare. Atunci, încetulcu încetul, se instala coșmarul.
Îmi închipui că pasiunea e pentru tineri, iar lipsa
ei tre buie să fie normală la vârsta mea. Nu asta măînspăimântă.
Azi, după câteva luni, sunt o femeie sfâșiată între
teroarea că totul se va schimba și teroarea că totul va con -tinua la fel pentru tot restul zilelor mele. Se spune că, pemăsură ce se apropie vara, începem să avem idei destulde ciudate, ne simțim mai mici pentru că petrecem maimult timp în aer liber și asta ne arată dimensiunea lumii.Orizontul se îndepărtează, dincolo de nori și de perețiicasei noastre.
Tot ce se poate. Dar nu mai reușesc să dorm cum tre –
buie și asta nu din cauza căldurii. Când vine noaptea șinu vede nimeni, mi-e teamă de orice: de viață; de moarte;de dragoste și de lipsa ei; de faptul că toate lucrurile noidevin obiceiuri; de faptul că pierd cei mai buni ani dinviață într-o rutină care se va repeta până la moarte; șide ideea de a înfrunta necunoscutul, oricât de surescitantși de aventuros ar fi.
Firește, caut să mă consolez cu suferința celuilalt.Dau drumul la televizor, urmăresc un telejurnal oare –
care. Văd o infinitate de știri dspre accidente, oameni ră -mași fără locuință din cauza unor fenomene ale naturii,refugiați. Câți bolnavi or fi existând pe planetă în clipaasta? Câți suferă, în tăcere sau urlând, nedreptăți și tră -dări? Câți săraci, șomeri și prizonieri există?
Schimb canalul. Văd o telenovelă ori un film care mă
distrage pentru câteva minute sau ore. Mor de frică să
12

nu se trezească bărbatul meu și să mă întrebe: „Ce se
întâmplă, dragostea mea?“ Fiindcă ar trebui să răspundcă totul e în regulă. Mai rău ar fi – cum s-a întâmplat dejade două, trei ori luna trecută – dacă, de îndată ce ne-amculca, s-ar decidă să-și așeze mâna pe coapsa mea, să urceîncetișor și să înceapă să mă atingă. Pot să mă prefac căam orgasm – am făcut-o de multe ori – , dar pur și simplunu mai am chef să mă umezesc.
Ar trebui să spun că sunt foarte obosită, iar el, fără
să mărturisească niciodată că e enervat, mi-ar da un sărut,s-ar întoarce cu spatele, ar privi ultimele știri pe tabletăși ar aștepta ziua următoare. Și atunci m-aș ruga să fieel obosit, foarte obosit.
Dar nu e întotdeauna așa. Din când în când tre buie
să iau eu inițiativa. Nu pot să-l resping două nopți larând, altfel ar sfârși prin a-și căuta o amantă, și nu vreausă-l pierd. Cu un pic de masturbare reușesc să mă ume -zesc înainte, și totul revine la normal.
„Totul revine la normal“ înseamnă: nimic nu va fi ca
înainte, ca pe timpul când încă mai eram un mister unulpentru celălalt.
Să menții aceeași flacără după zece ani de căsnicie mi
se pare o aberație. Și, de câte ori mă prefac a găsi plăcereîn sex, mor puțin pe dinăuntru. Puțin? Parcă mă golescmai repede decât credeam.
Prietenele mele zic că am noroc – fiindcă le mint spu –
nând că facem dragoste des, așa cum ele mă mint spu nândcă nu știu cum reușesc soții lor să-și mai mențină inte resul.Afirmă că sexul în căsnicie nu e interesant decât în primiicinci ani, după care e nevoie de pu țină „fante zie“. Săînchizi ochii și să-ți imaginezi că întins peste tine se aflăvecinul tău, făcând lucruri pe care soțul niciodată nu le-arîndrăzni. Să te închipui posedată de el și de soțul tău înacelași timp, toate perversitățile și toate jocurile interzise.
13

14Astăzi, când am ieșit să-mi duc copiii la școală,
m-am uitat la vecinul meu. Niciodată nu mi l-am imagi -nat întins peste mine – prefer să mă gândesc la un re por -ter tânăr care lucrează cu mine și care pare mereu copleșitde suferință și singurătate. Nu l-am văzut niciodată încer –
când să seducă pe cineva și tocmai în asta stă farmecullui. Toate femeile din redacție au comentat deja la un mo -ment dat că „le-ar plăcea să aibă grijă de el, sărăcuțul“.Cred că e conștient de asta și se mulțumește să fie un sim -plu obiect al dorinței, atâta tot. Poate simte același lucruca mine: o frică teribilă de a face un pas înainte stricândtotul – slujba, familia, viața sa trecută și viitoare.
Dar în fine… L-am urmărit pe vecinul meu de dimi –
neață și mi-a venit să plâng. Își spăla mașina și mi-am spus:
„Încă unul la fel ca soțul meu și ca mine. Într-o zi o să facem
același lucru. Copiii vor fi crescut și se vor fi mutat în altoraș, noi vom fi pensionari și ne vom spăla mașinile – chiardacă am putea pune pe cineva să facă asta pentru noi.Totuși, după o anumită vârstă, e impor tant să facem lucruriirelevante ca să treacă tim pul, să le arătăm celorlalți că încăne funcționează bine corpurile, că nu am pierdut noțiuneabanilor și continuă să exe cutăm unele munci modeste“.

O mașină curată nu reprezintă mare lucru. Dar în
dimi neața aceea era singurul lucru care conta pentru ve -cinul meu. Mi-a urat o zi excelentă, a zâmbit și s-a întorsla treaba lui, ca și cum ar fi fost vorba de o sculptură deRodin.

Îmi las mașina în parcare – „Folosește transportul în
comun până în centru! Nu polua!“ –, iau autobuzul detotdeauna și privesc aceleași lucruri pe drumul spreserviciu. Geneva pare să nu se fi schimbat deloc de cânderam copil: vechile case senioriale se încăpățânează sădăinuie printre clădirile construite de câte un primarnebun care a descoperit „arhitectura nouă“ în anii 1950.
De câte ori călătoresc îmi lipsesc toate astea. Pros –
tul-gust, absența turnurilor mari din sticlă și oțel și a șose -lelor expres, rădăcinile copacilor străpungând asfaltultrotuarelor și făcându-ne să ne împiedicăm la tot pasul,grădinile publice cu misterioasele gărdulețe de lemn subcare se ivesc tot felul de ierburi, pentru că „așa e natura“…Un oraș diferit de toate celelalte care s-au modernizat șiși-au pierdut farmecul.
Aici încă mai spunem „bună ziua“ când ne încrucișăm
pașii cu un necunoscut pe drum și „la revedere“ cândieșim dintr-un magazin de unde am cumpărat o sticlăde apă minerală, chiar dacă nu avem intenția să mai reve –
nim vreodată. Încă mai intrăm în vorbă cu străinii înautobuz, chiar dacă restul lumii crede că elvețienii suntdiscreți și rezervați.
Ce idee greșită! Dar e bine că gândesc asta despre noi,
fiindcă în felul acesta ne vom păstra stilul de viață și peste
16

cinci sau șase secole, înainte ca năvălirile barbare să tra –
verseze Alpii cu minunatele lor gadgeturi electronice,apar tamentele cu dormitoare mici și saloane mari ca săimpresioneze musafirii, femeile machiate strident, băr -bații care vorbesc foarte tare și îi deranjează pe vecini șiadolescenții care se îmbracă rebel dar mor de frică de cevor spune tata și mama.
Lasă-i să creadă că nu creștem decât vaci și nu produ –
cem decât brânză, ciocolată și ceasuri. Să creadă că existăo bancă la fiecare colț de stradă al Genevei. Nu suntemcâtuși de puțin interesați să le schimbăm percepția. Sun -tem fericiți fără invaziile barbare. Suntem toți înarmațipână în dinți – serviciul militar e obligatoriu, așa că fie -care elvețian are în casă o pușcă –, dar rar se aude desprecineva care s-ar fi hotărât să tragă în altul. Suntem fericițifără să schimbăm nimic de secole. Suntem mândri că amrămas neutri când Europa și-a trimis fiii în războaie fărănici un rost. Ne bucurăm să nu avem de dat nimănuisocoteală despre înfățișarea puțin atractivă a Genevei, cucafenelele ei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și doam -ne în vârstă umblând prin oraș.
„Suntem fericiți“ poate că este o afirmație falsă. Toți
sunt fericiți, mai puțin eu, care în clipa asta mă duc laser viciu întrebându-mă ce nu e în regulă cu mine.

Încă o zi și din nou redacția se străduiește să găsească
știri interesante dincolo de obișnuitul accident de auto -mobil, atacul (nearmat) și incendiul (unde se deplaseazăzeci de mașini cu personal de înaltă calificare, care inundăun apartament vechi pentru că fumul unei fripturi uitateîn cuptor a speriat pe toată lumea).
Încă o revenire acasă, plăcerea gătitului, masa pusă
și familia reunită în jurul ei, aducând mulțumiri lui Dum –
nezeu pentru hrana pe care o primim. Încă o noapte încare, după cină, fiecare se duce în colțul său – tatăl o să-iajute pe copii cu temele pentru acasă, mama o să lase bu –
cătăria lună, casa orânduită, banii pentru servitoarea careva veni mâine de dimineață foarte devreme.
În lunile acestea au fost momente când m-am simțit
foarte bine. Găsesc că viața mea are un rost, că ăsta e rolulunui om pe lume. Copiii înțeleg că mama e împăcată,soțul e drăguț și atent, iar întreaga casă pare să aibă olu mină proprie. Suntem un exemplu de fericire pentrurestul străzii, orașului, statului – pe care aici îl numimcanton –, al țării.
Și deodată, fără nici o explicație rațională, intru sub
duș și izbucnesc în plâns. Plâng în baie pentru că așa ni –
18

meni nu poate să-mi audă suspinele și să-mi pună între –
barea pe care detest să o aud: „E totul în regulă?“
Da, de ce nu ar fi? Voi vedeți ceva greșit în viața mea? Nimic.Doar noaptea care mă înspăimântă.Ziua care nu-mi inspiră nici un entuziasm. Imaginile
fericite din trecut și lucrurile care ar fi putut să fie și nuau fost.
Dorința de aventură niciodată împlinită.Teroarea de a nu ști ce li se va întâmpla copiilor.Și atunci gândul începe să se învârtă în jurul lucru –
rilor negative, mereu același, ca și cum un demon ar stala pândă în colțul camerei, gata să sară pe mine și să spunăcă ce numeam „fericire“ era doar o stare trecătoare, carenu putea să dureze mult. Dar am știut asta dintotdeauna,nu-i așa?
Vreau să mă schimb. Trebuie să mă schimb. Astăzi la
lucru am fost mai nervoasă decât de obicei, numai pentrucă un stagiar nu mi-a găsit imediat materialul cerut. Nusunt așa, dar încetul cu încetul pierd contactul cu mineînsămi.
E o prostie să-l scot vinovat pe scriitorul care mi-a
acordat interviul. Asta s-a întâmplat cu mai multe luniîn urmă. El doar a destupat gura unui vulcan care poateîncepe să erupă în orice moment, semănând moarte șidistrugere în jur. Dacă nu era el, ar fi fost un film, o carte,cineva cu care am schimbat două sau trei cuvinte. Îmiînchipui că unii petrec ani lăsând presiunea să se acu mu -leze în ei, fără să-și dea seama, și într-o bună zi își pierdcapul dintr-un fleac.
Atunci spun: „Ajunge. Nu mai vreau asta“.
19

Unii se sinucid. Alții divorțează. Mai sunt și cei care
se duc în zonele sărace din Africa încercând să salvezelumea.
Dar eu mă cunosc. Știu că singura mea reacție va fi
să înăbuș ce simt, până ce un cancer mă va roade pe dină –
un tru. Deoarece chiar cred că o mare parte din boli suntrezultatul unor emoții reprimate.

M ă trezesc la două dimineața și stau cu ochii în ta –
van, chiar dacă știu că trebuie să mă scol devreme – lucru
pe care nu pot să-l sufăr. În loc să mă gândesc la cevapro ductiv, cum ar fi „ce se întâmplă cu mine“, nu reușescsă-mi controlez gândurile. Uneori – slavă Dom nu lui cărar – încep să mă întreb dacă nu ar trebui să mă duc laun spital psihiatric ca să caut ajutor. Ceea ce mă îm piedicăsă o fac nu e slujba sau soțul meu, ci copiii. Ei nu trebuiesă afle ce simt, în nici un caz.
Totul e mai intens. Mă gândesc iar la o căsnicie – a
mea – în care gelozia nu a fost niciodată subiect de dis -cuție. Dar noi, femeile, avem un al șaselea simț. Poatecă bărbatul meu o fi cunoscut pe altcineva și eu simtasta inconștient. Și totuși nu există nici un motiv să-lbănuiesc.
Nu e ceva absurd? Oare, dintre toți bărbații din lume,
m-am măritat cu singurul care e absolut perfect? Nu bea,nu iese serile, nu are o zi în care să vrea să fie singur cuprietenii. Viața lui se rezumă la familie.
Ar fi un vis dacă nu ar fi un coșmar. Fiindcă respon –
sabilitatea mea de a-i corespunde e uriașă.
Atunci îmi dau seama că noțiunile de „optimism“ și
„spe ranță“, pe care le întâlnim în toate cărțile care în cearcă
21

să ne asigure și să ne pregătească pentru viață, nu-s decât
niște cuvinte. Înțelepții care le-au rostit poate că erau încăutarea unui sens pentru ele și ne-au folosit drept cobai,să vadă cum am reacționa la stimul.
Adevărul e că am obosit să duc o viață fericită și per –
fectă. Și asta nu poate fi decât un semn de boală mintală.
Adorm cu gândul ăsta. Cine știe dacă nu am cumva
o problemă serioasă?

O să iau prânzul cu o prietenă.
Mi-a propus să ne întâlnim într-un restaurant japo –
nez de care n-am auzit niciodată – ciudat lucru, pentrucă îmi place foarte mult mâncarea japoneză. M-a asi gu -rat că e un local excelent, deși puțin cam departe de bi -roul meu.
Am ajuns greu. A trebuit să iau două autobuze și să
găsesc pe cineva care să-mi indice galeria unde se aflăacel „restaurant excelent“. Totul mi se pare oribil – ame -najarea, mesele cu fețe de masă de hârtie, priveliștea. Darare dreptate. E una dintre cele mai bune mâncăruri pecare le-am gustat în Geneva.
— Întotdeauna luam masa la același restaurant, care
era rezonabil, dar nu avea nimic special, spune ea. Unprie ten care lucrează la Ambasada Japoniei mi l-a reco -mandat pe ăsta. Locul mi s-a părut oribil, cum trebuie săți se fi părut și ție. Dar chiar patronii se ocupă de restau -rant, și asta contează.
Eu merg întotdeauna la aceleași restaurante și co mand
aceleași feluri de mâncare, îmi spun. Nici în privința astanu mai sunt capabilă să risc.
Prietena mea ia antidepresive. Ultimul lucru pe care-l
doresc e să vorbesc cu ea pe tema asta, fiindcă azi am
23

ajuns la concluzia că sunt pe punctul de a mă îmbolnăvi
și nu vreau să accept.
Și, tocmai pentru că mi-am spus că ăsta e ultimul
lucru pe care aș vrea să-l fac, exact asta fac prima oară.Tragedia celuilalt ne ajută întotdeauna să ne micșorămsuferința.
O întreb cum se simte.
— Mult mai bine. Deși medicamentele și-au făcut
efectul târziu, odată ce încep să acționeze în organismîți regăsești interesul pentru lucruri, care își recapătă cu -loarea și savoarea.
Cu alte cuvinte, suferința s-a transformat în încă o
sursă de câștig pentru industria farmaceutică. Ești trist?Ia pilula asta și problemele tale vor înceta.
Cu delicatețe, o întreb dacă ar fi interesată să cola bo –
reze la ziar cu un articol despre depresie.
— Nu merită. Oamenii acum își împărtășesc tot ce știu
pe Internet. Și există medicamente.
Despre ce se discută pe Internet?
— Despre efectele secundare ale medicamentelor. Ni –
meni nu e interesat de simptomele celorlalți, fiindcă eceva con tagios. Brusc putem să începem să simțim cevace nu sim țeam înainte.
Asta-i tot?
— Despre exercițiile de meditație. Dar nu cred să dea
rezultate. Le-am încercat deja pe toate, și nu m-am sim -țit mai bine decât când m-am hotărât să accept că am oproblemă.
Dar să știi că nu ești singură nu ajută? Să discuți ce
simți din cauza depresiei nu e benefic pentru toată lumea?
— Nici gând. Cine a ieșit din infern nu are nici cel mai
mic interes să știe cum continuă viața înăuntru.
De ce ai stat atâția ani în starea asta?
24

— Fiindcă nu credeam că pot fi depresivă. Și fiindcă,
atunci când comentam cu tine sau cu alte prietene, toatespuneau că e o prostie, că persoanele care chiar au pro -bleme n-au timp să se simtă depresive.
E adevărat; așa am spus. Insist: cred că un articol sau o postare pe un blog poate
să-i ajute pe unii să-și suporte boala și să caute ajutor.Din moment ce eu nu știu cum e – accentuez –, ar puteaea să-mi vorbească puțin pe această temă?
Ezită. Dar este prietena mea și poate că bănuiește ceva.
— E ca și cum ai fi prinsă într-o capcană. Știi că ești
prinsă, dar nu reușești…
Exact asta îmi spusesem și eu cu câteva zile în urmă.Începe să-mi înșire o serie de lucruri pe care le au în
comun toți cei care au vizitat deja acel „infern“, cum îispune ea. Lipsa dorinței de a te scula din pat. Trebu rile
cele mai simple se transformă în eforturi her cu leene.
Sentimentul de vină pentru că nu ai nici un motiv să tesimți așa, în timp ce atâția oameni pe lume suferă cu
adevărat.
Încerc să mă concentrez asupra mâncării excelente,
care acum a început să-și piardă din gust. Prietena meacontinuă:
— Apatie. Te prefaci că ești veselă, te prefaci că ai
orgasm, te prefaci că te distrezi, te prefaci că ai dormitbine, te prefaci că trăiești. Vine un moment când apareo linie roșie imaginară și înțelegi că, dacă o depășești, nuva mai exista cale de întoarcere. Atunci încetezi să te maiplângi, pentru că a te plânge înseamnă că în același timplupți contra a ceva. Accepți starea vegetativă și cauți săo ascunzi de toată lumea. Ceea ce implică un mare efort.
Și ce ți-a provocat depresia?
25

— Nimic special. Dar de ce atâtea întrebări? Simți
ceva?
Sigur că nu!Mai bine să schimbăm subiectul. Vorbim despre politicianul pe care am să-l intervie –
vez peste două zile: un fost admirator de-al meu din liceucare poate nici nu-și amintește că am schimbat câtevasăruturi și mi-a atins sânii car e încă nu erau co mplet
formați.
Prietena mea devine euforică. Eu încerc doar să nu
mă gândesc la nimic – reacțiile mele sunt puse pe pilotautomat.
Apatie. Încă n-am ajuns în starea asta, mă plâng de ce
mi se întâmplă, dar îmi închipui că peste puțin timp –chestiune de luni, zile sau ore – totala lipsă de interespentru orice se poate instala, și va fi foarte greu să o în -depărtez.
Sufletul parcă îmi părăsește încet corpul și pleacă
într-un loc necunoscut, un loc „sigur“, unde nu trebuiesă mă suport pe mine și terorile mele nocturne. Ca și cumn-aș fi într-un restaurant japonez urât, dar cu o mâncaredelicioasă, și tot ce trăiesc e doar o scenă dintr-un filmla care asist, fără să vreau – sau să pot – să intervin.

M ă trezesc și repet același ritual de totdeauna – mă
spăl pe dinți, mă pregătesc pentru serviciu, mă duc încamera copiilor ca să-i scol, prepar micul dejun pentrutoți, zâmbesc, spun că viața e frumoasă. În fiecare minutși în fiecare gest simt o greutate pe care nu reușesc să oidentific, așa cum animalul nu înțelege exact cum a fostprins într-o capcană.
Mâncarea n-are nici un gust, zâmbetul, în schimb, se
lăr gește și mai mult (ca nimeni să nu bănuiască ni mic),nevoia de a plânge e înăbușită, lumina pare cenușă.
Discuția de ieri nu mi-a făcut bine: încep să cred că
am încetat să mă mai revolt și că înaintez rapid spre apatie.
Oare nimeni nu observă asta? Sigur că nu. În fond,
aș fi ultima persoană din lume care să admită că are ne -voie de ajutor.
Asta e problema mea: vulcanul a erupt și nu mai lasă
lava să se retragă înăuntru, plantele nu mai pot să crească,iarba nu mai poate fi cosită și nici oițele nu mai pot săpască acolo.
Nu meritam asta. Întotdeauna am încercat să fiu la
dispoziția tuturor. Dar s-a întâmplat și nu pot să fac ni -mic, decât să iau medicamente. Poate o să inventez chiar
azi o scuză ca să scriu un material despre psihiatrie și
27

asigurările sociale (le-ar plăcea foarte mult) și să dau
peste un psihiatru bun căruia să-i cer ajutor, chiar dacăasta nu ar fi etic. Dar nu orice este etic.
Nu am nici o obsesie care să mă țină ocupată – cum
să slăbesc, de exemplu. Sau mania de a face ordine, gă -sind veșnic cusururi menajerei, care vine la opt dimineațași pleacă la cinci după-masa, după ce a spălat și a călcatrufe, a dereticat în casă și din când în când se duce lasupermarket. Nu-mi pot descărca frustrările căutând săfiu o supermamă, deoarece copiii ar trage ponoasele petot restul vieții.
Mă duc la slujbă și-l văd din nou pe vecin lustruin –
du-și mașina. N-a făcut asta și ieri?
Fără să mă pot reține, mă apropii și întreb de ce.A mai rămas câte ceva, răspunde el, după ce mi-a spus
bună ziua, m-a întrebat de familie și a comentat că amo rochie frumoasă.
Mă uit la mașină, un Audi (Genevei i se mai spune și
Audiland). Mi se pare perfectă. El îmi arată câte un de -taliu sau altul care încă nu strălucește cum ar trebui.
Schimb puțin discuția și întreb ce crede că-și doresc
oamenii de la viață.
— E simplu. Să-și plătească facturile. Să cumpere o
casă ca a dumneavoastră sau a mea. Să aibă o grădinăcu copaci, să-și primească fiii și nepoții duminica la prânz.Să călătorească prin lume după ieșirea la pensie.
Asta își doresc oamenii de la viață? Chiar asta? Ceva
e foarte greșit pe lume, și nu-i vorba de războaiele dinAsia sau din Orientul Mijlociu.
Înainte de a merge la redacție trebuie să-l intervievez
pe Jacob, fostul meu prieten din liceu. Nici asta nu măînsuflețește – chiar că-mi pierd interesul pentru orice.
28

29Ascult informații pe care nu le-am cerut despre pro –
gramele guvernamentale. Pun întrebări ca să-l constrâng,dar el se eschivează cu eleganță. E cu un an mai tânărdecât mine, deci trebuie să aibă 30 de ani, chiar dacă parede 35. Păstrez această observație pentru mine.
Sigur că mi-a făcut plăcere să-l revăd, deși până în
acest moment nu m-a întrebat ce s-a întâmplat în viațamea de când și-a văzut fiecare de drumul său după absol -vire. E concentrat asupra persoanei sale, a carierei, a vii -torului, în timp ce eu mă agăț prostește de trecut, ca șicum aș mai fi încă adolescenta cu aparat dentar și chiarși așa invidiată de celelalte fete.
După un timp încetez să-l mai ascult și pun pe pilot
automat. Veșnic același parcurs, aceleași teme – reduce -rea impozitelor, combaterea criminalității, mai buna con -trolare a intrării francezilor (numiți „frontieriști“) careocupă locurile de muncă disponibile care ar trebui să lerevină elvețienilor. An după an, subiectele sunt aceleașiiar problemele rămân nesoluționate, pentru că nimeninu se interesează cu adevărat de asta.
După douăzeci de minute de conversație încep să mă
întreb dacă un asemenea dezinteres e consecința stăriimele ciudate. Dar nu. Nu există nimic mai plicticos decât

să intervievezi un om politic. Mai bine m-ar fi trimis să
scriu un reportaj despre o crimă. Asasinii sunt mult maiautentici.
Și, comparați cu reprezentanții poporului din orice alt
loc de pe planetă, ai noștri sunt cei mai puțin interesanțiși mai insipizi. Nimeni nu vrea să știe nimic despre viețilelor private. Doar două lucruri pot duce la un scandal:corupția și drogurile. Atunci cazul dobândește proporțiiuriașe și se discută mai mult decât ar trebui, din lipsaabsolută de subiecte ale jurnalelor.
Dar cine vrea să știe dacă au amante, frecve ntează
bordeluri sau au decis să-și asume homosexualita tea?
Nimeni. Continuă să-și facă treburile pentru care au fostaleși, nu delapidează bugetul public și trăim toți în bunăpace.
Președintele țării se schimbă anual (chiar așa, anual )
și nu e ales de popor, ci de Consiliul Federal, entitate for -mată din șapte miniștri care exercită conducerea de stata Elveției. Pe de altă parte, de câte ori trec prin fața Mu -zeu lui de Arte Frumoase, văd afișe de propagandă pen -tru noi referendumuri.
Populația adoră să decidă în toate – culoarea sacilor
de gunoi (au câștigat cei negri), permisul de port-armă(majoritatea zdrobitoare a aprobat, iar Elveția e țara cucele mai multe arme pe cap de locuitor din lume), numă –
rul minaretelor care pot să fie construite în toată țara(patru), acordarea azilului pentru expatriați (nu am urmă -rit, dar îmi închipui că legea a fost aprobată și a intratdeja în vigoare).
— Domnule Jacob König.
Am mai fost întrerupți o dată. Cu delicatețe el îi cere
asistentului să amâne viitoarea întâlnire. Ziarul meu e
30

cea mai importantă publicație din Elveția și interviul
poate provoca împărțirea apelor la apropiatele alegeri.
Se preface că mă convinge și mă prefac că-l cred. Dar sunt deja satisfăcută. Mă ridic, mulțumesc și spun
că am acum tot materialul care îmi trebuie.
— Nu lipsește nimic?
Sigur că lipsește. Dar nu-i rolul meu să spun ce.
— Ce zici dacă ne-am întâlni după program?
Explic că trebuie să mă duc să iau copiii de la școală.
Sper să fi văzut enorma verighetă de aur de pe degetulmeu, spunând: „Ce-a fost a fost“.
— Sigur, atunci am putea să luăm într-o zi masa de
prânz împreună?
De acord. Mă înșel foarte ușor și-mi spun: cine știe
dacă nu are ceva cu adevărat important să-mi spună, unsecret de stat, ceva care va schimba politica țării și va facesă fiu văzută cu alți ochi de redactorul-șef al ziarului?
Se duce las ușă, o încuie, vine lângă mine și mă să –
rută. Îi răspund, pentru că a trecut mult timp de cândam făcut asta ultima oară. Jacob, pe care poate aș fi pututsă-l iubesc într-o zi, acum e un bărbat cu familie, însuratcu o profesoară. Iar eu, o femeie cu familie, măritată cuun moștenitor bogat, dar muncitor.
Mă gândesc să-l împing și să spun că nu mai suntem
copii, dar îmi place. Nu doar că am descoperit un nourestaurant japonez, dar fac și ceva greșit. Am reușit sătrec peste reguli și lumea nu s-a prăbușit în capul meu!De mult timp nu m-am mai simțit atât de fericită.
Mă simt din ce în ce mai bine, mai curajoasă, mai
liberă. Și fac ceva ce am visat întotdeauna să fac, încă depe băncile școlii.
31

Îngenunchez, îi desfac fermoarul de la pantaloni și
încep să-i ling sexul. El mă apucă de păr și controleazăritmul. Juisează în mai puțin de un minut.
— Ce bine a fost!
Nu răspund. Adevărul însă e că a fost mult mai bine
pentru mine decât pentru el, care a ejaculat precoce.

După păcat, frica de a nu fi prinsă.
În drum spre redacție cumpăr periuță și pastă de dinți.
Din jumătate în jumătate de oră mă duc la baie ca să văddacă nu există vreo urmă pe față sau pe bluza Versaceplină de broderii complicate, perfectă pentru a păstra in -dicii. Cu coada ochiului îmi observ colegii de serviciu,dar nici unul dintre ei (sau nici una dintre ele – feme -ile au totdeauna un soi de radar special pentru chestiileastea) nu și-a dat seama de nimic.
De ce s-a întâmplat asta? Parcă m-ar fi împins alt ci –
neva spre acea situație mecanică, ce nu avea nimic erotic.Oare să fi vrut să-i dovedesc lui Jacob că sunt o femeieindependentă, liberă, stăpână pe ceea ce fac? Făcusemasta ca să-l impresionez sau ca să încerc să scap de ceeace prietena mea numise „infern“?
Totul o să continue ca înainte. Nu sunt la o răscruce
de drumuri. Știu încotro mă duc și sper ca, odată cu tre -cerea anilor, să reușesc să-mi conduc familia în așa felîncât să nu ajungem să credem că spălatul mașinii e cevaextraordinar. Marile schimbări se petrec în timp – și timpam suficient.
Cel puțin asta sper.
33

Ajung acasă căutând să nu manifest fericire și nici tris –
tețe. Ceea ce le atrage imediat atenția copiilor.
— Mămico, ești cam ciudată astăzi.
Îmi vine să spun: da, fiindcă am făcut ceva ce nu ar
fi trebuit și nu mă simt câtuși de puțin vinovată, doar cămi-e frică să nu fiu descoperită.
Bărbatul meu sosește și, ca întotdeauna, îmi dă o să –
rutare, mă întreabă ce am făcut peste zi și ce mâncăm lacină. Îi dau răspunsurile cu care e obișnuit. Dacă nu osă observe nimic diferit, nu va bănui că astăzi i-am făcutsex oral unui om politic.
Ceea ce, de altfel, nu mi-a produs nici cea mai mică
plăcere fizică. Așa că acum sunt nebună de dorință, avândnevoie de un bărbat, de multe sărutări, să simt durereași plăcerea unui corp urcat peste al meu.
Când urcăm în cameră, sunt foarte excitată, înnebu –
nită să fac amor cu soțul meu. Dar trebuie să-mi păstrezcalmul – nici un fel de exagerare sau ar putea bănui ceva.
Fac duș, mă întind lângă el, îi iau tableta din mâini
și o pun pe noptieră. Încep să-l mângâi pe piept și el seexcită imediat. Facem dragoste cum n-am mai făcut demult timp. Când gem puțin mai tare, mă roagă să mă con -trolez ca să nu trezim copiii, dar spun că nu am chef, căvreau să pot exprima ce simt.
Am mai multe orgasme. Dumnezeule, cât îl iubesc pe
bărbatul ăsta de lângă mine! La sfârșit suntem epuizațiși asudați, așa că mă duc din nou să fac un duș. El măîn soțește și glumește îndreptând jetul dușului spre sexulmeu. Îi cer să înceteze, fiindcă sunt obosită, trebuie sădormim și în felul ăsta o să mă excite din nou.
În timp ce ne ștergem unul pe celălalt, încercînd să
schimb cu orice preț modul meu de a înfrunta zilele, îl
34

rog să mă ducă la o discotecă. Cred că în acest moment
bănuiește că ceva s-a schimbat.
— Mâine?
Mâine nu pot, am cursul de yoga.
— Dacă tot veni vorba, pot să-ți pun o întrebare destul
de directă?
Mi se oprește inima în loc. El continuă:
— Spune-mi, de ce ai neapărat nevoie să urmezi cursul
de yoga? Ești o femeie atât de calmă, împăcată cu tine,știi foarte bine ce vrei. Nu ți se pare că îți pierzi timpul?
Inima reîncepe să-mi bată. Nu răspund. Mă mulțu –
mesc să surâd și să-l mângâi pe obraz.
Cad pe pat, închid ochii și îmi spun înainte de a ador –
mi: pesemne că traversez vreo criză tipică pentru cinevacăsătorit de atâta timp. O să treacă.
Nu toată lumea trebuie să fie fericită mereu. De altfel,
nimeni pe lume nu este. Trebuie să înveți să lupți cu rea -litatea vieții.
Dragă depresie, nu te apropia. Nu fi rea. Du-te după
alții care au mai multe motive decât mine ca să se pri -vească în oglindă și să spună: „Ce viață inutilă“. Vrei, nuvrei, știu cum să te înfrâng.
Depresie, îți pierzi timpul cu mine.

Întâlnirea cu Jacob König se desfășoară exact cum
mi-am imaginat. Mergem la La Perle du Lac, un res – taurant scump pe malul lacului, care pe timpuri erafoarte bun, dar acum e administrat de stat. A rămasscump, chiar dacă mâncarea e foarte proastă. Aș fi pututsă-l surprind cu restaurantul japonez pe care tocmai îldes cope risem, dar știu că ar găsi că e ceva de prost-gust.Pentru unele persoane decorul contează mai mult decâtmâncarea.
Și acum văd că am luat decizia potrivită. El încearcă
să-mi arate că e un bun cunoscător de vinuri, eva luând
„buchetul“, „textura“, „lacrima“, acea urmă ule ioasă care
se scurge pe peretele paharului. Sau poate îmi spune căa crescut, nu mai e puștiul din timpul școlii, a învățat, aurcat în viață și acum cunoaște lumea, vinu rile, politica,femeile și fostele iubite.
Câtă prostie! Ne naștem și murim bând vin. Știm să
facem distincția dintre unul bun și unul prost, punct.
Dar, până să-l cunosc pe soțul meu, toți bărbații pe
care i-am întâlnit – și care se credeau bine educați – con -siderau alegerea vinului momentul lor de glorie. Toți facacelași lucru: cu o expresie foarte concentrată, miros do -pul, citesc eticheta, lasă ospătarul să le toarne în pahar,
36

îl rotesc, observă băutura în lumină, o miros, o degustă
încet, o înghit și, până la urmă, dau din cap aprobator.
După ce am asistat la scena asta de nenumărate ori,
m-am hotărât să mă reorientez, și am început să ies cutocilarii, care nu aveau viață socială în facultate. Spredeosebire de degustătorii de vin previzibili și artificiali,tocilarii erau autentici și nu făceau nici cel mai mic efortca să mă impresioneze. Vorbeau despre lucruri pe carenu le înțelegeam. Găseau, de exemplu, că sunt obligatăsă cunosc, cel puțin, denumirea Intel , „din moment ce
este scrisă pe toate calculatoarele“. Niciodată nu dădu -sem atenție.
Tocilarii mă făceau să mă simt proastă, o femeie total
neatractivă, și se interesau mai mult de pirateria pe In -ternet decât de sânii și de picioarele mele. Până la urmăm-am reîntors la degustătorii de vinuri. Până ce am în -tâlnit un bărbat care nu încerca să mă impresioneze cugustul lui sofisticat și nici nu mă făcea să mă simt oproastă în discuțiile despre planete misterioase, hobbițiși programe de calculator care șterg urmele paginilor vizi -tate. După câteva luni în care mi-a făcut curte și în timpulcărora am descoperit cel puțin 120 de sate în jurul laculuicare scaldă Geneva, m-a cerut în căsătorie.
Am acceptat pe loc. Îl întreb pe Jacob dacă știe de vreo discotecă, pentru
că de ani de zile nu mai frecventez viața de noapte a Ge -nevei („viața de noapte“ e un fel de a spune) și am hotă -rât să ies ca să dansez și să beau. Ochii îi strălucesc.
— N-am timp de așa ceva. Sunt onorat de invitație,
dar, cum știi, în afară de faptul că sunt însurat, nu potsă fiu văzut acolo cu o jurnalistă. O să se spună că știriletale sunt…
Tendențioase.
37

— …da, tendențioase.
Hotărăsc să merg mai departe cu acel mic joc al se –
duc ției care m-a distrat întotdeauna. Ce am de pierdut?Până la urmă, cunosc toate căile, ocolișurile, capcaneleși obiectivele.
Îl rog să-mi vorbească mai mult despre el. Despre viața
lui personală. În definitiv, nu sunt acolo ca jurnalistă, cica femeie și fosta lui iubită din adolescență.
Accentuez bine cuvântul femeie.
— N-am o viață personală, răspunde. Din neferi cire,
nu pot avea. Am ales o carieră care m-a transformat în -tr-un automat. Tot ce spun e supravegheat, pus în discu –
ție, publicat.
Nu e chiar așa, dar sinceritatea lui mă dezarmează.
Știu că își cunoaște terenul, vrea să știe pe unde calcă șipână unde poate merge cu mine. Insinuează că e „nefe -ricit în căsnicie“, cum fac toți bărbații maturi – după ceau degustat vinul și au explicat exhaustiv cât de puter -nici sunt.
— Ultimii doi ani au fost marcați de câteva luni de
bucurie, altele de provocări, dar restul înseamnă doar săte agăți de sarcini și să încerci să le faci tuturor pe placca să fii reales. A trebuit să renunț la tot ce îmi făcea plă -cere, cum ar fi să dansez cu tine săptămâna asta, de exem -plu. Sau să ascult ore în șir muzică, să fumez ori să facceea ce alții socotesc inadecvat.
Este o exagerare! Nimeni nu se preocupă de viața lui
personală.
— Poate o fi întoarcerea lui Saturn. La fiecare 29 de
ani planeta asta revine în locul unde se afla la data naș -terii noastre.
Întoarcerea lui Saturn?
38

Și-a dat seama că a vorbit mai mult decât trebuia, și
mi-a sugerat că ar fi poate mai bine să ne întoarcem lalucru.
Nu. Întoarcerea lui Saturn pentru mine s-a petre cut
deja, trebuie să știu exact ce înseamnă asta. Îmi ține oprelegere de astrologie: lui Saturn îi trebuie 29 de ani casă revină în punctul unde se afla în momentul când ne-amnăscut. Până să se întâmple asta, găsim că orice e posibil,că visurile se vor realiza și că zidurile care ne înconjoarăîncă mai pot fi doborâte. Când Saturn își completeazăciclul, romantismul dispare. Alegerile sunt definitive șischimbările de parcurs devin practic imposibile.
— Nu sunt specialist, evident. Dar viitoarea mea șansă
va avea loc abia când o să împlinesc 58 de ani, la a douaîntoarcere a lui Saturn.
Și pentru ce m-a invitat să luăm prânzul împreună,
dacă Saturn spune că nu mai e posibil să alegi altă cale?Discutăm deja de aproape o oră.
— Ești fericită?
Ceee?
— Am observat ceva în ochii tăi… o tristețe inexpli –
cabilă pentru o femeie atât de drăguță, cu o căsnicie feri -cită și cu o slujbă bună. Ca și cum aș fi văzut o oglindirea ochilor mei. Repet întrebarea: ești fericită?
În țara unde m-am născut, am fost crescută și acum
îmi cresc copiii, nimeni nu pune acest gen de întrebare.Fericirea nu e o valoare care să poată fi măsurată cu pre -cizie, discutată la refer endum, analizată de specia liști.
Nu întrebăm nici măcar ce marcă e automobilul ce lui -lalt, cu atât mai mult ceva atât de intim și imposibil dedefinit.
— Nu trebuie să răspunzi. Tăcerea e suficientă.
39

Nu, tăcerea nu e suficientă. Ea nu e nici un fel de răs –
puns. Reflectă doar surprindere, perplexitate.
— Eu nu sunt fericit, spune el. Am tot ce-și poate dori
un bărbat, dar nu sunt fericit.
Oare or fi pus ceva în apa din oraș? Oare vor să-mi
distrugă țara cu vreo armă chimică în stare să provoaceo frustrare profundă tuturor? Nu-i posibil ca toți cei cucare stau de vorbă să simtă același lucru.
Până aici n-am spus nimic. Dar sufletele nefericite au
această incredibilă abilitate de a se recunoaște și a se apro -pia, multiplicându-și durerile.
De ce nu am înțeles? De ce mă fixasem pe superficia –
litatea cu care vorbise despre teme politice sau pe pedan –
teria cu care gustase vinul?
Întoarcerea lui Saturn. Nefericire. Lucruri despre care
nu mă așteptasem niciodată să le aud din gura lui JacobKönig.
Atunci, exact în acel moment – mă uit la ceas, 13:55 –
mă îndrăgostesc iar de el. Nimeni, nici chiar minunatulmeu soț, nu m-a întrebat vreodată dacă sunt fericită. Poateîn copilărie părinții sau bunicii să fi căutat să afle dacăsunt veselă, doar atât.
— O să ne mai întâlnim?
Mă uit în fața mea și nu mai văd un fost iubit din ado –
lescență, ci abisul de care mă apropii în mod voluntar,un abis din care nu vreau să scap pentru nimic în lume.Într-o fracțiune de secundă îmi închipui că nopțile deinsomnie vor deveni mai greu de suportat ca niciodată,de vreme ce acum am cu adevărat o problemă concretă:o inimă îndrăgostită.
Toate luminițele roșii de „alarmă“ care există în con –
știen tul și inconștientul meu încep să clipească.
40

Dar îmi spun: ești doar o proastă, el nu vrea de fapt
decât să se culce cu tine. Puțin îi pasă de fericirea ta.
Atunci, cu un gest aproape sinucigaș, sunt de acord.
Cine știe dacă să mă culc cu cineva care abia mi-a atinssânii când mai eram încă adolescenți nu va fi beneficpentru căsnicia mea, cum s-a întâmplat ieri, când i-amfăcut sex oral dimineață și am avut mai multe orgasmenoaptea?
Încerc să revin la tema despre Saturn, dar el a cerut
deja nota de plată și vorbește la telefonul mobil, anun -țând că va întârzia cinci minute.
— Te rog, întreabă-i dacă nu vor apă și cafea.
Întreb cu cine a vorbit și spune că era soția lui. Direc –
torul unei mari întreprinderi farmaceutice vrea să-l vadăși, posibil, să investească ceva bani în faza inițială a cam -paniei sale pentru Consiliul de Stat. Alegerile se apropiefoarte repede.
Din nou îmi amintesc că e însurat. Că e nefericit. Că
nu poate face nimic din ce-i place. Că sunt zvonuri despreel și soția lui – se pare că au o căsnicie deschisă. Trebuiesă uit scânteia care m-a fulgerat la 13:55 și să înțeleg căel vrea doar să mă folosească.
Asta nu mă deranjează, atât timp cât lucrurile rămân
clare. Și eu am nevoie de cineva cu care să mă culc.
Ne oprim pe trotuarul din fața restaurantului. El se
uită în jur, ca și cum am fi o pereche absolut suspectă.După ce s-a încredințat că nu ne vede nimeni, își aprindeo țigară. Vasăzică de asta se temea să fie văzut: țigara.
— Cred că-ți amintești, eram considerat elevul cel mai
promițător din clasă. Trebuia să demonstrez că așa e,pentru că toți simțim o imensă nevoie de iubire și de apro -bare. Sacrificam întâlnirile cu prietenii ca să învăț și să
41

corespund așteptărilor celorlalți. Am terminat liceul cu
note excelente. De fapt, de ce ne-am despărțit noi doi?
Dacă el nu-și amintește, eu cu atât mai puțin. Cred
că la vremea aceea toată lumea se cupla cu toată lumeași nimeni nu rămânea cu nimeni.
— Am terminat facultatea, am fost numit apărător din
oficiu, am început să am de-a face cu bandiți și nevi no -vați, canalii și oameni cinstiți. Ceea ce trebuia să fie oslujbă temporară a devenit un drum în viață: puteamajuta. Portofoliul meu de clienți creștea. Faima mea s-arăspândit prin oraș. Tata insista că venise momentul sălas toate astea și să mă duc să lucrez în cabinetul de avo -catură al unui prieten de-al lui. Dar eu eram tot mai entu –
ziast cu fiecare cauză câștigată. Și din când în când măloveam de câte o lege învechită, care nu mai era aplicabilăla momentul prezent. Trebuiau schimbate multe lucruriîn administrație.
Toate astea sunt scrise în biografia sa oficială, dar era
altceva să le aud din gura lui.
— La un moment dat mi-am spus că aș putea candida
ca deputat. Am făcut o campanie aproape fără fonduri,fiindcă tata era contra. Însă clienții erau în favoarea mea.Am fost ales la mustață, dar am fost ales.
Se uită iar în jur. Și-a ascuns țigara la spate. Dar cum
nu-l urmărea nimeni, a mai tras un fum. Avea ochii goi,ațintiți asupra trecutului.
— Când am început cariera politică, dormeam doar
cinci ore pe zi și eram totdeauna plin de energie. Acumam chef să dorm optsprezece ore. S-a încheiat luna demiere cu rostul meu pe lume. A rămas doar nevoia să măfac plăcut de toți, mai cu seamă de soția mea, care luptăca o nebună ca să am un viitor mare. Marianne a sacrificatmulte pentru asta și nu o pot dezamăgi.
42

E același bărbat care m-a invitat cu doar câteva minute
înainte să mai ieșim împreună? Oare chiar asta vrea: săiasă și să stea de vorbă cu cineva care să-l poată înțelege,pentru că simte aceleași lucruri?
Am darul de a crea fantezii cu o viteză impresionantă.
Mă și vedeam între cearșafuri de mătase într-o cabanădin Alpi.
— Atunci, când ne mai putem întâlni?
Tu alegi.Peste două zile, stabilește el. Îi spun că am ore de yoga.
Îmi cere să lipsesc. Explic că tot lipsesc mereu și că îmipromisesem să fiu mai disciplinată.
Jacob pare resemnat. Sunt tentată să accept, dar nu
vreau să par foarte nesigură și disponibilă.
Viața reîncepe să aibă haz, fiindcă apatia dinainte e
înlocuită de teamă. Ce bucurie să-ți fie teamă să pierzio ocazie!
Spun că e imposibil, mai bine să stabilim pentru vi –
neri. Acceptă, îl cheamă pe asistent și-i cere să noteze înagendă. Își termină țigara și ne despărțim. Nu întreb dece mi-a povestit atât de multe despre viața lui intimă șinici el nu adaugă ceva important la declarațiile făcuteîn restaurant.
Mi-ar plăcea să cred că s-a schimbat ceva în timpul
acestui prânz. Unul din sutele de prânzuri profesionalepe care le-am avut, cu o mâncare cum nu se poate mainesănătoasă și băutură pe care comesenii se prefac că obeau, dar care rămăsese practic neatinsă când am cerutcafeaua. Nu trebuie să lași niciodată garda jos, în ciudascenetei cu degustarea.
Nevoia de a plăcea tuturor. Întoarcerea lui Saturn.Nu sunt singură.
43

44Jurnalismul nu are nimic din strălucirea pe care și-o
imaginează oamenii – intervievezi persoane celebre, pri -mești invitații pentru călătorii fantastice, ai contact cuputerea, banii, cu fascinanta lume interlopă.
Adevărul e că ne petrecem majoritatea timpului la
birou, în cubicule, lipiți de telefon. Doar șefii au inti – mitate, în acvariile lor din sticlă transparentă, ale cărorjalu zele se pot lăsa din când în când. Când fac asta, ei con -tinuă să știe ce se petrece în partea din afară, în timp cenoi nu le mai urmărim buzele de pește care se mișcă.
Jurnalismul la Geneva, oraș cu 195 de mii de locui tori,
e tot ce poate fi mai plicticos pe lume. Arunc o privirepe edi ția de azi, deși știu dinainte ce conține – eterneleîntâlniri de demnitari străini la sediul Națiunilor Unite,deja bana lele proteste împotriva abolirii secretului ban -car și încă vreo câteva lucruri care merită să stea pe primapagină, ca „obe zitatea morbidă împiedică un bărbat săintre în avion“, „lup decimează oi în împrejurimile ora -șului“, „vestigii arheologice găsite la Saint-Georges“ și,în fine, cu litere în evidență, „După restaurare, nava Ge –
nève revine pe lac mai frumoasă ca niciodată“.
Sunt chemată într-un birou.Vor să știe dacă am aflat
ceva exclusiv în timpul prânzului cu politicianul. Cumera de așteptat, fuseserăm văzuți împreună.

Nu, răspund. Nimic mai mult decât figurează în bio –
grafia oficială. Prânzul a avut mai curând rolul de a măapropia de o „sursă“, cum îi numim pe cei care ne dauinformații importante. (Cu cât e mai mare rețeaua sa deinformatori, cu atât e mai respectat jurnalistul.)
Șeful îmi spune că altă „sursă“ garantează că, deși
căsătorit, Jacob König a avut o legătură cu soția altui ompolitic. Simt o înțepătură în acel ungher întunecat al su -fletului unde a bătut depresia iar eu am refuzat să-ideschid.
Mă întreabă dacă mă pot apropia mai mult de el. Nu
sunt prea interesați de viața lui sexuală, dar acea „sursă“a sugerat că poate e victima vreunui șantaj. Un grup meta -lurgic străin vrea să șteargă urmele unor probleme fis -cale în propria țară, dar nu are cum să ajungă la ministrulfinan țelor. Are nevoie de „o intrare“.
Directorul explică: deputatul Jacob König nu e ținta
noastră, trebuie să-i denunțăm pe cei care încearcă să necorupă sistemul politic.
— Nu va fi greu. E destul să spunem că suntem de par –
tea lui.
Elveția e una dintre puținele țări din lume unde cu –
vântul este suficient. În majoritatea celorlalte locuri arfi necesari avocați, martori, documente iscălite și ame -nințarea cu procese dacă secretul ar fi dezvăluit.
— Ne trebuie doar confirmare și fotografii.
Vasăzică trebuie să mă apropii de el.
— Nici asta nu va fi greu. Sursele noastre spun că ați
fixat deja o întâlnire. E trecut în agenda lui oficială.
Vasăzică asta e țara secretelor bancare! Toată lumea
știe tot.
— Urmează tactica obișnuită.
„Tactica obișnuită“ e formată din patru puncte: 1. în –
cepe cu o întrebare despre o problemă oarecare despre
45

46care intervievatul are interesul să vorbească în public;
2. lasă-l să vorbească maximum de timp posibil, iar elva crede că jurnalul îi va dedica un spațiu mare; 3. la sfâr -șitul interviului, când va fi deja convins că e stăpân pesituație, pune întrebarea aceea, singura care interesează,
pentru ca el să simtă că, dacă nu va răspunde, nu i se vaacorda spațiul la care se așteaptă și astfel își va fi pierduttimpul; 4. dacă va răspunde evaziv, reformulează între -barea. El va spune că așa ceva nu interesează pe nimeni.Dar e nevoie să obții cel puțin o declarație. În 99% din
cazuri, intervievatul cade în cursă.
Asta e de-ajuns. Restul interviului îl arunci și folo sești
declarația în cauză într-un material care nu e despreintervievat, ci despre o temă importantă, conținând co -men tarii jurnalistice, informații oficiale, neoficiale, citând
„surse“ anonime etc.
— Dacă e reticent, spune-i că suntem de partea lui.
Doar știi meseria. O să meargă…
Știu meseria. Cariera de jurnalist e la fel de scurtă ca
a unui atlet. Dobândim repede glorie și putere, și apoifacem loc generației următoare. Sunt puțini cei care con -tinuă și avansează. Ceilalți își văd standardul de viațăcoborând, devin critici ai presei, își fac bloguri, țin con -ferințe și petrec mult timp încercând să-și impresionezeprietenii. Nu există stadiu intermediar.
Eu încă mă mai aflu în zona „ziarist de viitor“… Dacă
voi obține acele declarații, probabil că la anul încă nu voiauzi: „Trebuie să tăiem din costuri și tu, cu talentul șinumele pe care le ai, sigur vei găsi altă slujbă“.
Voi fi avansată? Voi putea decide ce să se publice pe
prima pagină: problema lupului care devorează oițe, exo -dul bancherilor străini în Dubai și Singapore, sau penu -ria spațiilor de închiriat. Ce mod captivant de a petrecevii torii cinci ani…

Mă întorc la mine în birou, mai dau câteva telefoane
fără importanță și citesc tot ce e interesant pe Internet.Lângă mine, colegii fac la fel, disperați să găsească vreoștire care să oprească declinul numărului de cititori. Ci -neva spune că au fost văzuți mistreți pe calea ferată careleagă Geneva de Zürich. Ar ieși un material?
Sigur că ar da. La fel ca din telefonul pe care tocmai
l-am primit despre o femeie de 80 de ani care critică legeace interzice fumatul în baruri.
Ea spune că vara nu sunt probleme, dar iarna vom
avea mai multă lume care o să moară de pneumoniedecât de cancer pulmonar, din moment ce toți vor fiobligați să fumeze afară.
De fapt, ce facem noi aici, în redacția unui ziar im –
portant?
Știu: suntem dedicați meseriei și vrem să salvăm
lumea.

Așezată în postura lotusului, inspir mirosul de tă –
mâie, ascult o muzică insuportabil de asemănătoare cucea care se aude de obicei în ascensoare și încep „medi -tația“. De câtva timp mă sfătuiau să experimentez. Astacând au descoperit că sunt „stresată“. (Eram, într-adevăr,dar tot mai bine decât acest total dezinteres față de viațăpe care îl simt acum.)
— Impuritățile rațiunii vă vor tulbura. Nu vă faceți
griji. Acceptați gândurile care vor apărea. Nu luptați îm -po triva lor.
Perfect, asta și fac. Îndepărtez emoțiile toxice, cum ar
fi orgoliul, deziluzia, gelozia, ingratitudinea, inutilitatea.Umplu spațiul rămas gol cu umilință, recunoștință, înțe -legere, conștiență și har.
Cred că încep să mănânc mai mult zahăr decât ar
trebui, iar asta face rău trupului și spiritului.
Las la o parte întunericul și disperarea și invoc forțele
binelui și ale luminii.
Îmi amintesc de fiecare detaliu de la prânzul cu Jacob.Recit o mantra împreună cu ceilalți discipoli.Mă ntreb dacă redactorul-șef a spus adevărul. Oare
Jacob chiar și-a înșelat nevasta? Oare a acceptat șantajul?
48

Profesoara ne cere să ne imaginăm un înveliș de lu –
mină în jurul nostru.
Trebuie să trăim cu certitudinea că înve lișul ăsta ne va
ocroti de primejdii, și nu vom mai fi legați de dualitateaexistenței. Trebuie să căutăm calea de mij loc, unde nuexistă nici bucurie, nici suferință, ci doar o pace deplină.
Încep să înțeleg de ce lipsesc atât de mult de la orele
de yoga. Dualitatea existenței? Calea de mijloc? Asta îmisună atât de nefiresc ca și menținerea nivelului de coles -terol la 70, cum îmi pretinde medicul.
Imaginea învelișului rezistă doar câteva secunde, pe
urmă acesta e spart în o mie de țăndări și înlocuit de cer -titudinea absolută că lui Jacob îi place orice femeiedrăguță care-i iese în cale. Ce legătură am eu cu asta?
Exercițiile continuă. Schimbăm postura și profesoara
insistă, ca la fiecare ședință, să încercăm, cel puțin pentrucâteva secunde, „să ne golim mintea“.
Golul e tocmai chestia de care mă tem cel mai mult
și care m-a însoțit cel mai mult. Dacă ar ști ea ce îmi cere…În fine, nu am eu căderea să judec o tehnică ce există demilenii.
Ce caut eu aici? Știu: mă „destresez“.

M ă trezesc iar la miezul nopții. Mă duc în camera
copiilor ca să văd dacă e totul în regulă – e ceva obsesiv,dar toți părinții îl fac din când în când.
Revin în pat și rămân cu ochii pironiți în tavan.N-am puterea să spun ce vreau sau nu vreau să fac.
De ce nu abandonez yoga o dată pentru totdeauna? Dece nu mă hotărăsc să merg imediat la un psihiatru și săîncep să iau pilulele magice? De ce nu reușesc să mă con -trolez și să nu mă mai gândesc la Jacob? În fond, nu mi-aspus decât că vrea să aibă pe cineva cu care să vorbeascădespre Saturn și frustrările cu care, mai curând sau maitârziu, ajung să se confrunte adulții.
Nu mă mai suport. Viața mea pare un film care repetă
la infinit aceeași scenă.
Am fost la niște cursuri de psihologie când eram la
facultatea de jurnalism. La unul din ele, profesorul (unbărbat destul de interesant, atât la clasă, cât și la pat) aspus că există cinci stadii prin care va trece intervievatul:apărarea, lauda, încrederea în sine, confesiunea și încer -carea de a îndrepta lucrurile.
În viața mea, am trecut direct din stadiul de încre dere
în mine în confesiune. Încep să-mi spun lucruri care arfi mai bine să rămână ascunse.
De exemplu: lumea s-a oprit în loc.
50

Nu doar a mea, ci a tuturor celor care mă înconjoară.
Când ne întâlnim între prieteni, discutăm mereu despreaceleași lucruri și persoane. Conversațiile par noi, dartotul nu-i decât o pierdere de timp și de energie. Încercămsă arătăm că viața continuă să fie interesantă.
Toți caută să-și controleze propria nefericire. Nu nu –
mai Jacob și cu mine, dar probabil și soțul meu. Doar căel nu arată nimic.
În periculosul stadiu al confesiunii în care mă aflu,
lucrurile astea încep să se clarifice. Nu mă simt singură.Sunt înconjurată de oameni cu aceleași probleme și toțise prefac că viața continuă la fel ca înainte. Ca mine. Cavecinul meu. Poate și ca șeful meu și bărbatul care doar -me lângă mine.
După o anumită vârstă, începem să afișăm o mască
de siguranță și certitudini. Cu timpul, masca asta se li -pește de față și nu se mai poate desprinde.
În copilărie am învățat că, dacă plângem, primim afec –
țiune; dacă arătăm că suntem triști, primim consolare.Dacă nu reușim să convingem cu zâmbetul nostru, sigurvom convinge cu lacrimile.
Dar nu mai plângem – decât în baie, când nu ne aude
nimeni –, nici nu zâmbim – decât copiilor noștri. Nu nemanifestăm sentimentele pentru ca ceilalți să nu ne con -sidere vulnerabili și să profite de asta.
Cel mai bun remediu e somnul.Mă întâlnesc cu Jacob în ziua fixată. Acum aleg eu
localul, și sfârșim în foarte frumosul și neîngrijitul Parcdes Eaux-Vives, unde există alt restaurant foarte prostadministrat de primărie.
Odată am luat masa acolo cu un corespondent de la
Financial Times. Am cerut Martini, iar chelnerul ne-a ser –
vit un Cinzano.
51

De astă dată, nu mâncăm acolo – luăm doar sand –
viciuri la iarbă verde. El poate să fumeze în voie, pentrucă din acest loc vedem tot ce ne înconjoară. Putem ob -serva cine vine și cine pleacă. Sosesc hotărâtă să fiu cin -s tită: după banalitățile obișnuite (vreme, serviciu, „cuma fost la discotecă?“, „mă duc diseară“), primul lucru pecare îl întreb e dacă e șantajat din cauza, să spunem, uneirelații extraconjugale.
Nu este surprins. Mă întreabă doar dacă stă de vorbă
cu o ziaristă sau cu o prietenă.
Pentru moment, cu o ziaristă. Dacă va confirma, pot
să-i dau cuvântul că ziarul îl va sprijini.
Nu vom publica nimic despre viața lui personală, dar
îi vom ataca pe șantajiști.
— Da, am avut o legătură cu soția unui prieten, pe
care îmi închipui că trebuie să-l cunoști din cauza pro -fesiei. El a împins-o, fiindcă amândoi erau plictisiți înmariaj. Înțelegi ce vreau să spun?
Soțul a împins-o? Nu, nu înțeleg, dar dau din cap și
îmi amintesc ce s-a întâmplat acum trei nopți, când amavut orgasm multiplu.
Și legătura continuă?
— Ne-am pierdut interesul. Soția mea știe deja. Sunt
lucruri care nu se pot ascunde. Oamenii din Nigeria ne-aufotografiat și amenință să divulge imaginile, dar asta nu-io noutate pentru nimeni.
În Nigeria se află acel concern metalurgic. Soția lui
nu a amenințat că va cere divorțul?
— A fost supărată vreo două, trei zile, nu mai mult.
Are planuri mari în legătură cu căsnicia noastră și îmiînchipui că fidelitatea nu face neapărat parte din ele. Afost puțin geloasă, doar ca să-și dea importanță, dar e o
52

actriță foarte proastă. La câteva ore după ce am măr tu –
ri sit se luase cu altele.
După cât se pare, Jacob trăiește într-o lume complet
dife rită de a mea. Femeile nu sunt geloase, soții își împingnevestele să aibă aventuri. Oare pierd mult?
— Nu există nimic care să nu se rezolve cu timpul. Nu
crezi?
Depinde. În multe cazuri timpul poate să agraveze
problema. Asta se întâmplă cu mine. Dar am venit aicica să iau un interviu, nu ca să fiu intervievată, de astanu spun nimic. El continuă:
— Nigerienii nu știu nimic. Am stabilit cu Ministe –
rul de Finanțe să le întind o cursă. Cu totul înregistrat,exact așa cum au făcut ei cu mine.
În clipa aceea văd cum mi se spulberă în aer materia –
lul, cel care trebuia să fie marea mea șansă de a avansaîntr-o industrie tot mai decăzută. Nu e nimic interesantde relatat – nici adulter, nici șantaj, nici corupție. Totulurmează modelele elvețiene de calitate și excelență.
— Ai întrebat deja tot ce voiai? Putem să trecem la alt
subiect?
Da, am întrebat tot. Și adevărul e că nu am alt subiect.
— Cred că ai uitat să întrebi de ce am vrut să te revăd?
De ce am vrut să știu dacă ești fericită? Crezi că sunt in -te resat de tine ca femeie? Nu mai suntem adolescenți.Mărturisesc că am rămas surprins de atitudinea ta încabinetul meu și mi-a plăcut foarte mult sexul oral, darăsta nu-i un motiv suficient ca să fim aici, cu atât mai multdacă luăm în considerare faptul că așa ceva nu se poatepetrece în public. Nu vrei să știi de ce am vrut să mă în -tâlnesc iar cu tine?
Cutiuța cu surprize care m-a luat pe nepregătite cu
întrebarea aceea despre fericirea mea se mai deschide o
53

54dată. Oare el chiar nu înțelege că lucrurile astea nu se
întreabă?
Doar dacă vrei să-mi spui – răspund ca să-l provoc
și ca să încerc să nimicesc dintr-odată aerul său atotpu -ternic care mă face atât de nesigură.
Și adaug: sigur că vrei să te culci cu mine. Nu vei fi
primul pe care îl refuz.
El clatină din cap. Mă prefac că mă simt în largul meu
și fac comentarii despre valurile mari de pe lacul de obi -cei liniștit din fața noastră. Le privim în tăcere ca și cumar fi lucrul cel mai interesant de pe lume.
Până ce el găsește cuvintele potrivite:
— Cum trebuie să fi observat deja, te-am întrebat dacă
ești fericită pentru că m-am recunoscut în tine. Cine seaseamănă se adună. Poate că și tu ai văzut același lucrula mine, dar nu contează. Poate că ești mentalmente epui -zată, convinsă că problemele tale inexistente, despre careștii că sunt inexistente, îți sug toată energia.
Gândisem la fel în timpul prânzului nostru: sufletele
nefericite se recunosc și se atrag ca să-i sperie pe cei vii.
— Simt același lucru, continuă. Cu deosebirea că pro –
blemele mele sunt poate mai concrete. Oricum, mă tre -zesc urându-mă pe mine pentru că n-am reușit să rezolvuna sau alta, iar eu depind de aprobarea atâtor alțioameni. Și asta mă face să mă simt inutil. M-am gânditsă caut ajutor medical, dar soția mea s-a opus. A spus că,dacă se află, asta mi-ar putea distruge cariera. Am fostde acord cu ea.
Vasăzică el stă de vorbă despre lucrurile astea cu soția
lui. Poate că la noapte o să fac același lucru cu soțul meu.În loc să mergem la o discotecă, pot să mă așez în fațalui și să-i spun tot. Cum ar reacționa?
— Sigur, am făcut multe greșeli. În momentul ăsta
încerc să privesc lumea altfel, dar nu reușesc. Când văd

pe cineva ca tine, și să știi că am întâlnit deja multe per –
soane în aceeași situație, caut să mă apropii și să aflu înce fel se luptă cu problema. Am nevoie de ajutor și ăstae singurul mod de a reuși.
Vasăzică asta era. Nici vorbă de sex, nici vorbă de o mare
aventură romantică care să umple cu soare după-amiazaaceasta mohorâtă a Genevei. E doar o terapie de sprijin,cum fac alcoolicii și dependenții de droguri între ei.
Mă ridic. Privindu-l în ochi, spun că într-adevăr sunt foarte feri –
cită și că ar trebui să caute un psihiatru. Nevasta lui nupoate controla totul în viața sa. În plus, nu va ști nimeni,din cauza secretului profesional. Am o prietenă care s-avin decat după ce a început să ia medicamente. Chiar vreasă-și petreacă restul vieții înfruntând fantoma depresieidoar ca să fie reales? Asta își dorește?
Se uită în jur ca să vadă dacă mă aude cineva. Făcu –
sem asta deja, știu că suntem singuri – cu excepția unuigrup de dealeri în celălalt capăt al parcului, în spateleres taurantului. Dar aceștia nu au nici un interes să seapropie de noi.
Nu mă mai pot opri. Pe măsură ce vorbesc, îmi dau
seama că mă ascult pe mine și mă ajut. Spun că nega -tivismul se autoalimentează. Că trebuie să caute ceva caresă-i dea măcar puțină bucurie, ca navigatul, mersul lacinema, lectura.
— Nu-i vorba de asta. Nu mă înțelegi.
Pare descumpănit de reacția mea.Ba înțeleg. Zilnic primim mii de informații – afișe
pe care niște adolescente machiate pozează drept femeiși oferă produse miraculoase care asigură frumuse țeaeternă; știrea că un cuplu în vârstă a escaladat Mun – tele Everest ca să-și sărbătorească aniversarea căsătoriei;recla mele la noi aparate de masaj; vitrine de farmacii
55

supra încărcate cu produse de slăbit; filme care prezintă
o idee falsă despre viață; cărți care promit rezultate fan -tastice; specialiști care dau sfaturi cum să avansezi încarieră sau să găsești pacea interioară. Și toate astea nefac să ne simțim bătrâni, prizonieri ai unei vieți anoste,în timp ce pielea devine flască, kilogramele se acumu leazăne con trolat și suntem obligați să ne reprimăm emoțiileși do rin țele, pentru că ele nu se încadrează în ceea ce nu -mim „maturitate“.
Selecționează informațiile care ajung la tine. Pune-ți
un filtru pe ochi și pe urechi și permite să treacă doarce nu te va împinge în jos, pentru că, pentru asta, ajungecotidianul nostru. Crezi că nu sunt și eu criticată și jude -cată la serviciu? Ba sunt, și încă foarte mult! Doar că amoptat să aud numai ce mă stimulează să mă ameliorez,ce mă ajută să-mi corectez greșelile. Restul pur și simplumă prefac că nu-l aud.
Am venit aici în căutarea unei istorii complicate care
implica adulter, șantaj și corupție. Dar ai înfruntat dejatotul în cel mai bun mod posibil. Oare nu vezi asta?
Fără să mă gândesc mult, mă așez din nou lângă el,
îi iau capul ca să nu poată scăpa, și îi dau un sărut lung.El ezită o fracțiune de secundă, dar pe urmă îmi răs -punde. Imediat toate sentimentele mele de neputință,fragilitate, eșec și nesiguranță sunt înlocuite de o eufo -rie imensă. Într-o clipă am devenit înțeleaptă, am pre -luat controlul situației și îndrăznesc să fac ceva ce înaintenici nu-mi imaginam. Mă aventurez pe pământuri ne cu -noscute și mări primejdioase, distrugând piramide șicons tru ind sanctuare.
Am redevenit stăpână pe gândurile și acțiunile mele.
Ceea ce părea imposibil de dimineață este real după-amia -za. Am reînceput să simt, pot să iubesc ceva ce nu posed,
56

vântul a încetat să mă deranjeze și a devenit o binefacere,
mângâierea unui zeu pe obrazul meu. Spiritul meu s-aînapoiat.
Sute de ani par să fi trecut în acel scurt răstimp cât l-am
sărutat. Fețele noastre se îndepărtează încet, îmi mângâiepărul cu tandrețe, ne uităm în ochii celuilalt.
Și regăsim ce exista acolo acum mai puțin de un minut.Tristețe.Acum adăugată la stupiditatea și iresponsabilita –
tea unui gest care – cel puțin în cazul meu – are să agra -veze tot.
Mai rămânem o jumătate de oră împreună, vorbind
despre oraș și locuitorii lui, ca și cum nu s-ar fi întâmplatnimic. Păream foarte apropiați când am ajuns la Parc desEaux-Vives, ne-am transformat în unul singur în mo -mentul sărutului, iar acum suntem două ființe completstrăine, încercând să menținem o conversație doar timpulnecesar pentru ca fiecare să-și vadă de drum fără să sesimtă prost.
Nu ne-a văzut nimeni – nu suntem într-un restaurant.
Căsniciile noastre sunt salvate.
Mă gândesc să-mi cer scuze, dar nu e necesar. Până
la urmă, un sărut nu e mare lucru.

Nu pot spune că mă simt victorioasă, dar cel puțin
am recuperat un oarecare control asupra mea însămi.Acasă totul e la fel ca totdeauna: înainte eram într-o situa -ție foarte proastă, acum sunt mai bine, dar nimeni nu m-aîntrebat nimic.
O să fac ca Jacob König o să vorbesc cu soțul meu
despre ciudata mea stare de spirit. Am încredere în el și
sunt sigură că mă va putea ajuta.
Între timp, totul e atât de bine astăzi! De ce să stric
asta cu mărturisiri ale unor lucruri despre care nici nuștiu exact ce sunt? Continui să lupt. Nu cred că ceea cemi se întâmplă are vreo legătură cu anumite elementechimice din corpul meu, cum spun paginile de Internetcare vorbesc de „tristețe obligatorie“.
Azi nu sunt tristă. Sunt faze normale în viață. Mi-aduc
aminte de când clasa mea de liceu a organizat festivitateade absolvire: am râs timp de două ore și am plâns obli -gatoriu la sfârșit, pentru că asta însemna că ne des păr -țeam definitiv. Tristețea a durat câteva zile sau câtevasăptămâni, nu-mi amintesc bine. Dar simplul fapt că nu-mimai amintesc spune deja ceva foarte important: a trecutcu totul. Să depășești 30 de ani e greu și poate că nu erampregătită pentru asta.
58

Soțul meu urcă scara ca să-i culce pe copii. Îmi torn
un pahar cu vin și ies în grădină.
Tot mai bate vântul. Toți cei de aici cunosc acest vânt
care suflă trei, șase ori nouă zile. În Franța, mai roman -tică decât Elveția, se numește mistral și aduce totdeaunavreme senină și rece. A sosit timpul ca norii să se înde -părteze – mâine vom avea o zi cu soare.
Mă gândesc la discuția din parc, la sărut. Nu simt nici
o remușcare. Am făcut ceva ce nu mai făcusem niciodatăînainte, și cu asta am început să dărâm zidurile care mățineau prizonieră.
Nu-mi pasă ce gândește Jacob König. Nu-mi pot pe –
trece viața încercând să le fac pe plac oamenilor.
Îmi golesc paharul cu vin, îl umplu din nou și savurez
primele ore, după multe luni, în care simt altceva decâtapatie și inutilitate.
Soțul meu coboară îmbrăcat de oraș și întreabă cât
timp îmi trebuie ca să fiu gata. Uitasem că trebuia să mer -gem să dansăm în seara asta.
Urc în fugă ca să mă aranjez.Când cobor, văd că bona filipineză a venit deja și și-a
pus cărțile pe masa din salon. Copiii s-au culcat și nu osă-i dea de furcă, astfel că profită ca să învețe – se parecă nu-i place să se uite la televizor.
Suntem gata de ieșit în oraș. Mi-am pus rochia cea
mai frumoasă, cu riscul de a părea o deplasată într-unmediu relaxat. Dar ce contează? Trebuie să sărbătoresc.

M ă trezește vântul zguduind fereastra. Îmi spun
că bărbatul meu ar fi trebuit să o închidă mai bine. Tre -buie să mă scol și să-mi îndeplinesc ritualul nocturn: sămă duc până în camera copiilor ca să văd dacă e totulîn regulă.
Și totuși ceva mă împiedică. Să fie efectul băuturii?
Încep să mă gândesc la valurile pe care le văzusem de -vreme pe lac, la norii care se risipiseră și la persoana careera cu mine. Prea puțin îmi amintesc de discotecă: muzicani s-a părut oribilă, atmosfera foarte plictisitoare și, dupăo jumătate de oră, ne-am întors la calculatoarele și table -tele noastre.
Și toate lucrurile pe care i le-am spus lui Jacob du –
pă-amiază? Oare nu ar trebui să profit de momentulacesta ca să mă gândesc puțin și la mine?
Dar camera mă sufocă. Soțul meu perfect doarme
lângă mine; se vede că nu a auzit zgomotul vântului. Măgândesc la Jacob culcat lângă nevastă, povestindu-i totce simte (sunt sigură că nu va spune nimic despre mine),ușurat că are pe cineva care îl ajută când se simte maisingur. Nu prea am încredere în descrierea pe care i-afăcut-o – dacă ar fi adevărată, s-ar fi despărțit deja. Înfond, nu au copii!
60

Mă întreb dacă mistralul l-a trezit și pe el și despre
ce or fi vorbind acum. Unde locuiesc? Nu e greu de aflat.Am toate informațiile astea la dispoziție la ziar. Au făcutamor în noaptea asta? A pătruns-o cu pasiune? Ea a ge -mut de plăcere?
Comportamentul meu față de el mereu mă ia prin sur –
prindere. Sex oral, sfaturi înțelepte, sărut în parc. Par cănici n-aș fi eu. Cine e femeia care mă domină când suntcu Jacob?
Adolescenta provocatoare. Cea care era sigură pe ea
ca o stâncă și puternică precum vântul care agita laculLeman, de-obicei calm. E curios cum, atunci când ne întâl -nim cu foștii colegi de școală, credem întotdeauna că eicontinuă să fie aceiași – chiar dacă cel care era slab a deve -nit puternic, cea mai frumoasă și-a găsit cel mai nepo -trivit soț, cei care erau lipiți unul de altul s-au despărțitși nu se mai văd de ani de zile.
Dar cu Jacob, cel puțin în acest început de reîntâlnire,
încă pot să mă întorc în timp și să fiu fetișcana care nuse teme de consecințe, fiindcă are abia 16 ani iar întoar -cerea lui Saturn, care va aduce cu sine maturizarea, e încădeparte.
Încerc să dorm, dar nu reușesc. Petrec mai bine de o
oră gândindu-mă la el. Mi-amintesc de vecinul care-șispăla mașina și că i-am socotit viața „fără sens“, plinăde acțiuni inutile. Dar ce făcuse nu era inutil: probabilse distra, făcând exerciții fizice, privind lucrurile simpledin viață ca pe o binefacere, nu ca pe un blestem.
Asta e ce-mi lipsește: să mă relaxez puțin și să profit
mai mult de viață. Nu pot să mă tot gândesc la Jacob.Îmi înlocuiesc lipsa de bucurie cu un lucru mai concret,un bărbat. Dar nu asta e problema. Dacă aș merge la psi -hiatru, aș auzi că problema mea e alta. Lipsă de litiu,
61

se cre ție scăzută de serotonină, chestii dintr-astea. Asta
nu a început cu venirea lui Jacob și nu se va termina cuple carea lui.
Dar nu reușesc să uit. Mintea repetă de zeci, de sute
de ori momentul sărutului.
Și înțeleg că inconștientul meu transformă o problemă
imaginară într-o problemă reală. Întotdeauna e așa. Înfelul ăsta apar bolile.
Nu vreau să-l mai văd pe bărbatul ăsta în viața mea.
A fost trimis de demon ca să zdruncine ceva ce era dejafragil. Cum de-am putut să mă îndrăgostesc atât de re -pede de un bărbat pe care nici măcar nu-l cunosc? Și cinea spus că sunt îndrăgostită? Am probleme încă din primă -vară, atâta tot. Dacă până atunci lucrurile funcționau bine,nu văd nici un motiv ca ele să nu reînceapă să func -ționeze la fel.
Repet ce mi-am spus înainte: e o fază, nimic mai mult. Nu pot să întrețin focul și să atrag lucruri care nu-mi
fac bine. Nu asta i-am spus după-amiază?
Trebuie să suport și să aștept trecerea crizei. Altfel, risc
să mă îndrăgostesc cu adevărat, să simt în permanențăce am simțit o fracțiune de secundă când am luat prânzulîmpreună prima oară. Iar, dacă se va întâmpla asta, lucru -rile nu se vor petrece numai în interiorul meu. Suferințași durerea se vor răspândi pretutindeni.
Mă foiesc în pat un timp care mi se pare nesfârșit,
adorm și, parcă doar o clipă mai târziu, bărbatul meu mătrezește. S-a făcut zi, cerul e albastru iar mistralul conti -nuă să sufle.

— Edimineață. Mă duc să pregătesc copiii.
Ce-ar fi să schimbăm rolurile măcar o dată în viață?
Tu de duci la bucătărie iar eu îi pregătesc pentru școală.
— Asta-i o provocare? Păi o să vă fac cel mai bun mic
dejun pe care l-ați mâncat în ultimii ani.
Nu e o provocare, doar încercăm să variem puțin. Iar
micul dejun făcut de mine nu e destul de bun?
— E prea devreme să stăm la discuții. Azi-noapte am
băut amândoi cam mult, iar discotecile nu mai sunt pen -tru vârsta noastră. Da, pregătește copiii.
Iese până să apuc să-i răspund. Iau mobilul și verific
agenda zilei.
Consult lista de angajamente care trebuie îndeplinite
negreșit. Cu cât e mai lungă, cu atât îmi consider ziuamai productivă. Se întâmplă ca multe însemnări să serefere la lucruri pe care am promis să le fac în ziua ante -rioară, sau în timpul săptămânii, și pe care nu le-am făcutpână acum. Și astfel lista tot crește până ce, din când încând, devin atât de nervoasă încât hotărăsc să arunc totulla coș și să o iau de la capăt. Și atunci îmi dau seama cănu era nimic important.
Dar e ceva care nu figurează acolo și care nu poate fi
uitat în nici un caz: să aflu unde locuiește Jacob Königși să trec cu mașina prin fața casei lui.
63

Când cobor, masa e pusă perfect – salată de fructe,
untdelemn de măsline, brânză, pâine integrală, iaurt,prune. Un exemplar din ziarul la care lucrez a fost așezatcu grijă în stânga mea. Soțul meu a renunțat la presascrisă de câtva timp și în clipa asta își consultă iPad-ul.Fiul nostru mai mare întreabă ce înseamnă „șantaj“. Nuînțeleg de ce vrea să știe, până ce îmi cad ochii pe primapagină. E o fotografie a lui Jacob, una din multele pe caretrebuie să le fi trimis presei. Are un aer gânditor, reflexiv.Lângă poză, manșeta: „Deputat denunță tentativă deșantaj“. Nu eu am scris asta. De altfel, când eu mă aflamîncă pe stradă, redactorul-șef m-a sunat spunând că pu –
team anula întâlnirea fiindcă tocmai au primit un comu –
nicat de la Ministerul de Finanțe și lucrau la caz. Amexplicat că întâlnirea avusese deja loc, că mersese maiușor decât mă așteptasem și că n-am avut nevoie să folo -sesc „procedurile de rutină“. În aceeași clipă am fosttrimisă într-un cartier alăturat (care se consideră „oraș“și are chiar și primărie) ca să scriu despre niște proteste
împotriva magazinu lui alimentar care vindea ali menteexpirate. I-am ascultat pe patronul magazinului, pe vecini,pe cunoștințele veci nilor și sunt convinsă că subiectulăsta e mai inte resant pentru public decât faptul că un
om politic a denun țat ceva. De altfel, și materialul scris
de mine era pe prima pagină, dar fără să fie scos atât demult în evidență: „Magazin alimentar amendat. Nu secunosc victime ale intoxicației“.
Fotografia lui Jacob pe masă mă de ranjează.Îi spun soțului meu că trebuie să stăm de vorbă diseară.
— Lăsăm copiii la mama și ieșim să mâncăm în oraș,
răspunde el. Și eu simt nevoia să petrec un timp cu tine.Doar cu tine. Și fără muzica aia oribilă despre care nuînțeleg cum de are atâta succes.
64

Era o dimineață de primăvară.
Eu eram într-un colț din părculeț, o zonă unde nimeni
nu avea obiceiul să se ducă. Priveam olanele de pe zidulșcolii. Știam că ceva era greșit cu mine.
Ceilalți copii spuneau că sunt „încrezută“ și eu nu mă
sinchiseam. Dimpotrivă! O rugam pe mama să-mi cum -pere rochițe scumpe și să mă ducă la școală cu mașinaei străină.
Până în ziua aceea din părculeț, când mi-am dat sea –
ma că sunt singură. Și că poate așa am să rămân tot restulvieții. Deși aveam doar 8 ani, mi se părea prea târziu casă mă schimb și să le spun celorlalți că sunt la fel ca ei.
Era vară.
Eram la liceu și toți băieții voiau să mă atingă în vreun
fel, oricât aș fi încercat să-i țin la distanță. Celelalte fetemureau de invidie, dar nu recunoșteau – dimpotrivă,căutau să-mi fie prietene și să stea mereu lângă mine, casă apuce firimiturile pe care le aruncam eu.
Iar eu aruncam practic tot, pentru că știam că, dacă
cineva ar reuși să pătrundă în lumea mea, nu ar descoperinimic interesant. Era mai bine să mențin aerul de misterși să îi fac să viseze la lucruri inaccesibile.
65

Pe drumul de întoarcere acasă, am observat niște ciu –
perci care crescuseră după ploaie. Erau acolo, intacte,pentru că toți știau că sunt otrăvitoare. O fracțiune desecundă m-am gândit să le mănânc. Nu eram deose -bit de tristă sau veselă – doar voiam să le atrag atențiapărinților.
Nu m-am atins de ciuperci.
Astăzi e prima zi de toamnă, anotimpul cel mai fru –
mos. Curând frunzele își vor schimba culoarea iar copaciivor fi diferiți unii de alții. În drum spre parcare o iau peo stradă pe care nu trec niciodată.
Mă opresc în fața școlii unde am învățat. Zidul cu
olane e încă acolo. Nimic nu s-a schimbat, cu excepția fap -tului că nu mai sunt singură. Port cu mine amintirea adoi bărbați: unul pe care nu-l voi avea niciodată și celălaltcu care voi merge diseară într-un restaurant drăguț, alescu grijă.
O pasăre taie cerul, jucându-se cu vântul. Zboară din –
tr-o parte într-alta, urcă și coboară, ca și cum mișcările eiar avea vreo logică pe care nu reușesc să o înțeleg. Poatecă singura logică e aceea că vrea să se amuze.
Nu sunt pasăre. Nu aș putea să-mi petrec viața distrân –
du-mă, deși am mulți prieteni, cu mai puțini bani decâtnoi, care trăiesc din călătorie în călătorie, din res tau rantîn restaurant. Am încercat să fac la fel, dar e im posi bil.Datorită influenței bărbatului meu, am reușit profesional.Lucrez, îmi ocup timpul, mă simt utilă și îmi justific viața.Într-o zi copiii mei vor fi mândri de mama lor iar priete -nele mele din copilărie vor muri de invidie, fiindcă amfost în stare să construiesc ceva concret cât timp ele se de -di cau doar îngrijirii casei, a copiilor și a soțului.
66

Nu știu dacă toți simt aceeași dorință de a-i impre si –
ona pe ceilalți. Eu da, nu neg – fiindcă asta mi-a făcutnumai bine în viață, împingându-mă înainte. Cât timpnu trec prin riscuri inutile, evident. Cât timp izbutescsă-mi mențin lumea exact așa cum e astăzi.
De îndată ce ajung la ziar, răscolesc prin arhivele digi –
tale ale guvernului. În mai puțin de un minut am adresalui Jacob König, precum și informații despre cât câștigă,unde și-a făcut studiile, numele soției și locul unde lu -crează ea.

Soțul meu a ales un restaurant situat între serviciul
meu și casa noastră. Am mai fost acolo. Mi-au plăcutmâncarea, băutura și atmosfera – dar tot găsesc că meselepregătite în casă sunt mai bune. Cinez în oraș doar când
„viața mea socială“ o cere și, de câte ori pot, evit. Îmi place
să gătesc. Îmi place să fiu cu familia mea, să simt că îiocrotesc și sunt în același timp ocrotită.
Nu am bifat în agendă „să trec cu mașina prin fața
casei lui Jacob König“. Am reușit să rezist impulsului.Am destule probleme imaginare ca să le mai adaug acumprobleme reale de dragoste neîmpărtășită. Ce am simțita trecut deja. Nu se va mai întâmpla. Și astfel înaintămspre viitor de pace, speranță și prosperitate.
— Se zice că patronul s-a schimbat și mâncarea nu mai
e la fel, comentează soțul meu.
Nu contează. Mâncarea de restaurant e întotdeauna la
fel: mult unt, farfurii foarte decorate și – pentru că locuimîntr-unul din orașele cele mai scumpe din lume – un prețexorbitant.
Dar cina luată în oraș e un ritual. Suntem salutați de
șeful de sală, care ne conduce la masa noastră dintot -deauna (deși a trecut destul timp de când n-am mai fostacolo), ne întreabă dacă vrem același vin (bineînțeles că
68

da) și ne aduce lista. Eu o citesc de la început până la sfâr –
șit și aleg mereu același lucru. Soțul meu optează și elpentru tradiționalul miel fript cu linte. Șeful de sală neexplică felurile speciale ale zilei: ascultăm bine-crescuți,spunem amabil un cuvânt sau două și cerem felurile cucare suntem obișnuiți.
Primul pahar cu vin – care nu a avut nevoie să fie în –
cercat și analizat atent, de vreme ce suntem căsătoriți dezece ani – se duce repede, între discuții despre serviciuși indignarea împotriva instalatorului care trebuia să veri -fice centrala casei, dar nu a apărut.
— Și cum se prezintă materialele despre alegerile de
duminica viitoare? întreabă bărbatul meu.
Mi s-a dat o temă deosebit de interesantă: „Viața par –
ticulară a unui om politic poate să fie scrutată de ale -gători?“ Articolul urmează materialul de pe coperta deieri, cel care vorbea despre deputatul șantajat de nige -rieni. Opinia generală a celor intervievați e: nu ne inte -re sează. Nu suntem în Statele Unite și suntem foartemândri de asta.
Stăm de vorbă despre alte subiecte recente: numărul
votanților a crescut cu circa 38% de la ultimele alegeripentru Consiliul de Stat. Șefii de la regia
TPG (Transports
Publics Genevois) sunt obosiți, dar mulțumiți cu muncalor. O femeie a fost accidentată pe zebră. Un tren a deraiatși s-a întrerupt circulația mai mult de două ore. Și altenimicuri.
Trec apoi la al doilea pahar, fără să aștept gustările
din partea casei și fără să-l întreb pe soțul meu cum afost ziua lui. El ascultă politicos tot ce povestesc. Pe semnecă se întreabă ce căutăm acolo.
69

— Azi îmi pari mai veselă, spune, după ce chelnerul
vine cu felul principal.
Atunci îmi dau seama că vorbesc fără încetare de
două zeci de minute.
— Se întâmplă ceva?
Dacă ar fi pus aceeași întrebare în ziua când am fost
în Parc des Eaux-Vives, aș fi roșit și aș fi înșirat seria descuze pe care o aveam pregătită. Dar ziua mea a fost plic -ticoasă ca întotdeauna, chiar dacă încerc să mă convingcă sunt foarte importantă pentru lume.
— Despre ce voiai să stăm de vorbă?
Mă pregătesc să mărturisesc tot, trecând deja la al
treilea pahar de vin. Atunci sosește chelnerul și mă prin -de când sunt gata să sar în prăpastie. Mai schimbămcâteva cuvinte fără noimă, prețioase minute din viațamea fiind irosite în amabilități reciproce.
Soțul meu mai cere o sticlă cu vin. Șeful de sală ne
dorește poftă bună și pleacă să o aducă. Atunci încep.
Vei spune că am nevoie de un medic. Nu am. Îmi
îndeplinesc toate îndatoririle în casă și la serviciu. Darde câteva luni sunt tristă.
— Nu mi s-a părut. Tocmai am comentat că ești mai
veselă.
Sigur. Tristețea mea a devenit rutină, nimeni nu ob –
servă mai mult. Sunt fericită că am pe cineva cu care săvorbesc. Dar ce vreau să spun nu are nici o legătură cuaceastă veselie aparentă. Nu reușesc să mai dorm bine.Mă simt egoistă. Încerc să impresionez oamenii ca și cumaș mai fi copil. Plâng singură și fără motiv în baie. Nuam făcut dragoste de bunăvoie decât o dată în mai multeluni – și știi foarte bine despre ce zi e vorba. Am crezutla început că toate astea sunt o consecință trecătoare afaptului că am împlinit 30 de ani, dar explicația asta nu
70

mi-e suficientă. Simt că îmi risipesc viața, că într-o zi am
să mă uit înapoi și am să mă căiesc de tot ce am făcut.În afară de faptul că m-am măritat cu tine și că am avutcopiii noștri frumoși.
— Păi nu asta-i ce-i mai important?
Pentru multă lume da. Dar pentru mine nu-i destul.
Și lucrurile stau tot mai rău. Când îmi termin treburilezilnice, încep un dialog interminabil în capul meu. Mi-egroază să nu se schimbe lucrurile, dar în același timp simto mare dorință să trăiesc ceva diferit. Gândurile se repetă,nu reușesc să mai țin nimic sub control. Tu nu știi nimicpentru că dormi. Ai auzit mistralul ieri-noapte cum zgâl -țâia ferestrele?
— Nu. Dar erau bine închise.
Asta și vreau să spun. Până și un simplu vânt care a
suflat de mii de ori de când suntem căsătoriți e în staresă mă trezească. Observ când te foiești în pat sau cândvorbești în somn. Nu lua asta ca pe un reproș, te rog, darmi se pare că sunt înconjurată de lucruri care nu auabsolut nici o noimă. Doar asta să fie clar: îmi iubesccopiii. Te iubesc pe tine. Îmi place foarte mult munca mea.Și toate astea fac să mă simt mai rău, să fiu nedreaptăfață de Dumnezeu, față de viață, față de voi.
El abia se atinge de mâncare. Ca și cum s-ar afla în
fața unei străine. Dar chiar și numai faptul că rostesccuvintele astea îmi aduce o pace imensă. Secretul meua fost dezvăluit. Vinul își face efectul. Nu mai sunt sin -gură. Mulțumesc, Jacob König.
— Crezi că e nevoie să consulți un medic?
Nu știu. Dar, chiar dacă ar fi, nu vreau. Trebuie să
învăț să-mi rezolv singură problemele.
— Îmi închipui că e foarte greu să ascunzi emoțiile
astea atâta timp. Mă bucur că ai avut încredere în mine.De ce nu mi-ai spus mai demult?
71

Fiindcă abia acum lucrurile au devenit insuporta bile.
Azi mi-am amintit de copilărie și adolescență. Oare să -mânța exista deja acolo? Dacă nu cumva mintea m-o fitrădat în toți anii ăștia, ceea ce mi se pare imposibil. Vindintr-o familie normală, am primit o educație normală,duc o viață normală. Ce-o fi greșit la mine?
N-am spus nimic mai devreme, mărturisesc printre
lacrimi, deoarece credeam că o să treacă și nu voiam să-țifaci griji.
— Nu ești nebună. Nici măcar o clipă nu ai lăsat să
se vadă. Nu ai devenit mai nervoasă, nici n-ai pierdutîn greutate. Dacă există control, există și o ieșire.
De ce ai pomenit de pierderea în greutate?
— Pot să-l rog pe medicul nostru să-ți prescrie niște
anxiolitice care să te ajute să dormi. Am să-i spun că suntpentru mine. Cred că, dacă ai să reușești să te odihnești,treptat ai să-ți stăpânești din nou gândurile. Poate artrebui să facem mai mult sport. Copiii ar fi încântați.Suntem prea preocupați de slujbele noastre, și asta nu-ibine.
Nu sunt prea preocupată de slujbă. Spre deosebire de
ce crezi, reportajele astea idioate mă țin ocupată și așareușesc să evit gândurile negre care mă copleșesc de în -dată ce nu am nimic de făcut.
— Oricum, avem nevoie de activitate fizică, de stat în
aer liber. De alergat până nu mai putem, până cădem deoboseală. Cine știe, poate să primim în casă mai mulțiprieteni…
Asta ar fi un coșmar! Să trebuiască să fac conversație,
să întrețin musafirii, să păstrez un zâmbet forțat pe buze,să ascult păreri despre operă și circulație și, la sfârșit, sătrebuiască să mai spăl și vasele.
— Să mergem în parcul Jura la sfârșitul săptămânii.
De mult n-am mai fost acolo.
72

La sfârșitul săptămânii sunt alegerile. Voi fi de serviciu
la ziar.
Mâncăm în tăcere. Chelnerul a venit deja de două ori
ca să vadă dacă am terminat, iar noi nici nu ne atin se -serăm de mâncare. Cea de-a doua sticlă de vin se terminărepede. Îmi imaginez ce-o fi gândind el acum: „cumsă-mi ajut soția? ce pot face ca să fie fericită?“ Nimic.Nimic în plus față de ce face. Orice altceva – să-mi vinăcu o cutie de bomboane sau cu un buchet de flori – mis-ar părea o supradoză de tandrețe și m-ar face să morde silă.
Ajungem la concluzia că nu va putea conduce la în –
toarcere, va trebui să lăsăm mașina la restaurant și săvenim după ea mâine. O sun pe soacra mea, o rog să steapeste noapte cu copiii. Mâine foarte de dimineață am săvin să-i duc la școală.
— Dar ce anume îți lipsește în viață?
Te rog, nu mă întreba asta. Fiindcă răspunsul e: nimic.
Nimic! Ce n-aș da să am probleme serioase de rezolvat!Nu cunosc absolut pe nimeni care să treacă printr-o ase -menea situație. Până și o prietenă de-a mea, care a fostani de zile deprimată, se tratează acum. Nu cred că enevoie de asta, pentru că n-am toate simptomele pe caremi le-a înșirat ea, și nici nu vreau să pășesc pe terenulpericulos al substanțelor chimice. Cât despre ceilalți, eipot să fie enervați, stresați, să plângă din cauza unei
inimi sfâ șiate. Iar în acest ultim caz, pot chiar să creadă
că sunt deprimați, că au nevoie de medic și de doctorii.Dar nu-i deloc așa: e doar o inimă sfâșiată, ceea ce se în -tâmplă de când e lumea lume, de când a descoperit omulchestia asta misterioasă care se numește Dragoste.
— Dacă nu vrei să te duci la un medic, de ce nu cauți
să citești ceva pe tema asta?
73

Sigur că am încercat deja. Mi-am petrecut mult timp
citind site-uri de psihologie. M-am dedicat cu mai multzel orelor de yoga. N-ai observat că toate cărțile pe carele-am adus acasă demonstrează o schimbare de gust li -terar? Ai găsit că sunt acum mai preocupată de laturaspirituală?
Nu! Caut un răspuns pe care nu-l găsesc. După ce am
citit vreo zece cărți cu cuvinte de înțelepciune, am văzutcă nu mă duceau nicăieri. Aveau un efect imediat, darîncetau să funcționeze de cum le închideam. Sunt fraze,cuvinte care descriu o lume ideală care nu există nicimăcar pentru cel care le-a creat.
— Și acum, la cină, te simți mai bine?
Sigur. Dar nu de asta e vorba. Trebuie să știu în ce
m-am transformat. Eu sunt asta, nu e ceva exterior mie.
Văd că încearcă disperat să mă ajute, dar e la fel de
pierdut ca și mine. Insistă asupra simptomelor și spuncă nu asta e problema, că totul e un simptom. Înțelegeoare ideea unei găuri negre, spongioase?
— Nu.
Păi așa e.Mă asigură că am să ies din situația asta. Nu trebuie
să mă judec. Nu trebuie să mă culpabilizez pentru nimic.E de partea mea.
— Există o lumină la capătul tunelului.
Vreau să cred, dar picioarele mele sunt împotmolite
în concret. Între timp, nu-ți face griji, voi continua să lupt.Am luptat toate lunile astea. Am mai înfruntat perioadeasemănătoare, care au trecut până la urmă. Într-o zi amsă mă trezesc și toate astea vor fi fost doar un coșmar.Am încredere deplină.
El cere nota de plată, mă ia de mână, chemăm un taxi.
Ceva s-a schimbat în bine. Să te încrezi în cel pe care-liubești dă întotdeauna rezultate.
74

Jacob König, ce cauți la mine în cameră, în patul meu,
în coșmarurile mele? Pesemne că acum lucrezi din greu,au rămas mai puțin de trei zile până la alegerile pentruconsiliul Statelor și ai pierdut cu mine niște ore pre țioasedin campanie, luând prânzul la La Perle du Lac și stândde vorbă în Parc des Eaux-Vives.
Nu ajunge? Ce cauți în visele și în coșmarurile mele?
Am făcut exact ce mi-ai sugerat: am vorbit cu bărbatulmeu, am înțeles dragostea pe care o are pentru mine. Iarsenzația aceea că fericirea a fost suptă din viața mea adispărut când am făcut amor cum nu mai făcusem decâtva timp.
Te rog, pleacă din gândurile mele. Mâine o să fie o zi
grea. Va trebui să mă scol devreme ca să duc copiii lașcoală, să merg la piață, să găsesc un loc de parcare, sămă gândesc la un articol original despre ceva atât depuțin original ca politica… Lasă-mă în pace, Jacob König.
Sunt fericită în căsnicie. Și tu nu știi, nici nu visezi că
mă gândesc la tine. Mi-ar plăcea să am pe cineva aici înnoaptea asta ca să-mi spună povești cu final fericit, săfredoneze o melodie care să mă adoarmă, dar nu. Reușescdoar să mă gândesc la tine.
Îmi pierd controlul. Chiar dacă a trecut o săptămână
de când ne-am văzut, te încăpățânezi să fii prezent.
75

Dacă nu dispari, voi fi obligată să vin la tine acasă,
să beau un ceai cu tine și cu soția ta, să înțeleg că suntețifericiți, că n-am nici o șansă, că ai mințit când ai spus căte vezi oglindit în ochii mei, că m-ai lăsat să-mi fac răucu sărutul acela care nici măcar nu a fost cerut.
Sper să mă înțelegi, mă rog pentru asta, fiindcă nici
chiar eu însămi nu izbutesc să înțeleg ce anume cer.
Mă scol, mă duc la calculator să caut „cum să cuce –
rești un bărbat“. În loc de asta însă tastez „depresie“. Tre -buie să am certitudinea absolută în legătură cu ce mi seîntâmplă.
Intru pe o pagină ca să-mi fac un test: „Descoperiți
dacă aveți vreo problemă psihică“. Apare o listă de între -bări, iar răspunsul meu la majoritatea lor este nu.
Rezultat: „Treceți printr-un moment dificil, dar nimic
nu sugerează starea clinică a unui individ depresiv. Nue nevoie să consultați un medic“.
N-am spus eu? Știam. Nu sunt bolnavă. Pesemne că
inventez toate astea numai ca să atrag atenția. Sau ca sămă păcălesc pe mine, să-mi fac viața puțin mai intere santă,de vreme ce am probleme ! Problemele întotdea una cer so –
luții, și-mi pot dedica ore, zile, săptămâni căutându-le.
Poate că ar fi o idee bună ca soțul meu să-i ceară medi –
cului ceva care să mă ajute să dorm. Cine știe dacă stresulăsta la serviciu, mai ales în perioada alegerilor, nu e devină? Tot timpul vreau să fiu mai bună decât ceilalți atâtla slujbă, cât și în viața personală, și nu e ușor să le țiiîn echilibru pe amândouă.

Azi e sâmbătă, ajunul alegerilor. Am un prieten care
zice că urăște sfârșitul de săptămână fiindcă bursa devalori nu funcționează și nu are cu ce să se distreze.
Bărbatul meu m-a convins să trebuie să ieșim. Argu –
mentul lui a fost să-i ducem pe copii să se plimbe puțin.Nu putem sta două zile în natură, pentru că mâine voifi de gardă la ziar.
Mă roagă să-mi pun pantalonii de trening. Nu mă simt
deloc în largul meu să umblu îmbrăcată așa, mai ales casă ne ducem la Nyon, vechi și glorios oraș care i-a adă -postit odinioară pe romani și are acum mai puțin de20 000 de locuitori. Îi spun că treningul e ceva de purtatpe lângă casă, când ai de gând să alergi, dar el insistă.
Cum nu vreau să discut, fac ce mă roagă. De altfel,
nu vreau să discut nimic cu nimeni – asta e starea meaactuală. Cu cât sunt mai tăcută, cu atât mai bine.
În timp ce mă duc la picnic într-un orășel aflat la nici
treizeci de minute cu mașina, Jacob pesemne își viziteazăalegătorii, stând de vorbă cu susținători și prieteni, agi -tat și poate puțin stresat, dar mulțumit pentru că ceva ise întâmplă în viață. Sondajele în Elveția nu conteazămult, fiindcă aici votul secret e luat în serios, dar, dupăcât se pare, va fi reales.
77

Soția lui trebuie să nu fi închis ochii toată noaptea, dar
din motive foarte diferite de ale mele. Plănuiește cum îiva primi pe prieteni după ce rezultatul va fi anunțat ofi -cial. Acum de dimineață trebuie să fie la târgul din Ruede Rive, unde toată săptămâna tarabe cu legume, verde -țuri și cărnuri sunt montate în fața băncii Julius Baer șia vitrinelor cu produse Prada, Gucci, Armani și alte mărcide lux. Alege tot ce e mai bun, fără să se sinchisească depreț. Pe urmă poate ia mașina și se duce la Satigny, casă viziteze una dintre podgoriile care fac mândria regi -unii, să guste câteva vinuri și să aleagă ceva pe placulunor adevărați cunoscători – cum pare să fie și soțul ei.
Se va înapoia acasă obosită, dar fericită. Oficial, Jacob
mai e încă în campanie, dar de ce să nu aibă lucrurile pre –
gătite din ajun? Dumnezeule, acum își dă ea seama căare mai puțină brânză decât credea! Ia din nou mașinași se întoarce la târg. Dintre zecile de varietăți expuseacolo, le alege pe cele care fac mândria cantonului Vaud:Gruyère (cele trei varietăți posibile: dulce, semisărat șicea mai scumpă dintre toate, căreia îi trebuie 9 până la12 luni ca să fie perfectă), Tomme Vaudoise (interior moa -le, ca să fie consumat topit sau natural), și L’Etivaz (laptede vacă de la cirezi ce pasc pe munte, fiert încet la focde lemne).
Oare merită să-mi cumpăr ceva nou de îmbrăcat? Poate
că ar fi prea mult. Mai bine să scot din dulap cos tumulMoschino cumpărat la Milano, când a trebuit să-mi în -soțesc bărbatul la o conferință despre legislația muncii.
Ce-o fi făcând Jacob?Îi telefonează soției din oră în oră s-o întrebe ce să
declare, dacă e mai bine să viziteze cutare stradă sau cu -tare cartier, dacă Tribune de Genève a pus ceva nou pe site.
Se bazează pe ea și pe sfaturile ei, se mai descarcă după
78

fiecare vizită pe care o face astăzi, întreabă ce strategie
au pus la punct și unde să se ducă în continuare. Cuma strecurat în discuția noastră din parc, rămâne în politicăspre a nu o dezamăgi. Deși detestă tot ce face, dragosteadă un aspect diferit strădaniilor sale. Dacă își va conti -nua cariera strălucită, va sfârși prin a deveni președinteal țării. Ceea ce, în Elveția, nu înseamnă nimic, fiindcăștim cu toții că președinții se schimbă în fiecare an și suntaleși de Consiliul Federal. Dar cui nu i-ar plăcea să poatăspune că „soțul său a fost președinte al ConfederațieiElvețiene, cunoscută în restul lumii drept Elveția“?
Asta i-ar deschide ușile. Va atrage după sine invitații
la conferințe în locuri îndepărtate. Vreo întreprindere îlva numi în consiliul de administrație. Viitorul soțilorKönig e strălucit, în timp ce eu, în acest moment, am înfața mea șoseaua și perspectiva unui picnic, îmbrăcatăcu un trening oribil.

Primul lucru pe care îl facem e să vizităm muzeul
roman și imediat după aceea urcăm pe micuța colină casă vedem niște ruine. Copiii noștri se joacă. Acum, că băr –
batul meu știe tot, mă simt ușurată: nu trebuie să mă maiprefac tot timpul.
— Haide să alergăm puțin pe malul lacului.
Dar copiii?
— Nu-ți face griji. Sunt destul de bine-crescuți ca să
ne asculte dacă le cerem să ne aștepte liniștiți.
Coborâm până la malul lacului Leman, căruia toți
străi nii îi spun lacul Genevei. El le cumpără înghețatăcopiilor, îi pune să se așeze pe o bancă și să șadă acoloîn timp ce tata și mama o să alerge puțin. Cel mai marese plânge că nu și-a luat iPad-ul. Bărbatul meu se ducela mașină după blestematul de aparat. Din clipa aceeaecranul va fi cea mai bună bonă posibilă. Nu se vor mișcapână nu vor fi omorât vreo câțiva teroriști în jocuri ce parfăcute pentru adulți.
Începem să alergăm. De o parte sunt grădinile, de cea –
laltă pescărușii și bărcile care profită de mistral. Vântulnu a încetat de trei zile, nici de șase, și trebuie să fi ajunsla a noua, când va dispărea pentru o perioadă, luând cu
80

el cerul albastru și vremea bună. Urmărim pista timp ce
cincisprezece minute. Nyon a rămas deja în urmă și e maibine să ne întoarcem de aici. De mult timp n-am mai făcutsport. Când ajungem la douăzeci de minute de alergat,mă opresc. Nu mai rezist. Pot face restul drumului la pas.
— Sigur că reziști! mă îmboldește bărbatul meu, sărind
pe loc, ca să nu-și piardă ritmul. Nu face asta. Mergi pânăla capăt.
Mă aplec înainte, cu mâinile pe picioare. Inima îmi
bate să se spargă; din vina nopților de insomnie. El nuîncetează să alerge în jurul meu.
— Haide, rezistă! Asta e problema: să te oprești. Fă
asta pentru mine, pentru copii. Nu e doar o alergare. Tre –
buie să știi că există linie de sosire și că nu poți renunțade la mijloc.
O fi vorbind de tristețea mea? Se apropie de mine. Îmi ia mâinile și mă scutură ușor.
Sunt prea obosită ca să mai alerg, ba chiar mă simt încăși mai obosită ca să rezist. Fac ce mă roagă. Continuămunul lângă celălalt să învingem cele zece minute carelipsesc.
Trec pe lângă afișele candidaților la Consiliul de Stat,
pe care nu le observasem la venire. Dintre multele foto -grafii, uite-l și pe Jacob König, zâmbind.
Măresc viteza. Soțul meu e surprins și accelerează și
el. Ajungem în șapte minute, în locul celor zece prevăzute.Copiii nu s-au urnit. În ciuda peisajului frumos din jur,cu munții, pescărușii, Alpii la orizont, au ochii lipiți deecranul acelui aparat devorator de suflete.
Bărbatul meu merge spre ei, dar eu alerg mai de parte.
El mă privește surprins și fericit totodată. Probabil că-șiînchipuie că vorbele lui au avut efect și acum corpul meuse bucură de endorfina eliberată în sânge când facem o
81

activitate fizică puțin mai intensă, ca atunci când aler găm
sau avem orgasm. Principalele caracteristici ale acestuihormon sunt că-ți ameliorează dispoziția, îți îmbu nătă -țesc sistemul imunologic, dar, mai cu seamă , provoacă o
senzație de euforie și de plăcere.
Și totuși, endorfina nu-mi oferă nimic din toate aces –
tea. Mi-a dat doar mai multă forță ca să merg înainte,alergând până voi dispărea din orizont, lăsând totul înurmă. De ce am avut copii atât de minunați? De ce l-amcunoscut pe bărbatul meu și m-am îndrăgostit de el?Dacă nu mi-ar fi ieșit în cale în viață, nu aș fi acum o fe -meie liberă?
Sunt nebună. Ar trebui să alerg până la ospiciul cel
mai apropiat, pentru că astea nu-s lucruri pe care să legân desc. Dar le gândesc.
Mai alerg câteva minute și mă întorc. În mijlocul dru –
mului rămân terorizată de posibilitatea ca dorința meade libertate să nu se împlinească și să nu mai găsesc penimeni la întoarcerea în parcul din Nyon.
Dar uite-i acolo, zâmbind la întoarcerea mamei și a
soției drăgăstoase. Îi îmbrățișez. Sunt asudată, îmi simttrupul și mintea murdare, dar chiar și așa îi strâng la pieptcu putere.
În ciuda a tot ce simt. Sau, mai bine, în ciuda a tot ce
nu simt.

Nu tu îți alegi viața: ea este cea care te alege. N-are
rost să te întrebi de ce ai parte de bucurii sau tristeți. Ac -ceptă și mergi mai departe.
Nu ne alegem viețile, dar hotărâm ce să facem cu bu –
cu riile și tristețile pe care le primim.
În după-amiaza asta de duminică, sunt la sediul parti –
dului din obligație de serviciu (am reușit să-mi convingșeful de asta și acum încerc să mă conving singură). Suntorele 17:45 și oamenii sărbătoresc. Spre deosebire de ceeace îmi închipuisem, nici unul dintre candidații aleși nuva da o recepție. Prin urmare, nu voi avea ocazia să vădcasa lui Jacob și Marianne König.
De îndată ce am ajuns, am primit primele informații.
Peste 45 % dintre locuitorii cantonului au votat, ceea cee un record. O femeie a ajuns pe locul întâi iar Jacob acucerit un onorabil loc trei, care îi va da dreptul să intreîn guvern – dacă partidul o va decide.
Sala principală e împodobită cu baloane galbene și
verzi, participanții au început deja să bea și unii îmi facsemnul victoriei, sperând poate ca mâine să se vadă înziar. Dar fotografii nu au venit încă, azi e duminică șivremea e frumoasă.
83

84Jacob mă vede și imediat se uită în altă parte în cău –
tarea cuiva cu care să vorbească despre niște subiecte câtse poate de plicticoase, îmi închipui.
Trebuie să lucrez sau, cel puțin, să mă prefac. Scot un
reportofon, un bloc-notes și un pix. Umblu de colo-coloculegând declarații de tipul „acum putem să aprobămdecretul despre imigrație“, sau „alegătorii au înțeles căau votat greșit data trecută și acum m-au ales“.
Marea învingătoare afirmă că „Votul feminin a fost
fundamental pentru mine“.
Leman Bleu, televiziunea locală, a instalat un stu diou
în salonul principal. Prezentatoarea politică, obscurulobiect al dorințelor pentru nouăzeci la sută din bărbațiide acolo, a pus întrebări inteligente, dar a primit dreptrăspuns doar fraze fabricate și aprobate de consilieri.
La un moment dat, Jacob König este chemat în scenă,
și încerc să mă apropii ca să aud ce spune, dar cinevaîmi blochează accesul.
— Bună ziua, sunt Madame König. Jacob mi-a vorbit
mult de dumneata.
Ce femeie! Blondă cu ochi albaștri, purtând un elegant
cardigan negru cu o eșarfă roșie Hermès. De altfel, estesingura piesă de firmă pe care o recunosc. Celelalte tre -buie să fi fost făcute în exclusivitate de cel mai bun crea -tor de modă din Paris, al cărui nume e ținut secret ca sănu poată fi imitată.
O salut, încercând să mimez surpriza.Jacob a vorbit de mine? I-am luat un interviu și, câteva
zile mai târziu, am luat prânzul împreună. Deși jurnaliștiinu trebuie să-și exprime opinia despre cei intervievați,îl consider pe soțul dumneavoastră un om curajos, pen -tru că a expus tentativa de șantaj căreia i-a fost victimă.
Marianne – sau Madame König, cum s-a prezentat –
se preface interesată de cuvintele mele. Trebuie să știe

mai multe decât lasă să se vadă. Oare Jacob să fi comentat
întâlnirea noastră din Parc des Eaux-Vives? Să ating eusubiectul?
Interviul cu TV Leman Bleu a început deja, dar pare
să nu fie deloc interesată să urmărească ce spune soțulei, fiindcă fără îndoială știe deja totul pe dinafară. Eatrebuie să fi ales cămașa bleu deschis și cravata gri, sacoulcroit impecabil, ceasul de la mână – nu foarte scump, casă nu pară ostentație, nici atât de ieftin încât să mani festedispreț pentru una dintre principalele industrii ale țării.O întreb dacă vrea să comenteze. Ea spune că, în calitatede profesoară de filozofie la Universitatea din Geneva,ar face-o cu plăcere. Dar, ca soție a unui om poli tic reales,ar fi absurd s-o facă.
Găsesc că mă provoacă și mă hotărăsc să-i plătesc cu
aceeași monedă.
Îi spun că îi admir demnitatea. A aflat că soțul ei a
avut o legătură cu soția unui prieten și cu toate acesteanu a făcut scandal. Nici măcar când afacerea a apărut înziare puțin înainte de alegeri.
— Ba dimpotrivă. Când e vorba de sex consensual fără
iubire, sunt pentru libertate în relații.
O fi insinuând ceva? Nu reușesc să mă uit direct în
farurile acelea albastre care sunt ochii ei. Am putut doarsă observ că nu folosește mult machiaj. Nu are nevoie.
— Mai mult, adaugă ea, a fost ideea mea să anunț zia –
rul dumneavoastră printr-un informator anonim și sădezvălui totul în săptămâna alegerilor. Oamenii vor uitaimediat infidelitatea, dar își vor aminti totdeauna de cura -jul cu care a denunțat el corupția, cu riscul de a-și creao problemă în familie.
Râde de ultima ei frază și anunță că sunt declarații
neoficiale, care nu trebuie publicate.
85

Spun că, în practica jurnalismului, oamenii trebuie
să spună că discută off the record înainte de a face decla –
rații. Jurnalistul poate să nu fie de acord. Să ceri dupăsă nu fii citat e ca și cum ai încerca să oprești o frunzăcare a căzut în râu și călătorește încotro vor vrea apelesă o poarte. Frunza nu mai are putere de decizie.
— Dar dumneata o să accepți, nu-i așa? Nu ai nici cel
mai mic interes să-i faci rău soțului meu.
În nici cinci minute de conversație s-a creat o osti litate
clară între noi. Ușor nemulțumită, accept să nu-i con sem -nez declarațiile. Ea înregistrează în memoria ei prodigi -oasă că data viitoare trebuie să anunțe înainte. Cu fiecareminut învață ceva nou. Cu fiecare minut se apropie maimult de visul ei. Da, visul ei, fiindcă Jacob a spus că e
nefericit cu viața pe care o duce.
Ea nu-și ia ochii de la mine. Hotărăsc să revin la rolul
meu de jurnalistă și întreb dacă mai are ceva de adăugat.A pregătit vreo petrecere acasă pentru prietenii intimi?
— Bineînțeles că nu! Închipuie-ți ce mult aș fi avut de
muncit. Și, în plus, e deja ales. Petrecerile și cinele trebuiedate înainte, ca să strângă voturi.
Din nou mă simt ca o imbecilă, dar trebuie să pun cel
puțin încă o întrebare.
Jacob e fericit?Și atunci văd că am atins un punct sensibil. Madame
König își ia un aer condescendent și răspunde pe îndelete,ca și cum ar fi o profesoară care îmi predă o lecție.
— Păi evident că e fericit. Ți-ai putea închipui că nu
ar fi?
Femeia asta merită să fie spintecată în bucăți. Suntem abordate în același timp – eu de un consilier
care vrea să-mi prezinte învingătoarea; ea, de cineva carea venit să o salute. Spun că mi-a făcut plăcere să o cunosc.
86

Vreau să adaug că, cu altă ocazie mi-ar plăcea să explorez
mai mult – neoficial, desigur – ce a vrut să spună despresexul consensual cu nevasta unui prieten, dar nu am timp.Îi dau cartea mea de vizită, în caz că vrea să mă contac -teze, dar nu îmi răspunde la fel. Înainte de a mă îndepărta,însă, în fața consilierului învingătoarei și a bărbatului carea venit să o felicite pentru victoria soțului ei, mă ia debraț și spune:
— Am întâlnit-o pe prietena aceea a noastră care a luat
prânzul cu soțul meu. Mi-a fost milă de ea. Trăiește prefă –
cându-se puternică, dar de fapt e fragilă. Se preface sigurăpe ea. Dar probabil se întreabă tot timpul ce gândescceilalți despre ea și munca ei. Trebuie să fie o persoanăextrem de singuratică. Cum știi, draga mea, noi, femeile,avem un al șaselea simț foarte ascuțit cu care detectămcine vrea să ne amenințe relația. Nu-i așa?
Sigur că da, răspund fără nici un fel de emoție. Consi –
lierul își ia o mină contrariată. Câștigătoarea alegerilormă așteaptă.
— Dar nu are nici cea mai mică șansă, completează
Marianne.
Atunci îmi întinde mâna, eu o salut și o văd îndepăr –
tându-se fără alte explicații.

Toată dimineața de luni îl sun pe mobil pe Jacob.
Nu răspunde. Îmi ascund numărul, spunându-mi că poa -te îl are salvat în memorie. Mai încerc de câteva ori, dartot fără răspuns.
Îi sun pe consilierii lui. Sunt informată că este foarte
ocupat în prima zi de lucru de după alegeri. Bine, amnevoie să vorbesc oricum cu el și o să insist.
Mă folosesc de o stratagemă la care recurg destul de
des: folosesc mobilul unei persoane pe care nu o cun oaște.
Telefonul sună de două ori și Jacob răspunde.Sunt eu. Trebuie să ne vedem urgent.Jacob răspunde politicos, spune că astăzi ar fi impo –
sibil, dar mă va suna.
— Ăsta e noul tău număr?
Nu, e un telefon împrumutat. Pentru că nu răspun –
deai la apelurile mele.
Râde, ca și cum ar vorbi despre subiectul cel mai nor –
mal din lume. Îmi închipui că e înconjurat de oameni, șimaschează bine.
Cineva a făcut o fotografie în parc și vrea să mă șan –
tajeze, mint. Voi spune că a fost vina lui, care m-a agățat.Alegătorii care l-au votat gândindu-se că asta se întâm -plase doar o singură dată vor fi foarte dezamăgiți. Deși
88

a fost ales în Consiliul de Stat, poate pierde șansa de a
deveni ministru.
— Tu ești bine?
Spun că da și închid telefonul. Îl rog să-mi dea un
mesaj cu ora și locul întâlnirii de mâine.
Mă simt foarte bine.Cum să nu mă simt bine? În sfârșit am o preocupare
în viața mea plictisitoare. Iar nopțile mele de insomnienu mai sunt pline de gânduri pierdute și scăpate de subcontrol: acum știu ce vreau. Am o inamică de distrus șiun obiectiv de atins.
Un bărbat.Nu e dragoste – sau poate că e, dar nu contează în
cazul acesta. Dragostea mea îmi aparține și sunt liberăs-o ofer cui voi găsi cu cale, chiar dacă nu e împărtășită.Evident, ar fi bine să fie împărtășită, dar, dacă nu, răbdare.N-o să renunț să sap puțul acesta în care mă aflu, fiindcăștiu că acolo la fund e apă, apă vie.
Mă bucur de ceea ce tocmai am gândit: sunt liberă să
iubesc orice om de pe lume. Pot decide asta fără să cerpermisiunea nimănui. Câți bărbați nu au fost deja îndră -gostiți de mine, fără să le împărtășesc dragostea? Și totușiîmi trimiteau cadouri, îmi făceau curte, se umileau în fațaprietenilor. Și nu s-au supărat niciodată pe mine.
Când mă revedeau, încă mai aveau în ochi strălucirea
cuceririi neatinse, dar pe care vor continua să o încercepe tot restul vieții.
Dacă ei acționau așa, eu de ce nu pot face același lucru?
E interesant să lupți pentru o dragoste neîmpărtășită.
Poate să nu fie amuzant. Poate să lase urme adânci,
de neșters. Dar e interesant – mai ales pentru o persoanăcăreia acum câțiva ani îi era frică să riște și a început să
89

se îngrozească la gândul că lucrurile se pot schimba fără
ca ea să fie în stare să le controleze.
Nu mă voi mai reține de la nimic. Provocarea asta mă
salvează.
Acum șase luni, am cumpărat o mașină nouă de spă –
lat și, de aceea, a trebuit să schimbăm țevile din spălătorie.A trebuit să schimbăm dușumeaua și să zugrăvim dinnou pereții. La sfârșit, spălătoria arăta mai frumos de -cât bucătăria.
Ca să evităm contrastul, am renovat bucătăria. Atunci
am observat cât de îmbâcsită părea camera de zi. Am re -novat-o, și a devenit mai primitoare decât biroul, în carenu făcuserăm nici o schimbare de aproape zece ani.
Ne-am apucat și de birou. Treptat, renovarea a cuprins
întreaga casă.
Sper să se întâmple asta și în viața mea. Ca micile lu –
cruri să ducă la transformări majore.

Petrec destul timp investigând viața lui Marianne,
care se prezintă formal drept Madame König. S-a născutîntr-o familie bogată, acționară la una dintre cele maimari com panii farmaceutice din lume. Fotografiile ei peInternet o arată întotdeauna elegantă – la evenimentemon dene sau sportive. Niciodată nu este îm bră cată ne – po trivit. Niciodată nu s-ar duce în trening la Nyon sauîntr-o rochie Versace la o discotecă plină de tineri, cumam făcut eu.
Pesemne că este femeia cea mai de invidiat din Ge –
neva și împrejurimi. Deși moștenitoare a unei averi șimăritată cu un politician promițător, are propria ei ca -rieră de profesor universitar de filozofie. A scris douălucrări, dintre care una de doctorat, Vulnerabilitatea și psi –
hoza după pensionare , publicată de Editura Universității
din Geneva. A avut două studii care au apărut în respec –
ta bila revistă Les Rencontres , în paginile căreia au sem nat,
prin tre alții, Adorno și Piaget. Are propriul său articol înWikipedia, versiunea franceză, deși nu este actualizatprea frecvent. Acolo este descrisă ca „specialistă în agre -siune, conflict și confruntare în azilurile de bătrâni dinElveția Romandă“.
91

Trebuie că se pricepe în agoniile și extazele ființei
umane – o înțelegere atât de profundă că a fost incapa -bilă să fie șocată de „sexul consensual“ al soțului ei.
Este o strategă strălucită, pentru că a determinat un
ziar tradițional să se încreadă în surse anonime, păsărirare în Elveția, care nu trebuie niciodată să fie luate înserios. Mă îndoiesc că și-a dezvăluit identitatea.
Manipulatoare: a fost în stare să transforme o posi –
bilă catastrofă într-o lecție de toleranță și complicitate întreconsorți și o luptă contra corupției.
Vizionară: destul de inteligentă ca să aștepte îna inte
de a face copii. Încă mai are timp. Până atunci, poate con –
s trui tot ce-și dorește fără să fie tulburată de plânsete înmijlocul nopții sau de vecini care îi spun că trebuie sărenunțe la serviciu și să acorde mai multă atenție copiilor.(Pentru că exact asta fac vecinii mei.)
Instinct excelent: nu mă consideră o amenințare. În
ciuda aparențelor, nu sunt un pericol pentru nimenialtcineva în afară de mine.
Iată tipul de femeie pe care vreau să-l distrug fără milă.Fiindcă nu e amărâta ce se scoală la cinci dimineața
ca să vină să lucreze în centrul orașului, fără viză de rezi –
dență, murind de frică să nu se descopere într-o zi că seaflă aici ilegal. Nu e femeiușca măritată cu un înalt func –
ționar de la Națiunile Unite, mereu prezentă la petreceri,făcând tot posibilul ca să arate cât e de bogată și de feri -cită, deși toată lumea știe că soțul ei are o amantă cu două -zeci de ani mai tânără decât ea. Nu e amanta aceluiașiînalt funcționar de la Națiunile Unite, care lucrează înorganizație și, oricât de bine ar munci și s-ar strădui, nuva recunoaște nimeni niciodată ce face, pentru că „areo legătură cu șeful“.
Nu e executiva singuratică și puternică ce a trebuit
să se mute la Geneva ca să fie aproape de sediul Orga –
92

nizației Mondiale a Comerțului, unde toți iau foarte în
serios hărțuirea sexuală la serviciu și nimeni nu îndrăz -nește să schimbe priviri cu nimeni. Și care noaptea stăcu ochii în tavanul imensei căsoaie pe care a închiriat-oși, când și când, angajează un gigolo ca să o dis treze șisă o facă să uite că-și va petrece restul vieții fără soț, copiiși amanți.
Nu, Marianne nu se încadrează în nici una din aceste
categorii. E o femeie deplină.

Am dormit mai bine. O să mă întâlnesc cu Jacob
până la sfârșitul săptămânii. Cel puțin așa a promis, șimă îndoiesc că ar avea curajul să se răzgândească A fostnervos singura dată când am vorbit la telefon, luni.
Soțul meu crede că sâmbăta de la Nyon mi-a făcut
bine. Habar nu are că tocmai în ziua aceea am descoperitce îmi face cu adevărat atât de rău: lipsa de pasiune, deaventură.
Unul dintre simptomele pe care le-am observat la
mine a fost un soi de autism psihologic. Lumea mea, îna -inte vastă și plină de posibilități, a început să se micșorezepe măsură ce creștea nevoia de siguranță. De ce? Trebuiesă fie o moștenire de la strămoșii noștri care locuiau încaverne: grupurile se ocrotesc, singuraticii sunt decimați.
Chiar dacă știm că, și atunci când suntem în grup, ne
este imposibil să controlăm totul, ca de exemplu cădereapărului sau o celulă care înnebunește și se transformăîn tumoare.
Dar falsa siguranță ne face să uităm asta. Cu cât ză –
rim mai aproape pereții vieții noastre, cu atât mai bine.Chiar dacă este doar o limită psihologică, chiar dacă înfond știm că mai devreme sau mai târziu moartea vaintra fără să ceară voie, e bine să ne prefacem că ținemtotul sub control.
94

În ultimul timp, spiritul meu a fost destul de agitat și
răzvrătit, ca marea. Am întocmit un rezumat al parcursuluimeu până aici și parcă aș face o călătorie transoceanicăpe o plută rudimentară, în plin sezon al furtunilor. Voi su -pra viețui? mă întreb, acum că nu mai e cale de întoarcere.
Voi supraviețui, evident. Am mai înfruntat furtuni și înainte. Am făcut și o listă
a lucrurilor asupra cărora trebuie să mă concentrez cândvoi simți că risc să cad din nou în gaura neagră:
• Să mă joc cu copiii. Să citesc povești care să ne ser –
vească drept lecții atât lor cât și mie – fiindcă poveștilenu au vârstă.
• Să privesc cerul.• Să beau pahare de apă de la gheață. Poate să fie ceva
extrem de simplu, dar mă înviorez de câte ori fac asta.
• Să gătesc. Iată arta cea mai frumoasă și mai com –
pletă. Ne atinge cele cinci simțuri și încă unul – nevoiade a da ce avem mai bun în noi. E terapia mea preferată.
• Să-mi scriu lista de plângeri. Asta a fost o desco –
perire grozavă! Ori de câte ori mă supără ceva, notez. Lasfârșitul zilei îmi dau seama că m-am enervat fără rost.
• Să zâmbesc, chiar dacă îmi vine să plâng. Ăsta e
lucrul cel mai dificil de pe listă, dar ne obișnuim. Budiștiispun că un zâmbet lipit pe față, oricât ar fi de fals, sfâr -șește prin a lumina sufletul.
• Să fac două băi zilnic, în loc de una. Usucă pielea
din cauza nivelului ridicat de calciu și clor în apa de oraș.Dar compensează, fiindcă spală sufletul.
Toate astea însă funcționează doar pentru că acum am
un obiectiv: să cuceresc un bărbat. Sunt un tigru urmă -rit, fără să aibă unde fugi. Singurul lucru care îmi rămânee să atac cu furie.
95

În sfârșit, am o dată: mâine la 3 după-amiază, la res –
taurantul de la Clubul de Golf din Cologny. Putea să fie înorice bistrou din oraș sau într-un bar pe una din stră zilecare taie principala (și s-ar putea spune unica) stradă comer -cială din oraș, dar a ales restaurantul de la Clubul de Golf.
La mijlocul după-amiezii.Pentru că la ora aceea restaurantul va fi gol și vom
avea mai multă intimitate. Trebuie să găsesc o scuză pen –
tru șeful meu, dar asta nu-i o problemă. Până la urmă, amscris un material despre alegeri care a fost preluat înmulte alte ziare din țară.
Un loc discret, trebuie să-și fi zis. Un loc romantic, la
asta mă gândesc eu, cu obiceiul meu de a crede tot cedoresc. Toamna a zugrăvit copacii cu diferite culori deauriu și poate am să-l invit pe Jacob să facem o plim bare.Gândesc mai bine când sunt în mișcare. Și mai bine atuncicând alerg, cum s-a întâmplat la Nyon, dar nu cred căva fi posibil.
Ha, ha, ha. Seara, la cina de acasă am mâncat raclette , adică brân –
ză topită, cu felii de carne de bizon și tradiționalii car tofirösti – dați prin răzătoare și fripți – cu smântână. Familia
m-a întrebat dacă sărbătorim ceva special, iar eu am spus
96

că da: faptul că suntem împreună și putem să ne bucu –
răm de o cină liniștită. Pe urmă am făcut a doua baie a zilei,lăsând apa să-mi spele toată anxietatea. M-am aco peritcu creme și m-am dus în camera copiilor ca să le citesco poveste. I-am găsit lipiți de tablete. Ar trebui să fieinterzise pentru cei sub 15 ani!
Le-am cerut să le închidă – mi-au dat ascultare în
silă – , am luat o carte cu povești, am deschis-o la întâm –
plare și am citit:
În timpul erei glaciare, multe animale mureau din cauza
frigului. Atunci porcii-spinoși au hotărât să se adune în grup,ca să se încălzească și să se protejeze unii pe alții.
Dar spinii îi răneau pe tovarășii cei mai apropiați – tocmai
cei care își ofereau mai multă căldură. Din cauza asta s-auîndepărtat din nou.
Și iar au murit degerați.Atunci au trebuit să facă o alegere: sau piereau de pe fața
Pământului, sau acceptau spinii semenului.
Cu înțelepciune, au decis să se mai unească o dată. Au în –
vățat să conviețuiască cu micile răni pe care o relație foarteapropiată le poate provoca, de vreme ce mai importantă eracăldura celuilalt. Și așa au supraviețuit.
Copiii au vrut să știe când vor putea vedea un porc-spi –
nos adevărat.
— Sunt la grădina zoologică?
Nu știu.
— Ce a fost era glaciară?
O perioadă în care era foarte frig.
— Ca iarna?
Da, dar o iarnă care nu se mai sfârșea.
— Și de ce nu și-au smuls spinii înainte de a se îmbrățișa?
97

Dumnezeule! Ar fi trebuit să aleg altă poveste. Sting
lumina și hotărăsc să cânt o melodie tradițională din tr-unsat din Alpi, în timp ce îi mângâi pe amândoi. Curândadorm.
Soțul meu mi-a adus Valium. Întotdeauna am refuzat
să iau medicamente, fiindcă mi-e teamă să nu devin de -pendentă, dar trebuie să fiu în formă mâine.
Înghit 10 mg de tranchilizant și cad într-un somn
adânc. Nu mă trezesc la miezul nopții.

99Ajung înainte de ora stabilită, trec direct pe lângă
clădirea care adăpostește Clubul de Golf și mă duc în gră -dină. Merg până la copacii de la capătul ei, ca să profitla maximum de acea după-amiază frumoasă.
Melancolie. Ăsta e primul cuvânt care îmi vine în minte
când sosește toamna. Fiindcă știu că vara s-a sfârșit, zilelevor fi tot mai scurte și nu trăim în lumea fermecată aporcilor-spinoși în timpul erei glaciare: nimeni nu su -portă nici cea mai mică rană provocată de ceilalți.
Da, în alte țări vedem că oamenii mor din cauza fri –
gului, că se formează ambuteiaje pe șosele, că se închidaeroporturi. Căminele stau aprinse, plăpumile ies dindulap. Dar asta se întâmplă doar în lumea pe care ne-amconstruit-o.
În natură peisajul este minunat: copacii, înainte atât
de asemănători unii cu alții, capătă personalitate și decidsă zugrăvească pădurile în mii de tonuri diferite. O partedin ciclul vieții ajunge la capăt. Totul se va odihni o vre -me și va reînvia la primăvară, sub formă de flori.
Nu există un moment mai bun decât toamna ca să
începem să uităm lucrurile care ne deranjează. Le lăsămsă se desprindă de noi ca frunzele uscate, gândim să dan -săm din nou, să profităm de fiecare fărâmă dintr-un soarecare încă mai arde, să ne încălzim mintea și trupul la

razele lui, înainte să pălească și să se transforme doar
într-o lumină slabă pe cer.
Îl văd de departe când sosește. Mă caută în restaurant,
pe terasă, și se duce la barman, care arată spre mine. M-avăzut deja și-mi face semn. Încep să mă îndrept încet spresediul clubului. Vreau să-mi aprecieze rochia, pan tofii,jacheta de demisezon, mersul. Chiar dacă îmi bate inimatare, nu-mi pot pierde ritmul.
Îmi caut cuvintele. Pentru ce motiv misterios ne întâl –
nim din nou? De ce ne controlăm amândoi, deși știm căexistă ceva între noi? Oare ne-o fi teamă să nu ne împie -dicăm și să cădem, cum s-a mai întâmplat de atâtea ori?
În timp ce înaintez, mi se pare că intru într-un tunel
pe care nu l-am străbătut niciodată: cel care duce de lacinism la pasiune, de la ironie la dăruire.
Ce-o fi gândind când mă vede înaintând spre el? Tre –
buie să explic că nu avem motiv să fim speriați și că „dacăRăul există, e ascuns în temerile noastre“?
Melancolie. Cuvântul care acum mă transformă într-o
femeie romantică și mă reîntinerește cu fiecare pas.
Continui să caut cuvintele pe care să le spun de îndată
ce voi fi în fața lui. Dar e mai bine să nu caut, ci să le lassă curgă în mod firesc. Ele sunt aici, cu mine. Pot să nule recunosc, să nu le accept, dar ele sunt mai puternicedecât nevoia mea de a controla totul.
De ce nu vreau să-mi ascult propriile cuvinte înainte
de a i le spune lui?
Să fie teama? Ce poate fi mai rău decât o viață cenu –
șie, tristă, în care toate zilele sunt la fel? Decât teroareacă va dispărea tot – inclusiv propriul meu suflet – și căvoi rămâne absolut singură pe lumea asta, după ce amavut totul ca să fiu fericită?
100

Văd umbrele frunzelor căzând de pe copaci. Același
lucru se întâmplă în mine: la fiecare pas pe care îl fac, oapărare este distrusă, un zid se prăbușește, iar inima mea,ascunsă în spatele tuturor acestora, începe să vadă lu -mina toamnei și să se bucure de ea.
Despre ce vom vorbi azi? Despre muzica pe care am
ascultat-o în mașină, în drum spre club? Despre vântuldin copaci? Despre condiția umană cu toate contradic -țiile ei, întuneric și mântuire?
Vom vorbi despre melancolie și el va spune că e un
cuvânt trist. Voi spune că nu, e nostalgic, este vorba deceva uitat și fragil, cum suntem cu toții când ne prefa -cem că nu vedem calea pe care ne-a condus viața fără săne ceară permisiunea, când ne tăgăduim propriul destinfiindcă ne poartă în direcția fericirii, iar tot ce ne dorimde fapt este siguranța.
Încă vreo câțiva pași. Încă niște bariere se prăbușesc.
Mai multă lumină îmi intră în inimă. Nu-mi mai treceprin cap să controlez orice, ci doar să trăiesc această du -pă-amiază care nu se va mai repeta niciodată. Nu trebuiesă-l conving de nimic. Dacă nu o să înțeleagă acum, vaînțelege mai târziu. E doar o chestiune de timp.
În ciuda frigului, ne vom așeza pe terasă. Așa poate
să fumeze. La început va fi circumspect, vrând să știe defotografia pe care a făcut-o cineva în parc.
Dar vom vorbi despre posibilitatea vieții pe alte pla –
nete, despre prezența lui Dumnezeu, adeseori uitată dincauza traiului pe care îl ducem. Vom vorbi despre cre -dință, miracole și întâlniri predestinate înainte de a nefi născut.
Vom discuta despre eterna luptă dintre știință și reli –
gie. Vom vorbi despre dragoste, mereu văzută concomi -tent ca o dorință și o amenințare. El va insista că definiția
101

mea a melancoliei nu e corectă, dar mă voi mărgini să-mi
beau ceaiul în tăcere, privind apusul soarelui în munțiiJura, mulțumită că sunt în viață.
Ah, vom mai vorbi despre flori, chiar dacă singurele
aflate în preajmă sunt cele din bar, provenind de la vreoseră. Dar e bine să vorbim despre flori toamna. Asta nedă speranța primăverii.
Mai lipsesc câțiva metri. Zidurile s-au prăbușit cu
totul. Tocmai am renăscut.
Ajung lângă el și-l salut cu convenționalele trei săru –
turi pe obraz, cum cere tradiția elvețiană (de câte ori călă -toresc și îl ofer pe al treilea, oamenii se sperie). Observcât e de nervos și îi propun să rămânem pe terasă – vomavea mai multă intimitate, iar el va putea să fumeze. Chel -nerul îl cunoaște. Jacob cere un Campari cu apă tonicăiar eu cer un ceai, cum am plănuit.
Ca să-l ajut să se relaxeze, încep să vorbesc despre na –
tură, copaci și frumusețea de a observa cum totul e mereudiferit. De ce căutăm să reproducem același tipar? Eimposibil. E nefiresc. Nu ar fi mai bine să vedem în acesteprovocări o sursă de cunoaștere, iar nu un obstacol?
El e tot nervos. Răspunde automat, ca și cum ar vrea
să încheie imediat discuția, dar n-am să-l las. Este o ziunică în viața mea și merită să fie respectată ca atare. Con –
tinui să vorbesc despre lucrurile care mi s-au năzărit întimp ce mergeam, tocmai acele cuvinte asupra cărora nuam control. Mă minunez cu ce precizie îmi ies din gură.
Vorbesc despre animalele domestice. Întreb dacă el
înțelege de ce le iubesc oamenii atât de mult. Jacob dăun răspuns convențional și trec la următorul subiect: dece e atât de greu de acceptat că oamenii sunt diferiți? Dece atâtea legi care încearcă să creeze triburi noi în loc săacceptăm pur și simplu că deosebirile culturale ne pot
102

103face viețile mai bogate și mai interesante? Dar el spune
că s-a săturat să mai vorbească de probleme politice.
Atunci să vorbim despre un acvariu pe care l-am vă –
zut astăzi la școala copiilor, când i-am dus acolo. Eraînăuntru un pește care se învârtea, iar eu îmi spuneam:nu-și amintește unde a început să se învârtă și nu vaajunge niciodată la capăt. De asta ne plac peștii din acva -rii: ne amintesc de viețile noastre, suntem bine hrăniți,dar nu putem trece dincolo de peretele de sticlă.
El își mai aprinde o țigară. Văd că mai sunt două stin –
se în scrumieră. Atunci înțeleg că vorbesc de mult timp,într-o transă de lumină și pace, fără să-i las loc să exprimece simte. Despre ce ar vrea să vorbim?
— Despre fotografia pe care ai menționat-o, răspun –
de cu mare precauție, fiindcă a observat deja că mă afluîntr-un moment foarte sensibil.
Ah, fotografia. Sigur că există! E întipărită cu fier și
foc în inima mea și nu o voi putea șterge decât atuncicând va vrea Dumnezeu. Dar intră și vezi cu propriii tăiochi, fiindcă toate barierele care îmi apărau inima s-auprăbușit pe măsură ce mă apropiam de tine.
Nu, nu-mi spune că nu cunoști drumul, pentru că ai
pășit deja pe el de mai multe ori – atât în trecut, cât șiîn prezent. Totuși, o vreme nu am acceptat și înțeleg căși tu te codești. Suntem la fel. Nu-ți face griji, te voi con -duce eu.
După ce spun toate astea, îmi ia mâna cu delicatețe,
zâmbește și înfige pumnalul:
— Nu mai suntem adolescenți. Ești o persoană minu –
nată și, din câte știu, ai o familie frumoasă. Te-ai gânditvreodată să urmezi o terapie de cuplu?
Un timp rămân descumpănită. Dar mă ridic și pornesc
spre mașina mea. Fără lacrimi. Fără să-mi iau rămas-bun.Fără să mă uit înapoi.

Nu simt nimic. Nu mă gândesc la nimic. Urc în ma –
șină și pornesc pe șosea, fără să știu exact unde să măduc. Nu mă așteaptă nimeni la capătul călătoriei. Me lan -colia s-a transformat în apatie. Trebuie să fac eforturi casă merg mai departe.
Până ce, cinci minute mai târziu, mă aflu în fața unui
castel. Știu ce s-a întâmplat acolo: cineva a născut unmonstru celebru, deși puțini știu numele femeii care l-acrescut.
Poarta spre grădină e închisă, și ce contează? Pot intra
prin gardul viu. Pot să iau loc pe banca înghețată și săstau să-mi imaginez ce s-a petrecut în 1817. Trebuie sămă iau cu altele, să uit tot ce mă inspira înainte și să măgândesc la altceva.
Îmi închipui o zi oarecare din anul acela, când loca –
tarul, poetul englez Lord Byron a hotărât să se exilezeaici. Era detestat la el acasă, dar și în Geneva, care îl acuzacă organizează orgii și se îmbată în public. Trebuie să fimurit de plictiseală. Sau de melancolie. Sau de furie.
Nu contează. Ce contează e că în acea zi oarecare
din 1817 au sosit doi musafiri din țara lui. Alt poet, PercyBysshe Shelley, și „soția“ lui de 18 ani, Mary.
Un al patrulea invitat li s-a alăturat, dar acum nu pot
să-mi amintesc numele. Pesemne că au discutat despre
104

litera tură. Pesemne că s-au plâns de vreme, de frig, de
lo cui torii Genevei, de compatrioții englezi, de lipsa ceaiu -lui și a whisky-ului. Poate și-au citit poeme unii altora și
s-au complăcut în elogii reciproce.
Și se credeau atât de deosebiți și de importanți că au
făcut un rămășag: să se înapoieze în același loc după unan, fiecare aducând o carte care să descrie condiția umană.
Evident că, odată depășit entuziasmul planurilor și
comentariilor despre absurdul ființei omenești, au uitatde înțelegere.
Mary a fost de față la discuție. Nu fusese poftită, mai
întâi fiindcă era femeie, și mai avea și circumstanța agra -vantă de a fi tânără. Împrejurarea trebuie să o fi marcatprofund. De ce să nu scrie ceva numai ca să-și umple tim -pul? Avea tema, trebuia doar să o dezvolte – și să păstrezecartea pentru sine când o va fi terminat.
Dar, când s-au înapoiat în Anglia, Shelley a citit manu –
scrisul și a încurajat-o să-l publice. Ba mai mult: cumel era deja cunoscut, a decis că o va prezenta unui edi -tor și va scrie el prefața. Mary s-a codit, dar a acceptatpână la urmă, cu o condiție: numele ei să nu figureze pecopertă.
Tirajul inițial, de cinci sute de exemplare, s-a epuizat
rapid. Mary a crezut că era probabil din cauza prefețeilui Shelley, dar, la a doua ediție, a fost de acord să i semenționeze numele. De atunci titlul nu a încetat nici odată
să se găsească în librăriile din lumea întreagă. A inspiratscriitori, regizori de teatru și film, serbări de Halloween,baluri mascate. Recent a fost descris de un critic impor -tant drept „opera cea mai creativă din timpul Romantis -mului, poate chiar din ultimii două sute de ani“.
Nimeni nu reușește să explice de ce. Cei mai mulți
nu au citit cartea, dar practic toată lumea a auzit de ea.
105

Spune povestea lui Victor, un om de știință elvețian,
născut la Geneva și educat de părinți ca să înțeleagă lu -mea prin intermediul științei. Copil încă, vede un fulgerlovind un stejar și se întreabă: oare de acolo vine viața?Condiția umană poate fi creată de om?
Și, ca o versiune modernă a lui Prometeu, persona jul
mitologic care a furat focul din ceruri ca să ajute omul –
(autoarea a folosit „Un Prometeu modern“ drept subtitlu,dar nimeni nu-și mai amintește) –, încearcă să repete lu -crarea lui Dumnezeu. Evident că, în pofida dedicării saletotale, experiența scapă de sub control.
Titlul cărții: Frankenstein.
O, Dumnezeule, la care mă gândesc puțin de obicei,
dar în care mă încred atât de mult în orele de restriște,oare am ajuns aici din întâmplare? Sau mâna Ta nevă -zută și implacabilă a fost cea care m-a condus la acestcastel și m-a făcut să-mi reamintesc povestea asta?
Mary l-a cunoscut pe Shelley când avea 15 ani – deși
el era căsătorit, nu s-a lăsat oprită de convențiile sociale,a mers după bărbatul acesta pe care îl considera iubireavieții ei.
Cincisprezece ani! Și știa deja exact ce voia. Am 31
de ani, tot timpul doresc ceva și sunt incapabilă să obțince doresc, chiar dacă pot rătăci într-o după-amiază demelancolie și romantism, căutând inspirație pentru a fimai convingătoare.
Nu sunt Mary Shelley. Sunt Victor Frankenstein și
mons trul lui.
Am căutat să dau viață la ceva neînsuflețit, iar rezul –
tatul va fi ca în carte: teroare și distrugere.
Nu mai sunt lacrimi. Nu mai există disperare. Mă
simt de parcă inima mea ar fi renunțat la tot, iar corpul
106

meu ar reflecta acum asta, fiindcă nu reușesc să mă mișc.
E toamnă, acum seara se lasă repede, frumosul apus alsoarelui e imediat înlocuit de înserare. Vine noaptea șiîncă stau așezată acolo, privind castelul și văzându-i peoaspeții lui cum scandalizează burghezia din Geneva laînceputul secolului al XIX-lea.
Unde e fulgerul care a dat viață monstrului?Fulgerul nu vine. Traficul, care e slab în zonă, este
încă și mai rar. Copiii mei așteaptă cina și soțul meu –care știe de starea mea psihică – se va îngrijora curând.Dar parcă aș avea o ghiulea de fier legată de picioare șiîncă nu sunt în stare să mă mișc.
Sunt o perdantă.

Poate fi cineva obligat să-și ceară iertare fiindcă a iscat
o iubire imposibilă?
Nu, în nici un caz.Pentru că și iubirea lui Dumnezeu pentru noi e impo –
sibilă. Niciodată nu i se va răspunde pe măsură, și totușiEl continuă să ne iubească. Și ne-a iubit atât încât și-atrimis singurul fiu ca să explice că iubirea e forța caremișcă Soarele și toate stelele. Într-una dintre epistolelecătre Corinteni (pe care la școală ne obligau să le știmpe dinafară) apostolul Pavel spune:
De-aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste
nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și un chimval răsunător.
Și noi toți știm de ce. De multe ori auzim idei mari
care vor să schimbe lumea. Dar sunt vorbe spuse fărăemo ție, golite de Dragoste. Oricât de logice și inteligentear fi, nu ne ating.
Pavel compară Dragostea cu Prorocirea, cu Tainele,
cu Credința și cu Milostenia.
De ce e Dragostea mai importantă decât Credința?Pentru că Credința e doar o cale care duce la Dra gos –
tea mai Mare.
De ce Dragostea e mai importantă decât Milostenia?
108

Deoarece Milostenia e doar una dintre manifestările
Dragostei. Și întregul e mereu mai important decât partea.Mai mult, Milostenia este doar una dintre căile pe carele folosește Dragostea ca să încurajeze omul să se apropiede seamănul său.
Și toți știm că există pe aici multă milostenie fără Dra –
goste. Săptămânal are loc câte un bal de „caritate“ prinîm prejurimi. Oamenii plătesc o avere ca să rezerve o masă,participă și se distrează, cu bijuteriile și hainele lor foartescumpe. Plecăm crezând că lumea e mai bună din cauzatotalului adunat în noaptea aceea pentru oamenii fărăadăpost din Somalia, refugiații din Yemen, victimele foa -metei din Etiopia. Nu ne mai simțim vinovați de specta -colul crud al mizeriei, dar niciodată nu ne întrebăm undese duc banii aceștia.
Cei care nu sunt suficient de bine conectați ca să mear –
gă la bal ori nu au bani să susțină o asemenea extrava -ganță trec pe lângă un cerșetor și îi aruncă o monedă.Gata. E foarte ușor să arunci o monedă unui cerșetor pestradă. În general, e mai ușor decât să nu i-o arunci.
Ce mare ușurare cu o simplă monedă! E ieftin pentru
noi și rezolvă problema cerșetorului.
Și totuși, dacă l-am iubi într-adevăr, am face mult mai
mult pentru el.
Sau nu am face nimic. N-am da moneda și – cine
știe? – vina noastră pentru acea mizerie ar putea trezi
adevă rata Dragoste.
Pavel compară Dragostea cu jertfa și martiriul.Azi înțeleg mai bine cuvintele lui. Chiar dacă aș fi fe –
meia cu cea mai mare reușită din lume, chiar dacă aș fimai admirată și mai dorită decât Marianne König, dacănu am dragoste în inima mea, nu sunt nimic. Nimic.
109

În interviurile cu artiști sau politicieni, cu asistenți
sociali și medici, cu studenți și funcționari publici, întrebîntotdeauna „Pentru ce munciți?“ Unii răspund: ca să-miîntemeiez o familie. Alții spun: ca să avansez în ca rieră.Dar când insist asupra întrebării, răspunsul aproape auto –
mat e: Pentru o lume mai bună.
Îmi vine să mă duc până în Podul Montblanc cu un
manifest imprimat cu litere aurii și să-l dau fiecărei ma -șini și fiecărei persoane care ar trece pe acolo. Pe el arscrie:
Îi implor pe cei care doresc într-o zi să lucreze pentru binele
omenirii: să nu uite niciodată că, indiferent dacă trupurile lorard în numele lui Dumnezeu, dacă nu au dragoste, nu foloseștela nimic. La nimic.
Nu există nimic mai important ce putem dărui decât
reflectarea Dragostei în viețile noastre. Acesta e adevă -ratul limbaj universal, care ne permite să vorbim chi ne -zește sau dialectele din India. În tinerețe am călătoritmult – făcea parte din ritualul de maturizare al oricăruistudent. Am cunoscut țări sărace și bogate. În majoritateacazurilor, nu vorbeam graiul locului. Dar în toate acelelocuri elocvența tăcută a dragostei m-a ajutat să mă facînțeleasă.
Mesajul Dragostei se află în modul cum îmi duc viața,
și nu în cuvintele sau actele mele.
În epistola către Corinteni, Pavel ne spune, în trei ver –
sete mici, că dragostea e compusă din multe alte lu cruri.Ca lumina. Învățăm la școală că, dacă o rază de soare tra -versează o prismă de sticlă, această rază se divide în culo -rile curcubeului.
Pavel ne arată curcubeul Dragostei, la fel cum pris –
ma străbătută de o rază ne arată curcubeul luminii.
110

Și care sunt aceste elemente? Sunt virtuțile de care
auzim vorbindu-se zilnic și pe care le putem practica înorice moment.
Răbdare: Dragostea îndelung rabdă.
Bunătate: este binevoitoare.
Generozitate: Dragostea nu pizmuiește.
Smerenie: nu se laudă, nu se trufește.
Delicatețe: Dragostea nu se poartă cu necuviință.
Dăruire: nu caută ale sale.
Toleranță: nu se aprinde de mânie.
Inocență: nu gândește răul.
Sinceritate: nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de
adevăr.
Toate aceste daruri se referă la viața noastră de zi cu
zi, la ziua de astăzi și la cea de mâine, cred că se referăla Veșnicie.
Marea problemă e că oamenii cred că se referă la Dra –
gostea de Dumnezeu. Dar cum se manifestă dragosteade Dumnezeu? Prin dragostea de om.
Pentru a afla pacea în ceruri, trebuie să aflăm pacea
pe Pământ. Fără ea, nu valorăm nimic.
Iubesc și nimeni nu-mi poate lua asta. Îmi iubesc soțul,
care m-a sprijinit întotdeauna. La fel cred că iubesc unbărbat pe care l-am cunoscut în adolescență. Și în timpce mergeam spre el, într-o frumoasă după-amiază detoamnă, am lăsat să-mi cadă la pământ platoșa și nu maireușesc s-o ridic. Sunt vulnerabilă, dar nu mă căiesc.
De dimineață, în timp ce-mi beam cafeaua, am pri –
vit lumina suavă de afară, mi-am amintit iar de drumulacesta și m-am întrebat pentru ultima dată: oare încercsă creez o problemă reală ca să izgonesc problemele meleimaginare? Sunt eu îndrăgostită, sau doar am transfe rat
111

toate senzațiile dezagreabile din ultimele luni spre o
fan tezie?
Nu. Dumnezeu nu este nedrept și nu ar îngădui nici –
odată să mă îndrăgostesc în așa hal dacă nu ar exista posi -bilitatea să mi se răspundă la fel.
Și totuși uneori dragostea pretinde să lupți pentru ea.
Asta voi face. În căutarea dreptății va trebui să îndepăr -tez fără exasperare sau nerăbdare răul. Când Marianneva fi departe și el lângă mine, Jacob îmi va mulțumi petot restul vieții.
Ori va pleca din nou, dar măcar voi ști că am luptat
din răsputeri.
Sunt o femeie nouă. Vreau ceva ce nu va veni spre
mine de bunăvoie. El e însurat și crede că orice pas greșitîi poate compromite cariera. Prin urmare, pe ce trebuiesă mă concentrez? Pe divorțul lui, fără să-și dea seama.

Prima mea întâlnire cu un dealer!
Trăiesc într-o țară care a hotărât să se izoleze de lume
și e foarte mulțumită de asta. Dacă pornești să vizitezicătunele din jurul Genevei, un lucru îți devine clar ime -diat: nu există loc de parcare, dacă nu cumva te folo seștide garajul vreunui cunoscut.
Mesajul este: nu veni aici, străinule, pentru că prive –
liștea lacului, acolo jos, Alpii impunători la orizont, flo -rile de câmp primăvara și tonul auriu al viilor când vinetoam na, toate astea sunt moștenite de la strămoșii noștri,care au trăit aici fără să fie niciodată tulburați. Vrem catotul să continue așa, astfel că nu veni, străinule. Chiardacă te-ai născut și ai crescut într-un oraș învecinat, nune interesează ce ai de spus. Dacă vrei să-ți parchezi ma –
șina, caută un oraș mare, plin de asemenea locuri.
Suntem atât de izolați de lume încât mai credem încă
în amenințarea unui mare război nuclear. Prin lege, toateconstrucțiile țării sunt prevăzute cu adăposturi antiato -mice. De curând un deputat a încercat să abroge aceastălege iar parlamentul s-a opus: da, se prea poate să nu aibăniciodată loc un război nuclear, dar ce ziceți de ame nin -ța rea armelor chimice? Trebuie să ne protejăm cetățe -nii. Prin urmare, costisitoarele adăposturi antiatomice
113

continuă să fie construite. Și transformate în crame și
depo zite cât timp nu vine Apocalipsa.
Și totuși sunt lucruri pe care, cu toate eforturile noas –
tre ca să rămânem o insulă de pace, nu reușim să le împie -dicăm să traverseze frontiera.
Ca drogurile, de pildă.Guvernele statelor încearcă să controleze punctele de
vânzare și închid ochii la cei care cumpără. Chiar dacătrăim într-un paradis, nu suntem oare toți stresați de tra -ficul rutier, de responsabilități, de termene și de plictis?Drogurile stimulează productivitatea (cocaina, de exem -plu) și micșorează tensiunea (ca hașișul). Prin urmare,ca să nu dăm un exemplu prost lumii, interzicem și tole -răm în același timp.
Totuși, de câte ori problema începe să ia proporții,
„coincidența“ face ca o vedetă sau o persoană publică să
fie prinsă cu „amorțitoare“, cum spunem în limbaj jurna -listic. Cazul ajunge în mass-media ca să servească dreptexemplu, să-i descurajeze pe tineri, să spună populațieică guvernul ține totul sub control, și vai de cel care arîndrăzni să încalce legea!
Asta se întâmplă maximum o dată pe an. Și nu cred
că numai o dată pe an cineva important reușește să iasădin rutină și să se ducă până la pasajul subteran de laPodul Montblanc ca să cumpere ceva de la dealerii careîși fac veacul acolo în fiecare zi. Dacă ar fi așa, aceștia arfi trebuit să fi dispărut deja din lipsă de clientelă.
Ajung la locul cuvenit. Familii se plimbă în sus și în
jos, indivizii suspecți continuă să stea acolo fără să se lasederanjați și fără să-i incomodeze pe ceilalți. Cu excepțiamomentului când trec niște tineri vorbind într-o limbăstrăină, sau când un funcționar la costum traversează
114

pasa jul subteran și se întoarce în clipa următoare, pri vin –
du-i drept în ochi.
Trec prima oară, mă duc până în partea cealaltă, iau
o apă minerală și mă plâng de frig unei persoane pe carenu am mai văzut-o niciodată. Nu-mi răspunde, cufun datăîn lumea sa. Mă înapoiez și sunt acolo aceiași oameni. Neprivim o clipă în ochi, dar trece multă lume, lucru rar.E ora prânzului și oamenii trebuie să meargă în restau -rantele foarte scumpe răspândite prin zonă, încercândsă încheie vreo afacere importantă sau să seducă turistacare a sosit în oraș în căutarea unei slujbe.
Aștept puțin și trec pentru a treia oară. Îi privesc din
nou și unul dintre ei, cu o simplă mișcare din cap, îmicere să-l urmez. Niciodată în viața mea nu mi-am închi -puit că aș face asta, dar anul acesta a fost atât de diferitcă nu mă mai mir de purtarea mea.
Mă prefac nepăsătoare și merg după el.Mergem două, trei minute până la Grădina Engleză.
Trecem pe lângă turiști care fac fotografii în fața cea su -lui de flori, una dintre emblemele orașului. Traversămmicuța gară a trenului care se rotește în jurul lacului, cași cum am trăi în Disneyland. În fine ajungem la para -pet și privim în apă. Ca un cuplu care contemplă Jetd’Eau, uriașa fântână arteziană care poate atinge o înăl -țime de 100 de metri și care de mult timp a devenit sim -bolul Genevei.
El așteaptă să spun ceva. Dar nu știu dacă vocea mea
va fi fermă, deși mă prefac sigură pe mine. Tac și îl obligsă rupă tăcerea:
— Iarbă, boabe, timbre sau praf?
Asta e. Sunt pierdută. Nu știu ce să răspund și dea –
lerul pricepe că se află în fața unei novice. Am fost testatăși nu am trecut proba.
Râde. Întreb dacă crede că sunt de la poliție.
115

— Bineînțeles că nu. Poliția ar ști imediat despre ce
vorbesc.
Explic că e prima oară când fac asta.
— Se vede cât de colo. O femeie îmbrăcată ca dum –
neata nu s-ar osteni niciodată să vină personal. I-ar puteacere vreunui nepot sau vreunui coleg de serviciu ce i-amai rămas din ce consumă. De asta am hotărât să te aducpână la malul lacului. Am fi putut face tranzacția în timpce mergeam, și nu mi-aș fi pierdut atât timp, dar vreausă știu exact ce cauți sau dacă ai nevoie de vreo reco -mandare.
Nu-și pierde timpul. Probabil că o fi murind de plicti –
seală încremenit în pasajul ăla subteran. În cele trei dățicât am trecut pe acolo nu a apărut nici un client.
— Foarte bine, o să te mai întreb o dată ca să înțelegi:
marijuana, amfetamine,
LSD sau cocaină?
Îl întreb dacă are crack sau heroină. Zice că sunt dro –
guri interzise. Îmi vine să-i spun că și cele menționatede el sunt tot interzise, dar mă abțin.
Nu-i pentru mine, explic. E pentru o rivală.
— Vorbești de răzbunare? Vrei să omori pe cineva cu
o supradoză? Te rog, cucoană, vezi-ți de drum.
Începe să se îndepărteze, dar îl rețin și îl rog să mă
asculte. Observ că interesul meu pentru subiect trebuiesă fi dublat deja prețul.
După câte știu, persoana în chestiune nu folosește dro –
guri, explic. Dar mi-a prejudiciat serios relația sentimen -tală. Vreau doar să-i întind o cursă.
— Asta e un păcat.
Culmea: un vânzător de produse care cauzează de –
pendență și pot ucide încearcă să mă readucă pe caleacea dreaptă!
Îi spun „povestea mea“. Sunt măritată de zece ani, am
doi copii minunați. Eu și soțul meu folosim același tip
116

de telefon mobil și acum două luni l-am luat din greșeală
pe al lui.
— Nu aveți parolă?
Sigur că nu. Avem încredere unul în altul. Sau poate
că al lui are o posibilitate de blocare, dar era dezactivatăîn momentul acela? Fapt e că am descoperit aproapepatru sute de mesaje text și o serie de fotografii ale uneifemei atrăgătoare, blonde, după aspect cu o viață foarteplină. Am făcut ce nu trebuia: un scandal. L-am întrebatcine este, iar el nu a negat – a spus că e femeia de cares-a îndrăgostit. Era mulțumit că am descoperit înainteca să trebuiască să-mi spună el.
— Asta se întâmplă de multe ori.
Dealerul a trecut de la preot la consilier matrimonial!
Dar eu continui – fiindcă inventez toate astea pe loc șimă simt însuflețită de ceea ce povestesc. I-am cerut săplece din casă. A fost de acord și, a doua zi, m-a lăsat cucei doi copii ca să trăiască el cu iubirea vieții lui. Dar eal-a primit rece, deoarece i se părea mai interesant să aibăo relație cu un bărbat însurat decât să fie obligată să con -viețuiască împreună cu un soț pe care nu și l-a ales.
— Femei! Cine să vă mai înțeleagă?
Asta gândesc și eu. Îmi continui povestirea: i-a spus
că nu e pregătită să locuiască împreună și a pus capătrelației. Cum îmi închipui că se întâmplă în majoritateacazurilor, s-a întors acasă cerându-mi iertare. L-am iertat.De fapt, ce voiam era să se întoarcă. Sunt o femeie păti -mașă și nu aș putea trăi fără persoana pe care o iubesc.
Doar că acum, după câteva săptămâni, observ că el
s-a schimbat iar. Dar nu mai e atât de prost încât să-șilase mobilul din mână, așa că nu am cum să știu dacăs-au întâlnit din nou. Dar bănuiesc că da. Și femeia – func -ționară superioară blondă, independentă, plină de șarm
117

și putere – îmi răpește ce am mai important în viață: iubi –
rea. Dumneata știi ce înseamnă iubirea?
— Înțeleg ce vrei. Dar e foarte periculos.
Cum înțelegi, dacă nu am sfârșit să-ți explic?
— Ai de gând să-i întinzi o cursă femeii. Nu am marfa
pe care mi-o ceri. Ca să-ți execuți planul, ți-ar trebui celpuțin 30 de grame de cocaină.
Își ia mobilul, tastează ceva și îmi arată. E o pagină
dintr-un portal
CNN Money, cu prețul drogurilor. Ră mân
surprinsă, dar descopăr că e vorba de un reportaj recent,despre dificultățile pe care le întâmpină marile carteluri.
— După cum poți vedea, te va costa 5 000 de franci
elvețieni. Merită? Nu-i mai ieftin să te duci la femeiaaceea acasă și să faci scandal? În plus, din câte am înțeles,ea nu are nici o vină.
Din pastor, a trecut la consilier matrimonial. Iar, din
consilier matrimonial, tocmai a evoluat spre consultantfinanciar, încercând să mă oprească să-mi cheltuiesc baniiinutil.
Spun că accept riscul. Știu că am dreptate. Și de ce
30 de grame în loc de 10?
— E cantitatea minimă pentru încadrarea la trafic.
Pedeapsa e mult mai grea decât pentru consumatori. Eștisigură că vrei să faci asta? Pentru că, în drum spre casăsau spre casa femeii, poți să fii prinsă și nu vei puteaexplica de ce ai droguri asupra ta.
Oare toți traficanții sunt așa sau am căzut în mâinile
unuia special? Mi-ar plăcea să stau ore întregi de vorbăcu omul ăsta, destul de ager și experimentat. Dar, dupăcum se vede, e foarte ocupat. Îmi cere să mă întorc pesteo jumătate de oră cu banii cash. Mă duc până la un ban -comat, surprinsă de naivitatea mea. E evident că dealeriinu transportă cantități mari. Altfel ar fi acuzați de trafic!
118

119Mă întorc și e acolo. Îi dau banii discret și el îmi arată
o pubelă pe care o putem vedea de unde stăm.
— Te rog, nu lăsa marfa la îndemâna femeii, fiindcă
poate să o confunde cu alte prafuri și să o înghită. Ar fio nenorocire.
Omul ăsta e nemaipomenit; se gândește la tot. Dacă
ar fi directorul unei multinaționale, ar câștiga o avere dinbonusuri.
Când dădeam să mai spun ceva, s-a îndepărtat. Mă
uit din nou spre locul indicat. Și dacă nu va fi nimic acolo?Dar oamenii ăștia au o reputație și nu ar face așa ceva.
Mă duc acolo, mă uit în dreapta și în stânga, iau un
plic de culoare gri, îl pun în geantă și imediat mă urcîntr-un taxi în direcția redacției. Am să întârzii din nou.
Am dovada crimei. Am plătit o avere pentru ceva care
nu cântărește aproape nimic.
Dar cum să știu dacă omul nu m-a înșelat? Trebuie
să descopăr singură.
Închiriez vreo două, trei filme cu drogați. Soțul meu
rămâne surprins de noul meu interes.
— Doar nu te gândești să te apuci, nu-i așa?
Sigur că nu! E doar o documentare pentru ziar. Apropo,
mâine am să întârzii. Am hotărât să scriu un articol desprecastelul lordului Byron și trebuie să fac o plim bare pânăacolo. Să nu-și facă griji.
— Nu-mi fac griji. Găsesc că lucrurile merg mai bine
de când ne-am dus la Nyon. Trebuie să călătorim mai mult,poate plecăm de Revelion. Data viitoare lăsăm copiii cumama. Am stat de vorbă cu persoane care se pricep lachestia asta.
„Chestia“ trebuie să fie ceea ce consideră el starea mea
de depresie. Cu cine a vorbit, mai exact? Cu vreun prie ten

care poate să-și dea drumul la gură de îndată ce va bea
un pic?
— Nici vorbă. Cu un consilier matrimonial.
Ce oroare! Consilierea matrimonială a fost ultimul
lucru pe care l-am auzit în acea după-amiază teribilă laClubul de Golf. Oare cei doi or fi vorbind unul cu altulîntr-ascuns?
— Poate că problema ta a fost provocată de mine. Nu
ți-am dat atenția pe care o meriți. Vorbesc tot timpul deserviciu sau de lucrurile pe care trebuie să le facem. Pier -dem romantismul necesar ca să țină o familie fericită. Săte preocupi numai de copii nu-i suficient. Ne trebuie maimult, cât timp mai suntem tineri. Cine știe, poate să nemai ducem la Interlaken, prima călătorie pe care amfăcut-o împreună după ce ne-am cunoscut? Putem săurcăm o parte din Jungfrau și să ne bucurăm de peisajulde acolo, de sus.
Consilier matrimonial! Asta mai lipsea.

Discuția cu soțul meu mi-a amintit un vechi pro –
verb: cel mai mare orb e cel care nu vrea să vadă.
Cum se poate gândi că m-a neglijat? De unde a mai
scos ideea asta nebunească, dacă eu sunt cea care deobicei nu îl primește cu brațele deschise și picioarele des -făcute? A trecut ceva timp de când nu mai avem o relațiesexuală intensă. Pentru o relație sănătoasă, asta e mainecesar decât să facem planuri de viitor sau să vorbimde copii. Interlaken îmi amintește de o epocă în care neplimbam prin oraș la sfârșitul după-amiezii – fiindcă înmajoritatea timpului stăteam încuiați în hotel, făcânddragoste și bând vin ieftin.
Când iubim pe cineva, nu ne mulțumim să-i cunoaș –
tem doar sufletul; vrem să știm cum e corpul său. E nece -sar? Nu știu, dar instinctul ne împinge la asta. Și nu existăun moment când trebuie să se întâmple, nici vreo regulăcare să merite să fie respectată. Nimic mai bun decât des -coperirea, timiditatea făcând loc îndrăznelii, gemeteleînăbușite transformându-se în țipete și cuvinte obscene.Da, cuvinte obscene – îmi place să aud cuvinte interziseși „murdare“ când sunt cu un bărbat în mine.
În acele momente, se ridică întrebările de totdeauna:
„Strâng prea tare?“ „Să mă mișc mai repede sau mai încet?“
121

Sunt întrebări neașteptate sau stânjenitoare, dar fac parte
din inițiere, din cunoaștere și din respectul reciproc. Efoarte important să vorbești în timpul acestei construcțiia intimității perfecte. Contrariul ar fi o frustrare tăcutăși mincinoasă.
Pe urmă vine căsătoria. Încer căm să menținem același
comportament și reușim – în cazul meu a durat până am
rămas gravidă prima oară, ceea ce s-a întâmplat repede.Și deodată ne-am dat seama că lucrurile s-au schimbat.
• Sex, acum, doar noaptea, de preferință puțin înainte
de a adormi. Ca și cum ar fi o obligație pe care amândoio acceptă, fără să se întrebe dacă celălalt are chef. Dacălipsește sexul, apar bănuielile, așa că e mai bine să semențină ritualul.
• Dacă nu a fost bine, nu spune nimic, fiindcă mâine
poate fi mai bine. La urma urmei suntem căsătoriți, avemtoată viața în fața noastră.
• Nu mai e nimic de descoperit și încercăm să găsim
maximum de plăcere în aceleași lucruri. Ceea ce echi -valează cu a mânca ciocolată zilnic, fără să schimbi marcași savoarea: nu e nici un sacrificiu, dar oare n-o fi existândnimic dincolo de asta?
Sigur că există: jucărioare care se pot cumpăra în
sex-shopuri, cluburi de swing, chemarea unei a treia per -soane ca să participe, riscarea în petreceri îndrăznețe încasa unor prieteni mai puțin convenționali.
Pentru mine, toate astea sunt foarte riscante. Nu știm
care vor fi consecințele, mai bine să lăsăm totul așacum e.
Și așa trec zilele. Vorbind cu prietene, descoperim că
povestea asta a orgasmului simultan – să rămânem exci -tați împreună, în același timp, mângâind aceleași locuriși gemând la unison – e un mit. Cum pot să simt vreo
122

plăcere dacă trebuie să fiu atentă la ce fac? Cel mai natu –
ral ar fi: atinge-mi corpul, înnebunește-mă, și pe urmăvoi face la fel cu tine.
Dar în majoritatea cazurilor nu e așa. Comuniunea
trebuie să fie „perfectă“. Adică inexistentă.
Și atenție cu gemetele, să nu trezim copiii.Ah, bine că s-a terminat, eram foarte obosit(ă) și nu
știu cum am reușit. E meritul tău! Noapte bună.
Până ce vine o zi când amândoi își dau seama că tre –
buie ruptă rutina. Dar, în loc să meargă în cluburi deswing, la sex-shopuri cu aparate despre care nici nu știubine cum funcționează, sau în casa unor prieteni nebunicare tot timpul descoperă lucruri noi, hotărăsc… să pe -treacă un timp fără copii.
Planificarea unei călătorii romantice. Fără nici o sur –
priză. În care absolut totul să fie prevăzut și organizat.
Și ni se pare o idee foarte bună.

M i-am creat un cont de e-mail fals. Am drogul, pe
care l-am încercat (după care m-am jurat să nu mai facasta niciodată , fiindcă senzația e foarte plăcută).
Știu cum să intru la universitate fără să fiu văzută și
să introduc dovada în biroul lui Marianne. Îmi mai tre -buie să descopăr ce sertar nu va deschide foarte curând,ceea ce poate că e partea cea mai riscantă a planului. Darasta mi-a sugerat dealerul și trebuie să dau ascultare vociiexperienței.
Nu pot cere ajutorul nici unui student, trebuie să fac
totul singură. Nu mai am nimic altceva de făcut decâtsă nutresc „visul romantic“ al soțului meu și să-i umplutelefonul lui Jacob cu mesaje de dragoste și speranță.
Discuția cu dealerul mi-a dat o idee, pe care am și
pus-o în practică: îi trimit zilnic mesaje text, cu declarațiide dragoste și îndemnuri. Asta poate funcționa în douămo duri. În primul rând, el o să-și dea seama că are spriji –
nul meu și că nu am rămas nici un pic supărată dupăîntâlnirea de la Clubul de Golf. În al doilea rând, MadameKönig o să-și dea poate într-o zi osteneala să scormo -nească prin mobilul soțului ei.
Intru pe net, copiez ceva care mi se pare inteligent și
apăs pe tasta „trimite“.
124

De la alegeri, nu s-a mai petrecut nimic important la
Geneva. Jacob nu mai e citat în presă și habar nu am cese întâmplă cu el. Un singur lucru a mobilizat opiniapublică zilele acestea: dacă orașul trebuie sau nu să anu –
leze sărbătorirea Revelionului.
După unii deputați, cheltuielile sunt exorbitante. Mi
s-a dat responsabilitatea să cercetez ce înseamnă exactacest „exorbitante“. M-am dus chiar la prefectură și amdescoperit suma exactă: 115 000 de franci elvețieni, ceeace două persoane – eu și colegul care lucrează lângă mine,de exemplu – plătim impozit.
Cu alte cuvinte: cu impozitele a doi cetățeni, care câș –
tigă un salariu rezonabil, dar nu extraordinar, s-ar puteaface fericite mii de persoane. Dar nu. Trebuie să facemeconomii, pentru că nu știe nimeni ce ne rezervă viitorul.Între timp seifurile orașului se umplu. Se poate să rămâ -nem iarna fără sare și să înghețe drumurile, iar străzilemereu au nevoie de reparații. Pretutindeni se văd șantieredespre care absolut nimeni nu știe la ce servesc.
Bucuria poate să aștepte. Important e să se men țină
aparențele. Și prin asta să se înțeleagă următoarele: să nulăsăm pe nimeni să observe că suntem putred de bogați.

Trebuie să mă trezesc devreme mâine ca să mă duc
la lucru. Faptul că Jacob mi-a ignorat mesajele a sfârșitprin a mă apropia de bărbatul meu. Chiar și așa, am să-miduc răzbunarea la bun sfârșit.
Adevărul e că nu mai am chef să o duc până la capăt,
dar nu-mi place să-mi las proiectele neterminate. A trăiînseamnă a lua decizii și a suporta consecințele. De multnu mai fac asta, și poate că de aceea stau iar aici, în zori,cu ochii în tavan.
Faptul că-i trimit mesaje unui bărbat care mă respinge
înseamnă pierdere de timp și de bani. Nu mai sunt inte -resată de fericirea lui. De fapt, vreau să fie foarte nefericit,pentru că i-am oferit ce era mai bun în mine, iar el m-atrimis la terapie de cuplu.
Și pentru asta trebuie să o bag pe vrăjitoare la închi –
soare, chiar dacă sufletul meu e în primejdie să ardă înpurgatoriu secole la rând.
Trebuie? De unde am scos ideea asta? Sunt obosită,
foarte obosită, și nu reușesc să dorm.
„Femeile măritate suferă mai mult de depresie decât
cele nemăritate“, spunea un articol publicat azi în ziar.
Nu l-am citit. Dar anul acesta a fost foarte, foarte
ciudat.
126

Viața mea decurge superb, totul e așa cum visam în
adolescență, sunt fericită… dar deodată se întâmplă ceva.
Ca un virus care infectează calculatorul. Atunci în –
cepe distrugerea, lentă, dar implacabilă. Totul merge maiîncet. Câteva programe importante au nevoie de maimultă memorie ca să fie deschise. Unele arhive – foto -grafii, texte – dispar fără urmă.
Căutăm cauza și nu găsim nimic. Întrebăm prieteni
care se pricep mai bine, dar nici ei nu pot detecta proble -ma. Iar calculatorul se golește, e lent, și nu mai e al tău.Acum e stăpânit de virusul nedetectabil. Sigur, oricândputem schimba aparatul, dar lucrurile salvate acolo, pen –
tru care mi-au trebuit atâția ani ca să le pun în ordine?Pierdute pentru totdeauna?
Nu e drept.Nu am nici cel mai mic control asupra celor ce se în –
tâm plă. Sunt atrasă de un bărbat care, în acest moment,trebuie să-și spună că îl hărțuiesc. Sunt măritată cu unbărbat care pare apropiat, dar care nu-mi arată niciodatăslăbiciunile și vulnerabilitățile lui. Doresc să o nenorocescpe o femeie pe care am văzut-o o singură dată, sub pre -textul că asta mi-ar alunga demonii.
Mulți spun: timpul le vindecă pe toate. Dar nu-i ade –
vărat.
127

După cum se vede, timpul vindecă doar acele lucruri
bune pe care am vrea să le păstrăm pentru totdeauna.El ne spune: „Nu-ți face iluzii, realitatea e asta“. De-aceealucrurile pe care le citesc ca să-mi ridic moralul nu rămânmult timp cu mine. În sufletul meu e o gaură prin care sescurge toată energia pozitivă, lăsând în urmă doar vidul.Cunosc gaura – am conviețuit cu ea de câteva luni – , darnu știu cum să scap din capcană.
Jacob crede că am nevoie de terapie de cuplu. Șeful mă
consideră o excelentă jurnalistă. Copiii observă o schim –
bare în comportamentul meu, dar nu întreabă nimic.Soțul meu a înțeles abia când ne-am dus la un restaurantși am încercat să-mi deschid sufletul în fața lui.
Iau iPad-ul de pe noptieră. Înmulțesc 365 cu 70. Re –
zultatul e 25 350. E media zilelor trăite de o persoanănormală. Câte am irosit deja?
Cei din jurul meu se plâng întruna. „Lucrez opt ore
pe zi și, dacă voi fi avansat, voi lucra 12.“ „De când m-amcăsătorit nu mai am timp pentru mine.“ „L-am căutat peDumnezeu și acum sunt obligat să mă duc la slujbe, litur -ghii și ceremonii religioase.“
Tot ce căutăm cu mult entuziasm de îndată ce atingem
vârsta adultă – dragoste, slujbă, credință – se transformăpână la urmă într-o povară prea grea.
Există un singur mijloc de a scăpa din asta: prin iubire.
A iubi înseamnă a transforma sclavia în libertate.
Dar, pentru moment, nu reușesc să iubesc. Simt doar
ură.
Și, oricât ar părea de absurd, asta dă un oarecare sens
zilelor mele.
128

Ajung în locul unde își ține Marianne cursurile de
filozofie – o anexă care, spre surprinderea mea, se aflăîn unul din campusurile Spitalului Universitar din Ge -neva. Încep să mă întreb: nu cumva faimosul curs carefigurează în CV-ul ei e doar ceva extracurricular fără nicicea mai mică valabilitate academică?
Mi-am oprit mașina la un supermarket și am mers pe
jos circa un kilometru până aici, o îngrămădire de clădiriscunde în mijlocul unui tăpșan frumos, cu un mic lac înmijloc, și indicatoare în formă de săgeată. Acolo sunt clă -diri ale unor instituții care, deși par să nu aibă legătură,dacă stăm să ne gândim bine, sunt de fapt comple men -tare: aripa spitalicească pentru vârstnici și un azil denebuni. Balamucul se află într-un edificiu frumos de laînceputul secolului al XX-lea, și acolo se vor forma psi -hiatri, surori, psihologi și psihoterapeuți veniți din toatăEuropa.
Trec prin dreptul a ceva straniu, asemănător cu bali –
zele pe care le vedem la finalul unei piste de aterizareîn aeroporturi. Pentru a mă dumiri trebuie să citesc placaalăturată. E vorba de o sculptură numită Pasaj 2000 , o
„muzică vizuală“ formată din zece bariere de trecere de
nivel echipate cu lumini roșii. Mă întreb dacă persoana
129

care a făcut asta era unul dintre cei internați, dar conti –
nui să citesc și descopăr că opera aparține unui sculp -tor cunoscut.
Să respectăm deci arta. Dar să nu-mi veniți cu po ves –
tea asta că toată lumea e normală.
Este ora prânzului – singurul meu moment liber din
timpul zilei. Lucrurile cele mai interesante din viața mease întâmplă la ora prânzului – întâlniri cu prieteni, oa -meni politici, „surse“ și dealeri.
Sălile de clasă trebuie să fie goale. Nu mă pot îndrepta
spre cantină, unde Marianne – sau Madame König – și-ofi dând neglijent părul blond într-o parte, în timp ce ti -nerii care învață acolo stau și-și imaginează ce să facăpentru a o seduce pe femeia aceea atât de interesantă, iarfetele o privesc ca pe un model de eleganță, inteligențăși comportament potrivit.
Mă duc la recepție și întreb care este sala unde predă
Madame König. Sunt informată că e ora prânzului (evi -dent că știu). Spun că nu vreau să o întrerup în momentulpauzei, de aceea am s-o aștept la ușă.
Sunt îmbrăcată ca o persoană absolut normală, din
cele pe care le privești o dată și le uiți în clipa următoare.Singurul lucru suspect e că port ochelari negri într-o ziînnorată. O las pe recepționistă să observe niște pan sa -mente sub lentilă. Ea va conchide fără îndoială că tocmaiam făcut o operație estetică.
Mă îndrept spre locul unde predă Marianne, sur prin –
să cât de calmă sunt. Mi-am închipuit că-mi va fi teamă,că aș putea renunța în mijlocul drumului, dar nu. Ajungunde trebuie și mă simt absolut în largul meu. Dacăvreodată ar trebui să scriu despre mine însămi, aș faceca Mary Shelley cu Victor Frankenstein al ei: voiam doarsă ies din rutină, să caut o rațiune mai bună pentru viațamea neinteresantă și lipsită de provocări. Rezultatul a fost
130

un monstru în stare să compromită nevinovați și să sal –
veze culpabili.
Toată lumea are o latură întunecată. Toți vor să experi –
menteze puterea absolută. Citesc relatări despre torturăși război și văd că oamenii care fac rău, în momentul cândîși pot exercita puterea, sunt îmboldiți de un monstrunecunoscut, dar, când revin acasă, se transformă în docilitați de familie, slujitori ai patriei și soți exemplari.
Mi-aduc aminte că odată, când eram tânără, un iubit
m-a rugat să am grijă de pudelul lui. Nu puteam să-lsufăr pe cățelul ăla. Trebuia să împart cu el atenția bărba -tului pe care îl iubeam. Voiam toată dragostea lui.
În ziua aceea am hotărât să mă răzbun pe acel animal
irațional, care nu contribuia cu nimic la evoluția ome nirii,dar a cărui pasivitate trezea iubire și afecțiune. Am în -ceput să-l chinui într-un mod care să nu lase urme: înțe -pându-l cu un ac înfipt în coada unei mături. Cățelulgemea, lătra, dar nu m-am oprit până nu am obosit.
Când s-a întors iubitul meu, m-a îmbrățișat și m-a să –
rutat ca întotdeauna. Mi-a mulțumit că am avut grijă depudelul lui. Am făcut amor și viața a continuat ca înainte.Cățeii nu vorbesc.
Mă gândesc la asta în timp ce mă îndrept spre sala
de curs a lui Marianne. Cum de sunt capabilă de asta?Fiindcă toată lumea e. Am văzut deja bărbați îndrăgos -tiți până peste cap de soțiile lor pierzându-și capul șibătân du-le, pentru ca imediat după aceea să-și cearăiertare, plângând.
Suntem niște animale de neînțeles. Dar de ce să-i fac asta lui Marianne, dacă tot ce mi-a
făcut ea a fost să mă snobeze la o petrecere? De ce să ela –
borez un plan, să risc ducându-mă să cumpăr droguri șiîncercând să le introduc în biroul ei?
131

Pentru că ea a obținut ceea ce eu nu am obținut: aten –
ția și dragostea lui Jacob.
E suficient acest răspuns? Dacă ar fi, în clipa asta 99,9%
dintre oameni ar conspira să se distrugă unii pe alții.
Fiindcă am obosit să mă tot plâng. Pentru că nopțile
astea de insomnie m-au înnebunit. Pentru că mă simtbine în nebunia mea. Pentru că n-am să fiu prinsă. Pentrucă nu mai vreau să mă gândesc obsesiv la asta. Pentrucă sunt grav bolnavă. Pentru că nu sunt singura. DacăFrankenstein n-a ieșit niciodată din circulație e pentru că
toată lumea se recunoaște în omul de știință și în monstru.
Mă opresc. „Sunt grav bolnavă.“ E o posibilitate. Poa –
te că ar trebui să plec de aici chiar acum și să caut unmedic. Am să fac asta, dar mai întâi trebuie să termintreaba pe care mi-am propus-o, chiar dacă pe urmă me -dicul va anunța poliția – protejându-mă din cauza secre -tului profesional, dar evitând totodată o nedreptate.
Ajung la ușa sălii de curs. Reflectez asupra tuturor ace –
lor „pentru că“ pe care i-am înșirat pe drum. Chiar și așa,intru fără ezitare.
Și mă trezesc în fața unei mese ieftine, fără sertar. Doar
o tăblie de lemn pe picioare strunjite. Ceva care ser vește
pentru sprijinirea câtorva cărți, a poșetei și nimic mai mult.
Ar fi trebuit să-mi închipui asta. Sunt frustrată și ușu –
rată în același timp.
Coridoarele, mai înainte cufundate în tăcere, încep să
dea semne de viață: persoanele se întorc la ore. Ies fărăsă mă uit în urmă, în direcția de unde se vine. Există oușă la capătul coridorului. O deschid și ies în fața spita -lului pentru vârstnici, o clădire cu ziduri masive și – suntsigură – bine încălzită. Mă duc până acolo și, la recepție,întreb de cineva care nu există. Sunt informată că per -soana trebuie să se afle altundeva, Geneva fiind orașul
132

cu cele mai multe aziluri pe metrul pătrat. Asistenta se
oferă să se intereseze pentru mine. Îi spun că nu-i nevoie,dar ea insistă.
— Nu mi-e greu deloc.
Ca să evit suspiciunile, sunt de acord. În timp ce e
ocupată cu calculatorul, iau o carte din raft și încep săo răsfoiesc.
— Povești pentru copii, spune asistenta, fără să-și dez –
lipească ochii de pe ecran. Pacienților le plac foarte mult.
Firește. Deschid o pagină la întâmplare:
Un șoricel era tare abătut pentru că-i era teamă de pisică.
Unui vrăjitor i s-a făcut milă de el și l-a transformat în pisică.Dar atunci a început să-i fie teamă de câine, iar vrăjitorul l-atransformat în câine.
Dar atunci a început să-i fie frică de tigru. Vrăjitorul, foarte
răbdător, și-a folosit puterile ca să-l transforme în tigru. Atunci,a început să se teamă de vânător. Vrăjitorul a renunțat și l-atransformat din nou în șoarece, spunându-i:
— Nimic din ce voi face nu te va ajuta, pentru că nu ai înțe –
les niciodată că ai crescut. E mai bine să redevii ce ai fost.
Asistenta nu reușește să găsească pacientul imaginar.
Își cere scuze. Îi mulțumesc și mă pregătesc să plec, dar,după cum se pare, e fericită să aibă pe cineva cu care săvorbească.
— Credeți că operațiile estetice ajută la ceva?
Operații estetice? Ah, da. Mi-amintesc de micii plas –
turi de sub ochelarii mei negri.
— Majoritatea pacienților de aici s-au operat. Dacă aș
fi în locul dumneavoastră, aș evita asta. Provoacă un dez -echilibru între trup și minte.
Nu i-am cerut părerea, dar pare pătrunsă de o datorie
umanitară, și continuă:
133

— Bătrânețea e mai traumatizantă pentru cei care cred
că pot controla trecerea anilor.
O întreb de ce naționalitate e: unguroaică. Evi dent.
Elvețienii nu și-ar spune niciodată părerea fără să le-oceri.
Îi mulțumesc pentru strădanie și plec, scoțându-mi
ochelarii și plasturii. Deghizarea a funcționat, dar pla nul,nu. Campusul s-a golit din nou. Acum sunt toți ocupațisă învețe cum să gândească, cum să se implice, cum să-idetermine pe ceilalți să gândească.
Fac un ocol mare și ajung în locul unde mi-am lăsat
mașina. De departe pot vedea spitalul de psihiatrie. Oareeu ar trebui să fiu înăuntru?

Suntem toți așa? îl întreb pe bărbatul meu după ce
copiii au adormit și ne pregătim și noi de culcare.
— Așa, cum?
Așa ca mine, care mă simt când foarte bine, când foar –
te rău.
— Cred că da. Toată viața ne controlăm pentru ca mon –
s trul să nu iasă din ascunzătoare.
E adevărat.
— Nu suntem ce am dori să fim. Suntem ce pretinde
societatea. Suntem ceea ce au ales părinții noștri. Nu vremsă dezamăgim pe nimeni, avem o enormă nevoie să fimiubiți. De asta înăbușim ce-i mai bun în noi. Treptat, ceeace a fost lumina visurilor noastre se transformă în mon -s trul coșmarurilor care ne chinuie. Sunt lucrurile nerea -lizate, posibilitățile netrăite.
După câte știu, psihiatria numea asta depresie ma –
niacală, dar acum, ca să fie politic corectă, a început să îispu nă tulburare bipolară. De unde au mai scos denu mi -rea asta? Polul Nord și Polul Sud au oare ceva diferit?Oricum trebuie să fie o minoritate…
— Sigur că doar la o minoritate se manifestă aceste
două personalități Dar pariez că toți oamenii au acestmonstru în ei.
135

De o parte, criminala care se duce la o facultate ca să
încerce să incrimineze o nevinovată, fără să poată explicabine motivul unei uri atât de puternice. De cealaltă, mamacare are grijă de familie cu dragoste și muncește din greupentru ca nimic să nu le lipsească ființelor dragi ei, dease menea neînțelegând unde găsește putere ca să între -țină aceste sentimente.
— Ți-amintești de Jekyll și Hyde?
După cum pare, Frankenstein nu e singura carte care
continuă să fie editată de când a fost publicată pentruprima oară: Straniul caz al doctorului Jekyll și al lui mister
Hyde , pe care Robert Louis Stevenson a scris-o în trei zile,
urmează aceeași cale. Acțiunea se petrece la Londra, însecolul al XIX-lea. Medicul și cercetătorul Henry Jekyllcrede că binele și răul există în fiecare om. E hotărât să-șidemonstreze teoria, care este ridiculizată de aproape toțicei pe care îi cunoaște, inclusiv de tatăl logodnicei sale,Beatrix. După ce a lucrat neobosit în laboratorul său, reu –
șește să elaboreze o formulă. Ca să nu pună în pri mejdieviața nimănui, o bea chiar el.
Drept rezultat, latura sa demonică – pe care o nu meș –
te Mr. Hyde – iese la suprafață. Jekyll crede că poatecon trola aparițiile lui Hyde, dar apoi își dă seama că s-aînșelat amarnic: când eliberăm latura noastră rea, ea sfâr –
șește prin a eclipsa total ce este mai bun în noi.
Asta e valabil pentru toți indivizii. Așa se întâmplă
cu tiranii, care în general au intenții excelente la început,dar, puțin câte puțin, ca să facă ce cred că e bine, dau dru -mul la tot ce e mai rău în firea omenească: teroarea.
Sunt confuză și speriată. Asta i se poate întâmpla ori –
că ruia dintre noi?
— Nu. Doar o minoritate nu are o noțiune foarte clară
despre ce e bine și ce e rău.
136

Nu știu dacă această minoritate e chiar atât de mică:
am trecut prin ceva asemănător în școală. Aveam un pro -fesor care putea să fie cel mai bun om din lume, dar carebrusc se transforma și se descompunea complet. Tuturorelevilor le era frică de el, fiindcă era imposibil de prevăzutcum va fi.
Dar cine ar fi îndrăznit să reclame? Până la urmă, pro –
fesorii au întotdeauna dreptate. În plus, toți își spuneaucă are o problemă acasă, care trebuia să se rezolve. Pânăce într-o zi Mr. Hyde al lui și-a pierdut controlul și l-aata cat pe unul dintre colegi. Cazul a ajuns în fața condu -cerii și profesorul a fost dat afară.
De atunci am devenit bănuitoare față de persoanele
care manifestă o tandrețe excesivă.
— Ca acele tricoteuses.
Da, ca femeile acelea muncitoare, care voiau dreptate
și pâine pentru săraci și au luptat ca să elibereze Franțade excesele săvârșite de Ludovic XVI. Când s-a insta -lat Teroarea, se duceau devreme în piața ghilotinei, îșipăstrau locurile în rândul întâi și tricotau în timp ce-iașteptau pe condamnații la moarte. Probabil că erau ma -me de familie care în restul zilei aveau grijă de copii șide soț.
Tricotând ca să treacă timpul între un cap tăiat și altul.
— Ești mai puternică decât mine. Întotdeauna te-am
invidiat pentru asta. Poate că de aceea nu ți-am arătatatâta sentimentele mele, să nu par că sunt slab.
Nu știe ce spune. Dar discuția s-a încheiat deja. Se în –
toarce cu spatele și adoarme.
Rămân singură cu „puterea“ mea și cu ochii în tavan.
137

După o săptămână fac ceea ce-mi promisesem să
nu fac niciodată: am fost la psihiatri.
Am obținut trei consultații cu medici diferiți. Agen –
dele lor erau pline – semn că în Geneva există mai multepersoane dezechilibrate decât credem. Am început prina spune că e urgent și secretarele mi-au răspuns că totule urgent, mi-au mulțumit pentru interes, regretau mult,dar nu puteau amâna alți pacienți.
Am recurs atunci la trucul care nu dă greș niciodată:
am spus unde lucrez. Cuvântul magic „jurnalistă“, urmatde numele unui ziar important, e în stare atât să deschidăuși, cât și să le închidă. În cazul de față știam deja careva fi rezultatul. Consultațiile au fost programate.
Nu am anunțat pe nimeni – nici pe soțul meu, nici
pe șef. Am fost la primul – un bărbat destul de ciudat,cu accent britanic, care m-a anunțat imediat că nu acceptăcontracte cu asigurările sociale. Am bănuit că lucra ilegalîn Elveția.
Am explicat, cu toată răbdarea din lume, ce se petre –
cea cu mine. Am dat exemplul lui Frankenstein și al mon -s trului său, al lui Dr. Jekyll și Mr. Hyde. L-am imploratsă mă ajute să stăpânesc monstrul care apărea și ame nințasă scape de sub control. M-a întrebat ce vreau să spun.
138

Nu voiam să-i dau detaliile adevărate, care să mă com –
promită, ca tentativa de a face ca o anume femeie să fiepe nedrept reținută pentru trafic de droguri.
Am hotărât să-i spun o minciună: i-am explicat că
am idei criminale, vreau să-mi ucid soțul în timp ce doar -me. M-a întrebat dacă unul dintre noi doi are un amantsau amantă și i-am spus că nu. A înțeles perfect și mi-aspus că totul e normal. Un an de tratament, cu trei ședințepe săptămână, va diminua cu 50% acest instinct. Am fostșocată! Și dacă-mi omor soțul înainte? Mi-a răspuns căce se întâmpla era un „transfer“, o „fantezie“, și că ade -vărații asasini nu caută niciodată ajutor.
Înainte de a pleca, mi-a luat 250 de franci elvețieni și
a rugat secretara să programeze consultații regulate în -ce pând de săptămâna viitoare. Am mulțumit, am spuscă trebuie să-mi consult agenda și am închis ușa pentrutotdeauna.
Al doilea psihiatru era o femeie. Accepta asigurarea
socială și era mai dispusă să audă ce aveam de spus. Amrepetat povestea despre dorința să-mi ucid soțul.
— Păi, uneori și eu mă gândesc să-l ucid pe al meu,
mi-a spus ea, cu un zâmbet pe față. Dar știm amândouăcă, dacă toate femeile și-ar realiza dorințele secrete, aproa -pe toți copiii ar fi orfani de tată. E un impuls normal.
Normal?După o discuție în timpul căreia mi-a explicat că mă
simt „intimidată“ de căsnicie, că fără îndo ială „nu aveamspațiu ca să cresc“ iar sexualitatea mea „pr ovoca tul bu –
rări hormonale consemnate abundent în li teratura me –
dicală“, și-a luat carnetul de rețete și a scris denumireaunui antidepresiv cunoscut. A adăugat că, până ce își vaface medicamentul efectul, voi mai în frunta o lună de
139

infern, dar curând totul nu va mai fi decât o amintire
neplăcută.
Dacă voi continua să iau comprimatele, evident. Cât
timp?
— Depinde. Dar cred că în trei ani vei putea deja să
diminuezi doza.
Marea problemă cu asigurarea socială e că decontul e
trimis la pacient acasă. Am plătit cash, am închis ușa și,încă o dată, am jurat să nu mă mai întorc acolo niciodată.
În fine, m-am dus la a treia consultație, din nou la un
bărbat într-un cabinet a cărui decorare trebuie să fi costato avere. Spre deosebire de primii doi, m-a ascultat cuatenție și a părut să-mi dea dreptate. Chiar riscam să-miucid soțul. Eram o asasină potențială. Pierdeam contro -lul asupra unui monstru pe care după aceea nu aveamsă reușesc să-l bag la loc în cușcă.
În cele din urmă, cu toată delicatețea din lume, m-a
întrebat dacă iau droguri.
O singură dată, am răspuns.Nu m-a crezut. A schimbat subiectul. Am vorbit puțin
despre conflictele cu care toți trebuie să ne confruntămzi de zi, și pe urmă a revenit asupra chestiunii drogurilor.
— Trebuie să ai încredere în mine. Nimeni nu folo –
sește droguri doar o singură dată. Suntem protejați desecretul profesional. Mi-aș pierde dreptul de liberă prac -tică dacă aș comenta ceva pe acest subiect. Mai bine săvorbim deschis, înainte de a te programa pentru viitoa -rea consultație. Nu numai dumneata trebuie să mă accepțica medic. Și eu trebuie să te accept ca pacientă. Așa func -ționează lucrurile.
Nu, am insistat. Nu folosesc droguri. Cunosc legea
și nu am venit aici ca să mint. Vreau doar să rezolv pro –
140

blema asta, înainte să le fac vreun rău persoanelor pe care
le iubesc și care-mi sunt aproape.
Are o față gânditoare, frumoasă, încadrată de barbă.
A dat din cap înainte de a răspunde:
— Ani de zile ai acumulat aceste tensiuni și acum vrei
să scapi de ele de pe o zi pe alta. Așa ceva nu există înpsihiatrie sau psihanaliză. Nu suntem șamani care, cuo pasă magică, izgonesc spiritul malign.
E clar că era ironic, dar mi-a dat o idee excelentă. Zilele
mele de căutare a ajutorului psihiatric au luat sfârșit.

Post tenebras lux. După întuneric, lumină.
Stau în fața vechiului zid al orașului, un monument
de 100 de metri lățime, cu statuile impunătoare a patrubărbați, flancați de alte statui mai mici. Unul dintre eiiese în evidență dintre ceilalți. Are capul acoperit, o barbălungă și poartă în mâini ceea ce, pe vremea aceea, aveamai multă putere decât o mitralieră: Biblia.
În timp ce aștept, mă gândesc: dacă bărbatul acesta
s-ar fi născut azi, toți – mai ales francezii și catolicii dinlumea întreagă – l-ar fi numit terorist. Tacticile sale pentrua instaura ce credea el că este a fi adevărul suprem măîndeamnă să-l asociez cu mintea perversă a lui OsamaBin Laden. Amândoi aveau același obiectiv: întemeiereaunui stat teocratic în care toți cei care nu respectă legilelui Dumnezeu trebuie pedepsiți.
Și nici unul dintre cei doi nu a ezitat înainte de a de –
clanșa teroarea pentru a-și realiza obiectivele.
Jean Calvin e numele lui, iar Geneva i-a fost teatrul
operațiunilor. Sute de persoane aveau să fie condamnatela moarte și executate. Nu doar catolicii care îndrăzneausă-și păstreze credința, ci și oamenii de știință care, în cău -tarea adevărului și a vindecării bolilor, sfidau inter pre -tarea literală a Bibliei. Cazul cel mai celebru e a lui Michel
142

Servet, care a descoperit circulația pulmonară și a fost
ars pe rug pentru asta.
Nu e greșit să pedepsim eretici și blasfemiatori. În felul
acesta ne ferim a fi părtași la crimele lor […]. Nu-i vorba aicide puterea omenească, ci de porunca lui Dumnezeu […]. Elcere de la noi ceva de o atât de extremă gravitate, ca să arătămcă-l cinstim cum se cuvine punând slujirea lui mai presus deorice, că nu cruțăm rude, nici semeni de vreun alt sânge, și uitămde orice omenie când trebuie să luptăm spre slava Sa.
Distrugerea și moartea nu s-au limitat la Geneva: dis –
cipolii lui Calvin, probabil reprezentați de statuile maimici, i-au răspândit cuvintele și intoleranța prin întreagaEuropă. În 1566, în Olanda au fost dărâmate mai multebiserici și „rebelii“ – adică persoanele de altă credință –au fost asasinați. Nenumărate opere de artă au ajuns perug, fiind considerate „idolatrie“. O parte din patrimo -niul istoric și cultural al lumii a fost distrusă și pierdutăpentru totdeauna.
Iar în ziua de azi copiii mei află de Calvin la școală
unde e înfățișat ca un mare iluminist, un om cu idei noicare ne-a „eliberat“ de sub jugul catolic. Un revoluționarcare merită să fie preamărit de generațiile următoare.
După întuneric, lumină.Ce se petrecea în capul acestui om? mă întreb. O fi
avut nopți de insomnie știind că familii întregi piereau,că părinții erau despărțiți de copii și că sângele curgeape străzi? Sau o fi fost atât de pătruns de misiunea lui,încât nu mai era loc pentru îndoieli?
Găsea că tot ce făcea putea să fie justificat în numele
iubirii? Pentru că asta e și îndoiala mea, miezul pro ble -melor mele actuale.
Dr. Jekyll și Mr. Hyde. Mărturiile unor persoane care
l-au cunoscut spuneau că, în intimitate, Calvin era un
143

om bun, capabil să urmeze cuvintele lui Isus și să facă
gesturi de smerenie surprinzătoare. Era temut, dar șiiubit – și putea înflăcăra mulțimile cu iubirea asta.
Cum istoria e scrisă de învingători, nimeni nu-și
amintește de atrocitățile lui. Astăzi este văzut ca mediculsufletelor, marele reformator, cel care ne-a salvat de ereziacatolicismului, cu îngerii, sfinții, fecioarele, aurul, argin -tul, corupția și indulgențele sale.
Omul pe care-l aștept vine și îmi întrerupe reflecțiile.
E un șaman cubanez. Îi explic că mi-am convins editorulsă facem un material despre terapiile alternative de com -batere a stresului. Lumea afacerilor e plină de persoanecare ba se comportă cu o extremă generozitate, ba își re -varsă mânia asupra celor mai slabi. Oamenii sunt tot maiimprevizibili.
Psihiatrii și psihanaliștii au agendele încărcate și nu
reușesc să primească toți pacienții. Și nimeni nu poateaștepta luni și ani de zile ca să-și trateze depresia.
Cubanezul mă ascultă fără să spună nimic. Îl întreb
dacă ne putem continua discuția într-o cafenea, de vremece ne aflăm în aer liber și temperatura a scăzut mult.
— Din cauza norului, a spus, acceptându-mi invitația.
Faimosul nor rămâne pe cerul orașului până în fe –
bruarie sau martie și e îndepărtat doar din când în cândde mistral, care curăță cerul, dar scade și mai mult tem -peratura.
— Cum ai ajuns la mine?
Un paznic de la ziar mi-a vorbit de dumneata. Șeful
redacției voia să le iau interviuri unor psihologi, psi hiatri,psihoterapeuți, dar asta s-a mai făcut de sute de ori.
Am nevoie de ceva original, iar el poate fi persoana
potrivită.
144

— Nu trebuie să-mi publici numele. Ce fac eu nu e
decontat de asigurările sociale.
Îmi închipui că vrea să spună: „Ce fac nu e legal“.
Vorbesc aproape douăzeci de minute, încercând să
sparg gheața, dar cubanezul mă studiază tot timpul. Eoacheș, cărunt, scund și poartă costum și cravată. Nici -odată nu mi-am imaginat un șaman îm brăcat așa.
Îi explic că tot ce-mi va spune va rămâne secret. Sun –
tem interesați doar să știm dacă multă lume recurge laserviciile lui. Din câte am auzit, are capacitatea de avindeca.
— Nu-i adevărat. Nu sunt capabil să vindec. Doar Dum –
nezeu poate face asta.
Perfect, suntem de acord. Dar zilnic întâlnim pe câte
cineva care, de la o oră la alta, are un comportament ciu -dat. Și ne imaginăm: ce s-o fi petrecut cu persoana astape care întotdeauna credeam că o cunosc atât de bine?De ce este atât de agresiv? Să fie stresul de la serviciu?
Iar a doua zi persoana este din nou normală. Ești ușu –
rat, dar imediat după aceea simți că îți fuge pământul desub picioare când nici nu te aștepți. Și, în loc să te întrebicare e problema lui, te întrebi care e problema ta.
Cubanezul nu spune nimic. Încă nu are încredere în
mine.
— Vindecare există, dar e de la Dumnezeu.
Da, știu, dar cum vindecă Dumnezeu?
— Depinde. Uită-te în ochii mei.
Îi dau ascultare și parcă aș intra într-un soi de transă
fără să pot controla încotro merg.
— În numele forțelor care îmi călăuzesc munca, prin
puterea hărăzită mie, rog spiritele care mă ocrotesc să-ți
145

distrugă viața și apropiații dacă te hotărăști să mă predai
poliției sau să mă denunți la servicul imigrări.
Face câteva pase cu mâna în jurul capului meu. Asta
mi se pare lucrul cel mai suprarealist din lume și-mi vinesă mă ridic și să plec. Dar, aproape imediat, a revenit lanormal – nici foarte simpatic, nici distant.
— Poți întreba. Acum am încredere în dumneata.
Sunt puțin speriată. Dar chiar nu am intenția să-i fac
vreun rău omului acestuia. Mai cer un ceai și îi explicexact ce doresc: medicii pe care i-am „intervievat“ spuncă vindecarea întârzie mult. Paznicul de la ziar a spus –îmi cântăresc bine cuvintele – că Dumnezeu a fost în staresă-l folosească pe cubanez drept canal ca să pună capătunei probleme grave de depresie.
— Noi suntem cei care creăm confuzia în capul nostru.
Ea nu vine de-afară. Ajunge să ceri ajutor de la un spiritprotector, care îți intră în suflet și te ajută să faci ordineîn casă. Totuși, nimeni nu mai crede în spirite protectoare.Ele stau și ne observă, își doresc să ajute, dar nimeni nule invocă. Munca mea e să le aduc aproape de cel careare nevoie și să aștept ca ele să-și facă treaba. Atât.
Să presupunem, că într-unul din momentele sale de
agresivitate, cineva concepe un plan machiavelic ca să dis -trugă pe altcineva. Cum îl putem face să se răzgândească?
— Asta se întâmplă zilnic.
Știu, dar, când agresivitatea dispare, când persoana
respectivă revine la normal, nu va fi mistuită de vină?
— Ba da. Iar acest lucru, cu trecerea anilor, nu face
decât să-i înrăutățească situația.
Deci motto-ul lui Calvin e greșit: după întuneric, lu –
mina.
— Ce anume?
Nimic. Divaghez și eu despre monumentul din parc.
146

— Da, există lumină la capătul tunelului, dacă asta vrei
să spui. Dar uneori, când omul a străbătut întunericul și aajuns în partea cealaltă, a lăsat în urmă numai distrugere.
Perfect, să revenim la subiect: metoda dumitale.
— Nu e metoda mea. S-a folosit de-a lungul anilor pen –
tru stres, depresie, iritabilitate, tentative de sinucidere șicelelalte numeroase moduri pe care le-a găsit omul casă-și facă rău singur.
Dumnezeule, am nimerit peste omul potrivit. Trebuie
să-mi păstrez sângele rece.
Putem să numim asta…
— …transă autoindusă. Autohipnoză. Meditație. Fie –
care cultură are o denumir e. Dar amintește-ți că Federația
Medicilor Elvețieni nu vede chestiile astea cu ochi buni.
Îi explic că fac yoga și totuși nu reușesc să ajung la
sta diul în care problemele să fie organizate și rezolvate.
— Vorbim de dumneata, sau de un reportaj pentru ziar?
De ambele. Las garda jos pentru că știu că nu am
secrete față de omul acesta. Am fost sigură de asta dinclipa când mi-a cerut să mă uit în ochii lui. Îi explic că în -grijorarea lui cu privire la anonimat e absolut ridicolă –multă lume știe că primește pacienți la el acasă, în Veyrier.Și multă lume, printre care polițiștii însărcinați cu pazaînchisorilor, recurge la serviciile lui. Asta mi-a spus tipulde la ziar.
— Problema dumitale are legătură cu noaptea, spu –
ne el.
Da, asta e problema mea. De ce?
— Noaptea, pentru simplul fapt că e noapte, poate să
reînvie în noi spaimele din copilărie, frica de singurătate,teroarea de necunoscut. Totuși, dacă izbutim să înfrân -gem aceste fantome, le vom înfrânge cu ușurință și pe
147

cele care apar în timpul zilei. Dacă nu ne e teamă de întu –
neric e fiindcă suntem părtași la lumină.
Mă simt ca în fața unui învățător de curs primar, ca –
re-mi explică lucruri evidente. Oare aș putea veni la elacasă pentru…
— …un ritual de exorcizare?
Nu mă gândisem la denumirea asta, dar exact așa
ceva îmi trebuie.
— Nu-i nevoie. Văd în dumneata mult întuneric, dar
și multă lumină. Și, în cazul ăsta, sunt sigur că, până laurmă, lumina va învinge.
Aproape că-mi vine să plâng, fiindcă omul ăsta intră
de fapt în sufletul meu, fără să-mi dau seama cum.
— Încearcă să te lași dusă de noapte din când în când,
să privești stelele și să te îmbeți de senzația infinitului.Noaptea, cu toate vrăjile ei, este și ea o cale spre iluminare.La fel cum puțul întunecat are în fund apa care stingesetea, noaptea, al cărei mister ne apropie de Dumnezeu,poartă ascunsă în umbrele ei flacăra în stare să ne aprindăsufletele.
Stăm de vorbă aproape două ore. El îmi tot spune că
n-am nevoie de nimic decât să mă las dusă – și că nicicele mai mari temeri nu au nici un temei. Îi explic dorințamea de răzbunare. Ascultă fără să facă nici un comen -tariu sau să judece vreun cuvânt de-al meu. Pe măsurăce vorbesc, mă simt mai bine.
Propune să plecăm de acolo și pornim prin parc. La
una din porți, pe pământ sunt vopsite mai multe pătratealbe și negre, pe care sunt imense piese de șah din plastic.Câteva persoane joacă, în pofida frigului.
Acum el nu mai spune practic nimic – eu sunt cea care
continuă să vorbească fără pauză, uneori mulțumind,alteori blestemând pentru viața pe care o duc. Ne oprim
148

149în fața uneia dintre uriașele table de șah. El pare mai atent
la joc decât la cuvintele mele. Îmi încetez lamentațiile șiîncep și eu să urmăresc jocul, deși nu mă intereseazăcâtuși de puțin.
— Mergi până la capăt, spune el.
Să merg până la capăt? Să-mi înșel bărbatul, să pun
cocaină în geanta rivalei mele și să chem poliția?
Râde.
— Îi vezi pe jucătorii ăștia? Mereu trebuie să facă miș –
carea următoare. Nu se pot opri la mijloc, fiindcă astaar însemna să accepte înfrângerea. Vine un moment cândea e inevitabilă, dar măcar au luptat până la capăt. Noiavem deja tot ce ne trebuie. Nu e nevoie să schimbămnimic. Să credem că suntem buni sau răi, drepți sau ne -drepți, toate astea sunt prostii. Știm că Geneva e astăziacoperită de un nor care poate să dăinuie luni în șir îna -inte de a dispărea, dar, mai devreme sau mai târziu totva pleca. Prin urmare, mergi înainte și lasă-te dusă.
Nici un cuvânt care să mă împiedice să fac ce nu
trebuie?
— Nici unul. Singură îți vei da seama că faci ce nu tre –
buie. Cum ți-am spus la restaurant, lumina din sufletuldumitale e mai mare decât întunericul. Dar pentru astatrebuie să joci până la capăt.
Cred că niciodată, în toată viața mea, nu am auzit un
sfat atât de absurd. Îi mulțumesc pentru timpul acordat,îl întreb dacă îi datorez ceva, iar el spune că nu.
Înapoiată la ziar, redactorul întreabă de ce a durat
atâta. Îi răspund că, fiind vorba de o temă nu foarte orto –
doxă, mi-a fost greu să obțin explicația de care aveamnevoie.
— Și, dacă nu e foarte ortodoxă, promovăm cumva o
practică ilicită?

Oare promovăm o practică ilicită când îi încurajăm
pe tineri să consume deșănțat? Oare sporim numărulaccidentelor când vorbim de automobilele noi care potatinge 250 km la oră? Oare stimulăm depresia și ten din -țele sinucigașe când publicăm materiale despre per soanecare au succes, fără să explicăm exact cum au ajuns aicifăcându-i pe toți ceilalți să se convingă că nu valo reazănimic?
Redactorul-șef nu vrea să discute prea mult. Poate să
fie chiar interesant pentru ziar, al cărui material principalal zilei a fost „Lanțul Fericirii reușește să adune 8 mili -oane de franci pentru o țară asiatică“.
Scriu un material de 600 de cuvinte – spațiul maxim
ce mi s-a acordat –, totul inspirat de pe Internet, fiindcănu am reușit să folosesc nimic din convorbirea cu șama -nul, care s-a transformat în consultație.

Jacob!
Tocmai a reînviat și mi-a trimis un mesaj invitân –
du-mă la o cafea – ca și cum nu ar exista atâtea altelucruri interesante de făcut în viață. Unde e sofisticatuldegustător de vinuri? Unde e bărbatul care are acum celmai mare afrodiziac din lume, puterea?
Mai ales, unde este îndrăgostitul din adolescență pe
care l-am cunoscut într-o perioadă când totul era posibilpentru amândoi?
S-a însurat, s-a schimbat și trimite un mesaj invitân –
du-mă la o cafea. Nu poate să fie mai creativ și să pro -pună un cros de nudiști la Chamonix? Poate că aș fi fostmai interesată.
Nici nu mă gândesc să-i răspund. Am fost umilită de
tăcerea lui timp de mai multe săptămâni. Își închipuiecă voi alerga doar pentru că mi-a făcut onoarea de a măinvita să facem ceva?
După ce m-am culcat, ascult (cu căștile la urechi) una
dintre benzile pe care le-am înregistrat cu șamanul cuba -nez. În partea când mă prefăceam că sunt doar o jurna -listă – și nu o femeie speriată de ea însăși – , întrebasemdacă autotransa (sau meditația, cuvântul preferat de el)putea să facă pe cineva să uite altă persoană. Am abordatsu biectul în așa fel încât el să poată înțelege „dragoste“
151

sau „traumă prin agresiune verbală“, căci tocmai despre
asta vorbeam în acel moment.
— Asta e o zonă cam tulbure, mi-a răspuns. Da, putem
induce o amnezie relativă, dar, cum această persoană esteasociată cu alte fapte sau întâmplări, ar fi practic impo -sibil s-o eliminăm complet. În plus, uitarea este o atitu -dine greșită. Cea corectă e înfruntarea.
Ascult toată banda, încerc să mă gândesc la altceva,
fac promisiuni, îmi notez niște lucruri în agendă, dar ni -mic nu dă roade. Înainte de a adormi îi trimit un mesajlui Jacob că accept invitația.
Nu reușesc să mă controlez, asta-i problema mea.

— N-am să-ți spun că ți-am simțit lipsa, fiindcă n-ai
să mă crezi. N-am să-ți spun că n-am răspuns la mesajeletale fiindcă mi-e frică să mă îndrăgostesc din nou.
Chiar că n-aș crede nimic din toate astea. Dar îl las
să continue să explice inexplicabilul.
Iată-ne într-o cafenea banală din Colombes-sur-Sa –
lève, un sat de la granița Franței, la cincisprezece minutecu mașina de biroul meu. Ceilalți rari clienți sunt șoferide camioane și muncitori de la o carieră de piatră dinîmprejurimi.
Sunt singura femeie, cu excepția barmaniței, care
merge de colo, colo, machiată strident și schimbând glu -me cu clienții.
— Trăiesc un infern de când ai apărut în viața mea.
Din ziua aceea din cabinetul meu, când ai venit să-miiei un interviu și am schimbat între noi intimități.
„Am schimbat între noi intimități“ e o expresie forțată.
I-am făcut sex oral. El nu mi-a făcut nimic.
— Nu pot spune că-s nefericit, dar sunt tot mai singu –
ratic, deși nu știe nimeni asta. Chiar când sunt printreprieteni, când atmosfera și băutura sunt perfecte, conver -sația e animată și zâmbesc, fără nici un motiv, nu reușesc
153

să fiu mai atent la discuții. Spun că am o întâlnire impor –
tantă și plec. Știu ce-mi lipsește: tu.
E momentul să mă răzbun: nu crezi că ai nevoie de
consiliere matrimonială?
— Ba da. Dar ar trebui să mă duc cu Marianne, și nu
reușesc s-o conving. Pentru ea, filozofia explică tot. Aobservat că sunt altul, dar atribuie asta alegerilor.
Cubanezul avea dreptate când spunea că trebuie să
ducem anumite lucruri până la capăt. În clipa asta, Jacobtocmai și-a salvat soția de o gravă acuzație pentru traficde droguri.
— Responsabilitățile mele sunt prea mari acum și încă
nu m-am obișnuit. După ea, am să mă obișnuiesc curând.Dar tu?
Eu, ce anume? Ce vrea să știe?Strădaniile mele de a rezista s-au spulberat în clipa
când l-am zărit așezat la o masă din colț, cu un Camparicu apă minerală în față și un zâmbet care s-a deschis deîndată ce m-a văzut intrând. Suntem iar adolescenți, deastă dată îndreptățiți să cerem băuturi alcoolice fără săîncălcăm nici o lege. Îi iau mâinile reci – nu știu dacă defrig sau de teamă.
E totul în regulă, răspund. Propun ca data viitoare să
ne întâlnim mai devreme – deja s-a renunțat la ora devară și se înserează repede.
E de acord și îmi dă un sărut discret pe buze, preo –
cupat să nu atragă atenția bărbaților din jur.
— Unul dintre cele mai rele lucruri pentru mine sunt
zilele frumoase cu soare din toamna asta. Dau la o parteperdeaua din cabinet, văd oamenii de afară, unii se plim -bă ținându-se de mână fără nici o grijă. Iar eu nu-mi potmanifesta iubirea.
154

Iubire? Oare șamanului i s-o fi făcut milă de mine și
a cerut ajutor de la spiritele misterioase?
Mă așteptam la orice de la această întâlnire, dar nu
la un bărbat în stare să-și deschidă sufletul cum face el.Inima îmi bate tot mai tare – de bucurie, de surprindere.N-am să întreb, nici pe el nici pe mine, de ce se întâm -plă asta.
— Vezi și tu, nu-i vorba că sunt invidios pe fericirea
altora. Pur și simplu nu înțeleg de ce alte persoane potfi fericite și eu nu.
Plătește în euro, trecem frontiera pe jos și ne îndrep –
tăm spre mașinile noastre care au rămas staționate pepartea cealaltă a străzii – adică în Elveția.
Nu mai e locul să ne manifestăm afecțiunea. Ne luăm
rămas-bun cu cele trei săruturi pe obraz și pornim fiecarepe drumul său.
Așa cum s-a întâmplat la Clubul de Golf, nu sunt în
stare să conduc când ajung la mașină. Îmi pun o căciulițăca să mă apăr de frig și pornesc prin cătunul acela, fărățintă. Trec pe lângă un oficiu poștal și un coafor. N-amnici cel mai mic interes să înțeleg ce se întâmplă. Vreaudoar să se întâmple.
„Dau la o parte perdeaua din cabinet, văd oamenii de
afară, unii se plimbă ținându-se de mână fără nici o grijă.Iar eu nu-mi pot manifesta iubirea“, spusese el.
Iar când simțeam că nimeni, absolut nimeni nu e în
stare să înțeleagă ce se petrece în mine – nici șamanii, nicipsihoanaliștii, nici soțul meu –, ai apărut tu ca să-miexplici…
E singurătatea. Deși trăiesc înconjurată de oameni
dragi, care au grijă de mine și-mi doresc ce e mai bun,dar care poate încearcă să mă ajute numai pentru că simtacelași lucru – singurătatea – și pentru că, în gestul de
155

solidaritate, e gravat cu litere de fier și foc „sunt util, chiar
dacă sunt singur“.
Chiar dacă mintea spune că totul e în regulă, sufletul
e pierdut, confuz, fără să știe exact de ce este nedrept cuviața. Dar ne trezim de dimineață și avem grijă de copii,de soți, de amanți, de șefi, de funcționari, de elevi, deacele zeci de persoane care umplu viața unei zile normale.
Și avem veșnic pe față un zâmbet și pe buze un cuvânt
de încurajare, pentru că nimeni nu le poate explica ce -lor lalți singurătatea, mai ales când e mereu însoțit. Darsingurătatea asta există și corodează ce avem mai bunîn noi, fiindcă trebuie să ne folosim toată energia ca săpărem fericiți, chiar dacă nu reușim niciodată să ne în -șelăm singuri. Totuși, ne încăpățânăm să arătăm doartrandafirul care se deschide în fiecare dimineață și as -cundem în noi tija plină de spini care ne rănește și neface să sângerăm.
Chiar dacă știm că toți, la un moment dat, s-au simțit
complet singuri, e umilitor să spui „sunt singur, am ne -voie de companie, trebuie să ucid acest monstru desprecare, la fel ca balaurii din basme, toți cred că e închipuire,dar nu e“. Aștept un cavaler viteaz și neînfricat care săînfrângă acest balaur și să-l azvârle în prăpastie, dar cava –
lerul nu apare.
…În loc să căutăm companie, ne izolăm și mai mult,
ca să ne putem linge rănile în tăcere. Sau ne ducem lacine și prânzuri cu persoane care nu au nimic comun cuviețile noastre și își petrec tot timpul vorbind de lucruricare nu au nici cea mai mică importanță. Ba chiar neamuzăm un timp, bem și petrecem, dar balaurul rămâneviu. Până ce persoanele cu adevărat apropiate văd că eceva greșit și încep să se simtă vinovate că n-au reușit
156

să ne facă fericiți. Întreabă care-i problema. Răspundem
că e totul în regulă, dar nu e…
E totul mai rău. Vă rog, lăsați-mă în pace pentru că
nu mai am lacrimi ca să plâng sau inimă ca să sufăr, amdoar insomnie, gol, apatie, iar voi simțiți același lucru,puteți să vă întrebați singuri. Dar ei insistă și spun că totule numai o perioadă mai grea, sau o depresie, deoarecese tem să folosească adevăratul și blestematul cuvânt:singurătate.
Între timp căutăm necontenit singurul lucru care ne-ar
face fericiți: cavalerul în armură strălucitoare care să ucidăbalaurul, să culeagă trandafirul și să-i smulgă spinii.
Mulți afirmă că suntem nedrepți cu viața. Alții sunt
mulțumiți, pentru că găsesc că merităm singurătatea, nefe -ricirea, fiindcă noi avem totul, și ei nu.
Dar într-o zi cei care sunt orbi încep să vadă. Cei care
sunt triști sunt mângâiați. Cei care suferă sunt mântuiți.Vine cavalerul și ne răscumpără, iar viața se justifică iar…
Dar chiar și așa trebuie să minți și să înșeli, fiindcă
în acest moment împrejurările sunt altele. Cine n-a avutniciodată chef să abandoneze totul și să pornească încăutarea visului? Visul e întotdeauna riscant, are un prețcare trebuie plătit, iar prețul ăsta e moartea prin lapi dareîn unele țări, în altele poate fi ostracizarea socială sau indi -ferența. Însă întotdeauna există un preț de plătit. Chiardacă minți în continuare iar oamenii se prefac că te cred,în taină, sunt invidioși, te vorbesc de rău spunând că eștitot ce poate fi mai rău. Nu ești un bărbat adulter, care etolerat și de multe ori admirat, ci o femeie adulteră, cea
care se culcă cu altul, înșelându-și soțul, bietul ei soț atâtde îndrăgostit și de iubitor…
Dar numai tu știi că soțul acesta a fost incapabil să
alunge singurătatea. Fiindcă lipsea ceva pe care nici tu
157

nu-l puteai numi, căci îl iubești și nu vrei să-l pierzi. Cu
toate acestea imaginea cavalerului strălucitor făgăduindaventura pe tărâmuri îndepărtate este mult mai puternicădecât dorința ta ca totul să rămână așa cum e, chiar dacăla petreceri oamenii te privesc și comentează între ei cămai bine ți s-ar lega o piatră de moară de gât și ai fi arun -cată în mare, fiindcă ești un exemplu rău.
Și cel mai rău e că soțul tău rabdă totul în tăcere. Nu
reclamă, nici nu face scene. Înțelege că asta va trece. Șitu știi că o să treacă, dar acum e ceva mai puternic decâttine.
Și astfel lucrurile se întind pe o lună, două luni, un
an… Răbdând cu toții în tăcere.
Dar nu se pune problema să ceri permisiunea. Te uiți
în urmă și vezi că ai gândit la fel ca persoanele astea careacum te acuză. La fel i-ai condamnat pe cei de care știaică sunt infideli și ți-ai imaginat că, dacă ar trăi altundeva,pedeapsa ar fi lapidarea. Până în ziua când ți se întâmplăție. Atunci, găsești un milion de justificări pentru com -portamentul tău, spunând că ai dreptul să fii fericită,chiar dacă pentru scurt timp, deoarece cavalerii care ucidbalauri nu există decât în basmele pentru copii. Adevă -rații balauri nu mor niciodată, dar, chiar și așa, ai dreptulși obligația să trăiești un basm cu zâne pentru oamenimari măcar o dată în viață.
Atunci vine clipa pe care încercai să o eviți cu orice
preț, care a fost amânată atâta timp: clipa în care trebuiesă hotărăști dacă veți rămâne mai departe împreună sauvă veți despărți pentru totdeauna.
Odată cu această clipă vine însă și frica de a nu greși,
orice decizie ai lua. Și te rogi să aleagă altcineva în locultău, să te izgonească din casă sau din pat, fiindcă e impo -sibil ca lucrurile să continue așa. Până la urmă, nu mai
158

suntem o persoană, suntem două sau multe, com plet dife –
rite unele de celelalte. Și, cum n-ai trecut nici odată prinasta, nu știi unde o să ajungi. Fapt e că acum te afli înfața acestei situații care va face să sufere o per soană, saudouă, sau pe toate…
…Dar mai ales, te va distruge pe tine, oricare ar fi ale –
gerea ta.

Circulația este oprită complet. Tocmai astăzi!
Geneva, care are mai puțin de 200 de mii de locuitori,
se comportă de parcă ar fi centrul lumii. Și există uniicare cred asta și zboară din țările lor până aici ca să aibăceea ce se cheamă „reuniuni la vârf“. Aceste întâlniri sepetrec de obicei în împrejurimi și rareori afectează tra -ficul. Cel mult vedem niște elicoptere zburând pe dea -supra orașului.
Nu știu ce a fost azi, dar a fost închisă una dintre arte –
rele principale. Am citit ziarele zilei, dar nu știrile orășe -nești, care conțin doar știri locale. Știu că marile puterimondiale și-au trimis reprezentanții ca să discute „pe unteritoriu neutru“ amenințarea proliferării armelor nu -cleare. Și cu ce afectează asta viața mea?
Cu multe. Risc să ajung în întârziere. Ar fi trebuit să
iau un mijloc de transport în comun în locul mașinii ăs -teia idioate.
Anual se cheltuiesc în Europa circa 74 de milioane de
franci elvețieni (cam 80 de milioane de dolari) pentruangajarea unor detectivi particulari a căror specialitateeste să urmărească, să fotografieze și să le dea oameni -lor dovezile că sunt înșelați de consorți. În timp ce restulcontinentului e în criză și întreprinderile dau faliment
160

și trimit oameni în șomaj, piața infidelității cunoaște o
mare creștere.
Și nu câștigă doar detectivii. Tehnicile informatice au
dezvoltat aplicații pentru telefoane, ca „ SOSAlibi“. Func –
țio narea e foarte simplă: la o oră anumită, îi trimite parte -nerului un mesaj de amor direct din biroul tău. Astfel, întimp ce tu stai între cearșafuri, bând șampa nie, un mesajajunge în celularul partenerului, anun țând că vei plecamai târziu de la serviciu din cauza unei reu niuni neaș -tep tate. Altă aplicație, „Excuse Machine“, ofe ră o serie descuze în franceză, germană și italiană – și tu o poți alegepe cea care se potrivește mai bine în ziua aceea.
Dar, în afară de detectivi și de tehnicile informatice,
cele mai câștigate sunt hotelurile. Cum unul din șapteelvețieni are o aventură extraconjugală (conform statis -ticilor oficiale), socotind numărul de persoane căsăto ritedin țară, vorbim de 450 de mii de indivizi care caută ocameră discretă unde să se poată întâlni. Ca să atragăclientela, gestionarul unui hotel de lux a declarat odată:
„Avem un sistem care permite ca debitul de pe cardul
de credit să apară ca un prânz în restaurantul nostru“.Stabilimentul a devenit favoritul celor care pot să plă -tească 600 de franci elvețieni pentru o după-amiază. Exactîntr-acolo mă îndrept.
După o jumătate de oră de stres, las mașina valetului
din parcare și urc alergând în cameră. Datorită unui mail,știu exact unde trebuie să mă duc fără să fie nevoie săîntreb la recepție.
De la cafeneaua de la frontiera franceză până în locul
unde mă aflu acum nu a mai fost nevoie de nimic – expli -cații, jurăminte de amor, nici măcar de altă întâlnire – casă fim siguri că exact asta voiam. Amândurora ne erateamă să ne gândim prea mult și să renunțăm, deciziaa fost luată imediat, fără multe întrebări nici răspunsuri.
161

Nu mai e toamnă. E din nou primăvară, am iar 16 ani,
el are 15. În mod misterios mi-am recuperat vir ginita teasufletească (de vreme ce pe cea trupească am pier dut-opentru totdeauna). Ne sărutăm. Dumnezeule, uitasemcum este, cred. Trăiam doar în căutarea a ce voiam – ceși cum să fac, când să mă opresc – și acceptând aceeașiatitudine de la soțul meu. Totul era greșit. Nu ne mai dă -ruiam cu totul unul celuilalt.
Poate că el o să se oprească acum. Niciodată n-am de –
pășit faza săruturilor. Erau lungi și savuroase, schimbateîntre noi în câte un ungher ascuns al școlii. Dar dorințamea era ca toți să vadă și să mă invidieze.
El nu se oprește. Limba lui are un gust amar, un ames –
tec de țigară și vodcă. Sunt jenată și crispată, trebuie săfumez o țigară și să beau o vodcă ca să fim la egalitate!îmi spun. Îl împing cu delicatețe, mă duc la minibar și,din tr-o singură înghițitură, golesc o sticluță de gin. Alcoo -lul îmi arde gâtlejul. Cer o țigară.
Îmi dă, nu fără a-mi aminti mai întâi că fumatul în ca –
meră e interzis. Ce plăcere să încalci totul, inclusiv regu -lile stupide ca asta! Trag un fum și mi se face rău. Nuștiu dacă e din cauza băuturii sau a țigării, dar mă ducîn baie și vomit în toaletă. El vine după mine, mă apucă
162

din spate, mă sărută pe ceafă și urechi, își lipește corpul
de al meu și îi simt erecția pe fese.
Principiile mele morale unde sunt? Ce va fi în min –
tea mea după ce am să ies de aici și-mi voi relua viațanormală?
Mă trage înapoi în cameră. Mă răsucesc și îi sărut din
nou gura și limba cu gust de tutun, salivă și vodcă. Îimușc buzele iar el îmi atinge sânii pentru prima oară. Îmiscoate rochia și o aruncă într-un colț. O fracțiune de se -cundă mi-e ușor rușine de corpul meu – nu mai sunt ofetișcană ca în primăvara aceea de la școală. Stăm în pi -cioare. Perdelele sunt desfăcute și lacul Leman ne des -parte de persoanele din clădirile de pe malul opus.
Însă eu prefer să cred că ne vede cineva, și asta mă
excită și mai mult, mai mult chiar decât săruturile pe sâniimei. Sunt vagaboanda, prostituata pe care un executiva angajat-o ca să meargă cu el într-un hotel, gata să facăabsolut orice.
Dar senzația asta nu durează mult. Am din nou 15 ani,
când mă masturbam de mai multe ori pe zi gândindu-măla el. Îi trag capul la pieptul meu și-l rog să muște sfârcul,tare, și țip puțin de durere și plăcere.
El e tot îmbrăcat, iar eu sunt complet goală. Îi împing
capul în jos și-l rog să-mi lingă sexul. În acest momentînsă el mă aruncă pe pat, își scoate hainele și vine pestemine. Mâinile lui caută ceva pe noptieră. Asta ne face săne pierdem echilibrul și cădem jos. Chestii de începători,da – suntem începători și nu ne e rușine de asta.
Găsește ce căuta: un prezervativ. Mă roagă să i-l pun
cu gura. Mă supun, deși nu am experiență și nici chef.Nu pricep de ce e nevoie de așa ceva. Nu cred că se gân -dește că aș fi bolnavă sau că hoinăresc pe străzi culcân -du-mă cu oricine. Dar îi respect dorința. Simt gustulneplăcut al lubrifiantului care acoperă latexul, dar sunt
163

hotărâtă să învăț să fac asta. Nu las să se întrevadă că e
pentru prima oară.
Când termin, mă întoarce cu spatele și mă roagă să
mă sprijin de pat. Dumnezeule, se întâmplă! Și sunt ofe meie fericită din cauza asta, îmi spun.
Însă în loc să-mi penetreze sexul, încearcă să mă po –
sede prin spate. Asta mă sperie. Îl întreb ce face, dar elnu răspunde, caută doar ceva pe noptieră și mi-l intro -duce în anus. Înțeleg că e vaselină sau ceva asemă nător.Pe urmă mă roagă să mă masturbez și, foarte încet, începesă pătrundă.
Îi urmez instrucțiunile și iar mă simt o adolescentă
pentru care sexul e un tabu, și doare. Vai, Dumnezeule,doare tare. Nu reușesc să mă mai masturbez, mă agăț doarde cearșafuri și-mi mușc buzele ca să nu țip de durere.
— Spune că te doare. Zi că n-ai mai făcut asta nici –
odată. Țipă, poruncește el.
Din nou îi dau ascultare. E totul aproape adevărat –
am mai făcut asta de vreo patru, cinci ori și nu mi-a plă -cut niciodată.
Mișcările lui devin tot mai intense. El geme de plăcere.
Eu de durere. Mă apucă de păr ca și cum aș fi un animal,o iapă, și viteza galopului crește. Iese din mine brusc,smul ge prezervativul, mă întoarce și juisează pe fața mea.
Încearcă să-și rețină gemetele, dar nu poate. Încet se
lasă peste mine. Sunt speriată și totodată fascinată de toateastea. Se duce în baie, aruncă prezervativul și revine.
Se culcă lângă mine, își mai aprinde o țigară, folo sește
paharul de vodcă drept scrumieră, sprijinit pe burta mea.Stăm mult timp privind în tavan, fără să spunem nimic.Mă mângâie. Nu mai e bărbatul violent de acum câtevaminute, ci tânărul romantic care, la școală, îmi vorbea degalaxii și de interesul său pentru astrologie.
— Nu trebuie să lăsăm nici un miros.
164

Cuvintele lui mă readuc brutal la realitate. Se vede
că pentru el nu e prima dată. De aceea prezervativul șimăsurile de prevedere pentru ca totul să rămână la felca înainte de a fi intrat în această cameră. În sinea meaîl insult și îl urăsc, dar maschez asta cu un zâmbet și-l în -treb dacă are vreun truc pentru eliminarea mirosurilor.
Spune că e suficient să fac o baie când ajung acasă,
înainte de a-mi îmbrățișa bărbatul. Mă mai sfătuiește săscap de chiloți, pentru că vaselina lasă urme.
— Dacă el e acasă, intră alergând și spune că trebuie
să te duci la baie pentru că nu te mai poți ține.
Sunt scârbită. Am așteptat atâta timp ca să mă port
ca o tigroaică și am sfârșit prin a fi folosită ca o iapă. Darașa e viața: realitatea nu se aseamănă niciodată cu fante -ziile noastre romantice din adolescență.
Perfect, așa am să fac.
— Aș vrea să te mai întâlnesc.
Gata. A fost suficientă această mică frază ca să transfor –
me din nou în paradis un infern, o eroare, un pas greșit.
Da, și eu aș vrea să te mai întâlnesc. Am fost nervoasă
și timidă, însă data viitoare va fi mai bine.
— Adevărul e că a fost foarte bine.
Da, a fost foarte bine, dar abia acum îmi dau seama.
Știm că povestea asta e condamnată să se sfârșească, darnu contează acum.
N-am să mai spun nimic. Doar să profit de acest mo –
ment lângă el, să aștept să-și termine țigara, să mă îmbracși să cobor înaintea lui.
Am să ies pe ușa prin care am intrat.Am să iau mașina și am să conduc spre locul unde
mă întorc în fiecare seară. Am să intru alergând, spu nândcă am o indigestie și trebuie să mă duc la baie. Am săfac o baie, eliminând puținul din el care a rămas în mine.
Abia după aceea îmi voi săruta soțul și copiii.
165

166Nu eram două persoane cu aceleași intenții în acea
cameră de hotel.
Eu mergeam pe urmele unei iubiri pierdute; el era îm –
pins de instinctul vânătorului.
Eu căutam puștiul din adolescența mea; el voia femeia
atră gătoare și îndrăzneață care l-a intervievat înainte dealegeri.
Eu credeam că viața mea ar putea să capete alt sens;
el și-a spus că după-amiaza îi va aduce ceva diferit dedis cuțiile plicticoase și nesfârșite din Consiliul de Stat.
Pentru el a fost o distracție simpatică, deși primej –
dioasă. Pentru mine a fost ceva de neiertat, crud, o de -monstrație de narcisism amestecat cu egoism.
Bărbații trădează pentru că așa sunt construiți ge netic.
Femeia o face pentru că nu are destulă demnitate și, pelângă că își dăruiește corpul, sfârșește întotdeauna prina dărui și puțin din inima ei. O adevărată crimă. Un furt.Mai rău decât atacarea unei bănci, pentru că, dacă într-ozi va fi descoperită (și întotdeauna este), va provocadaune ireparabile familiei.
Pentru bărbați e doar o „greșeală prostească“. Pentru
femei, o asasinare spirituală a tuturor celor care o încon -joară cu tandrețe și o sprijină ca mamă și soție.
Așa cum stau culcată lângă soțul meu, mi-l imagi nez
pe Jacob culcat acum alături de Marianne. El are alte preo –

167cupări în cap: întâlnirile politice de mâine, sarcinile de
îndeplinit, agenda plină de obligații. În timp ce eu, idioata,mă uit în tavan și-mi amintesc fiecare secundă pe caream petrecut-o în hotelul acela, revăd necontenit acelașifilm porno a cărui protagonistă am fost.
Mi-aduc aminte de momentul când m-am uitat pe
fereastră și am dorit ca cineva să asiste la toate acelea cuun binoclu – posibil masturbându-se în timp ce mă vedeasupusă, umilită, penetrată anal. Cum m-a excitat ideeaasta! M-a înnebunit și m-a făcut să descopăr o latură amea total necunoscută.
Am 31 de ani. Nu sunt copil și credeam că nu mă mai
pot surprinde. Dar pot. Sunt un mister pentru mine în -sămi, am deschis niște ecluze și vreau să merg mai de -parte, să experimentez tot ce știu că există – masochism,sex în grup, fetișuri, totul.
Și nu reușesc să spun: nu mai vreau, nu-l iubesc, a
fost doar o fantezie creată de singurătatea mea.
Poate că nici nu-l iubesc, de fapt. Dar iubesc ce a trezit
în mine. M-a tratat fără nici un pic de respect, m-a umilit,nu s-a intimidat și a făcut exact ce voia, în timp ce eu încer -cam, încă o dată, să plac cuiva.
Mintea mea călătorește spre un loc tainic și necu nos –
cut. De astă dată eu sunt dominatoarea. Pot să-l văd dinnou gol, dar acum eu sunt cea care dă ordine, îi leg mâi -nile și picioarele, mă așez pe fața lui și-l oblig să-mi lingăsexul până ce nu mai pot suporta atâtea orgasme. Pe urmăîl întorc cu spatele și îl penetrez cu degetele: mai întâiunul, apoi două, trei. Geme de durere și de plă cere, întimp ce-l masturbez cu mâna liberă, simțind lichi dul caldscurgându-mi-se printre degetele pe care le duc la gurăși le ling, unul câte unul, pentru a i le freca apoi de obraz.El mai vrea. Îi spun că ajunge. Eu sunt cea care decide.
Înainte de a adormi, mă masturbez și am două orgasme.

168Aceeași scenă de totdeauna: soțul meu citește știrile
zilei pe iPad; copiii sunt pregătiți de școală; soarele intrăpe fereastră; iar eu mă prefac a fi preocupată de ceva, cândde fapt mor de frică să nu fiu bănuită.
— Pari mai fericită azi.
Par și chiar sunt, dar n-ar trebui. Experiența de ieri
a fost riscantă pentru toată lumea, mai cu seamă pentrumine. O fi vreo bănuială ascunsă în spatele acestui comen –
tariu? Mă îndoiesc. El crede absolut tot ce-i spun. Nu căar fi idiot – departe de asta –, dar are încredere în mine.
Și asta nu face decât să mă enerveze mai mult. Eu nu-s
de încredere.
Sau, mai bine: da, sunt. M-am lăsat dusă în hotelul
acela de niște împrejurări pe care nu le cunosc. O fi astao scuză bună? Nu. E cât se poate de proastă, fiindcănimeni nu m-a obligat să mă duc. Sigur, pot să mă justificspunând că mă simțeam singură, că nu primeam aten -ția de care aveam nevoie, doar înțelegere și toleranță. Potsă-mi spun mie însămi că am nevoie să fiu mai provo -cată, confruntată și chestionată în legătură cu ce fac. Potsă mă justific că asta se întâmplă cu toată lumea, chiardacă numai în visuri.
Dar, în fond, ce s-a petrecut e mult mai simplu: m-am
culcat cu un bărbat pentru că voiam să o fac. Nimic mai

mult. Nici o justificare intelectuală sau psihologică. Am
vrut. Punct final.
Cunosc persoane care s-au căsătorit pentru siguranță,
statut, bani. Amorul era ultimul pe listă. Eu însă m-ammăritat din dragoste.
Atunci, de ce am făcut ce am făcut?Fiindcă mă simt singură. Și de ce?
— Mă bucur să te văd fericită, spune el.
Răspund că da, sunt chiar fericită. Dimineața de toam –
nă e frumoasă, casa, îngrijită, și sunt cu bărbatul pe care-liubesc.
Se scoală și-mi dă un sărut. Copiii, chiar fără să înțe –
leagă prea bine convorbirea noastră, zâmbesc.
— Și eu sunt cu femeia pe care o iubesc. Dar de ce
acum?
Și de ce nu?
— E dimineață. Vreau să-mi mai spui asta la noapte,
când suntem împreună în pat.
Dumnezeule, cine sunt eu?! De ce spun lucrurile
astea? Ca să nu bănuiască nimic? De ce nu mă comportca în fiecare dimineață: o soție eficientă, preocupată debunăstarea familiei? Ce sunt demonstrațiile astea de afec -țiune? Dacă am să încep să fiu foarte tandră, poate că amsă trezesc bănuieli.
— N-aș putea să trăiesc fără tine, spune el, așezân –
du-se la locul lui de la masă.
Sunt pierdută. Dar, curios lucru, nu mă simt câtuși
de puțin vinovată pentru ce s-a întâmplat ieri.

170Când ajung la ziar, redactorul-șef mă felicită. Mate –
ria lul pe care l-am propus a fost publicat de dimineață.
— Au sosit multe e-mailuri la redacție, cu felicitări pen –
tru povestea cu misteriosul cubanez. Oamenii vor să știecine e. Dacă ne va permite să-i facem publică adresa, vaavea de lucru un timp îndelungat.
Șamanul cubanez! Dacă va citi ziarul va vedea că nu
mi-a spus nimic din cele scrise. Am scos totul din blo -gu rile despre șamanism. După cum se vede, crizele melenu se limitează la probleme matrimoniale: încep să numai fiu profesionistă.
Îi descriu redactorului-șef momentul când cubanezul
s-a uitat în ochii mei și m-a conjurat să nu-i dezvălui nu –
mele. El îmi răspunde că nu trebuie să cred aceste lucruriși mă întreabă dacă pot să-i dau adresa unei persoane:soția lui.
— E cam stresată.
Toată lumea e cam stresată, inclusiv șamanul. Nu pro –
mit nimic, dar am să vorbesc cu el.
Îmi cere să-i telefonez chiar acum. Fac asta și sunt sur –
prinsă de reacția cubanezului. Îmi mulțumește că am fostcinstită și i-am ținut identitatea secretă și-mi laudă cunoș -tințele în materie. Mulțumesc, vorbesc de repercusiunilearticolului și întreb dacă mai putem să fixăm o întâlnire.

— Păi am stat de vorbă timp de două ore! Materialul
pe care îl ai trebuie să fie mai mult decât suficient!
Nu așa funcționează jurnalismul, îi explic. Am extras
foarte puțin din cele două ore pentru materialul publicat.Am fost obligată să mă documentez singură. Acum tre -buie să abordez subiectul în alt mod.
Șeful meu e tot lângă mine, auzind partea mea din
convorbire și gesticulând. În cele din urmă, când cuba -nezul e aproape gata să închidă, insist că mai lipsește multîn articol. Trebuie să explorez mai profund rolul femeiiîn căutarea asta „spirituală“ și că soția șefului meu ar vreasă-l întâlnească. Râde. Niciodată n-am să încalc acordulpe care l-am făcut cu el, dar insist că toți știu unde locu -iește și zilele când primește.
Te rog, acceptă sau refuză. Dacă n-ai să vrei să continui
convorbirea, am să găsesc pe altcineva. Nu duce lumealipsă de persoane care se pretind specialiști în tratareapacienților aflați în pragul unei crize de nervi. Singuradeo sebire e metoda dumitale, dar nu ești singurul tămă -duitor spiritual care există în oraș. Mulți alții ne-au căutatîn dimineața asta, majoritatea africani, căutând publi ci -tate, să câștige bani și să cunoască oameni importanți caresă-i protejeze de o posibilă procedură de expulzare.
Cubanezul se codește o vreme, dar vanitatea și teama
de concurență au câștig de cauză. Stabilim o întâlnire lael acasă, la Veyrier. Sunt curioasă să văd cum locuiește –asta va da mai multă savoare materialului.
Ne aflăm în mica sală transformată în cabinet de con –
sul tație din casa lui, în satul Veyrier. Pe perete sunt niștediagrame care par importate din cultura indiană: pozițiacentrelor energetice, talpa picioarelor cu meridianele lor.Pe o mobilă, câteva cristale.
171

Am avut deja o discuție interesantă despre rolul fe –
meii în ritualurile șamaniste. Mă lămurește că, la naș tere,toți avem momente de revelație, și asta e mai frecventla femei. Așa cum poate știe orice cercetător, zeițele agricul -turii au fost întotdeauna de genul feminin, iar ierburiletămăduitoare au fost introduse de femei în rândul tri -burilor care locuiau în peșteri. Femeile sunt mult mai
sensi bile la lumea spirituală și emoțională, și asta le pre -dispune la crizele pe care medicii din vechime le numeau
„isterie“ și astăzi sunt cunoscute drept „bipolaritate“ –
tendința de a tr ece de la entuziasm absolut la tristețe pro –
fundă de mai multe ori pe zi. Pentru cubanez, spiritele
înclină să li se adreseze mai mult femeilor decât bărba -ților, fiindcă ele înțeleg mai bine o limbă care nu foloseștecuvinte.
Încerc să recurg la ceea ce cred că este limbajul lui: Oare
din cauza sensibilității exagerate nu există posibilitateaca, să spunem, un spirit malign să ne împingă să facemlucruri pe care nu vrem să le facem?
El nu înțelege întrebarea mea. O reformulez. Dacă
femeile sunt atât de instabile încât să treacă de la bucuriela tristețe…
— Am folosit eu cuvântul instabil? Nu l-am folosit.
Dimpotrivă. În pofida sensibilității lor extreme, ele suntmai perseverente decât bărbații.
În dragoste, de exemplu. E de acord. Îi povestesc tot
ce mi s-a întâmplat și izbucnesc în plâns. Rămâne impa -sibil. Dar inima lui nu e de piatră.
— Când e vorba de adulter, meditația ajută puțin sau
deloc. În acest caz persoana e fericită cu ce se petrece. Si -gu ranța nu îi este amenințată, dar trăiește aventura. Esituația ideală.
Ce-i face pe oameni să comită adulter?
172

— Nu mă pricep. Am o viziune foarte personală pe
tema asta, dar nu trebuie să fie publicată. Te rog, ajută-mă.
Aprinde o bucată de tămâie, îmi cere să mă așez tur –
cește în fața lui și ia aceeași poziție. Bărbatul rigid pareacum un înțelept binevoitor, care încearcă să mă ajute.
— Dacă niște persoane căsătorite decid, dintr-un motiv
oarecare, să-și caute un al treilea partener, asta nu vreasă spună neapărat că au probleme în căsnicie. La fel, nucred că principala motivație este sexul. Are mai multălegătură cu plictisul, cu lipsa de pasiune pentru viață, curaritatea provocărilor. E un concurs de împrejurări.
Și de ce se întâmplă asta?
— Pentru că, de când ne-am îndepărtat de Dumnezeu,
trăim o existență fragmentată. Căutăm să găsim unitatea,dar nu cunoaștem drumul de întoarcere, și suntem mereunemulțumiți. Societatea interzice și creează opreliști, darasta nu rezolvă problema.
Mă simt ușoară, ca și cum aș fi dobândit un tip diferit
de percepție. Pot să văd în ochii lui: știe despre ce vor -bește pentru că a trecut deja prin asta.
— Am avut un pacient care, de câte ori se întâlnea cu
amanta, era impotent. Chiar și așa, îi plăcea mult să stealângă ea, iar ei de asemenea îi plăcea asta foarte mult.
Nu mă mai controlez. Întreb dacă bărbatul acela era el.
— Da. Nevasta m-a lăsat din cauza asta, deși nu e un
motiv pentru o decizie atât de radicală.
Și cum ai reacționat?
— Puteam să invoc sprijin spiritual, dar aș fi plătit pen –
tru asta în viața mea viitoare. Totuși, trebuia să înțelegde ce a acționat ea așa. Ca să rezist la tentația de a o aduceînapoi folosind tot ce cunosc din magie, am început săstudiez problema.
Destul de contrariat, cubanezul își ia un aer profesoral.
173

— Cercetătorii de la Universitatea din Austin, Texas,
au încercat să răspundă la întrebarea pe care o pun mulți:de ce bărbații înșală mai des decât femeile, chiar dacă știucă acest comportament este autodistructiv și îi va rănipe cei dragi? Concluzia a fost că bărbații și femeile simtexact aceeași dorință de a-și înșela partenerul. Însă femeiase controlează mai bine.
Se uită la ceas. Îl rog să continue și-mi dau seama că
poate e mulțumit să-și deschidă sufletul.
— Întâlnirile scurte, cu singurul obiectiv de satisfacere
a instinctului sexual și fără nici o implicare emoționalădin partea bărbatului, au făcut posibile conservarea șiproliferarea speciei. Femeile inteligente nu ar trebui să-iînvinovățească pe bărbați pentru asta. Ei încearcă să reziste,dar sunt, biologic vorbind, mai puțin apți de fideli tate.Mă exprim într-un mod prea tehnic pentru dumneata?
Nu.
— Ai observat că ființele omenești sunt mai speriate
de păianjeni și de șerpi decât de automobile, deși morțileîn accidente de circulație sunt mult mai frecvente? Astase întâmplă pentru că mintea noastră încă se mai află petimpul cavernelor, când șerpii și păianjenii ucideau. Așae și necesitatea de a avea multe femei pe care o simtebărbatul. În vremurile acelea el se ducea la vânătoare, iarnatura l-a învățat: conservarea speciei e o prioritate; tre -buie să lași gravide cât mai multe femei.
Dar femeile nu se gândeau și ele la conservarea speciei?
— Ba da, desigur. Însă, în timp ce pentru bărbat aceas –
tă datorie față de specie durează unsprezece minute, pen -tru femeie fiecare copil înseamnă cel puțin nouă luni degestație. Pe lângă faptul că trebuie să aibă grijă de odraslă,să o hrănească și să o ocrotească de pri mejdii, de păian -jeni și de șerpi. Astfel că instinctul ei s-a dezvoltat sub
174

altă formă. Afecțiunea și autocontrolul au devenit mai
importante.
Vorbește despre el. Încearcă să justifice ce a făcut. Mă
uit în jur și văd hărțile acelea indiene, cristalele, tămâia.În fond, suntem toți egali. Facem aceleași greșeli și conti -nuăm să punem aceleași întrebări fără răspuns.
Cubanezul se mai uită o dată la ceas și spune că tim –
pul nostru s-a isprăvit. Alt client o să vină și nu vrea capacienții să se întâlnească în sala de așteptare. Se ridicăși mă conduce la ușă.
— Nu vreau să fiu nepoliticos, dar, te rog, nu mă mai
căuta. Ți-am spus deja tot ce aveam de spus.

176Stă scris în Biblie:
Odată, spre seară, sculându-se David din pat și plimbân –
du-se pe acoperișul casei domnești, a văzut de pe acoperiș ofemeie scăldându-se, și femeia aceasta era foarte frumoasă.
Atunci a trimis David să cerceteze cine este acea femeie, și
i s-a spus că e „Batșeba, fata lui Eliam, femeia lui Urie, Heteul“.
Apoi David a trimis slugile s-o ia. Ea a venit la el și el s-a
culcat cu ea. Iară dacă s-a curățit ea de necurăția ei, s-a întorsla casa sa.
Femeia aceasta a rămas însărcinată și a trimis de s-a vestit
lui David, zicând: „Eu sunt însărcinată“.
Atunci David a poruncit ca Urias, un războinic ce-i
era credincios, să fie trimis pe câmpul de luptă într-o misi -une periculoasă. A fost ucis iar Batșeba s-a dus să locu -iască în palat cu regele.
David – marele exemplu, idol a mai multe generații,
războinicul neînfricat – nu doar că a comis adulter, dara și pus să fie asasinat rivalul său, profitând de loialita -tea și bunăvoința acestuia.
Nu-mi trebuie justificări biblice pentru adulter și nici
pentru asasinat. Dar mi-amintesc de povestea asta de pevremea școlii – aceeași școală unde Jacob și cu mine nesărutam primăvara.

Săruturile astea au trebuit să aștepte cincisprezece
ani ca să se repete și, când s-a întâmplat asta, totul s-ape tre cut exact cum nuîmi închipuiam. Părea ceva sordid,
egoist, sinistru. Chiar și așa, mi-a plăcut mult și am vrutsă se repete, cât mai repede. În decurs de cincisprezecezile eu și Jacob ne-am întâlnit de patru ori. Nervozitateaa dispărut treptat. Am avut atât relații normale cât șialtele neconvenționale. Încă nu mi-am putut realiza fante -zia de a-l lega și a-l face să-mi lingă sexul până n-am sămai pot îndura plăcerea, dar sunt pe cale.

178Încetul cu încetul, Marianne pierde din importanță
în povestea mea. Am fost din nou cu soțul ei ieri și astaarată cât de neînsemnată și absentă e ea din toate astea.Nu mai vreau ca Madame König să ne descopere, nicisă se gândească la divorț, pentru că așa voi avea plăcereaunui amant, fără să trebuiască să renunț la tot ce am cuce -rit din greu și controlându-mi pornirile: copiii, bărbatul,slujba și casa asta.
Ce să fac cu cocaina păstrată aici și care poate fi găsită
în orice moment? Am dat bani mulți pe ea. Nu pot în -cerca să o vând. M-aș trezi la închisoare la Vandœuvres.Am jurat să nu o mai folosesc niciodată. Pot s-o dau ca -dou unor persoane care consumă, dar asta mi-ar afectareputația sau, mai rău, aș putea să fiu întrebată dacă maipot face rost.
Realizarea visului de a mă culca cu Jacob m-a purtat
în înaltul cerurilor și pe urmă m-a readus la realitate.Am descoperit că, deși credeam că este dragoste, ceeace simt nu e decât pasiune, care poate lua sfârșit înorice clipă. Și nu-mi trece câtuși de puțin prin gând săpăs trez fla căra aprinsă: am obținut deja aventura, plă -ce rea de lic tului, noi le experiențe sexuale, bucuria. Șitoate astea fără să resimt nici un pic de remușcare. Îmi

fac un cadou pe care îl merit după atâția ani de bună
purtare.
Sunt împăcată cu mine însămi. Sau, mai bine zis, am
fost până astăzi.
După atâtea nopți în care am dormit bine, simt că
balaurul a reînceput să urce din prăpastia de unde fusesearuncat.

180Problema sunt eu, sau Crăciunul care se apropie? E
perioada anului care mă deprimă cel mai mult – și numă refer la o dezordine hormonală sau la lipsa anumi -tor minerale din organism. Sunt mulțumită că la Genevalucrurile nu sunt la fel de scandaloase ca în alte țări. Oda -tă am petrecut sărbătorile de sfârșit de an la New York.Pretutindeni lumini, ornamente, coruri stradale, vitrineîmpodobite, reni, clopote, fulgi falși de zăpadă, pomi cugloburi de toate culorile și dimensiunile, zâmbete lipitepe toate fețele… Iar eu eram absolut convinsă că sunt oaberație, singura care se simte complet străină. Nu amluat niciodată
LSD, dar îmi închipui că ar trebui să iei o
doză triplă ca să vezi toate culorile acelea.
Aici nu vezi decât niște aluzii pe strada principală,
poate din cauza turiștilor. (Cumpărați! Luați ceva dinElveția pentru copiii voștri!) Dar încă nu am ajuns acolo,astfel că senzația asta stranie nu poate fi din pricina Cră –
ciunului. Nu se află prin apropiere nici un Moș Crăciunagățat de un horn, amintindu-ne că trebuie să fim fericițitoată luna decembrie.
Mă foiesc în pat, ca de obicei. Soțul meu doarme, ca
de obicei. Am făcut dragoste. De la o vreme mi s-a întâm -plat mai des, nu știu dacă din nevoia mea de a ascunde

ceva, sau pentru că libidoul meu a crescut. Cert e că am
mai multă inițiativă sexuală. Soțul meu nu mi-a pusîntrebări când am întârziat, nici nu s-a arătat gelos. Cuexcepția primei dăți când a trebuit să mă duc direct labaie ca să scap de mirosuri și de lenjeria pătată. Acumiau întotdeauna cu mine încă o pereche de chiloți, fac baiela hotel și mă înapoiez acasă cu machiajul impecabil.Nu mai sunt crispată și nici nu trezesc bănuieli. De douăori am întâlnit cunoscuți, i-am salutat și am lăsat să plu -tească îndoiala: „Oare s-o fi întâlnind cu cineva?“ Facebine ego-ului și e ceva absolut sigur. În fond, dacă se aflăîn ascensorul unui hotel, deși locuiesc în oraș, ei sunt lafel de vinovați ca și mine.
Dorm și mă trezesc din nou, după câteva minute. Vic –
tor Frankenstein și-a creat monstrul, Dr. Jekyll l-a lăsatpe Mr. Hyde să iasă la suprafață. Asta încă nu mă sperie,dar poate că trebuie să precizez de pe acum câteva regulide comportament.
Am o latură cinstită, amabilă, drăgăstoasă, profesio –
nală, capabilă să reacționeze cu calm în momentele com -plicate, mai ales în timpul interviurilor, când vreunuldin tre personaje devine agresiv și încearcă să scape deîntrebările mele.
Dar descopăr și o latură mai spontană, sălbatică, nerăb –
dătoare, care nu se limitează la camera de hotel unde măîntâlnesc cu Jacob, ci începe să-mi afecteze rutina. Măenervez mai ușor când vânzătorul stă de vorbă cu unclient deși s-a format coadă. Mă duc la supermarket dinobligație și am încetat să mai controlez prețurile și datelede valabilitate. Când cineva îmi spune ceva cu care nusunt de acord, răspund imediat. Discut politică. Apărfilme pe care le detestă toți și le critic virulent pe cele careplac tuturor. Ador să surprind oamenii cu opinii absurde
181

și nelalocul lor. În concluzie, am încetat să mai fiu femeia
discretă de totdeauna.
Lumea a început să observe. „Te-ai schimbat!“ spun
ceilalți. Ăsta e primul pas către „ascunzi ceva“, care cu -rând va deveni „dacă te ascunzi înseamnă că faci cevace nu ar trebui“.
Poate să fie doar paranoia, evident. Dar azi sunt în
mine două persoane diferite.
Tot ce trebuia să facă David era să le poruncească
oamenilor săi să i-o aducă pe femeia aceea. Nu datoraexplicații nimănui. Iar când a survenit o problemă, l-a tri -mis pe bărbatul ei pe câmpul de bătălie. În cazul meu ealtfel. Oricât ar fi elvețienii de discreți, există două mo -mente când nu-i putem recunoaște. Primul e în trafic.Dacă întârziem o fracțiune de secundă să demarăm dupăce semaforul e pe verde, imediat încep să claxoneze. Dacăschimbăm banda, deși am semnalizat, vedem întot dea -una o față încruntată în oglinda retrovizoare.
Al doilea caz este când e vorba de schimbări: fie a
casei, a serviciului sau a comportamentului. Aici totule stabil, toți se poartă cum ne-am aștepta. Vă rog, nu în -cercați să fiți diferit și să vă reinventați de la o oră la alta,altfel veți amenința o întreagă societate. Țara aceasta afăcut eforturi ca să ajungă în stadiul de „operă încheiată“,nu vrem să revenim la „reformă“.

183Sunt cu familia în locul unde a fost asasinat William,
fratele lui Victor Frankenstein. Dintotdeauna aici fu seseo mlaștină. După ce, sub conducerea implacabilă a luiCalvin, Geneva a devenit un oraș respectabil, aici eraulă sați bolnavii să moară de foame și de frig, iar ora șulevita astfel izbucnirea unei epidemii.
Plainpalais este un loc imens, singurul punct din cen –
trul orașului unde practic nu există vegetație. Iarna, vân -tul îți pătrunde în oase. Vara, soarele te arde fără milă.O absurditate. Dar de când trebuie lucrurile să aibă mo -tive bune ca să existe?
E sâmbătă și peste tot sunt răspândite tarabe de vân –
zători de antichități. Târgul acesta a devenit o atracție tu -ris tică și chiar figurează în ghidurile de călătorie ca „ideeinspirată“. Piese din secolul al XVI-lea se amestecă printrevideocasetofoane. Vechi sculpturi în bronz, venite din înde -părtata Asie, sunt expuse lângă mobile oribile din anii’80. Locul e ticsit. Câțiva cunoscători examinează cu răb -dare câte o piesă și stau îndelung de vorbă cu vânzătorii.Majoritatea, turiști și curioși, găsesc lucruri care niciodatănu le vor trebui dar pe care, fiind foarte ieftine, sfârșescprin a le cumpăra. Se întorc acasă, le întrebuințează o datăși pe urmă le țin în garaj, spunându-și „nu folosește lanimic, dar l-am luat pe degeaba“.

Trebuie să-i supraveghez pe copii tot timpul, pentru
că vor să pună mâna pe tot, de la prețioase vaze de cristalpână la jucării sofisticate de la începutul secolului al XIX-lea.Dar cel puțin descoperă că există viață inteli gen tă și din -colo de jocurile electronice.
Unul din ei mă întreabă dacă putem cumpăra o paiață
de metal, cu gură și membre articulate. Soțul meu știecă interesul pentru jucărie va dura doar până vom ajungeacasă. Spune că e „veche“ și că putem cumpăra ceva noupe drumul de întoarcere. În aceeași clipă atenția le e atrasăde niște cutii cu bile de sticlă cu care copiii de odinioarăse jucau în curtea casei.
Ochii mi se opresc asupra unui tablou micuț: o femeie
goală, culcată pe pat, și un înger care se îndepărtează. Îlîntreb pe vânzător cât costă. Înainte de a-mi dezvălui pre -țul (un fleac), îmi spune că e o reproducere, făcută de unpictor local necunoscut. Soțul meu asistă fără să spunănimic și, înainte ca eu să pot mulțumi pentru informațieși să plec mai departe, el a și cumpărat tabloul.
De ce ai făcut asta?
— Ilustrează un mit antic. Când o să ajungem acasă
îți povestesc.
Simt nevoia să mă îndrăgostesc iar de el. Niciodată
nu am încetat să-l iubesc – întotdeauna l-am iubit și îl voiiubi în continuare – , dar conviețuirea noastră s-a trans -format în ceva foarte asemănător cu monotonia. Dra gos -tea poate rezista la asta, dar pentru pasiune e ceva fatal.
Trăiesc un moment foarte complicat. Știu că relația
mea cu Jacob nu are viitor și m-am îndepărtat de bărbatulcu care am construit o viață.
Cine spune că „dragostea e suficientă“ minte. Nu e
și n-a fost niciodată. Marea problemă este că oamenii credîn cărți și în filme – un cuplu care se plimbă pe plajăținându-se de mână, privește apusul de soare, face amor
184

cu pasiune zilnic în hoteluri frumoase cu vedere spre Alpi.
Eu și soțul meu am făcut asta deja, dar vraja durează doarun an sau doi, cel mult.
Pe urmă vine căsnicia. Alegerea mobilei, planificarea
camerei copiilor care vor veni, săruturile, visurile, cioc -nitul cupelor de șampanie în salonul gol care curând vaarăta exact cum îl imaginăm – cu fiecare lucru la loculsău. După doi ani s-a născut primul copil, în casă nu maie loc pentru nimic și, dacă vom mai adăuga ceva, riscămostentația și dăm impresia că ne petrecem viața cum pă -rând și curățind antichități (care mai târziu vor fi vândutepe nimica toată de moștenitori și vor sfârși la târgul dela Plainpalais).
După trei ani de căsnicie, fiecare știe deja exact ce gân –
dește celălalt. În timpul petrecerilor sau cinelor suntemobligați să ascultăm aceleași povești pe care le-am maiauzit de multe ori, întotdeauna prefăcându-ne surprinșiși fiind, câteodată, siliți să le confirmăm. Sexul trece de lapasiune la obligație și de aceea devine tot mai rar. Curândse întâmplă o dată pe săptămână – dacă! Femeile se întâl -nesc între ele și vorbesc despre înfocarea de nestăvilit asoților lor, dar nu-i decât o minciună sfruntată. Toate știuasta, dar nici una nu vrea să fie mai prejos.
Atunci vine momentul aventurilor extraconjugale. Fe –
meile comentează – da, comentează! – despre amanții lorși înfocarea lor de nestăvilit. Aici există o parte de adevăr,pentru că majoritatea cazurilor se petrec în lumea ferme –
cată a masturbării – la fel de reală ca lumea celor care auîndrăznit să riște și s-au lăsat seduse de primul venit,independent de calitățile lui. Cumpără haine scumpe șise prefac reținute, deși exhibă mai multă sexualitate decâto puștoaică de 16 ani – cu deosebirea că puștoaica știece putere are.
185

La sfârșit, sosește momentul resemnării. Soțul petrece
multe ore plecat cu treburi, iar soția își dedică mai multtimp decât e nevoie îngrijirii copiilor. Ne aflăm în fazaasta și sunt gata să fac tot posibilul ca să schimb situația.
Numai dragostea nu e suficientă. Trebuie să mă îndră –
gostesc de soțul meu. Dragostea nu este doar un senti -ment; e o artă. Și, ca orice artă, nu ajunge inspirația,tre buie și multă muncă.
De ce se îndepărtează îngerul și o lasă pe femeie sin –
gură pe pat?
— Nu e înger. E Eros, zeul grec al iubirii. Tânăra cul –
cată în pat cu el e Psyche.
Destup o sticlă de vin, umplu paharele. El pune ta –
bloul deasupra șemineului stins – o piesă decorativă încasele care au încălzire centrală. Și începe:
— A fost odată fiica unui rege, o frumusețe admirată
de toți, dar pe care nu îndrăznea nimeni să o ceară încăsătorie. Disperat, regele i-a cerut ajutor zeului Apollo.Acesta i-a spus că Psyche trebuie lăsată singură, îmbră -cată în straie cernite, pe vârful unui munte. Înainte derevărsatul zorilor, un șarpe va veni să se însoare cu ea.Re gele i-a dat ascultare. Psyche a așteptat toată noap tea,murind de frică și de frig, venirea soțului ei. Până la urmăa adormit. Când s-a trezit, s-a pomenit într-un palat fru -mos, încununată ca regină. În fiecare noapte soțul ei veneala ea și făceau dragoste. El i-a pus o singură condiție: săaibă încredere deplină în el și să nu încerce să-i vadăchipul niciodată.
Ce oroare, îmi spun, dar nu îndrăznesc să-l întrerup.
— Psyche a trăit fericită mult timp. Avea o viață în –
destulată și era îndrăgostită de bărbatul care venea la eanoapte de noapte. Totuși, din când în când, îi era teamăsă nu fie măritată cu un monstru. Într-o dimineață, când
186

187soțul ei dormea, a aprins un opaiț. Atunci l-a văzut pe
Eros, un bărbat de o neasemuită frumusețe, culcat lângăea. Lumina l-a trezit. Văzând că femeia pe care o iubeanu a fost în stare să-i împlinească singura dorință, Erosa dispărut. Ca să-i recâștige dragostea, Psyche s-a supusunor munci pe care i le-a impus Afrodita, mama lui Eros.Nu-i nevoie să spun că soacra invidia frumusețea nu -rorii și a făcut tot ce-i stătea în putință ca să împiediceîmpăcarea celor doi soți. Pe când îndeplinea aceste munci,Psyche a deschis o cutie și a căzut într-un somn adânc.
Încep să-mi pierd răbdarea.
— Și Eros era îndrăgostit și s-a căit că nu fusese mai
îngăduitor. A reușit să intre în palat și s-o trezească cuvârful săgeții. „Era să pieri din cauza curiozității tale“,a spus el. „Căutai siguranță în cunoaștere și ai distruslegătura noastră.“ Dar în iubire nimic nu e distrus pentrutotdeauna. Încredințați de aceasta, cei doi au mers laZeus, zeul zeilor, implorându-l să le facă uniunea indes -tructibilă. Zeus s-a îndurat de cei doi îndrăgostiți și s-afolosit de argumente și de amenințări până a reușit s-oîmbuneze pe Afrodita. Din ziua aceea Psyche (partea dinnoi inconștientă, totuși logică) și Eros (iubirea) au rămasîmpreună pentru totdeauna.
Mai torn vin în pahare. Îmi sprijin capul de umărul lui.
— Cine nu va accepta asta și va căuta mereu o expli –
cație pentru fermecatele și misterioasele relații umane vapierde ce-i mai bun în viață.
Astăzi mă simt ca Psyche pe stâncă, cuprinsă de frig
și de frică. Dar, dacă voi fi în stare să trec noaptea astași să mă dăruiesc misterului și credinței în viață, mă voitrezi într-un palat. Am nevoie doar de timp.

188În fine vine și ziua cea mare când cele două cupluri
se vor întâlni la o petrecere – o recepție oferită de unimportant prezentator de televiziune. Am vorbit despreasta ieri în patul de la hotel, în timp ce Jacob își fuma cade-obicei țigara înainte să se îmbrace și să plece.
Eu nu mai puteam refuza invitația, pentru că îmi con –
firmasem deja prezența. El la fel, și să se răzgândeascăîn ultimul moment ar fi fost „foarte rău pentru carieră“.
Ajung cu soțul meu la sediul televiziunii și suntem
informați că recepția e la ultimul etaj. Telefonul meu sunăînainte de a intra în ascensor, ceea ce mă obligă să iesdin șir și să rămân în hol, discutând cu șeful meu, în timpce sosesc celelalte persoane, ne zâmbesc, mie și soțuluimeu, și dau discret din cap. Din câte se pare, cunosc aproa -pe pe toată lumea.
Șeful meu zice că articolele mele cu cubanezul – cel
de-al doilea a fost publicat ieri, deși e scris de o lună –au mare succes. Trebuie să mai scriu unul ca să încheiseria. Explic că șamanul cubanez nu vrea să mai stea devorbă cu mine. El îmi cere să caut pe altcineva, cu con -diția să fie „din domeniu“ pentru că nu există nimic maipuțin interesant în acest caz decât opiniile convențio -nale (psihologi, sociologi etc.). Nu cunosc pe nimeni „din

do meniu“, dar, cum trebuie să închid, promit să mă gân –
desc la asta.
Jacob și Madame König trec și ne salutăm cu un gest
din cap. Șeful meu aproape că închisese când hotărăscsă mai continui convorbirea. Ferească Dumne zeu să urcîmpreună cu ei în lift! Dacă am pune un păstor de turmăși un pastor protestant să stea de vorbă? N-ar fi inte resantsă înregistrez discuția lor despre cum fac față stresuluisau plictiselii? Șeful zice că e o idee exce lentă, dar maibine ar fi totuși să găsesc pe cineva „din domeniu“. Sigur,am să încerc. Ușile s-au închis deja și liftul urcă. Pot săînchid telefonul fără temeri.
Îi explic șefului că nu vreau să ajung ultima. Am întâr –
ziat două minute. Trăim în Elveția, unde ceasurile indicăîntotdeauna ora exactă.
Da, m-am purtat ciudat în ultimele luni, dar ceva nu
s-a schimbat: nu pot să sufăr recepțiile. Și nu reușesc săînțeleg de ce le plac unora.
E adevărat, unora le plac. Chiar când e vorba de ceva
oficial cum e cocteilul de azi – e doar un cocteil; nu arenimic dintr-o petrecere –, se îmbracă, se machiază, co -men tează cu prietenii, nu fără un anume aer de plictis,că din păcate vor fi ocupați marți din cauza recepției datecu ocazia celor zece ani ai emisiunii Pardonnez-moi, pre –
zentată de frumosul, inteligentul și fotogenicul DariusRochebin. Toată lumea „importantă“ va participa, iarceilalți vor trebui să se mulțumească doar cu fotografiilece vor fi publicate în singura revistă mondenă care ajungela toată populația Elveției Romande.
Participarea la astfel de recepții conferă statut și vizi –
bilitate. Din când în când ziarul nostru prezintă eve –
nimente de acest tip și, a doua zi, primim telefoane dela asistenți ai persoanelor importante, întrebând dacă
189

foto grafiile în care apar acestea vor fi publicate și spu –
nând că ne-ar fi deosebit de recunoscători. Cel mai bunlucru după ce ai fost invitat este să vezi că persoana taa primit atenția pe care o merită. Și ce dovadă mai bunădecât să apari în ziar după două zile, cu o ținută coman -dată spe cial pentru această ocazie (deși nu se mărtu -risește nici odată) și același zâmbet de la alte pe treceriși recepții? Tot e bine că nu răspund de rubrica mon -denă; în situația mea actuală de monstru al lui VictorFrankenstein, aș fi fost dată afară.
Ușile ascensorului se deschid. Sunt doi sau trei foto –
grafi în hol. Ne îndreptăm spre salonul principal, cu o
perspectivă de 360 de grade asupra orașului. Se pare cănorul veșnic s-a decis să colaboreze cu Darius și și-aridicat puțin mantia cenușie: vedem marea de luminiacolo jos.
Nu vreau să stăm mult timp, îi spun bărbatului meu.
Și încep să vorbesc convențional ca să îndepărtez tensiunea.
— Plecăm când vrei, răspunde el întrerupându-mă.
În clipa asta suntem foarte ocupați să salutăm nenu –
mărați oameni care mă tratează ca și cum le-aș fi prietenăapropiată. Răspund în aceeași manieră, chiar dacă nu lecunosc numele. Când discuția se prelungește, am un trucinfailibil: îl prezint pe soțul meu și nu spun nimic. El seprezintă și întreabă numele celeilalte persoane. Ascultrăspunsul și repet, cu voce tare: „Dragul meu, nu-ți amin -tești de Cutare?“
Cât cinism!Termin cu salutările, mergem într-un colț, și mă plâng:
de ce au oamenii mania asta să întrebe dacă ne amintimde ei? Nu există nimic mai stânjenitor. Toți se cred sufi -cient de importanți pentru ca eu, care cunosc persoanenoi în fiecare zi din cauza profesiei, să-i am întipăriți pevecie în amintire.
190

— Fii mai înțelegătoare. Oamenii se distrează și ei.
Bărbatul meu nu știe despre ce vorbește. Oamenii
doar se prefac că se distrează, dar vor vizibilitate, atențieși – când și când – să întâlnească pe cineva cu care să în -cheie o afacere. Destinul acestor persoane care se cred foar -te frumoase și puternice când calcă pe covorul roșu stă înmâinile unui individ prost plătit din redacție. Paginatorul,care primește fotografiile prin e-mail și decide cine tre -buie sau nu să apară în mica noastră lume, tradiționalăși convențională. El este cel care plasează imaginile celorcare sunt interesanți pentru ziar, lăsând un mic spațiuunde încape fotografia cu o vedere generală asupra petre -cerii (cocteil, cină, recepție). Acolo, printre capetele ano -nime ale persoanelor care se consideră foarte importante,cu puțin noroc, poți să recunoști câte-un chip.
Darius urcă pe estradă și începe să-și relateze expe rien –
țele cu personalitățile pe care le-a intervievat în tim pulcelor zece ani de emisiune. Reușesc să mă relaxez puținși mă duc la o fereastră cu soțul meu. Radarul meu inte -rior i-a detectat deja pe Jacob și Madame König. Vreaudistanță și-mi închipui că Jacob simte același lucru.
— S-a întâmplat ceva?
Știam. Azi ești Dr. Jekyll, sau Mr. Hyde? Victor Fran –
kenstein, sau monstrul?
Nu, iubitule. Vreau doar să-l evit pe bărbatul cu care
m-am culcat ieri. Bănuiesc că toți cei de aici știu totul,iar pe fruntea noastră scrie „amanți“.
Zâmbesc și spun că, așa cum îi tot zic, nu mai sunt
la vârsta să merg la recepții. Mi-ar plăcea foarte mult săfiu acasă acum, având grijă de copiii noștri în loc să-i filăsat cu o bonă. Nu-mi place să beau, mă zăpăcesc toțioamenii aceștia care mă salută și vor conversație, încercsă mă prefac interesată de problemele lor și să răspund
191

cu o întrebare ca să pot, în fine, să pun saleul în gură și
să-l termin de mestecat fără să par prost-crescută.
Se coboară un ecran și începe un clip cu principalii
invitați care au trecut prin emisiunea respectivă. Cu uniidintre ei m-am întâlnit și eu ca ziarist, dar majoritateasunt străini călătorind prin Geneva. După cum știm, întot –
deauna este câte cineva important la Geneva, și aparițiasa în emisiune e obligatorie.
— Atunci haide să plecăm. El te-a văzut deja. Ne-am
îndeplinit obligația. Să închiriem un film și să pro fitămîmpreună de restul serii.
Nu. Mai rămânem puțin, fiindcă Jacob și Madame
König sunt aici. Poate să pară suspect să plecăm de lare cepție înainte de terminarea ceremoniei. Darius începesă-i cheme pe estradă pe câțiva dintre invitații la emi siu -nea lui, și ei spun câte ceva despre experiență. Mor deplic tiseală. Bărbații singuri încep să se uite în jur, căutânddiscret femei singure. Femeile, la rândul lor, se uită unelela altele: cum sunt îmbrăcate, ce machiaj au, dacă suntînsoțite de bărbații sau de amanții lor.
Privesc orașul de afară, pierdută între totala mea lipsă
de gânduri, așteptând doar să treacă timpul ca să putempleca discret fără să creăm bănuieli.
— Tu!
Eu?
— Iubito, pe tine te cheamă!
Darius tocmai m-a invitat pe estradă și nu am auzit.
Da, am trecut pe la emisiunea lui, împreună cu fostulpreședinte al Elveției, ca să vorbim despre drepturileomului. Dar nu sunt chiar atât de importantă. Nu-mi ima -ginam asta; nu fusese aranjat și nu m-am pregătit.
Însă Darius îmi face semn. Toate persoanele mă pri –
vesc zâmbind. Mă îndrept spre el – deja calmată și fericită
192

în taină findcă Marianne nu a fost și nici nu va fi chemată.
Nici Jacob, pentru că ideea este ca seara să fie plăcută,nu încărcată de discursuri politice.
Urc pe estrada improvizată – în realitate o scară care
unește cele două zone ale salonului din vârful turnului
TV– , îl sărut pe Darius și încep să povestesc ceva abso –
lut neinteresant despre prezența mea în emisiune. Băr -bații continuă să vâneze femeile, care se uită unele laaltele. Cei mai din apropiere se prefac interesați de ceeace spun. Stau cu ochii țintă pe soțul meu; toți cei carevorbesc în public aleg pe câte cineva ca să le serveascădrept sprijin.
Pe la jumătatea discursului meu improvizat, văd ceva
improbabil: Jacob și Marianne König sunt lângă soțulmeu. Totul s-a întâmplat în mai puțin de două minute,cât mi-a luat să ajung la estradă și să-mi încep discursulcare, în acest moment, îi face deja pe chelneri să circule,în timp ce majoritatea invitaților se uită prin sală.
Mulțumesc cât mai repede posibil. Invitații aplaudă.
Darius îmi dă un sărut. Încerc să mă duc spre soțul meuși cuplul König, dar sunt împiedicată de persoane caremă laudă pentru lucruri pe care nu le-am spus, afirmăcă am fost minunată, sunt încântați de seria de mate -riale despre șamanism, sugerează teme, îmi dau cărți devizită și se oferă discret drept „surse“ pentru ceva cepoate să fie „foarte interesant“ pentru mine. Toate astea
îmi iau zece minute. Când sunt gata să-mi îndeplinescmisi u nea și mă apropii de ținta mea, de locul unde se
afla îna inte să sosească invadatorii, cei trei zâmbesc. Mă
felicită, îmi spun că sunt făcută să vorbesc public și pri -mesc sentința:
— Le-am explicat că ești obosită și copiii noștri sunt cu
bona, dar Madame König insistă să luăm cina împreună.
193

— Exact. Îmi închipui că nimeni de aici n-a cinat, nu-i
așa? spune Marianne.
Jacob are un zâmbet căznit pe față și dă din cap, ca
un miel dus la tăiere.
Într-o fracțiune de secundă, două sute de mii de scuze
îmi trec prin minte. Dar de ce? Am o cantitate importantăde cocaină la dispoziție. Ce poate fi mai bun decât această
„oportunitate“ de a afla dacă să merg mai departe sau
nu cu planul meu?
În plus, mă roade o curiozitate morbidă să văd cum
se va desfășura cina asta.
Cu multă plăcere, Madame König.
Marianne alege restaurantul de la Hotel des Armures,
ceea ce dovedește o oarecare lipsă de originalitate, pentrucă acolo obișnuiesc toți să-și ducă vizitatorii străini. Fondue
este excelentă, ospătarii de străduiesc să vorbească toatelimbile posibile, e situat în inima orașului vechi… Dar,
pentru un locuitor al Genevei, categoric nu e o noutate.
Sosim după familia König. Jacob e afară, dârdâind ca
să-și satisfacă viciul fumatului. Marianne a intrat deja.Propun ca soțul meu să intre și el și să-i țină companie,în timp ce eu îl aștept pe dl. König să termine de fumat.El spune că ar fi mai bine invers, dar eu insist – nu seface să lași două femei singure la masă, chiar dacă numaipentru câteva minute.
— Invitația m-a luat și pe mine pe nepregătite, spune
Jacob de îndată ce bărbatul meu a intrat.
Încerc să mă port ca și cum nu ar fi nici o problemă.
Se simte cumva vinovat? Îngrijorat de posibilul sfârșit alcăsniciei sale nefericite (cu scorpia aceea ca gheața, mi-arplăcea să adaug)?
— Nu-i vorba de asta. Dar…
194

195Suntem întrerupți de scorpie. Cu un surâs diabolic pe
buze, mă salută (din nou!) cu cele trei săruturi obișnuiteși îi poruncește soțului ei să-și stingă țigara ca să intrăm
imediat. Citesc printre rânduri: am bănuieli; uneltiți voiceva, dar, vedeți, sunt vigilentă, mult mai vigilentă și deș -teaptă decât credeți.
Comandăm ca de obicei: fondue și raclette . Soțul meu
spune că s-a săturat să mănânce brânză și alege ceva dife –
rit: un cârnat care face și el parte din meniul pe care îl pre -zentăm vizitatorilor. Și vin, dar Jacob nu mai miroase,rotește paharul, degustă și dă din cap – asta a fost doarîncercarea lui idioată de a mă impresiona în prima zi. Întimp ce așteptăm mâncarea și spunem amabilități, se ter -mină prima sticlă, care e imediat urmată de a doua. Îlrog pe soțul meu să nu mai bea, altfel va trebui să lăsămmașina din nou la restaurant, și suntem mult mai departedecât data trecută.
Sosesc comenzile. Destupăm a treia sticlă cu vin. Ama –
bilitățile continuă. Cum este rutina unui membru al Con -siliului de Stat, felicitări pentru cele două articole ale meledespre stres („o abordare destul de neobișnuită“), dacăe adevărat că prețurile imobilelor o să scadă acum căsecretul bancar dispare și, odată cu el, miile de banchericare se mută în Singapore sau Dubai, unde o să petre -cem sărbătorile de sfârșit de an.
Aștept să intre taurul în arenă. Dar el nu intră și las
garda jos. Beau ceva mai mult decât ar trebui, încep sămă simt relaxată, veselă și, exact în acest moment porțilegrajdului sunt deschise.
— Zilele trecute vorbeam cu niște prieteni despre sen –
timentul idiot de gelozie, spune Marianne König. Dum -neavoastră ce părere aveți în privința asta?
Ce părere avem despre un subiect care nu are ce căuta
într-o discuție la masă? Scorpia a știut să elaboreze bine

fraza. Trebuie să se fi gândit toată ziua. A numit gelo –
zia „sentiment idiot“, anume ca să mă simt expusă șivulnerabilă.
— Am crescut asistând la scene teribile de gelozie
acasă, spune bărbatul meu.
Cum? Vorbește de viața sa particulară? În fața unor
străini?
— Așa că m-am juram că niciodată nu voi face așa
ceva dacă am să mă însor. A fost greu la început, pentrucă din instinct vrem să controlăm tot, chiar și ce e in -controlabil, ca dragostea și fidelitatea. Dar am reușit. Iarsoția mea, care zilnic întâlnește per soane diferite și une -ori ajunge acasă mai târziu ca de obicei, n-a auzit nici -odată vreo critică sau vreo aluzie din partea mea.
N-am mai auzit nici această explicație. Nu știam că
a crescut asistând la scene de gelozie. Scorpia a reușit să-ifacă pe toți să-i asculte ordinele: mergem să cinăm, stingețigara, vorbiți despre subiectul pe care l-am ales eu.
Există două motive posibile pentru cele afirmate de
soțul meu. Primul: bănuiește scopul invitației și încearcăsă mă protejeze. Al doilea: îmi spune, în fața tuturor, câtsunt de importantă pentru el. Întind mâna și o ating pea lui. Niciodată nu mi-am închipuit asta. Credeam că purși simplu nu-l interesa ce fac.
— Dar dumneata, Linda? Nu ești geloasă pe soțul
dumitale?
Eu?Bineînțeles că nu. Am deplină încredere în el. Gelozia
e o manifestare a oamenilor bolnavi, nesiguri, fără res -pect de sine, care se simt inferiori și cred că oricine lepoate amenința relația, dar dumneata?
Marianne a căzut în propria ei capcană.
— Cum am spus, mi se pare că e un sentiment idiot.
196

Da, ai spus asta deja. Dar, dacă ai descoperi că soțul
dumitale te înșală, ce ai face?
Jacob pălește. Se controlează ca să nu-și golească pa –
harul imediat după întrebarea mea.
— Cred că întâlnește zilnic femei nesigure pe ele, plic –
tisite în căsnicie și menite unei vieți mediocre și repe titive.Îmi închipui că trebuie să ai la serviciu astfel de colege,care trec de la rolul de reporter începător direct la cel depensionar…
Multe, răspund fără nici un pic de emoție în glas. Mai
iau niște fondue . Ea mă privește fix în ochi, știu că de mine
vorbește, dar nu vreau ca soțul meu să bănuiască ceva.Nu-mi pasă nici un pic de ea și nici de Jacob, care pro -babil nu a rezistat și a mărturisit tot.
Calmul meu mă surprinde și pe mine. Poate că e vinul
sau monstrul trezit care se amuză de toate astea. Poatemarea plăcere de a o putea înfrunta pe femeia aceea carecrede că știe tot.
Continuă, o rog în timp ce amestec bucățica de pâine
cu brânza topită.
— După cum știți, femeile astea neiubite nu sunt o
amenințare pentru mine. Eu nu sunt ca voi doi, nu amîncredere în Jacob. Știu că m-a înșelat deja de câteva ori,deoarece carnea e slabă…
Jacob râde, nervos, mai ia o înghițitură de vin. Sticla
s-a terminat, Marianne îi face un semn chelnerului, cerân -du-i încă una.
— …dar încerc să văd asta ca parte a unei relații nor –
male. Dacă bărbatul meu nu ar fi dorit și urmărit de vaga -boandele astea ar însemna că e complet neinteresant. Înloc de gelozie, știi ce simt? Dorință. De multe ori mă dez -brac, mă apropii de el goală, desfac picioarele și-l rog săfacă cu mine exact ce a făcut cu ele. Uneori îl rog să-mi
197

povestească cum a fost și asta mă face să juisez de mai
multe ori.
— Astea-s fanteziile Mariannei, spune Jacob fără să
fie foarte convingător. Are obiceiul să inventeze aseme -nea chestii. Zilele trecute m-a întrebat dacă mi-ar plăceasă merg la un club de swing la Lausanne.
Evident că nu glumește, dar toată lumea râde, inclu –
siv ea.
Spre oroarea mea, descopăr că lui Jacob îi place foarte
mult să fie numit „mascul infidel“. Soțul meu pare foarteinteresat de răspunsul lui Marianne și o roagă să spunămai multe despre excitarea pe care o simte aflând de aven -turile extraconjugale. Îi cere adresa clubului de swing șimă fixează cu ochi strălucitori. Spune că e momentul sămai experimentăm și lucruri diferite. Nu știu dacă în -cearcă să controleze atmosfera aproape insuportabilă dela masă, sau este cu adevărat interesat să experimenteze.
Marianne spune că nu cunoaște adresa, dar, dacă-i dă
numărul de telefon, o să-i trimită un mesaj.
E momentul să intru în acțiune. Spun că, în general, per –
soanele geloase caută să arate exact contrariul în public.Le place să facă insinuări ca să vadă dacă află vreo in -for mație despre comportamentul partenerului, dar suntnaive dacă-și închipuie că lumea nu-și dă seama. Eu, deexemplu, aș putea avea o relație cu soțul dumitale și nuai ști niciodată, pentru că nu sunt destul de idioată casă cad în capcană.
Tonul vocii mele se alterează puțin. Soțul meu mă
privește, surprins de răspunsul acesta.
— Iubito, nu crezi că ai mers prea departe?
Nu, nu cred. Nu eu am început această discuție și nu
știu unde vrea să ajungă Madame König. Dar de cândam intrat aici nu încetează să insinueze diverse și m-am
198

cam săturat. De pildă, n-ai observat cum mă privea tot
timpul în timp ce ne făcea să discutăm despre un su -biect care nu interesează pe nimeni de la masa asta, cuexcepția ei?
Marianne se uită la mine uluită. Cred că nu se aștepta
la nici un fel de răspuns, fiind obișnuită să controlezetotul.
Spun că am cunoscut multe persoane obsesiv de ge –
loase, și nu pentru că ar crede că soțul sau soția comitvreun adulter, ci pentru că nu sunt în centrul atenției tottimpul, așa cum le-ar plăcea. Jacob cheamă chelnerul șicere nota. Perfect. În fond, ei au făcut invitația și trebuiesă suporte cheltuielile.
Mă uit la ceas și mă prefac foarte surprinsă: a trecut
ora pe care am stabilit-o cu bona! Mă ridic, mulțumescpentru cină și mă duc la garderobă să-mi iau jacheta. Dis -cuția a trecut deja la copii și la responsabilitățile pe carele aduc cu ei.
— Oare chiar o fi crezut că vorbeam de ea? o aud pe
Marianne întrebându-și soțul.
— Sigur că nu. Nu ar fi avut nici un motiv.
Ieșim în aerul rece fără să discutăm prea mult. Sunt
enervată, neliniștită și explic răstită că da, de mine vorbea,femeia aceea e atât de nevrotică încât în ziua alegerilorfăcuse deja mai multe aluzii. Tot timpul vrea să iasă înevidență, pesemne că moare de gelozie pentru un idiotcare este obligat să se comporte cum trebuie și pe careea îl controlează cu mână de fier ca să aibă un viitor înpolitică, deși de fapt ei i-ar plăcea să fie pe scenă spunândce e bine și ce e rău.
Bărbatul meu spune că am băut prea mult și ar fi mai
bine să mă liniștesc.
Trecem prin fața catedralei. O pâclă acoperă din nou
orașul și totul pare un film de groază. Mi-o închipui pe
199

Ma rianne după vreun colț așteptându-mă cu un pumnal,
ca pe timpurile când Geneva era un oraș medieval, me -reu în conflict cu francezii.
Nici frigul, nici mersul pe jos nu mă calmează. Luăm
mașina și, acasă, mă duc direct în dormitor și înghit douăpastile de Valium, în timp ce soțul meu plătește bona șiculcă copiii.
Dorm zece ore fără întrerupere. A doua zi, când mă
scol pentru rutina matinală, soțul meu e un pic mai reți -nut. E o schimbare aproape imperceptibilă, dar probabill-a deranjat ceva ieri. Nu știu ce să fac, niciodată nu amluat două calmante concomitent. Sunt într-un soi de letar -gie care nu seamănă deloc cu cea pe care o pro voacăsingurătatea și nefericirea.
Mă duc la serviciu și, automat, îmi verific telefonul.
E un mesaj de la Jacob. Ezit să-l deschid, dar curiozitateae mai mare decât ura.
Mi l-a trimis de dimineață, foarte devreme.
„Ai stricat tot. Ea nici măcar nu bănuia că ar fi ceva
între noi, dar acum este sigură. Ai căzut într-o capcanăpe care nu ți-a întins-o.“

201Trebuie să trec pe la oroarea asta de supermarket
ca să fac cumpărături pentru casă, ca o femeie neiubită șifrustrată. Marianne are dreptate: nu-s altceva; nu-s decâto distracție sexuală pentru porcul imbecil care doarmecu ea în pat. Conduc imprudent fiindcă nu reușesc să măopresc din plâns, iar lacrimile nu mă lasă să văd bine cele -lalte automobile. Aud claxoane și înjurături; încerc sămerg mai încet, aud mai multe claxoane și înjurături.
A fost o prostie să o las pe Marianne să bănuiască ceva,
dar o prostie și mai mare a fost să risc tot ce am – soțul,familia, serviciul.
În timp ce conduc, sub efectul întârziat al celor două
tranchilizante și cu nervii întinși la maximum, înțeleg căacum îmi risc și viața. Opresc pe o străduță laterală șimă pun pe plâns. Suspinele mele sunt atât de puterniceîncât se apropie cineva și mă întreabă dacă am nevoiede ajutor. Spun că nu și persoana se îndepărtează. Ade -vărul e că am nevoie de ajutor, da – și încă mult. Suntcu fundată în interiorul meu, în marea de mocirlă deacolo, și nu reușesc să înot cum trebuie.
Ura mă sufocă. Îmi închipui că Jacob și-a revenit deja
după cina de ieri și n-o să vrea să mă mai vadă niciodată.E vina mea, fiindcă am vrut să-mi depășesc limitele, gă -sind tot timpul că sunt suspectă, că toți bănuiesc ce fac.

Poate că ar fi o idee bună să-l sun și să-i cer scuze, dar
știu că nu-mi va răspunde. Cine știe, poate că ar fi maibine să-l sun pe bărbatul meu ca să văd dacă totul e înregulă? Îl recunosc după voce, știu când e enervat și în -cor dat, deși e maestru în a se controla. Dar nu vreau săștiu. Mi-e tare frică. Stomacul mă doare, mâinile mi s-aucris pat pe volan, și plâng cât pot de tare, țip, mă dau înspec tacol în singurul loc din lume unde sunt în sigu –
ranță: mașina mea. Persoana care s-a apropiat mă pri -vește acum de departe, îi e teamă să nu fac vreo prostie.
Nu, nu voi face nimic. Vreau doar să plâng. Nu cer preamult, nu-i așa?
Simt că mi-am făcut rău singură. Vreau să dau totul
înapoi, doar că e imposibil. Vreau să fac un plan ca sărecuperez terenul pierdut, dar nu reușesc să gândesc cumse cuvine. Tot ce fac e să plâng, să simt rușine și ură.
Cum de am putut să fiu atât de naivă? Să cred că Ma –
rianne se uita la mine și vorbea de lucruri pe care le știa?Fiindcă mă simțeam vinovată. Voiam s-o umilesc, s-odistrug în fața bărbatului ei, ca să nu mă mai vadă doarca pe o jucărie cu care se distrează. Știu că nu-l iubesc,dar el îmi reda încetul cu încetul bucuria pierdută și măîndepărta de puțul de singurătate în care simțeam că măînec. Și acum înțeleg că zilele acelea s-au dus pentru tot -deauna. Trebuie să revin la realitate, la supermarket, lazilele mereu egale, la securitatea din casa mea – înainteatât de importantă pentru mine, dar care s-a preschimbatîntr-o închisoare. Trebuie să adun cioburile care au rămasdin mine. Poate să-i mărturisesc bărbatului meu tot ces-a întâmplat.
Știu că va înțelege. E un om bun, inteligent, care a pus
întotdeauna familia pe primul loc. Dar dacă nu o să în -țeleagă? Dacă va hotărî că ajunge, că am atins limita șică s-a săturat să trăiască lângă o femeie care înainte se
202

plângea de depresie și acum se lamentează că a fost pără –
sită de amant?
Plânsul cu sughițuri se mai potolește. Trebuie să ajung
la ziar, nu pot rămâne toată ziua pe străduța asta plinăde cămine fericite, cu câteva ornamente de Crăciun laporți, cu oameni care trec pe lângă mine fără să mă ob -serve, în timp ce eu văd cum se prăbușește lumea meași nu pot face nimic.
Trebuie să reflectez. Trebuie să fac o listă de priorități.
Oare în viitoarele zile, luni, în viitorii ani voi reuși să măprefac că sunt o femeie devotată, nu un animal rănit? Dis -ciplina nu a fost niciodată punctul meu forte, dar nu măpot purta ca o dezechilibrată.
Îmi șterg lacrimile și privesc înainte. E momentul să
plec? Încă nu. Mai aștept puțin. Dacă există un singurmotiv să fiu fericită pentru ce s-a întâmplat, acesta e cămă săturasem să trăiesc în minciună. Oare cât bănuieștesoțul meu? Oare bărbații simt când femeile se prefac căau un orgasm? Posibil, dar nu am cum să știu.
Cobor din mașină, plătesc staționarea pe mai mult
timp decât necesar, așa pot să umblu pe străzi fără țintă.Telefonez la serviciu și îngaim o scuză penibilă: unuldintre copii a făcut diaree și trebuie să-l duc la medic.Șeful mă crede, la urma urmelor elvețienii nu mint.
Dar eu mint. Am mințit zilnic. Mi-am pierdut mân –
dria și nu mai știu pe unde calc. Elvețienii trăiesc înlumea reală. Eu trăiesc într-o lume a închipuirii. Elve țieniiștiu să-și rezolve problemele. Incapabilă să mi le rezolv,am creat o situație în care aveam o familie ideală și unamant perfect.
Umblu prin orașul acesta pe care îl iubesc, cu maga –
zinele lui care – cu excepția locurilor pentru turiști – par
203

să se fi oprit în anii 1950 și să nu aibă nici cea mai mică
intenție să se modernizeze. E frig, dar, slavă Domnu -lui, nu bate vântul, așa că temperatura e suportabilă.Încer când să-mi abat gândurile și să mă liniștesc, măopresc într-o librărie, într-o măcelărie și într-un magazinde îmbrăcăminte. De câte ori ies iar pe stradă, simt cătemperatura joasă stinge un pic din văpaia în care m-amtransformat.
E posibil să te educi ca să iubești bărbatul potrivit?
Sigur că da. Problema este să reușești să-l uiți pe bărba -tul nepotrivit, care a intrat fără să ceară voie pentru căera în trecere și a văzut ușa deschisă.
Ce voiam eu exact de la Jacob? Știam de la început
că relația noastră e condamnată, deși nu-mi puteam în -chipui că se va sfârși atât de umilitor. Poate că am vrutdoar ce am avut: aventură și bucurie. Sau poate că voiammai mult – să locuiesc cu el, să-l ajut să avanseze în ca -rieră, să-i ofer sprijinul pe care părea că nu-l mai primeștede la soție, tandrețea de a cărei lipsă s-a plâns la una dinprimele noastre întâlniri. Să-l smulg din casă așa cum sesmulge o floare dintr-o grădină străină, și s-o plan tezpe terenul meu, chiar dacă știam că florile nu rezistă laacest tip de tratament.
Sunt cuprinsă de un val de gelozie, dar de astă dată
nu mai vărs lacrimi, mă îneacă furia. Mă opresc și măașez pe banca dintr-o stație de autobuz oarecare. Privescpersoanele care vin și pleacă, toate foarte ocupate în lu -mile lor atât de mici încât încap pe ecranul unui telefon,de pe care nu-și dezlipesc ochii și urechile.
Autobuzele vin și pleacă. Oamenii coboară și umblă
grăbiți, poate din cauza frigului. Alții se urcă încet, fărăchef să ajungă acasă, la muncă, la școală. Dar nimeni numanifestă furie sau entuziasm, fericire sau tristețe, sunt
204

205doar niște suflete chinuite care-și îndeplinesc mecanic mi –
siunea trasată în destinul lor în ziua când s-au născut.
După o vreme reușesc să mă relaxez puțin. Am iden –
tificat vreo câteva piese din șarada mea interioară. Unadintre ele e tocmai cauza acestei uri care vine și pleacă,precum autobuzele din stația asta. E posibil să fi pier dutce aveam mai important în viață: familia. Am fost în frân -tă în lupta de căutare a fericirii, și asta nu numai că măumilește, ci mă și împiedică să văd drumul înainte.
Dar soțul meu? Trebuie să am o discuție deschisă cu
el diseară, să-i mărturisesc totul. Am impresia că asta măva elibera, chiar dacă ar fi să sufăr consecințele. Amobosit să tot spun minciuni – lui, șefului, mie însămi.
Doar că nu vreau să mă gândesc la asta acum. Mai
mult decât orice, gelozia îmi mistuie gândurile. Nu reu -șesc să mă ridic din stația asta de autobuz pentru că amdescoperit că sunt legată cu lanțuri. Sunt grele și mi-egreu să le port după mine.
Oare îi face plăcere să asculte povești de infidelitate
când este în pat cu bărbatul ei, el făcând aceleași lucruripe care le făcea cu mine? Când a luat prezervativul depe noptieră, în prima noastră zi împreună, ar fi trebuitsă deduc că mai avea și alte amante. După felul cum m-aposedat, ar fi trebuit să știu că eram doar una dintr-unlung șir. De multe ori am plecat din hotelul acela bles -temat cu sen zația asta, spunându-mi că nu vreau să-l mairevăd – și conștientă că asta era încă una dintre min -ciunile mele și că, dacă va telefona, voi fi întotdeaunapregătită, la ora și în ziua când va voi.
Da, știam toate astea. Și încercam să mă conving că
urmăresc doar sexul și aventura. Dar nu era adevărat.Azi înțeleg că, deși am negat asta în toate nopțile melede insomnie și în zilele mele goale, eram îndrăgostită, da.Foarte îndrăgostită.

206Nu știu ce să fac. Îmi imaginez – de fapt, am certi tu –
dinea – că persoanele căsătorite simt întotdeauna o atrac -ție secretă pentru cineva. E un lucru interzis, și să flirteziastfel e o transgresiune ce dă farmec vieții. Dar sunt rarepersoanele care merg mai departe: una din șapte, cumspunea materialul pe care l-am citit în ziar. Și cred că doaruna dintr-o sută e capabilă să se zăpăcească în așa halîncât să se lase purtată de fantezie cum am făcut eu. Pen -tru majoritatea, nu e decât o mică pasiune, ceva desprecare se știe de la bun început că nu o să dureze mult.Un pic de emoție care face sexul mai plăcut și duce lade cla rații de „te iubesc“ în momentul orgasmului. Ni micmai mult.
Dacă soțul meu și-ar găsi o amantă, eu cum aș reac –
ționa? Aș fi radicală. Aș spune că viața e nedreaptă cumine, că nu valorez nimic, îmbătrânesc, aș face scandal,aș plânge întruna de gelozie, care de fapt ar fi invidie –el reușește, și eu, nu. Aș pleca imediat trântind ușa și m-așduce cu copiii la părinții mei. După două, trei luni m-așcăi, căutând vreo scuză ca să mă înapoiez și închipuin -du-mi că și el își dorește asta. După patru luni aș fi dejaînspăimântată că va trebui, poate, să iau totul de la în -ceput. În cinci luni aș face un gest prin care să-i cer sămă întorc, „pentru binele copiilor“, dar ar fi prea târziu:el ar locui acum cu amanta, mult mai tânără și plină deenergie, care a început să-i redea plăcerea vieții.
Sună telefonul. Șeful mă întreabă cum se simte copi –
lul. Îi spun că sunt într-o stație de autobuz și nu aud bine,dar e totul în regulă, peste puțin timp ajung la ziar.
O persoană înspăimântată nu distinge niciodată reali –
tatea. Preferă să se ascundă în fanteziile sale. Nu pot con -tinua în starea asta mai mult de o oră, trebuie să-mi revin.Slujba mă așteaptă și poate că asta mă va ajuta.

Plec din stația de autobuz și mă îndrept spre mașină.
Privesc frunzele veștede de pe caldarâm. Îmi spun că, la
Paris, ele ar fi fost deja adunate. Dar suntem la Geneva,un oraș mult mai bogat, și ele încă mai sunt acolo.
Cândva frunzele astea au făcut parte dintr-un copac,
care acum s-a retras și se pregătește pentru un sezon derepaus. Oare copacul a avut vreun sentiment de conside -rație pentru mantia aceea verde care îl acoperea, îl hrăneași îi permitea să respire? Nu. S-a gândit el la insectele caretrăiau acolo și contribuiau la polenizarea florilor, men -ținând vie natura? Nu. Copacul se gândește numai la el:anumite lucruri, ca frunzele și gâzele, sunt îndepărtatela nevoie.
Sunt una dintre acele frunze de pe caldarâmul orașu –
lui, care au trăit crezându-se veșnice și au murit fără săștie exact de ce; care au iubit soarele și luna și mult timpau asistat la trecerea autobuzelor, tramvaielor zgomo -toase, și nimeni n-a avut niciodată delicatețea să le atragăatenția că mai există și iarna. Ele au profitat la maximum,până ce într-o zi s-au îngălbenit iar copacul le-a spus adio.
N-a spus la revedere, ci adio, știind că ele nu se vor
mai întoarce niciodată. Și a cerut ajutorul vântului ca săle desprindă de pe ramuri cât mai repede și să le poartedeparte. Copacul știe că nu va putea crește decât dacăva reuși să se odihnească. Iar dacă va crește, va fi res pec -tat. Și va putea face flori și mai frumoase.
Ajunge. Cea mai bună terapie pentru mine acum e
munca, pentru că am plâns deja toate lacrimile pe carele aveam și m-am gândit la tot ce trebuia să mă gândesc.Chiar și așa, nu am reușit să mă eliberez de nimic.
Trec pe pilot automat, ajung pe străduța unde am lăsat
mașina și dau peste unul dintre paznicii aceia în uni formă
207

roșie și albastră scanând numărul de înmatriculare al
automobilului cu un aparat.
— E vehiculul dumneavoastră?
Da.El își vede mai departe de treabă. Nu spun nimic. Nu –
mărul de înmatriculare scanat a intrat deja în sistem, afost trimis în centrală, va fi procesat și va genera o cores -pondență cu antetul discret al poliției pe ferestruica decelofan a plicurilor oficiale. Am treizeci de zile ca să plă -tesc cei 100 de franci, dar pot și să contest amenda și săcheltuiesc 500 de franci pe avocați.
— Ați depășit cu douăzeci de minte. Timpul maxim
aici e o jumătate de oră.
Abia dau din cap. Văd că e surprins – nu-l implor să
se oprească, promițând că n-am să mai fac asta niciodată,nici n-am alergat să-l întrerup când l-am văzut acolo. Nuam avut nici una dintre reacțiile cu care este deprins.
Din aparatul cu care a scanat numărul mașinii mele
iese un bon, ca și cum am fi fost la un supermarket. Îlpune într-un plic de plastic (ca să-l protejeze de intem -perii) și se îndreaptă spre parbriz ca să-l prindă sub șter -gător. Apăs butonul cheii și luminile clipesc, indicândcă portiera a fost deschisă.
El își dă seama de prostia pe care era gata să o facă,
dar, ca și mine, era pe pilot automat. Sunetul portiere -lor descuiate îl trezește, atunci se apropie de mine și îmiîntinde amenda.
Plecăm amândoi mulțumiți. El pentru că nu a trebuit
să suporte reclamații; eu pentru că am primit puțin dinceea ce merit: o pedeapsă.

209Nu știu – dar voi descoperi curând – dacă bărbatul
meu se stăpânește la perfecție, sau dacă pur și simplunu acordă nici cea mai mică importanță celor întâmplate.
Ajung acasă la ora cuvenită, după încă o zi de muncă
în cursul căreia am pigulit subiectele cele mai comune dinlume: antrenamentele piloților, surplusul de brazi de Cră -ciun pe piață, instalarea semafoarelor automate la nodu -rile de cale ferată. Asta mi-a produs o imensă bucurie,pentru că nu aveam condiția fizică și psihologică să măgândesc prea mult.
Pregătesc cina ca și cum ar fi încă o seară oarecare
printre miile pe care le-am trăit deja împreună. Stăm untimp la televizor. Copiii urcă mai întâi în camera lor, atrașide tablete și de jocurile în care ucid teroriști sau militari,depinde de zi.
Pun farfuriile în mașina de spălat vase. Soțul meu va
încerca să culce copiii. Până acum am vorbit numai despreobligații. Nu pot să spun dacă a fost întotdeauna așa șieu eram cea care nu observam niciodată, sau dacă estedeosebit de ciudat astăzi. Voi descoperi curând.
În timp ce el e sus, aprind șemineul pentru prima oară
anul acesta: când privesc focul mă liniștesc. Îi voi dez -vălui ceva ce-mi închipui că știe deja, dar am nevoie de

toți aliații pe care îi pot avea. Destup și o sticlă cu vin.
Pregătesc un platou cu diferite brânzeturi. Beau primaînghițitură și-mi pironesc ochii asupra flăcărilor. Nu măsimt neliniștită, nici nu mi-e frică. Ajunge cu viața astadublă! Orice s-ar întâmpla astăzi, va fi mai bine pentrumine. Dacă va trebui să ia sfârșit căsnicia noastră, așa săfie: într-o zi de toamnă, înainte de Crăciun, privind șemi -neul și stând de vorbă ca niște persoane civilizate.
Coboară, vede gustarea pregătită și nu întreabă nimic.
Doar se așază lângă mine pe canapea și rămâne și el cuochii ațintiți în foc. Își bea vinul și mă pregătesc să-i maitorn, dar face un gest cu mâna, indicând că e suficient.
Fac un comentariu idiot: temperatura a coborât astăzi
sub zero. Dă din cap că da.
După cum se vede, va trebui să am eu inițiativa.Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat ieri-seară…
— N-a fost vina ta. Femeia aceea e foarte ciudată. Te
rog, nu mă mai invita la asemenea întâlniri.
Vocea lui pare calmă. Dar toți învățăm, încă de copii,
că înainte de cele mai mari furtuni vine un moment cândvântul se oprește și totul dă impresia că e absolut normal.
Insist asupra subiectului. Marianne își manifesta gelo –
zia ascunzândus-se în spatele măștii de femeie cu ideiavansate și liberală.
— E adevărat. Gelozia este sentimentul care ne aver –
tizează: „poți pierde tot ce te-ai străduit atât de mult săobții“. Ne orbește față de tot restul, față de ce trăim cubucurie, față de momentele fericite și de legăturile createîn acele momente. Cum de poate ura să șteargă toată isto -ria unei căsnicii?
Pregătește terenul ca să spun eu tot ce trebuie. Con –
tinuă:
210

— Toți avem zile în care spunem: „Păi viața mea nu
se desfășoară exact așa cum îmi doream“. Dar, dacă viațane-ar întreba ce am făcut noi pentru ea, ce ai răspunde?
E o întrebare pentru mine?
— Nu. Mă întreb pe mine. Nimic nu se face fără efort.
Trebuie să ai credință. Și, pentru asta, trebuie să dobo -râm barierele prejudecății, lucru care ne cere curaj. Casă ai curaj, trebuie să-ți stăpânești frica. Și așa mai departe.Haide să ne împăcăm cu zilele pe care le avem. Să nuui tăm că viața e de partea noastră. Și ea vrea să fie maibună. Hai să o ajutăm!
Îmi mai torn vin în pahar. El mai pune lemne pe foc.
Oare când voi avea curajul să-i mărturisesc?
Dar el nu pare dispus să mă lase să vorbesc.
— A visa nu e atât de simplu cum pare. Dimpotrivă.
Poate fi periculos. Când visăm, punem în mișcare energiiputernice și nu mai putem ascunde de noi înșine adevă -ratul sens al vieților noastre. Când visăm, facem și o ale -gere a prețului de plătit.
Acum. Cu cât voi întârzia mai mult, cu atât mai multă
suferință ne voi provoca amândurora.
Ridic paharul, rostesc o urare și spun că există ceva
care-mi apasă tare sufletul. Răspunde că am mai vorbitdespre asta la restaurantul Le Valon, când mi-am des chisinima și i-am spus că mi-e teamă să nu fac o depresie. Îirăspund că nu la asta mă refer.
Mă întrerupe și își continuă raționamentul:
— Să alergăm după un vis are un preț. Poate să ne
ceară să renunțăm la obiceiurile noastre, poate să ne facăsă trecem prin dificultăți, poate să ne ducă la decepții…Totuși, oricât de scump ar fi, nu e atât de scump cât prețulplătit de cel care nu a trăit. Fiindcă persoana asta într-o
211

zi o să privească în urma sa și-și va auzi inima spunând:
„Mi-am irosit viața“.
Nu-mi ușurezi situația. Să presupunem că ce am de
spus nu-i o prostie, ci este ceva într-adevăr concret, ade -vărat, amenințător?
Râde.
— Mi-am controlat gelozia pe care o simt față de tine
și sunt fericit pentru asta. Știi de ce? Fiindcă mereu tre -buie să mă arăt demn de dragostea ta. Trebuie să lupt pen -tru căsnicia noastră, pentru uniunea noastră, și asta n-arenici o legătură cu copiii. Te iubesc. Aș suporta tot, absolutorice, ca să te am mereu lângă mine. Dar nu te pot împie -dica să pleci într-o zi. Așadar, dacă va veni ziua aceea,vei fi liberă să pleci și să-ți cauți fericirea. Dragostea meapentru tine e mai puternică decât orice și niciodată nute-aș împiedica să fii fericită.
Mi se umplu ochii de lacrimi. Nu știu exact despre
ce vorbește. Dacă e doar o conversație despre gelozie, saudacă îmi transmite un mesaj.
— Nu mi-e teamă de singurătate, continuă. Mi-e mai
teamă să trăiesc amăgindu-mă, văzând realitatea așa cummi-ar plăcea să fie, și nu cum este cu-adevărat.
Mă ia de mână.
— Ești o binecuvântare pentru mine. Se poate să nu
fiu cel mai bun soț din lume, fiindcă aproape niciodatănu-mi arăt sentimentele. Și știu că duci lipsă de asta. Știuși că, din cauza asta, poți să crezi că nu ești importantăpentru mine, poți să te simți nesigură, chestii din astea.Dar nu e așa. Trebuie să ne așezăm mai des în fața șemi -neului și să vorbim despre orice, dar nu despre gelo -zie. Pentru că asta nu mă interesează. Cine știe, nu ar fibine să facem o călătorie amândoi, numai noi doi? Săpetre cem Anul Nou în alt oraș sau într-un loc pe care îlștim deja?
212

Dar copiii?
— Sunt convins că bunicii ar fi încântați să aibă grijă
de ei.
Și completează:
— Când iubești, trebuie să fii pregătit pentru orice.
Fiindcă dragostea e ca un caleidoscop, din acelea de careaveam când eram copii. E în continuă mișcare și nu serepetă niciodată. Cine nu înțelege asta e condamnat săsufere pentru ceva care există numai ca să ne facă fericiți.Și știi ce-i mai rău? Persoanele ca femeia aceea, veșnicpreo cupate de ce gândesc ceilalți despre căsnicia lor. Pen -tru mine, asta nu contează. Singurul lucru care conteazăe ce gândești tu.
Îmi sprijin capul de umărul lui. Tot ce aveam de spus
și-a pierdut importanța. El știe ce se întâmplă și reușeștesă înfrunte situația așa cum eu n-aș fi fost niciodată în stare.

214— Esimplu: din moment ce nu e ceva ilegal, să câș –
tigi sau să pierzi bani pe piața financiară este permis.
Fostul magnat caută să-și mențină imaginea unuia din –
tre oamenii cei mai bogați din lume. Dar averea i s-a eva -porat în mai puțin de un an, când marii finanțiști audes coperit că vindea iluzii. Încerc să mă arăt interesatăde ce spune. În fond, eu i-am cerut șefului să renunțe laseria de materiale despre căutarea unor soluții la stres.
A trecut o săptămână de când am primit mesajul de
la Jacob că stricasem tot. O săptămână de când am rătăcitplângând pe stradă, moment care în curând îmi va fiamintit din cauza unei amenzi de circulație. O săptămânăde la discuția aceea cu soțul meu.
— Întotdeauna trebuie să știm cum să vindem o idee.
În asta stă succesul oricui: să știe să vândă ce dorește,continuă fostul magnat.
Dragul meu, cu toată morga dumitale, cu aura dumi –
tale de seriozitate și apartamentul din acest hotel de lux;cu toată priveliștea minunată și hainele impecabil croitede un croitor londonez, cu zâmbetul acesta și părul vop -sit îngrijit lăsând câteva fire albe ca să dea impresia de
„natural“; cu toată siguranța cu care vorbești și te miști,
la un lucru mă pricep mai bine decât dumneata: să cauți

să vinzi o idee nu este totul. Trebuie să găsești și pe cel
care să o cumpere. Asta e valabil în afaceri, în politicăși în amor.
Îmi închipui, dragul meu ex-milionar, că înțelegi despre
ce îți vorbesc: dumneata ai grafice, asistenți, pre zentări…dar oamenii vor rezultate.
Și dragostea cere rezultate, chiar dacă toți spun că nu,
că ea se justifică prin sine însăși. Serios? Aș putea să măplimb prin Grădina Engleză, cu haina mea de blană cum -părată de soțul meu când a fost în Rusia, privind peisajulde toamnă, zâmbind spre cer și spunând: „Iubesc, și astae destul“. Ar fi adevărat?
Evident că nu. Iubesc, dar în schimb vreau ceva con –
cret – ținut de mână, săruturi, sex înfocat, un vis de împăr -tășit, posibilitatea de a întemeia o familie, de a-mi creștecopiii, de a îmbătrâni lângă persoana iubită…
— Avem nevoie de un obiectiv foarte clar pentru fie –
care pas pe care îl facem, explică figura jalnică din fațamea, cu un zâmbet aparent încrezător.
După câte văd, sunt din nou în pragul nebuniei. Sfâr –
șesc prin a pune absolut tot ce aud sau citesc în legăturăcu situația mea afectivă, inclusiv acest interviu plicticoscu un personaj insipid. Mă gândesc la asta 24 de ore pezi – mergând pe stradă, gătind, sau irosind momente pre -țioase din existența mea ascultând lucruri care, în loc sămă amuze, mă împing și mai mult spre prăpastie.
— Optimismul e contagios…
Fostul magnat nu mai tace, sigur că mă va convinge,
că voi publica asta în ziar și el își va începe mântuirea. Eminunat să intervievezi asemenea persoane. N-ai ne voiedecât să pui o întrebare, și ele vorbesc apoi o oră. Spredeosebire de discuțiile mele cu cubanezul, de astă datănu sunt atentă nici măcar la un singur cuvânt. Repor to –
215

fonul înregistrează și pe urmă o să reduc acest monolog
la șase sute de cuvinte, echivalentul, mai mult sau maipuțin, a patru minute de convorbire.
— Optimismul e contagios, afirmă el.
Dacă ar fi așa, ar fi suficient să te duci la persoana
iubită cu un zâmbet imens, plin de planuri și idei, și săștii cum să prezinți pachetul. Funcționează? Nu. Conta -gioasă propriu-zis e frica, spaima permanentă de a nuîntâlni niciodată pe cineva care să ne însoțească până lasfârșitul zilelor noastre. Și în numele acestei frici sun -tem în stare să facem orice, să acceptăm persoana nepotri -vită și să ne convingem că ea e cea potrivită, unica, ceape care a așezat-o Dumnezeu pe drumul nostru. În foartescurt timp căutarea siguranței se transformă în dragostesinceră, lucrurile devin mai puțin amare și dificile, iarsimțămintele noastre pot fi puse într-o cutie și împinseîn fundul unui sertar din capul nostru, unde vor rămâneascunse și invizibile pentru totdeauna.
— Se spune că sunt unul dintre bărbații cu cele mai
bune relații din țara mea. Cunosc alți întreprinzători,oa meni politici, industriași. Ceea ce se întâmplă cu în -tre prin derile mele e temporar. În curând veți asista larevenirea mea.
Și eu sunt o persoană cu bune relații, cunosc același
tip de oameni pe care-i cunoaște și el. Dar nu vreau să-mipregătesc revenirea. Vreau doar un deznodământ civili -zat pentru una din aceste „relații“.
Fiindcă lucrurile care nu se termină clar lasă întot –
deauna o ușă deschisă, o posibilitate neexplorată, o șansăca totul să redevină cum a fost înainte. Nu, nu sunt obiș -nuită cu așa ceva, deși cunosc multă lume care adorăasemenea situații.
216

Dar ce fac eu acum? Compar economia cu dragostea?
Încerc să stabilesc relații între lumea financiară și lumeaafectivă?
De o săptămână nu mai știu nimic de Jacob. Tot de o
săptămână relația cu soțul meu a revenit la normal, dupănoaptea aceea din fața șemineului. Oare vom reuși să nerefacem căsnicia?
Până în primăvara aceasta eram o persoană normală.
Într-o zi am descoperit că tot ce aveam ar putea să disparăde la o oră la alta și, în loc să reacționez ca o persoanăinteligentă, am intrat în panică. Asta m-a dus la inerție.Apatie. Incapacitate de a reacționa și a mă schimba. Șidupă multe nopți fără somn, multe zile în care nu găseamnici o noimă vieții, am făcut exact de ce mă temeam maimult: am pornit în sens opus, sfidând primejdia. Știu cănu sunt singura, oamenii au tendința să se autodistrugă.Întâmplător, sau pentru că viața voia să mă pună la încer -care, am întâlnit pe cineva care m-a apucat de păr – atâtîn sens literal, cât și în sens figurat –, m-a scuturat, a în -depărtat praful care deja se așeza și m-a făcut să respirdin nou.
Totul absolut fals. Tipul de fericire pe care cei depen –
denți de droguri trebuie să-l cunoască atunci când sedroghează. Mai curând sau mai târziu efectul trece, iardisperarea devine și mai mare.
Fostul magnat începe să vorbească de bani. N-am în –
trebat nimic despre asta, dar el tot vorbește. Are o imensănevoie să spună că nu e sărac, că-și poate menține stilulde viață timp de multe decenii.
Nu mai suport să stau acolo. Mulțumesc pentru inter –
viu, închid reportofonul și mă duc să-mi iau haina.
— Ești liberă diseară? Putem să bem ceva și să mai
vorbim, propune el.
217

Nu e prima dată că mi se întâmplă așa ceva. De fapt,
e aproape o regulă cu mine. Sunt drăguță, inteligentă –deși Madame König nu admite asta – și m-am folosit dejade șarmul meu ca să determin unele persoane să-mi spu -nă lucruri pe care în mod normal nu le-ar spune unorjur naliști, avertizându-i întotdeauna că s-ar putea să pu -blic tot. Dar bărbații… ah, bărbații! Fac posibilul și impo -sibilul ca să-și ascundă fragilitățile și orice puștoaică de18 ani reușește să-i manipuleze fără prea mult efort.
Mulțumesc pentru invitație și spun că am deja un pro –
gram pentru seara asta. Sunt tentată să întreb cum areacționat cea mai recentă dintre iubitele lui la valul deștiri negative despre el și prăbușirea imperiului său. Darîmi închipui că ziarul nu e interesat de așa ceva.
Ies, traversez strada până în Grădina Engleză, unde
mi-am închipuit cu puțin timp în urmă că mă plimb. Mergpână la o gelaterie de la colțul străzii 31 Decembrie. Îmiplace numele acestei străzi, deoarece întotdeauna îmiamin tește că, mai curând sau mai târziu, alt an se va sfârși,și voi face din nou mari planuri pentru anul următor.
Comand o înghețată de fistic cu ciocolată. Merg până
pe chei, îmi mănânc înghețata privind spre simbolul Ge -nevei, jetul de apă care țâșnește spre cer, creând o perdeade mici picături în fața mea. Niște turiști se apropie șifac fotografii, care vor ieși prost expuse. Nu ar fi mai sim -plu să cumpere o carte poștală?
Am vizitat multe monumente în lume. Bărbați im por –
tanți ale căror nume au fost deja uitate, dar care dăinuiecălare pe vecie pe caii lor frumoși. Femei care întindco roane sau spade spre cer, simbolizând victorii carenu mai sunt pomenite nici în manualele școlare. Copiisin guratici și fără nume, sculptați în piatră, cu inocența
218

pierdută în timpul orelor și zilelor cât au fost obligați să
pozeze pentru vreun artist al cărui nume istoria l-a ștersde asemenea.
La sfârșit, cu mici excepții, nu statuile sunt ceea ce
marchează orașul, ci lucrurile neașteptate. Când Eiffela construit un turn de oțel pentru o expoziție, nici nu visaca va sfârși prin a deveni simbolul Parisului – detronândLuvrul, Arcul de Triumf, impunătoarele grădini. Un mărreprezintă New Yorkul. Un pod nu foarte frecventat esimbolul orașului San Francisco. Altul, peste Tejo, figu -rează pe cărțile poștale ale Lisabonei. Barcelona are dreptmonument emblematic o catedrală neterminată.
Așa e și cu Geneva. În acest punct fluviul Ron intră
în lacul Leman, provocând un curent de ape foarte pu -ter nic. Ca să profităm de forța apei (suntem maeștri aiprofitului) am construit o hidrocentrală, dar, când mun -citorii se duceau acasă și închideau valvele, presiu neaera atât de mare, încât turbinele au explodat la un mo -ment dat.
Până când un inginer a avut ideea să pună o fântână
arteziană acolo, permițând eliminarea excesului de apă.
Cu timpul, ingineria a soluționat problema și fântâna
nu a mai fost necesară. Dar locuitorii Genevei au decisprin referendum să o mențină. Orașul avea deja multefântâni, iar asta era în mijlocul unui lac. Cum putea de -veni mai vizibilă?
Așa s-a născut monumentul schimbător. S-au instalat
pompe puternice și astăzi el e un jet foarte înalt din carețâșnesc 500 de litri de apă pe secundă, cu o viteză de 200de kilometri pe oră. Se spune, și pot să confirm, că e vizi -bil și din avion, de la 10 000 de metri înălțime. Nu are odenumire anume; se numește chiar Jet d’Eau, „Jetul de
219

Apă“, și e simbolul orașului – în pofida statuilor cu băr –
bați călare, femei eroice, copii singuratici.
Odată am întrebat-o pe Denise, o femeie de știință
elvețiancă, ce părere are despre Jet d’Eau.
— Corpul nostru e format aproape numai din apă,
străbătută de descărcări electrice care comunică infor -mații. Una dintre aceste informații se numește dra gosteși poate afecta tot organismul. Dragostea se schimbă tottimpul. Cred că simbolul Genevei e cel mai frumos mo -nument ridicat dragostei creat de mâna omului, fiindcănici el nu este niciodată la fel.

Îmi iau mobilul și sun la cabinetul lui Jacob. Da, l-aș
putea suna la numărul personal, dar nu vreau. Vorbesccu asistentul și anunț că o să trec pe acolo.
Asistentul mă cunoaște. Mă roagă să nu închid și îmi
va confirma imediat. După un minut revine și-și cerescuze, dar agenda este plină, cine știe, poate la începutulanului viitor? Spun că nu, trebuie să-l întâlnesc acum; eo problemă urgentă.
„Problema urgentă“ nu deschide întotdeauna multe
uși, dar în cazul acesta sunt sigură că am șanse mari. Deastă dată asistentul întârzie două minute. Întreabă dacăpoate fi la începutul săptămânii viitoare. Îi spun că voifi acolo în douăzeci de minute,
Mulțumesc și închid.

222Jacob mă roagă să mă îmbrac imediat – în fond cabi –
netul lui e un spațiu public, susținut din bani publici și,dacă s-ar descoperi, ar putea merge la închisoare. Stu – diez cu atenție pereții acoperiți cu lambriuri sculptateși frumoasele fresce de pe plafon. Rămân culcată, goalăpușcă, pe canapeaua de piele destul de uzată.
El devine tot mai nervos. E în costum și cu cravată,
privindu-și ceasul, neliniștit. Pauza de prânz s-a terminat.Secretarul particular s-a înapoiat deja; a bătut discret laușă, a auzit drept răspuns „sunt în ședință“ și n-a insis -tat. De atunci au trecut deja patruzeci de minute – mătu -rând astfel câteva audiențe și întâlniri care vor trebuireprogramate.
Când am sosit, m-a salutat cu trei săruturi pe obraz
și mi-a arătat, într-o manieră formală, scaunul din fațabiroului. Nu am avut nevoie de intuiția mea femininăca să observ cât era de speriat. Care e motivul acestei în -tâl niri? Nu înțeleg că are agenda foarte încărcată, fiindcăîn curând va începe sesiunea parlamentară și trebuie sărezolve diverse chestiuni importante? Nu am citit mesa –
jul pe care mi l-a trimis, că soția lui se convinsese acumcă a existat ceva între noi? Trebuie să așteptăm un timp,să lăsăm apele să se liniștească înainte de a ne întâlni iar.

— Bineînțeles că am negat tot. M-am prefăcut că sunt
profund șocat de insinuările ei. I-am spus că demnitatea
mea a fost ofensată. Că m-am săturat de bănuielile asteași că poate să întrebe pe cine vrea despre comportamentulmeu. N-a spus chiar ea că gelozia e un semn de inferio -ritate? Am făcut tot ce am putut, dar ea s-a limitat să răs -pundă: „Nu mai face pe prostul. Nu-ți reproșez nimic,doar îți spun că am descoperit de ce erai atât de drăguțși atent în ultimul timp“. A fost…
Nu l-am lăsat să-și termine fraza. M-am sculat și l-am
luat de guler. A crezut că vreau să-l pocnesc. Dar în schimbl-am sărutat lung. Jacob era lipsit de reacție, fiindcă-șiimaginase că venisem să fac scandal. Dar am continuatsă-l sărut pe gură, pe gât, în timp ce-i deznodam cravata.
M-a împins. I-am dat o palmă pe obraz.
— Trebuie doar să încui ușa înainte. Și mie mi-era dor.
A traversat biroul frumos decorat, cu mobile din seco –
lul al XIX-lea, a încuiat cu cheia și, când s-a întors, mă dez -bră casem deja – rămăsesem doar în chiloți.
În timp ce-și smulgea hainele, a început să-mi sugă
sfârcurile. Am gemut de plăcere, el mi-a astupat guracu palma, dar mi-am tras capul și am continuat să gemîncetișor.
Și reputația mea este în joc, cum poți să-ți închipui.
Nu-ți face griji.
A fost singurul moment când ne-am oprit și am spus
ceva. Pe urmă am îngenuncheat și am început să-l sug.Din nou el m-a ținut de păr, impunând ritmul – mai re -pede, tot mai repede. Dar eu nu voiam să juiseze în guramea. L-am împins și m-am dus spre canapeaua de piele,unde m-am culcat, cu picioarele desfăcute. El s-a aple -cat și a început să-mi lingă sexul. Când am avut pri -mul orgasm, mi-am mușcat mâna ca să nu țip. Unda de
223

plă cere părea să nu se mai termine și eu continuam să-mi
mușc mâna.
Atunci i-am pronunțat numele, i-am spus să intre în
mine și să facă tot ce are chef. M-a penetrat, m-a apucatde umeri și m-a scuturat ca un sălbatic. Mi-a ridicat pi -cioa rele ca să poată intra mai adânc. Întețise ritmul, dari-am poruncit să nu juiseze încă. Îmi trebuia mai multși mai mult și mai mult.
M-a tras pe podea, în patru labe ca un câine, m-a lovit
și m-a penetrat iar, în timp ce eu smuceam din șol duri.După gemetele lui înăbușite am înțeles că e gata săjuiseze, că nu se mai poate controla. L-am făcut să iasădin mine, m-am întors și i-am cerut să intre din nou, cuochii în ochii mei, spunând cuvintele obscene pe care neplăcea să ni le spunem unul altuia de câte ori fă ceamdragoste. I-am spus lucrurile cele mai ordinare pe carele poate spune o femeie unui bărbat. El îmi rostea numeleîncetișor, rugându-mă să-i spun că-l iubesc. Dar eu nuvorbeam decât obscenități și îi ceream să mă tra teze cape o prostituată, o oarecare, să mă folosească drept sclavă,cineva care nu merită respect.
Corpul meu era înfiorat tot. Plăcerea venea în valuri.
Am juisat încă o dată, și încă o dată, în timp ce el secontrola ca să prelungească actul. Corpurile noastre seloveau cu violență, iar el nu se mai sinchisea că zgomo -tele surde ar putea fi auzite de cineva din spatele ușii.
Cu ochii în ochii lui și auzindu-l cum îmi repetă nu –
mele la fiecare mișcare, am înțeles că va juisa, și nu îșipusese prezervativ. Din nou m-am mișcat, făcându-l săiasă din mine și i-am cerut să juiseze pe fața mea, în guramea, și să spună că mă iubește.
Jacob a făcut exact ce i-am cerut, în timp ce mă mas –
turbam și juisam odată cu el. Apoi m-a îmbrățișat, și-a
224

sprijinit capul pe umărul meu, mi-a șters colțurile gurii
cu mâinile, și a spus din nou, de multe ori, că mă iubeșteși că i-a fost foarte dor de mine.
Dar acum mă roagă să mă îmbrac, iar eu nu mă clin –
tesc. A redevenit bărbatul respectabil pe care îl admirăalegătorii. Simte că e ceva la mijloc, dar nu știe ce este.Începe să înțeleagă că nu sunt acolo doar pentru că e unamant minunat.
— Ce vrei de fapt?
Să pun punct. Să termin, oricât mi-ar sfâșia asta inima
și m-ar lăsa răvășită emoțional. Să mă uit în ochii lui șisă-i spun că s-a isprăvit. Niciodată, de-acum încolo.
Ultima săptămână a fost insuportabilă. Am plâns la –
cri mile pe care nu le mai aveam și m-am văzut în închi -pui rea mea transportată în campusul universitar, undelucrează soția lui, și internată cu forța în ospiciul de acolo.Am descoperit că eșuasem în toate, cu excepția slujbeiși a rolului de mamă. Am fost la un pas de viață și demoarte în fiecare minut, visând la tot ce aș fi putut trăicu el, dacă am mai fi fost doi adolescenți privindu-și îm -preună viitorul, ca și cum ar fi prima oară. Dar a venitun moment când am înțeles că ajunsesem la limita dispe -rării, nu mă puteam afunda mai mult, iar când priveamîn sus, vedeam întinsă o singură mână: a soțului meu.
Și el trebuie să fi avut bănuieli, dar dragostea lui a fost
mai puternică. Am încercat să fiu cinstită, să-i po vestesctot și să-mi iau povara din spate, dar n-a fost nevoie. M-afăcut să văd că, indiferent de alegerile pe care le-aș faceîn viață, va fi mereu lângă mine și prin asta mi-a ușuratpovara.
Am înțeles că mă învinovățeam de lucruri pentru care
el nu mă condamna și nici nu mă culpabiliza. Îmi spu -neam singură: „Nu sunt demnă de omul ăsta, el habarnu are cine sunt“.
225

Dar știe, da. Și asta îmi permite să-mi regăsesc res –
pectul față de mine. Pentru că dacă un bărbat ca el, carenu ar avea nici o dificultate să-și găsească o amantă a douazi după despărțire, vrea să rămână lângă mine chiar șiașa e pentru că valorez ceva; valorez mult.
Am descoperit că puteam din nou să mă culc lângă
el fără să mă simt spurcată sau să mă gândesc că îl înșel.M-am simțit iubită și mi-am spus că merit această iubire.
Mă scol, îmi adun lucrurile și mă duc în baia sa parti –
culară. Știe că e ultima oară când mă vede goală.
Am un lung proces de vindecare în față, continui când
mă întorc în cabinet. Îmi închipui că simți același lucru,dar sunt sigură că tot ce vrea Marianne e ca aventura astasă se termine, ca să te poată îmbrățișa din nou cu aceeașidragoste și aceeași încredere ca înainte.
— Da, dar ea nu-mi spune nimic. A înțeles ce se în –
tâmplă și s-a închis încă și mai mult în sine. Niciodatănu a fost tandră, iar acum pare un automat, dedicându-semuncii mai mult ca niciodată. E modul ei de a evada.
Îmi potrivesc fusta, îmi pun pantofii, scot un pachet
din geantă și-l pun pe masa lui.
— Ce-i asta?
Cocaină.
— Nu știam că tu…
Nu trebuie să știe nimic, îmi spun. Nu trebuie să știe
până unde eram dispusă să merg ca să lupt pentrubărbatul de care eram atât de îndrăgostită. Pasiunea maiexistă încă, dar flacără scade cu fiecare zi. Știu că se vastinge complet până la urmă. Orice ruptură e dureroasăși pot simți durerea asta în fiecare fibră a corpului. Eultima dată când îl văd singur. Ne vom mai întâlni lapetre ceri sau cocteiluri, la alegeri și interviuri, dar nu vommai fi niciodată așa cum am fost astăzi. A fost perfect căam făcut dragoste în felul acesta și că terminăm așa cum
226

am început: dăruiți cu totul unul altuia. Știam că e ultima
oară; el, nu, dar nu putea spune nimic.
— Ce trebuie să fac cu asta?
Arunc-o. M-a costat o mică avere, dar arunc-o. Așa
mă eliberezi de viciu.
Nu explic de ce viciu anume vorbesc. Are un nume:
Jacob König.
Îi văd expresia de uimire și zâmbesc. Mă despart cu
trei sărutări pe obraz și ies. În anticameră, mă întorc spreasistentul lui și-i fac semn. Își ferește privirea, se pre faceatent la un teanc de hîrtii și abia murmură un salut.
În stradă, îl sun pe soțul meu și-i spun că prefer să fac
revelionul acasă, cu copiii. Dacă vrea să facem o călă torie,atunci să fie de Crăciun.

228— Vrei să ieșim la plimbare înainte de masă?
Dau din cap, dar nu mă mișc din loc. Mă uit fix spre
parcul dinaintea hotelului și, dincolo de el, spre Jungfrau,veșnic înzăpezit, luminat de soarele după-amiezii.
Creierul uman e fascinant: uităm un miros până îl sim –
țim iar, ștergem o voce din memorie până o auzim dinnou, și chiar și emoțiile care păreau pierdute pentru tot -deauna pot fi trezite când revenim în același loc.
Călătoresc înapoi în timp, spre zilele când am fost la
In terlaken pentru prima oară. Atunci ne-am cazat într-unhotel ieftin, am mers de la un lac la altul de mai multeori, și de fiecare dată păream fi descoperit un drum nou.Soțul meu urma să participe la maratonul nebunesc alcărui traseu trece prin munți. Eu eram mândră de spiritullui de aventură, de dorința lui de a realiza imposibilul,de a cere tot mai mult de la corpul său.
Nu era singurul scrântit care făcea asta: veneau oa –
meni din toate colțurile lumii, hotelurile erau pline, iarpersoanele fraternizau împreună în numeroasele baruriși restaurante din orășelul de cinci mii de locuitori. N-amidee cum arată Interlaken iarna, dar de la fereastra meapare mai gol, mai distant.
De astă dată ne-am cazat la cel mai bun hotel. Avem
un apartament frumos. Pe masă se află o carte de vizită

a directorului, un mesaj de bun venit și o sticlă de șam –
panie, pe care am golit-o imediat.
Mă cheamă. Revin la realitate și coborâm ca să ne
plimbăm puțin pe străzi înainte de căderea nopții.
Dacă mă va întreba dacă e totul în regulă, voi minți,
pentru că nu pot să-i stric buna dispoziție. Adevărul eînsă că rănile din inima mea se vindecă greu. Își amin -tește banca pe care ne-am așezat ca să ne bem cafeauaîntr-o dimineață și am fost abordați de o pereche de hipioțistrăini care ne-au cerut bani. Trecem prin fața unei biserici,bat clopotele, el mă sărută și-i răspund la sărut, făcândtot posibilul ca să ascund ce simt.
Nu mergem ținându-ne de mână din cauza frigului –
mănușile mă enervează. Ne oprim într-un bar simpaticși bem ceva. Mergem până la gară. El cumpără acelașisuvenir ca data trecută – o brichetă cu simbolul orașului.Pe atunci fuma și participa la maratonuri.
Azi nu mai fumează și constată că-și pierde suflul pe
zi ce trece. Mereu gâfâie când mergem mai repede și, deșia încercat să se controleze, am observat că a obosit maitare decât era firesc atunci când am alergat pe malul la -cului, la Nyon.
Telefonul meu vibrează. Îmi trebuie o eternitate până
îl găsesc în geantă. Când reușesc, persoana a închis. Peecran văd că era prietena mea, cea care a avut depresieși, grație medicamentelor, azi este din nou un om fericit.
— Dacă vrei să suni înapoi, nu mă deranjează.
De ce să sun înapoi? Nu e bucuros de compania mea?
Vrea să fie întrerupt de persoane care nu au nimic de făcutdecât să petreacă ore întregi la telefon, vorbind nimicuri?
Și el se enervează pe mine. Poate că e efectul sticlei
de șampanie la care se adaugă cele două pahare de aqua -vit pe care tocmai le-am băut? Enervarea lui mă cal mează
229

și mă face să mă simt mai în largul meu: merg alături
de o ființă umană, cu emoții și sentimente.
Ce ciudat e Interlaken fără maraton, comentez. Pare
un oraș fantomă.
— Pe aici nu sunt pârtii de schi.
Nici nu ar putea să fie. Suntem în mijlocul unei văi, cu
munți foarte înalți de ambele laturi și lacurile la extremități.
Mai cere două pahare de gin. Propun să schimbăm
barul, dar el e decis să combată frigul cu băutura. N-ammai făcut asta de mult timp.
— Știu că au trecut doar zece ani, dar când am fost
aici prima dată eram tânăr. Aveam ambiții, îmi plăceauspațiile deschise și nu mi-era teamă de necunoscut. M-oifi schimbat mult?
Ai abia 30 de ani. Asta s-o fi numind oare bătrân?Nu răspunde. Dă paharul peste cap și rămâne cu ochii
în gol. Nu mai e soțul perfect și, oricât ar părea de incre -dibil, asta mă bucură.
Plecăm din bar și ne înapoiem la hotel. Pe drum dăm
peste un restaurant frumos și fermecător, dar am rezer -vat deja loc în altă parte. E încă foarte devreme – un avizinformează că cina începe să fie servită abia la șapte seara.
— Hai să mai bem un gin.
Cine e bărbatul ăsta de lângă mine? Oare Interlaken
i-a trezit amintiri vechi și s-a deschis cutia terorii?
Nu spun nimic. Și începe să-mi fie frică.Îl întreb dacă vrea să anulăm rezervarea de la restau –
rantul italian și să luăm cina chiar aici.
— Nu contează.
Nu contează? Oare el simte acum pe pielea lui tot prin
ce am trecut eu când mă consideram deprimată?
Pentru mine nu există „nu contează“. Vreau să merg
la restaurantul unde am rezervat masa. Cel în care amschimbat între noi jurăminte de dragoste.
230

— Călătoria asta a fost o idee foarte proastă. Vreau să
mă întorc mâine. Aveam cele mai bune intenții: să retrăimdin nou zorile iubirii noastre. Dar este cu putință? Sigurcă nu. Suntem maturi. Acum trăim sub o presiune carenu exista înainte. Trebuie să ne asigurăm resursele funda -mentale de educație, sănătate, hrană. Căutăm să ne dis -trăm la sfârșiturile de săptămână pentru că asta face toatălumea și, cum n-avem chef să plecăm de acasă, credemcă e ceva în neregulă cu noi.
Eu n-am niciodată chef. Prefer să stau fără să fac nimic.
— Și eu. Dar copiii? Ei vor altceva. Nu-i putem lăsa
în fața calculatoarelor. Sunt prea mici pentru asta. Atuncine forțăm să-i ducem undeva, facem același lucru pecare-l făceau părinții cu noi, și-l făceau bunicii noștri cupărinții. O viață normală. Suntem o familie bine struc –
turată din punct de vedere emoțional. Dacă unul dintrenoi are nevoie de ajutor, celălalt e întotdeauna gata săfacă tot posibilul și imposibilul.
Înțeleg. Călătorind într-un loc plin de amintiri, de
exemplu.
Încă un pahar cu gin. Rămâne un timp tăcut, înainte
de a răspunde la comentariul meu.
— Chiar așa. Dar crezi că amintirile pot umple prezen –
tul? Ba dimpotrivă: ele mă sufocă. Descopăr că nu maisunt același om. Până am ajuns aici și am băut sticla aceeade șampanie, totul era în regulă. Acum îmi dau seamacă sunt departe de a trăi cum visam când am vizitat Inter -laken pentru prima oară.
Și ce visai?
— O prostie. Dar ăsta era visul meu. Și aș fi putut să-l
realizez.
Dar ce era?
— Să vând tot ce aveam pe vremea aceea, să cumpăr
o ambarcațiune și să parcurg lumea cu tine. Tata ar fi fost
231

232furios că nu-i urmam exemplul, dar asta n-ar fi avut nici
cea mai mică importanță. Ne-am fi oprit prin porturi,făcând munci temporare care să ne ofere suficient ca sămergem mai departe, și, de îndată ce am fi adunat baniinecesari, am fi pornit din nou. Să fim cu oameni pe carenu i-am văzut niciodată și să descoperim locuri care nufigurează în ghidurile turistice. Aventură. Singura meadorință era a-ven-tu-ra.
Mai cere un pahar cu gin și-l bea cu o repeziciune cum
n-am mai văzut. Eu nu mai beau, pentru că deja mi s-afăcut greață; n-am mâncat nimic. Mi-ar plăcea să-i spuncă, dacă și-ar fi realizat visul, aș fi fost femeia cea maiferi cită din lume. Dar mai bine tac, fiindcă altfel s-ar simțimai rău.
— Pe urmă a venit primul copil.
Și ce dacă? Probabil că există milioane de perechi cu
copii care fac exact ce ai sugerat tu.
Rămâne puțin pe gânduri.
— Milioane, n-aș spune. Poate mii.
Ochii i se schimbă; nu mai reflectă agresivitate, ci tristețe.
— Sunt momente când ne oprim ca să analizăm totul:
trecutul și prezentul. Ce am învățat și când am greșit.Întotdeauna mi-a fost teamă de momentele astea. Reu șescsă le înșel, afirmând că am făcut cele mai bune alegeri,dar că ele cer puțin sacrificiu din partea mea. Nimic grav.
Îi propun să mai ieșim puțin. Ochii lui încep să arate
ciudat, și-au pierdut strălucirea.
Lovește cu pumnul în masă. Femeia de la restaurant
se uită speriată și-i cer încă un pahar cu gin pentru mine.Mă refuză. Trebuie să închidă barul pentru că peste puțintimp se deschide restaurantul. Și aduce nota de plată.
Îmi închipui că soțul meu va reacționa. Dar își scoate
doar portofelul și aruncă o bancnotă pe tejghea. Mă iade mână și ieșim în frig.

— Mă tem că dacă am să mă gândesc mult la tot ce
ar fi putut să fie și n-a fost o să intru într-o gaură neagră…
Cunosc senzația asta. Am discutat despre ea la restau –
rant, când mi-am deschis sufletul în fața ta.
El pare să nu mă audă.
— …iar în adâncul ei am să dau peste o voce spu nân –
du-mi: nimic din toate astea nu are rost. Universul existăde miliarde de ani, va continua să existe după ce murim.Trăim pe o părticică microscopică dintr-un mister gigan -tic, continuăm să rămânem fără răspuns la întrebărilenoastre din copilărie: există viață pe altă planetă? DacăDumnezeu e bun, de ce permite suferința și durerea celor -lalți? Chestii din astea. Și ce-i mai rău: timpul continuăsă treacă. De multe ori, fără nici un motiv aparent, simto spaimă imensă. Uneori se întâmplă când sunt la lucru,în mașină, când culc copiii. Îi privesc cu duioșie și teamă:ce se va întâmpla cu ei? Trăim într-o țară care ne dă sigu –
ranță și liniște, dar viitorul?
Da, înțeleg. Îmi închipui că nu suntem singurii care
gândesc așa.
— Pe urmă te văd pregătind micul dejun sau cina și
din când în când mă gândesc că peste vreo cincizeci deani, sau chiar mai puțin, unul dintre noi va dormi singurîn pat, plângând noapte de noapte pentru că am fost feri -ciți cândva. Copiii vor fi departe, mari. Acela dintre noicare a supraviețuit va fi bolnav și va avea mereu nevoiede ajutorul unor străini.
Tace și mergem o vreme în tăcere. Trecem pe lângă o
placă pe care e anunțată petrecerea revelionului. El îi dăun șut. Doi, trei trecători se uită la noi.
— Iartă-mă. Nu voiam să spun toate astea. Te-am adus
aici ca să te simți mai bine, fără presiunile pe care le su -portăm zilnic. E de la băutură.
Sunt îngrozită.
233

Trecem pe lângă un grup de fete și băieți prinși într-o
conversație însuflețită printre multe cutii de bere goalerăspândite în jurul lor. Soțul meu, în general serios șitimid, se apropie și îi invită să mai bea puțin.
Tinerii îl privesc speriați. Le cer scuze, dau de înțe –
les că suntem amândoi beți și orice picătură în plus arputea provoca o catastrofă. Îl apuc de braț și mergem maideparte.
De cât timp n-am mai făcut asta! Întotdeauna el era
protectorul, cel care ajuta, care rezolva problemele. Azieu sunt cea care nu-l lasă să alunece și să cadă. Dis po -ziția i s-a schimbat iar, acum cântă o melodie pe care n-amauzit-o niciodată – o fi un cântec tipic pentru regiuneaaceea.
Când ne apropiem de biserică, clopotele bat din nou.E semn bun, spun.
— Aud clopotele, ele vorbesc de Dumnezeu. Dar oare
Dumnezeu ne aude? Abia am trecut de treizeci de aniși nu mai găsim nici o noimă vieții. Dacă nu ar fi copiii,ce rost ar avea toate astea?
Mă pregătesc să spun ceva. Dar nu am un răspuns.
Ajun gem la restaurantul unde am schimbat primele jură -minte de dragoste și urmează o cină deprimantă, lalumina lumânărilor, într-unul din orașele cele mai fru -moase și mai scumpe ale Elveției.

235Când mă trezesc, s-a luminat deja. Am dormit un
somn fără vise și nu m-am trezit în toiul nopții. Mă uitla ceas: e nouă dimineața.
Soțul meu doarme. Mă duc la baie, mă spăl pe dinți,
cer micul dejun pentru amândoi. Îmi pun halatul și măduc să mă uit la geam așteptând micul dejun.
În acest moment observ ceva: cerul e plin de para –
pante! Oamenii aterizează în parcul din fața hotelului.Începători, majoritatea nu sunt singuri, ci au un instruc -tor în spate, care-i pilotează.
Cum de pot face o asemenea nebunie? Oare am ajuns
la un punct când riscarea vieții e singurul lucru care neeliberează de plictis?
Altă parapantă aterizează. Și încă una. Prietenii fil –
mează tot, zâmbind veseli. Îmi închipui cum trebuie săfie priveliștea de acolo, de sus, fiindcă munții care ne în -con joară sunt foarte, foarte înalți.
Deși îi invidiez foarte tare, n-aș avea niciodată curajul
să sar.
Sună la ușă. Chelnerul intră cu un platou de argint,
o vază cu trandafiri, cafea (pentru soțul meu), ceai (pen -tru mine), croasanți, pâine prăjită caldă, pâine de secară,gem, ouă, suc de portocale, ziarul local și toate celelaltelucruri care ne fac fericiți.

Îl trezesc cu un sărut. Nu-mi amintesc când am făcut
asta ultima oară. El se sperie, dar pe urmă surâde. Neașezăm la masă și savurăm bunătățile din fața noastră.Vorbim puțin despre beția de ieri.
— Cred că aveam nevoie de asta. Dar nu-mi lua co –
mentariile foarte în serios. Când explodează un balon,sperie pe toată lumea, dar nu-i decât un balon care a ex -plo dat. Inofensiv.
Îmi vine să-i spun că m-am simțit foarte bine desco –
perindu-i toate slăbiciunile, dar zâmbesc și continui să-mimănânc croasantul.
Observă și el parapantele. Îi strălucesc ochii. Ne îmbră –
căm și coborâm ca să profităm de dimineață.
Mergem direct la recepție. Spune că vom pleca astăzi,
cere să ni se aducă valizele și achită nota de plată.
Ești sigur? Nu putem rămâne până mâine de dimi –
neață?
— Sunt sigur. Noaptea de ieri mi-a ajuns ca să înțeleg
că e imposibil să te întorci în timp.
Mergem spre ușă, traversând holul lung cu tavan de
sticlă. Am citit într-o broșură că înainte exista aici o stradă;acum au unit cele două clădiri care erau pe trotuare opuse.După cum se vede, turismul prosperă aici, chiar dacă nuexistă pârtii de schi.
Dar, în loc să iasă pe ușă, o ia spre stânga și i se adre –
sează portarului.
— Cum putem sări?
Putem? N-am nici cea mai mică intenție să fac asta. Portarul îi întinde o broșură. Scrie totul acolo.
— Și cum ajungem sus?
Portarul spune că nu trebuie să mergem până acolo.
Drumul e foarte complicat. Ajunge să fixăm ora și vinei să ne caute la hotel.
236

Nu e foarte periculos? Să sari în gol, între două lanțuri
muntoase, fără să mai fi făcut asta niciodată? Cine suntresponsabilii? Există un control al guvernului asupra in -structorilor și echipamentelor?
— Doamnă, lucrez aici de zece ani. Sar cel puțin o dată
pe an. Niciodată n-am văzut un accident.
Zâmbește. Trebuie să fi repetat cuvintele astea de mii
de ori în cei zece ani.
— Mergem?
Ceee? De ce nu mergi singur?
— Pot să merg singur, bineînțeles. Tu mă aștepți aici
jos cu aparatul de fotografiat. Dar trebuie și vreau să amexperiența asta în viață. Întotdeauna m-a înspăimântat.Chiar ieri am vorbit despre momentul când totul se așazăpe osii și nu ne mai testăm limitele. A fost o noapte foartetristă pentru mine.
Știu. Îl roagă pe portar să fixeze o oră.
— Acum de dimineață sau după-amiază, când veți
putea vedea apusul soarelui reflectat pe zăpada din jur?
Acum, răspund.
— O persoană sau două?
Două, dacă e acum. Dacă n-am să am șansa de a mă
gândi la ce fac. Dacă n-o să am timp să deschid cutia dincare o să iasă demonii ca să mă sperie – frică de înălțime,de necunoscut, de moarte, de senzațiile-limită. Acum oriniciodată.
— Puteți alege între douăzeci de minute, jumătate de
oră și o oră.
Există și zboruri de zece minute?Nu.
— Vreți să săriți de la 1 350 sau de la 1 800 de metri?
237

Încep deja să dau înapoi. N-aveam nevoie de toate
in formațiile astea. Bineînțeles că vreau săritura cea maijoasă posibil.
— Iubito, n-are nici un sens. Sunt sigur că nu sa va
întâmpla nimic, dar, dacă s-ar întâmpla, pericolul e ace -lași. O cădere de la 21 de metri, adică de la etajul șapteal unei clădiri, ar avea aceleași consecințe.
Portarul râde. Râd și eu ca să-mi ascund emoția. Ce
naivă am fost ca să-mi închipui că niște prăpădiți de 500de metri ar face o diferență.
Portarul ia telefonul și vorbește cu cineva.
— N-are loc decât pentru sărituri de la 1350 de metri.
Mai absurdă decât frica pe care am simțit-o înainte e
ușurarea care mă inundă acum. Ah, ce bine!
Mașina va fi la poarta hotelului în zece minute.

239Sunt în fața prăpastiei cu soțul meu și încă vreo cinci,
șase persoane, așteptându-mi rândul. Pe drumul până aicisus m-am gândit la copiii mei, care ar putea să-și piardăpărinții… Atunci mi-am dat seama de ce nu vom săriîmpreună…
Ne punem echipamentul special și căștile. De ce casca?
Pentru ca să alunec peste o mie de metri până jos cucraniul intact, în caz că mă lovesc de o stâncă?
— Casca e obligatorie.
Perfect. Îmi pun casca – la fel cu a cicliștilor care bân –
tuie străzile Genevei. Nimic mai stupid, dar n-am să discut.
Mă uit în față: între noi și prăpastie mai există o pantă
acoperită cu zăpadă. Pot întrerupe zborul din prima se -cundă, coborâm acolo și urcăm pe jos. Nu sunt obligatăsă merg până la capăt.
Niciodată nu mi-a fost frică de avioane. Ele au făcut
parte dintotdeauna din viața mea. Doar că, atunci cândsuntem într-un avion, nu ne trece prin gând că e exact ace -lași lucru ca săritura cu parapanta. Singura diferență estecă acel cocon de metal pare un scut și ne dă senzația căsuntem protejați. Atâta tot.
Atâta tot? Cu slabele mele cunoștințe despre legile
aerodinamicii, îmi închipui că da.

Trebuie să mă conving. Am nevoie de un argument
mai bun.
Iată argumentul mai bun: avionul e de metal. Foarte
greu. Și transportă multe valize, persoane, echipamente,tone de combustibil inflamabil. Parapanta, în schimb, esteușoară, coboară cu vântul, ascultă de legile naturii, ca ofrunză ce cade din copac. Are mult mai mult sens.
— Vreți să săriți prima?
Da, vreau. Pentru că, dacă mi se întâmplă ceva, vei
ști să te ocupi de copiii noștri. În plus, ai să te simți vino -vat pe tot restul vieții că ai avut ideea asta nesăbuită. Voifi amintită drept tovarășa ta de drum, mereu alături debărbatul ei în clipele de durere și în bucurie, în aventurăși în rutină.
— Suntem gata, doamnă.
Păi cum, dumneata ești instructorul? Nu ești prea tânăr
pentru asta? Aș prefera să merg cu șeful vostru, fiindcăe prima oară.
— Sar de când am vârsta permisă, 16 ani. Am sărit nu
numai de aici, ci și din diferite locuri din lume, de cinciani. Nu vă faceți griji, doamnă.
Tonul lui condescendent mă irită. Cei mai bătrâni și
temerile lor ar trebuie să fie respectați. În plus, probabilcă le spune asta tuturor.
— Amintiți-vă de instrucțiuni. Iar când vom începe
să alergăm, să nu vă opriți. Lăsați-mă pe mine să mă ocupde tot.
Instrucțiuni. Parcă am fi familiarizați cu toate astea,
când de fapt ne-a zis doar că riscul cel mai mare e să vremsă ne oprim la mijloc. Și că, atunci când vom ajunge lasol, trebuie să continuăm să alergăm până vom simți căpicioarele ni s-au înfipt bine în pământ.
240

Visul meu: picioarele pe pământ. Mă duc la soțul meu
și-l rog să fie ultimul care sare, ca să aibă timp să vadăce s-a întâmplat cu mine.
— Vreți să luați aparatul de fotografiat? întreabă in –
structorul.
Aparatul poate fi prins pe vârful unui baston din alu –
miniu de circa 60 de centimetri. Nu, nu vreau. Mai întâi,nu fac asta ca să le arăt altora. Pe urmă, dacă îmi depășescpanica, voi fi mai preocupată să filmez decât să admirpeisajul. Am învățat asta de la tata, când încă mai eramadolescentă: făceam o plimbare pe Materhorn și eu măopream la fiecare minut ca să fotografiez. Până când els-a enervat: „Crezi că toată frumusețea și măreția astaîncap într-un pătrățel de film? Gravează-ți lucrurile îninimă. E mai important decât să încerci să le arăți oame -nilor ce trăiești“.
Partenerul meu de zbor, de la înălțimea înțelepciunii
lui de 21 de ani, începe să prindă corzi de corpul meu,folosind carabiniere mari de aluminiu. Scaunul e legatde parapantă; eu voi fi în față, el în spate. Încă mai potrenunța, dar parcă nu mai sunt eu. Sunt complet lipsităde reacție.
Ne așezăm în poziția de start, în timp ce veteranul de
21 de ani și șeful escadrilei schimbă între ei opinii desprevânt.
Și el se leagă de scaun. Îi simt respirația în ceafă. Mă
uit în spate și nu-mi place ce văd: pe zăpada albă e unșir de pânze colorate întinse pe jos, cu persoane legatede ele. Îl văd și pe soțul meu, tot cu casca pe cap. Îmiînchipui că nu a avut de ales și trebuie să sară la două,trei minute după mine.
— Suntem gata. Începeți să alergați.
Nu mă mișc.
241

— Haideți. Începeți să alergați.
Îi explic că nu vreau să rămân să mă învârt prin aer.
O să coborâm ușor. Cinci minute de zbor sunt suficientepentru mine.
— O să-mi spuneți asta în timp ce zburăm. Dar, vă rog,
s-a format o coadă. Trebuie să sărim acum.
Cum nu mai am voință proprie, urmez ordinele. Încep
să alerg în direcția hăului.
— Mai repede.
Alerg mai repede, bocancii zvârlind zăpada în toate
părțile. În realitate nu sunt eu cea care aleargă, ci un au -tomat care ascultă de comenzi. Încep să țip – nu de fricăsau de surescitare, ci din instinct. Am redevenit o femeiea cavernelor, cum a spus cubanezul. Ne e teamă de pă -ianjeni, de insecte și țipăm în asemenea situații. Țipămmereu.
Deodată picioarele mele se dezlipesc de sol, mă țin
cu toate forțele de hamul care mă leagă de scaun și în -cetez să mai țip. Instructorul continuă să alerge câtevasecunde și pe urmă nu mai înaintăm în linie dreaptă.
Vântul ne controlează viețile.
În primul minut nu deschid ochii – așa că nu am no –
țiunea înălțimii, a munților, a pericolului. Încerc să-miimaginez că sunt acasă, în bucătărie, povestindu-le copii –
lor ceva ce s-a întâmplat în timpul călătoriei; poate despreoraș, poate despre camera de hotel. Nu le pot spune cătatăl lor a băut atâta încât a căzut pe jos când ne întor -ceam seara la hotel. Nu le pot spune că m-am încumetatsă zbor, fiindcă vor vrea să facă și ei la fel. Sau mai rău:ar putea încerca să zboare singuri, aruncându-se de laetajul întâi al casei.
242

Atunci îmi dau seama de stupizenia mea: de ce să stau
cu ochii închiși? Nu m-a obligat nimeni să sar. „Sunt aicide ani de zile și n-am văzut niciodată un accident“, a spusportarul.
Deschid ochii.Nu voi reuși niciodată să descriu cu precizie ceea ce
văd, ceea ce simt. Jos se află valea care unește cele douălacuri, cu orașul în mijloc. Zbor, liberă în spațiu, fără niciun zgomot – fiindcă înaintăm cu vântul, navigând în cer -curi. Munții care ne înconjoară nu mai par atât de înalțiși amenințători, ci niște prieteni îmbrăcați în alb și lumi -nați de razele soarelui.
Mâinile mi se relaxează, dau drumul hamului și des –
chid brațele, ca și cum aș fi o pasăre. Bărbatul din spatelemeu trebuie să-și fi dat seama de transformare și, în locsă continue coborârea, începe să urce, folosindu-se de cu -renții invizibili de aer cald din atmosfera care mai înaintepărea omogenă.
În fața noastră e un vultur, navigând pe același ocean,
folosindu-și fără efort aripile ca să-și controleze zborulmisterios. Unde vrea să ajungă? Oare doar se amuză, bu -cu rându-se de viață și de frumusețea din jur?
Parcă aș comunica prin telepatie cu vulturul. Instruc –
torul de zbor îl urmează, el e călăuza noastră. Ne aratăpe unde trebuie să trecem ca să urcăm tot mai sus, sprecer – zburând tot timpul. Simt același lucru ca în ziuaaceea la Nyon, când m-am imaginat alergând până cecorpul meu nu mai putea suporta efortul.
Iar vulturul îmi spune: „Vino. Tu ești cerul și pămân –
tul; vântul și norii; zăpada și lacurile“.
Parcă aș fi în pântecul mamei, absolut sigură și ocro –
tită, trăind lucruri pentru prima oară. Curând mă voi naște,mă voi transforma iar într-o ființă umană care pășește
243

cu amândouă picioarele pe fața Pământului. Pentru mo –
ment însă, stau în pântecul acesta fără să opun rezis tență,lăsându-mă purtată oriunde.
Sunt liberă. Da, sunt liberă. Iar vulturul are dreptate, eu sunt mun –
ții și lacurile. Nu am trecut, prezent sau viitor. Încep săînțeleg ceea ce oamenii numesc „eternitate“.
O fracțiune de secundă mă gândesc: oare toți cei care
sar au aceeași senzație? Dar ce contează? Nu vreau să măgândesc la ceilalți. Plutesc în eternitate. Natura îmi vor -bește ca și cum aș fi fiica ei preaiubită. Muntele îmi zice:ai forța mea. Lacurile îmi spun: ai pacea și calmul meu.Soarele îmi dă sfaturi: strălucește ca mine, lasă-te dusădincolo de tine însăți. Ascultă.
Atunci încep să aud vocile care erau de atâta timp în
mine, care erau înăbușite de gândurile repetitive, de sin -gurătate, de terorile nocturne, de teama de a mă schimbași teama că totul va continua la fel. Cu cât urcăm mai sus,cu atât mă desprind mai mult de mine.
Sunt în altă lume, unde lucrurile se potrivesc perfect.
Departe de viața aceea plină de sarcini de îndeplinit, do -rințe imposibile, suferință și plăcere. Nu am nimic și sunttotul.
Vulturul începe să se îndrepte spre vale. Cu brațele
desfăcute, imit mișcare aripilor lui. Dacă m-ar putea ve -dea cineva în momentul acesta, nu ar ști cine sunt, pentrucă sunt lumină, spațiu și timp. Sunt în altă lume.
Iar vulturul îmi spune: asta e eternitatea. În eternitate, nu existăm; suntem doar un instrument
al Mâinii care a creat munții, zăpada, lacurile și soarele.M-am înapoiat în timp și în spațiu la momentul când totulse creează și stelele înaintează în direcții opuse. Vreau să-islujesc acestei Mâini.
244

Gânduri se nasc și mor în mintea mea fără să schimbe
ceea ce simt. Mintea mea a părăsit corpul și s-a ameste -cat cu natura.
Ah, ce păcat că vulturul și cu mine vom ajunge în par –
cul din fața hotelului, acolo jos. Dar ce contează ce se vaîntâmpla în viitor? Sunt aici, în acest pântec matern alcă -tuit din nimic și din tot.
Inima mea umple fiecare colț al universului. Încerc
să explic toate astea în cuvinte pentru mine însămi, încercsă fac în așa fel încât să-mi amintesc ce simt acum, darimediat gândurile astea dispar și hăul pare a se umpleiar cu tot.
Inima mea!Înainte vedeam un univers gigantic în jurul meu; iar
acum universul pare un mic punct în inima mea, cares-a întins la nesfârșit, ca spațiul. Un instrument. O binecu -vântare. Mintea mi se străduiește să mențină controlulși să explice măcar câte ceva din ce simt, dar forța e maiputernică.
Forța. Senzația de Eternitate îmi conferă misterioasa
senzație de putere. Pot tot, inclusiv să pun capăt sufe -rinței din lume. Zbor vorbind cu îngerii, aud voci și dez -văluiri care curând vor fi uitate, dar care în clipa aceastasunt la fel de reale ca vulturul din fața mea. Niciodatănu voi fi în stare să explic ce simt. Nici măcar mie însămi,dar ce importanță are asta? E viitorul, și încă nu am ajunsacolo, sunt în prezent.
Mintea rațională dispare din nou și îi sunt recunos –
cătoare. Mă închin în fața inimii uriașe, plină de luminăși de putere, care poate îmbrățișa tot ce s-a întâmplat dejași ce se va întâmpla de astăzi până la sfârșitul timpurilor.
Pentru prima oară aud ceva: lătrat de câini. Ne apro –
piem de sol și realitatea începe să capete contur. Curând
245

voi călca pe planeta pe care trăiesc, dar am experimentat
toate planetele și toți sorii cu inima, care era mai mareca totul.
Vreau să rămân în starea asta, dar gândirea revine. Văd
hotelul în partea dreaptă. Lacurile sunt deja ascunse depăduri și coline.
Dumnezeule, oare nu pot rămâne așa pentru tot –
deauna?
Nu poți, spune vulturul, care ne-a condus până la parcul
unde vom ateriza în câteva clipe, și acum își ia rămas-bun,fiindcă a dat peste un nou curent de aer cald, urcă iarfără nici cel mai mic efort, fără să bată din aripi, doarcontrolând vântul cu penele. Dacă ai rămâne așa pentrutotdeauna, n-ai putea trăi pe lume, spune el.
Și ce dacă? Încep să vorbesc cu vulturul, dar văd că
fac asta în mod rațional, încercând să argumentez. Cumvoi putea trăi pe lume după ce am trecut prin ce am tre -cut în Eternitate?
Încearcă, răspunde vulturul, dar abia îl mai aud. Atunci
se îndepărtează – pentru totdeauna – din viața mea.
Instructorul șoptește ceva – mi-amintește că trebuie
să alerg din momentul când picioarele mele vor atingesolul.
Văd iarba în fața mea. Ceea ce îmi doream atât de
mult înainte – să ajung pe pământ – acum devine sfârșitula ceva.
A ce anume?Picioarele mele ating solul. Alerg puțin și imediat in –
struc torul controlează parapanta. Apoi, vine spre mineși desface curelele. Se uită la mine. Eu mă uit la cer. Totce văd sunt alte parapante colorate, apropiindu-se delocul unde stau.
Îmi dau seama că plâng.
246

— Vă simțiți bine?
Fac din cap semn că da. Nu știu dacă înțelege ce am
trăit.
Da, înțelege. Spune că, o dată pe an, zboară cu cineva
care are aceeași reacție ca mine.
— Când îi întreb ce e, nu reușesc să-mi explice. Cu
prietenii mei se întâmplă la fel: unele persoane par să intreîn stare de șoc și nu-și revin decât când pun picioarelepe pământ.
E exact invers. Dar nu sunt dispusă să explic nimic.Îi mulțumesc pentru cuvintele de „îmbărbătare“. Mi-ar
plăcea să spun că nu vreau ca ce am simțit acolo sus săse termine. Dar descopăr că s-a terminat deja, și nu amnici o obligație să dau explicații. Mă îndepărtez și mă ducsă iau loc pe o bancă din parc, așteptându-mi soțul.
Nu pot să mă opresc din plâns. El aterizează, se apro –
pie de mine cu un zâmbet larg, spune că a fost o expe -riență fantastică. Continui să plâng. Mă îmbrățișează,spune că gata, a trecut, că nu ar fi trebuit să mă obligesă fac ceva ce nu voiam.
Nu-i asta, răspund. Lasă-mă în pace, te rog. În scurt
timp am să fiu bine.
Cineva din echipă vine după echipament și ne resti –
tuie paltoanele. Fac totul automat, dar fiecare gest măreaduce într-o lume diferită, cea pe care o numim „reală“și unde nu voiam să revin în nici un chip.
Totuși, n-am de ales. Singurul lucru pe care îl pot face
e să-l rog pe soțul meu să mă lase puțin singură. Măîntreabă dacă vreau să intrăm în hotel, pentru că e frig.Nu, e bine aici.
Rămân acolo o jumătate de oră, plângând. Lacrimi de
binecuvântare, care-mi spală sufletul. În cele din urmăîmi dau seama că e momentul să mă întorc din nou înlume.
247

Mă ridic, merg spre hotel, luăm mașina și soțul meu
conduce înapoi la Geneva. A dat drumul la radio – așacă nu e nimeni obligat să vorbească. Treptat încep să simto durere de cap teribilă, dar știu ce este: sângele reîncepesă circule prin părțile blocate de emoțiile care acum serisipesc. Momentul eliberării este însoțit de durere, darîntotdeauna a fost așa.
El nu are nevoie să explice ce a spus ieri. Eu nu am
nevoie să explic ce am simțit azi.
Lumea e perfectă.

249M ai e o oră până la sfârșitul anului. Prefectura a
decis o tăiere semnificativă a chetuielilor cu tradiționalulrevelion din Geneva, astfel încât vom avea mai puținefocuri de artificii. Mai bine: am văzut artificii toată viațași nu mă mai emoționează din copilărie.
Nu pot spune că-mi va fi dor de aceste 365 de zile.
Vân tul a suflat cu furie, fulgerele au lovit, valurile aproa -pe că mi-au răsturnat barca, dar până la urmă am reu -șit să străbat oceanul și am ajuns pe uscat.
Uscat? Nu, nici o relație nu poate căuta așa ceva. Ceea
ce ucide legătura între două persoane e tocmai lipsa deprovocări, senzația că nimic nu mai este o nou tate. Avemnevoie să fim în continuare o surpriză unul pentru celălalt.
Totul începe cu o mare sărbătoare. Suntem înconju –
rați de prieteni, pastorul spune lucruri pe care le-a repetatdeja la sute de cununii pe care le-a oficiat, de exemplu săconstruim o casă pe stâncă, și nu pe nisip, invitații aruncăorez. Zvârlim buchetul, femeile nemăritate ne invidiazăîn taină; cele măritate știu că pornim pe un drum carenu seamănă cu cel din basmele cu zâne.
Și atunci realitatea se instalează încetul cu încetul, dar
nu acceptăm. Vrem ca partenerul nostru să rămână exact

persoana pe care am întâlnit-o la altar și cu care am schim –
bat verighetele. Ca și cum am putea opri timpul.
Nu putem. Nu trebuie. Înțelepciunea și experiența nu
transformă omul. Timpul nu transformă omul. Singurullucru care ne transformă e dragostea. Cât timp am fostîn văzduh, am înțeles că dragostea mea de viață, de uni -vers, e mai puternică decât orice.

251M i-amintesc de o predică pe care un tânăr pastor
necunoscut a scris-o în secolul al XIX-lea, analizând epis -tola Sfântului Pavel către Corinteni și diferitele chipuripe care le dezvăluie dragostea pe măsură ce crește. Elspune că multe din textele spirituale pe care le vedemazi se adresează doar unei părți din om.
Oferă Pace, dar nu vorbesc de Viață.Discută de Credință, dar uită Dragostea. Vorbesc de Dreptate, și nu pomenesc de Revelație,
cum a fost cea pe care am avut-o când am sărit din abisulde la Interlaken și care m-a făcut să ies din gaura neagrăpe care singură mi-o săpasem în suflet.
Să-mi fie întotdeauna limpede că numai Dragostea
Adevărată poate să se măsoare cu orice altă dragoste depe lumea asta. Când dăruim totul, nu mai avem nimicde pierdut. Și atunci dispar frica, gelozia, plictisul și ru -tina, și rămâne doar lumina unui gol care ne sperie, darne apropie unul de celălalt. O lumină care se schimbătot timpul, și asta e ceea ce o face frumoasă, plină de sur -prize – nu întotdeauna cele pe care le așteptam, ci celecu care reușim să conviețuim.
Să iubești din plin înseamnă să trăiești din plin.Să iubești pentru totdeauna înseamnă să trăiești pen –
tru totdeauna. Viața Veșnică e legată de Dragoste.

De ce vrem să trăim pentru totdeauna? Fiindcă vrem
să petrecem încă o zi cu cel care e lângă noi. Fiindcăvrem să continuăm să fim cu cineva care merită dragos -tea noas tră, și care să știe să ne iubească așa cum credemcă merităm.
Pentru că a trăi înseamnă a iubi.Până și iubirea pentru un animal de companie – un
cățel, de exemplu – poate justifica viața unei ființe ome -nești. Dacă omul nu va mai avea acestă legătură de iubirecu viața, dispare și orice rațiune a lui de a trăi.
Să căutăm mai întâi Dragostea, și tot restul ne va fi
dăruit.
În acești zece ani de căsnicie, m-am bucurat de toate
plăcerile pe care le poate avea o femeie, și am suferit lu -cruri pe care nu le meritam. Chiar și așa, privindu-mitrecutul, rămân doar puține momente – în general foartescurte – în care am putut trăi o biată imitație a ceea ceîmi închipui că este Dragostea Adevărată: când mi-amvăzut copiii născându-se, când mi-am ținut soțul de mânăprivind Alpii sau imensul jet de apă al lacu lui Leman.Dar aceste puține momente sunt ceea ce-mi jus tifică exis -tența, fiindcă ele îmi dau forța să merg îna inte și-mi înve -selesc zilele – oricât aș fi încercat eu să le întristez.
Mă duc la fereastră și privesc orașul de afară. Ză pada
care ni se promisese nu a căzut. Chiar și așa, cred că esteunul dintre revelioanele cele mai romantice pe care le-amavut, fiindcă eram gata să mor și Dragostea m-a reîn viat.Dragostea, singurul lucru care va rămâne când însăși spițaomenească se va stinge.
Dragostea. Ochii mi se umplu cu lacrimi de bucurie.
Nu te poți sili să iubești, la fel cum nu poți sili pe altci -neva. Tot ce poți face este să privești Dragostea, să te în -drăgostești de ea și s-o imiți.
252

Nu există altă cale de a reuși să iubești și nu e nici un
mister în asta. Îi iubim pe ceilalți, ne iubim pe noi înșine,
îi iubim pe dușmanii noștri, și astfel niciodată nu va lipsinimic în viețile noastre. Pot să dau drumul la televizorși să văd ce se întâmplă pe lume, pentru că, atâta vremecât în fiecare din acele tragedii există puțină iubire, mer -gem spre mântuire. Fiindcă Dragostea aduce mai multăDragoste.
Cine știe să iubească iubește Adevărul, se bucură de
Adevăr, nu se teme, fiindcă mai devreme sau mai târziu
el izbăvește tot. El caută Adevărul cu mintea curată, sme -rită, fără prejudecăți sau intoleranță – și va sfârși mulțu -mit de ce va găsi.
Poate că un cuvânt ca sinceritate nu explică pe deplin
această trăsătură a Dragostei, dar nu reușesc să găsesc
altul. Nu vorbesc de sinceritatea care îl umilește pe aproa -pele tău; Dragostea Adevărată nu înseamnă să-ți expuiîn fața celorlalți slăbiciunile, ci să nu te temi să le arățicând ai nevoie de ajutor și să te bucuri când lucrurile suntmai bune decât credeau ceilalți.
Mă gândesc cu duioșie la Jacob și Marianne. Fără să
vrea, ei m-au readus la soțul meu și la familia mea. Sper
să fie fericiți în această ultimă noapte a anului. Sper cătoate astea i-au apropiat și pe ei mai mult.
Oare încerc să-mi justific adulterul? Nu. Am căutat
Adevărul și l-am găsit. Și sper că li se va întâmpla la feltuturor celor care au avut o experiență ca a mea.
Să știi să iubești mai bine.
Acesta trebuie să fie țelul nostru pe lume: să învă țăm
să iubim.
Viața ne oferă mii de ocazii să învățăm. Fiecare bărbat
și fiecare femeie, în fiecare zi din viețile lor, au întot deauna
253

o bună ocazie să se dăruiască Dragostei. Viața nu e o
nesfârșită zi de odihnă, ci o necontenită ucenicie.
Iar cea mai importantă lecție este să înveți să iubești.Să iubești mereu mai bine. Fiindcă vor dispărea limbile,
profețiile, țările, solida Confederație Elvețiană, Genevași strada unde locuiesc, stâlpii de curent, casa în care suntacum, mobilele din cameră… și trupul meu va dispăreade asemenea.
Dar un lucru va rămâne pentru totdeauna însemnat
în sufletul Universului: dragostea mea. În pofida greșe -lilor, a hotărârilor care i-au făcut pe ceilalți să sufere, amomentelor când credeam că ea nu există.

Plec de la fereastră, îi chem pe copii și pe soțul meu.
Spun că – așa cum cere tradiția – trebuie să ne urcăm pecanapeaua din fața șemineului și, la miezul nopții, săcălcăm podeaua cu piciorul drept.
— Iubito, ninge!
Alerg din nou la fereastră, privesc lumina unuia din
felinare. Da, ninge. Cum de nu observasem înainte?
— Putem să ieșim? întreabă unul dintre copii.
Nu încă. Mai întâi ne așezăm pe canapea, mâncăm do –
uă sprezece boabe de strugure și punem bine sâmburiica să avem prosperitate tot anul, facem tot ce am învățatde la înaintașii noștri.
Pe urmă ieșim ca să sărbătorim viața. Sunt sigură că
noul an va fi minunat.
Geneva, 30 noiembrie 2013