Patul Lui Procust de Camil Petrescu

Sinuciderea ca mistificare compernsatoare în Patul lui Procust de Camil Petrescu

Camil Petrescu pornește de la premiza că adevărul este accesibil prin intermediul experienței directe, de aceea orice act semnificativ poate fi relativizat prin înmulțirea perspectivelor. Refuzul viziunii dindărăt, al ubicuității, specifice romanului tradițional și obiectiv, face ca adevărul să fie pulverizat și aceeași problemă să fie percepută din unghiuri diferite. Actul suicidar, element-cheie în definirea personajului Ladima, se transformă astfel într-un creuzet ideatic sau într-un puzzle.

Pentru a-și susține această viziune narativă, autorul recurge la soluția dosarelor de existență și concepe o arhitectură a romanului modernă și aparent confuză, alcătuită din scrisorile doamnei T (publicate inițial de însuși Camil Petrescu în Cetatea literară, sub pseudonim), caietele lui Fred Vasilescu, ce conțin scrisorile lui Ladima, notele de subsol ale autorului, care se constituie ca personaj, un epilog relatat de Fred Vasilescu și al doilea chiar de către autor. „Romanul e o demonstrație și un program. Ca să insinueze că «arta» n-are nimic cu romanul, autorul afectează a nu-și fi scris el însuși cartea”, susține criticul George Călinescu. Cu alte cuvinte, d-na T și Fred Vasilescu scriu la îndemnul autorului, care pornește de la premiza că „un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simțit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viață, lui și celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsuflețite. Fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie.” Evident, d-na T și Fred Vasilescu nu sunt aleși întâmplător și nu oricine poate surprinde esența întâmplărilor trăite, eroul de roman presupunând luptă interioară, frământări de conștiință, încercarea de a vedea dincolo de contingent.

Capitolul Într-o după-amiază de august concentrează substanța epică a romanului și cuprinde jurnalul lui Fred Vasilescu, licențiat în Drept, secretar de legație la Ministerul de Externe și aviator pasionat, fiul analfabetului Tănase Lumânăraru, care scrie, așa cum am precizat deja, la invitația autorului. Acesta din urmă povestește în subsolul paginii că într-o zi, aflându-se amândoi în fața Cercului Militar și trecând pe lângă ei o fostă artistă a Teatrului Național, Fred devine livid și mărturisește că, din cauza ei, a trăit ceva ieșit din comun și complicat, ce ar putea deveni subiect de roman. Autorul îl îndeamnă atunci să scrie totul „net, la întâmplare, ca într-un proces-verbal” iar Fred, după o ușoară ezitare, acceptă.

Evenimentele din jurnal nu au aparent nimic ieșit din comun: aflat în patul acestei femei ușoare și actrițe diletante, Emilia Răchitaru, citește mai multe scrisori de dragoste expediate chiar ei de către Ladima, poet și ziarist, pe care Fred îl cunoscuse și pentru care simțise respect și atașament spiritual. Așa cum au subliniat unii critici, scrisorile lui Ladima ar putea fi considerate singurele documente autentice din roman, „în condițiile în care Fred scrie la indicația Autorului, iar d-na T îi scrie epistole atât de puțin creditabile tot Autorului, cel care-i ceruse să-și povestească marele amor”, idee subliniată și de George Călinescu: „Acestea barem sunt documente curate, prinse în fierberea trăirii, lipsite de orice intenție artistică.”

Pasiunea pe care Ladima o manifestase față de femeia vulgară și semiprostituată, finalizată prin sinucidere, îl surprinde puternic pe Fred, care își reconstituie propriul trecut (iubirea nefericită pentru d-na T) prin intermediul memoriei involuntare. Cu alte cuvinte, scrisorile lui Ladima adresate Emiliei au rolul de a-l adânci în propria dramă amoroasă, determinându-l să ajungă la concluzia că ambele experiențe sunt înrudite prin spectrul nepotrivirii și al fatalității. De altfel, romanul cuprinde un șir lung de reflecții și demonstrații referitoare la o problemă existențială, dragostea, la capătul cărora n-ar trebui să se ajungă la nicio concluzie apodictică, dimpotrivă, totul este proiectat a rămâne învăluit în mister.

Moartea lui Ladima constituie, într-o formă sau alta, elementul-cheie al romanului, Fred adunând date și fapte, atât din scrisori, cât și din amintirile personale, în speranța identificării resortului fundamental al autosuprimării, în esență un demers de autocunoaștere. Dintre cauzele posibile ce se întrepătrund în mod straniu și inextricabil, iese în relief iubirea obsesivă pentru Emilia Răchitaru, greu de înțeles ca motivație, cu atât mai mult cu cât în acest cuplu strident bărbatul este construit ca poet sensibil și ziarist cu vocație reformatoare, în timp ce femeia este zugrăvită ostentativ ca mediocră și lipsită de orice urmă de profunzime interioară.

În pofida inexpresivității, Emilia Răchitaru este personajul nodal al cărții, reușind să atragă în alcovul ei toți bărbații care i se perindă prin viață. Pentru Ladima este femeia fatală, iar Fred Vasilescu acordă o atenție exagerată acestei cocote de lux, îi subliniază constant (artificial prin exces) insuficiențele, o transformă, prin analiză incisivă, într-o ființă vidată de conținut spiritual și deposedată de orice urmă de mister sau trăiri inefabile, dar, din motive prea puțin lămurite, el însuși o caută și o dorește, fără ca însoțirea să i se pară pe deplin o turpitudine, o experiență înjositoare. Pentru un bărbat, disocierea între plăcerea sexuală și sentiment este mult mai frecventă decât la femei, dar simpla satisfacere a instinctului nu poate fi complicată prin percepția suprasensibilizată, picturală a femeii, decât în cazul unei atracții inexplicabile, chiar dacă aceasta n-are nimic de-a face cu dragostea. Fred Vasilescu nu se duce la oricare femeie, ci la cea pe care o cunoscuse deja, și care-i lăsase amintirea unei senzualități irezistibile, nu doar a simplei excitații: „Totul în trupul meu era pregătit încă de pe drum și se accentua intens pentru ce avea să vie. Mâna desfăcută ca să-mi mărească suprafața de pipăit se încolăcise de pe acum în jurul brațului alb, plinuț al fetei, ochiul juca încă de pe acum comedia enervată a sânilor, care, pe jumătate văzuți, nu rămân așa etern, ca într-un tablou, căci cămașa, prinsă încă la mijlocul trupului, cade pe ei, dezvelindu-l pe unul complet, iar pe altul pe jumătate, sâni a căror vagă moliciune e parcă provocată de greutatea senzualității dizolvante, leneșe și lenevitoare ca aerul cald”. Mai mult, Emilia nu este dorită, chiar și sporadic, doar de către Fred Vasilescu, fiindcă, așa cum el însuși susține, „au avut-o toți prietenii mei, ca și mine (căpitanul Ștefănescu, în tren, fără ca ea să-și scoată chiloții)”. O astfel de mărturisire deschide interpretarea în două direcții opuse: fie Emilia este, în felul ei, specială, atrăgând toți bărbații, fără excepție, fie Fred Vasilescu și prietenii lui formează un tot unitar, un anumit tip erotic masculin, pentru care femeia poate fi doar un obiect de satisfacere a dorințelor sexuale, ipostază ce pune sub semnul întrebării superioritatea morală a personajului masculin și dreptul de a așeza sub o lupă monstruos măritoare defectele Emiliei.

În definitiv, întrebarea cheie, simplist formulată, este următoarea: de ce Fred acordă atâta importanță Emiliei, dacă ea nu reprezintă decât o femeie goală, adică simplu trup fizic, lipsit de încărcătură psihică? În viziunea lui Ortega y Gasset, „nu doar în conviețuirea umană, ci și în raporturile cu orice altă ființă vie, viziunea fizică a formei sale reprezintă totodată percepția psihică a sufletului sau cvasisufletului său. În urletul câinelui percepem durerea lui, iar în pupila tigrului, ferocitatea. Carnea este în esență și constitutiv trup fizic încărcat cu electricitate psihică, pe scurt cu caracter.” Pentru Fred Vasilescu, Emilia nu constituie o sinteză inefabilă, trupul nu poartă amprenta configurării expresive a ființei, cu toate acestea o judecă, ba chiar are așteptări în conversație sau în ceea ce privește reacțiile emoționale ale acesteia, și nu nevoia de autopedepsire prin coborârea în sfera viciului îl animă în dorința de a o întâlni, ci vraja erotică pe care o mărturisește încă de la început: „Încep să-mi simt corpul, aș mânca piersici și aș vrea să văd o coapsă de femeie frumos arcuită, cu pielița albă, ca să ți se lipească de podul palmei.”

Pentru o simplă întâlnire amoroasă, cu un bărbat care nu înseamnă decât satisfacții financiare, Emilia se dovedește pragmatică și eficientă, platitudinea ei nefiind, în esență, decât o abordare potrivită unui amor venal. Cu toate acestea, Fred Vasilescu ar fi dorit o provocare mentală și nu de puține ori îi cere ceea ce el însuși nu oferă, concluziile formulate pornind mai întotdeauna de la un context disproporționat în raport cu așteptările. De exemplu, Fred o întreabă simplu când începe repetițiile la teatru, iar Emilia îi răspunde la fel de concis, precizând ora, însă bărbatul nu este mulțumit, deși banalitatea întrebării reclama un răspuns pe măsură: „Ar putea răspunde cu o frază răsturnată și provocatoare, cum răstorni o femeie cu poalele în sus, dar Emilia e normală ca un scris de dictando”. Polivalența punctelor de vedere ar fi fost interesantă prin includerea unei confesiuni a Emiliei, dar, ca și în cazul Elei, cititorul nu știe ce gândește sau trăiește personajul feminin mai mult decât consimte să dezvăluie naratorul-personaj. Autorul, care explică evenimentele și leagă oamenii și întâmplările prin notele de subsol, nu preia rolul demiurgului din romanul tradițional, de aceea niciun adevăr absolut nu poate fi stabilit, nici măcar în privința Emiliei, atât de intens criticate. Totuși, câteva fraze ajută cititorul să iasă din sfera îngustă a punctului de vedere și oferă o imagine nuanțată a personajului: „De altfel, cred că multă lume socoate ca Emilia are talent. Ba mulți o cred și frumoasă”.

Este evident că, deși Fred nu înțelege pasiunea lui Ladima pentru o astfel de femeie, el însuși nu se poate sustrage tentației de a urmări fiecare gest al Emiliei, un fel de seducție demonică, consecința unor rezonanțe joase ale sufletului, punând stăpânire pe el încă dinainte de a păși în interiorul casei. Mai mult, după ce remarcă (probabil nu în mod neașteptat, având în vedere că cei doi nu sunt la prima întâlnire) că Emilia este limitată în gândire și insipidă ca personalitate, se excită sexual: „Vrea să fie șăgalnică, se pare, și, simțindu-mă excitat, după ce se convinge, cuprinzând cu mâna, se întoarce, atingându-mi cu bărbia obrazul, și îmi dă o palmă de profesor care glumește cu elevul lui, prins în flagrant delict.”

Din această perspectivă, pasiunea poetului Ladima nu mai pare atât de exagerată sau neverosimilă, Fred însuși fiind atras de Emilia la nivel carnal, incapabil să-și controleze atracția abjectă, deși luciditatea și dezgustul îi furnizează suficiente motive contrare. În plus, aproape tot discursul etic, sapiențial pe alocuri, al lui Fred Vasilescu, este compromis de propria lipsă de verticalitate morală. O judecă pe Emilia pentru că „se dă fără nicio justificare sufletească… din mobile cu totul străine iubirii” în contextul în care el o înșeală fără remușcare și o izgonește din casă pe d-na T, singura femeie care-l iubește cu adevărat și, în plus, mărturisește că în liceu frecventa bordeluri murdare. O acuză pe Emilia că cerșește roluri și caută relații în lumea bună care să-i faciliteze succesul, însă tot el o complimentează, când Emilia interpretează o scenă: „Am început să mint gratuit și neconvins. – Dar nu, dar nu, era foarte bine.”

Ladima nu se îndrăgostește de o prostituată, cum subtil ne inoculează confesiunea lui Fred Vasilescu, ci de o actriță care ajunge pe scena Teatrului Național, profesie atractivă pentru poetul care are darul de a transfigura realitatea. Evaluarea interpretării actoricești, făcută cu ironie de către aviator, nu poate constitui un reper și, respectând principiul relativismului, oricare dintre părerile formulate în roman poate deveni adevăr. Emilia este aplaudată nu de puține ori la scenă deschisă, iar unele cronici sunt fără îndoială elogioase. Îndrăgostirea lui Ladima ar fi fost aproape imposibilă în absența acestei atracții irezistibile pentru artă, formă de libertate spirituală, singura care pune stavilă timpului, dând sens unei vieți finite. Poetul vulnerabil sufletește, receptacol sensibil al emoțiilor, este tulburat nu de femeia, ci de actrița Emilia Răchitaru, așa cum reiese chiar din scrisori: „Am o încredere nemărginită în talentul d-tale și o teamă vagă că nu vei fi înțeleasă… E așa de greu să faci artă adevărată la noi în țară (…) Aș vrea să fii aclamată, să fii acoperită cu flori.”

Referindu-se la relația cu Emilia, criticii au subliniat în nenumărate rânduri candoarea sufletească, donquijotismul personajului Ladima, îndrăgostit de o himeră, dualitatea personalității sale, poet sensibil și ziarist acid, îndrăgostit copilăros și om serios, fiind aproape o concluzie apodictică ipostaza de victimă nevinovată în relația cu o femeie profund viciată. Iubirea pasională a personajului a fost interpretată cu precădere ca o ilustrare a cristalizării, adică a fenomenului de transfigurare a persoanelor și a situațiilor sub influența sentimentelor și a pasiunilor, un proces cvasipatologic, prin care se distruge simțul realității, metaforic descris de Stendhal, într-un fragment devenit celebru: „Lăsați mintea unui amant să lucreze timp de 24 de ore și iată ce veți găsi: la minele de sare din Salzburg se aruncă în adâncurile părăsite ale minei de sare o creangă de copac desfrunzită de iarnă, după două sau trei luni creanga e scoasă, acoperită în întregime de cristale strălucitoare: cele mai mici crenguțe, cele subțiri cât laba unui pițigoi, sunt împodobite cu nenumărate diamante mobile și orbitoare; și nu mai poți recunoaște creanga primitivă”. Cu alte cuvinte, conștiința nu reflectă doar obiecte exterioare, ci și situații sau aspecte născute chiar din străfundurile ei, de aici iluzia și concluzia formulată de Marcel Proust, potrivit căreia „nimic nu este în obiect, totul este în spirit” Cuplului Swann-Odette de Crecy i-ar corespunde în Patul lui Procust perechea G.D.Ladima-Emilia Răchitaru, poetul iubind, în esență, propria plăsmuire, departe de identitatea reală a Emiliei. Puține voci, printre care Simona Sora, susțin, fără să dezvolte, că „scrisorile lui Ladima spun (oblic) un lucru prea puțin așteptat, și anume că Ladima știa, în fond, cu cine are de-a face.”

Lecturând scrisorile lui Ladima adresate Emiliei, Fred descoperă uluit (ipostază forțată, având în vedere, așa cum am precizat deja, atracția inexplicabilă pentru aceeași femeie) că omul grav și serios pe care-l cunoscuse, făcuse din ea centrul exclusiv al preocupărilor, o considerase castă și talentată și chiar ar fi vrut s-o ia de soție. Dacă Emiliei i s-a reproșat lipsa de receptivitate și senzualitatea rece și mercantilă în relația cu Ladima, mult mai puțin s-a pus accent pe absența unor coordonate autentice ale iubirii poetului, adică pe un fel de inducere în eroare a Emiliei, mai mult sau mai puțin conștiente. Nu Emilia este altfel, ci Ladima o iubește fals sau deloc și, în plus, iubirea nu poate fi exclusiv o emanație a spiritului, Ortega y Gasset susținând, din acest punct de vedere, că „se exagerează capacitatea de fraudă care se găsește în iubire”. Orice alegere depinde de caracterul radical al subiectului, de nevoile lui adânci, iar a susține că Emilia este cu totul altfel decât o vede Ladima, sau că Emilia este doar așa cum o vede Fred, înseamnă a nu recunoaște că nimeni nu poate inventa în totalitate o altă realitate și, invers, ca nimeni nu poate să vadă lucrurile în realitatea lor nudă. Emilia este convinsă că Ladima a iubit-o mult („E unul care m-a iubit îngrozitor, săracul…”), dar poetul nu a iubit-o, de fapt, deloc, și nu pentru că nu ar fi văzut-o clar (scrisorile și relatările Emiliei demonstrează contrariul), ci pentru că Ladima, pur și simplu, nu era capabil de iubire adevărată. Într-o astfel de relație reciproc denaturantă, victime sunt ambii parteneri, unul prin autoamăgire, chiar fără impact emoțional, altul prin faptul de a fi fost încurajat steril în urmărirea unor scopuri irealizabile, printre care acela de a deveni soțul actriței Emilia Răchitaru.

Există în roman suficiente scene care demonstrează, din punct de vedere logic și psihologic, că Ladima realizează mult mai devreme natura reală a Emiliei, dar perseverează în pasiunea lui, pentru că orice renunțare ar fi însemnat o pierdere de sine dramatică. După ce o surprinde încuiată în casă cu Nae Gheorghidiu, îi trimite o scrisoare furibundă în care îi mărturisește că nu a iubit-o, că-i este silă de ea și că niciodată nu a socotit-o altceva decât „o femeie de stradă”. O putem considera exagerată, dar nu putem ignora miezul de adevăr pe care-l conține orice manifestare spontană de acest gen. Două luni nu se văd și nu-și vorbesc, dar Ladima nu se sinucide. Se împacă și nimic nu se schimbă, cel puțin aparent, în sentimentele bărbatului, care își face procese de conștiință pentru graba de a reacționa și pentru imaginația înfierbântată. Află apoi din surse sigure că s-a culcat cu alt bărbat și îi scrie resemnat: „Nu sunt, Emy, nici furios, nici nu sufăr. Mi-e numai o imensă, o nesfârșită milă de mine. Fiecare suntem ursiți de la facerea lumii să fim așa cum suntem, așa cum e ursit sâmburele să dea bostan. Și bobul de grâu spic… S-a făcut în mine ca o lumină de moarte și înțeleg acum, neașteptat, toate întâmplările și toate faptele omenești ale acestui an de delir, de când te cunosc.” Timp de trei luni, Ladima se cufundă într-o depresie adâncă, la capătul căreia nu trăiește vreo iluminare eliberatoare, ci îi trimite o scrisoare în care o imploră să o vadă.

Urmărirea cu cerbicie, în pofida tuturor evidențelor, a certitudinii acestei relații nu poate fi explicată decât pornind de la determinarea esenței ladimiene. Cum este Ladima, cum se raportează la mediul exterior și la sine, cum este definită axiologic și teleologic această esență reiese din substratul scrisorilor. Din acest punct de vedere, Eugen Ionescu remarca pertinent că „se contrazice însă descrierea prousto-bergsoniană (devenirea, evoluția interioară a personajelor) cu un anumit sens static, oarecum naturalist, al personajelor (de pildă, Ladima)”. Orice cititor poate descoperi fără dificultate că un soi de nepotrivire structurală nu-i permite lui Ladima să trăiască pe deplin bucuriile existenței, o interioritate fragilă, aproape morbidă, determinându-i implacabil acțiunile și stările sufletești. Mereu nefericit, îndârjit împotriva proastei alcătuiri a societății românești, marcată de inegalitate și de corupție, exasperat din cauza gerului, dar și a căldurii, nemulțumit de aerul fetid al capitalei, pornit împotriva vanității puerile a modei, Ladima afirmă în mod invariabil de-a lungul romanului că duce o viață „de umilință, mizerie și suferință”. În cartea lui Theodule Ribot, Psihologia pasiunilor, citim că „s-a propus drept criteriu principal al bolilor spiritului lipsa de adaptare, originară sau dobândită, a individului la condițiile sale de existență sau la mediul său.” În cazul lui Ladima, această lipsă de adaptare pare înnăscută, fiindcă personalitatea lui nu se potrivește în nicio împrejurare lumii fizice și sociale, iar problema devine profund ontologică dacă vom constata că nici lumea lui interioară nu este, așa cum spunea Schopenhauer, asemenea unei „odăi vesele, luminate și încălzite, în mijlocul gerului unei nopți de iarnă.” Dimpotrivă, Ladima se suportă greu și caută în afară prezențe sufletești, pe care e în stare să le supradimensioneze, și prin intermediul cărora să-și creeze o realitate compensatoare. Măcinat de un profund sentiment de singurătate și complexat din cauza situației materiale, considerându-se un urgisit al soartei, Ladima găsește în Emilia o confidentă a necazurilor cotidiene, scrisorile constituind mai puțin niște declarații de dragoste și mai mult o formă de terapie existențială. De altfel, interioritatea personajului se dezvăluie de o banalitate dezolantă, scrisorile fiind concepute într-un stil naiv și prozaic, fără subtilități sau artificii stilistice, departe de presupusa profunzime creatoare a poetului. Problemele sau plictiselile în redacție, aspectul mizer al orașului, eforturile, uneori inutile, depuse în favoarea ei pentru obținerea unui rol la teatru, starea de dezgust, întrerupte de scurte elanuri entuziaste, formează în mare subiectul scrisorilor, iar Emilia îi răspunde (o singură scrisoare a acesteia ar fi aruncat, probabil, o altă lumină asupra naturii relației celor doi) îl încurajează, îl primește în casă, îl împacă prin mesaje, iese cu el la cinematograf sau la restaurant, acțiuni pe care nu le motivează doar prin prisma interesului, ci mai ales a sentimentului de milă.

Remarcând pesimismul congenital al poetului („Săracul, era mereu necăjit și atunci mustața îi cădea pe gură”), Emilia refuză, dintr-o frică inconștientă de contaminare, însoțirea cu un om prea puțin înzestrat pentru viață. Din acest punct de vedere, sinuciderea lui Ladima nu ne ia prin surprindere, scrisorile constituind un preludiu la un final înscris parcă implacabil în structura acestuia. Motivațiile ulterioare, menite să creeze ambiguitate, sunt doar variațiunile unei teme, elemente accidentale care completează portretul unui om inadaptat funciarmente, cu o evidentă propensiune spre sinucidere. Ladima își este singur torționar și victimă, incapabil să-și creeze un calapod existențial potrivit, fiind marcat de o depresie nevindecabilă și de o cunoaștere de sine deficitară. Personajul este construit dintr-un șir de paradoxuri ce sugerează neputința stabilirii unor congruențe interioare: dornic să se afirme în plan social și implicat activ în lumea reală, deși este adânc dezgustat de ea, critic acerb al celor bogați, dar exprimându-și dorința de a dobândi și el avere, atingând poziții importante prin talent și vigoare, dar patetic și searbăd în scrisori.

În explicarea resortului fundamental al actului suicidar, unii critici au subliniat și drama intelectualului Ladima într-o societate procustiană și mutilatoare, a ziaristului care se zbate pentru a supraviețui și a cărui inflexibilitate morală îi îngreunează adaptarea, însă lucrurile sunt discutabile și din această perspectivă. Într-un articol intitulat „Se sinucid profesioniștii intelectuali”, din Omul liber, Camil Petrescu descrie drumul chinuit al intelectualului, sfârșit de multe ori prin moartea voluntară: „Care e soarta unui profesionist intelectual la noi? Să muncească nemâncat, abia spălat, tocând munți de texte inutile până la 29 de ani când își poate lua o diplomă. Să rabde pe urmă zece ani, așteptând sec și pustiu, ruinându-și stomacul în birturi clandestine, ruinându-și toată tinerețea și toată sănătatea în amoruri întâmplătoare și echivoce, singurele pe care condițiile sociale le permit aici – și mai ales, înăcrindu-și sufletul, mistuit de sințământul că și-a ratat viața. Tot ce poate face e să nu i se știe tragedia, căci atunci e desființat. Un om care nu are ce mânca, e un om mort în țara românească”. Aceasta este -susține Dumitru Solomon -însăși viața lui Ladima, „sugrumat nu numai de lipsurile materiale, ci și de neînțelegerea contemporanilor, a societății. Este omul superior, cu idealuri înalte, care-asemenea lui Hyperion-luceafărul, se lovește de o realitate meschină și neînțelegătoare sau de-a dreptul dușmănoasă.” Nu putem tăgădui atitudinea activă și protestatară a ziaristului Ladima, nici ciocnirea intelectualului însetat de adevăr cu o realitate oprimantă, dar, așa cum subliniază Simona Sora, statutul de publicist incoruptibil este discutabil „măcar din perspectiva demisiilor amânate, a ignorării intențiilor proprietarilor revistei la care lucra etc.”, constatare la care se adaugă cea a lui B.Elvin: „Ducea o campanie împotriva unor afaceriști venali, dar slujea politicieni și mai abjecți. Polemistul își vânduse fără să știe condeiul și se socotea onorat amăgindu-se cu iluzia independenței sale”. În plus, Ladima nu ezită să-și folosească relațiile pentru Emilia, ba chiar îl imploră pe autorul Sufletelor tari, în speranța că i-ar putea oferi un rol acesteia, ceea ce pune sub semnul întrebării perfecta verticalitate morală.

Dificultățile financiare sau profesionale nu provoacă disforicul în destinul acestui personaj, Ladima exprimându-și dezgustul de viață, înainte de a-și da demisia de la „Veacul” sau de a suferi puternice privațiuni materiale. Director de ziar, Ladima primește o leafă destul de frumoasă, care-i permite, de exemplu, să rețină o masă cu patru locuri pentru revelion, însă rămâne la fel de opac în ceea ce privește stilul vestimentar și nici viața nu-i apare brusc într-o lumină pozitivă. De altfel, mai mult încăpățânat și inflexibil decât cu o voce a conștiinței puternice, Ladima își dă demisia de la ziar, cu riscul prăbușirii financiare, fiindcă, susține el, nu poate scrie decât ceea ce crede. Pornit împotriva inegalităților sociale, gândește totuși: „La urma urmelor, pentru ceea ce mi se propune e prea puțin leafa de gazetar… Domnii aceștia nu mă cunosc. Dacă e vorba să accept asemenea îndeletniciri, atunci vreau să fiu și eu ministru ca ei, vreau moșie și castel în Transilvania. Într-o cameră mobilată nu se poate locui bine decât cu o biată conștiință limpede.”

Dimensiunea metafizică, inițial greu sesizabilă, se adaugă treptat celei erotice și profesionale, transformând sinuciderea într-un creuzet complex. Lipsit de un centru ordonator, G.D.Ladima nu crede cu adevărat în Dumnezeu, așa cum va reieși din ultimele pagini ale romanului, dar instinctul metafizic este puternic și trebuie satisfăcut într-o formă sau alta, de aceea realitatea obiectivă este reformată după cerințele acestui instinct. Aversiunea față de cotidianitate și nevoia de evaziune sunt oarecum specifice poetului, însă, în acest caz, suprarealitatea creată prin relația cu Emilia, spre care este deviat instinctul metafizic, ține locul unui tărâm al permanențelor și concentrează propriul sine în sens transcendent sau superior. Nefiind conectat la un Absolut, dar având o puternică necesitate de a identifica repere axiologice solide în propria finitudine, dezgustat de lumea reală, imundă, și lipsit de armonie interioară, Ladima capătă prin Emilia sentimentul posesiei unei lumi aparte, care îl blochează pe cel al zădărniciei. Aceasta este singura cale, identificată de personaj, prin care se poate salva din marasmul existențial, fiindcă procesul de transfigurare a realității nu o cuprinde doar pe Emilia, ci, în primul rând, pe sine însuși. Ladima știe cum este Emilia, dar, printr-un proces alchimic lucid, separă elementele pure de cele impure, amplificându-le doar pe cele dintâi și creându-și paralel un sine ideal: „În definitiv, iubirea pasională nu se petrece între doi indivizi, ci între același individ în două ipostaze. Atunci când iubim pasional pe cineva iubim de fapt tot ceea ce este mai înalt și mai frumos în noi.” Nu întâmplător o roagă cu disperare să-i redea paradisul, îi scrie că este „unică într-o lume cotidiană și meschină” și îi construiește o interioritate în care inteligența este „egală, subtilă și liniștit pătrunzătoare ca o mireasmă.” Toate acestea sunt ale suprarealității, în care propriul sine zbătându-se convulsiv între limite înguste, chinuit de inadaptare, își găsește matca salvatoare. O ființă determinată, Emilia, este ridicată la puterea întregului, dar nu ea, ca persoană, reprezintă cauza disperării, ci neputința de a realiza echivalența între sinele real și cel ideal, deoarece orizontul se îndepărtează cu fiecare efort făcut spre a-l atinge.

Sinuciderea sa, la începutul lunii mai 1928, este anticipată, la nivel narativ, prin acumularea progresivă a semnelor și simptomelor unei profunde dezmembrări sufletești. După demisia de la conducerea ziarului „Veacul”, Ladima se adâncește în dificultăți financiare severe, încercările de reangajare sunt sortite eșecului sau nemulțumitoare, atacurile împotriva lui se întețesc, Emilia îl înșală cu un grec și, în loc să recurgă la un examen de conștiință autentic, care să-i permită identificarea resurselor revitalizante, Ladima perseverează într-o realitate afectivă artificial creată, aplatizarea și prozaizarea totală a Emiliei survenind prea târziu: „Câteva cuvinte ale tale ar fi ca un balsam. Dacă ți-aș ține o seară întreagă mâna în mâna mea, poate s-ar mai împrăștia gândurile acestea care rotesc deasupra mea ca niște corbi… S-a sfârșit, Emy”.

Epilogul I prezintă inițiativa lui Fred Vasilescu de a cerceta circumstanțele în care a avut loc actul suicidar, un fel de anchetă în stil polițist, ce complică identificarea cauzei fundamentale. Menționată discret în presa vremii, sinuciderea îi aduce însă recunoașterea talentului literar, unele necrologuri conferindu-i aura scontată, aceea de mare poet, chinuit de împrejurările vitrege și nedrepte. Ca într-un joc de oglinzi derutant, autosuprimarea se reflectă diferit în conștiința personajelor, mai multe ipoteze (complet diferite, dar care se întrepătrund tainic) subliniază existența unui adevăr multiform. Autorul renunță la prerogativele omniscienței și recompune resortul actului suicidar din felii de adevăr, două dintre ele stârnind o doză considerabilă de senzațional și obligând cititorul la relecturarea anumitor pasaje pentru a descoperi cauzalități logice. Emilia consideră că mizeria în care trăise, condițiile materiale insuportabile reprezintă cauza fundamentală. Pentru Cibănoiu, unul dintre apropiații lui Ladima, revelația absurdului existenței, prin articolele de un ateism violent, ale lui Bulgăran, constituie resortul real. Procurorul afirmă că a murit din cauza unei femei iubite zadarnic, în taină, fiindcă Ladima însuși creează o pistă falsă, printr-o scrisoare adresată doamnei T, iar Fred consideră că Emilia l-a împins să-și pună capăt zilelor fiindcă, deși din pricina femeilor superioare se suferă mi mult, „toate dramele din toți anii, de când sunt atent la lume, sunt din mahalaua sufletească… Cel mai adesea femeile sunt foste prostituate, aventuriere de birjă cu un cal”.

Este evident că sinuciderea lui Ladima nu este gratuită și nu este dictată doar de un dezgust de viață înnăscut sau de o incapacitate funciară de a trăi între limitele realității, ci și de anumite circumstanțe concrete, care acționează opresiv. Personajul se regăsește într-un moment de profundă vulnerabilitate, afectat pe toate palierele existenței – amoros, profesional, financiar, inclusiv metafizic – exclus parcă din circuitul vieții, părăsit de Emilia, incapabil să-și asigure un trai decent, amânat pentru angajare, atacat în articole acide de către detractori. Perspectiva compensării acestei existențe mizerabile prin nemurirea creatorului de geniu este și ea spulberată prin articolele lui Bulgăran, care pun accent pe zădărnicia oricărui demers, și pe care le citește cu înfrigurare și cu o uimire inocentă greu de înțeles la un intelectual considerat superior.

Impactul acestor articole științifice asupra personajului accentuează ideea instinctului metafizic nesatisfăcut sau deviat necorespunzător, a imposibilității de a întrezări sinele transcendent sau de a depăși limitele banalității cotidiene.  Ladima a iubit o femeie ușoară, prin urmare la ce-i trebuie nemurirea? Astfel râdeau prietenii de el, tocmai când avea nevoie mai mult de încurajare, cum relatează același Cibănoiu. Decriptând cuvintele, dăm de următoarea interpretare, formulată colocvial: Ladima, tu ești la nivelul existenței comune și n-ai urcat, de fapt, nicăieri, fiindcă ceea ce iubești ești tu, cel real și fără niciun relief special, ziaristul ironizat și marginalizat, poetul sărac și ridicol, niciodată smuls din marea de oameni care se îndreaptă inevitabil spre moarte.

Dacă Ladima nu se sinucide exclusiv nici din cauza mizeriei, nici a societății, a Emiliei sau a revelației absurdului, toate laolaltă acționează puternic provocând criza autoafirmării, iar felul cum personajul își orchestrează minuțios actul final, ieșirea din scenă, indică nevoia de a răzbuna limitele înjositoare ale vieții.

Ladima proiectase o iubire ideală, un statut de ziarist reformator care poate schimba societatea, o genialitate poetică ce l-ar fi putut salva de uitare și i-ar fi putut asigura nemurirea, dar, rând pe rând, toate acestea se destramă, se descompun în forme patetice și convulsionare, iar Ladima este nevoit să se confrunte cu sine însuși, dezgolit de măști Ziaristul începe să fie ignorat, poetul din ce în ce mai desconsiderat, iar îndrăgostitul primește încă o dovadă, cea mai puternică, a infirmității sale afective. Lipsit de credință în Dumnezeu, deși anumite fraze afirmă contrariul, sporind ambiguitatea, personajul nu poate construi lumi permanente și sensuri imuabile prin propria voință, iar schimbările inevitabile în plan existențial îl zdruncină profund.

În absența unui sine nemuritor, lui Ladima nu-i mai rămâne decât eul profan, pe care poetul și ziaristul orgolios nu-l poate abandona fără a-l scoate din sfera eșecului și fără a-l înnobila prin conotații superioare. Lumea de dincolo neexistând și inclusiv supraviețuirea prin artă fiind iluzorie, prin urmare neputându-și conecta ființa la o dimensiune absolută, Ladima concentrează sensurile în plan concret, imediat. Poetul Ladima este efemer („Într-un număr oarecare de ani tot pământul va pieri… Ce înseamnă că opera ta va supraviețui o sută de ani, un milion, când tot se va împrăștia în haos, împreună cu praful pământului și al tuturor operelor, distruse într-un cataclism cosmic…”), ziaristul își recunoaște înfrângerea, iar iubirea ideală, plasată deasupra banalității cotidiene, se dovedește o degenerare sufletească.

Având o singură viață, modelată de voința fiecărui individ, doar omul devine artizanul întregii existențe. Șocul ontologic pe care-l trăiește Ladima, prin revelația caracterului aleator al universului, se asociază cu incapacitatea de a realiza proiectele existențiale, ceea ce deschide calea sinuciderii nihiliste. Ladima nu acceptă însă că ar putea fi unul dintre oamenii fără nume și chip și refuză complacerea într-o obscură trăire colectivă, după ce ziaristul, poetul și îndrăgostitul, cele trei ipostaze cu relief profund personal, sunt vulnerabilizate. În esență, Ladima nu se sinucide pentru că Dumnezeu nu există, ci pentru că el însuși nu poate manifesta omnipotența proiectantului și nu se poate menține la standarde înalte, chiar dacă iluzorii.

Orgoliosul Ladima își răzbună însă viața prin mecanismul mistificării compensatoare, fiindcă își confecționează o figură postumă, își creează roluri în care se plasează ca personaj, preia masca îndrăgostitului de o femeie superioară și-și ascunde sărăcia materială. Cu alte cuvinte, Ladima se omoară ca să însemne ceva în viața lui, refuzând să-și asume responsabilitatea eșecului și preferând camuflarea sau evaziunea morală, răscumpărarea de sine prin metode necinstite. Nu vrea să lase în urmă nicio mărturie a propriilor insuficiențe, pe care le înnobilează, fiind convins că unica lui șansă este renașterea în legendă, aureolat de farmecul unei iubiri tainice pentru o femeie superioară. Astfel, el concepe o scrisoare adresată d-nei T pentru a înlătura consecințele relației cu Emilia Rachitaru ( „Dacă nu-mi fac seama singur e că m-aș răsuci de dezgust în sicriu, dacă aș bănui că lumea crede că m-am sinucis din pricina acelei femei…) și face rost de câteva bancnote fiindcă „nu trebuie să fie cadavrul meu fără un ban lângă el, ca să creadă cineva că m-am sinucis din pricina foamei”. Teoria lui Freud, potrivit căreia nimeni nu se sinucide fără să fi dorit, în prealabil, moartea cuiva, se reflectă în insistența cu care personajul îi cere Emiliei scrisorile înapoi, ucidere simbolică a femeii vulgare, care l-ar fi arătat în goliciunea lui și într-o mizerie sufletească incompatibilă cu sferele înalte ale poetului.

De obicei, în apropierea morții, are loc un moment de sinceritate morală, de transparență a trăirilor, când, așa cum subliniază filozoful austriac Otto Weininger, „majoritatea oamenilor vădesc cele mai înalte capacități spirituale. Aceeași idee se regăsește și în raționamentele lui Jung, despre accentuarea personalității în preajma morții”. În cazul lui Ladima, prin scrisoare și bancnote, verticalitatea omului este fracturată, iar autenticitatea, înțeleasă ca sinceritate față de ceilalți și față de sine, este profund compromisă, fiindcă personajul tăinuiește o realitate care, știută, l-ar fi putut discredita complet. Nu-și asumă responsabilitatea propriului destin, iar sinuciderea acționează în sensul răzbunării vieții și al evitării umilinței, prin orice mijloace. Nu el a iubit-o fals pe Emilia, ci Emilia este inferioară sau altfel decât o crezuse. D-na T devine responsabilă pentru ratarea în plan afectiv, iar prăbușirea financiară, asumată, de altfel, prin alegerea meseriei și atitudinea intransigentă, trebuie, de asemenea, mușamalizată.

Potrivit ultimei scrisori, Ladima se sinucide pentru o femeie iubită în secret, alături de care nu a ajuns în intimitate, deci nu poate fi același cu domnul D, și căreia n-a avut curajul să-i mărturisească niciodată direct, bărbătește, propriile sentimente: „Socoteam chiar că așa cum dragostea mea s-a mișcat în apropierea dv. ani de zile, neștiută, ca o felină domestică, va continua să se miște ca o umbră vie, indefinit, de aci încolo”. Îi mărturisește că ea a fost muza tuturor poeziilor, dar îi reproșează că nu i-a înțeles afecțiunea adâncă: „Nu m-ați înțeles cu adevărat? Toate aceste strigăte mute, disperate, să nu fi fost într-adevăr auzite, înțelese de d-voastră, care aveți mai multe simțuri decât celelalte femei, decât ceilalți oameni din lume?”

Ceea ce critica literară nu a subliniat îndeajuns este egocentrismul cinic pe care personajul îl manifestă prin această scrisoare, indiferența față de consecințele în plan moral ale hotărârii sale și absența oricărei note de asumare a vinovăției, d-na T fiind împinsă spre un dureros examen de conștiință. Obligată să nu-l uite sau să și-l amintească brusc și intens, d-na T ar putea rămâne inevitabil până la sfârșitul vieții sub impactul unei drame, pentru care nu se dovedește în niciun caz responsabilă. Mai mult, Ladima recunoaște indirect că eventuala ei durere sufletească ar fi singura lui sursă de satisfacție: „Doamnă, în clipa morții gândesc halucinat ce-ar fi fost iubirea aceasta, despre care nu îndrăznesc să spun «a noastră», și strig în mine însumi bucuria cumplită că gestul acesta descreierat va scoate în privința d-voastră alt gând decât afecțioasa indiferență de prințesă îndepărtată, pe care ați avut-o pentru mine până acum”. Cu o zi înainte de a se sinucide, așa cum relatează Cibănoiu, Ladima o vede pe Emilia la brațul unui bărbat, devine palid și fuge, amănunt ce accentuează conținutul fictiv al scrisorii.

Expectanțele legate de sine nu mai pot fi satisfăcute decât prin moarte, prin inventarea unor scenarii de viață cu iz de superioritate morală și imprimate unui act cu impact profund în conștiința celor din jur. Sinuciderea este „un act de ambiție care se poate comite numai când a fost depășită orice ambiție”, susținea Cesare Pavese, iar în acest caz, ambiția lui Ladima este aceea de a compensa nimicnicia și absurdul existenței, dar și ratarea personală, printr-un portret al sinelui cosmetizat. Marginalizat și ironizat în viața reală, incapabil să-și asigure un trai decent din punct de vedere financiar, profund destabilizat în credința sa și înșelat de o femeie ușoară, Ladima își ascunde tragedia, pierzându-și în același timp și onestitatea.

Organizarea neconvențională a materialului epic, perspectiva narativă relativizată duc la o interpretare complexă a resorturilor gestului radical din partea criticii literare, ceea ce reliefează faptul că individul rămâne, în esență, incomprehensibil, iar sinuciderea un act impenetrabil sau polisemic.

Octav Șulutiu consideră că „s-ar putea să se fi sinucis și din cauza mizeriei morale, din cauza unei exasperări a sensibilității lui, din cauza unei oboseli de viață.” Pompiliu Constantinescu afirmă că sinuciderea era inevitabilă fiindcă „Ladima ajunge în chip logic la sinucidere după ce coborâse toate treptele degradării morale”, iar „la sfârșit ni se lămurește, tragedia lui Ladima, sinucis pentru Emilia, deși lăsase o scrisoare în care afirmase că s-a omorât pentru doamna T.” Pentru George Călinescu, „Ladima e un învins în toate. Brătescu-Voinești nu l-ar fi văzut altfel. Ladima e simțitor și poet, e cinstit și nu poate spune decât adevărul, e sincer în iubire și firește sărac. Expulzat din lume prin aceste însușiri păgubitoare adaptării, el nu are altceva de ales decât sinuciderea. Se sinucide probabil de foame, ca să depărteze rușinea unei atari bănuieli (alt element polițist, însă superior), are grijă să aibă din împrumut o bancnotă asupră-i.” Pentru Constant Ionescu, rispirea iluziilor și o privire lucidă bruscă asupra lucrurilor determină autosuprimarea „după ani de zbucium și imediat ce fusese concediat de la direcția gazetei, rămânând șomer, printr-un brusc declic al jocurilor lăuntrice, printr-un șoc, fie moral, fie sufletesc, perdeaua se sfâșie și bandoul cade de pe ochii care nu vedeau aievea decât o Emy transfigurată, împodobită cu toate beatitudinile pământești”.

Unii critici, inclusiv autorul, au subliniat ideea că moartea lui Fred Vasilescu, îndrăgostit de d-na T, dar refuzând, din motive prea puțin lămurite, să dezvolte o relație cu aceasta, ar fi o sinucidere mascată sub forma unui accident de aviație, ceea ce unii numesc o sinucidere disimulată sau travestită. O astfel de ipoteză ar stabili un paralelism între cele două personaje masculine și în privința mistificării realității, fiindcă, așa cum Ladima concepe o scrisoare adresată d-nei T, cu scopul camuflării experienței vulgare trăite alături de Emilia, Fred Vasilescu își regizează ieșirea din scenă pentru a nu atrage atenția asupra dramei sale sufletești. Oricare ar fi adevărul morții tânărului aviator, este evident că cele două personaje masculine, atât de diferite în aparență, sunt unite prin aceeași neputință de a suporta limitele destinale și, mai ales, cele impuse de o interioritate pe care nu o pot controla.