Patologiile Coloanei Vertebrale

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………….. 4

I. Anatomia coloanei vertebrale………………………………………… 5

II. Structura unei vertebre și a discului intervertebral………………….8

II.1. Structura unei vertebre……………………………………………………………..8

II.2. Structura unui disc intervertebral…………………………………………………….10

II.3. Musculatura coloanei vertebrale…………………………………………………10

III. Biomecanica coloanei vertebrale…………………………………..14

III.1. Biomecanica organului axului………………………………………………….14

III.2. Biomecanica dintre vertebrele atlas și axis……………………………………16

III.3. Biomecanica articulației occipito-atlantoide…………………………………..16

IV.Patologiile coloanei vertebrale……………………………………..17

IV.1. Fracturile…………………………………………………………………………17

IV.1.1 Traumatismele coloanei toraco-lomară………………………………………17

IV.1.2 Tratamentul fracturilor………………………………………………………19

IV.2.Discopatia lombarã………………………………………………………………19

IV.2.1 Tratament BFT………………………………………………………………20

IV.3 Paralizia…………………………………………………………………………22

IV.4 Lombosciatica………………………………………………………………….22

IV.4.1Tratamentul BFT al lombosciaticii………………………………………….23

IV. 5. Lombosacralgia………………………………………………………………25

Introducere

Traumatisme de coloanã vertebralã lombarã

De regulã , un traumatism este rezultat în urma unui accident având cosecințe precum fracturi sau daune importante ale coloanei vertebrale în zona gâtului sau a spatelui . Aceste traumatisme se produc prin disclocarea a douã sau mai multe vertebre sau prin fracturarea coloanei vertebrale ca urmare a întreruperii circulației sângelui sau a unei presiuni pe coloanã . Oasele care intrã în alcãtuirea coloanei vertebrale au nevoie de 3 luni sã se osifice în cazul în care sunt rupte . În orice caz , mãduva spinãrii nu se mai vindecã dacã este afectatã .

Traumatismele coloanei veretebrale produc leziuni grave atât prin complexitate lor cât și prin complicațiile neurologice asociate ce apar la 40 % leziunile coloanei cervicale și 15 – 20 % în fracturie toraco – lombare .

Cauze ale traumatismelor coloanei :

45 % accidente de trafic rutier

20 % accidente de muncã

16 % accidente de sport

15 % traumatisme directe prin arme de foc

Mecanisme de producere :

Hiperflexia

Hiperextensia

Compresiunea purã verticalã

Hiperflexia lateralã

Forfecarea

Torsiunea

I. Anatomia coloanei vertebrale

Coloana vertebralã este o parte componentã a scheletului axial al corpului . Prezintã o structurã heterogenã complexã rezultatã din succesiune alternantã a vertebrelor și discurilor itervertebrale . De ea sunt legate toate celelate segmente ale truchiului ( toracele , bazinul ) , precum și craniul , membrele superioare și cele inferioare . Ea protejeazã sistemele de comunicare ale organismului și face posibilã atât mobilitatea , cât și stabilitatea corpului . Este unica formațiune de integrare a sistemului osos , muscular și nervos .

Coloana vertebralã reprezintã un segment complex de o mare inportanțã funcționalã , constituit din 33 – 34 piese osoase , 344 de suprafețe articulare , 24 discuri intervertebrale , 365 ligamente și 730 puncte de origine și inserție muscularã . Structura multisegmentarã a coloanei vertebrale este determinatã de funcțiile statice și dinamice complexe pe care le îndeplinește , rezistența fațã de forțele de gravitație și inserție , diversitatea mișcãrilor , distribuirea segmentarã a nervilor spinali , susținerea capului .

Din susprapunera corpurilor vertebrale , alternând cu discurile intervertebrale , ia naștere în partea anterioarã coloana corpurilor vertebrale , elementul de susținere al greutãții trunchiului . În partea posterioarã , din suprapunerea arcurilor vertebrale , apare canalul vertebral , elementul de protecție al mãduvei spinãrii , iar în pãrțile laterale , prin intermediul incizurilor pediculilor arcului vertebral , se formeazã 25 perechi de orificii intervertebrale prin care trec nervii spinali și vasele de sânge .

Vertebrele din zona lombarã , datoritã grosimii pediculior , aceste gãuri devin canale intervertebrale . Ele sunt delimitate de urmãtoarele structuri :

Anterior : suprafața postero – lateralã a discului intervertebral și periostul corpurilor vertebrelor adiacente .

Superior și inferior : rãdãcinile arcurilor .

Posterior : apofizele articulare superioare si inferioare , capsula și ligamentele articulațiilor zigo – apofizare și porțiunile laterale ale ligamentelor galbene .

La nivelul vertebrelor C3 – C7 orificiile intervertebrale sunt conturate și de articulațiile uncovertebrale , iar în segmentul toracic T1 – T10 de capsula articulațiilor costovertebrale . La nivelul celui de al 5 – lea canal intervertebral lombar , acest orificiu este cel mai strâmt di regiunea lombarã , deși prin el trece nervul lombar 5 , cel mai voluminos dintre nervii lombari . Aceastã particularitate strcturalã are importanțã în patologia sacro – lombarã.

Luând în considerare multiplele ei funcții ( de suport , de mișcare , de protecție și formogeneticã ) , complexitatea structuralã ( osoasã , fibroasã , elasticã , cartilaginoasã și muscularã ) ,precum și numeroasele intercondiționãri cu toate pãrțile corpului omenesc din sfera morfologicã și cea funcționalã , aceastã parte a aparatului locomotor constituie organul axial al corpului.

În cursul osteogeneze postnatale coloana vertebralã suferã modificãri de dimensiune , formã și structurã. La nou – nãscut ea are lungimea de circa 20 – 22 de cm , ceia ce constituie 40 % din lungimea totalã a corpului. La vârsta de 2 ani , lungimea ei se dubleazã , ajungând sã mãsoare 43 – 46 cm ; la vârsta de 10 – 12 ani lungimea coloanei constituie 55 -59 cm , iar la pubertate 60 cm. La adulți ea mãsoarã 74 – 75 cm. Lungimea sa are o mare variabilitate legatã de înãlțimea , constituția și sexul individului.

Coloana vertebralã in ansamblu nu este rectilinie. Modificãrile formei se manifestã prin apariția curburilor în plan sagital și frontal.

În plan sagital ( antero – posterior ), cocave posterior , numite lordoze ( cervical și lombar ) și concav anterior numite cifoze ( toracal și sacral ).

În plan frontal , scolioze.

Curburile antero – posterioare sunt în numãr de 4 :

Curbura cervicalã are convexitatea orientatã anterior și este mai puțin pronunțatã. Ea se întinde între atlas și a doua vertebrã toracalã.

Curbura toracalã se numește curbura dorsalã. Ea are convexitatea înapoi și este cea mai întinsã dintre toate curburile coloanei , fiind cuprinsã între T1 – T12 .

Curbura lombarã are convexitatea îndreptatã anterior întinzându-se de-a lungul celor 5 vertebre lombare , fiind mai accentuatã în dreptul ultimelor 3 vertebre. Este mai accentuatã la femei .

Curbura sacro-coccigianã are covexitatea îndreptata posterior și se întinde pe toatã lungimea sacrului și coccisului.

Curburile antero-posterioare ale coloanei reprezintã un caracter specific omului și apariția lor este în legãturã cu mersul biped , adicã cu poziția ortostaticã ; curburile au un rol important în pãstrarea poziției normale a corpului. Ele au rolul de a amortiza anumite forțe care se exercitã asupra coloanei vertebrale.

În funcție de dispunere metamericã vertebrele sunt clasificate astfel :

Vertebre cervicale care sunt în numãr de 7

Vertebre toracale care sunt în numãr de 12

Vertebre lombare care sunt în numãr de 5

Vertebre sacrale care sunt în numãr de 5

Vertebre coccigiene care sunt în numãr de 5 .

În funcție de regiunea în care se aflã , vertebrele prezintã anumite particularitãți structurale:

1 . Vertebrele cervicale au corpul vertebral de dimensiuni reduse , gaura vertebralã are forma triunghiularã , procesul articular are fețe articulare plane , procesul spinos este scurt și bituberculat , procesul transvers are la bazã gaura transversalã și prezintã tubercul anterior și posterior și șanțnervului spinal.

2 . Vertebrele toracale au corpul vertebral mai mare decât cel al vertebrelor cervicale și mai mic decât al vertebrelor lombare, gaura vertebralã are formã cilindricã , procesul articular are fețe articulare plane , procesul spinos este lung și unic , procesul transvers prezintã fovea costalis transversalis care se articuleazã cu tuberculul costal.

3 . Vertebrele lombare au corpul vertebral cel mai voluminos cu aspect de bob de fasole , având concavitatea cãtre posterior , gaura vertebralã are formã triunghularã, procesul articular are fețele articulare cilindrice , concave superior si convexe inferior , procesul accesor , este redus ca dimensiune , anterior de acesta se localizeazã procesul costal care este mai mare și reprezintã fostele coaste lombare.

4 . Sacrul este format din sudarea vertebrelor sacrale. I se descriu : o fațã pelvinã , o fațã dorsal , o bazã , o parte lateralã și un vârf.

5. Coccisul se formeazã prin sudarea vertebrelor coccigiene însã are dimensiuni reduse . Acesta prezintã cornul coccisului care prin intermediul ligamentelor se leagã de cornul sacrului .

Figura 1 : Coloana vertebralã

II. Structura unei vertebre și a disclui intervebral

II.1. Structura unei vertebre

Vertebrele se dezvoltã în 3 etape : membranoasã , cartilaginoasã și osoasã. Prima etapã dureazã pânã la începutul lunii a 2-a fetale. La primele etape coloana vertebralã este reprezentatã de coarda dorsalã și mezenchimul ce o însoțește de pãrțile laterale. Coarda dorsalã este situatã între aortã și tubul neural. Mezenchimul înconjoarã coarda dorsalã și tubul neural și prin arterele și nervii intersegmentari se împarte în segemente , numite sclerotomi.

Structura viitoarelor vertebre este determinatã de sclerotomii , care din sãptãmâna a 4-a iau naștere din mezenchimul peretelui medial și ventral al somitelor. Celulele mezenchimale migreazã cãtre linia medianã și se dispun în 3 regiuni : în jurul notocordului ; tubului neural ; în pereții trunchiului în dreptul septurilor intersegmentare , determinând structura coastelor. Masa celularã a sclerotomilor formeazã protovertebrele , a cãror porțiune caudalã , prin proliferare devine mai densã. Protovertebrele sunt separate prin septuri intersegmentare formate de mezenchimul ce însoțește vasele și nervii intersegmentari. În sãptãmâna a 5-a de viațã intrauterine are loc resegmentarea vertebrelor , care se manifestã prin aceea cã partea densã caudalã a protovertebrelor se separã printr- o fisurã intersegmentarã sau sclerotomialã de partea cranialã cu o densitate celularã mai mica. Aceste douã pãrți se numesc scleromite. Porțiunea caudalã a unei protovertebre fuzioneazã cu porțiunea cranialã a vertebrei subiacente , formând schița unui corp vertebral. Prin aceastã reorganizare a sclerotomilor în vertebre , vertebrele își schimbã metameria primitivã , miotomii însã își pãstreazã metameria inițialã și ajung astfel sã se prindã cu fiecare capãt pe câte o vertebrã din cele douã alãturate. Dupã resegmentarea vertebrelor , fiecare miotom corespunde la douã vertebre vecine. Aceastã alternanțã favorizeazã mobilitatea coloanei.

Vertebra toracalã, prezintã, în partea sa anterioarã , corpul vertebral , iar posterior arcul vertebral , care este legat de corpul vertebral prin 2 pediculi vertebrali. Aceștia prin suprapunere delimiteazã orificiile intervertebrale prin care ies nervii spinali. Corpul prezintã o circumferințã, o fațã superioarã și una inferioarã, care se articuleazã cu vertebrele spra și subiacente , prin intermediul discului intervertebral, o formațiune fibrocartilaginoasã având în centru nucleul pulpos. Arcul vertbral prezintã de asemenea ș o serie de apofize, dintre care unele sunt musculare iar altele articulare. Cele musculare se disting in apofiza spinoasã, unicã, situatã pe linia medianã și în apofizele transversale , stangã și dreaptã. Cele articulare sunt în numãr de 4 , 2 superioare și 2 inferioare. Ele servesc pentru articulații cu apofizele articulare ale vertebrelor supraiacente și subiacente. Între corpul vertebral , pediculi vertebrali și arcul vertebral se aflã orificiul vertebral , care prin suprapunere , formeazã canalul vertebral care adãpostește mãduva.

Ființa umanã se naște cu 33 de piese osoase dar, în timpul dezvoltării osoase unele dinte ele se unesc , iar la vârsta adult coloana vertebralã conține doar 26 de piese osoase , dintre care 24 sunt mobile si 2 imobile. Ele formeazã o tija subțire și robustã care sprijină craniul, au rol de unire pentru coaste și centura pelvinã, adãpostește și protejeazã mãduva spinãrii.

Cele 26 de vertebre care formeazã coloana vertebralã sunt repartizate in 5 regiuni:

7 vertebre cervicale , care reprezintã ostura gâtului și îi permite sã se miște.

12 vertebre toracice, situate in spatele cavitați toracice

5 vertebre lombare, care susțin partea lombară

Osul sacral, format din sudarea celor 5 piese osoase sacrale.

În funcție de rolul pe care îl au , vertebrele au caracteristici diferite, dar ele formeazã un ansamblu omogen , și contin :

Un corp vertebral, partea cea mai groasã, regiunea care ajută la susținerea vertebrei. Fața sa inferioara și cea superioarã sunt aspre și asigurã astfel o mai buna aderențã a discurilor intervertebrale cartilaginoase. Pe pãrțile laterale, prin orificii permit trecerea vaselor sangvine care transportã nutrienți.

Un arc vertebral, format din 2 procese scurte și groase , din 2 lame vertebrale și închis prin intermediul corpului vertebral , orificiul vertebral format conține mãduva spinarii , țesut adipos, țsut conjunctiv areolar și vase sangvine. Suprapunerea orificiilor vertebrale formeazã canalul vertebral, în timp ce suprapunerea incizuri-lor vertebrale și a pedicule-lor vertebrale creeazã un orificiu de fiecare parte. Aceastã gaurã de conjugare permite trecerea unui singur nerv spial.

7 procese care pleacã din arcul vertebral, cele 2 procese transversale , situate la joncțiunea dintr lama și pedicul, procesul spinal , care prelungește punctual de unire a lamelor vertebrale înspre partea posterioarã, șcele 4 procese articulare ,care formeazã articulațiile coloanei cu vertebrele adiacente, prin intermediul suprafețelor de contact, numite fațete și care sunt acoperite de cartilaj , hialin .

Vertebrele cervicale ( C1 – C7 ) corpul lor este mic , dar arcul lor este larg și ele conțin 3escavații: un orificiu vertebral, mare , care adãpostește partea cervicală a mãduvii spinãrii și 2 procese transversal , fiecare dintre ele conținând un orificiu transversal prin care trece artera vertebrală, vena și nervul corespunzãtor

Vertebrele toracice ( T1- T12) mult mai mari și mai robust decât vertebrele cervicale , vertebrele toracice se articuleazã, de o parte și de alta , cu coastele, în plus excepție făcând vertebrele T11 și T12, procesele lor transversal sunt mai lungi și mai late , iar procesele spinale ale vertebrelor T1 și T2 sunt lungi și au orientare în jos , în timp ce procesele spinale ale vertebrelor T11 și T12 sunt mai scurte și mai late și au orientarea către partea posterioara.

Vertebrele lombare ( L1 – L5 ) acestea sunt cele mai mari și robust, deoarece greutatea corpului suportatã de coloana creșe în partea sa inferioara. Din aceastã cauzã sunt scurte și groase.

Primele douã vertebre au o configurație diferită fată de celelalte oase ale coloanei vertebrale :

Atlasul ( C1 ) , prima vertebra cervicalã, susține capul. Cea mai importanta particularitate a acestui inel osos este aceea cã el nu are ici corp nici proces spinos , ci mase laterale , ale cãror fețe superioare, numite fațete articulare sunt concave. Ele se articuleazã cu condilii occipitali pentru a forma cele douã articulații atlanto – occipital. Aceste articulații permit înclinarea capului de sus in jos. Fețele inferioare ale maselor laterale se articuleazã cu a doua vertebrã cervicalã. Procesele transversale și orificiile transversale ale atlasului sunt voluminoase

Axisul (C2 ) a doua vertebra a coloanei cervicale este prevãzut cu un corp vertebral. Un proces numit dintele axisului , apare deasupra părții anterioare a orificiului vertebral al atlasului. Dintele axisului servește de pivot pentru rotația atlasului și a extremității cefalice , ceea ce permite întoarcerea acestuia dintr- o pare în alta. Articulația formatã din arcul anterior al atlasului , dintele axisului și fațetele lor articulare , este numitã articulația atlanto-axodianã. În unele traumatisme craniene, dintele axisului pãtrunde in bulbul rahidian al encefalului. Este ceea ce se numește în mod obișnuit loviturã.

II.2. Structura unui disc intervertebral

Discurile intervertebrale sunt situate între 2 vertebre de care se fixeazã prin itermediulunor ligamente și au rol de a fixa , proteja și permite mișcarea vertebrelor coloanei vertebrale. Structura discului intervertebral cuprinde 2 elemente:

Inelul fibros este format din țesut conjunctiv dens și lamele suprapuse de fibrocartilaj. Acestea au o dispozitie specificã, în unghi de 90 de grade , conferindu- le rezistențã crescuta , potrivitã pentru a face fațã presiunilor apãrute în timpul socului.

Nucleul pulpos pricipalul rol al sãu este de a absorbi șocurile, în acest fel diminuând semnificativ impacturile dintre vertebre. Este situat în partea centralã a inelului fibros. Compoziția sa este: puține celule, matrice vâscoasã. Vâscozitatea acesteia ste datã de concentrația de acid hialuronic și fibrile de colagen de tip 2. Este inițial mai mare , dar pe parcursul anilor acesta se micșoreazã, fiind înlocuit parțial de fibrocartilaj.

II.3. Musculatura coloanei vertebrale

Din punctul de vedere al formei și a situației lor, mușchii acestei regiuni sunt de 2 feluri:

Mușchi superficiali care leagã membrul superior de coloana vertebralã.

Mușchi profunzi, propii ai coloanei vertebrale.

Din prima categorie de mușchi distingem în primul rând pe cei ce leagã coloana vertebralã de scapulã , cu localizare în regiunea spino-toracicã; ei sunt urmatorii: mușchiul trapez , mușchii romboizi mare și mic și mușchiul ridicãtor al scapulei. În al doilea rând distingem mușchii vertebro-humerali cu localizare lombarã cum este mușchiul dorsalul mare. Vom descrie mușchii pe planuri pentru o întelegere mai bunã.

Mușchii planului 1

Din acest plan fac parte mușhii trapez și dorsalul mare.

1 . Mușchiul trapez se inserã pe linia nucalã superioarã , procesele spinoase C7 – T12 ligamentul nucal și ligamentul supraspinos toracal. De aici fibrele se unesc spre centura scapularã astfel: fasciculul superior descendent se terminã pe marginea posterioarã a claviculei și acrimion; fasciculul mijlociu orizotal se terminã pe spina scapulei ;fasciculul inferior ascendent se terminã pe porțiuea internã a spinei scapulei. Mușchiul este inervat de nervul accesor și ramuri din plexul cervical.

Acțiune: dacã ia punct fix pe coloana cervico-dorsalã acțiunea realiztă este de adducție (aduce scapula spre linia medianã); porțiunea descendentã ridicã umãrul; porțiuea ascendentã îl coboarã, ambele au acțiui de rotație; porțunea orizontalã duce scapula spre linia medianã; dacã ia punct fix pe scapulã în contracția bilateralã realizeazã extensia coloanei cervicale dorsale , în contracție unilateralã porțiunea superioarã realizeazã înclinare lateralã de partea contracției și rotație de partea opusã; fasciculele mijlocii înclină coloana vertebralã de partea lor , fasciculele inferioare au rol în acțiunea de căutare.

2. Mușchiul latisimus dorsi (dorsal mare) cel mai lat mușchi al toracelui și al corpului situat în partea postero-inferioarã a trunchiului. Se inserã pe fața externã a ultimilor 3-6 coaste prin fascicule încrucișate cu ale oblicului extern , pe ultimile 5-6 vertebre ale coloanei toracale la nivelul proceselor spioase , ale vertebrelor lombare , creasta sacralã medianã , creasta iliacã; prin intermediul fasciei toraco-lombare fibrele converg spre axilã prin trei tipuri de fascicule: superioare orizotale, mijlocii oblice descendente și inferioare aproape verticale. Inervat de nervul toraco-dorsal di plexul brahial. Acțiune: dacã ia punct fix pe coloana vertebralã, coboarã brațul ridicat-adducție; rotație internã și extensie ușoarã; dacã ia punct fix pe humerus ridicã toracele –mușchi inspirator.

Mușchii planului 2

Splenisul capului lugimea lui începe de la procesele spinoase C6-T7 pâna la jumãtatea lateralã a liniei nucale superioae și mastoidã. Acțiune : dacãa punct fix pe coloana dorsalã, în contracție bilateralã realizeazã extensia capului pe gat , iar în contracție unilateralã realizeazã înclinarea lateralã și rotația capului și gâtului de partea contracției.

Splenisul gâtului se inserã pe apofizele spinoase T5-T7 și pe apofizele transverse C1-C3. Acțiune : identicã cu cea a spenisului capului , fãrã realizarea mișcãrilor capului.

Mușchiul ridicător al omoplatului se inserã pe procesele transverse C1-C5 și pe unghiul superior al scapulei. Inervația muschiului este reprezentată de nervul ridicător al scapulei din plexul cervical, și de nervul dorsal al scapulei din plexul brahial. Actiune: dacã se ia scapula drept punct fix are acțiune ca cea a spenixului gatului; dacã ia punct fix pe coloana cervicalã , ridicã scapula; descrie o mișcare ce rotește scapula în jurul unui ax ce trece prin ughiul lateral al scapulei, unghi ce rãmâne fix, unghiul superior se ridicã , ughiul inferior se apropie de linia mediana.

Mușchiul dințat posterior și superior se inserã pe procesele spinoase C7-T3 și respectiv pe fața externã a primelor 5 coaste. Acțiune: ridicã coastele când respirãm, inervat de nervii intercostali 2-5.

Mușchiul romboid se află pe procesele spinoase ale vertebrelor C7-T4 și respective pe marginea medial a scapulei. Acțiune: dacă ia punct fix pe scapulă tracționează lateral coloana dorsal, dacă ia punct fix pe coloana dorsal-adductor și ridicator al umărului, rotește scapula în jurul unui unghi lateral (rotație internă, sinergic cu mușchiul ridicator al scapulei); inervat de nervul mușchiului rhomboid din plexul cervical și nervul din plexul brahial.

Mușchii planului 3.

Mușchiul lung dorsal unește bazinul cu fața posterioară a coastelor și cu procesele transverse ale vertebrelor. Porțiunea sa cefalică se numește micul complex,având inserție pe apofizele transverse T3,C4 și se termină cu apofiza mastoidă. Porțiunea sa toracală prezintă doua feluri de fascicule: coastele ce se interpun pe procesele costiforme ale vertebrelor din zona lombară și coaste ce se inseră pe procesele accesorii în zona lombară, respective pe procesele transverse în regiunea toracală.

Mușchiul sacrolombar este un mușchi care se desprinde din masa comună, încrucișează toate coastele succesiv până ajunge în regiunea cervical: primul fascicul se incheie la nivelul ultimelor 6 coaste ;de aici ia naștere un al doilea fascicul care se termină pe primele 6 coaste, în continuare luând naștere un al treilea fascicule care se termină pe apofizele transverse ale ultimelor 4 vertebre cervical. Acești mușchi au în principal o acțiune de extensie care vine în completarea mișcării realizate pe planurile profunde. Dacă se contract pe o singură parte, are acșiune de ănclinare lateral, mai ales mușchiul iliocostal. Au deasemenea și o acțiune de rotație. Mușchiul transvers al gâtului are o acțiune de înclinare a gâtului. În contracție bilaterală realizează extensia coloanei cervical și redresează de asemenea gâtul pe trunchi.

Mușchiul spinal cu localizarea cea mai medială prezintă trei porțiuni: toracală,cervicală, cefalică. Mușchiul marele complex,care se inseră pe apofizle spinoase C7-T1 și respective pe apofizele transverse C4-T4 până la baza regiunii occipitale. Mușchiul apaține planului 4 (mușchiul semispinal al capului) dar fuzionează cu porțiunea cefalică a mușchiului spinal. Acțiune: în contracția bilateral, luând ca punct fix coloana cervical,are rol în extensia capului pe gât; având ca punct fix capul prin fibrele transversal cu rod de redresare al lordozei cevicale. Când ia punct fix pe coloana cervical el adaugă la acțiunea de extensie o mică acțiune de înclinare laterală și de rotație de partea contracției. Porțiunea toracală a mușchiului spinal este responsabilă de extensia regiunii dorsal. Are întindere de la apofizele spinale T1-T10 până la T11-L2.

Mușchii planului 4.

Mușchii rotatori sunt cei mai profunzi; ei leagă rădăcina proceselor transverse cu rădăcina proceselor spinoase sau cu lamelele arcurilor vertebrale supraiacente: rotatorii scurți, sau sar o vertebră, rotatorii lungi. Acțiunea lor contribuie în principal la echilibrarea corpului în poziția de ortostatism. În zona cefalo-cervicală acoperă rotatorii capului.

Mușchiul semispinal este cel mai superficial. Fascicule sar peste patru vertebre între punctul de origine și cel de inserție. Dispoziția mușchilor transversospinali de o parte și de alta a proceselor spinoase alcătiesc o formațiune asemănatoare cu frânghiile unui catarg pe fața posterioară a coloanei ce acționează global asupra organului axial cu fixarea lui în extensie. Fibrele musculare sunt oblice de jos în sus; dacă se contract bilateral în același timp dertermină extensia vertebrală;înclinarea lateral este determinată de la interior spre exterior; din anterior spre posterior dermină rotația vertebrală de partea opusă contracției.

Mușchii planului 5.

Mușchii intertransversari leagă o apofiză transversă a unei vertebre de următoarea apofiză; sunt situați posterior de ligamentele intertransverale și mai dezvoltați în regiunea cervical și lombară. Inervație acețti mușchi sunt inervați de ramurile ventrale. Acțiune: înclinare lateral a coloanei vertebrale.

Mușchii interspinoși leagă o apofiză spinoasă de următoarea, de fiecare parte a ligamentului interspenos. Acțiune: extensie vertebrală.

Mușchii roatatori ai capului:

Mușchiul micul drept posterior al capului își are ca punct de inserție tuberculul posterior al atalsului și sub linia nucală inferioară;

Mușchiul marele drept posterior al capului, își are originea pe procesul spinos al axisului și respective sub linia nucală inferioară, lateral de micul drept posterior;

Mușchiul oblic inferior al capului se inseră pe apofiza transversă a atlasului și pe părțile laterale ale procesului spinos al axisului;

Mușchiul oblic superior al capului își are originea pe vârful procesului transvers al atlasului și sub linia nucală inferioară.

Acțiunea oblicului superior: extensia, înclinarea lateral, rotația capului de partea contracției.

Acțiunea primilor trei mușchii: dacă se contract simultan și bilateral determină extensia capului pe atals și axis; dacă se contractă simultan și unilateral are drept urmare înclinarea laterală a capului de partea respectivă.

III. Biomecanica coloanei vertebrale

Coloana vertebrală trebuie considerată ca o unitate funcțională și fiecare modalitate de postură trebuie considerată ca o adaptare spontană la diferite condiții deosebite de statică și dinamică.

De asemenea trebuie luat în considerare rolul deosebit al bazinului în determinarea atitudinii coloanei vertebrale. Bazinul se află în suportul funcțional al coloanei,participând active la static și dinaimca acesteia. Orice disfuncție la nivelul acestuia (suferința, asimetrie,funcțională sau statică) având severe repercursiuni asupra ansamblului funcțional-biomecanic al coloanei vertebrale.

Bazinul împreună cu membrele inferioare se constituie în suportul biomecanicii coloanei.

III.1. Biomecanica organului axial (coloanei vertebrale)

Mișcările coloanei, indiferent de amplitudinea lor, sunt mișcări complexe, în care intervin mai multe segmente vertebrale. Ele se alcătuiesc prin cumularea deplasărior ușoare ale corpurilor vertebrale, având loc la nivelul discurilor intervertebrale, precum și la nivelul celorlalte articulații. Aceste mișcări sunt limitate de rezistența ligamentelor, forma articulațiilor intervertebrale și de gradul de compresibilitate a țesutului fibrocartilaginos din care este alcătuit discul.

Micile deplasări intervertebrale sunt posibile numai grație prezenței nucleului pulpos,care trebuie să aibă consistență,formă și așezare normale. Mișcările vertebrale se execută la nivelul nucleului pulpos ca pe un ax, nucleul jucând rolul unei adevărate bile mecanice (rulment). Se poate înțelege că pe un astfel de suport toate mișcările sunt posibile; totuși, acestea vor fi limitate ori călăuzite de feluritele conformații și poziții ale apofizelor articulare, de ligamentele coloanei vertebrale și de grupul muscular al acesteia.

Prin tensiunea lichidului ce se află între componentele sale , nucleul este elastic datorită componetelor acestuia. Datorită acestei proprietăți sunt posibile mișcările coloanei vertebrale și sunt înlăturate efectele dăunătoare ale presiunilor excesive sau ale șocurilor suferite de rahis. Într-o atitudine de flexie forțată are loc o apropiere a corpurilor vertebrale a în partea lor anterioară a€“ prin comprimarea parțială a discului în jumătatea lui anterioară și prin împingerea ușoară posterioară a nucleului pulpos, în extensie lucrurile se produc invers. Dacă nucleul pulpos este considerat rulmentul pe care se produc mișcările coloanei vertebrale, inelul fibros rămâne formațiunea cea mai importantă a discului intervertebral, care rezistă forțelor de compresiune și decompresiune.

Din punct de vedere al goniometriei normale organul axial prezintă mișcări complexe rezultate din micromiscarile cumulate ale tuturor articulațiilor intervertebrale : flexie – extensie, înclinare lateral , rotația , și că o rezultantă a acestora -circumducția.

Flexia ventrală a trunchiului pe membrele inferioare se produce prin participarea nu numai a coloanei vertebrale ci și a șoldurilor. Sacrul fiind fixat, restul coloanei poate să execute în întregime o mișcare de flexie, dar nu toate segmentele participă în aceeași măsură. Amplitudinea cea mai mare în flexie se realizează în regiunea cervicală și în cea lombara. Mișcarea de flexie are amplitudine cea mai mare la nivelul T11 – T12 și al vertebrelor lombare.

Arcul cu concavitatea spre anterior format de coloană în întregul ei, nu reprezintă un arc de cerc, ci o linie curbă, compusă din trei segmente, și anume: unul cu rază mai mică, pe care îl formează coloană cervicală, unul cu rază mai mare pe care-l formează coloană dorsală, și unul cu rază mică, al regiunii lombare.

În mișcarea de flexie, porțiunea anterioară a discurilor intervertebrale este comprimată, în timp ce ligamentul vertebral comun posterior, ligametele supraspinoase , ligamentele interspinoase, ligamentele galbene și mușchii spatelui sunt puși sub tensiune.
În poziție ortostatică, mușchii care inițiază mișcarea de flexie sunt cei abdominali, în special dreptul abdominal și cei doi oblici, psoasul iliac, precum și mușchii subhioidieni și sternocleidomastoidieni. Odată mișcarea inițiată, grupul antagonist al extensorilor intră în acțiune și graduează flectarea trunchiului, învingând forțele gravitaționale.

În ceea ce privește mișcarea de extensie în poziție ortostatică, în extensie, lucrurile se petrec exact invers. Mușchii șanțurilor vertebrale, deci mușchii extensori, sunt cei care inițiază mișcarea, apoi mișcarea este controlată de grupul anterior. Dacă însă mișcarea de extensie se realizează în poziția de decubit ventral, extensorii vor continuă să susțină mișcarea.

În mișcarea de extensie, porțiunile posterioare ale discurilor intervertebrale sunt comprimate, iar ligamentul vertebral comun anterior este pus sub tensiune. Mișcarea de extensie este blocată în ultima fază de intrare în contact a apofizelor articulare și în ultima instanță și a apofizelor spinoase.

Mișcarea de înclinare laterală are maximum de amplitudine în segmentul dorsal. Când are loc un grad de rasucire al coloanei, atunci trunchiul se înclină și mai mult lateral.

Mișcarea de rotație este maximă în regiunea cervicală. Coloană dorsală se rotește puțin și numai dacă se înclină lateral, în coloană lombara mișcarea de rasucire se execută când coloană este în extensie, mai ales în segmentul dorsolombar. Când coloană este flectata, mișcarea de rasucire din zona lombară nu este posibilă, deoarece condilii corpurilor vertebrale sunt așezați vertical în articulații și opresc mișcarea; din aceeași cauza, în flexie nu se poate face nici înclinarea laterală a segmentului lombar.

III.2. Biomecanica dintre vertebrele atlas și axis

Mișcările care se realizează între atlas și axis prezintă unele particularități, deoarece între aceste două vertebre nu există nici o articulație între corpii vertebrali, atlasul neavând corp vertebral. Atlasul nu prezintă apofize articulare inferioare, acestea fiind reduse la simple suprafețe articulare, aflate pe fețele inferioare ale maselor lui laterale. Împreună cu acestea, apofizele superioare ale axisului realizează articulațiile atlantoaxoidiene laterale, articulații plane că și cele dintre apofizele articulare ale celorlalte vertebre.

Există însă în plus o articulație atlantoaxoidiana mediană de partea axisului realizată de apofiză lui odontoidă, iar de partea atlasului de un inel osteofibros în care pătrunde apofiză odontoidă.

În articulația atlantoaxoidiana se face numai mișcarea de rotație a capului. În timpul acestei mișcări apofiză odontoidă rămâne pe loc, că un pivot, în timp ce inelul atlasului se rotește în jurul ei. Pentru că rotirea atlasului să fie posibilă, acesta alunecă pe fețele articulare axoidiene laterale. Mișcarea de rotație permisă de complexul articular atlantoaxoidian este de numai 30As pe ambele părți (stg. , dr. ). Rotațiile de amplitudini mari se fac prin participarea articulațiilor vertebrelor subiacente.

III.3. Biomecanica articulației occipito-atlantoide

Această articulație permite mișcări de flexie și de extensie și mișcări de înclinare laterală a capului dar nu permite mișcări de rotație.

Mișcarea de flexie- extensie se face în jurul unui ax situat transversal ce trece prin porțiunea superioară a cavităților glenoide ale atlasului, capul acționând pe coloană că o pârghie de gradul 1, unde forță este dată de mușchii cefei, rezistența este dată de greutatea extremității cefalice ce tinde să cadă înainte, iar sprijinul se face pe coloană .

Intensitatea flexiei capului este permisă de articulația occipitoatlantoidiana este de circa 20As, iar cea de extensie de 30As. Această amplitudine nu este suficientă decât pentru mișcările capului, prin care se vad rezultate. Mișcarea de înclinare laterală este limitată la numai 15As în articulația occipitoatlantoida și se realizează în jurul unui ax sagital, ce trece prin fiecare condil occipital.

IV. Patologiile coloanei vertebrale

IV.1. Fracturile

Fractura este o întrerupere a continuității unui os rezultată în urma unui traumatism sau unei suprasolictări.

Cauzele: Pentru a întrerupe continuitatea unui os, este nevoie ca asupra lui să acționez o forță cu intensitate mare ori, ca osul să nu fie foarte sănătos și atunci să se fractureze foarte ușor. Cele mai frecvente cauze de producere a fracturilor sunt:

Traumatismele survenite în urma căderilor sau accidetelor rutiere;

Infecția cronică a osului, chistul osos solitar;

Osteogeneza imperfectă este o boală congenitală în care oasele sunt foarte fragile, se fracturează foarte ușor și se vindecă foarte greu.

IV.1.1 Traumatismele coloanei toraco-lomară

Coloana toraco-lombară funcționează după principii diferite în comparație cu coloana cervicală și acest lucru se reflectă asupra patologiei ei traumatice. Regiunea toracală a coloanei vertebrale formează o cifoză relativ rigidă, în timp ce regiunea lombară are o conformație lordotică mobilă.

Anatomia și biomecanica, se poate definii în trei regiuni:

Regiunea toracică;

Regiunea toraco-lombară:

Regiunea lombară.

Joncțiunea toraco-lombară apare ca o regiune cu risc traumatic crescut. Segmentul toracic rigid, cu o mare rezistență la deplasările antero-posterioare, acționează ca o pârghie lungă, amplificând forțele transmise joncțiunii.

IV.1.2 Tratamentul fracturilor

Tratamentul fracturilor: ortopedic sau chirurgical, cât și tipul de tratament chirurgical trebuie să țină cont de felul fracturii, de importanța deplasării, de starea tegumentelor și de vârsta pacientului.

Recuperarea funcțională indiferent de metoda ortopedică sau chirurgicală de tratament trebuie începută imediat după imobilozare. Mobilizarea cât mai precoce a pacientului este benefică.

Tratamentul de recuperare se amplicfică progresiv pe măsura consolidării fracturii. Se adaugă kinetoterapia care cuprinde exerciții de mobilitate și funcționabilitate a coloanei, piscina, hidroterapia (bai kineto,bai galvanice etc.) .

Tratate corect fracturile evoluează spre consolidare prin unirea capetelor fracturate de către un calos.

Clinic durerea și edemul dispar, deficitul funcțioal se reduce progresiv și la palpare se poate simții un manșon unitiv între cele două ale fracturii.

IV.2.Discopatia lombarã

Discopatia lombarã este o afecțiune a coloanei vertebrale , manifestatã prin modificãri degenerative ale discurilor intervertebrale din zona lombarã.

Aceasta se instaleazã în general ca urmare a herniei de disc operate sau neoperate, sau ca urmare a afecțiuilor degenerative vertebrale zonale. Discopatia lombarã definește o condiție de suferințã moderatã, aproape constantã , cu perioade alternante de acalmie și puseu dureros accentuat , însoțitã de diminuãri funcționale lombare. Durerea manifestatã în iscopatia lombarã este situatã la nivelul lombosacrat. În marea majoritate a situațiilor , durerea poate iradia înspre unul dintre membrele inferioare , în acest fel determinând bolnavul sã meargã șchiopãtând. S-a constatat cã la aproape 50% din bolnavi se poate produce o iradiere a durerilor lombare spre o zonã sacrofesierã. Mult mai rar iradierea este transversalã , simetricã. În cazuri extrem de rare , pot apãrea dureri iradiate chiar in coapsã , acestea fiind însã difuze , nesistematizate și neavând un caracter dermatomal , bine conturat , asa cum este descris de bolnavul afectat de o hernie de disc lombarã.

Durerea lombarã se poate instala brusc , mai ales la effort sau dupã ortostatism prelungit. Ea este de intensitate relativ mare , se accentueazã mult la mobilizãrile coloanei lombare și la ortostatism și se calmeazã în clinostatism. Odatã instalate , durerile lombare , se pot accentua chiar în zilele urmãtoare.

Discopatia lombarã afecteazãmai des discurile intervertebrale cele mai mobile și care sunt supuse mai mult procesului de uzurã: L4-L5 , L5-LS1.

Clasificarea discopatii lombare este bazatã pe criterii morfologice , bine conturate conceptual. Lanțul de procese patologice de tip degenerativ ce se produc la nivelul structurilor discurilor intervertebrale , determinã apariția unor importante modificri , atât la nivelul nucleului pulpos al discului , cât si la cel al inelului fibros.

IV.2.1 Tratament BFT

Kinetoterapia are cele mai largi recomandãri , cu cele mai eficiente rezultate. Aproape cã nu existã contraindicații din punctul de vedere strict al discopatiei lombare , excluzând numai formele complicate (cardiacii, pulmonarii). Kinetoterapia este absolut indispensabilã în tratamentul discopatiilor , în general nu numai pentru discopatia lombarã. Mișcarea se folosește sub toate formele sale: mișcãri pasive , active , active-ajutate , mișãri cu rezistențã. Mișcãrile se pot face mult mai ușor în apã , fapt pentru care se recomandã hidrokinetoterapia. Pot fi folosite pentru mișcare și diferite aparate sau mijloace ajutatoare.

Pot fi folosite aproape toate metodele fizioterapice:

Electroterapia folosește cu bune rezultate curenții diadinamici ionizãrile

Hidroterapia are o utilitate chiar putându-se spune a fi maximã în cura externã și se bucurã de o apreciere deosebitã din partea bolanvilor , pentru efectul sau calmant;

Termoterapia folosește proceduri mai drastice dar cu o mare eficiențã: nãolul cald , împachetãrile cu parafinã , bãile de luminã genrale și parțiale.

Masajul este de asemenea un prețios factor în acțiunea de recuperare a discopatiilor. Se folosesc manevrele lente , ușoare , lungi ce duc la obținerea de importante efecte calmante și miorelaxante și decontracturante.

Traumatismele coloanei veretebrale produc leziuni grave atât prin complexitate lor cât și prin complicațiile neurologice asociate ce apar la 40 % leziunile coloanei cervicale și 15 – 20 % în fracturie toraco – lombare .

Cauze ale traumatismelor coloanei :

45 % accidente de trafic rutier

20 % accidente de muncã

16 % accidente de sport

15 % traumatisme directe prin arme de foc

Mecanisme de producere :

Hiperflexia

Hiperextensia

Compresiunea purã verticalã

Hiperflexia lateralã

Forfecarea

Torsiunea

IV.3 Paralizia

Paralizia reprezintă pierderea sau afectarea funcției musculare , forței musculare , a mișcării voluntare într-o anumită parte a corpului. Paralizia apare atunci când sunt afectate , la orice nivel căile de transmitere a mesajelor de la creier la mușchi.

Paralizia poate fi parțială sau totală , poate apărea pe o singură parte a corpului (unilaterală) sau pe ambele părți ale corpului (bilaterală). De asemenea , poate apărea într-o anumită regiune sau poate fi pe zone mai extinse. Paralizia apărută pe o singură parte care afectează atât membrul superior cât si membrul inferior se numește hemiplegie. Paralizia părții inferioare a corpului , inclusiv a ambelor membre inferioare poartă numele de paraplegie. Paralizia membrelor superioare și inferioare se numește tetraplegie.

Simptome neurologice ce pot apărea alături de paralizie:

Schimbări de dispoziție

Confuzie sau pierderea conștienței chiar și pentru scurt timp

Dificultăți de memorare , gândire , vorbire , înțelegere , scris sau citit

Scurgerea salivei din cavitatea bucală

Amorțeală

Paralizia poate apărea ca urmare fie a bolilor care produc modificări în structura nervilor sau a mușchilor , fie a bolilor care produc tulburări metabolice care interferă cu funcțiile nervoase sau musculare . În funcție de cauză paralizia poate să afecteze o grupă muscular , o regiune a corpului sau pot fi implicate zone mai extinse. Extinderea paraliziei depinde de locul unde a avut loc distrugerea neurologică. Tetraplegiile sunt cauze datorate accidentelor vasculare cerebrale sau tumorilor cerebrale.

IV.4 Lombosciatica

Lomosciatica este durerea lombară cu debut brutal, cu limitare severă a mișcării și afectarea sensibilitățiiîn dermatomul conresupunzător a radăcinii afectate cu sau fără deficit motor.

Cauze: Nevralgia sciatică apare în majoritatea cazurilor ca urmare a unui conflict discal consecutiv unei herii intrarahidiene, la nivelul intervertebral lombar L4-L5 sau lombar sacral L5-S1 dar se poate datora și artroze vertebrale sau unor anomalii congenitale.

Simptome-semne : afecțiunea este foarte frecventă, observându-se mai ales între 25 și 60 de ani la bărbați. Debutul este acut cu durere intensă lombară la effort sau la câteva oare de la acesta.

Durerea iradiază în membrul inferior pe traiectul nervului sciatic și este însoțită de parestezii și tulburări de mers. Traiectul pe care iradiază durerea depinde de rădăcina afectată:

Când este lezată rădăcina L3- durerea și paresteziile afectează partea anteroinferioară a coapsei și suprafața anteromedială a genunchiului; adducția coapsei și extensia genunchiului sunt deficitare, iar reflexul rotulian poate fi deprimat.

Când este lezată rădăcina L4- durerea și scăderea sensibilității se instalează la nivelul zonei anterolaterale a coapsei, feței anterioare a genunchiului și feței anteromediale a gambei; sunt afectate extensia genunchiului, dorsoflexia piciorului (mersul pe călcâie e dificil) și reflexul rotulian este absent.

Când este lezată rădăcina L5-durerea este la nivelul fesei,feței postero-exterioară a coapsei, fețeti anteroexterioară a gambei, feței dorsal a piciorului-haluce; sunt afectate extensia și abducția coapsei, flexia genunchiului,flexia dorsal (degete și picior;haluce în special)- mersul pe călcâie este imposibil.

Când este lezată rădăcina S1- dureri pe partea posterioară a coapsei, pe regiunea posteroinferioară a gambei, pe marginea lateral a piciorului, în talpă și călcâi; nu se pot executa flexia genunghiului și popliteu.

IV.4.1Tratamentul BFT al lombosciaticii

Terapia fizicală de recuperare:

Hidroterapia;

Termoterapia;

Electroterapia.

Procedurile termice acționează printr-o vasodilatație a capilarelor,o mărire a circulației nervoase și creșterea metabolismului celular.Este procedeul cel mai des întrebuințat:în sedarea durerilor nevralgice și e bine suportat în mai toate nevralgiile.

Electroterapia

Curentul galvanic- Galvanizarea este un mijloc clasic de calmare a durerilor nevralgice. Se indică galvanizări:longitudinal descendente ale mebrului inferior, cu polul pozitiv lombar și polul negative situat plantar, sau galvanizări în sens ascendant pe membrul inferior contralateral de 10-15 A, cu durată 10-15 minute. Electrodul pozitiv are o acțiune sedativă locală, ca și curenții descendenți și curenții ascendenți aplicați contralateral duc la o creștere a pragului de sensibilitate.

Galvanizarea poate să utilizeze concomitant și introducerea de ioni cu acțiune antalgică.

Curentul diadinamic-se prescrie în aplicații transversal sau longitudinal: o perioadă de 4 minute( are effect calmogen), difazat fix 4 minute ambele, se recomandă o dată pe zi. Sunt necesare 10-14 sendințe.

Curentul faradic se indică faradizarea cu periuța sau cu ruloul, trecând pe regiunea dureroasă pudrată cu talc,legate de polulnegative, curentul fiind tetanizat.

Aceste proceduri sunt bine recepționate și tolerate de pacienți pentru starea de bine pe care o emană și modul în care, corectând dezechilibrul, se îmbunatățește funcționabilitatea.

Masajul

Efecte locale:

Acțiune sedativă asupra:

Durerile de tip nevralgic;

Durerilor muscular și articulare.

Acțiunea sedativă se obține prin manevre ușoare,lente care stimulează repetat extraceptorii și proprioceptorii existenți.

Acțiunea hiperemiantă locală se maifestă prin încălzire și înrosirea tegumentului asupra căruia se exercită masajul, această acțiune se exercită prin manevre mai energice care comprimă alternative vasele sangvine.

Îndepărtatea lichidelor de stază cu accelerarea proceselor de resorbție în zona masată. Masajul permite pierderea lichidelor de stază. Acest efect dă rezultat la personae cu insuficiență venoasă periferică și apare după manevre executate profund care conduc lichidul de stază de la exterior spre centru.

Tratamentul kinetic

O formă specială a recuperării kineticei este hidrokinetoterapia care se exececută în bazine speciale. Această metodă are la bază efectele apei calde: diminuarea durerilor, relaxarea muscular, creșterea complației țesuturilor moi, a distensibilității acestora.

Durata unei ședințe de hidrokinetoerapie este foarte complexă de la o durată de 10-15 minute până la o oră.

Exercițiile fizice efectuate în cadrul acestei metode au la bază aceleași tehnici ca și cele executate în aer, ținând însă seama de principiile și avantajele oferite de mediul acvatic.

Înainte de ședința de kinetoterapie se recomandă încălzirea muscular prin diverse procedure de termoterapie, iar după ședință aplicăm masaj sau duș-masaj. Pentru asuplizarea trunchiului inferior prin exerciții de remodelare a coloanei vertebrale lomabre, basculări ale bazinului musculaturii paravetebrale ale mușchiului psoas-iliac, cel mai frecvent utilizeazându-se programul Williams.

IV. 5. Lombosacralgia

Lombosacralgia reprezintă un simptom dureros ,pentru care nu se poate stabili întotdeauna o relație directă între importanța pe care o acordă bolnavul acestei afecțiuni și modificările coloanei vertebrale din punct de vedere anatomo-patologic.

Manifestările somatice depind de semnele etiologice ale bolii , cât și de interpretarea pshihologică a mesajului nociceptiv.

Durerea din lombosacralgie , localizată sau asociată cu un sindrom radicular desemnează peste 50 % din cazurile care se găsesc în serviciile de medicină-fizică. Discopatia lombară are drep caracteristici durere de spate localizată la nivelul coloanei vertebrale lombare într-un anumit moment al vieții.

Cauzele durerii lombare se datorează în general:

Atitudinilor postural incorecte adoptate în timp prelungit

Mișcări ale corpului și exerciții efectuate într-un mod incorect

Tesiunea muscular excesivă derivată din stresul fizic și psihologic

Scăderea tonusului muscular datorate sedentarismului

Greutatea corporală crescută

Tablou clinic:

FAZA I –este faza de instabilitate discală cu ușoară laxitate a nucleului pulpos în inelul fibros , determinând dureri lombare cornice discontinue de tip postural. Cel mai frecvent întâlnite , la înceterea efortului și la repaus , aceste dureri dispar , pentru a reapărea în condiții variate de solicitare a segmentului lombar.

FAZA II-fază de leziune a discului , cu lezarea inelului fibros și protuzia post-centrală a nucleului pulpos , determinant un lumbago acut sau supraacut de tip discogen , a carui manifestare clinic se clasifică astfel:

Subiectiv:-debut brusc

-dureri LS uni sau bilaterale , cu caracter mecanic

-durerea nu coboară pe membrele inferioare , în cazul în care o face , limita maximă este la genunchi

Obiectiv: -deformarea coloanei lombare cu diminuarea lordozei lombare fiziologice

– limitarea dureroasă a flexiei trunchiului

-semnul Lassegue pozitiv bilateral

FAZA III- faza radiculară , apare prin protuzia post-laterală a discului herniat , interceptează în calea sa o rădăcină nervoasă iar din această cauză simptomatologia apare unilateral. Această fază are 3 stadii:

STADIUL I iritativ – discul heriat ajunge la rădăcina nervoasă doar o atinge fără a o comprima sau leza. De aceea în acest stadiu evolutiv persoanele afectate acuză durere pe traiectul rădăcinii nervoase , dar fără urmări neurologice.

Subiectiv:-durere LS unilaterală

– iradiere în membrul inferior dea-lungul unui dermatom

-durere cu caracter mecanic ce se calmează în repaos

Obiectiv :- scolioză lombară

– scăderea lordozei din zona lombară

– contractură musculară paravertebrală

STADIUL II compresiv – materialul herniat comprimă rădăcina nervoasă. Se adaugă parestezii pe traiectul durerii , iar la examenul obiectiv bolnavul prezintă hipoestezii pe traiectul unei rădăcini , diminuarea sau dispariția reflexului osteo-tendinos (reflexul rotulian-rădăcina L4 , reflexul achilian-rădăcina S1)

STADIUL III de întrerupere , apar semnele secționării unor axoni din rădăcini , sau a întregii rădăcini prin conflictul cu discul herniat. Bolnavul prezintă pareză , respective paralizie care se instalează , se obiectivează prin prezența deficitului motor în neuromiotomul respective. Se va constata astfel că bolnavul nu poate să stea pe vârfuri în paralizia rădăcinii nervoase S1 , sau că nu poate sta pe călcâie în paralizia rădăcinii nervoase S5.

FAZA IV – se ajunge la lezarea nucleului pulpos , fragmente din acesta pot migra fie în cavitatea măduvii spinării sau în interiorul corpilor vertebrali. Acestei faze i se potrivește termenul generic de discopatie lombară :

– fără acuze subiective , 60 -70 % din subiecți sunt deținători de discopatie lombară de fază IV asimpotoomatică

– sciatica prin prinderea rădăcinii în procesul degenerativ de la nivelul foramenului

– lumbago acut dupa vârsta de 40 de ani , lumbago de tipul musculo-ligamentar , cu pseudo-sciatică apare de obicei brusc , după un efort fizic , fiind însoțită de limitarea mobilității coloanei lombare în special în înclinații laterale , care sunt intens dureroase

– lomalgie cronică , cu noduli de miogeloză și puncte Trigger paralombare și parasacrate , a căror activare are un caracter psihoemoțional și meteorotrop

– stenoza de canal vertebral , mult mai puțin diagnosticată , se poate manifesta polimorf , de la simpla lombalgie cu scialalgie până la sindromul de coadă de cal.

Evoluția lombosacralgiei depinde de :

Combaterea factorilor de risc

Controlul posturii ortostatice

Evitarea eforturilor fizice

Condiții meteorologice nefavorabile

Diagnosticul și tratamentul corect în puseurile de acutizare

Terapia de întreținere condroprotectoare în perioadele de acalmie

Profilaxia secundară a recidivelor

Supravegherea medicală periodică cu respectarea indicațiilor terapeutice conservatoare sau chirurgicale

Problemele apar numai în formele cu deficit neuromotor și incapacitatea temporară de muncă variază de la caz la caz. O întelegere clară a anatomiei coloanei , o prezentare pertinentă a anamnezei și examinării , studii de laborator relevante , decelarea cauzelor dureroase dorso-lombare și abordarea terapeutică pentru a îmbunătați îngrijirea bolavului

Metodele de recuperare sunt prin kinetoterapie și masaj , care pornesc de la considerația că stabilitatea coloanei vertebrale nu se datorează nici conformației extremităților articulare osoase , nici formațiunilor capsulo-ligamentare , care reprezintă elemente pasive insuficiente de susținere , ci grupelor musculare periarticulare. Pe de altă parte , sa constatat că mobilizarea precoce este superioară ca rezultate , imobilizării prelingite care se soldează cu atrofii musculare.

Tratamentul prin masaj

Masajul este o metoda terapeutică care face parte din ramura balneofizioterapiei și constă într-o serie de manevre executate pe suprafața corpului într-o anumită ordine și direcție în funcție de regiunea pe care o avem de masat , de afecțiunea pe care o are bolnavul și de starea generală a acestuia.

Efectele fiziologice a masajului-sunt împărțite în 2 grupe și anume:

Acțiuni locale sunt : acțiunea sedativă asupra durerilor de tip nevralgic , acțiune hiperemiantă locală , odată cu aceasta apare și o încălzire a tegumentului , acțiunea de înlăturare a lichidelor interstițiale de stază cu accentuarea proceselor de resorbție în regiuea masată.

Acțiuni generale sunt : stimularea funcției aparatului circulator și respirator , accelerarea metabolismului bazal , alte efecte favorabile asupra stării generale a bolnavului pot fi îmbuătațirea somnului , îndepărtarea oboselii musculare.

Tehnica masajului este următoarea: bolnavul este așezat în poziție ventrală , i se așează o pernă sub abdomen , datorită lordozei fiziologice existente în această regiune. Masajul începe cu netezirea în următoarele direcții: cu palmele întregi pornind de la marginea inferioară a feselor ajungând pe paravertebrali până la T12 , cu palmele întregi pornind de la regiuea lombară pe mușchii fesieri , netezirea „în romb” specifică zonei lombre se face pe pătratul lombar , pornind mână peste mână de la coccis , șanțul superior al mușchilor fesieri până la creasta iliacă , dupa care mulăm coastele false ajungând cu vârful degetelor la T12 , dupa care întoarcem la 180 de grade mâinile mulând coastele false de pe partea cealaltă , ajungem la creasta iliacă , șanțul superior al mușchilor fesieri până la coccis.

Frământările se fac cu o mână sau cu două mâini și are următoarele direcții: se pornește de la partea inferioară ale feselor până la partea inferioară a regiunii dorsale.

Geluirea se începe cu două degete depărtate de la coccis în sus pe coloana lombară până la ultima vertebră toracală. O altă direcție , cu degetele apropiate se pornește de la coccis pe șanțul superior al mușchilor fesieri până la creasta iliacă.

Fricțiunile se fac în următoarele direcții : cu două degete depărtate de la coccis pe coloana lombară , pe mușchii paravertebrali lombari până la T12 , deget peste deget pornind de la coccis , partea superioară a mușchilor fesieri până la cresta iliacă.

Vibrația are acțiune relaxată , se realizează pe toată regiunea lombară. În herniile de disc se execută un masaj sedativ , deci un masaj care nu include tamponamentul.

Kietoterapia

Coloana vertebrală asigură mobilitatea trunchiului prin care se realizează mișcările de flexie/estensie , lateralitatea stânga-dreapta și rotația. Sub raportul kineticii întregului corp , trunchiul joacă un rol important decăt al propriei capacități de mișcare. Mobilitatea cotrolată a membrelor ar fi posibilă fără participarea trunchiului superior la mișcările membrului brahial și a trunchiului inferior la mișcările membrului pelvin.

Principalul rol al trunchiului este de a detrmina posturile de bază ale întregului corp : decubit , șezând și ortostatism.

Trunchiul asigură așadar , atât statica , stabilitatea corpului , cât și dinamica , flexibilitatea lui. Aceste funcții sunt de fapt îndeplinite de coloană și masele musculare ale trunchiului. Mobilitatea este asigurată prin sumarea mișcărilor în fiecare segment mobil al coloanei.

Obiectivele kinetoterapiei în programul individual :

Corectarea posturii și aliniamentului segmentelor corpului

Combaterea contracturilor musculare

Ameliorarea echilibrului muscular dorso-abdominal

Menținerea forței musculare în teritorii țintă

Menținerea mobilității articulare la nivelul coloanei lombare

Menținerea capacității de efort

Tehnici de relaxare generală și locală (HOLD-RELAX , JACOBSO)

Asuplizarea coloanei (PROGRAMUL WILLIAMS faza I-III )

Kinetoterapia în faza de remisie completă

Kinetoterapia devine kinetoprofilaxie secundară , urmărind prevenirea recidivelor:

Obiective : – conștientizarea poziției corecte a coloanei lombare , bazinului

Inzăvorarea coloanei lombare

Menținerea forței musculare

Școala spatelui

Se vor evita :

Eforturile fizice mari

Ridicarea de greutați în poziție aplecată

Purtatul de greutăți

Mișcările de răsucire a trunchiului

Mișcările de aplecare incorecte

Pozițiile prelungite monotone

Purtatul de tocuri

Expunerile la frig , umezeală , curenți de aer rece

Se recomandă:

Fixarea coloanei vertebrale prin contracția musculaturii înaintea efortului

Echilibrarea de greutați în ambele mâini

Aplecarea în față , nu din coloană ci din flectarea șoldurilor

Dormitul pe pat semidur

Continuarea kietoterapiei

Electroterapia

Se folosesc 2 tipuri de curenți electrici: curentul continuu (galvaic) și pulsatil de joasă , medie și înaltă frecvență

Efecte

Antialgic

Antiinflamator

Hiperemiant

Decontracturant

Termoterapie : în acutizare – crioterapie ( aplicații de rece masaj cu gheată)cu scop decotracturant pe musculatura paravertebrală

Aplicații locale de parafină , nămol , cu efecte analgetice , decontracturate.

Hidrotermoterapia : apă caldă cu efect miorelaxant , sedativ accelerează procesele metabolice , se pot utiliza băi calde și slab hiperterme , cu apă simplă sau cu ape minerale , băi de nămol , băi de plante.

Concluzie

Traumatismele de coloană vertebrală lombară sunt întalnite ca urmare a intervenției unor factori fizici contondenți asupra structurilor osoase, ceea ce duc la modificarea acestor structuri și la modificarea aliniamentului coloanei vertebrale.

Aceste leziuni se întâlnesc la nivelul zonelor mobile sau la joncțiunile acestora cu zonele mai puțin mobile.

Mobilitatea coloanei vertebrale lombare este mult mai amplă decât a altor zone. La nivelul lombosacral incidența traumatismelor este mai mare.

BIBLIOGRAFIE

Cezar Th. Niculescu , Bogdan Voiculescu , Cristian Niță , Radu Cârmaciu , Carmen Sălăvăstru , Cătălina Ciornei – ” Anatomia și fiziologia omului – Compendium ”

Victor Papilian – ” Anatomia omului , Aparatul locomotor 1 ”

Clement C. Baciu – ” Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor ”

Al. Duțu , H. D. Boloșiu – ” Reumatologie clinică ”

Ruxandra Ionescu – ” Esențialul în Reumatologie ”

Radu Păun – ” Tratat de medicină internă-reumatologie ( volumul II ) ”

http://cristiankinetoterapy.blogspot.ro/2011/07/rolul-masajului-si-kinetoterapiei-in.html

http://www.sfatulmedicului.ro/arhiva_medicala/tratament-coloanei-vertebrale-traumatisme