Patrimoniul

Patrimoniul.

Noțiunea de patrimoniu este o noțiune abstractă, ideologică deoarece Codul civil nu conține o definiție clară a noțiunii de patrimoniu. Fiind o noțiune de sinteză, aceasta cuprinde totalitatea drepturilor și obligațiilor cu conținut economic ce aparțin unei persoane.

Patrimoniul cuprinde totalitatea drepturilor si obligațiilor cu conținut economic ce aparțin unei persoane respectiv suma de valori, si nu un ansamblu de bunuri materiale, corporale având in vedere valoarea bănească a drepturilor și obligațiilor civile.

Patrimoniul este o universalitate juridica adică cuprinde totalitatea drepturilor și obligațiilor civile cu conținut economic ce aparțin unei persoane. Acesta este expresia valorică a tuturor drepturilor fiind compus dintr-un activ egal cu valoarea tuturor drepturilor si un pasiv egal cu valoarea tuturor obligațiilor. Patrimoniul este distinct de conținutul său, nu se confundă cu bunurile care îl alcătuiesc, datorită faptului ca, in măsura in care un bun dispare din patrimoniu, acesta continuă sa existe.

Referitor la patrimoniu este necesar a preciza ca acesta nu poate aparține decât persoanelor, nefiind de conceput deținerea cu titlu juridic a bunurilor, de către altceva in afară de o ființa umana, fiindcă doar omul poate avea drepturi si obligații.

Patrimoniul este unic. Unicitatea patrimoniului reprezintă faptul ca fiecare ființa umana are doar un singur patrimoniu, astfel încât acest patrimoniu este permanent, el existând atâta vreme cât există un titular in ființă. Totuși, unicitatea patrimoniului nu exclude divizibilitatea acestuia care se referă la faptul că patrimoniul unei persoane poate fi divizat in mai multe mase de drepturi și obligații având un regim juridic special.

Reprezentând o parte atât de importantă in viața de zi cu zi a oricărei persoane fizice sau juridice, de acesta depinzând satisfacerea necesităților, precum si bunăstarea individuală, normele dreptului penal și-au propus ocrotirea patrimoniului.

În accepțiunea legii penale, noțiunea de patrimoniu nu are același înțeles precum în dreptul civil. Din punct de vedere al dreptului civil, după cum am arătat in paragrafele anterioare, patrimoniul înseamnă totalitatea drepturilor și îndatoririlor actuale și viitoare ale unei persoane. Totalitatea drepturilor bănești alcătuiesc activul patrimonial, în vreme ce totalitatea obligațiilor bănești alcătuiesc pasivul patrimonial, astfel patrimoniul are in componența un activ si un pasiv. Patrimoniul exprimă totalitatea de drepturi si obligații ale unei persoane, ca o totalitate independentă de bunuri pe care le are în componență la un anumit moment dat patrimoniul, indiferent că este privit ca o identitate strâns legată de persoană, sau ca o universalitate de drepturi. Acesta există la orice subiect de drept, nu se poate înstrăina, transmițându-se la moartea subiectului. In componența sa, patrimoniul are bunuri corporale si incorporale, consumptibile sau fungibile, mobile sau imobile, principale sau accesorii, etc.

În ceea ce privește dreptul penal, patrimoniul are un sens mai restrâns, legat de infracțiunile comise împotriva acestuia. Astfel, se refera la bunuri, mai degrabă, in individualitatea lor, iar nu ca o universalitate. Bunurile în individualitatea lor pot fi apropiate de făptuitor prin diferite mijloace ilegale, existând de asemenea posibilitatea ca acestea sa fie distruse, gestionate fraudulos, tăinuite. Exista totuși, posibilitatea ca si in dreptul penal, termenul de patrimoniu să se refere la universalitatea bunurilor, ca exemplu, fiind infracțiunea de gestiune frauduloasă (art. 242. Codul Penal).

O altă opinie, diferită de cea enunțata in paragraful anterior, susține că infracțiunea nu ar putea fi niciodată comisă împotriva patrimoniului in sensul unei universalități de bunuri, deoarece, aceasta există indiferent de numărul sau valoarea bunurilor din componența sa. Astfel, conform acestei opinii infracțiunile ar trebui să se numească, infracțiuni îndreptate împotriva bunurilor care fac parte din patrimoniu. De asemenea, se susține că această universalitate, nu poate fi atins prin fapte concrete ale unei persoane. O infracțiune nu poate fi îndreptată decât împotriva unui bun care face parte din activul patrimonial, pasivul patrimonial neputând reprezenta interes pentru făptuitor, deși precum pasivul, și activul face parte din patrimoniu.

Dreptul penal incriminează acțiunea ilicită a făptuitorului, astfel se verifică dreptul pe care l-ar fi avut acesta, in momentul in care a acționat împotriva patrimoniului unei persoane. În momentul în care se dovedește ca acțiunea făptuitorului a fost săvârșita în mod ilegal, victima nu mai trebuie sa dovedească se afla in calitatea de proprietar, ori detentor al bunului respectiv.

Legea penală și-a făcut un obiectiv clar, si acela de a apăra situațiile de fapt existente, deoarece prin modificarea situației de fapt, se ajunge la imposibilitatea de a proteja in mod real patrimoniul persoanei. În momentul în care un bun, in situația sa curentă, se află, in legalitate, in patrimoniul proprietarului ori detentorului sau, acesta îl poate folosi și valorifica in scopul concret al bunului respectiv, pe când în momentul in care, bunul și-a pierdut starea de fapt, fiind ascuns sau sustras, scopul concret al acestuia devine irealizabil. Astfel, referitor la importanța stării de fapt a bunului, legea pedepsește însăși proprietarul in acele cazuri in care acesta schimbă, prin acțiunile sale, starea de fapt al bunului său dăunând astfel intereselor altor persoane.

Cele doua mari categorii de bunuri care sunt susceptibile a fi ocrotite de reglementările legale care incriminează infracțiuni contra patrimoniului si anume categoria bunurilor publice si categoria bunurilor private, așa cum Constituția României diferențiază: „Proprietatea este publică și privată”. Fără a exista o enumerare a bunurilor aflate in proprietate privată, fapt imposibil de realizat, normele constituționale menționează doar bunurile aflate in proprietate publica, deducând astfel sfera bunurilor aflate in proprietate privata. Astfel din sfera bunurilor publice fac parte: bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resurse naturale ale zonei economice si ale platoului continental, precum si bunuri la care fac referire alte legi sau ordonanțe de urgența. Astfel principala de metodă de diferențiere a bunurilor aflate in proprietate publică de cele aflate in proprietate privată o reprezintă chiar afectarea celor dintâi utilității publice, aflându-se astfel in administrarea unei instituții publice sau a unei regii autonome precum si in posesia unei societăți comerciale, de exemplu, care le-a închiriat.

Aceasta delimitare a categoriilor de bunuri reprezintă importanță din mai multe puncte de vedere. Astfel bunurile proprietate publică sunt inalienabile. Aceasta inalienabilitate nu este absolută, existând posibilitatea unei circulații, limitată ale acestor bunuri, închirierea sau concesionarea acestora fiind posibilă. De asemenea, in mod natural, bunurile aflate in proprietate publică, ar trebui sa fie ocrotite într-un mod diferit față de cele aflate in proprietate privată tocmai datorită importanței pe care acestea o reprezintă pentru societate. De exemplu, în perioada interbelica, patrimoniul public a fost protejat diferit față de cel privat, existând o lege care reglementa apărarea patrimoniului public.

Toate celelalte bunuri care nu intră în sfera bunurilor publice, intră in categoria bunurilor private. Acestea pot fi in stăpânirea atât a unei persoane juridice cât și a unei persoane fizice. De asemenea, acestea pot fi atât in proprietatea statului.

Pornind de la noțiunea de patrimoniu, semnificația si importanța acestuia atât particulară cât și pentru interesul public, în cele ce urmează, va fi prezentată o scurtă istorie a unei infracțiuni îndreptate împotriva patrimoniului, incriminate de sistemul nostru, și nu numai, încă din cele mai vechi timpuri și anume infracțiunea de Înșelăciune.

Încă din cele mai vechi timpuri infracțiunile îndreptate împotriva patrimoniului au fost incriminate tocmai datorita importanței care o reprezintă protejarea patrimoniului, atât individual cât si la nivelul întregii societăți. Încă din vremea Imperiului Roman, vreme in care s-a format sistemul de drept pilon al dreptului românesc aceste infracțiuni au fost incriminate.

În perioada sclavagistă cele mai cunoscute și mai frecvente infracțiuni împotriva patrimoniului erau, furtul, tâlhăria, jaful. Infracțiuni precum înșelăciunea, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă erau mai puțin cunoscute si intrau in sfera delictelor civile.

Încet, încet, în perioada feudală se introduc toate infracțiunile îndreptate împotriva patrimoniului in sfera penala, fiecare fapta săvârșita atrăgând diferite repercusiuni, cum ar fi biciuirea, sau chiar moartea, în cazul faptelor grave sau repetate.

Odată cu trecerea timpului, se înlătură practicile inumane referitor la pedepsirea făptașilor, dar asprimea pedepselor rămâne. De asemenea, dezvoltarea relațiilor economice ale societății moderne, au determinat extinderea cadrului incriminator și la alte fapte.

În dreptul românesc, lucrări de referință, in care erau reglementate aceste infracțiuni erau „Pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab”, codicele penal al lui Barbu Știrbei in Muntenia(1850), precum si codicele penal al lui Alexandru Sturza in Moldova(1826)

Codul penal al României din anul 1865 denumit și „Codul Cuza” marchează începutul dreptului penal român. Acest cod își are izvoare in codul penal francez, fiind copiindu-l pe acesta in mare parte. Chiar si așa, acest cod reprezintă prima lucrare amplă in care sunt tratate pe larg infracțiunile, precum și infracțiunea de Înșelăciune.

Astfel se statuează „ Art. 332. Acela care, în vedere de-a împărtăși folos, face să nască o amăgire în paguba averei altuia, sau făcând să treacă de adevărate fapte minciunoase, sau prefăcând în minciunoase fapte adevărate, ori suprimându-le de tot, este culpabil de înșelăciune.

Art. 333. Înșelăciunea1), de nu va fi anume pedepsită de lege cu o pedeapsă specială, se va pedepsi îndeobște cu închisoarea dela o luna până la un an și cu amendă dela 26 până la 2000 lei.

Art. prusian corespunzător, 242, prevede și pedepsește nu numai comiterea, adică executarea delictului, ci și tentativa lui. În materie de escrocherie, legiuitorul român pedepsește tentativa numai în speța art. 334 (luat după art. 405 Codul penal francez), în urma modificărei acestui art. prin legea dela 4 Maiu 1895, înainte de această modificare, art. 334, în vechea sa redacțiune, nu pedepsia și tentativa acestui delict.

Art. 334. Cel ce va întrebuința sau nume, sau calități minciunoase, sau uneltiri viclene, ca să înduplece pe oameni a crede vre-o întreprindere minciunoasă, vre-o putere sau vre-un credit închipuit, ori ca să facă a naște speranța sau temerea vre-unei izbutiri, vre-unei nenorociri sau a vre-unei întâmplări himerice, și printr'acesta va amăgi pe cine-va să-i dea bani, mobile sau obligațiuni, dispozițiuni, bilete, promisiuni, chitanțe sau înscrisuri liberatoare și, prin vre-unul dintr'acele mijloace, va lua sau va cerca să1) ia cu viclenie, toată sau parte din averea altuia, se va pedepsi cu închisoarea dela șase luni până la doui ani și cu amendă dela 26 până la 1000 lei, fără a se apăra cu acesta de alte mai mari pedepse ce i s'ar cuveni de va cădea în crimă de plăsmuire2).

Culpabilul va putea încă fi osândit și la interdicțiune pe timp mărginit.

Cu aceeaș pedeapsă se va pedepsi cel ce, prin amenințare verbală sau în scris de-a face revelațiuni sau imputațiuni difamatorii, va fi stors sau va fi cercat să stoarcă, fie bani, fie efecte de valoare, fie iscălitură sau remitere de acte sau scrisuri oare-care, care ar conține sau ar opera o obligațiune, o liberațiune sau dispozițiune3).

1) A se vedea nota de sub art. 333 Codul penal.

2) Prin art. 54 din <<Legea înstrăinărei bunurilor Statului>>, din 7 Aprilie 1889 (cu mod. 1902), se pedepsesc ca escroci, conform art. 334 Codul penal, persoanele și funcționarii cari se fac vinovați de faptele cuprinse în acel articol.

3) Aliniatul al 3-lea dela art. 334, introdus prin legea din 4 Maiu 1895, este luat după art. 400 Codul penal francez și legea din 1863, care pedepsește în mod specialșantajul. Înaintea legei franceze din 1863 și a modificărei art. nostru 334, nici un text de lege nu pedepsea acest nou gen de escrocherie.”

Codul penal de la 1936, așa numit „Noul Cod penal Carol II”, care a intrat în vigoare de la data de 1 ianuarie 1937, făcea referire la aceasta infracțiune in Cartea II, Titlul XIV intitulat „Crime și delicte contra patrimoniului”

Codul penal „Carol al II-lea”, incrimina in articolul 549-555, infracțiunea de inșelaciune astfel:

„Art. 549. Acela care, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust face să se treacă drept adevărate fapte mincinoase, sau prezintă ca mincinoase fapte adevărate, și prin aceasta, cauzează o pagubă materială unei persoane, comite delictul de înșelăciune și se pedepsește cu închisoare corecțională dela 3 luni la 2 ani, amendă dela 2.000 la 10.000 lei și interdicție corecțională dela unu la 2 ani.

Când, pentru comiterea faptului de mai sus, infractorul a întrebuințat nume, calități mincinoase sau alte mijloace frauduloase, pedeapsa este închisoarea corecțională dela unu la 3 ani, amenda dela 3.000 la 12.000 lei și interdicția corecțională dela unu la 3 ani.

Art. 550. Pedepsele sunt cele prevăzute în art. 549, sporite cu un plus până la 2 ani când faptele se săvârșesc:

1. de către un funcționar public, avocat, mandatar sau funcționar privat, în exercițiul funcțiunii sau mandatului său;

2. de o persoană care a simulat calitatea de funcționar public.

Art. 551. Comite delictul de înșelăciune în convențiuni și se pedepsește după distincțiile din art. 549, acela care, cu ocazia încheierii sau exercitării unei convențiuni, induce sau menține în eroare pe cealaltă parte, în așa fel, încât, fără această eroare, ea nu ar fi încheiat sau executat convenția în condițiile stipulate.

Art. 552.Acela care, în scopul arătat la art. 549, induce sau menține în eroare o persoană, asupra condițiilor de trai sau de muncă în țara de emigrare sau asupra foloaselor ce această țară oferă emigranților, și o determină să emigreze, sau o îndrumează către o altă țară decât aceea în care voia să meargă, cauzând acesteia sau alteia o pagubă materială, comite delictul de înșelăciune în emigrațiune și se pedepsește cu închisoare corecțională dela 3 luni la 2 ani și amendă dela 5.000 la 10.000 lei.

Cu aceeași pedeapsă se pedepsește și propaganda făcută în vederea emigrării în condițiunile din alineatul precedent.

Art 553.Acela care, în scopul arătat la art. 549, emite un cec asupra unei bănci sau unei persoane, știind că nu are provizia sau acoperirea necesară ori suficientă, precum și acela care, în același scop, după emisiune, retrage provizia în totul sau în parte, sau interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, cauzând prin aceasta o pagubă posesorului cecului, comite delictul de înșelăciune prin cecuri și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 2 la 5 ani și cu amendă de la 2.000 până la 10.000 lei.

Art. 554.Acela care, în scop de a obține, pentru sine sau pentru altul despăgubirea, isvorînd dintr'o convenție de asigurare sau alt folos material injust, distruge, risipește sau deteriorează în orice mod lucruri care aparțin lui sau altuia în total sau în parte, sau cauzează sieși sau altuia răni sau infirmități, comite delictul de înșelăciune contra asigurătorului și se pedepsește cu închisoare corecțională dela 6 luni până la 2 ani și amendă dela 2.000 la 5.000 lei, iar dacă desființarea propriului său lucru, care era asigurat, a fost făcută prin incendiu, pedeapsa este dela unu la 5 ani.

Art. 555.Tentativa delictelor prevăzute în acest capitol se pedepsește.”

În perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial, legislația națională, in special, legislația penală suferă modificări importante. De exemplu se introduce termenul de „avut obștesc”, astfel începând a se face o delimitare intre „particular” si „obștesc”.

Continuând in aceasta idee, Codul Penal de la 1968, consolidează ideea de diferențiere a patrimoniului, in public si privat, acesta conținând atât reglementări referitoare la avutul particular cât și la avutul public, obștesc. Referitor la infracțiunea de Înșelăciune, Codul Penal de la 1968, o reglementa astfel:

„Art. 215. Inducerea in eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasa a unei fapte adevărate, in scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust si daca s-a pricinuit o paguba, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.

Înșelăciunea săvîrșita prin folosire de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani. Daca mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplica regulile privind concursul de infracțiuni. Inducerea sau menținerea in eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită in așa fel incit, fără aceasta eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul in condițiile stipulate, se sancționează cu pedeapsa prevazută in alineatele precedente, după distincțiile acolo arătate.

Emiterea unui cec asupra unei instituții de credit sau unei persoane, știind ca pentru valorificarea lui nu exista provizia sau acoperirea necesara, precum si fapta de a retrage, după emitere, provizia, in totul sau in parte, ori de a interzice trasului de a plati înainte de expirarea termenului de prezentare, in scopul arătat in alin. 1, daca s-a pricinuit o paguba posesorului cecului, se sancționează cu pedeapsa prevazută in alin. 2.

Înșelăciunea care a avut consecințe deosebit de grave se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi”.

După revoluție, Codul Penal a suferit importante modificări, datorită necesității punerii in acord cu noua Constituție si cu noile realități sociale. Cea mai importantă dintre aceste modificări ale perioadei respective a fost ce adusă prin Legea nr.140/1996.

Elemente de drept comparat

Înșelăciunea in vechiul Cod Penal

Vechiul Cod Penal reglementează Înșelăciunea in articolul 215 in următorul mod:

„Art. 215. – Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.

Înșelăciunea săvârșită prin folosire de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

Inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincțiile acolo arătate.

Emiterea unui cec asupra unei instituții de credit sau unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum și fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alin. 2.

Înșelăciunea care a avut consecințe deosebit de grave se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.”

Conținutul legal

După cum putem observa înșelăciunea este incriminata într-o variantă tip, două variante speciale și alte două agravate. Varianta tip consta în inducerea in eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, in scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă.

Spre deosebire de celelalte infracțiuni contra patrimoniului, in ceea ce privește înșelăciunea, paguba are loc în momentul inducerii in eroare a persoanei de către făptuitor care, prin diferite manopere frauduloase, caută procurarea unui folos material injust, pentru sine sau pentru altul.

În acest caz legiuitorul dorește să ocrotească pierderile patrimoniale pe care o persoană le-ar putea suferi în urma unei acțiuni de inducere in eroare, săvârșită de infractor. Elementul cheie al înșelăciunii este faptul că partea vătămată își cauzează singură un prejudiciu, ca urmare a acțiunii infractorului, fără însă sa cunoască acest lucru.

În practică, săvârșește infracțiunea de înșelăciune medicul care afirmă că un medicament are anumite însușiri de natură a vindeca boala, unui pacient, afirmație falsă, făcută doar pentru a vinde medicamentul la un preț mai mare decât cel real, aducându-i astfel un folos patrimonial injust. De asemenea se reține ca infracțiune de înșelăciune fapta inculpatului care afirmă că prin intermediul unor prieteni de-ai săi va determina pe un anumit profesor să declare promovați la disciplina acestuia, anumiți studenți, de la care a solicitat și primit sume de bani, în acest scop.

Prima variantă specială are in vedere inducerea sau menținerea in eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau exercitării unui contract, săvârșită în așa fel încât fără această eroare cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiții stipulate.

Inculpatul plăsmuiește un act sub semnătură privată, pe care mai apoi îl folosește pentru a induce in eroare o persoană, determinând-o astfel să încheie o convenție păgubitoare, reprezintă ca atare infracțiunea prevăzută in art. 215, alin. 2 și 3 în concurs real cu infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, art. 290.

A doua variantă specială constă in emiterea unui cec asupra unei instituții de credit sau unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu exista provizia sau acoperirea necesară, precum și fapta de a retrage, după emitere, provizia în totalul său sau in parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare in scopul arătat la alin.1, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cec-ului.

Pentru a fi in prezența infracțiunii de înșelăciune reglementată de art. 215 alin. 4, C. Penal, acțiunea făptuitorului trebuie sa constea in emiterea unui cec asupra unei instituții de credit sau unei persoane, având în vedere că pentru realizarea lui nu există acoperirea necesară. „Trasul” este persoana care are mandat sau ordin de la alta persoană, numită trăgător să execute obligația de plată a unei sume determinate in favoarea unei a treia persoane, numită beneficiar, la îndeplinirea scadenței și locul ce sunt menționate, trasul fiind, prin urmare, debitorul unei persoane, si anume trăgătorului de la care poate primi ordin să achite datoria către o terță persoană.

Emiterea de cec-uri asupra unei bănci, în scopul achiziționării unei cantități de țigări in baza unui contract încheiat cu firma producătoare, știind că pentru valorificarea lui nu exista provizie necesară, constituie, infracțiunea de înșelăciune, reglementată la alin. 4, C. Pen, chiar dacă in momentul decontării cec-urilor in cont se găsea suma necesară pentru acoperirea sumei respective.

Una din variantele agravată, comună celei tip și variantelor speciale consta în înșelăciunea săvârșită prin folosire de nume și calități mincinoase ori alte mijloace frauduloase.

Prin „nume mincinoase” se înțeleg orice fel de nume sau pseudonume folosite de făptuitor și care nu fac trimitere la identitatea sa. „Calitățile mincinoase” sunt de orice natură, chiar și cele oficiale. Orice fel de metode folosite de făptuitor pentru ca fapta să-și atingă finalitatea, se includ in sintagma „alte mijloace frauduloase”.

Dacă înșelăciunea a produs consecințe deosebit de grave, aceasta se încadrează în alin. 5 al prezentului articol.

Condiții preexistente.

Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special, îl constituie relațiile sociale de apartenență patrimonială a căror naștere și dezvoltare este strâns legată de buna credință și încrederea ce trebuie sa existe în raporturile juridice existente între subiecții acestora. Aceste relații trebuie să se desfășoare într-un climat de încredere între oameni sau între societăți comerciale.Obiectul juridic special în cazul infracțiunii de înșelăciune se aseamănă cu obiectul juridic special incident în cazul celorlalte infracțiuni de fraudă.

Obiectul material poate fi un bun mobil sau imobil obținut prin acțiunea frauduloasă a făptuitorului. În cadrul obiectului material intră bunuri corporale care au o valoare economică, bunuri imobile precum și înscrisurile cu valoare patrimoniala(referitoare la un drept de creanță ori drept real). Valoarea concretă, ocrotită de legiuitor este orice valoare patrimonială chiar dacă ea nu constituie, neapărat, un bun. În varianta reglementată de alin. 3, obiectul material constă în acele drepturi și obligații cuprinse in contractul prin a cărui valorificare, se ajunge la un prejudiciu cauzat victimei.

Subiectul activ al infracțiunii este general, orice persoană responsabilă penal. Acesta poate fi atât persoana juridică cât și persoană fizică. Astfel, autorul infracțiunii nu este circumstanțiat de lege, dar nu poate fi decât acela care a efectuat nemijlocit inducerea în eroare a victimei. Organul judiciar va trebui să facă diferența între actele care au avut rolul de a amăgi victima și celelalte activități care doar au susținut producerea efectului respectiv, fără ca acestea să contribuie direct la inducerea in eroare.

În cazul în care subiectul activ are o anumită calitate, cerută de o normă de incriminare specială, în al cărei conținut este inclus si elementul material al faptei comise de acel subiect, încadrarea juridică va fi in prevederile normei de incriminare speciale. Dacă făptuitorul are calitatea de funcționar iar acțiunea de inducere in eroare este efectuată în exercitarea atribuțiilor de serviciu ale acestuia, fapta nu constituie infracțiunea de înșelăciune, ci infracțiunea de abuz în serviciu. Totuși, constituie infracțiunea de înșelăciune fapta funcționarului public, dacă victima crede că acesta se află in exercițiul atribuțiilor sale, deși in realitate nu se află in exercițiul acestor atribuții.

De asemenea, când subiectul a avut o calitate, raportată la partea vătămată, această calitate va putea fi reținută ca o circumstanță, după caz. Agravantă, ca exemplu, subiectul sa fie un superior ierarhic al celui amăgit, sau atenuantă, o rudă apropriată a celui amăgit.

În ceea ce privește art. 215, alin.4 Cod Penal, subiectul nu poate fi altul decât de cel care are calitatea de deținător al cecului, și anume trăgătorul, acesta fiind singurul care poate emite cecuri în limita disponibilului. Un caz mai special îl reprezintă situația cecului in alb, se pune problema vinovăției sau nevinovăției trăgătorului, acesta având disponibil în cont, dar beneficiarul îl completează cu o sumă care depășește acest disponibil. Dacă cecul se completează fără clauza „înaintea plății posesorul va completa suma fără a depăși suma de:…”, și fără respectarea înțelegerii celor două parți, nu vom fi in prezența infracțiunii de înșelăciune, cecul nefiind emis in condițiile prevăzute de art. 215, alin. 4.

Infracțiunea de înșelăciune poate fi săvârșită și în participație, participanții putând fi autori, coautori, instigatori sau complici. Celelalte acțiuni prin care nu se ajunge la realizarea acțiunii de inducere în eroare, prin prezentarea realității altfel decât în realitate, constituie acte de înlesnire sau de ajutor, deci acte de complicitate iar nu de coautorat.

Suntem în prezența complicității la infracțiunea de înșelăciune de fiecare dată când, o persoană, cu intenție, ajută sau ușurează munca autorului in demersul lui de a induce în eroare. Astfel s-a statuat că o persoană care procură adeverințe fictive de vechime în muncă unor persoane care, cu ajutorul acestor adeverințe, obțin pensii mai mari decât cele ce li s-ar fi cuvenit, este complice la infracțiunea de înșelăciune pe care o săvârșesc beneficiarii acelor adeverințe.

Participația improprie este de asemenea posibilă la infracțiunea de înșelăciune. Fapta inculpatului de a cumpăra bilete la loto, pe care ulterior le falsifică pentru a fi aparent, câștigătoare, iar mai apoi le vinde unor persoane, acestea din urmă ducându-le la agenții, in vederea ridicării „premiilor”.

A fost condamnat inculpatul P.I. pentru săvârșirea infracțiunilor de participație improprie la falsificarea de monede sau de alte valori prevăzute de art. 31 alin. 1 raportat la art. 282 alin. 1 si 2 C.pen. si de participație improprie la înșelăciune prevăzută de art. 31 alin. 1 raportat la art. 215 alin. 2 si 3 C.pen., pentru ambele infracțiuni cu aplicarea art. 13 C.pen.

S-a reținut că, la data de 8 octombrie 1996, inculpatul, asociat unic si administrator al S.C. ATOMIC S.R.L. Baia Mare, a delegat pe merceologul B.A. să ridice marfa de la Laminorul S.A. Brăila, înmânându-i o filă CEC, semnată de el, pentru a face plata.

După ce a preluat marfa în valoare de 5.263.949 lei, merceologul a completat fila CEC fără a cunoaște că societatea beneficiară nu dispunea de acești bani în cont. Ca urmare, fila CEC a fost restituită, fiind respinsă la plată.

Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 203/A din 18 mai 1998 a Curții de Apel Galați.

Declarând recurs, inculpatul a susținut că a fost în mod greșit condamnat deoarece fapta sa nu constituie infracțiune.

Recursul nu este fondat.

Subiectul pasiv. Subiectul pasiv poate fi atât persoană juridică cât și persoană fizică. Acesteia i-a fost lezat patrimoniul prin infracțiunea de înșelăciune. Subiectul pasiv poate fi de asemenea, atât principal cât si secundar. Astfel in cazul in care proprietarul anumitor bunuri mobile încredințează unei alte persoane, in baza unui contract de depozit, să le păstreze, iar depozitarul, este indus in eroare de către făptuitor, acesta din urma spunându-i că a cumpărat acele bunuri de la proprietar pe care îl determină sa i le predea, în cauză sun prezenți un subiect pasiv principal (proprietarul), și un subiect pasiv secundar(victima acțiunii de amăgire, depozitarul).

De asemenea, în momentul in care o persoana a dispus în mod legal de un bun aparținând altuia, dar a fost în aceasta împrejurare victima unei induceri în eroare, aceasta va fi subiect pasiv subsidiar al înșelăciunii. Subiectul pasiv primar este persoana care astfel are patrimoniul lezat prin actul efectuat de victima amăgirii, deoarece infracțiunea de înșelăciune se îndreaptă împotriva patrimoniului, iar nu împotriva persoanei. De exemplu, un mandatar, care a efectuat o plată pentru mandantul său, indus fiind în eroare.

În cazul înșelăciunii este posibilă pluritatea de subiecți pasivi.

Latura obiectiva.

Elementul material.

Infracțiunea de înșelăciune presupune, în primul rând o acțiune de inducere în eroare, acțiune care poate fi săvârșită prin prezentarea ca adevărata a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate. A prezenta ca adevărată o faptă mincinoasă, înseamnă a face să se creadă ca fiind reală, o faptă sau împrejurare care de fapt nu există, fapta fiind inventată sau scornită. De cealaltă parte, a prezenta ca mincinoasă o faptă adevărată, a se face să se creadă ca fiind inexistentă sau ireală o faptă care de fapt, este adevărată. În consecință acțiunea de inducere in eroare presupune crearea unei imagini deformate a realității, determinând astfel victima să acționeze în paguba sa.

Acțiunea de inducere în eroare se poate realiza prin orice mijloace , chiar și simplele reticențe, precum și abținerea de la a da o explicație, pot constitui un mijloc de amăgire în raport cu anumite condiții concrete). Nu are relevanță dacă subiectul pasiv s-a lăsat ușor sau greu indus în eroare.

Fapta poate fi comisa prin orice mijloace de inducere în eroare, afirmații, verbale sau în scris, înscenări etc. Chiar si simpla minciună, precum și tăcerea pot constitui mijloace de punere in eroare. Având în vedere cele expuse mai sus, referitor la semnificația penală a simplei minciuni, în doctrină clasică se consideră că, pentru a se ralia dispoziției care incriminează înșelăciunea, un mijloc trebuie însoțit de un fapt exterior, de un aranjament, din care să rezulte intenția clară de a înșela. Acest mijloc trebuie sa permită un examen exterior obiectiv și exclude implicit simplele cuvinte mincinoase. Conform acestei teorii cel care se lasă influențat de o simplă afirmație mincinoasă, se comportă mult prea neglijent devenind astfel victima propriei sale delăsări.

Au existat trei etape istorice de abordare ale acestei probleme, și anume. Conform art. 332 C. pen. Român din 1964, în care era incriminată înșelăciunea simplă, minciuna, indiferent de anvergura ei, ar putea fi un mijloc de comitere a infracțiunii de înșelăciune, deoarece legea nu cere decât o amăgire, fără să țină cont de mijloacele prin care aceasta s-ar realiza.

Mai apoi, în perioada interbelică s-a format conceptul conform căruia, se considera dăunătoare folosirea unei jurisprudențe rigide, astfel ajungându-se la utilizarea unei abordări mai flexibile, judecătorului revenindu-i libertatea de a aprecia când o afirmație mincinoasă era, în concret un mijloc de comitere a infracțiunii.

După cel de-al doilea război mondial s-a revenit la conceptul de bază, astfel simpla afirmație a unui neadevăr sau o negație a unui fapt adevărat, nu constituie un mijloc de inducere in eroare, dacă minciuna nu este strâns legată cu anumite fapte sau împrejurări care i-au dat o aparența veridică. Rezultă, așadar că simpla minciună, in momentul in care aceasta pot fi mijloace de amăgire atunci când se produc in corelație cu împrejurări sau fapte care fac ca ea să capete aparență de veridicitate, fără să aibă relevanță dacă subiectul pasiv a fost sau nu convins ușor. Mijloacele de inducere în eroare depind de experiența autorului, de locul și timpul săvârșirii faptei precum si de gradul de credibilitate al victimelor.

Cea mai buna abordare pentru rezolvarea acestei problematici, ar fi revenirea la soluția din perioada interbelică, deoarece în acest mod nu se condiționează existența inducerii în eroare de prezența unor acte exterioare, fiind suficient ca victima să se găsească in eroare datorita conduitei făptuitorului, fără să prezinte vreo importanță, nivelul de dificultate cu care a fost indusa victima în eroare, scopul legii penale fiind acela de a proteja persoanele credule.

Elementul material al laturii obiective se realizează prin una dintre metodele de inducere în eroare și de reprezentare falsă a realității. Dacă mijlocul este fraudulos, infracțiunea este mai gravă potrivit alin. 2, iar dacă acesta întrunește elementele unei infracțiuni distincte va exista un concurs de infracțiuni. În consecință s-a considerat că infracțiunea de înșelăciune intră în concurs cu infracțiunea de fals intelectual atunci când, în calitate de director la o societate comercială, inculpatul a organizat importul mai multor autoturisme pe numele unor persoane fizice al căror împuternicit s-a declarat a fi, completând actele necesare pe numele acestora. În realitate, autoturismele aparțineau societății comerciale și prin acest procedeu inculpatul a produs un important prejudiciu, în condițiile în care importul de autoturisme efectuat de o persoana juridică atrage plata unor taxe vamale mai mari decât cele plătite de persoane fizice. Fiind condamnat pentru infracțiunea de înșelăciune prevăzută in art. 215 alin. 2 raportat la art. 229 alin 2 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod pena, inculpatul susține prin apelul declarat, că fapta reținută în sarcina sa constituie contravenția prevăzută în art. 248 lit. C, din Regulamentul vamal, aprobat prin Decretul nr. 337/1981. Motivul de apel nu este întemeiat deoarece, potrivit textului sus menționat constituie contravenție și se sancționează cu amendă depunerea declarației vamale conținând date nereale cu privire la felul, cantitatea și destinației bunurilor, dacă fapta ar fi dus la perceperea unor taxe vamale mai mici, or, mențiunile nereale de la rubrica ”numele clientului” nu privesc destinația bunului în sensul art. 248 lit. e, din Regulamentul vamal, care trebuie interpretat în contextul art. 91 din același regulament, potrivit căruia mărfurile importate sub condiția unei utilizări determinate și care, ulterior, primesc altă folosință sunt supuse regimului tarifar vamal conform noii destinații, ci persoana dobânditorului, ceea ce este cu totul altceva. .

Inducerea în eroare se referă la fapte și realități din trecut și prezent, inducerea în eroare cu privire la eventuale elemente din viitor, neîndeplinind condiția necesară deoarece în acest caz nici măcar făptuitorul nu are control asupra situației. Este necesar ca elementul din viitor să poată fi verificat, pentru a-l putea categorisi ca un mijloc de inducere în eroare. De exemplu, agentul îi spune persoanei să investească în firma sa, deoarece anul viitor va crește pe piața bursieră, datorită faptului că produsele sale au mare succes pe piață. Se constată ulterior ca firma nu a crescut la bursă, investitorul suferind o pierdere. Valoarea firmei pe piața bursieră are un caracter subiectiv, neputând fi verificată veridicitatea afirmațiilor agentului. Dimpotrivă, dacă reprezentanții unei firme solicită unei peroane să investească în firmă, deși ei știu că firma este in stare de faliment, iar ei au falsificat evidențele contabile pentru a ascunde acest aspect, suntem în prezența unei induceri în eroare.

De asemenea, s-a considerat ca sunt întrunite elementele infracțiunii in forma simplă atunci când inculpatul a prezentat băncii din România un număr de eurocecuri în valoare de 1.800 dolari SUA, știind că în momentul respectiv nu avea disponibil în contul băncii din Austria, care-i eliberase eurocecurile. Acesta, datorită faptului că la banca din România inculpatul a prezentat o carte de client al băncii din Austria, în loc să prezinte cartea de garanție cerută de normele bancare, încasând suma solicitată.

Acțiunea de inducere în eroare trebuie să aibă ca rezultat producerea unui prejudiciu material. Acesta poate fi produs celui indus in eroare sau altei persoane și poate consta în remiterea unui bun, recunoașterea unui drept, eliberarea de o obligație etc. S-a considerat că fapta de a participa, pe baza unei înțelegeri prealabile, la licitația unor bunuri oferind prețuri reduse, cu scopul ca un ofertant sa poată obține la un preț apropiat celui de pornire, constituie infracțiunea de înșelăciune în paguba proprietarului bunurilor licitate.

În cazul înșelăciunii victima este determinată să își provoace singură o pagubă, acesta fiind elementul esențial care diferențiază infracțiunea de înșelăciune de cea de furt.

Acțiunea de inducere în eroare se poate realiza nemijlocit, sau prin intermediul unor aparate care funcționează in beneficiul unei persoane (cel care introducând în aparatul de cafea alte obiecte, decât fisele necesare aparatului, induce in eroare proprietarul acestui aparat.)

Între acțiunea de inducere în eroare și paguba suferită de victima trebuie să existe un raport de cauzalitate. Inducerea în eroare, săvârșita in anumite condiții, poate realiza conținutul unei alte infracțiuni.

S-a pus problema, în practică, dacă paguba s-a produs patrimoniului privat sau celui public. Într-o speță relevantă s-a decis că fapta celui care ridică pe baza unei adeverințe găsite, bagajele depuse la magazia CFR de către o altă persoană, săvârșește o infracțiune contra avutului privat deoarece, magazionerul neavând obligația de a verifica identitatea persoanei care prezintă adeverința.

Elementul material in cazul primei modalități agravante a infracțiunii de înșelăciune prevăzută în alin. 2. Ceea ce definește această modalitate de săvârșire o reprezintă folosirea de nume sau calități precum și cea a mijloacelor frauduloase, acestea trebuind a fi diferențiate de cele simple. În literatura de specialitate s-a arătat că diferența dintre aceste două categorii se remarcă din punct de vedere al cantității sau al intensității, mijlocul fraudulos fiind acela care asigură reușita acțiunii făptuitorului într-o manieră mult mai ușoară, când are aparența clară a unui mijloc veridic, înlăturând orice bănuială. Prin mijloc fraudulos trebuie înțeles acel mijloc care este veridic și în mod obișnuit inspira încredere, înlătură orice bănuială, dar care în realitate este mincinos. În această categorie intră, fără nici un dubiu folosirea de înscrisuri care pot fi ori nu false, sau crearea unor împrejurări care au înlesnit acțiunea de inducere sau menținere în eroare a victimei. De exemplu, în practică s-a decis că este înșelăciune în forma agravată(art. 215 alin. 2, c.pen), dacă pentru a induce în eroare persoana vătămată făptuitorul se folosește de un înscris sub semnătură privată despre care cunoaște ca este fals.

De asemenea, în fapt s-a reținut că în cursul lunii ianuarie 1977, pentru suma de 30.000 lei inculpatul a cumpărat de la coinculpată o bancnotă de 20 dolari USA, cunoscând că este falsă. Ulterior, la data de 18 februarie 1997, acesta a vândut-o părții vătămate cu suma de 150.000 lei, prezentând-o ca fiind valabilă pentru pus în circulație. Prima instanță a încadrat activitatea infracțională în dispozițiile art. 215 alin. 1 Cod penal și respectiv art. 282 alin. 2 Cod penal, cu aplicația art. 99 și art. 33 lit. a Cod penal. Încadrarea juridică a infracțiunii de înșelăciune în art. 215 alin. 1 Cod penal este nelegală. Este cunoscu că prezentarea unei bancnote, a unui înscris, etc. care în mod obișnuit inspiră încredere și înlătură orice bănuială asupra veridicității, dar în realitate este mincinos, poate fi caracterizată ca mijloc fraudulos, în sensul legii penale. Pe de altă parte, astfel cum a reținut prima instanță, punerea în circulație a unei bancnote falsificate, realizează conținutul infracțiunii incriminată în prevederile art. 282 alin. 2 Cod penal. În final, potrivit art. 215 alin. 2 Cod penal, înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase, ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani, iar dacă mijlocul fraudulos constituie el însuși o infracțiune, se aplica regulile privind concursul de infracțiuni.

Drept consecință, cum latura obiectivă a infracțiunii de înșelăciune, stabilită în sarcina apelantului, a fost realizată prin folosirea unui mijloc fraudulos, respectiv punerea în circulație a valorilor falsificate, înscrisă sub art. 282 alin. 2 Cod penal rezultă că încadrarea legală a faptei este acea din prevederile art. 215 alin. 2 Cod penal, și nu în art. 215 alin. 1 Cod penal, cum greșit s-a apreciat la soluționarea cauzei în fond.

Folosirea de nume mincinoase presupune utilizarea unui nume care nu aparține in realitate făptuitorului. Acest nume mincinos fie este împrumutat de la alta persoană, fie este inventat, infractorul folosindu-l astfel pentru a-și ascunde adevărata identitate.

Folosirea de calități mincinoase presupune utilizarea de titluri, funcții, titulaturi, etc. pe care făptuitorul le nu le are. Astfel, acesta se poate prezenta ofițer de poliție, procuror, funcționar la oficiul poștal, sau orice alta funcție pe care acesta nu le deține. Practica judiciară a considerat că infracțiunea se săvârșește în forma agravată prin fapta inculpatului de a se prezenta drept reprezentant al unei firme reale care se ocupă cu plasarea forței de muncă în străinătate, calitate pe care nu o avea, și de a obține de la diferite persoane sume de bani, cu promisiunea de a le obține contracte de muncă și vizele necesare, însușindu-și banii fără a-și respecta promisiunile.

Agravanta prevăzută de art. 215 alin. 2, Cod penal nu este incidentă atunci când, pentru a înșela victima, făptuitorul s-a folosit de mijloace de amăgire care au aparență de mijloace adevărate, de felul celor, care dacă ar fi folosite în mod concret, ar aduce o anumita doză de încredere celor afirmate.

Astfel, prin sentința penală nr. 1448/3.06.1997 a Judecătoriei Sectorului 5 București, inculpata M.D.F., în baza art. 215 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 63, alin. 3 teza a II-a Cod penal, a fost condamnată la 200.000 lei amendă penală, prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. 1 și 2 Cod penal.

În fapt s-a reținut că inculpata, recomandându-se drept agent C.A.R.S.A.F.I., la data de 27.10.19955, a promis părții vătămate I.C., că va obține un împrumut de 15.000.000 lei de la această unitate, primind în schimb suma de 2.000.000 lei, dar nu și-a onorat promisiunea.

Împotriva sentinței a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București, criticând-o pentru nelegalitate, în speță fiind incidente dispozițiile art. 215 alin. 1 și 2 Cod penal, deoarece inculpata s-a folosit de calități mincinoase, respectiv s-a prezentat ca fiind agent C.A.R-S.A.F.I.

Critica este nefundată.

Din examinarea actelor dosarului rezultă că inculpata avea contract de colaborare din anul 1994 cu C.A.R.-S.A.F.I., astfel încât nu s-a folosit de calități mincinoase pentru inducerea în eroare părții vătămate.

Așadar, în mod concret instanța a reținut că inculpata, în calitatea sa de colaborator la C.A.R.-S.A.F.I., a avut puterea de convingere de a o determina pe partea vătămată să creadă că poate să-i obțină împrumutul dorit, încadrând fapta în alin. 1 art. 215 Cod penal.

În alin. 3 art. 215 c.pen este incriminată înșelăciunea în convenții. Elementul material al faptei îl reprezintă acțiunea, respectiv omisiunea care induce în eroare contractantul. Eroarea acestuia este determinantă la încheierea și executarea contractului. Obiectul convenției respective este de ordin patrimonial. Prin convenție se înțelege contract. În acest sens, nu se consideră infracțiune o executare necorespunzătoare a contractului, chiar dacă prin aceasta se produce o pagubă materială contractantului. Neîndeplinirea unor clauze din contract poate constitui infracțiunea de înșelăciune dacă au un rol determinant în executarea contractului sau încheierea acestuia. În legătură cu aceste clauze victima a fost indusă în eroare de către contractant și ca urmare a erorii în care s-a aflat victima a suferit o pagubă. Dacă eroarea nu ar fi existat contractul nu s-ar fi încheiat.

Urmarea imediată.

Urmarea imediată completează conținutul laturii obiective a infracțiunii, în așa fel încât acțiunea prin care s-a realizat elementul material al acesteia trebuie sa fi avut drept consecință imediată o urmare patrimonială.

Prin urmare imediată se înțelege acea situație care urmează momentului producerii infracțiunii și care constă în crearea unei conjuncturi care a produs o pagubă fie patrimoniului public fie celui privat. Înșelăciunea este o infracțiune contra patrimoniului, deci tot ceea ce urmărește făptuitorul este producerea unei pagube.

Paguba reprezintă prejudiciul material efectiv și cert cauzat unei persoane.

Dacă fapta de inducere în eroare este de natură să cauzeze prejudicii, dar nu a produs la modul concret o paguba, nu există infracțiunea de înșelăciune. Așadar, inculpatul care, falsificând anumite mențiuni din cartea sa de muncă, reușește să se transfere la o altă unitate, într-o funcție mai bine retribuită decât cea la care avea dreptul, îndeplinind atribuțiile specifice acestei funcții, iar unitatea nu suferă prejudicii, nu săvârșește infracțiunea de înșelăciune.

În absența unei acțiuni menite a produce pagubă, fapta nu constituie infracțiunea de înșelăciune.

Paguba este strâns legată de pericolul social al faptei și dozarea pedepsei.

Paguba va avea un rol determinant în stabilirea pericolului social concret, cât și în privința încadrării juridice a faptei.

Atunci când fapta produce un prejudiciu moral, urmarea imediată a infracțiunii lipsește și ca, atare lipsește și răspunderea penală.

Consecința civilă a faptei, respectiv paguba, constituie, în ceea ce privește varianta simplă, o cerință esențială. De asemenea, aceasta constituie o cerință esențială și pentru variantele speciale, prevăzute în art. 3 și 4, in aceste cazuri, pentru întregirea laturii obiective este necesar ca urmarea imediată, adică schimbarea situației de fapt să fie de natură păgubitoare.

Legătura de cauzalitate.

Raportul de cauzalitate apare între acțiunea sau inacțiunea infracțională, care este cauza și urmarea socialmente periculoasă, precum și efectul acesteia.

Chiar dacă acest element al laturii obiective nu este prevăzut în mod expres de legea penală, el este indispensabil oricărei infracțiuni. Prin cauză se înțelege energia sau energiile care au condus la atingerea unei modificări în lumea exterioară, iar efectul este concretizat în situațiile concrete care urmează sa fie modificate în urma infracțiunii.

Deși raportul de cauzalitate există la toate infracțiunile , constatarea lui se impune la infracțiunile de rezultat. Astfel, în cazul de furt, înșelăciune, etc.,trebuie să se stabilească dacă acțiunea are drept rezultat diminuarea patrimoniului, astfel nu există raport de cauzalitate.

Așadar, nu comite infracțiunea de înșelăciune cel care solicită și obține un împrumut de la o persoană, obligându-se să restituie la o anumită dată, fără să intreprindă acțiuni de inducere în eroare, chiar dacă la data scadenței nu se achită de obligație.

Legătura de cauzalitate reprezintă conexiunea dintre elementul material, cauza, și urmarea imediată, efectul, cerut de lege pentru existența infracțiunii de înșelăciune. Existența infracțiunii este astfel, condiționată de legătura de cauzalitate dintre actul interzis, sancționat și urmarea periculoasă. În ceea ce privește raportul de cauzalitate trebuie precizat ca elementul material trebuie sa aibă aptitudinea reală, iar nu presupusă să producă o pagubă.

Datorită faptului ca aceasta infracțiune are ca urmare schimbarea stării de fapt, schimbarea realității obiective, legătura de cauzalitate are o importanță anume, aceasta exprimând relația dintre elementul material și urmarea imediată, respectiv paguba. Dacă în acest sens, paguba nu este urmarea acțiunii de amăgire, legătura cauzală nu există, latura obiectivă nerealizându-se.

În situația în care paguba se datorează altor cauze decât cele ale acțiunii de inducere în eroare, nu vom fi in prezența infracțiunii de înșelăciune, legătura de cauzalitate lipsind.

Latura subiectivă.

Infracțiunea nu este doar o manifestare exterioară a omului, fiind însoțită și de o atitudine psihică, un complex de emoții si exteriorizări psihice specifice vinovăției, care preced și însoțesc acțiunea sau inacțiunea și urmarea socialmente periculoasă. Aceste procese psihice alcătuiesc latura subiectivă a infracțiunii care are subelement principal vinovăția, iar ca subelemente secundare mobilul și scopul. Latura subiectivă derivă întotdeauna din latura obiectivă și constă dintr-o multitudine de stări de conștiință specifice, ce preced și însoțesc acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și care sunt dirijate în vederea producerii anumitor urmări periculoase.

În doctrina penală, latura subiectivă se cercetează prin prisma elementelor componente. Se consideră că un element important este elementul subiectiv și anume vinovăția, acesta reprezentând atitudinea psihică a persoanei care a săvârșit o faptă, față de urmările acesteia.

Astfel, infracțiunea de înșelăciune se comite cu intenție directă, legea cerând pentru îndeplinirea elementului material al infracțiunii, o acțiune realizată în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul un interes material injust, fiind astfel in prezența intenției calificate prin scop. Prin interes material se înțelege orice profit care poate fi evaluat în bani și care duce la creșterea sau consolidarea patrimoniului. Acesta este injust când cu privire la acesta nu exista nici un temei legal.

În ceea ce privește varianta prevăzută de art. 215 alin. 3, din punctul de vedere al laturii subiective, conținutul constitutiv al infracțiunii este realizat doar prin săvârșirea acțiunii de inducere sau menținere în eroare cu ocazia încheierii sau executării unui contract.

Referitor la art. 215 alin. 4 trebuie precizat că forma de vinovăție este tot intenția directă, emiterea trebuind făcută de făptuitorul conștient ca pentru valorificare nu exista acoperirea necesară.

Prin sentința penala nr. 238 din 20 decembrie 1999 Tribunalul Bistrița Năsăud l-a achitat pe inculpatul T. R. L. de sub învinuirea comiterii infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. 3, 4, si 5 Cod penal cu aplicarea art. 41, art. 42 Cod penal, cu motivarea că inculpatului i-a lipsit intenția de a induce în eroare pe contractant precum și scopul de a obține pentru sine un folos material injust.

Împotriva sentinței Tribunalului a promovat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistrița Năsăud susținând că în speță sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

Apelul este fondat pentru următoarele considerente:

Ceea ce este esențial pentru existența infracțiunii de înșelăciune incriminată de art. 215 alin. 3, 4, 5 Cod penal, este faptul că în momentul emiterii cecurilor, inculpatul a înscris fictiv o proviziune pe care nu o avea, prin aceasta el a inducând în eroare unitatea furnizoare, care a livrat marfa fără să aibă asigurată, la acea dată, plata contravalorii ei.

Din probele dosarului rezultă indubitabil că fapta inculpatului, care în baza aceleiași rezoluții infracționale a emis trei cecuri în cursul lunii aprilie 1997, știind că pentru valorificarea lor nu are în contul societății proviziunea necesară, cauzând un prejudiciu părții civile în valoare de 118.412.031 lei constituie infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. 3, 4, 5 Cod penal, cu aplicarea art. 41, 42 Cod penal.

Inducerea în eroare din culpă nu poate întregi latura subiectivă a înșelăciunii. Nu comite infracțiunea de înșelăciune cel care, cu ocazia unor relații patrimoniale, a socotit în mod imprudent ca veridice, afirmațiile pe care le făcea cu privire la existența sau inexistența unor fapte.

Instanțele au stabilit că nu este realizat elementul subiectiv al infracțiunii de înșelăciune atunci când persoana ce se pretinde înșelată a avut cunoștință de neconcordanța dintre relatările făptuitorului și realitate, așa încât nu se poate reține că datorită acestor relatări a fost indusă în eroare și a suferit un prejudiciu.

Aspecte legate de mobil și scop.

Anumite infracțiuni conțin și anumite condiții esențiale elementului subiectiv, care pot privi mobilul și scopul cu care se săvârșesc faptele.

Mobilul reprezintă cauza internă a actului de conduită și este acea trăire care conduce la nașterea în mintea făptuitorului a ideii săvârșirii unei anumite fapte. Deși mobilul nu constituie un element necesar pentru existența infracțiunii de înșelăciune, acesta este un element important, care trebuie cunoscut de către organele penale pentru individualizarea pedepsei.

Scopul este esențial în cadrul infracțiunii de înșelăciune. Este nevoie de intenția de a amăgi, aceasta trebuind sa fie însoțită de scopul pentru care apare intenția de a amăgi, acela de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust. Astfel scopul respectiv conferă intenției un caracter calificat.

Formele.

Infracțiunea de înșelăciune este susceptibilă de toate formele imperfecte ale infracțiunii. Actele pregătitoare, deși posibile, nu sunt incriminate și ca atare nu sunt pedepsite.

În momentul în care o altă persoană dorește să ajute pe autor, săvârșește acte de pregătire, aceasta devine complice, actele devenind acte de complicitate anterioară.

Tentativa este incriminată. Tentativa constă în începerea acțiunii de inducere în eroare a subiectului pasiv și întreruperea acesteia, din motive care nu țin de voința făptuitorului.

Această formă imperfectă a infracțiunii există atunci când, determinat de anumite împrejurări, independente de voința sa, nu a reușit sa ducă la bun sfârșit acțiunea de inducere în eroare, precum și să pricinuiască prin aceasta o pagubă.

Tentativa, în cazul înșelăciunii, este pedepsită de lege. Această formă imperfectă a infracțiunii există atunci când, datorită unor împrejurări independente de voința sa, făptuitorul nu a reușit să ducă la până capăt acțiunea de inducere în eroare, precum și atunci când a izbutit să inducă în eroare persoana vătămată dar nu s-a produs o pagubă. Se va reține tentativă la infracțiunea de înșelăciune și nu tentativă la infracțiunea de furt atunci când inculpatul, cu intenția de a-și însuși o valiză , a solicitat călătorilor aflați în compartimentul unui vagon al unui tren de persoane, o valiză aparținând unui călător ieșit din acel compartiment și lăsată în păstrarea lor, sub pretextul că a fost trimis de proprietar pentru a i-o duce la vagonul restaurant. Cei solicitați nu i-au încredințat valiza. Fapta nu constituie tentativă de furt deoarece, în speță, nu este vorba de o simplă încercare neizbutită de luare, fără consimțământ, a unui bun mobil aparținând altuia, ci de o încercare de inducere în eroare a călătorilor din compartiment, cărora inculpatul le-a spus că este trimis de proprietarul valizei, după ce, în prealabil, discutase cu acesta și aflase unde își lăsase valiza.

Întrucât mijlocul folosit de inculpat, deși apt de a induce în eroare, s-a dovedit totuși a fi ineficient în situația dată, fapta nu poate constitui decât tentativă la infracțiunea de înșelăciune.

Astfel practica a apreciat corect existența tentativei la înșelăciune, în momentul în care făptuitorul, falsificând un bilet C.E.C, l-a prezentat la o agenție C.E.C, fără însă a reuși să încaseze suma solicitată, datorită faptului ca fapta a fost descoperită.

Infracțiunea de înșelăciune se va consuma în momentul în care actele de executare sunt duse la capăt și astfel produc rezultatul specific acestui tip particular de infracțiune. Prin urmare consumarea are loc în momentul producerii vătămării materiale. În cazul înșelăciunii, infracțiunea este considerată consumată din momentul în care acțiunea de inducere în eroare a reușit să-l determine pe cel amăgit să adopte o poziție patrimonială păgubitoare.

În practica judiciară s-a conturat o părere conform căreia, infracțiunea de înșelăciune se consuma la data producerii pagubei iar nu la data inducerii în eroare a persoanei vătămate. Inculpata, falsifică un act la data de 9 decembrie 1989, act care dispune efectuare unei plăți la data de 16 decembrie 1989. Plata se face la data de 26 decembrie, o dată ulterioară, respectiv infracțiunea se consumă la data producerii pagubei.

Diferit de această soluție, într-o altă decizie, se consideră infracțiune consumată chiar dacă nu se produce paguba. Astfel inculpații s-au prezentat la direcția de muncă județeană cu acte false din care rezulta că nu posedă terenuri agricole în proprietate pentru a beneficia de ajutor de șomaj. Sumele constituind valoarea ajutorului de șomaj au fost virate, dar nu au mai apucat să ajungă la infractori deoarece, faptele inculpaților între timp au fost descoperite.

Opinez că, în cazul infracțiunii de înșelăciune , consumarea nu trebuie legată întotdeauna de producere a pagubei.

Acțiunea de amăgire poate avea uneori forma unei activități infracționale continuate, epuizarea infracțiunii de înșelăciune fiind posibilă, mai ales la varianta specială prevăzută în art. 215, alin. 3 Cod penal, când executarea contractului se face în mod gradual. În aceste situații , epuizarea are loc în momentul executării ultimului act din contract.

Sunt situații în practica judiciară când elementul material al laturii obiective se prezintă sub forma unor acțiuni repetate de inducere în eroare, unele dintre ele comise în varianta simplă a infracțiunii de înșelăciune, iar altele în variantele calificate. În aceste situații infracțiunea va fi socotită că a fost săvârșită în varianta calificată, reținându-se forma agravată.

În cazul infracțiunilor continue, data săvârșirii este aceea a încetării acțiunii sau inacțiunii, iar în cazul infracțiunilor continuate, aceasta este data comiterii ultimei acțiuni sau inacțiuni.

În cazul în care, acționând în baza aceleași rezoluții, în săvârșirea unora dintre acțiunile de inducere în eroare, inculpatul, pentru a câștiga încrederea victimelor, și-a atribuit o calitate mincinoasă, există o singură infracțiune – CONTINUATĂ – de înșelăciune, prevăzută în art. 215 alin. 2 Cod penal, chiar dacă unele dintre acțiunile componente au fost comise în condițiile formei de bază, prevăzută în art. 215, alin. 1 Cod penal.

Prin sentința penală nr. 1085/1983 a Judecătoriei Sect. 5, București, inculpatul B.P. a fost condamnat la câte 2 ani închisoare pentru 54 de infracțiuni de înșelăciune, prevăzute în art. 215 alin. 1 Cod penal.

Instanța a reținut, în fapt, că în perioada aprilie 1981 – august 1982, inculpatul a indus în eroare numeroase persoane, făcându-le să creadă că le va executa lucrări dentare ori le va procura diverse medicamente și astfel a primit în total, suma de 149.762 lei.

Prin recursul declarat, procuratura Sect. 5 București susține, printre altele, că în mod greșit instanța n-a făcut aplicarea art.215 alin.2 Cod penal, întrucât în săvârșirea unora dintre faptele de înșelăciune, inculpatul și-a atribuit calitatea mincinoasă de medic stomatolog.

Recursul este întemeiat.

Rezoluția unică ce stă la baza infracțiunii continuate fiind o reprezentare panoramică a activității infracționale, face posibil ca, în timpul procesului de executare, să aibă loc unele precizări, concretizări și amplificări în conținutul acestei reprezentări cu caracter global, fără a i se afecta unitatea și implicit aptitudinea de a constitui elementul subiectiv al unei singure infracțiuni continuate. De aici rezultă că modificarea condițiilor de săvârșire pe parcursul desfășurării activității infracționale, nu presupune în mod necesar, o “novare” a rezoluției și că, în cadrul aceleiași infracțiuni continuate, acțiuni – inacțiuni ce corespund formei tipice a infracțiunii pot coexista cu acțiuni – inacțiuni ce prezintă trăsăturile unor forme agravate ale infracțiunii respective.

Varianta speciale.

Varianta agravată prevăzută de alin. 2.

Înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase precum și mijloace frauduloase de inducere în eroare a persoanei vătămate îndeplinește conținutul agravatei prevăzute de alin. 2. Mijloacele de inducere în eroare sunt variate, dar dacă acestea prezintă o anumită gravitate, fapta se încadrează la alin. 2.

În practică este întâlnită înșelăciunea ”prin șmen”, acest tip de înșelăciune a creat discuții în ceea ce privește abordarea subiectului. Prin așa numitul ”șmen”, se înțelege sustragerea banilor primiți cu titlu de plată și înlocuirea lor sau a unei părți din aceștia cu simple hârtii lipsite de valoare, cu prilejul unui schimb ilegal de valută. Aceasta formă a înșelăciunii este încadrată în prevederile art. 215. Alin. 2.

Dar în practică, referitor la situații asemănătoare au existat și alte opinii.

S-a arătat că o astfel de faptă este contravenție, conform art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 republicată, fiind exclusă existența infracțiunii.

Soluția a fost motivată astfel:

Schimbul de valută între persoane fizice este o operație interzisă

Un astfel de contract întemeiat pe o cauză ilicită este lovit de nulitate absolută

Din moment ce contractul de schimb este lovit de nulitate absolută, infracțiunii de înșelăciune îi lipsește latura obiectivă datorită faptului că inducerea în eroare trebuie să se facă cu prilejul încheierii sau executării contractului.

Al boroi Bilet la ordin. Pag 243

Varianta specială prevăzută în alin. 3.

Potrivit textului incriminator, inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât, cel care a încheiat contractul, fără această eroare nu ar fi încheiat sau executat înțelegerea în condițiile inițiale. Practica literară denumește această variantă a infracțiunii, înșelăciunea în convenții.

Pentru existența infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. 3, C. pen este necesară desfășurarea unei activități de inducere sau menținere în eroare, fără de care persoana vătămată nu ar fi încheiat contractul. Înstrăinarea ulterioară de către inculpat al bunului cu care a garantat obținerea unui împrumut constituie o nerespectare a clauzelor contractului pentru care persoana lezată se poate adresa instanței civile. Un asemenea act nu relevă existența intenției frauduloase încă din momentul încheierii contractului sau obținerii împrumutului.

Înșelăciunea în convenții prezintă particularități, ceea ce a determinat, prevederea sa într-un alineat distinct al textului. Menținerea în eroare, presupune nu crearea stării eronate, spre deosebire de inducerea în eroare ci menținerea acestei stări , păstrarea în mintea victimei reprezentarea realității false la care acesta a ajuns indiferent de acțiunea făptuitorului.

Atât acțiunea de inducere în eroare cât și acțiunea de menținere trebuie să aibă loc cu prilejul încheierii sau executării contractului. Ca reper temporal, avem în vedere timpul scurs de la începerea negocierilor, până în momentul acordului de voință. Referitor la sintagma ”cu prilejul executării unui contract”, avem în vedere intervalul de timp în care obligațiile contractuale se găsesc în faza de aducere la îndeplinire.

Chiar dacă textul legal precizează doar cele doua situații, practica a apreciat că cerința legii este îndeplinită și în momentul în care acțiunea de inducere în eroare s-a produs cu prilejul rezilierii unui contract.

Din cerința săvârșirii undei acțiuni de inducere sau menținere în eroare rezultă că neexecutarea obligațiilor ce reies din conținutul unui contract, nu constituie infracțiunea de înșelăciune, dacă nu s-a stabilit că s-au folosit mijloace dolosive față de creditorul oligației cu ocazia încheierii contractului.

Pentru existența înșelăciunii în convenții este necesar ca inducerea sau menținerea în eroare sa fie produse în așa fel încât acestea sa fie determinante pentru decizia luată de către persoana vătămată.

Referitor la contract, natura obiectului contractului sau caracterul acestuia, nu se iau în considerare atâta timp cât acesta cuprinde asumarea unui angajament patrimonial.

Inculpatul în calitate de director al unei societăți comerciale, având ca obiect, între altele, ”într-ajutorarea umană prin sistem de jocuri colective”, folosindu-se de afișe și de anunțuri publicitare în ziare, prin care făcea cunoscute publicului sistemele de joc și avantajele acestuia, își asuma obligația de a achita participanților sume de aproximativ 10 ori mai mari decât sumele depuse, după o perioadă de 3 luni. În urma acestor anunțuri publicitare au fost atrase în joc, în anul 1992, peste 11.000 de persoane care au depus în total suma de 8.851.000 lei. Din acest fond însă, care urma sa fie folosit pentru îndeplinirea obligațiilor asumate, inculpatul și-a însușit diferite sume de bani, fie pentru a achita preferențial unele câștiguri fără respectarea ordinii prioritare, unor prieteni sau membri ai familiei sale, fie pentru a plăti contravaloarea unei cantități de zahăr destinată comercializării prin magazinele sale, fie pentru a efectua diverse plăți în interes personal. Ca urmare a acestei activități, ilicite, numeroși participanți la joc nu și-au mai putut recupera nici banii depuși.

Faptele descrise mai sus constituie, așa cum bina a considerat prima instanță și instanța de apel-infracțiunea de înșelăciune în convenții prevăzută de art. 215 alin. 3 C.pen.

Jocul de într-ajutorare nu se încadrează la categoria activităților de natură comercială la care se referă Legea nr 31/1990, cu referire la at. 3 din Codul comercial. El nu intră nici în categoria jocurilor de noroc, care se definesc prin atribuirea de câștiguri în funcție de factori aleatorii și de hazard. Aceste caracteristici nu există în cazul jocului de într-ajutorare, axat pe realizarea câștigurilor de către participanții din prima parte a listei și de posibilitatea determinării matematice a perioadei de blocare a jocului, din cauza multiplicării în proporție geometrică.

În situația menționată este vorba de convenție civilă. Oferta de a contracta constă în propunerea de a realiza un contract și constituie începutul formării acordului de voință. Acceptarea ofertei presupune acordul manifestat al uneia sau mai multor persoane cu conținutul ofertei. Din atitudinea depunătorilor, rezultă că aceștia au acceptat oferta inculpatului, ei depunând la societatea al cărui director era aceste sume de bani și certificând astfel realizarea convenției. Ne aflăm deci în fața unor convenții încheiate de fiecare depunător cu societatea inculpatului.

Plecând de la modul în care acțiunea umanitară a fost concepută și de la modul în care inculpatul a procedat, se ajunge la concluzia că acesta a acționat cu rea-credință, contrar dispozițiilor art. 970 C.civ. El a indus în eroare pe depunători, prin anunțurile făcute în ziare sau locuri publice, prin care asigura posibilii clienți că jocul este extrem de serios iar certitudinea câștigurilor este mare. Profitând de răspândirea prin presă, această amăgire a îmbrăcat haina credibilității, determinând mulți amatori de câștig să contracteze.

Așadar, dacă se are în vedere și prejudiciul suferit de o mare parte din depunători, sunt întrunite toate elementele infracțiunii de înșelăciune în convenții și anume:

existența unei convenții formale între părți;

inducerea în eroare a persoanelor vătămate cu prilejul încheierii convenției;

eroare este determinantă pentru încheierea contractului

pricinuirea pagubei materiale.

Recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov este întemeiat, urmând astfel a fi

admis, a se constata existența infracțiunii de înșelăciune în convenții prevăzută de art. 215. Alin. 3 C. penal, menținându-se pedeapsa aplicată de prima instanță si dispunându-se suspendarea condiționată a executării pedepsei conform art. 81 C. pen.

Sub aspectul laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune în convenții prevăzută de art. 215 alin. 3 C. pen., legea are în vedere mai multe modalități prin care se poate comite infracțiunea și mai multe momente posibile în privința consumării infracțiunii. Așadar, ca modalități de latura obiectivă legea distinge între inducerea și menținerea în eroare, fiecare având un conținut diferit, specific, ușor de sesizat.

În privința momentelor intervenției acțiunii infracționale, legea distinge între încheierea unui contract ori executarea acestuia, fiecare având alte circumstanțe de fapt precum si juridice. Reținând astfel că în primul moment actele specifice infracțiunii, precum și consumarea acesteia se circumscriu elementelor ce definesc încheierea unui contract, cât timp în momentul secund circumstanțierea actelor infracționale și consumarea infracțiunii are în vedere executarea contractului, care, după caz, poate avea o extindere.

Potrivit art. 215 alin. 1 C. pen constituie infracțiune de înșelăciune contra avutului particular fapta persoanei care, prin prezentarea ca adevărata a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, induce în eroare pe o altă persoană în scopul obținerii unui folos material injust cauzând o pauză materială.

S-a reținut că inculpatul a convenit cu partea vătămată la 10 iulie 1991 să-i vândă apartamentul cu suma de 430.000 lei, cu un avans de 280.000 lei, ascunzându-i însă faptul că apartamentul este bun comun, iar proprietarul se afla în proces de partaj pe rol cu soția sa. Acesteia nu i-a fost adus la cunoștință faptul că apartamentul este vândut și astfel nu și-a dat consimțământul la încheierea contractului în forma autentică.

Această infracțiune întrunește condițiile agravantei speciale, prevăzută de alin. 3 al art. 215, C. pen, în care este incriminată inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării contractului, săvârșită astfel încât eroarea este determinantă în încheierea contractului.

Din probe , rezultă ca imobilul vândut de inculpat a fost cumpărat de acesta cu banii realizați de el din vânzarea unor bunuri moștenite de la părinții săi. Prin hotărârea judecătorească s-a constatat că imobilul în discuție este bun proprietate al inculpatului. Inculpatul a acționat astfel fără intenția de a amăgi iar din acest motiv, instanța trebuie sa dispună achitarea acestuia.

Varianta specială prevăzută în alin. 4

Emiterea unui cec asupra unei instituții de credit sau unei persoane știind că pentru valorificarea lui nu există nu există provizia necesară, ori aceasta nu va exista până la data scadentă stabilită de către părți, precum și fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau parțial , ori de a interzice trasului de achita înainte de expirarea termenului de prezentare, realizează conținutul agravantei speciale prevăzute de alin. 4.

Dacă beneficiarul are cunoștință, în momentul emiterii cecului că nu există disponibilul necesar acoperirii acestuia la tras, fapta constituie infracțiunea prevăzută de art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, nefiind vorba de infracțiunea de înșelăciune prevăzută de alin. 4.

”Trasul” este persoana care are mandat sau ordin de la o altă persoană numită ”trăgător” să execute obligația de plată a unei sume determinate în favoarea unei a treia persoane numită beneficiar, la împlinirea scadenței și locul care sunt stabilite de către părți. Așadar ”trasul” are calitatea de debitor al unei persoane(trăgător) de la care poate primi ordin sa achite datoria către o terță persoană( creditorul creditorilor săi), la un anumit termen, când se va prezenta beneficiarul.

De asemenea, făptuitorul care folosește într-o tranzacție a unui cec fără acoperire obținut fraudulos de făptuitor, nu comite infracțiunea încadrată în prevederile art. 215 alin. 4, C. pen, legea punând condiția ca cecul sa fie folosit de titularul real al acestuia. Așadar fapta va întruni elementele constitutive ale infracțiunii incriminate de alin. 1, 2 și 3.

Infracțiunea se realizează doar prin intermediul emiterii de cecuri, nu și prin intermediul biletului la ordin, al cecului în alb sau al unui ordin de plată. Cecul emis trebuie să fie valabil, subiect activ fiind persoana care emite un cec.

Subiectul pasiv este persoana vătămată, și anume beneficiarul cecului emis, și nu banca.

Astfel, elementul material al laturii obiective se realizează prin trei modalități:

emiterea cecului fără a exista acoperire necesară valorificării acestuia.

retragerea proviziei, depozitului, în totul sau în parte, până la valorificarea acestuia.

interzicerea efectuării plăților în interiorul termenului de valabilitate pe care îl are cecul emis.

Prin sentința penală nr 233, din 3 iulie 1999 a Tribunalului Cluj inculpatul G.F a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 2215. Alin 4 Cod pen., în concurs conform art. 33 lit. a Cod penal cu infracțiunile prevăzute de art.288 alin. 1 Cod penal, și art. 288 alin. 2 Cod penal.

S-a reținut că inculpatul, administrator la o societate comercială, a emis 2 cecuri, în data de 23 respectiv 28 mai, 1997, în valoare de 40.000.000 lei, creând aparența că va plăti marfa cumpărată de la S.C. Ursus S.A. Cluj-Napoca, fiind conștient de faptul că nu are disponibil în bancă, cecuri trase asupra B.C.R.

Curtea a admis apelul declarat de inculpat, condamnându-l numai pentru infracțiunea de înșelăciune(alin. 4) motivând:

Cecurile fără acoperire au fost folosite pentru inducerea în eroare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, așadar nu se poate reține decât infracțiunea primară de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4 Cod penal, care sancționează emiterea unui cec asupra unei instituții de credit sau a unei persoane, fiind conștient de faptul că nu există acoperire pentru valorificarea acestuia.

Prin sentința penală nr. 246 din 8.06.2006 a Judecătoriei Cîmpulung Moldovenesc, inculpatul F. M. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 84 al. 3 din Legea nr. 59/1934, prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 215 al. 4 Cod penal, la pedeapsa de 3 ani închisoare.

Același inculpat a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 al. 2 Cod penal la pedeapsa de 3 ani închisoare.

Potrivit art. 33 ș 34 Cod penal s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, făcându-se aplicarea disp. art. 71 Cod penal.

Inculpatul a fost obligat în solidar cu părțile responsabile civilmente. să plătească părții civile suma de 25.000 RON cu titlu de despăgubiri civile.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că inculpatul în calitate de administrator al două societăți comerciale cu sediul în Dornișoara, jud. Suceava, care au ca obiect de activitate exploatarea materialului lemnos, începând cu anul 2000 a derulat prin societățile sale, mai multe relații de comerț cu firma administrată de partea vătămată G. D.E.

În cursul lunii august 2000, cei doi parteneri de afaceri au avut o înțelegere tacită, privind livrarea unei cantități de 250 mc. bușteni de către SC. S. SRL. În acest sens a emis și factura fiscală cu nr. 9352322 din luna august 2002 fără a se preciza vreo dată la rubrica ziua", valoarea totală a acestei facturi fiind de 282.625.000 lei.

Potrivit acestei înțelegeri, firma administrată de către partea vătămată și-a onorat obligațiile de plată însă firmele administrate de inculpat nu au mai făcut livrarea cantității de bușteni la care s-a obligat. În schimb inculpatul a emis fila CEC – BG 307-00006535 în alb, având completate numai rubrica semnătura" și datele privind identificarea SC C. C. SRL.

Partea vătămată nu a introdus această filă și a mai solicitat de la inculpat două bilete la ordin care să acopere suma totală la acea dată, respectiv 250.000.000 lei.

În acest sens, inculpatul a completat două bilete la ordin la data de 12.03.2003,unul pentru suma de 150.000.000 lei cu scadență la 28.03.2003 și celălalt pentru suma de 150.000.000 lei cu scadență la 25.04.2003 ce urmau a fi plătite de către Eurobanc SA – Sucursala Suceava.

La data emiterii instrumentelor de plată mai sus menționate, inculpatul nu avea disponibil financiar în bancă și nici nu avea în derulare acte de comerț de pe urma cărora să-i fie alimentat contul de la bancă, situație confirmată de către instituția bancară în cauză.

La data de 31.03.2003 și respectiv 29.04.2003, partea vătămată a introdus la plată cele două bilete la ordin care însă au fost refuzate din lipsă totală de disponibil.

La data de 3.09.2004 partea vătămată a introdus la plată și fila CEC menționată mai sus care a avut aceeași soartă, respectiv a fost refuzată la plată tot din lipsă de disponibil în cont.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul, care însă nu a arătat care sunt motivele pentru care a formulat această cale de atac. Apărătorul său din oficiu a solicitat instanței redozarea pedepsei, aceasta fiind exagerată în raport de împrejurările săvârșirii faptei.

Tribunalul Suceava – secția penală, prin decizia nr. 548 din 23 octombrie 2006 a respins, ca nefondat.

Împotriva deciziei inculpatul a formulat recurs, solicitând casarea hotărârilor și în rejudecare schimbarea încadrării juridice a faptei din art. 215 alin.1,2,4 Cod penal în infracțiunea prev. de art. 84 pct. 3 din Legea nr. 59/1934, pentru care să i se aplice o pedeapsă minimă, cu aplicarea art. 81 Cod penal.

Critica este întemeiată.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cîmpulung Moldovenesc inculpatul F.M. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin.1,2,4 Cod penal, reținându-se că în calitate de administrator al SC S.SRL și SC. C.C. SRL Suceava în cadrul derulării contractelor cu SC O.H. SRL Cîmpulung Moldovenesc a emis două bilete la ordin fără a avea disponibil bănesc în cont, cauzând un prejudiciu de 250.000.000 lei vechi.

Potrivit art. 215 alin.1,2 și 4 Cod penal există infracțiune de înșelăciune atunci când se emite un CEC asupra unei instituții de credit sau unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum și fapta de a retrage după emitere, provizia în total sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. (1), dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului și se sancționează cu pedeapsa prev. în alin. (2).

În speță nu sunt întrunite elementele constitutive ale conținutului infracțiunii de înșelăciune deoarece nu s-a realizat scopul prevăzut în aliniatul (1) și anume inducerea în eroare a părții vătămate prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în ideea de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și de a pricinui o pagubă.

Din întreg probatoriul administrat rezultă că relațiile comerciale dintre părți s-au bazat pe încredere și că înțelegerile dintre ei erau tacite, neexistând nici un element din care să rezulte intenția inculpatului de a-și înșela partenerul de afaceri.

La data emiterii instrumentelor de plată (fila CEC B.G.307-0006535în alb și cele două bilete la ordin) inculpatul nu avea disponibil financiar în bancă, însă partea vătămată deși cunoștea acest lucru a insistat în emiterea lor drept garanție" a executării unei obligații comerciale de a face".

Așadar, în speță nu ne aflăm în fața unei infracțiuni de înșelăciune, relațiile dintre inculpat și partea vătămată având un caracter comercial și putând fi rezolvate în cadrul unor litigii comerciale, de altfel inculpatul a achitat în mare parte sumele datorate părții vătămate.

Totuși emiterea de către inculpat a filei CEC în alb, având completate numai rubrica semnătura trăgătorului" și datele privind identificarea SC.C.C. SRL – întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 84 pct. 3 din Legea 59/1934.

În consecință a fost admis recursul declarat de inculpat, s-au casat în totalitate ambele hotărâri și reținându-se cauza spre rejudecare, Curtea l-a condamnat pe inculpat pentru infracțiunea prev. de art. 84 pct. 3 din Legea nr. 59/1934 prin schimbarea încadrării juridice a faptei din art. 215 alin.1,2,4 Cod penal, la o pedeapsă cu închisoarea individualizată în raport de prevederile art. 72 Cod penal.

În momentul în care prin înșelăciune s-au produs consecințe deosebit de grave și anume, pagubă mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității cauzate uneia din părți la care se referă art. 145 ori altei persoane fizice sau juridice, fapta se încadrează în prevederile art. 215. Alin. 5.

Sancționarea și aspecte procesuale.

În varianta simplă, pedeapsa este închisoarea de la 16 luni la 12 ani.

În cazul primei agravate, când s-au folosit calități mincinoase ori mijloace frauduloase, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani.

De asemenea, aceiași pedeapsă se aplică și în cazurile prevăzute la alin.3 și 4.

Pentru agravata prevăzută la alin. 5, Codul penal prevede închisoare de la 10 la 20 de ani.

În ceea ce privește persoana juridică, amenda de la 10.000 la 900.000 lei.

Dacă mijlocul fraudulos folosit pentru săvârșirea înșelăciunii constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Înșelăciunea în noul cod penal.

Noul Cod Penal incriminează infracțiunea de înșelăciune în articolul 244 astfel:

Alin. (1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Alin. (2) Înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

Alin.(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.

A comis această infracțiune numitul I.G, care atribuindu-și calitatea de ofițer de poliție, a indus în eroare o persoană, căreia i-a produs o pagubă. În fapt, s-a reținut că sus-numitul, atribuindu-și calitatea respectivă, a luat legătura cu persoana vătămată, N.O., promițându-i că îi va aranja o viză de reședință în București și o locuință. După primirea unor sume de bani, făptuitorul a dispărut, fapt care a determinat victima să depună plângere la poliție.

Infracțiunea de înșelăciune reprezintă principala formă de lezare a patrimoniului altei persoane prin nesocotirea încrederii acesteia. Spre deosebire de alte infracțiuni contra patrimoniului precum furtul sau tâlhăria, în cazul cărora patrimoniul victimei are de suferit datorită unei sustrageri, în cazul înșelăciunii victima este determinată de către autor sa își provoace singură un prejudiciu.

Noul Cod penal aduce o simplificare a textului de incriminare , iar astfel legiuitorul renunță la incriminarea celor două forme speciale de înșelăciune, înșelăciunea prin convenții și cea prin emitere de cecuri.

În ceea ce privește prima formă specială eliminată, schimbarea este binevenită deoarece, delimitarea acesteia de înșelăciunea simplă ridica mari probleme de interpretare, datorită faptului că principiul consensualismului ducea de cele mai multe ori la concluzia că majoritatea înșelăciunilor sunt înșelăciuni în convenții. Pe lângă acest aspect, înșelăciunea în convenții avea același regim sancționator precum înșelăciunea simplă.

De asemenea, renunțarea la înșelăciunea prin emitere de cecuri a avut un impact pozitiv în practică, datorită faptului că și această forma, putea fi simplu interpretată ca fiind înșelăciunea de drept comun și invers. O incriminare distinctă ale acestei forme ar fi fost lipsită de utilitate practică.

Chiar dacă cele două variante au fost nu se regăsesc în Noul Cod Penal, reglementate distinct, nu înseamnă că acestea au fost, într-un oarecare fel, dezincriminate. Aceste fapte prezintă semnificație penală, dar sunt incluse în textul general de incriminare a infracțiunii de înșelăciune.

Alt element de noutate, față de vechea reglementare îl reprezintă posibilitatea împăcării parților, ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale. Se observă în mod clar o reglementare mai favorabilă în acest sens.

De asemenea, reglementarea mai favorabilă se poate observa și din punct de vedere sancționator, pedepsele fiind mult reduse față de vechea reglementare.

Textul de incriminare din Noul Cod penal, preia în totalitate, norma codului anterior. Latura obiectivă și latura subiectivă nu suferă modificări majore.

La nivel obiectiv înșelăciunea va fi compusa din aceleași trei etape precum înainte:

existența unei acțiuni de inducere în eroare;

existența unei conduite autopăgubitoare;

realizarea folosului patrimonial de către făptuitor

Prin această sistematizare a etapelor infracțiunii se ușurează delimitarea infracțiunii de înșelăciunea față de alte infracțiuni, în care inducerea în eroare nu are ca obiectiv determinarea unei conduite autopăgubitoare, ci ascunderea unei alte conduite infracționale. Astfel, va răspunde pentru delapidare și nu pentru înșelăciune cel care, după însușirea unor sume de bani din gestiune, induce angajatorul în eroare prin întocmirea de documente justificative fictive cu privire la sumele ce au intrat în gestiunea sa.

Un aspect controversat este acela că în ce măsură, în acest cadru de incriminare, o acțiune omisivă de inducere în eroare, poate atrage consecințe de natură penală, deoarece în vechiul cod, acest aspect era reglementat explicit de către legiuitor, cu prilejul reglementării înșelăciunii în convenții, unde menținerea în eroare era prevăzută ca act alternativ al inducerii în eroare. În dreptul penal, este necesar, a fi sancționată orice conduită omisivă a făptuitorului prin care acesta menținea în eroare cealaltă parte.

Prin restructurarea normei, noul Cod penal ajunge la soluția opusă, în care menținerea în eroare este exclusă din tipicitatea ”explicită” a faptei. Astfel, trebuie analizat dacă fapta poate fi comisă și prin omisiune, respectiv menținerea în eroare.

Formularea utilizată sugerează necesitatea unei conduite active a făptuitorului, iar nu una pasivă. Astfel concluzia trasă, care deși nu este una justă, este aceea că echivalarea prezentării unei împrejurări cu neprezentarea împrejurării adevărate, necesară pentru a înlătura eroare în care se află celălalt, ar depăși limitele impuse de lex stricta, fiind, de fapt, o analogie în defavoarea celui acuzat.

Condiții preexistente.

Obiectul infracțiunii

Infracțiunea de înșelăciune are ca obiect juridic special asemănător celorlalte infracțiuni de fraudă, așadar relațiile sociale referitoare la protecția patrimoniului,împotriva actelor de fraudare.

Obiectul material

Acesta poate fi un bun mobil sau imobil,chiar și înscrisurile cu valoare patrimonială. De asemenea, orice bun, orice drept, orice obligație sau acțiune cu caracter patrimonial.

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană responsabilă penal, care săvârșește infracțiunea prin inducerea în eroare a victime.

În ceea ce privește părerea exprimată de doctrină referitor la faptul că subiectul activ nemijlocit care are calitatea de funcționar public, iar acțiunea de amăgire este săvârșită în exercitarea atribuțiilor de serviciu, este abuz în serviciu și nu înșelăciune, numeroși autori iși exprimă rezervele.

Subiectul pasiv

Acesta este persoana fizică sau juridică prejudiciată prin înșelăciune.

În cazul în care între persoana prejudiciată și cea indusă în eroare, nu existată identitate aceasta din urmă va fi subiectul pasiv secundar al infracțiunii. Astfel atunci când o persoană a dispus în mod ilicit de un bun aparținând altuia, dar a fost în această împrejurare, victima undei induceri în eroare, ea va fi subiect pasiv subsidiar al infracțiunii. Ca exemplu mandatarul care, fiind indus în eroare, a făcut o plată pentru mandantul său.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă.

Elementul material în ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune, constă într-o acțiune de inducere în eroare, deci dintr-o acțiune frauduloasă de amăgire, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoase a unei fapte adevărate.

Elementul material se realizează de cele mai multe ori printr-o acțiune și de prea puține ori printr-o inacțiune.

În ceea ce privește prima modalitate de a realiza elementul material al infracțiunii, și anume prezentarea ca adevărata a unei fapte mincinoase, presupune a face să se creadă, a trece drept reală, existentă, o faptă care nu există, care a fost inventată.

În antiteză, cea de-a doua modalitate constă in a face să se creadă ca este mincinoasă o faptă sau împrejurare care de fapt există.

Pentru a realiza infracțiunea, făptuitorul se folosește de anumite mijloace de înșelare, orale sau scrise, extrem de ingenioase și variate.

Fapta poate fi comisă și cu prilejul încheierii sau executării unui contract, nefiind necesar ca inducerea în eroare să fi fost determinantă pentru încheierea sau executarea contractului de persoana vătămată.

O asemenea cerință era prevăzută explicit de codul penal anterior în cazul înșelăciunii în convenții. În noua reglementare care nu preia această teză, se operează practic o extindere a incidenței normei de incriminare în materia înșelăciunii în convenții.

Nu există această infracțiune dacă făptuitorul nu a întrebuințat mijloace frauduloase pentru a determina încheierea contractului, iar acesta nu a putut fi executat datorită unor împrejurări independente de voința lui. La modul general vorbind în cazul acestei infracțiuni nu putem spune că simpla minciună, simpla negare a unui adevăr sau de afirmare a unui neadevăr, constituie, de regulă un mijloc de inducere în eroare.

Obținerea unui împrumut de la bancă, garantat cu un apartament pe care debitorul nu îl deține la data încheierii contractului, ci îl dobândește prin cumpărare, ulterior, când își instituie și inscripția ipotecară în favoarea băncii, dar, neplătind prețul, consimte după o lună la anularea contractului de vânzare cumpărare, renunțând la apartament și lipsind banca de garanție, constituie infracțiunea de înșelăciune.

Obținerea de către administrator a unui credit de la bancă în scopul declarat de a fi folosit pentru finanțarea activității societății comerciale și folosirea banilor în alt scop, în lipsa oricărei activități comerciale reale a societății creditate, garantarea împrumutului prin ipotecarea unui imobil grevat de sarcini, cu ascunderea acestei situații, precum si nerestituirea în termen a creditului întrunesc trăsăturile infracțiunii de înșelăciune.

Emitere de cecuri fără acoperire, va fi considerată în continuare înșelăciune atunci când prin emiterea unui cec fără acoperire sau prin emiterea unui cec existând intenția de a retrage disponibilul înainte de prezentare, sau de a interzice trasului onorarea cecului, autorul creează aparența bonității sale și a unei plăți, circumstanțe care vor determina conduita autopăgubitoare și anume, vor determina partea opusă din tranzacție să realizeze obligația corelativă.

În literatura de specialitate s-a pus problema dacă emiterea unui bilet la ordin fără acoperire, constituie înșelăciune. Deși literatura juridică consideră că este posibilă întrunirea elementelor constitutive a infracțiunii de înșelăciune, o parte a practicii judiciare a dat o soluție negativ, bazată pe premisa că biletul la ordin este un înscris sub semnătură privată prin care o persoană se obligă să plătească, la scadență, unei alte persoane o sumă de bani, la ordinul acesteia, astfel că, fiind vorba de un angajament de plată care conține asumarea în mod unilateral a unei obligații de plată către beneficiar , în caz de neplată este atrasa o răspundere civilă contractuală.

Infracțiunea în forma agravată este menținută de Noul Cod penal în forma clasica a înșelăciunii, respectiv prin mijloace frauduloase, simularea de calități sau nume mincinoase. Exemplele doctrinare, cele practice, precum și cele expuse în cadrul analizei făcută asupra acestora, în expunerea din capitolul în care această agravată este tratată conform vechiului cod, rămân de actualitate.

De asemenea, legiuitorul, a preluat, în mod normal, prevederea expresă conform căreia, în cazul în care mijlocul fraudulos constituie prin el însuși infracțiune, vom fi în prezența concursului de infracțiuni.

Urmarea imediată.

Aceasta constă în producerea unei pagube materiale persoanei înșelate. În absența unei infracțiuni menite a produce o pagubă, fapta nu constituie infracțiunea de înșelăciune.

În momentul în care fapta a produs numai un prejudiciu moral( de exemplu, compromiterea victimei, față de colegi, vecini, etc.), urmarea imediată a infracțiunii lipsește și ca atare, lipsește și răspunderea penală.

Referitor la raportul de cauzalitate trebuie să existe între acțiunea de inducere în eroare paguba produsă.

Latura subiectivă

La nivel subiectiv, nu ai intervenit modificări față de vechea normă de reglementare.

Fapta de înșelăciune poate fi comisă cu intenție directă sau indirectă.

Deși calificată de un scop special, cel al obținerii unui folos patrimonial, unii autori consideră necesară delimitarea de alte opinii care afirmă că existența unui scop special al faptei exclude posibilitatea comiterii faptei cu intenție eventuală. Se impune, astfel conform autorilor citați, renunțarea la această viziune clasică asupra problemei, admițându-se că scopul special nu este incompatibil cu comiterea faptei cu intenție eventuală.

Făptuitorul își dă seama că desfășoară o activitate de inducere în eroare și că prin aceasta produce o pagubă, urmare a cărei producere o urmărește, textul referindu-se la scopul obținerii unui folos material injust.

Așadar nu este necesar ca folosul material injust să fi fost realizat, ci numai să fi existat ca o posibilitate urmărită de făptuitor.

Mobilul nu interesează pentru realizarea infracțiunii.

Fapta inculpatului care, convenind cu persoana vătămată să-i procure de la vânzătorul unui magazin o pereche de pantofi cu suma de 800 lei și primind de la ceasta suma de mai sus , a pus într-un plic pregătit dinainte, după care pretextând că nu a putut dobândi pantofii, a înmânat persoanei vătămate un plic asemănător în care pusese, în loc de bani, câteva bucăți de hârtie de ziar de mărimea bancnotelor, constituie infracțiunea incriminată de fostul art.215, alin. (2) Cop penal, actual 244, alin. 2.Noul Cod penal. Mijlocul fraudulos îl constituie folosirea celor două plicuri, unul gol, și celălalt plin cu hârtii fără valoare.

Forme.

Actele de pregătire sunt posibile, dar nu sunt incriminate, iar cele efectuate de un terț, de care autorul se servește constituie complicitate.

Tentativa este posibilă și se pedepsește. Aceasta poate fi perfectă, imperfectă și relativ improprie.

În cazul în care, după încercarea de inducere în eroare a persoanei vătămate, cu prilejul încheierii unui contract comercial, acesta își dă seama că i-au fost prezentate fapte mincinoase și sesizează organele de poliție înainte de livrarea mărfii, fapta constituie tentativă la infracțiunea de înșelăciune. Împrejurarea că organul de cercetare penală, în vederea descoperirii și dovedirii infracțiunii a luat măsura ca marfa să fie livrată sub supravegherea acoperită a poliției, nu constituie acte de executare a contractului, cauzator de pagubă pentru persoana vătămată și ca atare nu atribuie faptei caracterul de înșelăciune consumată.

Infracțiunea de înșelăciune se consumă în momentul în care s-a produs urmarea imediată, adică s-a produs paguba, nu la cea a inducerii în eroare a persoanei vătămate.

De asemenea, înșelăciunea poate fi săvârșită prin comiterea unei activități infracționale continuate, iar acest lucru face ca aceasta sa se epuizeze în momentul în care se efectuează ultimul act al activității de natură infracțională.

Sancțiuni.

După cum am precizat anterior, noua reglementare este mai favorabilă din punct de vedere sancționator, față de reglementarea anterioară.

Astfel, în cazul formei simple a infracțiunii sancțiunea prevăzută este închisoare de la 3 luni la 3 ani.

Pentru forma agravată, prevăzută în alin. 2 sancțiunea este închisoare de la unu la 5 ani, precum și posibilitatea dispunerii măsurii de siguranță a confiscării extinse, în condițiile legale.

Dacă prin infracțiunea săvârșită se urmărește un folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii se poate aplica si amenda, conform dispozițiilor art. 62 alin. 1.

Aspecte procesuale.

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar ca element de noutate, Noul Cod penal prevede posibilă împăcare părților, răspunderea penală fiind astfel, înlăturată.

Aspecte practice.

Săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută și pedepsită de art. 244 alin. 1 Cod Penal, cu aplicarea art. 41 alin. 1 Cod penal, ca urmare a împăcării cu persoana vătămată.

Judecătoria GALAȚI Sentință penală nr. 1371 din data de 10.09.2015

Obiect – Săvârșirea infracțiunii de "înșelăciune";, prevăzută și pedepsită de art. 244 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 1 Cod penal, ca urmare a împăcării cu persoana vătămată Y.Z. (faptă din 03.11.2014).

Cuprins pe materii : Drept penal. Înșelăciune. Recidiva. Încetarea procesului penal.

Index alfabetic :

– Înșelăciune

– Recidiva

– Împăcarea

– Încetarea procesului penal

Judecătoria Galați, secția penală, sentința penală nr. 1371/10.09.2015

Instanța de fond a reținut în sarcina inculpatei X. Y. că, în data de 03.11.2014, sub pretextul oferirii spre vânzare a unui număr de 36 de pachete de țigări la un preț redus, a indus în eroare persoana vătămată YZ, oferindu-i acestuia în fapt un colet împachetat ce conținea polistiren și un PET cu apă, cauzându-i acestuia un prejudiciu de 250 lei, întrunește elementele constitutive a unei infracțiuni de "înșelăciune";, faptă prev. de art. 244 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 1 Cod penal.

Instanța, a constatat că la termenul de judecată din data de 02.09.2015, între persoana vătămată și inculpată a intervenit împăcarea.

Instanța a reținut astfel că, există unul din cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale, respectiv împăcarea părților și, în consecință, se impune pronunțarea unei soluții de încetare a procesului penal, potrivit art. 16 alin. 1 lit. g) teza a II-a Cod de procedură penală.

În ceea ce privește efectele pe care le produce împăcarea părților, potrivit art. 159 alin. 2 Cod penal, aceasta înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă, determinând încetarea procesului penal, potrivit art. 396 alin. 6 Cod de procedură penală.

În consecință, în raport de manifestarea expresă de voința a persoanei vătămate și a inculpatei, precum și de textele legale menționate, instanța a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei XY, pentru săvârșirea infracțiunii de ";înșelăciune";, faptă prevăzută și pedepsită de art. 244 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 1 Cod penal, potrivit dispozițiilor art. 17 alin. 2 Cod de procedură penală, în referire la art. 16 alin. 1 lit. g) teza a II-a Cod de procedură penală.

În baza art. 159 alin. 2 Cod penal, a constatat stinsă acțiunea civilă exercitată de persoana vătămată.

În baza art. 404 alin. 4 lit. a) Cod procedură penală, în referire la art. 72 alin. 1 Cod penal, a constatat că inculpata a fost reținută 24 de ore în data de 20.11.2014.

În baza dispozițiilor art. 274 alin. 1, raportat la art. 272 Cod procedură penală, onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat, a fost plătit către Baroul de Avocați Galați din fondurile speciale ale Ministerului Justiției, urmând a rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. 1 și art. 275 alin. 1 pct. 2 lit. d) Cod procedură penală, a obligat inculpata la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezintă cheltuieli judiciare avansate de stat pentru faza de urmărire penală.

În baza art. 275 alin. 1 pct. 2 lit. d) Cod de procedură penală, obligat persoana vătămată la plata sumei de 50 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Calea de atac

Nici părțile și nici Parchetul de pe lângă Judecătoria Galați nu au formulat cale de atac, hotărârea rămânând definitivă prin neapelare.

Problema de drept

Instanța a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a împăcării părților, iar cu privire la latura civilă a cauzei, instanța a dat eficiență dispozițiilor Codului penal care precizează că împăcarea părților stinge acțiunea civilă exercitată în procesul penal, pe când soluția legislativă a Codului de procedură penală prevede că instanța lasă nesoluționată acțiunea penală.

Delimitarea de alte infracțiuni.

Înșelăciunea și traficul de influență