Patrimoniu si turism cultural in Italia [301795]

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE LITERE

DEPARTAMENTUL STUDII CULTURALE

SPECIALIZAREA: STUDII EUROPENE

Turism cultural și patrimoniu în Italia

Student: [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat] o destinatie importanta pentru cei atrasi de cultura sa bogata si de mostenirile istorice. Ba mai mult mostenirea culturala a Europei reprezinta una din cele mai vechi si mai importante mosteniri producatoare de turism.

Pe întreg spațiul european sunt presărate urme de veche cultură și civilizație.[anonimizat]. [anonimizat], permit transmiterea elementelor de cultură din generație în generație mai departe în timp.

Turismul cultural în Europa are obligația de a pune în valoare fiecare element care-l compune. Europa este în întregime un muzeu în aer liber. [anonimizat].

[anonimizat]. [anonimizat], sau chiar au favorizat realizarea în întregime a obiectivului respectiv. Fără a face o [anonimizat], turismul cultural ar fi mult mai limitat în posibilitățile de exprimare.

[anonimizat] (peninsula gazduieste peste 50% din patrimoniul clasat UNESCO. Italia ramane pentru toti europenii o emblema a civilizatiei, rafinamentului, turismului de calitate si frumusetii meridionale.

Influențele culturale înregistrate de Italia de-a lungul secolelor

Italia a fost, [anonimizat]. Astfel, [anonimizat], [anonimizat] î.Hr. să se așeze triburi migratoare venite din zona Alpilor. [anonimizat]. [anonimizat]. Dar, prima invazie de mare importanță a fost aceea a [anonimizat] a [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat]. Constructorii etrusci i-[anonimizat], canalizări, irigații și drenaje.

Diodor vorbea despre momentele vremii: „Cât despre învățătură și cunoștințele care privesc natura, tirenienii (etruscii) au vădit multă râvnă pentru a le face să propășească…”. Și istoricul roman continuă, vorbind despre tradițiile și ghicitorii etrusci, despre bogăția și luxul acestora, continuând totodată și decadența etruscilor la acea dată.

Fără intenția de a da termenilor o semnificație etnică particulară, grecii antici îi numeau tirsenoi apoi tirrenoi; latinii îi numeau trusci – cuvânt care a dat numele Toscanei, sau etrusci. Documentele egiptene îi menționează sub numele de tursha. Teritoriul ocupat inițial, organizat și exploatat de etrusci era cuprins între Valea Tibrului și Marea Tireniană. Au efectuat lucrări de drenaj în zonele mlăștinoase, exploatând zăcămintele de fier și cupru din Etruria și insula Elba, au dezvoltat metalurgia, într-un mod necunoscut de celelalte popoare din peninsulă. Au stabilit legături comerciale cu Sardinia și Sicilia, cu Egiptul și fenicienii cartaginezi.

Dominația etruscă a regiunii Padului încetează la începutul secolului al IV-lea î. Hr. odată cu invazia galilor.

După acțiunea de unificare și după începuturile de probabilă urbanizare a așezărilor de pe cele „șapte coline” ale Romei, regii etrusci și-au început era civilizatorică. Orașul Roma a fost construit după obișnuitele norme urbanistice etrusce; teritoriile mlăștinoase au fost drenate – cu săparea canalului principal. S-au construit două cisterne incluse pe Palatin; perimetrul orașului unificat a fost apărat de un zid de incintă după sistemul defensiv etrusc; acropola de pe Capitoliu, unde a fost zidit un mare templu dedicat triadei etrusce, a devenit centru religios al Romei . Roma estruscă devine astfel „fortăreață militară care nu va nenunța la ambițiile ei militare”.Începuturile Romei ca oraș, țin de istoria etruscilor. Însuși numele orașului – la fel ca al Tibrului – pare să fie de origine etruscă, acela al unei ginți etrusce: „rumlna” .

Rolul romanilor în îmbogățirea patrimoniului cultural italian

După cum vedem, Italia celor mai vechi timpuri se prezintă ca un adevărat mozaic de populații, unele autohtone (sau de origine incertă), altele venite aici din regiuni diferite. Populația băștinașă din Sardinia, care în mileniul al II-lea î.Hr. a creat civilizația „nuragilor” a fost în strânse raporturi etnice cu triburi din Spania și din Africa de Nord.

Sudul Peninsulei era ocupat de triburi paleolitice (osci, itali, ansoni). În centrul Italiei printre localnici se vorbea o limbă indo-europeană, iar cei care s-au instalat au fost, așa cum am mai spus, etruscii. În nordul Italiei, până să se întindă etruscii, locuiau ligurii, iar în nord-est trăiau rhetii, euranii și veneții. Ultimii veniți în Italia au fost celții din Centrul Europei, care au ocupat Câmpia Padului.

Toate aceste popoare au lăsat mai mult sau mai puține urme, fie materiale, construcții sau monumente, dar și unele elemente de cultură, care încă influențează viața multor locuitori.

Romanii sunt cei care reușesc să-și impună civilizația, încă din secolul al III-lea î.Hr. Arta romană se întinde nu numai în ținuturile romane propriu-zise, dar și în provinciile imperiului. În aceste condiții – de expansiune și ocupare romană, este oare posibil să se vorbească despre „arta romană”, să se explice originalitatea și judecățile de valoare romane?

Originea diversă a populațiilor intrate în compoziția Imperiului Roman, tradițiile lor culturale atât de diverse, capacitatea fiecăruia de a asimila spiritul civilizației romane, au determinat o reelaborare permanentă a aportului romanilor. Arta romană, în totalitatea ei păstrează deseori amprenta spiritului, a concepției, a stilului artistic al acestor populații.

În manifestările cele mai vechi ale arte romane se regăsesc elemente ale artei celorlalte populații italice cu care romanii au venit în contact. Prima fază a artei romane se prezintă ca o sinteză a contribuțiilor acestor populații italice. Îndeosebi aportul etrusc a fost fundamental în arhitectura templelor și în sculptura în bronz. În secolul al II-lea î. Hr. arta romană începe să-și definească personalitatea; numai din acest secol se poate vorbi de „arta romană”. Este adevărat că influența artei grecești și în special a artei elenistice contemporane se făcuse simțită mai demult – prin intermediul etruscilor sau a coloniștilor greci din sudul Italiei.

Ca în întreaga lume greacă, și la romani arta dominantă era regăsită în arhitectură. Procedeele de construcție s-au perfecționat când în secolul al II-lea î.Hr. s-a descoperit un fel de ciment (un aliaj de origine vulcanică) și folosirea cărămizilor din lut ars și blocurilor din piatră tăiate sub formă de romb . Asemenea progrese tehnice i-au ajutat pe romani să realizeze edificii îndrăznețe, impresionând prin dimensiunile lor uriașe; construcții în special cu caracter pur utilitar: bazilici, terme, apeducte și edificii destinate spectacolelor. Din arhitectura bazilicelor au derivat sălile palatelor, precum și bazilica creștină.

Roma rămâne centrul atracției turistice,bazat pe un turism cultural-istoric. Roma antică, sau mai bine zis centrul Romei antice cuprinde Forurile Imperiale și vestigiile Colosseului și Palatin-ului.

Palatinul este locul unde, după legendă, au fost găsiți Remus și Romulus și locul sacru pe care s-a fondat orașul, locul pe care s-a construit „Roma quadrata”. Astăzi colina palatină este un spațiu cu multă verdeață, în care se văd vestigiile antice.

Cea mai importantă realizare în domeniul arhitecturii a fost însă amfiteatrul. Primul amfiteatru, parțial din piatră a fost construit la Roma de Augustus, iar al doilea de Nero. Cel mai mare amfiteatru însă, cu o dimensiune a arenei de 87m/54m este „Amfiteatrul Flaviilor” sau Colosseumul, început de Vespasian și terminat de Titus, în anii 80 d.Hr. Acest amfiteatru imens, atât de admirat de-a lungul secolelor, caracterizează perfect arta construcției la romani (fig. 1). În fond, era o clădire utilitară: trei etaje de arcade suprapuse susțineau vastele gradene. Dar arhitectul a folosit pentru ridicarea arcadelor un întreg repertoriu de elemente grecești.

Caracter pur utilitar: bazilici, terme, apeducte și edificii destinate spectacolelor. Din arhitectura bazilicelor au derivat sălile palatelor, precum și bazilica creștină.

Roma rămâne centrul atracției turistice,bazat pe un turism cultural-istoric. Roma antică, sau mai bine zis centrul Romei antice cuprinde Forurile Imperiale și vestigiile Colosseului și Palatin-ului.

Palatinul este locul unde, după legendă, au fost găsiți Remus și Romulus și locul sacru pe care s-a fondat orașul, locul pe care s-a construit „Roma quadrata”. Astăzi colina palatină este un spațiu cu multă verdeață, în care se văd vestigiile antice.

Cea mai importantă realizare în domeniul arhitecturii a fost însă amfiteatrul. Primul amfiteatru, parțial din piatră a fost construit la Roma de Augustus, iar al doilea de Nero. Cel mai mare amfiteatru însă, cu o dimensiune a arenei de 87m/54m este „Amfiteatrul Flaviilor” sau Colosseumul, început de Vespasian și terminat de Titus, în anii 80 d.Hr. Acest amfiteatru imens, atât de admirat de-a lungul secolelor, caracterizează perfect arta construcției la romani (fig. 1). În fond, era o clădire utilitară: trei etaje de arcade suprapuse susțineau vastele gradene. Dar arhitectul a folosit pentru ridicarea arcadelor un întreg repertoriu de elemente grecești.

Fig.1Colosseumul, cca 80 d.H., Roma. Amfiteatru roman

Arhitectura amfiteatrelor romane a exercitat o influență considerabilă în epoca Renașterii.

Faimoasele terme nu erau decât niște uriașe băi publice ci și locuri de recreație și centre de activități sportive și culturale.

Termele lui Dioclețian, construite în 298-305, aveau o suprafață de 376m/365m și aveau o capacitate pentru a putea primi simultan 3000 de persoane.

Un monument original – transmis lumii moderne este Arcul de Triumf. El a fost realizat, pentru prima dată în secolul I î.Hr. Acestea dominau străzile publice ca niște grandioase porți boltite, ornamentate cu coloane, basoreliefuri și statui. Cele mai frumoase arcuri de triumf, bine conservate până în zilele noastre sunt cele dedicate împăraților în urma unei victorii, așa cum sunt cele dedicate lui Traian (din Beneventum fig.2) sau lui Augustrus (Rimini, Aosta, Susa în Piemont).

Fig.2 Arcul de triumf al lui Traian, din marmură, ridicat în anul 114 în Benevento, Italia

Construcții monumentale sunt și porțile de intrare în orașele apărate de ziduri. Porțile aveau rol defensiv, alteori pur decorativ și, de obicei flancate cu turnuri, porți a căror formă a sugerat posibil ideea de arc de triumf.

Fig.3. Panteonul din Roma

Romanii au fost mari maeștri în arta bolții. Tehnicile aplicate în această privință au fost variate. Dintre construcțiile lor cu boltă, Panteonul(fig.3), sau templul tuturor zeilor, este cel mai extraordinar. Spre deosebire de celelalte temple din Antichitatea clasică, este singurul care a rămas și astăzi un loc de devoțiune, deoarece a fost transformat în biserică la începutul erei creștine, ceea ce l-a salvat de la ruină. Interiorul său este o imensă sală rotundă și bolta prezintă în centru o deschizătură spre cerul liber.

O altă sarcină pe care romanii au impus-o artiștilor aducea în actualitate un obicei din vechiul Orient (fig.4). Au vrut și ei să-și proclame victoriile și să-și imortalizeze campaniile militare. De exemplu, Traian a poruncit să fie ridicată o coloană imensă, pe care se derulează, ca o cronică, istoria războaielor și victoriilor din Dacia (România de astăzi). Vedem acolo legionarii romani jefuind, luptând și cucerind fig.5).

Fig. 4 Columna lui Traian, cca 114 d.H., Roma

Fig.5 Columna lui Traian detaliu: scene arătând cucerirea unui oraș (sus), o bătălie cu dacii (centru) și soldați tăind grâul în fața unei fortărețe (jos)

Toate realizările romanilor se datorau într-un fel științei. Studiul astronomiei a trezit un interes deosebit în rândul romanilor. Preocuparea romanilor pentru știință s-a rezumat înainte de toate la compilarea unor lucrări cu caracter enciclopedic. La Roma a fost fondată prima școală medicală, căreia i-au urmat și altele, bazate pe doctrine medicale diverse. Octavianus Augustus a înființat o școală de medicină, care a funcționat mai bine de trei secole și cel mai interesant lucru e că atunci s-au specializat medicii: de casă, medici militari, chirurgi, etc. Se organizase și un sistem de asistență socială, în cadrul căreia medicii erau salariați, iar cetățenii săraci erau consultați și tratați gratuit.

Cel mai mare medic al antichității după Hipocrat, a fost Galenos de Pergam (cca.130-200), chemat de împăratul Marcus Aurelius la Roma, unde a rămas mai bine de 20 de ani. Aici a practicat și a scris majoritatea operelor. Ca medic, Galenos (după unele documente Galenus) a scris opere de introducere în medicină și istoria medicinii, de anatomie, de fiziologie, de diagnostic și terapeutică, chirurgie, oculistică, farmacologie, igienă și dietetică. În domeniul anatomiei, Galenos a descris oasele, mușchii și nervii, cu o uimitoare precizie. În materie de terapie, prefera profilaxia și regimul alimentar, băi , masaje, mișcare, gimnastică precum și mijloace curative (sau medicamentoase) care să distrugă elementul provocator al bolii. Galenos a avut o influență importantă, timp de un mileniu și jumătate asupra medicinii europene.

Geniul roman a fost lipsit de curiozitate intelectuală foarte vie, de orizonturi intelectuale foarte largi, de zboruri foarte libere ale fanteziei, de o sensibilitate artistică deosebită; geniul atent întotdeauna la realitate și la pragmatism, la solidaritate și la eficiență. Dar, împrumutând, asimilând, reelaborând – totul în sprijinul acestor date și capacități proprii – romanii au transmis Europei moștenirea civilizației și culturii Antichității, foarte potrivit numită „greco-romană”.

În 313, când împăratul Constantin a ridicat Biserica creștină la rangul de religie de stat, aceasta a fost nevoită să facă față unor probleme considerabile. În anii persecuției, nu se putuse pune problema construirii unor edificii publice destinate cultului. Era chiar o imposibilitate. Singurele biserici sau săli de reuniune existente erau de mici dimensiuni și aproape secrete. Dar, când Biserica a devenit cea mai mare putere de stat, problema relațiilor sale cu arta s-a pus în mod diferit. Vechile temple nu puteau să servească drept modele pentru noul cult, pentru că răspundeau unor nevoi total diferite. Interiorul templului era destinat în esență adăpostirii statuii zeului. Procesiunile și sacrificiile aveau loc în exterior. Biserica însă trebuia să primească înăuntrul ei întreaga congregație a credincioșilor, adunată pentru slujba divină, pentru a-l auzi pe preot rostindu-și predica și slujind în fața altarului principal. De aceea, bisericile nu au fost construite după planul templelor păgâne, ci după cel al marilor săli de reuniune pe care Antichitatea le numea „bazilici‖, adică, cu aproximație, „săli regale.

Biserica San Giovanni in Luterano prezintă un obiectiv cu o istorie destul de bogată, ajungând în final să fie vechea reședință papală. În prezent, biserica este catedrala oficială a Romei și sediul papei ca episcop al Romei.

Bazilica San Vitale din Ravenna(fig.6), Italia este unul din monumentele cele mai reprezentative ale arhitecturii și artei bizantine din Europa Occidentală.

Ea este cunoscută pentru asemănarea cu moscheile secolului al VI-lea și este înscrisă, împreună cu alte monumente din Ravenna, în lista patrimoniului cultural mondial UNESCO

fig.6 Bazilica San Vitale din Ravenna

Construcția bisericii a fost începută de către episcopul Ecclesius în 527,când Ravenna era sub dominația ostrogoților și terminată de cel de-al 27-lea episcop al Ravennei, Maximian în 547 în timpul Exarhatului din Ravenna.

La baza absidei, pe pereții laterali, sunt două panouri de mozaic celebre, executate în 548.În partea dreaptă este un mozaic reprezentându-l pe Împăratul roman, Iustinian I,cu veșminte violet și o aură aurie,stând lângă funcționarii de la curte, Episcopul Maximian, gărzi palatine și diaconi.Aura din jurul capului îi oferă același aspect ca cel al lui Hristos în cupola absidei.Iustinian se află în mijloc,cu soldați la dreapta sa și clericii la stânga sa,scoțând în evidență faptul că el este atât conducătorul imperiului cât și al bisericii.

Fundalul auriu arată că Iustinian și anturajul său se află în interiorul bisericii.(fig.7)

Fig.7 Împăratul Iustinian Împărăteasa Theodora

Când contemplăm mozaicurile executate de artiștii greci în Evul Mediu, în Balcani sau în Italia, constatăm că imperiul din Orient a reușit cu adevărat să readucă la viață ceva din măreția maiestuoasă a anticei arte orientale, pentru a o pune în serviciul slavei lui Hristos(fig.8 )este un exemplu al puterii acestei arte.

Fig.8. Hristos domnind asupra Universului cu Fecioara, pruncul și sfinții, cca 1190, mozaic. Sicilia, catedrala din Monreale

Este vorba despre catedrala din Monreale, Sicilia, decorată cu puțin timp înainte de anul 1190, de artiști bizantini .Sicilia aparținea Bisericii din Occident, Bisericii latine, ceea ce explică prezența Sfântului Becket printre sfinții așezați de o parte și de alta a ferestrei. Este cea mai veche reprezentare a acestui personaj, a cărui asasinare tulburase profund întreaga Europă, în urmă cu vreo douăzeci de ani. Dar, în afara alegerii sfinților reprezentați, artiștii nu s-au îndepărtat de tradiția bizantină.Un exemplu in acest sens este Bazilica Sfantul Marcu (in italiana Basilica di San Marco) (fig.8.1)este cea mai mare dintre bisericile Venetiei, fiind totodata un exemplu elocvent de arhitectura bizantina. Bazilica este inchinata personajului biblic Marcu. Este cunoscuta si sub denumirea de "Domul din Venetia", fiind catedrala patriarhala a acestui oras.

Fig.8.1 Bazilica San Marco din Veneția

Imaginile sfinte ale religiei ortodoxe, icoanele lor, sunt și astăzi o oglindire a acestor grandioase creații ale artiștilor bizantini.

Romanicul si goticul , importanța lor în dezvoltatea turismului cultural actual

Istoricii de arta au inventat termenul „romanic” la inceputul sec.XIX, pentru a descrie arta occidentala din sec. XI si XII. Majoritatea lucrarilor artistice create in acea perioada provin din manastiri, care pe atunci erau locasuri de studiu si creatie, fiind foarte bogate. Bisericile erau decorate cu broderii si tapiserii cu statui, icoane,fresce si cu vitralii toate lucrate cu migala. De asemenea se produceau manuscrise anluminate si obiecte liturgice, cum ar fi crucifixuri, sfesnice si potire din metal email si fildes.

Arta romanica nu imita pur si simplu stilul artei antice romane. Ea a fost influentata si de arta copta din Egipt, de arta sasanida din Persia (Iranul de azi), si de arta insulara din Franta,Elvetia,Belgia dar si de arta vikingilor din Scandinavia si din Germania sau de arta bizantina din Grecia si Turcia.

Pacea relativa care a caracterizat aceasta perioada a incurajat comertul si pelerinajele, iar pe masura ce credinciosii strabateau rutele de perelinaj din Europa bisericile, manastirile si altarele pe care le vizitau erau din ce in ce mai bogat impodobite.Biserica recurgea la povestiri si simboluri pentru a transmite credinciosilor in majoritate nestiutori de carte si perelinilor mesajul Bibliei.

De remarcat și influența mediului natural asupra arhitecturii romanice determinându-i anumite particularități regionale. Planul bisericilor romanice este foarte variat. Fațada este un zid drept, foarte rar semicircular, cu absidă opusă celei dinspre răsărit. În Toscana apare ca un zid dreptunghiular surmontat de un fronton, cu una sau mai multe serii de arce elegante dispuse în logii suprapuse, cu un aspect inițial sobru, elementul cel mai atent ornamentat sculptural fiind portalul. Una dintre cele mai importante modificări de plan intervenite în perioada romanică este și dispariția cvadriporticolului, al cărui exemplu clasic, rămas până astăzi în perfectă stare de conservare, este cel al Bazilicei San Ambrogio din Milano(fig.9), fapt care a avut drept urmare punerea din plin în evidență a fațadei, căreia i se va da din ce în ce mai mult o mai mare atenție.

Fig.9 Bazilica San Ambrogio fatada cu porticul de intrare si vedera exterioara

Elementul esențial este portalul (uneori precedat de un baldachin, ale cărui coloane sunt susținute de doi lei din piatră – foarte des întâlnite pe toată suprafața Italiei), având alături câteva statui în basorelief, iar în centrul frontonului o fereastră în formă de cruce sau rotundă, bogat ornamentată, preluată mai târziu de edificiile gotice.

Ceea ce ne atrage atenția în mod deosebit este arhitectura turnurilor și clopotnițelor.

Probabil cea mai populară atracție turistică a Italiei, deși sunt multe astfel de turnuri pe cuprinsul țării, toată lumea se… înclină cu venerație în fața acestei minuni care parcă sfidează toate legile cunoscute ale fizicii-Turnul din Pisa(fig.9.1). Începută în anul 1173, fiind astfel cu doar zece ani mai „tânără” decât Catedrala Notre-Dame din Paris, clopotnița catedralei a început să se încline încă din timpul construcției, din cauza calității proaste a solului. Înclinarea, care s-a accelerat înainte ca structura să fie finalizată, a tot crescut, până când turnul a fost stabilizat la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului XXI.

Fig.9.1 Turnul din Pisa

Așadar, deși eclipsează Piazza dei Miracoli, Turnul din Pisa are o companie foarte distinctă. Vorbesc aici de minunata Catedrală –Domul din Pisa-care îți ia ochii cu a sa fațadă sa perfectă și cu un interior somptuos. Domul din Pisa sau Catedrala Sfintei Maria ( Il Duomo di Santa Maria Assunta) (fig.9.2)este o capodoperă a stilului romanesque-pisan, a cărei construcție a început în anul 1063, sub îndrumarea arhitectului Buschetto. Construcția Catedralei, care reprezintă dovada palpabilă a bogăției și puterii pe care le avea în perioada sa de aur Republica Maritimă Pisa, a durat două secole.

Fig.9.2 Catedrala Sfintei Maria ( Il Duomo di Santa Maria Assunta)

Există clopotnițe care au formă de turn. Ele sunt plasate adesea în mijlocul edificiului. Clopotnițele izolate de corpul bisericii sunt acum excepții – așa cum este Turnul lui Giotto – Campanile di Giotto (fig.10). este proiectata de arhitectul Giotto di Bondone si construita in pur stil gotic florentin, adiacent Domului din Florenta, fiind doar cu cativa metri mai jos decat acesta – 85 m inaltime. In varful turnului se ajunge urcand cele 414 trepte, insa merita efortul, deoarece din varf aveti privelisti panoramice asupra intregului oras.Giotto a inceput constructia turnului in anul 1334 insa a reusit sa termine doar trei nivele, inainte de a muri. Poate a fost un noroc, avand in vedere ca Giotto nu avea cunostinte de rezistenta a materialelor. Turnul a fost salvat de Andrea Pisano, care a dublat grosimea peretilor si a decorat constructia cu statuete si nise. In anii 1350 – 1359 constructia turnului a fost preluata de Francesco Talenti, care l-a si terminat.

Fig.10 Campanile di Giotto

Italia păstrează destul de multe urme ale marilor artiști care s-au afirmat în perioada secolelor XI-XIV. De cele mai multe ori, putem să afirmăm, fără să exagerăm că atunci când mergem pe străzile marilor orașe italiene, mergem călcând pe istorie.

Forța virtuală de aici s-a impus, pentru o perioadă în întreaga Europă. Există încă o bogată împletire a elementelor de cultură dintre Orient și arta locală, așa cum se poate observa destul de des la Veneția (fig.11), Început în secolul al XIV-lea, când puterea și prosperitatea orașului atinseseră apogeul, el arată că această evoluție a stilului gotic spre o ornamentație mai bogată nu trecea în uitare simțul adevăratei măreții.

Fig.11 Palatul Dogilor din Veneția, început în 1309

Stilul gotic subliniază verticalitatea și lumina. Acest aspect a fost realizat prin dezvoltarea unor anumite caracteristici arhitecturale, cum ar fi coloanele grupate, bolți cu nervuri de zbor și contraforturi. Deși arhitectura gotică este prezentă  în multe castele, palate și reședințe ale unor organe ale statului, catedrale gotice întruchipează adevărata frumusețe a acestui stil arhitectural. In acest stil a fost construita si Domul din Milano (Duomo di Milano)(fig.12) fiind una dintre cele mai faimoase clădiri din Europa, dar și una dintre cele mai mari catedrale gotice din lume. Construcția a început în anul 1386, în timpul Arhiepiscopul Antonio da Saluzzo, într-un stil gotic târziu. A fost nevoie de cinci secole pentru a finaliza această celebră catedrală.

Fig.12 Domul din Milano

Renasterea , istoria unei epoci

Italienii nu uitaseră că, într-un trecut îndepărtat, țara lor fusese, împreună cu Roma, centrul lumii civilizate și că puterea și gloria ei dispăruseră odată cu invazia triburilor germanice, când goții și vandalii distruseseră Imperiul Roman. În mintea italienilor, ideea unei reînnoiri era strâns legată de aceea a unei renașteri a acestei măreții romane. Timpul scurs între perioada clasică, de care își aminteau cu mândrie, și renașterea pe care o sperau, era considerat de ei un fel de lungă eclipsă. Și, astfel, ideea unei renașteri le-a întărit opinia că perioada intermediară fusese un Ev Mediu, terminologie pe care o folosim și astăzi. Și, pentru că italienii vedeau în goți distrugătorii Imperiului Roman, au numit arta din această perioadă „gotică”, și prin asta înțelegeau „barbară”. Cam în același fel vorbim de vandalism când sunt distruse lucruri frumoase fără niciun motiv! Astăzi însă știm că, în realitate, aceste idei nu prea aveau fundament. Pentru italienii din secolul al XIV- lea, arta, știința și erudiția înfloriseră în perioada clasică, apoi fuseseră aproape distruse de barbarii din Nord, astfel încât credeau că lor le revenea datoria să deschidă o nouă eră, făcând să reînvie un trecut glorios.

Acest sentiment de încredere și de speranță nu era nicăieri atât de puternic ca în bogata Florență. Acolo, în primele decenii ale secolului al XV-lea, un grup de artiști tineri nu a mai vrut să țină seamă de ideile din trecut și a creat o artă nouă.

Șeful lor era un arhitect, Filippo Brunelleschi (1377-1446). El lucra pe șantierele catedralei din Florența. Era o catedrală gotică și Brunelleschi stăpânea pe deplin invențiile tehnice proprii tradiției acestui stil. În realitate, unul dintre titlurile sale de glorie era realizarea unui plan care nu ar fi fost viabil fără cunoașterea pe care o avea în privința construirii bolților gotice. Florentinii doreau să-și vadă catedrala cu o cupolă de mari dimensiuni, dar niciun arhitect nu era în stare să o ridice pe spațiul imens dintre stâlpii de susținere. Brunelleschi a reușit.

La sfârșitul secolului al XIII-lea locuitorii orașului Florența hotărăsc construirea unei noi catedrale deoarece catedrala veche din secolul al V-lea, care o avea ca protectoare pe sfânta Reparata, era mult prea mică pentru necesitățile orașului. Piatra de temelie a fost pusă în 8 septembrie 1296. Planul noii catedrale a fost conceput de Arnolfo di Cambio, care executa concomitent și lucrările de la Santa Croce și de la Palazzo della Signoria. Cu toate acestea catedrala a fost finalizată în anul 1436 după construirea cupolei lui Brunelleschi și sfințită de către Papa Eugen al IV-lea.

Fig.13 Catedrala Sfânta Maria din Florența

Domul Santa Maria del Fiore (în italiană Basilica di Santa Maria del Fiore) din Florența, Italia, este catedrala (în italiană, Duomo) Arhidiocezei Romano-Catolice a Florenței, cunoscută și recunoscută pentru arhitectura sa, și mai ales, pentru domul său distinctiv. Numele său, Biserica Sfintei Maria a Florilor, se referă la floarea de liliac, care este simbolul Florenței, sau la însuși numele vechi al orașului, Fiorenza. Pe de altă parte, un document din secolul al XV-lea afirmă că numele s-ar referi la Cristos.

Lucrul cel mai extraordinar, în cazul lui Brunelleschi, este că a reușit într-adevăr să-și realizeze programul. Timp de aproape cinci secole, arhitecții din Europa și America au călcat pe urmele lui. Unde mergem, găsim în orașele și satele noastre clădiri care folosesc forme clasice, coloane sau frontoane. Abia în secolul al XX-lea, câțiva arhitecți au repus în discuție principiile lui Brunelleschi și au inițiat o revoltă contra tradiției renascentiste în construirea de clădiri, așa cum el se ridicase împotriva tradiției gotice. Și totuși cele mai multe case care se construiesc astăzi, chiar și cele care nu au coloane sau alte elemente clasice, păstrează ceva din forma clasică în ornamentele ușilor și ferestrelor sau chiar în proporțiile edificiului. Dacă Brunelleschi a vrut să creeze arhitectura unei ere noi, se poate spune că a reușit.

Fig. 14 Filippo Brunelleschi, Capela Pazzi din Florența, cca 1430. Biserică de la începutul Renașterii

Adevărata ambiție a unui arhitect din Renaștere era să conceapă un edificiu în afara oricărei idei de utilitate, fiind preocupat doar de frumusețea proporțiilor, de armonia spațiului interior și de măreția ansamblului. El aspira la o unitate, la o simetrie perfecte, pe care exigențele de ordin practic le făceau în general imposibile. Și a urmat momentul memorabil în care un mecena puternic a consimțit să sacrifice tradiția și utilitatea gloriei de a ridica un edificiu impozant, în stare să eclipseze cele șapte minuni ale lumii. Aceasta e singura explicație a hotărârii luate, în anul 1506, de Papa Iuliu al II- lea de a dărâma venerabila bazilică San Pietro, construită chiar pe locul unde se afla mormântul sfântului, și de a pune să fie reconstruită într-un stil care constituia o sfidare față de cele mai vechi tradiții și chiar față de ceremonia religioasă. Această sarcină i- a fost încredințată lui Donato Bramante (1444-1514), unul dintre principalii susținători ai stilului nou. Una dintre puținele sale lucrări care au ajuns până la noi intacte arată că Bramante asimilase perfect principiile arhitecturii antice, fără a deveni prin aceasta un imitator servil al ei (fig.15).

Fig. 15 Donato Bramante, Tempietto, San Pietro în Montorio, Roma, 1502. Capelă de la apogeul Renașterii

Intenția arhitectului era să combine efectele celui mai vast edificiu antic, Colosseumul, ale cărui ruine dominau peisajul roman, cu planul Panteonului. Admirația față de arta antică și dorința de a imagina ceva cu totul extraordinar au predominat, un moment, față de considerațiile de ordin practic și respectarea celor mai vechi tradiții. Dar planul lui Bramante nu avea să fie dus la bun sfârșit. Ridicarea imensului edificiu cerea fonduri considerabile și, în dorința de a face rost de ele, papalitatea a precipitat într-o oarecare măsură criza care avea să ducă la Reformă. Vânzarea de indulgențe pentru a aduna fondurile necesare construirii noii biserici a provocat primul protest public al lui Luther. Opoziția față de planurile lui Bramante creștea tot mai mult chiar în sânul Bisericii Catolice și, până la urmă, s-a renunțat la ideea unei biserici rotunde. San Pietro, așa cum o cunoaștem astăzi, păstrează puțin din planul inițial, poate doar imensitatea proporțiilor.

De o neasemuită frumusețe este grupul sculptural "Pietà"(fig.16) al lui Michelangelo realizat în tinerețe

Fig.17 Sculptura „Pietà” de Michelangelo Buonarroti 1499

Michelangelo Buonarroti (n. 6 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo – d. 18 februarie 1564, Roma) a fost, alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în perioada de vârf a Renașterii italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură și arhitectură.

O capelă de la Vatican, construită sub pontificatul lui Sixt al IV-lea, numită din acest motiv Capela Sixtină (fig.18), fusese împodobită cu fresce de către pictori din generația precedentă: Botticelli, Ghirlandaio și alții. Bolta încă nu fusese decorată și Papa i-a propus această sarcină lui Michelangelo. Executarea acestei lucrări a durat patru ani (1508-1512, artistul depune un efort istovitor, lucrează mai mult singur, stând ore în șir pe schele. Michelangelo ar fi trebuit să picteze figurile celor 12 apostoli, când lucrarea a fost desăvârșită cuprindea peste 3.000 de figuri pe o suprafață de aproape 500 de metri pătrați. Frescele au fost sfințite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinților, în anul 1512. Giorgio Vasari povestește: „Aflând că vor fi descoperite frescele, s-a adunat toată suflarea să privească picturile, rămânând cu toții muți de încântare.” Artistul a folosit culori vii care, după renovarea Capelei între 1981 și 1994, și-au recăpătat în întregime strălucirea.

Fig.18 Michelangelo, tavanul Capelei Sixtine, 1508-1512, frescă, 13,7 x 39 m.

O alta opera de arta de valoare inestimabila, in italiană L’Ultima Cena sau Il Cenacolo Vinciano, Cina cea de Taină a lui Leonardo da Vinci, este una dintre comorile orașului Milano. Leonardo da Vinci este considerat adesea cel mai de seamă geniu din întreaga istorie a omenirii. Geniul său creator și spiritul său inventiv și-au pus amprenta asupra epocii, fiind considerat arhetipul omului renascentist, un spirit animat de o curiozitate nemaiîntâlnită până atunci, animat de o imaginație fără precedent în istorie. Este considerat unul din marii inovatori ai picturii și unul din cei mai mari pictori din istorie.

Pictată de Leonardo da Vinci între 1495 și 1498, pe unul dintre pereții sălii de mese a mănăstirii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano(fig.20), pentru Ducele Ludovico Sforza, Cina cea de Taină (fig.19)ocupă un perete întreg și măsoară 460/880 cm. Pictura înfățișează scena biblică a Ultimei Cine, în care Isus le mărturisește Apostolilor că unul dintre aceștia îl va trăda.

Fig.19 Cina cea de Taină a lui Leonardo da Vinci

Fig. 20 Santa Maria delle Grazie din Milano

Un alt reprezentant al Renasterii a fost Rafael, pictorul suavelor Madone, atât de celebre, încât abia dacă ne amintim că sunt niște picturi. Imaginea Sfintei Fecioare creată de Rafael a fost adoptată de generații la rând, la fel ca imaginea lui Dumnezeu-Tatăl creată de Michelangelo.

Fig. 21Rafael, Madona marelui-duce, cca 1505, ulei pe lemn, 84 x 55 cm. Florența, Palazzo Pitti

Alți arhitecți s-au străduit însă să pună în practică tot ce știau despre arta antică, și se poate spune că au întrecut în acest sens maeștrii din generația lui Bramante. Cel mai mare dintre ei este Andrea Palladio (1508-1580). Faimoasa lui Villa Rotonda (Fig.20.1) se ridică lângă Vicenza.

Fig.20.1 Andrea Palladio, Villa Rotonda, lângă Vicenza, 1550; vilă din secolul al XVI-lea Italian

Și despre ea se poate spune că e un „capriciu‖, pentru că cele patru fațade ale sale sunt identice, fiecare cuprinzând un portic de templu ionic, iar interiorul este în esență o sală circulară care amintește de Panteon. Concepția e frumoasă, dar nu seamănă deloc cu o casă de locuit. Dorința de originalitate l-a făcut pe arhitect să se abată de la noțiunea de utilitate.

În anul 1554 Giorgio Vasari (1511-1574)se stabilește la Florența, invitat de ducele Cosimo I de' Medici, care îl angajează pentru lucrări urbanistice și de arhitectură. Începe cu restructurarea vechiului palat ("Palazzo Vecchio"), continuă apoi cu construcția clădirii administrative "Palazzo degli Uffizi", care va fi terminată abia în 1580, după moartea sa, și care va deveni mai târziu faimoasa galerie de arte.

Fig.20.2 Palazzo degli Uffizi.Giorgio Vasari

Arta Renașterii se dezvoltă pe teritoriul întregii Italii, cu centre deosebite la Florența, Roma, Veneția și Milano. Ea ajunge la apogeu în secolul al XVI-lea, fiind ilustrată de genii ale căror nume răzbat peste secole.

Venetia, oraș care, prin comerț, era strâns legat de Orient adoptase mai lent decât celelalte orașe din Italia stilul Renașterii. Dar când a ajuns, după exemplul lui Brunelleschi, să folosească elementele arhitecturii antice, a știut să creeze un stil nou, plin de fantezie, veselie și căldură, care evocă, probabil mai bine decât oricare alt edificiu al timpurilor moderne, grandoarea orașelor comerciale din lumea elenistică, precum Alexandria sau Antiohia. Biblioteca San Marco (fig.21) este una dintre construcțiile tipice ale acestui stil nou.

Fig.21 Jacopo Sansovino. Biblioteca San Marco din Veneția. 1536. Monument de la apogeul Renașterii

Ea este opera arhitectului florentin Jacopo Sansovino (1486-1570), care a știut să-și adapteze maniera și stilul propriu la caracterul orașului, la lumina orbitoare pe care o reflectă laguna. In pictura, renasterea venetiana a inceput cu Giovanni Bellini la mijlocul secolului al XV-lea. După el, arta Veneției este revoluționată de către Giorgione, iar la începutul secolului al XVI-lea de către Tițian.

Fig.23 Tițian, Madona cu sfinți și membri ai familiei Pesaro, 1519-1526, Veneția, biserica Santa Maria dei Frari

Operele geniale ale lui Michelangelo, Rafael și Tițian, ca și ale altor mari artiști, au realizat tot ceea ce era necesar pentru mulțumirea ochiului și a spiritului în epoca în care ele au fost făcute și care încântă ochiul și dau o mare liniște spirituală și astăzi.

Influența Renasterii a fost resimțită în literatură, filosofie, artă, muzică, politică, știință, religie, precum și în alte domenii de cercetare.

Cultura și arta barocă în Italia – importanța sa în dezvoltarea și valorificarea turismului cultural

În secolul al XVII-lea, Italia a ramas o tara de prima importanta ca centru al ideilor si practicilor artistice si Roma, în mod deosebit, a atras pictori si sculptori din întreaga Europa. Curentele artistice care au luat nastere în Italia au continuat sa aiba rasunet international. Dupa renasterea târzie, în secolul al XVI-lea, a urmat manierismul, un curent artificial. Acest curent a tinut relativ putin si barocul dinamic care i-a succedat a durat de-a lungul secolului XVII si chiar XVIII, raspândindu-se în întreaga Europa catolica si chiar peste ocean, în America Latina.

Arta baroca, cu toate ca nu a fost exclusiv religioasa, a reflectat spiritul contra-reformei, din sânul bisericii catolice, care a reînsufletit propria constiinta, în lupta împotriva protestantismului.

Barocul a fost un curent de dramatism intens atingând deseori efecte stralucitoare, prin combinarea picturii, sculpturii, arhitecturii si muzicii, într-un singur spectacol. Acest gen de "teatru" este prezent în marea Biserica Sfântul Petru din Roma si nu este o întâmplare faptul ca epoca baroca a dat nastere unui nou tip de spectacol, opera.

Nașterea barocului este categoric legată de decizia Conciliului de la Trient (Concilio di Trento) din anii 1545 – 1563 privind modul în care Biserica Romano-Catolică vedea evoluția picturii și sculpturii bisericești. Ideea era ca artiștii să realizeze opere vizuale care să se adreseze tuturora, dar mai cu seamă celor mulți și needucați, decât grupului extrem de restrâns, pe vremea aceea, a celor avizați. Astfel manierismului intelectual și rafinat al întregului secol al XVI-lea i se "opunea" prin deschidere, claritate și lipsă de ambiguitate o reprezentare umană deschisă larg tuturor simțurilor.

În arhitectura, barocul a inclus toate elementele clasicismului, cum ar fi coloanele, frontoanele triunghiulare si arcurile, dar s-a distins de clasicism printr-o trasatura aparte si anume dramatismul si miscarea create prin curbe dominante si prin influentarea reciproca a maselor si spatiilor.

Construită între 1554 și 1584, Il Gesù (în italiană Chiesa del Sacro Nome di Gesù, cunoscută mai ales sub numele Il Gesù)(fig.24) este o mare biserică din Roma, prima biserica a iezuitilor. Proiectul general al bisericii a forst realizat de arhitectul Giacomo Barozzi da Vignola, iar fațada a fost proiectată de Giacomo della Porta. Edificiul a servit de-a lungul timpului drept model pentru numeroase biserici construite în stil baroc în Europa Centrală.

Fig.24 Giacomo della Porta, Il Gesù, Roma, cca 1575-1577. Biserică de la începutul barocului

Una din constructiile religioase executate la Roma dupa modelul furnizat de Il Gesu este biserica Santa Susanna, proiectata de Carlo Maderna intre 1597 si 1603. Tot la Roma, in piata cu acelasi nume, Palatul Barberini(fig.25) gazduieste in zilele noastre Galeria Nationala de Arta Veche a Italiei. Istoria acestei minunate constructii se intinde insa pe o perioada de aproape cinci secole. Curand dupa ce cardinalul Maffeo Barberini a fost ales suveran pontif, in 1623, sub numele Urban al VIII-lea a simtit nevoia ridicarii unei resedinte impunatoare care sa poarte numele familiei sale. In acest scop a apelat la arhitectul Carlo Maderno, un adevarat maestru al barocului, care inca din 1603 lucra la Catedrala Sfantul Petru.

Fig.25 Palatul Barberini

Pictorii care au excelat în folosirea elementelor stilului baroc în pictură au folosit în mod accentuat figuri umane surprinse în decursul mișcării, puternice contraste de lumină și întuneric (acea tehnică cunoscută sub numele generic de clarobscur), culori puternice, saturate și un echilibru compozițional mai degrabă dinamic decât static, considerat de multe ori chiar dezechilibru compozițional. De asemenea, folosirea liniilor de compoziție de forme curbate, asemănătoare unor litere S multiple, a diagonalelor repetate de tip ascendent și descendent comparativ cu liniile drepte, orizontale și/sau verticale, folosite preponderent anterior, sunt alte elemente tipice ale barocului de tip vizual.

În pictura lui Annibale Carracci (1560-1609) se simte un clasicism reînviat. Annibale Carracci provenea dintr-o familie de pictori influențată de arta venețiană. Ajuns la Roma, a fost captivat de geniul lui Rafael. A visat să ia ceva din frumusețea și simplitatea acestui pictor. Intențiile pictorului apar cu claritate în tabloul de altar (fig.26) cu tema Pietà (Fecioara cu Hristos mort în brațe).

Fig.26 Annibale Carracci, Fecioara jelindu-l pe Hristos, 1599-1600, ulei pe pânză, 156 x 149 cm. Napoli, Museo di Capodimonte

Lui Michelangelo Caravaggio (1573-1610) și susținătorilor lui nu le-a plăcut deloc arta lui Carracci. Totuși, cei doi maeștri erau în cele mai bune relații, ceea ce, în privința lui Caravaggio, nu era ceva uzual, deoarece i se cunoșteau foarte bine caracterul violent și irascibil și ușurința cu care scotea pumnalul. Dar opera celor doi pictori urma căi total diferite. Pentru Caravaggio, a da înapoi în fața urâțeniei constituia o slăbiciune demnă de dispreț. El voia, înainte de orice, să redea adevărul așa cum îl vedea. Nu era atras de modelele clasice, nu avea nici un respect față de frumusețea „ideală. Opera lui, deși concepută acum mai bine de trei veacuri, n-a pierdut nimic din îndrăzneală. In lucrarea Sfântul Toma necredinciosul (fig.27), cei trei apostoli se uită cu atenție la rănile lui Hristos, iar unul chiar le atinge cu degetul. Nimic convențional în această scenă. Nu e deloc surprinzător că evlavioșii au considerat o astfel de pictură necuviincioasă și revoltătoare. Erau obișnuiți să-i vadă pe apostoli ca pe niște personaje solemne, cu veșminte armonios drapate, și vedeau niște truditori obișnuiți, cu fața arsă de soare și plină de riduri. La aceste obiecții, Caravaggio ar fi putut să răspundă că apostolii chiar erau niște oameni simpli, care munceau din greu; iar gestul insolit al lui Toma este prezentat foarte clar în Biblie. Isus îi spune: „Adu-ți mâna și pune-o în coasta mea; și nu fi necredincios, ci credincios‖ (Ioan XX, 27).

Fig.27 Caravaggio, Sfântul Toma necredinciosul, cca 1602-1603, ulei pe pânză, 107 x 146 cm. Potsdam, Stiftung Schlöser, Gärten Sanssouci

Carracci și Caravaggio nu s-au mai bucurat de prețuire în secolul al XIX-lea, abia în zilele noastre începând să reapară interesul față de ei. Totuși, influența pe care au exercitat-o asupra picturii este considerabilă. Amândoi au lucrat la Roma, care era atunci centrul lumii civilizate. Acolo veneau numeroși artiști din toate țările Europei, deveneau susținătorii unuia sau altuia, erau pasionați de discuțiile din atelier, studiau lucrările marilor maeștri, după care se întorceau în țara lor, mesageri ai celor mai recente „mișcări‖. În fond, Roma juca atunci rolul pe care îl va avea Parisul în epoca modernă. În funcție de temperament și de tradiția națională, artiștii adoptau una dintre școlile romane rivale, și toată această emulație îi ajuta pe cei mai înzestrați să-și dezvolte ce aveau mai bun în ei. La Roma se putea observa cel mai bine în ansamblul ei panorama picturii din țările catolice. Dintre toți artiștii italieni formați la Roma, cel mai celebru era Guido Reni (1575-1642), pictor originar din Bologna, care, după o scurtă perioadă de ezitare, a ales școala lui Carracci. Renumele lui, ca și cel al maestrului său, a fost pe vremuri infinit mai mare decât este astăzi. Numele lui era pus pe același plan cu cel al lui Rafael și opera sa ne explică de ce. Fresca reprodusă aici fig.28) a fost pictată în 1614, pe tavanul unui palat din Roma.

Fig.28 Guido Reni, Aurora, 1614 frescă, cca 280 x 700 cm. Roma, Palatul Pallavicini- Rospigliosi

Ea reprezintă Aurora care precede carul Soarelui – lui Apollo –, în jurul căruia dansează tinere frumoase reprezentând Orele.

Arhitectura baroca, ale carei fome de manifestare au prins contur inca din epoca renasterii si a manierismului, incepe sa se dezvolte abia dupa anul 1600. Desprins din arta renasterii, curentul baroc poate fi privit – dintr-o anumita perspectiva – ca o continuare a manierismului . În cursul primei jumătăți a secolului al XVII- lea, această dorință de a inventa constant s-a manifestat permanent în Italia și, spre mijlocul secolului, s-a format definitiv ceea ce numim astăzi stilul baroc.

Fig.29 Francesco Borromini și Carlo Rainaldi, Biserica Santa Agnese din Roma, 1653. Biserică de la apogeul barocului roman

Biserica Santa Agnese de la Roma (fig.29), opera celebrului arhitect Francesco Borromini (1599-1667) și a ajutoarelor sale, constituie un exemplu perfect al acestui stil. Este clar că Borromini continua să folosească elemente arhitecturale din Renaștere. La fel ca Della Porta, a încadrat și el intrarea principală cu un portic de templu; în părțile laterale, ca și celălalt, a folosit pilaștri dubli, pentru efectul de somptuozitate.

Interiorul Biserici Santa Agnese din Roma

Barocul a atins apogeul cu opera lui Gian Lorenzo Bernini (1598-1680). Bernini face parte din aceeași generație cu Borromini. Gian Lorenzo Bernini a fost printre cei mai mari artiști ai barocului, cunoscut mai ales ca sculptor, deși a avut lucrări semnificative și în domeniul architecturii, picturii și poeziei. S-a născut în anul 1598 la Napoli, fiul sculptorului toscan Pietro Bernini.Una din lucrarile sale este Extazul Sfintei Tereza(fig.30),

Fig.30 Extazul Sfintei Tereza detaliu

Capodopera sa este Piața Sfântului Petru din Roma(fig.31 ), delimitată de o colonadă gigantică formată din 284 de coloane, desfășurate pe patru rânduri, cu 140 de statui. Soluția găsită de Bernini uimește și astăzi: cele două brațe ale colonadei strâng la pieptul Bisericii catolice, reprezentată de catedrală, credincioșii aflați în piață.

Fig.31 Piața Sfântului Petru din Roma

Gian Lorenzo Bernini a construit două clopotnițe, care au trecut în istorie drept "Urechile de măgar ale lui Bernini". La terminarea reparațiilor, același papă a ordonat să fie demontat plafonul din bronz din pridvorul Pantheonului, care de atunci oferă privirii scheletul și grinzile acoperișului. Bronzul, inclusiv cuiele, au fost reutilizate la turnarea coloanelor baldachinului din altarul Domului San Pietro din Vatican(fig.32) și a tunurilor noi pentru artilerie de pe zidurile Castelului Sant'Angelo. La 7 iulie 1894, în prezența unei delegații a guvernului, comisia arheologică italiană doboară "Urechile lui Bernini", Pantheonul revenind la splendoarea sa anterioară, pe care o putem admira astăzi.

Fig.32Altarul Domului San Pietro din Vatican

Nu trebuie uitate nici intervențiile sale din Piazza Barberini în Roma, unde a pus să fie construite două fântâni (a Tritonului și a Albinelor) și Palatul Barberini.

Bernini a murit la 28 noiembrie 1680 și a fost îngropat în Biserica Santa Maria Maggiore din Roma, după ce a stat în serviciul a opt papi. A fost unul dintre cei mai de seamă artiști ai epocii.

Basilica Sf Petru a fost construita de Imparatul Constantin in 320 d.Hr. in zona unde Sf. Petru a fost martirizat. În secolul al XV-lea, bazilica era în ruină din cauza incendiilor accidentale și a cutremurelor, fiind neglijată de papalitatea ce își mutase pentru o scurtă perioadă de timp sediul la Avignon. După reinstalarea lor înapoi la Roma, Papa Nicolae al V-lea (1447-1455) a fost primul papă care s-a preocupat de restaurarea locașului. El a ordonat demolarea Colosseumului și folosirea materialului său pentru repararea bisericii. Până la moartea sa din anul 1455 au fost extrase aproximativ 2.522 de care cu material. În anul 1506, Papa Iulius al II-lea (1503-1513) a luat decizia de a dărâma vechea bazilică și să construiască în locul ei un nou edificiu monumental. Cei mai buni arhitecți, pictori și sculptori ai Renașterii, printre care Michelangelo sau Bernini au participat la construcția uriașei biserici. Lucrările au durat 120 de ani, perioadă în care au domnit aproximativ 20 de papi. În anul 1626, bazilica a fost finalizată și sfințită de către Papa Urban al VIII-lea. A rezultat cel mai mare locaș al creștinătății, conținând sute de opere de artă de o valoare inestimabilă.

Fig. 16 Basilica Sf Petru din Roma

Din punct de vedere artistic, bazilica "Sfântul Petru" reprezintă triumful barocului roman, într-un moment al istoriei europene, în care Biserica Catolică căuta să se impună ca prestigiu față de creșterea puterii statelor naționale, Franța și Spania.

Roma devine punctul de întâlnire a personalităților din lumea întreagă. Aproape că nu există țară din care tinerii artiști să nu vină să învețe ceva în acest sens

În decembrie 1738, într-o săpătură, la adâncimea de 20 metri, la Resina, căutătorii de comori au dat peste amfiteatrul Herculaenum. Cea mai prețioasă dintre descoperiri din punct de vedere arheologic a fost o tăbliță cu o inscripție. Pe ea s-a citit că Annus Mamoniamus Rufus a înălțat pe cheltuială proprie Teatrum Herculaneum.

Prin împrejurări curioase s-a descoperit mai întâi deci Herculaneum, cu toate că era așezat sub un strat gros de lavă, așadar mai greu accesibil decât Pompeiul, care era acoperit cu straturi de cenușă și piatră spongioasă..

În urma erupției vulcanului Vezuviu din anul 79 d.Hr., orașul Pompeii a fost distrus și acoperit de un strat gros de cenușă și piroclastite.

Descoperit cu totul intamplator in anul 1748, orasul Pompei a ajuns sa fie cel mai cautat site arheologic al Italiei, datorita in principal cantitatii enorme de infomatii despre viata citadina a romanilor, intr-un moment cand Imperiul Roman se afla la culmea dezvoltarii sale.

Concluzii

Turismul, ca activitate economică urmărește să valorifice tot ceea ce este vechi, cu valoare artistică. Turistul este atras în Italia, nu de noutate, ci de tot ceea ce înseamnă cultură și artă antică și medievală. Există destul de mulți turiști atrași de nou (modă, spectacole, muzică), dar în cea mai mare parte se caută arta, se caută creația artistică ce dă liniște spirituală; se caută valorile istorice.

În primul rând atrag atenția și s-a dezvoltat pelerinajul în jurul vestigiilor istorice; in acest fel putem vorbi de dezvoltarea unui turism cultural-istoric, turism cultural-arhitectonic, turism cultural-monahal și de ce nu de un turism cultural-culinar. De cele mai multe ori în Italia le găsim pe toate la un loc.

Turistul e atras de monumentele de artă, de ruinele fostelor construcții monumentale, unde plimbându-te în incintele lor parcă auzi aplauzele sau strigătele de disperare sau bucurie ale celor care participau la lupte, cu două mii de ani în urmă. Orice om rămâne impresionat de măreția Colosseului sau a altor edificii prezente la tot pasul.

Timpul nu poate fi apreciat niciodată. Pentru a vedea totul, îți trebuie un timp îndelungat, iar repetarea trecerii în revistă și a vizionării obiectivelor ajută la descoperirea de detalii care, cu siguranță scapă la prima vedere.

Roma rămâne centrul atracției turistice,bazat pe un turism cultural-istoric. Roma antică, sau mai bine zis centrul Romei antice cuprinde Forurile Imperiale și vestigiile Colosseului și Palatin-ului.

Palatinul este locul unde, după legendă, au fost găsiți Remus și Romulus și locul sacru pe care s-a fondat orașul, locul pe care s-a construit „Roma quadrata”. Astăzi colina palatină este un spațiu cu multă verdeață, în care se văd vestigiile antice.

„Perla turismului italian” rămâne totuși Veneția, unde milioane de turiști doresc să vadă această minune, care nu se știe pentru cât timp. Este o lume unică, cu „străzi” mișcătoare, unice în lume. Aici orice turist e atras de măreția construcțiilor, a întinselor spații din fața monumentelor, care se reduc parcă în fiecare an, fiind înghițite de ape; de măreția podurilor care reprezintă o atracție unică, indiferent dacă se trece pe sub ele, sau pe deasupra.

Orice turist rămâne mut de încântare, căpătând în același timp o liniște interioară extraordinară și un respect imens pentru o lume care a fost în stare să realizeze așa ceva.

BIBLIOGRAFIE

Editor general Farthing, Stephen, Istoria artei-de la pictura rupestră la arta urbană, Ed. RAO, București, 2011

GOMBRICH, E.H., Istoria artei, Editura Art, Bucuresti 2012

Ovidiu Drâmbă, Istoria culturii și civilizației, vol II, Editura Vestala, București, 2003

Teodorescu Camelia, Turism Cultural, Editura Transversal,Bucuresti,2009

https://ro.wikipedia.org/wiki/Bazilica_San_Vitale

https://ro.wikipedia.org/wiki/Bazilica_Sf%C3%A2ntul_Petru_din_Roma

https://ro.wikipedia.org/wiki/Domul_Santa_Maria_del_Fiore

https://ro.wikipedia.org/wiki/Gian_Lorenzo_Bernini

https://ro.wikipedia.org/wiki/Michelangelo_Buonarroti