Patrimoniul Cultural Galateandocx

=== Patrimoniul cultural galatean ===

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

FACULTATEA DE ISTORIE, FILOSOFIE ȘI TEOLOGIE

SPECIALIZAREA ISTORIE

LUCRARE

METODICO-ȘTIINȚIFICĂ

PENTRU OBȚINEREA

GRADULUI DIDACTIC I

Coordonator științific:

Conf. univ. dr. Arthur Tuluș

Candidat:

Prof. Emilia Ion (Mărgărit)

2015

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

FACULTATEA DE ISTORIE, FILOSOFIE ȘI TEOLOGIE

SPECIALIZAREA ISTORIE

PATRIMONIUL CULTURAL GĂLĂȚEAN

Coordonator științific:

Conf. univ. dr. Arthur Tuluș

Candidat:

Prof. Emilia Ion (Mărgărit)

2015

CUPRINS

ARGUMENT ………………………………………………………………………..3

CAPITOLUL 1. CONCEPTUL DE PATRIMONIU CULTURAL ……………5

1.1. Parcursul cronologic al definitivării conceptuale a noțiunii de patrimoniu cultural ………………………………………………………………………………5

1.2. Reglementări cu privire la conservarea și restaurarea patrimoniului cultural ….7

1.3. Conceptul de salvgardare a patrimoniului cultural ……………………………10

CAPITOLUL 2. NEVOIA DE CUNOAȘTERE A PATRIMONIULUI CULTURAL GĂLĂȚEAN …………………………………12

2.1. Situri arheologice din orașul Galați ……………………………………………12

2.2. Palate – monumente istorice și de arhitectură – din orașul Galați …………….19

2.3. Clădiri de patrimoniu din orașul Galați ……………………………………….33

CAPITOLUL 3. INTEGRAREA ELEMENTELOR DE ISTORIE LOCALĂ ÎN LECȚIILE DE ISTORIE ………………………………..64

3.1. Cercetarea pedagogică …………………………………………………………64

3.2. Metode și procedee didactice de integrare a istoriei locale în lecțiile de istorie ……………………………………………………………….65

3.3. Proiectul ,,Să ne cunoaștem patrimoniul cultural gălățean” …………………..75

3.4. Însușirea elementelor de istorie locală prin activități extracurriculare ………..80

CONCLUZII ………………………………………………………………………..84

ANEXE …………………………………………………………………………….86

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………94

ARGUMENT

,,Patrimoniul este moștenirea trecutului de care ne bucurăm astăzi și pe care o vom transmite generațiilor ce vor veni.” (definiție UNESCO)

Lucrarea de față își propune să facă cunoscut patrimoniul cultural gălățean și să valorifice latura educativă a acestuia prin aducerea în atenția copiilor și a cadrelor didactice a necesității de cunoaștere și păstrare a bogățiilor spirituale.

Este un subiect rar abordat la școală. Elevii pot fi îndrumați să privească și să prețuiască frumosul care îi înconjoară și pot învăța totodată ceva despre ei înșiși, despre trecutul locurilor natale.

De multe ori în vizitele către Muzeul de Istorie sau spre Casa Cuza, copiii curioși întrebau de câte o clădire monument istoric pe lângă care treceam. Ei m-au responsabilizat și m-au făcut să-mi dau seama și mai mult de cât de neprețuite sunt valorile spirituale ale orașului nostru, încercând astfel prin cercetările asupra documentelor vremii să urmăresc prezentarea istoriei detaliate a monumentelor istorice înscrise în Patrimoniul cultural al României, și să integrez aceste cunoștințe de istorie locală în lecții atractive îmbinate cu activități extrașcolare, prin vizitarea și observarea de către elevi a unor clădiri-monumente istorice din orașul lor natal.

Lucrarea este structurată pe patru capitole mari.

Primul capitol, intitulat Conceptul de patrimoniu cultural, este structurat pe trei subcapitole.

În primul subcapitol este definită noțiunea de ,,patrimoniu”. La origine, cuvântul ,,patrimoniu” provine din latinescul patrimonium, și acesta desemna bunurile materiale aparținând unei familii, bunuri transmise urmașilor și considerate moștenire. Noțiunea de patrimoniu capătă sensul cunoscut astăzi după Revoluția Franceză (1789). Noțiunea identifică clădiri, monumente istorice, situri arheologice, care trebuie să fie conservate și transmise generațiilor viitoare, recunoscându-li-se calitatea de martori ai istoriei.

Subcapitolul Reglementări cu privire la conservarea și restaurarea patrimoniului cultural tratează legislația în vigoare cu privire la conservarea și restaurarea patrimoniului cultural, începând cu 26 martie 1892, dată când s-a votat prima Lege pentru conservarea și restaurarea monumentelor publice.

Conceptul de salvgardare (1.3) – (fr. ocrotire, protejare), implică totodată cercetarea patrimoniului și valorificarea economică, socială, educațională a acestuia, adică ocrotirea, conservarea, restaurarea dar și integrarea patrimoniului în diverse sfere ale vieții sociale (turism, educație, amenajarea teritoriului, etc.).

Al doilea capitol, Nevoia de cunoaștere a patrimoniului cultural gălățean, are trei subcapitole și se dorește a fi o cercetare asupra clădirilor vechi din orașul Galați, precum și a siturilor arheologice descoperite în municipiu. Lista de monumente istorice din 2010 cuprinde 266 de monumente istorice pentru județul Galați și 111 monumente istorice pentru municipiul Galați. Dintre acestea, lucrarea de față și-a propus să se aplece spre analiză și cunoaștere, în mod deosebit asupra celor patru situri arheologice din oraș și a clădirilor administrative și a caselor de patrimoniu gălățene. Vom cunoaște povestea caselor vechi, a palatelor de inspirație florentină și a fostelor sedii de consulat. Printre acestea menționăm Casa Robescu (azi, Palatul Copiilor), Palatul Administrativ (azi, Prefectura Galați), Grand Hotel (azi, Primăria Galați), Palatul de Justiție (azi, Universitatea ,,Dunărea de Jos”), Institutul ,,Notre-Dame de Sion (azi, Facultatea de Mecanică), Palatul V. A. Urechea (azi, Teatrul Dramatic), Colegiul Vasile Alecsandri, etc.

În ceea ce privește siturile arheologice vor fi analizate situl arheologic de la Bărboși-Tirighina, fortificația de pământ și necropola tumulară din Cartierul Dunărea, promontoriul de la Biserica Precista și cavoul roman descoperit în 1974, cu ocazia lucrărilor de excavații pentru un bloc de locuințe.

Al treilea capitol reprezintă cercetarea pedagogică, Integrarea elementelor de istorie locală în lecțiile de istorie. Cercetarea analizează rolul și importanța istoriei locale în abordarea temelor de istoria românilor, precum și metodele și procedeele didactice de integrare a istoriei locale în lecțiile de istorie. Un rol important revine activităților extrașcolare (excursii, vizite la muzee, etc.)

În țările occidentale lucrul cu copiii în zona patrimoniului este demult un fapt comun. Acolo muzeele și monumentele sunt adesea pline de copii. Elevii își doresc astfel de activități extrașcolare, răspunzând cu entuziasm.

În lipsa unor politici coerente de considerare a patrimoniului ca factor educativ la copii, potențialul acestuia rămâne prea puțin valorificat. Prin lecții de istorie locală, atractive, putem stimula creativitatea și dorința de cunoaștere, de către elevi, a lucrurilor cu adevărat importante. Patrimoniul reprezintă moștenirea, ,,acea comoară care nu poate trăi decât prin dragostea noastră”.

CAPITOLUL 1.

CONCEPTUL DE PATRIMONIU CULTURAL

1.1. Parcursul cronologic al definitivării conceptuale a noțiunii de patrimoniu cultural

Omenirea se află într-un proces în care, treptat, distanțele dintre popoare se vor reduce, dar tot astfel cum statele avansate s-au încadrat proceselor de apropiere și unificare, păstrându-și trăsăturile proprii și probabil pentru încă îndelungată vreme și noi trebuie să ne încadrăm lor ca români, intrând cu zestrea noastră spirituală în hora mare a națiunilor continentului european și a întregii umanități”, deschidea un valoros tratat academicianul Dan Berindei.

Pentru o fidelă prezentare a istoriei, dovezile arheologice joacă un rol edificator, fie în sensul confirmării unor teze preexistente, fie al infirmării acestora.

Importanța patrimoniului cultural național în întărirea siguranței naționale este conferită de rolul său de coagulare a identității naționale și a specificului regional, precum și acela de fundamentare a valorilor cetățenești democratice într-o lume a diversității culturale, etnice și religioase.

De-a lungul timpului, noțiunea de patrimoniu cultural a cunoscut definiri și interpretări. Centrul Internațional pentru Studiul Prezervării și Restaurării Proprietății Culturale (I.C.C. ROM) prezintă nu mai puțin de 60 de definiții ale patrimoniului cultural, cea mai veche datând din anul 6 d. Hr.

Cuvântul ,,patrimoniu” provine din latinescul ,,patrimonium”, care înseamnă ,,moștenire paternă, prin extensie bunurile familiei”.

Patrimoniul înseamnă deci o moștenire lăsată de generațiile care ne-au precedat, și pe care avem datoria de a o transmite intactă generațiilor viitoare, constituind în același timp patrimoniul de mâine.

Conștientizarea necesității păstrării moștenirii culturale a parcurs mai multe etape de-a lungul timpului.

În vremea Renașterii, dar și în secolul al XVIII-lea, întâlnim termenul de ,,antichități” pentru desemnarea construcțiilor sau artefactelor vechi cu valoare istorică. Abia după Revoluția Franceză (1789), noțiunea de patrimoniu a căpătat sensul cunoscut astăzi.

La 16 decembrie 1798 în Franța se înființa Comisia Monumentelor, însărcinată cu elaborarea primelor instrucțiuni privind inventarierea și conservarea operelor de artă. Această măsură a fost luată după distrugerile masive din timpul perioadei de teroare, când au fost distruse numeroase opere de artă și monumente care simbolizau puterea abolită.

Revoluția Franceză a fost o etapă determinantă în construcția noțiunii de patrimoniu. În 1837 Comisia monumentelor istorice a primit sarcina de a realiza o listă a edificiilor care merită protecția și intervenția statului și să se aducă la cunoștința cetățenilor francezi existența unui patrimoniu istoric.

Chiar dacă conceptul de patrimoniu nu a încetat să se îmbogățească, în timp, cu noi sensuri, reținem, totuși, definiția dată de UNESCO, conform căreia patrimoniul cultural reunește ,,întregul corpus de semne materiale – atât artistice, cât și simbolice – transmise din trecut fiecărei culturi, și prin urmare, întregii umanități. Ca parte constituentă a afirmării și îmbogățirii identităților culturale, precum și ca moștenire ce aparține întregii umanități, patrimoniul cultural conferă fiecărui loc caracteristici specifice și este depozitarul experienței umane.”

Patrimoniul cultural imobil constituie cea mai valoroasă componentă a patrimoniului cultural atât în ceea ce privește valoarea materială directă, cât și în raport cu posibilitățile de inserție a unor componente extra-culturale. Trebuie menționat că patrimoniul cultural imobil este o sintagmă care desemnează ceea ce, în termeni generici, poartă numele de monumente istorice, categorie ce include nu doar monumentele, ci și ansamblurile și siturile istorice.

Patrimoniul cultural mobil include toate acele elemente ale proprietății culturale mobile deținute public, aflate în proprietate privată sau în proprietatea unor entități religioase (cărți, tablouri, vase de ceramică, țesături, costume populare, etc.)

Patrimoniul imaterial poate include toate acele aspecte culturale diferite ale vieții moștenite din trecut care definesc modul de viață al diferitelor societăți. Acestea pot face referiri la practici locale, obiceiuri și credințe și deseori sunt exprimate în și prin limbaj, activități sociale, politice și economice, și prin activități simbolice și ritualuri ale diferitelor comunități (dansuri, cântece, balade populare, legende, știința de a realiza cu mâinile diferite obiecte sau chiar și feluri de mâncare, moduri de a sărbători la nunți, botezuri, etc.).

Patrimoniul, ca domeniu de reflecție și de acțiune umană, este în continuă expansiune. Ceea ce se poate observa, cel puțin pentru ultimele trei-patru decenii, este amplificarea conceptului. De la reconstituirea monumentului (fie el fortificație sau statuie, manuscris sau tablou), s-a trecut la reconstituirea contextului acestuia (restaurarea Varșoviei este un bun exemplu, ca și situl viking de la Jorvik), apoi la reconstituirea modurilor de viață articulate în jurul monumentului de peisaj urban (primăria orașului Denver a angajat o trupă de actori profesioniști care să reconstituie, într-o zonă restaurată, modul de viață al locuitorilor orașului de secol XIX).

Preocupările de conservare a mediului ambiant sunt tot mai pregnante. De aici a derivat și efortul de a reconstitui și conserva elemente care țin de un patrimoniu.

Studiile de patrimoniu – ceea ce în lumea largă poartă denumirea de Heritage studies, ,,Beni Culturali”, ,,Preservation des biens culturels” – sunt în plină dezvoltare în mediul universitar european de mai mult timp. Domeniul și-a câștigat în ultimele două-trei decenii un fundament teoretic tot mai elaborat, care pune în evidență progresele făcute pe terenul conceptelor.

1.2. Reglementări cu privire la conservarea și restaurarea patrimoniului cultural

Urmare a conștientizării importanței pe care o prezintă conservarea și restaurarea patrimoniului cultural, la nivelul organismelor internaționale cu preocupări în acest domeniu au fost adoptate numeroase instrumente juridice apte să creeze un cadru pentru angajarea într-un astfel de efort.

Organismele cele mai active sunt UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură), Consiliul Europei, dar și ICOM (Consiliul Internațional al Muzeelor), ICOMOS (Consiliul Internațional pentru Monumente și Situri) și ICCROM (Centrul Internațional pentru Studiul Conservării și Restaurării Bunurilor Culturale).

Convențiile emise de UNESCO privitoare la protecția moștenirii culturale sunt următoarele:

Convenția pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat, Haga, 14 mai 1954;

Convenția asupra măsurilor ce urmează a fi luate pentru interzicerea și împiedicarea operațiunilor ilicite de import, export și transfer de proprietate a bunurilor culturale, Paris, 14 noiembrie 1970;

Convenția pentru protecția patrimoniului mondial cultural și natural, Paris, 16 noiembrie 1972;

Convenția asupra protecției patrimoniului cultural subacvatic, Paris, 2 noiembrie 2001;

Convenția pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, Paris, 17 octombrie 2003;

Convenția asupra protecției și promovării diversității expresiilor culturale, Paris, 20 octombrie 2005.

Convențiile emise sub auspiciile Consiliului Europei privitoare la protecția moștenirii culturale sunt următoarele:

Convenția culturală europeană, încheiată la Paris, în 19 decembrie 1954;

Convenția europeană privind infracțiunile asupra bunurilor culturale, semnată la Delphi, 23 iulie 1985;

Convenția pentru protecția patrimoniului arhitectural al Europei, adoptată la Granada, 3 octombrie 1985;

Convenția europeană pentru protecția patrimoniului arheologic (revizuită), adoptată la La Valetta, 16 ianuarie 1992;

Convenția europeană a peisajului, adoptată la Florența, 20 octombrie 2000.

Un instrument juridic internațional de o deosebită importanță este Convenția UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal, adoptată la Roma la 24 iunie 1995. Obiectivul principal al statelor semnatare este acela de a se aduce o contribuție la eficientizarea luptei împotriva traficului ilegal de bunuri culturale prin stabilirea unui corpus minimal de reguli juridice comune.

Readucerea în România a brățărilor plurispiralice din aur, databile în epoca geto-dacică clasică (sec. II î. Hr. – sec. I d. Hr.) a fost posibilă datorită faptului că România a adoptat Convenția UNIDROIT, fiind astfel create condițiile juridice necesare unui atare demers, iar acțiunea de redobândire a acestor obiecte remarcabile dovedește aplicabilitatea efectivă a acestei convenții internaționale.

Câteva dintre actele normative care fac referire la patrimoniul cultural național sunt următoarele:

Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice;

Ordonanța de Guvern nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național;

Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil;

Legea nr. 311/2003, Legea muzeelor și a colecțiilor publice;

Legea nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial;

Legea nr. 120/2006 privind monumentele de for public.

Deși există o legislație în vigoare privind patrimoniul cultural național, un important factor de modernizare l-ar constitui crearea unui cadru legal unitar.

Un model ar putea fi Codul patrimoniului francez adoptat în anul 2004 și care reunește pentru prima dată dispozițiile marilor legi în materie. Acest act normativ este dedicat în întregime ocrotirii patrimoniului cultural francez.

Elaborarea unui Cod al patrimoniului cultural național este o idee reformatoare. Adoptarea unui astfel de cod ar simplifica utilizarea terminologiei care ar deveni unitară pentru aceleași realități juridice, instituții, principii și concepte, reducându-se astfel riscul interpretării lor în mod diferențiat.

Pe lângă constituirea unei baze clare și ordonate de dispoziții legale aflate în vigoare, un alt beneficiu l-ar reprezenta reformarea actelor normative, realizându-se astfel un cod care să conțină măsuri corelate, unitare și integrate care să trateze sub raport juridic, organizatoric, financiar și logistic problema patrimoniului cultural național.

1.3. Conceptul de salvgardare a patrimoniului cultural

Patrimoniul cultural constituie componenta moștenită a culturii, prezentă în viața de astăzi, sub forma unor vestigii materiale și imateriale, precum și în tipare culturale. El cuprinde toate domeniile culturii, întrucât acestea, au la temelie experiența culturală acumulată, asimilată și adaptată.

Patrimoniul cultural este cea mai importantă mărturie a legăturii dintre fenomenele culturale ale trecutului cu cele din prezent. Depozitar al memoriei culturale, patrimoniul este una dintre cele mai importante surse ale cunoașterii trecutului, dar și a prezentului. De aceea nu trebuie să asistăm neputincioși – și nu de puține ori cu nepăsare – la distrugerea și degradarea patrimoniului.

Prin salvgardare (din fr.: ocrotire, protejare) se înțeleg măsurile vizând asigurarea viabilității patrimoniului cultural cuprinzând identificarea, documentarea, cercetarea, prezervarea, protecția, promovarea, punerea în valoare, transmiterea, în special prin intermediul educației, precum și revitalizarea diferitelor aspecte ale acestui patrimoniu.

Dar, salvgardarea patrimoniului cultural este un concept mult mai larg decât cel de protejare/ocrotire propriu-zisă, care, în accepțiunea sa tradițională, se limita, pe de o parte, la măsuri juridice și administrative cu caracter restrictiv și punitiv, iar pe de altă parte – la cele de conservare.

Experiența internațională în domeniu arată însă că o astfel de abordare este puțin eficientă pentru că se bazează exclusiv pe resurse și instrumente de stat, întotdeauna insuficiente și gestionate în mod defectuos.

În schimb, conceptul modern de salvgardare a patrimoniului cultural presupune prezervarea integrată și activă, care dincolo de resursele și instrumentele de stat, apelează la cele private și ale societății civile, capacitând totodată comunitățile locale.

Conceptul de salvgardare implică, totodată, cercetarea patrimoniului și valorificarea potențialului economic, social și educațional al acestuia.

Prin urmare, conceptul modern de salvgardare a patrimoniului cultural presupune prezervarea integrată într-un context de activități cu caracter social, economic și educațional și implică un complex de măsuri științifice, legislative, manageriale, administrative, sociale, economice, educaționale și culturale menite să asigure prezervarea (evidența, ocrotirea, conservarea, restaurarea), cercetarea și integrarea acestuia în diverse sfere ale vieții sociale (turism, educație, amenajarea teritoriului, etc.).

Astfel, prezervarea, cercetarea și integrarea patrimoniului sunt componente esențiale, interconectate și interdependente ale salvgardării patrimoniului cultural.

În viziunea modernă, stipulată printre altele și de prevederile Convenției Consiliului Europei privind protecția patrimoniului arheologic (Valleta, 1992), salvgardarea patrimoniului trebuie să fie armonizată cu activitățile de amenajare a teritoriului și integrată dezvoltării durabile.

CAPITOLUL 2

NEVOIA DE CUNOAȘTERE A PATRIMONIULUI CULTURAL GĂLĂȚEAN

2.1. Situri arheologice

Patrimoniul cultural gălățean reprezintă o valoare inestimabilă de care dispune comunitatea. Lista monumentelor istorice din județul Galați cuprinde monumentele istorice din județul Galați înscrise în Patrimoniul cultural național al României. Lista completă este menținută și actualizată periodic de către Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național din România, ultima versiune datând din anul 2010.

Lista monumentelor istorice din anul 2010, pentru județul Galați cuprinde 263 de monumente istorice, 111 dintre acestea regăsindu-se în municipiul Galați.

Sursa: www.i-tour.ro/castrul-roman-de-la-tirighina-barbosi-judetul-galati

Patru din cele 111 monumente de patrimoniu național existente în municipiul Galați sunt situri arheologice. Aceste situri arheologice

sunt protejate de Legea nr. 422 din 2001, privind protejarea monumentelor istorice, republicată în 2006.

Situl Bărboși-Tirighina stă mărturie despre vechimea culturii și civilizației la Dunărea de Jos.

Pe site-ul Institutului Național al Patrimoniului găsim: ,,Pe înălțimea Tirighina au fost descoperite: vestigii din epoca bronzului, cultura Monteoru, fazele IC2, IC3; vestigii din Hallstatt-ul târziu, sec. VI-V î. Hr.; o cetățuie geto-dacică cu 3 niveluri de locuire, sec. II î. Hr. – sec. I d. Hr.; un castellum roman, sec. II-III d. Hr. cu trei niveluri; un castrum. La sud și sud-est de castellum se afla așezarea civilă și la vest și nord, necropole. Un alt castellum de pământ a fost descoperit la est de înălțimea Tirighina (…). Deși distrusă de construcții moderne, au putut fi reconstituite parțial traseele incintelor principalelor complexe. Au fost descoperite complexe de cult, funerare, materiale arheologice deosebite. Este atestată, de asemenea, prezența unor divinități greco-elenistice, romane, orientale, ca și prezența primilor creștini. Punct strategic al limes-ului transdanubian al Moesiei Inferior, antrepozit de mărfuri în preajma vărsării Siretului în Dunăre, aflat și pe drumul de legătură între Moesia Inferior și Dacia, Bărboși a fost un însemnat focar de romanitate.”

Complexul arheologic este întins pe o suprafață de aproximativ zece hectare, fiind singurul castru roman din Moldova. Aici s-au descoperit monedele împăraților Traian, Antonius Pius și Filip Arabul. În anul 1915 la Bărboși a fost descoperit un tezaur monetar din sec. I î. Hr. și începutul secolului I d. Hr., compus din 517 dinari romani republicani, de argint.

În urma săpăturilor arheologice s-a ajuns la concluzia că pe dealul Tirighina de la Bărboși, inițial a existat o așezare dacică întărită, un fel de cetățuie cu palisadă. Aceasta a dăinuit de la sfârșitul secolului II î. Hr. și până la începutul sec. II d. Hr. când a fost cucerită și distrusă prin incendiere de către romani, în timpul împăratului Traian (98 – 117).

Romanii au construit apoi pe dealul Tirighina-Bărboși castellum-ul și castrul.

Castrul roman Tirighina-Bărboși constituia un însemnat punct strategic al flotei militare Classis Flavia Moesica de pe Dunăre și garnizoana unei trupe de pedestrași auxiliari, Cohors II Mattiacorum, precum și a unor detașamente din renumita Legio V Macedonica, de la Troesmis și Legio I Italica de la Novae.

În jurul zidurilor castrului roman s-a dezvoltat cu timpul o bogată așezare civilă, care din punct de vedere juridic era un vicus (sat).

Printre obiectele arheologice care documentează staționarea armatelor romane la Bărboși figurează o pajură de stindard roman, ce reprezintă un vultur înaripat, de bronz, câteva fragmente de săbii de fier, numeroase proiectile de catapultă și praștie, prelucrate din lut ars și piatră, un umbo de scut roman, precum și o bogată colecție de cărămizi, țigle și olane ștampilate cu inițiale romane.

Demn de amintit sunt cele două valoroase tăblițe votive antice, de marmură albă, reprezentând sculpturi cu caracter religios, descoperite întâmplător în perimetrul castrului roman Tirighina-Bărboși. Una este dedicată Cavalerului trac și alta Cavalerilor Danubieni.

O altă piesă arheologică antică de mare valoare documentar-științifică o reprezintă și vasul roman în formă de cap uman descoperit în anul 1970, cu prilejul unor lucrări de excavație întreprinse la unul din furnalele Combinatului Arcelor Mittal, în zona necropolei tumulare.

Situl de la Bărboși are importanță și pentru faptul că în apropierea cetății a fost descoperit primul mormânt creștin din țara noastră.

Mormântul paleocreștin scos la iveală cu ocazia cercetărilor arheologice din anii 1976-1979, de istoricul Ion T. Dragomir, este prima mărturie a existenței noastre creștine pe pământ românesc, datarea fiind făcută cu ajutorul celor trei monede romane de bronz din vremea împăratului Claudius al II-lea Goticul, din anii 268-270, găsite lângă tânărul Innocens.

,,Din această perspectivă, acest loc este prima mărturie a încreștinării noastre din tot spațiul românesc și el trebuie scos la iveală” spunea Înalt Prea Sfințitul Casian.

Deci, aici s-a descoperit primul mormânt al unui daco-roman creștinizat, mormântul lui Innocens, cu numele inscripționat pe o fibulă (agrafă) de aur, cu greutatea de 21 de grame, având capetele în formă de bulb de ceapă, ușor proeminente.

Din 1976, arheologii muzeului gălățean și de la Institutul de Istorie și Arheologie ,,A. D. Xenopol” din Iași, printre care Traian Dragomir, Mihalache Brudiu, Silviu Sanie, au făcut cercetări în zonă. Ei au descoperit pe cinci hectare morminte tumulare (acoperite cu dâmburi de pământ) la 300 metri nord de gara Barboși și la 200 de metri de castrul roman și așezarea civilă romană din sec. II-III d. Hr., la vest de banda transportoare a Arcelor Mittal și la nord de DN 25.

Vasile Pârvan descoperise 11 tumuli, M. Brudiu menționa chiar 19, dar azi au rămas doar 7 nedistruși.

Situl arheologic de la Bărboși-Tirighina este înscris în Lista monumentelor istorice, ca monument istoric de categoria A, considerat cu valoare națională și internațională, potrivit normelor de clasare și inventariere aprobate prin ordin al ministrului culturii și cultelor.

Deși inclusă în această listă, stațiunea de pe dealul Tirighina suferă agresiuni diverse, de la cele ale factorilor climatici, la cele edilitare, precum și cele legate de amatorismul arheologic.

Situl arheologic Bărboși-Tirighina se regăsește pe Lista monumentelor istorice, pe 2010, jud. Galați, la poziția 9, cod GL-1-s-A-02971.

Fortificația de pământ și necropola tumulară din Cartierul ,,Dunărea”

Multă vreme, atât în tradiția locală din sudul Moldovei, cât și în istoriografia română, dăinuia convingerea că în antichitate prezența romanilor a fost numai în zona din apropierea gării Bărboși unde se află cetatea (dacică, apoi romană) de pe promontoriul Tirighina.

Însă cercetările în zona de est de valea Cătușa, formată din versantul stâng (est) și podul terasei înalte de la confluența Siretului cu Dunărea au reprezentat o fază nouă în cunoașterea realităților romane, aflate în intravilanul municipiului (cartierele Micro 20 și Micro 21).

În cartierul Dunărea au fost identificate trei categorii de complexe arheologice romane importante:

Castellum roman, care reprezintă prima fortificație romană construită în sudul Moldovei, între 102-105 d. Hr.

Trei incinte fortificate reprezentând depozite pentru amfore cu ulei.

O vastă necropolă romană

În anul 1988, cu prilejul unor lucrări de terasare a versantului estic al văii Cătușa, într-o zonă unde au fost demantelate câteva gospodării, a apărut o mare necropolă din epoca romană.

Sursa: http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=4835

Zona se află la o distanță de aproximativ 1,5 km est de Tirighina Barboși, peste valea Cătușa, mai exact la est de șoseaua Galați-Brăila.

În partea inferioară a versantului se află grupul de morminte romane de incinerație, de tip busta.

Mormintele de tip busta se caracterizează prin incinerarea defunctului în groapa mormântului.

Mormintele de incinerație de tip busta descoperite în această necropolă au unele caracteristici care s-au întâlnit și în alte necropole romane, precum cele de la Porolissum, Apulum, Romula.

Un element deosebit în necropola romană îl reprezintă aplicarea unei tencuieli (lipituri) cu argilă, pe anumite părți ale mormântului de incinerație, înainte de a avea loc arderea. În necropolele romane de la Alba Iulia se cunosc două situații de acest fel, fiind considerate excepții. În schimb, acest tip de mormânt este foarte des întâlnit în necropola de la Galați.

Cele șapte morminte de inhumație descoperite, într-o stare precară de conservare, unul dintre acestea, cu o monedă din timpul împăratului roman Caracalla – respectiv un pandantiv format din mărgele de sticlă și o lunulă de aur, au putut data întregul areal de înmormântări, la începutul sec. III d. Hr.

Astfel, pe măsură ce panta urcă, găsim zona cu morminte de incinerație dar și inhumație, apoi zone numai cu morminte de inhumație, această dispunere demonstrând trecerea de la ritualul incinerației la cel creștin al inhumației.

Situl arheologic de la Galați, punct Cartierul ,,Dunărea” se regăsește pe Lista monumentelor istorice din 2010, jud. Galați, poziția 5, cod GL-1-s-B-02970.

Promontoriul de la Biserica ,,Precista”

Cercetările arheologice efectuate pe faleza Dunării, în zona Bisericii Precista, probează faptul că așezarea rurală de la Galați, formată în jurul vadului de la Dunăre, s-a transformat în târg, datorită creării unui ,,pontus” sau ,,emporium comercial”.

Așezarea de la Galați face parte din acele rare aglomerări urbane apărute în jurul unui ,,emporium” deschis, pe direcția marelui drum internațional N-S.

În jurul Bisericii Precista s-a format încă din sec. XV un cimitir, folosit și în secolele următoare.

Cercetările asupra necropolei au scos la iveală un inventar bogat, format din monede, fragmente de țesături, accesorii vestimentare și podoabe, care au permis încadrarea cronologică a necropolei între secolele XVI-XVIII.

Astfel, din cele 106 morminte cercetate, 52 conțin importante vestigii arheologice.

Din cele 73 de monede, 37 au fost descoperite in situ, în mâinile înhumaților, restul de 36 de monede au fost găsite într-o punguță de piele, cele din urmă fiind turcești din secolul XVI, doar una ne indică emisiunea austriacă Leopold, 1704.

Sursa: http://locuridinromania.ro/biserica-fortificata-sf-precista.html

Piesele de podoabă și accesoriile vestimentare constituie cea mai importantă și numeroasă categorie de obiecte de inventar funerare prezentă în necropolă. Podoabele și bijuteriile pentru cap și gât sunt reprezentate prin trei grupe de piese bine individualizate: cercei, ace de păr și mărgele.

Cerceii de tâmplă, bijuterii cu adânci rădăcini în feudalismul timpuriu, sunt executați dintr-o verigă simplă, din bronz, cu un capăt întors în formă de buclă. Sunt întâlniți frecvent în morminte, fiind datați la sfârșitul sec. al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea.

În două morminte s-au găsit și fragmente de țesătură de mătase cu fir de argint, ceea ce dovedește existența unor categorii sociale mai avute.

La polul opus se remarcă mormintele fără nici un fel de inventar, destul de numeroase, care reflectă bine diferențierea socială.

Fragmentele de ceramică smălțuită și ornamentată sunt din sec. XIV. Analogiile cu ceramica de acest gen găsite în cetățile dobrogene Enisala și Păcuiul lui Soare, permit această datare, care ne lasă să întrevedem posibilitatea plasării acestei așezări din vadul Dunării printre cele de ,,sorginte bizantină”.

La vest de Biserica Precista a fost găsit un mormânt cuman, care poate fi pus în legătură cu cele din nordul județului, de la Moscu, Băneasa, Berești, Umbrărești, Brăhășești.

Situl arheologic de la Biserica Precista este cercetat doar parțial, pentru că mare parte a lui a fost distrus de lucrările de construcții din zonă.

Pe Lista monumentelor istorice, pe 2010, situl arheologic se regăsește la poziția 1, cod GL-1-s-B-02969, sub denumirea Situl arheologic de pe Promontoriul ,,Precista” Galați.

Cavoul roman

Cavoul roman a fost descoperit în anul 1974 cu ocazia lucrărilor de excavație pentru un bloc de locuințe. Fiind acoperit de un tumul de pământ, a fost confundat cu o cazemată și distrus parțial.

Este un monument cu caracter funerar, format dintr-o construcție subterană cu planimetrie rectangulară, cu dimensiunile de 12 m x 9 m și înalt de 4 metri.

În interior este compartimentat astfel: un dromos pentru acces, o cameră funerară cu cistă și absidă, și încă o absidă pentru ritualuri. Construcția are pereții din piatră, groși de 1,7 m și bolți din cărămidă.

În interior, suprafața pereților este tencuită cu var pe care s-a pictat cu vopsea roșie și brun, în tehnica temperei.

Mormântul a aparținut unui comandant militar, care a trăit în secolul al IV-lea d. Hr., după cum a reieșit din puținul inventar descoperit, deoarece se pare că acest cavou a fost prădat după ce a fost închis.

Sursa:www.viata-libera.ro/cultura/54321-galati-viata-libera-cotidian-campania-vl-comoridepatrimoniu-cavoul-roman-o-avere-sub-gunoi

Toate acestea se află acum sub pământ, sub un cartier de blocuri. Se spune că nu este distrus, ci că este conservat in situ, adică în mediul său natural.

Cert este faptul că acest cavou are slabe șanse să mai vadă vreodată lumina soarelui sau să aibă potențial turistic.

Deși a fost făcut un proiect pentru valorificarea lui, din punct de vedere muzeistic, încă dinainte de 1989, toate demersurile au dat greș. S-a convenit conservarea lui in situ, acoperindu-se cu pământ și turnându-se beton.

Descoperirea cavoului roman la Galați dovedește că în ultimii ani ai secolului al III-lea sau în prima jumătate a secolului al IV-lea, Imperiul Roman avea deplină autoritate și în zona de SE a Moldovei.

Monumentul funerar se regăsește pe Lista monumentelor istorice, pe 2010, pentru județul Galați, la poziția 14, cod GL-1-m-B-02973, cu denumirea Cavou roman.

2.2. Palate – monumente istorice și de arhitectură – din orașul Galați

De multe ori trecem în drumurile noastre pe lângă clădiri impunătoare, unele chiar sedii ale instituțiilor gălățene, și admirăm frumoasele elemente de arhitectură care dau farmec acestora.

Prin intermediul cuvintelor și al imaginilor vom afla istoria palatelor – monumente istorice și de arhitectură – din orașul Galați.

Palatul Administrativ, astăzi prefectura Galați, este o construcție emblematică a epocii și a fost ridicată între anii 1904-1907, după planurile arhitectului Ion Mincu, fondatorul școlii românești de arhitectură.

Încă din anul 1882, autoritățile județului Covurlui și-au dat seama cât de necesară era construirea unui astfel de palat, însă toate demersurile realizării unui proiect de acest fel au eșuat.

Abia la 3 noiembrie 1901 Consiliul Județean votează ante-proiectul întocmit de arhitectul Ion Mincu, pentru ridicarea Palatului Administrativ, iar la 20 octombrie 1903 se obține și aprobarea regală, prin Înaltul Decret nr. 2728.

În data de 15 ianuarie 1904 are loc licitația pentru darea în întreprindere a lucrării, termenul pentru executarea lucrării fiind de doi ani.

Licitația a fost câștigată de antreprenorii M. Roman, Th. Trancu și inginerul I. D. Popovici, iar lucrările la clădire au început în aprilie 1904 sub supravegherea arhitectului Vasilescu.

Sursa: http://stone.bvau.ro:8282/greenstone/collect/fotograf/index/assoc/J1FI1970.dir/1FI1970.jpg

Festivitățile prilejuite de punerea pietrei de temelie au avut loc la 23 mai 1904. La festivitate au luat parte oficialități bucureștene și locale: miniștrii D. A. Sturdza, președintele Consiliului de Miniștri, Vasile Lascăr, ministrul de interne, P.S.S. Episcopul Dunării de Jos, Pimen Georgescu, Ion C. Atanasiu, prefectul județului Covurlui, senatorul N. Gamulea, deputații Mihail Orbeanu și Ap. P. Papadopol, Zaharia Soare Ioan, președintele Consiliului Județean, I. Bastache, primarul orașului, P. Ionescu, președintele secției a II-a a Curții de Apel, Maxim, prim președinte al Tribunalului, colonelul Boteanu, comandantul Corpului III de Armată, Alexandru Gussi, prefectul Poliției, arhitectul Ion Mincu, antreprenorii lucrării și Djuvara, reprezentantul României în Comisia Europeană a Dunării.

Publicului numeros, prezent la festivitate, i-au fost prezentate șase schițe ale fațadei viitorului Palat Administrativ.

La temelia noii clădiri a fost așezat un tub de sticlă în care au fost introduse: pergamentul inaugural (unul din cele trei exemplare), o colecție de monede românești, precum și o monedă de argint din timpul domniei lui Bogdan al II-lea (1504-1517), donată de primul ministru D. A. Sturdza.

Lucrările la Palatul Administrativ s-au finalizat la 9 aprilie 1907, când arhitectul Ion Mincu, împreună cu inginerul șef al județului, Gheorghe Radu, delegat de către prefect, au procedat la inspectarea și recepția lucrărilor efectuate de antreprenorii M. Roman și inginerul D. Popovici.

Palatul cuprinde un subsol mai înalt, care depășește nivelul de călcare, parterul și mezaninul, care alcătuiesc primul registru, și un etaj – al doilea registru, cu sălile de recepție, sala de consiliu și cabinetele oficiale.

Accesul în clădire se face pe fațada principală, la nivelul primului registru, în centrul clădirii, unde se află o triplă arcătură de factură romanică. Alte două intrări secundare se întâlnesc în părțile laterale, fiind modeste, fără monumentalitate.

La nivelul etajului, ferestrele și ușile sunt prevăzute cu balcoane, evidențiindu-se prin arcătura în acoladă și prin decorațiunile realizate cu butoni, discuri și ocnițe, după tradiția bisericilor ortodoxe.

Golurile înalte ale etajului, terminate cu arce de vârf de lance la fel ca și coronamentul crenelat sunt de inspirație gotică. Două aripi secundare, mai scunde și mult mai modest ornate, închid între ele o curte posterioară de factură strict utilitară.

Pe fațada clădirii se află două alegorii, simboluri ale economiei județului – ,,Industria” și ,,Agricultura”, statui realizate de către sculptorul Frederic Storck, iar puțin mai jos se găsesc două steme de bronz ale județului.

Frontonul clădirii este împodobit de un ceas de mari proporții, ce avea darul de a marca fiecare oră prin câteva acorduri muzicale din ,,Valurile Dunării”, capodoperă a compozitorului gălățean Iosif Ivanovici (1845-1902).

În interiorul clădirii, o scară de onoare duce la sala de consiliu și două scări laterale conduc la etajul superior. Sala de consiliu păstrează, în original, plafonul decorat cu stuc și colorat viu, în spiritul epocii, dar și lambriul și scaunele mari. Elementele decorative sunt realizate în stil baroc.

Pictura interioară a fost realizată de pictorul Ion Brânzescu, iar pe podestul monumentalei scări de onoare se găsesc montate oglinzi de cristal.

Se remarcă, de asemenea, balustrada scării principale, frumos decorată.

Palatul Administrativ a fost dotat cu instalații de gaz, alimentare cu apă, canalizare și iluminare cu gaz (care au fost modernizate în timp), încă de la construcția sa.

Suma pentru care a fost asigurată clădirea în anul 1906 se ridica la 430.000 de lei, valoare ce cuprindea asigurarea pentru întregul imobil: 22 de camere și două coridoare parchelate, 23 de camere și 7 coridoare cu mozaic, 38 de camere și 7 coridoare cu dușumele, 21 de scări de lemn, 6 de piatră și una de fier, inclusiv pentru fundație.

Astăzi una dintre cele mai reprezentative clădiri din orașul Galați, se regăsește pe Lista monumentelor istorice din anul 2010, județul Galați, la poziția 114, cod GL-II-m-A-03016, din strada Domnească, nr. 56.

Palatul de Justiție (actualul sediu al Universității ,,Dunărea de Jos” Galați) este una din construcțiile ridicate la începutul secolului al XX-lea, fiind opera arhitecților Grigore Cerchez și Anton Vârnav.

,,Pe strada Domnească, pe locul unde s-a construit noul palat de justiție, se înălța înainte de Unire, marele han al boierului Costache Ventura.”

Sursa: http://www.ziarelive.ro/foto/galatiul-in-imagini-universitatea-dunarea-de-jos-un-simbol-arhitectural-al-orasului-galerie-foto.html

Hanul Ventura, clădire măreață cu două aripi, după moda turcească, cu două etaje, cu stâlpi și balcon în față, a devenit mai târziu hotelul Moldavia.

Pe locul unde a fost hotelul Moldavia, dărâmat în primăvara anului 1895, a fost construit Palatul de Justiție.

La 12 aprilie 1912, G. M. Cantacuzino, ministru de Justiție în guvernul prezidat de Titu Maiorescu, a încheiat un contract cu arhitecții Grigore Cerchez și Anton Vârnav, în vederea întocmirii de către aceștia a proiectului Palatului de Justiție.

În același an au început și lucrările pentru construirea Palatului de Justiție, dar în toamna anului 1914 acestea au fost întrerupte din cauza izbucnirii primului război mondial.

Din anul 1921 au fost reluate lucrările la Palatul de Justiție, această clădire fiind ridicată până aproape de acoperiș, conform înștiințării Primăriei comunei Galați, trimisă la 23 februarie 1922 Ministrului de Justiție.

În luna februarie a anului 1922 lucrările au fost sistate.

În luna iunie 1922 Primăria Galați înștiința Ministerul de Justiție că s-a aprobat acordarea sumei de 5.000.000 de lei, cu titlul de împrumut, cu destinația de a servi numai pentru construirea Palatului de Justiție din Galați.

Dar, în octombrie 1923, împrumutul fusese deja cheltuit, iar până la terminarea lucrărilor ar mai fi fost nevoie de 5.800.000 de lei.

Licitația din 23 iulie 1925 a fost câștigată de inginerul G. Marguluis, care a dus la bun sfârșit lucrările la Palatul de Justiție din Galați.

Clădirea este una monumentală, masivă, viguroasă, întregul edificiu fiind placat cu gresie buciardată și fasonată.

Fațada este retrasă între două aripi și coloane masive care susțin frontonul, lăsând în fața scării monumentale un spațiu intim de piațetă, de unde sunt puse în valoare calitățile arhitectonice ale construcției.

Demisolul clădirii este înalt, peste nivelul de călcare, și este separat de parter printr-un brâu masiv de motive vegetale, având funcția de soclu, pe care se ridică celelalte două nivele.

Ferestrele sunt mari, cu ancadramente bogate, creând impresia de stabilitate și forță.

În interior, paralel cu fațada, se desfășoară o sală grandioasă acoperită cu o boltă en berceau, prevăzută cu balcoane la capete și ornamentată cu stucatură bogată.

În elementele de arhitectură se observă încercarea de a prelua stilul brâncovenesc, putând fi astfel explicate ornamentele de la ferestre, și chiar fațada din coloane, care susțin arcuri trilobate alungite.

Palatul de Justiție, azi rectoratul Universității ,,Dunărea de Jos” din Galați, este menționat în Lista monumentelor istorice pe anul 2010, din județul Galați, la poziția 111, cod GL-II-m-A-03013, strada Domnească, nr. 47.

Palatul Episcopal din Galați, se află în plin proces de consolidare, restaurare și modernizare, după ce în 31 martie 2006 a fost restituit Arhiepiscopiei Dunării de Jos.

Clădirea fusese confiscată în anul 1965 de autoritățile comuniste, fiind apoi transformată în Muzeul de Artă Vizuală, primul muzeu de artă contemporană românească.

Nevoia construirii unui palat episcopal apare după ce, în urma Congresului de Pace de la Berlin (1878), sudul Basarabiei intră sub ocupație rusă, iar reședința episcopală s-a mutat la Galați.

Astfel, în ședința din 16 decembrie 1887, Consiliul Comunal decidea să cedeze, pentru construirea Palatului Episcopal, atâta loc cât va fi nevoie, din terenul numit piața Ștefan cel Mare, situat în fața Grădinii Publice.

În ianuarie 1888, prin adresa nr. 122, Episcopia solicita Primăriei tot terenul numit Piața Ștefan cel Mare, motivând cererea prin faptul că Palatul episcopal va fi monument public.

La 27 aprilie 1891, Consiliul Comunal al orașului Galați vota cedarea fără plată a terenului numit Piața Ștefan cel Mare, str. Domnească, situat în fața bulevardului Grădinii Publice (33.184 m2), necesar construirii Palatului Episcopal cu dependințele sale, Seminarului și Bisericii Catedrală.

La 5 octombrie 1893 se autentifica de către Tribunalul Covurlui actul de donație dintre Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice și Primăria orașului Galați, pentru terenul de mai sus.

Sursa:http://www.kerucov.ro/articole/foto/2009_galati_puncte_de_istorie_pe_malul_dunarii/2009_galati_puncte_de_istorie_pe_malul_dunarii_03.jpg

Ceremonia punerii pietrei fundamentale a Palatului episcopal a avut loc la 28 iunie 1898.

Prin adresa nr. 67701 din 24 septembrie 1899, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice îi comunica P. S. Parthenie că lucrările la construcția Palatului episcopal erau deja terminate, localul putând fi luat în primire de Minister.

Procesul verbal nr. 952 din 5 septembrie 1901 arată că mutarea în noul local s-a realizat la 19 octombrie 1900.

Clădirea a fost construită după planurile arhitectului Toma Dobrescu, inginerul constructor fiind A. F. Bădescu.

Palatul episcopal este o clădire impunătoare, cu front lung și două aripi perpendiculare, în formă de π grecesc.

La parter se afla biroul de lucru al episcopului, un salon de primire, o sufragerie mare pentru mese oficiale și o altă sufragerie zilnică, dormitorul episcopului cu anexe, precum și o bucătărie cu cămări de alimente.

Lângă birou era un hol larg, care corespundea ușii principale de intrare și scării de onoare, cu trepte de marmură, ce făcea legătura cu etajul. În dreapta holului erau birourile părinților consilieri, o sală de ședință, birourile funcționarilor cancelariei episcopale și sala Consistoriului. Mai existau camere de serviciu și ieșiri în curte.

Etajul era împărțit în trei părți: în stânga erau camerele pentru oaspeți, un hol, apoi dormitoare, saloane și o sală lungă de mese, toate rezervate familiei regale; în partea dreaptă erau locuința arhimandritului de scaun și camere pentru oaspeți.

La demisol erau locuințele grădinarului și bucătarului, camera în care locuiau nepoții episcopului.

Palatul episcopal avea 30 de camere și se încălzea cu lemne, o mansardă și pivnițe. În ograda de serviciu erau atenase și o a doua poartă cu portiță. Avea o bogată livadă, cu vie pe rod, pomi fructiferi din specii superioare și cei dintâi migdali aduși din Orient și aclimatizați la noi. Pe trei străzi avea un gard de zid gros, iar în față un gard de fier.

Clădirea a suferit deteriorări în urma cutremurului din 1940, dar Episcopul Cherasie Păunescu a reușit să strângă fonduri și în doi ani Palatul episcopal a fost consolidat.

Restituită Arhiepiscopiei Dunării de Jos, clădirea se regăsește în Lista monumentelor istorice, din anul 2010, județul Galați, la poziția 134, cod GL-II-m-B-03036, pe strada Domnească nr. 141.

Palatul Comisiei Europene a Dunării, este astăzi una dintre cele mai vizitate clădiri din oraș, fiind sediul Bibliotecii ,,V. A. Urechea”.

Istoria ridicării acestei construcții începe odată cu sfârșitul războiului Crimeii (1853-1856), când în cadrul Congresului de Pace de la Paris (1856), Marile Puteri au decis constituirea Comisiei Europene a Dunării. Scopul acesteia era reglementarea regimului navigației pe Dunăre.

Sursa: http://www.bvau.ro/images/bvau/bvau02.jpg

Prima ședință a Comisiei a avut loc la 4 noiembrie 1856, activitatea acesteia prelungindu-se până în 1948, anul desființării Comisiei Europene a Dunării.

În anul 1893 membrii C.E.D. au hotărât să achiziționeze un teren în strada Mihai Bravu, nr. 6, pentru a ridica un palat, cu rol de hotel administrativ pentru membrii Comisiei.

Astfel, la 22 martie 1893, terenul necesar viitorului palat era deja cumpărat.

La 29 aprilie 1896 construcția Palatului Comisiei Europene a Dunării era deja gata, având loc și recepția definitivă a clădirii, în prezența inginerului șef al C.E.D., Carl Kuhl.

În Palatul C.E.D. funcționau Secretariatul General, se păstrau arhiva, biblioteca, și se țineau ședințele plenare.

La 10 octombrie 1917 armatele aliate bulgaro-germane au bombardat clădirea.

Bombardamentul a fost urmat de un incendiu care a dus la distrugerea clădirii. Au mai rămas din palat doar patru pereți exteriori și câțiva pereți interiori puternic avariați.

În perioada iunie 1922 – mai 1923 a fost proiectată reconstrucția din temelii a Palatului C.E.D.

Clădirea ridicată ulterior era una solidă, realizată din zidărie de cărămidă cu fundația de piatră. Avea două etaje, cu subsol și mansardă.

În interior, în zona centrală se aflau un hol, nouă camere unde erau instalate birouri și două grupuri sanitare. Accesul la primul etaj se făcea printr-o scară de marmură.

La primul etaj se aflau un hol central, o sală de conferințe, o sală de biliard, fumoar, patru dormitoare, sală de baie, două toalete și bucătărie, plus o terasă. Tâmplăria era bogată, podelele erau din mozaic, sau în mai mică măsură din stejar.

La etajul al doilea se aflau patru camere.

Comisia Europeană a Dunării a funcționat în acest local până în 1948, anul desființării sale. Din 1968 clădirea reprezintă sediul Bibliotecii ,,V. A. Urechea”.

Astăzi, imobilul se regăsește pe Lista monumentelor istorice din 2010, pentru județul Galați, la poziția 157, cod GL-II-m-B-03057, pe strada M. Bravu, nr. 16.

Palatul Navigației a fost construit între anii 1912-1915, după un proiect al arhitectului Petre Antonescu, unul dintre cei mai mari arhitecți români, creatori ai stilului românesc.

La începutul secolului al XX-lea, orașului Galați, important port dunărean, îi lipsea o clădire care să adăpostească Navigația Fluvială Română.

Sursa: http://lsbg.ro/images/stories/galati/orasul_vechi/palatul_navigatiei_500x354.jpg

Astfel că, după terminarea Palatului Navigației, în anul 1915, acolo s-au instalat: birourile Direcțiunii Centrale a Serviciului N. F. R. din Galați, Inspectoratul General al Porturilor, Diviziile Serviciului Hidraulic pe Dunărea de Jos, de Brăila și Prut și Oficiul Telegrafiei fără fir.

Din Galați se efectuau următoarele curse de pasageri, în timpul sezonului cu vaporul: Galați-Brăila, Galați-Sulina, Galați-Vâlcov, Galați-Chilia, Galați-Silistra, Galați-Turnu-Severin, dar și curse regulate de mărfuri și colete: Galați-Turnu-Severin, Galați-Tulcea-Ismail-Chilia Veche.

Construcția impunătoare a fost executată din cărămidă cu planșee din beton, cu fundațiile bine stabilite pe piloți, din cauza rezistenței reduse a terenului, fiind dominată de un turn și îmbinând soluții tehnice pentru realizarea unor decorațiuni geometrice specifice artei populare românești. Este prima construcție din România la care s-a folosit un schelet monolit din beton armat.

Tencuielile exterioare erau executate din piatră artificială. Deasupra ușilor, la intrarea pe peronul gării fluviale, se afla un acoperiș protector al scărilor exterioare, susținut de console din lemn de stejar.

Învelitoarea originală a fost din ardezie, cu streșini largi, pe console și căpriori din stejar.

Palatul Navigației a fost construit cu parter și două etaje.

Pe zidul Palatului Navigației descoperim o placă comemorativă care evocă evenimentele de la data de 13 iunie 1916, când muncitorimea gălățeană s-a ridicat împotriva exploatării și războiului.

Astăzi, clădirea se regăsește pe Lista monumentelor istorice, din anul 2010, pentru județul Galați, la poziția 164, cod GL-II-m-B-03064, sub numele de gara Fluvială Galați, pe strada Portului, nr. 34.

Palatul Poștei a fost construit între anii 1906-1908, când directorul general, Gr. Cercez, prin adresa din 20 iulie 1906, făcea cunoscut Primăriei Comunei Galați, că Direcția Generală a Telegrafelor, Poștelor și Telefoanelor pe care o conducea era autorizată conform legii de la 1 martie 1906 să construiască localuri proprii pentru serviciile oferite în diferite localități din țară.

Sursa: www.galati.djc.ro/Public/ObiectiveCulturaleimg.aspx?ID=5276

La 21 septembrie 1906 primarul comunei Galați, Emil Vulpe, îi răspundea solicitării directorului Cercez că se vor lua măsuri, după ce Direcția Generală a Poștelor va trimite în copie contractul de dare în întreprindere a construcției Palatului.

Deja la București se încheiase contractul nr. 35277 din 27 iulie 1906 între Direcția Generală a Poștelor, Telegrafelor și Telefoanelor, reprezentată de directorul general Gr. Cercez și câștigătorul licitației pentru construcția localului, inginerul-arhitect Virgiliu Em. Hălăceanu.

La 29 iulie 1906 inginerul Const. C. Costandachi, reprezentant al inginerului Virgiliu Em. Hălăceanu, anunța Primăria Comunei Galați de începerea în curând a săpăturilor la subsol și fundație.

Construcția clădirii s-a finalizat în anul 1908, dar mutarea Oficiului central în noul local s-a realizat la 9 martie 1909, atunci când prin adresa nr. 3536, Primăria Galați era înștiințată de acest fapt de către Direcția Generală a Poștelor, Telefoanelor și Telegrafelor.

Noua clădire avea o suprafață de 2100 m2 și se desfășura pe subsol, parter și etaj.

Construcția era din beton și zid de cărămidă. Subsolul cuprindea serviciile de poștă, serviciile de Cecuri și Economii, Serviciul Societății Române de Radiodifuziune, cabinetele și locuința Dirigintelui, garajul și magazia de materiale P. T. T., camera de oaspeți, toate serviciile administrației și Control, cantina funcționarilor P.T.T.

Astăzi, clădirea se regăsește pe Lista monumentelor istorice din 2010, din județul Galați, la poziția 152, cod GL-II-m-B-03054, sub numele de Palatul Poștei, str. Lahovary Iacob, general 6.

Palatul V. A. Urechia este cunoscut gălățenilor ca fiind sediul Teatrului Dramatic. Prea puține informații au locuitorii orașului despre rolul jucat de Societatea Culturală ,,V. A. Urechia” la construirea acestei deosebite clădiri.

Societatea Culturală ,,V. A. Urechia” a fost înființată la 14 decembrie 1919, în cadrul unei adunări generale din amfiteatrul Liceului ,,Vasile Alecsandri”.

Palatul V. A. Urechia a fost construit în perioada interbelică (început în 1933 și definitivat în 1940-1941), din inițiativa Societății Culturale, după proiectul arhitectului I. D. Enescu.

Astfel, la 23 iunie 1921, Societatea cumpăra prin actul de vânzare-cumpărare nr. 2514, autentificat la Tribunalul Covurlui, transcris sub nr. 2463, de la Elena Carp, descendentă Panaite Malaxa, clădirea și terenul din strada Domnească, nr. 59, cu suma de 500.000 de lei.

Sursa: http://www.pinterest.com/pin/210965563765297750/

Acest teren însă, va intra de drept în posesia Societății abia în anii 1927/1928, în urma mai multor procese între Societatea Culturală ,,V. A. Urechia” și vânzătoarea terenului și moștenitorii, dar și

cu Ministerul Instrucțiunii Publice.

La 14 august 1933, Grigore Manitiu, președintele Societății, solicita Primăriei orașului Galați eliberarea autorizației de construcție pentru Căminul Cultural al Societății.

Arhitectul I. D. Enescu, din București, este cel care a întocmit planurile și tot el este cel care a supravegheat lucrările, care se vor executa în antrepriza inginerului Marguluis.

Nicolae Manu face o descriere a clădirii: prima cameră cu fața spre sud din etajul de sus, unde este localul bibliotecii; sala de mijloc/sala de lectură cu două closete; o cameră cu fața spre nord, la intrarea imediată de la scara spre sala de lectură se afla o mică intrare; la antresolul din partea de nord se găsesc două camere mici, un closet și o chiuvetă; la antresolul din partea de sud se află o cameră; la antresol era o cameră mare, chiar deasupra coloanelor din hol, care urma să fie depozit de carte; Sala Caloriferului unde se găsesc două cazane, două injectoare, două rezervoare pentru combustibil, o chiuvetă; sala de spectacole cu 356 de scaune și strapontine; în stânga și dreapta scenei se găsesc două avanscene cu câte 8 scaune fiecare; împrejurul sălii se găsesc 16 lojă cu 69 de scaune, iar deasupra intrării în sala de spectacol se găsește Balconul cu 5 lojă cu 11 scaune montabile și cu 19 scaune nemontabile; pe scenă se găsesc 6 cabine pentru artiști; în subsol se află o cameră care servea drept bufet; case de bilete la dreapta și stânga holului.

În anul 1949 Palatul ,,V. A. Urechia” va fi atribuit Ministerului Artelor și Informațiilor, care la rândul său îl la preda în anul 1950 Primăriei orașului Galați.

Va ajunge ulterior în custodia Bibliotecii ,,V.A. Urechia” și a Ministerului Învățământului.

În anul 1955 în palatul care între timp va primi numele de ,,Ștefan Gheorghiu” va începe să funcționeze Teatrul de Stat Galați.

Clădirea se regăsește pe Lista monumentelor istorice, din anul 2010, a județului Galați, la poziția 116, cod GL-II-m-b-03018, sub numele de Societatea Culturală ,,V. A. Urechia”, astăzi, Teatrul Dramatic, de pe strada Domnească, nr. 59.

Palatul Simion Gheorghiu se află înscris pe Lista monumentelor istorice, din anul 2010, din județul Galați, la poziția 109, cod GL-II-m-B-03011, strada Domnească, nr. 24.

Numai că astăzi clădirea de patrimoniu stă să se prăbușească.

Singura clădire reprezentativă pentru felul în care arăta centrul orașului până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial se află într-o stare de degradare, care impune reabilitarea cât mai rapidă a acesteia.

Sursa: http://www.galati.djc.ro/Public/ObiectiveCulturaleImg.aspx?ID=2895

Palatul poartă numele unui gălățean, Simion Gheorghiu. ,,Fiu de comerciant, absolvent al școalei comerciale, D-l Simion Gheorghiu a intrat în afaceri comerciale direct în serviciu uzinei de gaz de la înființarea ei, în 1894. Inspirând încredere atât directorului local cât și administrației centrale din Bruxelles, i s-a dat procura generală de a reprezenta societatea în toate afacerile ei. A stabilit raporturi comerciale între abonații uzinei și toți cei ce vin în contact de afaceri cu uzina, știind a concilia atât interesele întreprinderii cât și a mulțumi publicul.”

Construcția a fost ridicată în perioada interbelică între anii 1923-1925 și are o valoare arhitecturală deosebită, prezentând un anumit stil românesc cu influențe de brâncovenism.

Pe vremuri clădirea avea la parter spații comerciale: Braseria Palace, Gioconda, Drogheria Florența.

Palatul constituia ,,locul de întoarcere pentru Corso-ul gălățean”, care în sus era delimitat de biserica grecească din colțul străzii Foti, dar la care întoarcerea se făcea în colțul de peste drum, în dreptul caselor lui Simion Gheorghiu.

Strada Gamulea era scurtă și umbrită de casele foarte înalte ale lui Simion Gheorghiu.

Pe partea laterală a clădirii, din strada Avântului, se păstrează și astăzi monograma ,,SG” de la numele proprietarului – Simion Gheorghiu.

Imobilul cuprindea următoarele nivele: subsol parțial, parter și două etaje. Structura de rezistență era din zidărie de cărămidă, bolți de cărămidă, planșee din lemn și metal. Șarpanta era pe scaune, cu învelitoare inițială din țiglă cu completări din tablă. Particularitatea construcției constă în deschiderile mari în zona de acces.

Dintre toate clădirile de patrimoniu prezentate în subcapitolul Palate – monumente istorice și de arhitectură din orașul Galați, cea din urmă este în prezent în completă ruină, iar realitățile vremii nu dau prea multe șanse reabilitării sale.

Trecerea timpului, precum și dezinteresul autorităților locale sau centrale, puțin dispuse să investească în prezervarea unor astfel de bijuterii ale arhitecturii românești, conduc la pierderea unor mărturii în piatră și beton, care vorbesc despre trecutul locurilor noastre natale, a Galațiului de altădată.

2.3. Clădiri de patrimoniu din orașul Galați

,,O casă nu era pentru el un lucru obișnuit și cu atât mai puțin un obiect utilitar, în care doar să locuiești. Era mai ales simbolul vieții care se desfășura în interiorul ei.”

Șerban Cantacuzino despre tatăl său, arhitectul G. M. Cantacuzino (1899-1960)

Grand Hotel, str. Domnească, nr. 38 (azi, Primăria Municipiului Galați).

Puțină lume știe că sediul actual al Primăriei Galați a fost unul din cele 18 hoteluri cu denumirea de ,,Grand Hotel”.

Sursa: http://www.galati.djc.ro/Public/ObiectiveCulturaleImg.aspx?ID=3091

Imobilul, situat pe strada Domnească, nr. 38, este o construcție de la începutul secolului XX, ridicată din inițiativa marelui proprietar Elei D. Climis.

Situată în apropiere de Corso-ul gălățean, hotelul ocupa o poziție strategică, fiind situat chiar vizavi de Palatul de Justiție, construit și el în aceeași perioadă cu hotelul.

La nivelurile superioare ale clădirii se aflau camerele pentru invitați, iar parterul era ocupat de spațiile comerciale, cu vitrine mari, bine iluminate.

Clădirea are un stil compozit, cu elemente de decorație neoclasice și baroce.

Ca elemente de arhitectură se remarcă două bowindow-uri, dispuse simetric față de intrarea principală și care sunt bogat decorate, încadrate cu ornamente verticale cu motive geometrice și florale și puse în valoare la nivelul streșinii prin frontoane decorative semicirculare.

Intrarea principală este accentuată de prezența celor două balcoane de onoare, dispuse la nivelul etajului I și II, încadrate cu coloane decorative identice cu cele ce încadrează cele două bowindow-uri.

Se remarcă, de asemenea, decorațiile ancadramentelor ferestrelor de la cele două etaje și ale comisiei.

Fațadele nord și sud prezintă decorațiuni realizate după modelele elaborate de arhitecți locali, care caută să asigure o legătură între fațada principală și cea secundară, orientată spre strada Logofăt Tăutu.

În perioada postbelică, clădirea a fost sediul administrației Partidului Comunist, iar din 1990 a devenit sediul Primăriei Municipiului Galați.

Astăzi, imobilul se regăsește pe Lista monumentelor istorice, pe 2010, a județului Galați, cod GL-II-m-B-03012, poziția 110.

Institutul ,,Notre Dame de Sion”, strada Domnească, nr. 111 (azi, Facultatea de Mecanică).

Deși clădirea găzduiește sediul mai multor facultăți ale Universității ,,Dunărea de Jos” Galați, imobilul este cunoscut de către gălățeni ca fiind sediul Facultății de Mecanică.

Însă localul a aparținut Institutului ,,Notre Dame de Sion”, înființat la data de 24 octombrie 1867 de către Congregația călugărițelor catolice ,,Notre Dame de Sion”

Congregația ,,Notre Dame de Sion” (Zion, denumire ebraică a Ierusalimului, extinsă la toată țara sfântă) a fost înființată în Franța în 1843, ca ordin al femeilor catolice, în scopul promovării credinței creștine și educării tinerelor femei, indiferent de religie, în valorile morale ale bisericii catolice. De la înființare, Congregația a construit orfelinate și școli în multe regiuni ale lumii (Franța, Brazilia, S.U.A., Grecia, Austria, Israel și România). Recunoscută oficial în România din anul 1866, Notre Dame de Sion a înființat așezăminte la noi în țară la București, Iași și Galați.

Institutul din Galați avea la începutul anului 1870 40 de eleve, iar în aprilie 1877 pensionul era condus de 18 călugărițe, și avea mai mult de 200 de eleve.

În anul 1889/1890 numărul elevelor ajunsese la 481, ele provenind din România, dar și din străinătate, având diferite naționalități. Corpul profesoral și administrativ s-a mărit de la 18 călugărițe în anul 1877, la 63 de persoane în 1890.

Era cel mai căutat dintre toate institutele catolice din România.

Sursa: http://www.imagoromaniae.ro/images/detailed/4/10596.jpg

Într-un dosar de arhivă din anii 1898-1913, Institutul ,,Notre Dame de Sion” era localizat pe strada Domnească, la nr. vechi 151/157 și la nr. nou 111, având zidăria executată din var și nisip, iar acoperișul din tablă.

În anul 1944, Galațiul este bombardat. Printre obiectivele atinse amintim: Piața Regală, portul, gara. A fost atinsă și clădirea institutului, care a ars aproape în întregime.

După război, clădirea a fost naționalizată. Ea a fost refăcută între anii 1950-1953, prin muncă patriotică.

Unul din puținele obiecte care mai amintesc de Notre Dame de Sion este fântâna arteziană din curtea clădirii, care îmbină elemente de neoclasicism cu Art Nouveau.

Astăzi, imobilul se regăsește pe Lista monumentelor istorice, 2010, județul Galați, cod GL-II-m-B-03034, poziția 132.

Colegiul Național ,,Vasile Alecsandri” – Școala tip Spiru Haret, str. N. Bălcescu, nr. 41.

Pe strada Nicolae Bălcescu se află clădirea unei instituții școlare de mare prestigiu, la nivel local dar și național.

Cunoscut atât în județ, cât și în țară, Colegiul Național ,,Vasile Alecsandri” a dat culturii noastre personalități recunoscute de întreaga lume. Printre profesorii și absolvenții Colegiului Național ,,Vasile Alecsandri” îi amintim pe: Gheorghe Țițeica, Gh. Bogdan Duica, Nicolae Longinescu, Iorgu Iordan, Gen. Ieremia Grigorescu, Virgil Madgearu, Petre Ștefănescu Goangă.

Sursa: http://dinsidespregalati.blogspot.com/2006_10_01_archive.html

Istoria instituției școlare își are începuturile în 1867, când în Galați s-a organizat primul gimnaziu care va primi în 1892 numele de Liceul ,,Vasile Alecsandri”.

Legea instrucțiunii din 25 noiembrie 1864 prevedea înființarea unui gimnaziu în fiecare capitală de județ. În baza acestei prevederi, deputatul gălățean G. P. Mantu a propus, la 8 februarie 1867, crearea unui gimnaziu la Galați.

Astfel, la data de 26 august 1867, Primăria orașului Galați era anunțată, prin adresa nr. 8735 a Ministerului Instrucțiunii Publice și a Cultelor, ministru fiind D. Gusti, că la articolul 590 din bugetul Ministerului a fost prevăzută înființarea unui gimnaziu cu o singură clasă la Galați, începând cu anul școlar 1867-1868.

Gimnaziul a funcționat în mai multe localuri.

Primul local a fost cel din Strada Brăilei, nr. 19, închiriat de Comisia Interimară a Comunei Galați, de la Vangheli Ioan, proprietarul clădirii. Spațiul folosit era alcătuit dintr-un salon, o odaie mare, două camere și două sălițe.

Primii profesori ai celor șase elevi ai școlii au fost: Ion Cetățianu (director), Gh. Ghimbășanu și Nicolae C. Sabin.

Deschiderea cursurilor a fost fixată de către directorul Ion Cetățianu la data de 26 noiembrie 1867, ora 11.

Mobilierul fusese împrumutat de la alte școli primare din oraș, o problemă importantă constituind-o lipsa totală a materialului didactic.

După cum am menționat, gimnaziul a funcționat în mai multe localuri.

La 23 aprilie 1873 a fost închiriată pentru localul școlii casa lui Hacic Navasart din str. Instrucției, iar între anii 1888-1890 s-au desfășurat lucrările de construcție la noul local al școlii din strada Mavromol, ulterior gen. Berthelot, după planurile elaborate de Serviciul Construcțiilor din Ministerul Instrucțiunii Publice.

Locul pe care funcționează și astăzi școala a fost cumpărat de către Primărie (primar C. Ressu) de la doamna Elpimica Hristodor Alexandri, poate și la sugestia secretarului general al Ministerului Instrucțiunii, Spiru Haret, care vizitase la 16 iunie 1886 locurile propuse pentru clădirea liceului, găsindu-le pe unele improprii.

La 16 aprilie 1890 elevii au început cursurile în clădirea terminată.

Profesorul universitar Ștefan Vârgolici, care a vizitat localul imediat după inaugurare, notează: ,,Noua clădire, pe lângă că este așezată în centrul orașului, este și foarte spațioasă, îndemânatică și făcută în bune condițiuni de solitudine și igienă.”

La 1 septembrie 1887 gimnaziul s-a transformat în liceu.

Până la 17 septembrie 1892, gimnaziul și liceul nu au avut niciun fel de nume. Directorul Al. Nicolaescu este cel care a propus ca liceul să se numească ,,Vasile Alecsandri”.

În timpul primului război mondial, localul liceului a fost rechiziționat pentru Spitalul militar nr. 191 (15 august 1916-15 mai 1918), iar cursurile liceului au fost suspendate între anii 1916-1917, fiind reluate în anul școlar 1917-1918, în localul Școlii Germane din str. Lascăr Catargiu.

La 1 septembrie 1918, după reparații sumare, liceul a revenit în localul său.

În anul 1922 s-a ridicat aripa nouă, în partea de SV a vechiului local, după planurile arhitecților Virgil Ionescu și Alexandru Popescu.

Noua clădire a fost executată în vara anului 1923, inginerul Ap. N. Constantinescu fiind cel care a supravegheat lucrările.

La 6 decembrie 1925, în prezența Ministrului Instrucțiunii, Dr. C. Anghelescu, se inaugura căminul construit pentru a adăposti elevii merituoși și nevoiași din mediul rural, care doreau să studieze la Liceul ,,Vasile Alecsandri”. La 1 martie 1926 localul era dat în folosință.

Prin actul de donație din 9 iulie 1937, autentificat la Tribunalul Județului Covurlui, la 10 iulie 1937 Primăria dona liceului, cu titlu gratuit, căminul din str. Dr. Carnabel.

Între anii 1937-1938 s-au realizat adaptările necesare la clădirea internatului, s-a înzestrat cu aparate și mobilier sala de educație fizică, s-a dat în construcție laboratorul de fizică și chimie pe aripa de NV a școlii.

În urma cutremurului din 10 noiembrie 1940 liceul a suferit mari distrugeri, necesitând reparații.

În timpul celui de-al doilea război mondial, localul devine spital militar german.

După 23 august 1944, până în octombrie 1944, localul este transformat în spital sovietic.

Reparații atât în interiorul cât și în exteriorul clădirii încep după război.

Între anii 1958-1959 a fost înlocuit acoperișul vechi cu unul nou din tablă zincată, a fost consolidată clădirea principală, podeaua de scândură a fost înlocuită cu parchet, gardul vechi a fost înlocuit cu unul ornamental.

Astăzi, clădirea de pe strada N. Bălcescu, nr. 41, este bine întreținută, fiind considerată monument istoric și regăsindu-se în Lista monumentelor istorice pe 2010, județul Galați, cod GL-II-m-B-03002, poziția 100.

Liceul Pedagogic ,,Costache Negri”, str. Brăilei, nr. 134.

Școala normală de învățători a fost înființată la 1 iunie 1877, la Ismail, prin stăruința lui V. A. Urechea.

La reocuparea sudului Basarabiei de către trupele țariste, directorul școlii, profesorul Grigore Petrovanu, primește dispoziții, la 26 august 1878, din partea Ministerului, ca să strămute școala la Galați.

Sursa: http://www.galati.djc.ro/Public/ObiectiveCulturaleImg.aspx?ID=3216

În luna octombrie 1878, școala era deja instalată în casele ce fuseseră proprietatea lui Costache Negri, pe strada Mihai Bravu, nr. 48.

Dacă prima clasă a funcționat cu 17 elevi și 6 profesori, cu timpul numărul acestora a crescut.

În anul școlar 1887-1888 s-a înființat pentru practica elevilor Școala de Aplicații.

Imobilul în care funcționa școala nu era corespunzător, așa că în perioada 1898-1902, Spiru Haret, Ministrul Instrucțiunii, reușește să obțină un credit, în valoare de 1.000.000 de lei, sumă destinată construirii unui local pe str. Brăilei.

De asemenea tot Spiru Haret a solicitat Primăriei Galați 10 hectare din moșia Țiglina, care i-ar fi fost necesari construcției școlii.

Primarul orașului, Constantin Ținc, răspunde solicitării ministrului, și în urma ședinței extraordinare a Consiliului Comunal din data de 8 iunie 1898, acordă terenul solicitat, cu titlu gratuit.

Totodată se cerea modificarea regulamentului școlii în ceea ce privește admiterea elevilor la școală, așa încât la concurs să poată fi admiși și un număr de 10 copii ai orășenilor gălățeni, care sunt agricultori, fiii preoților și ai dascălilor din oraș.

Începând cu anul școlar 1901-1902, școala va funcționa în noul local de pe strada Brăilei, acolo unde funcționează și astăzi.

În anul 1916 localul școlii devine spital, iar trupele rusești în retragere s-au adăpostit aici. În 1918 din neglijență soldații ruși au dat foc aripii stângi a clădirii, focul fiind stins de către cercetașii gălățeni care efectuau paza localului.

În 1918, directorul școlii, N. Velichi a obținut banii pentru repararea clădirii, cursurile putând fi reluate.

În februarie 1928, Comitetul Școlar a hotărât construirea portalului principal al școlii, precum și așezarea statuii lui Costache Negri pe cheia de boltă.

Clădirea va fi grav avariată în urma cutremurului din 10 noiembrie 1940.

Școala se va închide în timpul celui de-al doilea război mondial, imobilul fiind ocupat de Armata a III-a română.

Clădirea va fi bombardată și deteriorată în 1944, iar un an mai târziu va fi ocupată de armata germană în retragere. Localul este din nou bombardat și incendiat.

În anul 1946, Ministerul Educației Naționale aloca suma de 3.955.285 de lei pentru începerea reparațiilor. Doi ani mai târziu se schimbă denumirea școlii în Școala Pedagogică.

În anul 1954 are loc mixarea școlii și înființarea secției de educatoare, iar în anul 1957 se înființează învățământul postliceal pentru școlile de învățători și educatoare, cursuri de zi.

Se revine la vechea denumire de ,,Costache Negri”, în anul 1959, și se înființează în 1961 învățământul postliceal, cursuri fără frecvență.

În anul 1963 se schimbă denumirea în Școala Medie nr. 7, cu secție de învățători și educatoare, iar patru ani mai târziu se va numi Liceul Pedagogic ,,Costache Negri”.

În 1990 se revine la vechea denumire de Școala Normală ,,Costache Negri”.

Din anul școlar 2008-2009 instituția a devenit Colegiul Național ,,Costache Negri”.

Majoritatea clădirilor unităților vechi de învățământ și-au schimbat de-a lungul timpului profilul. Nu este și cazul acestei instituții, pentru care profilul pedagogic a devenit un destin, o vocație.

De mai bine de o sută de ani, pe porțile acestei clădiri au intrat și au ieșit zeci de serii de dascăli din județul Galați dar și pentru zona Moldovei de sud.

Clădirea din str. Brăilei este o școală de tip ,,Spiru Haret”. Este o construcție masivă, desfășurată pe două nivele, fiind singura din perioada respectivă cu fațada din cărămidă aparentă.

Astăzi, imobilul se regăsește pe Lista monumentelor istorice, din 2010, pentru județul Galați, cod GL-II-m-B-03004, poziția 102.

Casa Auschnitt, str. Domnească, nr. 79 (fostul Consulat Italian).

Cu siguranță un număr mare de gălățeni au luat masa ori s-au distrat în clădirea restaurantului din str. Domnească, nr. 70, dar puțini știu că au petrecut câteva ore într-un monument istoric, cu o arhitectură deosebită, care încântă printr-un ușor parfum de epocă, deși clădirea e proaspăt renovată.

Sursa: http://lsbg.ro/obiective-culturale.html

Construit în jurul anului 1900 (conform LMI din 2004 și 2010), imobilul i-a aparținut lui Ehi Climis, fiul lui Dimitrie Climis, ,,băcanul din Dogăriei”, un comerciant de succes din Galați.

Marele industriaș Max Auschnitt a cumpărat casa de la Ehi Climis, în anul 1921, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3557, la Tribunalul Județului Covurlui.

Max Auschnitt (1888-1959), evreu la origine, economist, mare industriaș și finanțist, senator, a fost principalul acționar și conducător al Uzinelor Reșița și Titan-Nădrag-Călan, vicepreședinte al Uniunii Generale a Industriașilor din România, al Societății de Telefoane Române, al Băncii Chrissoloveloni.

Fiindcă se mutase la București, și pentru că venea rar prin Galați, a închiriat imobilul din str. Domnească Consulatului italian.

Casa mare, cu intrare din stradă, printr-o ușă din fier forjat, era cunoscută după numele proprietarului, toată lumea o cunoștea, casa Auschnitt.

În anul 1928 imobilul din str. Domnească 104-106, fost 92 și actual nr. 70 a fost vândut de Auschnitt, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat cu procesul verbal nr. 3185 la Tribunalul Județului Covurlui, unui negustor grec de cherestea, Alexandros Kiosseoglou. După moartea acestuia, casa a rămas în proprietatea soției sale, Sofia Kiosseoglou.

Conform Decretului 111 din 1951, imobilul a trecut în proprietatea statului în același an, iar după 1956, în clădire au funcționat Comitetul regional de partid ,,Dunărea de Jos”, Muzeul de Istorie Modernă și Contemporană, Comitetul Județean UTC, Fundația Județeană pentru Tineret.

După anul 1990, în urma unui îndelungat proces de revendicare, casa a ajuns din nou în custodia familiei Kiosseouglou.

Din păcate, un incendiu produs într-o seară din aprilie 2004 a adus mari daune frumuseții clădirii .

Consilierul Marius Mitrof menționează că: ,,Dacă imobilul a fost refăcut la partea de ornamentică, a pierdut din strălucirea de odinioară prin executarea stângace, neprofesionistă a acoperișului de la intrarea monumentală, dinspre strada Domnească, învelitoarea în solzi de pește, cele două lucarne ,,ochi de bou” amplasate de o parte și de alta a domului, elementul traforat din fier forjat amplasat deasupra. Prin lipsa lor, a luat ceva din cochetăria, din parfumul de epocă al imobilului.”

Astăzi, imobilul din strada Domnească, nr. 70 este monument de arhitectură, așa cum indică placa de marmură de pe clădirea menționată, și se regăsește pe Lista monumentelor istorice din anul 2010, pentru județul Galați, cod GL-II-m-B-03025, poziția 123, cu precizarea casa Auschnitt, fostul Consulat italian.

Casa Gheorghe Constantin Robescu, str. Mihai Bravu, nr. 28 (azi Palatul Copiilor).

Situată pe strada Mihai Bravu, nr. 28, Casa Robescu, actualul sediu al Palatului Copiilor, este o raritate arhitectonică în Galați, fiind opera arhitectului Ion Mincu, construită între 1896-1897.

Sursa: http://lsbg.ro/obiective-culturale.html

Într-un dosar de arhivă din anii 1898-1913, casa este menționată la nr. 28, proprietar fiind Gh. C. Robescu, având ca vecini pe Haralamb Zamphiratos la nr. 26 și pe Ch. Grant la nr. 30.

Gh. C. Robescu, doctor în drept, a fost primar al Galațiului în perioada februarie 1891-august 1892 și prefect în 1894.

Casa Robescu a aparținut familiei al cărei nume îl poartă până în noiembrie 1945, când este vândută Casei Centrale a Asigurărilor Sociale.

Încă din anul 1924 imobilul fusese închiriat de familia Robescu și folosit de o serie de instituții publice ca: Inspectoratul Școlar, Reședința rezidentului Dunărea de Jos, Comisariatul militar.

Dintr-o adeverință datată 16.03.1945, reieșea faptul că la acea dată Casa Robescu era ocupată de UMB/01437, încă din 15 octombrie 1944. Casa, aflată într-o stare proastă, a fost refăcută cu mijloacele unității militare, aducând-o într-o stare bună de locuit.

Din anul 1958 a fost sediul Filialei Arhivelor Statului Galați.

Din 1981 a devenit Casa Pionierilor și apoi, după 1990, Clubul Copiilor și Elevilor, transformat în 1994 în Palatul Copiilor, cum se numește și astăzi.

Imobilul are o suprafață construită de 460 m2 (parter și etaj), cu 41 de încăperi, este prevăzut la etaj cu două cerdace: unul pe latura de vest și altul pe latura de sud, susținute de stâlpi de lemn sculptați.

Ornamentația este din ceramică smălțuită policromă, cu diferite motive inspirate din arta veche românească. Mijlocul sau partea centrală a imobilului ce separă parterul de etaj este încins cu un proeminent brâu, torsionat, ce se sprijină pe un registru de nișe, un fel de ,,ocnițe”, în interiorul cărora sunt încastrate câte o sferă înconjurată de un cerc. Deasupra ferestrelor de la etaj se află alt registru ornamental, cu elemente luate, probabil, din ,,pomul vieții” ilustrat printr-un ghiveci din care se înalță trunchiul trifurcat cu mlădițe volubile, frunze și fructe puternic stilizate. La partea superioară a registrului, în dreptul cornișei, există un alt brâu, puternic stilizat, alcătuit din motive florale stilizate, iar la partea inferioară un chenar vălurat din arcuri frânte, care ornamentează ferestrele de la etajul clădirii, întocmai ca o draperie.

Pe latura de sud a imobilului, la parter, este situată o fereastră mare, încadrată de două medalioane circulare cu inițialele proprietarului, care se păstrează și astăzi.

Casa Robescu se regăsește pe Lista monumentelor istorice din anul 2010, din județul Galați, cod Gl-II-m-A-03058, poziția 158, str. Mihai Bravu, nr. 28.

Casa Cavalioti, str. Fotea Iancu, maior 2 (azi Muzeul de Istorie).

Clădirea reprezentativă pentru arhitectura urbană de la începutul secolului al XX-lea a aparținut familiei Cavalioti.

Gh. N. Cavalioti (Kavalliotti) a fost fiul unei familii de greci, provenită din localitatea Cavalla din sudul Greciei, care s-a stabilit în România în a doua parte a secolului al XIX-lea. Sursa: http://lsbg.ro/obiective-culturale.html

De profesie avocat, acesta avea mai multe proprietăți în Galați, în strada Frumoasă și Cealâcu, parcela 1284, unde la 20 februarie 1882 dorea să reconstruiască hanul rusesc și cinci prăvălii.

Imobilul a fost construit într-o primă fază în anul 1883, și a doua fază de construcție care s-a desfășurat în anul 1914, așa cum reiese din cele două autorizații de construcție eliberate pe numele Cavalioti, de către Serviciul Tehnic al Comunei Galați.

Astfel, la 12 aprilie 1883 i se eliberează acestuia prima autorizație de construcție pentru a construi o casă cu atenase în strada Fotti, fațada fiind aceea a zidului Catincăi Catargi și a casei lui Alecu Fotti.

Iar în 1914 apare a doua mențiune privind eliberarea unei noi autorizații de construcție pe numele Cavalioti. Acesta dorea să dărâme casele vechi din strada Fotti, nr. 2, iar în locul lor să ridice o altă casă.

Clădirea construită de Cavalioti are un caracter monumental, reprezentativ pentru epoca sa. Este concepută într-un stil eclectic, predominând elementele neoclasice. O colonadă dublă, desfășurată pe două nivele, antablamentul și frontonul bogat decorat cu stucaturi, constituie dominanta majoră. Suprafața exterioară este ritmată de prezența balcoanelor pe fiecare travee, fapt care îmbogățește asimetria și conferă clădirii un caracter reprezentativ. Fațada laterală este simplu tratată.

Până la naționalizare, imobilul a adăpostit spații comerciale, la parter – o cafenea și un depozit de medicamente; cele două etaje erau închiriate ca apartamente pentru locuit și cabinete medicale.

După naționalizare, au fost birouri ale sindicatelor și ale U.T.C., iar la parter tipografie și sală de expoziții a Uniunii Artiștilor Plastici.

Începând din 1988, clădirea a găzduit sediul central al Muzeului de Istorie Galați.

Astăzi, casa se regăsește pe Lista monumentelor istorice pe 2010, pentru județul Galați, poziția 144, cod GL-II-m-B-03046, str. Fotea Iancu, maior 2.

Casa Epaminonda Lambrinidi, str. Domnească, nr. 51 (azi, Regionala C.F.R. Galați).

Imobilul de pe str. Domnească, nr. 51, a fost construit de către Epaminonda Lambrinidi, un comerciant grec bogat, din Galați, proprietarul unei ,,mori cu aburi”, numită după numele său, pe strada Portului.

Sursa: http://lsbg.ro/obiective-culturale.html

Om înstărit și bine văzut în oraș, Epaminonda Lambrinidi avea mai multe case. Însă cea de pe strada Domnească era cea aleasă de domnitorul Carol I și soția sa, pentru a locui, atunci când vizitau Galațiul, semn că se simțeau bine în ea.

Numai că în anul 1888, Epaminonda Lambrinidi intră în stare de faliment, iar averea îi este scoasă la licitație publică.

În anul 1890 casa sa din strada Domnească va intra în posesia Societății Creditului Funciar Urban din București.

În anul 1907, Primăria Galați cumpără imobilul Lambrinidi cu suma de 140.000 de lei, din care 40.000 de lei sunt achitați anticipat și restul de 100.000 de lei în rate pe 10 ani, cu o dobândă de 5%.

În același an, clădirea devine sediul Curții de Apel, până în 1930.

Între 1930-1940 aici a funcționat Liceul de fete ,,Mihail Kogălniceanu”, instituție care a părăsit imobilul în anul 1940, din cauza avariilor produse de cutremur.

Imobilul a intrat într-un proces de consolidare.

În anul 1941 clădirea devine sediul Primăriei și Sfatului Popular Orășenesc Galați, instituții care în 1968 se mută în fostul Grand Hotel. Imobilul este predat Direcției Regionalei C.F.R. Galați, în urma unui ordin (nr. 95/7 mai 1968) semnat de Constantin Dăscălescu. Și astăzi, casa este sediul Regionalei C.F.R. Galați.

Imobilul avea următoarea configurație: parter (7 camere mari, una mică și un antreu comun, cu scară de comunicație la terasă), etaj (7 camere mari, 8 mai mici și antreul principal comun, cu tot cu etajul, inclusiv scara de comunicație cu parterul și alta cu mansarda, inclusiv cu balconul), mansarda (5 camere mici, despărțite între ele, cu pereți de scânduri), atenasele (8 camere, un antreu, intrarea la pod, două closete și o cameră cu două cazane de baie desființate, inclusiv antreul), magazia cu trei despărțituri, din care două mari și una mică, construită din zid de cărămidă, care servește de loc de depozitare pentru lemne și materiale, o cameră de zid izolată în curte.

Frumusețea acestei clădiri poate fi admirată și astăzi, casa aflându-se într-o stare bună de locuit.

Clădirea se regăsește pe Lista monumentelor istorice, pe anul 2010, pentru județul Galați, cod GL-II-m-B-0314, poziția 112.

Casa Cuza, str. Al. I. Cuza, nr. 80 (azi, Muzeul ,,Casa Cuza Vodă”).

Imobilul din str. Al. I. Cuza, nr. 80, a fost locuința domnitorului Al. I. Cuza în perioada cât el a fost președinte al Judecătoriei Covurlui, pârcălab al județului Covurlui, și chiar în perioada domniei sale, atunci când acesta venea în vizită în Galați.

În această casă, Al. I. Cuza a locuit împreună cu soția sa, Elena, și părinții săi. După moartea mamei sale, imobilul îi rămâne moștenire.

În anul 1873, odată cu sfârșitul vieții domnitorului, proprietari ai clădirii devin Elena Cuza și fiii minori ai lui Cuza.

În anul 1884 moștenitorii au vândut imobilul, iar în perioada anilor 1884-1937 casa a avut mai mulți proprietari.

Sursa: http://lsbg.ro/obiective-culturale.html

Într-un dosar de arhivă din anii 1893-1913, proprietara casei apare Pulcheria Isvoranu. Aceasta a scos, în anul 1907, casa la vânzare, ea fiind ipotecată pentru plata unor datorii. Gh. C. Robescu și gen. Leon au încercat să cumpere casa, dar fără succes.

În anul 1909 Grigore Trancu-Iași închiriază casa de la Pulcheria Isvoranu, locuind acolo timp de patru ani.

La 26 octombrie 1913 clădirea este închiriată Școlii Secundare de Fete.

În perioada 1916-1918, în casă a funcționat un spital pentru răniți, sau au fost găzduiți refugiați.

Din februarie 1918 imobilul revine Școlii Secundare de Fete, instituție ce își are sediul aici până în 1920.

La sfârșitul anului 1920 Pulcheria Isvoranu a vândut casa lui Adolf Theitler, din Iași.

Asociația ,,Casa Cuza-Vodă” va face numeroase încercări pentru a cumpăra imobilul, dar abia în februarie 1938 reușește să devină proprietara casei, plătind moștenitorilor defunctului Adolf Theitler suma de 900.000 de lei.

În același an începe restaurarea casei Cuza.

În anul următor, la 24 ianuarie 1939, clădirea în care a locuit domnitorul Al. I. Cuza a fost inaugurată ca muzeu, pe baza bunurilor culturale donate de institutorii Paul și Ecaterina Pașa.

În perioada 1950-1956 clădirea a funcționat ca muzeu mixt, adăpostind și colecțiile Muzeului de Artă și ale Muzeului de Științe ale Naturii.

Din data de 24 ianuarie 1995, muzeul va fi cunoscut sub numele Muzeul ,,Casa Cuza Vodă”. Prin exponatele prezente în cadrul muzeului se reface atmosfera vremurilor de odinioară.

Astfel, în primele trei săli de la parter sunt expuse piese de mobilier din cele mai reprezentative stiluri, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, precum garnitura de mobilier în stil Ludovic al XVI-lea, dăruită de domnitorul Al. I. Cuza colaboratorului său Anghel Duca, biblioteca lui Mihail Kogălniceanu, gheridonul ministrului Gheorghe Lecca (daruri din partea regelui Carol I), statuetele din bisquit de Sevres (comandă specială a CED).

În sala a patra sunt expuse piese ce prezintă progresele realizate în domeniul științei și tehnicii, din acea perioadă, precum un automobil al firmei De Dion-Bouton, model franțuzesc, construit în 1898, aparatură foto, care provine de la atelierul de fotografi gălățeni Ma Ksay, mașini de scris, cutia muzicală elvețiană MIRA, un patefon Master’s Voice, etc.

Sala de la etaj este dedicată activității și personalității domnitorului Cuza, familiei și colaboratorilor săi, prin expunerea de piese de artă decorativă, îmbrăcăminte, accesorii, documente referitoare la politica reformatoare a lui Al. I. Cuza, medalii, arme de foc, etc.

Astăzi, imobilul se regăsește pe Lista monumentelor istorice, pe anul 2010, pentru județul Galați, cod GL-II-m-B-03007, poziția 105.

Casa Costache Negri, str. Mihai Bravu, nr. 46 (azi, Camera de Comerț și Industrie Galați).

În drumul nostru pe str. Mihai Bravu ne atrage atenția locuința lui Costache Negri, pe care o recunoaștem după placa de marmură albă, aflată pe casa de la nr. 46, și pe care stă scris următorul text: ,,În această casă a locuit Costache Negri, pârcălab de Galați, militant pentru ideile Revoluției de la 1848 și ale luptei pentru unire.”

Apropiat al domnitorului Al. I. Cuza, Costache Negri s-a remarcat prin implicarea sa la viața politică din acele vremuri.

A îndeplinit mai multe funcții de-a lungul vieții sale, precum vornic în 1853, ministru la Departamentul Lucrărilor Publice, deputat al orașului Galați în 1868, pârcălab la Covurlui în 1851.

Ales deputat de Galați în septembrie 1857, a fost chiar propus drept candidat la tronul Moldovei, în 1859, dar în cele din urmă Al. I. Cuza a fost preferat domn.

Sursa: http://lsbg.ro/obiective-culturale.html

A fost unul dintre membrii delegației care s-a deplasat la Constantinopol pentru a-l înștiința pe sultan de alegerea ca domn al Moldovei a lui Cuza.

Costache Negri deținea mai multe proprietăți în oraș, astfel că în octombrie 1856, găsindu-se în Galați, acesta căuta să cumpere un loc în ,,Ulița Grădinii Vechi”, și în același timp să reînnoiască actele de proprietar pentru locurile pe care le avea în ,,Ulița Mihai Vodă” și în ,,Mahalaua sârbească”.

La 8 iunie 1862, G. Alevra întocmea o cerere către Consiliul Galați prin care solicita eliberarea unui deviz de construcție a unei case de locuit pentru Constantin Negri, pe ,,Ulița Mihai Vodă”.

La 24 decembrie 1862, Costache Negri se afla la Galați unde se ocupa de ultimele lucrări la casa din Mihai Bravu.

În iulie-august 1867 dorea să vândă casa.

Astăzi, imobilul se regăsește pe Lista monumentelor istorice din anul 2010, a județului Galați, cod GL-II-m-B-03062, poziția 162., pe strada Mihai Bravu, nr. 46, aici avându-și sediul Camera de Comerț și Industrie Galați.

Casa Constantin Ținc, str. Eroilor, nr. 64 (azi, Casa Colecțiilor).

Construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, casa Constantin Ținc (fostă Farmacia Ținc), adăpostește astăzi Casa Colecțiilor din cadrul Muzeului de Istorie din Galați. Sursa: http://lsbg.ro/obiective-culturale.html

Constantin Ținc a fost un personaj activ pe scena orașului Galați, atât din punct de vedere profesional, cât și prin activitatea sa pe plan politic.

A fost membru al Societății farmaciștilor și al Consiliului de Igienă a orașului Galați.

În politică, orientarea sa a fost liberală, el fiind consilier comunal și primar al orașului în 1898, 1904-1905 și 1914-1917, iar mai târziu senator de Covurlui.

La 5 mai 1899, Constantin Ținc primea din partea Serviciului Tehnic al Primăriei orașului Galați autorizația pentru a construi o clădire cu parter și etaj, pe strada Traian-Codreanu-Spitalului, care avea să servească drept farmacie.

Clădirea avea să fie folosită pe lângă local de farmacie, ca laborator și locuință.

Imobilul construit de farmacistul Constantin Ținc a intrat în conștiința locuitorilor orașului sub denumirea de ,,Farmacia Ținc”.

Era una din cele mai frumoase construcții din oraș, cu destinație dublă de farmacie și locuință, expresie a stilului arhitectural care caracterizează perioada de început de secol XX.

Arhitectura prezintă influențe vieneze, cu bogate decorații florale realizate în stuc, pe fațadă, îmbinate cu cărămidă aparentă. Aceste decorații florale în stuc se reiau în registrul superior, extrem de ornamentat, la brâul care desparte cele două nivele, ancadramentul ferestrelor și ușa principală, fiind flancate de imitații de coloane.

În anul 1949 imobilul a intrat în proprietatea statului, în urma naționalizării.

Clădirea a avut destinația de farmacie, până în 1989, când o expertiză tehnică a dispus evacuarea din motive de siguranță. Restaurarea clădirii a avut loc între anii 1994-2006.

În anul 2002, printr-un protocol, imobilul a fost transferat de la Consiliul Județean Galați prin Muzeul de Istorie Galați și se aprobă de către Ministerul Culturii și Cultelor schimbarea destinației monumentului istoric Farmacia Ținc în Muzeu al Colecțiilor.

Imobilul se regăsește pe Lista monumentelor istorice, pe 2010, a județului Galați, cod GL-II-m-B-03045, poziția 143.

Casa Gheorghe Gheorghiade, str. Domnească, nr. 61 (azi, Centrul Cultural ,,Dunărea de Jos” Galați).

Construită în secolul al XIX-lea, Casa Gheorghiade era, după aprecierea unui autor contemporan, ,,cea mai mare și cea mai frumoasă de pe strada Domnească”.

Sursa: http://lsbg.ro/obiective-culturale.html

Imobilul a fost proprietatea familiei Gheorghiade, o familie de comercianți înstăriți.

Negustorul grec Gheorghe Gheorghiade deținea în Galați o fabrică de vacs (vacs) și cerneală, fapt dovedit de autorizația eliberată de Serviciul Tehnic al Comunei Galați, în anul 1887.

Prima atestare a casei, în arhive, apare în perioada anilor 1898-1913, aceasta fiind situată pe strada Domnească, la numărul vechi 99, iar la noua numerotare a caselor, la nr. 61. Avea ca vecini Fondul funciar București la nr. vechi 97, iar nr. nou 59, și Dr. D. Scurtu la nr. vechi 101, nr. nou 63.

Marea criză economică dintre anii 1929-1933 îl determină pe proprietar să pună casa ipotecă la o serie de bănci.

Astfel, la 17 aprilie 1934, imobilul era scos la vânzare prin licitație publică.

Clădirea a fost adjudecată definitiv de Comitetul Liceului de Fete ,,Mihail Kogălniceanu” din Galați, în acest imobil funcționând până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, internatul Liceului de Fete ,,Mihail Kogălniceanu”.

În perioada postbelică, clădirea a fost inclusă în domeniul privat al statului.

Din 2002 a trecut în administrarea Consiliului Județean Galați, în prezent aici funcționând Centrul Cultural ,,Dunărea de Jos” Galați, care cuprinde Școala Populară de Artă Galați, Centrul pentru Valorificare a Tradiției și Creației Populare și Centrul Cultural.

Casa de patrimoniu se regăsește în Lista monumentelor istorice, pe 2010, pentru județul Galați, cod GL-II-m-B-03020, poziția 118.

Casa Balș, str. Domnească, nr. 67.

O altă clădire monument-istoric ce amintește de parfumul târgului de altădată din Galați este casa Balș, situată pe strada Domnească, nr. 67.

Imobilul a aparținut lui Paul Balș, un boier din Iași.

Sursa: http://lsbg.ro/obiective-culturale.html

Dintr-un dosar de arhivă reiese faptul că defunctul Balș a cumpărat casa cu poarta ieșită la linia străzii.

Casa Balș este un model de casă franțuzească, așezată perpendicular pe strada Domnească. Se intră mai întâi în curte, și de aici printr-o marchiză, un pridvor stilizat se urcau câteva trepte și se ajungea într-o cameră mare, centrală, care era luminată de sus printr-un tavan de sticlă și de ferestrele marchizei.

Spre stradă se afla o primă cameră, camera de lucru a stăpânului casei, apoi un salon cu trei ferestre, dintre care cea din mijloc era o ușă fereastră care dădea într-un balcon cu grilaj de fier forjat.

Dincolo de camera centrală se aflau sufragerii mari cu geamuri spre curte. Casa se prelungea cu geamlâc pe coridor care dădea în camera pentru copii, pentru doamne, pentru servitori, cu bucătării și cămări. Iatacul stăpânilor se afla în camera din spatele salonului spre stradă.

Pe frontispiciul casei spre stradă, deasupra celor trei ferestre ale salonului cel mare, pe mijlocul fațadei, se află un basorelief-stuc cu armele casei. Abordarea blazonului, specific popoarelor occidentale, era un obicei neobișnuit în țara noastră.

În anul 1922, prin ordonanța de adjudecare transcrisă la Tribunalul Covurlui sub nr. 3905, casa trece în proprietatea inginerului I. D. Popovici.

În prezent, casa Balș a fost cumpărată de la moștenitorii inginerului Popovici, intrând într-un amplu proces de restaurare și conservare.

Imobilul a găzduit vreme îndelungată celebrul restaurant ,,Bulevard”.

Casa Balș se află pe Lista monumentelor istorice, pe 2010, pentru județul Galați, cod GL-II-m-B-03023, poziția 121.

Casa Costache G. Plesnilă, str. Domnească, nr. 68 (azi, sediul ,,Viața Liberă”).

Casa de pe strada Domnească, nr. 68, a aparținut lui Costache Plesnilă, avocat, primar al orașului în perioada decembrie 1896-martie 1898 și președinte de comisie interimară în perioada ianuarie-martie 1911.

Imobilul a cunoscut două faze de construcție.

Într-o primă fază, avocatul C. G. Plesnilă a cerut autorizație în iunie 1883 pentru construcția unei case cu un singur etaj. Autorizația a fost eliberată de Serviciul Tehnic al Primăriei Galați în 7 iunie 1883.

În a doua fază a construcției casei, Costache Plesnilă a cerut autorizație de construcție pentru o casă cu două etaje, în strada Domnească. Astfel, la 9 iunie 1914, avocatul primea autorizație pentru reparația radicală a dependințelor casei sale, din str. Domnească, nr. 96 și pentru a putea înlocui dușumelele cu parchet, și a sobelor la corpul principal.

Sursa: http://www.dingalati.ro/dingalati/istoria-in-imagini/

Imobilul a rămas moștenire fiului său, Gigel Plesnilă. Dar mai târziu, clădirea se află în proprietatea familiei Ghillis, ulterior în proprietatea lui Carol Rochrlich. Ultimul o vinde în anul 1926, Casei Centrale de Asigurări Sociale.

În perioada postbelică, clădirea a trecut în proprietatea publică a județului Galați. Din 2003 a intrat în proprietatea publică a municipiului Galați.

Din martie 2004, imobilul a trecut în proprietatea S.C. Viața Liberă S. A., prin cumpărare de la Primăria Galați.

Astăzi, casa Costache G. Plesnilă se regăsește pe Lista monumentelor istorice pe 2010, județul Galați, cod GL-II-m-B-03024, poziția 122.

Casa Macri, str. Domnească, nr. 80 (fostul Consulat portughez).

Pe locul acestui imobil a fost o casă care a aparținut cunoscutului comandant român din timpul războiului de independență a României (1877-1878), generalul Alexandru Cernat.

Generalul Alexandru Cernat i-a vândut casa lui Dimitrie Climis. Acesta din urmă a cumpărat clădirea cu gândul de a întregi dota fiicei sale, Elena. Astfel că, în anul 1889, când fiica sa s-a căsătorit cu doctorul Nicolae Macri, a primit ca zestre și casa din strada Domnească.

Primele informații despre noua casă Macri, care s-a înălțat pe locul fostei case cumpărate de Dimitrie Climis pentru fiica sa, le avem din autorizația de construcție, eliberată la 12 mai 1909, de către Serviciul Tehnic al Primăriei orașului Galați.

Astfel, din autorizație reieșea faptul că dr. Nicolae Macri, domiciliat în str. Domnească, nr. 174, quartalul IV, circ. I, dorea să dărâme și să construiască casele din str. Domnească nr. 174, proprietatea Elenei N. Macri, născută Climis.

Sursa: http://lsbg.ro/obiective-culturale.html

Lucrările de construcție au început în 1909, fiind finalizate în anul următor.

Casa era construită din parter și etaj, fiind executată din cărămidă cu var tencuit și piatră măcinată, acoperită cu tablă și zinc. Patru odăi erau tapițate la pereți cu tekko, ornament cu ghips la tavan, fin lucrat și lambriuri de jur împrejur. În sufragerie, lambriul era din mahon cu cornure în stilul mobilei și avea doi metri înălțime. Ușile din hol aveau toate geamurile de cristal linotat, iar două din ele cu oglinzi linotate. În hol se găsea o oglindă de trei metri lățime și doi înălțime, încadrată în ramă de lemn, ramă care făcea parte integrantă din lambriuri.

În anul 1912 a avut loc inaugurarea casei, fiind marcată printr-o recepție.

Interioarele casei erau decorate cu piese achiziționate de la Viena, Veneția, sau executate pe comenzi speciale. Jilțuri învelite în piele, piese de mobilier lucrate în fabrica englezească Maple, draperii țesute cu fir de aur, covoare groase lucrate manual, candelabre din bronz și onix. Piesele de rezistență erau oglinda din Murano și orga, construită la comandă, în anul 1910, în Germania, de E. F. Walcher. Orga făcea parte din planul arhitecturii interioare, fiind amplasată în salonul de recepții.

Familia Macri a avut doi copii: Alexandra și Christofer.

Christofer Macri ajunge să dețină funcția de Consul Onor al Portugaliei la Galați, la 26 octombrie 1927. Din acel moment și până la 14 iulie 1948, imobilul din strada Domnească va deveni sediul Consulatului portughez.

Aici aveau loc recepții, întruniri, discuții ale reprezentanților consulari la Galați. La unele dintre acestea era invitat și George Enescu, care îi delecta pe cei prezenți cu acordurile sale cântate la impozanta orgă.

În anul 1950 imobilul a fost naționalizat, în el funcționând diverse instituții de stat.

În 1997 familia Macri devine iar proprietara imobilului, în urma unui proces de revendicare imobiliară.

Astăzi, casa Macri se regăsește pe Lista monumentelor istorice, pe anul 2010, pentru județul Galați, cod GL-II-m-B-03027, poziția 125.

Casa Gheorghe T. Florea, str. Holban Nicolae, colonel 12.

Imobilul de pe strada Holban Nicolae, col. 12 a fost construit de familia Macri la începutul secolului al XX-lea.

Sursa: http://www.galati.djc.ro/Public/ObiectiveCulturaleImg.aspx?ID=3111

În anul 1922 se face prima mențiune a casei, într-un document de arhivă, precum că proprietarul este Gheorghe T. Florea.

În anul 1929 casa din strada Holban, nr. 8, apare ca avându-l proprietar tot pe Gheorghe T. Florea, avându-i vecini pe Dr. Lazăr, la nr. 6 și Beniamin Goldmberg, la nr. 10.

Clădirea construită în stil eclectic, se dezvoltă pe mai multe nivele. Accesul se face din stradă în curte și imediat în vestibul. Intrarea se face printr-o ușă protejată de o copertină tip scoică și este flancată de două felinare de epocă. Mai există o intrare și prin partea din spate a casei direct la demisol, tot printr-o ușă protejată cu o copertină tip scoică.

Construcția principală este unicat arhitectural, înzestrată cu sculpturi și aplicații în profil sculptat în lemn de esență rară, lambriuri, placaje din mozaic elvețian și mozaic turnat. La nivelul P există un luminator circular, încadrat cu stucatură, iar partea transparentă are formă de hexagon și este confecționată din cristal șlefuit.

Casa a fost naționalizată, devenind sediul Dispensarului T. B. C.

Astăzi, clădirea a revenit, încă din noiembrie 2005, nepoților pe linie maternă a lui Gheorghe Florea.

Imobilul se regăsește pe Lista monumentelor istorice, pe anul 2010, pentru județul Galați, cod GL-II-m-B-03053, poziția 151, str. Holban Nicolae, col. 12.

Deși informațiile sunt puține, casele pe care le voi prezenta în paginile următoare merită toată atenția cititorului.

Sunt case care se regăsesc în Lista monumentelor istorice și care prin elementele de arhitectură, prin frumusețea ornamentelor atât interioare dar și exterioare, stârnesc admirația trecătorilor și curiozitatea celor pasionați de cunoașterea Galațiului de odinioară.

Casa C. A. R. Pensionari, str. Domnească, nr. 53.

Imobilul în care Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor își are sediul a fost ridicat la sfârșitul secolului al XIX-lea, proprietarul fiind probabil familia Dabija. Proprietarii ulteriori au fost familia Carp și apoi familia Giseanu.

Sursa: http://www.galati.djc.ro/Public/ObiectiveCulturaleImg.aspx?ID=2985

Clădirea a fost concepută ca o locuință unifamilială, cu o planimetrie rectangulară, având două corpuri de clădiri legate între ele, fiecare cu un regim de înălțime.

La construcția clădirii s-a folosit piatra, cărămida și lemnul, nefiind lipsit stucul pentru decorații.

Corpul principal are o fațadă pe strada Domnească, intrarea fiind însă pe latura dinspre miază-zi, prin curte, pentru a asigura o mai bună iluminare pe timpul zilei.

Fațada corpului principal cuprinde trei registre. Registrul inferior delimitat de un brâu profilat, îl constituie soclul tencuit cu praf de piatră, registrul median conține ferestre mari cu ancadramente profilate. La partea superioară aceste ancadramente prezintă cornișe susținute de console spiralate. Registrul superior, constituit din antablamentul construcției, ne relevă sub cornișă cu console cu motive florale și antropomorfe (la colțuri), o fațetare cu muluri în formă de chenare, în interiorul cărora sunt înscrise rozete cu rol de aerisire și iluminare a podului.

Intrarea principală se vrea a fi somptuoasă, prin prezența unui fronton triunghiular susținut de două coloane ale căror capiteluri prezintă motive vegetale, fusul coloanei fiind neted. Cele câteva trepte de acces din marmură sunt acoperite cu copertina din fier forjat și sticlă, în formă de scoică. Scara de acces este iluminată de două felinare, iar ușa de la intrare este consolidată cu feronerie cu motive florale.

Dispoziția planimetrică generală a casei cuprinde un vestibul, un hol central din care circulația se dirijează spre camere.

Imobilul se regăsește pe Lista monumentelor istorice, din 2010, județul Galați, cod GL-II-m-B-03015, poziția 113.

Casa Corpului Didactic, str. Gării, nr. 53.

Imobilul situat în strada Gării, nr. 53, a intrat în proprietatea Casei Corpului Didactic prin actul de donație nr. 515 din 17.02.1937, autentificat de Tribunalul Județului Covurlui.

Sursa: http://www.galati.djc.ro/Public/ObiectiveCulturaleImg.aspx?ID=3780

Clădirea a fost construită cu parter și două etaje.

Astfel, în exterior, fațada principală conține două registre de ferestre dreptunghiulare la parter și etajul 1, și un registru de ferestre treflate, la nivelul etajului 2 (care este mai înalt) și care are în față un balcon pe toată fațada cu parapet din elemente decorative traforate din beton. Este marcat accesul principal pe centrul clădirii pe înălțime, fațada fiind simetrică față de acesta.

Fațadele prezintă o serie de ancadramente și brâie decorative, o cornișă proeminentă, înălțată în centrul fațadei principale.

În interiorul clădirii se află o scară monumentală centrală deschisă, în jurul căreia se distribuie spații cu destinație de birouri. Mai sunt prezente două scări secundare pe laturile de nord și sud ale construcției, închise în case de scări, care au evacuare în exterior la parter.

Imobilul se regăsește pe Lista monumentelor istorice, 2010, județul Galați, cod GL-II-m-B-03049, poziția 147, str. Gării, nr. 53.

Casă, str. Mihai Bravu, nr. 44.

Imobilul are o poveste interesantă. A aparținut lui I. Guiller, cofondator al Șantierului Naval G. Fernic din Galați (1893).

După decesul lui I. Guiller, casa este moștenită de către fiul acestuia, inginer Alexandru Guiller.

Sursa: http://www.galati.djc.ro/Public/ObiectiveCulturaleImg.aspx?ID=6120

În anul 1927, în împrejurări rămase deocamdată necunoscute, ing. Alexandru Guiller împrumută suma de 2.300.000 de la Maria Mihăescu (binecunoscuta Mița Biciclista). Împrumutul a fost perfectat prin încheierea unui contract cu ipotecă.

Neprimind banii la timp, Maria Mihăescu cere, la data de 12 ianuarie 1928, Tribunalului Covurlui, îndeplinirea formalităților pentru scoaterea la vânzare a imobilului prin licitație publică.

Astfel, prin tertipuri avocățești, Maria Mihăescu devine proprietara a două imobile.

Primul dintre imobile, și anume cel din str. Mihai Bravu nr. 44 l-a stăpânit până în anul 1967, când a decedat.

Casa este apoi vândută de către moștenitorii Mariei Mihăescu, în anul 1971, actualului proprietar.

Clădirea este construită în stil eclectic. Elementele neoclasice – fronton triunghiular la intrare, sprijinit pe două coloane cu capiteluri dorice, scara monumentală din marmură, bosaje și profilaturi puternic reliefate se îmbină cu elementele vernaculare – încăperile mici ale anexei protejate de un geamlâc.

Imobilul se regăsește în Lista monumentelor istorice, pe 2010, județul Galați, cod GL-II-m-B-0361, poziția 161, str. M. Bravu, nr. 44.

Casă, str. Mihai Bravu, nr. 42.

Povestea casei se împletește cu cea anterior prezentată. Acest imobil a aparținut lui I. Guiller, fiind apoi moștenit de inginerul Alexandru Guiller.

Sursa: http://www.galati.djc.ro/Public/ObiectiveCulturaleImg.aspx?ID=6121

A avut soarta clădirii din Mihai Bravu nr. 44. Casa a intrat în proprietatea Mariei Mihăescu, în urma imposibilității proprietarului de a-i achita acesteia împrumutul de 2.300.000 de lei.

Imobilul din str. M. Bravu nr. 42 i-a aparținut Mariei Mihăescu până în 1950, când a fost naționalizat, statul lăsându-i proprietatea celuilalt imobil, de la nr. 44.

În anul 1978 clădirea a trecut din administrarea I.J.G.C.L. Galați în administrarea Creșei de cartier nr. 1, pentru ca în anul 1999 imobilul să fie predat Casei Județene de Asigurări de Sănătate Galați.

Clădirea are o arhitectură deosebită. Acoperișul intrării cu învelitoare din solzi de tablă și un luminator supradimensionat se sprijină pe două coloane cilindrice, cu un galb pronunțat care se sfârșesc prin capiteluri compozite. Acoperișul clădirii este rotunjit și învelit, la partea inferioară tot cu tablă în formă de solzi. Tot aici întâlnim și luminatoare în formă de ochi de bou. Partea superioară a acoperișului este acoperită cu foi de tablă lisă.

Fațadele se remarcă prin ferestre înalte, arcuite cu ancadramente având motive decorative, în mijlocul cărora tronează câte un cap de leu. Fiecare colț al fațadei prezintă bosaje proeminente. Arhitectura este puternic ornată cu console profilate, tip croset.

Casa se regăsește astăzi pe Lista monumentelor istorice, an 2010, județul Galați, cod GL-II-m-B-03060, poziția 160, str. Mihai Bravu, nr. 42.

Casă, str. Eroilor, nr. 10.

Casa este compusă din două corpuri cu regim de înălțime D+P+M.

Clădirea este construită în stil eclectic, cu bogate ornamentații exterioare și interioare, cu accente de Art Nouveau.

Sursa: http://www.galati.djc.ro/Public/ObiectiveCulturaleImg.aspx?ID=3122

La interior se află un glasswand având tâmplăria din lemn și geamurile din cristal clar, alcătuit în maniera vitraliilor, balustrada scării interioare din lemn și numeroase stucaturi pe pereți și tavane.

Într-una din camere, plafonul este casetat și frumos ornamentat. În celelalte camere, plafonul este pictat, fie prezintă stucaturi.

La exterior, cele două corpuri par alcătuite în perioade diferite, evidențiate prin maniera de alcătuire a fațadelor – element comun – panourile cu placaje din cărămidă aparentă, dar diferite prin ancadramente și semicoloane care delimitează registrele verticale.

Clădirea se află în posesia mai multor proprietari.

Astăzi, imobilul se regăsește pe Lista monumentelor istorice, 2010, județul Galați, cod GL-II-m-B-03043, poziția 141.

Casă, str. Eroilor, nr. 8.

Clădirea este construită în stil eclectic, cu bogate ornamentații exterioare și interioare, cu accente de Art Nouveau.

La interior se află un glasswand având tâmplăria din lemn, holul interior având lambriuri din lemn, ușile interioare având frontoane cu frumoase ornamentații.

Sursa: http://www.galati.djc.ro/Public/ObiectiveCulturaleImg.aspx?ID=3447

Fațada imobilului se evidențiază prin maniera de alcătuire cu placaje din cărămidă aparentă, dar diferite ancadramente și semicoloanele care delimitează registrele verticale.

Astăzi, imobilul se regăsește pe Lista monumentelor istorice din 2010, județul Galați, cod GL-II-m-B-03042, poziția 140.

CAPITOLUL 3.

INTEGRAREA ELEMENTELOR DE ISTORIE LOCALĂ ÎN LECȚIILE DE ISTORIE

Cercetarea pedagogică

Subiectul cercetării pedagogice este integrarea elementelor de istorie locală în lecțiile de istorie, această cercetare pedagogică este una constatativă (observațională), participativă numită și calitativă.

Pentru încadrarea în acest tip de cercetare am avut în vedere următoarele argumente: mi-am propus cunoașterea și cercetarea istoriei locale în general și a patrimoniului cultural gălățean, în special, în vederea integrării elementelor de istorie locală în lecțiile de istorie; în paralel cu aceasta, mi-am propus să analizez eficiența unor metode de predare-învățare tradiționale și moderne: povestirea, explicația, demonstrația, modelarea și proiectul, precum și a aplicării cunoștințelor dobândite prin aplicare practică în urma realizării unor activități extrașcolare (vizite la muzee și clădiri de patrimoniu, etc.).

De multe ori profesorul de istorie tinde să realizeze lecția de istorie prezentând doar evenimentele naționale, fără a include și elemente de istorie locală. Însă, din experiență proprie, am observat că atunci când se discută la ora de istorie și despre evenimente istorice ce s-au desfășurat pe plan local, elevii devin mai interesați de cunoștințele transmise de profesor.

Elevii adresează întrebări privind elementele de istorie locală, devenind astfel parte integrantă a demersului didactic, iar competențele specifice pot fi atinse mult mai ușor prin implicarea directă și emoțională a elevului.

Profesorul trebuie să găsească cele mai bune metode didactice pentru a-l atrage pe elev spre studiul istoriei. Astfel predarea pe bază de proiecte reprezintă un model inovativ care implică în mod direct și eficient elevii în procesul de învățare, o metodă alternativă ce oferă elevilor posibilitatea de a căuta, de a selecta și de a analiza anumite aspecte ale societății, îmbinând competențele specifice disciplinelor umaniste cu competențele digitale.

Alături de lecția de istorie, principala formă de organizare a procesului de învățământ, un rol important îl au activitățile extrașcolare (vizita, excursia, etc.).

Pluridisciplinaritatea acestor acțiuni este reflectată de modul direct, activ și conștient prin care elevii dobândesc cunoștințe. Turismul școlar dezvoltă gândirea creativă, respectul față de obiectivele vizitate, patriotismul, formarea spiritului de echipă.

3.2. Metode și procedee didactice de integrare a istoriei locale în lecțiile de istorie

Realizarea obiectivelor predării-învățării istoriei patriei presupune, pe lângă selectarea conținutului corespunzător, și alegerea unor metode și procedee didactice adecvate, care să ducă la accentuarea caracterului activ și conștient al dobândirii cunoștințelor.

În această optică, dobândirea cunoștințelor de istorie trebuie să fie realizată cu ajutorul unor metode care angajează elevul într-o activitate cognitivă proprie, care mobilizează toate funcțiile intelectuale și emoțional-motivaționale ale acestuia, în vederea realizării sarcinii de învățare.

Metodica folosirii documentelor de istorie locală depinde de natura lor. Aceasta nu înseamnă însă că pentru fiecare fel de material trebuie să folosim procedee metodice anumite, specifice numai lui. Dimpotrivă, în cazul mai multor genuri de material poate fi utilizat același procedeu metodic, după cum același gen de material poate fi prezentat la lecție prin mai multe procedee.

În alegerea metodelor și procedeelor, după cum se știe, ne călăuzim de asemenea după scopul concret al lecției și după particularitățile de vârstă și nivelul de dezvoltare intelectuală a elevilor. ,,Cele mai multe și mai importante metode pe care le folosim sunt cele active, care au scopul de a-l învăța pe elev să învețe, să-l obișnuiască să studieze în mod independent, pregătindu-l în vederea educației permanente.”

Pentru împletirea elementelor de istorie locală cu cunoștințe de istorie generală, am căutat să aleg dintre metodele de învățământ pe următoarele: povestirea, explicația, comparația, demonstrația, modelarea și proiectul.

Una dintre metodele folosite în predarea-învățarea istoriei este expunerea sistematică a cunoștințelor, care se folosește în funcție de particularitățile psihice ale elevilor, prin cele două variante ale sale: povestirea și explicația. Datorită specificului conținutului istoric, metoda expunerii sistematice a cunoștințelor rămâne una dintre metodele cu numeroase valențe educative, bazată pe utilizarea cuvântului. În predarea-învățarea istoriei nu se poate evita comunicarea orală.

Folosind povestirea, profesorul înfățișează, într-o formă expresivă și accesibilă, fapte și evenimente, descrie obiecte care sunt date în experiența elevilor datorită depărtării în timp și spațiu, care sunt puțin accesibile sau chiar inaccesibile pe alte căi.

Povestirea este o metodă expozitivă, care constă în nararea unor fapte sau întâmplări, respectând ordinea în timp și spațiu a obiectelor, a faptelor, evenimentelor autentice sau imaginare. Pe lângă caracterul narativ, caracterul descriptiv este esențial pentru dinamica, frumusețea, dramatismul unor evenimente istorice.

Povestirea generează emoții, convingeri, angajează imaginația și afectivitatea, fixează acțiuni memorabile de istorie, oferă modele de conduită. Această metodă poate fi utilizată cu succes pentru integrarea elementelor de istorie locală.

Uneori profesorul integrează în cadrul povestirii descrierea unor personaje, zugrăvirea prin cuvinte a unor locuri istorice, prezentarea unor obiecte, etc., cu scopul de a conferi culoarea locală a epocii faptelor relatate.

Explicația presupune o argumentare rațională a adevărului istoric. În procesul de predare-învățare, profesorul pornește de la definirea unui concept sau a unei noțiuni istorice, după care se analizează și se argumentează cauzele, premisele, consecințele, desfășurarea evenimentului istoric.

Folosită rațional, expunerea prezintă numeroase avantaje dintre care putem menționa faptul că reprezintă o cale simplă, directă, rapidă de transmitere a unui volum mare de informații într-un anumit timp dat, dar profesorul trebuie să fie atent să nu monopolizeze discuția, să ajungă să vorbească toată ora de istorie, iar elevii să devină simpli spectatori, nevoiți să înregistreze lanțuri verbale și nu concepte, feed-back-ul fiind slab.

Dascălul trebuie să găsească posibilități de activizare a acestei metode prin: formularea unor întrebări în timpul expunerii, problematizarea expunerii, însoțirea expunerii de diverse mijloace de învățământ, îmbinarea cu alte metode. În timpul expunerii, profesorul trebuie să adreseze elevilor întrebări care să activeze atenția lor, să-i facă să compare datele din istoria generală cu cele din istoria locală și să tragă concluzii.

O altă metodă ce poate fi utilizată pentru integrarea elementelor de istorie locală în lecțiile de istorie este comparația.

Comparația este calea sau procedeul prin care profesorul și elevii reconstituie și explică trecutul prin desprinderea asemănărilor și deosebirilor faptelor istorice pe baza unor criterii științifice.

Metoda comparației se poate realiza prin: comparația concomitentă sau comparația succesivă. Pentru integrarea elementelor de istorie locală se va utiliza comparația concomitentă. Această metodă constă în compararea, în funcție de diferite criterii științifice, a faptelor, fenomenelor istorice asemănătoare, care s-au produs în aceeași perioadă, în condiții istorice diferite.

Compararea elementelor de istorie locală cu unele din istoria națională este necesară elevului, pentru o mai bună înțelegere a evenimentelor istorice, a desfășurării trecutului istoric.

Metoda comparativă are la baza sa ideea de analogie, care se întrebuințează în toate științele, procedându-se de la cunoscut la necunoscut, și constatându-se asemănările între fenomene care la prima vedere par foarte diferite.

O altă metodă care poate fi folosită la orele de istorie cu scopul de a integra în lecție elemente de istorie locală este demonstrația.

Metoda demonstrației în predarea-învățarea istoriei românilor îmbracă forme variate, în funcție de mijloacele de învățământ specifice istoriei și anume:

Demonstrația cu ajutorul unor obiecte și urme istorice locale;

Demonstrația cu ajutorul documentelor istorice;

Demonstrația cu ajutorul beletristicii;

Demonstrația cu ajutorul hărții geografice și istorice;

Demonstrația figurativă cu ajutorul reprezentărilor grafice;

Demonstrația cu ajutorul mijloacelor audio-vizuale.

Pentru a dovedi realitatea unui fapt, profesorul are nevoie de un material concret, deci trebuie să folosească un mijloc de învățământ.

În cadrul demonstrației cu ajutorul unor obiecte și urme istorice locale se poate folosi integrarea elementelor de istorie locală, valorificând obiectele autentice pe care le găsim în muzee și alte obiective turistice din oraș. Un rol important revine profesorului care în timpul demonstrației cu ajutorul urmelor istorice trebuie sa-l îndrume pe elev spre acțiuni de analiză, comparare, pentru ca acesta din urmă să înțeleagă conținutul adevărului istoric.

Demonstrația cu ajutorul documentelor istorice îi oferă elevului posibilitatea de a veni în contact cu realitatea istorică, acesta înțelegând mult mai profund evenimentul studiat. De asemenea, prin contactul elevilor cu documentul scris, îi înarmează cu cunoașterea tehnicilor de cercetare a istoriei, le mărește încrederea în veridicitatea celor prezentate, le dezvoltă curiozitatea.

Demonstrația cu ajutorul beletristicii poate fi o metodă mult mai atrăgătoare pentru elevi și mult mai accesibilă, însă operele literare trebuie să păstreze în mod autentic realitatea istorică, faptul istoric sau evenimentul studiat.

Demonstrația cu ajutorul hărții geografice și istorice este indispensabilă orelor de istorie. Prin folosirea acestui procedeu didactic se asigură formarea reprezentărilor și noțiunilor elevilor despre timpul istoric și spațiul geografic în care s-au desfășurat evenimente istorice.

Identificarea elementelor reprezentate pe harta istorică dezvoltă curiozitatea, acțiunea de a cunoaște semnificația unor conținuturi istorice reprezentative (orașe, sate, monumente, bătălii), intuirea relațiilor dintre elemente și fenomene istorice (legătura dintre așezarea geografică, ocupații, evenimente, evoluții culturale).

Demonstrația figurativă cu ajutorul reprezentărilor grafice: tablouri, fotografii, hărți, planuri, scheme. Acest tip de demonstrație este extrem de important în procesul predării istoriei, deoarece prezintă în fața elevilor imagini ale unor obiecte din trecut, personalități istorice, fapte și evenimente din istorie pe care ei nu le pot percepe în mod direct.

Desenele la obiectul istorie trebuie să cuprindă conținuturile din programă, să prezinte esențialul, să redea succesiunea logică a fenomenelor sau proceselor.

Demonstrația cu ajutorul mijloacelor audio-vizuale contribuie la o fixare mai temeinică a cunoștințelor, întrucât perceperea materialului se face prin mai mulți analizatori.

În strânsă corelare cu conținutul programei, mijloacele audio-vizuale oferă reproduceri fidele ale celor mai diferite izvoare istorice și arheologice, epigrafice, etnografice, etc.

Pentru introducerea elementelor de istorie locală se poate utiliza și metoda modelării. Este acea metodă de învățământ care constă în folosirea metodelor didactice pentru ca elevii, sub conducerea cadrului didactic, să sesizeze, să descopere anumite proprietăți, informații și relații despre obiectele, fenomenele, procesele din natură, societate, pe care aceste modele le reproduc.

Modelului unui fapt istoric nu este o copie a originalului, ci o analogie cu realitatea istorică pe care o reproduce în linii simplificate și caracteristice.

Modul de reproducere a originalului (obiecte istorice, cetăți de apărare, etc.) determină caracteristicile modelelor și denumirea lor. Ele pot fi:

Modele prin similaritate (de identitate), când originalul este reprodus la scară redusă: machete de cetăți din diferite epoci, mulaje, hărți în relief, obiecte arheologice;

Modele analoge, care se bazează pe asemănarea dintre original și model, evidențiindu-se corespondențele dintre elementele esențiale.

După natura materialului, în lecțiile de istorie se utilizează mai multe tipuri de modele: fizic, grafic, matematic, statistic și ideal. O importanță deosebită o are modelul ideal, reprezentat sub formă de: planuri, scheme și tabele.

Pornind de la cele expuse mai sus, cercetarea urmărește modul cum au fost integrate în lecțiile de istorie națională elementele de istorie locală.

Cunoștințele de istorie locală pot fi eficient integrate mai ales în lecțiile de istorie la clasa a VIII-a, acolo unde elevii învață istoria neamului românesc.

Încă de la primele lecții, în care se vorbește despre ,,Mediul și oamenii” se pot integra elemente de istorie locală, oferindu-le elevilor informații legate de așezarea, suprafața și vecinii județului Galați, de relieful, hidrografia, vegetația, fauna și solurile specifice acestei zone. Utilizând harta ,,Spațiul românesc” din manualul de istorie, elevii pot identifica situarea geografică a țării noastre, putând localiza și orașul Galați. Ei observă că orașul lor este port la Dunăre, aflând astfel că, de la Brăila până la vărsarea în Marea Neagră se află sectorul Dunării maritime. Li s-a explicat elevilor importanța fluviului Dunărea, din punct de vedere economic, militar și strategic, din antichitate și până în zilele noastre. Astfel, folosindu-se și de graficul din manual, elevii observă că Dunărea deține o pondere de 38% din suprafața țării, fiind un element geografic local, de o deosebită importanță pentru orașul Galați.

La lecția ,,Construirea trecutului istoric” s-a arătat elevilor importanța istoriografiei și rolul primelor letopisețe ale lui Grigore Ureche și Miron Costin, sau lucrările stolnicului Constantin Cantacuzino și ale domnitorului Dimitrie Cantemir, primul cărturar român care a dobândit o largă recunoaștere internațională.

Pornind de la textul din manual, care face parte din lucrarea ,,Descrierea Moldovei” de Dimitrie Cantemir, elevii localizează pe harta Moldovei orașul Galați și evidențiază avantajele economice oferite de Dunăre.

La lecția ,,Civilizații străvechi” elevii au putut afla informații despre cele mai vechi vestigii ale existenței și activității umane găsite pe teritoriul României, care datează din paleolitic. În Galați, pe înălțimea Tirighina, au fost descoperite vestigii din epoca bronzului, cultura Monteoru, fazele Ic 2, Ic 3, vestigii din Hallstatt-ul târziu, sec. VI-V î. Hr. În mod cert, în prima epocă a fierului exista o comunitate umană. Au fost descoperite vârfuri de săgeți din fier provenite dintr-un mormânt tumular datând din secolele VI-V î. Hr.

S-a arătat elevilor, la lecția ,,Geto-dacii și lumea mediteraneeană” că locuitorii antici ai teritoriului care formează teritoriul de azi al orașului Galați au avut legături economice cu grecii din coloniile întemeiate pe țărmul Pontului Euxin. Acest fapt este demonstrat de descoperirea la Barboși, la vărsarea Siretului în Dunăre, a unor vase grecești, datate din sec. V î. Hr. De asemenea, dovadă a legăturilor economice ale grecilor cu locuitorii din zona Galațiului de azi, stau descoperirea amforelor grecești în zona Grădinii Publice și a unor stateri din timpul lui Alexandru cel Mare și Filip al III-lea.

În cadrul lecției ,,Integrarea dacilor în lumea romană”, vorbind despre organizarea Daciei, am arătat că teritoriul de azi al Galațiului era inclus în provincia Moesia Inferior. Locuitorii, daco-geții, au învățat și ei limba latină, trecând astfel prin procesul de romanizare. Pentru a demonstra elevilor integrarea teritoriului în lumea romană le-am povestit elevilor despre siturile arheologice din Galați: situl Barboși-Tirighina, fortificația de pământ și necropola tumulară din Cartierul Dunărea și Cavoul roman.

Ei au putut afla că Barboșii au fost o importantă davă dacică, cetate fortificată, care a durat aproape jumătate de mileniu (sec. II î. Hr. – sec. II d. Hr.). Cetatea dacică a fost cucerită de romani care au construit o puternică fortificație de piatră, fapt confirmat și de Miron Costin și de Dimitrie Cantemir, care reproduc textul unei inscripții latine datând din 112 d. Hr.

Integrarea Daciei în structurile Imperiului Roman a fost urmată de ridicarea unor puternice castre militare și așezări umane.

Complexul arheologic de la Bărboși-Tirighina este singurul castru roman din Moldova. Elevii au putut afla că aici s-au descoperit monedele împăraților Traian, Antonius Pius, Filip Arabul.

În cadrul lecției ,,Romanitate și creștinism” elevii au aflat că zona de astăzi a Galațiului s-a aflat sub autoritatea Imperiului Roman chiar și după retragerea aureliană. Descoperirea Cavoului roman, în anul 1974, dovedește că în ultimii ani ai sec. III sau în prima jumătate a sec. IV, Imperiul Roman avea deplina autoritate și în zona din SE Moldovei. Mormântul a aparținut unui comandant militar, care a trăit în sec. IV d. Hr. după cum a reieșit din puținul inventar descoperit.

De asemenea, în necropola tumulară din Cartierul Dunărea găsim o anumită așezare a mormintelor. Astfel, se întâlnesc zone cu morminte de incinerație, apoi zone cu morminte de înhumație din timpul lui Constantin cel Mare, această dispunere demonstrând trecerea de la ritualul incinerației la cel creștin al înhumației.

O altă dovadă a existenței noastre creștine pe acest pământ o reprezintă descoperirea primului mormânt al unui daco-roman creștinizat, mormântul lui Innocens, cu numele inscripționat pe o fibulă, datarea fiind făcută cu ajutorul celor trei monede romane de bronz din timpul împăratului Claudius al II-lea Goticul, din anii 268-270.

La lecțiile ,,Lumea satului” și ,,Lumea orașului”, expunând aspecte legate de așezările românești (sate, târguri și orașe) s-au prezentat elevilor informații despre orașul Galați pentru perioada Evului Mediu. Studiind harta ,,Centre și drumuri comerciale” (sec. XVII) prezentată în manual, elevilor li s-a cerut să descopere orașul natal și drumurile care îl leagă de alte orașe medievale. Discutând despre ocupațiile oamenilor în Evul Mediu, s-a arătat elevilor că orașul Galați a oferit locuitorilor săi condiții prielnice pentru dezvoltarea agriculturii, pescuitului, meșteșugurilor, dar, în special, al comerțului. De menționat este și pecetea târgului, aplicată pe un document din 29 iunie 1642. Are legenda în limba slavă: ,,Pecetea târgului Galați”, iar în câmpul heraldic doi pești despărțiți printr-o linie orizontală (vezi Anexa nr. 1).

La lecția ,,Principatele și chestiunea orientală” le-am prezentat elevilor evenimentele ce au precedat anul 1821. Dezvoltarea orașului în secolul al XVIII-lea a fost marcată de marile distrugeri din anii 1711 când are loc invazia tătaro-turcă, 1758 când are loc marele jaf tătăresc, 1770 când orașul a fost ars de turcii de la Giurgiulești, 1789 când Galațiul este din nou ars de generalul rus Kaminski, ca totul să culmineze în 1821 când localitatea a fost arsă din nou, mai întâi de grecii eteriști și apoi de turci.

În planurile de acțiune ale eteriștilor, orașul Galați ocupa un rol deosebit, atât datorită importantei sale poziții strategice la Dunărea de Jos, cât și a numărului mare de greci din portul dunărean. Elevii au putut afla că la Galați se înființase prima Eforie din Principate și de asemenea informații despre confruntările turco-eteriste din Galați.

La lecția ,,Regulamentele Organice” elevii au aflat că orașul a devenit port-franc în timpul domniei lui Mihail Sturdza, data intrării în vigoare a privilegiilor regimului porto-franco este 1 iunie 1837.

În cadrul lecției ,,Revoluția de la 1848-1849” am evidențiat rolul a două personalități gălățene în derularea evenimentelor revoluționare: Costache Negri (1812-1876) și Al. I. Cuza (1820-1873). Pârcălabul Costache Negri a condus localitatea între 1856-1857, iar pârcălabul Al. I. Cuza între 1856-1857. În vizitele cu elevii prin orașul nostru, aceștia au putut admira casele celor doi revoluționari: Casa Costache Negri, de pe str. Mihai Bravu, nr. 46, actualmente sediul Camerei de Comerț și Industrie Galați, și Casa Cuza, str. Al. I. Cuza, nr. 80, actualmente sediul Muzeului Cuza Vodă.

În lecția ,,Unirea Principatelor Române”, cu ocazia prezentării prevederilor și importanței Tratatului de la Paris, încheiat la Congresul de pace din 30 martie 1856, am arătat că Marile Puteri au luat decizii importante pentru statutul fluviului Dunărea dar și pentru problema românească. S-a decis constituirea Comisiei Europene a Dunării. Scopul acesteia era reglementarea regimului navigației pe Dunăre. Clădirea în care a funcționat CED este actualul sediu al Bibliotecii ,,V. A. Urechea”. Localul a fost bombardat în 1917 de armatele bulgaro-germane, dar refăcut în perioada iunie 1922-mai 1923. CED a funcționat până în 1948, anul desființării sale.

Elevii au putut afla informații noi despre viața lui Al. I. Cuza și în urma vizitelor la muzeul ce poartă numele domnitorului. Interesantă este și povestea Casei lui Cuza, actualmente Muzeul Cuza, care după vânzarea sa în 1884 de către Elena Cuza, va cunoaște între anii 1884-1937 mai mulți proprietari. Abia în 1938, Asociația ,,Casa Cuza Vodă” reușește să devină proprietara casei și să transforme casa în muzeu, începând cu anul următor.

De asemenea elevii au mai aflat că în anul 1856, la Galați s-a deschis sucursala Băncii Otomane, prima sucursală a unei bănci străine în Moldova. Pe 28 ianuarie 1857 și-a început activitatea la Galați un viceconsulat american, plus o sucursală a Băncii Naționale a Moldovei.

În 1862 s-a finalizat șoseaua Galați-Brăila, iar în 1870 între cele două orașe au început să funcționeze curse fluviale zilnice.

În cadrul lecției ,,Independența de stat și unirea cu Dobrogea” elevii au aflat că la Galați își stabilise cartierul general Divizia a III-a ce avea efectiv militar de 11.407 soldați și ofițeri, iar la data de 23 noiembrie 1876 domnitorul Carol I a sosit la Galați pentru a asista la manevrele militare.

Când am prezentat elevilor urmările obținerii independenței României, am subliniat faptul că printre consecințele negative ale Convenției comerciale cu Austro-Ungaria se numără și decăderea activității comerciale a Galațiului. Prin legea din 22 decembrie 1882, ce suprima porturile libere începând de la 1 aprilie 1883, se va ajunge la diminuarea operațiunilor comerciale.

La lecția ,,Războiul pentru întregirea națională” elevii au aflat despre manevrele militare la care au participat trupele din garnizoana din Galați. În luptele din timpul primului război mondial s-a remarcat Regimentul 11 Siret care a participat la operațiuni militare în Transilvania, la nord de Râmnicu-Sărat, precum și la cele din 1917.

În momentul în care frontul s-a stabilizat pe linia Carpaților răsăriteni – râul Putna – Siretul Inferior, Galații devin ținta bombardamentelor germane.

O parte a informațiilor despre istoria locală, cuprinse în prima parte a lucrării, au fost utilizate în cadrul capitolului ,,Cultura națională a sec. al XIX-lea”, la lecția ,,Învățământul în școli și universități”. Elevii au putut afla informații despre istoricul unor instituții școlare gălățene precum: Liceul Pedagogic ,,Costache Negri”, Colegiul Național ,,Vasile Alecsandri”, Facultatea de Mecanică (Institutul Notre Dame de Sion), Palatul Copiilor (Casa Robescu).

Tot în cadrul aceluiași capitol, la lecția ,,Literatura și arta în spațiul românesc”, elevii au putut afla informații interesante despre arhitectura clădirilor-monument din orașul Galați, prin adoptarea stilului eclectic francez. Remarcăm contribuția lui Ion Mincu, fondatorul școlii de arhitectură, la ridicarea unor clădiri într-un autentic stil românesc, prin punerea în valoare a elementelor de arhitectură populară. Putem exemplifica prin construcția Palatului Administrativ (azi Prefectura Galați), sau Casa Robescu (azi Palatul Copiilor).

La lecția ,,România în al doilea război mondial” elevii și-au reamintit informațiile prezentate în clasa a VII-a.

Informațiile privind evenimentul din punct de vedere al istoriei naționale au fost completate cu elemente de istorie locală. Elevii au putut afla care au fost cele mai grele momente pentru oraș. Printre acestea amintim: raidul anglo-american din 6 iunie 1944, când au fost distruse: parte din aeroportul militar, Biserica Sfânta Vineri și casele aflate pe direcția de zbor a avioanelor; distrugerea de către trupele germane, prin minare, la 25 august 1944, a străzilor Portului și Domnească, până la str. General Lahovari; aruncarea în aer de către nemți a Pensionului Notre Dame de Sion.

În cadrul lecției ,,Evoluții specifice ale regimului comunist: Gheorghe Gheorghiu-Dej” elevii au aflat despre metodele staliniste prin care România devine un veritabil stat comunist: naționalizarea întreprinderilor, a caselor, etatizarea băncilor, minelor, colectivizarea agriculturii. Tot la această lecție, în manualul Humanitas este prezentată rețeaua gulagului românesc sub forma unei hărți istorice, din care reiese că la Galați închisoarea era una de exterminare.

La lecția ,,Regimul lui Nicolae Ceaușescu” elevii au reținut date despre construcția Combinatului Siderurgic Galați, combinat care își începe producția în 1967.

Lecțiile de istorie sunt mult mai interesante îmbinând informații de istorie națională cu elemente de istorie locală. Elevii sunt atenți și dacă reușești să-i captivezi cu astfel de istorii locale, i-ai câștigat în ceea ce privește dragostea pentru studiul istoriei.

Studierea pe îndelete a istoriei locale se poate face cel mai bine la nivelul unui opțional.

O idee extrem de interesantă ar fi crearea pentru elevii gălățeni a unui manual despre patrimoniul cultural al orașului, sau, de ce nu, al județului.

Un rol important în valorificarea patrimoniului cultural material și imaterial l-ar avea cadrele didactice care vor alege manualul ca disciplină opțională.

Manualul ar putea oferi informații elevilor despre cum se definește patrimoniul cultural, ce descoperiri arheologice au fost făcute în orașul Galați, care este valoarea arhitecturală a clădirilor-monument, cunoștințe despre tradițiile și obiceiurile locului, meșteșugurile dispărute sau încă vii.

Toate aceste informații ar trebui însoțite de numeroase studii de caz, exemple, exerciții, proiecte și activități pe care elevii să le realizeze individual sau în clasă.

Manualul, deși o inițiativă rarisimă în peisajul învățământului românesc, cunoaște și antecedente, existând deja Manualul despre Patrimoniul județului Ilfov, iar mai nou Manualul despre Patrimoniul județului Brașov.

Un astfel de mijloc de învățământ ar avea un rol determinant în aflarea istoriei locale și în înțelegerea de către elevi a importanței ocrotirii moștenirii culturale lăsate de înaintași.

3.3. Proiectul ,,Să ne cunoaștem patrimoniul cultural gălățean”

Proiectul este o metodă complexă, care a apărut în secolul XX, datorită nevoii de flexibilitate și de relevanță socială a curriculum-ului, precum și ca o modalitate de egalizare a șanselor. Pornind de la identificarea unei probleme, proiectul solicită elevul pentru realizarea obiectivelor propuse atât la școală cât și acasă, sub coordonarea profesorului, atât individual cât și în grup. Proiectele organizate în grupuri mici sunt cele mai benefice pentru că sarcinile pot fi individualizate, mai ușor măsurabile, permițând evidențierea progresului realizat.

Învățarea bazată pe proiect are relevanță deoarece îi implică pe elevi în proiecte complexe și reale unde dezvoltă și aplică abilități și cunoștințe. Conținutul învățării este plin de înțelesuri, deoarece este bazat pe o învățare reală, iar elevii își pot privi munca într-un mod interesant. Învățarea bazată pe proiect este provocatoare pentru că îi încurajează pe elevi să rezolve probleme complexe și autentice. Ei cercetează, interpretează și sintetizează informația într-un mod cât mai relevant. Învățarea bazată pe elevi este autentică pentru că implică elevii

în învățarea informației într-un mod asemănător adulților. Promovează învățarea prin colaborare, învățarea reciprocă, un tip de învățare eficient, dar mai puțin practicat în școala tradițională. Elevii au oportunitatea de a fi în centrul propriei învățări, de a alege, de a lucra împreună cu colegii. Învățarea cu semnificații motiveză dorința copiilor de a cunoaște, de a ști cât mai mult, de a pune în practică, de a se simți valoroși. Libertatea de a selecta temele, mijloacele de realizare, formele de organizare le oferă bună dispoziție, devine distractiv.

Învățarea bazată pe proiect este interdisciplinară. Conținutul învățării nu este limitat,

acesta se integrează în toate ariile posibile, în momente autentice. Permite elevilor să utilizeze o capacitate dobândită în cadrul unei discipline, pentru a dobândi cunoștințe sau a rezolva o problemă în cadrul altei discipline.

Pe parcursul derulării proiectului avem oportunitatea de a monitoriza: creativitatea și inițiativa, cooperarea, conducerea în cadrul grupului, flexibilitatea în gândire, persistența, capacitatea de organizare și sistematizare a materialului.

Predarea pe bază de proiecte reprezintă un model educațional centrat pe elev, care are ca obiectiv principal dezvoltarea competențelor specifice secolului XXI:

– Responsabilitatea și capacitatea de adaptare;

– Creativitatea și curiozitatea intelectuală;

– Gândirea critică și gândirea sistemică;

– Abilități și informații multimedia;

– Abilități interpersonale și de colaborare;

– Auto-formare;

– Identificarea, formularea și soluționarea problemelor;

– Responsabilitate socială;

-Abilități de comunicare orală, scrisă și media.

Elevul are libertatea de a adăuga în proiectul său elemente pe care le consideră necesare și care subliniază atitudinea și interesul lui față de domeniul abordat. Aceste componente obligatorii, ca și criteriile de evaluare sunt stabilite de profesor și se subordonează competențelor specifice prevăzute în programa școlară și competențelor derivate, stabilite de cadrul didactic.

Proiectul trebuie să fie adecvat vârstei, fapt pentru care profesorul nu va alege o tematica dificilă și cu un grad mare de generalitate. Este foarte important ca elevul să aibă totuși un proiect model, dar și un subiect menit să-l conducă pe acesta la surse de informații diferite de cele utilizate la școală. Metoda proiectului poate mai mult ca oricare dintre metodele de predare activ-participative, oferă un cadru generos pentru formarea diferențiată a elevului.

Pentru a folosi în mod eficient metoda proiectului sunt foarte importanți pașii pe care îi face profesorul pentru planificarea și proiectarea unității de învățare. Pe parcursul derulării proiectului avem oportunitatea de a monitoriza: creativitatea și inițiativa, cooperarea, conducerea în cadrul grupului, flexibilitatea în gândire, persistența, capacitatea de organizare și sistematizare a materialului. Temele proiectelor se stabilesc de comun acord cu elevii la începutul unității de învățare, vor fi monitorizate pe tot parcursul unității de învățare iar produsul de grup sau individual este prezentat la finele unității de învățare.

Proiectul ca instrument de evaluare:

– se desfășoară pe o perioadă de timp de câteva zile sau câteva săptămâni;

– începe în clasă prin precizarea temei, definirea și înțelegerea sarcinilor de lucru,

continuă în clasă și acasă și se încheie în clasă prin prezentarea unui raport despre

rezultatul obținut și expunerea produsului realizat;

– poate lua forma unei sarcini de lucru individuale sau de grup;

– trebuie organizat riguros în etape, ca orice muncă de cercetare;

– facilitează transferul de cunoștințe prin conexiuni interdisciplinare;

Metoda proiectului presupune parcurgerea unor pași, de la pregătirea acestuia, la

evaluare:

1. Pregătirea proiectului – profesorul împreună cu elevii vor decide câteva repere care se pot formula prin întrebări ce pot dirija dimensiunea evaluativă:

a) pe ce se va centra demersul evaluativ:

– pe produs final?

– pe proces?

– pe ambele?

b) ce rol va avea profesorul:

– consilier permanent al elevului?

– doar evaluator final?

– coordonator al întregii activități?

c) care este statutul resurselor implicate în derularea proiectului:

– sunt puse de la început la dispoziția elevului?

– sunt identificate pe parcurs?

– sunt comune pentru toți elevii?

d) există o anumită structură:

– propusă?

– impusă de profesor?

– aleasă de elevi?

e) există niște caracteristici ale produsului final obligatorii pentru toți elevii?

2. Stabilirea ariei de interes și a tematicii proiectului – discutată și negociată între învățător și elevi (trebuie să fie adecvată relevanței scopului și obiectivelor pe care proiectul și le propune din perspectiva specificului disciplinei respective).

3. Stabilirea premiselor inițiale, cadrul conceptual, metodologic, datele generale ale investigației, tipul de informații de care au nevoie. Elevul poate să-și stabilească un set de

întrebări esențiale care vor fixa elementele cheie ale proiectului.

4. Identificarea și selectarea resurselor materiale (altele decât cele date suport).

5. Precizarea elementelor de conținut ale proiectului (pentru prezentarea în scris sau orală):

– Pagina de titlu (tema, autorii/autorul, clasa, școala, perioada de elaborare)

– Cuprinsul (titlurile capitolelor, subcapitolelor, subtemelor, etc.)

– Argumentul

– Dezvoltarea elementelor de conținut ( organizatori grafici, fotografii, citate, caricaturi, fișe

de lucru, referate)

– Concluzii (elemente de referință desprinse din studiul temei)

– Bibliografia

– Anexa (toate materialele importante rezultate).

Pentru a argumenta afirmațiile teoretice voi propune spre exemplificare modelul unui proiect întocmit de elevii clasei a VIII-a de la Școala Gimnazială ,,Ludovic Cosma” Galați, în anul școlar 2013-2014, cu tema ,,Să ne cunoaștem patrimoniul cultural gălățean”, din cadrul unității de învățare ,,Cultura națională în sec. al XIX-lea” (vezi Anexa nr. 1).

Proiectul ,,Să ne cunoaștem patrimoniul cultural gălățean” (vezi Anexa nr. 2) le-a oferit elevilor posibilitatea să lucreze atât individual cât și pe grupe, să descopere o mică parte din istoria locală gălățeană și să conștientizeze importanța colaborării în vederea realizării unui scop. Fiecare grupă a avut o sarcină bine stabilită, astfel:

Grupa I: în cadrul capitolului ,,Conceptul de patrimoniu cultural” elevii :

Au realizat un referat cu tema ,,Parcursul cronologic al definitivării conceptuale a noțiunii de patrimoniu cultural”;

Au identificat tipurile de patrimoniu într-un organizator grafic;

Au căutat informații despre interpretarea unei fișe de identificare a unui monument și au folosit aceste informații la rezolvarea unor fișe de lucru.

Grupa a II-a: în cadrul capitolului ,,Nevoia de cunoaștere a patrimoniului cultural gălățean” elevii:

Au căutat pe internet Lista monumentelor istorice pe 2010 pentru județul Galați, observând astfel care sunt siturile arheologice din municipiul Galați;

Au realizat pliantul cu titlul ,,Situri arheologice – municipiul Galați”, prezentând informații despre cele 4 situri arheologice existente în municipiul Galați: situl Bărboși-Tirighina, fortificația de pământ și necropola tumulară din Cartierul Dunărea, Promontoriul de la Biserica ,,Precista” și Cavoul roman.

Grupa a III-a, în cadrul capitolului ,,Nevoia de cunoaștere a patrimoniului cultural gălățean”, elevii:

Au căutat informații despre trei dintre palatele din Galați, și anume: Palatul Administrativ, Palatul de Justiție și Palatul Episcopal și apoi au folosit aceste informații la rezolvarea unor fișe de lucru;

Au realizat prezentarea Power Point ,,Clădiri monumentale din municipiul Galați” (Palatul Administrativ, Palatul Simion Gheorghiu, Palatul Poștelor, Palatul Comisiei Europene a Dunării, Palatul Episcopal, Palatul Navigației, Palatul V. A. Urechea).

Grupa a IV-a: în cadrul capitolului ,,Nevoia de cunoaștere a patrimoniului cultural gălățean”, elevii:

Au realizat un referat cu tema ,,Casa Cuza Vodă”;

Au realizat un panou cu tema ,,Galațiul în imagini – case reprezentative pentru istoria orașului de la Dunăre”;

Au fost prezentate informații despre casele vechi ce ne încântă cu o arhitectură frumoasă care păstrează parfumul de epocă interbelică.

Am stabilit de la început că evaluarea produsului final se va face prin prezentare orală liberă de către fiecare grupă, profesorul fiind permanent consilier și evaluator final, fără să neglijeze părerea elevilor. Se va lucra pe patru grupe cu câte 5 elevi, cu lideri de grupă și cu teme date pentru fiecare grupă, iar timpul de lucru a fost stabilit la trei săptămâni. Grupele vor aduna materiale separat, în câte o mapă care, apoi, va forma un capitol din întreg proiectul.

În concluzie, prin această metodă, elevul este îndrumat să caute, să sintetizeze, să se autoevalueze și să ,,învețe să învețe”.

3.4. Însușirea elementelor de istorie locală prin activități extracurriculare.

Alături de lecție, care este forma principală de organizare a procesului de învățământ, în practica muncii instructiv-educative se folosesc și activități extrașcolare.

Munca în afara clasei și a școlii oferă largi posibilități pentru educarea elevilor, pentru folosirea rațională a timpului lor liber, pentru dezvoltarea însușirilor morale pozitive, a patriotismului. De asemenea, aceste activități contribuie la aplicarea cunoștințelor în practică, formând priceperi și deprinderi necesare în activitatea ulterioară.

Dacă în cadrul lecțiilor nu s-au putut folosi decât elemente izolate de istorie locală, în activitățile extrașcolare materialul local poate fi utilizat chiar sub forma unei istorii a localității.

Activitățile extrașcolare oferă variate posibilități de însușire a elementelor de istorie locală. Prin excursii și vizite la muzee, prin strângerea de obiecte istorice, prin vizitarea expozițiilor, prin organizarea serbărilor școlare cu caracter istoric, etc., elevii își îmbogățesc cunoștințele și își dezvoltă sentimentele.

Vizitele și excursiile sunt forme de activitate ce pot fi folosite cu succes pentru ca elevii să dobândească noi cunoștințe despre istoria orașului lor sau pentru a-și consolida și sistematiza cunoștințele dobândite anterior. Ei vor percepe direct, în condiții naturale, obiectele și fenomenele studiate și urme sau reproduceri ale acestora păstrate în muzee. Pentru ca vizitele și excursiile să contribuie la realizarea obiectivelor urmărite de profesor, ele trebuie bine organizate. O bună organizare presupune următoarele etape:

Pregătirea excursiei (vizitei);

Desfășurarea acesteia;

Prelucrarea datelor și a observațiilor făcute de elevi.

Un rol important îl au excursiile și vizitele în consolidarea și completarea cunoștințelor pe care le au elevii referitor la istoria locului în care trăiesc.

O activitate extrașcolară deosebit de importantă în predarea istoriei este vizita la muzeu. În muzee, obiectele care reprezintă urme materiale ale trecutului, din cele mai îndepărtate până în zilele noastre, se află concentrate într-un mare număr și într-o mare varietate. Fiecare epocă istorică este ilustrată prin obiectele cele mai reprezentative, mai semnificative pentru istoria națională a patriei și pentru cea locală. De aceea, lecțiile ținute în clasă pot fi completate în mod fericit cu vizite la muzee. Și primul muzeu care trebuie vizitat este cel local. În orașul Galați, elevii au putut vizita Muzeul Cuza Vodă, Muzeul de Istorie, Casa Colecțiilor și Muzeul de Artă Vizuală.

Vizita la Muzeul Cuza Vodă le-a dat posibilitatea elevilor să pătrundă în atmosfera ambientală din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Ei au putut remarca mobilierul stil Ludovic al XVI-lea, dăruit de Al. I. Cuza colaboratorului său Anghel Duca, obiecte ce au aparținut unor personalități precum: Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Al. I. Cuza și soția sa, Elena Cuza. Exponatele prezentate în cadrul Muzeului Cuza au dat posibilitatea elevilor de a intra într-o lume a modei de altădată, pe chipurile lor citindu-se entuziasmul și mai ales curiozitatea de a afla cât mai multe informații de la ghidul muzeului.

În vizitele la Muzeul de Istorie ,,Paul Păltânea” Galați, elevii au rămas impresionați de una dintre expoziții, și anume: ,,Secvențe arheologice”, unde aceștia au putut observa bunuri culturale arheologice provenite din cele mai importante situri arheologice din județul Galați, Bărboși-Tirighina și Negrilești, reamintindu-și informațiile pe care le aveau deja de la orele de istorie.

În cadrul vizitei la Casa Colecțiilor elevii au putut intra în atmosfera secolelor XIX și XX, prin intermediul expoziției ,,Medalistica românească între 1839-1939”. Cele aproape 200 de medalii prezentate în expoziție au putut da o imagine amplă asupra societății românești, cuprinzând referiri atât la momente cruciale din istoria României moderne, cât și la unele aspecte privind economia, cultura, viața comunităților locale sau a unor mari personalități istorice, politice și culturale.

Muzeul de Artă Vizuală Galați, primul muzeu de artă contemporană din țară, le-a oferit prilejul elevilor de a se întâlni cu opere de artă ale picturii și sculpturii românești din a doua jumătate a sec. al XIX-lea și din sec. al XX-lea. Colecțiile muzeului cuprind creații ale lui Teodor Aman, Nicolae Grigorescu, Octav Băncilă, Nicolae Tonitza, Nicolae Mantu, Corneliu Baba, Ion Tuculescu și mulți alții.

Galațiul este un oraș în care s-a construit mult, mai ales la începutul sec. al XX-lea. Arhitecții au adus în oraș idei inovatoare în ceea ce privește arta, pe care le-au îmbinat cu puternica tradiție românească. Importante sedii administrative, școli, case de patrimoniu, biserici, spitale constituie mărturie a evoluției arhitecturii în acea perioadă.

Împreună cu elevii clasei a VIII-a am vizitat cele mai importante clădiri de patrimoniu din orașul Galați. Au putut astfel să descopere poveștile frumoase din spatele zidurilor unor clădiri precum: Palatul Administrativ, Palatul de Justiție, Grand Hotel, Palatul Simion Gheorghiu, Palatul V. A. Urechea, Casa Epaminonda Lambrinidi, Casa Constantin Ținc, Casa Costache Plesnilă, Palatul CED, Casa Robescu, și altele. Au putut să se oprească în fața acestor monumente, să le privească atent și să le recunoască valoarea dar și vulnerabilitatea. Au conștientizat obligativitatea de cunoaștere a istoriei locale, pentru a putea spera că patrimoniul va trăi mai departe, chiar și prin acțiunile lor de a respecta valoarea și de a o ocroti în fața vicisitudinilor timpului efemer și acțiunilor omului dezinteresat.

Concursurile pe teme de istorie locală sunt forme de completare, de îmbogățire, de aprofundare și de consolidare a cunoștințelor de istorie locală, de istorie națională și de istorie universală.

O particularitate a concursurilor este că ele se pot organiza pe baza parcurgerii unei minime bibliografii privind istoria locală.

La ele participă elevii cei mai bine pregătiți, cei care au chemarea spre cunoașterea și înțelegerea faptelor istorice.

În alegerea temelor pentru concurs se are în vedere ca ele să pornească de la o motivație de înaltă valoare civică. Ele să fie consacrate cinstirii, cunoașterii și consolidării și aprofundării unor evenimente istorice, care au puternice efecte pe plan emoțional, contribuind la dezvoltarea sentimentelor patriotice.

Elevii școlii au participat la astfel de concursuri școlare pe teme de istorie locală, printre acestea amintim: ,,Galațiul de azi – Galațiul de ieri”, concurs organizat de prof. Ovidiu Florea în parteneriat cu Biblioteca ,,V. A. Urechea”, ,,Unirea de la 1859 – Al. I. Cuza”, concurs școlar organizat de prof. Florin Cernat, în cadrul Școlii Gimnaziale ,,Mihai Viteazul” Galați. Și ne putem mândri cu rezultate bune: 2 locuri I și o mențiune.

Amenajarea colțului muzeistic.

Antrenarea elevilor în procurarea unor izvoare de istorie locală și în amenajarea colțului muzeistic, sub îndrumarea cadrului didactic, contribuie la dezvoltarea interesului acestora pentru cunoașterea trecutului localității în care trăiesc. Aceste materiale sunt folosite în lecții chiar de către cei care le-au strâns, având astfel ocazia să fie evaluate nu numai răspunsurile date, ci și eforturile depuse în colecționarea obiectelor cu valoare istorică.

Satisfacția muncii este și mai mare atunci când cadrul didactic apreciază că, prin modul exemplar de întocmire a materialului didactic și prin utilitatea izvoarelor culese, acestea îndeplinesc toate condițiile pentru a intra în zestrea mijloacelor de învățământ din dotarea cabinetului de istorie, putând fi folosite și de generațiile care vor urma.

Elevii sunt fondatorii colțului muzeistic și au anumite atribuții: adună, selectează, ordonează, inventariază și păstrează mărturii din istoria locală.

Expoziția poate fi permanentă sau poate fi organizată pe o anumită perioadă, pe diverse tematici: ,,Amintiri din război”, ,,Portul popular”, ,,Fotografiile bunicii” și altele.

Privind în ansamblu, activitatea dinafara clasei și a școlii oferă posibilități multiple de valorificare a istoriei locale. Elementele de istorie locală, în esență, sunt aceleași, însă, spre deosebire de activitatea din clasă, în activitatea dinafara clasei și a școlii ele dobândesc o amploare mai mare, se îmbogățesc tot mai mult.

CONCLUZII

Elementele de istorie locală au o deosebită valoare instructiv-educativă. Ele constituie un mijloc eficient pentru educarea patriotică a elevilor.

Metodica folosirii elementelor de istorie locală are un caracter complex. Ea cuprinde o gamă vastă de procedee, începând cu simpla indicare a faptelor de ordin local, continuând cu conducerea elevilor spre descoperirea, prin efort intelectual propriu, a unor adevăruri noi, iar de aici ajungând la activitatea independentă teoretică și practică, de cercetare a istoriei locale.

Prin folosirea justă a elementelor de istorie locală se îmbogățește conținutul și forma de organizare a lecției de istorie, aducându-se o variație mai mare în activitatea cadrului didactic, cât și în cea a elevilor.

Un alt rezultat pozitiv al folosirii elementelor de istorie locală la lecții și în activități extrașcolare cu elevii a fost reala îmbunătățire a pregătirii acestora. Cultivând interesul elevilor pentru cunoașterea istoriei locale s-a dezvoltat și interesul pentru însușirea cunoștințelor de istorie generală.

Pentru ca elementele de istorie locală să fie folosite cu succes la lecțiile de istorie și în activitățile extrașcolare ale elevilor, în vederea realizării educației patriotice, este indicat să se respecte următoarele propuneri:

Cadrul didactic trebuie să cunoască bine istoricul localității. El trebuie să cunoască monumentele istorice, muzeele, scrierile, etc. care se referă la localitate;

În selecționarea materialului de istorie locală, profesorul trebuie să se ghideze după programa școlară, după manualul de istorie, alegând acele exemple din istoria locală care ilustrează evenimente importante pentru localitatea respectivă;

Prezentarea evenimentelor istorice în legătură cu elementele de istorie locală trezește emoții, sentimente de admirație față de eforturile depuse de înaintași, iar acestea contribuie la formarea de convingeri și comportări patriotice.

Elementele de istorie locală își realizează funcția instructiv-educativă prin activitatea comună a profesorului cu elevii. Activitatea de cunoaștere a trecutului țării angajează întreaga personalitate a elevului: forța lui fizică și intelectuală, voința și sensibilitatea lui estetică.

Așadar, prin mijlocirea activității proprii, elementele de istorie locală, acționând numai pe fondul istoriei naționale și întregindu-l, aduc o contribuție însemnată la dezvoltarea armonioasă a personalității elevului, contribuind la îmbogățirea spiritualității lui.

Anexa nr.1

Planificarea unității de învățare: Cultura națională în secolul al XIX- lea

Număr de ore: 2 ore

Clasa: a VIII-a

An școlar: 2013-2014

Profesor: Mărgărit Emilia

Anexa nr. 2

Proiectul ,,Să ne cunoaștem patrimoniul cultural gălățean”

,,Patrimoniul este cea mai mare comoară a unui neam”

Clasa a VIII-a

Perioada de elaborare: 17.03 – 11.04.2014

Cuprins:

Conceptul de patrimoniu cultural

Referat cu tema ,,Parcursul cronologic al definitivării conceptuale a noțiunii de patrimoniu cultural”

Organizator grafic ,,Tipuri de patrimoniu”.

Fișă de lucru: Fișa de identificare a unui monument istoric.

Nevoia de cunoaștere a patrimoniului cultural gălățean

Situri arheologice gălățene

L.M.I. pe 2010 (județul Galați)

Pliant – Situri arheologice – municipiul Galați

Palate – monumente istorice și de arhitectură – din orașul Galați.

Fișă de lucru: Palatul Administrativ, Palatul de Justiție

Prezentare Power Point: ,,Clădiri monumentale din municipiul Galați – Palatul Administrativ, Palatul Simion Gheorghiu, Palatul Poștelor, Palatul Comisiei Europene a Dunării, Palatul Episcopal, Palatul Navigației, Palatul V. A. Urechia, Palatul de Justiție”

Clădiri de patrimoniu

Referat cu tema ,,Casa Cuza Vodă”

Panou cu tema ,,Galațiul în imagini – case reprezentative pentru istoria orașului de la Dunăre”

Vizite la muzeele și clădirile-monumente istorice și de arhitectură din orașul Galați: impresii.

Argumentul

În contextul sec. al XXI-lea, predarea pe bază de proiecte reprezintă un model educațional centrat pe elev, care are ca obiectiv principal dezvoltarea competențelor specifice: responsabilitatea și capacitatea de adaptare; creativitatea și curiozitatea intelectuală; gândirea critică și gândirea sistemică; abilități și informații multimedia; abilități interpersonale și de colaborare; identificarea, formularea și soluționarea problemelor; responsabilitate socială; abilități de comunicare orală, scrisă și media.

Proiectul ,,Să ne cunoaștem patrimoniul cultural gălățean” își propune implicarea elevilor într-un demers inovator și creativ. Elaborarea acestui demers este în acord cu competențele specifice stabilite în momentul realizării planului unității de învățare, și anume:

3.9. Compararea informațiilor din surse istorice, referitoare la un aspect al civilizației românești în Epoca Modernă și în sec. al XX-lea, în vederea acceptării unor puncte de vedere diferite.

4.2. Utilizarea tehnologiilor de informare și comunicare pentru obținerea surselor necesare formulării unui punct de vedere.

Implicarea elevilor în cunoașterea istoriei locale reprezintă o modalitate de responsabilizare a viitorului adult în spiritul conservării valorilor din trecut.

Concluzii

Este important să cunoaștem trecutul acestui oraș fascinant, îndemnându-i pe elevi să exploreze împrejurimile, să scotocească în căutare de povești și locuri deosebite, să identifice patrimoniul material și imaterial din imediata apropiere, să conștientizeze valoarea acestuia și să se implice activ în conservarea lui.

Patrimoniul este o comoară imensă primită în dar, care dispare fără dragostea și prețuirea noastră.

Bibliografia

Păltânea Paul, Istoria orașului Galați de la origini până la 1918, partea II, ediția a II-a, Editura Partener, Galați, 2008.

Bodea Valentin, Monumente istorice și de arhitectură din orașul Galați, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea – prima jumătate a secolului al XX-lea, vol. 1-2, Editura Pax Aura Mundi, Galați, 2009.

Coord. Brezeanu, Ioan Marinescu Constantin, Județul Galați pe scara timpului, Galați, 1972.

http://www.galati.djc.ro/obiective.aspx?monument=true

1.2. Organizator grafic ,,Tipuri de patrimoniu”

1.3. Fișă de lucru: Fișa de identificare a unui monument istoric

GL – I – s – A – 02971 (Situl Bărboși-Tirighina)

GL – prescurtarea numelui județului

I – clasa sau felul

Există 4 clase:

I – așezare arheologică

II – monument de arhitectură

III – monument de for public

IV – monumente funerare

s – prescurtarea de la sit arheologic

A – importanța

Există două nivele de importanță:

A – valoare națională, important pentru toată țara;

B – valoare locală, important în cadrul unei regiuni, unui județ

02971 – numărul de ordine în listă

Obiectivele se numerotează în ordine alfabetică, pe județe.

2.2.1. Fișă de lucru: Palatul Administrativ, Palatul de Justiție

Citiți cu atenție sursele de mai jos:

,,La 9 aprilie 1907, directorul lucrărilor Palatului Administrativ, arhitectul Ion Mincu, împreună cu inginerul șef al județului, Gheorghe Radu, delegat de către prefect, au procedat la inspectarea și recepția definitivă a lucrărilor efectuate de antreprenorii M. Roman și inginerul D. Popovici (…)

Fațadele corpului principal, care, prin poziția sa urbanistică, e lipsit de o perspectivă frontală, sunt placate cu o piatră gălbuie, și desenate în trăsături viguroase, mărind astfel potențialul expresiv al materialului (…)

Decorul acestei fațade, în care golurile înalte ale etajului terminate cu arce de vârf de lance ca și coronamentul crenelat aduc o sugestie venețiană, poate nu întâmplător într-un oraș care, pe atunci, era principalul port al României, se completează cu detalii create de Mincu, în spiritul unor forme ale arhitecturii tradiționale: butoni, discuri, acolade, ocnițe și chiar ciocârlani ce ornează coama acoperișului.”

(Valentin Bodea, Monumente istorice și de arhitectură, vol. I)

,,La Palatul de Justiție, prin retragerea fațadei și încadrarea acesteia cu două aripi dispuse flancant s-a creat un spațiu intim de piațetă de unde sunt puse în valoare calitățile arhitectonice ale construcției (…)

Arhitectul Gr. Cerchez a căutat să valorifice elemente de arhitectură medievală a Țării Românești, astfel pot fi explicate ornamentele de la ferestre, poate chiar și fațada din coloane care susțin arcuri trilobate alungite.”

(Valentin Bodea, Monumente istorice și de arhitectură, vol. I)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Precizați secolul la care se referă sursa A.

Numiți, pe baza surselor A și B, arhitecții celor două clădiri.

Menționați o asemănare și o deosebire între elementele de arhitectură ale Palatului Administrativ și Palatului de Justiție

Exprimați un punct de vedere cu privire la importanța cunoașterii trecutului celor două clădiri-monumente de arhitectură, pentru istoria orașului Galați.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos (1887-1922)

Arhiva Societății Culturale ,,V. A. Urechia”, în cadrul Bibliotecii ,,V. A. Urechia” (ASCVAU) (1946-1955)

Direcția Județeană a Arhivelor Galați (DJANG)

Fonduri:

Primăria orașului Galați (1862, 1867-1868, 1881, 1882, 1883, 1887, 1897-1907, 1898-1903, 1898-1913, 1899, 1903-1904, 1904, 1906, 1914, 1919, 1929, 1937, 1939-1940, 1943)

Prefectura Județului Covurlui (1903-1904, 1904, 1905-1906, 1907-1908)

Tribunalul Covurlui, Secția I, Administrative (1912, 1919, 1925)

Comisia Europeană a Dunării (C. E. D.), Secretariatul General (1919-1923, 1922, 1923)

Direcția Județeană de Cultură Galați

Legislație

Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 938, din 20.11.2006.

Legea nr. 128/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 828, din 9.12.2008.

Legea nr. 311/2003, Legea muzeelor și a colecțiilor publice, republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 927, din 15.11.2006.

Legea nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 168 din 5.03.2008.

Legea nr. 120/2006 privind monumentele de for public, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 403 din 10.05.2006.

Lista monumentelor istorice 2010, sub egida Ministerului Culturii și Cultelor. Institutul Național al Monumentelor Istorice.

Ordonanța de Guvern nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național, republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 951, din 24.11.2006

Periodice

Analele Universității ,,Dunărea de Jos” Galați, 2004

,,Cultura” (2014)

,,Danubius” (1967, 1979, 1992)

,,Revista Administrativă” (1904)

,,SCIVA” (1976)

,,Viața Liberă” (2012)

Surse electronice

http://biblioteca-amtap.wikidot.com/nou

http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=4835

http://dinsidespregalati.blogspot.com/2006_10_01_archive.html

http://locuridinromania.ro/biserica-fortificata-sf-precista.html

http://lsbg.ro/images/stories/galati/orasul_vechi/palatul_navigatiei_500x354.jpg

http://lsbg.ro/obiective-culturale.html

http://ro.wikipedia.org/wiki/Galati

http://ro.wikipedia.org/wiki/UNIDROIT

http://stone.bvau.ro:8282/greenstone/collect/fotograf/index/assoc/J1FI1970.dir/1FI1970.jpg

http://www.bvau.ro/images/bvau/bvau02.jpg

http://www.cimec.ro/Resurse/Legislatie/ConventiiEuropene/150-1997.htm

http://www.cimec.ro/Resurse/Legislatie/ConventiiEuropene/157-1997.htm

http://www.cnr-unesco.ro/ro/patrimoniu_conventii.php

http://www.cronica-cimec.ro/detalii.asp?k=4835

http://www.dingalati.ro/dingalati/istoria-in-imagini/

http://www.galati.djc.ro/Public/ObiectiveCulturaleImg.aspx?ID=2895

http://www.galati.djc.ro/Public/ObiectiveCulturaleImg.aspx?ID=2985

http://www.galati.djc.ro/Public/ObiectiveCulturaleImg.aspx?ID=3091

http://www.galati.djc.ro/Public/ObiectiveCulturaleImg.aspx?ID=3111

http://www.galati.djc.ro/Public/ObiectiveCulturaleImg.aspx?ID=3122

http://www.galati.djc.ro/Public/ObiectiveCulturaleImg.aspx?ID=3122

http://www.galati.djc.ro/Public/ObiectiveCulturaleImg.aspx?ID=3216

http://www.galati.djc.ro/Public/ObiectiveCulturaleImg.aspx?ID=3447

http://www.galati.djc.ro/Public/ObiectiveCulturaleImg.aspx?ID=3780

http://www.galati.djc.ro/Public/ObiectiveCulturaleImg.aspx?ID=6120

http://www.galati.djc.ro/Public/ObiectiveCulturaleImg.aspx?ID=6121

http://www.imagoromaniae.ro/images/detailed/4/10596.jpg

http://www.kerucov.ro/articole/foto/2009_galati_puncte_de_istorie_pe_malul_dunarii/2009_galati_puncte_de_istorie_pe_malul_dunarii_03.jpg

http://www.viata-libera.ro/cultura/50784-galati-viata-libera-cotidian-campanie-vl-comoridepatrimoniu-labarbosi-tirighina-singurul-castru-roman-din-moldova

http://www.viata-libera.ro/economie/33179-galati-viata-libera-patrimoniu-situl-barbosi

http://www.ziarelive.ro/foto/galatiul-in-imagini-universitatea-dunarea-de-jos-un-simbol-arhitectural-al-orasului-galerie-foto.html

www.galati.djc.ro/Public/ObiectiveCulturaleimg.aspx?ID=5276

www.viata-libera.ro/cultura/54321-galati-viata-libera-cotidian-campania-vl-comoridepatrimoniu-cavoul-roman-o-avere-sub-gunoi

Lucrări generale

Berindei, Dan, Istoria românilor, vol. I, Editura Enciclopedică, București, 2001.

Bușe, C-tin, Comerțul exterior prin Galați sub regimul de port franc 1837-1883, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010.

Brezeanu, Ioan, Galații (monografie), Editura Sport-Turism, București, 1980.

Codreanu, G., Monografia fabricelor din Galați, Tipografia ,,Nouă” T.C. Dimitriade, Galați, 1908.

Dogaru, Petre, Casa regală, femeile fatale. Masoneria și dictatorii secolului XX, Editura Aldo Press, București, 2002.

Enciu, Gh., Poșta și telecomunicațiile în România, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.

Filip Iorgulescu, Abordări privind evaluarea și valorificarea patrimoniului cultural, Editura Academia de Studii Economice, București, 2011.

Goia, Vistian, V. A. Urechia, Editura Minerva, București, 1979.

Munteanu-Bârlad, Gh., N., Costache Negri. Viața și vrednicia lui, Editura Minerva, București, 1911.

Stanciu, Ștefan, România și Comisia Europeană a Dunării. Diplomație. Suveranitate. Cooperare internațională, Editura Pax Aura Mundi, Galați, 2002.

Vorona, Gh., Curinschi, Istoria arhitecturii în România, Editura Tehnică, București, 1981.

Lucrări speciale

Anuar 130 de ani Liceul Pedagogic ,,Costache Negri”

Bodea, Valentin, Monumente istorice și de arhitectură din orașul Galați din a doua jumătate a secolului al XIX-lea – prima jumătate a secolului al XX-lea, vol. I-II, Editura Pax Aura Mundi, Galați, 2009.

Brăilescu, Maria, Brăilescu, Mihail, Goldu, Corneliu, Colegiul Național ,,Vasile Alecsandri”, Galați, 1867-2007, Editura Sinteze, Galați, 2007.

Dumitriu, Săndel, Galațiul, așa cum mi-l amintesc (I), Editura Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 2012.

Ilie, Zanfir, Toporaș, Cornelia, Irimia, Rocsana, Bodea, Otilia, Bute, Mihaela, Oameni în memoria Galațiului, Editura Axis Libri, Galați, 2009.

Iordache, Teodor, Albumul Galaților, Tipografia ,,Bucovina”, Galați, 1935-1936.

Lazarovici, Grigore, Stanciu, Ștefan, Galații: istorie și contemporaneitate, Editura Alma, Galați, 2004.

Munteanu-Bârlad, Gh., N., Galații, Societate de Editură Științifică Culturală, Galați, 1927.

Mușețeanu, Crișan, Lumea copilăriei mele, ediția a II-a, Editura Alma, Galați, 2001.

Nicolaescu, Alexandru, Primii 60 de ani ai Liceului ,,V. Alecsandri” din Galați, Tipografia Lumina, Galați, 1928.

Păltânea, Paul, Istoria orașului Galați de la origini până la 1918, vol. I-II, Editura Porto-Franco, Galați, 1995.

Stoica, Corneliu, Dragomir, Ion, T., Brudiu, Mihalache, Muzee și monumente gălățene, Comitetul de Cultură și Educație Socialistă, Galați, 1974.

Zanfir, Ilie, Comșa, Pompiliu, Ghid istoric și turistic, Editura Axis Libri, Galați, 2010.

Lucrări de psihopedagogie

Alexandrescu G. și colaboratorii, Metodica predării istoriei în învățământul preuniversitar, Craiova, 1999.

Apăștinii, Elena, Proiectul – metodă de evaluare interdisciplinară, în ,,EDICT – Revista Educației”, nr. 7/2004, Editura Agata, București.

Cerghit, I, Mijloace de învățământ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976.

Ene, E., și colaboratorii, Metodica predării istoriei României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981.

Felezeu, Călin, Didactica istoriei, ediția a II-a, Presa Universitară Clujeană, 2004.

Păun, Ștefan, Didactica istoriei, Editura Corint, București, 2007.

Potolea, Dan (coord.), Pregătirea psihopedagogică. Manual pentru definitivat și gradul didactic II, Editura Polirom, Iași, 2008.

Stradling, Robert, Să înțelegem istoria secolului XX, Editura Sigma, București, 2002.

Tănase, Gh., Metodica predării-învățării istoriei în școală, Editura Spiru Haret, Iași, 1996.

DECLARAȚIE DE AUTENTICITATE

privind lucrarea metodico-științifică pentru obținerea gradului didactic I

Subsemnata/subsemnatul,………………………………………………………………………………..,cadru didactic la …………………………………………………………. din localitatea ……………………………..,

județul ………………………, cu domiciliul în ……………………………………………………………………………,

act de identitate………., seria …………., nr. …………………., tel…………………………………………………,

e-mail ………………………………………………………………….., înscrisă / înscris în seria 2013-2015

pentru examenul de acordare a gradului didactic I, cunoscând dispozițiile articolului 292, Cod

penal, cu privire la falsul în declarații, declar pe propria răspundere următoarele:

a) Lucrarea metodico-științifică cu tema „…………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………..”

a fost elaborată personal și îmi aparține în întregime;

Nu am folosit alte surse decât cele menționate în bibliografie;

Nu am preluat texte, date sau elemente de grafică din alte lucrări sau din alte surse fără a fi citate sau fără a fi precizată sursa preluării, inclusiv dacă sursa o reprezintă alte lucrări ale subsemnatei/subsemnatului ……………………………………

Lucrarea nu a mai fost folosită în alte contexte de examen sau de concurs.

Dau prezenta declarație fiindu-mi necesară la predarea lucrării metodico-științifice pentru obținerea gradului didactic I, în vederea evaluării și a acceptării pentru susținerea finală.

Data, Semnătura,