Patologii Articulare

CUPRINS

Capitolul I

Anatomia sistemului osos

Alcătuirea unui os

Articulațiile

Structura articulațiilor

Capitolul II

Patologii articulare

Traumatisme

Entorse, luxații, fracturi

Reumatisme

Capitolul III

1. Recuperarea BFT în artritele infecțioase

Capitolul I

1.Anatomia sistemului osos

Sistemul osos cuprinde oase, organe dure și rezistență datorită compoziției chimice și arhitecturii sistemului osos.Procesul prin care se formează osul se numește osteogeneză.Pentru a ajunge la scheletul cartilaginos și conjunctiv fibros al embrionului la scheletul osos al adultului se trece printr-un lung proces de dezvoltare ce incepe în a patra saptămână a vieții embrionare și se încheie în jurul vârstei de 25 de ani.

Osteogeneza se numește endoconjuctivă( de membrană) când se realizează prin înlocuirea unui țesut conjunctiv, iar când se realizează prin osificarea unui țesut cartilaginos se numește endocondrală( de cartilagiu).

Osteogeneza are loc sub influența sistemului nervos, coordonând acțiunea mai multor factori: mecanici, endocrini (sexuali, paratiroidieni, tiroidieni), vitamine etc. (1)

Sistemul osos este alcătuit din 206 oase, conectate între ele prin articulații, în majoritatea cazurilor.Rolul acestuia este de a suporta greutatea corpului, de a permite mobilitatea acestuia și de a proteja organele interne.În general, sistemul osos este împarțit în: -scheletul cefalic;

-scheletul apendicular, adică membrele;

-scheletul axial, însemnând cavitatea toracică, coloana vertebrală si stern.

Sistemul osos este compus din:

a.Craniu- compus din opt oase(cutia craniană) si paisprezece pentru față;

b.Coloana vertebrală este formată din 33-34 de vertebre: cervicale(7), toracice(12), lombare(5), sacrale(5), coccigiene (4-5), de asemenea reprezintă scheletul axial al trunchiului.

c.Toracele este alcătuit din stern, coaste și vertebre toracice

d.Pelvisul osos sau centura pelviană-rolul său este de susținere si transmiterea greutății trunchiului în statică și locomoția bipedă, implicat în sarcină și naștere.

e.oasele membrelor-superioare (humerus, radius, ulna, oasele carpiene, oasele metacarpiene, falangele)

-inferioare (femur, rotulă, tibie, fibulă, oase tarsiene, oase metatarsiene, falange). (2)

1.1 Alcătuirea unui os și funcțiile acestuia

Osul sfenoid este un os impar localizat la nivelul bazei craniului, având aspect de ”fluture”, forma sa fiind de fapt neregulată. Participă la alcătuirea foselor cerebrale anterioară, mijlocie și posterioară prin porțiunea endocraniană, cavității nazale și foselor temporală, infratemporală și pterigopalatine pentru fața exocraniană.

Este alcătuit din: -corp, ce adăpostește sinusurile sfenoidale;

-trei perechi de procese- aripile mici, mari și procesele pterigoide.

Corpul are un aspect cuboid și prezintă o față superioară, una inferioară, două fețe laterale, o față anterioară și una posterioară.

Fața superioară prezintă dinspre anterior spre posterior urmatoarele:

-spina etmoidală ce se articulează cu cea sfenoidală;

-jugumul sfenoidal, la nivelul căruia se găsesc șanțurile olfactive, dar și o proeminență ce corespunde fisurii interemisferice;

-șanțul prechiasmatic ce are raport cu fața anterioară a chiasmei optice;

-tuberculul selar ce reprezintă limita anterioară a fosei hipofizare;

-șaua turcească ce conține glanda hipofiză.

Fețele laterale sunt împărțite in trei zone:

-o zonă prealară ce intră în alcătuirea peretelui medial al orbitei;

-o zonă radiculară;

-o zonă postalară sub forma unui șanț determinat de artera carotidă internă.

Fața anterioară prezintă trei zone:

-zona mediană este creasta osului sfenoid. Intră în alcătuirea septului nazal articulându-se cu lama perpendiculară a osului etmoid;

– zona intermediară;

-zona laterală ce se articulează cu fața anterioară a labirintului etmoidal alcătuind joncțiunea sfenoetmoidală.

Fața inferioară prezintă tot trei zone: mediană, intermediară și laterală, însă aici zona mediană se articulează cu vomerul, reaizând canalul sfenovomerian median ce se continuă cu creasta sfenoidală alcătuind rostromul osului sfenoid; zona intermediară prezintă dinspre anterior spre posterior șanțul vomerovaginal situat medial și șanțul palatovaginal situat lateral; zona laterală fiind împărțită tot în trei segmente: posterior, intermediar și anterior.

Aripile mici ale osului sfenoid sunt două procese de formă triunghiulară, subțiri, ce încep de la nivelul fețelor laterale ale corpului și anume din partea antero-superioară.Prezintă două fețe, una superioară și una inferioară, două margini, una anterioară și una posterioară, un vârf și o bază.

Fața superioară prezintă medial șanțul canalului optic și intră în raport direct cu lobul frontal al emisferelor cerebrale.

Fața inferioară intră în alcătuirea plafonului orbitei și delimitează alături de aripa mare fisura orbitală superioară.

Marginea anterioară se articulează cu osul frontal; Marginea posterioară are raport cu fisura laterală cerebrală.

Aripile mari sunt în număr de două și reprezintă procese ale osului sfenoid neregulate ce se desprind de la nivelul fețelor laterale ale corpului, în regiunea postero-inferioară.La nivelul aripii mari se află o față internă sau cerebrală, o față externă sau exocraniană, o margine posterioară, una laterală, una medială și una anterosuperioară.

Fața internă prezintă două segmente: posteromedial și anterolateral. La nivelul acestei fețe se identifică:

– șanțul ramurii anterioare a arterei meningee mijlocii;

foramenul rotund;

foramenul oval;

foramenul venos a lui Vesalius;

foramenul pietros a lui Arnold prin care trece nervul pietros mic.

Fața externă (exocraniană) prezintă patru creste:

-creasta zigomatică;

-creasta orbitală;

-creasta infratemporală;

-creasta maxilară.

Aceste creste împart aceasta față în patru suprafețe: orbitală, temporală, infratemporală și maxilară.

Marginea posterioară prezintă dinspre medal spre lateral următoarele elemente:

-lingula osului sfenoid;

-o zonă rugoasă ce intră în alcătuirea marginii laterale a foramenului lacerum;

-spina sfenoidală, la nivelul ei se inseră ligamentele: sfenomandibular, pterigospinos, anterior al ciocanului și mușchiul tensor al timpanului.

Mariginea laterală este scoamoasă și se articulează cu scoama osului temporal.

Marginea medială este radiculară și se continuă cu fața laterală a corpului sfenoidului.

Procesele pterigoide au o dispoziție verticală, în partea posterioară a viscerocraniului.Fiecare proces pterigoid prezintă o lamă laterală și una medială, între cele două aflându-se fosa pterigoidă.

Fisura orbitală superioară se află între aripile mari și mici. Prezintă o margine superioară alcătuită din fața inferioară a aripii mici, o margine inferioară alcătuită din marginea superioară a aripii mari,baza și vârful ce se formează prin suprapunerea aripilor sfenoidale depărtate de suprafața sfenoidală a osului frontal.

Prin fisura orbitală superioară trec următoarele:

Nervul oculomotor;

Nervul trohlear;

Nervul abducens;

Ramurile nazală, frontală și lacrimală a nervului oftalmic;

Venele oftalmice superioară și inferioară;

Ramura meningeală anterioară a arterei lacrimale.

Sinusurile sfenoidale se găsesc în interiorul corpului sfenoidului, separate prin intermediul unui sept, în număr de două. Fiecare sinus are formă cubică și prezintă un perete superior, inferior, unul anterior, posterior, unul lateral și unul medal.

Peretele superior intră în raport cu chiasma optică și cu loja glandei hipofize;

Peretele inferior intră în alcătuirea peretelui superior al foselor nazale;

Peretele anterior prezintă apertura sinusului sfenoidal;

Peretele posterior are raport cu șaua turcească și glanda hipofiza;

Peretele lateral prezintă relieful canalului optic, al șanțului cavernos și celui carotidian;

Peretele medial este reprezentat de septul intersinusal. (3)

2.Articulațiile

Oasele scheletului sunt unite prin articulații. Deși este necesară o articulare solidă, unul în raport cu celalalt, unele oase trebuie să fie capabile de mobilitate.Aceste articulații ne permit o gamă variată de mișcări astfel încât scheletul devine un sistem foarte mobil.

Articulațiile sunt împărțite în două categorii: mobile(sinoviale) și fixe(fibroase).Articulațiile sinoviale permit o serie de mișcări și sunt delimitate de un înveliș numit sinovial.Mobilitatea articulațiilor fibroase este limitată de prezența țesutului fibros.Unele articulații ale corpului se formează între os și cartilaj. Cartilajul fiind foarte flexibil, permite mișcarea în absența unei membrane sinoviale. Articulațiile cartilaginoase sunt articulațiile dintre coaste și stern. (4)

2.1 Structura articulațiilor

Articulațiile sunt organe de legătură între oase, fiind sediul mișcărilor. După gradul de mobilitate, articulațiile se împart în sinartroze și diartroze.

a.Sinartrozele sunt articulații fixe, imobile și nu posedă cavitate articulară. În acest tip de articulații se execută mișcări foarte reduse. După tipul țesutului care se interpune între cele două oase care se articulează, distingem sindesmoze, sincondroze și sinostoze.

Sindesmozele sunt articulații în care între cele două oase se interpune țesutul fibros , mai exact articulația dintre oasele coaxaleși sacru, unite prin ligamente interosoase puternice. În cadrul sidesmozelor exista suturile(articulații), pe care le întâlnim la craniu.

Se descriu trei tipui de suturi:

-sutura dințată în care suprafețele osoase prezintă dinți de fierăstrău ce se întrepătrund (sutura fronto-parientală, între scuama osului occipital și oasele parietale);

-sutura solzoasă în care cele două oase care se articulează sunt tăiate oblic (sutura parieto-temporală dintre oasele parietale și scuama temporalului);

-sutura plană(dintre cele două oase nazale) în care oasele se articulează prin margini regulate.

Sincondrozele sunt articulații în care, între cele două oase care se articulează se interpune o lamă de țesut cartilaginos( articulația dintre porțiunea bazială a occipitalului și corpul osului sfenoid). Din categoria sincondrozelor fac parte și simfizele, unde între cele două oase se interpune țesut fibrocartilaginos, mai exact simfiza pubiană dintre oasele pubiene.

Sinostozele rezultă din osificarea sincondrozelor și a sindesmozelor la oamenii în vârstă.

b.Diartrozele sunt articulații care dețin un grad variabil de mobilitate și se împart amfiartroze (articulații semimobile) și artrodii (articulații mobile).

Amfiartrozele sunt articulații cu suprafețe articulare plane sau ușor concave sau articulații dintre corpurile vertebrale facându-se prin interpunerea discurilor intervertebrale. Aceste articulații sunt semimobile.

Artrodiile sunt articulații sinoviale, cu o mare mobilitate.

Elementele unei artrodii:

-Suprafețe articulare: -sferice(capul humerusului, condilul radiusului, capul femurului);

-concave(cavitatea glenoidă a scapulei, cavitatea acetabulară, cupușoara radiusului);

-în formă de mosoraș(trohleea humerusului);

-plane(platoul tibial).

Suprafețele articulare sunt acoperite de cartilaj articular format din țesut cartilaginos hialin, fără nervi și vase de sânge.Cartilajul având rol de tampon, amortizează presiunea exercitată de greutatea corpului și rol de protecție, ușurând alunecarea oaselor în timpul mișcărilor.Distrugerea cartilajului articular duce la dispariția mișcărilor dintr-o articulație, având și denumirea de anchiloză.

-Capsula articulară: prezintă un strat extern fibros și unul intern reprezentat de membrana sinovială.Capsula are forma unui manșon, inserându-se pe ambele extremități osoase.Capsula este mai redusă și mai puțin rezistentă în articulațiile cu mobilitate mare și de grosime apreciabilă în articulațiile cu mobilitate redusă. Există și articulații mobile, care au o capsulă groasă, de exemplu articulația șoldului. Rolul capsulei este de a proteja articulațiile de procesele patologice periarticulare și de a împiedica răspândirea lichidului sinovial în țesuturile vecine.

-Membrana sinovială: reprezintă stratul profund al capsulei articulare și se prezintă ca o foiță foarte subțire, lucioasă, care aderă de suprafața capsulei articulare. Secretă sinovia, lichid gălbui, vâscos, unsuros, cu rol în mișcările articulare. Membrana sinovială acoperă și formațiuni intercapsulare (tendoane, ligamente, discuri intra-articulare).

-Cavitatea articulară: este un spațiu virtual, cuprins între capetele osoase care se articulează și capsula articulară. Conține o cantitate mică de lichid sinovial. Prezența unei presiuni negative în cavitatea articulară, cât și presiunea atmosferică participă la menținerea în contact a suprafețelor articulare.

-Ligamente articulare: sunt formațiuni fibroase care se inseră pe cele două oase ale unei articulații, contribuind la menținerea în contact a suprafețelor articulare. Când între suprafețe care se articulează există nepotriviri, apar diferite formațiuni fibro-cartilaginoase, realizând potrivirea suprafețelor articulate (meniscul articular din articulația genunchiului sau discul articular din articulația temporo-mandibulară).

La nivelul unei articulații mobile, mișcările depind de forma suprafețelor articulare. Ele se pot realiza în jurul unui ax, două sau trei axe.

Tipurile de mișcări în articulații:

Flexie-extensie: mișcări de apropiere sau de îndepărtare a două segmente alăturate.Se fac în jurul unui ax transversal;

Abducție-Adducție: se realizează în jurul unui ax transversal. Prin adducție se realizează apropierea față de axul median al corpului, iar prin abducție îndepărtarea față de axul median;

Rotație: mișcare realizată în jurul axului care trece prin lungul segmentuluice se deplasează. Poate fi externă sau internă, depinde cum se rotește segmentul spre corp sau în afară;

Circumducție: este mișcarea complexă care totalizează felxia, extensia, abducția, adducția și le asociază cu rotația;

Pronație-Supinație: Pronația este mișcarea de rotație a mâinii, prin care policele se rotește medial, palma privind în jos, iar supinația este mișcarea inversă. La picior, când planta privește spre lateral și marginea externă a piciorului se ridică, se realizează pronația, iar supinația se realizează invers. (5)

Capitolul II

Patologii articulare

Tipuri de articulații: fibroase (sinartroze- oase craniene), cartilaginoase ( amfiartroze- simfize, articulațiile dintre corpurile vertebrale), sinoviale (diartrodiale: cavitate articulară, membrana sinovială, capsula fibroasă).

Membrana sinovială are două straturi:

-extern – aspect areolar, structură adipoasă sau fibroasă, continuă cu capsula;

-intern – implicat în producerea și drenarea lichidului sinovial ( plasmă fără proteine, majoritatea fiind mononucleare); netedă, lucioasă, celulară, extrem de vascularizată. Celulele nu au MB și nu au joncțiuni intercelulare.

Celulele de tip A sunt numeroase, au funcție fogocitară și localizare superficială. Celulele de tip B au o localizare profundă și secretă acid hialuronic.

Zona tranzițională este extrem de importantă pentru reacțiile patologice (capacitate proliferativă, formare de osteofite, metaplazie cartilaginoasă și osoasă, populație limfocitară).

Cartilaj hialin- fără nervi, limfatice, vase sanguine, fără durere. Leziunile superficiale nu se vindecă complet.Leziunile profunde( os subarticular) au țesut de granulație ce umple defectul.

Traumatisme